Napoleon I

Bonaparte
(Ajaccio 1769-Sfânta Elena 1821)

1|Page
Napoleon Bonaparte, cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial
ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale
cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al
XIX-lea.
„Întunericul se lasă încet peste câmpul de bătălie. Se aud doar gemetele
înfiorătoare de durere ale răniților căzuţi la pământ și horcăitul cailor în
agonie. Câmpia de la Waterloo este presărată cu cadavre printre care se mișcă,
aidoma unor fantome, soldații care nu au dat bir cu fugiții după înfrângerea
suferită. Își așteaptă moartea sau revenirea miraculoasă a generalului.
Napoleon, acum departe de aceste grozăvii se întoarce cu gândul la spectacolul
rușinos pe care I-a trăit. Printre trupurile dușmanilor zac oamenii săi pe care
dorise să-i ducă la glorie și îi adusese la moarte. Ce îi mai rămâne împăratului
înfrânt care odinioară stăpânea aproape întreaga Europă? Amintirea faptelor
de vitejie săvârșite și poate amărăciunea că nu înțelesese...”

Bătălia de la
Waterloo din 18
iunie 1815 a
reprezentat epilogul
aventurii umane și
istorice a lu
Napoleon Bonaparte.
Învins de o coaliţie a
forțelor austriece,
germane și engleze,
împăratul francez a ieșit definitiv din scenă: exilat pe insula Sfânta Elena, unde a
și murit în 1821. Ascensiunea incredibilă a suveranului, născut la Ajaccio în
1769 într-o familie nobilă decăzută a început în jurul anului 1790 când, după ce
absolvise școala de ofițeri din Paris, a luat parte activă la evenimentele
Revoluţiei Franceze. După ce obținuse gradul de general pentru
nemaipomenitele sale abilități militare, în 1796 i-a fost încredințată comanda
corpului expediționar francez în Italia
împotriva austriecilor și, după doi ani,
comanda în Egipt împotriva mamelucilor
(turci). Aceste realizări i-au deschis drum
către putere, pe care a obținut-o în urma
unei lovituri de stat, la 9 noiembrie 1799.
În câţiva ani, în 1804, avea să ajungă la
demnitatea cea mai înaltă, cea de împărat:
la 2 decembrie a fost încoronat în
catedrala Notre-Dame din Paris. Ocupat
în interior cu stabilizarea guvernului
2|Page
printr-o serie de decrete și cu elaborarea unui nou Cod Civil (1804), și-a
continuat politica de expansiune, luptând în special împotriva austriecilor și a
englezilor. Victoriile de la Austerlitz, Jena și Friedland (1806) și, mai târziu, cea
de la Wagram (1809) i-au determinat pe mulți să creadă că va putea ajunge să
domine întreaga Europă. Însă sfârșitul dezastruos al războiului împotriva Rusiei,
în 1812, a început să clatine mitul invincibilităţii sale.
Învins de austrieci la Arcis-sur-Aube (1814) și exilat pe insula Elba, Napoleon a
pornit o ultimă campanie, încheiată catastrofal cu înfrângerea de la Waterloo.

Frigul În Bătălie
Greşeli fac până și cei mai mari
generali - poate că ar trebui să
adăugăm, din fericire! Se întâmplă ca
populații întregi să fie cruțate datorită
unor erori grosoane comise de strategi
abili. Napoleon, de exemplu, a greșit
când s-a gândit că ar putea cuceri
Rusia. Armata sa era puternică, iar
planul bine pus la punct: înaintări
rapide și jefuirea teritoriului inamic
pentru aprovizionarea propriilor trupe. Nu a prevăzut însă că rușii aveau să se
retragă în interiorul țării, incendiind totul înainte de a-și abandona satele și
orașele. Odată cu sosirea iernii, Napoleon a ordonat retragerea, dar era prea
târziu: în timpul lungului marș spre casă oamenii săi au fost decimați de ger și
de foame. Ceea ce surprinde este că, în ciuda exemplului napoleonian, Hitler a
pornit și el o campanie împotriva Rusiei. Ca și predecesorul său, a subevaluat
puterea de rezistență a inamicului, întinderile enorme care trebuiau parcurse și,
mai ales, adversitatea climei.

Doi Oameni În Conflict

Pentru a-l înfrunta pe Napoleon, marina engleză a trimis în
luptă un amiral strălucit: Horatio Nelson (1758-1805). În
afară de faptul că a scufundat navele franceze la Abukir în
timpul campaniei din Egipt (1798), el l-a învins pe
Napoleon în bătălia de la Trafalgar (1805), unde de altfel a
fost rănit mortal.
Napoleon Și Poezia Sepulcrală
La 5 septembrie 1806, edictul de la Saint-Cloud, promulgat de Napoleon, a fost
aplicat și în Italia. Polemicile au izbucnit imediat. Dar care anume era subiectul
ordonanţei? Cimitirele și modalitatea de îngropare a defuncţilor. Norma legală s-
3|Page
a născut din exigenţe practice, cum ar fi evitarea pericolelor unor epidemii.
Intelectualii însă și-au pus întrebări legate de aspectele psihologice ale
regulamentului. Scriitorul italian Ugo Foscolo (1778-1827) a profitat de discuție
pentru a compune o odă cu tematică sepulcrală, dragă literaturii secolului XIX.
In Sepolcri i-a adus un omagiu lui Thomas Gray (1716-1771), poetul englez care
în poezia Elegie scrisă într-un cimitir campestru descrisese cu profundă emoție
nostalgia ce domnește în jurul mormintelor unde lumea celor vii o întâlnește pe
a morților.

Un Aliat? Nu, Un Dușman!

Revoluția Franceză marginalizase de fapt
religia: statul trebuia să fie laic, iar membrilor
clerului le era interzis să se amestece in
deciziile guvernului. Napoleon era de aceeași
părere dar a încercat să stabilească o relație cu
papalitatea. Concordatul din 1801 a consfințit
deci alianța între generalul corsican si Pius
VII , ales papă în anul precedent. În 1804
înțelegerea a început înă să se fisureze:
suverantl pontif a plecat indispus de la
ceremonia de încoronare, deoarece Napoleon
îndrăznise să se autoîncoroneze. Situația s-a
deteriorat definitiv în 1808, când înpăratul a
ocupat teritoriile papale. În 1809, Pius VII, considerat dușman, a fost arestat.

Singurătate Sau...?
Din cauza melancoliei, Napoleon s-a stins din viaţă încet, ca flacăra unei
lumânări închise sub un clopot de sticlă. Exilul său umilitor pe insula Sfânta
Elena, o stâncă aproape nelocuită din Oceanul Atlantic, și inactivitatea impusă
au slăbit un trup obișnuit cu disciplina militară de fier. Când a murit, la 15 mai
1821, la doar cincizeci şi doi de ani, multora nu le-a venit să creadă, în timp ce
alţii au suspectat că cineva grăbise moartea incomodului prizonier. Se vorbea de
o otravă puternică, arsenic, administrată lui Napoleon în doze mici pe o perioadă
de timp mai îndelungată. Mai credibilă este ipoteza că împăratul a murit din
cauza unei tumori maligne. În orice caz, moartea sa a început cu mult înainte de
cea constatată de medici, adică din 15 octombrie 1815, ziua în care fusese adus
pe Sfânta Elena.

Mustafa Zeliha, cls. aX-a A

4|Page
5|Page