Douay Abel, Hertault Gerard

Napoleon al III-lea și România

Influența francmasoneriei

Editura Balcanic

Războiul Crimeei –Capitolul I

Cinci ani s-au scurs de la Revoluția de la 1848, timp în care patrioții români au putut să
analizeze cauzele eșecului. Or, principala cauză a fost înțelegerea dintre Rusia și Imperiul
Otoman. Emigranții grupați la Paris au înțeles foarte bine acest lucru și au reușit să-și facă
punctul de vedere cunoscut până și la împăeratul Napoleon al III-lea, cu ajutorul intelectualilor
ca Merimee. În urma crizei dintre Rusia și Imperiul Otoman a izbucnit războiul Crimeei, care le-
a furnizat ocazia de vis pentru a-i ajuta.

Cauzele conflictului

Rusia profita de tulburările și problemele celorlalte puteri, pregătindu-se din 1848 să-și
mărească prin toate mijloacele influența și puterea asupra Țărilor Române limitrofe, în
detrimentul ,,omului bolnav al Europei’’. A exploatat mai ales nemulțumirea creștinilor din
Imperiul Otoman față de oprirea procesului de reformă promis de sultan cu trei ani înainte.

În plus, țarul nu i-a iertat Porții că i-a primit pe refugiații de la 1831 și pe cei maghiari în
1845, fapt ce-i apărea ca o dublă trădare.

Conflictul latent s-a înveninat din cauza Locurilor Sfinte din Palestina. După lovitura de
stat de la 2 decembrie 1851, Napoleon al III-lea dorea să obțină sprijinul Papei. A profitat de
oaczie pentru a se afirma drept campion al catolicismului în ținutul în care coexistența între
clerul latin și cel grec ortodox era dificilă, tensionată. Rusia a folosit rivalitatea dintre cele două
biserici pentru a obține de la Turcia recunoașterea protectoratului său asupra supușilor bisericii
ortodoxe.(pag.69).

Ambasador extraordinar al țarului la Constantinopol, Menșikov s-a arătat deosebit de

exigent și sultanul l-a refuzat fără drept de apel. Sub acest pretext, Rusia a invadat Principatele
Danubiene (încă o dată victime) la 3 iulie 1853, concretizând astfel în ochii lumii drepturile pe
care estima că le are asupra populațiilor creștine ortodoxe ale Imperiului Otoman. Sultanul a
protestat. Anglia, Franța, Austria și Prusia au încercat să ajungă la un compromis, fără succes. În
fața refuzului rușilor de a-și retrage trupele, turcii le-au declarat război la 4 octombrie 1853.

O armată rusesacă alacătuită din 91.000 de oameni și di 240 de tunuri s-a răspândit în
Moldova și în Țara Românească, ocupând linia Galați- Giurgiu, cu cartierul general la București.
Locuitorii au suportat din nou ocupația, deosebit de scumpă, suferind în plus din cauza devastării
țării prin lutele care au început la 23 octombrie contra armatei turcești comandată de generalul
Mihai Lattas, de origine, croată, care a trecut de la religia ortodoxă la cea islamică sub numele de
Omer Pașa. Cu ajutorul ofițerilor prusaci și al colonelului francez Magnan, a reorganizat armata
turcă. În prima bătălie s-au înfruntat 9.000 de ruși și 3.000 de turci, dintre care 200 de vânători
antrenați de un ofițer francez, căpitanul d’Anglars. În ciuda inferiorității numerice, Omer Pașa a
decis să-și atace dușmanii la Turtucaia. În noaptea de 2 noiembrie, a traversat Dunărea și a
ocupat insula de lângă Oltenița,un oraș de 4.000 de locuitori, la confluența dintre Argeș și
Dunăre. În douăzeci și patru de ore, cu ajutorul activ al populației locale, turcii și-au fortificat
pozițiile. Când au atacat rușii, la 4 noiembrie, Omer Pașa a ordonat ofițerilor să-l lase pe dușman
să se apropie în bătaia puștii și să nu vizeze decât ofițerii. În zece minute, toți coloneii și maiorii
ruși au fost uciși sau scoși din luptă. Atacul rusesc s-a soldat cu patru mii de morți sau răniți.
Populația valahă a fost foarte impresionată, iar patrioții liberali au perpetuat amintirea bătăliei.

Între timp, Anglia și Franța s-au înțeles. Napoleon al III-lea spera că războiul va permite
Franței să-și recapete rangul de primă putere în concertul națiunilor, loc pe care-l pierduse la
Congresul de la Viena în 1815. Se prezenta ocazia de a pune în aplicare principiul
naționalităților.(pag.70). Practicând o politică de schimb liber, Anglia urmărea să-și mențină
comerțul în regiune, cu atât mai mult cu cât îl dezvoltase: în ultimii douăzeci și cinci de ani,
schimburile au crescut de patru ori. Libertatea navigației în Marea Neagră era indispensabilă.

La 30 noiembrie 1853, flota otomană a fost distrusă de ruși în fața portului de la Sinope.
La 13 martie 1854, după ce au terminat negocierile, Anglia, Franța și Turcia au semnat un acord
de alianță prin care cereau evacuarea trupelor rusești din Principate. La 23 iunie 1854, țarul s-a
executat, era însă prea târziu. La 27 martie, aliații au declarat războiul.

Derularea operațiilor militare aliate

Rezervându-și decizia, dar asigurându-și aliații că va coopera pe cale diplomatică

începând cu 22 august, austiecii i-au înlocuit pe rușii care s-au retras. Își apărau astfel interesele
în regiune : navigația pe Dunăre și în Transilvania și Bucovina, ținuturile limitrofe ale Imperiului
Habsburgic la care râvneau Principatele Danubiene. Ocupația era și un semnal de alarmă, un
avertisment care prevenea destrămarea legăturilor dintre multiplele națiuni care alcătuiau
Imperiul Austriac, cu atât mai mult cu cât parlamentul a preluat conducerea cruciadei împotriva
Habsburgilor.

Rușii păreau să dea dovadă de bună- credință respectând condiția de evacuare a

Principatelor Danubiene formulată de aliați pentru deschiderea negocierilor. Totuși, principatele
au fost din nou ocupate. Pentru prima dată s-au luat câteva precauții. Generalul baron von Hess a
dat asigurări populației. Un emisar al Turciei a proclamat că trupele aparțin<<puterilor prietene
și aliate>> și că nu vor sta <<deloc pe cheltuiala populației>> deoarece își vor achita
cumpărăturile <<la preț exact și cu bani lichizi>>.
 În depeșa de la 22 iulie către Bourqueney, Drouin de Lhuys a precizat în avans condițiile
de restabilire a păcii : Cele ,,Patru puncte’’ nu satisfăceau nici pe departe aspirațiile
moldovenilor și muntenilor, însă constituiau un pas înainte considerabil : Napoleon al III-lea
cerea Rusiei și chiar Austriei într-o oarecare măsură să evacueze principatele la terminarea
conflictului :

1 - Abolirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Danubiene și înlocuirea cu o

garanție colectivă europeană.
2 – Libertatea navigației la gurile Dunării.
3 – Revizuirea tratatului de la 13 iulie 1841, în cursul limitării puterii rusești în marea
Neagră.(pag.71).
4 – Rusia trebuia să renunțe la protectoratul oficial al supușilor otodocși ai Porții.

Cele ,, Patru puncte’’ sau patru garanții vor deveveni <<încă de la apariție patru articole
esențiale ale credo- ului diplomatic european>>. La 24 august, Rusia le-a respins.

Între timp au început ostilitățile. Din martie în mai 1854, trupele franceze și engleze
comandați de Saint-Arnaud și de lordul Raglan au debarcat la Gallipoli și s-au orientat spre
Varna pentru a-i susține pe turcii care apărau Silistra. Nereușind să cucerească locul, armata
rusească a evacuat definitiv Principatele Danubiene.

Din tabăra rusă, holera s-a răspândit la aliați. Urmărirea rușilor în Turcia și în caucaz
devenea imposibilă. Aliații s-au abătut asupra Crimeei și Napoleon al III-lea a desemnat căderea
sevastopolului ca un obiectiv posibil al războiului.

În acel moment, forțele aliate au atins efectivul de două sute de mii de oameni, din care o
sută patruzeci de mii de francezi. Aproape o sută de mii aveau să moară, două treimi din cauza
bolii: << Sunt în mijlocul unui mormânt imens, suspina Saint- Arnaud, petrec cinci ore pe zi
printre morți și muribunzi. N-am fost scutit nici de holeră, nici de foc... Nu mai aștept decât
furtuna pe care o voi sfida. Voi reuși să înving toate dificultățile, dar îmi voi uza restul vieții.>>

În ciuda greutăților, francezii și englezii au început transportul trupelor la 20 august 1854.

La 14 septembrie treizeci de mii de francezi, douăzeci și trei de mii de englezi din care două mii
de cavaleri și șapte mii de turci debarcau în Eupatoria. S-au confruntat imediat cu rușii, la 19
septembrie și au obținut strălucitoarea victorie de la Alma. Pentru francezi era ca un fel de
revanșă față de Waterloo. Suferind de o angină pectorală, Saint- Arnaud a decedat cincisprezece
zile mai târziu pe vasul care-l ducea înapoi în Franța. A fost înlocuit de Canrobert, care va începe
asediul Sevastopolului.

Dispunând de mijloace defensive considerabile, rușii au închis portul.(pag.72). Vor fi

respinși de aliați în două bătălii, la Balaclava la 25 octombrie și la Inkerman, la 5 noiembrie. În
acea zi, Menșikov a primit întăriri și a combbătut cu mai mult de 1o sută de mii de soldați
împotriva aliaților în număr de șaizeci și cinci de mii, din care patruzeci și cinci de mii de
bolnavi!

La holeră s-a mai adăugat și tifosul. Mureau două sute cincizeci de oameni pe zi.
Ambasadorul Austriei, Hubner, se cutemura și Austria se apropia din ce în ce mai mult de alianța
anglo- franceză. La 10 ianuarie, a fost rândul lui Victor Emmanuel, regele Piemontului, să
semneze un tratat de alianță cu englezii. Oferea cincisprezece mii de oameni care se îmbarcau
pentru a participa la asediul Sevastopolului.

Asediul orașului s-a prelungit pe toată durata iernii. Moartea țarului Nicolae I de la 2
martie 1855 nu a adus nici o schimbare, doar planul de atac al aliaților s-a modificat. Toate
eforturile s-au concentrat pe turnul Malahov. O neînțelegere între generalii francezi și englezi
avea să-l conducă pe împărat să-l înlocuiască pe Canrobert cu Pellisier. Ucis de boală, lordul
Raglan a fost înlocuit de generalul Simpson.

La 7 iunie a fost câștigată bătălia Mamelonului Verde. Francezii au obținut apoi o mare
victorie în urma asaltului rus de la 16 august la Traktir, pe valea râului Ciornaia.

De la 5 la 8 septembrie, un bombardament infernal a pregătit asaltul care a început la

prânz. Rușii au ținut piept francezilor și englezilor, însă zuavii lui Mac- Mahon au cucerit
Malahovul în douăzeci de minute. Rezistând asalturilor disperate ale rușilor, Mac- Mahon ar fi
răspuns: <<Am ajuns aici, aici rămân.>> Seara, rușii evacuau Sevastopolul după ce i-au distrus
sistemul de apărare și incendiat vapoarele. Asediul a durat trei sute treizeci și două de zile și a
cauzat pierderi enorme: o sută douăzeci de mii de ruși, nouăzeci și cinci de mii de francezi,
douăzeci și două de mii de englezi și două mii de sarzi. Cucerirea Sevastopolului a impresionat
Europa.

Războiul continua și armata a mai petrecut o iarnă în Crimeea. Cu toate acestea, pacea se
apropia.(pag.73).

La 21 noiembrie, un tratat de alianță defensivă între Franța și Anglia pe de o parte și

Suedia pe de altă parte a intensificat izolarea Rusiei și a avut un efect moral asupra țarului. Cu o
sptămână înaintea semnării, austriecii au făcut o propunere care definea bazele păcii, la care au
aderat nu numai Franța și Anglia, dar și Rusia. Congresul de Pace s-a deschis la Paris la 25
februarie 1856. Franța, care suportat cea mai mare parte a efortului de război, contribuind decisiv
la obținerea victoriei, a prezidat congresul cu acordul general al participanților.

Participarea moldo-valahilor la război

Sub presiunile emigranților care s-au întors la București și la Iași, s-a discutat ideea de a
ajuta trupele franceze cu un corp auxiliar român care ar fi contribuit la asediul Sevastopolului.
Revoluționarii din 1848, printre care Rosetti, frații Golescu, Ion Heliade Rădulescu s-au declarat
voluntari. Când s-au angajat în războiul cu Rusia, aliații s-au grăbit la Paris cerând onoarea de a
se lupta. Oferta le-a fost respinsă la Vidin și apoi la Galați. Aliații își aminteau mai degrabă
acțiunile revoluționare din 1848, iar Austria nu ar fiadmis să-i vadă luptându-se în rând cu
francezii, englezii, turcii și mai ales cu piemontezii, era prea periculos.

În prima fază, cererile le-au fost amânate. Dar Omer Pașa a refuzat definitiv să-i
întâlnească. Ion Heliade Rădulescu și prietenii au ajuns până la cartierul general turc, fără succes.
Insistența lui Heliade Rădulescu a indispus. Dacă ajutorul acordat de țăranii români în bătălia de
la 4 noiembrie 1853 de la Oltenița a fost apreciat, exista în schimb teama ca înarmați fiind,
românii s-ar revolta contra rușilor, sub conducerea intelectualilor responsbili de tulburările din
1848.

Nu le mai rămânea decât să se întoarcă la Paris și la Londra pentru a duce o activitate de

propagandă în mijlocul intelectualilor occidentali, unde au fost foarte activi. Pe toată durata
ostilităților, au contribuit neobosiți la pregătirea opiniei politice pentru o nouă stare de lucruri în
momentul negocierii păcii la Congresul de la Paris. În fața posterității, au avut un merit esențial
în exprimarea adevăratelor dorințe ale moldovenilor și muntenilor în adunărilor consultative
create atunci.(pag.74).

Acțiunile poporului au fost inspirate cu precădere de liberali. Spioni moldoveni și

munteni îi furnizau consulului Beclard informații despre moralul trupelor rusești, despre mișcări,
despre valoarea militară și despre starea de spirit a populației.

La 2 ianuarie 1855, aflăm astfel că trupele rusești situate în Basarabia nu valorau nimic.
Soldații cei mai buni fuseseră trimiși în Crimeea. Românii din Basarabia doreau intrarea turcilor
în provincie și erau gata să-i ajute. La 30 noiembrie 1855, spionii indicau că în armata austriacă
dezertările erau frecvente; la 16 ianuarie, Austria trimitea încă cincizeci de mii de soldați în
Moldova.

În plus, Imperiul Habsburgic nu putea să se angajeze ferm de partea aliaților, iar un

complot urzit la Londra de un anume Berzengy pregătea o revoltă generală în Transilvania.
Poliția austriacă ar fi destrămat organizația in extremis. Complotul evocat de Beclard după patru
luni de la arestarea vinovaților << trebuia să izbucnească în momentul în care Austria ar fi intrat
în stare de ruptură definitivă cu Rusia>>.

În același timp, poliția austriacă îl aresta în Basarabia anexată Rusiei pe un moldovean pe

nume Pawlow, care ar fi pregătit o răscoală în Basarabia simultan cu cea din Transilvania. O
franțuzoaică ce purta un nume curios, O’hier contesă de Grandpre l-ar fi găzduit în timpul fazei
de pregătire a mișcării.

Totuși, trebuie să constatăm că din cauza apatiei și mizeriei poporului, precum și a

apetitului boierilor care doreau înainte de toate să-și apere bunurile, pământurile și privilegiile,
letargia cuprindea vizibil întreaga societate românească, indiferent de rezultatul luptei. Obișnuiți
să se plece, oamenii se mărgineau, din lipsă de mijloace, la contabilizarea rezultatelor, aspirând
în secret la victoria aliațiolr.(pag.75).

La 9 septembrie 1855,consulul Beclard scria la Quai d’Orsay: << Vestea cuceririi

turnului Malahov s-a răspândit minunat de repede. Impresia produsă nu poate fi descrisă[...].
[Am primit] felicitările prințului Știrbei, ale boierilor, precum și ale generalului Coronini.>>

La 11 septembrie 1855, la trei zile după căderea turnului, domnul Știrbei al Țării
Românești i-a scris consulului Beclard, rugându-l să-i transmită lui Napoleon al III-lea, în
numele întregului popor, încrederea în victoria franceză: << A venit în sfârșit ziua de glorie.
Cerul și pământul îi repetă numele ; popoarele din lumea întreagă își uită lunga disperare,
deoarece trăsnetul răzbunător anunță universului dreapta și memorabila victorie a fiilor lui Iisus
și Mahomet asupra barbarilor primitivi. Excelență, venim din partea întregii națiuni române
martirizate de suferință, de dragostea pentru ordine și independență, să vă felicităm personal
pentru ordine și independență, să vă felicităm personal pentru glorioasele armate care încep să
zdrobească capul uriașului prin cucerirea Sevastopolului, înaintând triumfătoare pe nobila cale
astfel deschisă [...] Trăiască Franța, Trăiască Anglia, Trăiască Turcia, Trăiască
România.>>(pag.76).

Capitolul II

Revendicările românilor (1854- 1856)

Napoleon al III-lea și viziunea românească a lui Hyppolite Desprez

Revoluția de la 1848 și ,,Primăvara popoarelor’’ au dat mari speranțe moldovenilor și

muntenilor. Câtă vreme Țările Române rămâneau sub dominație rusă și turcă, iar Transilvania
supusă Imperiului Austriac, visele erau năruite. Speraseră să obțină mai multă autonomie politică
și unitatea națională. Însă ,,Primăvara popoarelor’’ a eșuat.

Cinci ani mai târziu, speranța renăștea o dată cu izbucnirea războiului Crimeei. Franța și
Anglia nu se îndoiau de victoria asupra Rusiei. Dacă Rusia era învinsă, ce se întâmpla cu
moldovenii și muntenii care-și făceau cunoscute aspirațiile de autonomie la Paris prin vocea
emigranților și a intelectualilor francezi? Turcia făcea parte din alianță, era învingătoare, nu
putea fi amputată. Din contră, se urmărea apărarea integrității Imperiului Otoman, pentru care
Țările Române jucau un rol de zid de apărare. Noul regim avea să comporte o autonomie care
menținea o suzeranitate turcească simbolică, iar Țările Române aveau să constituie în continuare
un obstacol în calea expansiunii rusești.

Napoleon al III-lea nu a aprofundat chestiunea, dar Drouyn de Lhuys, ministrul de

Externe, era foarte bine informat în această privință.(pag.77)
 La 13 noiembrie 1853, flota franco-engleză s-a ambosat la Beicos în Bosfor, iar la 30
noiembrie, o escadră rusească a distrus flota turcească de la Sinope. Începea războiul Crimeei.
Drouyn de Lhuys l-a însărcinat pe un tânăr diplomat, fost ziarist, românofilul Hyppolite Desprez,
cu studiul delicatului dosar. Alegerea ministrului s-a dovedit de judicioasă. Într-adevăr,
Hyppolite Desprez cunoștea bine mizele strategice, avea și experiență de teren, știa aspirațiile
populației și constrângerile economice și sociale generate de regimul arhaic de guvernare. A scris
despre Țara Românească, semnalând importanța istoriei și literaturii române, caracterul aproape
francez al orașului București și despre primirea rezervată călătorilor francezi.

Hyppolite Desprez studiase mult subiectul. Câteva luni mai târziu, și-a prezentat cu
pasiune memoriul ministrului. I-a demonstrat cu tărie necesitatea unirii celor două Principate,
necesitate care corespundea di toate punctele de vedere voinței poporului român unit prin cultură,
prin limbă, prin religie și printr-o istorie comună. Dar adăuga o sugestie surprinzătoare la prima
vedere : pentru a crește soliditatea statului, propunea coroana unui prinț străin. Și totuși, dacă ne
gândim mai bine, pare soluția cea mai realistă, deoarece marile familii române nu puteau
prezenta un candidat destul de prestigios care să nu fie imediat contestat de cele care n-au fost
reținute.

În plus, doar un candidat străin putea aduce suficiente garanții de stabilitate pentru a
fonda o dinastie durabilă cu sprijinul și cu solicitudinea puterilor aliate. Tot o astfel de soluție a
fost găsită și pentru formarea Greciei și a Belgiei.

Din martie 1855, viziunea unei Românii unite sub sceptrul unui prinț străin devenea
doctrina diplomației franceze.

În lunile care au urmat, Napoleon al III-lea a fost cu atât mai convins cu cât planul
corespundea ideilor sale și principiului naționalităților. În martie 1856, va suține această doctrină
la Congresul de la Paris prin intermediul contelui Alexandru Walewski, succesorul lui Drouin de
Lhuys la Quai d’Orsay.(pag.78).

Ralierea lui Napoleon al III-lea a fost tardivă, fapt subliniat de Desprez în memorii :
<<Împăratul a sfârșit prin a se interesa de dezbaterea la care rămăsese până atunci indiferent.>>
Este realizarea unei rețele de prieteni. Am amintit că Lamartine și Prosper Merimee au făcut
cunoștință cu un mare număr de români și mai ales cu C.A.Rosetti, pe care l-au prezentat
împărătesei Eugenia.

Aspirațiile românilor

Franța era reprezentată de două consulate : unul în Moldova, condus de Victor Place,
altul în Țara Românească, încredințatlui Louis Beclard. Este greu să ne imaginăm doi oameni
mai diferiți și mai complementari în posturi similare.
 Place era un om de acțiune, un tribun ce nu a ezitat pe tot parcursul mandatului să-i
încurajeze pe tinerii patrioți care exercitau o influență din ce în ce mai mare în țară. Le susținea
atât de bine punctul de vedere, încât atunci când Talleyrand a venit la Iași în calitate de comisar
al puterilor aliate pentru a verifica activitatea adunărilor, a fost primit în Moldova cu ovații
entuziaste.

Beclard era, din contră, un om calm, care lucra neîncetat la birou pentru a-l informa zilnic
pe Thouvenel, ambasador la Constantinopol și mai ales pe Alexandru Walewski, ministrul de
externe. Informațiile se refereau la toate domeniile: militar, mișcări de trupe rusești în timpul
războiului Crimeei, evenimente politice, probleme sociale, de corupție, de înțelegeri, coaliții sau
facțiuni etc. Era un om cu vederi juste și cu judecata sigură, pe care Walewski putea să conteze
liniștit.

Și unul și altul trebuiau să lucreze pentru unitatea principatelor, ocupându-se viguros

agenților austrieci și turci în Moldova și consulului englez în Țara Românească și fiind
intermediari fini și mijlocitori în relația acestora cu Franța.

Boierii s-au pregătit din timp, nu au așteptat victoria aliaților sau Congresul de pace
pentru a-și expune punctul de vedere și dorințele prin care-și apărau interesele.(pag.79).

Parisul, Londra și Viena au decis că dacă pacea nu era obținută la 31 decembrie 1854, se
va <<delibera fără întârziere asupra mijloacelor eficiente de a obține obiectul acestei alianțe
(articolul V al tratatatului de la 2 decembrie 1854 între părți). Or, la 28 noiembrie, prințul
Alexandru Gorceakov n-a adus de la Sankt- Petersburg decât o vagă << acceptare de principiu>>
a celor patru puncte. Austria s-a alăturat în final aliaților, iar Rusia total izolatăera într-o situație
dificilă. La 7 ianuarie 1855, a acceptat cele patru puncte.

Cu o săptămână înaintea acceptării, știind că războiul se apropie de sfârșit, boierii făceau

turul ambasadelor la Constantinopol pentru a-și susține punctul de vedere asupra viitorului
Principatelor Danubiene.

În nota pe care consululul în Țara Românească a trimis-o la Quai d’Orsay, boierii

prevedeau trei soluții:

-<<Transformarea Principatelor în pașalâc>>, adăugând că <<transformarea ar fi incompatibilă

cu drepturile tradiționale ale poporului moldo-valah>>.

-Independența cu sau fără unitate. Boierii nu credeau că <<interesul occidental ar fi prea

îndepărtat pentru a-și exersa influența altfel decât prin suveranitatea Porții>>. Principatele <<nu
sunt pregătite pentru independența politică. Încolțite din toate părțile din cauza nfericitei situații
geografice, se află într-o stare amorfă în care interesul public și sentimentul național incipient nu
sunt satisfăcute decât în mod accidental și dispar adesea în contact cu primul interes sau capriciu
egoist.>>
-În concluzie, spuneau ei, nu rămâne decât să <<îmbunătățim starea existentă, deoarece partidele
aristocratice și liberale nu beneficiază de o consistență din care să rezulte un guvern.>>

Boierii considerau că societatea românească se compune din trei clase : ei înșiși, ,,clasa
înaltă’’, burghezia, clasa intermediară și starea a treia, constituită din țărani. Socoteau că se
puteau baza pe burghezie, deoarece noblețea nu era ereditară, spuneau ei. Burghezia le părea
solidă: cuprindea proprietari, rentieri, comercianți, dar și funcționari, profesori, ingineri, oameni
de afaceri și artiști indigeni, poseda bogății, inteligență, capacități și aptitudini de lucru etc.
(pag.80). Boierii conchideau : <<Doar un prinț străin, crescut după principii virtuoase ar putea
reforma societatea, dându-i o orientare mai bună>>. Urma un apel la unirea forțelor împotriva
Rusiei și Austriei.

Astfel, boierii se gândeau să-și apere bogățiile și pământurile, înfiripând evoluția

Principatelor Danubiene cu ajutorul uni prinț străin care i-ar conduce și le-ar da pentru o vreme
iluzia unei schimbări.

În aprilie 1855, Louis Beclard i-a succedat lui Eugene Poujade la consulatul francez din
Țara Românească. Este interesant că prima notă pe care o adresează ministerului de Externe se
referă la independența principatelor : <<Soluția la care aderă cei mai mulți partizani din Țara
Românească și din Moldova constă în contopirea Principatelor într-unul singur pentru care unii
cer independența absolută, alții se mulțumesc cu condiția de vasalitate față de sultan de vreme ce
dependența nu se manifestă decât prin plata tributului.>>

Congresul de la Paris a început, iar soarta moldovenilor și a muntenilor avea să se decidă

în lipsa lor. La 10 martie 1856, la două săptămâni de la deschidere, moldovenii și muntenii de la
Paris pe care boierii-i numeau ,,liberali’’: arhimandritul Iosafat, Cantacuzino, Ștefan și Nicolae
Golescu, Cezar Bolliac, P. Iatropol, Rosetti, Pericle etc., plus sute de semnatari români dintre cei
mai cunoscuți îi adresau lui Alexandre Walewski următoarea suplică : <<Ocupațiile militare
succesive și abuzurile ne apasă țara : Principatelor Danubiene li s-au impus de doi ani încoace
sacrificii deosebite, mai mari decât cele suportate de țările care au avut gloria de a lua o parte
activă la război; nenorocirea riscă să se extindă și asupra viitorului dacă voința și nevoile celor
care au puterea să creeze la Dunărea de Jos un stat puternic și înfloritor nu sunt cunoscute.
Austriecii și Poarta interzic special orice manifestare a opiniei, sancționată de firman cu pedepse
severe.(pag81). În acest moment suprem în care reprezentanții plenipotențiari ai Marilor Puteri se
pregătesc fie să dea sentința de moarte a poporului moldo-valah, fie să hotărască reabilitarea
drepturilor sale inalienabile, noi românii rezidenți la Paris, singurii care cu diverse ocazii am
putut lua cuvântul în numele concetățenilor constrânși la tăcere, simțim în sufletele noastre
neliniștea a cinci milioane de frați cărora nu le este permis să dea un strigăt de speranță, nici să
verse o lacrimă de durere și avem neapărată nevoie să ne adresăm o ultimă oară Excelenței
Voastre dorințele supreme ale tuturor românilor, cheie de boltă a noii ordini politice și sociale pe
care vrem să o fondăm în Moldo-Valahia.
Identitatea de origine, de limbă, de religie, de nevoi, a moravurilor, a instituțiilor și a locuitorilor,
precum și interesul general al Europei, chiar și Regulamentele Organice, totul cere unirea
Moldovei cu Țara Românească, la care nu se pot opune decât cei care îi vor slabi și divizați
pentru a-i cuceri și boierii care au trista ambiție de a obține, cu prețul trădării, dreptul de moarte
asupra patriei agonizante. Îndrăznim să spunem că problema unirii primează deasupra celorlalte
chestiuni referitoare la Principate. Are o importanță capitală nu numai din punct de vedere
guvernamental și economic; în lipsa unirii, nu putem spera niciodată să obținem forța defensivă
necesară independenței lor și a Imperiului Otoman. Excelența Voastră reprezintă Franța și ne
încredem sentimentelor sale; acum, când dezideratele românilor v-au ajuns la cunoștință,
sufletele noastre se simt ușurate de o greutate apăsătoare și putem aștepta încrezători decizia
congresului.>>

Să reținem abilitatea opiniilor asupra politicii interne a viitoarei Românii unite : patrioții,
boierii, toate clasele societății nu cereau ruptura cu turcii, nici independența. În aparență, toți
doreau să rămână vasali ai Porții. În ochii lor, Turcia în declin nu era așa de periculoasă pentru
viitorul stat. Armata turcă nu mai era de temut. Armata rusă, prost organizată, îi neliniștea mai
puțin. Moldovenii și muntenii au urmărit numeroasele lupte între cele două puteri și au adoptat
concluzia lui Bismarck : <<Orbii se bat cu chiorii.>>(pag.82). Totuși, cei care se opuneau cel
mai mult ideii de unire erau : Rusia, care nu accepta crearea unui stat nou la gurile Dunării și
Imperiul Austriac, pe care un stat nou l-ar deranja în politica de expansiune spre est și ar răspândi
ideea libertății în sânul celorlalate state vasale ale vastului Imperiu Austriac.

În același timp, la câteva zile de la deschiderea congresului, moldovenii și muntenii au

trimis plenipotențiarilor europeni o adresă lungă al cărei prim paragraf se referea direct la soarta
Principatelor. Cereau abolirea completă a protectoratului rus : << Rusia nu va exersa nici un
drept special sau exclusiv de proteceție sau de amestec în treburile danubiene. Principatele își vor
păstra privilegiile și imunitatea sub suzeranitatea Porții și a Maiestății sale Sultanul, în acord cu
puterile contractante; va acordaîn plus Principatelor, sau va confirma o organizare interioară
conformă cu nevoile și voința populației. În acord cu puterea suverană, Principatele vor adopta
un sistem defensiv permanent, necesar datorită situației geografice; nu se va pune nici o piedică
măsurilor extraordinare de apărare pe care le vor lua pentru a respinge orice agresiune străină
[...]>>.

Privilegii, imunitatea Principatelor, organizare conformă nevoilor și voinței populației,

sistem defensiv permanent, adică o armată...moldovenii și muntenii sperau să organizeze un stat
în fașă, sub acoperirea unui vag principiu de suzeranitate al Porții dar mai ales cu acordul
puterilor contractante.

La 5 februarie 1856, cu trei săptămâni înainte de deschiderea Congresului de la Paris,

oscrisoare confidențială a adomnului Știrbei către consulul Franței Beclard schița o viziune
limpede a viitorului pe care românii-l doreau pentru țară. Consulul francez s-a grăbit să o codeze
pentru a o trimite contelui Walewski :<<Împăratul Napoleon are instinctul faptelor mari și geniul
de a le împlini. Trebuie doar să-i avertizăm spiritul vast. Momentele sunt supreme...Dacă
augustului dumneavoastră Stăpân i se va supune chestiunea din adevăratul său punct de vedere,
cauza țării mele este câștigată.>>(pag.83).

Domnul expunea mai departe soluția dorită de țară, implorându-l pe împărat să-și
însușească aspirațiile românilor : <<Suprimarea protectoratului rusesc, care va fi înlocuit cu
garanția puterilor și consacrarea principiului ereditar al puterii [...] Unirea Moldovei și a Țării
Românești într-un stat independent după modelul Belgiei [...] Cât despre alegerea domnitorului
care va fonda o nouă dinastie, nu credem că ar fi greu să fie ales un prinț străin din familiile
regale europene. Este singurul mod de a reteza influența Rusiei amenințătoare [...] Principatele
reunite, originar omogene ,au aceeași limbă, legislație, religie, aceleași uzuri și cutume, dăruite
de natură și o situație avantajoasă conțin în prezent, în ciuda mizeriilor și vicisitudinilor, o
populație de aproape cinci milioane de locuitori care se va dubla ușor într-o jumătate de secol,
dacă o administrație luminată și independentă le va dezvolta potențialul de prosperitate. >>

Era cât se poate de clar. Ideile corespundeau în același timp convingerilor împăratului
care adoptase principiul naționalitților. Suplica domnului Știrbei a ajuns într-un moment propice:
furnizând asigurări lui Napoleon al III-lea, în secret față de ceilalți aliați, avea să conteze nu
numai în discuțiile deschise în vederea tratatului de pace, dar și pentru toată politica viitoare a
împăratului referitor la Principatele Danubiene.(pag.84).

Capitolul IV

Congresul de la Paris (martie 1856) : Principatele Danubiene se eliberează de protectoratul

rus

(pag.97)

Prețul sângelui vărsat

Teoretic, lucrurile erau simple. În ciuda diverselor reticențe, fiecare participant își
cunoștea locul. Condițiile păcii au fost fixate de multă vreme. Toată lumea căzuse de acord
asupra vestitelor ,,Patru puncte’’. Nici unul dintre participanți nu a emis vreo obiecție când
Franța reprezentată de Alexandre Walewski a prezidat congresul. Nu Franța plătise cel mai greu
tribut de război, nu era oare țara care a câștigat cele mai multe victorii :Alma, Balaclava,
Inkerman, Mamelonul Verde, Trakti pe Cernaia și asaltul de la Malhov?

Din păcate, sacrificiul francez era la înălțimea victoriilor obținute. Astfel, la 16 august
1855, în bătălia de la Cernaia, pierderile au fost următoarele : francezi : o mie cinci sute uciși sau
răniți, optsprezece mii de oameni angajați; piemontezi : două sute cincizeci uciși sau răniți, nouă
mii de oameni angajați. La 8 septembrie 1855, pentru cucerirea Malahovului : francezi : șapte
mii cinci sute uciși sau răniți și unu de mii de oameni angajați; englezi: două mii cinci sute uciși
sau răniți; ruși: treisprezece mii uciși sau răniți. În aceiași zi, cu ocazia asaltului marelui redan,
care s-a soldat cu înfrângerea englezilor, situația a fost următoarea: francezi : trei mii opt sute
uciși sau răniți; englezi : o mie cinci sute uciși sau răniți; ruși: cinci mii cinci sute uciși sau răniți.
În total, pentru asediul Sevastopolului, pierderile au fost următoarele: francezi: nouăzeci și cinci
de mii de oameni, dintre care care șaptezeci și cinci de mii de bolnavi; englezi: douăzeci și două
de mii de oameni, dintre care nouăsprezece mii două sute de bolnavi; piemontezi : două mii două
sute de oameni, dintre care douăzeci și opt uciși în luptă; ruși: o sută douăzeci de mii de oameni.

Ce cerea Franța în schimb? Care erau exigențele teritoriale sau comerciale pe care le
exprima ? În fond, nu cerea decât ca Rusia să renunțe la protectoratul Principatelor Danubiene și
a creștinilor din Imperiul Otoman.

Absența revendicărilor neliniște pe toată lumea și mai ales pe englezi. Franța lui
Napoleon al III-lea ieșise învingătoare și adopta o atitudine ce ștergea înfrângerea de la
Waterloo. În plus, împăratul credea că prin prestigiul și prin autoritatea astfel cucerite se
poziționa deasupra celorlalte națiuni. Totuși, a fost nevoie de toată arta diplomatică a lui
Walewski pentru a aplana una câte una dificultățile care apăreau din fiecare parte, rușii și
englezii arătându-se la fel de iritabili.

Discuțiile au început înaintea deschiderii congresului, când s-a întocmit lista

participanților, atât cu rușii, dar și între aliații inițiali, englezi, turci și francezi. Nimeni nu
contesta prezența Austriei care, ca și Rusia, avea interese deosebit de importante în regiunea
danubiană. Deși nu a combătut, Austria a ocupat Țările Române pentru a-și garanta interesele,
conducând la un vals politic ezitant care până la sfârșit a nemulțumit pe toată lumea. Când Franța
și-a manifestat voința de a introduce participarea Piemontului, Austria s-a îmbufnat, temându-se
că va trebui să lupte în viitorul apropiat pentru apărarea teritoriilor italiene. Altă cerere a Franței :
admiterea Prusiei la Congres, a stârnit un nou protest al Austriei, care era în concurență cu Prusia
pentru hegemonia asupra confederației germanice. Austria se temea de altfel că Prusia va fi
tentată să vorbească în numele întregii Germanii.

Sarcina delicată a contelui Walewski

Înaintea deschiderii congresului, discuțiile erau în toi. Participanții se deosebeau prin

scop și finalități, dar și prin metode de lucru. Contele Walewski a fost numit președinte al
congresului. Ca un bun diplomat, trebuia să-i împace pe participanți, foști dușmani reuniți prin
interese mai mult sau mai puțin comune sau chiar divergente.(pag.98)

Napoleon al III-lea era omniprezent. Îi cerea ministrului de Externe să aplice

politica ,,pșilor mici’’ pentru a obține rezultate prin ,,omisiune’’ în urma discuțiilor și să trateze
doar chestiuni secundare. Într-o scrisoare puțin amabilă de la 18 ianuarie 1856, Napoleon al III-
lea îi expunea ministrului scopurile negocierilor și metoda destul de complexă prevăzută pentru a
le atinge : <<Dragul meu Walewski, nota dumneavoastră de azi merită un răspuns, iată-l. Politica
mea externă nu poate reuși decât dacă ministrul se inspiră din sentimentele și ideile mele, fără să
se lase influențat de starea schimbătoare a opiniei publice. Încă de la începutul negocierilor, am
observat o divergență între noi. Păreați întotdeauna gata să cedați în fața pretențiilor dușmanilor
sau a prietenilor îndoielnici. Eu eram mereu gata să cedez în fața adevărților prietenilor, când
aveau dreptate. Astfel, când Bourquenay a venit la Paris, ne-ați sfătuit să acceptăm limitarea
forțelor rusești în Marea Neagră, justificând că Rusia nu va accepta niciodată neutralizarea
acesteia. Erați deci mai rus decât rușii. Când Austria ne-a comunicat ultimatumul, v-ați opus cît
ați putut modificărilor engleze, pretinzând că Austria nu-și va da niciodată acordul. Și totuși le-a
admis fără dificultăți. Ați fost mai austriac decât austriecii. Acum îmi spuneți că m-am angajat
față de Austria să semnez armistițiul și să resping exigențele Angliei și că trebuie să-i arătăm
acesteia din urmă că nu vreau să cedez întotdeauna. Credeți că sunt nehotărât? A cui este vina?
Sunt legat fără știința mea; nu mi-ați atras atenția asupra faptului că preliminariile păcii vor fi
semnate înaintea acordului asupra condițiilor specifice! Mă pomenesc în dezacord cu Anglia fară
a fi știut și chiar împotriva voinței mele. Pe scurt, vreau pacea, dar o vreau cât mai scumpă
pentru ruși și nu invers. Mai vreau între altele ca alianța cu englezii să supraviețuiască păcii.
Acestea fiind spuse, să vedem ce rămâne de făcut, fără supărare! N-am putea spune austriecilor
că ,,cerem ca preliminariile păcii să fie pacea însăși, adică să conțină cele ,,Patru puncte’’ cu
excepția următoarelor modificări: lăsăm Basarabia Rusiei, nu păstrăm decât Reni, Ismail și
Chilia, adică toate punctele fortificate de pe malul stâng al Dunării. Rusia se angajează să
evacueze Asia Minoră și Karsul și să nu construiascădin nou fortificații în insulele Alaud.
Frontierele asiatice ale Imperiului Otoman vor fi definite în conformitate cu tratatele anterioare
războiului’’.(pag.99). Cele Patru Puncte fiind semnate, conferința va dezbate doar probleme
secundare. Gândiți-vă și scoateți-mă din dificultatea în care mă aflu. În așteptare, în ciuda
sincerității rugoase, cu toată prietenia. Napoleon.>>

Congresul de la Paris, prima aplicare a principiului naționalităților

În sfârșit, la 25 februarie 1856, congresul s-a reunit sub președinția lui Alexandru
Walewski, fiul ,,învinsului de la Waterloo! Anglia a fost reprezentată de lorzii Clarendon și
Cowley, ambasador la Paris, Rusia de către Orlov și Brunnov, Turcia de către marele vizir Ali
Pașa împreună cu ambasadorul Djemi-Bei la Paris, Austria de către contele de Buol și de către
ambasdorul Hubner. În fine, micul regat al Piemontului a fost reprezentat de Cavour și de
ambasadorul Villamarina. Prusia cu Primul-ministru Manteuffel și cu ambasadorul Hartzfeld a
fost prezentă de la 31 martie. Într-adevăr, la 12 martie, Walewski i-a anunțat pe congresiști că
Napoleon al III-lea avea intenția să-i invite și pe prusaci. Au urmat schimburi violente cu
Clarendon, discuția a degenerat. Cele ,,Patru Puncte’’ erau cunoscute de toți. A fost de ajuns o
singură ședință, cea de la 28 februarie, pentru a termina în mare parte examinarea situației.
Rusiei i-au fost impuse condițiile următoare:

1 Să renunțe la protectoratul asupra Principatelor Danubiene, înlocuit cu o garanție colectivă a

Marilor Puteri.

2.Să nu mai pună nici un obstacol în calea liberei circulații pe Dunăre, pe toată lungimea cursului
și la gurile fluviului.
3. Să accepte neutralizarea Mării Negre, adică să nu mai întrețină decât câteva vase cu
caracteristici bine definite și să nu mai posede pe maluri un arsenal maritim susceptibil de a
construi altele. Obligația era impusă și Imperiului Otoman.

4. Să renunțe la orice protectorat, mărturisit sau implicit, asupra creștinilor din Imperiul Otoman,
a căror soartă era garantată de sultan în fața tuturor marilor puteri.

La propunerea lui Alexandru Walewski, membrii congresului au început discuția cu

problema Mării Negre, presupusă dificilă, deoarece provocase eșecul conferințelor de la Viena.
(pag.100). Rusia a acceptat clauza următoare: <<Marea Neagră este neutralizată; deschisă pentru
marina comercială a tuturor națiunilor; porturile și apele sunt strict interzise pentru totdeauna
pavilioanelor de război ale puterilor riverane și a oricăror altor puteri, cu excepțiile stipulate în
prezentul tratat. În apele și în porturile Mării Negre, comerțul liber nu va fi supus decât
regulamentelor în vigoare.>>

Dar englezii vor reveni asupra problemei, cerând mult mai mult: extinderea la Marea de
Azov, distrugerea șantierelor de Nikolaiev etc. Nu vor obține satisfacerea noilor exigențe
denumite ,,Condiții particulare’’, deoarece începând cu 2 martie, ziua care a urmat formulării
condițiilor, contele Orlov l-a chemat în ajutor pe Napoleon al III-lea; acesta din urmă, susținut de
Austria, s-a întreținut cu lordul Clarendon. Izolați, Clarendon și Cowley nu mai puteau să insiste.

La 8 martie, Austria, care-și menținea trupele în Moldova, a cerut cesiunea teritoriului

Basarabiei. Pe unde avea să treacă frontiera ruso- moldovenească? În calitate de președinte,
Walewski a propus un traseu care convenea aliaților, dar Rusia a cerut termen de gândire,
evocând existența coloniilor rusești și bulgare în zonă și cerând împăratului pentru a doua oară ca
acestea să rămână în Basarabia, împreună cu teritoriile pe care le ocupau.

La 8 martie a fost abordat primul punct la care ținea Napoleon al III-lea: abandonarea
protectoratului rusesc asupra Principatelor Danubiene. Nici un reprezentant român nu era
acceptat la Congres pentru a expune și a apăra aspirațiile legitime. De vreme ce România nu
exista încă, poporul avea nici un drept să fie crecunoscut de puterile prezente la congres. Este
argumentul pe care Napoleon al III-lea conta cel mai mult. Toți congresiștii erau de acord pentru
abandonarea protectoratului rusesc asupra principatelor. Dar ce statut aveau să primească: ar
rămâne sub suzeranitatea sultanului, dar sub ce formă? Două principate unite, așa cum doreau cu
tărie locuitorii, sau două principate separate?

Walewski s-a pronunțat pentru unire, soluție ce corespundea perfect politicii împăratului
Napoleon al III-lea care sprijinea naționalitățile și preconiza de altfel un referendum pentru a
asigura triumful politicii vărului său. Ar fi fost chiar primul pas către independența totală. Lordul
Clarendon a sfârșit prin a aproba cu jumătate de gură o chestiune în care Anglia nu se simțea
într-adevăr implicată.(pag.101). Se opuneau însă Turcia prin votul lui Ali Pașa, Austria
reprezentată de Buol și Rusia prin contele Orlov. Primele două se temeau că entitatea vecină care
ar rezulta ar fi prea puternică. În plus, Austria nu voia ca o națiune liberă vecină să dea idei
popoarelor din propriul imperiu, iar Rusia se temea că noul stat îi va bloca ieșirea spre Bosfor.
Abilul Orlov s-a raliat propunerii lui Walewski, subliniind față de împărat amploarea
sacrificiului la care a consimțit și plănuind să insiste asupra ideii în momentul discuțiilor care vor
avea să hotărască soarta Basarabiei. În cele din urmă, Austria și Turcia au rămas pe poziții, iar
unitatea muntenilor și moldovenilor nu a mai fost discutată. Poporul român putea să aștepte... S-a
convenit consultarea ulterioară a populației asupra unirii Principatelor care urmau să fie
organizate prin intermediul unei comisii internaționale. Dar ce garanție puteau aștepta
moldovenii și muntenii de la oconsultare efectuată în cadrul Imperiului Otoman?

La 9 martie, congresul a adoptat în unanimitate noua frontieră dintre Moldova și Țara

Românească, ce trebuia trasată la sud de Bolgrad. Dar care Bolgrad? Partea de nord cerută de
austrieci, sau ce din sud, revendicată de ruși? Doar câțiva kilometri îi despărțeau pe românii a
căror soartă putea aștepta...congresul se certa pentru câteva mii de hectare. Minunata diplomație
europeană!

Românii urmăreau cu atenție desfășurarea discuțiilor și chiar dacă erau uitați, au luat
inițiativă. La 15 martie 1856, Arhimandritul Iosafat, Grigore Cantacuzino, Nicolae Golescu și
Pericle Ghica îi scriau lui Napoleon al III-lea o misivă care descria perfect starea de spirit a
intelectualilor într-un moment decisiv: <<Sire, poporul român sau moldovalah, uitat de Occident,
confundat în mod constant cu barbarii împotriva cărora luptă fără încetare de ptsprezece secole,
singur, înarmat cu credință și cu glorioasele tradiții părintești, aducându-le botezul civilizației
occidentale fără să le permită vreo atingere personalității sale ,,galo’’-romanice, este fericit să
trăiască ziua recunoașterii și a reabilitării sale de către frații din Occident [...]. Fericirea și
încrederea în viitor sunt cu atât mai mari cu cât actul de dreptate umanitară sși de reabilitare se
va face, se face deja în capitala patriei-mame, în capitala marii națiuni și sub privirea revigorantă
a mărinimosului ei împărat.(pag.102). Astăzi, Sire, vocea poporului român este sufocată; dar nici
baionetele austriece, nici firmanele Porții, care smulg românilor libertatea de a-și exprima voința
nu pot să ucidă speranța pe care fiecare inimă de român o nutrește în tăcere, deoarece nu îi pot
împiedica să-și cunoască drepturile imprescriptibile, să știe că, deși au mulți dușmani, au și un
apărător în persoana celui mai puternic monarh al lumii, că Napoleon al III-lea, a cărui misiune
providențială nu se va opri la granițele Franței, nu se va mulțumi cu jumătăți de măsură în
Orientul ale cărui nevoi le cunoaște, după cum cunoaște și aspirațiile poporului român...>>

Ca în 1815, ,,congresul se distrează’’. În fiecare seară se dau baluri, petreceri, recepții,

concerte... Diplomații se întâlnesc, schimbă cuvinte amicale. Contele Orlov face eforturi de
lingușire deosebite, enervându-i pe englezii care nu au obiceiul să ceară cu surâsul pe buze, ci
sus și tare.

Congresul se apropia de sfârșit. S-a rezolvat și problema Locurilor Sfinte, interzicându-se

Rusiei să-și extindă protectoratul religios asupra creștinilor greci răspândiți în Imperiul Otoman.
Țarul era privat de pretextul de a interveni în afacerile interne ale Turciei.
 În paralel, au fost redactate treizeci și patru de articole, trei anexe și două protocoale <<În
numele Domnului Dumnezeu cel atotputernic>>. Articolul I era de o naivitate uimitoare:
<<Îcepând cu ziua ratificării prezentului tratat, între șefii de stat reprezentați la congres, precum
și între moștenitorii și succesorii acestora, între statele respective și între supuși, pacea și
prietenia vor domni veșnic.>> Următoarele șapte articole garantau independența și integritatea
Imperiului Otoman plasat sub garanția Puterilor. Articolul 9 lua act de un firman prin care
sultanul asigura tuturor supușilor otomani creștini și musulmani drepturi egale. Articolele zece-
paisprezece confirmau statutul Strâmtorilor și proclamau neutralizarea Mării Negre. Sultanul și
țarul se angajau să nu păstreze nici un aresenal maritim.(pag.103). Articolele cincisprezece-
nouăsprezece stabileau libertatea navigației pe Dunăre sub controlul unei comisii internaționale,
libertate garantată de articolele douăzeci și douăzeci și unu care stipulau că Rusia trebuia să
cedeze Moldovei o parte a teritoriilor riverane ale Deltei. Articolele douăzeci-douăzeci și nouă,
atât de așteptate de români, plasau Principatele Danubiene sub garanția puterilor semnatare,
sultanulpăstrân suzeranitatea asupra acestora. O comisie specială era însărcinată cu organizarea.
În fine, cele trei anexe se refereau la repartizarea Locurilor Sfinte- protecția bisericilor creștine
(catolice și ortodoxe) era acordată Imperiul Otoman- și la amendamentele cerute de turci prin
nota de la Viena de la 20 august 1853.

Ședința de la 8 aprilie, a 22-a zi a congresului, a fost memorabilă. Pe toată durata

congresului, Piemontul a susținut propunerile Franței. Astfel, Cavour l-a sprijinit deschis pe
Walewski, acționând la insistența lui Napoleon al III-lea pentru un ,,larg schimb de idei’’. Spre
nemulțumirea marilor puteri, a Austriei mai ales, s-au discutat numai subiecte delicate. După
evocarea situației Greciei, în procesul verbal al ședinței s-a mai consemnat: evacuarea trupelor
austriece din statele pontificale, evacuarea francezilor din Roma, politica represivă antiliberală a
regelui Neapolelui și noul cod maritim. Problema italiană a fost evocată public în numele
principiului naționalităților. Napoleon al III-lea creda desigur că prin Congresul de la Paris
drumul era deschis pentru crearea României. Însă o altă țară îl aștepta și îl implora: Polonia,
împărțită între Rusia și Prusia. Cum nu o putea salva singur, va ajuta mai degrabă Italia.
Participarea Piemontului la războiul din Crimeea a fost hotărâtă cu ocazia unei întrevederi
secrete între Cavour și Napoleon al III-lea care i-a permis acestuia din urmă să impună Austriei
prezența lui Cavour la congres.

Congresul de la Paris, apoteoza fragilă a lui Napoleon al III-lea

Învingător pe teren, organizator al unui congres internațional care preceda Societatea

Națiunilor creată șaizeci de ani mai târziu, Napoleon al III-lea părea să prezideze instalarea unei
noi ordini internaționale. Totul părea să meargă de minune. Cu un an înainte a avut loc la Paris
Expoziția Universală, între 15 mai și 15 noiembrie. La șapte zile de la deschidere, aliații
debarcau în Crimeea. De la 18 la 26 august 1855, regina Victoria a fost în vizită la Napoleon al
III-lea la Paris. Nici un suveran englez nu venise în Franța de la Francois I și nici unul nu vizitase
Parisul de la războiul de o sută de ani. În fine, congresul s-a terminat triumfal cu nașterea
prințului imperial, la 16 martie 1856.(pag.104).
 La București, vestea nașterii prințului imperial a ajuns a doua zi, iar la 19 martie a fost
sărbătorită în mod deosebit de festiv. La Biserica Sfânta Maria s-a celebrat un Te Deum în
prezența generalului Suleiman Pașa, comandantul șef al armatei otomane și al Statului Major, a
tuturor miniștrilor și înalților funcționari munteni în uniformă, a șefului poliției, a numeroși
ofițeri generali, a consulilor diferitelor puteri și a notabililor capitalei. Artileria turcească a tras o
sută de lovituri de tun, iar consulatul Franței la București primea felicitările înalților ierarhi ai
bisericii, episcopul catolic Parsi și mitropolitul muntean Nifon. Era ca și cum Principatele
Danubiene celebrau nașterea propriului prinț, recunoscând în acesta un simbol al națiunii în
devenire.

De fapt se putea vorbi de două nașteri, deoarece conștient sau nu, prin voința fermă a lui
Napoleon al III-lea, congresul dădea implicit naștere României viitoare, eliberând-o de sub tutela
Rusiei. Împăratul o proteja, era oarecum nașul acestei țări. Și va veghea îndeaproape asupra
primilor săi pași, împotriva vicisitudinilor și poftelor marilor puteri limitrofe. Va fi nevoie de
douăzeci și unu de ani, vârsta majorității, pentru ca țara să fie cu totul liberă, în 1878. Împăratul
nu a mai avut bucuria de a constata că în 1873 reforma Principatelor Danubiene era suficient de
înaintată încât să se poată întrevedea cu satisfacție că cel puțin una dintre dispozițiile adoptate de
congresul de la Paris, independența României, se înscria pe termen lung în istorie.

Pentru moment, împăratul savura succesul obținut și festivitățile de la 15 august 1856 de

Sfântul Napoleon, a cărui sărbătorire, să nu spunem cult...o restabilise. Era restaurarea unui
simbol. Sărbătoarea de la 15 august fusese creată de unchiul său și redevenise oficială prin
decretul de la 16 februarie 1852. Gestul îl înscria pe împărat într-o istorie de ritualuri politice a
monarhiei post-revoluționare. Concordanța stabilită între ziua de naștere a lui Napoleon I și
Adormirea Maicii Domnului era abil exploatată. Louis Napoleon era tentat mai degrabă
sășteargă comemorările republicane rămase.(pag.105). În anumite straturi ale opiniei franceze de
la sfârșitul secolului al XIX-lea se mai păstrau încă numeroase amintiri ale ceremoniilor, lucru
care mărturisește existența unui devotament spontan pentru Napoleon al III-lea. Principatele
Danubiene își manifestă devotamentul și recunoștința încă de la 15 augst 1856, fapt atestat de
Beclard, care relatează în detaliu evenimentul de la București. La sfârșitul Te Deum-ului solemn
de la catedrală, urmat de o lungă procesiune a notabililor și a demnitarilor, consulul este martorul
atașamentului întregului ppopor pentru împăratul care îi apăra cauza.

În 1857 și în anii următori, în capitala românească, sărbătoarea de la 15 august a fost

celebrată în acelși fel. Beclard și Talleyrand îi scriau lui Walewski: <<O mulțime considerabilă
[...] s-a prezentat în seara de 15 august sub ferestrele domnului comisar francez și i-a cântat o
serenadă la lumina torțelor, întreruptă adesea de urale de entuziasm:,,Trăiască Napoleon!
Trăiască Franța ! Trăiască baronul de Talleyran!’’[...].>>

Sărbătoarea a avut loc la 15 august 1858, în prezența caimacamului Alexandru Ghica,

precum și în anii care au urmat.
 După atentatul Orsini, la 4 ianuarie 1858, un Te Deum a fost celebrat la biserica catolică
de la iași în prezența lui Vogoride și un altul la București. Victor Place scria :<<Alăturându-se
nouă, moldovenii păreau că sărbătoresc o bucurie familială.>>

Dincolo de demonstrațiile de atașament și de felicitările oficiale, dincolo de manifestările

populare, era vorba, ca și în cazul nașterii prințului imperial, de elanul a sute de mii de oameni
care își căutau identitatea după modelul Franței. Dacă serbarea Sfântului Napoleon participă la
construcția sentimentului național fancez, mai ales din punctul de vedere al onorării resturilor
Marii Armate, pentru românii acelor timpuri este vorba despre construcțiaideii unei identități
colective naționale, a unei națiuni, după exemplul celei franceze. Prin onoarea drapelului sau a
bustului imperial, se conștientiza valoarea simbolurilor: ,,Sărbătoarea Sf. Napoleon face parte din
nucleul fabricării națiunii’, după cum bine subliniază Sudhir Hazareesingh.(pag.106).

Capitolul V

Reacțiile în urma Conngresului de la Paris și începutul lungului drum spre Unire

Decepția Marilor Puteri în urma Congresului de la Paris

La 30 martie 1856, când congresiștii își luau rămas bun, toate problemele păreau
rezolvate. Nu mai rămânea decât să se creeze comisiile și adunările însărcinate cu aplicarea sau
cu supravegherea aplicării, după caz, a articolelor adoptate de Congresul de la Paris. Desigur,
pacea se instalase la sfârșitul anului 1856, însă era o pace armată, deoarece în realitate Anglia se
simțea frustrată și devenise suspicioasă. Nu cumva împăratul se apropia prea mult de Rusia?
Țintea oare la un nou Tilsitt, sau la o întrevedere asemănătoare celei de la Erfurt? Austria era
neliniștită, nu acceptase prezența inopinată a Prusiei în ultimele zile ale Congresului, nici pe
aceea a Piemontului și cu atât mai puțin ședința de la 8 aprilie, în care a fost evocată evacuarea
trupelor sale din Statele pontificale.

Piemontezii ar fi trebuit să fie satisfăcuți, dar nu erau. Din punctul lor de vedere, Franța
nu se pronunțase destul de clar în favoarea unității peninsulei italiene. Cât depre ruși, deși
învinși, nu se arătau mai împăciuitori decât fuseseră în lunile precedente congresului, astfel încât
Anglia, Turcia și Austria se înverșunau din nou împotriva lor. Se certau pentru câțiva kilometri
de frontieră între Bolgradul de nord și de sud, pentru mica insulă a Șerpilor, care nu avea vreun
interes economic sau strategic. În acest timp, Napoleon al III-lea încerca să joace un rol de
mediator.

Relațiile internaționale erau otrăvite de mărunțișuri. În iulie 1856, s-a decis discutarea
acestora la conferința de la Viena, care a început abia la 7 ianuarie 1857.(pag.107).

Care era soarta Principatelor Danubiene? Eliberarea de sub protectoratul rusesc era o
condiție necesară pentru accederea la unire și independență. Și totuși, rămâneau despărțite, sub
suzeranitate turcească. La Paris, patrioții au fost profund decepționați, crezând că nu mai puteau
conta decât pe ei înșiși.

Nu cunoșteau însă determinarea împăratului, profund atașat principiului naționalităților.

Înainte de a pune în aplicare Tratatul de la Paris, trebuia să calmeze spiritele, lucru care nu era
deloc ușor. Palmerston amenința cu nerespecatarea termenilor tratatului dacă Rusia nu evacua
Insul Șerpilor, influențând Turcia să-și exprime nemulțumirea (10 septembrie 1856).

Napoleon al III-lea, căruia i-a plăcut întotdeauna să cultive secretul, a încercat să trateze
discret cu unii și cu alții, încurcând și mai tare situația și dând vina pe Walewski, căruia-i scria la
7 noiembrie fără obișnuitele menajamente : <<Tratatul de la Paris ne-a împăcat cu toată lumea,
iar acum ne înțelegem destul de rău cu toți din cauză că am uitat formele și procedeele.>> Era
epilogul unui conflict intern în care se opuneau de un an Walewski și Persigny, succesorul
acestuia în postul de ambasador la Londra. Contele Persigny, foarte favorabil englezilor și ostil
rușilor nu ușura deloc sarcina ministrului de Externe. Din păcate, vărul Walewski avea să
plătească pentru arbitrajul neinspirat al împăratului.

Conferința de la Viena de la 7 ianuarie 1857

Războiul din Crimeea a provocat în total trei sute de mii de morți, dintre care aproape o
sută de mii de francezi. Rusia voia într-adevărsă păstreze Insul Șerpilor și ținea la accesul la
Dunăre. Anglia a trimis o escadră în Marea Neagră și i-a cerut Franței să protesteze împotriva
politicii Rusiei.

Napoleon al III-lea a propus rezolvarea diferendului printr-o conferință. Rușii cereau ca

frontiera basarabeană să treacă prin sudul Bolgradului, iar austriecii prin nordul orașului. Până la
delimitarea frontierei, Austria își menținea trupele în Principatele pe care le ocupa din 1854, de
la plecareqa rușilor. Diferendul a fost rezolvat la Viena în favoareaAngliei, printrtr-un protocol
semnat la 7 ianuarie 1857. Rusia trebuia să evacueze Insula Șerpilor și frontiera cu Basarabia
trecea la nordul Bolgradului.(pag.108). Napoleon al III-lea suferea primul revers diplomatic. În
răstimp, Principatele Danubiene așteptau o reorganizare ipotetică.

Reorganizarea interioară a Principatelor Danubiene fără Rusia

Principatele așteptau. Teritoriile le erau ocupate de Austria care violau articolul 31 al

Congresului de la Paris. Conform Convenției semnate cu Poarta la 14 iunie 1854 la
Constantinopol, articolul prevedea că teritoriile ocupate în timp de război vor fi evacuate după
ratificarea Tratatului de la Paris.

În situația dată, procedurile prevăzute pentru Principatele Danubiene au evoluat încet.

Prima dispoziție obținută de Napoleon al III-lea, atașat dreptului popoarelor și plebiscitelor, era
consemnată la articolul 23 și prevedea trimiterea de comisari însărcinați de Congresul de la paris
cu cercetarea voinței populației din Moldova și Țara Românească.
 La 18 aprilie 1856, la nici două săptămâni de la semnătura tratatului, Franța trimitea
un,,Talleyrand’’ pentru a o reprezenta în comisia de la București în care fiecare putere
contractantă avea un reprezentant. Aarticolul 23 prevedea într-adevăr <<revizuirea legilor și
statutelor în vigoare>>, deschizând calea abrogării ,,legilor organice’’ cerute de patrioți. A doua
dispoziție a tratatului pentru Principate stipula : <<Maiestatea sa Sultanul promite să convoace
imediat, în fiecare principat, un ,,Divan ad-hoc’’ compus astfel încât să constitie reprezentarea
cea mai exactă a intereselor tuturor claselor sociale. Divanurile vor exprima voința populației
pentru organizarea Principatelor.>>(Articolul 24)

Recunoaștem și aici preocupările lui Napoleon al III-lea : acțiunea rapidă pentru a

beneficia de mișcarea provocată de congres și grija de a sonda populația. Articolul 25
concluziona: <<Luând în considerație opinia emisă de cele două divanuri, comisia va transmite
numaidecât la sediul conferințelor rezultatul propriei munci.>>

În realitate, situația concretă era departe de a reflecta ideile filantropice ale împăratului și
aspirațiile nerăbdătoare ale patrioților. Cine decidea regulile alegerii divanurilor? Poarta,
bineînțeles, dar și Austria, ale cărei trupe ocupau încă terenul. Cine organiza alegerile pentru
membrii divanului? Cine era propus pe listele electorale? Cine reglementa contestațiiile care erau
previzibile? Tot atâtea întrebări care-i divizau pe moldovenii și pe muntenii ce aveau așteptări
diferite de la tratatul de la Paris.(pag.109).

Divergențele de opinie dintre moldoveni și munteni

De-a lungul anilor, muntenii și moldovenii au cultivat concepții diferite, cu scopuri

diferite. Observatorii străini, consulul Franței de exemplu, analizau comportamentele populațiilor
drept asemănătoare, însă le apreciau diferit.

Beclard nota într-o scrisoare către Walewski, la patru luni de la închiderea congresului:
<<Puteam crede că muntenii erau mai puțin dispuși decât moldovenii să emită o opinie
favorabilă unirii Principatelor, în timp ce la Iași și în restul Moldovei chestiunea pasionează pe
toată lumea și generează numeroase manifestații. La București, Brăila, Craiova, Giurgiu,
locuitorii se închideau în rezervă și se mărgineau să aștepte efectul măsurilor Congresului de la
Paris [...] Mi se părea chiar, în fond, că tăcerea muntenilor, din moment ce nu însemna ostilitate,
nici răceală, convenea mai bine proiectelornoastre decât adeziunea zgomotoasă a moldovenilor.
Persist să cred că drumul urmat în Țara Românească era mai prudent și mai eficient decât elanul
intempestiv în fața căruia a cedat guvernul moldovenesc...>>

În realitate, muntenii păstrau un calm aparent, cu gândul la revoluție fără săprevadă

viitorul îndepărtat. În Moldova, Revoluția de la 1848 a asociat poporul. Ion Ionescu, inginer
agronom, a încercat în van să obțină pentru țărani dreptul de a cumpăra loturile de pământ de
care au fost deposedați. În 1846, Bălcescu a încercat și el să-i antreneze pe munteni pe același
drum, expunându-și de altfel ideile despre chestiunea agrară într-o broșură în franceză.
 Victor Place analiza aspirațiile moldovenilor ca fiind diferite: pasionați de naționalitate,
voiau înainte de toate să rezolve problema socială. Pentru aceasta, credeau că unirea
Principatelor era necesară și că trebuia să se împlinească prin independență. Pentru ei, certurile
de partid și rivalitățile de persoane erau proscrise. Lucrau cu pasiune pentru a crea o viață
națională conștientă de reformele de realizat și de imensele progrese de efectuat pentru
dezvoltarea unei civilizații mai bune. Un om carismatic de treizeci și nouă de ani îi mobiliza pe
toți: Mihail Kogălniceanu. Cu câțiva ani mai târziu avea să fie unul dintre părinții fondatori ai
României.(pag.110)

Partea a III-a

Întâlnirea de la Osborne eliberează Principatele de <<Omul Bolnav>>

Capitolul I

Aplicarea primelor măsuri ale Tratatului de la Paris în Principatele Danubiene

Demiterea domnilor înlocuiți de caimacami

Napoleon al III-lea simțea că trebuia să acționeze repede, instalând în cel mai scurt timp o
regență sub care divanurile ad-hoc să elaboreze viitoarea constituție.

Înainte de toate, cei doi domni ai Moldovei și ai Țării Românești trebuiau să demisioneze
încă de la sosirea comisarilor însărcinați cu transmiterea voinței populației din Moldova și
Muntenia. La 5 iulie 1856, domnul Știrbei al Țării Românești a demisionat, iar după câteva zile a
fost rândul domnului Grigore Ghica, în Moldova.

Ultimii domni aleși pentru șapte ani conform convenției de la Balta-Liman ajunseseră de
altfel la sfârșitul mandatului. La 8 decembrie 1856, Grigore Ghica îi scria lui Napoleon al III-lea,
cam dezamăgit: <<Sper să-mi fie acordată onoarea de a prezenta respectuoase omagii Maiestății
Voastre...Pot să mă odihnesc în Franța? M-am înșelat.>> Este adevărat că în rapoartele către
contele Walewski, consulul Beclard nu-l cruța.(pag.113). Totuși, Grigore Ghica a lucrat mult în
favoarea unirii Principatelor. Fiul marelui boier moldovean Alexandru, Grigore A. Ghica s-a
retras la castelul Mee, aproape de Melun, unde s-a sinucis după câteva luni din cauza persecuției
adversarilor, printre care și Bataillard.

Pentru a-i înlocui pe domni, sultanul a numit la 17 iului 1856 doi locotenenți care-l
reprezentau în Principate, numiți ,,caimacami’’: Alexandru Ghica în Țara Românească și Teodor
Balș în Moldova.

Teodor Balș era un boier bătrân și conservator, zelos servitor al Porții în calitatea sa de
mare șambelam al sultanului, însă cu totul depășit de situație în postul de caimacam. Murind la
un an de la numire, a fost scutit de revocare. În locul său, sultanul l-a numit pe Vogoride
caimacam și agent al Turciei și al Austriei în Moldova. Alexandru Ghica mai fusese domn în
Țara Românească, din 1834 în 1842, detronat sub presiunea Rusiei. Nu a fost bine numit, că a și
făcut act de îndoielnică supunere către Napoleon al III-lea, reacționând ca un instrument docil al
Porții: <<Însărcinat de puterea suzerană cu căimăcămia principatului, consider că una din
datoriile cele mai mari ale viitoarei mele funcții este să vin să depun la picioarele tronului
Maiestății Sale Imperiale respectul și admirația mea profundă pentru augusta Sa persoană,
omagiul de venerație și de vie gratitudine a națiunii moldovene pentru Maiestatea Sa Imperială
care a binevoit să mărturisească, prin vocea plenipotențiarilor săi la conferințele de la Viena și de
la Paris, interesul viu pentru cauza sa. Moldovenii și Muntenii nu vor uita niciodată, Sire, că sub
domnia glorioasă a Maiestății Sale Imperiale, Franța a fost prima care și-a ridicat vocea puternică
în favoarea dreptului lor la o existență politică. În clipa în care principatele vor fi chemate să se
bucure de solemna garanție a drepturilor lor, pe baza unui regim privilegiat și național, nu voi
pregeta să favorizez, din toate puterile și în cadrul funcției mele, intențiile binevoitoare ale
Congresului de la Paris. În împrejurările solemne în care se decide viitorul Moldovei și al Țării
Românești, aștept cu bucurie și nerăbdare efectele fericite ale principalei acțiuni a Maiestății Sale
Imperiale spre binele patriei mele.>>(pag.114).

De la București, Beclard răspundea acestor platitudini informându-l ca de obicei pe

contele Walewski. Comparând gestiunea domnului Știrbei cu cea a actualului servitor al
sultanului și al împăratului Austriei, scria: <<Domnul Ghica, progresist înainte de a lua puterea,
a devenit retrograd, reacționar ca domnul Balș, care se războia cu ideile liberale ale precedentei
domnii, cu deosebirea că în Țara Românească, domnul Alexandru nu are de-a face cu excese de
felul acesta, ci cu persoana și cu toate actele predecesorului său. Îi este ostil principelui Știrbei,
partidului său, inovațiilor bune sau rele pe care le-a introdus în administrație, oamenilor care au
făcut greșeala să accepte posturi publice sau misiuni în timpul domniei acestuia. Nu s-a arătat
preocupat de viitoarele reforme, nici de unirea Principatelor, nici de problemele politice de
rezolvat, gândindu-se că lucrurile vor merge de la sine prin simpla revenire contra semnatarilor
de petiții, fără să observe sau să cerceteze în profunzime demersul, pentru a nu pune în umbră
Poarta sau Austria [...]. >>

Beclard continua: <<Domnul Știrbei a administrat cu talent și succes. Adversarii politici

i-au dat lovituri dure fără să-l doboare. Țara era liniștită, relativ înfloritoare, dar nu avea
suficientă libertate. Excelența Voastră știe că domnul Ghica a înșelat speranțele celor care au
contat pe el când a fost caimacam, așteptând să dea țării libertățile care le păreau necesare [...].
>>

Conștientă de lipsurile lui Balș, Poarta, l-a impus pe ministrul de Finanțe Vogoride.
Personaj complex, Nicolae Vogoride este considerat în România de azi drept un intrigant, un
arivist ambițios, pe când în Bulgaria, unde și-a petrecut ultimii ani, popularitatea i-a rămas
intactă.(pag.115).
 Prezentat în România ca un ,,grec fanariot’’, este considerat de cealaltă parte a frontierei
drept patriot. A avut avantajul de a se căsători cu fiica poetului Constantin Conachi, creatorul
unei poezii lirice novatoare în Moldova. Vogoride, un om șiret, obișnuit cu practicile
diplomației, nu a ezitat să se servească de numele socrului pentru a-și atinge scopurile. A
moștenit întreaga avere a poetului și chiar numele, deoarece se prezenta Conachi- Bogoridi.
Declara că nutrește simpatii pentru Franța și se folosea cu bună știință de poemele scrise de
socrul său în franceză și de atracția soției pentru civilizația franceză.

S-a ap0ropiat de Doze, autorul broșurii: Six mois en Moldavie (Șase luni în Moldova) și l-
a plătit să spună la Paris că putea aduce mari servicii Franței imperiale. În realitate, ca și
vremelnicul său predecesor, nu era decât un simplu agent al Turciei și al Austriei, a cărui sarcină
esențială era să se înconjoare de oameni înfeudați cu totul sultanului și împăratului Francisc
Iosif.

Mai puțin dezvoltată decât Țara Românească, Moldova manifesta în schim o conștiință
națională profundă, așa cum se va dovedi în al doilea trimestru al anului 1857, când s-a opus
acțiunilor lui Vogoride.

Când sultanul l-a instalat pe Teodor Balș, Vogoride ocupa postul de ministru de Finanțe.
La moartea lui Balș, Vogoride i-a succedat grație influenței tatălui său Ștefanși sprijinului lui
Victor Place, consulul Franței la Iași, care l-a recomandat lui Edouard Thouvenel, ambasadorul
Franței la Constantinopol. Peste câteva luni, Victor Place avea să-și regrete gestul.

Numirea comisarilor

În cele trei săptămâni care au urmat semnării Tratatului de la Paris, puterile smnatare au
trimis fiecare un ,,comisar’’ reprezentant pentru a constitui ,,comisia specială însărcinată cu
cercetarea stării actuale a Principatelor și cu propunerea bazelor viitoarei lor
organizări’’(Articolul 23 al Tratatului de la Paris).(pag.116).

Franța trebuia să prezideze comisia în persoana baronului Charles Angelique de

Talleyrand.

Comisia a ființat doi ani la București, supraveghind mai ales activitatea divanurilor ad-
hoc, menite în virtutea articolului 24 al tratatului <<să exprime voința populației referitor la
organizarea definitivă a Principatelor.>> Activitatea de analiză a fost considerabilă, așa cu
mărturisesc cele 1300 de pagini care relatează observațiile și discuțiile interne ale comisarilor.

Libera navigație pe Dunăre

Tratatul de la Paris a instituit pentru prima dată o comisie europeană care trebuia să
reglementeze poliția și navigația pe Dunăre. Constituită și reunită la Viena în 1857, comisia era
compusă din reprezentanți ai Wurtemberg-ului, Bavariei, Austriei și Turciei. A reieșit rapid că
alte națiuni riverane trebuiau să facă parte și anume principatele Serbia, Țara Românească și
Moldova. Participarea le-a fost prevăzută în articolul 17 al tratatului.

Astfel, Serbia a fost reprezentată de Cristici, Moldova de Steege, frate mason, viitor
ministru în mai multe rânduri, iar Țara Românească prin Nicolae Rosetti. Au asistat la dezbateri
exprimânduși expertiza, dar când s-a ajuns la final, Turcia a pretins să fie singura care semnează
actul definitiv, amenințând în caz contrar că refuză ratificarea.

La 14 ianuarie 1859, moldovenii au protestat împotriva excluderii. Napoleon al III-lea a

intervenit și de această dată, cerând să se efectueze modificările necesare; la 1 martie 1859,
conferința s-a reunit din nou, stipulând patru articole adiționale.

Modalitățile de constituire a divanurilor ad-hoc

Articolul 24 al tratatului prevedea că sultanul organizează alegerile în fiecare principat

pentru a se desemna astfel: <<reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor claselor
sociale>>.(pag.117). Sub denumirea ,,divanuri ad-hoc’’, cele două adunări vor fi chemate să
<<exprime voința populației referitor la organizarea definitivă a Principatelor.>>

Poarta era susținută de Austria și de Anglia, alte două puteri semnatare care nu înțelegeau
ca lucrurile să se petreacă întocmai. ,,Lovitura diplomatică’’ dată de Walewski a fost foarte abilă,
limitându-se în primă fază la proclamarea sfârșitului protectoratului rus și a continuității
suzeranității otomane. Programul unirii Principatelor nu era adoptat, dar nici respins, ci amânat,
contându-se pe voința de unire a moldovenilor și a muntenilor. Franța spera că atunci când va fi
momentul, puterile semnatare ale Tratatului de la Paris vor respecta voința poporului. După
modalitățile de constituire a celor două divanuri, rezultatul va fi unionist sau separatist. A început
imediat un adevărat război subteran, după expresia lui Yves Bruley, în care fiecare își lansa
spionii. Napoleon al III-lea avea să fie nevoit să-și asume riscuri; în ciuda dificultăților, voința
poporului român va triumfa încă o dată.(pag.118).

Capitolul II

Primele alegeri ale membrilor divanurilor ad-hoc

Miza divanurilor: Unire sau separare? Poziția diferitelor puteri

Deosebit de dorită de patrioți și amânată de Conferința de la Paris, unirea Principatelor

era din nou de actualitate. În funcție de modalitățile reținute, de condițiile de vot, rezultatul avea
să fie unionist sau separatist.

Rușii se temeau că un stat puternic la frontiere putea să le blocheze deschiderea spre

Marea Neagră și contau pe sprijinul boierilor, bogați proprietari funciari, pe care-i speriau cu
ocupația militară și cu inconvenientele creării uni stat puternic, în măsură să aplice reforme
agrare, săredistribuie pământurile, să abolească privilegiile feudale și în special corvezile.

Pentru a prejudicia alegerea unei majorități unioniste în divanuri, rușii au răspândit

zvonul unei posibile ocupări a Principatelor Danubiene. Beclard a prevenit imediat la Paris prin
scrisoarea cifrată de la 17 iunie 1857: <<Îmi este confirmată o veste pe care la început am refuzat
să o cred. Sunt asigurat că Rusia face pregătiri în vederea unei ocupații militare a Principatelor.
Armata rusă destinată expediției ar intra în Moldova în luna august. Dacă împrejurările necesită
o amânare, ocupația va fi lăsată pentru primăvara viitoare. Dețin informațiile din surse de
încredere. Fără să le garantez, țin să le aduc la cunoștința Excelenței Voastre.>>(pag.119)

Austria se temea că în cazul triumfului ideilor unioniste, libertatea navigației pe Dunăre și

stabilitatea principatelor vecine menținute până atunci sub control vor fi compromise. Turciei îi
era frică bineînțeles prin realizarea unirii se va ajunge cu timpul la un stat independent. Pentru
Anglia, integritatea Turciei era un principiu care nu se discuta. Prusia rămânea neutră în această
dezbatere.

La ce se gândea Franța, în condițiile în care se putea sprijini doar pe Sardinia? Napoleon

al III-lea părea izolat. Speranța împăratului se baza pe hotărârea patrioților care s-au întors în
masă încă din aprilie 1856 pentru a împiedica trucarea sau falsificarea alegerilor. Se puneau două
întrebări: care va fi reprezentativitatea diferitelor clase sociale și cine va fi eligibil?

Pentru a răspunde și pentru a-și spori forța, patrioții au format în februarie și în martie, la
Iași și la București, ,,Comitete electorale ale unirii’’, care trebuiau să denunțe sus și tare
compoziția prevăzută de caimacami pentru divanurile ad-hoc.

Primele propuneri de reprezentativitate

Caimacamul reacționar Alexandru Ghica a fost primul care a prezentat proiectul de

compoziție a divanurilor ad-hoc pentru Țara Românească, la 17 august 1856, în următorii
termeni: <<Pentru a rezolva pe cât posibil problema dificilă a asigurării unei reprezentări
echitabile a intereselor și voințelor tuturor claselor populației Principatului, este indispensabil ca
noua adunare să se formeze prin elemente legale și în același timp cu concursul diverselor clase.
Divanul ad-hoc ar avea următorii membri:

-mitropolitul și cei trei episcopi diocezani -4

-deputații aleși de boierii de clas I -16

-deputații aleși de proprietarii funciari, doi pe district- 34

-deputații aleși de negustori și industriași-20

Total: Membri-74(pag.120)
Interesul purtat ameliorării condiției clasei țăranilor, utilă și laborioasă, nu trebuie să ne facă să
pierdem din vedere că participarea lor la o adunare chemată să-și exprime părerea nu poate fi
închipuită, din cauza lipsei de instruire și de cunoștințe.>>

Pentru patrioți, era imposibil ca în divanuri să fie prezenți doar ,, reprezentanți’’ înfeudați
Porții și Austriei.

Termenii tratatului prevedeau prezentarea rapidă a concluziilor celor două adunări de

către comisari la Conferința de la Paris, astfel încât principatele să fie dotate cu o nouă
organizare în cel mai scurt termen. Cu toate acestea, moldovenilor și muntenilor le va trebui
multă răbdare și se vor vedea nevoiți să alerteze presa, atât al Paris, cât și În România, pentru a
zădărnici intriga cusută cu ață albă.

A doua propunere de reprezentativitate

Caimacamul Nicolae Vogoride a încercat să-i calmeze pe unioniștii moldoveni solicitând

obținerea câtorva locuri pentru profesiile liberale și pentru țărani; însă firmanul prin care Poarta
convoca divanurilor ad-hoc era extrem de defavorabil unioniștilor, avantajându-i vizibil pe
separatiști.

Opozanții au publicat la Paris o critică judicioasă a firmanului, tipărită la 10 februarie

1857; recapitulau numărul de locuri atribuite fiecărei clase sociale și emiteau critici fondate
contra compoziției divanurilor și a modului de deliberare.(pag.121).

Majoritatea compusă din beneficiari ai regimului Regulamentului Organic, atașați

separării Principatelor era sigură că va câștiga alegerile dacă în opinia