Napoleon Bonaparte

Napoleon I

Biografie

Nume la naștere Napoleon Bonaparte

Născut 15 august 1769
Ajaccio, Corsica
Decedat 5 mai 1821 (51 de ani)
Insula Sfânta Elena
Înmormântat Les Invalides, Paris
Cauza decesului cauze naturale (cancer la
stomac)
Părinți Carlo Buonaparte
Letizia Ramolino
Frați și surori Elisa Bonaparte
Louis Bonaparte
Caroline Bonaparte
Pauline Bonaparte
José I al Spaniei
Lucien Bonaparte
Jérôme Bonaparte
Căsătorit Joséphine de Beauharnais
Marie Louise de Austria
Copii Napoleon al II-lea al Franței
Cetățenie Flag of the Kingdom of France (1814-1830).svg Franța
Religie catolicism, deism
Ocupație politician
om de stat
ofițer
colecționar de artă
Împărat
suveran
activist
conducător militar
Familie nobiliară Casa de Bonaparte
Domnie 18 mai 1804 – 11 aprilie 1814
20 martie 1815 – 22 iunie 1815
Încoronare 2 decembrie 1804
Predecesor Consulatul francez (executivul Primei Republici
Franceze, cu Napoleon ca Prim Consul; monarhul anterior: Ludovic XVI
ca rege al Franței (d. 1793)
Succesor Ludovic XVIII (de facto)
Napoleon II (de jure)

Figură 1 Pictură Încoronarea lui Napoleon

 Napoleon a fost liderul francezilor timp de 15 ani, mai întâi ca şi
consul şi mai târziu ca împărat. Bonaparte a devenit consul în Franţa
după rolul său în lovitura de stat din "18 Brumaire," devenind prim consul
pe viaţă în 1802. A fost încoronat Napoleon I, împăratul francezilor, într-o
ceremonie la Notre Dame în 1804.
Renumit pentru priceperea sa militară, a obţinut o serie de victorii,
cea mai renumită fiind la Austerlitz, care au dus la crearea unui imperiu
francez ce a ocupat o parte semnificativă a Europei.
Victoriile sale şi extinderea imperiului au dus la formarea mai
multor alianţe împotriva Franţei. După o campaniei dezastruasă în Rusia,
unde din cauza frigului, a bolilor şi epuizării a pierdut efective
numeroase, a început decăderea pentru Napoleon şi imperiu
său. Problemele din Spania, unde populaţia nu a acceptat un suveran
impus şi a purtat un război lung de gherilă la care s-a adăugat şi
creşterea în puterea a alinţei împotriva sa, au dus la înfrângerile care l-
au forţat să abdice în 1814.
Exilat în Marea Mediterană pe insula Elba el se va întoarce la Paris
pentru ceaa ce a rămas în istorie ca "Cele 100 de zile". Revenirea lui
Napoleon a dus la formarea unei noi alinaţe europene împotriva sa, care
a culminat cu bătălia de la Waterloo. Dar după lupte crâncene, în care
Napoleon a folosit chiar şi garda imperială, el a fost înfrânt şi exilat în
Atlantic pe insula Sfânta Elena, unde a murit la 5 mai 1821.
Domnia lui Napoleon
peste mare parte din Europa,
dar şi alinaţele ce s-au format
pentru contracararea sa vor
duce la o regândire a Europei.
Astfel, a avut loc congresul de
la Viena care a stabilit un
cadru în Europa care, cu mici
excepţii, a dus la o perioadă
de pace până în 1914 când a
început Primul Război Figură 2 Pânză pictată de Louis Dumoulin reprezentând
Bătălia de la Waterloo
Mondial.
Războaiele Napoleoniene
Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale
purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799 –
1815). Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a
războaielor declanșate de Revoluția franceză din 1789, fiind continuate
la rândul lor de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din
1852 - 1870. Aceste războaie au revoluționat armatele europene,
precum și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară
nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării
sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei
reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a
fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul napoleonian fiind în cele
din urmă învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon
în 1814.
Presiunile războiului l-au
determinat probabil pe Napoleon să
vândă teritoriul Louisiana Statelor
Unite. Congresul de la Viena ,
așezarea de după război, a refăcut
harta Europei și a stabilit scena
pentru apariția Germaniei și Italiei
ca state unificate.După ce aliații au
intrat la Paris în martie 1814,
Napoleon a abdicat și a fost exilat
pe insula Elba. S-a întors în Franța
în martie 1815, și-a reconstruit
armata și a fost în cele din urmă
învins de forțele aliate sub ducul de Wellington și Gebhard Leberecht
Figură 3 Cea mai mare întindere a Primului Imperiu al lui von Blücher la Waterloo la 18 iunie
Napoleon I (1812)
1815.
Când lovitura de stat din 18-19 Brumaire (9-10 noiembrie 1799) l -a
adus pe Napoleon Bonaparte la putere, a doua Coaliție împotriva Franței
a început să se destrame. În Olanda fusese semnată o capitulare pentru
retragerea forței expediționare anglo-ruse. Deși forțele ruso-austriece din
Italia au câștigat o serie de victorii, cursul campaniei din Elveția a
reflectat diferențe tot mai mari între Austria și Rusia. În ciuda renunțării
ulterioare a cauzei comune de către Rusia și a recuperării controlului de
către Franța asupra Olandei și Elveției, guvernul britanic nu a acordat
nicio atenție serioasă propunerilor de pace ale lui Bonaparte în
decembrie 1799. Pe de o parte, regimul din Franța nu trebuia încă să se
dovedească și pe de altă parte, era de așteptat ca austriecii să câștige în
continuare.
Campania din Egipt și Siria
Este semnificativ pentru
episoadele de glorie ale
istoriei că, dintr-o
campanie militară cum a
fost cea franceză din Egipt
(1798-1802), a rămas ca
eveniment remarcabil
descoperirea Stellei de la
Rosetta și, în general,
trezirea interesului pentru
antichitatea Egiptului.
Rezonanța istorică a
bătăliei navale de la
Abukir sau controversele născute în jurul cauzelor expediției militare
franceze în Egipt pălesc în fața ecoului multisecular pe care l-au avut
informațiile istorice, științifice și culturale aduse în Europa de echipa
savanților francezi care a însoțit campania militară. Există chiar opinia că
una dintre motivațiile expediției militare a fost exploatarea culturală a
unui trecut fascinant, cunoscut din opera autorilor elini, la fel cum cei mai
mulți autori subliniază că în calculele făcute de generalul Bonaparte intra
și proiectul unor cuceriri în Orient asemănătoare celei a lui Alexandru cel
Mare, până în India.
Într-adevăr, analiza motivațiilor campaniei generalului Bonaparte în
Egipt și Siria trezește în continuare dezbateri, datorită aspectelor sale
militare ilogice. Din punct de vedere strategic, ideea dominantă era
aceea a blocării intereselor britanice în Orient, după ce Marea Britanie
suferise pierderea importantă a coloniilor americane. Camera de comerț
din Paris înregistrase, încă din 1790, două memorii ale agenților francezi
de la Alexandria prin care se cerea o expediție militară în Egipt cu scopul
„blocării comerțului britanic spre India”, la care a apărut ca motivație
suplimentară și faptul că Alexandria este slab apărată și ușor de cucerit.
Charles Esdaile, profesor de istorie la Universitatea din Liverpool,
adaugă și un argument discutabil, la fel de marginal, acela al protejării
comerțului Franței cu bumbacul cultivat în Egipt.
Mult mai importantă se dovedește peste timp proiecția politico-
militară a Franței din acea perioadă, ilustrată cel mai bine de concepția
lui Charles-Maurice de Talleyrand. Ales membru al Institutului Franței în
iulie 1797, Talleyrand prezintă academiilor lucrarea „Eseu despre
foloasele ce se pot trage de pe urma unor noi colonii” (Essai sur les
avantages retirer des colonies nouvelles), în care pleda pentru nevoia de
a se asigura resurse din colonii, pe fondul pierderii de către Anglia a
coloniilor americane. Două săptămâni mai târziu era numit de către
Directorat ministru al Relațiilor externe. În aceeași seară îi scrie
generalului Bonaparte (scrisoarea din 24 iulie 1797), enunțând explicit
importanța rezultatelor militare în negocierile de politică externă și
sugerând subtil simbioza între gloria militară și mijloacele pe care
aceasta le pune la dispoziția politicii externe. Mai simplu spus:o alianță
politico-militară, între militarul cel mai activ și ministrul de Externe.
Impresia lui Talleyrand
despre generalul zilei era cât
se poate de lucidă și rece:
„Tânărul general Bonaparte,
care de doi ani ocupă cu atâta
strălucire scena mondială, nu
voia să se piardă în mulțimea
simplilor generali;el voia să
țină opinia publică cu
respirația tăiată și să continuie
să atragă privirile asupra lui”.
În condițiile în care Directoratul plănuia o expediție militară în
Irlanda și îi ordonase lui Napoleon Bonaparte să pregătească acțiunea,
generalul refuza cu încăpățânare și cerea insistent mutarea campaniei în
Orient: „Nu e departe timpul când vom simți că, pentru a distruge cu
adevărat Anglia, va trebui să punem mâna pe Egipt”. În legătură cu
motivele expediției în Egipt, Talleyrand aduce două argumente:1. Dorința
de glorie a lui Napoleon și planurile sale mărețe de transformare a
Imperiului Otoman într-o republică „una și indivizibilă”, și 2. Dorința
Directoratului de a se debarasa de un om „care îi făcea umbră”, cauză a
cedării la insistențele sale și a aprobării expediției.
Charles Esdaile urmărește gândirea strategică a generalului
Bonaparte în zona planificării militare. Operațiunea din Egipt trebuia să
fie anticipată de cucerirea insulei Malta, pentru a bloca flota britanică de
la Gibraltar, și a insulelor Ioniene, pentru a le transforma în baze navale
ale flotei franceze trimise în Egipt. Din punct de vedere tactic,
transferarea unei armate numeroase cu o flotă dintr-o parte a Europei în
capătul estic al Mediteranei a fost o mișcare importantă, dar și foarte
riscantă. Istoricul britanic consideră că rațiunile acestei expediții erau
eronate, în primul rând din punct de vedere militar, pentru că Anglia va
reacționa pe mare, tăind legăturile armatei franceze, și în al doilea rând
pentru că expediția militară franceză nu deranja prea mult comerțul cu
India, în condițiile în care la acea dată nu se punea problema Canalului
Suez. Dar Esdail conchide că principala motivație a expediției a fost un
calcul politic din partea tânărului general:
„Pornit de la Napoleon, planul pare a fi fost ca
acesta să-și ducă armata în Egipt, să trimită flota
franceză înapoi în siguranță la Corfu, să asigure
câteva victorii imediate și apoi să se strecoare înapoi
în Franța cu o fregată rapidă, astfel încât să
exploateze fructele triumfului său aparent”.
Într-adevăr, la întoarcerea în Franța, în
august 1799, gloria generalului Bonaparte era
legată de marile descoperiri culturale ale
savanților trimiși în Egipt, și nu de victoriile sale
militare, altfel îndoielnice.

Interesul pentru descifrarea hieroglifelor explodează la sfârșitul secolului

al XVIII-lea, odată cu descoperirea în zidul fortului de la Rosetta (El
Rachid) a celebrei stelle de bazalt negru, conținând textul unui omagiu
adresat faraonului Ptolemeu V Epifanul inscripționat cu trei tipuri de
scriere:hieroglifică, demotică și elină. Descoperirea a fost făcută de
militarii căpitanului de geniu François-Xavier Bouchard în august 1799,
spre sfârșitul călătoriei lui Dominique Vivant Denon, care s-a desfășurat
între 19 mai 1798 și 9 octombrie 1799. Când ajunge în iulie la Rosetta,
port fortificat, Denon face o descriere a localității:
„un grup de case care formează un fel de burg, apoi un spațiu gol între acesta
și portul devastat de război”, nimic mai mult și face afirmația care ține atât de
ironia istoriei, cât și de farmecul și valoarea ei în destinul umanității:„Rosetta
nu oferă nici un monument deosebit” (Rosette n’offre aucun monument
curieux).
Stiati ca...?
 Napoleon Bonaparte era
elevul eminent
În timpul perioadei de
şcolarizare a fost tachinat în
mod constant de colegii săi
pentru că vorbea limba
franceză cu un accent
corsican foarte pronunţat şi
pentru că niciodată nu a
învăţat să scrie corect.
Napoleon Bonaparte a fost
foarte mândru de faptul că
a absolvit Ecole Militaire,
unde a primit pregătire
pentru a deveni ofiţer de
artilerie, iar acest lucru l-a
făcut să fie primul corsican
care a ajuns atât de
departe. De asemenea, impresionant este şi faptul că a absolvit
academia militară cu cinci ani mai devreme decât majoritatea, la
vârsta de doar 16 ani. Iar la doar 24 de ani este promovat ca
general brigadier.
 De ce jumătate din lume călătorește pe partea dreaptă a
drumului?
Înainte ca Napoleon să vină la putere, în toată Europa călăreţii
călăreau pe partea stângă a drumului. Acest lucru le permitea să
ţină mâna dreaptă pe sabie, ceea ce îi făcea capabili să atace
direct în caz de pericol. Pentru că împăratul considera că acesta
era un mod învechit de a lupta, a decis să schimbe sensul de a
călători de pe partea stângă pe partea dreaptă a drumului, pentru
a-şi surprinde inamicii. Acest mod de a călători s-a răspândit în
toate ţările cucerite. Doar Marea Britanie, ce nu a fost niciodată
cucerită, încă mai conduce pe partea stângă a drumului.
 Bonaparte și automatul de la Schonbrunn
Cu toate că Napoleon era foarte bun la jocurile războiului fiind un
strategist strălucit, nu era un bun jucător de şah. În timpul
campaniei de la Wagram, acesta s-a oprit pentru puţin timp la
Schonbrunn. Acolo a jucat o partidă de şah împotriva unui automat
 care l-a bătut foarte uşor, umilindu-l fără nici o greutate. Automatul
era creat de inginerul austriac Von Kempelen. În 1834 s-a
descoperit că în automatul respectiv juca un om de statură mică,
care era ajutat de un sistem complicat de oglinzi. Napoleon a murit
fără să ştie că nu a fost bătut de o maşinărie, ci de un om
adevărat.
 Secretul lui Bonaparte
Marele Napoleon Bonaparte ar fi putut câştiga Bătălia de la
Waterloo dacă ar fi atacat mai devreme în acea zi, dar acesta s-a
văzut nevoit să întârzie atacul deoarece în acea dimineaţă suferea
foarte tare din cauza hemoroizilor. Nu mulţi oameni ştiau aceasta
despre el din moment ce în acele zile hemoroizii erau consideraţi
ca fiind ceva dezgustător despre care nu se discuta deschis.
 Marele Napoleon și rutina somnului
În timpul campaniilor militare nu obişnuia să doarmă mult. Se
spune că dormea cel mult câteva minute. În mod obişnuit trăgea
câte un pui de somn odată la câteva ore. A fost una dintre marile
personalităţi care înţelegea beneficiile pe care le poate aduce un
pui de somn. După cinci sau zece minute de somn se trezea plin
de energie şi cu mintea limpede pentru luptă.
 Moartea lui Napoleon și întrebările rămase
Chiar dacă credinţa
generală este că
Napoleon ar fi murit din
cauza cancerului la
stomac, există multe
dubii în legătura cu
aceasta. În casa în care
fusese exilat, pe insula
Sfânta Elena, pereţii
erau vopsiţi cu arsenic.
Din acest motiv se crede
că ar fi inhalat în mod
constant elementul
chimic. Alţii cred că ar fi fost otrăvit cu calomel, un drog care în
combinaţie cu migdalele poate devini fatal. Cu toate acestea
câteva şuviţe de păr de-ale sale au fost supuse testării chimice şi
astfel s-a descoperit un nivel foarte ridicat de arsenic. Altă teorie
susţine ideea asasinării prin otrăvire şi atribuie crima unor
persoane din anturajul lui Napoleon. Aceştia, de frică să nu fie
scoşi din testamentul fostului împărat, ar fi decis să-l omoare.
Bibliografie

https://destepti.ro/stiati-ca-cateva-lucruri-interesante-despre-
napoleon-bonaparte

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ce-a-cautat-maretul-
napoleon-in-egipt

https://delphipages.live/ro/istoria-lumii/razboaie-batalii-%C8%99i-
conflicte-armate/napoleonic-wars

https://www.rfi.ro/politica-132852-ascensiune-napoleon-bonaparte-
parte

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/moartea-lui-
napoleon-bonaparte-mor-prematur-asasinat-de-oligarhia-engleza-
si-de-asasinul-ei-platit

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/napoleon-bonaparte

https://www.mediafax.ro/cultura-media/200-de-ani-de-la-moartea-
lui-napoleon-cine-a-fost-napoleon-bonaparte-si-cum-va-marca-
emmanuel-macron-ziua-20066178