Referat

Pe tema: Sistemul relațiilor de vasalitate

în societatea medievală referat

Indeplinit de: Stețiuc Diana

Controlat de: I. Bercu
Societatea medievală era organizată după un
sistem social și politic cunoscut sub denumirea de
feudalism, care îi este specific Evului Mediu. Acesta
a fost un sistem de organizare a societății în care
aristocrația agrară și militară stăpânea pământul și
țăranii. Structurile de acest tip s-au impus în toată
Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai
complet în Franța, în secolele IX-XIV. Nobilii și
țăranii erau principalele categorii sociale în
orânduirea feudală. Nobilii, posesorii de pământuri,
dețineau puterea economică și politică. Țăranii,
lucrători ai pământului, și-au pierdut, în număr tot
mai mare, libertatea, ajungând în șerbie. Alături de
aceste categorii, locuitorii orașelor au început să
joace un rol tot mai important în viața societății, pe
măsură ce s-au dezvoltat meșteșugurile și comerțul.
 Cuprins
1. Nașterea sistemului feudal
2. Occidentul Europei
3. Estul Europei
4. Lumea orientală
5. Nobilimea
6. Raporturile dintre seniori și vasali
7. Cavalerul
8. Țăranii
9. Orășenii
10. Statutul românilor din Transilvania
11. Bibliografie
 1. Nașterea sistemului feudal
Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât în Asia (China,
Japonia, Persia), cât și în Europa, în condițiile în care statul,
incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l
apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situație, statul
fiind lipsit de autoritatea necesară, au apărut legături
personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în
jos muncitorilor neliberi ai pământului, legați de brazdă (foștii
sclavi înlocuiți prin șerbi). Aceeași situație economică a adus și
în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimțită,
reciprocă, așa încât inferiorul (vasalul) primea anumite
drepturi, iar superiorul (seniorul) își recunoștea unele îndatoriri.
Denumirile de "senior" și "vasal" sunt caracteristice numai
pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai
timpurie și mai completă a sistemului feudal de relații între
membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape
neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite
militare. Numai acești războinici, singurii care aveau libertatea
de a-și alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda
(sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva
(vasalul) în anumite condiții de supunere față de mai-marele
său (seniorul).
Așadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de
supunere și, în același timp, de stăpânire a pământului, cu
țăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi
împărțitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceștia
fiind totodată seniori pentru o mulțime de vasali mai mici,
fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ și
oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind
socotiți mai presus de mulțimea de rând, a oamenilor liberi și
neliberi, se înrudeau numai între ei și erau mândri de vechimea
poziției în care se găseau, moștenită de la strămoșii lor: aceștia
erau nobilii.
Paralel cu elita militar, nobiliară, societatea medievală creștină
cunoștea și un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai
Bisericii (clerici). Viața într-un lăcaș de rugăciune, fie el biserică
sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar
echivala cu condiția liberă. Ca mijlocitori între oameni și
Dumnezeu, clericii ocupau o poziție privilegiată. Primind
numeroase danii de pământuri, așezămintele religioase au
devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le
dețineau în deplină folosință, ca și pe șerbii care le cultivau.
“ Nobilii n-au nevoie să suporte constrângerea niciunei
puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari
și, deopotrivă, ai celor mici... Cealaltă clasă este aceea a
slujitorilor. Aceasta nu dobândește nimic decât cu prețul trudei.
Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine și mâncare. Casa
lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci,
împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, iar ceilalți muncesc.
Aceste trei părți, coexistând, nu admit să fie despărțite. ”
— Episcopul Adalberon despre societatea medievală.
 2. Occidentul Europei
În vremea aceea, pământul era împărțit în moșii mari. Pentru a-
l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în
antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost
siliți să-și împartă moșiile în loturi și să le dea în folosință
țăranilor. În schimb, țăranii dădeau proprietarului o parte din
recoltă și-i lucrau și partea lui de moșie, beneficiind, totodată,
de protecția acestuia.
Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal
puternic de luptă, de armură, scut și spadă. Mai era nevoie de
un scutier care să poarte armele și de un cal pentru acesta.
Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe
timpul Carolingienilor, oștenii erau obligați să se echipeze și să
se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici
bani. Dar echipamentul unui călăreț costa scump. Începând cu
veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din
călăreți. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze și să se
înarmeze, regii au fost siliți să le împartă pământul. Regele era
stăpânul întregului pământ și, după tradiția germanică, putea
să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit
feud, și cel care îl primea avea drept de folosință asupra lui, în
schimbul serviciilor aduse.

Adeseori, țăranii liberi, care dețineau sau nu pământ, se

închinau unui nobil pentru a obține ocrotirea acestuia.
“ Măritului domn..., iar eu... Întrucât este știut de toți cum
că eu n-am câtuși de puțin cu ce să mă hrănesc sau să mă pot
îmbrăca, de aceea rog milostivirea voastră și voința îmi
poruncește ca să mă încredințez ocrotirii voastre și să mă
supun. Ceea ce de altfel am și făcut. Anume în așa chip, ca să fiți
datori să mă ajutați sau să mă întrețineți atât cu hrană, cât și cu
haine cât timp voi putea să vă slujesc și să vă fiu de folos,
potrivit condiției celor liberi. ”
— Formulele de la Tours.
 3. Estul Europei
În Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care
a existat și în Imperiul Bizantin și în statele balcanice. Boierimea
datora slujbă credincioasă domnului țării care era proprietarul
întregului pământ. Domnul era atotputernic și toți trebuiau să-i
dea ascultare. Boierii erau, in același timp, mari proprietari de
pământ, dar și dregători domnești și, din această cauză, ei
participau la administrarea țării. Boierii aveau obligația de a-l
însoți pe domn în campaniile sale militare și de a-i aduce cete
de luptători, recrutați de pe moșiile lor. În timp de pace, ei îl
asistau pe domn în administrarea țării și împărțirea dreptății.

Se pare că aristocrația cea mai veche cunoscută de feudalismul

românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada
contactelor cu pecenegii, cumanii și tătarii, care exploatau
populația locală și bogățiile naturale (pește, sare, pășuni).
Boierii din țările române erau stăpâni deplini pe moșiile lor,
beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boierețti erau
întreținute cu ajutorul țăranilor dependenți (vecini sau rumâni)
sau al țăranilor așezați cu învoială (oameni liberi fără pământ).
Obligațiile lor față de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea
parte din produse), claca (robota în Transilvania) și taxe bănești.

Alături de această țărănime aservită exista și o puternică

țărănime liberă, organizată în obști sătești, ce purta diferite
denumiri. Reprezentanții acestor sate libere se numeau
moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Însă, în
amele țări, ca și în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau
numărul redus al brațelor de muncă, precum și starea de
nesiguranță pricinuită de războaie.

“ Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul

țării Moldovei, facem cunoscut că această adevărată slugă și
boier al nostru, credinciosul Dan Uncleată, ne-a slujit nouă cu
dreaptă și credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzându-l cu
dreaptă și credincioasă slujbă, l-am miluit și i-am dat în țara
noastră, în Moldova, șase state. Toate acestea să-i fie de uric cu
tot venitul lui. ”
— Document de la Alexandru cel Bun, 1429
 4. Lumea orientală
În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale
anterioare. Societatea rurală era împărțită între o majoritate de
țărani săraci și o minoritate de mari proprietari. Țăranul trebuia
să plătească impozit statului și multe alte obigații marilor
proprietari funciari. Curând, situația lor a devenit grea, ei
ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori
zguduită de aceste revolte.

Ca și în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru

popor. Deși sistemul de cultivare a pământului era rudimentar,
s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit
până în lumea musulmană sau în Spania; producțiile agricole au
fost mai mari și prin introducerea și difuzarea de noi culturi.

Formele de viață din China, în cultura căreia se întâlnesc

folosofia lui Confucius și budismul, legea milei față de săraci, au
trecut apoi în Coreea și de acolo în Japonia. Aceste țări n-aveau
nicio legătură cu lumea europeană.
“ Când țăranii sunt... foarte scăpătați, ei își vând ogorul și
coliba. Dacă este un an bun, ei își plătesc datoriile, dar recolta
avia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale... Acum,
orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra
pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei
bogați și ajung servitori la particulari. ”
— Lu Tsi, 754-824
 5. Nobilimea
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș,
seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un
castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un
șanț larg și adânc, plin cu apă rosie, îi împiedica pe dușmani să
se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între
care se afla poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod mobil.
În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și tezaurul.
Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor, magazii și
grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut
hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de seu și de
ceară. Locuințele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai
luminoase și mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru
a permite, în caz de război, să se refugieze acolo țăranii de pe
domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu
vitele și cu toți locuitorii.

În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență,

ci și un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura
nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și
putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai
pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu
domeniile puteau fi lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul
a dobândit dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și
aresta, drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau
dreptul chiar de a bate monedă. Trimișii regelui nu puteau călca
pe moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a
urmări un ucigaș. Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani
pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care
aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al
așezămintelor bisericești posesoare de feude.

Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările

militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea
turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau
măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de
exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În
alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era
foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească
cerbul sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.
 6. Raporturile dintre seniori și vasali
Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat
să-și recunoască în mod solemn dependența de seniorul care i-
a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea
seniorului pentru a-și depune omagiul, declarând că devine
„omul lui”.

În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o

bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea
omagiului și învestirea creau între senior și vasal o serie de
obligații reciproce.

Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea și

averea seniorului. Aceasta era datoria de credință (fidelitatea).
Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu mai
mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la
care îl convoca și să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau
îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul își înălța fiul la
rangul de cavaler sau își mărita fiica sau când el însuși pornea în
cruciadă, vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în
bani.

La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra

dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie
și să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul
erau legați deci printr-un adevărat contract.
Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile,
jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela
suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul.
Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau abuza de drepturile
sale față de acesta își pierdea drepturile asupra feudului.

În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și

numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o
recunoșteau și o exprimau în termeni preciși.
 7. Cavalerul
Biserica s-a străduit să folosească forța și solidaritatea nobililor,
îmblânzind obiceiurile lor brutale și oferindu-le exemplul
cavalerului creștin - un ideal moral de oștean al lui Hristos. Din
secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admiși numai fii de
nobili. După ce-și făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul
nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi
încingea sabia și îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după
ceafă și-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-și aducă aminte întreaga
viață de codul moral cavaleresc: obligația de a fi viteaz și loial,
de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca
un adversar neînarmat), de a-și ține cuvântul și de a nu minți
niciodată.[6]

Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un

ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând
steagul și armele viitorului cavaler, apoi consfințind însuși actul
învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se
petrecea în fața altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era
supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie și
împărtășanie. Apoi, preotul binecuvânta armele și spunea:
„Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină
apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor și tuturor slujitorilor
săi contra urgiei păgânilor”.

Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu

era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară
decât o dată cu scăderea superiorității militare, politice și
economice a nobilimii feudale.
 8. Țăranii
Țărănimea, partea cea mai numeroasă a sociețătii feudale, era
împărțită în mai multe categorii, în funcție de statutul social și,
desigur, de avere.
Țăranii liberi
1. Aveau dreptul de a
părăsi moșia pe care
locuiau.
2. Adesea, locuiau în sate
(obști) libere, având
conducători proprii.
3. Puteau lăsa moștenire
averea pe care o
dețineau.
4. Aveau obligații către stat
și către Biserică: în bani -
taxe și redevențe; în
muncă - la contruirea
drumurilor sau a
podurilor; aveau,
precum în Țara
Românească și în
Moldova, datoria de a
participa la oaste.
Țăranii dependenți
1. Erau „legați de glie” (nu
aveau voie să părăsească
moșia pe care locuiau).
2. Nu se puteau căsători
decât cu acordul
seniorului și doar cu
cineva de pe moșia
acestuia.
3. Nu puteau transmite
urmașilor pământul
decât cu acordul
seniorului și plătind o
taxă.
4. Urmașii lor aveau
statutul de șerbi.
5. Nu erau admiși ca
martori în procese.
6. Aveau diverse obligații
față de seniori.
În fața abuzurilor și violențelor, țăranii nu aveau niciun mijloc
legal de apărare. Nemulțumirea acestora, manifestată prin
răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea, în împrejurările
Războiului de o sută de ani. Astfel de răscoale au izbucnit în
Franța, în 1358, și în Anglia, în 1381. La începutul secolului al
XV-lea, răscoalele s-au extins și în Europa centrală, apoi în Cehia
(1434) și în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna, din 1437).
 9. Orășenii
La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe depindeau de
un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în
interiorul orașului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetății s-
a format câte o așezare nouă („burg”), ai cărei locuitori,
burghezi, cereau libertăți: de a ține o piață, de a nu mai fi șerbi.
La sfârșitul secolului al XI-lea, pentru a obține aceste avantaje,
în anumite orașe s-au format asociații numite comune. În cursul
secolului al XII-lea, cucerirea libertăților s-a petrecut adesea
pașnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea
corvezilor în dări în bani și acorda privilegii pentru a atrage noi
locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele
două părți, fixa drepturile seniorului și privilegiile acordate
orășenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta, comunele se
revoltau, ceea ce ducea la apariția orașelor libere. Anumite
comune foarte puternice, precum Colonia (Köln) în Germania,
Pisa, Florența, Siena (în Italia) au devenit total independente.
A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o taxă
comunei erau condițiile pentru a fi socotit orășean cu drepturi
depline. Comunele erau conduse de magistrați (consuli, priori).
În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care
conducea ședințele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal
și o forță polițienească, veghind la respectarea regulamentelor
orașului și brestelor.
Populația orașului era dominată de patricieni, adică marii
negustori și fruntașii corporațiilor. Dintre aceștia erau aleși
consilierii, care administrau orașul conform intereselor lor.
Poporul de rând (mici meșteșugari și negustori, ucenici, calfe,
lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârșitul
secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea aceștia s-au răsculat,
au reclamat mărirea salariilor și împărțirea puterii. Aceste
revolte erau, adesea, înăbușite cu asprime.
Meșteșugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă.
Acestea erau conduse de către meșter, stăpânul atelierului,
care angaja lucrători și ucenici. Meșteșugarii care practicau
aceeași meserie se grupau în anumite cartiere. Meșteșugarii
aparțineau, de asemenea, unei bresle (corporații). Breasla
acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea
regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile,
prețutile și calitarea mărfurilor.
O dată cu secolul al XI-lea, când osașele au început să se
mărească, micii negustori plecau la sate pentru a schimba
produsele meșteșugărești și a cumpăra lână, hrană și lemnele
necesare orășenilor. Puțin câte puțin, negustorii au căpătat o
poziție tot mai importantă în orașe. Ei furnizau materia primă,
fixând comenzile și prețul produselor.
Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și au fost
inventate noi mijloace de circulație a banilor, activitatea
negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au îmbunătățit
datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor
monede din aur și apariției cecurilor. Negustorii se grupau și ei
în asociații, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa
germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în
secolul al XII-lea.
 10. Statutul românilor din Transilvania
După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, s-au găsit față în
față nu două neamuri, ci două clase sociale: nobilii și țăranii.
Nobilimea românească din Ardeal, încetul cu încetul, s-a
maghiarizat, trecând la catolicism, sau a coborât în rândul
țăranilor, dar în secolul al XVI-lea ea exista încă sub denumirea
dată de maghiari de "nemeși". Nobilii români, ca și cei maghiari,
aveau dreptul de a-i judeca pe țăranii supuși și de a merge
călare la război.
Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din
Ardeal , printr-un lung șir de deposedări și nesocotiri ale
statutului ei, a început să decadă. Cauza dispariției ei a costat în
primul rând în religia ortodoxă a românilor. Regalitatea
maghiară nu recunoștea titlul de nobil decât catolicilor, iar
ceilalți erau reduși la starea de iobăgie.
Țărănimea din Transilvania se bucura și ea de oarecare privilegii
la începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu
erau drepturi scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii
unguri, ci erau mai vechi decât stăpânirea maghiară. Din
această cauză, drepturile țăranilor români au fost încălcate și,
treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au devenit iobagi,
șerbi sau jeleri.
Prin „dreptul românilor”, populația românească avea privilegiul
de a-și alege conducătorii - cnejii de sat sau de vale și voievozii
de sate. Aceștia îi reprezentau în fața stăpânirii. Românii aveau
dreptul de a-și alege judecătorii și de a strânge birul printr-unul
dintre ai lor. La nivel local, instituțiile românești autonome
administrau, împărțeau dreptatea, vegheau la plata dărilor, dar
adresau plângerile lor către voievod sau chiar către rege. În
Hațeg, Hunedoara și Maramureș s-au păstrat până târziu
adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei
categorii sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea
luptelor cu turcii, mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la
peste 12.000 de familii.
Românii din Transilvania au fost sub mai multe administrații.
Administrația regalității maghiare, de la începtul secolului al XII-
lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor, fondat
în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să își
impună propriul sistem de guvernare în Transilvania, principatul
, dar nu a reușit. Ca atare, în 1176, la conducerea Transilvaniei
se instalează un voievod (specific românilor), voievodul
Leustachiu (Leustachius).
După înfrângearea de la Mohacs, din 1526, Ungaria va avea
parte de o decădere, culminând cu desfințarea regatului
maghiar. Din 1544, Transilvania devine principat autonom în
cadrul Imperiului Otoman. Urmează o perioadă în care
conducerea internă a Transilvaniei va avea fluctuații mari,
culminând cu Unirea din 1600, reușită de domnitorul român
Mihai Viteazul. Această unire a rezistat însă numai un an.
După ce de-al doilea asediu otoman al Vienei, respins de forțele
combinate austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în
perioada de decădere a sa, culminând cu transformarea lui în
republică, după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se
accentua domnia unui nou imperiu, Imperiul Habsburgic.
Expansiunea acestuia a ajuns în 1699, la porțile Transilvaniei.
Drept rezultat, Transilvania și-a schimbat încă o dată
cârmuitorii, devenind principat în cadrul Imperiului Habsburgic.
 Bibliografie
- Andrei Pippidi, Monica Dvorski, Ioan Grosu - Istorie,
clasa a VI-a (Ed. Corint, 2001, ISBN 973-9281-72-9)
- Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă,
Aurel Constantin Soare - Istorie. Manual pentru clasa
a IX-a (Ed. Economică, ISBN 973-8318-32-7)
- Instituto Geografico De Agostini - Enciclopedie de
istorie universală (El. All, 2007)
- Sorin Oane, Maria Ochescu - Istorie. Manual pentru
clasa a XI-a (Ed. Humanitas Educational, 2003)