CHINA SI JAPONIA IN PERIOADA INTERBELICA

China

Cea mai mare tara asiatica, China, cu o suprafata de 9.650.000 km 2, avea la

sfarsitul primului razboi mondial o populatie apreciata la 440.000.000 locuitori.
Capitalurile straine (indeosebi britanice, japoneze, franceze si americane), care
impartisera tara in sfere de influenta, in loc sa stimuleze dezvoltarea economiei,
dimpotriva franau evolutia industriei nationale chineze. Monopolistii occidentali beneficiau
de sprijinul unor clici feudalo-militariste, care detineau puterea reala in diferite regiuni ale
tarii. Cea mai importanta dintre ele era in acea vreme clica projaponeza An-Fu, condusa
de Tuan Chi-Jui, in nordul Chinei, sub controlul careia s-a aflat pana la mijlocul anului
1920 chiar si guvernul central de la Beijing.

Conferinta de pace de la Paris a respins cererile indreptatite ale delegatiei

chineze, hotarand la 30 aprilie 1919 cedarea catre Japonia a concesiunilor germane din
China (peninsula Shantung). De asemenea, forul international de la Paris a refuzat sa ia
in dezbatere anularea tratatelor inegale, inrobitoare, privind teritoriile arondate marilor
puteri, precum si regimul capitulatiilor. Drept urmare, un val de indignare a cuprins opinia
publica din tara, iar la 4 mai 1919 studentii universitatii din Beijing au fost primii care au
manifestat pe strazile capitalei, impotriva respingerii cererilor legitime ale delegatilor
chinezi. „Miscarea de la 4 mai”, care marcheaza inceputul unei noi revolutii burghezo-
democratice, s-a extins rapid in principalele orase ale tarii, luand un caracter
antiimperialist, de unitate si afirmare nationala (mai-iunie 1919). In atari imprejurari, la 28
iunie 1919 delegatia chineza refuza sa semneze Tratatul de Pace de la Versailles.

Pe plan politic intern, de la sfarsitul anului 1919 are loc o regrupare a fortelor.
Astfel, la 10 noiembrie se reorganizeaza Partidul Gomindan sub numele de Partidul
National Chinez. In mai 1920 se constituie, la Shanghai, primul grup comunist din China,
iar in zilele de 1-4 iulie 1921 are loc, tot aici, in conditii conspirative, Congresul de
intemeiere a partidului comunist. Dar in timp ce clicile militariste se razboiau intre ele, Sun
Yat-Sen, care incercase fara succes sa unifice China, s-a apropiat – sub influenta
evolutiei evenimentelor revolutionare – de partidul comunist. Revenit in fruntea guvernului
din Canton (1 ianuarie 1923), Sun Yat-Sen, impreuna cu alti lideri ai Gomindanului, a dat
posibilitatea PCC si sindicatelor sa-si desfasoare activitatea in mod legal pe teritoriul aflat
sub controlul guvernului sau. In iunie 1923, au avut loc la Canton lucrarile celui de-al III-
lea Congres al PCC, care a hotarat sa creeze un front unic revolutionar al intregii natiuni
si, in acest scop, sa se alieze cu Gomindanul. Intre timp, cu sprijinul comunistului rus
Mihail Borodin, Sun Yat-Sen a trecut la reorganizarea Gomindanului, care – in primul sau
Congres national de la Canton (ianuarie 1924) – a adoptat un nou program si a acceptat
intrarea comunistilor, in mod individual, in partid. De precizat faptul ca ei continuau sa
ramana membri ai partidului comunist, care isi mentinea independenta organizatorica si
politica.

Noul program al Gomindanului, bazat pe cele „trei principii” ale poporului enuntate
de Sun Yat-Sen: nationalism(adica lupta impotriva imperialismului); democratie (adica
puterea poporului pentru popor); progres social (adica solutionarea chestiunii agrare,
astfel incat „fiecare taran sa-si aiba lotul sau”) prevedea asigurarea libertatilor
democratice, egalizarea proprietatilor funciare (dar nu nationalizarea fara compensatii),
trecerea intreprinderilor monopoliste straine si chineze in proprietatea statului, abolirea
tratatelor inegale si desfiintarea concesiunilor, abolirea dreptului de extrateritorialitate si
a celorlalte privilegii de care beneficiau de multa vreme Anglia, Franta, Germania, SUA
s.a. In mai 1924, Sun Yat-Sen, in colaborare cu conducerea PCC, a infiintat la Vampu
(Huanpu) o Academie militara, pentru pregatirea cadrelor de comanda ale Armatei
nationale revolutionare.

Curand, ingrijorata de masurile democratice ale guvernului din Canton, burghezia

compradora chineza din provincia Kwangtung a incercat sa-l rastoarne printr-o rebeliune
armata (10-15 octombrie 1924), condusa de rezidentul britanic din Hong Kong, dar a fost
infranta de detasamentele muncitoresti si de elevii Academiei militare. Acest eveniment
a avut un ecou in intreaga tara, declansand numeroase manifestari si demonstratii de
solidaritate. Drept urmare, guvernul revolutionar din Canton s-a proclamat la 1 iunie 1925
guvern national al Republcii Chineze. Dar, in urma mortii lui Sun Yat-Sen (12 martie
1925), aripa dreapta a Gomindanului – cautand sa limiteze influenta comunistilor – a
desfasurat o activitate scizionista. Astfel, chiar in martie 1926, preetextand existenta unui
„complot” al comunistilor impotriva guvernului, Cian Kai Si a arestat pe ofiterii revolutionari
si activistii comunisti din Academia militara de la Vampu si a dezarmat pichetele
muncitoresti. Insa guvernul national revolutionar a reactionat prompt, dispunand
eliberarea celor arestati. Ba mai mult, a mobilizat toate fortele militare de care dispunea
pentru lichidarea gruparilor militariste care detineau puterea in diferite regiuni, in scopul
unificarii Chinei. Astfel, mai intai, in lunile septembrie-noiembrie 1925, armata nationala
revolutionara infrange complet trupele reactionarului Cen Tziun-Min, consolidand baza
revolutionara din sud.

In iulie 1926, armata nationala revolutionara, comandata de Cian Kai Si, avand
consilier pe generalul sovietic Vasili K. Blücher, a declansat o ampla campanie impotriva
clicilor feudalo-militariste. Ea a zdrobit trupele principalilor sefi militari si a eliberat o vasta
regiune din provincia Hunau, precum si doua importante centre: Hankou (la 6 septembrie)
si Uhan (10 octombrie). In atari imprejurari, guvernul national si-a transferat sediul de la
Canton la Uhan, care la 1 ianuarie 1927 a fost proclamat drept capitala a Chinei
revolutionare.

Japonia militarista

Prin tratatul de pace semnat de aliati cu Germania la Versailles, in 1919, Japonia

(avand o suprafata de 381.250 km2 si o populatie de 59.736.000 locuitori in 1925) obtine
concesiunile germane din China si mandat de administrare a insulelor foste colonii
germane din partea de sud a Oceanului Pacific.

Conform constitutiei din 1889, ramasa in vigoare pana in 1947, imparatul

(mikadoul) detinea largi puteri executive si legislative. Drept urmare, parlamentul
bicameral, alcatuit din Camera pairilor (printii de coroana, varfuri ale nobilimii si alte
persoane, toti desemnati de imparat) era la cheremul suveranului, fiind lipsit de putere.
In anii primului razboi mondial, cercurile conducatoare nipone au speculat cu abilitate
imprejurarile favorabile externe pentru a cuceri noi teritorii in China si in Oceanul Pacific,
precum si noi piete de desfacere. Dupa razboi, insa, balanta comerciala a redevenit
pasiva. Criza economica inceputa in 1920 a inregistrat forme grave in 1921 si 1922, cand
numarul somerilor a crescut vertiginos, atingand cifra de 128.300. Pe plan extern,
guvernul japonez a fost silit in octombrie 1922 sa-si retraga trupele interventioniste din
Extremul Orient sovietic, iar in 1925 si din Sahalinul de nord.
 Prin introducerea votului universal pentru barbatii in varsta de peste 25 de ani (30
martie 1925), se invioreaza intrucatva viata politica interna, se intemeiaza noi formatiuni
social-politice, iar miscarea sindicala se revigoreaza prin crearea Consiliului Sindicatelor
din Japonia la 25 mai 1925. In acelasi an, insa, s-a adoptat si o lege politieneasca
terorista, cunoscuta sub numele de legea despre „gandurile periculoase”, care a servit ca
baza juridica pentru fabricarea de procese impotriva aderentilor la miscarea progresista
si revolutionara.

Moartea imparatului Yoshihito (Taisho Tenno) la 25 decembrie 1926 a ridicat pe

tronul imperial pe fiul acestuia, printul regent Hirohito. In lunile urmatoare, baronul Tanaka
Güchi, lider al partidului conservator al marii finante Seiyukai, prim-ministru si ministru de
externe (aprilie 1927 – iulie 1929), a elaborat un memorandum adresat imparatului cu
planurile agresive ale militarilor pentru instaurarea dominatiei nipone in Asia de Sud-Est
si in bazinul Oceanului Pacific prin sange si f punand in aplicare aceste planuri agresive,
armatele japoneze au invadat provincia Shantung (in doua randuri, in mai 1927 si in
aprilie-mai 1928), inaugurand astfel asa-zisa politica „pozitiva” fata de China, adica de
interventii fatise. Dar boicotul marfurilor japoneze in China si viguroasa miscare
antinipona au silit guvernul Tanaka sa-si retraga fortele de ocupatie. In vara anului
urmator contigente nipone s-au indreptat si spre granita sovieto-chineza, insa Armata
Rosie a respins provocarile militaristilor japonezi.

Asadar, inceputurile traducerii in viata a memorandumului privind expansiunea

Japoniei in Asia de Sud-Est au fost sortite esecului, determinand in final caderea
guvernului Tanaka si formarea unui nou cabinet al partidului Minseito (noua denumire a
partidului Kenseikai, din 1927).

Criza economica de supraproductie, care a cuprins Japonia in 1930, a afectat

grav toate domeniile vietii economice: productia industriala a inregistrat in anii 1930-1931
o scadere de aproape 40%, iar comertul exterior s-a redus cu 30% in 1930, fata de 1929,
si cu inca 20% in 1931, comparativ cu 1930. In momentul de varf al crizei (1931), numarul
somerilor a ajuns la cifra de 3.000.000. Pentru a iesi cat mai grabnic din criza, cercurile
dominante nipone au cautat motive pentru declansarea unui nou conflict militar, mai ales
ca in arhipelag activau numeroase societati care cultivau teorii xenofobe, axate pe cultul
fata de imparat si de reinviere a unor vechi mituri si practici medievale. Cateva din aceste
societati au ales fatis calea terorismului, cum a fost, de pilda,
asociatia Keitsumeidan (Fratia de sange), care a asasinat in 1931 pe ministrul de finante
si pe conducatorului concernului Mitsui. In randurile armatei a proliferat influenta
organizatiei ultranationaliste Shina Ronin, care promova o politica agresiva, in primul
rand impotriva Chinei, si ale carei idei fusesera incorporate in memorandumul Tanaka.

Drept urmare, la 18 septembrie 1931 are loc celebrul „incident de la Mukden”,

cand armata japoneza ataca prin surprindere armata chineza, dezlantuind agresiunea
impotriva Chinei. Trupele nipone, dotate cu o tehnica de lupta superioara, au ocupat rapid
orasul Mukden si, de acolo, au extins agresiunea, ocupand Changchun si alte orase din
Manciuria de sud apoi si din partea nordica a acestei provincii, apropiindu-se de granita
cu URSS. In ianuarie 1932, paralel cu operatiile militare din Manciuria, flota japoneza
aflata in rada portului Shanghai, dupa un incident, pus la cale, aidoma celui de la Mukden,
a trecut la bombardarea unor puncte strategice si a debarcat trupe in vederea ocuparii
orasului. De aceasta data fortele interventioniste japoneze au intampinat o rezistenta
indarjita din partea populatiei, ceea ce a ingaduit Armatei 19 chineze sa intervina.
Infrante, trupele japoneze au fost silite sa sisteze operatiile militare (martie 1932), iar mai
apoi – dupa incheierea unui armistitiu – sa se retraga, in mai 1932. Intre timp, in
Manciuria, unde japonezii si-au consolidat dominatia, au instalat o carmuire in frunte cu
Pu-Yi, fostul „imparat copil” al Chinei si au proclamat la 3 martie 1932 crearea unui nou
stat, Manciuko, sub protectia si controlul deplin al Japoniei.

In viata politica interna, Japonia a fost zguduita in mai 1932 de asasinarea de

catre un grup de ofiteri extremisti a prim-ministrului Inukai-ki, in urma careia noul guvern
s-a format in afara partidelor, dar sub influenta mult sporita a gruparilor militariste
agresive. In paralel, pe continent, trupele nipone au ocupat provincia Jehol din Mongolia
Interioara la granita cu Manciuria, pe care au alipit-o la statul marioneta Manciuko. A
urmat apoi o incursiune militara in nordul Chinei, in urma careia trupele japoneze s-au
apropiat amenintator de Beijing, obligand guvernul chinez condus de Cian Kai-Si sa
cedeze, iar prin conventia de la Tangu (mai 1933) sa renunte la suveranitatea sa asupra
unei largi fasii (la sud de Marele Zid) din provincia Hopei, transformata in zona
demilitarizata si intrata astfel sub dominatia japoneza.

Din 1934 politica externa a Japoniei devine tot mai belicoasa, starnind oprobiul
puterilor occidentale. Astfel, inca in aprilie 1934, Amau, reprezentantul Ministerului
Afacerilor Externe nipon, a declarat ca tara sa, fiind „principala forta” in Asia de Est, isi
asuma raspunderea „mentinerii ordinei si pacii” in aceasta zona geografica, instituind un
protectorat asupra relatiilor Chinei cu puterile vestice. In aceste imprejurari, „Declaratia
Amau” reprezenta un avertisment dat Occidentului despre intentia militaristilor japonezi
de a instaura controlul lor deplin asupra intregii Chine. Drept urmare, s-au agravat
contradictiile nipono-americane si nipono-britanice, mai ales ca Japonia a inaugurat
totodata un vast program de modernizare a armatei, armamentului si echipamentului
militar, sporindu-si considerabil si flota de razboi. In 1937 aproape 50% din totalul
bugetului era destinat fortelor armate, fata de 27% in 1931. In paralel, ca si in Germania
nazista, pregatirile militare au fost insotite de o desantata propaganda xenofoba si rasista,
despre superioritatea „rasei galbene”, rolul civilizator al Japoniei in Asia, necesitatea de
„spatiu vital”, intrucat natiunea nipona se afla in pericol de a fi strangulata economiceste.
In acest sens, cele mai active au fost organizatia teroristaSeisanto, al carei program si
ideologie se apropiau de acelea ale hitleristilor si asociatia Kokuyukai (Dragonul negru),
care penetrase adanc si in randurile cadrelor armatei.

In vara anului 1935 militaristii niponi au trecut la infaptuirea unui plan prin care
urmareau desprinderea a cinci provincii din China de Nord, a le declara „autonome” si a
le ingloba apoi intr-o federatie cu Manciuko. La 28 octombrie 1935 prin cele trei puncte
ale lui Hirota (ministrul de externe in cabinetul nipon), era enuntata o noua politica fata
de China. Aceasta politica prevedea: a) stabilirea unui bloc politic intre Japonia, China si
Manciuko (ceea ce insemna practic recunoasterea statului Manciuko de catre China si
dreptul de penetratie economica neingradita a Japoniei in China); b) inlaturarea oricaror
actiuni antijaponeze in China (adica suprimarea luptelor de eliberare nationala conduse
de partidul comunist, instaurarea monopolului Japoniei asupra Chinei); c) organizarea
unui front comun al Japoniei, Chinei si Manciuko-ului de lupta impotriva comunistilor
(ceea ce presupunea folosirea Chinei impotriva Uniunii Sovietice si dreptul Japoniei de a
ocupa orice parte a teritoriului chinez). Cum era si firesc, declaratia lui Hirota Koki a
declansat in China un urias val de proteste, obligandu-i pe japonezi sa renunte la planul
lor de „autonomizare” a provinciilor din China de Nord si sa se multumeasca doar cu
infiintarea unui „consiliu autonom pentru Hopei de Est” (25 noiembrie 1935).

Cu prilejul alegerilor parlamentare din 20 februarie 1936, partidul Minseito al

marii burghezii, care isi dovedise ostilitatea fata de clica militarista condusa de generalul
Araki Sadao, a avut castig de cauza fata de partidul Seiyukai, recastigandu-si locul de
frunte in Dieta (de la 146 mandate la 205). Dar cateva zile mai tarziu, la 26 februarie
1936, un grup de tineri ofiteri declanseaza o rebeliune cu scopul instaurarii dictaturii
militare. Au fost asasinati doi fosti prim-ministri si alte persoane influente si au fost
ocupate o serie de institutii centrale. In cele din urma, pucistii au fost nevoiti sa se predea.
S-a format un nou guvern, dominat de generali, prezidat de Hiroka Koki, care a sporit
considerabil bugetul armatei. Pe plan extern Japonia de apropie si mai mult de Germania,
cu care incheie la 25 noiembrie 1936Pactul anticomintern, la care adera si Italia (6
noiembrie 1937), creandu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokyo.

In ianuarie 1937 generalul Hayashi Sejuro formeaza un nou guvern, care – in luna
mai – a organizat alegerile parlamentare. In urma acestora la carma Japoniei a fost
instalat un cabinet de uniune nationala, condus de printul Konoye (pana la 4 ianuarie
1939). Cateva saptamani mai tarziu, la 7 iulie 1937, trupele japoneze ataca unitatile
chineze stationate la podul Lugontiao (Marco Polo) de la sud-vest de Beijing („incidentul
de pe podul Marco Polo”), reluandu-se astfel ostilitatile militare cu scopul de a ocupa
intreaga China. Dar rezistenta inversunata a poporului chinez, dezvoltarea luptelor de
partizani in regiunile ocupate de japonezi, au obligat cabinetul nipon sa adopte legea „Cu
privire la mobilizarea generala a natiunii” si sa introduca masuri dictatoriale in intreaga
viata economica (26 martie 1938). Debarcand noi forte militare, trupele japoneze reusesc
la 28 iulie 1938 sa ocupe Beijingul.

In vara aceluiasi an (29 iulie-11 august), militaristii niponi organizeaza o noua

agresiune impotriva URSS, in regiunea lacului Hasan, langa Vladivostok, incheiata insa
cu un esec total. Abandonand definitiv intentiile sale agresive impotriva URSS, Japonia
isi concentreaza de acum eforturile pentru desavarsirea cuceririi Chinei. In acest scop,
guvernul Konoye a publicat, la 22 decembrie 1938, conditiile de pace oferite Chinei.
„Noua ordine in Asia de Sud-Est”, preconizata de Tokyo, asigura militaristilor niponi
controlul deplin asupra acestei tari. Din 4 ianuarie 1939 guvernului Konoye ii
succede cabinetul condus de baronul Hiranuma Küjiro, care a extins razboiul in China,
amenintand si pozitiile anglo-americane. Ba, mai mult, in mai 1939 japonezii au dezlantuit
o noua agresiune pe continent, de aceasta data la granita dintre R. P. Mongola si
Manciuko. Timp de aproape 4 luni (11 mai – 31 august 1939), fortele nipone, prevazute
cu tancuri, artilerie si aviatie, au incercat sa inainteze pe teritoriul mongol, dar au fost
mereu respinse de trupele mongole si sovietice si, in cele din urma, obligate sa se retraga
cu mari pierderi (cifrele oficiale japoneze indica 18.000 de morti).
 India

Perioada postbelică – transferul de putere

În ianuarie 1946 au izbucnit mai multe revolte în armata britanică, începând cu cea a
soldaților din RAF, care erau nemulțumiți de ritmul prea încet al repatrierii lor în
Anglia.[40] Revoltele au culminat cu cele ale marinarilor indieni din Bomabaz din februarie 1946,
urmată de altele ale soldaților din Calcutta, Madras și Karachi. În ciuda faptului că toate revoltele
au fost rapid înăbușite, ele au găsit un sprijin real în rândul opiniei publice din India și au obligat
guvernul britanic laburist să caute o soluție. A fost trimisă în India o misiune condusă de
Secretarul de Stat pentru India, Pethick Lawrence.
La începutul anului 1946 au fost convocate noi alegeri în India. Congresul Național
Indian a câștigat alegerile în opt din cele unsprezece provincii. Negocierile dintre Congresul
Național Indian și Liga Musulmană s-au împotmolit datorită problemei împărțirii țării. Liderul
musulman Muhammad Ali Jinnah a proclamat ziua de 16 august 1946 ca „Zi a acțiunii directe”.
Se dorea ca musulmanii să protesteze pașnic în favoarea unei patrii islamice în India Britanică. A
doua zi au izbucnit violențe interconfesionale în Calcutta, care s-au răspândit în întreaga țară. În
ciuda situației politice dificile, a fost format un guvern interimar al Congresului în septembrie,
cu Jawaharlal Nehru în funcția de prim-ministru al Indiei unite.
Ceva mai târziu, guvernul laburist britanic a decis să accepte transferul de putere către
indieni până cel târziu în iunie 1948.
Odată cu apropierea datei proclamării independenței, violențele dintre hinduși și
musulmani în Punjab și Bengal au continuat. Noul vicerege, Louis Mountbatten, care nu se putea
baza pe o armată care să poată face față valului de violențe, a cerut ca în mai puțin de șase luni să
se ajungă la un plan acceptat de toate părțile pentru acordarea independenței. În iunie 1947,
liderii naționaliști în frunte cu Nehru și Abul Kalam Azad din partea Congresului, Jinnah din
partea Ligii Musulmane, B. R. Ambedkar din partea comunității celor fără castă și Master Tara
Singh din partea comunității sikh, au căzut de acord cu un pland de partiție a țării după granițele
religioase. Zonele predominant hinduse și sikh au fost desemnate ca să devină noua Indie, în
vreme ce zonele predominant musulmane urmau să formeze o nouă națiune: Pakistan. Planul
prevedea și împărțirea regiunilor majoritar musulmane Punjab și Bengal.
Mai multe milioane de refugiați musulmani, sikh și hinduși au trecut de-o parte sau alta a
așa numitei „linii Radcliffe”, noua graniță. În Punjab, unde noua linie de frontieră împărțea
regiunile populației sikh în două, au izbucnit violențe cumplit de sângeroase. În Bengal și Bihar,
unde prezența lui Gandhi a temperat spiritele, violențele au fost limitate. În violențele care au
izbucnit pe tot teritoriul Indiei au pierit între 250.000 – 500.000 de oameni din toate
taberele.[42] Pe 14 august 1947, a fost proclamat noul Dominion al Pakistanului, cu Muhammad
Ali Jinnah primul Guvernator General cu sediul în Karachi. A doua zi, India redusă teritorial –
„Uniunea Indiei” – a devenit un stat independent. Jawaharlal Nehru a devenit noul premier
indian, iar viceregele Louis Mountbatten, Guvernator General cu sediul în New Delhi.
 Provinciile Indiei Britanice

În momentul proclamării independenței, India Britanică era compusă din următoarele provincii:

 Ajmer-Merwara-Kekri
 Insulele Andaman și Nicobar
 Assam
 Baluchistan
 Bengal
 Bihar
 Bombay
 Provinciile centrale și Berar
 Delhi
 Madras
 Provincia frontierei de nord-vest
 Panth-Piploda
 Orissa
 Punjab,Sindh, Provinciile Unite Agra si Oudh
Unsprezece provincii – Assam, Bengal, Bihar, Bombay, Provinciile centrale, Madras,
Provincia frontierei de nord-vest, Orissa, Punjab și Sindh – erau conduse de un guvernator. Restul
de șase – Ajmer Merwara, Insulele Andaman și Nicobar, Baluchistan, Coorg, Delhi și Panth-Piploda
– erau conduse de un comisar șef.
Mai existau și câteva sute de principate aflate sub protecția britanică și conduse de pricipi
locali. Printre cele mai importante astfel de pricipate au
fost Jaipur, Gwalior, Hyderabad, Mysore, Travancore și Jammu și Kashmir.

Împărțirea Indiei a reprezentat procesul de împărțire a Indiei Britanicepe baza unor

considerente demografice de ordin religios, care a condus la crearea la 15 august 1947 a
următoarelor state suverane: Dominionul Pakistanului (mai târziu Republica Islamică
Pakistan și Republica Populară Bangladesh) și Dominionul Indiei (mai târziu Republica India).
Împărțirea a fost promulgată în Actul de Independență a Indiei din 1947 și a dus la
dizolvarea Imperiului Britanic Indian. În urma diviziunii Indiei Britanice au fost strămutate
aproximativ 12,5 milioane de oameni din fosta colonie britanică India, cu estimări de pierderi de
vieți omenești care variau de la câteva sute de mii la un milion de morți în urma divizării brutale
și sălbatice a poporului indian.[1] O atmosferă de ostilitate și suspiciune reciprocă a apărut de
atunci între India și Pakistan, care domnește până în ziua de azi.
Împărțirea Indiei a vizat divizarea geografică a provinciei Bengal din India Britanică în
așa numitul Pakistan de Est (Bangladesh după 1971) și Bengalul de Vest (India de azi), și partiția
similară din provincia Punjab în Punjabul de Vest (mai târziu Punjabul pakistanez și teritoriul
capitalei Islamabad) și de Punjabul de Est (mai târziu Punjabul indian, Haryana și Himachal
Pradesh). Tranzacțiile partiției au inclus, de asemenea, repartizarea activelor de stat, inclusiv
armata britanică indiană, a Funcției Publice indiene și a altor servicii administrative, căi ferate
indiene, și a Trezoreriei Centrale.
În urma împărțirii, statele domnești din India, care au căpătat independența prin India Act
din 1947, au avut de a alege dacă să adere la India sau la Pakistan sau să rămână în afara
lor,[2] iar ele au fost încorporate într-unul sau altul dintre noile dominioane. Problema alegerii
care urma să fie făcută în acest sens de către Jammu și Kashmir a dus la războiul indo-pakistanez
din 1947 și alte războaie și conflicte între India și Pakistan.[3]