Napoleon Bonaparte si Imperiul Francez

Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio,

Corsica - d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și
inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui
acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-
lea.Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală,
Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii
reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În
1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a
încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus
armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri majore europene și a dominat
Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut sfera de influență a
Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor
familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare
franceze.
Exceptându-l pe Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte este socotit, pe drept cuvânt,
cel mai mare comandant din istorie. Ca strateg, a avut puţini egali, preferând campaniile
scurte şi rapide, în care a căutat să îşi manipuleze duşmanii şi să îi silească să poarte
lupta în locul şi în momentul ales de el.
Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică. De la gradul de simplu căpitan a ajuns
general de brigadă în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată,
1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a
preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai
târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o
mare parte a Europei.
Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui
Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni,
cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa
sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi
Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către
„frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.
Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus
teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale,
Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal
independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte,
forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În
Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei,
Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care
făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al
Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în
când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi
fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o
perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci
când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi
Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.Statele Marelui
Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de
statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare
independenţă.Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la
vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la
început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ
francez.Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de
acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de către
Napoleon.Fiului vitreg al lui Napoleon, Eugene de Beauharnais, i se spusese: ”
Încredinţându-ţi conducerea Regatului Nostru al Italiei, noi ţi-am dat dovada respectului
pe care comportamentul tău ni l-a inspirat. Dar tu eşti încă la o vârstă (23) la care nu-ţi
dai seama de perversitatea inimilor omeneşti: nu pot deci să-ţi recomand cu prea multă
tărie prudenţă şi circumspecţie…să nu acorzi nimănui încredere deplină şi să nu spui
niciodată nimănui ceea ce gândeşti…Trebuie să pui mare accent pe disimulare (…) Cu cât
vorbeşti mai puţin cu atât mai bine”.Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al
Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit
alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate
drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu
trebuie să o respecţi cu credinţă.”Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că
motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale
dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu
Habsburgii şi Bourbonii. Alţi istorici cred totuşi că acest lucru se datorează
simţământului corsican al clanului familian care nu l-a părăsit niciodată.Istoricii au avut
dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa
creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum
spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr
care era intenţia mea întreagă şi reală.”„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”,
spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira
el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci
stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui
Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa,
între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare:
„Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a
Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”La apogeul
puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel
Mare. Mai jos găsiţi prezentată o listă amănunţită în acest sens:
Teritoriile Imperiului-lista de referinţă
Perioada revoluţionară, 1790-1799
1790 „Vechea Franţă”, 83 departamente, 28 milioane de locuitori
1791 Au fost create 23 de districte militare
Teritorii anexate:
1791 Avignon, 1792 Savoia, 1793 Nisa, 1795 Belgia şi Luxemburg, 1798 Malul stâng al
Rinului din Germania şi crearea Republicilor Surori, 1795 Republica batavă (Olanda),
1797 Republica Cisalpină (Nordul Italiei), 1797 Republica Ligurică ( Genova), 1798
Republica Helvetică

Perioada Consulatului, 1799-1804

1800 98 departamente, 33 milioane locuitoriâ
Teritorii anexate:
1802 Piemontul, 1803 Confederaţia Elveţiană, reorganizată acum de Napoleon
Perioada Imperiului, 1804-1814
1804 108 departamente
Teritorii anexate:
1805 Republica Ligurică
1808 Parma şi Regatul Etruriei
1809 Statele Papale. Roma a fost numită al doilea oraş al Imperiului în 1810
1809 Provinciile Ilirice
1810 Regatul Olandei
1811 Oraşele Hamburg, Bremen şi Lubeck, precum şi Ducatul Oldenburg
State satelite create:
1805 Regatul Italiei
1806 Veneţia a fost încorporată în Regatul Italiei, a fost create Regatul Neapolelui şi
Regatul Olandei, Confederaţia Rinului
1807 a fost creat Regatul Westphaliei, cu câte o parte din teritoriile Prusiei şi Hanovrei,
şi a fost subjugată Portugalia. A fost creat Marele Ducat al Varşoviei din teritoriile
poloneze cucerite şi a fost dat în administrare regelui Saxoniei.
1808 Regatul Spaniei a fost creat şi Statele Papale au fost încorporate în Regatul Italiei
1809 Trentino şi Tyrolul de Sud au fost încorporate Regatului Italiei
1810 Teritoriul rămas din Hanovra a fost cedat Regatului Westphaliei. Influenţa franceză
s-a extins în Marea Baltică
1811 Marele Imperiu cuprindea peste 80 milioane de locuitori.
Extinderea lui Napoleon în Europa a venit, în mod evident, cu schimbări majore.
Puterea a fost concentrată în mâinile unui singur om, motiv pentru care mulţi istorici
consideră ca Napoleon a fost un dictator. Restrângerea libertăţii individuale de gândire,
de exprimare şi de acţiune sunt motive care contribuie şi ele la afirmaţia de mai sus.
Apar cenzura şi propaganda, presa se aştepta să acţioneze ca un purtător de cuvânt al
guvernului şi să fie difuzorul propagandei oficiale. Cu toate acestea, Franţa lui Napoleon
nu a fost un stat poliţienesc. Deşi cu excepţia Imperiului Habsburgic, în niciun alt stat din
vreme, poliţia nu a jucat un rol atât de important, de poliţia lui Napoleon nu trebuiau să
se teamă decât criminalii, şi, doar cu rare excepţii, a acţionat în afara legii.
Franţa Napoleniană a luat sfârşit în 1815. Primul Tratat de Pace de la Paris din 1814
împinsese frontierele Franţei la nivelul anului 1792, iar cel de-al doilea Tratat de la Paris,
din 1815, le-a adus la anul 1790. Fuseseră pierdute până şi „frontierele naturale”.
Teritorial vorbind, nu a supravieţuit nicio urmă a Imperiului, însă unele din realizările
politice şi sociale ale Revoluţiei şi ale epocii napoleniene au fost salvate la restaurarea
Bourbonilor.