Campania din Rusia condusă de

Napoleon Bonaparte(1812)

La 15 mai 1768 Republica Genova

vindea regelui Franței drepturile asupra insulei Corsica. În luna august a aceluiași
an, Ludovic al XV-lea proclamă alipirea insulei la Franța, corsicanii își exprimă
vehement protestul și, sub conducerea lui Pasquale Paoli, conducatorul insulei,  se
vor opune soldaților francezi, dar vor fi înfranți  în bătălia de la Ponte Nuovo.

Aceasta se întâmpl în luna mai a anului 1769, cu trei luni înainte ca Napoleon
Bonaparte să vada lumina zilei la Ajaccio într-o familie de mici nobili corsicani. Mai
tarziu va spune: “M-am nascut în vremea cand patria mea pierea”.

1. Napoleon Bonaparte

1769→La 15 august se naște la Ajaccio, in Corsica, Napoleon Bonaparte. A fost un

lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de
la începutul secolului al XIX-lea.  

1785→Este înrolat în artileria franceză.

 1793→Își castigă faima în asediul de la Toulon.

1795→Reprimă revoltele regaliștilor din Paris.

1796-1797→Iese victorios împotriva austriecilor, în nordul Italiei.

1798→Are loc campania din Egipt.

1799→Organizează o lovitura de stat și devine prim-consul. În ochii francezilor,

Napoleon era și un bun admirator. În perioada Consulatului, s-a spus despre el ca „dintre toți
soldații, el este cel mai apropiat de un civil”. Posesor al unei minți lucide și penetrante, al
unei imense puteri de concentrare și al unei energii extraordinare, îi era foarte usor să-și
impună punctul de vedere. Cumpătarea, moderația și un liberalism social îi întregesc
portretul.

1800→Îi înfrange pe austrieci, la Marengo.

1804→Se încoronează ca împărat.

1805→îi înfrange pe austrieci și pe ruși la Austerliz. Batalia de la Austeritz a fost o

dovadă a maiestrei sale. Acuzând o slabiciune în flancul drept, a provocat acolo atacul și a
făcut ca armata ruso-austriacă să se împară în două. Apoi a atacat prin mijloc și a împins
inamicul răsfirat spre stânga.

1806→îi înfrange pe prusaci, la Jena.

1807 Invadează Portugalia, Începe razboiul peninsular. Din acest an victoriile n-au

mai venit cu aceeași ușurință. Napoleon recurgea din ce în ce mai des la atacuri frontale, se
folosea de artilerie pentru a sparge liniile inamice. Unii au considerat că era vorba de un
declin al puterii. Însă campania defensivă din estul Parisului, din 1814, ca și prima campanie
din Italia, au fost strălucite în felul lor.

1808→Invadeaza Spania. Aceasta este una dintre marile sale erori – care i-au adus
și căderea – au fost erori de judecată. A crezut prea mult în loialitatea celorlalți; lista cu cei
care l-au dezamagit este lungă. Avea tendința să aibă prea multă încredere în sine și nu-și
cunoștea limitele, din care cauza, viziunile sale strategice aveau uneori defecte majore..

1812→Invadeaza Rusia.

1813→Este invins de fortele aliate, a Sasea Coalitie, la Leipzig.

1814→Coaliția a invadat Franța, l-a forțat pe Napoleon sa abdice si l-a exilat pe

insula Elba. In negocierile de pace din 1813 si 1814, a dat dovada de foarte putin simt al
realitatii.

1815→În mai putin de un an, a scapat de pe Elba si s-a intors la putere, insa a fost
invins in batalia de la Waterloo din iunie. De asemenea, lucru caracteristic lui Napoleon,
dupa batalia de la Waterloo, a considerat ca imaginea pe care o avea in ochii englezilor era
indeajuns de buna pentru ca acestia sa-l primeasca cu bratele deschise. S-a inselat. A
insemnat inceputul unei noi perioade de exil pentru imparat, de data aceasta pe insula
Sfanta Elena.

1821→La 5 mai, pe insula unde era exilat, Napoleon Bonaparte moare. O autopsie a
concluzionat ca a murit de cancer la stomac, desi Sten Forshufvud si alti oameni de stiinta
au continuat sa sustina că a fost otravit cu arsenic.

Realizarile sale nu sunt deloc putine. A reformat sistemul fiscal, a creat Banca
Frantei si a repus pe picioare finantele Frantei. A intocmit un cod civil, care s-a dovedit ca a
rezistat trecerii timpului. A reformat sistemul dreptului penal si administratia locala (a infiintat
prefecturile). A intarit sistemul de educatie superioara. A normalizat relatiile intre Biserica si
stat, a revigorat agricultura franceza, a construit drumuri, canale si porturi. A pus Franta la
treaba, construind un climat de stabilitate si de prosperitate. Goethe a descris masurile
administrative ale lui Napoleon ca pe o manifestare a geniului.

Napoleon si-a fixat standarde inalte, s-a crezut condus de idealuri nobile: dragostea
de tara, onoarea si drepturile omului. A fost curajos, milostiv in victorii si generos. Metternich
a spus ca l-a auzit zicand in 1813 „Unui om ca mine ii pasa prea putin de soarta unui milion
de oameni”. Dar grija pe care o arata celor raniti il contrazicea.

Multi contemporani  englezi il vedeau ca pe un autocrat, un aventurier parvenit, un

monstru de ambitie, obsedat de propria glorie. 

2. Invazia

Pe 24 iunie 1812, Grande Armée, cu un

efectiv de 691.501 de oameni, cea mai mare armată mobilizatăpână în acel moment dat în
istoria europeană, a traversat râul Neman și s-a îndreptat către Moscova.

În plus, 80.000 de membri ai gărzii naționale au fost mobilizați pentru apărarea

frontierei imperiale a Marelui Ducat al Varșoviei. Cu aceștia din urmă, numărul total al
forțelor franceze aflate la granița Rusiei se ridica la 771.500 de oameni. Acestă concentrare
de trupe a secătuit toate resursele imperiului, ținând seama că mai erau 300.000 de soldați
francezi implicați în luptele din Peninsula Iberică și alți 200.000 în cele din Germania și Italia.

Din totalul de 691.501 de soldați, 450.000 erau soldați francezi, restul fiind aliați ai
francezilor. În plus față de ce corpurile detașate ale austriecilor de sub comanda lui
Schwarzenberg mai erau 95.000 polonezi, 90.000 germani (24.000 bavarezi, 20.000 saxoni,
20.000 prusaci, 17.000 westfalieni, câteva mii din Confederația Rinului, 25.000 italieni,
12.000 elvețieni, 4.800 spanioli, 3.500 croați și 2.000 portughezi. De asemenea, mai erau
contingente de olandezi și belgieni. Practic, fiecare naționalitate din marele Imperiu
napoleonian avea reprezentanți în acestă armată.

În conformitate cu cele mai noi estimări,

armata rusă era mai puțin numeroasă decât cea franceză la începutul atacului. Aproximativ
280.000 de soldați ruși erau mobilizați la frontiera poloneză. Totalul efectivelor armatei ruse
se cifra la aproximativ 500.000 de soldați în ajunul războiului. Forțele ruse erau împărțite
între trei armate principale: "Armata I de vest", sub comanda generalului Mihail Barclay de
Tolly) cu aproximativ 159.800 de oameni, "Armata a II-a de vest", comandată de generalul
Piotr Ivanovici Bagration, cu aproximativ 62.000 de oameni, și "Armată a III-a de vest",
comandată de generalul Alexandr Tormasov, cu aproximativ 58.200 soldați. Existau două
armate de rezervă de 65.000, respectiv 47.000 de oameni, care sprijineau cele trei armate
principale.

În fața atacului principal napoleonian erau amplasați apoximativ 392.000 de oameni.

În plus, ca urmare a semnării unor tratate de pace, Sankt Peterburgul avea asigurată
securitatea, ceea ce mai elibera pe cei aproximativ 100.000 de sodați aflați în zonă. S-au
făcut eforturi uriașe pentru mobilizarea tuturor rezervelor disponibile și, până în septembrie,
efectivele rusești ajunsesere până la aproximativ 900.000 de soldați, în afară de unităților
neregulate de cazaci, care numărau între 70.000 până la 80.000 de soldați.

3. Marsul catre Moscova

 Invazia a început pe 23 iunie 1812.

Napoleon și-a trimis la Sankt Peterburg oferta finală de pace cu scurtă vreme înaintea
declanșării atacului. Nu a primit niciun răspuns, așa că a fost dat ordinul de ocupare a
Poloniei Rusești. Francezii au întâmpinat la început o rezistența slabă și au avansat rapid în
teritoriul inamic. Barclay, comandatul suprem rus, a refuzat să lupte, în ciuda cererilor lui
Bagration. Bagration a încercat de câteva ori să oprească înaintare franceză cu linii de
apărare puternice, dar de fiecare dată avansarea rapidă a francezilor nu i-a lăsat timp
generalului rus să-și organizeze defensiva, și l-a obligat să se retragă de fiecare dată. În
timpul retragerilor, rușii au folosit tactica pământului pârjolit, acțiunile lor din 1812 fiind un
exemplu clasic folosit în manualele de tactică militară.

Presiunea politică exercitată asupra lui Barclay pentru a angaja în armata într-o mare
bătălie hotărâtoare și pozițiile critice ale generalilor săi au dus la înlocuirea lui cu mult mai
popularul Mihail Kutuzov. În ciuda retoricii sale războinice, Kutuzov a continuat să acționeze
ca predecesorul său, dându-și seama că înfruntarea forțelor franceze într-o bătălie în câmp
deschis ar fi dus la sacrificarea fără rost a numeroși soldați. El a reușit până la urmă să
stabilească o poziție defensivă puternică la Borodino, după o luptă indecisă în zona
Smolenskului, 16 – 18 august. Bătălia de la Borodino de pe 7 septembrie a fost cea mai
sângeroasă luptă a războaielor napoleoniene și una dintre cele mai sângeroase ale istorie
mondiale. Rușii nu au reușit să aducă pe câmpul de luptă decât jumate dintre efectivele de
care dispuneau și, pe 8 septembrie, au fost nevoiți să se retragă, lăsând liber drumul către
Moscova. Kutuzov a ordonat evacuarea capitalei.

După acest moment, rușii au reușit să mobilizeze un mare număr de trupe de

rezervă, cee ce a dus totalul trupelor ruse la aproximativ 904.000 de soldați, cu aproximativ
100.000 de oameni în imediata apropiere a Moscovei, rămășițele armatelor înfrânte la
Borodino și unele întăriri.
 4. Ocuparea Moscovei

Napoleon a intrat într-un oraș din care

fuseseră evacuate toate rezervele de alimente și combustibili la ordinul guvernatorululi
Fiodor Rostopcin. Bazându-se pe regulile clasice ale războiului, conform cărora ocuparea
capitalei inamicului echivala cu victoria, (deși trebuie spus că în acele vremuri Moscova era
numai capitala economică a Rusiei, curtea imperială și guvernul avându-și sediile la Sankt
Peterburg), Napoleon s-a așteptat ca țarul Alexandru I să ceară pacea, dar niciun comandat
rus nu se gândea la capitulare, ci numai la victorie.
Între 14 și 18 septembrie (stil nou), Moscova a fost incendiată. Orașul, ale cărui
clădiri erau construite în principal din lemn, a fost distrus aproape în întregime, lăsându-i pe
francezi practic fără posibilități de încartiruire. Se presupune că incendierea orașului a fost
opera sabotorilor ruși. Mai apoi, mai înainte de a părăsi orașul răvășit de incendii, Napoleon
a dat ordinul ca toate clădirile rămase neatinse, inclusiv Kremlinul, să fie incendiate. În plus,
soldații Marii Armate, nemulțumiți de condițiile generale și fără perspectiva victoriei, au
început să jefuiască ce mai rămăsese valoros în oraș. În decursul agonizatei retrageri din
Rusia, cele mai multe lucruri jefuite au fost abandonate.
Napoleon avea să remarce mai târziu că, dacă ar fi plecat cu două săptămâni mai
devreme din Moscova, ar fi reușit să distrugă armata lui Kutuzov încartiruită în apropiere de
Tarutino. O asemenea mișcare nu ar fi înfrânt Rusia, dar ar fi împrăștiat singura armată
capabilă să se opună în acel moment francezilor.

5. Retragerea
Napoleon a fost silit să se retragă din orașul aflat în ruine, fără să fi reușit să obțină
capitularea rușilor, în timp ce atacurile inamicilor nu-i dădeau pace. În timpul bătăliei de la
Maloiaroslaveț, Kutuzov a reușit să forțeze armata franceză să folosească același drum
pârjolit al Smolenskului pe care sosiseră din vest. Continuând să blocheze flancul sudic
pentru a-i împiedica pe francezi să aleagă alt drum, Kutuzov a împânzit zona cu subunități
de partizani, care tăiau toate posibilitățile de aprovizionare ale armatei napoleoniene și
atacau toate subunitățile rătăcite. Cavaleria ușoară rusă, inclusiv cavaleriști cazaci, excelau
în asemenea acțiuni de partizani.
 Aprovizionarea armatei franceze a devenit imposibilă, lipsa de iarbă a slăbit puținii
cai rămași în viață, care au fost până în cele din urmă măcelăriți pentru hrana soldaților
înfometați. Fără cai, cavaleria franceză a încetat să existe, iar cavaleriștii au fost nevoiți să
continue marșul pedestru. În plus, lipsa cailor a dus la abandonarea tunurilor și căruțelor,
lăsând armata fără sprijinul artileriei și fără convoaie de aprovizionare.

Deși în 1813 armata a fost capabilă să

refacă parcul de tunuri, abandonarea căruțelor a creat o uriașă problemă logistică pentru
restul războiului. Foametea și bolile au făcut numeroase victime, iar rata dezertărilor a
crescut alarmant. Cei mai mulți dezertori au fost prinși de țărani, care i-au ucis fără nicio
formalitate. Traversarea râului a adus o altă înfrângere importantă la Berezina, atunci când
Kutuzov a hotărât că momentul este potrivit pentru o bătălie decisivă, a atacat și a zdrobit
acea parte a armatei care nu reușise să traverseze încă podul peste râu.
La începutul lunii decembrie 1812, Napoleon a aflat că în țară, generalul Claude
François de Malet a încercat să dea o lovitură de stat. El a abandonat armata și s-a reîntors
în grabă în Franța, lăsâdu-l la comandă pe mareșalul Joachim Murat. Murat a părăsit armata
pentru a-și salva la rândul lui domnia în regatul Neapolelui lăsându-l la comandă pe Eugene
de Beauharnais.
În săptămânile care au urmat, resturile Marii Armate au fost atacate fără încetare, iar,
pe 14 decembrie 1812, ultimii soldați francezi au fost alungați de pe teritoriul rus. Numai
aproximativ 22.000 de soldați dintre cei care începuseră campania au mai supraviețuit.
Pierderile rușilor în cele câteva bătălii directe au fost comparabile cu cele ale francezilor, dar
pierderile de vieți ale civililor în zonele devastate de război au fost mult mai mari decât
pierderile suferite de armată. În total, spre deosebire de estimări mai vechi, care dădeau
cifre de câteva milioane de morți, se pare că au murit aproximativ un milion de oameni,
împărțiți în mod egal între cele două părți beligerante. Pierderile militare s-au cifrat la
aproximativ 300.000 de francezi, 70.000 de polonezi, 50.000 de italieni, 80.000 de germani
și, probabil 450.000 de ruși. Francezii au mai pierdut aproximativ 200.000 de cai și peste
1.000 de piese de artilerie.
 6. Evaluari istorice
Victoria rușilor împotriva francezilor în 1812 a fost o lovitură uriașă dată ambițiilor lui
Napoleon de dominare a Europei. La fel precum catastrofica înfrângere a puterii navale
franceze în bătălia de la Trafalgar din 1805, campania din Rusia a fost un punct de turnură
al războaielor napoleoniene, care au dus în cele din urmă la înfrângerea definitivă a lui
Napoleon și la exilul lui în Insula Elba.
Napoleon nu a fost înfrânt definitiv în Rusia. În anul următor, împăratul a strâns o
armată de aproximativ 400.000 de francezi sprijiniți de un sfert de milion de alți aliați, cu care
a contrabalansat puterea Germaniei. După această înfrângere și întărâtați de naționaliștii
prusaci și de ruși, naționaliștii germani s-au revoltat în toată Confederația Rinului și Prusia.
Campania naționaliștilor germani nu ar fi avut același efect fără înfrângerea francezilor din
Rusia.

Concluzie personală:
Războaiele Napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul domniei
lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799 – 1815), care s-au sfârșit odată cu înfrângerea lui
Napoleon Bonaparte la bătălia de la Bătălia de la Waterloo de către britanici. Într-o oarecare
măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanșate de Revoluția
franceză din 1789, fiind continuate la rândul lor de cele ale regimului celui de-al doilea
Imperiu Francez din 1852 - 1870. Aceste războaie au revoluționat armatele europene, precum
și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment,
în special datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut
rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de
rapidă, începând cu 1812, Imperiul Napoleonian fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea
ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.
Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au încheiat războaiele
revoluționare franceze și au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate fi
considerat data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O altă
dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei, din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din 1802. Războaiele
napoleoniene au luat sfârșit la 20 noiembrie 1815, după înfrângerea lui Napoleon
la Waterloo și după semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada aproape continuă
de război din 20 aprilie 1792 până la 20 noiembrie 1815 este denumită uneori Marele război
francez. După părerea mea războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa.
Deși Napoleon a reușit să-și impună dominația asupra celei mai mari părți a Europei
Occidentale (lucru care nu se mai întâmplase de pe vremea Imperiului Roman), starea de
război continuu de aproape două decenii dintre Franța, pe de o parte, și o alianță a altor
câteva puteri europene, pe de alta, și-a pus amprenta asupra Franței. La sfârșitul seriei
bătăliilor napoleoniene, ea nu mai deținea rolul conducător ca putere dominantă pe continent,
așa cum îl avusese încă de pe vremea lui Ludovic al XVI-lea.
În cele mai multe țări europene, adoptarea ideilor Revoluției franceze (democrație, egalitate
în fața legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moștenire generațiilor următoare.
Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri prerevoluționară
(monarhie absolută), și au fost obligați să păstreze anumite reforme făcute în perioada
domniei napoleoniene. Moștenirea instituțională napoleoniană a rămas vie până în zilele
noastre, în multe țări europene sistemul legal purtând amprenta de neșters a Codului
napoleonian.
Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franța devenise după Revoluție un model
politic. Europa a aderat la înaltele principii ale libertății, egalității, fraternității, dar popoarele
ei au trăit curând dezamăgirea ocupației napoleoniene. Ca răspuns la dominația franceză,
apare o mișcare nouă cu o putere în continuă creștere: naționalismul. Acesta va modela cursul
istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul unor națiuni și
state și sfârșitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a urmat epocii
napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii
umane, originilor naționale și ideologiei naționaliste.
Primele reacții au apărut în Spania, unde poporul s-a revoltat în mai 1808, mobilizându-se
într-un război de gherilă împotriva ocupantului. Dominația bonapartistă a Europei a pus
bazele statelor naționale Germania și Italia, prin începerea procesului de consolidare a
orașelor-state, regatelor și principatelor.
Începând cu anul 1809, au avut loc mișcări patriotice într-o serie de state
germane, Prusia pregătindu-și renașterea în jurul ideii de unitate națională. La rândul
lor, italienii au dorit și ei, după modelul francez, să devină o națiune unită și independentă.
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice țări de pe
glob. Marina Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii, iar
economia industrială britanică a transformat țara în cea mai puternică națiune comercială
mondială.
De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spațiului european comun.
Napoleon a menționat, în mai multe ocazii, că intenționează să creeze un singur stat
european, și, deși, înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape un
secol și jumătate, ideea a reapărut după Al Doilea Război Mondial.
Ideile Revoluției franceze au impulsionat procesul de afirmare a națiunii române. Construirea
de societăți iacobine a dus la afirmarea Școlii Ardelene și, mai târziu, la declanșarea primei
mișcări revoluționare românești conduse de Tudor Vladimirescu.

Surse
1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Campania_din_Rusia_(1812)
2. http://www.ro.biography.name/conducatori/84-franta/254-napoleon-
bonaparte-1769-1821
 3. http://www.referatele.com/referate/istorie/online3/Napoleon---Campania-
din-Rusia-referatele-com.php
4. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cele-35-zile-ale-lui-
napoleon-n-moscova
5. http://cultural.bzi.ro/campania-din-rusia-a-lui-napoleon-9894
6.Campania lui Napoleon în rusia 1812, editura Cartea rusă, E.Tarle, tradusă din
limba rusă TH.Holban.
7.Retragerea lui Napoleon din Rusia, Memoriile Maiorului Vionnet 1812.