E BINE DE ȘTIUT ISTORIA...Culisele Diktatului de la Viena.

Germania și Italia au
șantajat România

su  

ARTICOLE RELAȚIONATE

 26 iunie 1940: Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Cauzele sfârșitului României
Mari, indicate cu precizie chirurgicală de către un jurnalist britanic. Orice asemănare cu vremurile actuale este pur
întâmplătoare...

 Memoriul lui Iorga din 2 iulie 1940 cu privire la pierderea

Basarabiei și a Bucovinei de nord
  Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam,
profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei
române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord.
Documente OFICIALE ale statului român
La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea - vremelnică - a unei părți a
Ardealului de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a
întâmplat atunci.
 
Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am
greșit atunci.În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările
teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici
falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la
momentul psihologic al Primului Război Mondial.
 
Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alesandru Duțu, unul dintre
cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor
evenimente nefaste pentru noi.
 
Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania
nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!
 
De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul
României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze
militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că
Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre
cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul
nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței
statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuher-ului anunțau partea
română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei
pentru a fi distrusă.
 
Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a
„imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se
dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a
camarilei sale.
 
Iată textul colonelui (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică
(sublinierile ne aparțin):
 
26 - 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de
demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.
Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave
pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.
La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și
România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von
Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe
miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale
Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”:
„cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor
viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a
declarat de acord. 
 
A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von
Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România
pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea
mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă
pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască
trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și
Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui. 
 
La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf
Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei.
Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările
Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea
situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur
material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea
războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât
pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă
vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia.
Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta
produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema
extinderii războiului... Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației
Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria
se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură,
atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte
privințe, victoria nu este deloc sigură... Rezultă limpede că un conflict în
Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele
țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta
este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă
victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”. 
 
În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea
șantajul. 
„Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria - a continuat Hitler - cu urmările
grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie
să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că
Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci
oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte
efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi,
ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-
șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria
înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă
destul de mare... De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi
indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare,
deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este
efectiv în interesul Italiei și Germaniei”. 
 
În final, Führer-ul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să
corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin
intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în
apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și
României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și
de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von
Ribbentrop. 
Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două
delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă
comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai
constituie un subiect de discuție”. 
Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au
împachetat harta și au plecat la Viena.
Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și
măsuri militare corespunzătoare.
 
 
29 august 1940. Dictatul de la Viena (I).
După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor
Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”,
regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a
schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu:
între 10 000 și 18 000 kmp). 
Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă
lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de
vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca
îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală
frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie
mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.
 
La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo
Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a
propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”,
ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească
ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că
„arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să
le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință
extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de
„tribunalul” german și italian.
 
„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribentrop și lui Mihail Manoilescu,
asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că
nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).
După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român
ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni
impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un
lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar
fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul
României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea
asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu
considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.
 
La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să
declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți
Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.
În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război
Germania și Italia vor fi de partea ungurilor. 
Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o
vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că
viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil
de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între
principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia
cedat de România se situa între 68 000 kmp, cât a cerut Ungaria, și 25 000
kmp, cât a oferit România. 
 
La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”,
ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți
pierde toată Transilvania”. 
Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius,
în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 kmp nu a fost propusă niciodată
de România. 
 
În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă:
„Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se
poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor
Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă
nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”.
Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori. 
 
Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian,
Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni
se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în
discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul
României. Mi-au spus-o clar”.
Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea... Toate încercările mele
de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.
 
În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von
Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie
acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în
caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului
Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de
stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor
României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că
ultimul termen era la ora 24. 
 
Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că
nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un
ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și
minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă
așteptând comunicarea noastră”. 
 
Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit
mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și
să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.
 
Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de
Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de
guvernele german și italian”. 
Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile
sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc
atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care
fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime,
fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și
politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la
exasperare pe Ribbentrop și Ciano”. 
 
În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care
se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania
„nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.
 
În final, pentru primirea ,,arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost
împotrivă, iar unul s-a abținut.
Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm
Fabricius, care aștepta cu nerăbdare. 
 
La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul
definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german
(italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu
începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#.
Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze
două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la
Cadrilater în favoarea Bulgariei. 
 
Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre
hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.
 
În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail
Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim
von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.
După citirea textului ,,arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației
române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de
demarcație româno-ungară.
 
„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest
pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu
ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am
înțeles că cuprindea și Clujul... Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama
că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea,
un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit
în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult
slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor
galben cenușiu, negru... În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după
ce i s-a adus un pahar cu apă. 
Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit
fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-
a mai dat cuvântul. 
 
Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de
Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat
pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.
După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a
replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide
acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.
„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru
– avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai
întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano”.