1940 – Anul tragic in Romania- Pierderile teritoriale

Vara anului 1940. De aproape zece luni lumea trăia drama celui
de al doilea război mondial. Germania nazistă şi Uniunea Sovietică îşi
dăduseră mâna în distrugerea Poloniei. Italia lui Mussolini, roasă de
antice nostalgii imperiale după încorporarea Etiopiei, îşi ţintea privirile
lacome spre Africa de Nord şi Balcani. Concesiile făcute permanent
agresorilor de către marile democraţii europene s-au întors împotriva lor.
În Ungaria, Bulgaria sau Iugoslavia grupurile de extremă dreaptă încercau
să se impună marcând falimentul democraţiei. În iunie, după o rapidă
campanie, armatele naziste au invadat vestul Europei. La 20 iunie 1940,
Franţa capitula. O nouă ordine începea să se contureze în lume. Forţa
dreptului era înlocuită cu dreptul forţei.
În acest context dramatic, la 26 iunie 1940 guvernul sovietic a
crezut că sosise momentul răfuielii cu România. Molotov, comisarul
sovietic pentru Afacerile Externe, remite ministrului român la Moscova,
Gheorghe Davidescu, o notă ultimativă. Prin ea se cerea evacuarea rapidă
a Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către armata şi administraţia
românească. Documentul ultimativ reprezenta o culme a cinismului şi o
sfidare flagrantă a dreptului istoric: "În anul 1918 România, folosindu-se
de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut o parte din teritoriul ei,
Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în
principal cu ucraineni...."1 În continuare nota ultimativă "considera
necesar ca în interesul restabilirii adevărului" să fie cedat către URSS şi
Nordul Bucovinei care ar reprezenta "numai într-o măsură neînsemnată
un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită
URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţiunea de 22 de ani a României
în Basarabia."2
Pretenţiile sovietice asupra Bucovinei au vizat iniţial ocuparea
integrală a acestei provincii româneşti. Ele nu îşi aveau o bază juridică
nici măcar în protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care
se hotărâse trista soartă a Basarabiei. Chiar pentru germani revendicarea
de către sovietici a Bucovinei reprezenta "o noutate"3 . Molotov a trebuit
astfel să-şi modereze cererile şi să le găsească o îndoielnică justificare.
România se găsea pentru încă o dată în istoria ei sub povara
fatalităţii implacabile. Spre teritoriul ei ţinteau ochii lacomi ai vecinilor.
Ungaria revendica zgomotos Ardealul. Bulgaria dorea teritoriul sud-
dobrogean alipit României în urma păcii de la Bucureşti din 1913.
Garanţiile franco-engleze de care îşi legaseră iluziile politicienii
români deveniseră inoperabile. Înţelegerea Balcanică îşi trăia ultimele
zile, iar Societatea Naţiunilor îşi dovedea încă o dată ineficienţa. Regimul
autoritar al lui Carol al II-lea nu reuşise să atragă simpatiile marilor puteri
europene. Reuşise în schimb să învrăjbească societatea românească ce-şi
căuta salvarea în soluţii politice extremiste.
Sovieticii au adresat a doua notă ultimativă guvernului român
pe 27 iunie 1940. Ei cereau în mod imperios evacuarea în patru zile a
teritoriilor revendicate. România a încercat să temporizeze lucrurile în
speranţa găsirii vreunei susţineri internaţionale. Dar, exceptând Turcia,
aliaţii balcanici ai României au sfătuit-o să accepte ultimatumul.
Guvernul de la Ankara se arătase gata să-şi îndeplinească obligaţiile
asumate prin Înţelegerea Balcanică.4 Ministrul plenipotenţiar italian,
Pellegrino Ghigi, în întâlnirea cu Gheorghe Tătărescu a ţinut să sublinieze
oporturnitatea cedării fără luptă.5 Guvernul german, într-o oarecare
măsură artizan al dezmembrării României interbelice, a recomandat
acceptarea cererilor sovietice. Un eventual război româno-sovietic nu s-ar
fi încheiat cu suficiente beneficii pentru germani. Sovieticii ar fi ocupat
zona petroliferă a Văii Prahovei. Germanii, chiar şi în condiţiile unui atac
combinat sovieto-german, ar fi ajuns acolo mult prea târziu.6 Radu
Lecca aduce în acest sens, în memoriile sale, argumentul reprezentantului
agenţiei germane de presă D.N.B. la Bucureşti, Klaus Schikert: "Schikert
ne-a spus că dezmembrarea României nu poate avea loc decât după
ocuparea Franţei, pentru motivul că regele Carol, atâta vreme cât Franţa
nu este învinsă, ar fi în stare să se împotrivească cu armele cedării de
teritorii. În acest caz Rusia, fiind vecină, ar fi prima care să ocupe
regiunile petrolifere, ceea ce nu ar fi convenit deloc Germaniei. Acesta e
motivul pentru care România a putut să rămână nedezmembrată până în
vara anului 1940."7 Germania nu putea să ierte României atitudinea ei
oscilantă preponderent antinazistă. Răspunsul lui Hitler adresat regelui
Carol al II-lea ţinea să sublinieze tocmai acest aspect: "România a fost
timp de câteva decenii aliatul activ şi hotărât al oponenţilor Reichului
german... Numai în ultimul timp a încercat să se elibereze de aceste
legături care au ţinut-o în tabăra antigermană. Materialul documentar care
se află la dispoziţia guvernului german ne oferă o serie de informaţii
instructive în acest sens."8

Cedarea

Şi sânge gros, de lună, lângă cer

va răscoli adâncuri de cleştar.
Va prohodi o doină din altar
şi va ţipa o cucuvea de fier.
 Chiar de la primirea primei note ultimative, Carol al II-lea s-a
pronunţat pentru rezistenţa armată. Insolenţa Uniunii Sovietice merita un
răspuns pe măsură. "Ni se cere de către URSS să cedăm Basarabia şi
Nordul Bucovinei şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a
trăznit ca o lovitură de maciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este
un lucru atât de oribil încât nici o minte românească nu poate s-o
conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este să rezistăm la astfel de
injoncţiuni şi să ne ţinem de ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi
atacaţi ne vom apăra... Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede
cum, iar Tătărescu şovăie înclinând mai mult pentru cedare... riscăm o
situaţie foarte gravă dacă suntem atacaţi pe trei fronturi."9
Izolarea internaţională a României era o certitudine. Puterile
Axei dictau politica europeană, dând aliaţilor lor satisfacţia să se înfrupte
din trupul sfârtecat al vreunui stat neputincios. Rusia îşi luase partea din
Polonia, Ungaria din Cehoslovacia iar Bulgaria viza şi ea să-şi extindă
teritoriul pe seama vecinilor. Sosise momentul sacrificării României.
"Astfel, în noaptea de 26 spre 27 iunie 1940, ne-am găsit singuri în faţa
ameninţării - afirma Tătărescu. Singuri. Puteam să nu fim singuri? Deşi
întreaga ţară a primit lovitura din 26 iunie cu o bărbăţie demnă de cele
mai mari tradiţii ale neamului nostru, totuşi s-au ridicat, cum era firesc,
începuturi de critici tinzând la crearea unei stări de spirit menite să nască
în sufletul poporului nostru simţământul îndoielii. Se afirmă uneori că nu
am fi fost singuri dacă eram aliaţii Germaniei, alteori, că ultimatumul nu
ar fi fost posibil dacă eram legaţi de Soviete printr-un act, oricare ar fi
fost caracterul său. Care este valoarea acestei îndoite afirmări?"10
Două consilii de coroană au încercat să găsească soluţia optimă
pentru România. Ele au avut loc pe 27 iunie 1940. În primul s-a hotărât
primirea ultimatumului cu unele rezerve. Ca urmare a celei de-a doua
note ultimative, un nou consiliu de coroană hotărăşte acceptarea cererilor
sovietice.
"Consiliul de Coroană a avut loc şi am ieşit din el amărât şi
dezgustat - nota regele Carol al II-lea în jurnalul său în legătură cu cel de-
al doilea consiliu. Toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au desumflat.
Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi au fost pentru rezistenţă. Numele lor
merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti:
Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan
Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă, au fost
pentru acceptarea ultimatumului... Consider că se face o foarte mare
greşeală de a ceda aproape fără nici o rezistenţă aproape un sfert din
3ară... Oh, de ce românii noştri nu au cea mai mică doză de orgoliu
naţional în aceste clipe într-adevăr grele. E o zi a ruşinii naţionale."11
Regimul autoritar al regelui, contestat de elita politică
democratică românească, subminase el însuşi orgoliul naţional.
Lamentaţiile regelui Carol al II-lea, privite în contextul politic intern şi
internaţional, sunt poate doar circumstanţe atenuante. Ele pot să-l absolve
numai parţial pe suveranul român de vina greşelilor guvernării sale.
Drama prin care trecea România avea pe de altă parte un
element comun cu drama tuturor ţărilor prinse în implacabilul cleşte
germano-sovietic.
Răspunsul guvernului român din ziua de 28 iunie a adus
Uniunii Sovietice confirmarea acceptării ultimatumului de către România.
O comisie mixtă urma să lichideze chestiunile în litigiu ce puteau apărea
în cursul retragerii. Această hotărâre a adus României pierderea unui
teritoriu de 50.500 km2 şi a 3.700.000 de locuitori, în majoritate români.
Vestea cedării fără lupte a Basarabiei şi Nordului Bucovinei a
stârnit o vie emoţie în rândul populaţiei. Pentru a evita panica, guvernul
transmitea prin radio şi presă comunicate lapidare privind evoluţia
tratativelor şi a operaţiunilor de evacuare.

Evacuarea

Prietenii cu care altădată cântam

ca un vis au trecut peste Prut.
Fata pe care şi prin somn o iubeam
s-a sfârşit peste plai... M-a durut.

Retragerea trupelor şi a administraţiei române, însoţite de o

numeroasă populaţie, s-a făcut sub presiunea Armatei Roşii. Această
presiune a fost amplificată de atitudinea ostilă a anumitor grupuri ale
populaţiei minoritare faţă de români. În paralel, în spiritul materializării
influenţelor ideilor politice antisemite, guvernul României permitea
evreilor să părăsească teritoriul românesc şi să emigreze în URSS.
Din cauza scurtului interval în care a avut loc retragerea
românească, ea a fost marcată de haos şi dezorganizare. Înaintarea
sovietică, susţinută şi de o mare campanie de propagandă, s-a bucurat de
sprijinul unei părţi a populaţiei locale. Spionii sovietici infiltraţi în
Basarabia şi Bucovina au procedat la incitarea populaţiei minoritare
împotriva românilor. Ei au organizat acte de sabotaj şi de intimidare a
militarilor români. "Din documente rezultă că membrii militanţi
comunişti din Basarabia au fost înştiinţaţi de mult timp de agenţii
sovietici despre ultimatum. Ei au intensificat acţiunile anti-româneşti. Au
constituit grupe de diversiune, confecţionându-şi steaguri şi pancarte cu
slogane comuniste."12 Concomitent au fost transmise şi Partidului
Comunist din România sarcini de a intensifica propaganda pro-sovietică
în ţară. Astfel, într-un manifest al Comitetului regional Moldova al
Partidului Comunist din România difuzat în zilele acelor tragice
evenimente, se putea citi: "Armata Roşie, a muncitorilor şi a ţăranilor,
armata care ajută proletariatul din toată lumea de a se elibera de sub jugul
imperialismului a intrat în acţiune. Ea a păşit în Basarabia şi Bucovina de
unde izgoneşte ciocoii şi moşierii care au supt sângele poporului şi va
ajuta muncitorii şi ţăranii să-şi scuture jugul capitalist şi să-şi croiască o
viaţă fericită instaurând sovietele de muncitori, ţărani şi soldaţi.13
În Basarabia şi Bucovina, agenţii Moscovei au încercat prin
diferite materiale de propagandă să exploateze sentimentele etnice sau
nemulţumirile sociale. La 22.06.1940, serviciul de contrainformaţii al
armatei române consemna răspândirea, în teritoriile ce vor fi revendicate
de URSS, a unui manifest cu conţinut subversiv: "A venit un ceas mare,
al eliberării noastre de sub jugul boierilor români, moşierilor,
capitaliştilor şi Siguranţei. URSS, armata roşie, conduse de partidul lui
Lenin şi Stalin, iau sub protecţia lor puternică Basarabia, furată de la noi
în 1918 de boierii şi clica militară românească... Trăiască fraţii noştri
moldoveni, ruşi, ucraineni smulşi din robia românească."
Retragerea armatei şi a administraţiei române s-a făcut în grabă
şi a fost marcată de multe incidente. Un raport contrainformativ al
armatei din 30.06.1940 consemna că "Batalionul 2/39 Infanterie a fost
dezarmat în gara Bălţi de trupe sovietice în ziua de 29 iunie. Soldaţii
basarabeni şi evrei au fost opriţi. Unii ofiţeri degradaţi. Maiorul Voicescu
Constantin, comandant de batalion, prins de ruşi în împrejurări
necunoscute. O parte a populaţiei evreieşti a ajutat la dazarmare... Înainte
de retragerea trupelor din Bălţi numeroase avioane făceau demonstraţii,
lansând manifeste şi foi din ziarul "Libertatea" cu conţinut comunist...
Ciocniri între populaţia evreiască, refugiaţi şi trupe au avut loc la
Ungheni în timpul nopţii. Sunt victime. Au fost reţinuţi de ruşi şeful
secţiei C.F.R., şeful gării Ungheni, precum şi ofiţeri."15 Sandu Iulia din
comuna Derineu, judeţul Orhei, relata Siguranţei româneşti la trei
săptămâni după nefericitele evenimente detaliile instaurării puterii
sovietice în localitatea ei. "Au fost împuşcaţi Teodor Guţu, fost căpitan la
regimentul 7 Vânători, pensionar, apoi comisarul Graur de la circa III din
Chişinău. Au fost arestaţi agentul de poliţie Botez Diaconu, comisarul
Vasilescu a fost arestat din tren. Vin doi soldaţi şi patru evrei cari fac tot
ce spun evreii. La gară, de exemplu, nişte evrei civili, împreună cu
militarii, au dezarmat un grup de 62 de ofiţeri cari au fost duşi apoi cu
nişte camioane spre Tiraspol. Mie personal mi s-au deschis toate coletele,
luându-mi-se tot ce aveam de valoare şi veriga din deget. S-au sinucis
foarte mulţi de teamă să nu fie maltrataţi. Au căutat să ne oprească,
spunându-ne că peste o lună jumătate vor veni să ocupe şi vestul
României."16
Informaţiile trimise de comandanţii trupelor române în
retragere către eşaloanele superioare sunt cutremurătoare. "Am avut
ciocniri cu trupe motorizate sovietice şi cu bande armate jidoveşti în
regiunea Călăraşi, judeţul Lăpuşna. Am pierderi în ofiţeri, subofiţeri şi
mult material. Timp de 50 de ore am mers în continuu fără ca trupa şi caii
să mănânce"- raporta pe 30.06 comandantul Cavaleriei Corpului 3
Armată.17 În gara Bolgrad armata a fost atacată de "elemente găgăuze şi
bulgare înarmate." Militarii companiei 8 de Grăniceri au fost dezarmaţi şi
prădaţi de bocanci, bluze şi alte materiale. Dezertările militarilor de alte
etnii din armata română erau curente. Cutremurătoare este şi mărturia
soldatului Costică Delea din Regimentul 2 Călăraşi cuprinsă într-o
scrisoare trimisă părinţilor săi:
"Scumpii mei părinţi,
Căci acum ştiţi şi voi ce s-a întâmplat în Basarabia şi cât de rău
a fost de noi că ne apucase acolo, în fine numai noi ştim ce-am păţit,
mulţi sunt morţi alţii răniţi, dar nu de la regimentul nostru, noi am scăpat
ca prin urechile acului şi cinci nopţi numai pe jos cu caii călări, nemâncaţi
şi ca vai de noi, am răbdat de foame, (...). Dar alţii care au venit mai în
urmă au fost vai de ei, le-au luat caii, căruţele cu bagaje, cu şei, cu arme,
cu muniţii şi soldaţii i-au prins şi le-au luat armătura şi le-a dat drumul.
Mai mult s-au revoltat civilii şi-au făcut rău la soldaţi. Soldaţii ruşi n-au
făcut nimic dar civilii veneau cu ciomege şi pietroaie, îi trăgeau de
picioare de pe cai, mai ales femeile..."18
Populaţia oraşelor a cunoscut oarecum derularea evenimentelor
prin intermediul radioului sau al presei. La ţară surprinderea a fost în
unele locuri totală. "În ziua de 28 iunie, ora 9.30, declară ulterior
autorităţilor române refugiatul Constantin Constantinescu, m-am trezit cu
armata sovietică în faţa oficiului poştal unde funcţionam fără ca să ştiu
ceva, întrucât circulara pentru evacuare s-a primit la oficiul rezidenţial la
ora 11.30. În acest timp s-a prezentat la oficiu un evreu şi cu un ofiţer rus
care a verificat şi a sigilat casa de bani iar subsemnatul am fost arestat şi
toată mobila confiscată".19
"Astăzi două săptămâni, declara un alt refugiat român,
Constantin Mihu, din comuna Pogăneşti, a venit în sat la noi armata rusă
cu mitraliere şi alte arme,..., şi l-au pus primar pe evreul Bihman,
cerealist... În ziua de duminică s-a dus clopotarul Serafim Pascaru ca să
tragă clopotul la biserică, dar soldaţii ruşi l-au bătut şi l-au alungat,...,
spunând că la ei nu există Dumnezeu şi din biserică au să facă grajd
pentru cai."20
Şi in Bucovina situaţia era asemănătoare. "Prin luna iunie, tot în
anul acela [1940], relatează Aniţa Nandriş Cudla în cartea sa
autobiografică, pe la sfârşitul lunei, s-au retras românii de pe teritoriul
Basarabiei şi Bucovinei. Organizaţiile şi lumia ceia învăţată au ştiut mai
din timp de lucrul ista, dară cu vreo două sau trei zile au ştiut toată lumia.
S-a făcut o zarvă, o răscoală în sat de nu ştia lumia de care să se prindă.
Armată nu era în sat decât posturile de jandarmi (...). La început a părut
şiagă, dar când s-a văzut că arde focul cu hârtii înaintea primăriei şi s-a
rădicat postul de jandarmi, a stat lumia mâhnită şi pe gânduri. Să întrebau
unii pe alţii, oare ce are să fie şi la ce are să ducă asta. Unii stau mâhniţi,
numai strângiau din umeri şi nu răspundiau nimic. Alţii, mai bărbătoşi,
ziciau: da vie orişicine a veni, ce-mi pasă mie, eu tot am să-mi văd de
coasă şi de sapă, că nu-s domn să scriu la masă. Şi dacă or veni moscalii,
mi-or lua condeiu şi mi-or da sapa? Fiecare ce-i da în gând, aceia vorbia,
dar care avia judecată mai adâncă presupunia ce vine înainte. Eu aviam
atâta de mare frică de moscali! Încă din timpul războiului care s-a început
în anu 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am
văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine. Fratele care
trăia în gospodăria părintească tot nu era de acord să rămâie sub ocupaţia
moscalilor."21
Un alt supravieţuitor al acelor vremuri tulburi, într-o altă carte
de aceeaşi valoare excepţională, îşi aminteşte: "Peste noapte satul meu
Treblencea s-a găsit într-o altă lume. Toate s-au schimbat în mai puţin de
24 de ore. Credeai că puterile iadului au fost dezlănţuite de stăpânul lor
asupra satelor paşnice (...) Ucigaşii şi toţi făcătorii de rele au fost scoşi
din casele de sănătate şi s-au întovărăşit cu toţi vagabonzii şi criminalii,
făcându-se şefi de poliţie şi apărători ai regimului comunist. Venetici
cunoscuţi şi necunoscuţi au fost făcuţi primari şi prefecţi de către
armatele de invazie. La aceştia s-au adăugat pleava doritoare de pradă din
fiecare localitate pentru a-şi împărţi avutul altora. Aceştia erau
instrumentele prin care comuniştii distrugeau o lume aşezată de secole
prin muncă şi omenie, căci partide comuniste pe la noi nu erau..." "Din
primele zile ale ocupaţiei a intrat groaza în populaţia românească. Toate
informaţiile de care aveau nevoie noii conducători le luau de la minoritari
sau de la românii decăzuţi cum era cazul unuia Costan Panciuc zis
Costălău. ... În 1940 când au venit la putere comuniştii acest nenorocit le-
a întins mâna şi, bătându-se cu pumnul în piept, le zicea: ŤTovarăşi, eu
comunist, eu ispravnic!ť. A reclamat pe mulţi oameni, cu diferite
minciuni, căci un neadevăr al unui comunist era crezut. (...) Când au
început arestările individuale Costălău însoţea Miliţia arătând locuinţa şi
tot el era cel care răcnea mai tare decât Miliţia la omul care urma să fie
arestat, cerându-i să-şi părăsească cât mai repede casa."22
Pierderea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a avut un ecou
deosebit în societatea românească. Degringolada retragerii,
samavolniciile minoritarilor şi ineficienţa organizatorică a autorităţilor
din România transformau lamentaţiile în acuzaţii. Regele Carol al II-lea,
la adresa căruia începuseră să se concentreze reproşurile, era destul de
afectat de situaţia creată prin ineficienţa miniştrilor săi. "Ştirile asupra
evenimentelor din Basarabia şi Bucovina sunt din ce în ce mai triste.
Dezertările soldaţilor basarabeni, excese de orice fel ale populaţiei
minoritare, mai ales evreii care atacă şi insultă pe ai noştri, ofiţeri
batjocoriţi, unităţi dezorganizate etc."23 "Mulţi dintre conducătorii
(Frontului Renaşterii Naţionale din Basarabia şi Bucovina, n.red.) s-au
arătat complet bolşevizaţi, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roşii
şi cu flori trupele sovietice. Incidente cu populaţia, mai ales evreiască, au
avut loc peste tot. Din această cauză evacuările, care şi aşa au fost grele,
în multe locuri au fost făcute imposibile. S-au împuşcat funcţionari, s-au
atacat şi dezarmat chiar unităţi militare."24 Anumite atitudini
intransigente faţă de politica suveranului au început să se afirme în
armată. Generalul Ion Antonescu alege să-l înfrunte direct pe Rege
înmânându-i cu ocazia unei audienţe o scrisoare plină de reproşuri. Gestul
său îi va aduce ulterior arestarea. "Majestate, scria generalul, ţara se
prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfâşietoare...
Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor au fost lăsate pradă celei mai
groaznice urgii... Demoralizarea este fără limită. Lipsa lor de încredere în
conducători este totală. Dacă Majestatea Ta nu va apleca nici în acest
suprem ceas urechile la durerile neamului, prăbuşirea totală, prăbuşirea
iremediabilă cu tot cortegiul ei de sinistre crime şi distrugeri va urma."25
În România ziua de 3 iulie a fost declarată zi de doliu naţional.
Cotidiane de mare tiraj precum Universul, Neamul Românesc, Jurnalul,
Semnalul sau Curentul au acordat spaţii largi în paginile lor tragicului
eveniment. Curentul din 5.07 scria în legătură cu aceasta: "Zi întunecată
în lacrimi şi cernită în zăbranic. Zi de doliu pentru neamul românesc şi
pentru sufletele noastre ale tuturor. Instituţiile politice si particulare au
arborat culorile naţionale cernite. Vehiculele de tot felul îşi flutură cu
disperare parcă doliul în bătaia vântului. Magazinele şi localurile publice
sunt pustii,... Deşi va fi vremelnică această despărţire ne doare în suflet."
Academia Română marchează evenimentul în după amiaza de 3 iulie.
Nicolae Iorga propune în acest sens redactarea şi trimiterea unui memoriu
tuturor Academiilor din lume. Documentul urma să arate ilegitimitatea
istorică a pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei. Societatea Scriitorilor
Români organizează şi ea o şedinţă extraordinară în care s-au citit mesaje
de îmbărbătare pentru scriitorii basarabeni. De asemenea, Biserica
Ortodoxă a oficiat pe 30 iunie la Biserica Sf. Antim o impresionantă
slujbă la sfârşitul căreia părintele Partenie, preşedintele clerului ortodox
român, a ţinut o emoţionantă cuvântare.

În căutarea vinovaţilor
 Războiul urlă colo-n bătătură
şi graniţa se clatină mereu.
Atâtea luni de plânset şi de ură
se prăbuşesc scrâşnind în jurul meu.

Răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei şi samavolniciile

comise la adresa românilor au impresionat opinia publică. Un puternic
sentiment de solidaritate naţională anima societatea românească. În
paralel însă, o ţară întreagă cerea pedepsirea vinovaţilor ruşinoasei
retrageri. Forţele de extremă dreaptă au încercat să exploateze în
beneficiul lor sentimentele unei ţări în criză. Pentru că autoritatea
monarhului era încă destul de puternică, ei au renunţat temporar la atacuri
directe împotriva lui Carol al II-lea. În schimb au indus în mentalitatea
românească un puternic sentiment de antisemitism. Evreimea mondială,
"adversara hotărâtă a oricărui stat naţional", trebuia să fie responsabilă de
catastrofa României. Evoluţiile din Basarabia şi Bucovina, ura populaţiei
evreieşti împotriva armatei şi administraţiei româneşti păreau să confirme
discursul legionar la adresa "fiilor lui Israel".26 Mişcările de extremă
dreaptă au găsit în evrei cauzele tuturor relelor din societatea românească.
Cioran însă observa în acest sens: "Invazia iudaică din ultimele decenii
ale devenirii româneşti a făcut din antisemitism trăsătura esenţială a
naţionalismului nostru. Dacă România n-ar fi avut nici un evreu ar fi
reprezentat ea o existenţă mai puţin mizerabilă? Evreii cel mult au amânat
ceasul solemn al României, ei nu sunt în nici un caz cauza mizeriei
noastre de totdeauna."27 Radu Lecca credea însă că în România "sărăcia
populaţiei se datora în primul rând politicienilor, iar aceştia din urmă
căutau să arunce vina asupra evreilor speculanţi. Statul avea mijloace
pentru a lovi în plutocraţia evreiască însă aceste măsuri nu conveneau
pentru că s-ar fi lovit şi în politicienii şi în latifundiarii români."
Sentimentul antisemit inculcat mai ales în rândul militarilor de către
militanţii legionari a cunoscut o puternică efervescenţă pe fondul
evoluţiilor din Basarabia. Atitudinea evreilor venea parcă să confirme
tarele lor. Măsurile punitive la adresa populaţiei iudaice erau de o
necesitate imperioasă. În relatările contemporanilor evreii sunt mai răi
decât chiar trupele sovietice. Ei sunt priviţi ca fii renegaţi ai României. Li
se pretinsese fidelitate iar ei au demonstrat tocmai contrariul. Ce le
oferise însă România interbelică? Evenimentele lăsau să se întrevadă în
vara lui 1940 alinierea României la politica antisemită nazistă. În 21
ianuarie 1938 guvernul Goga-Cuza a emis decretul de revizuire a
cetăţeniei române. El viza în mod direct pe toţi evreii din România.
Efectele sale au fost însă drastic compromise de corupţia ce domnea în
ţară. În februarie 1940 autorităţile române îngăduie Legaţiei Germane din
Bucureşti editarea şi difuzarea în mediile româneşti a unei publicaţii cu
caracter antisemit - Serviciul mondial. Corespondenţă mondială pentru
studiul problemei evreieşti. Citind-o, mulţi români au aderat la ideea ei
centrală. Evreii erau consideraţi germeni de disociere şi destrămare a
tuturor statelor organizate. Publicaţia a avut un succes deosebit în special
în mediile militare.28
În aceeaşi perioadă A.C. Cuza perora vehement de la tribuna
Senatului acuzaţii la adresa minorităţii evreieşti. "Jidanii" erau învinuiţi
de toate relele. Împotriva lor erau justificate orice măsuri punitive. În
acest sens chiar planurile de evacuare a Basarabiei, concepute în
primăvara anului 1940, erau elocvente. Ele recomandau ca în cazul
retragerii administraţiei române din această provincie populaţia
minoritară nesimpatizantă să rămână pe loc.29 Evreii, ruşii sau găgăuzii
erau suspectaţi de simpatii comuniste. Locul lor nu putea fi decât în
imperiul sovietic. Astfel erau condamnaţi în masă mii de oameni al căror
destin era tranşat de câţiva politicieni îmbătaţi de naţionalism. Planurile
de evacuare au fost aduse la cunoştinţa administraţiilor locale din zonele
periclitate. Cum discreţia nu era calitatea funcţionarului român din
vremea aceea, prevederile lor au ajuns repede să fie cunoscute de poporul
din Basarabia. Vestea a răvăşit moral pe evrei şi le-a confirmat
suspiciunile. Statul român se pregătea să-i trădeze. Sosirea în ţară a lui
Horia Sima şi eventualitatea participării sale la guvernare le îndreptăţea
temerile. Viitorul comunităţilor evreieşti în România părea compromis.
Ca o confirmare, în chiar zilele anterioare ultimatumului sovietic,
guvernul român discuta legea care începând cu 1 august 1940 îngrădea
accesul evreilor la funcţiile publice.30 Aceasta era perspectiva
"generoasă" pe care statul român o pregătea minorităţii evreieşti. În
numele ei el le pretindea fidelitate.
După retragerea din Basarabia, presa de la Bucureşti s-a
năpustit asupra evreilor. Cenzura le interzicea orice atacuri la adresa
autorităţilor statului. Nici împotriva sovieticilor discursul ei nu se remarca
prin virulenţă. Ieşirile antisovietice erau considerate de guvernul de la
Bucureşti inoportune. Şi cum cineva trebuia să fie vinovat, gazetarii au
descoperit în evrei obiectul predilect al urii lor. Astfel în articolul "Ce
rămâne?" publicat în Neamul Românesc din iulie 1940, N. Iorga a ţinut să
nu facă notă discordantă în presa contemporană: "Prin retragerea
administraţiei rămâne în oraşe amintirea unui sfert de veac de libertate,
rămâne o generaţie crescută de noi, păstrând în cap şi-n inimi aceleaşi
gânduri şi simţuri ca şi noi. Rămâne ce-am putut îndrepta acolo unde am
găsit ignoranţă, evrei şi păduchi. Rămâne o întreagă generaţie de
intelectuali care nu pot avea decât un singur gând: Ťrevenirea la dreptul
lor şi al nostru". Răspunsul la cuvintele marelui istoric a venit însă ceva
mai târziu. Un mare om de stat a încercat să arate cealaltă faţă a realităţii.
Iuliu Maniu, într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu la 18 iulie 1941,
justifica astfel ura faţă de români a locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei.
"Cele două provincii au fost inundate de funcţionari din regat
necunoscători ai oamenilor de acolo, aceştia s-au prefăcut în adevăraţi
satrapi ai populaţiei şi au stârnit numeroase nemulţumiri (...). Ei au fost
aceia care au făcut ca denumirea de regăţeni să devină odioasă şi timp de
două decenii provinciile în bună măsură s-au înstrăinat în loc să se
închege sufleteşte complet cu ţara."31 Cuvintele lui Maniu vin ca
răspuns şi pentru un alt articol al lui Iorga. "De ce atâta ură?" se întreba
distinsul savant în paginile Neamului Românesc din 6 iulie 1940. "Înalţi
magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor
retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de
sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate
aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă (...)
Românimea aceasta de o bunătate prostească faţă de musafiri şi
jecmănitori merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii."
Exacerbarea naţionalismului era cu inconştienţă întreţinută de presă. Din
nefericire declaraţiile patriotarde n-au reuşit să mobilizeze factorul
politic. Toată lumea blama atitudinea evreilor din Basarabia, uitând
colaboraţionismul condamnabil al unor români. Degringolada retragerii a
fost cauzată în mare parte de unii reprezentanţi ai administraţiei şi armatei
române. Unii funcţionari s-au grăbit să-şi pună la adăpost averile şi
familiile. Îndatoririle lor faţă de statul român au rămas pe un plan secund.
În unele localităţi chiar românii au încercat să-i convingă pe basarabeni
de binefacerile maleficei schimbări. La 28 iunie, inspectorii poliţiei din
Chişinău au căutat să-i întâmpine pe sovietici într-un mod special.
Principala lor preocupare a fost să decoreze clădirea comisariatului cu
lozinci comuniste şi steaguri roşii. Ca ei s-au comportat şi alţii. Membrii
remarcabili ai Frontului Renaşterii Naţionale şi-au demonstrat
oportunismul alergând în întâmpinarea sovieticilor. Comportamentul lor
dezonorant nu se cădea însă adus la cunoştinţa opiniei publice.32 Toată
responsabilitatea dezastrului trebuia să cadă în seama evreimii. Afinităţile
filosovietice ale unui părţi a evreilor basarabeni sunt de necontestat. De
aici până la culpabilizarea unei etnii în integritatea sa este un drum lung.
El s-a dovedit însă prea scurt pentru ca anumiţi politicieni români să-şi
ascundă incompetenţa. Discursurile lor incitau la violenţa interetnică.
Represaliile la adresa evreilor nu s-au lăsat aşteptate. Susceptibili de
simpatii comuniste, ei au atras asupra lor ura şi blamul public. Pe de altă
parte, majoritatea evreilor vedea în Uniunea Sovietică un eventual refugiu
din faţa persecuţiilor ce se anunţau şi în România. Mulţi s-au gândit că şi-
ar putea începe o nouă viaţă în imperiul lui Stalin. "Şlepul pe care ne-am
îmbarcat - îşi aminteşte Valentina Caraion - era ticsit de evrei mai ales
din Moldova, care se duceau şi ei să-şi caute fericirea în Uniunea
Sovietică."33 Părinţii tinerei Valentina aleseseră această cale la sfârşitul
căreia îi aştepta o crudă dezamăgire. În România evreii erau învinuiţi de
trădare. Ei trădau o ţară care la rândul ei îi trădase, punându-le în discuţie
drepturile cetăţeneşti. "În oraşul Iaşi populaţia evreiască în majoritate
comunistă arată pe faţă bucuria vecinătăţii ruşilor la Prut şi are o atitudine
sfidătoare. Aceste atitudini nemulţumesc şi îngrijorează populaţia
românească care vede o agravare în viitor... Eventualitatea unor
manifestări comuniste impune măsuri de siguranţă urgentă." Cu aceste
fraze se încheia raportul şefului Biroului statistic militar privind
evacuarea Basarabiei din 30 iunie 1940. Exacerbarea pericolului evreiesc
ajunsese aproape o psihoză în acele zile. Retragerea armatei a adus nu
doar începutul tribulaţiilor populaţiei româneşti abandonate, ea a
determinat într-o anumită măsură şi escaladarea temerilor antisemite.
Numeroase incidente au avut loc în oraşele Moldovei şi zeci de evrei au
căzut victimă răfuielilor naţionaliste. Agitarea inconştientă a
antisemitismului în societatea românească a avut doar efecte funeste.
Masacrul de la Dorohoi din 1 iulie 194034 este o consecinţă a acestei
atitudini ce a dus la moartea a 52 evrei, în majoritate civili. În timpul
ceremoniei funerare consacrate unui militar evreu ucis de sovietici, în
cimitirul evreiesc au început să se audă focuri de armă. "Focul fusese
deschis de nişte soldaţi din Grupul 3 Grăniceri şi 8 Artilerie care se
retrăgeau din regiunea Herţei umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa şi ca
răzbunare au început să tragă în evreii de la cimitirul evreiesc. Probabil că
fusese oarecare înţelegere între soldaţii pătrunzând prin casele evreieşti şi
împuşcând tot ce era prin ele. Semnificativ este că unele case creştineşti
aveau în geamuri icoane creştine sau aveau pe pereţi cruci făcute cu
diferite boieli, acestea ca un indiciu că acolo locuiesc creştini şi în
consecinţă să nu se tragă."35 O altă mărturie vine şi ea să confirme că
masacrul fusese premeditat: "În acea zi arzătoare de 1 iulie 1940 în timpul
amiezii au început să răsune împuşcături prin oraş - îşi aminteşte G.
Brăilescu Gotlieb. Deodată un grup de legionari îmbrăcaţi în haine
militare, comandaţi de un locotenent, au năvălit cu armele în mâini în
cabinetul meu de stomatologie. (...) Am fost târât în stradă, lovit cu patul
puştilor şi împins până la comandamentul diviziei. Aici se mai aflau 20-
25 de evrei arestaţi. Eram acuzaţi de-a fi tras cu armele asupra armatei
(...) aveam certitudinea că vom fi executaţi (...) întregul orăşel a fost
cuprins de o panică nemaicunoscută până atunci. În noaptea ce a urmat
mulţi dintre noi ne-am refugiat la familiile neevreieşti care ne-au primit
cu bunăvoinţă."36 În zilele următoare acţiunile criminale la adresa
evreilor au continuat. Ele au fost comise în mare majoritate de către
militari traumatizaţi de experienţele retragerii şi aflaţi sub influenţa
ideilor legionare.
Persecuţiile şi asasinatele îndreptate împotriva evreilor însă
abia începeau într-o ţară ce părea condamnată. În interior corupţia şi
tensiunile interetnice îi măcinau vitalitatea. În exterior puterile fasciste
pregăteau României Dictatul de la Viena. Paharul amărăciunii şi umilinţei
urma să fie băut până la fund. Istoria îi condamna pe români la noi
tribulaţii.