GIORDANO ALTAROZZI

INTRODUCERE ÎN ISTORIA MODERNĂ UNIVERSALĂ

2018
 Capitolul I
POPULAŢIE, ECONOMIE ŞI SOCIETATE LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

1.1 Creşterea populaţiei, a oraşelor şi a cererii bunurilor

După multe decenii de dezbatere, istoriografia a ajuns la un acord cu privire la faptul că creşterea
sau scăderea populaţiei reprezintă una dintre variabilele fundamentale ale dezvoltării societăţii în
epoca modernă. La creşterea demografică pot fi colegate fenomene de o importanţă deosebită
precum sporirea producţiei agricole şi manufacturiere, inovaţiile tehnologice, transformările sociale,
precum şi acel ansamblu de schimbări mai lente şi ascunse cum ar fi cele care privesc structurile
familiale, relaţiile de gen sau cele intergeneraţionale.
În ciuda dificultăţilor inherente calculării populaţiei din secolul al XVI-lea, se poate afirma că,
după aproape un veac de scădere constantă, începând de la jumătatea secolului al XV-lea şi până la
anul 1600 populaţia europeană în general creşte. Datorită marilor migraţii din mediul rural, acest
fenomen interesează în primul rând oraşele. La începutul secolului al XVI-lea niciun mare oraş
european nu atingea 200.000 de locuitori; o sută de ani mai târziu, trei mari metropole – Neapol,
Paris şi Constantinopol – depăşesc această cifră, iar multe alte oraşe numără o populaţie cuprinsă
între 150.000 şi 200.000 de locuitori.
Cu toate acestea, Europa rămâne în mare parte rurală, populaţia mediului rural reprezentând
aproximativ 80% din totalul. Numai în unele zone deosebite, precum în Ţările de Jos sau în Italia
centrală şi de nord – unde densitatea urbană este mai mare – locuitorii oraşelor ajung la 40-45% din
total, în timp ce în regiunile răsăritene ale continentului ţărănii reprezintă în jur de 90% din
populaţie.
La originea acestei creşteri demografice stau factori diferiţi. În primul rând, după o perioadă
destul de îndelungată de epidemii, numărul şi intensitatea lor înregistrează o scadere care aduce la o
descreştere a ratei de mortalitate. Pe de altă parte, îmbunătăţirea situaţiei economice provoacă o
diminuare a vârstei la care oamenii se căsătoresc. Astfel, cuplurile au posibilitatea să nască un
număr mai mare de copii, ajutând astfel creşterea ratei de natalitate.
O creştere a populaţiei provoacă pe de altă parte, mai ales în mediul urban, o sporire a cererii de
produse alimentare şi de primă necesitate, ceea ce exercită o mare influenţă asupra structurilor
productive şi comerciale. În general, creşterea cererii produce o paralelă creştere a preţurilor, mai
ales dacă condiţiile sociale şi tehnologice nu permit o sporire a producţiei suficientă. Este exact ceea
ce se întâmplă în Europă secolului al XVI-lea, mai ales în zonele occidentale, mai urbanizate.
Această adevărată revoluţie a preţurilor este, deci, determinată în primul rând de creşterea
populaţiei şi de paralela sporire a cererii, dar ea este agravată ulterior de un alt fenomen, legat de

2
monede şi de metalele preţioase din care acestea sunt făcute. Pe de o parte, datorită descoperirilor
geografice, aurul şi argintul devin mai abundente, pierzând o parte din valoarea lor; pe de altă parte,
însă, autorităţile încep să producă monedă cu o cantitate din ce în ce mai mică de metale preţioase,
provocând astfel o diminuare a valorii lor nominale şi deci o creştere a inflaţiei. Datele privind
evoluţia preţurilor şi a inflaţiei, singure, rezultă însă puţin semnificative, ceea ce contează cu
adevărat fiind puterea de cumpărare a consumatorilor, care rezultă ca fiind destul de rigidă şi
determinată în mare parte de preţul produselor alimentare de bază.

1.2 Mediul rural

La creşterea cererii de bunuri de primă necesitate trebuiau să răspundă structurile productive de
bază, adică întreprinderile agricole. Dar marile probleme sociale şi tehnologice cu care acestea
trebuie să se confrunte fac aproape imposibil ca ele să poată oferi un răspuns eficient. Structura
agrară cea mai răspândită în Europa este reprezentată de moşia. Din punctul de vedere structural,
această este constituită de un ansamblu organic alcătuit de unele pământuri în proprietatea
moşierului şi de altele puse la dispoziţia ţăranilor care, pentru a le utiliza, trebuie să plătească o
chirie către moşier. Plata chiriei poate să aibă loc în natură, adică printr-o activitate de muncă
gratuită pe proprietăţile moşierului, sau prin cedarea unei părţi a recoltei. În multe cazuri, însă, plata
începe să fie efectuată în bani, ţăranii putând folosi proprietatea cum doresc. Aceste pământuri
devin astfel aproape o proprietate a ţăranilor, care le pot vinde sau transmite ca moştenire. Pe lângă
aceste proprietăţi „feudale”, în multe regiuni ale Europei mai existau şi pământuri „libere”, pentru
care ţăranii nu trebuiau să plătească nicio chirie.
Condiţiile de trai ale populaţiei din mediul rural, precum şi posibilitatea intensificării producţiei
agricole variază deci de la o zonă la altă, în funcţie de structura agrară dominantă. În acest sens, un
rol determinant este exercitat de presiunea fiscală la care ţăranii sunt supuşi de proprietarii. Dacă
această rezultă prea grea, ţăranii nu au posibilitatea de a face investiţii şi de a spori productivitatea
pământului, cu efecte imediate asupra evoluţia preţurilor. Lucrurile erau complicate şi de
mecanismele de funcţionare ale pieţei. În anii de recoltă abundentă, preţul produselor agricole
diminuia, şi câştigul individual se micşora. Atunci când recolta era slabă, dimpotriva, preţurile erau
ridicate şi vânzările ar fi trebuit să garanteze venituri mai mari, dar produsele abia dacă erau
suficiente pentru întreţinerea familiei. Astfel, orice achiziţie de bunuri de primă necesitate diferite
de cele agricole devenea extrem de dificilă, iar ţăranii dezvoltă tendinţa să producă tot ceea de care
au nevoie, de la bunuri alimentare la produse textile, . Obiectivul lor primar este deci autosuficienţa,
şi doar în cazuri excepţionale şi în condiţii deosebite ei se gândesc la beneficiile economice pe care
ar putea să le ofere comercializarea produselor agricole.

3
 Dar sărăcia lumii rurale nu era singura piedică la creşterea producţiei agricole, mai ales că
societatea rurală nu era perfect omogeneă, ci era împărţită în bogaţi şi saraci. Pentru a se elibera de
fastidiile determinate de o administrare directă a proprietăţilor, mulţi proprietari cedau în chirie
prorpiile pământuri, iar chiriaşii proveneau deobicei din straturile cele mai bogate ale populaţiei
rurale. Într-o perioadă de creştere a preţurilor, închirierea pământului putea să fie foarte avantajos,
dar pentru a spori productivitatea, chiriaşii exploatau la maxim rezursele, printre care se numărau şi
muncitorii.
Această situaţie de ansamblu ducea la o radicalizare a diferenţelor interne lumii rurale. Puţine
familie, mai norocoase, reuşeau să se ridice peste situaţia iniţială, alimentând astfel o oarecare
formă de mobilitate socială, în timp ce marea majoritate se îndatora în mod constant, pierzând astfel
proprietăţile pe care le deţinea şi devenind dependentă de moşieri şi boieri. În aceste condiţii, este
evident cum marja pentru noile investiţii şi pentru îmbunătăţirea tehnicilor de prelucrare a
pământurilor era extrem de redusă. Pe de asupra, creşterea constantă a decalajului între preţuri şi
salarii era suficientă ca să garanteze câştigul ţăranilor bogaţi, care la rândul lor nu erau incentivaţi
să investească pentru introducerea unor îmbunătăţiri. În aceste condiţii, productivitatea pământului
rămânea cât se poate de modestă. Doar creşterea cererii de produse agricole din mediul urban ar fi
pus în mişcare această situaţie de stagnare.

1.3 Sistemul manufacturier

Dacă mediul rural garanta aprovizionarea cu produsele alimentare, producţia manufacturieră, bazată
pe ateliere şi bresle meşteşugăreşti, avea loc în mediul urban. Sistemul tradiţional al breslelor se
născuse pentru a aduna toţi artizanii care desfăşurau aceeaşi activitate, reglementând munca lor.
Scopul era cel de a garanta ca între specialiştii să existe o oarecare omogeneitate, evitând astfel
concentrarea bogăţiei în mâinile unei minorităţi. Din acest motiv, statutele breslelor disciplinau
orice aspect legat de activitatea productivă, inclusiv la nivel de acces la o anumită meserie,
prevezând de exemplu durata perioadei de pregătire sau numărul maxim de angajaţi pentru un
atelier, cât aceşti ar fi trebuit să fie plătiţi, dacă se puteau angaja femeile, etc.
La începutul secolului al XVI-lea, cele mai floride oraşe europene erau importante centre
manufacturiere, şi bogăţia lor deriva în mare parte de dezvoltarea manufacturilor. Activitatea cea
mai răspândită şi rentabilă era fără îndoială cea textilă, în care era angajat un număr foarte mare de
bărbăţi şi femei. În acest domeniu, primatul productiv era deţinut de oraşele din Italia centrală şi de
nord, precum Florenţa, Milano sau Vicenza, unde se lucra lână produsă în Italia de sud sau în
Spania. Dar industria produselor laniere era dezvoltată şi în alte regiuni ale Europei, precum în

4
Ţările de Jos sau în Anglia, unde se afirmă producţia unor pânze de lână noi, mai uşoare şi mai
ieftine, destinate să aibă un mare succes şi să se afirme pe toate pieţele continentale.
Puse într-o situaţie dificilă de războaiele pentru dominaţia europeană de la sfârşitul secolului al
XV-lea (expediţiile lui Carol al VIII-lea), precum şi de concurenţa centrelor din Europa de nord,
oraşele italiene se reprofilează la începutul secolului al XVI-lea spre prelucrarea mătăsei şi folosind
manopera feminină, mai ieftină şi flexibilă. Aici, în centre precum Genova, Lucca, Florenţa,
Milano, Bologna, se dezvoltă o industrie de lux care se va afirma pe întregul continent.
Dar pe lângă acestor industrii tradiţionale, în secolul al XVI-lea se dezvoltă şi domenii noi de
activitate, care se folosesc de tehnologii inovative. În Europa Evului Mediu târziu, de exemplu,
industria hârtiei cunoaşte o dezvoltare asemenatoare cu cea textilă, dar numai în secolul al XVI-lea
ea primeşte o impulsionare semnificativă care se datorează invenţiei presei cu caractere mobile a lui
Johannes Gutenberg. Oraşe precum Veneţia, Lion, Nürenberg, Anvers, devin sedii unor importante
tipografii, producându-se astfel şi o schimbare radicală a cărţii, care de la un obiect unic, deci rar şi
de lux, devine un produs disponibil pentru un număr din ce în ce mai mare de consumatori.
Creşterea preţurilor, despre care s-a vorbit în legătură cu produsele agricole, se înregistrează şi
pentru produsele manufacturiere, iar conjunctura economică favorabilă susţine o creştere a
producţiei industriale. Dar spre deosebire de cererea grâului, care nu putea să coboare subun anumit
prag, cea a produselor manufacturiere este destul de elastică, reducându-se în mod
semnificativatunci când preţul produselor agricole creştea. Aceste fluctuaţii a pieţei dauneau
puternic artizanii mai puţin puternici, care rămâneau cu cantităţi semnificative de produse
nevândute. Pe termen lung, deci, aceşti sunt obligaţi să renunţe la statutul lor de muncitori
independenţi şi să se transforme în salariaţi ai antreprenorilor mai bogaţi.
În cadrul sistemului manufacturier se produc, deci, puternice schimbări şi polarizări ale bogăţiei,
care determină scaderea rolului breslelor şi a caracterului lor egalitar. Acest proces este apoi
accentuat de alte fenomene. Multe dintre meseriile noi nu erau organizate în cadrul breslelor
tradiţionale, iar în afară jurisdicţiei lor se aflau suburbiile marilor oraşe, precum mediul rural
înconjurator. De asemenea, multe bresle nu prevedeau un control asupra manoperei feminine.
Antreprenorii încep deci se redirecţioneze producţia spre aceste zone, unde manopera este mai
ieftină, ocupându-se în mod direct doar de comercializarea produselor finite: este vorbă de aşa-zisul
putting-out system, sau manufactura domestică, care va domina scena europeană până la revoluţia
industrială.

5
1.4 Comerţ şi finanţă
Organizarea comerţului în Europa secolului al XVI-lea este la fel de importantă precum cea a
producţiei agricole sau manufacturiere. Una dintre caracteristicile epocii moderne este creşterea
volumului comerţului, care ajunge la un nivel continental şi chiar intercontinental. Inima activităţii
comerciale era reprezentată de piaţa, care se desfăşura, in funcţie de regiune, săptămânal sau chiar
zilnic. Ea era poziţionată în general în centrul oraşelor şi constituia un element urbanistic de primară
importanţă, atât de mult încât istoricul francez Fernand Braudel spune că nu existăoraş fără piaţă şi
piaţă fără oraş. Comerţul din această epocă se împarte în mare şi mic. Acesta din urmă este
reprezentat de negustori ambulanţi care părcurg rute bine determinate aducând cantităţi de mărfuri
reduse şi deobicei neperisabile. Prin această reţea, produsele ajung în toate colţurile ale Europei, de
la zona mediteraneană la Rusia sau Scandinavia şi viceversă. Parţial diferit este marele comerţ
internaţional, care se diferenţiază prin volumul şi tipologia produselor; mirodenii, materiale textile
de lux, banii, circulă de-a lungul unor rute consolidate; şi în acest caz, există o reţea de negustori
dispuşi să circule de la o parte la cealaltă a continentului european, dar firmele comerciale rezultă
mult mai complexe. În cadrul acestor comunităţi mercantile ăşi fac apariţia instrumente financiare
noi, precum scrisorile de schimb şi primele forme de asigurare.
La aceste societăţi de tip familial se alatură, mai ales îmcepând cu a două jumătate a secolului,
companii comerciale „privilegiate”, adică dotate de „privilegii” eliberate de State pentru comerţul
unor produse în regim de monopol. Aceste companii aveau iniţial o viaţă relativ scurtă,
reprezentând asociaţii temporare care funcţionau atâta timp cât dura privilegiul, desfinţându-se
imediat după expirarea termenului. Numai câteva decenii aceste tind să devină stabile, precum în
cazul Olandei, unde o Companie unificată a Indiilor orientale apare în anul 1602, având monopolul
comerţului cu Orientul îndepărtat.
În secolul al XVI-lea, însă, nu doar produsele scumpe şi de lux circulă pe distanţe mari.
Produsele alimentare – ulei, vin, grâu – precum fibrele textile sau cherestea sunt comercializate la
mari distanţe, ca efect al îmbunătăţirii tehnicilor de navigaţie, care permit parcurgerea unor distanţe
mai lungi în situaţie de siguranţă sporite. Nu este atunci întâmplător faptul că, tocmai în această
perioadă unele regiuni ale Europei, precum Castilia, Sicilia sau Polonia, se specializează în
producţia de materii prime destinate pieţei internaţionale, unde în schimb se achiziţionează
manufactele produse în centrele industriale.
Schimbul de produse rămâne, deci, o voce importantă a vieţii economice, deşi cei mai bogaţi
negustori obişnuiesc deja să se folosească de banii pentru operaţiunile lor comerciale, ceea ce duce
treptat la apariţia unei pieţe financiare importante, concentrate iniţial în unele centre unde se
organizează mari târguri internaţionale, ca la Besançon, Medina del Campo, Anvers sau Piacenza.

6
 Apariţia sistemului financiar este facilitat şi de cea a unei forme de organizare a puterii politice,
denumită Stat modern, despre care se va vorbi în forma extinsă mai târziu. Exigenţele noilor aparate
birocratice, precum şi creşterea costurilor militare determinate de noile forme ale războiului,
determină o nevoie tot mai mare de bani din partea suveranilor. În imposibilitatea de a colecta într-
un termen scurt, prin impozitarea fiscală, sumele necesare nevoilor Statului, regii din această
perioadă sunt obligaţi să apeleze la marile companii de negustori, care anticipează sumele obţinând
în schimb concesiuni pentru exploatarea minerare sau pentru colectarea de taxe şi impozite. Apar
astfel primele mari companii de negustori/bancheri, precum cea Fugger în Germania, sau cele
genoveze şi florentine în Italia.
Creşterea volumului comerţului internaţional şi a circulaţiei masei monetare aduce şi la inovaţii
relevante. Nevoia de a mişca pe distanţe tot mai mari sume din ce în ce mai importante de bani
aduce la apariţia aşa-ziselor „scrisori de schimb”, prin care titularul putea ridica sumele de bani
prevăzute în alte centre unde avea sediul compania emiţătoare. Acest nou instrument introduce
avantaje clare, facilitând deplasarea oamenilor – care nu mai erau îngreunaţi de cantităţile mari de
monedă de care aveau nevoie – şi sporind în acelaşi timp siguranţa călătoriilor (având în vedere că
sumele puteau fi ridicate doar de persoana împuternicită). Nesiguranţa rutelor comerciale, atât
terestre cât şi maritime, determinată de pericolul reprezentat de hoţi, piraţi, sau de fenomenele
naturale, favorizează şi apariţia primelor forme de asigurare şi, implicit, apariţia companiilor de
asigurare, active în special în marile centre portuare precum Florenţa, Genova, Dubrovnik
(Republica Ragusa) sau, mai târziu, Londra. Traficile comerciale şi complexitatea operaţiunilor cer
şi apariţia unor structuri destinate să coordoneze activitatea de schimb. Iniţial, această funcţie este
absolvită de târgurile periodice care se organizează în principalele centre comerciale ale Europei.
Târgurile reprezintă, însă, structuri periodice, organizate în determinate perioade ale anului, în timp
ce activităţile comerciale se desfăşoară din ce în ce mai mult în forma continuată. Pentru a rezolva
această problemă, unele centre înfiinţează structuri noi, iar în anul 1531 apare la Anvers prima
Bursă în care se pot desfăşura în mod constant activităţile comerciale şi financiare.

7
 Capitolul II
MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE

2.1 Primele călătorii oceanice

Pe 12 octombrie 1492, Cristofor Columb descoperă America, un eveniment destinat să
revoluţioneze lumea. Aventura sa nu a fost, însă, una extraordinară, dimpotriva, ea a fost pregătită
de o serie lungă de descoperiri în care s-a distins în primul rând flota portugheză, interesată să
ocolească posesiunile musulmane din Africa şi Asia, deschizând astfel o nouă cale maritimă între
Europa şi Orientul Îndepărtat. Noua politică maritimă a monarhiei portugheze ia naştere la începutul
secolului al XV-lea, când prinţul Henric Navigatorul înfiinţează o importantă şcoală de astronomi,
cartografi şi navigatori. Astfel, începând cu anul 1415, portughezii încep să extindă propriile
posesiuni asupra unor teritori extraeuropene, cucerind iniţial Ceuta, în Maroc (astăzi enclave
spaniolă în Africa, împreuna cu Melilla), Madera, Insulele Azore şi Canare, ca să ajungă mai apoi la
Insulele Capului Verde (1455) şi la Golful Guineei. În anul 1487, un alt portughez, Bartolomeu
Diaz, ajunge la Capul Bunei Speranţe, punctul cel mai sudic al continentului african, şi zece ani mai
târziu un alt navigator, Vasco da Gama, termină circumnavigarea Africii ajungând la Calicut, în
India.
Expediţiile portugheze sunt finanţate de Stat, dar şi de investitori privaţi, obligaţi de înaintarea
otomană să reducă prezenţa lor pe Mediterana orientală şi să se reorienteze spre Peninsula iberică.
Expediţiile geografice din această perioadă au şi efecte pozitive imediate, în anul 1442 ajungând la
Lisabona primul vas care transportă aurul provenind din Guineea, iar Portugalia devine în scurtă
vreme principalul furnizor de aur al Europei. Dar din Africa nu soseşte doar aurul, ci şi alte
materiale precum fildeş, piper şi inclusiv sclavi, folosiţi mai ales în marile plantaţii de zahar din
Madera. Toate aceste produse nu sunt destinate exclusiv pieţei interne, ci sunt comercializate în
toate principalele pieţe europene, garantând astfel îmbogăţirea monarhiei şi a negustorilor implicaţi.
Succesul portughez produce un fenomen de emulare din partea celorlalţi suverani. Primii care
preiau modelul lusitan sunt spaniolii. În anul 1479 se produce unificarea coroanelor spaniole prin
nunta între Isabela I a Castiliei şi Ferdinand al II-lea de Aragon. Unificarea politico-economică a
Spaniei, creşterea demografică şi expansiunea comerţului, favorizează dezvoltarea şantierelor
navale din Vizcaya şi din Sevilia. Sprijiniţi de acest trend pozitiv, şi spaniolii se lansează în
aventura atlantică, iar în luna aprilie a anului 1492 acceptă propunerea lui Columb, ratificată prin
Capitulaţiile din Santa Fé prin care Spania se angajează să finanţeze încercarea de: «buscar el
Levante por el Ponente» («a căuta Levantul mergând spre Ponent»), numindu-l în acelaşi timp pe
Columb admiral şi guvernator al teritoriilor pe care le-ar fi descoperit.

8
 Ideea că Pământul este sferic circula deja de multă vreme, iar în 1474 este tradusă din greaca
antică la Florenţa o lucrare a lui Ptolomeus în care astronomul grec calcula circumferenţa terestra.
Bazându-se pe această lucrare, cosmograful Paolo Toscanelli lansează pentru prima dată ideea că se
poate ajunge în Orientul Îndepărtat mai uşor navigând spre Vest decât înconjurând Africa.

Epoca marilor descoperiri

2.2 Descoperirea Americii

Pentru călătoria sa exploaratorie, Columb primeşte de la regina Isabela I a Castiliei trei caravele,
ambarcaţiuni relativ noue şi deosebit de adapte pentru navigaţia oceanică. Cu cele trei caravele –
Niña, Pinta şi Santa Maria – el pleacă din Palos de la Frontera pe 3 august 1492. Calculele
geografilor erau însă greşite, iar călătoria lui Columb durează mai mult decât preconizat. În orice
caz, ajutat de curenţii de aer oceanice, el ajunge pe 12 octombrie 1492 pe o insulă, pe care o
numeşte San Salvador (în actualele Insule Bahamas), părăsită după câteva zile. Astfel, descoperă
două alte insule mai mari, botezate Cuba şi Hispaniola (astăzi Santo Domingo). Din această primă
călătorie, Columb se întoarce în aul 1493, aducând multe bijuterii de aur primite cadou de

9
băstinaşii. Succesul acestei călătorii îi împinge pe regii Spaniei să finanţeze noi expediţii, de dată
această punând la dispoziţia navigatorului genovez mai multe vase şi oameni.
Între timp, Isabela I îi se adresează papei Alexandru al VI-lea Borgia, spaniol, cerându-i să
hotărească cine sunt proprietarii legitimi ai teritoriilor nou descoperite. Astfel, se ajunge la un tratat
internaţional între Spania şi Portugalia, semnat la Tordesillas pe 7 iunie 1494. Oceanul Atlantic este
astfel împărţit în două printr-o linie longitudinală: toate teritoriile aflate la est de această linie ar fi
aparţinut Portugaliei, iar cele la vest, Spaniei.
Cea de-a două expediţie a lui Columb nu aduce la aceleaşi rezultate precum prima, el
neântorcându-se în Europa cu bogăţiile aduse după prima călătorie. În conseinţă, şi finanţările
pentru cea de-a treia călătorie, organizată în anul 1498, sunt reduse. De dată această, Columb ajunge
pe continentul american, în Venezuela actuală, unde găseşte mari cantităţi de aur şi perle. Dar
proasta administrare a noilor colonii din partea navigatorului genovez provoacă nemulţumiri în
rândul coloniştilor şi al localnicilor, iar Columb este adus înapoi în Spania în stare de arest.
Favoarea de care el se bucura în ochii reginei îl ajută însă să scape şi să organizeze o a patră
călătorie, care din nou rezultă a fi un eşec, astfel încât el moare în anul 1506 sărac şi uitat.
Între timp un alt navigator italian, Amerigo Vespucci, originar din Florenţa, începe să
călătorească şi să exploreze noi rute, ajungând la conclusia că teritoriile unde ajunsese Columb nu
reprezintă zone ale continentului asiatic, ci un continent nou, necunoscut până atunci, care de la el
ia numele de America. Între timp şi alte State încep să finanţeze călătorii exploratoare spre Vest. În
anul 1497 navigatorii veneţieni Sebastiano şi Giovanni Caboto explorează în numele regelui Angliei
coastele nord-americane, ajungând în peninsula Labrador şi în Baia lui Hudson, de fapt deja atinse
de vichingii conduşi de Leif Ericson în anul 1003. În anul 1524, apoi, este rândul Franţei să se
implice în aventura marilor descoperiri, finanţând releveul coastelor nord-americane efectuat de
către Giovanni da Verrazzano.
Cea mai mare şi îndrăzneaţa expediţie este însă cea organizată de către portughezul Ferdinand
Magelan şi finanţată de coroana spaniolă. Convis în continuare că navigând spre Vest s-ar fi ajuns
în India, el reuşeşte să-l convingă pe Carol Quintul să finanţeze proiectul său. În anul 1520, el
reuşeşte să înconjoare continentul american, traversând strâmtoarea care poartă numele său. Pe
această cale, ajunge la un alt ocean, necunoscut europenilor, şi care este denumit de el Pacific.
Navigând spre nord-vest, ajunge astfel la Insulele Mariane şi apoi la arhipelagul Filipinelor, unde
însă este ucis de băştinaşi. Expediţia continuă, dar costurile în termeni de vieţi omeneşti rezultă
deosebit de ridicate, din cele cinci vase plecate întorcându-se în Europa numai una. O descriere a
acestei călătoriei este consemnată de cărturarul veneţian Antonio Pigafetta, care participă la

10
aventura, oferind o descriere a teritoriilor vizitate: Brazilia, Patagonia, Filipine, Moluce, Java,
Insulele Capului Verde.

2.3 Călătoriile în Orient

În anul 1500 un alt navigator portughez, Pedro Álvares Cabral, împins spre Vest în timp ce naviga
de-a lungul coastelor africane, ajunge pe un teritoriu nou, Brazilia, destinat să devină cea mai mare
colonie a Portugaliei. Dar cum în acest nou teritoriu nu se găsesc metale preţioase, autorităţile nu
prestează o mare atenţie descoperirii, rămănând atraşi în continuare de legăturile comerciale cu
India. Vasele lusitane continuă deci să navigheze în special în apele Oceanului Indian, înfiinţând
astfel un mare imperiu format de centre comerciale importante pe diferite regiuni ale Asiei, finalizat
să rupă monopolul deţinut până atunci de arabi şi indieni şi să-i asigure portughezilor controlul
asupra tuturor produselor care se îndreaptă spre Europa.
Diferit de toate celelalte, acest imperiu nu are o bază teritorială propiu-zisă, ci este constituit de o
serie de mici centre aflate în poziţii strategice, care asigură controlul asupra rutelor maritime: pe
coastele Africii orientale, pe cele sud-occidentale ale Indiei, în insule şi peninsule precum Ceylon
(Sri Lanka din zilele noastre), Peninsula Malacca, pe coastele chineze (Macao), apar avamposturi
portugheze. Unele dintre acestea, au caracter de fortificaţie pentru apărarea flotei comerciale
portugheze, dar cea mai mare parte a acestora reprezintă doar escale comerciale, achiziţionate în
virtutea unor acorduri cu suveranii locali, portughezii dovedind o mare capacitate de a se folosi în
avantajul propriu de luptele intestine care caracterizează Asia în această etapă istorică. Imperiul
colonial portughez nu se formează, însă, doar pe cale păşnică, ci dimpotriva, de multe ori este
necesar să se recurgă la forţa militară, şi în acest sens evoluţia tehnologică europeană rezultă
hotărâtoare. Mai mulţi suverani locali, de-a lungul primei jumătăţii a secolului al XVI-lea, încearcă
să se opună înăintării portugheze favorizând crearea unor alianţe, dar eforturile lor sunt sistematic
zădărnicite de supremaţia militară şi tehnologică a flotei lusitane. Datorită acestei supremaţii,
portughezii reuşesc să impună controlul lor asupra comerţului între Asia şi Europa; nu reuşesc, în
schimb, să controleze în mod total traficul de pe Marea Roşie, care în mod tradiţional reprezintă
zona de legătură privilegiată între Oceanul Indian şi Marea Mediterană. În consecinţă, proiectul lor
de a îndrepta întregul trafic comercial din Asia spre Europa către Capul Bunei Speranţe, controlat
de portughezii, eşuează.
Crearea acestui imperiu comercial aduce mari profite Coroanei portugheze. Din Africa
ajunseseră în Portugalia, şi de acolo în restul Europei, produse şi bunuri importante, precum aurul şi
sclavii. Dar mirodeniile provenind din Asia - piper, ghimbir, cinamom, cuişoare, nucşoară, etc. – se
dovedesc a fi mult mai avantajoase din punctul de vedere economic. Drept urmăre, coroana

11
portugheză, care lăsase comerţul african în mâinile unor companii comerciale private în schimbul
unei taxe de doar 5%, hotărâşte să impună un monopol regal asupra comerţului indian, înfiinţând în
acest scop o Casa da India – unde trebuie colectate toate produsele de provenienţă asiatică – cu
sediu la Lisabona. De aici, produsele sunt trimise la Anvers, unde în anul 1508 este deschisă o
filială a Casei da India, în timp ce drepturile comerciale sunt date în apaltcelor mai importante
companii de negustori-bancheri italiene, nemţeşti şi evreieşti.

2.4 Cucerirea Americii

Caracteristici cu totul diferite faţă de Imperiul portughez le prezintă cel spaniol. Formarea
imperiului colonial spaniol în America reprezintă cea mai clamorosă şi exemplificativă întâmplare
din întregul colonialism european din epoca pre-modernă.Aspectele cele mai relevante sunt
reprezentate fără îndoială de rapiditatea cuceririi şi de exiguitatea de oameni şi mijloace prin care ea
este realizată. Instalarea primelor colonii se produce deja din epoca celei de-a două călătorie a lui
Columb, în 1493. Cele ca. 1500 de persoane care însoţesc navigatorul genovez în noua aventură
americană înfiinţează primele ferme agricole, încep primele cercetări minerare şi pornesc
construcţia primului oraş (Santo Domingo, 1496-1497) în zona geografică în care se desfăşoară
prima etapă a descoperirii şi colonizării (Antile, Caraibe, Puerto Rico, Jamaica, Cuba).
Marea majoritate a coloniştilor provin din straturile sarace ale societăţii; printre ei, se numără
unii hidalgos sau cavaleri fără titlu nobiliar, câţiva burghezi şi mai ales meşteşugari şi ţărani săraci,
în cea mai mare parte dornici să obţină averi şi putere. Prima etapă a colonizării se desfăşoară în
mod autonom, deci coloniştii au posibilitatea de a dezvolta forme de autoguvernare fără o
intervenţie directă a coroanei, şi doar începând cu anul 1502, cu ocazia expediţiei lui Nicolás de
Ovando, este instituită prima reprezentanţă oficială a guvernului spaniol. Călătoriile continuă, deci,
şi după moartea lui Columb, şi din 1508 se transformă în veritabile aventuri de cucerire. Cu toate
acestea, în primul sfert de secol spaniolii urmează de aproape modelul portughez, iar centrele
spaniole desfăşoară în primul rând funcţia de escala comercială, în timp ce la Sevilia este înfiinţată
o Casa de Contratación asemănătoare cu cea da India din Portugalia. Dar, cum s-a văzut, mişcările
de populaţie din Europa prezintă, în cazul spaniol, o altă intensitate, aducând la crearea unor
comunităţi destinate să colonizeze, şi nu doar să exploateze, noile teritorii recent descoperite.
Coloniştii spanioli se confruntă, însă, cu oserie de probleme, dintre care cea mai importantă este
reprezentată de lipsa de manoperă necesară pentru exploatarea resurselor agrare şi minerare. Deja
Columb, în perioada în care este guvernator al Indiilor, introduce sistemul de repartimientos sau
encomiendas, care prevede ca unu sau mai multe sate să fie date în arendă la un colonist spaniol
(denumit encomendero), care este autorizat să culeagă taxele şi impozitele, plătite sub formă de

12
produse agricole şi manufacturiere sau de muncă silită. Populaţia băstinaşă, deja exiguă, se reduce
foarte repede din cauza violenţelor şi bolilor la care este expusă, şi în jurul anului 1510 ea este
aproapre extinsă. Aceste fenomene aduc la o lipsă cronică de manoperă, care împiedică exploatarea
resurselor americane, şi la care se caută o soluţie prin importarea sclavilor africani care, începând cu
anul 1503, capătă o amploare din ce în ce mai mare, devenind foarte curând unu dintre domeniile
comerciale cele mai importante din Atlantic şi transformând structura etnică şi rasială a acestor
regiuni.
Această nevoie constantă de oameni şi de pământuri explică direcţia pe care o asumă cuceririle
ulterioare. În timpul colonizării insulelor din Caraibe (deceniu al doilea al secolului al XVI-lea),
începe şi penetrarea spaniolă pe continentul american.
Cea de-a două etapă a colonizării Americii începe oficial în anul 1519, atunci când Hernán
Cortés, explorând peninsula Yucatán, găseşte probele existenţei unei civilizaţii mult mai bogate şi
dezvoltate decât cele întâlnite până atunci, hotărând în consecinţă să se lanseze într-o nouă aventură
de cucerire a teritoriilor din America centrală. Această acţiune prezintă, însă, şi unele dificultăţi
concrete: în primul rând, Cortés dispune de un numer foarte redus de oameni (ca. 600) şi de
mijloace; în al doi-lea rând, populaţia pe care o întâlnesc spaniolii, este mult mai numeroasă decât
cele întâlnite până atunci, şi mult mai bine organizată. Cu toate acestea, Imperiul aztec este supus în
doar doi ani, iar ecoul reuşitei lui Cortés stimulează organizarea de noi expediţii pe continentul
american, printre care se numără cea lui Francisco de Montejo din 1527, care aduce la cucerirea
Imperiul mayaş, şi doi ani mai târziu cea lui Francisco Pizarro şi Diego de Almagro, care încep
invadarea Imperiului incas din Peru.

2.5 Imperiul aztec

Populaţia pe care o întâlneşte Cortés în expediţia sa nu era, ca şi cele băstinaşe din Caraibe,
dezorganizată, ci era una organizată în cadrul unui imperiu vast şi cu o populaţie mare. Unele
estimări consideră că, la sosirea spaniolilor, acest imperiu număra între 80 şi 100 de milioane de
locuitori, şi că ca. 25 de milioane locuiau teritoriului Mexicului central. Originar, aztecii erau o
populaţie nomadă, care se stăbilise pe platoul mexican în secolul al XIV-lea întemeiind acolo
propria capitală, Tenochtitlán (astăzi, Ciudad de México). Având un sistem militar bine dezvoltat,
de-a lungul secolului al XV-lea aztecii reuşesc să impună controlul lor asupra unui teritoriu foarte
vast, obligând mai multe oraşe-stat din aceste regiuni să plătească tribut. Domeniul pe care ei îl
impun se bazează în primul rând pe exploatarea regiunilor supuse.
Din punctul de vedere al organizării sociale, imperiul aztec este bazat pe o structură care
reprezintă o cale de mijloc între un clan familial şi o asociaţie meşteşugărească, membrii săi

13
deţinând proprietatea colectivă a pământurilor, organizează viaţa socială, administrează sistemul
militar şi expoatarea resurselor. Membrii acestui corp sunt oameni liberi şi constituie nerbul
societăţii, dar mobilitatea socială rezultă foarte redusă. La vârful scării sociale se află o nobilime
bogată şi puternică, care furnizează căpeteniile militare, funcţionarii publici şi membrii clerului, în
timp ce la baza ei sunt sclavii, din care fac parte prizonierii de război sau oameni condamnaţi pentru
crime deosebit de grave sau din cauza datoriilor.
La sosirea lor, spaniolii sunt uimiţi de splendoarea şi bogăţia oraşelor aztece. Şi totuşi, în ciuda
nivelului organizării social-politice şi a bogăţiei lor, aztecii prezintă o oarecare subdezvoltare
tehnologică, necunoscând roata, nefolosind fierul, neavând animale de transport. Buni cunoscători
ai astrologiei, au un calendar format din 13 luni, fiecare dintre ele numărând 20 de zile, fericite sau
nefericite. Calendarul aztec are o importanţă deosebită în viaţa socială; caracterul fericit sau
nefericit se transmite tuturor aspectelor ale vieţii, astfel încât interpretarea semnelor şi divinaţia,
încredinţate sacerdoţilor, devin fundamentale, iar viaţa socială şi individuală sunt regulamentate
pornind de la principii ordinii cosmice, care nu pot fi modificate.
La sosirea sa Cortés este primit în mod paşnic, iar în timpul marşului său de la coastă spre
interiorul imperiului reuşeşte să-şi dea seamă de nemulţumirea care caracterizează satele din mediul
rural, reuşind să o folosească în avantajul propriu. Aşezarea spaniolilor în capitala aztecă se produce
iniţial fără mari probleme; impresionaţi de armele de foc şi de caii folosite de noii veniţi, şi pe care
aztecii nu le cunoaşteau, aceştia nu opun nicio rezistenţă. Dar atunci când spaniolii încep să distrugă
templele şi să impună tributuri, populaţia se răscoală. Împăratul Montezuma, care îi primise pe noi
veniţi, este omorât, iar Cortés şi oamenii săi sunt obligaţi să se refugieze într-un oraş apropiat, unde
primesc ajutorul unui corp de expediţie provenind din Cuba. Odată sosite ajutoarele, spaniolii se
îndreaptă din nou spre Tenochtitlán, pe care o asediază şi o cuceresc după 75 de zile, în anul 1521.
Astfel ia sfârşit Imperiul aztec, care se prăbuşeşte sub loviturile unui manipul de conquistadores
împinşi de o neobişnuită sete de aur, precum şi de un extraordinar spirit de aventură.

2.6 Imperiile incaş şi mayaş

În timp ce Cortés cucereşte teritoriul ocupat de Imperiul aztec, spaniolii se lansează într-o nouă
expediţie de cucerire, îndreptându-se spre sud. Vestea existenţei unui alt imperiu, care se extindea
într-o regiune care cuprinde teritoriile actualelor Ecuador, Peru şi Chile, determină un alt grup de
conquistadores condus de Francisco Pizarro, un colonist care deja deţinea o encomienda în zona
Panamei, să pornească la drum.
Spre deosebire de imperiile din America centrală, Imperiul incaş se bazează pe continuitatea
teritorială şi pe controlul politic, realizat prin intermediul cooptării guvernanţilor locali în cadrul

14
unui sistem de putere centralizat. Vârful structurii sociale este reprezentat de Inca, împăratul, care
exercită o putere absolută asupra unei societăţi organizate în mod ierarhic şi piramidal. Proprietatea
pământului este comună la nivel de sat, iar ţăranii sunt obligaţi să muncească pământul nobililor şi
al clerului. În plus, ei sunt obligaţi să munceascăgratuit pentru construcţia de străzi şi de canale de
irigare.
Slabele capacităţi militare ale acestei populaţii, care se bazau în primul rând pe natura solului –
capitală incasă, Cuzco, se afla la aproape 4.000 de metri înălţime – fac ca acţiunea lui Pizarro să fie
una uşoară, iar structura socio-politică prea rigidă accelerează prăbuşirea Imperiului, pentru
spaniolii fiind necesar să pună mână pe împăratul şi pe familia acestuia pentru a impune controlul
total asupra statului. În aul 1535, Pizarro întemeiază noua capitală la Lima, aproape de coastă. Din
acest moment încep, pentru el, problemele. Dincolo de revoltele băştinaşilor, Pizarro este implicat
într-o serie de lupte între conquistadores, până când, în anul 1541, este omorât.
Între timp, spaniolii continuă acţiunea lor de cucerire în America centrală (Mexic meridional,
Guatemala, Honduras), unde se află un alt mare imperiu, cel mayaş. Teritoriul acestui imperiu este
caracterizat de o reţea de lăcăşuri de cult, fiecare complet autonom, în care clerul trăieşte în mod
permanent şi unde ţăranii din împrejurimi se duc în mod sistematic ca să participe la ceremoniile
religioase şi ca să vindă produsele lor la piaţă. Pe lângă clerul, există şi o puternică aristocraţie, care
deţine proprietatea totală a pământurilor şi care impune tributuri grele ţăranilor. Civilizaţia maya
prezintă un sistem de scriitură foarte sofisticat, care s-a păstrat în nenumeratele inscripţii, precum şi
în câteva coduri care au rezistat la distrugerile spaniole. Cunoştinţele lor astronomice sunt deosebit
de înaintate (calendarul lor, bazat pe ciclul solar, este alcătuit de 365 de zile). Mayaşii rezistă mai
mult decât oricare altă civilizaţie la cucerirea spaniolă, care are nevoie de aproape 20 de ani ca să
fie dusă la bun sfârşit, deşi unele rezistenţe au ajuns până în zilele noastre (de ex. în Guatemala).

2.7 Cauzele cuceririi

Uşurinţa cu care imperiile precolumbiene, bogate şi puternice, au fost cucerite de câteva sute de
conquistadores spanioli a ridicat o serie de probleme pentru istoricii. Fără îndoială, un motiv este
reprezentat de superioritatea militară şi tehnologică a europenilor, dar acest aspect nu este suficient
pentru a explica viteza cu care cucerirea s-a realizat. La acest aspect, altele trebuie adăugate: în
primul rând, faptul că iniţial spaniolii au fost primiţi favorabil de azteci şi mayaşi, în timp ce în
Peru, invadatorii au putut profita de o criză dinastică şi de un război pentru succesiune care îi
transformă în arbitrii situaţiei; apoi, spaniolii au avut de partea o „armă” neprevăzută, şi anume
bolile - variolă, rujeolă, gripă - pe care le aduc în noul continent, şi pe care sistemul imunitar al
băstinaşilor nu este pregătit să le înfrunte.

15
 Alături de elementele materiale, însă, cucerirea spaniolă a Americii centrale şi meridionale a fost
determinată şi de altele imateriale, socio-culturale. În primul rând, un rol important l-a jucat
originea socială a noilor veniţi. Conquistadores spanioli proveneau dintr-o societate dominată de un
sistem rigid de norme, în care ierarhia socială era respectată cu stricteţe şi posibilităţile de
mobilitate socială erau foarte reduse; cei mai mulţi dintre ei proveneau din rândul ţărănimii sau din
starturile cele mai joase ale societăţii, sau în cel mai bun caz din rândul nobilimii sarace. În
consecinţă, ei văd în cucerirea noilor teritorii o posibilitate unică de ascensiune socială, şi se
lansează cu vehemenţă în această aventură, care este uşurată de nemulţumirile populaţiilor
precolumbiene la adresa guvernanţilor lor şi de conflictualitatea socială care derivă. Pe de altă parte,
cucerirea este facilitată şi de structura mentalităţii colective, de cultura specifică populaţiilor
băstinaşe. Rigiditatea culturală a civilizaţiilor precolumbiene, fondată în mod strict pe interpretarea
semnelor şi a textelor sacre, face ca acestea să nu fie capabile să găsească învăţături care să explice
ceea ce se întâmplă. Foarte repede se răspândeşte ideea că sosirea europenilor reprezintă o pedeapsă
divină. În aceste condiţii, mulţi dintre ei se sinucid, alăturându-se celor care mor de bolii sau din
cauza luptelor, iar alţii încetează să procreeze, astfel încât în mai puţin de o sută de ani populaţia
Americii centrale, care la începutul cuceririi spaniole număra ca. 25 de milioane de oameni, se
reduce la puţin peste un milion.

2.8 Noua organizare a teritoriilor şi politica colonială spaniolă

Repopularea noilor teritorii şi colonizarea lor de către spaniolii se bazează în primul rând pe
exportul modelului urban castilian. De la începuturile cuceririi, regii Spaniei sprijină înfiinţarea de
centre urbane, iar în anul 1523 împăratul Carol Quintul stabileşte în mod oficial normele privind
aşezarea teritorială a oraşelor şi organizarea urbanistică a acestora. În acelaşi timp, spaniolii
introduc structura teritorială a parohiei, astfel încât afirmarea autorităţii civile se impune odată cu
cea a autorităţii religioase. Acest aspect este fundamental, ţinând cont de faptul că în cucerirea şi
dezvoltarea ulterioară a relaţiilor dintre Spania şi coloniile, misionarii catolici desfăşoară o
activitate foarte importantă. Distrugerea, de către spaniolii, a organizaţiei religioase şi liturgice
tradiţionale, lasă în populaţiile asuprite un vid spiritual şi psihologic pe care misionarii reuşesc în
mare parte să-l umple nu doar din punctul de vedere al ritualilor exterioare. În acest sens, misionarii
au jucat un rol de primară importanţă în administrarea coloniilor, reuşind prin acţiunea lor să
garanteze o legatură între cuceritori şi cuceriţi, opunându-se de multe ori la metodele brutale
aplicate de conquistadores. Acţiunea şi protestele misionarilor aduc la o primă formă de legislaţie
colonială - aşa-zisele legi de la Burgos din 1512 – care interzice ca coloniile să fie folosite ca şi

16
rezerve de sclavi, dar în acelaşi timp instituţionalizează formele de organizare a muncii instaurate
de primii colonişti.
Un alt element specific pentru organizarea teritorială a noilor teritorii este reprezentat de aşa-zisă
encomienda, reluată şi această din modelul castilian, care se constituie dintr-o serie de sate şi oraşe
supuse autorităţii statale şi încredinţate unui guvernator - sau encomendero - care are sărcina de a
culege taxele şi impozitele şi de a organiza toate celelalte datorii prevăzute. Toţi cei care trăiesc în
interiorul unei encomienda sunt obligaţi să lucreze gratuit pentru encomendero-ul, iar acesta din
urmă se angajează să ofere protecţie şi să asigure educaţia religioasă.
Pentru a limita puterea de care se bucură encomenderos, Coroana introduce şi o altă formă de
organizare politic-teritorială, denumită corregimiento, o formă de jurisdicţie publică încredinţată
funcţionarilor regali. Prin această politică, precum şi prin alte măsuri menite să recupereze
pământuri şi jurisdicţii, suveranii - Carol Quintul şi Filip al II-lea după el – caută să evite ca noile
teritorii să fie substrase autorităţii regale. Astfel, treptat conquistadores sunt înlocuiţi de funcţionarii
regali, iar puterea este încredinţată iniţial guvernatorilor şi ulterior, când coloniile ajung la
dimensiuni semnificative, vice-regiilor. Primul vice-rege al Noii Spanie (actualul Mexic), Antonio
de Mendoza, este numit în funcţie în anul 1535, iar în anul 1544 este înfiinţat cel de-al doilea vice-
regat în Peru, cu capitala la Lima.
Între timp la Madrid este organizat un Consejo de Indias, care este chemat să administreze toate
aspectele legate de coloniile americane, să pregătească ordonanţele privind noile teritorii şi să
desfăşoare funcţia de Curte supremă şi de minister al coloniilor.
Astfel, ia sfârşit prima etapă a colonizării Americii, caracterizată de concentrarea puterii în
mâinile cuceritorilor. Cea mai mare parte dintre conquistadores sunt privaţi de autoritatea lor şi se
transformă în simpli encomenderos. Monarhia nu reuşeşte, în schimb, să evite ca în coloniile să se
formeze o nouă mare aristocraţie, iar încercările de a împiedica ereditarietatea proprietăţilor
administrate sub formă de encomiendas eşuează. Începând cu acest moment, se formează în
America latină o structură socială de tip feudal, care se caracterizează prin concentrarea bogăţiei şi a
proprietăţii, prin dezechilibre sociale foarte accentuate, printr-o clară separare între deţinătorii
bogăţiei şi masa muncitorilor.

17
 Capitolul III
EFECTELE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE

3.1 Consecinţele expansiunii coloniale

Teritoriile americane au trezit un interes atât de mare în autorităţile spaniole în special datorită
faptului că aici se descoperă foarte repede zăcăminte de aur şi argint, în special în Mexic şi Peru.
Imediat, europenii încep exploatarea acestora folosindu-se de manopera ieftină reprezentată de
băştinaşi. Constituţia fizică a acestora rezuultă însă nepotrivită pentru efortul mare pe care îl
presupune activitatea minerară, fiind înlocuiţi treptat de sclavi aduşi din Africa.
Sosirea metalelor preţioase în Spania se traduce într-o uriaşă creştere a bogăţiei pe care se poate
baza coroana spaniolă, precum şi în sporirea traficului comercial între Bătrânul Continent şi Lumea
Nouă, dar şi într-o problemă din ce în ce mai gravă pentru unele manufacturi spaniole. Marea
cantitate de aur şi argint care circulă, afectează valoarea metalelor preţioase, care pierd puterea de
cumpărare faţă de alte produse, în special agricole, producând astfel o inflaţie crescândă.
Ca efect al inflaţiei, preţurile produselor spaniole încep să crească, favorizând astfel
comercializarea bunurilor provenind din restul Europei, mai ieftine, cu un efect negativ asupra
industriei locale. Inflaţia nu rămâne, însă, confinantă multă vreme la peninsula iberică, ci începe să
se răspândească pe întregul continent european urmând liniile traficilor comerciale spaniole, cu un
ritm care rezultă cu atât mai mare, cu cât aceste schimburi sunt mai intense. Astfel, datorită faptului
că preţurile care cresc cel mai mult, sunt cele ale bunurilor cu o cerere mai mare – printre care mai
ales cerealele – pe la sfârşitul secolului al XVI-lea devine mai convenabil importul de astfel de
produse de la regiunile periferice ale Europei, unde ele pot fi achiziţionate plătind cu manufacte, cu
evidente efecte negative asupra producţiei agricole locale.

3.2 Scimbările în structurile productive ale Europei

Evoluţia economică a secolului al XVI-lea, puternic influenţată de marile descoperiri geografice şi
de înfiinţarea imperiilor coloniale, restructurând sistemul productiv continental, produce şi o
mişcare demografică semnificiativă, cu importante efecte cantitative şi calitative.
Din punctul de vedere cantitativ, o creştere semnificativă a populaţiei se înregistrează deja din
secolul al XV-lea, iar acest trend ascendent continuă în secolul al XVI-lea, fiind favorizat de o mai
mare disponibilitate de mijloace de subsistenţă garantată de îmbunătăţirile introduse în agricultură
şi, totodată, de creşterea nivelului schimburilor comerciale.
Istoria demografică nu poate, însă, să fie limitată la simpla mişcare cantitativă a populaţiei, ci
trebuie să centreze analiza asupra altor factori interni, printre care este foarte important, pentru
19
secolul al XVI-lea, procesul de urbanizare. În această perioadă începe să apară decalajul – care se
va adânci în secolele următoare – între regiunile europene urbanizate şi cele dominate de o
economie prevalent agrară. Creşterea numărului de locuitori din mediul urban se datorează în
primul rând dezvoltării activităţilor comerciale şi manufacturiere, precum şi expansiunii
admnistraţiei publice, consecinţă a implementării Statului modern. Presiunea asupra marilor oraşe
determină, însă, şi apariţia unor probleme sociale de mare relevanţă; un impact major îl are
fenomenul cunoscut sub denumire de vagabondaj, care tinde să devină endemic în unele regiuni ale
Europei şi care favorizează apariţia unei microcriminalităţii pe care autorităţile încearcă să o
limiteze prin măsuri radicale şi uneori dramatice: doar ca exemplu, merită amintit faptul că în unele
State şomajul – indiferent dacă voluntar sau obligat – este pedepsit ca şi o crimă.
De-a lungul secolului al XVI-lea, deci, se înregistrează o creştere a traficilor comerciale şi o
dezvoltare a mediului urban; elementul fundamental al economiei rămâne, însă, agricultura.
Schimbările care se produc în domeniul agricol sunt cele care dău tonul vieţii economice. În această
perioadă, producţia agricolă creşte, nu doar datorită expansiunii colturilor şi a cuceririi de noi
teritorii, ci şi în virtutea investiţilor majoare de capitale, îmbunătăţirilor introduse în tehnicile de
cultivare şi schimbărilor în relaţiile de muncă. În general, se asistă la redirecţionarea profiturilor
rezultate din activitatea comercială spre mediul rural; negustorii folosesc profiturile lor pentru a
achiziţiona proprietăţi rurale, şi deschiderea sistemului economic general permite şi o creştere a
mobilităţii sociale, oferindu-i şansa unor ţărani îmbogăţiţi să intre în rândurile proprietarilor. Pe de
altă parte, şi vechii proprietari încep să instaureze relaţii noi pe proprietăţile lor, care nu mai sunt
folosite pentru a produce o rentă de consumat în bunuri de lux, ci sunt parţial reinvestite pentru a
spori capacitatea productivă. Această evoluţie rezultă, apoi, mai accentuată în ţările interesate de
Reforma protestantă. Aici, exproprierea bunurilor aparţinându-i Bisericii catolice oferă o şansă
majoară de achiziţionare de pământuri, vândute de prinţii către privaţi, care nu le mai folosesc ca şi
formă de asigurare pentru a preveni riscurile conaturate activităţilor comerciale şi financiare,
devenind dimpotriva o nouă sursă de venituri, mai ales datorită creşterii cererii de produse agricole.
În acest sens, investiţiile în mediul rural nu sunt destinate doar achiziţionării de noi proprietăţi, ci şi
îmbunătăţirii procesului productiv.
Astfel, începe să apară şi în mediul rural – desigur, încă limitat la unele zone geografice mai
dezvoltate – o figură nouă, cea a antreprenorului, fie proprietar sau chiriaş, care dispune de un
capital iniţial pe care îl reinvesteşte într-o activitate economică în vederea producerii unui venit mai
mare. Răspândirea acestor fenomene – care pot fi definite de protocapitalism agrar – se introduce
într-o reaşezare mai amplă a relaţiilor economice şi sociale, determinată în mare parte de mişcările
de populaţie din mediul rural spre cel urban, precum şi de exploatarea resurselor naturale ale

20
coloniilor, de o mai mare concentrare de bogăţii în mâinile straturilor sociale protoburgheze şi de
creşterea numărului de muncitori salariaţi.

3.3 Ierarhia socială şi criza valorilor

În ciuda schimbărilor care se produc pe plan economic, politic şi social, secolul al XVI-lea nu
reuşeşte să modifice în mod substanţial ierarhia socială tradiţională. Oricât de mult s-ar sublinia
elementele novatoare introduse de marile monarhii moderne, oricât de mult s-ar pune accentul pe
apariţia unor pături sociale burgheze, trebuie recunoscut faptul că puterea şi prestigiul social rămân
încă în mâinile aristocraţiei tradiţionale de origine feudală.
Desigur, relaţiile de putere se schimbă, dar nu atât de mult încât să producă o răsturnare a
situaţiei. Cea mai vizibilă caracteristică a dezvoltării sociale din secolul al XVI-lea este dată de
ingresul funcţionarilor publici şi negustorilor în rândurile aristocraţiei, care astfel se modifică
parţial, păstrând totodată rolul de strat social dominant. Recrutarea burghezilor în rândul nobilimii
este facilitat de venalitatea funcţiilor, care îi oferă celor care deţin un capital iniţial posibilitatea de a
intra în administraţia publică, cumpărând o funcţie şi obţinând astfel posibilitatea de a incamera o
rentă. Astfel, ei renunţă la activităţile lor tradiţionale, propiu-zis burgheze, obţinând titluri nobiliare.
Aceeaşi procedură se înregistrează şi în cazul marilor negustori internaţionali şi marilor bancheri,
care întreţin relaţii cu Statul. La un moment dat, şi ei îşi asigură patrimoniul devenind feudatari,
achiziţionând titlurile şi privilegiile proprii aristocraţiei tradiţionale, care garantează prestigiul şi
puterea sociale. Acest proces general a fost definit de Fernand Braudel „trădarea burgheziei”.
Această „trădare” a burgheziei se produce, însă, deoarece condiţiile generale economice şi
sociale împing în această direcţie. Activităţile negustoreşti, financiare şi manufacturiere oferă,
desigur, posibilitatea de imbogăţire rapidă, dar nu şi siguranţa, care poate fi garantată de privilegiile
conaturate cu statutul de nobil. Evident, acest proces produce şi rezistenţe, mai ales în rândul
aristocraţiei tradiţionale de origine medievală, care îşi arată ostilitatea vis-a-vis de aceşti parveniţi,
depunând mari eforturi pentru a ne evita ascensiunea socială. Cu toate acestea, presiunea provenind
din rândul burgheziei, precum şi interesul demonstrat de monarhiile, interesate să limiteze puterea
nobilimii, au de obicei succes.
Inflaţia de titluri – ca de exemplu cea care se înregistrează în Spania în legătură cu titlul de
hidalgo – exprimă, printre altele, permanenţa unei mentalităţi care consideră oţiul ca fiind virtutea
supremă. Elanul burghez, care caracterizează prima jumătate a secolului al XVI-lea, este astfel
parţial limitat de ierarhia tradiţională. Ca reacţie, acele nuclee de burghezie care, cu toate
dificultăţile de rigoare, rămân fidele propriei condiţii, încep să elaboreze o nouă scară valorică,
punând un accent deosebit pe demnitatea care decurge de la bogăţia burgheză, considerată ca fiind

21
pe acelaşi plan cu cea aristocrată. Se pun astfel premisele conflictelor sociale şi politice care vor
domina, împreuna cu tensiunile religioase şi cu transformarea structurilor statale, întreaga epocă
modernă până la Revoluţia franceză.

22
 Capitolul IV
STATUL MODERN

4.1 Centralizarea puterii

În Evul Mediu, marii domni feudali exercitau o suveranitate aproape completă asupra proprietăţilor
lor. Ei recunoşteau datoriile lor de fidelitate faţă de suveran, dar legătura dintre monarhia şi
feudalitate era bazată pe un fel de contract care punea cele două părţi pe acelaşi nivel. De aici
derivau mai multe probleme: instabilitate politică, conflicte dintre cele două părţi, lipsă unei politici
unitare a Statului, anarhie.
Între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, se răspândeşte peste tot în Europa – şi mai ales în partea
occidentală – tendinţa de depăşire a acestei situaţii, care îşi trage originea şi forţa în transformările
generate în rândul societăţii de dezvoltarea economică şi culturală. Această tendinţă generală este
mai puternică în acele ţări în care monarhiile reuşiseră să constituie o bază teritorială mai amplă:
modelele tradiţionale sunt considerate, în acest sens, Franţa, Spania şi Anglia, ţările marilor
monarhii, unde schimbarea instituţiilor statale este mai clar şi evident.
În această etapă istorică, factorul principal al dezvoltării politice este reprezentat de consolidarea
puterii centrale în detrimentul centrelor de putere locale şi periferice. Din a două jumătate a
secolului al XV-lea, în marile monarhii europene organizarea internă a Statelor începe să fie supusă
unui proces de schimbare. Henric al VII-lea (1485-1509) în Anglia, Ludovic al XI-lea (1461-1483)
în Franţa şi Ferdinand de Aragon (1479-1516) în Spania sunt marii protagonişti ai acestui proces.
Obiectivul comun al acestor regi eset cel de a centraliza puterea în mâinile lor şi de a se dota de
instrumentele juridice care să permită un exerciţiu al puterii direct şi extins asupra tuturor supuşilor
lor, indiferent de apartenenţa socială. Această politică este îndreptată în primul rând împotriva
forţelor sociale care, până atunci, împărtăşiseră şi limitaseră suveranitatea regală, printre care, în
primul rând, marea aristocraţie feudală, clerul şi oraşele libere.
Pentru a atinge acest obiectiv, monarhiile au nevoie să limiteze rolul social şi politic al
aristocraţiei, care în sistemul medieval îi oferă regelui armatele necesare implementării politicii sale
externe. În acest scop, regii creează armate permanente, alcătuite de soldaţi de meseriă aflaţi în
subordinea directă a monarhului. Regii se dotează, astfel, de un instrument fundamental pentru
implementarea politicii sale externe, dar şi pentru a limita starea de anarhie caracteristică pentru
epoca medievală. Armata de tip nou, permanentă şi profesionistă, presupune însă costuri uriaşe, pe
care regii nu le pot suporta apelând exclusiv la patrimoniu personal. Pentru a rezolva problemele
financiare legate de întreţinerea armatei, monarhiile încep un proces de raţionalizare a sistemului
fiscal, încercând să limiteze privilegiile stărilor sociale tradiţionale şi implementând un sistem de
24
culegere a taxelor şi impozitelor mai eficient; totodată, regii sunt obligaţi să mărească presiunea
fiscală, introducând taxe şi impozite noi, din cele mai multe ori fără acceptul instituţiilor tradiţionale
– Cortes, parlamente, stări generale etc. – unde s-ar putea produce o rezistenţă din partea stărilor
sociale privilegiate. O politică externă eficientă presupune, însă, şi o serie de informaţii constante.
Pentru a le obţine, Statele se dotează de o reţea de reprezentanţe diplomatice stabile; astfel, se
produce o revoluţie structurală a artei diplomatice; ambasadorul de tip nou nu mai trebuie să se
limiteze la acţiunea de reprezentare a intereselor suveranului său, ci trebuie să ofere informaţii
aproape zilnice despre situaţia economică, socială, culturală şi politică a Statului în care este
rezident. Pe plan intern, în sfârşit, comanda politică, care devine generală, trebuie implementată în
mod eficient, iar pentru a atinge acest obiectiv monarhiile moderne se dotează de un aparat
birocratic specializat, capabil să garanteze aplicarea măsurilor stabilite de regele şi de consilierii săi
pe întegul teritoriu statal.
Pentru a atinge toate obiectivele propuse, monarhiile au nevoie, printre altele, de a spori influenţa
şi prestigiul de care se bucură în rândul populaţiei. În acest sens, propaganda regală apelează la
tradiţionala concepţie sacrală a puterii, în conflict cu concepţia contractualistă specifică pentru Evul
Mediu. Cu alte cuvinte, din ce în ce mai mult se afirmă ideea că puterea regală provine direct de la
Dumnezeu, şi nu de la un pact social încheiat între rege şi supuşii săi, reprezentaţi de stările sociale.
Prin această cale, puterea monarhică tinde să devină tot mai independentă de puteriile intermediare
interne, precum şi de cele universale, reprezentate de Imperiu şi papalitate.
Acest proces aduce inevitabil la o serie de conflicte cu Biserica, deţinătoarea unor puteri feudale
şi unor privilegii fiscale semnificative, care încearcă să păstreze neatinsă autonomia de care se
bucură atât pe plan religios cât şi politic. Suveranul, evident, nu poate accepta limitările pe care
autonomia Bisericii şi caracterul ei universalist le-ar pune puterii sale, încercând să subordoneze
intereselor sale puterea spirituală şi politica ecleziastică, în cadrul unei politici care ar putea definită
ca fiind cezaropapistă. Criza religioasă din secolul al XVI-lea este, în consecinţă, un element
important al evoluţiei politico-instituţională, influenţată pe de altă parte şi de răspândirea
mentălităţii laice şi a spiritului critic operată de cultura umanistă şi renascentistă.
Cu toate acestea, procesul descris nu elimină cu totul particolarismele şi privilegiile feudale.
Regele are nevoie în continuare de sprijinul aristocraţiei pentru a conţine presiunea socială şi
politică a burgheziei nascânde şi a ţărănimii. Deşi se transformă profund, deşi puterea sa politică
este limitată de creşterea atribuţiilor monarhiei, feudalitatea păstrează, până la Revoluţia franceză şi
în multe părţi ale continentului inclusiv după această, statutul social de stare dominantă, şi acesta nu
doar datorită bogăţiilor pe care le deţine, ci şi în virtutea privilegiilor politice şi jurisdicţionale pe
care le păstrează.

25
 Noul sistem politic, cunoscut sub denumirea de „Stat modern”, reflectă în parte nevoile
burgheziei negustoreşti, financiare şi manufacturiere, oferind totodată mai mult spaţiu bogăţiei şi
culturii. În nicio ţară, însă, acest proces nu se realizează reducând în mod total rolul politic al
nobilimii. Birocraţia, armata, justiţia, continuă să fie conduse de reprezentanţii aristocraţiei. În
acelaşi timp, însă, suveranii sunt nevoiţi să conştientizeze că puterea, soliditateta şi siguranţa internă
a Statelor depind din ce în ce mai mult de activitatea economică a străturilor burgheze, care oferă şi
resursele financiare necesare pentru asigurarea buna funcţionare a aparatului statal. În acest context,
nu este de mirare că epoca modernă este dominată de conflictualităţi interne puternice şi frecvente,
provocate pe de o parte de rezistenţele opuse de stările privilegiate la politica de centralizare a
monarhiilor, iar pe cealaltă de presiunea exercitată de burghezia asupra aparatului statal şi asupra
orientărilor politice ale suveranilor. Nu este de mirare atunci, că în momentul central al acestei
etape istorice se verifică mari revoluţii şi în acele State care prezintă instituţii monarhice solide,
precum Anglia, Franţa sau Spania.

4.2 Monarhia engleză

De la cucerirea normandă a insulei, Anglia experimentase forme de monarhie mai energice faţă de
celelalte State europene. Tendinţa spre exercitarea unui control viguros asupra marilor feudatari şi
asupra Bisericii fusese aici mai accentuată decât altundeva, iar baronii locali nu reuşiseră să creeze
aceea situaţie de anarhie care la sfârşitul Evului Mediu devenise o trăsătură definitorie a Europei
continentale. Presiunea feudală asupra monarhiei fusese contrabalanţată de organizarea politică a
burgheziei şi a micii nobilimi, care găsise un instrument de representare în Camera Comunelor, una
dintre cele două rămuri ale Parlamentului, care le garantase o posibilitate de exercitare a activităţii
politice. Şi tocmai Parlamentul îi oferise regelui sprijinul necesar pentru a reduce rolul politic al
aristocraţiei feudale şi al Bisericii.
Ulterior, de-a lungul secolului al XV-lea, lupta dinastică, denumită Războiul celor Două Roze,
produce epuizarea mai multor familii aparţinându-i aristocraţiei tradiţionale, eliminând astfel
ultimele ameninţări de anarhie feudală. Astfel, când acest război se încheie, cu urcărea la tron a lui
Henric al VII-lea Tudor, orice opoziţie la reformarea Statului este deja înlăturată.
Politica represivă la adresa marilor baroni condusă de noul rege apare atunci perfect normală şi
chiar necesară pentru a garanta siguranţa şi pacea internă. Confiscări de proprietăţi şi condamnări la
diferite pedepse sunt folosite nu doar pentru a pedepsi familiile implicate în războiul civil de la
jumătatea veacului al XV-lea, ci şi ca instrument pentru a anihila rezistenţele pe care familiile
nobiliare ar fi putut să le opună procesului de centralizare a puterii politice în mâinile suveranului.
În acest efort, regele se foloseşte de unele structuri politice, printre care deosebit de important este

26
Consiliul privat, alcătuit de miniştri care administrează diferite domenii ale vieţii publice; alt
organism prepus să garanteze ordinea internă şi să reprimă orice formă de anarhie feudală este aşa-
zisă Star Chamber, un adevărat tribunal politic dotat de puteri excepţionale.

Războiul Rozelor, 1455-1485

4.3 Monarhia franceză

De-a lungul Evului Mediu, anarhia feudală atinge cote alarmante în Franţa, ceea ce determină o
vastă operă de reformă a Statului de către dinastia regală. Această acţiune de modernizare a
structurilor statale vizează de la început două domenii extrem de importante, precum armata şi
fiscul, ceea ce face ca Franţa să aibă deja în timpul regatului lui Ludovic al XI-lea cea mai mare şi
eficientă armată din Europa. Creşterea cheltuielilor pe care acţiunea monarhiei le presupune nu
poate fi suportată de către patrimoniul regal, aşa cum ar fi fost obligatoriu ţinând cont de obiceiurile
de origine medievală. Desigur, nu este o situaţie cu totul nouă, şi deja în trecut regii apelaseră la
impozite extraordinare, autorizate de adunarea Stărilor generale, pentru a susţine costurile din ce în
27
ce mai mari ale noii politici. Noutatea constă în faptul că, începând cu sfârşitul secolului al XV-lea,
o serie de taxe şi impozite extraordinare tind să devină ordinare şi sunt colectate fără acordul
prealabil al Stărilor generale. Astfel, în scurtă vreme monarhia ajunge să aibă la dispoziţie surse
financiare sigure şi un sistem fiscal stabil, care le oferă posibilitatea de a dezvolta o politică
generală mai eficientă pe termen lung.
Aceste schimbări se traduc, însă, şi într-o creştere a aparatului birocratic, datorată în special
nevoilor unor domenii precum finanţele şi justiţia. Organul principal de guvernare a Statului este
Consiliul regelui, iar pe lângă acestuia să dezvoltă treptat curţile supreme: Marele consiliu şi
parlamentele (organe judecătoreşti, care nu trebuie confundate cu adunările reprezentative care au
aceeaşi denumire). De la aceste organisme centrale, originează o reţea birocratică care se extinde la
întregul teritoriu statal şi care, în secolul al XVI-lea, ajunge să fie alcătuită de peste 12.000
funcţionari.
Cea mai mare parte a acestor ofiţeri publici nu primeşte un salariu din bugetul de Stat. Pentru a
rezolva problema financiară generată de creşterea aparatului birocratic, curtea franceză inventează
un sistem – destinat să aibă mare succes de-a lungul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea – bazat pe
vânzarea funcţiilor publice, răsplata urmând să fie plătită ulterior de cei administraţi. Fără a intra în
detalii privind sistemul birocratic francez, se poate spune că în scurt timp regele va găsi în birocraţia
publică un puternic instrument de control aflat în subordinea sa directă. Mulţi dintre aceşti ofiţeri,
mai ales la nivele cele mai ridicate, provin din rândul nobilimii sau din cel al burgheziei.
În paralel cu dezvoltarea aparatului statal, continuă procesul de unificare politic-teritorial,
precum şi formarea unei prime conştiinţe proto-naţionale. În acest sens, cele două evenimente
majoare, care caracterizează secolul al XVI-lea, sunt achiziţia ducatului de Burgundia după moartea
lui Carol Temerarul şi confiscarea fiefului aparţinându-i ducelui Carol al III-lea de Bourbon-
Montpensier, care se extindea pe un teritoriu cuprinzând Bourbonnais, Marche şi Auvergne.
Ulterior, în anul 1539, regele adoptă două decrete destinate să consolideze unitatea ţării: în primul
rând, obligă preoţii să îi înregistreze pe nou-născuţii şi decedaţii, înfiinţând astfel o primă formă de
stare civilă; în al doi-lea rând, abrogă folosirea limbii latine – înlocuită cu franceza modernă – în
actele judiciare. Aceste două măsuri, dacă pe de o parte garantează un control mai eficient din
partea Statului, pe cealaltă tind să reducă, deşi în mod indirect, rolul Bisericii în viaţa politică.
În această politică ecleziastică, regele primeşte sprijinul unei părţi a clerului francez, influenţat
de o nouă doctrină denumită galicanism, care susţine în mod fundamental că, pe teritoriul Franţei,
Biserica trebuie să fie guvernată de către episcopii, limitându-se astfel prerogativele papale. În
special, curentul galican susţine că Biserica romană nu are dreptul de a colecta tribute şi dijme,
acestea urmând să rămână la dispoziţia Bisericii naţionale. Clerul galican nu doreşte să sprijine

28
autonomia de Roma pentru a se subordona autorităţii regale, iar în acest sens se va opune
tendinţelor centralizătoare ale monarhiei, dar este evident că o Biserică autonomă nu ar fi putut să
nu se sprijine pe Statul, astfel încât cele două tendinţe – cea autonomistă a Bisericii franceze şi cea
centralizatoare a monarhiei – sfârşesc prin a se suprapune.

Creşterea fiscalităţii în Franţa în epoca lui Ludovic al XI-lea

4.4 Monarhia spaniolă

Mult mai clară decât în Franţa este subordonarea Bisericii faţă de monarhie care se produce în
Spania. Acest fapt se datorează în mare parte procesului de unificare teritorială, care în Spania este
rezultatul unui război de lungă durată - denumit Reconquista - cu puternice coloraturi religioase.
Suveranii spanioli care conduc lupta de recucerire a Peninsulei iberice de sub dominaţia arabă
dobândesc treptat un dublu caracter, de unificatori ai Statului şi de apărători ai credinţei, la care nu
vor renunţa nici după înfrângerea ultimului avampost arab în Europa, reprezentat de Regatul

29
Granadei, ocupat de armatele Regilor Catolici (titlul cu care sunt denumiţi regii spanioli) în anul
1492.
Exprimarea cea mai clară a acestui dublu caracter este reprezentată de Inchiziţia. Apărută la
sfârşitul secolului al XII-lea ca instituţie exclusiv religioasă, subordonată episcopilor, această
devine în Spania un puternic instrument în mâinile suveranilor. În timpul Evului Mediu, Inchiziţia
pontificală funcţionează doar în cadrul Coroanei de Aragon, în timp ce Castilia nu adoptă această
instituţie până în anul 1478. Inchiziţia castiliană prezintă însă unele diferenţe faţă de cea aragoneză
de origine medievală, cea mai importantă dintre acestea fiind faptul că ea este subordonată direct
autorităţii regale, regelui revenindu-i dreptul de a alege inchizitorii, de a prelua bunurile sechestrate
condamnaţilor şi de a adopta directivele privind funcţionarea instituţiei. Dreptul de apel la
autoritatea papală este suprimat, astfel încât inchizitorii se transformă treptat într-un fel de
funcţionari în slujba Coroanei. Una dintre primele măsuri adoptate de Inchiziţia este persecuţia şi
apoi expulzarea evreilor (1492), o decizie care va avea consecinţe negative asupra evoluţiei sociale,
economice şi intelectuale a Spaniei, îndepartând una dintre cele mai active componente sociale ale
regatului. În general, se poate spune că controlul Statului asupra Inchiziţiei are efecte duplicitare, pe
de o parte ajutând la efortul de unificare a ţării, pe cealaltă limitând libertatea de exprimare şi, în
consecinţă, îngreunând dezvoltarea culturală.
Alaturi de aceste manifestări de fanatism religios, însă, Spania este caracterizată şi de un puternic
efort de reformă internă a Bisericii, al cărui protagonist este cardinanul Ximenes de Cisneros, foarte
apropiat de regina Isabela. Acesta va juca un rol deosebit de important şi în reforma Statului care,
ca şi în Anglia şi Franţa, este îndreptată spre limitarea rolului politic al aristocraţiei. În timpul
Reconquistei, nobilimea jucase un rol de prim plan, punând la dispoziţia coroanelor rezursele

financiare şi umane necesare, obţinând în schimb o serie de privilegii care se traduceau, de cele mai
multe ori, în scutiri de impozite. Reforma Statului începută de regii catolici vizează, în primul rând,
revocarea treptată a acestor privilegii, precum şi demolarea castelelor şi cetăţilor medievale -

adevărate centre de putere alternative, capabile să alimenteze anarhia feudală – şi cooptarea în

funcţiile publice jurişti de origine altă decât cea nobiliară (denumiţi letrados). Pentru a atinge

obiectivul destrămării puterii nobiliare, Coroana se foloseşte de o altă instituţie de origine

medievală – aşa-zisă Hermandad – adică o asociaţie creată în perioada medievală de oraşele şi

comunele cu funcţia de păstrare a ordinii publice. Acest corp înărmat este pus sub controlul direct al

regelui, iar atribuţiile sale sunt extinse. Atinse obiectivele dorite, însă, puterile sale sunt reduse şi o

serie de taxe introduse pentru a o menţine sunt abrogate, acesta fiind posibil datorită faptului că,

30
între timp, monarhia a reuşit să creeze o armată stabilă de profesionişti, favorizată fiind şi de

creşterea demografică care caracterizează Castilia în această epocă, şi care produce un surplus de

populaţie care vede în meseria armelor singura posibilitate de a obţine un loc de muncă.

Spania în timpul Regilor Catolici

4.5 Sfântul Imperiu Roman

La sfârşitul secolului al XV-lea, Sfântul Imperiu Roman reprezintă un mozaic de State

independente, unite între ele de subordonarea comună faţă de Impăratul. Acesta din urmă reprezintă
în realitate mai mult un simbol decât un factor politic dotat de o putere reală, datorită faptului că el
nu poate dispune nici de o armată aflată în subordinea sa, nici de o birocraţie şi de o fiscalitate

extinse asupra întregului teritoriu imperial. Există, desigur, un guvern imperial, aşa cum există şi un

tribunal, care urmăresc împăratul în călătoriile sale. Toate centrele de putere centrale şi periferice
găsesc un loc de întâlnire într-o Dietă imperială (Reichstag), convocată de către împărat pentru a
dezbate problemele Imperiului. Această Dietă este alcătuită din trei mari colegi electorali (Marii
Electori - care participă la alegerea împăratului -, nobilii şi oraşele imperiale).

31
 Pornind de la ameninţările la care Imperiul este expus (ameninţarea otomană şi anarhia
internă)împăratul Maximilian I încearcă să impună o reformă capabilă să îi asigure o putere reală
asupra domeniilor imperiale. În cadrul Dietei de la Worms din 1495 se ajunge la un prim rezultat:
războaiele private - până atunci endemice - sunt interzise, este instituit un tribunal imperial şi este
fixat un impozit comun. Lipseşte însă cu desăvârşire o administraţie imperială care să îi ofere
împăratului posibilitatea de a implementa politicile proprii pespaţiul întregului Imperiu. Alte
încercări ulterioare de centralizare a puterii politice în mâinile împăratului eşuează, iar Dieta de la
Augsburg din anul 1500 stăbileşte înfiinţarea unui Consiliu de Stat alcătuit de 20 de principi şi
prezidiat de împăratul însuşi, recunoscut ca fiind singura instituţie îndreptăţită să ia deciziile
referitoare la Imperiu.
Dacă la nivelul structurii imperiale, reforma lui Maximilian se dovedeşte a fi un eşec, la fel nu se
poate spune de evoluţia politică internă fiecărui Stat care alcătuieşte compaginea imperială. Chiar
împăratul reuşeşte să implementeze o politică modernizatoare în cadrul domeniilor sale personale,
denumite Erbländer, care cuprind Austria, Stiria, Carintia, Carniola, Tirolul, o parte a Alsaciei şi,
dupîă casatoria Maria de Burgundia, şi teritoriile flamande. Mai mult de consolidarea puterii
imperiale, deci, Maximilian se ocupă în primul rând de expansiunea propriilor posesiuni personale
şi familiale, realizată fie prin politica matrimonială, fie printr-o politică externă îndrăzneaţă, mai
ales înspre Europa central-răsăriteană, unde împăratul vienez se loveşte însă de expansionismul
otoman.

4.6 Imperiul otoman

Foarte diferit de Statele europene este Imperiul otoman, chiar dacă acest „uriaş politic” este alcătuit
de teritorii diferite din punctul de vedere etnic, lingvistic şi religios. Consolidarea Statului începe
timpuriu, în timpul domniei lui Mahomet al II-lea Cuceritorul (1451-1481). Cucerirea
Constantinopolului impune un mare efort de reconstrucţie şi de repopulare a fostei capitale
bizantine, devenită între timp capitala Imperiului otoman cu numele de Istanbul, îi oferă sultanului
şansa de a porni un larg proces de reorganizare internă. În acelaşi timp, otomanii continuă procesul
lor de expansiunea în Peninsula balcanică şi în Marea Egee. În anul 1459 Serbia devine provincie
otomană; Grecia este cucerită în integralitate în 1460; în 1464 este rândul Bosniei, iar în perioada
1455-1470 sunt ocupate mai multe insule din Marea Egee, care reduc simţitor prezenţa italiană - şi
mai ales genoveză - în Levant. Expansiunea otomană în Balcanii continuă şi cu Baiazid al II-lea,
succesorul lui Mahomet al II-lea, care profită de conflictele dinastice care izbucnesc la moartea
regelui maghiar Matei Corvin.

32
 Capitolul V
POLITICA ÎN EPOCA LUI CAROL QUINTUL

5.1 Războiul italian din 1494-1498

O altă zonă fierbinte a Europei la începutul epocii moderne este Italia, unde timp de o jumătate de
veac se desfăşoară o serie de războaie menite să asigure supremaţia asupra continentului. Prima
încercare de a impune un control străin asupra Peninsulei are loc în anul 1494, când regele francez
Carol al VIII-lea coboară în Italia sub pretextul revendicării drepturilor istorice pe care casa de
Anjou le avansa asupra Regatului Neapolelui. Aceste drepturi îi oferă regelui francez şansa de a
încerca o invazie a Italiei, primul pas spre obţinerea coroanei imperiale şi spre recrearea unui
Imperiu european precum cel al lui Carol cel Mare, capabil printre altele să recucerească locurile
sfinte.
Proiectul lui Carol al VIII-lea, deşi anacronistic şi fantastic, este bazat însă pe o analiză realistă a
situaţiei politice din Italia, caracterizată de conflicte interne politice şi sociale pe care Pacea de la
Lodi din 1454 nu reuşise să le rezolve. Înainte să înceapă expediţia sa, regele francez îşi aisgură
neutralitatea principalelor puteri europene printr-o serie de cesiuni teritoriale. Astfel, Henric al VII-
lea al Angliei primeşte promisiunea unei sume băneşti, de care are mare nevoie pentru a conduce
politica sa în interiorul regatului; Maximilian de Habsburg primeşte Artois şi Franche-Comté, iar
Ferdinand de Aragon, Roussillon şi Cerdanya. Obţinută astfel neutralitatea puterilor, în septembrie
1494 Carol al VIII-lea întră în Italia fără a întâlni vre-o rezistenţă.
Înaintearea sa este fulgerătoare, şi determină prăbuşirea echilibrului politic italian, deja slăbit de
crizele continue. La Milan, Ludovic Sforza profită de ocazia pentru a-l înlătura de la conducerea
Statului pe nepotul său Gian Galeazzo, care moare în condiţii suspecte în anul 1495; în Florenţa
familia Medici este înlăturată de la putere şi domnia este înlocuită de o republică dominată de figura
lui Girolamo Savonarola, care impune un regim aproape teocratic; la Neapol, baronii locali se
declară pentru francezii, împotriva monarhiei; Veneţia, profitând de situaţia, ocupă o serie de
porturi în regiunea Apulia, întărind astfel predominanţa sa în Marea Adriatică. Ajuns la Neapol, în
ziua de 22 februarie 1495 el este incoronat rege.
Între timp puterile italiene, conştiente de faptul că prezenţa regelui francez în Italia reprezintă un
risc pentru siguranţa lor, formează o alianţă antifranceză, susţinută de împăratul şi de regele
Spaniei. Sub ameninţarea izolării sale în sudul Italiei, Carol al VIII-lea hotărâşte să se retragă spre
Franţa. Pe 6 iulie 1495, trupele alianţei italiene încearcă să oprească marşul său, dar sunt învinse în
batalia de la Fornovo, şi regele Franţei reuşeşte să ajungă fără alte probleme la Paris.

33
 Carol al VIII-lea moare în data de 7 aprilie 1498, fără să fi renunţat vre-o dată la intenţia sa de a
cuceri Italia. Acest proiect politic este reluat de urmaşul său, Ludovic al XII-lea, care adaugă la
revendicările asupra Regatului Neapolelui, cele privind ducatul milanez, garantate de relaţiile de
rudenie cu familia Visconti, care dominase acest Stat până la înlocuirea sa de către familia Sforza.
Pregătind expediţia sa, pe plan diplomatic el ţine în mai mare consideraţie echilibrele italiene.
Astfel, îi promite Veneţiei o serie de teritorii care urmează să fie desprinse din ducatul din Milan,
iar elveţienilor Cantonul Ticino; se angajează să susţină încercarea lui Cesare Borgia, fiul papei
Alexandru al VI-lea, de a cuceri teritoriile din Romagna, unde acesta doreşte să înfiinţeze un nou
Stat.
Obţinută astfel neutralitatea Statelor italiene, Ludovic al XII-lea întră în Italia, ocupând Milano
în data de 2 septembrie 1499. O dată anexat acest ducat, el abordează chestiunea napolitană,
semnând Tratatul din Granada cu regele Spaniei (2 noiembrie 1500), care stipulează împărţirea
Regatului între francezii şi spaniolii. Acest tratat nu garantează însă succesul politicii condusă de
regele francez. În scurtă vreme, francezii şi spanioşii ajung la un război pentru controlul efectiv al
Regatului, care se soldează cu înfrângerea regelui francez, recunoscută prin Tratatul de la Lyon din
1504. Din acel moment, şi timp de două sute de ani, Neapole va rămâne domeniu spaniol. Francezii,
în schimb, păstrează, deşi pentru scurtă vreme, ducatul Milano. La moartea papei Alexandru al VI-
lea Borgia, noul papa este ales cel mai aprig duşman al său, cardinalul Giuliano Della Rovere, care
ia numele de Iuliu al II-lea. Prin această alegere, alianţa care legase Franţa de Roma se destramă.
Prima victimă a noilor echilibre italiene este Cesare Borgia, fiul papei defunt, care cu sprijinul
francez reuşise să înfiinţeze un Stat în Italia centrală. De prăbuşirea acestei formaţiuni statale profită
Veneţia pe de o parte, care anexează o serie de teritorii în Romagna, şi Roma care impune din nou
controlul său asupra acestei regiuni.
Această evoluţie determină un nou conflict, între Roma şi Veneţia, alimentat şi de unele tensiuni
religioase. De această situaţie conflictuală profită Maximilian I, care vizează expansiunea
posesiunilor sale în Veneto. O primă încercare se soldează însă cu un eşec, şi împăratul este obligat
să cedeze Fiume (astăzi Rijeka, în Croaţia) şi Triest. După această înfrângere, Maximilian I încheie
un acord cu Ludovic al XII-lea, denumit Liga din Cambrai, la care aderă şi Roma, şi Spania, şi care
produce o mare înfrângere a veneţienilor la Agnadello, urmată de invazia teritoriului Republicii.
Aliaţii par pe punctul să-şi împartă teritoriul veneţian, dar rezistenţa opusă de populaţia, precum şi
acţiunea diplomatică a Republicii evită dezastrul. Printr-o serie de acorduri diplomatice separate,
Veneţia reuşeşte să izoleze împăratul şi să păstreze integritatea sa teritorială, fiind obligată să
cedeze doar utlimele teritorii cucerite.

34
 Imediat după încheierea păcii cu Veneţia, Iuliu al II-lea promovează o mouă alianţă, îndreptată
de dată această împotriva Franţei. La „Liga sfântă” participă elveţienii, spaniolii, Veneţia şi, mai
târziu, Henric al VIII-lea al Angliei. Conflictul se desfăşoară de-a lungul anului 1512; iniţial, în
bătălia de la Ravenna francezii obţin succesul, dar ulterior ei sunt învinşi ca urmare a intervenţiei
trupelor elveţiene, fiind obligaţi să părăsească Milano, unde este restaurată dinastia Sforza. Şi la
Florenţa, dinastia Medici este restaurată cu sprijinul spaniolilor.
Ludovic al XII-lea, însă, nu se dă bătut. Desprinzând Spania şi Veneţia din Liga sfântă, încearcă
să recucerească Milano, dar este învins din nou de elveţienii, care intră în Franţa ocupând Dijonul.
Între timp, pe 21 februarie 1513 moare Iuliu al II-lea, urmat de un papă mai paşnic, aparţinându-i
familiei Medici, care ia numele de Leon al X-lea. Doi ani mai târziu, şi Ludovic al XII-lea moare,
fiind urmat pe tronul francez de Francisc I. De la începutul regatului său, noul rege declară propria
intenţie de a redobândi teritoriile italiene. Astfel, în acelaşi an 1515 o armată franceză destul de
puternică coboară din nou în Italia, recucerind Milano şi semnând o serie de tratate cu duşmanii săi
– denumită Pace de la Noyon (1516) – care aveau ca finalitate cea de a garanta stabilitatea Europei
după mulţi ani de conflicte.

5.2 Carol Quintul

În acelaşi an cu Pacea de la Noyon, moare Ferdinand de Aragon, iar tratatul de pace este semnat de
urmaşul său Carol de Hasburg, care devine Carol I al Spaniei. Acestă, născut la Gand, în Ţările de
Jos, din uniunea dintre Ioana de Castilia şi Filip cel Frumos, moşteneşte din partea mamei coroana
Spaniei şi posesiunile sale, iar din partea tatalui Ţările de Jos şi Franche-Comté. Moartea lui
Maximilian I în anul 1519 îi oferă apoi şansa să depună candidatura pentru coroana imperială, pe
care o obţine datorită sprijinului financiar obţinut de familia Fugger, cea mai importantă familie de
banchieri din acea epocă. Ca urmare a politicii matrimoniale condusă la nivel european de
principalele dinastii, precum şi de o serie de întâmplări ocazionale, Carol de Habsburg ajunge să
constituie un imperiu care domină aproape întregul continent european, la care se adaugă
posesiunile extraeuropene ale Spaniei, devenind astfel puterea hegemonă şi reprezentând în special
o ameninţare directă la adresa Franţei, încercuită pe toate lături de domeniile habsburgice.
Acest nou „uriaş politic” care apare pe scena Europei, este destinat să joace un rol de prim plan
în viaţa politică europeană. Cu toate acestea, Carol Quintul este din multe puncte de vedere un
împărat de tip medieval. Conştient de rezistenţele pe care ar putea să le înfrunte în cadrul unui
imperiu alcătuit de teritorii atât de diferite din punct de vedere istoric, juridic, economic, social şi
cultural, el nici nu încearcă să pună în aplicare o politică de omogeneizare a domeniilor sale, legate
înte ele de relaţiile personale pe care le stabilesc cu persoana sa. Noul împărat este descurajat să

35
păşească pe această cale şi de o mare revoltă care izbucneşte, chiar în primii ani ai domniei sale, în
Spania, provocată de întroducerea de noi impozite şi de prezenţa unor miniştri flamanzi. Această
mişcare, denumită Guerra de las Comunidades de Castilia, pune în pericol stabilitatea tronului
spaniol, şi este înăbuşită cu mari greutăţi.
Altă trasatură care face din Carol Quintul ultimul împărat de tip medieval este reprezentată de
tendinţa sa de a vedea în concentrarea unei puteri atât de mari în mâinile sale rezultatul unui desen
divin care are ca şi obiectivapărarea lumii creştine, ameninţată de înaintarea otomană şi de
izbucnirea Reformei protestante. Carol Quintul se percepe, deci, ca fiind destinatarul unei misiuni
istorice menite să înfrunte şi să învingă aceste două ameninţări, de acord cu principalele puteri
europene. Unirea tuturor principilor creştini într-o nouă cruciadă îndreptată împotriva duşmanilor
religiei, fie ei interni sau externi, nu este însă mai mult decât un vis medieval. În timp ce Carol
Quintul doreşte să guverneze un imperiu medieval, creştin şi european, el realizează un imperiu de
tip modern, dinastic şi colonial, bazat pe o serie de relaţii şi de interese prevalent economice.
Aceste dificultăţi sunt imediat evidente. Apariţia imperiului său produce mai multe conflicte cu
puterile europene, şi în special cu Franţa, ameninţată de prezenţa habsburgică la graniţele sale. Din
nou, în acest conflict devine central rolul Italiei, şi în special cel al ducatului Milano, strategic
pentru Carol Quintul pentru că garantează legătura dintre domeniile sale din Europa central-
răsăriteană şi cele occidentale. Mai mult, Milano îi ar fi oferit impăratului o posibilitate reală de a
impune propria hegemonie asupra Reopublicii genoveze, extrem de importantă din punct de vedere
economic. După Pacea de la Noyon, deci, Italia devine din nou câmpul de luptă unde se confruntă
puterile interesate să impună hegemonia lor asupra Europei.
Războiul, latent în primii ani, izbucneşte în anul 1525. La Pavia se desfăşoară o mare batalie în
care se confruntă armatele imperiale şi cele franceze, şi care se încheie cu înfrângerea franceză.
Însuşi Francisc I este luat ostatic şi obligat să semneze un tratat de pace extrem de dur, pe care el îl
denunţă imediat ce este eliberat. Statele italiene, care până în acel moment îl susţinuseră pe Carol,
înţeleg că incorporarea ducatului milanez printre domeniile sale riscă să devină o ameninţare pentru
independenţa Peninsulei. În aceste condiţii, papa Clement al VII-lea şi Veneţia acceptă invitaţia
franceză de a adera la Liga din Cognac, încheiată în anul 1526, în momentul în care otomanii
lansează o puternică ofensivă împotriva Ungariei, ameninţând în caz de victorie graniţa Imperiului.
Răspunsul lui Carol Quintul nu se lasă aşteptat, şi o puternică armată compusă de mercenari
germani coboară în Italia, ajungând până la Roma, care este prădată de trupele imperiale
nemulţumite pentru faptul de a nu fi primit salariile promise.
Profitând de emoţia generată de Prădarea Romei, Francisc I hotărâşte să treacă la acţiune,
declarând războiul. O armată recucereşte Milano şi se împinge până la Neapole, dar defecţiunea

36
ducelui genovez Andrea Doria, până în acel moment aliat al Franţei, obligă armata franceză să se
retragă pentru a evita să rămână blocată în Italia de sud. Incapacitatea unei părţi de a se impune,
precum şi ameninţarea constantă a otomanilor şi dificultăţile financiare împing cei doi opozanţi spre
o pace, care este semnată la Cambrai pe 5 august 1529, cunoscută şi sub denumirea de „Pacea
doamnelor” datorită rolului central jucat de Margareta de Austria, mătuşa lui Carol Quintul, şi de
Louise de Savoia, mama lui Francisc I. Prin acest tratat, împăratul renunţă la revendicările sale
asupra Burgundiei, în timp ce Franţa renunţă la Lombardia.
Pacea dintre Habsburgi şi francezi durează, însă, doar câţiva ani. Profitând de tensiunile apărute
în cadrul Imperiului ca urmare a revoltei principilor protestanţi împotriva autorităţii imperiale,
Francisc I lansează o nouă acţiune împotriva lui Carol Quintul, căutând inclusiv sprijinul
otomanilor, cu care este semnat un acord comercial (Capitulaţiile din 1536), în spatele căruia se
ascunde de fapt o alianţă militară. În ciuda acestor încercări, însă, războiul care urmează este de
scurtă durată şi nu produce rezultate deosebite, fiind urmat de o nouă perioadă de pace care dureazî
până în anul 1544, când în urma unui nou conflict este semnat Tratatul de la Crépy, prin care
Lombardia este recunoscută definitiv ca fiind o posesiune spaniolă, în timp ce Savoia şi Piemontul
sunt anexate de către Franţa.
Trei ani mai târziu, în 1547, Francisc I moare lasând drept moştenitor fiul său Henric al II-lea.
Noul rege francez reia războiul împotriva împăratului, care se desfăşoară în Germania, unde Henric
al II-lea poate obţine un sprijin direct din partea principilor protestanţi şi o colaborare mai strânsă cu
otomani. Pus în faţa unei situaţii deosebit de periculoase, Carol Quintul hotărâşte să ajungă la o
înţelegere cu principii germani, semnând Pacea de la Augsburg din 1555 şi renunţând la tron. Ca
urmare a abdicării sale, Imperiul său este împărţit: partea occidentală, cuprinzând Spania, teritoriile
italiene, coloniile americane şi Ţările de Jos, sunt încredinţate fiului său Filip al II-lea, în timp ce
domeniile familiei de Habsburg, coroana imperială şi ceea ce rămâne din fostul regat al Ungariei îi
revin fratelui său Ferdinand I. Conflictul care opusese timp de aproape o jumătate de veac familia
de Habsburg şi dinastia franceză ajunge la o soluţie în anul 1559, când Filip al II-lea şi Henric al II-
lea semnează Pacea de la Cateau-Cambrésis. Ca urmare a acestui tratat, Savoia este redobândită de
Emanuel Filibert, aliat al Spaniei; Franţa păstrează unele posesiuni în Piemont, dreptul de a menţine
trupele în această regiune şi portul Calais, ultimul teritoriu francez deţinut de englezii ca urmare a
Războiului de o Sută de Ani; în plus, francezii păstrează episcopiile din Metz, Toul şi Verdun,
ocupate în anul 1552; Spania pe de altă parte păstrează posesiunile sale din Italia (Lombardia,
Regatul Neapolelui, Sicilia şi Sardinia), la care adaugă un mic teritoriu din Toscana alcătuit de o
serie de porturi şi de puncte fortificate; Genova păstrează propria independenţă, rămânând însă sub
influenţa spaniolă.

37
 După o perioadă îndelungată de conflicte conduse pe întregul continent, Europa ajunge astfel la
un nou echilibru internaţional, din care face parte un alt Imperiu de mari dimensiuni, cel otoman,
care profită de disensiunile dintre Statele europene pentru a conduce o politică expansionistă în
Europa central-răsăriteană, precum şi în Mediterana.

Europa în prima jumătate a secolului al XVI-lea

5.3 Imperiul otoman

Pe plan politic, Europa secolului al XVI-lea este dominată de marile imperii teritoriale. În vest,
familia de Habsburg încearcă să impună, cu Carol Quintul şi succesorii săi, hegemonia asupra

Europei creştine. În est, Imperiul otoman a trecut la ofensiva şi conduce o politică expansionistă
care îl va duce să domine pe trei continente. Înaintarea otomană în Europa aduce la reluarea
tradiţionalului conflict dinte creştinism şi Islam, exprimat însă în termeni cu totul noi. Un conflict,

de altfel, care pentru partea creştină, nu este condus în mod unitar şi nu are o semnificaţie pur

religioasă, ci în primul rând politică; dintre toate puterile europene, doar Spania şi parţial Veneţia,

sprijinite de diplomaţia şi uneori de finanţa vaticane, îşi asumă lupta împotriva otomanilor ca şi

obiectiv politic. Pe de altă parte, situaţia nu este cu mult diferită în cadrul lumii islamice, unde

38
Imperiul otoman, care acceptă confesiunea sunnită, se află într-o stare de conflictualitate continuă
cu celelalt mare imperiu islamic din epoca modernă, Persia, care urmează curentul şiit. Dacă lumea

creştină este caracterizată de confruntări continue între Statele care o compun, la fel se poate spune

despre lumea islamică, unde cele două imperii principale încearcă să impună propria supremaţiă
politică.
Relaţiile dintre Europa şi Islam nu sunt, însă, doar conflictuale, cum dovedesc acordurile

comerciale, alianţele politice, schimburile economice şi culturale, care înfloresc în ciuda

războaielor. Cu toate acestea, prima jumătate a secolului al XVI-lea este perioada în care conflictul
atinge cotele cele mai înalte, iar expansionismul otoman ajunge să ameninţe unele zone unde

Spania , Imperiul şi Veneţia au interese vitale.

La începutul secolului al XVI-lea, otomanii revitalizează expansionismul islamic lărgind
posesiunile lor în Orient (Armenia şi Kurdistan). Deosebit de importantă este expediţia militară din

anul 1517, în urma căreia Imperiul otoman cucereşte teritoriile aparţinute până atunci de Sultanatul

mameluc din Siria şi Egipt, şi extinzând domeniul său asupra Peninsulei arabice. Această campanie

nu aduce doar avantaje teritoriale, ea producând importante efecte economice şi simbolice: pe de o

parte, cucerirea Siriei şi Egiptului permite extinderea legăturilor comerciale cu Orientul îndepărtat,

cu Oceanul indian, precum şi cu Africa sub-sahariana (în special Sudan), de unde provin importante

cantităţi de aur; alt aspect important, este dat de faptul că la acea vreme Egiptul este încă unu dintre

marii producători de cereale, necesare pentru a întreţine populaţia capitalei imperiale, în

permanentă creştere; pe plan simbolic şi cultural, apoi, expediţia din anul 1517 îi permite lui Selim

I să se întoarcă la Istanbul în calitate de calif, adică de vicar al Profetului şi de lider politic şi

religios al întregii comunităţi musulmane.

Alt sector important spre care otomanii îşi îndreaptă expansionismul este Africa de nord; în

perioada 1510-1518, Imperiul otoman îşi extinde aici propria influenţă, ajungând până la Alger şi la

Oran şi impunând supremaţia sa asupra emiratelor musulmane preexistente. În special Alger,

administrat din 1518 de Kahir ad-Din Barbarossa, devine un nod central al activităţii de piraterie pe

care musulmanii o exercită în detrimentul coastelor creştine. Pentru a evita o reconstituire falsă şi

parţială, trebuie însă recunoscut că pirateria este o activitate constantă a Mediteranei secolului al

XVI-lea, fiind exercitată de majoritatea Statelor; astfel, alături de pirateria otomană, se numără şi o

39
piraterie creştină, exercitată printre alţii de toscani, genovezi şi mai ales de Cavalerii din Rodos, în
special după sosirea lor la Malta.
O schimbare semnificativă a politicii expansioniste otomane are loc odată cu urcarea la tron a lui
Soliman I, poreclit Magnificul de către europenii şi Legiuitorul de către turcii. Noul sultan îşi

îndreaptă imediat atenţia spre Europa dunăreano-balcanică, menţinând totodată presiunea asupra

Mediteranei. Astfel, conform cu tradiţia otomană, Soliman inaugurează perioada sa de domnie cu o

mare expediţie militară în Europa centrală, cucerind în anul 1521 cetatea Belgrad, care devine baza

de pronire a expediţiei viitoare împotriva Ungariei, iar un an mai târziu, în 1522, elimină prezenţa

creştină în Levant impunând controlul asupra Rodos, de unde cavalerii ierosolimitani sunt obligaţi
să plece începând o peregrinare care îi va duce, în 1530, la Malta.
În anul 1526, Soliman lansează o puternică ofensivă împotriva Regatului Ungariei. Regele
maghiar Ludovic al II-lea Jagello, care este totodată şi rege al Boemiei, este învins în batalia de la
Mohács, pierind în timpul luptei. În timp ce trupele otomane năvălesc în Ungaria, se deschide
chestiunea succesiunii. Nobilimea boemă şi o parte minoritară a celei maghiare susţin pretenţiile
avansate de Ferdinand de Habsburg, fratele lui Carol Quintul, căsătorit cu Ana Jagello, sora lui
Ludovic al II-lea. Dar în timp ce Dieta boemă acceptă revendicările avansate de Ferdinand,
majoritatea nobililor maghiari se tem de o putere statală prea solidă, care ar putea ameninţa

privilegiile lor, şi îi oferă Coroana lui Ioan I Zápolya, voievod de Transilvania, care se supune la

autoritatea otomană. Obţinut astfel controlul indirect asupra Ungariei, Soliman încearcă cucerirea
Vienei, asediată pentru prima dată în anul 1529, dar este obligat să se retragă. Trei ani mai târziu, în
1532, acţiunea este reluată, dar din nou ea se soldează cu un eşec militar,devenind doar o campanie
de prădare a teritoriilor austrieci. Ca urmare a presiunilor militare, în anul 1533 Ferdinand de
Habsburg semnează un tratat în care se stabileşte împărţirea Ungariei în două, din care partea

occidentală îi revine lui Ferdinand, iar cea orientală lui Zápolya, tributar al Porţii otomane.

După câţiva ani de pace relativă, în 1538 Ferdinad şi Zápolya semnează Tratatul de la

Nagyvárad, prin care voievodul de transilvan îl numeşte pe Ferdinand ca fiind succesorul său, din

moment ce el nu are moştenitorii direcţi. Cu puţin timp înainte să moară, însă, Ioan I are un copil,
Ioan al II-lea Sigismund, care devine succesorul său de drept. La moartea lui Ioan I Zápolya,
Ferdinand încearcă să impună prevederile Tratatului din 1538, dar regentul Giorgio Martinuzzi,
episcop de Nagyvárad, cere sprijinul otoman. Soliman profită de ocazia pentru a lansa o nouă
campanie militară în Ungaria, care determină cucerirea Budei de către otomanii. Noua situaţie se

40
stabilizează, şi nu se asistă la noi campanii militare de mari proporţii. În anul 1566, însă, Soliman

reia operaţiunile militare împotriva Ungariei habsburgice, punând sub asediu cetatea din Szigetvár,
unde sultanul moare în dată de 6 septembrie, cu o zi înainte ca cetatea să fie cucerită.
Politica expansionistă a lui Soliman nu se îndreaptă doar spre Europa central-răsăriteană. După
cucerirea insulei Rodos, sultanul consolidează domeniile sale în Mediterană, unde se poate folosi de
experienţa lui Kair ad-Dhin Barbarossa. Pornind de la regatul său din Alger, şi susţinut de o flotă

otomană, acesta cucereşte în anul 1534 Tunis, dar este obligat să-l părăsească un an mai târziu. Cu

toate acestea, ameninţarea pirateriei berbere asupra coastelor europene se menţine, producând o

primă încercare de înţelegere între Roma, Viena şi Veneţia; rezultatul este înfiinţarea unei flote

creştine care încearcă să oprească acţiunile coordonate de Barbarossa. O ciocnire are loc în 1538 la

Prevesa, în Grecia, iar batalia este câştigată de flota otomană. Ca urmare, în 1540 Veneţia este

obligată să semneze un tratat prin care recunoaşte pierderea Peloponezului. Imperiul otoman ajunge
astfel, în perioada lui Soliman, la apogeul său.

Imperiul otoman de la cucerirea Constantinopolului la epoca lui Soliman Magnificul

41
 Capitolul VI
REFORMA PROTESTANTĂ, REFORMA CATOLICĂ, CONTRAREFORMA

6.1 Reforma protestantă

La începutul secolului al XVI-lea, Biserica catolică este percepută ca fiind degenerată şi coruptă.
Pentru a rezolva problemele, în primul rând de ordine morală, cu care Biserica se confruntă, sunt
propuse o serie de proiecte de reformă internă care au scopul de a o readuce la spiritul creştin.

Apariţia mişcării umaniste joacă un rol important în acest sens, iar critica umanistă vizează cu

precădere o religiositate mai puţin atentă la formele exterioare ale cultului, corupţia clerului, critica

ordinamentului ierarhic. Cultura umanistă pune în discuţie şi politicizarea Bisericii, iar opera

filologică a lui Lorenzo Valla pune în discuţie fundamentele puterii politici a papei dovedind

falsitatea donaţiei lui Constantin. Deşi aceste chestiuni se regăsesc în unele lucrări ale umaniştilor

italieni, aceştia nu sunt foarte preocupaţi de acest subiect. Mult mai activi par a fi umaniştii

europeni, în special fracezi, nemţi şi flamanzi, care se leagă de unele teme apărute la sfârşitul

secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea.

Deosebit de importantă în acest sens a fost activitatea lui Erasmus din Rotterdam, care introduce
în teologia, metoda specifică filologiei umaniste, realizând printre altele o ediţie critică a Vechiului
Testament. Printre operele principale ale lui Erasmus, care abordează problema reformării Bisericii,
se pot enumera: Manualul combatantului creştin (Enchiridion militis christiani, 1503), Plângerea

păcii (Querela pacis, 1517) şi mai ales Elogiul nebuniei (Encomium moriae sive Declamatio in
laudem Stultitiae, 1509).
Umanismul creştin exprimat în mod deosebit de Erasmus obţine un consens larg, iar operele sale
cunosc un mare succes. Cu toate acestea, însă, încercarea sa de a produce o reformă internă
Bisericii, evitând astfel o ruptură a unităţii religioase a Europei, eşuează. Unii umanişti, printre care

însuşi Erasmus, acceptă înfrângerea şi rămân credincioşii Romei; alţi, precum elveţianul Huldrych

Zwingli, exprimă poziţii radicale, ajungând la o ruptură doctrinară cu Roma. Indiferent de evoluţia,
însă, este inegabil faptul că umanismul a contribuit puternic să pregătească terenul pentru Reforma
protestantă.
Rădăcinile Reformei nu sunt, însă, de natură culturală şi religioasă, reprezentând totodată o
schimbare radicală a omului, a mentalităţilor colective şi a societăţii în ansamblul său. Depăşirea
definitivă a universalismului politic specific epocii medievale, care se realizează prin afirmarea

43
Statului modern teritorial, are repercusiuni asupra structurii organizatorice a instituţiilor religioase.
Imperiul şi Biserica fuseseră, în perioada medievală, două instituţii complementare – deşi aflate
deseori în contradicţie – capabile să sintetizeze unitatea politică şi religioasă a lumii creştine.
Decaderea Imperiului nu putea să nu aibă repercusiuni şi asupra celeilalte instituţii care compunea
acest binomiu. În acelaşi timp, presiunile antifeudale provenind din rândul ţărănimii, precum şi din
cel al protoburgheziei comerciale, se adresează şi împotriva Bisericii ca instituţie dominantă în
cadrul vechiului sistem socio-economic. În fine, progresul cultural, revendicările politice ale
Statelor moderne, dezvoltarea noilor forţe economice şi sociale, sunt aspecte care facilitează
afirmarea Reformei protestante, fără de care acest proces istoric nu poate fi înţeles pe deplin.

6.2 Martin Luther

Deşi disensiuni interne lumii catolice apar deja la sfârşitul secolului al XV-lea, personalitatea care
reuşeşte să exprime un program organic de reformă este călugărul augustinian german Martin
Luther. Devenit doctor în teologie în anul 1512, el devine titularul catedrei de teologie biblică la
universitatea din Wittenberg, unu dintre marile centre universitare din Germania. Studiul teologiei
aduce tânărul călugăr la convingerea, din ce în ce mai fermă, că mântuirea nu poate fi atinsă doar
prin operele individuale şi prin respectarea practicilor liturgice tradiţionale. Dimpotriva, în spatele
acestoră el vede din ce în ce mai mult doar motivaţii egoistice, care sunt în contradicţie cu ceea ce
este scopul vieţii religioase. Motivul declanşator al revoltei luterane împotriva Bisericii romane este
reprezentat de critica pe care el o adresează unei practicii foarte răspândite la acea vreme, anume
cea a indulgenţelor, care între timp se transformase într-o speculaţie financiară. Redicatori lipsiţi de
scrupule străbăteau întreaga Europa convingându-i pe oameni că o donaţie bănească, prin
intermediul Bisericii, putea garanta mântuirea şi spălarea de toate pecătele, reducând timpul pe care
sufletul trebuia să-l petreacă în Purgator. Această practică, care îl irită pe Luther, este desagreată şi
de suveranii, care văd redusă capacitatea lor de a impune tribute şi taxe de concurenţa Bisericii.
Un nou val de propagandă îndreptată împotriva indulgenţelor, şi totodată împotriva Bisericii, se
produce în momentul în care papa Leon al X-lea lansează o nouă campanie de vânzare a
indulgenţelor în Germania, cu scopul de a strânge fondurile necesare pentru a finanţa ridicarea
basilicii Sfântu Petru din Roma. Luther identifică în doctrina indulgenţelor un punct slab al
doctrinei privind operele ca mijloc de mântuire, iar pe 31 octombrie 1517 afişează pe uşile
catedralei din Wittenberg 95 de teze care critică diferite aspecte ale doctrinei catolice. În ele, Luther
profesează respect pentru Biserica catolică şi pentru ierarhia ecleziastică, criticând doar doctrina
indulgenţelor, încercând să dovedească faptul că ele nu sunt justificate pe plan teologic. Dar
repercusiunile sunt mult mai vaste decât însuşi Luther s-ar fi aşteptat, deăpşind foarte repede

44
limitele academice şi ecleziastice. Începând cu acest moment, Luther este implicat într-o dezbatere
publică care îl obligă să aprofundeze şi să dezvolte ipotezele sale, punându-ne astfel în evidenţă
capacitatea revoluţionară.
Poziţiile sale sunt considerate ca fiind eretice, şi în consecinţă, călugărul german este convocat la
Roma în data de 17 august 1518. Consştient de ameninţarea pe care acest proces o reprezintă,
Luther se pune sub protecţia suveranului său, electorul Frederic de Saxonia, care obţine ca procesul
să se desfăşoare în Germania. Începe astfel să se instituie o alianţă dintre mişcarea reformatoare şi
puterea politică care va deveni una dintre condiţiile necesare pentru succesul Reformei.
Între timp, Luther continuă să elaboreze doctrina sa, afirmând în anul 1520 principiul
sacerdoţiului universal şi cel al liberei interpetări a Scriiturilor sfinte care, împreuna cu justificarea
prin credinţă a mântuirii (ca atare, operele sunt golite de orice semnificaţie pentru dobândirea
mântuirii) şi cu critica adresată sacramentelor (Luther recunoaşte valoare doar botezului şi
eucaristiei, singurele sacramente instituite de însuşi Isus Hristos), reprezintă fundamentele Reformei
luterane. Prin această operă, însă, Luther părăseşte critica tradiţională a moravurilor Bisericii
romane, propunând o re-elaborare doctrinară care se îndreaptă împotriva unei interpretări
plurisecolare a gândirii creştine.
Ca răspuns, pe 15 iunie 1520 este publicată bula Exsurge Domine, prin care Luther este
excomunicat. Condamnarea papală ajunge însă târziu, într-un moment în care revolta luterană a
obţinut deja mare succes şi a atras mulţi şi puternici susţinători. Excomunicarea religioasă trebuia să
fie însoţită de expulzarea lui Luther din teritoriile imperiale, dar mai mulţi reprezentanţi ai nobilimii
germane, reuniţi în Dieta de la Worms, obţin ca călugărul să fie convocat pentru a oferi explicaţii.
Pus în faţa opţiunii de a renega cele afirmate în operele sale precedente sau de a fi considerat eretic,
Luther afirmă în faţa împăratului Carol Quintul că el nu poate renega ideeile sale până când nu va fi
convins că ele sunt greşite pe baza unei analize riguroase şi raţionale a Scriiturilor. Ca urmare, a
două zi împăratul declară în faţa Dietei că va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a elimina noua
ereziă din domeniile sale.
Ameninţat, Luther este rapit de electorul din Saxonia şi adus în unul din castelele sale. Aici,
izolat de restul lumii şi în siguranţă, el poate relua activitatea sa, începând traducerea Bibliei în
limba germană, destinată să favorizeze răspândirea luteranismului, beneficiind în acest sens de o
învenţie destinată să revoluţioneze viaţa culturală a lumii, anume tiparul, care permite circularea
ideeilor lui Luther în Germania şi dincolo de graniţele acesteia. Dar succesul luteranismului se
datorează şi unui alt aspect, anume faptul că acestă mută critica adresată Bisericii catolice de pe un
plan pur moral, pe unul doctrinar şi teologic. Corupţia, temporalismul, dictatura tradiţiei par a fi
doar aspecte secundare a unei probleme mult mai profunde, de natură doctrinară. Tocmai acest

45
aspect favorizează răspândirea ideeilor luterane la straturi tot mai ample ale societăţii, de la
nobilime la intelectuali, până la straturile inferioare.

6.3 Războiul ţărănilor

Mesajul lui Luther, deşi în intenţiile autorului său se referă exclusiv la planul teologic şi doctrinar,
are şi un potenţial revoluţionar la nivel social. Afirmarea principiului libertăţii religioase se traduce
într-o tendinţă generală în sens antiautoritar. În acest sens, Reforma se prezintă ca fiind o mişcare
religioasă cu trăsături sociale şi politice. Ca urmare a mişcării luterane, se afirmă deci, mai ales în
Germania, mişcări revoluţionare care interesează înainte mica nobilime cavalerească, şi mai apoi
tărănimea.
Apare astfel o primă revoltă, condusă de mica aristocraţie, duce mai departe revoluţia religioasă
prin lupta armată, împotriva ideeilor exprimate de Luther însuşi, care mizase pe aderarea spontană a
principilor şi a supuşilor lor. Astfel cavalerii produc un program de reformă constituţională a
Imperiului care prevede o limitare a puterii principilor. Revolta, care începe în anul 1522, este de
scurtă durată. Armata cavalerilor, condusă de Franz von Sickingen şi Ulrich von Hutten, atacă
posesiunile arhiepiscopului din Trier, dar este învinsă.
Mult mai periculoasă decât cea a micii nobilimi este revolta ţărănilor, care izbucneşte în anul
1524 sub conducerea lui Thomas Müntzer care, pornind de la premisele luterane, le depăşise
ajungând pe poziţii radicale atât pe plan religios, cât şi pe cel politic şi social. Răspunsul la revolta
ţărănească vine de la Luther însuşi, care condamnă mişcarea lui Müntzer şi invoacă intervenţia
armată a principilor împotriva răzvrătiţilor. În spatele acestei condamnări se afl fără îndoială
temerea ca radicalizarea mesajului său şi extremismul social susţinut de ţărănii să îndepărteze
sprijinul oferit de nobilimea germană, de care Reforma are nevoie pentru a se afirma. Apelul lui
Luther este însuşit de aristocraţia germană, care organizează o puternică armată de mercenari.
Batalia finală se desfăşoară pe 15 mai 1525 la Frankenhausen. Armata ţărănească este învinsă,
rebelii sunt masacraţi de trupele nobiliare şi Müntzer este decapitat în data de 27 mai 1525.

6.4 De la „Confesiunea de la Augsburg” la „Pacea de la Augsburg”

În ciuda revoltelor pe care le determină, Reforma luterană continuă să evolueze de-a lungul liniilor
trăsate de însuşi Luther, datorită adeziunii (din cauza convingerii religioase sau a intereselor
economice) la noua doctrină a principilor şi a oraşelor. În anul 1525, Marele Maestru al Ordinului
Teutonic, un puternic ordin cavaleresc de origine medievală, se converteşte, secularizând
proprietăţile sale, care alcătuiesc un nou Stat, Ducatul Prusiei.

46
 Reluând acţiunea sa represivă, întreruptă din cauza ameninţării otomane, Carol Quintul se află în
faţa unei situaţii în patre deja consolidată. În Dieta de la Speyer, convocată în anul 1529, principii
luterani păstrează o poziţie unitară faţă de deciziile împăratului, şi redactează un document denumit
Protestatio (de unde numele de Protestantism dat întregii mişcări reformate), care pare să ameninţe
izbucnirea unui război civil. În anul următor, împăratul este deci obligat să convoace o nouă Dietă,
care de dată această se întruneşte la Augsburg şi la care sunt invitate toate grupările religioase,
chemate să exprimă propriile păreri în vederea identificării unei soluţii de compromis. Speranţa de
pacificare a lui Carol Quintul se bazează însă şi pe promisiunea, primită de la papa, privind
deschiderea unui conciliu general al Bisericii catolice capabil să rezolve problemele care aduseseră
la apariţia mişcării reformate. Pentru luteranii, documentul este denumit Confessio augustana, şi
este elaborat de unu dintre cei mai apropriaţi colaboratori ai lui Luther, Filip Melanchton. Dieta de
la Augsburg se încheie însă cu un eşec, şi Carol Quintul prezintă un document care reprezintă o
adevărată declaraţie de război împotriva religiei reformate.
Imediat, forţele implicate încep să se organizeze. Principii şi oraşele reformate dău viaţa unei
alianţe – Liga de la Schmalkalden – menită să asigure apărarea Reformei, în timp ce Carol Quintul
organizează forţele catolice. O nouă ofensivă otomană, precum şi reluarea ostilităţilor cu Franţa,
împiedică însă împăratul să conducă în mod eficient lupta împotriva forţelor reformate din
Germania, şi doar în anul 1547 Carol Quintul reuşeşte să obţină o victorie de mari proporţii, în
batalia de la Mühlberg. Acest succes nu este însă unu definitiv, inclusiv datorită faptului că regele
Franţei hotărâşte să intervină în Germania sprijinind principii protestanţi, şi profită de tensiunile
interne Imperiului pentru a cuceri diecezele din Metz, Toul şi Verdun. Pus în faţa ameninţării de
disgregare internă a Imperiului, care ar fi favorizat duşmanul său francez, Carol Quintul este obligat
să ajungă la o înţelegere cu principii protestanţi şi să semneze Pacea de la Augsburg (3 octombrie
1555), prin care se recunoaşte confesiunea luterană şi se instituie principiul „cuius regio, eius
religio”, care recunoaşte dreptul principilor de a-şi alege confesiunea religioasă, în timp ce supuşii
lor sunt obligaţi să accepte aceeaşi religie, sau să părăsească principatul în care trăiesc. O anexă la
acest document, denumită Reservatum ecclesiasticum, rezolvă şi chestiunea – deloc simplă – a
bunurilor ecleziastice secularizate, stabilind că toate bunurile secularizate înainte de anul 1552 vor
rămâne în proprietatea noilor posesori, iar cei privatizaţi după această dată vor rămâne în
posesiunea Bisericii catolice, indiferent de confesiunea aleasă de principele pe al cărui teritoriu se
află.

47
6.5 Reforma în Europa
Deşi apărută în Germania, Reforma depăşeşte în scurt timp graniţele acesteia. Luteranismul se
răspândeşte în peninsula scandinavă: Danemarca trece la noua confesiune datorită acţiunii regelui
Cristian al II-lea; în Suedia, alegerea regelui Gustav I, şi obţinerea independenţei de Danemarca în
anul 1523, coincid cu afirmarea luteranismului. Prin conţinutul său, însă, doctrina lui Luther
favorizează apariţia mai multor curente interne lumii reformate, cu caractere autonome. Inclusiv în
Germania, unde luteranismul este mai puternic, apar tendinţe diferite, cum dovedesc războiul
ţărănilor condus de Müntzer şi răspândirea anabaptismului, care se află în contradicţie cu mişcarea
lui Luther.
Un centru important în care se afirmă Reforma, şi care va deveni cel mai puternic şi activ centru
reformat din Europa, este Elveţia, unde noile tendinţe religioase sunt aduse de Huldrych Zwingli,
numit predicator la Zürich în anul 1519, unde reformează Biserica locală cu sprijinul autorităţilor
politice. De aici, el va populariza doctrina sa în alte centre elveţiene, printre care deosebit de
importante devin Basel şi Berna. Printre altele, diferenţele principale între doctrina lui Zwingli şi
cea a lui Luther sunt legate de eucaristia, pe care primul o consideră ca fiind un simplu act simbolic,
şi o atitudine mai agreisvă la adresa catolicismului. Acest aspect aduce reformatorul elveţian să
lanseze un atac militar împotriva cantoanelor catolice; lipsit de sprijinul luteranilor germani, însă, el
este învins de trupele catolice şi ucis la Kappel pe 11 octombrie 1531. Mesajul său este însă reluat
de Jean Calvin (sau Cauvin), care dezvoltă doctrina lui Zwingli şi transformă Geneva în centrul
Europei reformate.

6.6 Reforma anglicană

În procesul de afirmare a protestantismului, un caz deosebit este reprezentat de Reforma anglicană,
care se introduce într-un proces politic mai amplu de consolidare a puterii monarhiei. De altfel,
starea socială a regatului favorizează un astfel de demers; mai ales în straturile populare, este
răspândit un puternic sentiment anticlerical, generat în mare parte de bogăţia de care dă dovadă
Biserica. Aceste ideei sunt în concordanţă cu politica tradiţională condusă de monarhia şi de
parlamentul, care de-a lungul deceniilor încercaseră să limiteze privilegiile şi autonomia de care se
bucurau structurile ecleziastice.
În ciuda acestor tendinţe, reforma în Anglia nu s-ar fi produs dacă nu ar fi existat o luare de
poziţie clară a regelui Henric al VIII-lea, ocazionată de refuzul papei de a-i acorda divorţul.
Căsătoria lui Henric al VIII-lea cu Caterina de Aragon, fiica Regilor catolici, fusese încheiată din
motive politice, garantând consolidarea relaţiilor diplomatice dintre Anglia şi Spania. Scăderea
intereselor politice, lipsa unui moştenitor direct de gen masculin, precum şi pasiunea dezvoltată de

48
regele englez pentru Anne Boleyn, îl determină pe Henric al VIII-lea să ridice, în anul 1527,
chestiunea divorţului, la care se opune însă Carol Quintul, nepotul Caterinei. În anul 1529,
Parlamentul englez acceptă pretenţiile regelui, iar doi ani mai târziu face un nou pas în această
direcţie acuzând clerul englez de înaltă trădare; ca urmare, Biserica engleză este condamnată să
plătească o amendă uriaşă şi, mai ales, să recunoască autoritatea regelui şi în chestiunile
ecleziastice.
Pasul următor se produce în anul 1534, când este promulgat Actul de supremaţie prin care se
stăbileşte că regele este şef suprem al Bisericii engleze. Prima măsură adoptată de monarhul în
postură de lider al Bisericii priveşte desfiinţarea mănăstirilor, ai căror bunuri sunt preluate de către
Coroana. Mica nobilime, negustorii şi burghezii profită de aceste măsuri, reuşind astfel să
achiziţioneze de la monarhia o parte din proprietăţile expropriate, devenind astfel susţinători ai
Reformei anglicane.
În mare parte, această priveşte doar aspecte legate de structura organizatorică a Bisericii engleze,
în timp ce, pe plan dogmatic şi teologic, păstrează multe aspecte specifice catolicismului.
Persecuţiile la care sunt supuşi atât catolicii, cât şi ereticii, evită apoi ca Reforma anglicană să
producă lupte interne determinate de motive confesionale. În ciuda acestui efort, totuşi, noi tensiuni
vor apărea la moartea lui Henric al VIII-lea, în momentul în care pe tronul Angliei urcă fiica sa
Maria Tudor, poreclită Maria Sângeroasă (sau Bloody Mary) datorită persecuţiei la care supune
anglicanii.

6.7 Calvinismul
Criticile adresate de unele curente reformate la adresa luteranismului sunt determinate de faptul că
acesta, după consolidarea sa în Germania, unde obţine sprijinul unor principi care văd în el o armă
de luptă politică, pierde treptat capacitatea sa de răspândire. Relansarea protestantismului în afară
grăniţelor Germaniei este asumată de calvinismul, un nou curent reformat care se afirmă în Elveţia
ca urmare a acţiunii lui Jean Calvin, care stăbileşte centrul acţiunii sale la Geneva, de unde se
răspândeşte foarte repede în Franţa, Ţările de Jos, Anglia, Scoţia, Ungaria, Germania.
La Geneva, Calvin înfiinţează o biserică de tip nou, pe plan organizatoric având în centrul său
pastorii, care au sărcina de a administra cultul. Doctorilor le revine în schimb responsabilitatea de a
preda doctrina creştină, diaconilor cea de a se ocupa de spitalele, iar prezbiterilor, supravegherea
vieţii morale a cetăţenilor. Pastorii şi prezbiterii alcătuiesc concistorul, o structură pluralistă care
exercită un control strict asupra întregii comunităţi, garantând disciplina ecleziastică şi
supraveghiind viaţa morală şi religioasă a tuturor membrilor până în intimitatea vieţii familiale. În
ciuda unui control strict al tuturor aspectelor ale vieţii, normele morale şi etice impuse de noua

49
confesiune sunt împărtăşite de membrii colectivităţii, şi acest aspect garantează succesul reformei
calvine.
Pe plan doctrinar, calvinismul reia, dezvoltându-le, unele aspecte ale luteranismului. Precum
Luther, si Calvin neagă valoarea faptelor în mântuirii sufletului. În viziunea sa, omul nu trebuie să
acţioneze pentru el însuşi (pentru a obţine mântuirea), ci pentru gloria lui Dumnezeu. De aceea,
central în doctrina sa devine principiul predestinării; mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, iar
omul nu o poate obţine prin propriile puteri. Graţia divină este interpretată însă ca fiind o misiune, o
obligaţie de a sluji Dumnezeu în orice moment al vieţii. Importanţa deosebită o are în acest cadru
doctrinar de ansamblu, conceptul de vocaţie (sau beruf), potrivit căruia orice acţiune trebuie
interpretată ca o sarcină încredinţată de Dumnezeu fiecărui om. De la doctrina predestinării
decurge, deci, o viziune activă a vieţii, care printre altele – potrivit unei linii interpretative
aparţinându-i lui Max Weber – leagă etica calvină de spiritul capitalismului.
Spre deosebire de alte curente reformate, calvinismul nu adoptă o viziune tolerantă a relaţiilor cu
celelalte culte, fie ele catolice sau reformate. Doctrina calvină se prezintă ca un corp închis, care nu
acceptă critici şi interpretări. Astfel, în timp ce în Europa răspândirea calvinismului aduce la o
reuare a dezbăterilor privind chestiunile confesionale şi teologice, la Geneva se produc unele dintre
cele mai clare acte de intoleranţă.

6.8 Reforma catolică şi contrareforma

Ameninţată de afirmarea Reformei în zone tot mai extinse ale continentului european, Biserica
catolică este chemată să producă un efort de reformă internă, menit în primul rând să oprească
răspândirea noilor confesiuni, şi apoi să recucerească o parte din terenul pierdut. De la prima
apariţie a Reformei, Roma se gândeşte să convoace un Conciliu general cu scopul de a favoriza o
dezbatere deschisă privind problemele interne ale Bisericii, restabilind pe această cale unitatea
religioasă a creştinătăţii. Temerile papalităţii cu privire la posibilele tendinţe conciliariste, eşecul
înregistrat de încercările de reconciliere, noul val de protestantism intransigent susţinut de Geneva
calvină, răspândirea mişcărilor reformate în Italia şi Spania, întârzie cu desăvârşire convocarea
conciliului şi favorizează consolidarea Reformei.
Cu toate acestea, problema privind reforma internă a Bisericii rămâne deschisă, în timp ce
succesul înregistrat de Reforma protestantă pune în discuţie şi unele aspecte dogmatice. Pentru a
opri răspândirea de ideei eterodoxe, care începuseră să circule inclusiv în străturile superioare ale
ierarhiei ecleziastice, papa Paul al III-lea înfiinţează Sfântul Oficiu al Inchiziţiei romane, o instituţie
represivă care are drept scopul de a combate, pe plan docrinar şi liturgic, orice expresie de

50
eterodoxie. Totuşi, înfiinţarea acestui aparat represiv nu oferă o soluţionare a chestiunilor privind
reforma internă a Bisericii.
Problemele privind reorganizareainternă a Bisericii catolice şi chestiunile morale cu care această
se confruntă sunt abordate în cadrul unui conciliu general, convocat în anul 1542 la Trento, oraş
italian care la aceea vreme îi apărţinea Imperiului, îndeplinind astfel condiţiile cerute atât de
luteranii,cât şi de Curia romană. Rezistenţele opuse de aripa cea mai intransigentă a Bisericii
catolice întârzie însă deschiderea lucrărilor, care pornesc abia în anul 1545. Parcursul Conciliului
este lung şi plin de probleme. Datorita acestora, în 1547 el este mutat la Bolonia, iar un an mai
târziu este suspendat pentru prima dată. După această primă intrerupere, lucrările sunt reluate la
Trento în 1551, dar în 1552 ele se întrerup din nou pentru o perioadă de aproape zece ani, datorită
opoziţiei noului papă Paul al IV-lea. Ultima etapă a Conciliului se desfăşoară în anii 1562-1563, şi
se conclud pe 14 decembrie 1563.
În ciuda prevederilor iniţiale, la lucrările Conciliului nu participă luteranii, iar pentru a câştiga
timpul necesar pentru a-i convinge pe principii protestanţi din Germania să trimită proprii emisari,
Carol Quintul obţine ca iniţial să fie abordate chestiunile privind disciplina ecleziastică, şi doar
ulterior cele pur dogmatice. În realitate, cele două aspecte sunt analizate în paralel, iar dacă pe plan
disciplinar, Conciliul acceptă mare parte din criticile adresate Bisericii de către reformaţii, pe plan
doctrinar se adoptă o linie intransigentă, care împiedică orice posibilitate de dialog, refuzând toate
aspectele specifice noilor doctrine.
Astfel, pe plan dogmatic Conciliul recunoaşte valoarea operelor în obţinerea mântuirii; confirmă
numărul sacramentelor; refuză doctrina sacerdoţiului universal şi libera interpretare a Scriiturilor,
stabilind că doar interpretarea oficială este cea adevărată; prin prevederea că deciziile Conciliului
vor defeni efective doar după aprobarea papală, se confirmă organizarea ierarhică a Bisericii,
recunoscând implicit autoritatea absolută a pontifului.
Spre deosebire de cele dogmatice, decretele disciplinare abordează problemele legate de
organizarea internă şi conduita morală a clerului. Pentru a rezolva aceste chestiuni, Conciliul
stăbileşte creşterea autorităţii episcopilor asupra preoţilor, care poate fi obţinută doar prin
introducerea rezidenţei obligatorii a episcopilor în diecezele lor. Pentru a desfăşura o activitate mai
consonă cu statutul ecleziastic, Conciliul prevede apoi ca toţi preoţii să primească o educaţie
potrivită, prin absolvirea unor şcoli speciale, care iau denumirea de seminarii. Preoţilor le revine şi
sărcina de a verifica în mod atent viaţa religioasă a enoriaşilor lor, printre altele instituind registre
speciale unde să fie consemnate botezurile, căsătoriile şi înmormântările. Pentru a garanta o mai
bună predare a doctrinei catolice, este instituit un catechism, în care sunt prezentate, într-o formă cât
mai clară şi accesibilă, toate aspectele dogmatice şi doctrinare care alcătuiesc ortodoxia catolică.

51
 Aplicarea normelor tridentine rezultă a fi deloc simplă, atât din cauza rezistenţelor opuse de o
parte a clerului ataşată de vechiile privilegii şi practici pe care Conciliul le ameninţă, cât şi datorită
unor tendinţe mai dispuse să întreţină un dialog cu noile instanţe religioase. Clarificarea aspectelor
doctrinare permite pe de altă parte lansarea unei campanii de recucerire a terenului pierdut în
favoarea Reformei, atât prin recursul la acţiuni represive, conduse în special de Tribunalul
Inchiziţiei, cât şi printr-o mai susţinută activitate pastorală şi misionară, încredinţată în special
ordinelor călugăreşti, printre care deosebit de important este Ordinul iezuit, înfiinţat în anul 1540 la
iniţiativa lui Ignaţiu de Loyola, un fost militar spaniol. Reorganizarea Bisericii catolice se
desfăşoară deci pe două planuri: unu constituie Contrareforma propriu-zisă, şi este caracterizat de
convieţuirea dintre aspectele represive şi propagandistice; celelalt vizează o reformă internă a
Bisericii, şi de aceea poate fi definită de „reformă catolică”.

Situaţia religioasă a Europei în jurul anului 1570

52
 Capitolul VII
RENAŞTEREA

7.1 Originile Renăşterii

Renaşterea reprezintă mişcarea culturală dominanţă a secolului al XVI-lea, aparută deja de-a lungul
veacului precedent în Italia în strânsă legătură cu cultura umanistă precedentă, pentru a depăşi
ulterior graniţele Peninsulei, afirmându-se în întregul continent. Faptul că Renaşterea îşi are
originile în Italia nu este nici întâmplător, nici surprinzator. Acumularea bogăţiilor datorată
activităţilor comerciale desfăşurate de Statele italiene în ultima perioadă a Evului Mediu, precum şi
redescoperirea antichităţii clasice din partea culturii umaniste determină apariţia condiţiilor propice
înfloririi artistice şi literare. Splendoarea Italiei renascentiste este apoi strâns legată de structura
politică a Peninsulei, caracterizată de prezenţa mai multor curţi princiare care favorizează o intensă
activitate artistică şi literară.
Una dintre trăsăturile fundamentale ale Renăşterii este reprezentată de redescoperirea antichităţii
ca şi epoca care a produs cel mai înalt grad de civilizaţie, o epocă de aur a omenirii pe care
modernii pot şi trebuie să o imite. Această redescoperire se produce în primul rând in domeniul
literaturii, unde de la limba latină medievală se revine la formele clasice, Cicero fiind considerat
modelul cel mai înalt. Alaturi de cultura latină, apoi, în secolul al XV-lea se produce o
redescoperire a literaturii şi a filosofiei greceşti, limba fiind studiată direct pe sursele aduse de
preoţii bizantini care se refugiază în Vest pentru a scăpa de dominaţia otomană. Invenţia tiparului,
în cele din urmă, reprezintă un alt moment fundamental în afirmarea mişcării renascentiste, ea
facilitând circularea operelor scrise, care devin mai ieftine, şi ca atare accesibile unui public din ce
în ce mai larg.

7.2 Dezvoltarea vieţii urbane şi oratoria

Dezvoltarea vieţii urbane şi creşterea atribuţiilor legate de administrarea Statului produc mari
schimbări în rândul intelectualilor. Aceştia sunt chemaţi din ce în ce mai mult să iasă din lumea
închisă a universităţilor medievale şi să-şi asume un rol activ în viaţa politică. Cu creşterea
atribuţiilor statale, se impune o nevoie stringentă de personal pregătit să implementeze politicile
publice: secretari, ambasadori, magistraţi, avocaţi, notari, devin figure profesionale noi, necesare
pentru buna funcţionare a Statului, iar logica scolastică nu mai pare a fi capabilă să ofere pregătirea
necesară. În aceste condiţii, oratoria şi retorica devin domenii mai folositoare decât logica
tradiţională, iar în acest sens modelele de referinţă sunt regăsite în clasicii, printre care deosebit de
importanţi sunt Cicero şi Quintilian. Construcţia discursului, dincolo de conţinutul său, devine o

53
adevărată artă, o disciplină care trebuie studiată. Ca urmare, încep să apară treptat manuale,
dicţionare şi enciclopedii care, favorizate şi de invenţia tiparului, circulă prin toată Europa ajutând
la răspândirea culturii renascentiste.

7.3 Artele figurative

Redescoperirea culturii clasice nu se produce, însă, doar în domeniul literar. În pictura, chiar dacă
lipsesc modele directe care să fie folosite drept exemplu (cunoştinţele privind pictura clasică se vor
îmbogăţi doar cu săpăturile arheologice din Pompei, care încep în anul 1748), se asistă la
răspândirea subiectelor legate de mitologia clasică. Şi subiectele religioase tradiţionale, care rămân
printre temele principale ale artelor figurative în perioada renascentistă, sunt influenţate de
concepţiile estetice atribuite clasicilor.
Ordinea clasică, redescoperită datorită disponibilităţii unor lucrări teoretice precum cele ale lui
Vitruviu, revoluţionează domeniul arhitectonic, influenţat şi de numeroasele vestigii clasice încă
vizibile în mai multe regiuni ale Italiei. Aceste afirmaţii sunt valabile şi pentru sculptura, care din
nou resimte din plin de influenţele clasice şi este inspirată după numeroasele exemple vizibile în
principalele centre italiene, şi mai ales la Roma, care devine – împreuna cu Florenţa – unu dintre
centrele de iradiere a culturii renascentiste.
Afirmarea noilor tendinţe artistice se cuplează cu noile modele de consum. Noul gust estetic
produc o schimbare radicală a mediului urban. Palatele şi locuinţele sunt modificate pe baza noului
gust, în timp ce creşterea comerţului şi descoperirea noilor rute pune la dispoziţia publicului
produse exotice, din ce în ce mai căutate nu pentru utilitatea lor, ci pentru că răspund la gustul
estetic al epocii. Arta începe astfel să fie justificată doar prin scopurile sale estetice, iar „ars gratia
artis” devine lozinca artelor renascentiste.

7.4 Mecenatismul ca formă de guvernare

Înflorirea artelor şi a literaturii este favorizată de dezvoltarea mecenatismului, fenomen vechi, dar
care cunoaşte o creştere uriaşă de-a lungul secolului al XV-lea. La jumătatea acestui veac, papa
Nicolae al V-lea ia în slujba sa un număr foarte mare de literaţi cu sarcina de a aduna şi copia cât
mai multe manuscrise posibile, punând astfel bazele viitoarei Biblioteci vaticane. Câţiva ani mai
târziu, seniorul Florenţei Cosimo Medici îi oferă lui Marsilio Ficino – probabil cel mai important
intelectual al epocii sale – o rentă capabilă să îi permită continuarea traducerii din greaca antică în
latina a operei lui Platon. Pictorii, sculptorii, arhitecţii, poeţii încep să fie plătiţi de seniorii, intrând
în slujba acestora şi devenind astfel salariaţii lor. Forma, subiectul, dimensiunile operelor de artă
sunt alese de comitenţii şi folosite în cheie propagandistică, pentru a arăta în mod direct propria

54
putere, economică şi politică. Comandarea operelor de artă, în special cele arhitectonice, devine
astfel un instrument de legitimare a puterii politice şi economice, generând un fenomen de
competiţie în cadrul oraşului, dar şi în afară graniţelor acestuia, iar regii şi principii încep să
concureze pentru a-şi asigura serviciile celor mai renumiţi artişti. Această tendinţă, care se afirmă în
secolul al XV-lea, continuă să se manifeste şi în secolul următor, când este instituţionalizată prin
înfiinţarea şi finanţarea academiilor de pictură, muzică, sculptură, literatură.

7.5 Filosofia naturală şi ştiinţele

Redescoperirea operelor clasice şi traducerea lor din greacă în latină, alaturi de invenţia presei care
facilitează circulaţia lor, produce efecte şi în domeniul filosofiei şi al ştiinţelor naturale. Filosofii de
mult uitaţi, precum Euclid sau Arhimede, devin din nou disponibili pentru intelectualii europeni, iar
operele lor influenţează noua generaţie de oameni de ştiinţă. O importanţă deosebită o are
redescoperirea filosofiei platonice, în contratendinţă faţă de tradiţia aristotelică a Scolasticii
medievale, care se exprimă în gradul cel mai înalt în cadrul Academiei platonice, organizată în jurul
personalităţii lui Marsilio Ficino, primul care traduce opera lui Platon în limba latină.
Redescoperirea filosofiei clasice, în primul rând greacă, este exprimată vizual în capodopera lui
Rafael „Şcoala ateniană”, în care centrul scenei este dominată de figurile lui Platon şi lui Aristotel,
înconjuraţi de alţi filosofi antici sau moderni.
Totuşi, transformarea paradigmelor ştiinţifice nu se datorează numai redescoperirii filosofiei
clasice. La elaborareade noi teorii se ajunge şi prin căi empirice, punând în valoare patrimoniul de
cunoştinţe tehnice dobândite de-a lungul secolelor de artizani şi meşteri. Civilizaţia renascentistă
poate fi identificată cu un nou fel de a gândi, dar şi cu o nouă cultură materială, alcătuită de lucruri
concrete, nu doar de ideei. Creşterea consumurilor şi a cererii de manufacte stimulează dezvoltarea
o cunoştinţă practică, legată de arte şi meserii. Această abordare nouă se regăseşte în Galileo
Galilei, care va introduce o nouă metodologie, de tip experimental, sau de anatomistul flamand
Andreas Vesalius, iniţiatorul studiului modern al anatomiei umane şi autorul uneia dintre primele
cărţi de anatomie bazată pe disecţii.
Alaturi de pluralismul doctrinar specific filosofiei clasice şi de descoperirea cunoştinţelor
practice ale artizanilor, şi descoperirile geografice contribuie la criza culturii medievale. O profundă
revizuire a fundamentelor doctrinare tradiţionale se datorează doctrinelor eliocentrice şi descoperirii
Americii, care contestă tradiţia creştină potrivit căreia fiecare fiinţă are un loc bine determinat înt-o
scară ierarhică al perfecţiunii, treapta cea mai înaltă fiind ocupată de omul.

55
Figura 1. Rafael Sanzio, Şcoala ateniană (Stanza della Segnatura, Vatican, 1510)

56
 Capitolul VIII
POLITICA EUROPEANĂ ÎN A DOUĂ JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVI-LEA

8.1 Începuturile revoluţiei moderne

Pacificarea de la Augsburg, abdicările succesive ale lui Carol Quintul şi semnarea Păcii de la
Cateau-Cambresis par să rezolve problemele principale care zguduiseră scena politică europeană
din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Pacea este determinată de oboseala parţilor aflate în
luptă, de lipsa de rezurse financiare, de temeri legate de complicaţii politice ulterioare, precum şi de
o serie de probleme care încep să apară în interiorul marilor monarhii europene.
După o primă etapă revoluţionară, luteranismul şi calvinismul devin mişcări fundamental
conservatoare, dar lupta între protestantismul şi catolicismul continuă să caracterizeze Europa şi în
cea de-a două jumătate a veacului, şi mai ales după încheierea Conciliului de la Trento, chestiunea
religioasă cuplându-se cu motivaţii de natură politică şi socială şi ajungând să postuleze nevoia unor
schimbări radicale în ordinamentul politic şi în structura socială. Separarea dintre reformiştii şi
conservatorii nu se produce în mod mecanic urmând graniţa dintre regiunile reformate şi cele
catolice ale Europei, deşi este de necontestat faptul că, în această perioadă, calvinismul stimulează,
oferind un suport teologic, tendinţele reformiste sau revoluţionare.
Datorită apariţiei unei noi etape a luptei politice şi sociale, cea de-a douî jumătate a secolului al
XVI-lea reprezintă un moment de răscruce în istoria modernă a Europei. Schimbările structurale
care erau în curs de desfăşurare de aproape un veac produc primele manifestări de revoluţie
modernă, privită ca mijloc de de schimbare socială şi politică. Alaturi de procesele istorice de lungă
durată, însă, şi motivaţii contingente se află la baza schimbărilor. Creşterea preţurilor şi diferenţa
dintre acesteia şi salariile ating cote maxime la sfârşitul secolului, producând o sporire semnificativă
a conflictualităţii sociale şi economice. Alt factor de schimbare a relaţiilor sociale este constituit de
criza financiară care loveşte o parte a aristocraţiei tradiţionale, datorată în parte creşterii preţurilor,
dar şi acţiunii centralizatoare a Sattului modern care limitează din ce în ce mai mult privilegiile de
care se bucura nobilimea. La sfârşitul veacului al XVI-lea îşi face apariţia şi un dezechilibru tot mai
accentuat între capacitatea productivă şi creşterea demografică. După o perioadă îndelungată în care
creşterea producţiei alimentare şi sporirea demografică progresaseră în paralel, prima începe să
stagneze, în timp ce cea de-a două continuă, în mare parte datorită faptului că tehnicile şi
tehnologiile aplicate în agricultura nu permiteau o creştere ulterioară. De fapt, se poate spune că, în
secolul al XVI-lea, producţia înregistrează o creştere, nu şi o dezvoltare.
Foametea, revoltele, conflictualitatea socială sunt consecinţa directă a acestei situaţii, stimulând
o critică radicală adresată structurii sociale tradiţionale, precum şi sistemului politic şi economic

57
existent. Născută pe acest teren, tensiunea revoluţionară va dura până la jumătatea veacului următor,
fiind alimentată de criza economică şi de efectele Războiului de Treizeci de ani.

8.2 Războaiele religioase din Franţa

Începând cu anul 1535, calvinismul se răspândeşte foarte repede în Franţa, determinând o atitudine
mai represivă a monarhiei, încă din perioada lui Francisc I. La moartea acestuia, urmat la tron de
Henric al II-lea, lupta împotriva ereziei reformate se intensifică. În anul 1559, însă, şi Henric al II-
lea moare, lasându-l drept moştenitor pe fiul său Francisc al II-lea, de numai 15 ani şi bolnav.
Vârsta tânără şi condiţiile de sănătate a noului rege favorizează o încercare, de către aristocraţie, de
redobândire a poziţiilor politice pierdute ca urmare a politicilor centralizatoare adoptate de
monarhia în timpul domniei lui Francisc I. În anul 1560, şi Francisc al II-lea moare, coroana
franceză ajungând la fratele său Carol al IX-lea, încă copil. Regenţa este asumată de regina mamă
Caterina de’ Medici, dar la curte se înegistrează creşterea influenţei familiei de Montmorency,
condusă de François de Guise, care susţine oportunitatea unei politici vehement îndreptată
împotriva calvinilor. Influenţa familiei de Montmorency este, însă, contracarată de aristocraţia
reformată, condusă de Antoine de Bourbon, regele Navarei, de fratele său Ludovic de Bourbon,
principele de Condé, şi de amiralul Gaspard de Coligny, care îmbraţişaseră Reforma din motive
politice mai mult decât religioase.
Iniţial, Caterina de’ Medici conduce o politică de conciliere, încercând să favorizeze un dialog
între cele două partide nobiliare contrapuse. În acest sens, în anul 1562 le acordă hughenoţilor – aşa
sunt denumiţi calvinii francezi – libertatea de cult în afară marilor oraşe. Această iniţiativă este bine
primită de calvinii şi de catolicii moderaţi, dar stârneşte reacţia familiei de Guise, susţinută din
exterior de Filip al II-lea al Spaniei, susţinătorul unei politici dure împotriva protestantismului.
Edictul din 1562 nu produce, deci, efectele dorite, iar în acest climat general începe primul război
de religie, care se încheie în anul 1563 prin Edictul de la Amboise, care confirmă cel precedent,
lăsând totodată o libertate de cult mai mare principilor.
După câţiva ani de pace relativă, în anul 1568 conflictele izbucnesc din nou, influenţate şi de
evoluţia revoltei din Ţările de Jos spaniole. Hughenoţii sunt învinşi în două batalii, la Jarnac şi
Moncontour, în care îşi găseşte moartea principele de Condé. Liderul unic al reformaţilor francezi
rămâne, deci, Coligny, cel mai capabil şi cel mai devotat la cauza religioasă, care organizează
rezistenţa în Burgundia. După încă doi ani de război civil, în anul 1570 regenta este obligată să
negocieze, semnând pacea de la Saint Germain, prin care hughenoţii obţin dreptul de a-şi profesa
cultul în patru oraşefranceze, denumite places de sûreté: La Rochelle, Cognac, Montauban şi La
Charité-sur-Loire.

58
 Obţinut acest succes, influenţa lui Coligny, în special asupra lui Carol al IX-lea, creşte, tânărul
rege începând să se elibereze de influenţa reginei mamă. Un moment de răscruce este reprezentat de
anul 1572. În luna august, la Paris sosesc toţi nobilii francezi, printre care şi cei reformaţi, adunaţi
pentru a participa la nunta dintre Henric de Bourbon, fiul lui Antoine de Navara, şi Margareta de
Valois, sora regelui. Liderii partidului catolic hotărâsc să profite de ocazia pentru a pune la cale un
atentat împotriva amiralului de Coligny. Atentatul, însă, eşuează, iar pentru a evita un conflict pe
străzile Parisului, regele îşi dă acordul ca reformaţii să fie masacraţi. În noaptea dintre 23 şi 24
august 1572 se produce ceea ce este cunoscut sub denumirea de Noaptea Sfântului Bartolomeu. O
vânătoare de protestanţi se dezlănţuie prin străzile Parisului, iar ulterior se extinde la întregul regat.
Rănit, după câteva zile de agonie, Coligny moare, în timp ce Henric de Bourbon abia reuşeşte să
scape cu viaţă.
Drept urmare, hughenoţii se organizează, astfel luând naştere un nou război care va dura până în
anul 1573, când regele oferă un nou edict care confirmă libertatea religioasă. Pe 30 mai 1574, însă,
şi Carol al IX-lea moare, lasând pe tronul Franţei fratele său Henric al III-lea, deja ales regele
Poloniei în 1573. Reformaţii profită de acest eveniment pentru a relua ostilităţile şi, sprijiniţi de
principii protestanţi germani, lansează o ofensivă care îl determină pe noul rege să ofere Edictul de
la Beaulieu (1576), cel mai avantajos pentru calvini. Succesul reformaţilor stârneşte, însă, reacţia
catolicilor, care formează aşa-zisă Liga Sfântă. Lipsa unui moştenitor direct îl face pe Henric de
Bourbon, un protestant, primul pe linia succesiunii, iar această eventualitate favorizează încheierea,
în anul 1584, a tratatului de la Joinville între liderii catolici şi Filip al II-lea, cu sprijinul papei Sixt
al V-lea, care declară nule drepturile lui Henric de Bourbon.
În aceste condiţii, un nou război începe în anul 1585. Intransigenţa partidului catolic îl determină
pe Henric al III-lea să comande asasinarea lui Henric de Guise, care între timp îl înlocuise pe tatăl
său François la conducerea Ligii. Asasinatul liderului catolic determină o revoltă la Paris,
împingându-l pe Henric al III-lea să caute sprijinul reformaţilor. Susţinut de armatele hughenote,
regele pune sub asediu capitala, dar în august 1589 este asasinat de un tânăr călugar catolic, Jacques
Clément. Înainte să moară, Henric al III-lea îl numeşte drept succesor pe Henric de Bourbon, cu
condiţia ca acestă să se convertească la credinţa catolică.
Asasinatul lui Henric al III-lea reprezintă fără îndoială cel mai răsunător episod al unui conflict
care influise puternic asupra consţiinţelor. Efectele războaielor religioase se resimt şi pe terenul
doctrinelor politice, unde începe o dezbatere aprigă cu privire la limitele puterii regale, ajungând la
teoretizarea dreptului de rezistenţă în cazul în care un suveran devine tiran. Nevoia de pace
stimulează, însă, şi poziţii care susţin necesitatea unei puteri politice absolute, singura capabilă să
garanteze pacea şi, în consecinţă, siguranţa tuturor cetăţenilor ai unui Stat.

59
 Sarcina de a pacifica Franţa îi revine, deci, lui Henric de Bourbon, care este obligat să conducă o
luptă îndelungată pentru a ajunge să deţină coroana Franţei. Iniţial, catolicii francezi se opun la
posibilitatea ca un eretic calvin să fie incoronat rege, şi solicită sprijinul regelui spaniol. Filip al II-
lea, deci, trimite din Ţările de Jos o armată condusă de nepotul său Alessandro Farnese. Intervenţia
spaniolă produce, însă, reacţia poporului francez, iar capacităţile politice şi diplomatice de care dă
dovadă Henric de Bourbon reuşesc să dezbine unitatea Ligii catolice. Pentru a obţine recunoaşterea
sa ca şi rege, pe 25 iulie 1593 abjură, proclamându-se catolic. Ca urmare a acestui gest, mulţi nobili
catolici îl recunosc ca şi suveran legitim, şi în anul 1594 Henric al IV-lea intră la Paris. Conflictul
cu Spania se prelungeşte încă câţiva ani, dar în 1598 Filip al II-lea, izolat, este obligat să semneze
pacea de la Vervins. În timp ce negocierile pentru această pace erau conduse, Henric al IV-lea
hotărâşte să rezolve conflictul intern între catolici şi hughenoţi, şi pe 13 aprilie 1598 promulgă
Edictul din Nantes, care extinde concesiile prevăzute de precedentele edicte şi reuşeşte să garanteze
o perioadă îndelungată de pace civilă, punând capăt la aproape o jumătate de veac de conflicte
religioase.

8.3 Spania în epoca lui Filip al II-lea

Aparent, în cea de-a două jumătate a secolului al XVI-lea Spania este cea mai puternică ţară
europeană. Hegemonia spaniolă în Europa ar fi fost completă dacă un alt mare Imperiu, cel otoman,
nu ar fi confruntat-o eficient în Mediterana. Sfârşitul confruntării cu Franţa, determinată de evoluţia
politică internă a acestei monarhii, pare a deschide calea spre confruntarea directă între cei doi
uriaşi ai Europei.
Conflictele religioase care interesează toate Statele europene, nu ocoloesc însă regatul lui Filip al
II-lea. Deşi Peninsula iberică pare imună la fenomenul reformator, în parte datorită prezenţei
Inchiziţiei, erezia se răspândeşte în domeniile sale din Europa de nord, precum şi în Statele vecine,
ameninţând constant ortodoxia religioasă a Spaniei. În acest context, Filip al II-lea trebuie să-şi
asume o altă sărcină: lupta împotriva Reformei, atât pe plan intern cât şi extern. Politica regelui
spaniol nu deinde de motivaţii religioase. Deşi este un catolic convins, angajamentul religios al lui
Filip al II-lea îşi găseşte explicaţia în contextul politicii sale externe, care coincide în mare parte cu
interesele politico-religioase ale Bisericii.
În acest efort, Filip al II-lea se leagă de politica predecesorului său, Carol Quintul, care la rândul
său încercase să conducă o luptă împotriva religiei reformate, limitată însă la Germania. Condiţiile
cu care Carol Quintul fusese obligat să se confrunte, erau însă foarte diferite, de unde decurge şi o
diferenţă în comportamentul său politic. Neputându-se baza pe Biserica catolică, încă departe de a-
şi rezolva problemele interne, el abordase lupta împotriva ereziei recurgând la instrumentele clasice

60
ale diplomaţiei epocii. Folosindu-se de conflictele tradiţionale dintre Franţa şi Anglia, încercase să o
atragă pe această din urmă în orbita imperială, facilitând nunta dintre fiul său Filip şi Maria Tudor
(poreclită Bloody Mary), fiica regelui englez Henric al VIII-lea şi a reginei Catherine de Aragon.
Cea de-a trea problemă cu care trebuie să se confrunte regele spaniol este constituită de apărarea
intereselor sale coloniale, reprezentate de monopolul comercial instituit în special cu noile posesiuni
americane. Atât timp cât ameninţarea fusese reprezentată de contrabandul şi de pirateria actuate de
englezi, francezi şi olandezi, flota spaniolă reuşise să facă faţă fără mari probleme. Mai serioasă era
însă concurenţa Portugaliei, care participase încă de la început la împărţirea noului continent. Încă
din secolul al XV-lea, între cele două puteri coloniale fuseseră semnate o serie de tratate care
reglementau împărţirea „lumii noi” în sfere de influenţă, printre care o importanţă deosebită o avea
Tratutl de la Tordesillas din 1494, care stabilea, ca şi graniţa dintre cele două zone, meridianul aflat
la 370 ligi la vest de Capul Verde. Şi mai gravă decât concurenţa portugheză, este cea potenţială,
reprezentată de noile puteri maritime în Atlantic, printre care în special Anglia şi, mai târziu,
Provinciile Unite. Pentru a reduce efectele negative pe care această concurenţă ar fi putut să o aibă
atât pe plan economic, cât şi simbolic – şi ca atare politic – Filip al II-lea proiecteazî o politică
externă care are drept scop reducerea puterii engleze şi portugheze. După o îndelungată perioadă de
tensiuni internaţionale, regele Spaniei lansează o ofensivă împotriva Angliei (1588), care însă se
încheie cu un eşec răsunător. Mai mult noroc are în schimb acţiunea îndreptată împotriva
Portugaliei. În anul 1580, profitând de moartea subită a tânărului rege Sebastian, Filip al II-lea
reuşeşte să fie recunoscut ca rege al Statului vecin, care intră împreună cu imperiul său colonial sub
influenţa spaniolă.

Împărţirea lumii conform Tratatului de la Tordesillas (1494)

61
 Filip al II-lea trebuie, deci, să se confrunte cu o serie de probleme de politică externă foarte
dificile, dar monarhia spaniolă are toate atributele să facă faţă provocărilor. Spre deosebire de Carol
Quintul, născut şi educat în Ţările de Jos, Filip al II-lea este un spaniol, sau mai bine spus un
castilian, el fiind legat de centrul propulsor al expansionismului spaniol din secolul al XVI-lea.
Castilia îi oferă un devotament absolut, punându-i la dispoziţie colaboratori capabili şi militari de
excepţie. Continuând politica pusă în aplicare de predecesorii săi, Filip al II-lea continuă procesul
de centralizare statală, lărgind aparatul birocratic şi obţinând sprijinul total al elitelor conducătoare
locale. Pentru a-şi îndeplini obiectivele politice, el pune în aplicare o politică religioasă care tinde să
excludă orice formă de alteritate. Astfel, conduce o luptă neîntreruptă împotriva ereziei reformate,
recurgând la tribunalul Închiziţiei, dar politica sa vizează şi alte minorităţi religioase, printre care în
special musulmanii. Aceştia, obligaţi după cucerirea Regatului Granadei să se convertească la
creştinism, păstraseră în secret vechiile obiceiuri islamice, continuând să profeseze vechea religie în
secret. Măsurile de politică religioasă adoptate de suveran, precum şi ostilitatea aşa-zişilor „vechi
creştini”, bazată pe conceptul de „limpieza de sangre”, determină izbucnirea unei revolte care
durează din 1568 până în 1570, fiind reprimată cu mari dificultăţi. După doi ani de lupte, aşa-zişii
moriscos sunt învinşi, iar în anul 1571 Filip al II-lea comandă ca supravieţuitorii, până atunci
concentraţi la Granada, să fie strămutaţi pe întregul teritoriu al monarhiei spaniole, astfel încât
relaţiile lor comunitare şi familiale să fie întrerupte şi independenţa lor economică să fie eliminată.
Sunt astfel puse bazele viitoarei expulzări a comunităţii islamice din teritoriul spaniol, care se va
realiza în anul 1609,în timpul regatului lui Filip al III-lea.
Lupta împotriva alterităţilor religioase nu este condusă, însă, doar în Peninsula iberică. În Italia,
în anul 1561 aparatul represiv spaniol să îndreaptă împotriva valdezilor, o comunitate eretică
stabilită în regiunea Calabria. Dorinţa monarhiei de a menţine unitatea religioasă are, însă,
consecinţe cu totul deosebite în Ţările de Jos. Aici, existenţa unei puternice burghezii negustoreşti,
precum şi a unor comunităţi calvine larg răspândite, pun bazele unei revolte în care elementul
religios se confundă cu cel politic şi social.

8.4 Revolta din Ţările de Jos

Ţările de Jos spaniole sunt alcătuite de teritorii care astăzi fac parte din Olanda, belgia, Franţa de
Nord (Flandre şi Artois) şi Luxemburg. Unificarea politică a acestor teritorii fusese pusă în aplicare,
iniţial, de Statul burgund, şi apoi continuată de cel spaniol încă din perioada lui Carol Quintul, care
le moştenise la moartea tatălui său, Filip cel Frumos. Cu toate acestea, politica centralizatoare
condusă de cele două monarhii nu eliminase autonomia oraşelor şi a domniilor personale ale
nobilimii. Un parlament comun, denumit Stări Generale şi alcătuit de reprezentanţii celor 17

62
provincii în care era împărţit acest domeniu, asigura expresia unitară a intereselor ţării, dar
hotărârile sale puteau fi respinse de organismele reprezentative locale. Puterea reală rămânea, deci,
în mâinile forţelor politice locale, reprezentate de marea aristocraţie şi de burghezia negustorească
şi financiară. Dezvoltarea economică înregistrată încă de la sfârşitul Evului Mediu, marcată de
creşterea industriilor textile şi de cultivarea intensivă a pământurilor, îi încredinţase acestei regiuni
un rol central în sistemul economic european, iar această poziţie fusese întărită de integrarea Ţărilor
de Jos în imperiul lui Carol Quintul. În timpul domniei sale, împăratul respectase autonomia acestui
domeniu, lasându-le cetăţenilor săi autonomia politică de care se bucuraseră până atunci. Această
politică favorizase, pe de o parte, creşterea economică, punând la dispoziţia suveranului resursele
economice necesare pentru conducerea politicii sale externe. Totodată, însă, ea împiedicase
aplicarea ordonanţelor împotriva ereticilor emanate încă din anul 1529, iar astfel Ţările de Jos
deveniseră un refugiu sigur pentru cei care erau persecutăţi din motive religioase.
Structura politică autonomistă, prezenţa unui vast strat burghez deschis spre relaţiile cu lumea
exterioară, precum şi existenţa unui artizanat puternic şi numeros, reprezentau condiţii favorabile
răspândirii ideilor protestante. Un prim val se propagase în special printre straturile populare, care
îmbraţişaseră în special mesajul radical exprimat de curentul anabaptist. Aspectul radical al acestei
confesiuni favorizase, însă, colaborarea între puterea politică şi straturile superioare ale societăţii în
vederea eradicării protestantismului. Începând cu anii 1550, însă, încep să se organizeze comunităţi
calvine, care interesează în primul rând artizanii şi straturile populare, răspândidu-se ulterior şi la
straturile superioare ale societăţii, datorită mesajului mai puţin radical.
Obligat de nevoile financiare, precum şi de dorinţa de a conduce eficient lupta împotriva ereziei,
Filip al II-lea încearcă să reducă autonomia Stărilor Generale, cu scopul de a se folosi mai uşor de
resursele locale. Pentru a atinge acest obiectiv, el concepe şi pune în aplicare un proiect de
reorganizare a Bisericii locale, determinând astfel reacţia societăţii din Ţările de Jos. Aristocraţia
este prima forţă socială care adoptă o poziţie anti-spaniolă, considerând că politica centralizatoare a
lui Filip al II-lea reprezintă o ameninţare la funcţia sa de guvernamânt. În anul 1561, cei mai
importanţi reprezentanţi ai aristocraţiei sunt chemaţi să facă parte din Consiliul regentei, care era la
acea vreme Margareta de Parma, sora vitregă a regelui spaniol. Puterea reală îi este încredinţată,
însă, cardinalului Antoine Perrenot de Granvelle, căruia se supune şi structura bisericească locală.
Temându-se de creşterea presiunii fiscale şi de reluarea persecuţiilor religioase, liderii nobilimii –
aparţinând unor confesiuni religioase diferite – pun în aplicare o politică de opoziţie care iniţial îl
vizează doar pe Granvelle. Acţiunea lor înregistrează un succes parţial în anul 1564, cardinalul fiind
eliberat din funcţie; în paralel, însă, Filip al II-lea reia politica sa împotriva cultului calvin,
respingând invitaţia la moderaţie provenind din rândul aristocraţiei. În anul 1565, deci, persecuţia

63
religioasă este puternic relansată, producând două consecinţe principale: pe de o parte, ea
favorizează apariţia unei mişcări de rezistenţă la care aderă şi grupuri din mica nobilime şi
burghezie; pe cealaltă parte, nobilii cei mai de vază se arată dispuşi să ajungă la o înţelegere cu
celelalte forţe sociale pentru a exercita o presiune mai puternică asupra guvernului spaniol.
Situaţia generală tinde, deci, să se radicalizeze. Pe 3 aprilie 1566 un grup de reprezentanţi, în
fruntea cu Ludovic de Nassau – fratele principelui Wilhelm de Orania – îi prezintă regentei o petiţie
prin care se cere, printre altele, desfiinţarea Inchiziţiei. Revendicările sunt respinse cu dispreţ de
către Margareta de Parma, care se adresează petiţionarilor denumindu-i gueux („zdrenţuiţi”),
porecla pe care aceştia o vor adopta. Încercările moderaţilor de a ajunge la o înţelegere cu regele
eşuează, iar curând o revoltă cu conotaţii religioase izbucneşte în toata ţară, lovind în special
lăcaşurile de cult şi proprietăţile bisericeşti. Răspunsul lui Filip al II-lea nu se lasă aşteptat, iar în
anul 1567 regele Spaniei hotărăşte să trimită în Ţările de Jos cel mai de temut general al său, ducele
de Alva, cu sarcina de a înăbuşi revolta prin orice mijloc.
Alva instaurează de la începutul guvernării sale un regim de teroare, lovind în primul rând acei
nobili care susţinuseră necesitatea unei politici de mediere; astfel contele de Egmont şi cel de
Hornes sunt condamnaţi la moarte şi decapitaţi, în timp ce Wilhelm de Orania evită moartea
refugiindu-se în Germania. În decurs de câţiva ani, revolta este înăbuşită apropae în totalitate; ea
continuă, însă, pe mare, unde răsculaţii primesc sprijinul hughenoţilor francezi şi cel al Angliei.
Politica condusă de ducele de Alva produce, deci, o ruptură definitivă între Ţările de Jos şi Spania,
fără a înăbuşi revolta în mod definitiv. Păstrarea expediţiei militare presupune, pe de altă parte,
costuri considerabile, care determină impunerea de noi taxe şi, la rândul său, un nou val de proteste.
Astfel, sentimentele antispaniole se răspândesc în întreagă regiune, şi în special în zonele din nord,
unde calvinismul era mai înrădăcinat. Întors din exilul său, Wilhelm de Orania preia conducerea
mişcării, fiind numit de Ştările provinciale din Olanda şi Zelanda în calitate de Stadhouder
(guvernator), ceea ce reprezintă un pas ulterior în ruptura dintre Ţările de Jos şi monarhia spaniolă.
În noua sa calitate, Wilhelm reia ostilităţile, lansând un adevărat război împotriva armatei spaniole.
După o îndelungată perioadă violenţe reciproce, Filip al II-lea este obligat să recunoască eşecul
metodelor aplicate de Alva, care este rechemat în Spania, fiind înlocuit de Luís de Requesens, fost
guvernator din Milano.
Această schimbare nu se traduce, însă, într-o adevărată schimbare politică, regele fiind în
continuare interesat să elimine orice formă de alteritate religioasă în domeniile sale şi să reducă pe
cât posibil autonomia politică a Ţărilor de Jos. Moartea lui Requesens, survenită subit în anul 1576,
îi oferă lui Filip al II-lea prilejul să încerce o revizuire a politicii sale. Sarcina de a conduce această
nouă etapă politică îi este încredinţată lui Juan de Austria, fratele vitreg al regelui şi câştigătorul de

64
la Lepanto. Noua liniă politică spaniolă constă în acceptarea cererii de retragere a trupelor spaniole
din Ţările de Jos, păstrând totodată exclusivismul religios şi ordinamentul politic în vigoare.
Perioada îndelungată de intransigenţă contribuise însă la radicalizarea poziţiilor, iar politica
spaniolă nu mai apărea potrivită pentru nevoile societăţii flamande, interesată în primul rând să
menţină relaţiile sale cu toate ţările europene, condiţia necesară pentru menţinerea centralităţii
regiunii în sistemul economic şi financiar european. Pe de altă parte, participarea hotărătoare a
burgheziei schimbă şi relaţiile de putere interne societăţii flamande, nemaifăcând actuale
revendicările privind restaurarea autonomiei tradiţionale, care avantaja fără îndoială aristocraţia în
detrimentul celorlalte clase sociale.
Ca urmare, Ţările de Jos cunosc o perioadă de regândire a doctrinelor politice, făcându-şi
apariţia tendinţe republicane, care însă nu reuşesc să obţină un srpijin generalizat. În special,
mişcarea revoluţionară, şi forţele sociale care o susţineau, nu reuşeşsc să deăpşească cu totul
particularismul politic, diferenţele religioase şi conservatorismul aristocraţiei catolice din
provinciile meridional. Iar de aceşti factori se foloseşte monarhia spaniolă, mai ales după moartea
lui Juan de Austria (1578), reuşind astfel să producă o fractură în cadrul mişcării revoluţionare.
Funcţia de guvernator îi este încredinţată lui Alessandro Farnese, fiul Margaretei de Parma şi
nepotul lui Filip al II-lea, înzestrat cu remarcabile capacităţi politice şi militare. El ajunge la un
compromis cu provinciile catolice, acceptând să retragă trupele spaniole, concedând o amnistie
generală şi recunoscând autonomia de guvernamânt al Ţărilor de Jos. Drept răspuns, în anul 1579
provinciile din nord proclamă Republica Provinciilor Unite, iar în 1581 se declară independente de
Spania. Acest gest este urmat de un război de lungă durată. Adoptând o măsură comună în timpul
războaielor religioase, Filip al II-lea încearcă să anihileze mişcarea independentistă prin asasinarea
liderului său; astfel, în 1584 Wilhelm de Orania este asasinat, iar unele oraşe sunt cucerite din nou
de Alessandro Farnese. Însă, Republica găseşte un nou lider în Maurice de Nassau, fiul lui Wilhelm,
obţinând un sprijin şi din partea Angliei. Angajamentul lui Filip al II-lea împotriva Franţei şi a
Angliei contribuie la succesul luptei independentiste, uşurând presiunea asupra Provinciilor Unite,
care pot continua lupta lor.
În anul 1609, după peste 40 de ani de conflicte neîntrerupte, Spania şi Provinciile Unite
semnează un armistiţiu cu durată de 12 ani; doar în anul 1648, însă, Spania este obligată să
recunoască independenţa Olandei, ceea ce reprezintă prima mare victorie a burgheziei negustoreşti
şi financiare asupra unui Stat european modern.

65
 Ţările de Jos în perioada lui Carol Quintul şi Filip al II-lea

8.5 Anglia în epoca Elisabetei I

Evenimentele din Franţa şi Olanda sunt strict legate de evoluţia politică a Angliei, care trece printr-

o etapă de tulburări în perioada succesivă dispariţiei lui Henric al VIII-lea. La moartea acestuia,

coroana îi revine fiului său Eduard al VI-lea, născut din casatoria dintre regele şi cea de-a treia

soţie, Jane Seymour. Pe 28 februarie 1547, la vârstă de nouă ani, Eduard al VI-lea este incoronat
rege. În anul 1553, însă, tânărul rege moare, iar datorită Actului de Succesiune promulgat de Henric
al VIII-lea cu puţin timp înainte să moară, coroana trece la fiica cea mai mare, Maria Tudor.
Regatul său este caracterizat de revenirea Coroanei la confesiunea catolică, urmată de o persecuţie
îndreptată împotriva elitei protestante; pe plan extern, apoi, se asistă la o progresivă aliniere a
Angliei cu interesele spaniole.
Moartea Mariei Tudor, survenită în anul 1558, se traduce într-o schimbare radicală a politicii
engleze, deşi Elisabeta I, născută din căsătoria între Henric al VIII-lea şi Anne Boleyn şi educată în

confesiunea anglicană, nu răspunde de la început aşteptărilor reformaţilor. Pregătirea sa culturală

fusese laică şi influenţată de principiile renascentiste. Ca atare, ca şi majoritatea suveranilor din

epoca sa, noua regină este convinsă de necesitatea existenţei unei singure confesiuni în interiorul
regatului, dar nu este dispusă să ajungă la un conflict deschis cu nobilimea şi cu clerul catolici.

66
Prima sa preocupare este, deci, cea de a rezolva chestiunea religioasă în modul cel mai puţin
conflictual cu putinţă. Prin Legea de supremaţie restaurează primatul autorităţii regale asupra
Bisericii, iar anglicanismul este restabilit ca religie oficială a regatului. Acest act nemulţumeşte în
aceeaşi măsură atât calvinii cât şi catolicii, care sunt excluşi treptat din funcţiile publice în favoarea
anglicanilor, fără însă a recurge la persecuţii.
Încercările de a readuce Anglia în orbita catolicismului continuă, caracterizând mare parte din
perioada elisabetană. Aceste proiecte se înmulţesc mai ales după anul 1568, când ajunge în Anglia
Maria Stuart, regina Scoţiei. În acest regat, Reforma se răspândeşte datorită predicaţiei lui John

Knox, care determină nobilimea scoţiană să se revolte împotriva casei regale şi a Bisericii catolice.

Regina obţine sprijinul Franţei, în timp ce Elisabeta susţine răsculaţii. Această atitudine este

determinată de teama ca regina Scoţiei să avanseze pretenţii asupra coroanei engleze, Maria Stuart

fiind nepoata Margaretei Tudor, sora lui Henric al VIII-lea, şi ca atare următoarea în linie de

succesiune la tron. Sprijinită de Franţa, Maria reuşeşte să înăbuşească revolta, dar după o scurtă

perioadă de linişte, această reîncepe, ca reacţie la politica monarhiei menită să desfiinţeze toate
rezultatele dobândite de partidul protestant. Cea de-a două revoltă este mai violentă decât
precedentă, iar Maria este obligată să părăsească Scoţia, refugiindu-se în Anglia. Aici, Maria devine
punctul de referinţă al partidului catolic, care în 1569 se revoltă împotriva Elisabetei. Această
răscoală, la care nu fuseseră străine Spania şi Roma, se rezolvă într-un eşec, dar proiecte de
înlăturare a reginei engleze continuă fără întrerupere până la executarea Mariei, survenită prin
decizia regală în anul 1587.
Dincolo de evenimentele interne, şi evoluţia contextului internaţional determină implicarea
reginei engleze în luptele religioase care se desfăşoară în Europa. În anul 1584 devine clar că
următorul rege al Franţei va fi un hughenot, iar sprijinul oferit catolicilor francezi de către Spania o
determină pe Elisabeta să susţină Henric de Bourbon. Ostilitatea faţă de Spania se resimte totuşi în
cel mai înailt grad în Ţările de Jos, unde regina Angliei sprijină revolta protestanţilor împotriva lui
Filip al II-lea. Prudenţa care caracterizase politica externă engleză până atunci este înlocuită de o
atitudine mai asertivă, Elisabeta susţinând proiectul lui Walter Raleigh de a crea o colonie britanică
în America (viitoarea Virginia), precum şi acţiunile de piraterie săvârşite de Francis Drake
împotriva flotei spaniole. Reacţia spaniolă nu se lasă însă aşteptată, iar în anul 1588 o flotă alcătuită
de 130 de vase – denumită la Armada Invencible – porneşte din Spania înspre Anglia. Expediţia,
prost pregătită, se rezolvă însă într-un eşec, iar impozanta flotă spaniolă este învinsă de cea engleză.
Alături de politica externă, Elisabeta se dovedeşte a fi extrem de competentă şi în domeniul
economic şi financiar. Încetinirea temporară a inflaţiei le oferă şansa de a readuce moneda la

67
valoarea sa originară, ceea ce se traduce într-o îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei şi într-un
val de popularitate a reginei. Această evoluţie favorizează culegerea de taxe şi impozite, iar
fondurile astfel adunate sunt folosite pentru dezvoltarea şi modernizarea armatei şi a flotei
comerciale. Menţinerea păcii în toate teritoriile subordonate Coroanei, războiul împotriva Spaniei şi
reprimarea revoltelor izbucnite în Irlanda în anii 1579-1583 şi 1594-1603, pun la grea încercare
finanţele engleze, dar favorizează totodată dezvoltarea unei armate moderne de profesionişti
remuneraţi direct din fondurile regale. Aceste schimbări produc efecte asupra structurii sociale
tradiţionale, reducând puterea locală a baronilor, determinată în mare parte tocmai de numărul de
soldaţi pe care putea să îi recruteze.
Dar schimbările sociale care interesează societatea engleză în perioada elisabetană nu sunt
determinate doar de evoluţia armatei. Inflaţia erodează puterea de cumpărare a salariaţilor, care de
multe ori ajung într-o stare de mizerie, accentuând fenomene precum cerşetorie şi vagabondaj. O
serie de acte legislative îndreptate împotriva vagabondajului şi vrăjitoriei, printre care deosebit de
importantă este legea asupra sărăcilor (Poor Law), reprezintă răspunsurile guvernului, care
determină consolidarea ierarhiilor locale, elitele fiind chemate să pună în aplicare măsurile
legislative venind de la centru.
Epoca elisabetană este caracterizată şi de importante schimbări economice. Recurgând la diferite
instrumente de presiune economică şi politică. Deja în prima jumătate a secolului baronii feudali
începuseră să recupereze o parte din proprietăţile care în mod tradiţional erau date în folosinţă
ţăranilor, urmând ca acestea să fie îngrădite şi transformate în păşuni private. Creşterea demografică
înregistrată de continentul european, urmată de creşterea cererii de produse de consum, stimulează
industria locală, care se specializează în producţia de textile ieftine, care ajung pe principalele pieţe
europene. Dezvoltarea industrială este susţinută de cea a noilor organizaţii comerciale, structurate
pe modelul companiilor privilegiate: asociaţii de negustori recunoscute de Coroana şi dotate de
drepturi exclusive de comerţ, printre care se pot enumera Compania Levantului (1581), care are
monopolul comerţului cu Imperiul otoman, sau Compania Indiilor Orientale (1600), care marchează
intrarea Angliei în India. Datorită faptului că Coroana are dreptul la un procent predeterminat al
profiturilor rezultând din activitatea comercială, interesele negustorilor sfârşesc prin a fi
concomitente cu cele ale monarhiei; mai mult, fiind înarmate, flotele comerciale se pot transforma
foarte uşor în flote militare, contribuind astfel la politica externă condusă de monarhie.

8.6 Mediterana între spanioli şi otomani

Descoperirile geografice şi identificarea de noi rute comerciale determină o progresivă schimbare a

sistemului economic şi politic internaţional, care se orientează spre Oceanul în detrimentul Mării

68
Mediterane, care reprezentase până în acel moment centrul sistemului. Cu toate acestea, în secolul
al XVI-lea importanţa Mediteranei nu suferă o scadere majoară, rămănând un sector geostrategic

fundamental în sistemul de relaţii continentale. Dimpotriva, în ceea ce priveşte relaţiile

internaţionale, sectorul mediteranean păstrează o importanţă majoară, devenind teatrul luptei care se

desfăşoară, cu grade şi intensitate variabile, între cele două imperii dominante ale epocii: cel
spaniol, respectiv cel otoman.
În a două jumătate a veacului, Marea Mediterană rezultă împărţită în două zone principale de

influenţă, partea vestică fiind dominată de dinastia de Habsburg, iar cea estică – denumită Levant –

de dinastia osmanlă. Graniţa dintre cele două sectoare se află la Malta, un arhipelag pe care
cavalerii ierosolimitani îl primesc în dar de la Carol Quintul după expulzarea lor din Rhodos (1522),
cu scopul primar de a reprezenta ultimul bastion al creştinătăţii faţă de ameninţarea otomană.

În partea occidentală, Spania intensifică relaţiile sale comerciale cu teritoriile italiene aflate deja,

în mod direct sau indirect, sub influenţa sa. La o primă privire, economia mediteraneană nu prezintă

semne de decadere, şi la jumătatea secolului este aproape imposibil să fie prevăzut decalajul care va

apărea o sută de ani mai târziu într-o Europa meridională înapoiată şi o zonă economică nord-

occidentală (Anglia, Franţa, Olanda, Suedia) în cale de dezvoltare şi de schimbare radicală.

Diferenţele privind structura socială şi modul de organizare al producţiei nu sunt, încă, atât de
profunde cum ele vor apărea în viitor. Genova este încă un centru financiar de primă mărime, care
contribuie în mod substanţial la politica externă condusă de Carol Quintul înainte şi de Filip al II-

lea apoi; Sicilia, datorită producţiei sale cerealicole, păstrează aceeaşi importanţă economică pe
care o avusese în Evul Mediu; exportul de mătase din regiunile sudice ale Italiei este crescut
datorită extinderii producţiei la Calabria; manufacturele milaneze menţin prestigiul lor în pieţele
europene; Venezia continuă să fie un nod central al traficilor comerciale europene, mai ales în ceea
ce priveşte relaţiile economice cu Orientul Mijlociu şi cu Asia, care încă nu sunt afectate de

descoperirea noilor rute comerciale care au ca şi centru Lisabona. Fluxul de metale preţioase care

soseşte din America la Sevilla, circulă şi în Mediterana, exercitând şi aici funcţia sa de stimulent
economic.
Cea mai mare dificultate provine din confruntarea continuă cu Imperiul otoman, care exercită o
prsiune continuă asupra lumii mediteraneene. Istanbulul ocupă întreaga Peninsula dunăreano-
balcanică, iar influenţa sa se extinde asupra Ungariei, precum şi asupra principatelor din
Transilvania, Moldova şi Valahia. În Asia, posesiunile otomane sunt reprezentate de Anatolia,

69
Mesopotamia, Armenia, Siria, Palestina şi peninsula arabică. În Africa, alături de controlul direct
asupra Egiptului, sultanul controlează indirect statele din Berberia (mai ales Algeria, dar şi unele
centre din Tunisia şi Libia), care constituie baza de pornire a activităţilor de piraterie îndreptate
împotriva coastelor creştine.
Această presiune reprezintă, fără îndoială, o problemă majoră pentru Filip al II-lea, la care regele
Spaniei trebuie să acorde aceeaşi atenţie ca şi în cazul luptei împotriva ereziei protestante. Pe plan
religios, lupta adoptă caracterele specifice tradiţionalului conflict cu necredincioşii musulmani. Cu
toate acestea, Filip al II-lea pare reticent să aducă lupta în Levant, orientându-se mai ales spre
coastele Africii de Nord, cu scopul de a apăra traficile comerciale. O serie de ofensive otomane în
Mediterana occidentală obligă însă regele spaniol la un efort mai ridicat. O primă confruntare se
produce în anul 1560 în largul coastelor tuniziene, la Djerba, unde flota spaniolă este învinsă de cea
condusă de Khair ad-Din Barbarossa. Cinci ani mai târziu, în 1565, otomanii pun sub asediu Malta,
reşedinţa cavalerilor, care rezistă până la sosirea flotei spaniole. În 1570, apoi, este atacată Cipru,
posesiunea veneţiană în Levant, care capitulează.
Acest eveniment are o importanţă deosebită în istoria relaţiilor dintre otomani şi Europa. Ca
urmare a înfrângerii veneţiene, papa Pius al V-lea, tipic reprezentant al Bisericii tridentine, începe o
vastă activitate diplomatică menită să faciliteze o alianţă între Statele creştine. Un an mai târziu,
ideea unei ligi împotriva otomanilor se transformă în realitate, luând naştere aşa-zisă Ligă Sfântă
între Roma, Spania şi Veneţia. Acordul este semnat în iunie 1571, iar imediat Statele semnatare
încep preparativele expediţiei. O flotă uriaşa, condusă de Juan de Austria, se adună la Messina, de
unde porneşte în Levant cu obiectivul de a găsi flota otomană. Ciocnirea dintre cele două flote se
desfăşoare în apele din Lepanto, pe 7 octombrie 1571, şi după o zi de lupte, succesul este de partea
creştinilor. Cu privire la această batalie, părerile istoriografiei sunt împărţite: pentru unii istorici,
această a reprezentat cea mai mare victorie creştină împotriva otomanilor; pentru alţii, dimpotriva,
victoria a fost una fără consecinţe, ea nefiind urmată de niciun câştig teritorial. Cum subliniază în
mod corect Fernand Braudel, interpretarea trebuie cumva nuansată: dacă pe de o parte este adevărat
că batalia de la Lepanto nu a avut nicio consecinţă teritorială directă, ea a reprezentat totuşi un mare
rezultat pe plan psihologic, schimbând radical modul în care Imperiul otoman este privit. Liga are
însă o viaţă scurtă. În ciuda eforturilor depuse de diplomaţia vaticană, în 1573 Veneţia, interesată să
reia traficile sale comerciale cu Levantul otoman, semnează o pace separată cu Sublima Poartă,
renunţând la recucerirea Ciprului. Câţiva ani mai târziu, în 1580, şi Spania – ocupată în Portugalia,
Ţările de Jos şi Anglia – se retrage din Mediterana, în care începe să domnească o pace relativă,
deranjată doar de activitatea corsarilor din cele două părţi. Cu toate acestea, elanul expansionist al

70
otomanilor în Mediterana se întrerupe, orientându-se înspre graniţa cu Persia, încercând astfel să
consolideze relaţiile sale cu Oceanul Indian.

8.7 Evoluţia politică în Europa de Nord-Est

Deşi într-o măsură minoră, şi în Europa de Nord-Est evoluţia politică trece printr-o etapă de lupte
religioase. În Polonia, acestea apar mai ales după dispariţia dinastiei Jagello, care domnise din 1386
pentru a dispărea o dată cu moartea lui Sigismund al II-lea August în 1572. Cel mai important Stat
din Europa nord-orientală, la aceea vreme Polonia este o federaţie din care fac parte, alături de
regatul polonez propriu-zis, Marele Ducat al Lituaniei, Ducatul Masoviei, o parte din Prusia şi
Ducatele Curlandei şi Livoniei. După moartea lui Sigismund al II-lea August, monarhia trece printr-
o etapă de schimbări constituţionale, transformându-se din ereditară, în electivă. Regii, aleşi de
către unei Diete nobiliare, sunt supuşi controlului aceleiaşi instituţii, conform unui document votat
în anul 1573 şi denumit Pacta conventa. Ca urmare, aristocraţia impune un control aproape total
asupra vieţii politice a Regatului. Slăbirea autorităţii regale, asociată cu compoziţia multietnică a
Statului, favorizează răspândirea ideilor protestante. Astfel, luteranismul înregistrează cel mai mare
succes printre populaţia de limbă germană, iar calvinismul obţine cel mai mare consens în Lituania.
Datorită toleranţei sale, Polonia devine şi destinaţia unor personalităţi persecutate în ţările de
origine; printre acestea, se remarcă figura lui Fausto Socini (sau Sozzini), predicator italian care
introduce o formă cu totul deosebită de antitrinitarism. Pe marginea confruntărilor religioase dintre
catolici şi reformaţi, precum şi între diferitele confesiuni reformate, se accentuează şi conflictul
dintre mica şi marea aristocraţie. Tocmai pe acest conflict, noul suveran Ştefan Bathory se bazează
pentru a promova o puternică acţiune menită să recupereze terenul pierdut de confesiunea catolică.
Ofensiva contrareformistă, organizată de jezuiţii, înregistrează un succes uriaş, transformând
Polonia în bastionul Contrareformei în Europa de Nord-Est, fiind denumit antemurale
christianitatis.
Politica lui Bathory este continuată de succesorul său, Sigismund al III-lea Vasa, deja rege al
Suediei, care încearcă să extindă politica contrareformistă în domeniile sale din Scandinavia.
Rezistenţa opusă de luteranii suedezi îl obligă, însă, să renunţe la tron în favoarea fratelui său, Carol
al IX-lea Vasa, proclamat rege în anul 1599.
Neatinsă de problemele religioase rămâne, în schimb, Rusia, care începe în aceea perioadă să se
afirme ca şi putere politică continentală. Sub conducerea lui Ivan cel Groaznic (1547-1588), este
condusă o politică de unificare teritorială, prin anexarea teritoriilor din zona fluviului Volga, locuite
de cazaci. Dobândită astfel o mai mare stabilitate internă, inclusiv printr-o luptă aprigă cu marea

71
aristocraţie, Rusia începe o politică expansionistă în zona Mării Baltice, precum şi înspre Marea
Neagră, dezvoltând totodată relaţiile comerciale cu Statele europene.

Harta politică a Europei la începutul secolului al XVII-lea

72
 Capitolul IX
CRIZA DIN SECOLUL AL XVII-LEA

9.1 Oprirea dezvoltării economice

La sfârşitul secolului al XVI-lea, în Europa încep să se manifeste primele semne ale unei recesiuni
economice care ulterior, în jurul anilor 1620, va deveni o criză generalizată care va dura până în a
două jumătate a secolului al XVII-lea. Stagnare demografică, reducerea volumului schimburilor
comerciale, secetă, scadere a producţiei agricole şi manufacturiere, ridicată instabilitate a preţurilor,
reprezintă fenomene caracteristice pentru acea epocă.
Originea crizei se regăseşte în dificultăţile proprie primei faze de dezvoltare capitalistă
caracteristică secolului al XVI-lea. De a lungul acestui veac, sectoarele în care se dezvoltă un model
capitalist sunt cel comercial şi cel financiar, în timp ce economia agricolă şi manufacturieră se
dezvoltă la un ritm mai blând. Acesta se datorează sprijinului acordat comerţului internaţional de
către instituţiile publice şi, totodată, de rezistenţele opuse de nobilime în mediul rural, şi bresle în
cel urban la unele măsuri de inovare, împiedicând astfel activitatea economică. Noi pământuri sunt
cucerite, iar descoperirea Americii şi începutul comerţului atlantic creează bazele pentru
expansionismul mercantil european, dar relaţiile de muncă rămân - cu unele excepţii, precum în
cazul englez unde se dezvoltă foarte repede practica aşa-zişelor enclosures, unde terenuri se
transformă de la zone lucrate la păşuni şi unde creşte munca salariată - de fapt identice cu cele ale
Evului Mediu târziu, împiedicând astfel creşterea productivităţii muncii agricole unde, spre
deosebire de sectorul comercial, lipsesc în continuare investimente semnificative. Pornind de la
aceste baze, când la sfârşitul secolului al XVI-lea apar primele semne ale crizei, presiunea exercitată
asupra ţărănimii de către proprietarii, Statul şi Biserica creşte, provocând astfel o înrăutăţire a
situaţiei de viaţa materială a păturilor de jos ale societăţii şi generând unele fenomene cu caracter
social-economic precum răspândirea banditismului, părăsirea mediului rural, creşterea
vagabondajului.
Din toate aceste motive, se produce un dezechilibru între producţia agricolă, relativ stagnantă, şi
creşterea demografică, iar lărgirea acestui dezechilibru la începutul secolului al XVII-lea produce,
ca efect de termen lung reapariţia foametei şi a epidemiilor, care în prima jumătate a noului secol
lovesc extrem de dur populaţia europeană, producând astfel o scădere demografică.
Şi descoperirea Americii, care într-o perspectivă de lungă durata va produce efecte revoluţionare
asupra sistemului economic european şi global, într-o primă fază prezintă limite foarte bine
conturate. Sistemul colonial înfiinţat de spanioli şi portughezi în America Latină se bazează în mod
aproape exclusiv pe spolierea resurselor minerare şi materiilor prime ale coloniilor. Epuizarea

73
zăcămintelor de metale preţioase, care generase o ridicată creştere a preţurilor în secolul al XVI-lea,
produce un mare gol în sistemul economic european, pe care doar noile forme de organizare a
relaţiilor între Europa şi coloniile poate să-l umple.
Societatea europeană, însă, nu adoptă o poziţie pasivă, ci reacţionează noilor provocări care se
prezintă la sfârşitul secolului al XVI-lea şi mai ales în secolul următor. Deşi ieşirea din criză este
una extrem de lentă, prima jumătate a secolului al XVII-lea reprezintă o epocă de mari eforturi în
încercarea de deschidere a noilor căi pentru activitatea productivă. Acestă produce, printre altele
efecte, şi o radicalizare a conflictelor sociale şi politice, care ating punctul culminant cu o serie de
revoluţii care izbucnesc în perioada 1640-1650.
Rezultatele, însă, nu sunt la fel peste tot; în unele zone, aceste încercări produc o schimbare a
ordinamentelor politice şi a echilibrelor sociale pre-existente, în timp ce în altre regiuni criza se
transformă într-o stagnare mai adâncă şi „definitivă”. Mai ales în Europa de Vest, deci, devine din
ce în ce mai evident decalajul existent într-o zonă de dezvoltare (Anglia, Olanda, Franţa în special,
şi Europa de Nord în general) şi una de depresie (Spania, Italia). În această evoluţie, un rol
important este jucăt şi de factori politici, printre care mai ales efectele războiului de Treizeci de ani
şi rezultatul revoluţiilor: revenirea la o fază de creştere economică este posibilă doar în acele ţări
unde evoluţia sistemului politic favorizează noile iniţiative economice şi un mai mare echilibru între
clasele sociale.

9.2 Colonialismul european

În ciuda crizei economice cu care se confruntă Europa, secolul al XVII-lea este caracterizat, printre
altele, de reluarea procesului de colonizare a teritoriilor extraeuropene. În acest proces, un rol
deosebit este jucat de traficul cu sclavi, mai ales din Africa, care reprezintă un fenomen
fundamental în istoria modernă universală. Începând din anul 1501, în noile colonii americane încep
să fie aduşi sclavi negri. Ulterior, coroana spaniolă îţi rezervă monopolul asupra acestui trafic, pe
care îl exercită acordând drepturi şi autorizaţii unor negustori specializaţi în acest tip de comerţ. Un
monopol asemănator este introdus şi de Portugalia, limitat la colonia braziliană. Ulterior, în cea de-a
două jumătate a secolului al XVI-lea, negustorii portughezi obţin un monopol aproape total asupra
comerţului cu sclavi, obţinând dreptul exclusiv şi asupra coloniilor spaniole. La sfârşitul secolului,
însă, noile puteri din Europa de Nord încep să conteste monopolul exercitat de spanioli şi
portughezi. Iniţial, lupta este condusă prin contrabandă şi piraterie; ulterior, englezii, francezii şi
olandezii încep să obţină concesii pentru a aduce sclavii africani în coloniile spaniole şi portugheze
din America. Pentru a conduce acest comerţ, însă, ei au nevoie să impună cntrolul lor asupra unor
centre strategice de pe coastele Africii occidentale, unde să se aprovizioneze cu sclavi.

74
 Un adevărat moment de cotitură, însă, se produce atunci când Franţa, Anglia şi Olanda încep să
cucerească teritorii în America, înfiinţând aici noi colonii. Acest fenomen se traduce într-o
intensificare şi dezvoltare a comerţului cu sclavi, care creşte, cantitativ şi calitativ, în prima
jumătate a secolului al XVII-lea. Ca urmare, ia naştere un amplu sistem de trafici intercontinentale,
care prezintă următoarele caracteristici: exportul de manufacte ieftine din Europa înspre Africa;
achiziţionarea de sclavi din Africa, şi exportul lor în America; trocul între sclavi africani şi materii
prime americane; vânzarea acestoră în Europa.
Fundamental pentru afirmarea noului sistem comercial intercontinental este răspândirea, în
America, a unui nou sistem de producţie, bazat pe exploatarea extensivă a teritoriului (plantaţii),
care necesită o cantitate de manoperă net superioară celei garantate de populaţia băstinaşă. Noile
colonii nu sunt constituite, insă, doar datorită intereselor comerciale şi economice. O funcţie
fundamentală în pornirea noii etape de colonizare este exercitată şi de motivele politice şi
religioase, care determină o parte din ce în ce mai mare de populaţie europeană să căute o nouă
patrie dincolo de Ocean. La aceste motivaţi se adăugă apoi, desigur, şi interesele financiare, politice
şi militare ale Statelor.
Structurile economice şi politice spaniole ne adaptează doar parţial noilor condiţii. La începutul
secolului al XVII-lea, importul de metale preţioase atinge cotele maxime, urmat de o perioadă de
scadere constantă, care determină o progresivă scadere a schimburilor între colonii şi metropole.
Aurul şi argintul, care representaseră până atunci cel mai important capitol al relaţiilor comerciale
intercontinentale, sunt înlocuite doar parţial cu alte produse; negustorii spanioli nu reuşesc să
organizeze pe baze noi relaţiile economice cu coloniile americane, în timp ce guvernul începe să
impună taxe din ce în ce mai mari pentru a contrabalansa reducerea de argintul provenind din
America. Pe termen lung, însă, această politică se dovedeşte a fi ăpguboasă, stimulând contrabanda.
În ciuda dificultăţilor tot mai mari, colonialismul portughez rămâne activ; deşi Portugalia pierde
o serie de colonii africane şi asiatice în favoarea olandezilor, se consolidează prezenţa sa în Brazilia.
Anexarea Portugaliei de către Spania se realizează în anul 1580 cu condiţia ca cele două imperii
coloniale să rămână separate; uniunea dintre cele două colonii expune, însă, coloniile portugheze la
atacurile provenind de la duşmanii Spaniei, iar între anii 1624-1653 olandezii reuşesc să ocupe o
porţiune de teritoriu brazilian. Prezenţa olandeză în Brazilia este de scurtă durată; în momentul în
care Portugalia redobândeşte independenţa sa, autoritatea olandeză în coloniile portugheze este
doborâtă de o rivoltă a populaţiei locale. Efectele, însă, se vor resimţi pe termen lung, afectând în
special relaţiile dintre metropola şi colonia, Brazilia ajungând să fie dominată de o puternică castă
de proprietari, din ce în ce mai autonomi faţă de Lisabona.

75
 Între timp, cum anticipat, şi alte State europene încep să înfiinţeze noi colonii. Deşi va începe o
adevărată politică colonială doar în perioada regatului lui Ludovic al XIV-lea, Franţa începe să
constituie primele baze comerciale în America deja la ănceputul secolului al XVII-lea. Prima
coloniă este creată în anul 1608 în Canada, unde este înfiinţat oraşul Quebec. Puţinii colonişti care
aleg să se mute aici, se dedică în special agriculturii şi, mai ales, comerţului cu blăni. Cel puţin într-
o primă etapă, un obiectiv diferit au Antilele în ansamblul coloniilor franceze, ele reprezentând
punctul de adunare a corsarilor care atacă neîncetat vasele comerciale spaniole. Din 1635, însă, se
asistă la o schimbare de orientare, iar arhipelagele din această arie (Santo Domingo, Guadalupe,
Martinica etc.) încep să fie colonizate în mod stabil, în mare parte datorită fertilităţii solului. Pe la
sfârşitul veacului, aceste ajung să reprezinte un capitol important în economia Franţei, fiind
exportatoare de zahăr, un produs foarte căutat în Europa.
Poziţii la fel de importante sunt deţinute, în aceeaşi regiune, de englezi, care se stabilesc în
Jamaica, Bermude, Bahamas etc. Diferită de cea franceză este, în schimb, colonizarea engleză a
Americii de Nord, unde este creat un tip nou de colonie. Un adevărat val de migraţii din Europa
începe în anul 1620, aducând la popularea cu europeni albi a noilor teritorii. Prima colonie este cea
din Virginia, urmată de Massachussets, de unde treptat coloniştii se răspândesc în noi teritorii,
mutând frontiera tot mai spre vest. Acest val de migraţii poate fi explicat în parte cu persecuţiile
religioase, dar în mare parte este rezultatul schimbărilor economice în curs de desfăşurare. Procesul
de îngrădire a pământurilor lasă multe persoane fără loc de muncă, în timp ce intensificarea
modelului de producţie capitalist detrmină criza microintrenderilor artizanale. Pentru a avea o şansă
de supravieţuire, mulţi ţărani şi artizani englezi sunt, deci, obligaţi să părăsească ţara, încercându-şi
norocul altundeva.
Puterea cea mai activă pe plan colonial, de-a lungul secolului al XVII-lea este însă Olanda.
Uriaşa reţea comercială pe care olandezii o creează, cuprinde întreaga lume. Oriunde se desăşoară
comerţul internaţional, ei sunt prezenţi. Imperiul lor seamănă de aproape cu modelul colonial
portughez; în loc să se aventureze în interiorul teritoriilor, olandezii constituie baze comerciale
aflate pe coastă, singurele excepţii fiind reprezentate de Indonezia şi de Africa de Sud, unde o
colonie stabilă este înfiinţată în jurul Capului Bunei Speranţe. Alături de efectele economice,
intensa activitate comercială olandeză produce şi descoperirea de noi teritorii, precum de exemplu
Australia, ale căror coaste sunt descoperite în această perioadă.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea se pun, deci, bazele unui nou sistem colonial, în care
sunt deja vizibile tendinţele globalizatoare ale capitalismului, care vor determina decalajul existent
şi astăzi între regiunile dezvoltate şi cele înapoiate ale lumii.

76
9.3 Franţa de la Henric al IV-lea la Richelieu
Ajuns pe tronul Franţei, Henric al IV-lea îşi propune obiectivul pacificării regatului său, zguduit în
secolul al XVI-lea de violente conflicte religioase interne. Acest efort presupune un considerabil
efort financiar, care aduce la creşterea venalităţii funcţiilor, acestea devenind ereditare după plata
unei taxe denumite paulette. Această practică, care pe termen scurt aduce resurse financiare
suplimentare în vistieria Statului, produce însă efecte contradictorii pe termen mediu şi lung: pe de
o parte, ea favorizează accesul burgheziei la funcţiile administrative, până atunci rezervate nobililor,
favorizând astfel procesul de modernizare politică şi administrativă a regatului; pe plan economic,
însă, ea distrage resurse de la activităţi productive, limitând oarecum dezvoltarea economică a ţării.
Din punct de vedere al politicii economice, prima jumătate a secolului al XVII-lea este
caracterizată de o creştere a măsurilor protecţioniste, în concordanţa cu mercantilismul dominant
de-a lungul veacului. Astfel, sunt ridicate barierele vamale, cu scopul de a împiedica importul de
produse finite şi exportul de materii prime, încercând astfel să se stimuleze industria locală.
Pe plan internaţional, prima etapă a domniei lui henric al IV-lea este caracterizată de o politică
paşnică. Această abordare este însă părăsită la începutul secolului al XVII-lea, când Franţa declară
războiul împotriva ducatului Savoiei, care pierde unele teritorii, obţinând drept compensaţie alte
regiuni în nord-vestul Italiei.
Prin aceste politici, Franţa depăşeşte problemele interne care caracterizaseră viaţa publică a
regatului în a două jumătate a secolului al XVI-lea, propunându-se din nou ca şi mare putere
continentală şi mondială. Echilibrul intern este, însă, extrem de fragil, iar Henric al IV-lea însuşi
rămâne victima pasiunilor religioase nesopite. Pe 14 mai 1610, regele este asasinat de către François
Ravaillac, un fanatic catolic. Succesorul lui Henric al IV-lea este fiul său, Ludovic al XIII-lea, care
la data asasinării tatălui său are numai nouă ani. Regenţa îi este încredinţată mamei sale, Maria de’
Medici; în această perioadă se asistă la reluarea conflictelor religioase, precum şi la ofensiva
marilor feudatari, interesaţi să redobândească o parte din puterea politică şi economică pierdută în
perioada anterioară.
Pe plan extern, atitudinea paşnică adoptată de regele defunt este părăsită, regenta începând o
politică de treptată apropiere de Spania. În aul 1614, în contextul reluării conflictelor interne,
regenta convoacă Stările Generale, instituţie reprezentativă de origine medievală, în care se arată
antagonismul care opune aristocraţia şi burghezia. Pe de o parte, burghezii cer să fie reprimate
abuzurile săvârşite de nobilimea, considerată ca fiind condiţia necesară pentru asigurarea păcii
interne. Pe de altă parte, aristocraţia se arată preocupată de influenţa politică pe care au dobândit-o
aşa-zişi „nobili de togă”, burghezii care ajung la rangul nobiliar prin achiziţionarea de funcţii
publice. Conflictul dintre reprezentanţii Stării a treia şi cei ai aristocraţiei tradiţionale este atât de

77
violent, încât monarhia ajunge să teamă izbucnirea unei revoluţii. Nu este, deci, de mirare că aceea
a fost ultima dată când Stările Generale au fost convocate, până la izbucnirea Mării Revoluţii din
1789.
Sub conducerea Mariei de’ Medici, curtea franceză începe să fie dominată de personaje de
origine toscană; această situaţie determină reacţia francezilor, care se văd conduşi de străini. Drept
urmare, în anul 1617 tânărul rege organizează un complot pentru asasinarea lui Concino Concini, un
aventurier toscan care ajunsese extrem de influent. Acest eveniment deschide o nouă etapă de
revolte şi violenţe, în care este implicată însăşi familia regală. Situaţia, care risca să arunce din nou
Franţa într-o stare de război civil, începe să se clarifice în momentul în care se profilează la orizont
o mişcare populară şi antifeudală, care ameninţă ordinamentul economic şi social al regatului. Drept
răspuns, mulţi feudatari renunţă la pretenţiile lor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de monarhie.
Această evoluţie oferă prilejul lansării unei politici de restaurare a autorităţii monarhice,
implementată în special din momentul în care cardinalul Richelieu intră în Consiliul regelui, după
ce în 1616 obţinuse funcţia de secretar de Stat. Punctul central al programului său reprezentat de
lupta împotriva puterii nobiliare. Pentru a atinge acest obiectiv, el se adresează în primul rând
împotriva hughenoţilor, însă nu din motive religioase, ci politice. Edictul din Nantes, care pacificase
Franţa, prevedea posibilitatea ca cultul reformat să fie exercitat în unele centre bine determinate,
care cu trecerea timpului deveniseră bastioane autonomice. Pentru a rezolva această chestiune, în
anul 1625 este lansat un adevărat război împotriva protestanţilor francezi. Rezistenţa hughenotă se
concentrează în portul La Rochelle, supus unui asediu care durează peste un an. Lupta continuă
pentru o scurtă perioadă în Languedoc, dar în cele din urmă şi aici rezistenţa hughenotă este învinsă.
Pentru a sublinia rolul politic central al regelui, Richelieu refuză să negocieze o pace adevărată,
promulgând în schimb un Edict de graţie (1629) prin care hughenoţilor le este acordat dreptul de a-
şi profesa cultul, fără să mai aibă însă o structură politică şi militară proprie.
Nu la fel de rapidă este lupta condusă împotriva marilor feudatari, care încep să susţină
candidatura lui Gaston d’Orléans, fratele regelui, bazându-se pe dreptul tradiţional al vasalului de a-
şi alege stăpânul. Idei şi fapte care au puţine şanse de ae traduce în practică, dar care totuşi
reprezintă motive de instabilitate politică. Anii 1620 reprezintă, deci, o perioadă de mari tulburări,
în care sunt puse în aplicare mai multe încercări de asasinare a cardinalului, toate eşuate, care
determină mai multe condamnări la moarte, precum şi izgonirea Mariei de’ Medici. Consolidată
astfel influenţa sa, Richelieu începe o politică menită să consolideze structura birocratică şi
administrativă a Statului, supunând provinciile la controlul direct al funcţionarilor numiţi de către
rege.

78
 Problemele cu care se confruntă Franţa la începutul secolului al XVII-lea nu sunt reprezentate,
însă, doar de reziduuri de anarhie feudală, aristocraţia desfăşurând o acţiune politică largă finalizată
la redobândirea rolului politic pierdut. Pe de altă parte, straturile sociale mai desavantajate se află
într-o situaţie de bulversare, determinată printre altele de politica fiscală a monarhiei, care loveşte în
mod deosebit ţărani şi muncitori din mediul urban, fără a atinge averile straturilor privilegiate. Noile
taxe şi impozite sunt finalizate în parte să favorizeze relansarea economică a ţării, în avantajul
burgheziei, dar şi să contribuie la politica externă a monarhiei, care trece printr-o nouă etapă de
activism cu implicarea în Războiul de Treizeci de ani. Cu toate acestea, la moartea sa, în anul 1642,
Richelieu lasă un Stat mai solid din punctul de vedere economic şi administrativ, punând astfel
bazele mareţiei franceze din perioada lui Ludovic al XIV-lea.

9.4 Provinciile Unite

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Provinciile Unite prezintă o elită politică alcătuită de
două forţe sociale principale, burghezia comercială şi aristocraţia pământeană. Fiecare provincie
este autonomă, fiind condusă de un Stadhouter. Reprezentanţii oraşelor şi cei ai mediului rural din
fiecare provincie alcătuiesc adunarea Stărilor, iar deasupra provinciilor este prevăzută o autoritate
federală, din care fac parte adunarea Stărilor Generale, un Raadpensionaris şi un Stadhouder
general. Olanda, cea mai puternică şi bogată provincie, are preminenţa politică asupra celorlalte
provincii. Acest sistem constituţional produce deseori conflicte care exprimă de cele mai multe ori
tensiunile sociale existente între burghezie şi aristocraţie.
Cele două „partide” se împart, însă, şi de-a lungul unui cleavage religios. Burghezia pe de o
parte, doreşte atenuarea unor principii calvine, urmând în acest sens doctrina arminianismului;
nobilii şi straturile populare susţin, dimpotriva, aplicarea rigidă a ortodoxiei reformate, mai ales în
ceea ce priveşte doctrina predestinării. Începând cu anii 1620, Provinciile Unite trec printr-o etapă
de conflicte interne, de natură religioasă şi socială, care se închid cu victoria lui Maurice de Orania
şi a partidului nobiliar. Domnia acestui partid durează până la jumătatea secolului, când la moartea
lui Wilhelm al II-lea, succesorul lui Maurice, Stările Generale proclamă desfiinţarea funcţiei de
Stadhouder general. Ca urmare rolul Raadpensionaris-lui sporeşte semnificat, şi datorită
capacităţilor personale de care dă dovadă Jan de Witt, care ocupă această funcţie timp de 22 de ani,
până la asasinarea sa (1672), care readuce la putere un reprezentant al casei de Orania, în persoana
lui Wilhelm al III-lea, destinat să devină ulterior rege al Angliei.
Luptele care se desfăşoară la vârful sistemului politic produc efecte importante asupra ţării, dar
nu suficient de mari încât să determine distrugerea sistemului autonomist şi să zdruncine
propensiunea la toleranţă şi la libertatea religioasă. Acesta, de altfe, este cerut şi de sistemul

79
economic al ţării, bazat pe o serie de legături comerciale care acoperă întreaga lume. Având în
vedere aceste aspecte, Provinciile Unite devin refugiul unor mari personalităţi ale culturii europene,
printre care René Descartes, persecutăţi în ţările lor din motive religioase sau de altă natură.
Prezenţa acestor mari personalităţi are efecte deosebite asupra vieţii culturale, care sporeşte,
influenţând mai multe domenii.

9.5 Decaderea Spaniei

În Spania şi în domeniile lor europene, problemele interne se arată în special sub forma de
dezechilibre sociale. Aristocraţia feudală, care trece printr-o perioadă de criză financiară, încearcă
să readucă în vigoare o serie de privilegii tradiţionale şi să se afirme din nou ca şi clasa dominantă.
Conflictele sociale devin din ce în ce mai evidente în cursul secolului al XVII-lea, asumând în
special forma banditismului, un fenomen care se răspândeşte ăn toate domeniile ale monarhiei,
obţinând susţinerea ţăranilor şi asumând astfel conotaţiile unei adevărate revolte sociale. Pe de altă
parte, polarizarea bogăţiei nu afectează doar straturile populare, ci şi nucleele incipiente de
burghezie care, dacă nu reuşesc să intre în rândurile aristocraţiei, tind să dispară. Expulzarea
definitivă a aşa-zişilor moriscos (1609), precum şi reducerea cantităţii de argint provenind din
America, îngreunează şi mai mult situaţia.
Monarhia beneficiază în continuare de un mare prestigiu, determinat de vastitatea domeniilor, de
tradiţia imperială, de capacitatea personalului politic şi administrativ, de puterea armatei, de elanul
vieţii culturale. Mai ales pe plan cultural, Spania înfloreşte, devenind centrul de răspândire a culturii
baroce, dominantă în această perioadă. În literatura şi pictura se afirmă personalităţi precum Diego
Velazquez, Lope de Vega, Miguel de Cervantes, Francisco de Quevedo, producând ceea ce este
denumită „secol de aur” (Siglo de oro) al culturii spaniole. Intelectualii, precum şi burghezii, speră
ca o intervenţie mai puternică a monarhiei reuşească să respingă presiunea baronilor, dar aşteptările
lor se dovedesc a fi deşarte.
Urmaşul lui Filip al II-lea, incoronat în anul 1598 cu numele de Filip al III-lea (1598-1621), nu
este însă regele potrivit; pe de altă patre, procesul de decadere are rădăcini mult mai adânci, pe care
un singur om nu ar fi putut să le rezolve. Meritul principal al noului rege este cel de a reduce
cheltuielile militare ale Spaniei, care afectaseră grav casele Statului, semnând o serie de tratate care
pun capăt unor războaie de lungă durată: Pacea de la Vervins cu Franţa din 1598; Tratatul de la
Londra cu Anglia din 1604; armistiţiul cu Provinciile Unite din 1609. Această politică pacifistă
produce însă reacţii în Spania, unde există un puternic curent militarist care doreşte reafirmarea
prestigiului internaţional al Statului, privit ca mijloc de rezolvare al tensiunilor interne.

80
 Această linie politică este susţinută, în special, de ducele-conte de Olivares, care ajunge la putere
ca ministru al regelui Filip al IV-lea (1621-1665). Sub conducerea sa, Spania adoptă o politică
militaristă şi imperialistă, finanţată prin creşterea presiunii fiscale asupra provinciilor, care la rândul
său se traduce într-o scadere a autonomiei şi într-o politică de centralizare politică. Pe termen lung,
această politică favorizează prelungirea rolului internaţional al Spaniei, determinând însă o
înrăutăţire a situaţiei economice şi sociale, datorită faptului că uriaşe resurse financiare sunt
destinate efortului belic în detrimentul sistemului productiv. Consecinţa directă a acestei evoluţii
sunt revoluţiile multiple, multe dintre ele cu caracter secesionist, care izbucnesc în Portugalia
(1642), la Napoli (1647) şi în Catalonia (1650).

9.6 Germania şi Europa de Nord-Est

Decalajul între ariile economice apare mai clar dacă se consideră continentul european în
integralitatea sa, fără a limita analiza doar la partea apuseană. În ciuda crizei generale a secolului, o
parte a Europei de Vest trece printr-o perioadă caracterizată de elanul capitalismului comercial şi de
expansiunea economiei urbane, care pun bazele dezvoltării aparatului productiv. În Europa
meridională, precum în cea răsăriteană, în schimb, secolul al XVII-lea introduce la o perioadă de
revitalizare a structurilor feudale, care reuşesc să opună o rezistenţă mai puternică la procesele de
modernizare economică, politică şi socială. În unele zone este reintrodusă inclusiv iobăgia,
producând ceea ce o parte a istoriografiei a denumit „refeudalizare”. Creşterea cererii de materii
prime din partea unor State vest-europene reprezintă un stimulent pentru economia ţărilor care au
ieşire la Marea Baltică, dar posibilităţile comerciale crescânde nu aduc la dezvoltarea economică, ci
la creşterea exploatării comunităţilor ţărăneşti de către marilor proprietari.
Centrul acestei mişcări de regres social este în primul rând Polonia, care după anexarea Marelui
Ducat al Lituaniei se extinde din Marea Neagră până la Marea Baltică. De acest proces general nu
rămân, însă, neatinse alte ţări din regiune, precum Danemarca, Rusia, unele teritorii din Germania
răsăriteană şi, într-o proporţie mai mică, chiar şi Suedia. Revigorarea rolului social al înaltei
nobilimi are şi efecte politice. În Polonia, după dispariţia dinastiei Jagello (1572), aristocraţia
accentuează presiunea sa politică, mai ales pe baza normelor prevăzute în Pacta conventa, care
limitează atribuţiile regale în avantajul Dietei nobiliare.
În Rusia, rolul social predominant al aristocraţiei este confirmat deja la sfârşitul secolului al
XVI-lea, când posidenţilor le este recunoscut dreptul de proprietate absolută atât asupra
pământurilor, cât şi asupra ţăranilor care le lucrează. Introducerea acestui drept produce, în secolul
următor, o serie de revolte sociale de mare anvergură, care ajung să ameninţe integritatea şi
independenţa ţării. Prima, semnificativa revoltă este cea care se desfăşoară în perioada regenţei lui

81
Boris Godunov, care uzurpă tronul Rusiei determinând moartea lui Dimitri, ultimul fiu al lui Ivan
cel Groaznic şi, ca atare, moştenitor legitim al coroanei. În timpul domniei sale, Godunov încearcă
să îndrepte acţiunea sa împotriva boierilor, provocând astfel reacţia violentă a aristocraţiei, dar
obţinând sprijinul ţărănimii, care se revoltă împotriva stăpânilor. Criza internă a Rusiei determină
intervenţia Poloniei, care încearcă să profite de situaţia susţinând un candidat la tron care pretinde a
fi adevăratul Dimitri. Ca urmare a morţii lui Godunov (1605), falsul Dimitri obţine coroana Rusiei,
dar este eliminat un an mai târziu de o revoltă a boierilor, în urma căreia este ales un nou ţar. Între
timp, în Rusia se răspândeşte o nouă revoltă ţărănească, condusă de un iobag, Ivan Bolotnikov.
Rezolvată această problemă, îşi face apariţia un nou Dimitri, înc-o dată susţinut de Polonia, care
invade Rusia şi impune alegerea regelui său Sigismund al III-lea Vasa în calitate de ţar al ruşilor.
Statul rus se află, deci, la un pas de la dispariţie, ceea ce determină o uriaşă mişcare populară care,
susţinută de biserica ortodocsă, se revoltă împotriva polonezilor, eliberând ţara. Pentru a depăşi
situaţia de instabilitate internă care ameninţă existenţa Statului, este convocată o Dietă care alege
noul ţar, Mihail Romanov, restabilind succesiunea dinastică.
În Suedia, monarhia se bucură de sprijinul bisericii luterane, reuşind astfel să evite ca presiunea
exercitată de nobilimea feudală să ajungă la consecinţe politice şi sociale radicale. Atât Carol al IX-
lea, cât şi succesorul său Gustav Adolf reuşesc să evite pericolul reprezentat de anarhia feudală
apropiindu-se de nobilime şi adoptând o politică externă menită să asigure controlul suedez asupra
Mării Baltice. Ocupată cu acest efort expansionist, care va proiecta Suedia pe scena politică
europeană, aristocraţia nu are rezursele necesare să încerce o politică de redobândire a primatului
politic şi social deţinut în trecut.
În cea de-a două jumătate a secolului al XVI-lea, Germania cunoscuse o îndelungată perioadă de
pace, garantată de rezolvarea problemelor religioase prin Pacificarea de la Augsburg. Cu toate
acestea, spaţiul german nu cunoaşte elanul cultural, politic şi economic aşteptat ca urmare a
revoluţiei religioase. Legatura strânsă între mişcarea religioasă şi politica principilor favorizează o
creştere a autorităţii acestora în interiorul Statelor pe care le conduc, dar totodată consolidează
particularismul fiecărui principat în parte, punând astfel o piedică de lungă durată la procesul de
unificare teritorială. În aceste condiţii, nu sunt posibile nici o politică, nici o economie de
anvergură. În consecinţă, de-a lungul secolului al XVII-lea Germania stagnează din punctul de
vedere economic, suferind mai mult decât alte zone ale Europei efectele negative ale Războiului de
Treizeci de ani. Diviziunile dintre multele State germane pune deci o piedică la dezvoltarea
economică, politică şi socială, în timp ce autoritatea imperială pare a fi incapabilă să coordoneze
nenumeratele entităţi politice care alcătuiesc Imperiul, nu doar din cauza rezistenţelor opuse de
principi şi oraşe, ci mai ales datorită faptului că Împăratul este obligat să se apere în mod repetat de

82
la ameninţarea otomană, revigorată în perioada marilor viziri din familia Köprülü. Pe plan religios,
libertatea religioasă, deşi relativă, oferită de Pacificarea de la Augsburg favorizează răspândirea
luteranismului. Ofensiva contrareformistă, condusă în special de iezuiţi, opreşte însă acest proces,
reuşind să recucerească unele poziţii pierdute. Între timp, luteranismul este obligat să se apere şi de
un alt adversar, reprezentat de doctrina calvină, adusă în Germania de fugarii provenind în valuri
succesive din Anglia, Olanda, Franţa, chiar Elveţia. Tensiunile religioase cresc în special în timpul
domniei lui Rudolf al II-lea (1576-1612), iar în anul 1608 iau naştere două alianţe contrapuse:
uniunea evanghelică, condusă de electorul Palatinatului, şi Liga catolică, al cărui lider este ducele
de Bavaria. Imediat, cele două alianţe caută sprijinul internaţional, ajungând să semneze alianţe
prima cu Franţa, şi cea de-a două cu Spania. Ţinând cont de radicalizarea pasiunilor religioase,
situaţia devine extrem de instabilă, punând astfel bazele izbucnirii Războiului de Treizeci de ani.

83
 Capitolul X
RĂZBOIUL DE TREIZECI DE ANI

10.1 Originea conflictului

Reacutizarea conflictelor politice şi religioase în cadrul imperiului german constituie cauza directă a
războiului de Treizeci de ani. Însă, acest conflict are şi motivaţii mai adânci, care privesc relaţiile şi
interesele tuturor Statelor europene. Astfel, un conflict care izbucneşte din cauze interne Imperiului
habsburgic, devine în scurt timp un război de proporţii continentale.
Originile conflictului se regăsesc, deci, în situaţia politică şi religioasă a Imperiului. Aici, politica
de toleranţă religioasă a împăraţilor din a două jumătate a secolului al XVI-lea, începută cu
Pacificarea de la Augsburg din 1555, produce o perioadă de pace socială. Această pacificare,
semnată de Carol al V-lea şi de prinţii reformaţi din Germania, pusese capăt războaielor între
catolici şi reformaţi, dar ea nu rezolvase problema uniformităţii religioase, iar problema începe să
apară din nou la vreo 20 de ani distanţă, când cele două tabere încep un proces de radicalizare
doctrinară. Catolicii pe de o parte, finalizat Conciliul de la Trento, încep un proces de reformă
internă care se cuplează cu o politică de închidere doctrinară tot mai accentuată, iar o evoluţie
asemenătoare se produce şi printre reformaţi, unde confesiunea calvină începe să o înlocuiească pe
cea luterană. Efectele acestei radicalizări a vieţii religioase nu întârzie să apară; în anul 1608
reformaţii infiinţează o alianţă militară denumită Uniunea evanghelică, cărei răspund catolicii cu o
alianţă similară denumită Liga catolică.
Puterea imperială cunoaşte o evoluţie asemenătoare; pentru Maximilian al II-lea (1564-1576),
pacea religioasă reprezenta un obiectiv prioritar, care să justifice o politică de compromis bazată pe
o serie de concesii în favoarea reformaţilor. Fiul său Rudolf al II-lea (1576-1612), crescut într-un
mediu contrareformist, încearcă să ridice aceste concesii, dar de fapt este obligat de multe ori să
ajungă la o înţelegere cu aristocraţia reformată, mai ales în calitatea sa de rege al Boemiei, până
când el este obligat să promulge o Scrisoare de Maiestate prin care recunoaşte reformaţilor boemi
dreptul de a construi biserici propri şi de a profesa liber religia lor. O schimbare semnificativă se
produce începând cu anul 1613, când Matia de Habsburg, fratele lui Rudolf al II-lea, este ales
împărat; iar situaţia se înrăutăţeşte şi mai mult în 1617, când arhiducele Ferdinand, al carei
intransigenţe în materia religioasă era bine cunoscută, urcă la tronul boem.

10.2 Faza boemă (1618-1620)

Imediat, unele biserici reformate sunt închise, altele demolate, unii aristocraţi sunt arestaţi, iar într-
un final se înterzice orice adunare a consiliului care se ocupa cu problemele religioase. Acest gest

84
nu reprezintă, însă, doar un atac la adresa libertăţii religioase a regatului, ci şi unu la tradiţiile
constituţionale ale Boemiei; sentimentul de legalitate încalcată produce reacţii imediate, iar un grup
de aristocraţi hotărâşte să ocupe castelul din Praga şi să condamne la moarte guvernatorii
habsburgici care şedeau acolo şi să-i arunce de la o fereastră. Ecoul acestui gest politic, imediat
denumit Defenestrarea de la Praga, s-a răspândit imediat în întreaga Europa datorită caracterului
său simbolic, el reprezentând refuzul autorităţii suveranului. La puţin timp distanţa, Dieta generală a
Regatului Boemiei îl alege ca rege pe Frederic al V-lea al Palatinatului, liderul Uniunii evanghelice.
Împăratul primeşte imediat ajutorul Ligii catolice, condusă de ducele Maximilian al Bavariei, iar
armatele imperiale şi cele bavareze câştigă importanta batalie de la Muntele Alb (1620), care de fapt
închide această primă fază a conflictului. Reacţia este una extrem de dură: condamnări la moarte şi
exproprieri au decomat aristocraţia tradiţională boema, înlocuită cu una nouă alcătuită de elemente
catolice fidele Habsburgilor şi în mare parte străine.
Între timp, Spania intră şi ea în acest conflict, sprijinind trupele imperiale în Germania şi în
Boemia şi confirmând caracterul european al conflictului. Spania nu se rezumă la sprijinirea Vienei
în acest conflict, ci încearcă să profite de evoluţia situaţiei internaţionale din acel început de veac
pentru a relua ostilităţiile cu Provinciile Unite, un domeniu spaniol care se afla într-o stare de război
cu metropola deja de la jumătatea anilor 60 ai secolului al XVI-lea. Intervenţia spaniolă în acest
conflict favorizează şi înaintarea trupelor imperiale în Germania, iar Palatinatul este invadat şi
capitala Heidelberg cucerită, în timp ce prinţul Frederic al V-lea pierde titlul de elector, dat lui
Maximilian al Bavariei.
Însă, intervenţia spaniolă şi politica agresivă a lui Ferdinand al II-lea preocupă celelalte State
europene, care încep să se grupeze pentru a evita ca Habsburgii să impună hegemonia lor asupra
întregului continent.

10.3 Faza daneză (1625-1629)

Împinşi de teama unei ofensive catolice generale, prinţii reformaţi din Germania depăşesc ezitările
din prima fază a conflictului şi provoacă intervenţia regelui Cristian al IV-lea al Danemarcei,
sprijinit şi de Republica Provinciilor Unite, de Anglia, de Franţa şi de Palatinatul. Însă, şi de data
această ajutorul străin nu este suficient de mare pentru a contrasta armatele imperiale şi spaniole,
conduse de Albrecht von Wallenstein; Cristian al IV-lea este deci învins şi obligat să semneze pacea
de la Lübeck (1629), prin care se angajează să nu se mai amestece în treburile Germaniei.
Victoria împotrivă danezilor reprezintă un mare succes pentru Ferdinand al II-lea, care începe să
cultive proiecte de modificare a constituţiei imperiale pentru a exercita o mai mare autoritate asupra
lumii germane, de a transforma demnitatea imperială într-una ereditară, de a extinde domeniul

85
direct hasburgic dincolo de Germania şi de a restaura unitatea religioasă, evident în sensul unei
restaurării catolice- În aceasta direcţie merge Edictul de Renstituţie din 1629, prin care împăratul
stabileşte ca întregul patrimoniu secularizat după anul 1552 să fie retrocedat Bisericii catolice. Un
astfel de document înseamnă însă o remescolare a drepturilor de proprietate vechi de aproape o sută
de ani, iar el este emanat fără aprobare din partea Dietei imperiale, ceea ce încalca drepturile
aristocraţiei atât reformată cât şi catolică. Ostilitatea prinţilor germani este acuită şi de favoarea de
care se bucură Wallenstein, care primeşte titlul de ducele de Meclemburg, încalcând astfel
drepturile moştenitorilor legitimi.
Acestor orientări ale politicii lui Ferdinand al II-lea se adaugă şi alte evenimente care produc în
Statele germane reacţii negative şi mişcări anti-imperiale. Armata lui Wallenstein fusese finanţată
iniţial din bunurile sechestrate reformaţilor boemi; ulterior, însă, costul întreţinerii acestor armate îi
revine populaţiilor, expuse la orice fel de excese. Triumfalismul lui Ferdinand al II-lea este perceput
ca nedreptate şi violarea legalităţii, ceea ce oferă o nouă compactitate duşmânilor săi în jurul unor
puteri străine interesate din ce în ce mai mult să evite controlul hegemonic al Habsburgilor asupra
Europei.

10.4 Faza suedeză (1630-1635)

Aceleaşi cauze care produc intervenţia daneză, provoacă în şi cea suedeză. Regele Suediei Gustav
Adolf, sprijinit de Franţa lui Richelieu, percepe politica habsburgică drept o ameninţare la interesele
suedeze, mai ales în ceea ce priveşte controlul zonei baltice. Astfel, el răspunde în mod pozitiv
invitaţiei prinţilor protestanţi din Saxonia şi Brandeburg de a interveni în Germania împotriva
împăratului.
Primele faze ale războiului au avut un impact pozitiv foarte puternic asupră economiei suedeze.
Ţara este în acea perioadă unul dintre cei mai mari producători de fier, iar cererea crescândă de
arme provenind din Europa centrală facilitează dezvoltarea industriei siderurgice.- La fel se
întâmplă în domeniul naval, care produce o puternică flotă comercială şi de război. Armata suedeză
are, deci, în acea perioadă avantajul de a fi foarte bine echipată, şi de a avea un conducător - regele
însuşi - dotat de o mare carismă.
În 1630, deci, Gustav Adolf debarchează cu armata sa, în Pomerania, pe Marea Baltică şi obţine
imediat o mare victorie la Breitenfeld. Ulterior pătrunde în Germania de sud, eliberând Palatinatul şi
ocupând ducatul Bavariei. Împăratul, ameninţat, apelează din nou la Wallenstein, care pleacă din
Boemia cu scopul de a opri înaintarea armatelor suedeze. Cele două armate se ciocnesc în batalia de
la Lützen, câştigată de suedezi, care însă pierd regele lor. Moartea lui Gustav Adolf nu opreşte
elanul armatei suedeze, dar păgubele produse de soldaţii străini în teritoriul german produc un val

86
de proteste şi împing prinţii protestanţi să căute un acord cu împărat. În 1634, armatele suedeze sunt
învinse de cele imperiale în batalia de la Nördlingen şi obligate să se retragă spre nord. Între timp,
autorităţile de la Viena revocă Edictul de renstituţie şi face largi concesii în ceea ce priveşte
garanţiile politice şi religioase, iar acest gest favorizează negocierile între cele două părţi, care se
închid la Praga, unde este semnat un tratat de pace.

10.5 Faza franceză (1635-1648)

Pacea de la Praga împinge Franţa, care până atunci nu se amestecase direct în conflictul decât în
unele sectoare secundare - mai ales pe frontul italian -, să intervină în Germania. Astfel, războiul se
extinde dincolo de lumea germană, şi de fapt el se răspăndeşte pe trei fronturi principali: la graniţa
între Franţa şi Ţările de Jos, în Italia şi în Germania de sud. Într-o primă fază, francezii sunt învinşi
în unele batalii secundare. În această fază, Spania produce cel mai mare efort militar, ceea ce
esasperează conflictele interne acestui Stat şi produce revoltele din Catalonia şi Portugalia, care în
anul 1640 se proclamă independente. Pe frontul flamand, în 1643 armatele spaniole sunt învinse în
batalia de la Rocroi, iar împăratul Ferdinand al III-leaacceptă să înceapă negocierile cu Franţa. Între
timp, însă, se produc unele schimbări majore atât în Franţa, unde la puţin timp distanţă (1643) mor
regele Ludovic al XIII-lea şi primul ministru Richelieu, cât şi în Spania, unde în 1642 primul
ministru, ducele de Olivares, este obligat să părăsească scena politică.
Negocierile încep, deci, în anul 1644 la Münster şi Osnabrück, în Westfalia, deşi în acest timp
războiul continuă. Situaţia se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult pentru trupele imperiale, învinse de
repetate ori de cele franceze, în timp ce cele suedeze reiau conflictul şi pătrund în Boemia. Riscul
produs de aceste succese, prin care Bavaria risca să fie ocupată de armatele franceze provenind din
Vest şi de cele suedeze provenind din Est, îl convinge pe Ferdinand al III-lea să semneze tratatele
de pace.

87
Fazele Războiului de Treizeci de Ani

88
10.6 Tratatele westfalice
Tratatele care constituie baza păcii de la Westfalia - cel de la Münster cu puterile protestante şi cel
de la Osnabrück cu cele catolice - sunt semnate de către Franţa, Suedia, împăratul şi prinţii
protestanţi germani. Spania recunoaşte oficial independenţa Provinciilor Unite, nu acceptă celelalte
condiţii, prelungind războiul cu Franţa.
Din punctul de vedere teritorial, Franţa obţine episcopiile din Metz, Toul şi Verdun şi extinde
suveranitatea sa asupra Alsaciei. Suedia primeşte Pomerania occidentală şi ducatul din Bremen,
consolidând astfel poziţiile sale în zona baltică. Brandeburgul obţine Pomerania răsăriteană,
Magdeburgul, ducatele din Cleves şi Juliers şi episcopia din Minden, pornind astfel pe drumul care
va aduce la transformarea electoratului Brandeburg în regatul prusac. Provinciile Unite - cum s-a
văzut - obţin independenţa, devenind astfel un actor recunoscut al sistemului internaţional. Celelalte
clauze politice ale tratatelor privesc reorganizarea imperiului. Autoritatea prinţiilor în interioriul
domeniilor lor creşte foarte mult, iar libertăţile lor sunt extinse, în timp ce Viena îşi pierde
autoritatea asupra teritoriilor din Germania.
Pe plan religios, tratatele reiau clauzele pacificării de la Augsburg din 1555, extinse însă şi
confesiunii calvine. Principiul cuius regio, eius religio este reafirmat şi, luând ca şi anul de referinţă
1624, fiecare teritoriu va adopta ca şi religie oficială cea prevalentă în anul respectiv; în acelaşi
timp, însă, este recunoscut dreptul de a profesa religia dorită în privat. De asemenea, se stabileşte că
Biserica catolică va primi înapoi toate proprietăţile ocupate după 1624, renunţând la orice
revendicare cu privire la bunurile pierdute înainte de această dată. Convieţuirea mai multor culte
este deci acceptată în mod definitiv.
Războaiele de religie care sfâşiaseră Europa timp de aproape 150 de ani ajung deci la un sfârşit,
ceea ce reprezintă o consecinţă politică mult mai mare decât modificările teritoriale. Visul
habsburgilor de a impune hegemonia lor asupra întregului continent european şi de a restaura
unitatea religioasă a Europei este, deci, înfrânt definitiv, iar autoritatea împăratului în Germania
scade vertiginos. Ca şi reacţie, Viena încearcă să consolideze puterea sa asupra teritoriilor ereditare
din Austria, Boemia şi Ungaria, cu atât mai necesară într-o fază istorică în care se prezintă din nou
ameninţarea expansionistă otomană. Între 1663 şi 1683, otomanii aduc două atacuri, împotriva
Ungariei şi a Austriei.
Preţul plătit de Germania pentru autonomia sa politică şi pentru recunoaşterea libertăţii religioase
este însă uriaş. Armatele care calcă timp de treizeci de ani teritoriul german sunt alcătuite din cele
mai multe ori de mercenari, care se întreţin pe seama populaţiilor civile. Mutarea unor mase enorme
de oameni în lipsa celor mai elementare norme de igienă produce răspândirea unor epidemii,
precum cea de ciumă din 1628, care pornind din Europa centrală se răspândeşte extrem de rapid pe

89
întregul continent. Unii istorici au calculat că războiul a produs, în mod direct sau indirect, o
înjumătăţire a populaţiei Germaniei, în unele zone scăderea demografică atingând cote de 80%, şi
că a trebuit o sută de ani ca populaţia Germaniei să revină la valorile din anul 1600. Acest gol
demografic a avut şi efecte de tip social; în regiunile orientale, deja mai puţin locuite şi lovite
extrem de dur de conflict, aristocraţia adoptă măsuri tot mai rigide pentru a lega ţăranii de pământ,
astfel încât proprietăţile lor să fie cultivate în continuare; adoptarea unor astfel de măsuri se traduce,
deci, într-o înrăutăţire a condiţiei juridice a ţăranilor, lipsiţi de libertatea de mişcare şi obligaţi să
furnizeze prestaţii de muncă gratuite.

Europa după Tratatele westfalice

90
 Capitolul XI
REVOLUŢIILE DIN SECOLUL AL XVII-LEA

11.1 Mişcările independentiste în domeniile spaniole: revoluţiile din Catalonia, Portugalia şi

Regatul Neapolelui
Războiul de Treizeci de ani, cu distrugerile pe care le provoacă, exasperează conflictele sociale şi
politice care apăruseră deja de la începutul secolului în interiorul Statelor. Cum am văzut, cele mai
dramatice efecte se produc în Germania, dar acesta nu înseamnă că populaţiile celorlalte State
rămân neatinse.
În Spania, criza politică se produce din momentul în care ducele de Olivares, numit prim
ministru de către Filip al IV-lea în 1621, începe să pună în practică proiectul său de reforma fiscală.
Cel mai important element este reprezentat de obligativitatea contribuţiei tuturor provinciilor şi
domeniilor - fiecare în proporţie de populaţia proprie - la cheltuieli militare ale Spaniei. Planul lui
Olivares prevede o reformă structurală a Statului şi o accentrare mai mare a puterii, dar creşterea
contribuţiei cerută de efortul belic al Spaniei în prima jumătate a secolului produce o bulversare a
echilibrului intern al domeniilor spaniole. Finanţarea războaielor este obţinută din cele mai multe
ori fără să se ţină cont de capacităţile reale ale fiecărui domeniu, şi de asemenea lipseşte un efort de
potrivire a desenelor politic-militare a Spaniei cu exigenţele şi problemele fiecărei parte a
monarhiei. Pe lângă toate acestea, nici situaţia economică generală nu este una capabilă să susţină
efortul financiar cerut de politicile lui Olivares.
În acest context se produce prima revoltă independentistă, cea a Cataloniei. Această regiune, care
avea o tradiţie politică şi culturală proprie şi o structură economică din multe puncte de vedere
diferită faţa de cea a restului Spaniei, este prima care reaxionează la consecinţele politicilor lui
Olivares şi ale războiului. În anul 1635, primul ministru hotărâşte să atace Franţa pornind de la
graniţa catalană, cu scopul de a-i obliga pe catalani să participe activ la susţinerea politicii militare
ale Statului. Revolta izbucneşte ca reacţie la „cazările” obligatorie impuse pentru întreţinerea
soldaţilor implicaţi în operaţiunile militare. In luna iunie 1640, ţăranii se ridică împotriva
autorităţilor de la Madrid, iar revolta se răspăndeşte foarte curând la capitala principatului,
Barcelona. Deşi născută ca şi revolta ţărănească, ea se extinde foarte repede la celelalte pături
sociale, la burghezia oraşenească şi la nobilimea locală, căpătând astfel o valoare politică şi o
orientare independentistă. Răsculaţii hotăresc imediat desprinderea principatului de monarhia
spaniolă şi proclamă independenţa lor faţa de Madrid. Revolta se compune din două elemente
fundamentale: pe de o parte, lupta socială a ţărănilor şi a proletariatului urban împotriva nobilimii şi
burgheziei barceloneze; pe de altă parte, rezistenţa claselor dirigente împotriva presiunii politice şi

91
fiscale ale autorităţilor centrale. La aceste două se adaugă, la ceva timp distanţa, şi războiul cu
Franţa, a căror trupe de ocupaţie produc destrugeri la fel de grave precum cele produse de armatele
spaniole, care au fost la baza izbucnirii revoltei. O vreme, diferitele tendinţe se contopesc în
orientarea independentistă şi în opoziţia faţa de monarhie, iar pentru un scurt timp situaţia se face
extrem de dificilă pentru autorităţile madrilene, mai ales că revolta se răspăndeşte şi în alte regiuni,
precum Aragon. Friica generată în clasele superioare catalane de către răscoala socială,
nepopularitatea domeniului francez şi conflictele interne nobilimii îi oferă guvernului de la Madrid
ocazia de a relua controlul asupra regiunii la doar doisprezece ani distanţă.
Precum în Catalonia, şi în Portugalia consecinţele războiului produc şansele ca să izbucnească o
revoltă. În acest caz, însă, motivele de conflict erau în mod aproape exclusiv de ordin naţional.
Portugalia fusese inglobată în cadrul Imperiului spaniol în 1580, sun domnia lui Filip al II-lea, în
urma moartei premature a regelui Sebastian I la Alcazarquivir, întruna din ultimele încercări de
cruciada anti-islamică. Înc-o dată, însă, elementul fundamental în izbucnirea revoltei este
reprezentat de efectele războiului de Treizeci de ani. Ca şi în cazul Cataloniei, efortul belic se
traduce într-o creştere a presiunii fiscale asupra Portugaliei. Pe lângă acest aspect, însă, altul se pune
în evidenţa, şi anume expunerea imperiului colonial portughez la ameninţări directe provenind din
duşmănii Spaniei, care nu reuşeşte să asigure o apărare sufiecntă negustorilor şi coloniilor
portugheze. Revolta izbucneşte, ca şi în Catalonia, în anul 1640, când o adunare întrunită la
Lisabona proclamă independenţa şi îi oferă coroana Portugaliei ducelui de Braganza. Printre
răsculaţi, ideea dominantă este că, o dată eliberată de sub influenţa spaniolă, ţara lor ar fi putut relua
expansiunea colonială şi rolul economic de prim plan pe care îl avusese în cadrul economiei
mondiale. Spre deosebire de Catalonia, Portugalia - ajutată de Franţa şi Anglia - reuşeşte să rezistă
la repetatele atacuri din partea armatei spaniole şi apără independenţa recâştigată până când, în anul
1668, acesta este recunoscută definitiv de Carol al II-lea al Spaniei prin tratatul de la Lisabona.
Ultima mare revoluţie care interesează regatul spaniol în această fază istorică este cea a
Regatului Neapolelui. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Portugalia şi - cel puţin într-o primă
etapă - în Catalonia, la Neapol revolta nu este sprijinită de toate forţele sociale, ci dimpotriva, sunt
în primul rând straturile populare (mici burghezi, intelectuali, artizani, negustori, ţărani) cele care
adoptă o poziţie potrivnică la adresa nobilimii feudale şi, ulterior, împotrivă domeniului spaniol.
Presiunea fiscală crescândă loveşte în primul rând, în Italia de sud, poporul mărunt şi micile grupări
burgheze; pentru a obţine sprijinul clasei dominante, coroana lasă de fapt mâna liberă aristocraţilor
în detrimentul celorlalte clase sociale. Într-o astfel de situaţie, autoritatea suveranului, până atunci
considerat a fi garantul unui oarecare echilibru social, se prăbuşeşte definitiv.

92
 Precum marea majoritate a revoluţiilor secolului al XVII-lea, şi cea din Neapole începe ca şi
revolta antifiscală. Cauza imediată a revoltei, izbucnită pe 7 iulie 1647, a fost introducerea unei
impozite noi asupra fructei; liderul acestei revolte a fost un tânăr vânzător de peşte, Masaniello, care
cere reforma ordinamentului politic şi ridicarea tuturor noilor impozite. În foarte scurt timp, însă,
revolta asume un caracter independentist. În luna octombrie este proclamată o republică pe model
olandez. Liderii apelează imediat Franţei cu scopul de a obţine ajutoare financiare şi militare, în
timp ce guvernul spaniol dă ordine ca flota să se deplaseze până la Neapole pentru a restaura
ordinea. Primul ministru francez, Iuliu Mazarin, este în prima fază ezitant, deoarece nu
intenţionează să deschidă un al doilea front de război şi speră totodată că revoluţia să se poată
alimenta singură. Iniţiativa este însă asumată de Henric de Guise, care reuşeşte să devină şeful
republicii napolitane. Imediat, el începe o muncă de dezbinare a forţelor revoluţionare, alimentând
conflictele intestine. Acestă are însă efectul de a slăbi elanul revoluţionar al poporului din regat;
între timp, burghezia urbană - care iniţial se alăturase revoluţionarilor - ajunge la o înţelegere cu
autorităţile spaniole, care la rândul lor promit o serie de reforme. Republica cade definitiv pe 5
aprilie 1648. Valoarea şi ecourile revoluţiei napolitane sunt, însă, foarte mari; după mai bine de un
veac şi jumătate, apăre în Italia o mişcăre politică populară care are ca şi obiectiv independenţa şi
reformele politice şi sociale.

11.2 Fronde în Franţa

Implicarea redusă a Franţei în mişcările interne monarhiei spaniole se înţelege mai bine dacă se
pune minte nu doar la situaţia internaţională, ci şi la cea internă a acelui regat. În urma dispariţiei lui
Richelieu (1642), conducerea Statului este preluată de către Mazarin. Acesta urmăreşte în mare
parte linia politică a predecesorului său, o politică care are, ca şi teme centrale, lupta împotriva
Spaniei şi Habsburgilor şi cea împotriva anarhiei feudale. Iar şi în epoca sa se arată acele
nemulţumiri care caracterizaseră perioadă lui Richelieu; mai mult, cu trecerea timpului ele se
agravează, şi ajung să se răspândească şi în rândul burgheziei şi al Parlamentelor. Aceste instituţii
aveau, iniţial, o funcţie juridică, reprezentând forumurile superioare de administrare a justiţiei, dar
de a lungul timpului ele primesc şi o funcţie legislativă, revenindu-i sarcina de a înregistra decretele
regelui după verificarea conformităţii lor cu obiceiurile regatului. În consecinţă, Parlamentele
primesc şi dreptul de a trimite înapoi edictele considerate ca nefiind confoarme cu aceste tradiţii.
Înc-o dată, motivul iniţial al protestei este unu de natura fiscală; în nevoia sa de a strânge
fondurile necesare finanţării războiului, Mazarin hotărâşte prelungirea unei impozite denumite
paulette, o taxă introdusă de Henric al IV-lea şi care permitea moştenirea funcţiilor publice, care la
rândul lor garantau o scutire de la plata celorlalte impozite şi obţinerea automată a titlului de

93
aristocrat. Imediat, Parlamentul Parisului elaborează un proiect de reforme care prevede controlul
parlamentar asupra administrării finanţelor şi impunerii de taxe noi, cu alte cuvinte un proiect de
monarhie controlată de către înalta burghezie. Menţinută sub control în timpul războiului, revolta
izbucneşte imediat ce acesta se închide. Pe 27 august 1648, Parisul se răscoală: începe aşa-zisă
Fronde parlamentară, care se răspândeşte foarte repede în întreaga ţară, obţinând şi sprijinul
populaţiilor. Dar tocmai participarea populară contribuie la eşuarea revoltei. Speriaţi de posibila
evoluţie a situaţiei - mai ales într-o fază în care din Anglia provin veşti privind o revoluţie
parlamentară care a depus suveranul legitim - Parlamentul din Paris şi suveranul ajung la o
înţelegere, ratificată prin Pacea de la Rueil din 11 martie 1649. Situaţia, însă, nu se linişteşte. De
data această sunt aristocraţi cei care reaprind flacara revoltei, îndreptată spre puterea personală a lui
Mazarin. Începând cu anul 1650, şi timp de doi ani, Franţa este bulversată de aşa-zisă Fronde
principilor; Mazarin este obligat să părăsească ţara şi se refugiează la Köln, de unde continuă să-şi
desfăşoare politica prin intermediul regentei Ana de Austria. Pe 2 iulie 1652, trupele aristocraţilor
sunt învinse; în octombrie aceluiaşi an, regenta şi regele-copil Ludovic al XIV-lea se întorc la Paris,
urmăţi la puţin timp distanţa de Mazarin.
Întors la putere şi restabilită ordinea în Franţa, Mazarin reia activitatea sa antispaniolă. Tratatele
westfalice care încheie Războiul de Treizeci de ani nu rezolvă şi conflictul între cele două State.
Primul ministru francez reuşeşte, printr-o politică diplomatică foarte abilă, să atragă de partea sa
prinţii germani din Renania şi Anglia lui Oliver Cromwell. Batalia decizivă are loc lângă
Dunkerque: trupele spaniole sunt învinse, iar Filip al IV-lea este obligat să negocieze o pace.
Semnată în anul 1659, pacea de la Pirinei prevede: cedarea Roussillion-ului, Artois şi unor teritorii
din Flande şi Luxemburg de către Spania, precum şi nunta între fiica regelui spaniol, Maria Terezia,
şi regele Franţei Ludovic al XIV-lea. Noua regină a Franţei renunţă la drepturile sale la moştenire,
dar promite să plătească o zestre de 500.000 de scuturi de aur, promisiune care va constituit în viitor
baza unui nou conflict.

11.3 Revoluţia engleză

Revoluţia care aduce, în Anglia, la înfiinţarea republicii şi la justiţierea regelui legitim reprezintă
cel mai avansat punct al revoluţiilor europene de la jumătatea secolului al XVII-lea. Pentru a
înţelege acest fenomen, atât de vast şi de semnificativ pentru evoluţia politică, socială şi economică
ulterioare, trebuie analizată în prealabil situaţia Angliei de la începutul secolului.
În anul 1603, Elisabeta I moare fără moştenitori direcţi. La tronul Angliei urcă deci regele
Scoţiei Iacob I Stuart, fiul Mariei Stuart. Precum alţi suverani europeni, şi el trebuie să facă faţă
unei situaţii financiare desastruoase, generate de războiul cu Spania de la sfârşitul secolului al XVI-

94
lea şi de răscoala catolică din Irlanda; în acelaşi timp, el trebuie să găsească o soluţie şi la
problemele religioase interne Bisericii engleze. Pe lângă acestea, Iacob I are şi dezavantajul de a fi
scoţian, deci considerat străin de către supuşilor săi, ceea ce face ca el să fie nevoit să cucerească
simpatiile acestora. În urmărirea acestui obiectiv, noul rege începe o politică foarte generoasă cu
privire la acordarea de noi titluri de privilegi. Efectele nu sunt, însă, cele dorite; imediat apar
rezistenţe în rândul aristocraţiei tradiţionale: înmulţirea de titluri nobiliare, care se produce în prima
perioadă de regat a lui Iacob I, produce o depreciere a valorii titlurilor tradiţionale, care puteau fi
comercializate. Mai mult contează, însă, faptul că toate pârghiile ale puterii sfârşesc în foarte scurt
timp în mâinile unui favorit, ducele de Buckingham, în detrimentul rolului jucat până atunci de
marea aristocraţie. Mai mult, întreţinerea armatei şi în timp de pace, şi cheltuielile tot mai mari ale
curţii, încep să grăveze asupra budgetului public, cerând astfel măsuri fiscale suplimentare. Altă
problemă majoară a primului suveran Stuart din Anglia este cea religioasă. Deşi reformat, deci în
conflict cu elementele catolice ale regatului, Iacob I era un susţinător al structurii episcopale a
Bisericii anglicane; acest aspect îl pune în conflict cu puritani şi cu scoţieni deopotrivă, care în
schimb pledează pentru o structură de tip presbiterian, denunţand faptul că organizarea Bisericii
anglicane era prea asemănătoare cu cea catolică.
Problemele devin din ce în ce mai mari în epoca celui de-al doilea suveran Stuart, Carol I, care
va domni asupra Angliei între 1625-1649. Înc-o dată, problemele majore sunt legate de aspecte
religioase. Spre deosebire de tatal său, Carol I este suspectat de cripto-catolicism, atât din cauză
orientărilor sale moderate în ceea ce priveşte structura şi doctrina Bisericii anglicane, cât şi pentru
faptul că este căsătorit cu o prinţesă catolică. Situaţia, deja tensionată, se înrăutăţeşte în anul 1628,
când Parlamentul prezintă suveranului o Petition of Right în care se denunţă arestările ilegale şi
încălcărea practicii constituţionale în domeniul fiscal. Carol I este obligat să accepte Petiţia
parlamentară, dar acest gest nu îmbunătăţeşte relaţiile între suveran şi Parlament; dimpotriva, ea îl
îndeamnă pe regele să nu mai convoace instituţia reprezentativă timp de 11 ani. Această măsură,
care evită noi luări de poziţie potrivnice suveranului, are însă şi efecte negative; în absenţa
convocării Parlamentului, Carol I nu poate creşte intrările budgetare ale Statului prin căile ordinare,
ceea ce înseamnă că regele este obligat să căute noi formule de finanţare, printre care un loc
deosebit are vânzărea de monopole - licenţe care garantează desfăşurarea unei activităţi economice
în regim de monopol -, precum şi reintroducerea unor taxe mai vechi. Toate aceste măsuri stârnesc
nemulţumirea populaţiei, dar nu se dovedesc suficiente pentru izbucnirea unei revolte.
Problema adevărată vine însă din Scoţia. Scoţienii au multe motive de ostilitate faţă de Carol I,
deoarece acesta, prin politica sa, îi exclude de la funcţiile administrative şi judiciare, şi nu face
nimic ca să participe la beneficiile economice de care se bucură Anglia datorită noii poziţii de care

95
acesta se bucură în sistemul economic internaţional. Înc-o dată, însă, problema cea mai gravă este
de natura religioasă; Carol I impune şi Bisericii scoţiene, de orientare calvină, structura şi dogmele
proprii Bisericii anglicane. Scoţienii refuză noua organizare bisericească susţinută de Londra şi
ameninţă cu secesiune. Pentru a înăbuşi revolta scoţiană, regele are nevoie de o armată, care trebuie
finanţată prin fonduri extra-ordinare, ceea ce îl obligă pe Carol I să convoace, în 1640, Parlamentul,
nemaiântrunit din 1629. Imediat convocat, însă, acesta începe să prezinte un număr foarte mare de
revendicări, ceea ce îl face pe regele să-l dizolvă după abia trei săptămâni, de unde şi denumirea de
„Parlament scurt”. Relaţiile cu Scoţia, însă, se înrăutăţesc în continuare, iar o armată scoţiană
pătrunde în teritoriul englez, ameninţând cu invadarea întregei Anglii dacă regele nu retrage
măsurile religioase şi acceptă plata unei uriaşe sume de bani drept răsplată pentru eforturile militare
susţinute de scoţieni. În luna noiembrie 1640, deci, Carol I este obligat să convoace din nou cel care
va fi cunoscut sun denumire de „Parlamentul lung”, care va rămâne în funcţie până în anul 1660.
Între timp, la Londra situaţia se face din ce în ce mai tensionată;oraşul este lovit de o criză
economică extrem de dură, ceea ce duce la o înrăutăţire a condiţiilor de viaţă materială a populaţiei.
Iar situaţia se complică şi mai mult în urma izbucnirii unei noi revolte catolice în Irlanda,
obligându-l pe Carol I se ceară noi finanţări Parlamentului. Parlamentarii se tem de o posibilă
conspiraţie internaţională organizată de Roma, dar în continuare avansează noi revendicări în
vederea limitării atribuţilor regale. Carol I hotărâşte atunci să intre cu armata sa în Parlament, cu
scopul de a opera o lovitură de Stat regală. Proiectul, însă, eşuează, iar în 1642 regele este obligat să
părăsească capitala.
În luniile următoare, negocierile între suveran şi Parlament continuă, deşi în paralel cele două
părţi se înarmează. Momentul de cotitură în acest conflict este reprezentat de batalia de la Naseby
(14 iunie 1645), câştigată de armata parlamentară, reformată şi condusă de Oliver Cromwell. La
puţin timp distanţă, Carol I se preda scoţienilor. După batalia de la Naseby, Parlamentul şi însaşi
armată încep să dezbată despre demersurile ulterioare. Pe de o parte, se află o minoritate -
Independenţi - care pledează pentru o mai mare libertate religioasă, opunându-să astfel majorităţii
presbiteriene care susţine respectarea ortodoxiei reformate. Aceleaşi diferenţe se regăsesc şi atunci
când vine vorbă de relaţiile cu Carol I; în acest sens, presbiterienii susţin nevoia unei înţelegeri cu
suveranul legitim, în timp ce Independenţii se arată dispuşi să ducă lupta mai departe, până la
victoria definitivă. În această orientare, un rol important este jucat de ideeile exprimate de un curent
radical, Levellers, extrem de activ printre artizani şi mici ţărăni proprietari de pământ, şi care cere
toleranţa religioasă, dreptul de vot extins la toţi bărbaţi majori cu excepţia robilor şi cerşetorilor,
reducerea taxelor şi abolirea monopolelor comerciale, precum şi democratizarea organizării sociale.

96
 Conflictul între Parlament şi armată rămâne constant şi după ce începe o nouă fază a războiului
împotriva lui Carol I, care între timp a ajuns la o înţelegere cu supuşii săi din Scoţia. Regele este
învins din nou şi, de data această, luat ostatic; ulterior, armata intră în Parlamentul englez, întrerupe
lucrările parlamentare şi arestează o parte dintre parlamentari; ceea ce rămâne, definit Rump
Parliament, se declară imediat „puterea supremă a naţiunii” şi numeşte o înaltă curte chemată să
judece Carol I, care este condamnat la moarte şi justiţiat pe 9 februarie 1649.
Timp de patru ani, Cromwell conduce ţara cu ajutorul Parlamentului şi unui Consiliu de Stat.
Primul obiectiv urmărit este reprimarea revoltei irlandeze. În acest scop, Cromwell organizează o
campanie militară menită să readucă liniştea în insula. Represiunea este extrem de violentă,
producând un prim val masiv de emigrări către America. Proprietăţile irlandezilor sunt expropriate
şi date noilor colonişti aduşi din Anglia, cărui îi revin şi toate funcţiile politice şi administrative. În
anul 1652, apoi, Cromwell trece în Scoţia pentru a reprima o revoltă regalistă menită să-l pună pe
tronul scoţian pe Carol al II-lea, iar aceste evenimente îi dau şansa să ajungă la unificarea celor
două regate.
Între timp, dezbaterea politică internă se radicalizează; apar din ce în ce mai multe curenţi
extremiste, care cer reforme radicale atât pe plan religios, cât şi social. Profitând de situaţia creată,
Cromwell se proclamă, în 1653, Lord protector al Republicii Angliei, Scoţiei şi Irlandei, funcţia pe
care o deţine neântrerupt până la moartea sa, în 1658.
Între 1649 şi 1660, Camera Lorzilor - una dintre cele două rămuri ale Parlamentului - este
abolită, precum şi toate beneficiile de care se bucuraseră aristocraţi până atunci. Autorităţile
promovează şi un proces de uniformizare legislativă, care facilitează comerţul intern şi răspândirea
manufacturilor. Reforme importante sunt introduse şi pe planul fiscal, favorizând astfel acumularea
şi reânvestirea de capitale. Cromwell cultivă şi capacitatea comercială internaţională a Angliei,
adoptând o politică mercantilistă şi sprijinind naşterea unei puternice flote. O piedică importantă în
acest sens este reprezentată de monopolul comercial pe care Olanda îl impusese la nivel mondial.
Pentru a depăşi această problemă, Cromwell propune Republicii olandeze o uniune politico-
economică care ar fi favorizat porturile engleze în detrimentul celor olandeze. Atunci când Olanda
refuză propunerea lui Cromwell, acesta adoptă aşa-zisul Act de Navigaţie (1651), prin care
comerţul cu Anglia este rezervat vaselor engleze sau ale ţărilor de unde provin produsele
transportate. Un astfel de act reprezintă o ameninţare directă la primatul comercial olandez pe plan
mondial, iar consecinţa este un război (1652-1654) în urma cărui Olanda pierde monopolul asupra
comerţului cu multe produse fundamentale (tutun, zahar, blăni etc.), precum cel cu sclavi. Aceasta
evoluţie facilitează şi începutul unei politici coloniale. În acest sens, fundamental este tratatul de

97
alianţă semnat în 1654 cu Portugalia, care garantează Angliei un mai uşor acces la pieţele
americane, africane şi mai ales asiatice.
Măsurile luate de Cromwell pentru a produce dezvoltarea economică şi politică a Angliei
produc, însă, şi puternice rezistenţe interne. Implementarea lor, deşi favorabilă pe termen lung, cere
un efort financiar semnificativ, care gravează pe aceleaşi pături sociale care promovaseră revoluţia.
După moartea lui Oliver Cromwell, titlul de „Lord protector” este preluat de fiul său Richard, care
însă reuşeşte să-l menţină doar până în 1660, când este obligat de către Parlament să demisioneze.
În urma acestui gest politic, restaurarea monarhiei apare ca fiind cel mai bun mijloc pentru a garanta
stabilitatea ţării. Carol al II-lea, fiul lui Carol I, este numit rege, cu anumite condiţii, printre care
respectarea libertăţii religioase şi a atribuţiilor Parlamentului. Promisiunile lui Carol al II-lea vor fi,
însă, respectate doar parţial, iar noul rege va adopta un sistem mai mult absolutist, pe modelul
propus de Ludovic al XIV-lea în Franţa.

98
 Capitolul XII
EUROPA ÎN EPOCA LUI LUDOVIC AL XIV-LEA

12.1 Revenirea absolutismului

Elanul revoluţionar, care începe în ultima fază a Războiului de Treizeci de ani, se termină prin anul
1660, iar încercarea de a limita, prin calea revoluţionară, puterea socială şi politică a aristocraţiei se
încheie în mod substanţial cu un eşec. Singura excepţie în acest sens este reprezentată de Anglia,
unde revoluţia „puritană” atinge unele rezultate contrazise doar parţial de restaurarea lui Carol al II-
lea, care nu reuşeşte să elimine cu tot rolul Parlamentului.
În orice caz, problema unui nou echilibru politic între clasele sociale, născută de creşterea rolului
economic şi social al burgheziei, de efectele crizei economice şi de schimbarea ideilor şi valorilor
fundamentale, rămâne deschisă. În a două jumătate a secolului al XVII-lea, însă, ea este abordată în
mod diferit, recurgând la o nouă centralizare a puterii politice din partea instituţiei monarhice.
Problema nu mai este cea de a elimina extremismele anarhiei feudale, ci de a oferi forţelor sociale şi
economice noi un rol din ce în ce mai important în conducerea Statului. Obiectivul acestor clase nu
era, din cele mai multe ori, cel de a doborâ cu totul sistemul tradiţional, ci cel de a lărgi clasa
dominantă tradiţională şi de a asigura un mai mare echilibru social între straturile tradiţionale şi
noile clase emergente. În urmărirea acestui obiectiv, Statul este obligat să reprimă tendinţele
particulariste, să unifice suveranitate şi să impună predominiul intereselor statale asupra celor
particulare. Deşi tendinţa este una generală în întreagă Europa între secolele XVII-XVIII,
absolutismul prezintă o serie de caracteristici schimbătoare în funcţie de ţară.

12.2 Reordonarea internă a Franţei

Absolutismul este aplicat în modul cel mai complet în Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Imediat după
moartea lui Mazarin (9 martie 1661), tânărul rege hotărâşte să pună capăt sistemului ministerial şi
să preia controlul direct asupra ţării, centralizând în mâinile sale întreaga putere. Cele mai
importante hotărâri sunt luate în cadrul unui Consiliu restrâns (sau suprem), alcătuit de regele însuşi
şi de trei miniştri (Externe, Război, Finanţe).
Procesul de centralizare administrativă se bazează pe figura intendenţilor, personal birocratic de
nobilizare recentă (aristocraţie de togă), mic ca şi număr dar foarte fidel suveranului. Acest personal
nou înlocuieşte, ca şi funcţie, figura tradiţională reprezentată de guvernatori provinciali, aparţinând
nobilimii de spadă, care rămân din punctul de vedere formal, deşi puterile lor rezultă de fapt foarte
limitate.

99
 De asemeneă,Ludovic al XIV-lea încearcă să limiteze cât mai mult puterile Parlamentelor,
eliminând controlul pe care acestea îl exercitau asupra activităţii legislative. În acelaşi timp, regele
dezvoltă o politică finalizată să reducă rolul politic al nobilimii,cu care însă nu intră în
conflict.Dimpotriva, suveranul leagă în mod progresiv aristocraţia de curte prin concesiunea unor
titluri şi funcţii pur formale, dar care garantează un venit suplimentar capabil să garanteze un nivel
de trai mai ridicat, necesar pentru a suporta cheltuielile impuse de eticheta impusă de cultura vremii.
Ludovic al XIV-lea profită de obiceiurile culturii baroce, atragând aristocraţia franceză spre curtea
regală. Astfel, nobilimea este legată din ce în ce mai mult de coroană în cadrul vieţii de curte,
impunând astfel un control direct asupra unei pături sociale care până atunci rămasese legată de
propriile atribuţii autonomiste de origine medievală. Simbolul acestei adevărate politici este palatul
regal de la Versailles, terminat în anul 1682 şi care devine centrul unei vieţi sociale intense, în care
se amestecă cultură, politică, scandaluri, o viaţă dominată în toate aspectele ale sale de figura
suveranului.
Exercitarea puterii monarhice este însoţit de căutarea unor elemente capabile să mărească
prestigiul Franţei şi al suveranului ei. Din punct de vedere simbolic, Ludovic al XIV-lea alege, ca şi
emblema personală, soarele (de aici porecla de „regele-soare”), iar regatul său trebuie să tragă o
splendoare nouă din activitatea suveranului. Acest aspect cere, printre altele, şi o cultură oficială,
finanţată de către rege. Astfel, în 1666 este înfiinţată Academia Ştiinţelor, care se alatură unor
academii artistice şi literare mai vechi, precum altora mai noi precum cele de arhitectură şi muzică.
Înc-o dată, mecenatismul este folosit - cum se întâmplase deja în epoca Renaşterii - ca şi instrument
de guvern: artişti, literaţi, oameni de teatru şi intelectuali în general dău naştere unei culturi oficiale:
Molière, Racine, Bossuet, Boileau, sunt numai unele dintre marile personalităţi care caracterizează
viaţa culturală din epoca lui Ludovic al XIV-lea. O astfel de cultura „oficială” nu putea accepta prea
uşor existenţa unor voci critice, ceea ce duce la o creştere a cenzurii; chiar aşa, însă, se dezvoltă în
noul climat cultural promovat de curtea franceză, o cultură independentă, în cadrul cărei apar
personalităţi precum Jean de La Fontaine şi Blaise Pascal, şi inclusiv curenţi filosofico-teologice
noi, precum jansenism.

12.3 Politica religioasă a lui Ludovic al XIV-lea

Logica absolutismului, care prevede controlul Statului asupra tuturor aspectelor ale vieţii, nu poate
să nu se impună şi pe plan religios. Evident, regele nu este interesat de disputele teologice, ci în
primul rând de aspectele politice legate de viaţa religioasă. În acest sens, devin relevante relaţiile pe
care curtea le întreţine atât cu Biserica catolică oficială, cât şi cu reformaţi. În vizunea lui Ludovic
al XIV-lea, clerul - precum orice altă instituţie socială sau politică - trebuie să fie la dispoziţia

100
suveranului; în acest sens, tradiţia galicană a Bisericii franceze trebuie să fie reluată şi suvrapusă
absolutismului, astfel încât regele să aibă un control direct asupra patrimoniului ecleziastic.
Principiul unitar, care stă la baza reformelor politice şi administrative, este aplicat şi în domeniul
religios; unitatea credinţei devine, deci, un obiectiv politic de atins în cel mai scurt timp, în ideea că
un Stat nu poate fi suficient de solid dacă diferite confesiuni religioase, sau mai rău diferite Biserici
organizate, convieţuiesc în interiorul său.
În acest sens, exemplificativă este lupta adusă împotriva curentului jansenist, principala mişcare
de disidenţă catolică între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Apărut în Ţările de Jos pe opera lui
Cornelius Jansen, profesor la Louvain şi apoi episcop de Ypres, acest curent polemic să răspândeşte
foarte repede în Franţa datorită abatelui de Saint-Cyran, iar baza sa devine în foarte scurt timp
mănăstirea de la Port Royal. Din punct de vedere doctrinar, jansenismul reia orientarea lui Sfântul
Augustin după care numai harul divin face ca voinţa umană să devină cu adevărat liberă de a opera
binele, har pe care Dumnezeu nu-l donează însă tuturor, ci numai unor aleşi. În conduita zilnică,
janseniştii promovează un stil de viaţă auster şi intră în conflict cu modul iezuit de a modifica
normele morale în funcţie de situaţie. Acest curent se pune în conflict şi cu puterea statală şi mai
ales cu orientarea galicană aleasă de Ludovic al XIV-lea, ceea ce sporeşte reacţia suveranului, nu
mai dispus să tolereze vociile disidente.
Această orientare produce însă efectele cele mai dramatice în ceea ce priveşte relaţiile cu
hughenoţi. O soluţie de compromis fusese găsită la sfârşitul secolului al XVI-lea prin Edictul de la
Nantes promovat de Henric al IV-lea, care instituise toleranţa religioasă. Ludovic al XIV-lea, însă,
nu mai este dispus să accepte împărţirea religioasă impusă de edictul din 1598. O astfel de orientare
este determinată de motive diferite: convingerea că Franţa nu mai are nevoie de alianţa cu prinţii
reformaţi din Germania; voinţa de apărea ca apărătorul catolicismului, atât din motive de prestigiu
internaţional, cât şi pentru a aplana parţial conflictul cu Roma determinat de orientarea galicană;
influenţa tot mai mare a soţiei secrete, marchiza de Maintenon, asupra suveranului. Evoluţia finală a
acestei politice este Edictul de la Fontainbleau din 1685, care îl revocă pe cel de la Nantes şi prin
care se stabileşte expulzarea hughenoţilor.
Hotărârea de a expulza hughenoţi are mari repercusiuni asupra situaţiei interne Franţei; ea
produce părăsirea Statului de către forţe economice şi intelectuale foarte active, care sfârşesc să
favorizeze Statele reformate, printre care mai ales Brandeburgul, Olanda, Anglia, Suedia. Mai mult,
Edictul de la Fontainebleau contribuie să tensioneze relaţiile între Franţa şi Statele reformate, fără
însă să detensioneze cele cu Habsburgi, care se uită în continuare cu preocupare la politica
expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea. Aceste reacţii se materializează în înfiinţarea unei alianţe
antifranceze; în anul 1686, Austria, Spania, Olanda şi Suedia dău viaţa aşa-zisei Ligii de la

101
Augsburg. Edictul de la Fontainebleau are un efect şi asupra Angliei; urmând exemplul lui Ludovic
al XIV-lea, regele catolic Iacob al II-lea - moştenitorul lui Carol al II-lea, restaurat în 1660, după
sfârşitul revoluţiei lui Cromwell - începe o politică de restaurare a catolicismului. Cei mai
reprezentativi oameni din Anglia se adresează atunci către Wilhelm al III-lea de Orania şi soţia sa
Maria, fiica lui Iacob al II-lea. Cei doi soţii hotărâsc să debarcheze în Anglia, în timp ce regele
părăseşte ţara. Are loc aşa-zisă „Revoluţie glorioasă” - despre care se va vorbi într-un alt capitol - în
urma căruia şi Anglia intră în Liga antifranceză. La puţin timp distanţă, şi Victor Amadeu al II-lea
hotărâşte să se alăture Ligii.

12.4 Războiul de Nouă Ani

Izolat, Ludovic al XIV-lea hotărâşte să treacă la acţiune. În 1688 declară războiul Olandei şi
Spaniei, şi imediat începe operaţiunile militare menite să pună în dificultate aliaţii acestora. Ocupă,
deci, Palatinatul, organizează o încercare de restaurare în Anglia - care însă eşuează după ce Iacob
al II-lea este învins de Wilhelm al III-lea în Irlanda - şi invadează Savoia. Şi coloniile din America,
Africa şi Asia sunt implicate în conflict. Războiul va dura nouă ani, în care nici unu dintre
participanţi nu reuşeşte să câştige o batalie hotărâtoare. În anul 1697 se ajunge la o soluţie negociată
prin pacea de la Ryswyk. În mod surprinzător, Ludovic al XIV-lea renunţă la orice teritoriu ocupat
cu excepţia oraşului Strasbourg şi recunoaşte Wilhelm al III-lea ca şi regele Angliei. Această
orientare este determinată de două evenimente majore. În primul rând, războiul produce în Franţa o
criză economică de mari proporţii, la care se adaugă, între anii 1693-1694, o mare foamete; mai
important este însă rolul jucat de evoluţia dinastică a Franţei, unde regele Carol al II-lea, bolnav, nu
are moştenitori, ceea ce deschide chestiunea succesiunii.
În anul 1698, prevăzând moartea suveranului spaniol, Olanda, Anglia şi Franţa ajung la un acord
pentru împărţirea imperiului Spaniei.

12.5 Războiul de succesiune spaniolă

În anul 1700, Carol al II-lea al Spaniei moare; testamentul său lasă coroana Spaniei şi întregul
imperiu lui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al XIV-lea, cu condiţie ca acesta să renunţe la
coroana Franţei. După o vreme, regele francez hotărâşte că Filip trebuie să accepte testamentul lui
Carol al II-lea, iar noul rege ajunge la Madrid, unde este încoronat cu numele de Filip al V-lea. Nici
o putere europeană nu crede, însă, bunelor intenţii ale lui Ludovic al XIV-lea, care pe de altă parte
începe să ocupe teritoriile spaniole din Ţările de Jos şi Lombardia. În această fază, cel mai dur
duşman al Franţei este împăratul Iosif I, care susţine drepturile fratelui său, arhiducele Carol, la
moştenirea spaniolă.

102
 În 1701, armata austriacă, condusă de generalul Eugen de Savoia, trece la acţiune în Italia.
Bavaria hotărâşte să se alăture Franţei şi Spaniei. În 1702, războiul se extinde: Anglia, Olanda,
Prusia, Portugalia, Suedia, Savoia se alătura Austriei. Începe Războiul de succesiune spanioală.
Conflictul se desfăşoară pe trei fronturi principale, în Italia, Germania şi Ţările de Jos. Din 1704,
francezii sunt obligaţi să se retragăprogresiv spre grăniţele lor: Germania, Belgia, Piemont sunt
părăsite, iar insăşi Franţa este ameninţată cu invadare. În anul 1709, Ludovic al XIV-lea încearcă să
ajungă la o înţelegere, dar cerinţele adversarilor săi sunt prea ridicate ca să fie acceptate. Războiul
continuă, dar deşi armatele franceze câştigă unele batalii, balanţa rămâne în avantajul duşmanilor
săi până când, în 1711, Iosif I moare şi arhiducele Carol îi urmează la tron cu numele de Carol al
VI-lea. Imediat se produc condiţiile pentru pace; nimeni, în Europa, nu doreşte reapariţia unui
imperiu habsburgic extins din Europa centrală până în peninsula iberică, cum fusese cel al lui Carol
al V-lea în secolul al XVI-lea.
În 1713, deci, puterile ajung la o pace negociată prin Tratatul de la Utrecht, care însă nu este
semnat şi de împărat; cu acesta se ajunge la o înţelegere la un an distanţă, în 1714, prin Tratatul de
la Rastadt. Cele două tratate schimbă radical harta politică a Europei şi semnează înfrângerea
definitivă a visului francez de a impune hegemonia sa asupra continentului. Filip al V-lea păstrează,
împreuna cu Spania, şi coloniile americane, dar trebuie să cedeze domeniile europene. Franţa pierde
o parte din coloniile sale din America de Nord şi privilegiile comerciale cu coloniile spaniole.
Anglia obţine coloniile pierdute de francezi precum şi Gibraltar şi insula Minorca, strategice pentru
politica sa mediteraneană; pe lângă cuceririle teritoriale, obţine şi unele avantaje comerciale:
monopolul asupra comerţului cu sclavi negri şi dreptul de a trimite în fiecare an un vas de cinci sute
de tone în porturile coloniale spaniole din America, prevederea, acesta din urmă, care constituie un
mare avantaj deoarece, prin această cale, Anglia poate implementa o mare activitate de contrabandă.
Austria obţine Flandra, Milano, regatul Neapole şi Sardinia. Savoia primeşte Sicilia şi unele teritorii
deja aparţinute Lombardiei spaniole. La un an distanţă, Ludovic al XIV-lea moare.
Filip al V-lea încearcă din nou să modifice situaţia în avantajul propriu şi să impună din nou
hegemonia spaniolă asupra Italiei, şi profitând de un nou război între Austria şi Imperiul otoman,
ocupă Sardinia şi atacă Sicilia; în acelaşi timp, sprijină o încercare de restaurare a dinastiei Stuart în
Anglia. Toate manevrele spaniole, însă, eşuează, şi în anul 1720 se închide şi această apendice a
războiului de succesiune spaniolă prin Tratatul de la Haga. Tratatul confirmă de fapt prevederile
tratatelor de la Utrecht şi Rastadt, dar propune şi mici modificări; cea mai relevantă priveşte
transferarea domeniului austriac asupra Siciliei, în timp ce Savoia primeşte Sardinia şi titlul regal,
pe care dinastia îl va păstra până în anul 1861, când va lua naştere Regatul Italiei.

103
 Expansiunea teritorială a Franţei în epoca lui Ludovic al XIV-lea

12.6 Formarea Prusiei şi problema baltică

În Germania ascensiunea Prusiei de a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea prezintă unele
analogii cu evoluţia Regatului Sardiniei, atât din punct de vedere al felului de formare cât şi în ceea
ce priveşte importanţa pe care cele două State vor capăta în procesul de formare a Statelor
naţionale. Nucleul original al Prusiei este reprezentat de Marca Brandeburgului, oferită lui Frederic
al VI-lea de Hohenzollern în anul 1415 împreuna cu demnitatea de prinţ elector. Abia în anul 1618
regiunea Prusia - până atunci domeniul cavalerilor teutoni - intră printre domeniile electorului de
Brandeburg. Familia de Hohenzollern extinde propriile posesiuni teritoriale şi în Germania de Vest
şi în valea Rinului de Jos, iar prin pacea de la Vestfalia primeşte şi o parte din Pomerania fostă
poloneză, astfel încât la jumătatea secolului al XVII-lea, caracteristica primară a Prusiei este
fragmentarea teritorială. Astfel, cele două teritorii mai importante, Brandeburg şi Prusia - care
104
formal rămâne fief al regatului polonez - sunt îndepartate, nu doar teritorial. Diferenţele
demografice, juridice şi instituţionale ridică probleme de accentrare şi uniformizare a noului Stat.
Un prim răspuns la aceste probleme vine din partea lui Frederic Wilhelm (1640-1688). Reformele
încep în domeniul militar prin înfiinţarea unei armate permanente, necesară pentru a profita din plin
de conflictele care zguduie continentul european; iar reforma militară impune şi o reformă fiscală,
menită să garanteze intrări regulate la budget de Stat pentru întreţinerea noii armate. Foarte repede,
Statul prusac-brandeburghez se dotează de o birocraţie capabilă, condusă de o aristocraţie supusă
puterii absolute a suveranului şi în slujba Statului, dar care în acelaşi timp menţine controlul său
asupra ţăranilor înrobiţi. Pierderea rolului politic tradiţional este, deci, compensată cu noii
prerogative în domeniul economic şi social.
Hohenzollern trec, în anul 1613, la confesiunea calvină, deşi majoritatea supuşilor lor rămâne la
cea luterană. Acest lucru îi permite lui Frederic Wilhelm să ofere protecţie hughenoţilor francezi,
obligaţi de politica religioasă lui Ludovic al XIV-lea, să părăsească Franţa. Aceşti imigranţi, în
mare parte de origine burgheză, favorizează dezvoltarea economică a Prusiei, iar capitala Berlin,
până atunci un oraş prevalent administrativ, se dezvoltă devenind primul centru industrial al ţării.
În ceea ce priveşte politica externă, Frederic Wilhelm hotărâşte să se amestece în aşa-zisul prim
război al Nordului (1654-1660) între Suedia, Danemarca şi Polonia pentru hegemonia asupra Marii
Baltice, obţinând la sfârşitul războiului o independenţă deplină de Polonia. Politica lui Frederic
Wilhelm este continuată de moştenitorul său, Frederic I (1688-1713), care participă la coaliţia
împotriva lui Ludovic al XIV-lea, obţinând în schimb transformarea Statului său în regat.
În aceasta perioadă, Prusia se dezvoltă şi din punctul de vedere cultural, bucurându-se de aportul
hughenoţilor francezi şi de un climat general de toleranţă care facilitează apariţia unei vieţi culturale
de prima marime. Şi Frederic I, ca şi Frederic Wilhelm înaintea lui, urmăreşte modelul politic lui
Ludovic al XIV-lea, deşi preferă mecenatismul cultural şi viaţa de curte mai mult decât celelalte
aspecte ale vieţii publice. În acest sens, el înfiinţează Academia Regală Prusacă (Königliche
Preussische Akademie), condusă de filosoful Gottfried Wilhelm von Leibniz, precum şi alte
instituţii culturale.
O reorganizare a Statului mai amplă este pusă în practică de urmaşul său Frederic Wilhelm I
(1713-1740), care îşi propune ca obiectiv primar dezvoltarea şi modernizarea Statului, precum şi
potenţiarea armatei. Acest suveran impune Statului un sistem puternic centralizat, autoritar şi
militarist, care va influenţa formarea mentalităţii clasei conducatoare pe termen lung (junkers). În
această epocă sunt puse bazele expansiunii teritoriale care va caracteriza epoca lui Frederic al II-lea,
altfel zis Frederic cel Mare.

105
 Reformele care au loc în Prusia, şi care duc la implementarea unei politice externe mai agresive
mai ales în zonă baltică nu împiedică evoluţia expansionistă a celuilalt Stat care mizează pe o
extindere teritorială în acest sector geo-strategic, adică Suedia. La sfârşitul primului război al
Nordului, în 1660, Suedia obţine controlul coastei septentrionale a strâmtorii lui Sund, până atunci
controlată de danezi. Această zonă garantează controlul asupra bogăţilor trafici comerciale între
Baltica şi Europa occidentală. Din zona baltică provin produse din ce în ce mai importante pentru
puterile maritime - în primul rând Anglia şi Olanda - care găsesc acolo materialele necesare pentru
construirea flotei (mai ales cânăpă, lemn, reşină), precum şi cerealele necesare întregii Europe
urbanizate.
Între anii 1648-1660, Suedia instaurează predominiul său asupra Marii Baltice, controlându-ne
direct coastele septentrionale şi meridionale. Suveranii suedezi au, însă, şi alte obiective de
extindere teritorială, mai ales în zona poloneză. La sfârşitul secolului al XVII-lea, regele Carol al
XI-lea reuşeşte să transforme Suedia într-un Stat absolutist pe modelul francez, reducând astfel
puterea nobilimii. Prin această cale, suveranii suedezi caută să garanteze venituri suficiente pentru
întreţinerea unei armate puternice, care îi va asigura lui Carol al XII-lea posibilitatea de a înfrunta
cu succes atacul comun al Danemarcei, Poloniei şi Rusiei în cel de-al doilea Război al Nordului
(1700-1721). Chiar aşa, însă, relaţiile de putere încep să se schimbe treptat şi, la sfârşitul războiului,
Suedia este obligată să cedeze noii puteri ruseşti hegemonia pe care o exercitaze asupra zonei
baltice.

12.7 Absolutismul rusesc şi epoca lui Petru cel Mare

Formula echilibrului între nobilime şi aristocraţie, care explică caracteristicile generale ale
absolutismului occidental, nu poate fi aplicată şi cazului rusesc. Permanenţa şi expansiunea robiei
conferă societăţii Moscoviei (aşa era cunoscută Rusia încă în secolul al XVII-lea) o fizionomie
aparte comparativ cu cea a ţărilor occidentale. În consecinţă, răscoalele ţărănişte şi populare sunt în
Rusia mai ample, aşa cum mai violente sunt luptele interne care se duc în rândul nobilimii.
În cei 50 de ani care despart moartea ţarului Mihail (1645), întemeiator al dinastiei Romanov,
până la urcărea la tron lui Petru I - şi mai ales în perioada lui Aleksei (1645-1676), unele
caracteristici specifice societăţii ruseşti se specifică. Codex-ul din anul 1649 încearcă să ordoneze
societatea, împărţită în trei stări fundamentale: aşa-zişi „oamenii de serviciu”, birocraţii în slujbă
Statului; „oamenii oraşelor”, adică negustori şi artizani; „oamenii districtului”, adică ţărani înrobiţi
sau liberi (altfel zişi şi „statali”). Printre altele, Codex-ul permanentizează robia. Deşi obţin
personalitatea juridică, situaţia robilor se înrăutăţeşte, ei devenind din ce în ce mai mult asemănători
cu sclavi (este de amintit că sclavia încă exista în Rusia, în cele două variante pe viaţă şi cu termen),

106
care însă au avantajul de a fi scutiţi de la plata impozitelor. Codex-ul impune şi o serie de piedici la
libertatea de mişcare, atât socială cât şi fizică.
Această reorganizare socială produce imediat rezistenţe, care se materializează în revolte atât în
mediul urban cât şi rural. Deşi dese, din cele mai multe ori aceste revolte nu au, însă, o amploare
suficientă să pună în pericol sistemul socio-economic şi politic al Statului. Puţine sunt revoltele care
capătă o astfel de amploare. Printre acestei, cea condusă de Stenka Razin, un şef al cazacilor care
propune dezrobire. Începută în anul 1667, această revoltă este dusă împotriva boierilor. Timp de
patru ani, ea se extinde de la regiunea râului Volga şi de la mălurile Marii Caspice, spre nord. Doar
în anul 1671 Stenka Razin este învins în batalia de la Simbirsk şi justiţiat. Cea a lui Razin reprezintă
cea mai importantă revoltă din secolul al XVII-lea iar ea este precedută şi urmată de altele, unele
dintre care extrem de periculoase (revolta lui Bolotnikov, 1606-1608; revoltele Moscoviei, Pskov-
ului şi Novgorod-ului, 1648-1650; revolta cuprului, 1660; revolta lui Bulavin, 1708; revolta lui
Pugačëv, cea mai periculoasă, 1773-1775).
Etapele care marchează evoluţia politico-instituţională a Rusiei nu se îndepartează prea mult de
cele ale monarhiilor occidentale, deşi ele sunt mai lente şi complicate. Şi în Rusia, precum în restul
continentului, între secolele XV-XVI, Statul devine mai puternic printr-un proces de centralizare
care depăşeşte fragmentarea tipică pentru epoca medievală. Lupta împotriva boierilor, formarea
unui aparat birocratic, naşterea unei pieţi naţionale, reprezintă elementele de bază ale dezvoltării
statale ruseşti. De a lungul secolului al XVI, alaturi de marea aristocraţie, ia naştere o nobilime mică
sau mijlocie care primeşte proprietăţi pământeşti (pomestia) în schimbul servicilor militare. De
asemena, funcţiile birocratice sunt rezervate aristocraţilor. Din punct de vedere instituţional, cele
două organe care în mod tradiţional limitau puterea suveranului (duma şi zemskij sobor), sunt din ce
în ce mai mult limitate în atribuţiile lor, până când zemskij sobor - adunarea reprezentativă a
nobilimii şi a aristocraţiilor orăşeneşti - nu mai este convocat, în anul 1683.
Izolată din punct de vedere politic şi cultural, Rusia nu are posibilitatea unei confruntări serioase
cu occidentul european. La Moscova, însă, există un cartier în care erau concentraţi mulţi străini
provenind din Europa de Vest (cunoscut sub denumire de nemeckaja sloboda, „colonia
nemţească”). În acest mediu, extraordinar de activ pentru realitatea rusească, mai ales din punctul
de vedere cultural, se va forma viitorul ţar Petru I.
În timpul domiei sale începe o perioadă hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a puterii
ruseşti, atât pe plan intern cât şi internaţional. Petru devine ţar la vârsta de 10 ani, împreuna cu
fratele său Ivan, în timp ce puterea reală este preluată de o regentă, Sofia, soara vitreagă a celor doi.
În anul 1689, exautoraţi Ivan şi Sofia, conducerea Statului rămâne în mâinile boierilor aparţinând
familiei ţarinei Natalia, mama lui Petru. Între timp, tânărul ţar se pregăteşte în cartierul occidental al

107
Moscoviei. În anul 1697, Petru I hotărâşte să plece în Occident pentru a-şi termina perioada de
pregătire. Ajunge astfel în Germania, de unde trece în Olanda, în Anglia şi, în cele din urmă, la
Viena. În anul 1698 este obligat să se întoarcă în Rusia, unde a izbucnit o încercare de lovitură de
Stat, şi asume personal puterea, începând astfel procesul de întemeiare a sistemului absolutist.
Obiectivul primar al ţarului este transformarea Rusiei într-un organism militar şi statal capabil să
se confrunte cu ţările mai avansate. Pentru a atinge acest rezultat, Petru I recurge şi la măsuri de
reformă exterioare, precum în ceea ce priveşte modă. Schimbările care se produc în îmbracaminte şi
în aranjarea persoanei nu sunt decât aspectul simbolic şi exterior al unei modernizării mult mai
ample. Necesitatea înnoirii provine, dincolo de convingerile personale ale ţarului, şi de unele
exigenţe militare, care impun la rândul lor - precum şi în restul Europei - reforme pe plan
administrativ şi fiscal. Prima reformă este adoptată tocmai în domeniul militar; armata nu mai este
organizată pe baza teritorială, ci naţională, iar soldaţii primesc o nouă pregătire, din cele mai multe
ori datorită unor ofiţeri străini. Schimbările sunt atât de pozitive încât armata rusă, învinsă de
trupele suedeze la începutul celui de al II-lea Război al Nordului - reuşeşte să câştige batalia de la
Poltava împotriva lui Carol al XIII-lea al Suediei. Pasionat de navigaţie, şi conştient de contribuţia
acestei la dezvoltarea puterii internaţionale ale Statelor, Petru I dotează Rusia cu o marină de război,
necesară pentru a obţine controlul Marii Baltice, care rămâne obiectivul său primar de politica
externă, cum confirmă şi ridicarea noii capitale la Sankt Petersburg. Pacea de la Nystadt, care în
anul 1721 închide cel de-al II-lea Război al Nordului, confirmă noul rol geo-politic al Rusiei, care
primeşteLivonia, Estonia, Ingria şi o parte din Carelia. În urmă acestui tratat, o mare schimbare se
produce în zona baltică, unde hegemonia suedeză este înlocuită cu cea rusească, Rusia devenind în
foarte scurt timp puterea dominantă.
Reformele lui Petru cel Mare se extind, însă, şi la alte domenii diferite de cele militare. În ceea
ce priveşte guvernul ţării, duma - adunarea boierilor - este înlocuită cu un Senat alcătuit de 9
membri numiţi de către ţar, care are sarcina de a controla guvernele provinciale, funcţionează ca
curte supremă de justiţiă şi controlează administrarea fiscală. De asemenea, urmărind modelul lui
Ludovic al XIV-lea după care Biserica trebuie să fie în slujba Statului, el înstituie un Sinod, care
impune controlul său asupra vieţii religioase, precum şi asupra bunurilor patrimoniale ale Bisericii
ortodoxe. Spre deosebire de predecesorii săi, Petru I se preocupă şi de instruirea şi educaţia ruşilor.
Instituie noii şcoli, cu scopul de a oferi o pregătire culturală ofiţerilor armatei şi marinei, şi încearcă
să dezvolte un sistem de educaţie elementar, care însă produce puternice rezistenţe în cadrul
societăţii, nereuşind să ofere rezultate sătisfăcătoare. Precum Frederic Wilhelm în Prusia, şi Petru
cel Mare instituie o Academie, bazată pe modelul Royal Society londoneză. O reformă radicală este
operată în domeniul birocratic, unde este introdus un „tabel al gradelor”, prin care sunt clasificate în

108
14 grade toate funcţiile din armata, marina şi administraţia publică. Pornind de la acest sistem, cei
care - indiferent de originea socială - ajung la gradul al VIII-lea, primesc un titlu nobiliar, ceea ce
sporeşte numărul aristocraţilor, într-un proces asemenător cu cel al ţărilor occidentale.
În epoca lui Petru cel Mare, deci, Rusia trece printr-o fază de reforme menite să depăşească
starea de înăpoiere care caracterizase Statul până în acel moment. Acest efort este însă direcţionat
spre crearea unei mai mari eficienţe administrative şi spre difuzarea culturii tehnice. Rezultatele
sunt în general pozitive, deşi occidentalizarea forţată a grupărilor dirigente accentuează ruptura între
aceste din urmă şi marea majoritate a populaţiei, care rămâne legată de obiceiurile şi mentalitatea
tradiţionale.

12.8 Anglia de la Restauraţia Stuart la Revoluţia Glorioasă

Critica sistemului absolutist şi a fundamentelor sale ideologice este puternic stimulată, în timp ce
Ludovic al XIV-lea încă trăieşte, de experienţele politice ale Angliei şi de lupta pe care Olanda
trebuie să o susţină împotriva Franţei. Evenimentele celor două decenii care despart revoluţiile
engleze din anii 40 de restauraţia Stuart nu schimbă presupusele principiului de autoritate. Regele
rămâne singura autoritate legitimă, iar întreaga problemă constituţională se rezumă la individuarea
contraponderilor necesare menţinerii acţiunii sale în cadrul legalităţii şi să-l împiedice să devină un
tiran. În Declaraţia de la Breda, enunţată cu puţin timp înainte de întoarcerea sa în Anglia, Carol al
II-lea Stuart se declară favorabil unei amnistii generale şi unei lărgi libertăţi de conştiinţă in
domeniul religios. Spre deosebire de rege, Parlamentul ales se arată, însă, mai puţin favorabil
toleranţei, mai ales în ceea ce priveşte radicalismul religios. În puţin timp, sunt aprobate diferite
ordonanţe care exclud practic toţi ne-anglicani din orice funcţie publică, în timp ce ierarhia
episcopală a Bisericii anglicane este restabilită ca baluardul principal la ordinea şi pacea socială.
Chiar aşa, Carol al II-lea se arată în continuare tolerant în domeniul religios, şi să se ciocnească
cu acea parte a Parlamentului care se teme de o posibilă reânviere a comploturi catolice. Aceste
temeri se adâncesc atunci când, în 1672, Anglia se alatură Franţei catolice în lupta pe care acesta o
duce împotriva Olandei reformate. Aceste împrejurări împing Parlamentul să adopte unele măsuri
menite să limiteze atribuţiile suveranului. Cu Olanda este semnat un tratat de pace, în timp ce, pe
plan intern, este promulgat aşa-zisul Test Act, prin care se impune oricui are funcţii publice şă
depună jurământul de încredere Bisericii anglicane. În 1679, Carol al II-lea este obligat să accepte
reformarea aşa-zisului Habeas Corpus, care interzice arestarea arbitrară a supuşilor din partea
puterii executive şi garantează dreptul inculpatului de a ajunge într-un timp scurt în faţa
judecătorului.

109
 Acest climat tensionat se înrăutăţeşte atunci când se pune problema succesiunii. Carol al II-lea
nu are moştenitorii direcţi, deci următorul pe linia dinastică rezultă fratele său, Iacob, un catolic
declarat. Pe această problemă, Parlamentul se împarte în două, între whigs şi tories. Primii se
împotrivesc succesiunii lui Iacob, în timp ce ultimii susţin succesiunea pe linia dinastică. La origine,
cele două denumiri sunt peiorative, whig identificând un bandit catolic irlandez, iar tory un hoţ de
căi scoţian. În foarte scurt timp, însă, înşişi apărţinători acestor grupări – care constituie prima
formă de partid politic modern – încep să folosească denumirile respective, care sfârşesc pe a
identifica cele două partide care se confruntă în Parlament. În orice caz, majoritatea parlamentară
rezultă favorabilă lui Iacob al II-lea, care în anul 1685 urcă la tronul Angliei fără să se producă acte
de ostilitate deschise. În foarte scurt timp, însă, politica tiranică şi filo-catolică a noului suveran -
care suspendează Test Act şi promulgă o Declaraţie de Indulgenţă prin care concede libertatea de
cult tuturor non-conformiştilor, inclusiv catolicilor – îi alienează orice simpatie, inclusiv cea a
partidului tory. Naşterea unui moştenitor mascul şi riscul unei restauraţii catolice permanentizate
conferă un elan definitiv opoziţiei. Opoziţia se adresează, deci, către prinţesa Ana, fiica reformată a
lui Iacob al II-lea, şi către soţul ei Wilhelm de Orania, stadhouder (locotenent) al Olandei. În anul
1688, după câteva ezitări, Wilhelm şi Ana debarchează în Anglia, în timp ce Iacob al II-lea
părăseşte Londra. Astfel, Parlamentul poate să-l destituie fără luptă şi să ofere coroana Angliei lui
Wilhelm, care devine Wilhelm al III-lea. Revoluţia care duce pe tronul englez un exponent al casei
de Orania şi soţia sa este deci una păşnică, dar cei doi trebuie în prealabil să accepte aşa-zisul Bill of
Rights, un act prin care se consfiinţeşte libertatea de exprimare în Parlament şi se identifică în mod
clar limitele puterii regale, care pierde dreptul de a susoenda o lege, de a impune tributuri şi de a
menţine o armată fără acordul Parlamentului. Dincolo de aceste măsuri concrete, însă, Revoluţia
glorioasă din anul 1688 introduce şi un principiu nou, şi anume că suveranitatea nu mai aparţine
regilor prin dreptul lor divin, ci poporului, care singur îşi alege suveranul prin reprezentanţii săi.
Acest principiu este confirmat la moartea lui Wilhelm al III-lea, în anul 1702. De atunci şi până în
anul 1714, Anglia va fi guvernată de regina Ana, iar la moartea acesteia, tronul este oferit unui
exponent al casei de Hanovra, care va deveni regele Angliei cu numele de Gheorghe I, înfiinţând de
fapt cea ce este încă în zilele noastre dinastia regală britanică.

12.9 Dezvoltarea gândirii politice şi apariţia opoziţiei ideale şi politice la absolutism

O dată cu venirea lui Wilhelm de Orania pe tronul Angliei, ţara se dotează de un sistem politic nou.
Prin Bill of Rights din 1689 se stăbileşte că suveranul trebuie să se supună voinţei naţiunii,
exprimate de către Parlament. Puterilor de control al Camerelor asupra guvernului sunt extinse şi

110
ele, astfel încât cele două curenţi extremiste (susţinătorii monarhiei de drept divin şi republicanii)
rezultă învinse.
Noul sistem care începe cu Revoluţia glorioasă din 1688 reprezintă o cotitură din punct de
vedere politic, el introducând principiul după care suveranitatea îi apărţine poporului şi
reprezentanţilor săi. Tot în anul 1689 se produce şi o liberalizare pe plan religios, prin Edictul de
toleranţă prin care se sfârşesc persecuţiile împotriva reformaţilor non-conformişti - presbiterieni,
independenţi, quakeri etc. - care cu câţiva ani înainte duseseră la un masiv val de migrări spre
Lumea nouă. Edictul de toleranţă nu se extinde, însă, catolicilor şi ateilor.
O reconfirmare a noiilor principi are loc atunci când coroana Angliei este oferită lui Gheorghe I.
Încă o dată, consideraţii politice şi voinţa reprezentanţilor naţiunii prevalează asupra drepturilor
dinastice. Învins practic în Anglia, aşa cum fusese în Olanda, absolutismul rămâne un model viabil
pentru alte State europene. Experienţa revoluţiei engleze deschide, însă, căi noi pentru gândirea
politică. Această evoluţie duce la depăşirea teoretică a tradiţionalei monarhie de drept divin. Deja
doctrina dreptului natural exprimată de Hugo Grotius merge în direcţia opusă celei absolutiste.
Însuşi Thomas Hobbes, teoreticianul absolutismului, trebuie să părăsească argumentaţiile teologice
şi să plece de la o ipotetică stare naturală în care indivizii, toţi la fel de liberi, trăiesc într-o
nesiguranţă continuă (bellum omnium contra omnes) care îi duce să renunţe la libertatea lor în
schimbul siguranţei oferite de un suveran, deţinătorul puterii absolute. Deşi teoria lui Hobbes
susţine, deci, necesitatea unei evoluţii în sens absolutist, doctrina sa este văzută ca şi o ameninţare
de către majoritatea suveranilor europeni, care percep în mod clar ameninţarea potenţială care este
conţinută în ea, această renunţând la principiul originii divine a puterii monarhice şi bazându-se,
dimpotrivă, pe simple considerente de ordin utilitaristic. Cu alte cuvinte, drepturile absolute ale
suveranilor nu mai provin de la Dumnezeu, ci de la voinţa supuşilor de a renunţa la drepturile lor,
ceea ce permite - aşa cum recunoaşte însuşi Hobbes - un drept de rezistenţă atunci când suveranul
devine în mod deschis tiranic, adică când el renunţă la urmărirea scopului pentru care supuşii i-au
încrediinţat conducerea Statului.
Renunţarea la principiul dreptului divin înseamnă de fapt o apropriere către iusnaturalism; şi
tocmai în cadrul acestei doctrine apar primele critici la adresa sistemului absolutist. În cadrul unei
astfel de polemici ideale, un moment fundamental este reprezentat de opera lui Baruch Spinoza. În
lucrarea sa Tractatus theologico-politicus, publicată în anul 1670, el susţine toleranţa religioasă şi
libertatea individuală. Substanţa universală a religiei nu se identifică, după parerea sa, cu nici un
cult particular, ci cu legea naturală a justiţiei şi carităţii. Drept urmare, regii care se folosesc de o
religie pentru a impune domnia lor, nu sunt altceva decât mincinoşi, iar pactul social care instituie
autoritatea statală nu poate anihila libertatea de conştiinţă şi de gândire a fiecărui individ.

111
 Mai explicit decât Spinoza este juristul german Samuel Pufendorf; el deosebeşte raţiunea
naturală de teologie. Legea naturală este, pentru el, singurul fundament legitim şi raţional al
constituţiei politice. Pacea şi ordinea pot domni în cadrul societăţii doar cu condiţia să fie respectate
drepturile naturale ale persoanei umane.
În timp ce Pufendord nu oferă, însă, o soluţie la modul în care trebuie impusă respectarea acestor
drepturi, ea este arătată de Glorioasa revoluţie engleză, iar din punct de vedere teoretic este
exprimată de John Locke, considerat părintele liberalismului politic. Şi el recurge la teoria dreptului
natural, punând în contradicţie, mai clar decât Spinoza şi Pufendorf, absolutism şi lege naturală. Şi
în teoria lui Locke, precum în cea lui Hobbes, omul renunţă la libertate care îl caracterizează în
starea naturală. Şi şi în Locke motivaţia este aceeaşi avansată de Hobbes, adică omul se grupează în
societate pentru a spori gradul de siguranţă de care se bucură. Dar, pornind de la acest punct,
evoluţia gândirii lui Locke se îndepartează de doctrina absolutistă. Libertatea fiind conaturată fiinţei
umane, iar neputând omul să renunţe la sine însuşi, el nu poate renunţa în întregime – aşa cum
susţinea Hobbes – la libertate de care se bucură în starea naturală. Oamenii liberi renunţă doar la o
parte de libertate, dar nu fac acest lucru pentru a deveni sclavii suveranului, ci pentru a înfiinţa un
Stat care să apăre drepturile lor naturale. Drept urmare, atunci când un suveran devine tiran,
cetăţenii au dreptul de a se ridica împotriva sa pentru a-l răsturna. Răscoala este, deci, garanţia
respectării drepturilor naturale, ceea ce reprezintă prima teoriă a revoluţiei bazată pe raţiune şi
drepturile omului.
Modul nou de a se referi la activitatea politică, punând în discuţie principiul însuşi de autoritate,
va avea, pe termen lung, efecte revoluţionare. Aceste efecte nu vor rămâne, însă, limitate la
domeniul politic, ci vor produce afecta puternic toate domeniile ale vieţii, de la economie la religie,
de la filosofie la ştiinţele naturale, într-un proces care va schimba definitiv viaţa omului pe pământ.

112
 Capitolul XIII
REVOLUŢIA ŞTIINTIFICĂ

13.1 O epocă de criză

Cum s-a văzut deja, istoriografia consideră secolul al XVII-lea drept o epocă de criză. Între filosofi,
literaţi, oameni de ştiinţă, reformatori religioşi, este tot mai răspândit sentimentul de a trăi într-o
epocă, în care toate fundamentele ale autorităţii arătă clare semne de uzură; din ce în ce mai mulţi,
sunt convinşi că trebuie găsită o nouă cheie de interpretare a lumii, a relaţiilor sociale şi a celor între
oameni şi Dumnezeu. Acest sentiment produce o pluralitate de interpretări şi propuneri teoretice,
care pot fi sintetizate în două curenţi majoare. Prima consideră că singura şansă pentru omenire este
reprezentată de o întoarcere la trecut capabilă să restaureze puritatea valorilor originare
(creştinismul primilor apostoli, sapienţia clasicilor, virtuţiile civive ale Romanilor etc.). Cealaltă,
susţin, dimpotriva, nevoia unei noi filosofie şi unei ştiinţe noi care ar fi permis oamenilor să
citească, în sfârşit, marea carte a Naturii, părăsind astfel acea ignoranţă în care oamenii au trăit de-a
lungul secolelor.
În acest sens, primele semne vin, înc-o dată, din secolul al XVI-lea, când se afirmă naturalismul
filosofic lui Tommaso Campanella şi, mai ales, lui Giordano Bruno, care deschid calea spre cotitura
reprezentată, în istoria culturii şi civilizaţiei, de Galileo Galilei. După Giordano Bruno, doar o
gândire nouă, în stare să depăşească aparenţele şi să ajungă la substanţa lucrurilor, poate asigura
oamenilor instrumentele necesare pentru înţelegerea naturii, deci pentru eliberarea lor. Potenţialul
revoluţionar al gândirii lui Bruno rezultă imediat evident, el fiind procesat ca eretic şi, neacceptând
să abjure, condamnat să fie ars pe rug la Roma, în Campo de’ Fiori, în luna februarie a anului 1600.
Opera sa, însă, va influenţa puternic cea a intelectualilor următori, printre aceşti cel mai important
fiind Galileo Galilei.
Prin el, studierea naturii se eliberează de presupusele metafizice şi de tradiţia aristotelică care o
caracterizaseră până atunci. De asemenea, este respins şi principiul autorităţii, după care este
sufucientă o trimitere către tradiţia oficială pentru validarea unei afirmaţii, dincolo de orice
raţionament şi de experienţa concretă. Natura este, astfel, supusă unei noi metode care nu mai ţine
cont de teologia sau metafizica, ci este bazată pe observaţia analitică eliberată de ideiile
preconcepute. Acest punct de vedere este sintetizat foarte clar de Galilei însuşi atunci când scrie:
«Miniştrii şi profesorii acelei [teologiei, n.n.] nu trebuie să-şi asume autoritatea de a decreta în
profesiile neexercitate şi nestudiate de ei deoarece acesta ar fi ca şi dacă un prinţ absolut, ştiind că
poate comanda şi obliga toată lume să-i se supună, ar vrea, nefiind el nici medic nici arhitect, să se

113
trateze să se construiască aşa cum vrea el, cu mare pericol pentru viaţa sărmanilor bolnavi, şi
evidenta ruină a clădirilor»1.

13.2 Revoluţia ştiinţifică

Astfel de afirmaţii produc un puternic impact nu numai asupra domeniului cercetării ştiinţifice, ci şi
asupra mentalităţii colective. Protagonistul acestei revoluţii mintale este, deci, Galileo Galilei,
matematician, filosof şi om de ştiinţă. El începe cariera sa academică la universitatea din Pisa,
oraşul său, unde deţine catedra de matematică între anii 1591-1592. După acest bieniu, primeşte
aceeaşi catedră la universitatea din Padua, una dintre cele mai prestigioase din lume, unde preda
până în anul 1610. Aici el construieşte şi perfecţionează primul telescop, folosit pentru a demonstra
în mod matematic structura sistemului solar al lui Copernicus. Primele sale descoperiri produc, deja
de la început, rezistenţele autorităţilor catolice. În anul 1616, inchiziţia condamnă teoriile
copernicane, deoarece ele ar intra în conflict cu doctrina tradiţională a Scriiturilor, şi îl sfătuieşte pe
Galilei să se abţină de la predarea lor. Chiar aşa, el merge mai departe în analiza sa, convins că
puterea motivaţiilor sale raţionale va convinge, până la urmă, şi autorităţile bisericeşti. În anul 1632,
el publică cea mai importanta lucare a sa, Dialogo dei massimi sistemi, care la început primeşte
acordul autorităţilor. Imediat după acea, însă, el este procesat de Inchiziţie, care îl condamnă la
închisoare şi la repudierea propriilor doctrine.
Condamnarea lui Galilei nu reuşeşte, însă, să oprească răspândirea noii metode ştiinţifice.
Revoluţia ştiinţifică, începută de Galilei, se dezvoltă treptat dar sigur şi în alte domenii ale culturii
europene. Alţi oameni de ştiinţă şi filosofi, precum englezul Francis Bacon şi neamţul Johann
Kepler, ridică aceleaşi probleme metodologice. Între timp, noua filosofiă naturală deschide calea
spre naşterea ştiinţei moderne.
O contribuţie extraordinară la dezvoltarea unei mentalităţii noi şi la generalizarea metodei
ştiinţifice la toate domeniile ale ştiinţei vine din partea lui René Descartes (Cartesius), om de ştiinţă,
matematician şi fizician, care contribuie, prin lucrarea sa Discours sur la méthode din anul 1637, în
care refuzul autorităţii şi dogmatismului devine presupusul oricărei activităţii intelectuale.
Descartes reprezintă cel mai înalt exponent al mecanicismului filosofic. După acest curent, nu ar
exista nici o diferenţă între maşinăriile construite de om şi corpurile fizice; astfel, şi fiziologia
animalelor – printre care se numără şi omul – răspunde la modelul măşinii.

1 «Non debbono i ministri e professori di quella [della teologia, n.n.] arrogarsi l’autorità di decretare nelle professioni non
esercitate né studiate da loro perché questo sarebbe come se un principe assoluto, volesse, non essendo egli né medico né architetto,
che si medicasse e si fabbricasse a modo suo, con grave pericolo della vita dei miseri infermi, e manifesta rovina degli edifizi»
(traducerea noastră, NdA).

114
 Născută în Italia şi dezvoltată în Franţa, revoluţia ştiinţifică ajunge la culmile sale în Anglia.
Francis Bacon reia ideiile lui Galilei şi Descartes şi le înstituţionalizează într-o metodă nouă,
sintetizată în opera sa New Organon, care intră în polemica deschisă cu metoda tradiţională
aristotelică. Mai târziu, în anul 1660, opera sa este continuată de alţi oameni de ştiinţă englezi, care
întemeiează Royal Society din Londra, o societate ştiinţifică cu corespondenţi din întreagă Europa,
care registrează şi difuzează toate informaţiile ştiinţifice care circulă la nivelul continental. Cel mai
important şi genial exponent al acestei revoluţiei este, fără îndoială, Isaac Newton, cel care aplică în
cel mai riguros mod metoda ştiinţifică, şi care prin cercetările sale empirice şi orientările sale
metodologice, deschide o epocă nouă, cea a Iluminismului.

115
 Capitolul XIV
EUROPA ŞI LUMEA

14.1 Diferenţele între Europa şi restul lumii

Până acum am abordat istoria Europei, nu doar pentru că este spaţiul în care trăim şi la care
aparţinem, ci şi pentru că într-adevăr Europa reprezintă, începând cu secolul al XVI-lea şi din ce în
ce mai mult până la sfârşitul primului război mondial, civilizaţia hegemonică la scara planetară.
Originea acestei supremaţii se află într-o diversitate a structurilor economice, a drepturilor de
proprietate şi a dezvoltării tehnologice. Spre deosebire de restul lumii, în Europa negustorii şi
meşteşugarii nu întâlnesc piedici în exercitarea activităţilor lor economice. Numai Europa cunoaşte
– în momentul de trecere de la Evul Mediu la epoca modernă – apariţia Comunelor independente,
centre comerciale şi manufacturiere extrem de active şi de importante pentru dezvoltarea economică
a întregului continent; dincolo de importanţa economică, Comunele joacă un rol deosebit şi în ceea
ce priveşte dezvoltarea politică a Europei, ele fiind diferite şi opuse Statului feudal. Şi în alte părţi
ale lumii există centre comerciale dinamice, precum de exemplu în Asia, dar astfel de centre nu
ating autonomia şi capacitatea de iniţiativă conferă oraşelor europene şansa de a crea o civilizaţie
nouă şi structurile capitalismului comercial.
Cum anticipat, şi drepturile de proprietate ajută această evoluţie. Protejarea conceptului de
proprietate privată şi tutela drepturilor legate de acestă garantează adunarea de capitale care stău la
baza protocapitalismului comercial specific pentru secolele XIV şi XV. Dreptul la proprietatea
privată şi cel de moştenire, provenind din tradiţia iudaico-creştină şi din dreptul roman, depăşeşte
limitele impuse de sistemul feudal şi se afirmă din nou prin apariţia unei economii monetare la
sfârşitul Evului Mediu. Posibilitatea de a exercita o proprietate deplină şi absolută este strâns legată
de dezvoltarea pieţii libere şi competitive şi de apariţia structurilor necesare funcţionării ei, precum
bănci şi companiile comerciale. Aceste aspecte, caracteristice pentru Europa, nu au aceleaşi
posibilităţi de dezvoltare în marile imperii asiatice, precum cel chinezesc, japonez sau otoman,
deoarece aici proprietatea nu este niciodată deplină, deţinerea bunurilor depinde de voinţa
schimbătoare a suveranilor, iar adunarea de bogăţii facilitează confiscarea şi prelevarea arbitrară din
partea puterii politice.
Diferenţa între Europa şi restul lumii, care în scurt timp se transformă în superioritate europeană,
devine din ce în ce mai evidentă şi pe plan tehnologic; europenii exploatează în mod masiv energia
hidraulică şi eolică, ceea ce favorizează creşterea producţiei atât alimentare cât şi artizanale,
dezvoltă armamente noi, mult mai puternice decât cele tipice pentru alte popoare, introduc inovaţii
fundamentale în arta nautică. Marile imperii asiatice nu arată un mare interes pentru aceste inovaţii,

116
iar curiozitatea lor nu se transformă în emulaţie sau rivalitate. Lumea asiatică dezvoltase civilizaţii
autosuficiente, considerându-se superioară „barbarilor” provenind din Vest. În cazul Imperiului
otoman, mai apropriat de Europa decât altele imperii asiatice, preluarea noilor modele provenind
din Europa este împiedicată de încercarea de a apăra identitatea culturală musulmană.
Chiar aşa, dinamismul capitalismului comercial european reuşeşte să-şi croiască un drum în
apărarea imperiilor asiatice; astfel, treptat, ia naştere o reţea de relaţii comerciale, care va favoriza,
pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, transformarea expansiunii comerciale europene în expansiune
militară şi teritorială.

14.2 Criza Imperiului otoman

Decaderea Imperiului otoman, care în mod obişnuit este socotită începând în 1566, anul morţii lui
Soliman Magnificul, este un proces complicat şi de lungă durată. În viaţa socială şi economică, de
exemplu, criza nu apăre iomediat evidentă, în timp ce semnele unei crize adânce apăr în foarte scurt
timp pe plan politic-instituţional, prin progresiva îndepărtare a sultanilor de la exercitarea directă a
puterii. Deja Soliman, spre sfârşitul regatului său, lasă o mare putere marelui vizir – Soqolli
Mehmet paşa în cazul de faţă – un fel de prim ministru sau cancelar.
De obicei, marii viziri provin din devširme, o „taxă a sângelui” pe care supuşii creştini ai
sultanului sunt obligaţi să-l plătească. Tributul prevede ca tinerii cei mai valoroşi să fie luaţi de
copii de la familiile lor şi duşi la Constantinopol, unde intră în corpul de elită a armatei otomane -
ianicerii - ori, dacă prezintă caracteristici intelectuale deosebite, în administraţia publică. Printre
aceştia, cei mai buni pot ajunge până la funcţiile cele mai ridicate în scara ierarhică a Imperiului.
Nefiind turci, şi fiind musulmani doar de puţin timp, marii viziri nu se bucură de acelaşi prestigiu de
care se bucură în schimb sultanul; consecinţa este că, atunci când sultanii lasă puterea reală în
mâinile marilor viziri, aceşti nu reuşesc să impună respect în rândul aristocraţiei otomane. Pentru
Constantinopol, devine deci din ce în ce mai dificil să afirme propria voinţă, mai ales în provinciile
de mai nouă achiziţie.
Drept urmăre, în primii ani ai epocii moderne, Imperiul otoman este supus unor forţe centrifuge,
care produc un fel de feudalizare, fenomen pe care restul Europei îl cunoscuse în Evul Mediu,
depăşit prin acea revoluţie politică reprezentată de Statul modern. Acest proces este favorizat şi de
decaderea unui dintre pilaştrii sistemului administrativ şi fiscal otoman, timar. Timar-ul reprezintă
un sistem de culegere a impozitelor specific Imperiului otoman, dat în concesie unui militar, de
obicei un înalt ofiţer, drept răsplată pentru serviciile sale, care se angajează, în schimbul acestui
privilegiu, să contribuie la întreţinerea armatei şi la furnizarea unui anumit număr de cavaleri
complet echipaţi. Acest sistem, deşi complicat, avea avantajul că impozitele erau culese direct de un

117
ofiţer, care desfăşura astfel şi funcţiile administrative, în timp ce întreţinerea armatei nu grava direct
asupra caselor Statului. În secolul al XVII-lea, însă, corupţia şi tendinţele autonomiste care se
răspândesc în interiorul Imperiului şi care interesează şi „timarioţi” – titularii timar-ilor, care încep
să refuze respectarea obligaţiilor militare – subminează structura administrativă a Statului.
Criza politico-instituţională prin care trece Imperiul produce afectează doar parţial viaţa
economică. În mod cert, şi acesta resimte de mutarea axei economice spre Oceanul Atlantic.
Comerţul cu condimente provenind din Asia spre pieţele europene are un efect puternic asupra
economiei otomane, deşi rutele comerciale care leagă teritoriile Imperiului de cele pieţele de
aprovizionare asiatice sau africane rămân deschise pentru alte produse (bumbac, mătase, aur, cafea
etc.), Pe plan economic, deci, oraşele otomane apăr încă ca fiind centre economice vii, în care
bazar-ul desfăşoară un rol central, iar concurenţa crescândă a Statelor europene nu arătă efecte
semnificative pe acest plan.
Europa este în schimb la baza decăderii militare a Imperiului otoman. În secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, acesta este învins de mai multe ori în mod clar (asediul de la Viena din 1683, tratatele
de la Karlowitz şi Passarowitz din 1699 şi 1718, tratatul de la Kuciuc Kainargi din 1774). Prin
aceste înfrângeri, deci, otomanii trebuie să recunoască supeiroritatea la care Europa a ajuns în acest
capitol. Armata otomană se prezintă încă foarte numeroasă, dar învechită în structurile sale, precum
şi în armament, iar şi pe plan militar, Europa devine un model la care elitele otomane se uită din ce
în ce mai mult.
Toate aceste aspecte stârnesc sentimentul nevoii unor reforme radicale. Unele încercări au loc
deja în secolul al XVII-lea, mai ales prin opera familiei Köprülü, o dinastie de mari viziri de origine
albaneză, care între 1656-1676 reuşesc să stabilizeze bilanţul public, să reorganizeze birocraţia, să
oprească decaderea morală a curţii. Dovada bunătăţii operei acestei familii este reluarea
expansionismului, cum dovedeşte cucerirea Candiei, fost domeniu veneţian din Levant, ocupată
după un asediu durat 24 de ani. Acest elan expansionist se opreşte, însă, definitiv la Viena. În anul
1683, atunci când armatele otomane sunt învinse de cele poloneze ale lui Jan al III-lea Sobieski şi
obligate să se retragă în grabă, pierzând de fapt acea parte de Ungaria cucerită în 1526, ca urmăre a
bataliei de la Mohács. Pierdută Ungaria, Imperiul otoman este ocupat într-un război pe mai multe
fronturi. Dusmănilor tradiţionali – Austria, Polonia, Veneţia – îi se adăugă unu nou, Rusia ţaristă,
care intră în conflict cu otomanii în zona Marii Negre şi a Caucazului, şi care are ca şi obiectiv
strategic accesul la „apele calde” ale Mediteranei. De-a lungul secolului al XVIII-lea, Imperiul
otoman se află într-o stare de război continuu cu aceste puteri. Secolul se deschide cu pacea de la
Karlowitz, prin care se recunoaşte pierderea Ungariei în favoarea Austriei şi a Dalmaţiei în favoarea
Veneţiei. Situaţia rămâne instabilă pe întreaga durată a secolului al XVIII-lea, dar la sfârşitul acestui

118
veac graniţele europene ale Imperiului otoman ajung doar la cele de la începutul epocii lui Soliman
Magnificul. Rusia cucereşte treptat peninsula caucaziană, coastele septentrionale ale Marii Negre şi
Crimeea, precum şi protecţia supuşilor ortodocşi ai Sultanului, recunoscută prin Tratatul de la
Kuciuc Kainargi din anul 1774. Prin acest tratat, Austria primeşte acelaşi drept, dar cu privire la
supuşii catolici ai Imperiului. Această recunoaştere reprezintă de fapt o justificare a amestecului
străin în treburile interne ale Imperiului, şi în acelaşi timp prima formalizare a aşa-zisei chestiune de
Orient.
În această perioadă de conflicte continue, atât în Europa cât şi la graniţa cu Persia, există şi faze
de relansare politică şi culturală, deşi de scurtă durată. În timpul regatului lui Ahmed al III-lea
(1703-1730) se încearcă o reformă a instituţiilor fundamentale. Este o epocă de mari deschideri şi
de interes pentru toate aspectele ale culturii occidentale: renegaţi creştini sunt plătiţi să reformeze
armata şi marina, în timp ce viaţa culturală este stimulată prin deschiderea de noii biblioteci şi
introducerea, în anul 1727, presei. Această tendinţă de occidentalizare întâmpină, însă, puternice
rezistenţe, mai ales în rândul acelor grupări care se simt ameninţate de reforme, precum în cazul
ienicerilor care, din corp de elită al armatei, se transformaseră, cu trecerea timpului, într-o puternică
asociaţie, capabilă să influenţeze hotărârile politice chiar la nivelul înalt. Protestul ienicerilor
mizează, fără îndoială, apărarea intereselor acestui grup, ameninţate de reformele occidentalizante,
dar în acţiunea lor primesc sprijinul altor grupări. Un sprijin important provine din rândul ulema –
deopotrivă teologi şi jurişti – care încearcă să apăre tradiţia islamică otomană de orice ameninţare
care ar putea proveni de la adoptarea unor modele culturale, politice, sociale şi economice externe
Islamului. Această coaliţie de militari de elită şi teologi-jurişti reuşeşte să atragă şi simpatiile
păturilor sociale mai puţin avantajate, ceea ce transformă, în anul 1730 o simplă mişcăre
protestatară, într-o răscoală cu caracter social, cunoscută sub denumire de „perioada lalelelor”, dur
reprimată de către autorităţi.
De-a lungul secolului al XVIII, criza instituţiilor otomane devine din ce în ce mai adâncă; doar în
perioada lui Mahmoud al II-lea, urcat la tronul otoman în anul 1800, sunt adoptate unele reforme,
care însă devin efective doar începând cu anul 1839, această fază fiind cunoscută tocmai ca şi
„epoca reformelor” (tanzimat).

119
Declinul Imperiului otoman

14.3 India moghul

Între secolele XV-XVII, Statele majoare din Asia răsăriteană – India, China, Japonia – trec printr-o
perioadă de mari schimbări politice. Dinastii noi le înlocuiesc pe cele tradiţionale, punând căpât
unor situaţii de dezordine socială şi instituţională. În India şi China, noii domnitori sunt străini,
invazorii care profită de slăbiciunea graniţelor acestor State, provenind din Persia în cazul Indiei,
din Mongolia şi Manciuria în cazul Chinei. Totuşi, aceste populaţii, din cele mai multe ori nomade,
sunt integrate de marile civilizaţii autohtone, iar după marile invazii din această perioadă, graniţele
celor două State se închid, iar instituţiile lor ocupă în mod stabil teritoriile până atunci dominate de
triburile nomade.
În anul 1526, o armată alcătuită de triburi de origine turco-mongolă şi de religie musulmană,
condusă de Babur Cuceritorul, pătrunde în sub-continentul indian, înfiinţând Imperiul moghul, care
va înflori timp de 300 de ani. Această nu reprezintă, însă, prima invazie musulmană a Indiei; deja în
secolul al X-lea, armatele islamice pătrunseseră în India, stabilindu-se în regiunea Dehli, unde
înfiinţaseră un sultanat. În secolul al XVI-lea, sultanatul din Dehli este, însă, atât de decăzut încât
Babur reuşeşte, în puţin timp, să impună controlul său asupra întregii Indii de nord. Urmăsii săi,
apoi, continuă această politică de extindere teritorială, impunând domeniul lor tuturor teritoriilor la
nord de Mumbay.

120
 Deja din timpul sultanatului din Dehli, teritoriul indian este împărţit în provincii şi districte, iar o
administraţie suficient de centralizată garantează culegerea de taxe. Acest sistem este menţinut şi de
împăraţii moghul, care adoptă de multe ori şi măsuri concrete menite să asigure dezvoltarea
economică a provinciilor. În orice caz, piatra de temelie a Statului moghul este reprezentată de
armata, alcătuită de aproape 8.000 de ofiţeri de origine aristocrată care au sărcina de a recruta un
număr variabil de mercenari, în funcţie de capacitatea lor financiară, pe care trebuie să îi şi întreţină.
Numărul foarte mare de soldaţi, precum rolul lor dominant în cadrul societăţii, asigură un eficace
control administrativ şi poliţienesc în orice colţ al Statului.
Structura socială a Imperiului moghul este, deci, de tip feudal, fiind caracterizată de o aristocraţie
bogată, care derivă puterea sa direct de la sultan, fără însă ca privilegiile de care se bucură să fie
transmisibile prin moştenire, cărei să alătură o ţărănime extrem de săracă; lipseşte, în schimb, cu
desăvărşire o burghezie antrepenorială, deşi artizanii şi negustorii reuşesc de multe ori să strângă
adevărate averi.
O problemă extrem de importantă, în ceea ce priveşte situaţia Indiei, este reprezentată de
întâlnire între cultura indiană pre-existentă, şi cea musulmană a invadatorilor. Islamismul şi
hinduismul, dincolo de a fi religiile noilor dominatori, respectiv a dominaţilor, reprezintă şi două
viziuni asupra lumii, rămânând astfel extranee una pentru cealaltă. Dincolo de toate diferenţele, şi
aşa foarte mari, din punctul de vedere al concepţiilor teologice şi liturgice, pentru hinduşii era
absolut de neconceput proselitismul specific musulmanilor, hinduismul reprezentând o religie la
care se aparţine prin naştere, şi nu prin alegere, cum este cazul Islamului. Pe de altă parte,
musulmanii sunt horipilaţi de ideea hinduşă a împărţirii oamenilor în caste, ei fiind toţi la fel de
egali în faţa lui Allah.
Relaţiile dificile între cele două culturi sunt parţial detensionate în epoca lui Akbar (1556-1605),
unu dintre cei mai mari sultani moghul. Prin cooptarea aristocraţiei hinduse în administraţia directă
şi în viaţa politică a Statului, Akbar reuşeşte să limiteze tendinţele autonomice şi să consolideze
puterea centrală. Parţial, această politică este menţinută şi de urmăşii lui Akbar, ea fiind însă
întreruptă, în mod extrem de brusc, de ultimul mare împărat moghul, Aurangzeb (1658-1707), care,
fanatic islamist, revocă toate legiile adoptate până atunci în favoarea hinduşilor. Reacţia este
imediată, membrii sectei războinice sikh se răscoală. Urmăşii lui Aurangzeb nu mai au o putere
suficientă să se opună puterii crescânde a sultanatelor hinduse care treptat, profitând de slăbiciunea
puterii centrale, se declară autonome, contribuând astfel la dezintegrarea Imperiului moghul. Noiile
State regionale hinduse, apărute în urma decaderii Statului islamic, nu reuşesc însă să se doteze de o
structură unitară, iar ostilităţile continue între ele vor oferi englezilor posibilitatea de a cuceri
întreaga Indie între secolele XVIII-XIX.

121
14.4 China Qing
De-a lungul istoriei sale, China a cunoscut nenumerate perioade de dominaţie străina. Începând cu
anul 907, şi până în anul 1368, Imperiul chinezesc este dominat neântrerupt de împăraţi barbari,
moştenitorii populaţiilor nomade din nord care, începând cu secolul al X-lea, se constituiseră în
regate. După ce impuneau controlul lor politic asupra Chinei, însă, aceşti cuceritori erau cuceriţi la
rândul lor de superioritatea culturală a chinezilor, fiind expuşi unui proces de „chinezizare” atât de
puternic încât ei pierdeau în cele din urmă orice legatură cu cultura de origine. După o lungă
perioadă de dominare străină, însă, în secolul al XIV-lea se impune o dinastie naţională – cea Ming
(1368-1644), care va guverna neântrerupt până la ultima invazie a populaţiilor nomade, de dată
această provenind din Manciuria. În a două jumătate a secolului al XVI-lea, aceştia creează un
puternic regat, condus de dinastia Qing. Slăbiciunea puterii Ming, subminată de nemulţumirile
ţărănimii şi micii aristocraţii din provincii, precum de corupţia generalizată în aparatele statale,
favorizează penetrarea manciuriană în cadrul Imperiului chinez. Odată cu cucerirea Beijingului,
începe lunga perioadă a dinastiei Qing, care va dura până în anul 1912. Dacă cucerirea puterii este
relativ uşoară, consolidarea sa rezultă însă a fi un proces lung şi dificil, care întâlneşte mai multe
rezistenţe, mai ales din partea nobilimii. Noua dinastiă implementează o politică dură de reprimare
şi o impunere violentă a hegemoniei manciuriene. Pe de altă parte, noii dominatori ai Chinei
păstrează unele elemente fundamentale ale vechiului regim: aparatul birocratic este menţinut în
funcţie, precum şi sistemul de recrutare a funcţionarilor publici, bazat pe un sistem de examene de
Stat, elementul, acesta, care va genera admiraţia mai multor călători occidentali.
Dinastia Qing asigură Chinei o lungă perioadă de prosperitate economică, care se regăseşte în
uriaşa dezvoltare demografică din secolul al XVIII-lea, când populaţia trece de la 143.000.000 din
anul 1741, la 313.000.000 din anul 1794. Această creştere demografică, care încă astăzi este
obiectul unei mari dezbateri istoriografice, se datorează în mare parte faptului că toate conflictele
din secolele XVII-XVIII sunt combatute de armate de profesionişti, în timp ce ţăranii şi mediul
rural în general nu sunt expuşi la nici un fel de pericol sau de păgubă. Pe lângă acest aspect, extrem
de relevant cum dovedeşte istoria Europei, în mediul rural sunt introduse o serie de îmbunătăţiri
tehnice în ceea ce priveşte modul de cultivare a pământurilor şi de creştere a animalelor care
produce, la rândul său, o creştere a cantităţii de hrană disponibilă. Secolul al XVIII-lea este, deci,
pentru China, o perioadă de bunăstare, nu doar datorită îmbunătăţirilor din domeniul agricol, ci şi
datorită creşterii volumului comerţului, mai ales cu exterior. Împăraţii dinastiei Qing promovează
schimburile printr-o serie de măsuri de agevolare a comerţurilor.
În timpul domniei lui Kangxi (1662-1722), poate cel mai mare împărat din dinastia Qing, rolul
birocraţiei tradiţionale creşte simţitor, în timp ce cel al aristocraţiei manciuriane, care prezentase de-

122
a lungul timpului tendinţe anarhiste, reprezentând astfel o ameninţare constantă pentru puterea
centrală, este redus. Kangxi încearcă deci să stabilească relaţii bune cu elita literaţilor birocraţi,
împărtăşind cu ei confucianismul, dar arătând în acelaşi timp o deschidere spre altele culte, printre
care şi creştinism, adus de misionarii catolici, cei mai importanţi fiind iezuiţii.
Un capitol important al legăturilor între China şi Europa este reprezentat de comerţ. În anul 1685
este instituită, la Canton, o vamă maritimă, şi în 1760 unele puternice corporaţii sunt autorizate să
negocieze direct cu europenii. Schimburile comerciale între cele două regiuni ale lumii sunt, la acea
vreme, foarte mari, dar aproape în avantajul Imperiului chinez, care exportă spre Vest ceai, matase,
porţelan, hârtie şi medicamente, acesta şi datorită faptului că China este o ţară autosuficientă atât
din punctul de vedere al materiilor prime, cât şi al produselor prelucrate. Pe lângă acesta, autorităţile
chinezeşti introduc o serie de măsuri restrictive care înterzic de fapt orice import din Europa.
În timp ce China reglementează, deci, în sens restrictiv relaţiile sale cu Europa, acesta din urmă
este fermecată de civilizaţia chinezească. Filosofii secolului al XVIII-lea admiră China ca fiind unu
dintre cele mai bune exemple de regim politic, Imperiul aparând în ochii lor ca un Stat agricol
guvernat de un suveran absolut iluminat, corespunzând astfel cu idealurile fiziocraţilor. Dincolo de
filosofia politică, China exercită o mare influenţă asupra modei, artei şi obiceiurilor occidentale,
cum arată moda de a bea ceaiul în porţelane comandate direct din China, sau prezenţa constantă a
pavilionilor chinezeşti în grădinile botanice europene. Şi acest aspect nu trebuie însă exagerat;
interesul europenilor pentru China este mai mult originat de curiozitate decât de un interes adevărat,
europenii nefiind interesaţi de fapt să înţeleagă cu adevărat civilizaţia Chinei.

14.5 Japonia Tokugawa

La începutul secolului al XVI-lea, Japonia se compune de o mulţime de mici domenii guvernate de
un domnitor (daimyo), care cu trecerea timpului transformase domeniile sale într-un fel de principat
în cadrul căruia exercita o putere absolută. În paralel, legăturile de obedienţă şi fidelitate faţa de
împăratul (mikado) şi de echivalentul primului ministru (shogun, literal comandant şef) scăzuseră
simţitor. Aceasta situaţie se schimbă însă în mod radical începând cu secolul al XVI-lea, printre
altele şi datorită introducerii armelor de foc operată de portughezi, care se răspândesc atât de repede
încât la sfârşitul secolului puşca face parte din armamentul fiecărui samurai (războinic).
Introducerea armelor de foc reprezintă o adevărată revoluţie politică: puterea unui daimyo va fi
socotită, începând cu acea perioadă, pe baza cantităţii de puşti pe care acesta le deţine, deci în
funcţie de capacitatea sa ofensivă. Drept urmăre, doar fiefurile mai mari reuşesc să rezistă luptelor
pentru hegemonie care izbucnesc în întreaga Japonie, ceea ce avantajează un proces de accentrare a
puterii politice care va duce în foarte scurtă vreme la unificarea ţării. Protagoniştii acestui proces

123
sunt trei daimyo, Nobunaga Oda (1534-1582), Hideyoshi Toyotomi (1537-1598) şi Ieyasu
Tokugawa (1543-1616), amintiţi de istoricii japonezi drept „cei trei unificatori”, ultimul dintre ei
reuşind să obţină de la împărat titlul de shogun şi dreptul de a-l transmite pe cale ereditară,
înfiinţând astfel o dinastie care va domni asupra Japoniei până la „restauraţia imperială” Meiji din
1868.
Obiectivul principal al lui Tokugawa este cel de a garanta o pace cât se poate de durabilă şi un
ordin social sigur. Pentru atinge acest obiectiv, el organizează un aparat administrativ şi birocratic
extrem de eficient, capabil să funcţioneze şi în vremuri de criză. Pentru a garanta pacea, însă, nu era
necesară doar reprimarea eversiunii interne, ci şi apărarea faţă de orice posibil atac provenind din
exterior. Din acest motiv, între 1639-1854 Japonia trăieşte într-o izolare aproape totală, cu excepţia
relaţiilor comerciale cu China şi, parţial, cu Olanda, care însă nu putea desfăşura activitatea sa
comercială dincolo de mica insulă Deshima.
Politica de pacificare începută de Tokugawa presupune şi redimensionarea rolului şi prestigiului
războinicilor, obţinută prin ruperea relaţiilor acestora cu mediul rural, unde în trecut tăranii-soldaţi
se bucuraseră de o mare putere independentă. Samurai-i, transformaţi în profesionişti în slujba
directă a daimyo-ului, pierd deci, treptat, funcţia lor originară de războinici, devenind birocraţi sau,
din cele mai multe ori, ţărani, artizani, negustori. Tot în acelaşi scop, guvernul interzice folosirea
armelor de către ţăranilor. Acest ansamblu de măsuri produce ruptura vechilor structuri feudale şi
începutul unei noi forme de organizare economică bazată pe întreprinderi agricole foarte extinse, pe
munca salariată şi pe formarea unei pieţe interne extrem de active.
Accentrarea politică din perioada Tokugawa convieţuieşte, însă, cu o autonomie administrativă
relativă a provinciilor, unde însă ingerenţa puterii centrale era acceptată pe baza principiului
confucian de lealitate (chu), principiul fundamental care guverna orice fel de relaţie în Japonia pre-
modernă.
Alt proces tipic pentru Japonia Tokugawa este o puternică urbanizare, datorată atât afirmării
marilor centre comerciale, cât şi creşterii capitalei Edo (actuala Tokyo), favorizată de fenomenul
aşa-ziselor „reşedinţe alternate”: timp de două secole, daimyo sunt obligaţi să se mute în capitala,
lângă shogun-ul, iar atunci când pleacă spre fiefurile lor, trebuie să lase în capitala cele mai
apropriate rude, stabilindu-se astfel un puternic control asupra aristocraţiei. Această urbanizare
aduce la apariţia unei culture urbane cu totul specifică, protagoniştii acesteia fiind mai ales
negustorii. Extrem de activi din punctul de vedere economic, ei sunt condamnaţi de ideologia
confuciană, care nu îi consideră ca o clasă socială direct producătoare. Din acest motiv, pe întreaga
perioadă Tokugawa negustorii nu joacă nici un rol politic; pe plan cultural, însă, această atitudine
duce la apariţia unei culturi specifice.

124
14.6 Penetrarea europeană în Asia
Până la secolul al XIX-lea, singurul domeniul colonial pe care europenii reuşesc să-l dobândească
în Asia este cel spaniol asupra Filipinelor. În rest, prezenţa europeană în Orient este în cea mai mare
parte una comercială, caracterizată de mici adaposturi, de depozite pentru mărfurile, de porturi
fortifiate de-a lungul coastei şi în punctele comerciale strategice.
În Oceanul Indian, între secolele XVII-XVIII se produce o alternanţă în ceea ce priveşte
hegemonia economică a europenilor, primii fiind portughezi, care sunt înlocuiţi iniţial de olandezi şi
apoi de englezi. În ceea ce priveşte Portugalia, această ţară obţinuse deja din secolul al XVI-lea
monopolul comerţului cu condimente, până atunci deţinut de arabii, mediatorii tradiţionali între
Occidentul şi Orientul Îndepărtat. Folosindu-se de bazele comerciale deja existente, portughezii
înfiinţează între sfârşitul secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea un imperiu
economic de mari dimensiuni.
În foarte scurt timp, însă, şi imperiul colonial portughez intră în criză, deşi limba portugheză
rămâne limba francă a zonei. Controlul rutelor comerciale este preluat, pe la jumătatea secolului al
XVII-lea, de olandezii; Compania unită a Indiilor orientale garantează astfel cea mai semnificativă
prezenţă europeană în Asia. Negustorii olandezi îşi stăbilesc propriile baze comerciale în Insulele
Moluce, în peninsula Malacca, în mare parte a arhipelagului indonezian, la Java şi Sumatra, la
Batavia (actuala Jakarta), unde fixează şi centrul administrativ al imperiului lor colonial. Pornind de
la aceste baze comerciale, olandezii impun monopolul lor asupra traficului cu condimente – mai
ales nucşoara şi cuişoara – spre Europa, pe care îl deţin aproape o jumătate de veac. Imperiul
colonial olandez se caracterizează prin faptul de a fi un imperiu comercial, şi nu şi unu
administrativ; cu alte cuvinte, olandezii nu stăbilesc niciodată un control direct, politic şi
administrativ, asupra teritoriilor pe care le controlează din punctul de vedere comercial, ajungând pe
cât posibil la o înţelegere cu autorităţile locale.
Această atitudine este preluată şi de Compania Indiilor orientale engleză. Doar mult mai târziu,
prin secolul al XVIII-lea, ea începe să se intromită în politica internă a Statelor indiene, cu scopul
de a se opune penetrării comerciale franceze. Mult mai puţin influentă şi bogată decât concurenta sa
olandeză, Compania Indiilor orientale concentrează interesele proprii pe coasta de est a Indiei, o
zonă pe care olandezii, concentraţi mai mult pe arhipelagul indonezian, o lăsaseră descoperită. Cea
mai importantă bază comercială a englezilor este Bombay (astăzi Mumbay), cucerită în anul 1665,
care garantează extinderea controlului comercial englez şi pe coasta de apus a Indiei. Deşi membrii
Companiei Indiilor orientale se bucurau de multe dintre privilegii rezervate colegilor lor olandezi, ei
nu aveau nici o putere militară sau diplomatică, ceea ce generează mai multe probleme, fiind
obligaţi, de exemplu, între anii1660-1670 să plătească o taxă suplimentară han-ului bengalez.

125
Această vulnerabilitate îi împinge, însă, pe englezii să părăsească politica paşnică de până atunci şi
să apere interesele lor comerciale cu armele, ceea ce duce treptat la înfiinţarea unui adevărat control
de tip colonial asupra întregii regiuni.
De-a lungul secolului al XVIII-lea, Compania Indiilor orientale engleză devine îşi consolidează
poziţiile, devenind mai puternică decât rivala sa olandeză, astfel încât foarte repede singurul
opozant al monopolului comercial englez rămâne Franţa. Penetrarea franceză în sub-continentul
indian, începută în anul 1673 cu cedarea către Compania franceză a Indiilor orientale a satului
Pondichéry, nu departe de Madras, este însă obstrucţionată de rivalii europeni. Astfel, în anul 1693
olandezii, sprijiniţi de englezi, ocupă Pondichéry, care însă este redată francezilor patru ani mai
târziu. Doar pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, însă, Franţa încearcă să construiască propriul
imperiu comercial în Asia; guvernatorul din Pondichéry, Joseph Dupleix, încearcă să se folosească
de rivalităţile interne Statelor indiene pentru a mari zona de influenţă franceză, intrând astfel în
conflict cu britanicii, care mobilizează o armată compusă în mare parte de elemente indiene.
Conflictul anglo-francez durează peste 20 de ani, şi de la începutul ostilităţilor, deschise odată cu
războiul de succesiune austriac, se înţelege că elementul hotărâtor va fi controlul asupra mării. Visul
lui Dupleix de a înfiinţa un imperiu colonial în estul Indiei este deci spulberat. După un scurt
armistiţiu, ostilităţiile sunt reluate în timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763), iar în timpul
conflictului, în anul 1761, englezii reuşesc să cucerească Pondichéry. Franţa, învinsă, este deci
obligată să părăsească Bengalul, care din 1764 trece sub administraţia directă a Companiei Indiilor
orientale. Ceea ce până atunci fusese doar un domeniu comercial devine o adevărată posesiune
colonială, exercitată însă nu de un Stat, ci de o companie comercială privată.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, apoi, domeniile coloniale engleze în zona Pacificului se
extind şi la ceea ce este denumit atunci „continentul foarte nou”, adică la acel ansamblu de teritorii
care, descoperite în anul 1642 de navigatorul olandez Abel Tasman, erau cunoscute sub denumire
de Noua Olandă. După ce, în 1770, capitanul englez James Cook explorează coastele răsăritene ale
Australiei, englezii se stabilesc în unele zone costiere, care devin într-o primă etapă colonii penale
(1787-1790), şi mai târziu, de la începutul secolului al XIX-lea, colonii destinate comunităţilor de
migranţi.

14.7 America spaniolă şi portugheză

Spaniolii şi portughezii sunt primii care ajung în America; drept urmăre, ei sunt şi primii care
consolidează imperiile lor coloniale. În cadrul imperiului spaniol, extins de la teritoriile care se
deschid spre Golful Mexicului la limitele meridionale ale continentului american, există însă unele
diferenţe; în timp ce unele zone – precum Mexic sau Peru – sunt obiectul unei ample emigrări din

126
Europa, alte teritorii – Florida, Caraibe, California, Chile, Paraguay etc – nu cunosc o emigrare
masivă a populaţiilor europene, stabilindu-se acolo unele centre relativ izolate, care controlează
accesul către teritorii foarte extinse şi, din cele mai multe ori, neexplorate.
Din punctul de vedere administrativ, America spaniolă este împărţită în viceregate; pe lângă
autoritatea supremă a viceregilor, coroana spaniolă instituie, aproape ca şi mijloc de control, aşa-
zisele audiencias, tribunale superioare care îndeplinesc şi funcţii administrative. Funcţionarii
superiori (viceregi, magistraţi ai audiencias etc.) sunt numiţi de către rege şi nu pot fi transmise prin
moştenire, în timp ce cele mai puţin relevante erau vândute de către coroana, intrând astfel în
patrimoniul familiei. Primii provin cu toţi din Spania, şi lor îi este interzis să achiziţioneze case sau
alte bunuri în America, precum şi să se căsătorească cu femeile din colonii, chiar dacă de origine
europeană. Scopul acestor măsuri este cel de a evita legături cu interesele coloniştilor (numiţi
„creoli”), dar de fapt multe sunt, în primele secole de domeniu colonial, exemple de încălcare a
acestor prevederi. Doar în anul 1782, pentru a reduce efectele negative ale practicilor devenite între
timp obişnuite, este introdusă figura intendenţilor, preluată din exemplul francez.
Imperiul colonial spaniol devine astfel, şi va rămâne timp de secole, cel mai extins, justificând
definiţia de „Imperiu unde nu apune niciodata soarele” dată de însuşi împărat Carol Quintul.
Posesiunea acestor vaste teritorii favorizează, mai ales în secolul al XVI-lea dar şi în cel următor, o
mare politică europeană a suveranilor spanioli, precum şi extinderea catolicismului dincolo de
graniţele Europei de Vest, religia Romei devenind astfel, pentru prima dată în istoria sa, una într-
adevăr universală.
Mult mai lentă şi târzie este organizarea administrativă a Braziliei, singura – deşi vastă – colonie
portugheză din America. Modelul acestei organizări este reprezentat de coloniile spaniole, şi
datorită uniunii celor două regate care se produce în anul 1580 şi care durează până în 1640.
Descoperită în 1501, Brazilia nu reprezintă, iniţial, un teritoriu de mare interes pentru Portugalia,
interesată mai ales de traficile sale comerciale cu Asia. Situaţia se schimbă însă în mod radical pe la
sfârşitul secolului al XVI-lea, când rolul economic al portughezilor în Oceanul Indian scade,
Brazilia capătând o nouă importanţă. În 1604, preluând înc-o dată modelul spaniol, este instituit
aşa-zisul Conselho de India, devenit mai târziu Conselho ultramarino. În anul 1640 guvernatorul
general al Braziliei primeşte titlul de vicerege, deşi în mod oficial viceregatul este instituit abia în
1714. Comparativ cu situaţia coloniilor spaniole, coloniştii portughezi obţin o mai mare autonomie
faţa de Lisabona, şi mai puţin rigid rezultă monopolul comercial al ţării-mama.
În secolele XVII-XVIII Brazilia dovedeşte o mare vitalitate, care se traduce în victoria împotriva
olandezilor care ocupaseră regiunea Pernambuco (1630-1654) şi într-o extindere teritorială spre
nord, spre sud şi spre interiorul continentului, depăşind astfel limitele impuse de tratatul de la

127
Tordesillas (1494), care reglementase împărţirea noului continent între Spania şi Portugalia.
Aspectul cel mai caracteristic pentru colonizarea portugheză a Americii este reprezentat însă de
modelul economic adoptat, bazat în mare parte pe plantaţii extensive de trestie de zahăr lucrate de
sclavii negri.
Din punctul de vedere economic, în America de la început un rol semnificativ este jucat de
exploatarea metalelor preţioase, aur şi mai ales argint. Doar ca exemplu, de-a lungul secolului al
XVI-lea, argintul american reprezintă aproape 80% din totalul de metale preţioase exportate spre
Europa. Exporturile de metale preţioase domină, deci, în prima fază de colonizare, comerţul cu
Europa şi, implicit, acestă orientează sistemul productiv şi economic al Americii de Sud; pe lângă
acest sector, însă, alte specifice se dezvoltă de-a lungul timpului, cu repercusiuni importante asupra
structurii productive şi sociale locale. Treptat, şi în bună parte datorită scăderii demografice a
populaţiei bostinaşe, apare o mare proprietate care producea pentru piaţa internă şi în primul rând
pentru cea externă, mai ales acolo unde existau căi de comunicare cu zonele urbane sau cu mare. Pe
lângă acesta, unele regiuni se specializează din punctul de vedere productiv, cum este cazul creşterii
bovinelor în regiunea Plata.
Sistemul marilor plantaţii ajunge în America de Sud odată cu începutul cultivării trestiei de zahăr
în Brazilia, care cere însă o manoperă foarte numeroasă. Din acest motiv, şi datorită scăderii
demografice a populaţiilor bostinaşe, începe un puternic import de sclavi negri din Africa care va
afecta, pe termen lung, structura demografică a regiunii. În acest sens, un rol deosebit de important
este jucat de aşezările comerciale portugheze din Africa, unde sclavii sunt adfunaţi în aşteptarea
deportării spre coloniile americane sau, mai puţin, spre Europa. Aceşti sclavi sunt în primul
victimele războaielor dintre Statele sau triburile africane. Statutul lor de prizonieri de război
justifică sclavia la care sunt condamnaţi. Drept urmăre, nu se poate susţine că europenii au introdus
în Africa sclavia, care dimpotrivă era deja foarte răspândită şi datorită cererii constante provenind
din lumea arabă. Europenii, însă, conferă acestui fenomen o nouă amploare. Iniţial comerţul cu
sclavi este monopolul portughezilor, care se ocupă de acest schimb de-a lungul unor rute bine
identificate; vasele portugheze îmbarcă sclavii din coastele Africii, îi duc în coloniile americane şi
de acolo iau drumul spre Europa, unde aduc produsele provenind din colonii. Comerţul cu zahăr
asume, deci, forma unui schimb triunghiular, care va deveni caracteristic pentru întregul sistem
mercantil atlantic.
Sistemul plantaţiilor, apărut pentru prima dată în Brazilia, se răspândeşte foarte repede în alte
zone ale Americii, iniţial în insulele Antile, şi mai apoi în America de Nord. Mortalitatea ridicată
dintre sclavii angajaţi în plantaţiile americane (aşteptarea de viaţă este aici, în medie, de zece ani)
cere un aflux continuu de manopera; unele estimări socotesc că, între 1500 şi 1807, sunt „importaţi”

128
în America între 10 şi 11 milioane de sclavi negri, ceea ce, pe termen lung, nu doar că produce
transformări majoare în structurile sociale şi economice, ci dă viaţa unei adevărate revoluţii etnice şi
demografice, vizibile din cele mai multe ori încă în zilele noastre.

14.8 Olandezii, francezii şi englezii în America

Exploatarea monopolistă a bogăţiilor din Lumea Nouă prevede ca coloniile spaniole din America
pot întreţine relaţii comerciale doar cu Spania. Atunci când, în 1580, Spania extinde controlul său
direct asupra Portugaliei, olandezii – care întreţinuseră până atunci un comerţ extrem de bogat cu
Lisabona – şi apoi francezii sunt obligaţi să caute un sistem pentru a înfrânge monopolul comercial
spaniol. Acesta presupune un atac direct la sistemul economic închis al Spaniei, care se realizează
prin intermediul pirateriei şi contrabandei, care se răspândesc mai ales în insulele Antile, care
datorită conformaţiei lor geografice se prestează la astfel de activităţi. Spaniolii nu reuşesc să
controleze decât cele mai mari insule din arhipelag (Cuba şi Santo Domingo), celelalte devenind cu
trecerea timpului baze ideale pentru activitatea piraţilor şi a contrabandierilor. În această zonă, între
secolele XVII-XVIII olandezii, francezii şi apoi englezii îşi stabilesc propriile baze comerciale,
iniţiativa economică fiind încredinţată – ca şi în Asia – companiilor comerciale. Astfel, olandezii se
găsesc la Curaçao, cucerită în anul 1634, şi în alte insule apropiate de Venezuela, precum, pe
continent, în Guiana, unde ajung deja în anul 1580 şi unde încep cultivarea trestiei de zahăr.
Englezii, de asemenea, stabilesc propriul control asupra unor insule din Antile, precum Bahamas
(1625-1629) şi Jamaica (1655). Tot în aceeaşi perioadă, şi francezii încep penetrarea lor colonială în
regiune, ocupând insulele Guadalupe şi Martinica (1635) precum şi partea vestică a insulei Santo
Domingo, redenumită Haiti şi cedată definitiv Franţei de către Spania în anul 1697.
Complet diferit pe modalităţi şi ritm de cucerire este procesul de colonizare a Americii de Nord
de către englezi şi francezi. Aceste sunt, de la bun început, colonii de populare, deci nu sunt
introduse în acelaşi circuit comercial cu cele din Sud. Redistribuirea teritorială a posesiunilor din
America de Nord oglindesc, în schimb, conflictele dinastice care, de la sfârşitul secolului al XVII-
lea, bulversează continentul european. Englezii, care deja de mult timp se instalaseră de-a lungul
coastelor atlantice, îi înlocuiesc treptat pe suedezi şi olandezi, unificând teritoriile sub autoritatea
lor. În acelaşi timp, prezenţa metropolei devine din ce în ce mai mare, prin numirea guvernatorilor
şi funcţionarilor publici, care reprezintă o contrapondere la autonomia administrativă şi la formele
de autoguvernare locală.
Mai mult decât cele engleze rezultă controlate de ţara-mamă coloniile franceze, aflate mai ales
pe teritoriul Canadei. Prezenţa franceză în regiunea a fost în mod tradiţional una relativ redusă, şi
datorită faptului că emigrarea hughenoţilor – singurul grup social care ar fi putut fi interesat, din

129
motive religioase, să părăsească Franţa – este înterzisă. Primele baze importante ale francezilor în
Canada sunt constituite abia la începutul secolului al XVII-lea (Quebec şi Montréal). Relaţiile între
colonişti şi localnici se păstrează bune, iar în timpul Războiului de succesiune spaniolă autorităţile
franceze încearcă să stabilească o alianţă cu populaţiile bostinaşe pentru a orpi înaintarea englezilor
spre Vest. Datorită acestei alianţe, Franţa reuşeşte să opună o rezistenţă solidă la atacurile engleze
şi, deşi prin Tratatul de la Utrecht din 1713 Franţa este obligată să cedeze Angliei Terranova şi
Noua Scoţiă, ea păstrează Canada şi, în sud, bazinul râului Mississipi, care în cinstea lui Ludovic al
XIV-lea va lua denumirea de Louisiana.

14.9 Comerţul atlantic şi supremaţia engleză

La începutul secolului al XVII-lea, expansionismul comercial şi teritorial francez este destinat să
intre în conflict cu Anglia nu doar în America ci şi în Oceanul Atlantic şi în India. Ipoteza ca un
suveran de origine franceză să ajungă pe tronul Spaniei, unde linia ereditară habsburgică era pe cale
de dispariţie, şi că în mod indirect Ludovic al XIV-lea sî-şi impună controlul asupra imperiului
colonial spaniol, ameninţând astfel interesele engleze, duce la o stare de conflictualitate globală
între Franţa şi Anglia.
Între timp, de-a lungul secolului al XVII-lea Actele de navigaţie britanice şi politica proteţionistă
franceză contribuie la reducerea simţitoare a hegemoniei comerciale olandeze. Amsterdam, până
atunci cel mai activ centru comercial din Europa, devine în foarte scurt timp o piaţă financiară, în
timp ce Hamburg se dezvoltă ca şi centru principal pentru comerţul cu condimente şi zahăr. De
asemenea, creşte şi rolul unor oraşe portuare din Franţa, precum Nantes şi Bordeaux.
Multe sunt, deci, ţările europene care participă la sistemul de schimb triunghiular care
caracterizează Atlanticul. În acest circuit intră şi coloniile engleze din America de Nord, ceea ce
produce primele conflicte cu metropola: coloniile americane sunt avantajate, faţă de Anglia, de
relativa apropiere geografică cu Antile şi de o capacitate productivă care poate satisface nu doar
cererea europeană, ci şi pe cea a Caraibelor şi a Americii spaniole şi portugheze. Pe lângă acestea,
coloniile americane ale Angliei sunt mari importatoare de sclavi negri, folosiţi în marile plantaţii de
tutun şi bumbac.
Această prezenţă nouă lărgeşte aria controlată direct de englezi, care datorează predomeniul lor
unui mai mare dinamism financiar şi comercial, precum şi unei mai vaste puteri maritime. Această
preponderenţă este vizibilă mai ales de-a lungul secolului al XVIII-lea; la începutul veacului,
Tratatul de la Utrecht oferă Angliei, pe lângă teritoriile deja amintite, şi monopolul comerţului cu
sclavi negri către coloniile spaniole, menţinut până în 1750.

130
 În astfel de condiţii, izbucnirea unui conflict între Anglia şi Franţa este de aşteptat, iar el ajunge
cu Războiul de Şapte Ani, care se închide cu victoria englezilor. Atunci când se deschid negocierile
de pace cu Franţa şi Spania, Anglia deţine deja teritoriile din Canada (Quebec şi Montréal), unele
centre din Antile (Guadalupa, Martinica şi Havana) precum coloniile franceze din India
(Pondichéry şi Mahé). Deşi aflată într-o poziţie de forţă faţă de adversarii săi, Anglia optează pentru
o pace moderată, restituind insulele din Antile francezilor, dar obţine de la Franţa, prin Tratatul de
la Paris din anul 1763 întregul Canada şi teritoriile din Lousiana aflate la est de râul Mississipi, în
timp ce de la Spania primeşte Florida, oferindu-le însă în schimb Louisiana de Vest şi oraşul New
Orleans. Posesiunile franceze în America se reduc deci la avamposturile din Antile, în timp ce
Anglia, care deja deţinea monopolul comerţului cu Brazilia portugheză, îşi impune un semi-
monopol comercial şi asupra coloniilor spaniole.

14.10 Expansionismul european şi efectele sale

În secolul al XVIII-lea începe o nouă fază a domeniului comercial european; alături de produsele
tradiţionale, europenii încep să importe din ce în ce mai multe materii prime, destinate să
alimenteze elanul industrial al continentului. În ultimii ani istoricii au dezbătut foarte mult în jurul
contribuţiei economiilor periferice la dezvoltarea Europei şi mai ales la naşterea capitalismului
industrial. Elementul cel mai important în acest sens nu este acumularea de capitale, necesară pentru
începutul revoluţiei industriale dar nu uşor de dovedit, garantată de expansiunea teritorială, ci
cucerirea pieţelor mondiale pe care această o garantează în secolele XVII-XVIII, unde îşi găsesc
desfacere produsele celor două sisteme de producţie europene, primul bazat pe industria la
domiciliu, cel de-al doilea pe fabrica. Tocmai dezvoltarea economică bazată pe aceste două sisteme
de producţie favorizează apariţia unui decalaj între Europa şi marile imperii asiatice. Comparativ cu
o Asie în care veniturile stagnează, Europa se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult, prefigurând astfel
decalajul actual între ţările industrializate şi cele periferice subdezvoltate.
Un efect mai puţin cunoscut al marelui proces de expansiune europeană este cel relativ la
aspectul ecologic. Cucerirea europeană a teritoriilor din Lumea Nouă (America şi Oceania mai ales)
a contribuit puternic la schimbarea habitatului şi ecosistemului acestor regiuni. În timp ce foarte
cunoscut este aportul dat de America – de unde provin, de exemplu, cartoful şi porumbul, dar şi
sifilis – mai puţin cunoscute sunt schimbările provocate pe plan biologic de Europa în continentele
de nouă descoperire. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de un adevărat imperialism ecologic
al europenilor.Agenţii acestei forme deosebite de imperialism sunt în primul rând viruşii şi bacterii
pe care coloniştii îi aduc în noile teritorii. Acest „export” contribuie în bună măsură la dispariţia

131
populaţiilor bostinaşe, atât în America de Sud, unde contactul între europenii şi localnici este mai
des, cât şi în cea de Nord, unde în schimb el este mai sporadic.
Alături de viruşii şi bacterii, alt „export” din Europa este reprezentat de ierburi infestante, care
însă nu produc efecte negative, ele apărând de fapt solul de la procesul de uscare la care acesta ar fi
expus datorită, în primul rând, păşunatului condus în mod extensiv. Sunt tocmai aceste ierburi ce
alimentează înmulţirea fără număr a animalelor europene în colonii. America, Australia, Noua
Zelandă, nu cunosc, până la sosirea europenilor, animale precum cai, bovine, ovine şi porci, care
însă se adaptează foarte repede datorită climatului potrivit şi inexistenţei unor predatori de marime
suficientă ca să constituie o ameninţare.
Factorii climaterici şi ambientali asemănatori cu cei ai Europei, împreuna cu numărul redus de
localnici, favorizează o uriaşă emigrare din Europa, mai ales începând cu secolul al XIX-lea, când
în Bătrânul Continent se înregistrează o puternică creştere demografică ca rezultat al îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţa materială şi a artei medicale. Semnul cel mai clar al acestui imperialism ecologic
este faptul că astăzi printre cei mai mari exportatori de produse agro-alimentare de origine
europeană se numără tocmai acele ţări care, acum cinci secole, nu cunoşteau nici animalele
specifice, nici metodele de cultivare, nici plantaţiile tipice pentru Europa.

Coloniile europene la începutul secolului al XVIII-lea

132
Imperiile coloniale la începutul secolului al XX-lea

133
 Capitolul XV
RĂZBOAIELE EUROPENE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA:
HEGEMONIA ŞI CONFLICTELE DINASTICE

15.1 Sistemul internaţional şi relaţiile de putere

În perioada 1700-1763 apare şi se adânceşte conflictul global între Franţa şi Marea Britanie. Un
conflict pentru predominiul economic şi comercial care, de-a lungul secolului, se va transforma
treptat într-un conflict de tip teritorial în continentele extra-europene, în primul rând America şi
Asia; un conflict care se extinde şi la epoca Revoluţiei franceze şi în cea napoleoniană şi care,
datorită duratei sale cronologice, a fost redenumit de unii istorici drept „cel de-al doilea război de o
sută de ani”.
Înfrângerea franceză şi afirmarea hegemoniei coloniale britanice se alătură excluderii definitive a
tărilor iberice din competiţia colonială. Deja din 1703, Portugalia devine extrem de dependentă de
Marea Britanie în ceea ce priveşte importul de produse manufacturiere. Spania pierde şi mai mult;
dincolo de privilegiile comerciale cu coloniile sale, ea trebuie să cedeze englezilor – prin tratatul de
la Utrecht din 1713 – insula Minorca în Mediterana şi, mai ales, Gibraltar, care garantează controlul
asupra traficilor între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic.
În ciuda existenţei acestui conflict anglo-francez, care va caracteriza întreaga istorie a secolului,
războaiele care vor izbucni pe continentul european, în care Franţa şi Anglia participă mereu pe
fronturi opuse, nu sunt determinate de acesta, ci de cauze cu totul diferite. Anglia, ocupată cu
dezvoltarea poziţiilor sale globale, adoptă în Europa o politică – devenită apoi tradiţională – de
menţinere a statu quo-ului creat în urma războiului de succesiune spaniol, apărând astfel principiul
echilibrului dintre puterile europene, evitând pe cât posibil să fie implicat în conflictele
continentale. Franţa, pe de altă parte, încearcă mai ales să consolideze rolul său de putere hegemonă
pe continent, ceea ce o obligă să participe la toate conflictele care apar.
Războaiele din secolul al XVIII-lea pot fi înţelese cel mai bine dacă examinate la lumina
relaţiilor de putere determinate de poziţia geografică şi de dezvoltarea instituţiilor politice din
diferitele regiuni ale Europei: în loc de a le coloca în cadrul conflictelor dinastice, ele trebuie puse –
cu alte cuvinte – în ceea ce se poate defini contextul geopolitic al vremii. Dacă se ia o hartă politică
a Europei din 1715, se poate observa cum marginea atlantică a continentului este caracterizată de o
serie de State – Spania, Portugalia, Franţa, Marea Britanie, Provinciile Unite – care corespund cu
comunităţi istorice, lingvistice şi religioase bine conturate şi care prezintă instituţii politice şi
administrative consolidate. Acelaşi lucru este valabil, în Nordul Europei, pentru Statele scandinave.
La Est, Rusia reprezintă deja o entitate statală conştientă de propria putere. Existe deci o serie de

134
„arii puternice” care îngrădeşte la nord, sud şi est, două arii mai „slabe”, caracterizate de Europa
centrală germano-poloneză (cuprinsă între râurile Elba şi Nipru) şi de peninsula italiană: slabe
deoarece constituite de realităţi statale excesiv fragmentate (Italia şi Germania) sau cu structuri
politice şi administrativ prea puţin solide (Polonia). Între aceste două zone slabe se află Austria, cel
mai puternic Stat german şi totodată puterea hegemonă în Italia, care însă nu va reuşi să impună
controlul său în aceste două regiuni, şi acesta din două motive fundamentale: în primul rând pentru
că existe o distanţă teritorială prea mare între domeniile sale, care se extind de la Ţările de Jos la
Ungaria, de la Boemia la Sardinia; şi apoi, datorită incapacităţii de a alege o linie politică bine
conturată, ţinând astfel deschise trei fronturi de conflict în Marea Nordului, în Balcani şi în Italia. În
relaţie strânsă cu eşecurile politice şi militare ale Habsburgilor se află schimbările survenite de-a
lungul secolului în cele două zone slabe, care reduc simţitor dimensiunile posesiunilor austriece în
Italia şi le modifică în peninsula balcanică.

15.2 Războiul de succesiune poloneză

Principiul echilibrului, după care niciuna dintre marile puteri nu putea deveni atât de puternică încât
să pună în pericol independenţa celorlalte puteri, operase în relaţiile internaţionale de până atunci
doar în legătură cu consideraţiile geostrategice privind interiorul continentului european. Această
realitate începe să se schimbe, însă, cu războiul de succesiune spaniolă, atunci când interesele
coloniale şi cucerirea unor poziţii-cheie în comerţul internaţional devin elemente fundamentale în
calcularea relaţiilor de putere dintre Statele europene.
Prin hegemonia sa maritimă şi comercială, Marea Britanie devine şi principala beneficiară a
noului echilibru european creat de tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714) şi de păciile de la
Passarowitz (1718), Haga (1720) şi Nystadt (1721). În aceste condiţii, Londra are tot interesul să
menţină pe cât posibil neschimbată situaţia, cel puţin în cele trei sectoare geopolitice principale
(mediteranean, baltic şi balcanic). Controlul reciproc obligă Statele europene în cadrul acestui
sistem, pe care însă nici unu dintre ele nu-l acceptă.
Primele încercări de schimbare a acestei situaţii vin din partea împăratului Carol al VI-lea care,
după ce încearcă să dezvolte o activitate comercială mai intensă cu Imperiul otoman băzându-se pe
portul Trieste, înfiinţează în anul 1722 Compania din Oostende cu scopul de a face concurenţă
englezilor şi olandezilor în Africa şi Asia. În această încercare, el obţine sprijinul regelui spaniol
Filip al V-lea, care acordă negustorilor austrieci şi flamanzi unele privilegii comerciale în coloniile
sale. Susţinând, însă, că aceste încercări alterează echilibrul european, Anglia reacţionează
încercând să se aproprie de Franţa – unde sentimentele antihabsburgice tradiţionale încă sunt vii – şi
să rupă alianţa austro-spaniolă.

135
 Folosindu-se de interesele dinastice ale celor două ţări, Anglia reuşeşte să oprească în mod
păşnic iniţiativa impăratului, iar prin tratatele de la Sevilla (1729) şi Viena (1731) privilegiile
engleze în coloniile americane sunt confirmate, şi Compania din Oostende dizolvată. În schimb,
Anglia recunoaşte aşa-numită Pragmatica Sancţiune, prin care împăratul afirmase deja din 1713
dreptul fiicelor sale la succesiune la tronul imperial.
Obţinut acest succes, Anglia se întoarce la atitudinea sa tradiţională de dezinteres pentru treburile
continentale; Franţa în schimb încearcă, sub conducerea primului ministru cardinal André-Hercule
Fleury (1653-1743) care administrează ţara între anii 1726-1743, să adopte o politică externă
îndreptată spre o înţelegere cu celelalte puteri europene. Această linie politică nu poate însă să fie
menţinută atunci când criza dinastică din Polonia produce noii conflicte în Europa.
La moartea regelui polonez August al II-lea, în Polonia se deschide problema succesiunii,
Polonia are, însă, o constituţie cu totul deosebită pentru epoca acea, ea fiind – împreuna cu Vatican
– singurul exemplu de monarhie electivă. La alegerea pentru coroana poloneză sunt candidaţi
Stanislau Leszczyński, socrul lui Ludovic al XV-lea al Franţei, şi August de Saxonia, fiul fostului
rege şi nepotul împăratului. Dieta poloneză – cui le revine dreptul de alegere a regelui pe baza aşa-
ziselor Pacta conventa din 1573 – îl alege pe Stanislau Leszczyński. Imediat după alegere, însă,
trupe ruse şi austriece pătrund în Polonia şi impun proclamarea lui August al III-lea. Imediat marile
puteri încep să se organizeze în sisteme de alianţe, Franţa fiind sprijinită de Savoia, Spania şi
Bavaria. Aceste puteri nu sunt interesate, însă, de respectarea constituţiei poloneze sau a drepturilor
lui Leszczyński, ci văd în acest nou conflict şansa de a pune în discuţie echilibrul european,
urmărindu-şi propriile interese în zone care nu au nimic de a face cu Polonia. De altfel, războiul este
combatut în Italia, şi este relativ scurt.
Mai lungi decât războiul propriu-zis sunt negocierile de pace care, începute în 1735, se vor
încheia doar în 1738 în capitala imperială. Pacea de la Viena stăbileşte următoarele:
 Stanislau Leszczyński obţine ducatul Lorenei cu înţelegere că, la moartea sa, acest
teritoriu ar fi fost anexat de către Franţa;
 Francisc Ştefan, ducele Lorenei şi soţul viitoarei împăratese Maria Tereza, primeşte
Toscana, unde între timp dispăruse dinastia Medici;
 Ducatul Parmei şi Piacenzei este anexat de către Austria, care însă trebuie să cedeze lui
Carol de Bourbon, fiul lui Filip al V-lea şi Elisabeta Farnese, regatul Neapolului şi
Sicilia;
 Regatul Sardiniei primeşte unele teritorii noi în Piemont.
Deşi menţine prezenţa sa în Italia, deci, Austria este cea care plăteşte cel mai mult în urma
conflictului.

136
 Războiul de succesiune poloneză are însă şi o prelungire în Orient. În 1736, Rusia atacă Imperiul
otoman, şi imediat Austria le se alătură, încercând astfel să reechilibreze pe seama acestuia
pierderile suferite în Vest. Intervenţia diplomatică franceză în sprijinul Imperiului otoman duce însă
la un nou eşec al încercărilor austro-ruse. Acest conflict se încheie în anul 1739 prin tratatul de la
Belgrad, în urma cărui Imperiul otoman primeşte înapoi toate teritoriile pierdute în timpul
conflictului, plus Belgrad şi provinciile la sud de Dunăre şi de Sava, pe care le pierduse cu tratatul
de la Passarowitz. Rusia, la rândul său, este obligată să renunţe la cucerirea Crimeei, iar Franţa îşi
consolidează influenţa în Orient.

15.3 Războiul de succesiune austriacă

Rămasă în afară conflictului pentru succesiunea la tronul polonez, Anglia vede acum supremaţia sa
ameninţată de reluarea activităţii comerciale franceze în Mediterana, India şi America de Nord. Pe
urmele Franţei, şi Spania încearcă să realizeze o politică comercială mai activă cu privire la
coloniile sale şi să reducă privilegiile asigurate Angliei de tratatul de la Utrecht. Reacţia opiniei
publice britanice îl obligă, deci, pe primul ministru Robert Walpole să părăsească politica pacifistă
şi să declare războiul Spaniei în 1739, oficial pentru apărarea libertăţii marilor.
Acest conflict minor este generalizat datorită unei noi probleme dinastice. În anul 1740 moare
impăratul Carol al VI-lea; Pragmatica Sancţiune, recunoscută deja de principalele puteri europene,
asigură succesiunea fiicei sale Maria Terezia. O serie de suverani, printre care regele Prusiei
Frederic al II-lea, Electorul Carol Albert al Bavariei, regele Spaniei şi cel al Sardiniei, nu se simt
vinculaţi de un acord pe care ei nu l-au acceptat. Frederic al II-lea este primul care începe să se
mişte, obţinând imediat sprijinul Franţei, care urmăreşte tradiţionala politică anti-habsburgică.
Armatele prusace, sprijinite de finanţele franceze şi de trupele bavareze, ocupă Boemia. Această
acţiune o obligă pe Maria Terezia să negocieze; în urma acestor discuţii, este obligată să facă ample
concesii aristocraţiei maghiare, să cedeze Silezia lui Frederic al II-lea şi să negocieze cu Carol
Emanuel al III-lea al Savoiei, care în urma acestora părăseşte coaliţia anti-austriacă.
În Anglia, amestecul francez în aceste evenimente stârneşte un val de reacţii care impune o
politică mai activă din partea autorităţilor. Opoziţia, condusă de William Pitt cel Bătrân, reuşeşte să
ducă la caderea lui Walpole, care părăseşte guvernul în 1742, şi să convingă ţara că este interesul
britanic să gărănteze ajutorul Austriei. Noul război care izbucneşte în urma acestei hotărâri se duce
pe mai multe fronturi: în Germania, în Belgia (invadat de trupele franceze), în Italia, în colonii.
Războiul va dura mai mulţi ani, el încheindu-se doar în 1748 prin pacea de la Aachen. Acest tratat
prevede mai multe schimbări teritoriale şi clauze de natura politică şi comercială, printre care cele
mai importante sunt:

137
  Recunoaşterea anexării Sileziei de către Prusia;
 Filip de Bourbon, fratele regelui Neapolului, obţine ducatul Parma-Piacenza;
 Carol Emanuel al III-lea al Savoiei obţine noii teritori în Italia de nord-vest cedate din
Lombardia austriacă;
 Spania le promite Angliei reânnoirea privilegiilor comerciale în coloniile sale până în
1752;
 Coroana imperială este recunoscută Mariei Terezia şi soţului său Francisc Ştefan al
Lorenei, deja marele duce al Toscanei.
Franţa, în mod surprinzător, nu cere decât respectarea statu-quo-ului.

Războiul de succesiune austriacă

138
15.4 Războiul de Şapte Ani
Pacea de la Aachen nu rezolvă însă motivele de tensiune dintre puterile europene, şi în primul rând
cele legate de conflictul anglo-francez privind comerţul cu colonii. În toate sectoarele coloniale,
poziţiile britanice sunt ameninţate în mod serios de politica expansionistă şi comercială franceză.
În America de Nord, coloniştii francezi, care se ocupau în mod tradiţional cu comerţul cu blăni,
extind domeniul lor pe un teritoriu foarte vast la nord şi vest de domeniile coloniale britanice. Prin
tratatul de la Utrecht, Franţa fusese obligată să cedeze Acadia, Baia Hudson şi Terranova englezilor,
dar în acelaşi timp, pentru a proteja accesul la râul San Lorenzo, care constituia atunci principala
cale de acces în Canada, francezii ridicaseră fortareaţa de la Louisbourg. În sud, în schimb,
colonizarea Louisianei nu dăduse fructele aşteptate. Oraşul New Orleans, întemeiat în anul 1718,
constituia însă o bază fundamentală de pornire, prin râul Mississipi, spre teritoriile din interior, unde
francezii întreţineau un prosper comerţ cu bostinaşii. Între anii 1718-1754, apoi, ei ridică o serie de
sate fortifiate şi de centre comerciale în centrul continentului, şi mai ales în valea râului Ohio,
garantând astfel o legătură între diferitele părţi ale domeniilor lor comerciale din America.
Controlul asupra teritoriilor cuprinşi între Marile Lacuri şi râul Ohio, şi implicit asupra comerţului
cu bostinaşii din regiune, reprezintă una dintre cauzele principale ale conflictului cu coloniile
britanice care, dens locuite, exercită o mare presiune spre vest.
Acelaşi expansionism care se arată în America este prezent şi în Asia, şi mai ales în India, unde
guvernatorul francez Dupleix începe o politică de expansiune teritorială care pune în dificultate
bazele britanice din Madras şi Calcutta.
Motive de tensiune nu lipsesc nici în Europa. Maria Terezia nu acceptă pierderea Sileziei, şi
imediat după semnarea păcii de la Aachen primul ministru austriac, prinţul Wenzen Anton von
Kaunitz, începe o vastă activitate diplomatică ca să pună bazele recuceririi regiunii. Obiectivul său
este o apropiere cu Franţa, o politică care este în conflict cu tradiţia politicii externe habsburgice,
dar care răspunde în acelaşi timp schimbărilor din sistemul internaţional. Proiectul de alianţă
avansat de Austria este iniţial respins de Franţa, dar el devine necesar atunci când Prusia semnează
un acord cu Anglia; astfel, tratatul anglo-prusac de la Westminster, semnat în ianuarie 1756, este
urmat de cel franco-austriac, semnat la Versailles în luna mai a aceluiaşi an. Sistemul de alianţe
european, care rămasese neschimbat timp de secole, este deci răsturnat. Ca să termine îngrădirea
Prusiei, Austria semnează ulterior acorduri asemenătoare cu Suedia şi Rusia.
Războiul începe în 1756. Sub conducerea lui William Pitt, Anglia se angajează mai ales în
sectorul colonial. La început, Franţa obţine un succes în Mediterana, unde reuşeşte ocupă Minorca,
dar nu reuşeşte să organizeze apărarea coloniilor sale americane şi să trimită ajutoare către Canada.
Cucerirea fortareţei de la Louisbourg de către englezii, în 1758, îi deschide acestora calea spre

139
cucerirea întregii colonii. Între timp, prin aşa-zisul „pact de familia”, semnat în 1761 între Ludovic
al XV-lea şi Carol al III-lea de Bourbon – care între timp părăsise tronul napoletan pentru a prelua
coroana spaniolă – şi Spania este târâtă în conflict. Englezii profită de această situaţie pentru a
ocupa Florida şi Havana. Situaţia, pentru francezii, se înrăutăţeşte şi în Asia, unde noul guvernator
Thomas Lally-Tollendal nu reuşeşte să menţină legăturile strânse de predecesorul său Dupleix cu
suveranii indieni, şi este obligat de trupele engleze să se refugieze în baza de la Pondichéry, care la
rândul său va capitula în 1761.
În Europa, operaţiunile militare încep în august 1756 cu ocuparea Saxoniei de către Frederic al
II-lea, care provoacă reacţia conjunctă a Austriei, Franţei, Rusiei, Suediei şi Poloniei. Iniţial,
Frederic al II-lea reuşeşte să ţină piept armatelor coalizate; pe termen lung, însă, presiunea
concentrică a adversarilor săi îl constânge la retragere. Nimic nu mai părea în stare să salveze
Frederic al II-lea de la o înfrângere, mai ales că singurul său aliat, Anglia, se dezinteresa în
continuare de evenimentele de pe continentul european. Salvarea ajunge deci neaşteptată, şi în mod
cât se poate de cazual. În timpul războiului, ţarina Rusiei Elisabeta moare, fiind urmată la tron de
nepotul său Petru al III-lea, un admirator înfocat al regelui prusac. În 1762, noul ţar hotărâşte deci
să se alieze cu Prusia, ceea ce – împreuna cu înfrângerile franco-spaniole în colonii – favorizează
deschiderea unor negocieri de pace.
Războiul se încheie prin două tratate de pace separate. Problemele coloniale sunt rezolvate prin
tratatul de la Paris din 10 februarie 1763, care stabileşte următoarele:
 Anglia obţine Canada, Louisiana la est de Mississipi, unele insule din Antile şi, în Africa,
bazele franceze din Senegal;
 Spania este obligată să cedeze Angliei Florida, obţinând în schimb de la Franţa Louisiana
la vest de Mississipi şi oraşul New Orleans;
 În India, Franţa păstrează centrele pe care le deţinea înainte de război (Pondichéry,
Chandernagor, Karikal, Yanahon şi Mahé), pierzând însă orice posibilitate de extindere
ulterioară în sub-continent.
Prin acest tratat, colonizarea engleză intră într-o epocă nouă, caracterizată de înfiinţarea unui
imperiu teritorial mai mult decât pe tradiţionalul sistem axat pe bazele comerciale din zonele
strategice pentru comerţul mondial. În Franţa, opinia publică nu înţelege imediat efectele negative
ale tratatelor de pace, considerând ca şi lucru cel mai important menţinerea controlului asupra
insulelor principale din Caraibe (Santo Domingo, Martinica, Guadalupe) şi de două insule din
Oceanul Indian. De altfel, nici opinia publică britanică nu înţelege valoarea acestui tratat,
considerând că de fapt Maria Britanie ar fi pierdut şansa de a lovi în mod definitiv colonialismul
francez.

140
 Problemele teritoriale din Europa centrală sunt rezolvate, în schimb, prin tratatul de la
Hubertsburg între Prusia şi Austria, semnat la 15 octombrie 1763, prin care se recunoaşte definitiv
anexarea Sileziei de către Prusia, care confirmă astfel poziţia sa printre marile puteri ale vremii.
Dincolo de schimbările teritoriale pe care le produc, războaiele din prima jumătate a secolului al
XVIII-lea arată cum un Stat mic, dar bine organizat din punctul de vedere politic şi militar, se poate
extinde profitând de rivalităţile şi slăbiciunea regională a marilor puteri. În Italia, acest lucru este
dovedit, deşi în mod limitat, de Regatul Sardiniei, care măreşte simţitor propriul teritoriu. Mult mai
evident, însă, este ceea ce se întâmplă în Europa centrală unde Prusia profită de slăbiciunea internă
şi internaţională a Austriei, ci şi de probleme care interesează în continuare Polonia.

Războiul de Şapte Ani

15.5 Crizele orientale şi prima împărţire a Poloniei

Din cauza structurii sale constituţionale, bazate pe o monarhiei electivă şi pe liberum veto garantat
nobilimii, care favorizează o stare de anarhie politică, Polonia nu reuşeşte de-a lungul epocii
moderne să dezvolte o structură statală de tip modern. În consecinţă, ea reprezintă cel mai slab
organism politic din Europa, şi interesele vecinei Rusia – pe care se spijină, în funcţie de caz,
diferitele facţiuni rivale – contribuie să o menţină în această stare.

141
 Într-o astfel de situaţie, moartea regelui August al III-lea deslănţuieşte din nou conflictele
internaţionale. În 1764, ţarina Rusiei Ecaterina a II-a ajunge la o înţelegere cu Frederic al II-lea ca
să impună Dietei poloneze alegerea amantului său Stanisław August Poniatowski. Revolta
aristocraţilor, adunaţi în Confederaţia de la Bar, provoacă intervenţia militară rusă, urmată de
izbucnirea unui conflict cu Imperiul otoman, care se simte ameninţat de prezenţa armatei ruse la
graniţele sale. Victoriile ruse în acest conflict, care riscă să altereze echilibrele din Europa
răsăriteană, stârnesc preocupările austriece şi prusace. În aceste condiţii, Frederic al II-lea propune
un proiect de împărţire a Poloniei, de realizat în modul următor: Lituania la Rusia; Prusia poloneză,
mai puţin portul Danzig şi oraşul Thorn, la regatul prusac; Galiţia la Austria. Acest proiect este
acceptat de celelalte puteri interesate şi aplicat prin tratatul de la Sankt Petersburg din 6 februarie
1772. În urma acestui acord, Prusia obţine cele mai mari avantaje, reuşind să-şi asigure
continuitatea teritorială cu posesiunile sale răsăritene, până atunci separate de restul regatului.
Conflictul ruso-turc se conclude, datorita medierii austriece, doi ani mai târziu prin tratatul de la
Kuciuk Kainargi din 21 iulie 1774. Acest tratat, destul de important pentru evoluţia relaţiilor
internaţionale din perioada următoare, prevede independenţa Crimeei, obţinerea portutilor Azov şi
Kerci şi recunoaşterea libertăţii de navigaţie în Marea Neagră de către Rusia. Austria obţine, tot de
la Imperiul otoman, Bucovina ca să contrabalenseze proeminenţa rusă în regiune. Elanul
expansionist al Rusiei, însă, nu se opreşte, şi în 1784 şi Crimeea este ocupată, arătând în mod clar
criza Imperiului otoman, ceea ce va deschide la scurtă vreme acea Chestiune de Orient destinată să
devină una dintre marile probleme politice ale Europei.

15.6 Anglia
Cum s-a văzut, Anglia începe în această perioadă să construiască acea supremaţie care o va aduce
să devină prima putere mondială în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, cel puţin
până la sfârşitul primului război mondial. Dar pe ce elemente se bazează această supremaţie? În
trecut s-a amplificat foarte mult rolul jucat de partidul whig, care guvernează ţara în perioada 1715-
1760, în timpul regatelor lui George I şi George al II-lea, ca reprezentant direct al lumii comerciale,
în timp ce, după această interpretare, partidul tory ar fi reprezentat interesele marilor proprietari
pământeşti. De fapt, este foarte greu să se identifice între cele două partide diferenţe atât de clare
din punctul de vedere socio-profesional. Mai mult, nici un grup sau formaţiune politică nu este
interesată să oprească dezvoltarea activităţii comerciale sau financiare, considerate ca fiind baza
bogăţiei ţării, sau să pună în discuţie unele aspecte fundamentale ale sistemului politic, precum
predomeniul parlamentar în domeniul fiscal sau confesiunea anglicană a casei regale. În acest sens,
nici tories, care sunt susţinătorii monarhiei de drept divin, nu ajung să pună în discuţie autoritatea

142
casei regale şi să pledeze pentru restaurarea monarhiei Stuart, înlocuită în 1688 de cea de Orania ca
efect al Glorioasei Revoluţii. Mai mult decât de o opoziţie radicală, între cele două partide este
vorbă de o diferenţiere legată de tradiţiile politice şi religioase, totul rezumându-se într-o opoziţie în
cadrul Parlamentului.
Acestă din urma reprezintă, deci, instituţia fundamentală a regatului. După 1707, ca urmare a
uniunii între Anglia şi Scoţia, Camera Comunelor este alcătuită de 558 membri, dintre care 45
scoţieni. Circumscipţiile electorale variează foarte mult ca şi dimensiuni, fără să se ţină cont de
numărul de locuitori, astfel încât uneori teritorii aproape nelocuite (aşa-zişi „burguri putrede”,
rotten boroughs în engleza) aleg un reprezentant în Parlament, ca şi cricumscipţii foarte des locuite.
Astfel, doar cinci shires, şi nu cele mai des locuite, aleg aproape un sfert din parlamentari; în plus,
unii dintre ei sunt numiţi direct de către lorzi, alţii îşi transmit pe cale ereditară funcţia, deoarece au
achiziţionat proprietăţii care dău drept la un reprezentant în Parlament. La mod general, dreptul de
vot, legat strict de avuţia cetăţenilor, este garantat proprietarilor pământeşti care au un venit minim
de 40 de shillings, intrând în această categorie şi unii dintre ţărani independenţi, care însă din cele
mai multe ori sunt supuşi unor mari presiuni din partea aristocraţiei locale. Doisprezece burguri
(printre care şi Westminster) se bucură de sufragiul universal masculin, deşi cel puţin într-un caz
(Gatton, în Surrey), nu este decât un singur alegător într-o comunitate care numără doar şase case.
În astfel de condiţii, rezultă evident cum activitatea Camerei Comunelor este dominată de o
oligarhie extrem de redusă din punctul de vedere numeric. Corupţia şi legăturile de rudenie sunt,
deci, mai mult decât obişnuite. Pe de altă parte, cariera politică este asigurată de o practică cu totul
specifică realităţii engleze din acea vreme, aşa-numitul patronage, cel care controlează această
practică putând numi cine va ocupa funcţiile militare sau civile. Aceste legături favorizează şi
apariţia unei corupţii difuse, care devine instrumentul principal de control al vieţii parlamentare.
Cu totul diferită este situaţia în domeniul economic. De la sfârşitul secolului al XVII-lea Anglia,
ca şi Olanda înaintea sa, se dotează de instrumentele necesare dezvoltării activităţilor financiare.
Deşi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea Anglia nu prezintă nici un loc dedicat acestei activităţi
– precum Bursa de la Amsterdam pentru cazul olandez – şi la Londra dezvoltarea activităţilor
negustoreşti duce la creşterea tranzacţiilor legate de acţiunile companiilor comerciale. În plus,
alături de băncile private, în 1694 este înfiinţată şi o bancă publică, Banca Angliei, care va juca un
rol fundamental în dezvoltarea economică a ţării de-a lungul secolului al XVIII-lea. Acest institut
bancar nu se ocupă doar cu obişnuitele activităţi de depozit şi credit, ci primeşte de la Parlament
dreptul de a emite bancnote, de a desfăşura funcţiile Trezoreriei de Stat şi de a produce monedele
metalice, garantându-ne astfel o mai mare stabilitate. Rolul cel mai important este, însă, reprezentat
de recoltarea avuţiei private, oferindu-i şansa privaţilor de a investi în obligaţiunile Statului, mai

143
stabile şi sigure decât alte instrumente financiare, şi pe de altă parte oferindu-i guvernului
posibilitatea de a obţine resursele necesare pentru finanţarea războaielor externe, care – cum s-a
văzut – vor asuma, cu trecerea timpului, un caracter din ce în ce mai mult comercial, garantând
astfel supremaţia mondială a Angliei.
Acest sistem economic, care va garanta hegemonia britanică timp de aproape două secole, nu
este însă lipsit de probleme. Un scandal financiar apare în anul 1720, când Compania Marilor din
Sud, după ce a obţinut conversiunea unei părţi a datoriei publice în acţiuni propri (transformând
astfel creditorii Statului în acţionari), falimentează. În urmă acestui scandal se pune în evidenţă
Robert Walpole, care reuşeşte să salveze guvernul whig, devenind liderul acestui partid şi păstrând
puterea mai bine de douăzeci de ani, până în 1742.
În ceea ce priveşte activitatea executivă, structura şi modalităţile de funcţionare ale guvernului
britanic nu sunt încă bine identificate. Neclare sunt atribuiile regelui şi cele ale miniştrilor, precum
şi relaţiile reciproce. Walpole profită şi de un element cazual ca să înceapă să schimbe practica
guvernamentală. Regele George I, aparţinând familiei germane de Hanovra, nu cunoaşte limba
engleză, fiind obligat să comunice în franceza – limba francă a vremii – sau în latina. Din acest
motiv, Walpole începe să prezideze reuniunile comitetului miniştrilor şi să refere ulterior regelui. Se
formează astfel, treptat, tradiţia unui guvern de cabinet, din care regele nu face parte, alcătuit de
miniştrii aleşi în numele suveranului de către liderul majorităţii parlamentare, care devine din ce în
ce mai mult responsabil doar în faţa Parlamentului. Sunt primele semne ale trecerii de la monarhia
constituţională tradiţională la cea parlamentară, trecere care se va realiza în mod definitiv doar în
secolul următor.
Perioada dominată de figura lui Walpole este caracterizată de stabilitate şi prosperitate
economică în interiorul ţării, şi de pace în exterior. El contribuie la resanarea finanţelor, adoptă o
politică fiscală moderată, căută o înţelegere cu Franţa – fără însă să renunţe la hegemonia
comercială – şi menţine Anglia în afară războiului de succesiune poloneză. La sfârşitul deceniului al
patru-lea, însă, presiunile celor care cer o implicare mai mare în politica internaţională impun
reluarea ostilităţilor împotriva Spaniei (1739), participarea la războiul de succesiune austriacă şi,
într-un final, demisia lui Walpole.
Conducerea ţării este preluată de William Pitt cel Bătrân, susţinătorul unei politice din multe
puncte de vedere opusă celei desfăşurate de Walpole, deşi amândoi fac parte din partidul whig. Sub
conducerea lui Pitt, Anglia se dedică consolidării imperiului său colonial, în primul rând în
detrimentul Franţei. Simbolul epocii, Pitt va controla însă viaţa politică pentru o perioadă relativ
scurtă; în 1761 şi el este obligat să demisioneze, întorcându-se ca prim ministru pentru o scurtă
vreme între anii 1766-1768, acestă deoarece George al III-lea, urcat la tron în 1760, încearcă să

144
impună oamenii săi, contrarii vechiului grup dominant whig şi susţine o politică moderată în relaţii
cu Franţa, care duce la semnarea păcii de la Paris din 1763.

15.7 Franţa
În cele cincizeci de ani care urmează moartea lui Ludovic al XIV-lea, survenită în 1715, Franţa
adună o serie de înfrângeri în politica externă. Efortul belic în două conflicte majoare (războaiele de
succesiune poloneză şi austriacă) aduc ţării doar Lorena, posesul cărei devine însă efectiv doar
începând cu anul 1766, după moartea lui Stanislau Leszczyński. Dacă Franţa rămâne principala
putere continentală, ea nu reuşeşte să atingă obiectivele sale hegemonice dincolo de continentul
european, susţinute de viguroasa expansiune comercială favorizată de cei douăzece de ani de pace
cu Anglia.
În această perioadă, întreaga politică franceză – nu doar cea externă – apare sub semnul
incertitudinii. În primii ani de regat ai lui Ludovic al XV-lea, în timpul minoriei acestuia şi a
regenţei ducelui Filip de Orléans, modelul monarhiei absolute pare să intre în criză. Marea
aristocraţie, Parlamentele şi curentele religioase precum cea jansenistă, reiau atitudinea lor critică la
adresa modelului monarhic instaurat de Ludovic al XIV-lea, dar este vorbă de fenomene de scurtă
durată.
Cel mai important episod din această perioadă este experimentul de reforma monetară şi fiscală
încercat de scoţianul John Law în perioada 1716-1720. În aceea fază istorică Statul trece printr-o
gravă situaţie de criza financiară, datorată uriaşului efort financiar la care ţara fusese supusă de
politica externă a lui Ludovic al XIV-lea. În astfel de condiţii, Law propune un model nou bazat pe
o mai mare circulaţie a monedei, dezvoltată prin emisiunea unei cantităţi de bancnote mai mare
decât capacitatea Statului de a o acoperi cu metale preţioase, şi pe o creştere a cererii de bunurile de
consum care, la rândul său, ar fi favorizat dezvoltarea comerţului. Pentru a atinge aceste obiective,
Law propune înlocuirea monedei metalice cu bancnote din hârtie, garantate prin acţiunile unei
companiei comerciale – Compania Occidentului (mai apoi a Indiilor) – înfiinţate cu acest obiectiv,
abolirea impozitelor directe şi indirecte în favoarea unei imporste fondiare unice şi abolirea
apalturilor. Obiectivul fundamental este cel de a reduce, până la anularea sa totală, deficitul bugetar
al Statului. Acest experiment produce un mecanism de acaparare speculativă care duce valoarea
nominală a acţiunilor mult peste valoarea lor reală. Când, însă, marii investitori financiari încep să
vândă acţiunile lor şi să ceară conversiunea monedei de hârtie în cea metalică, întregul sistem se
destramă în foarte scurt timp, aducând Statul la faliment.
Multe dintre programele şi proiectele propuse de Law anticipează dezvoltarea ulterioară a
capitalismului economic şi financiar, dar bazele dezvoltării economice franceze nu erau, atunci,

145
capabile să susţină o transformare atât de radicală a structurilor financiare, iar problemele datoriei şi
finanţelor publice sunt destinate să devină o constantă a politicii franceze de-a lungul secolului al
XVIII-lea. Dincolo de incertitudinile lui Ludovic al XV-lea, ocupat cu un stil de viaţă frivol şi prea
sensibil la influenţa amantelor sale, adevărata problemă stă în blocajul în care se află sistemul
decizional francez. Conflictul endemic cu Parlamentele şi cu straturile sociale privilegiate –
aristocraţie şi cler – precum şi incapacitatea de a oferi o soluţie viabilă la problemele fiscale
reprezintă, deci, doar aspectele principale ale unei situaţii fără cale de ieşire.

146
 Capitolul XVI
SOCIETATEA DE ANCIEN RÉGIME

16.1 Creşterea demografică, transformările economice şi structurile familiale

Din multe puncte de vedere, secolul al XVIII-lea poate fi considerat un moment de cotitură între
lumea modernă şi cea contemporană. Cel mai evident semn al acestei treceri este reprezentat de
creşterea demografică care se înregistrează atunci. Europa cunoscuse şi în trecut alte faze de
creştere a populaţiei – de exemplu între secolele XI-XIII – şi de bunăstare economică. Orice fază de
acest gen fusese, însă, urmată de o altă fază de scădere care readusese populaţia la niveluri
precedente. Rata natalităţii era atunci mult mai mare decât cea actuală, dar la fel de ridicată – şi
poate şi mai mult – era şi rata mortalităţii, mai ales infantilă. Pe lângă acestea, producţia alimentară
nu putea depăşi anumite limite impuse de metodele de producţie, ceea ce se repercuta asupra
nivelului populaţiei.
De-a lungul secolului al XVIII-lea, însă, aceste limite sunt treptat depăşite, şi începe un proces
de creştere demografică care, deşi cu diferenţe importante în funcţie de timp şi loc, nu s-a de fapt
oprit până în zilele noastre. Inclusiv dezastrele demografice – determinate în mod mai mult sau mai
puţin direct de insuficienţa alimentară şi de dezechilibrul între resurse şi populaţie – se răresc sau
dispar cu tot. Treptat, Europa întreagă se „imunizează” faţă de foametea şi de marile epidemii care
în trecut re-echilibraseră rata demografică.
Între începutul şi sfârşitul secolului, populaţia totală a Europei trece de la ca. 118 milioane la
aproape 193 milione, deşi cu niveluri diferite în funcţie de zonă; astfel, populaţia aproape că se
dublează în Anglia (de la 5 la 9 milioane), Spania (de la 6 la 11 milioane), Prusia (de la 3 la 6
milioane). Mai scăzută, dar tot consistentă, este creşterea demografică care se înregistrează în
Franţa (de la 22 la 29 milioane) şi în Italia (de la 13 la 18 milioane).
Această creştere demografică, absolut extraordinară pentru intensitatea şi continuitatea cu care se
dezvoltă, schimbă şi structura populaţiei, procentajul tinerilor devenind cu mult mai mare decât în
trecut, în primul rând datorită reducerii mortalităţii infantile; iar această realitate se reflectă şi în
rolul pe care tinerii îl joacă în cadrul elitelor culturale, economice, politice şi sociale, ceea ce
explică în parte şi dinamismul epocii.
O inversiune de tendinţă atât de radicală nu se poate explica nici prin îmbunătăţirile medicale,
care rămân limitate până la sfârşitul secolului, nici prin ameliorarea condiţiilor igienice. Rezistenţa
fizică pe care europenii o dobândesc faţă de anumite boli până atunci mortale se datorează, în
schimb, îmbunătăţirilor regimurilor alimentare, şi mai ales creşterii cantităţii de hrană disponibilă,
care la rândul său este efectul transformărilor tehnicilor de producţie din mediul rural şi al

147
dezvoltării comerţului internaţional, care aduce în Europa alimente până atunci necunoscute şi care
în foarte scurt timp devin baza alimentaţiei unei părţi consistente a populaţiei continentului.
În mare parte, creşterea cererii de produse agricole este acoperită prin tradiţionalul mijloc
reprezentat de extinderea zonelor cultivate, precum şi prin dezvoltarea unor noi produse aduse din
colonii deja începând cu secolul al XVI-lea (porumb, cartofi etc.). De-a lungul secolului, însă,
problema este abordată şi altfel, adică prin intensificarea cultivaţilor şi prin creşterea productivităţii
terenurilor cultivate, ceea ce cere şi o schimbare radicală a structurii tradiţionale a economiei
agricole. Pentru îmbogăţirea solului era necesară extinderea creşterii de animale şi a cultivării
furajului, înlocuind culturile extensive cu grâu cu alte feluri de culturi care cer metode intensive.
Astfel se poate obţine o producţie de carne mai mare şi, în acelaşi timp, o productivitate mai mare a
seminţelor. Noul sistem cere însă mari investiţii în domeniul agricol, adoptarea unor tehnici mai
complexe şi depăşirea limitelor pe care o veche organizare a relaţiilor sociale în mediul rural le
impune libertăţii iniţiativei proprietarilor. Astfel, în timp ce noile sisteme de producţie se
răspândesc, structura tradiţională a satului începe să intre în criză, nemairăspunzând la exigenţele
producţiei.
O practică tradiţională prevedea supunerea multor pământuri – atât publice cât şi private – la
unele drepturi rezervate comunităţilor ţărăneşti şi trebuiau să rămână deschise, în mod permanent
sau în anumite perioade, ca să permită păşunatului şi cultivării din partea ţărănilor, care trăgeau de
aici mijloacele de subsistenţă. Nevoia intensificării plantaţiilor intră în conflict şi cu structura
proprietăţii; cea mai mare parte a pământurilor este concentrată în mâinile unei minorităţi şi nu
poate fi alienată în mod liber. Pe de altă parte, aceşti mari proprietari nu au la dispoziţie mijloacele
financiare necesare pentru a implementa inovările necesare, şi prezintă tendinţa să recurgă la
practicile tradiţionale. În plus, există o serie de legi şi de instituţii juridice (fideicommissum,
mainemorte ecleziastică etc.) care protejează marile proprietăţi ale aristocraţiei şi clerului, care nu
pot fi comercializate şi care se prestează mai bine la culturi de tip extensiv. În plus, în cea mai mare
parte a zonelor din Europa pământul de proprietatea colectivităţii este încă majoritară şi exploatată
în mod superficial.
Atacul împotriva acestor instituţii în numele liberei iniţiative economice şi al dreptului la
proprietatea privată este dus, de-a lungul secolului, prin toate mijloace disponibile, de la presiunea
politică la simpla uzurpare. Practica aşa-zisă a enclosures (îngrădiri, împrejmuiri), apărută prima
dată în Anglia, se răspândeşte foarte repede în întreaga Europa; peste tot se încearcă parcelarea
terenurilor publice şi eliminarea drepturilor tradiţionale rezervate ţărănilor. Astfel, proprietatea
privată devine sinonim cu dezvoltarea agrară. Afirmarea dreptului de proprietate, acolo unde ea are

148
succes, permite răspândirea noilor sisteme de cultivare, favorizând în plus asocierea între producţia
agricolă şi creşterea animalelor.
Mai greă rezultă în schimb îndepărtarea obiceiurilor şi legilor care împiedică liberul comerţ al
pământurilor, evitând astfel ca ele să ajungă în proprietatea celor care au capitalele necesare pentru
implementarea agriculturii de tip nou. Problema, pe de altă parte, nu poate fi rezolvată doar prin
ridicarea unor instituţii juridice care să permită o mai bună circulaţie a proprietăţii, ci cere o
redistribuire a proprietăţilor garantată şi aplicată de Stat. Astfel, transferul parţial al bunurilor
funciare aparţinând anumitor categorii sociale (cler, nobilime etc.) spre alte categorii sociale mai
active începe să fie considerat de politicieni „iluminaţi” o premisă necesară pentru garantarea
progresului economic. Neputându-se aştepta un proces de expropriere masiv, această redistribuire a
proprietăţii trebuie să aştepte un proces revoluţionar şi un schimb de putere politică care va ajunge
doar în a două jumătate a secolului.
În unele zone însă, în ciuda rezistenţelor opuse de structurile tradiţionale ale societăţii şi ale
Statului, se produce o efectivă reorganizare a agriculturii. În Anglia, Olanda, Italia de Nord începe
treptat să apară modelul modernei întreprinderii agricole capitaliste, în timpe ce în alte regiuni –
Franţa, Italia de Sud, Spania – tradiţionalismul păturilor sociale dominante, rezistenţa ţărănimii şi o
mai slabă iniţiativă a burgheziei opun un obstacol semnificativ la acest proces. Cu excepţia Spaniei
şi Italiei meridionale, însă, şi în aceste regiuni ale Europei porneşte o reorganizare a sistemului
agrar, care va continua de-a lungul secolului al XIX-lea. În Europa centrală şi de Est, în schimb, şi
mai ales în Rusia şi Polonia, imobilismul este aproape total, şi este exemplificat cel mai bine de
persistenţa instituţiei robiei, introdusă sau re-introdusă de-a lungul secolelor XVI-XVII, în timp ce
în Vest ea dispăruse deja de mult. Acestor regiuni le revine deci funcţia de a furniza materiile prime
alimentare şi industriale Statelor cu o economie mai dezvoltată.
La schimbările din sectorul agricol se adaugă, de-a lungul secolului, şi o expansiune a comerţului
internaţional, care consolidează legăturile deja existente între diferitele continente, şi care vede în
poziţia hegemonă Marea Britanie, unde se reversează o parte consistentă a profiturilor provenind
din comerţul dintre Europa şi coloniile din America şi Asia.
Dar expansiunea demografică caracteristică pentru secolul al XVIII-lea nu produce doar
schimbări pe plan economic, ea favorizând şi unele modificări demografice. Populaţiile din Ancien

Régime, confruntându-se în mod constant cu dificultăţile alimentare şi ambientale, dezvoltă unele

proceduri de adaptare, bazate în special pe doi factori strâns legaţi între ei: disponibilitatea unui loc

de muncă şi căsătoria târzie. Cu alte cuvinte, oamenii din epoca premodernă şi din primele secole

ale modernităţii, de obicei, nu se căsătoreau dacă nu aveau un loc de muncă stabil; astfel, căsătoriile

149
aveau loc la o vârstă relativ avansată, în medie de 27-28 de ani pentru bărbaţii şi de 25-26 de ani

pentru femei, cu evidente consecinţe şi asupra numărului de nou-născuţi, acei 6-8 ani ”pierduţi”

însemnând un număr mai scăzut de copii. Şi această caracteristică trebuie însă nuansată; căsătoria

târzie priveşte în primul rând păturile sociale inferioare, ea neântâlnindu-se în rândul nobilimii şi a
burgheziei, iar din punct de vedere geografic era mai dezvoltată în Europa central-occidentală, în
timp ce în cea mediteraneană şi răsăriteană nunţiile aveau loc la o vârstă mai fragedă.

Acest comportament demografic începe să se schimbe în secolul al XVIII-lea. Rata natalităţii

creşte în urma sporirii numărului de căsătorii şi de vârsta la care ele se produc, ele depinzând la

rândul lor de îmbunătăţirea generală a producţiei agricole şi de mai marea posibilitate de a găsi o

ocupaţie stabilă, capabilă să suporte costurile unui nucleu familial.

Un impact deosebitr asupra creşterii demografice îl au şi schimbările climatice, igienice şi de

mediu, deşi multe aspecte rămân încă nelămurite. Cu siguranţă se poate afirma că îmbunătăţirea

situaţiei economice duce după sine condiţii de trai mai bune. Chiar aşa, încă nu a fost dată o

explicaţie convingătoare pentru dispariţia unor boli – precum ciumă – care până atunci bântuiseră în

Europa funcţionând ca echilibrator demografic, păstrând astfel numărul de locuitori ai continentului

aproape neschimbat pe termen lung. Dar în ciuda acestor avansări, alte boli se menţin, cum este

cazul tifosului şi al variolei, şi nici înfiinţarea noilor structuri spitaliceşti nu ajută la scaderea

mortalităţii, ba dimpotriva, contactul cotidian dintre bolnavi favorizează riscul contagiului.

Alt aspect important este legat de faptul că creşterea populaţiei este mai accentuată în mediul

urban decât în cel rural, şi interesează mai mult zonele de veche urbanizare, capitalele şi centrele

portuare. Unele exemple, bazate pe extimările specialiştilor, spun că de-a lungul secolului populaţia
Londrei ar fi trecut de la 700.000 la 950.000 de locuitori, iar cea din Napoli de la 215.000 la peste
400.000.
Acest ansamblu de modificări produce efecte şi asupra structurilor familiale. În epoca pre-

industrială, familia reprezenta structura productivă de bază atât în mediul rural cât şi în activităţile

artizanale şi în protoindustria agrară. Dominanta, la aceea vreme, este familia extinsă sau lărgită,

alcătuită de cel puţin trei generaţii (bunici, parinţi, copii) şi de alte rude şi neamuri. Această

structură familială era favorizată în primul rând de un sistem de moştenire bazat pe transmisia

proprietăţii neâmpărţite unui singur moştenitor. Din acest motiv deja în epoca dinaintea revoluţiei

industriale în multe zone din Europa, atât în mediul urban cât şi în cel rural, şi unde există un drept

150
comun care prevede împărţirea moştenirii printre toţi fii (bărbaţi, în timp ce femeile, excluse din

moştenirea, primeau o zestre) în mod egal, se întâlneşte o structură a familiei de tip nucleal sau

conjugal, alcătuită exclusiv de parinţi şi copii.

16.2 Mediul rural între feudalitate şi răscoale ţărăneşti

Societatea de Ancien Régime este în principiu o societate agrară. Agricultura reprezintă activitatea
economică principală, şi majoritatea populaţiei este alcătuită de ţărani, inclusiv în acele regiuni

unde se dezvoltaseră comerţul şi producţia manufacturieră. Straturile superioare ale populaţiei sunt

alcătuite de latifundiari, în mare majoritate aristocraţi dar şi burghezi, pământul reprezintă sursa

principală de bogăţie şi de ascensiune socială, şi renta (provenind din simplul fapt de a deţine o
proprietate) mai mult decât profitul (originat de o activitate antreprenorială) reprezintă sursa
principală de venit.
În Europa secolului al XVIII-lea proprietatea pământului este încă de tip domnesc, adică este
supusă unor legături care o limitează, şi acesta este valabil atât pentru ţărani cât şi pentru nobili. Şi

acolo unde ţăranul este liber să vindă pământul pe care îl lucrează, el nu este titularul unei

proprietăţi depline, fiind obligat să plătească boierului un tribut ordinar pentru folosirea terenului şi

tributuri extraordinare în caz de vânzare sau de moştenire. În acelaşi timp, proprietăţile fondiare

sunt supuse şi unor drepturi ale comunităţii ţărăneşti, care funcţionează ca ”amortizori sociali”,

contibuind la menţinerea păcii sociale în mediul rural şi evitând astfel izbucniri violente. Acest
context produce o arie de criză extinsă, caracterizată de două tendinţe contrapuse: cea a aristocraţiei,
care tinde spre privatizarea totală a proprietăţii, şi cea a ţărănimii care apără drepturile de exploatare
tradiţionale.
În secolul al XVIII-lea, chiar dacă regimul feudal pierduse deja multe din caracteristicile sale
originare, se păstrau multe dintre drepturile şi privilegiile tradiţionale, împiedicând dezvoltarea
activităţilor agricole. În ciuda acestui tablou aparent omogeneu, însă, situaţia era extrem de variată
în diferitele zone ale continentului. În unele dintre ele, mai avansate, situaţia evoluează, iar domnii
feudali devin simpli proprietari, ceea ce duce la apariţia unei pieţe relativ libere a pământului şi, în
consecinţă, a unui nou strat social, cel al ţărănilor liberi, proprietarii ai pământului pe care îl
lucrează. În alte zone, precum în Italia de Sud şi în general în Europa de Est, se menţine, de fapt sau
de drept, sistemul robiei. Aici robii trebuiau să cultive proprietăţile stăpânului, primind în schimb o
mică parcelă de teren de unde să tragă necesarul pentru întreţinerea familiei.

151
 Robia, care avea originile sale în feudalizarea şi re-feudalizarea recentă a Europei răsăritene,
începută în secolul al XVI-lea, reprezintă motivul fundamental al mai multor revolte ţărăneşti. În
anul 1775 o răscoală extrem de violentă, şi care viza abolirea servajului, izbucneşte în Boemia, ceea
ce favorizează începutul reformelor introduse în Imperiul habsburgic de Maria Terezia şi Iosif al II-
lea.
Mai violente şi extinse sunt însă repetatele revolte din Rusia, unde situaţia ţărănilor este mai
dură. În anii 1773-1774 acest Stat este zguduit de răscoala cazacilor condusă de Emelian Pugaciov.
Cazacii erau o populaţie nomadă organizată militar şi dintotdeauna ostilă iobagiei. Pretinzând a fi
reincărnarea ţarului Petru al III-lea, soţul Caterinei a II-a, detronat şi omorât, Pugaciov se pune la
conducerea unei răscoli ţărăneşti cerând abolirea servajului. Datorită capacităţilor sale militare şi
politice, el reuşeşte să ţină în şah armata imperială timp de un an, până când, în 1774, este învins
definitiv, dus la Moscova şi justiţiat.
Dincolo de obiectivul final, un alt element comun reiese din revoltele din Boemia şi Rusia, şi
anume cel de a considera suveranul drept apărătorul sărăcilor şi reparatorul nedreptăţilor sociale,
element care se va dezvolta în Europa răsăriteană devenind un adevărat mit, cel al bunului împărat.

16.3 Agricultura nouă: enclosures, tehnici şi produse noi

Societatea preindustrială este una statică din multe puncte de vedere, dar în interiorul său încep să
iasă la suprăfaţa, în unele zone geografice şi în unele domenii de activitate, acei factori de
schimbare care vor bulversa, uneori pe termen foarte lung, structura tradiţională.
Anglia reprezintă ţara în care, între secolele XVII-XVIII, structurile agrare se schimbă cel mai
mult. Aceste transformări sunt favorizate de îngrădirea (enclosures în engleza) terenurilor deschise
şi a pământurilor comune, precum şi de introducerea unor noi tehnici şi produse. Transformările
introduse în domeniul agrar produc efecte semnificative în toate aspectele ale vieţii, contribuind pe
această cale la procesul de modernizare. Importanţa schimbărilor introduse în agricultura devine
mai evidentă dacă se ia în calcul faptul că ele au creat unele dintre condiţiile fundamentale care au
determinat, ulterior, apariţia industriei moderne.
Capitalismul agrar şi mercantil au creat premisele schimbării generale a economiei, iar mulţi au
fost factorii care au contribuit la această cotitură: transformarea structurii agrare (noi maşini şi noi
surse energetice), colonialismul, luptele politice burgheze. Aceste schimbări atât de elevante se
produc iniţial în Anglia, în special în domeniul textil şi metalurgic, deoarece aici capitalismul agrar
se afirmă mai repede şi în mod mai stabil decât altundeva, în timp ce revoluţiile din secolul al XVII-
lea, deşi nu îndepărtează cu totul nobilimea de la conducerea politică a ţării, ne limitează atribuţiile
şi contribuie la schimbarea mentalităţii. Agricultura nouă reuşeşte să satisfacă cererea crescândă de

152
alimente a unei populaţii urbane din ce în ce mai numeroasă, iar noile relaţii economice duc la
disponibilizarea unui număr însemnat de ţărani, disponibili să fie angajaţi în alte domenii
productive; aceste schimbări duc şi la o creştere a pieţii interne, deoarece ţăranii care se mută la oraş
sau care prestează propria muncă pentru un salar, sunt obligaţi să cumpere produsele necesare pe
piaţă. Pe lângă acestor precondiţii interne, un element important îl constituie faptul că Anglia
controlează, în mod direct sau indirect, majoritatea zonelor de producţie de materii prime potrivite
pentru consumul de masă (de pildă, bumbac) şi constituise de multă vremeo reţea de pieţe
privilegiate în lumea întreagă.
Sistemul capitalist se afirmă în mod deplin la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea, revoluţionând ansamblul relaţiilor sociale. Promovat în primul rând de
burghezia, procesul de reînnoire a dus după sine şi elemente ale nobilimii şi ale elitelor privilegiate,
dar acestă nu înseamnă că el s-a desfăşurat în mod paşnic şi fără lupte. Dimpotriva, rezistenţele au
fost foarte puternice şi au asumat forme diferite, de la apărarea privilegiilor şi a vechiului regim, la
încercări de a preveni schimbările radicale prin reforme parţiale, de la refuzul necondiţionat al
oricărei forme de progres, la încercarea de a introduce transformării economice fără ca acestea să
producă şi schimbarea ordinamentului socio-politic.

153
 Capitolul XVII
ILUMINISMUL

17.1 Principiile generale

În cadrul dinamismului economic şi al progresului ştiinţei care caracterizează secolul al XVIII-lea,
se dezvoltă Iluminismul, un curent politic şi cultural care se caracterizează prin aplicarea spiritului
raţionalist, specific domeniului ştiinţific, la analiza critică a instituţiilor sociale şi politice.
Iluminiştii au abordat în mod critic principalele probleme ale epocii, elaborând o viziune asupra
lumii care îşi propune ca obiectiv emanciparea individului de la ignoranţă, de la prejudecăţi şi
superstiţii. Această mişcare nu a dorit să fie în sens strict una burgheză, şi nici să fie identificată în
mod automat şi acritic cu sistemul economic capitalist. Iluminiştii îşi declară, totuşi, credinţa în aşa-
zisă „clasă mijlocie”, în spiritul de iniţiativă care o caracterizează, şi nu recunosc, sau chiar refuză
vehement, presupusele „virtuţi” ale nobilimii. Viziunea lor asupra omenirii, societăţii şi a relaţiilor
dintre om şi natură este deschisă şi refuză multe dintre îngrădirile impuse pe plan moral de străturile
sociale dominante tradiţionale. Iluminiştii tind să afirme libertatea şi demnitatea individuale şi să
caute încontinuu rezolvarea problemelor sociale fără condiţionarea prejudecăţilor, ci prin mijlocul
raţiunii şi al metodei ştiinţifice. Datorita acestor caracteristici generale, mişcarea iluministă prezintă
o încărcătură potenţial revoluţionară, care o face atractivă pentru straturile şi clasele sociale, precum
burghezia, care doresc o schimbare a structurii sociale şi a sistemului politic. Pe scurte, Iluminismul
se opune menţinerii sistemului feudal, iar principiile sale fundamentale se potrivesc cu afirmarea
capitalismului, cu progresul tehnologic, cu libera iniţiativă economică şi cu spiritul progresist.
Reluând patrimoniul raţionalist al filosofiei engleze din secolul al XVII-lea, Franţa devine
centrul principal de iradiere al noilor ideei, şi la mijlocul secolului al XVIII-lea, gândirea iluministă
ajunge la apogeu. Presupusele generale sunt deja bine conturate: metoda ştiinţifică (Isaac Newton)
este extinsă de la lumea naturală la relaţiile sociale; încrederea în raţiune ca forţă critică capabilă să
analizeze şi să evalueze ideeile şi instituţiile; critica la adresa autorităţii şi a tradiţiei. Comună
tuturor iluminiştilor este încrederea în ideea de progres, care este în acelaşi timp continua creştere a
cunoştinţelor şi continuă îmbunătăţire a condiţiilor de trai ale oamenilor, deoarece cunoaşterea
naturii înseamnă, în mod fundamental, folosirea forţelor ei în avantajul omenirii. Predominanţa
raţiunii în viaţa socială – care presupune contestarea şi răsturnarea sistemului feudal, clădit pe
prejudecăţi şi pe greşeli – pune bazele fericirii publice şi reprezintă elementul fundamental pentru
atingerea obiectivelor finale, reprezentate de cuvintele-cheie ale Revoluţiei franceze: libertate,
egalitate, fraternitate.

154
17.2 Enciclopedia
Programul de luptă filosofică şi politică conţinut în aceste premise generale se dezvoltă în toate
direcţiile posibile, şi la jumătatea secolului al XVIII-lea, doctrina iluministă a progresat atât de mult
încât ea poate fi rezumată într-o operă care îşi propune obiectivul de a conţine toate cunoştinţele ale
omenirii. Proiectul unei Enciclopedii (Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts
et des métiers) este realizat sub coordonarea lui Jean D’Alembert şi Denis Diderot, cu participarea
multor savanţi. Primele volume ale Enciclopediei, publicate în anul 1751, sunt condamnate de
cenzura deoarece - cum se poate citi în decrtul regal din 1752 - ele conţin multe afirmaţi menite să
distrugă autoritatea regală, să alimenteze spiritul de revoltă şi să pună bazele ateismului. Această
condamnare nu opreşte, totuşi, răspândirea şi continuarea lucrării, care este terminată în anul 1772.
Opinia publică este puternic afectată de ideeile religioase şi politice exprimate, şi care dovedesc o
maturitate de gândire care nu se regăseşte în generaţia de intelectuali precedentă.

17.3 Viziunea religioasă

Polemica împotriva religiei şi a Bisericii este condusă, în primul rând, de către Voltaire
(pseudonimul lui François Marie Arouet), care o transformă în tema principală a activităţii sale
culturală şi politică. Din punctul său de vedere, Biserica şi religiile pozitive reprezintă sursa
superstiţiilor şi nedreptăţilor care împiedică progresul „luminilor”. Critica pe care Voltaire o
adresează instituţiilor şi dogmelor religioase se bazează pe principiile moralei naturale, care sunt
superioare fiecărei tradiţie, inclusiv celei biblice. Credinţa sa, care se identifică cu aceste principii,
are scopul de a uni toţi oamenii, fără diferenţe de obiceiuri sau consuetudini. În consecinţă, toleranţa
nu este concepută de Voltaire ca indiferenţă pentru chestiunile de religie, ci ca şi efort de căutare a
unei religii universale, de un fundament comun tuturor confesiunilor, indifeent de formă pe care
acestea o adoptă. Pornind de la o astfel de abordare, Voltaire poate reconstitui o istorie unitară şi
universală a civilizaţiei umane - Essai sur les moeurs et l’esprit des nation, 1756 - cuprinzând
marile experienţe spirituale ale tuturor popoare, evaluate din perspectiva laică şi independent de
diferenţele religioase.
Viziunea religioasă a lui Voltaire, care poate fi definită cosmopolită şi laică, reprezintă cel mai
bine abordarea deistă a aspectului religios. Deşi critică de multe ori în mod aspru instituţiile
religioase şi religiile pozitive, deismul refuză în mod categoric ateismul; însuşi Voltaire exprimă în
mod perfect acest refuz: ateismul este fundamental greşit pentru că nu poate explica ordinea care
guvernează acel mare ceas care este universul, care cere existenţa unui mare ceasornicar. La deism -
care reprezintă curentul filozofic-religios predominant în rândul iluminiştilor – se alatură şi alte
abordări mai radicale, precum materialismul ateu al lui Paul Henry Thiry d’Holbac sau sensualismul

155
lui Étienne Bonnot de Condillac, care contestă lumea metafizică reducând întreaga experienţă
umană la elementul material.

17.4 Filosofia politică

Iluminismul a acordat o mare atenţie aspectului politic, interpretat ca fiind un domeniu în care este
posibilă aplicarea metodei ştiinţifice. Tendinţele politice ale gândirii iluministe, foarte variate, pot fi
grupate în trei mari categorii sau familii fundamentale.
Primul curent, reprezentat cel mai bine de Charles de Secondat, baron de Montesquieu, este de
inspiraţie aristocrată şi resimte pe deplin de influenţele criticilor adresate absolutismului de către
nobilime şi parlamente. În opera sa fundamentală, Esprit des lois (1748), Montesquieu încearcă să
raţionalizeze sistemul de guvernare introducând principiul separării puterilor în Stat (legislativ,
executiv şi judecătoresc) şi controlul reciproc pe care fiecare putere îl exercită asupra celorlalte.
Libertatea ănsăşi este determinată de acest control reciproc, întemeiat pe normele constituţionale.
Ordinamentul constituţional elaborat de Montesquieu nu prevede în mod explicit eradicarea
privilegiilor nobiliare şi a ordinii ierarhice al societăţii, dar se află în opoziţie deschisă cu orice
formă de autoritarism politic care să aibă ca obiectiv limitarea libertăţilor individuale fundamentale.
Cea de-a două tendinţă este reprezentată, din nou, de filozofia lui Voltaire care, subliniind
aspectele antifeudale ale monarhiei absolute, consideră că această poate realiza reformele necesare.
Potrivit lui Voltaire, colaborarea între monarhia şi intelectualii constituie baza despotismului
iluminat, care poate garanta interesele clasei sociale mai cultă şi productivă, adică burghezia, şi în
consecinţă poate contribui la dezvoltarea societăţii. În numele principiului de egalitate, el ajunge să
nege privilegiile de care se bucură în mod tradiţional aristocraţia şi Biserica, dar nu ajunge până la
recunoaşterea drepturilor politice egale pentru toţi cetăţenii ai unui Stat, deoarece – în viziunea lui –
o societate de egali nu doar că nu poate exista, ci ea nici nu ar fi de dorit.
Pe poziţii radical diferite fată de constituţionalismul aristocrat al lui Montesquieu şi de
absolutismul iluminat al lui Voltaire se află Jean-Jacques Rousseau. În centrul gândirii sale se află
problema inegalităţii, fie ea juridică, economică sau socială. Născut la Geneva, gândirea lui
Rousseau este puternic influenţată de experienţa politică a Elveţiei şi de confesiunea calvină, în care
se naşte dar pe care o părăseşte în favoarea catolicismului. În prima sa lucrare politică - Discours
sur les arts et les sciences, 1750, care primeşte premiul Academiei din Dijon – susţine ideea după
care progresul nu îmbunătăţeşte obiceiurile şi nu asigură creşterea bunastării şi a fericirii oamenilor.
Această idee este reluată şi dezvoltată în următorul discurs - Discours sur l'origine et les
fondements de l'inégalité parmi les hommes, 1755 – prezentat din nou la Acamie din Dijon. În
această a două lucrare, Rousseau susţine că toţi oamenii se nasc la fel de liberi şi egali; doar apariţia

156
proprietăţii private generează în acelaşi timp societatea, inegalitatea şi asuprirea celor saraci.
Întoarcerea la statul natural, în care oamenii erau liberi şi egali, nu este însă posibilă, mai ales
pentru că, în construcţia sa filozofică, acesta nu reprezintă decâto abstracţie conceptuală, un punct
de referinţă ideal. Obiectivul nu este, deci, distrugerea proprietăţii private, ci instituirea un tip de
Stat în care să fie restaurate şi garantate, în măsura cea mai mare cu putinţă, libertatea şi egalitatea.
Ideeile exprimate de Rousseau în aceste prime lucrări cu caracter politic sunt reluate şi
dezvoltate în Du contrat social (1762), cea mai importantă operă a sa. Din punctul de vedere
conceptual, această lucrare se leagă de o lungă tradiţie filozofică, care găseşte precursorii cei mai
celebri în Thomas Hobbes şi John Locke. Cum fusese exprimat deja în operele precedente,
societatea umană este rezultatul unui pact sau contract social, care însă este nedrept deoarece are la
baza sa un act de violenţă, un jaf săvârşit de unii oameni împotriva celorlaţi. Pentru a depăşi acest
stadiu de nedreptate, oamenii ajung la încheierea unui alt contract social, cu scopul de a crea un Stat
care să fie un instrument de garantare a drepturilor naturale ale fiecărui. Dar pentru a avea un sistem
politic cu totul nou, este nevoie – susţine Rousseau – de un anumit tip de contract social, capabil să
determine alienarea tuturor drepturilor individuale în avantajul comunităţii. Organismul social care
se va naşte, reprezintă un „eu comun” cu care fiecare cetăţean se identifică şi în care toţi sunt egali
şi la fel de liberi. În cadrul acestui nou corp social, suveranitatea se exercită prin voinţa generală,
privită ca şi voinţa exprimată de corpul social în integralitatea sa, şi singură capabilă să urmărească
binele general şi utilitatea publică. Acest model social şi politic se poate realiza doar în cadrul unui
regim de democraţie directă, în care fiecare cetăţean exercită suveranitatea fără intermediari;
Rousseau, însă, nu este un idealist, ci un pragmatic, şi recunoaşte că un astfel de model este posibil
numai în cadrul unei societăţi de dimensiuni restrânse; pentru Statele de mari dimensiuni, este
necesar un compromis care să aducă la o formă de democraţie reprezentativă.
Sistemul liberal propus de Montesquieu, absolutismul iluminat susţinut de Voltaire şi democraţia
– directă sau indirectă – teoretizată de Rousseau reprezintă cele mai importante curente de gândire
politică elaborate de cultura iluministă, destinate să exercite influenţe de lungă perioadă asupra
vieţii politice europene. Ele, însă, nu sunt singurele, iar un rol important este jucat de doctrinele
utopice, care în cea mai mare parte susţin necesitatea desfinţării proprietăţii private, privită ca fiind
originea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea contemporană. Cea mai cunoscută
lucrare de acest tip este aşa-zisul Code de la nature (1755), atribuit unui autor despre care nu există
multe date biografice, şi de obicei cunoscut sub numele de Morelly, în care sunt exprimate ideei
antimonarhiste, egalitariste şi socialiste. Alt reprezentant apreciat al acestui curent este Gabriel
Bonnot de Mably, care însă oscilează între poziţiile utopice de tip comunist şi teorii pragmatice,
orientate spre modelul reformist.

157
17.5 Economia politică, istoria şi ştiinţele naturale
Alături de filozofia, vitalitatea de care dă dovadă cultura iluministă este exemplificată de apariţia
unei ştiinţe noi, economia politică. Precursorii acesteia sunt fiziocraţii francezi şi scoţianul Adam
Smith, primii care stabilesc centrul analizei în sistemul de producţie şi în interdependenţa sistemului
economic.
Cel mai important reprezentant al fisiocraţiei este François Quesnay. Această doctrină porneşte
de la premiza că pământul este sursa unică şi primară a bogăţiei. În opera sa Tableau économique
(1758), Quesnay oferă cea mai completă sistematizare a noii doctrine: mecanismul economic este
descris ca fiind o structură dinamică de tip circular, în care motorul central este reprezentat de
activitatea agricolă. Datorita fertilităţii naturale a solului, agricultura este cea care produce un
surplus de bogăţie (denumit „produs net”) fundamental pentru extinderea sistemului. Pornind de la
aceste premise, Quesnay consideră că muncitorii activi în sectorul agricol reprezintă singurii
muncitori productivi, în timp ce negustori şi artizani sunt consideraţi ca fiind o „clasă sterilă”, care
nu produce, ci doar distribuie sau transformă bogăţia. Implicaţiile acestor teze nu sunt doar
teoretice, ci ele produc efecte de natură tehnică şi politică. Ca activitatea economică să poată
exprima toate capacităţile sale, este nevoie ca tendinţele sale spontane să fie susţinute; de aici
porneşte un adevărat program de reforme menit să favorizeze dezvoltarea agriculturii capitaliste,
bazată pe libertate de comerţ, pe abrogarea barierelor vamale, pe eliminarea privilegiilor şi a
monopolurilor, pe introducerea unui impozit unic asupra rentelor funciare. Dincolo de elaborarea
acestui program de politică economică, opera fisiocraţilor este importantă deoarece stabileşte
autonomia economiei politice ca şi ramură de ştiinţă capabilă să explice nu doar mecanismele
productive şi economice ci, pornind de aici, întreaga organizare socială.
O contribuţie importantă, capabilă să depăşească elementele naturaliste ale abordării fisiocratice,
este cea oferită de Adam Smith. În capodopera sa An Inquiry into the Nature and Causes of the
Wealth of Nations (1776), el exprimă o teorie conform căreia în lume există o ordine naturală care,
dacă fiecare individ este lăsat liber să se exprime urmând propriul interes, va contribui la bunăstarea
generală şi la fericirea colectivă. Centrul doctrinei economice elaborate de Smith este ocupat de
conceptul de „muncă productivă”, singura sursă de bogăţie socială. Expansiunea sistemului este
deci legată de creşterea productivităţii, la rândul său garantată de o crescândă împărţire a muncii, de
reinvestirea continuă a profiturilor şi de inovarea tehnologică. Ca şi fisiocraţii, şi Smith este convins
că liberul schimb în cadrul unei pieţi libere reprezintă condiţiile optime pentru dezvoltarea
activităţii economice. Datorită anvergurii analizei sale, Smith ajunge repede să fie considerat
părintele economiei clasice, şi totodată primul teoretician al liberalismului economic.

158
 Afirmarea curentului iluminist nu se traduce întotdeauna în apariţia noilor domenii ştiinţifice.
Uneori, ea produce schimbări radicale în domenii pre-existente, care însă dezvoltă abordări
metodologice şi epistemologice noi. Astfel, jurnalele de călătorie şi descrierea de cutume şi
obiceiuri ale populaţiilor extra-europene, la mare modă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pun
bazele antropologiei culturale şi etnologiei din veacul următor. Disciplinele istorice cunosc, la
rândul lor, schimbări denatură cantitativă şi calitativă. Pe de o parte, orizonturile istoriografice se
extind la spaţiile extra-europene; pe cealaltă, istoria se dotează de un set de norme metodologice
specifice, devenind astfel o adevărată ştiinţă. În acest demers, afirmarea unei viziuni laice asupra
istoriei este un element central. Totodată, la fel de importantă este deschiderea analizei spre subiecte
de natură socială, care se alatură celor tradiţionale privind marile evenimente şi personalităţi
politice. Aceste aspecte se regăsesc, în primul rând, în cele două opere istoriografice ale lui
Voltaire, Le Siècle de Louis XIV (1751) şi Essai sur les moeurs et l’esprit des nations (1756). La fel
de importantă este şi dezvoltarea constantă a ştiinţelor naturale, care se produce în strânsă legatură
cu dezvoltarea tehnologică în domenii precum fizică, biologie, chimie.

17.6 Răspândirea Iluminismului

Deşi curentul iluminist îşi face apariţia în Franţa, el se răspândeşte foarte repede în întreaga Europa,
iar pentru unele ţări afirmarea Iluminismului înseamnă o adevărată renaştere culturală, ideiile
iluministe ajungând să influenţeze opinia publică. O contribuţie semnificativă la răspândirea ideilor
iluministe este oferită de asociaţiile economice, filantropice şi culturale care apar peste tot în
Europa de-a lungul secolului al XVIII-lea. Printre acestea, deosebit de importantă este
francmasoneria, care prin reţeaua sa internaţională favorizează circulaţia de ideii şi principii
iluministe în Europa şi în afară graniţelor ei. De la originile sale, francmasoneria susţinuse idealurile
de libertate politică şi toleranţă religioasă, provenind din gândirea lockiană şi deismul englez.
Întâlnirea sa cu Iluminismul fusese deci una spontană.
Curentul iluminist este, deci, unul cosmopolit şi universalist, şi fiecare ţară participă la
dezvoltarea patrimoniului său ideal. Intelectualii francezi întreţin relaţii de cooperare cu savanţii din
alte ţări, care la rândul lor nu se limitează la simpla traducere şi promovare a ideilor de surginte
franceză, ci oferă contribuţii originale, contribuind astfel la crearea unui sistem de colaborări
internaţionale şi de schimb de experienţe constant. Este cazul, de exemplu, al filosofilor germani
Gotthold Ephraim Lessing şi Immanuel Kant, care prin opera lor influenţează întreaga filosofiă
europeană din secolul al XVIII-lea.
În Rusia, răspândirea Iluminismului produce apariţia unei elite intelectuale care, pentru prima
dată, îşi asumă lupta pentru libertate şi reforme. În strânsă legatură cu noul climat politic şi cultural

159
european se află personalităţi precum Mihail Mihailovič Ščerbatov, care insistă asupra obligaţiilor
aristocraţiei vis-a-vis de popor, sau Aleksandr Nikolaevič Radiščev,care abordează chestiunea
desfiinţării iobagiei, trecând progresiv de la poziţii eformiste la cele revoluţionare.
Inclusiv în ţări mai conservatoare se răspândesc ideile şi principiile iluministe. În Spania, de
exemplu, cultura iluministă este asumată de un mic grup de intelectuali, denumiţi „ilustrados”, care
abordează în special chestiuni de natură economică şi socială, precum problema educaţiei şi reforma
agrară, considerate ca fiind fundamentale pentru dezvoltarea ţării.
În Italia, afirmarea culturii iluministe se produce în paralel cu reluarea luptei politice. În special,
Iluminismul italian susţine nevoia unor reforme sociale, economice şi politice capabile să garanteze
modernizarea Peninsulei. Printre personalităţiile principale, se numără intelectualii precum
Ludovico Antonio Muratori, Pietro Giannone, Pietro Verri, Cesare Beccaria şi, cel mai influent
dintre toţi, Giambattista Vico, care produc o serie de opere capabile să influenţeze cultura
europeană succesivă. Alt element important care caracterizează Iluminismul italian, este apariţia
ideei moderne de naţiune, destinată să bulverseze harta politică a Europei în secolul următor.

17.7 Absolutismul iluminat

Discursul asupra Iluminismului nu se poate rezuma doar la aspectele privind reînnoirea culturală şi
ideologică. În cadrul mişcării iluministe, se regăsesc şi elementele unui proiect reformator care are
ca şi obiectiv modernizarea Statului şi atingerea obiectivului ultim al „fericirii publice”. Aplicarea
practică a acestor elemente de reformă reprezintă elementul specific al politicii interne în cadrul mai
multor ţări europene, mai ales în cea de-a două jumătate a secolului al XVIII-lea.
Un ciuda unor aspecte de noutate, această politică reformatoare se înscrie într-un proces mai lung
de formare a Statului modern, început încă din secolul al XV-lea. Dificultatea cu care se definiseră
puterile şi atribuţiile Statului îţi aveau origine, printre altele, într-o contradicţie de bază. Dinamica
evolutivă a Statului modern se baza, pe de o parte, pe sprijinul oferit de noile straturi sociale, dar pe
cealaltă menţinea o stare de conflictualitate între acestea şi puterea absolută a regelui. În Franţa,
această conflictualite se manifestase în toată amploarea sa în timpul cardinalului Richelieu, atingând
apogeul său în perioada Frondelor, la jumătatea secolului al XVI-lea, urmate de afirmarea
monarhiei absolute în epoca lui Ludovic al XIV-lea. În alte State europene, dimpotriva, acest
demers era departe de a fi încheiat.
Problema principală care se prezintă, pentru majoritatea sistemelor absolutiste, este cel privind
administraţia fiscală şi financiară. În Franţa, această problemă apare rezolvată, ca urmare a
procesului de centralizare politică care aduce la afirmarea regelui ca fiind centrul decizional unic.
Celelalte monarhii absolute, în schimb, simt nevoia să introducă o mai mare eficienţă şi raţionalitate

160
în administraţia, şi să lărgească atribuţiile Statului. O nevoie care le aduce la un conflict deschis cu
sistemul de privilegii de care beneficiează în special aristocraţia şi clerul. Întreaga evoluţie politică
şi instituţională din secolul al XVIII-lea este determinată de aceste exigenţe fundamentale: pe de o
parte, creşterea atribuţiilor statale; pe cealaltă, reducerea şi redefinirea privilegiilor. În acest tablou
de ansamblu trebuie introdus acel scurt sezon – între anii 1750 şi 1780 – caracterizat de întâlnirea
dintre iniţiativa suveranilor şi programe reformatoare, cunoscută sub denumire de „absolutism
iluminat”.
Protagoniştii acestei perioade sunt în primul rând unii suverani europeni, printre care deosebit de
importanţi au fost Maria Terezia şi Iosif al II-lea în Austria, Frederic al II-lea în Prusia, Ecaterina a
II-a în Rusia. Aceşti suverani au beneficiat de sprijinul, la fel de important, al unor birocraţi
iluminaţi, care pun la dispoziţia lor un set de idei şi principii necesar pentru implementarea şi
realizarea programului reformist. Pe de altă parte, absolutismul iluminat este supus unui control
constant din partea opiniei publice nascânde, constituită dintr-o elită restrânsă, dar cosmopolită,
care oferă un formidabil sprijin ideologic şi propagandistic printr-o serie nesfârşită de publicaţii,
inclusiv periodice.
În ţările catolice, cea mai hotărâtă intervenţie reformatoare priveşte rolul politic şi economic al
Bisericii şi, în special, al ordinelor religioase. În unele cazuri este pornită, alteori este accentuată o
politică ecleziastică caracterizată prin voinţa de a extinde controlul şi jurisdicţia Statului asupra
vieţii şi organizaţiei interne a Bisericilor naţionale, printre altele reducând drepturile şi privilegiile
recunoscute în mod tradiţional instituţiilor bisericeşti. Astfel, drepturi precum cel de azil, care
garantează imunitatea tuturor celor care se refugiează pe teren consacrat, sau privilegii precum cel
care stabileşte că membrii clerului pot fi judecaţi numai de tribunalele ecleziastice, devin ţinta
politicilor de laicizare a Statului. Pentru a atinge aceste rezultate, este pusă în discuţie legitimitatea
unor instituţii tradiţionale, printre care în special tribunalul Inchiziţiei. Efortul depus în acest sens
vizează şi domeniul educaţional, ridicându-se monopolul clerului asupra învăţământului. Raţiunea
şi toleranţa încep să fie folosite împotriva obscurantismului Bisericii, iar în această batalie
Iluminismul depune cel mai mare efort ideologic şi cultural.
Printre argumentele folosite în polemica îndreptată împotriva Bisericii, unele pot fi definite de
„utilitate publică”: mănăstirile sunt privite ca fiind expresie a parazitismului; bunurile aflate în
proprietatea Bisericii apar ca fiind o piedică nejustificată la circulaţia bunurilor şi a bogăţiei,
considerate necesare pentru a garanta bunăstarea poporului. Mondenitatea Bisericii, deja subliniată
de mişcarea iansenistă, este folosită ca motiv de luptă de către iluminiştilor.
Consolidarea Statului, confruntarea ideologică, interesele economice, transformă politica
ecleziastică a absolutismului iluminat într-o etapă fundamentală în procesul de modernizare a

161
societăţii şi a mentalităţii colective. Într-adevăr, în acest sens se poate vorbi de o adevărată
„revoluţie de sus”, care priveşte în cea mai mare parte, straturile superioare ale societăţii, suscitând
totodată reacţia straturilor populare, mai ales din mediul rural, încă legate de valoriile tradiţionale.
Cel mai vizibil rezultat este expulzarea Ordinului iezuit din multe ţări europene. Până atunci, iezuiţii
beneficiaseră de mare prestigiu, exercitând o influenţă uriaşă asupra elitelor politice, mai ales
datorită reţelelor de şcoli în care se pregăteau viitoarele elite. Dar disciplina lor, dependenţa faţă de
Roma, organizarea internă asemănătoare cu cea a unei structuri militare, un model de recrutare care
tinde să excludă aristocraţia tradiţională, capacitatea de a opune o rezistenţă dârză la orice încercare
reformatoare, fac din Ordinul înfiinţat de Ignacio de Loyola un element de deranj pentru elita
politică a multor ţări. Prima ţară care decretează expulzarea Ordinului iezuit este Portugalia (1759),
deranjată de apărarea independenţei misiunilor iezuite din Paraguay (eveniment ecranizat în
celebrul film The Mission din 1986). Cinci ani mai târziu, în anul 1764, Franţa urmează exemplul
portughez, , iar în 1767 aceeaşi măsură este adoptată şi de regele Spaniei. Expulzarea Ordinului este
urmată de preluarea patrimoniului acestuia de către Stat, iar presiunea opiniei publice, combinată cu
interesele Statelor, îl determină pe papa Clemente al XIV-lea să decreteze suprimarea Ordinului în
anul 1773.
Absolutismul iluminat se manifestă şi într-un alt sector fundamental, cel administrativ, dorind să
eficientizeze şi să raţionalizeze aparatul birocratic al Statului. Obiectivele principale ale mişcării
reformatoare sunt: definirea exactă a competenţelor Statului şi a fiecărui organism administrativ în
parte; centralizarea procesului decizional; reorganizarea jurisdicţională prin procese de codificare
capabile să reducă particolarismele locale; eficientizarea culegerii şi redistribuirii resurselor
economice. Pentru a atinge rezultatele dorite, aparatul birocratic al Statului este modificat, luând
astfel naştere o structură bazată pe ministere, care funcţionează şi în zilele noastre. În special,
atenţia autorităţilor se îndreaptă spre aaspectele legate de finanţele publice. O parte semnificativă a
veniturilor continuă să fie destinată cheltuielilor militare, şi tocmai nevoia de a sana finanţele
Statelor, după o perioadă îndelungată de conflicte, produc cele mai multe solicitări privind
reorganizarea sistemului fiscal. Acest efort este favorizat, fără îndoială, de cei aproape treizeci de
ani de pace care decurg de la încheierea Războiului de Şapte ani la războaiele din cadrul Revoluţiei
franceze.
În domeniul economic, o atenţie sporită este acordată agriculturii, nu doar pentru că această
continuă să fie considerată ca fiind cel mai profitabil sector productiv, ci mai ales datorită faptului
că este necesar să se răspundă la o cerere crescândă de produse alimentare, determinată la rândul
său de creşterea demografică.

162
 Din punctul de vedere cronologic, absolutismul iluminat se încadrează într-o conjunctură
favorabilă pentru economia europeană. Pe de altă parte, identificarea unei legături prea strânse între
dezvoltarea economică şi socială şi efortul reformist, pare a fi o explicaţie prea simplistă. Franţa şi
Anglia, care se bucură de cele mai mari rezultate economice, rămân din multe puncte de vedere, şi
din motive diferite, în afară mişcării reformatoare. Trebuie apoi subliniat faptul că reformele
începute de sistemele de absolutism iluminat nu depăşesc anumite limite, deoarece acesta ar fi
subminat structura socială pe straturi, punând astfel în discuţie însaşi legimitate a monarhiilor
tradiţionale.

17.8 Reformismul în Prusia, Austria şi Rusia

Prototipul suveranului absolut iluminat este, fără îndoială, Frederic al II-lea al Prusiei, care de-a
lungul vieţii sale întreţine relaţii strânse cu reprezentanţi ai Iluminismului francez precum Voltaire
şi D’Alembert. În doctrinele acestora, regele prusac întrezăreşte mijlocul potrivit pentru creşterea
resurselor financiare şi, ca atare, a puterii politice şi militare a Statului pe care îl conduce. Printre
măsurile implementate, Frederic al II-lea promovează colonizarea de noi teritorii, favorizează
dezvoltarea comerţului, asigură ca funcţia judecatorească să fie exercitată exclusiv de către
instituţiile Statului. Aceste reforme nu se traduc, însă, într-o schimbare radicală a structurii socio-
ecoomice, care rămâne dominată de aristocraţia funciară (junker). Politica lui Frederic al II-lea este
menită să stimuleze iniţiativa economică a acestei stări sociale, favorizând astfel transformarea ei
într-o clasă de mari antreprenori în domeniul agriculturii.
Şi Ecaterina a II-a a Rusiei întreţine relaţii strânse cu intelectualii iluminişti. Printre lecturile sale
preferate se numără Despre infracţiuni şi pedepse (Dei delitti e delle pene) a lui Cesare Beccaria şi
Spiritul legilor (L’Esprit des lois) a lui Montesquieu. Cu toate acestea, încercarea ţarinei de a pune
în aplicare reformele teoretizate de curentul iluminist întâlnesc rezistenţa puternică a aristocraţiei
pământene, care determină până la urmă eşecul procesului reformist. În anul 1767, Ecaterina
convoacă o comisie legislativă, însarcinată să studieze problemele cu care se confruntă Rusia, şi să
propună reformele necesare pentru a le rezolva. În ciuda declaraţiilor de principiu conţinute în
decretul de numire, inspirat la principiile iluministe, programul ţarinei rămâne mai mult în sfera
intenţiilor. Aristocraţia păstrează neschimbată poziţia lor socială, iar iobagia nu este atinsă de
procesul reformist. În consecinţă, societatea rusă rămâne împărţită într-un grup de mari proprietari,
deţinători ai unei puteri nemarginite, şi o masă de ţărani lipsiţi de orice drept sau libertate.
Din acest profund dezechilibru social apare o nouă, mare revoltă ţărănească. Susţinând eliberarea
iobagilor şi împărţirea marilor proprietăţi, un cazac de pe Don, Emelian Pugaciov, organizează o
uriaşă armată care conduce o acţiune de gherilă care se desfăşoară în perioada 1773-1775, ajungând

163
să ameninţe stabilitatea imperiului ţarist. Înfrângerea militară suferită în anul 1774 este urmată de
tradarea cazacilor, care îl iau ostatic pe Pugaciov şi îl predău ruşilor, care îl condamnă la moarte,
sentinţa fiind executată pe 10 ianuarie 1775. Această revoltă are, printre altele, consecinţa de a opri
cu totul procesul reformist. Tabloul societăţii ruseşti, pe care comisia legislativă numită de
Ecaterina a II-a nu fusese capabilă să-l schiţeze, este realizat câţiva ani mai târziu, în 1790, de către
Radiščev în lucrarea sa Călătoria de la Sankt Petersburg la Moscova, în care printre marile
probleme cu care se confruntă ţara, se numără prepotenţa aristocraţiei feudale, corupţia
administraţiei imperiale, iobăgia care domneşte în mediul rural. Poziţiile exprimate de Radiščev,
considerate prea radicale de elita rusă, se traduc într-o condamnare la moarte, ulterior preschimbată
în zece ani de exil.
Activitatea reformistă apare mai intensă în domeniile Habsburgilor, caracterizate de o mare
varietate de structuri sociale şi de tradiţii istorice. În timp ce în Lombardia şi Ţările de Jos se afirmă
treptat un model de capitalism agrar, în Ungaria şi Croaţia iobagia continuă să fie un fenomen
comun. În aceste condiţii, pentru Viena este cât se poate de greu să aplice un program de reforme
unitar. Acest efort de uniformizare a Imperiului este asumat cu precadere de Maria Terezia înainte,
şi de fiul său Iosif al II-lea apoi. Maria Terezia abordează în special chestiunea uniformizării
sistemului fiscal, promovând în primul rând completarea unui recensamânt general al proprietăţilor
supuşilor săi, înfiinţând cadastrul, un instrument prin care sarcina tributară este redistribuită pe baze
de echitate mai mari decât în trecut. Administraţia financiară şi judiciară este centralizată, iar
relaţiile economice şi comerciale dintre domeniile Imperiului sunt incentivate prin încrementarea
reţelelor rutiere. În domeniul religios, Maria Terezia nu abordează problema relaţiilor dintre Stat şi
Biserică, iar dacă aboleşte Inchiziţia, păstrează un sistem de discriminare a evreilor şi protestanţilor.
Pe plan social, pe de altă parte, nu se atinge de privilegiile feudale, şi nici nu desfiinţează iobăgia.
Mult mai radical pare a fi opera reformistă a lui Iosif al II-lea. Adoptând ideiile fisiocratice,
încearcă să pună în aplicare principiul libertăţii muncii, favorizând abrogarea iobăgiei, desfiinţarea
breslelor, suprimând monopolurile comerciale şi privilegiile nobiliare. Pe plan religios, în anul 1781
emană un edict imperial care elimină discriminarea supuşilor necatolici, şi propune să pună sub
controlul Statului instituţiile ecleziastice, încercând să constituie o Biserică naţională. În cadrul
acestei politici, aproape toate mănăstirile care nu desfăşoară activităţi educaţionale sau caritabile
sunt desfiinţate, iar bunurile lor sunt preluate de către Stat, fiind folosite pentru susţinerea financiară
a structurilor ecleziastice statale, precum şi pentru extinderea învăţământului laic şi pentru asigurări
sociale.
Obiectivul asumat de Iosif al II-lea poate fi sintetizat în lupta împotriva tuturor particolarismelor,
fie ele de natură feudală, ecleziastică sau chiar naţională. Reacţia naţionalităţilor, care încep să

164
apară pe scena istoriei, este extrem de puternică, obţinând printre altele sprijinul aristocraţiei şi a
clerului, care le folosesc drept instrument pentru încetinirea procesului reformist. Aceste conflicte
produc o serie de mişcări pentru prima dată cu adevărat naţionale, care ameninţă structura imperială
în ansamblul său. În Ţările de Jos, politica reformatoare, în special în domeniul religios, produce o
revoltă cu caracter naţional care aduce la proclamarea independenţei şi la naşterea Belgiei moderne
(1787). O mişcare asemănătoare începe să se contureze şi în alte zone ale Imperiului, în Italia şi mai
ales în Ungaria, unde mişcarea naţională a maghiarilor produce reacţia celorlalte naţionalităţi
convieţuitoare, printre care deosebit de importante sunt cele ale croaţilor, cehoslovacilor şi
românilor.
Bolnav, în anul 1790 Iosif al II-lea este obligat să anuleze o serie de măsuri adoptate de-a lungul
domniei sale. Succesorul său, Leopold al II-lea, continuă opera de distrugere a reformelor introduse
de Iosif al II-lea, iar printr-o politică bazată pe forţă şi concesii, reuşeşte să recupereze o parte din
provinciile răzvrătite. Cu toate acestea, iosefinismul – cum este denumită mişcarea reformatoare
începută de Iosif al II-lea – pune în mişcare o serie de forţe sociale interesate la un proces de
schimbare a relaţiilor politice, economice şi sociale, favorizând astfel progresul Imperiului. Acestea,
însă, nu se dovedesc a fi suficient de puternice încât să determine dezvoltarea unitară a tuturor
teritoriilor imperiale, sau să elimine pretutindeni sistemul feudal moştenit din vechiul regim.

165
 Capitolul XVIII
REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ

18.1 Principiile generale

Revoluţia industrială apare în Anglia, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca urmare a unor schimbări
radicale în sistemul de producţie. Termenul de „revoluţie”, folosit pentru a descrie acest proces, nu
face trimitere la viteza cu care acesta se realizează cât, mai de grabă, la caracterul său ireversibil şi
radical. Într-un timp relativ scurt, un sistem economic şi social imuabil este înlocuit cu o etapă de
dezvoltare economică fără precedente, caracterizată de o creştere din ce în ce mai accentuată, care
nu mai este supusă limitărilor impuse de presiunea demografică. Trecerea de la economia agrară şi
artizanală la una industrială, bazată pe fabrica, se afirmă treptat şi pe continentul european, deşi cu
modalităţi diferite. Consecinţele nu se resimt, însă, doar pe planul economic; structurile sociale,
sistemele politice, inclusiv comportamentul individual şi colectiv, intră într-o etapă de schimbări
radicale care introduc la epoca contemporană.
Răspândirea sistemului economic industrial, dezvoltarea industriei şi a serviciilor în detrimentul
agriculturii, apariţia noilor clase sociale (burghezia şi proletariatul), sunt doar câteva dintre
schimbările produse în lumea occidentală dezvoltată începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Din aceste motive, istoriografia occidentală a adoptat revoluţia industrială şi revoluţia franceză ca
evenimente periodizante, prin care se determină trecerea de la epoca modernă la cea contemporană.
O epocă care, în ciuda dezechilibrelor şi contrastelor existente, înseamnă îmbunătăţirea nivelului de
trai, reducerea mortalităţii şi creşterea aşteptării de viaţă, ameliorarea condiţiilor sanitare. O epocă
dominată de mitul progresului, nesfârşit şi nemărginit, şi de o mentalitate nouă, predispusă la
schimbări continue.

18.2 Factorii schimbării

Dar de ce revoluţia industrială îşi face apariţia tocmai în Anglia? Care au fost factorii specifici care
au contribuit la apariţia ei? La aceste întrebări, a încercat să ofere un răspuns istoriografia, care de
mai bine de un veac dezbate subiectul. La sfârşitul secolului al XVII-lea, Anglia prezintă multe
aspecte asemănătoare cu cele ale celorlalte ţări europene: activitatea economică principală este
agricultură, în care lucrează cea mai mare parte a populaţiei; activităţile industriale, şi în special
cele textile în care Anglia se specializase încă din secolul al XVI-lea, sunt organizate prevalent la
nivel de producţie la domiciliu, iar unitatea de producţie predominantă este familia; producţia este
destinată în cea mai mare parte autoconsumului, iar doar o parte reziduală, minimă este destinată să
fie comercializată, din cele mai multe ori intrândîntr-un circuit mercantil de tip local sau, în cel mai

166
bun caz, regional; infrastructurile necesare comerţului sunt încă slab dezvoltate; veniturile,
individuale şi naţionale, prezintă o tendinţă de stagnare, cu mici schimbări de la un secol la celelalt;
creşterea economică este limitată de relaţia, aproape imuabilă, între populaţie şi resurse alimentare.
Cu toate acestea, Anglia prezintă şi diferenţe fundamentale faţă de restul Statelor europene.
Specifice Angliei sunt: dezvoltarea comerţului; caracteristicile sistemului agricol; creşterea
demografică; modelul politic deosebit. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, comerţul englez
intăreşte poziţiile sale la nivelul global, iar această tendinţă se menţine până la sfârşitul veacului, cu
o uşoară inversare în timpul războiului de independenţă american. La sfârşitul secolului, exportul
reprezintă ca. 15% din venitul naţional, dublând cotele de la începutul veacului. Reducerea
riscurilor în traficile comerciale maritime şi consecventa creştere a profiturilor, însoţite de politica
guvernului englez menită să reducă puterea marilor companii monopoliste, permite extinderea
sectorului comercial la forţe economice şi sociale noi. Totodată, creşterea activităţilor comerciale
determină dezvoltarea serviciilor financiare şi de asigurare, Londra devenind în scurt timp centrul
economic şi financiar al Europei. Controlul englez asupra comerţului internaţional este important,
ca şi precondiţie a revoluţiei industriale, nu numai pentru că determină acumularea de capital
necesară pentru a fi reinvestită în activităţile productive, ci şi pentru că pune la dispoziţia
manufacturilor britanice materii prime ieftine, printre care deosebit de important este bumbacul,
folosit în producţia de textile. Dincolo de aspectele pur economice, dezvoltarea comerţului este
importantă şi dintr-un alt punct de vedere, ea favorizând apariţia unei mentalităţi antreprenoriale
noi.
Schimbările nu privesc, însă, doar sectorul comercial. În agricultură, chiar dacă cu diferenţe la
nivel regional, sistemul productiv şi structura proprietăţii sufără schimbări semnificative.
Proprietatea pământurilor se concentrează în mâinile proprietarilor mari şi mijlocii, acest proces
determinând apariţia unor unităţi de producţie mai mari, exploatate de multe ori folosind criterii
antreprenoriale şi recurgând la muncitori salariaţi. Astfel, figuri profesionale tradiţionale, precum
cele ale micilor proprietari, se reduc din punct de vedere cantitativ, fiind înlocuite de o nouă clasă
de muncitori agricoli. Această schimbare a structurilor sociale şi economice tradiţionale, care se
datorează în mare parte procesului de enclousure (îngrădire), este însoţită de introducerea de noi
tehnici şi tehnologii care favorizează creşterea productivităţii, şi în consecinţă a profitului.
Ansamblul acestor factori determină o puternică creştere a producţiei, cu o progresivă reducere a
ratei destinate autoconsumului şi, în consecinţă, o creştere proporţională a schimburilor comerciale
pe piaţa internă, stimulate şi de dezvoltarea infrastructurilor. Introducerea unor impozite de
drumuri, precum şi încredinţarea gestiunii infrastructurii rutiere unor privaţi, reprezintă incentivul
principal la îmbunătăţirea sistemului rutier. Un impact şi mai important îl are dezvoltarea sistemului

167
de canale navigabile, care favorizează traficul de materiale grele, precum carbunele şi fierul,
necesare pentru prima etapă de dezvoltare industrială.
În general, se poate afirma că revoluţia agrară contribuie să pună în mişcare şi să susţină procesul
de industrializare. În primul rând, pune la dispoziţia acestuia resursele alimentare necesare pentru a
susţine creşterea demografică. În al doilea rând, contribuie la formarea pieţii interne, care se
dovedeşte a fi o importantă sursă de cerere pentru produsele engelezeşti. Nu trebuie apoi trecut cu
vedere faptul că mulţi antreprenori industriali provin din rândul producătorilor agricoli, care datorită
creşterii productivităţii reuşesc să formeze capitalul iniţial necesar pentru a fi reinvestit în
activităţile manufacturiere. Ultimul aspect care merită menţionat, este legat de faptul că creşterea
productivităţii agricole pune la dispoziţia industriei nascânde un surplus de manoperă ieftină,
reprezentată de acei oameni care nu mai găsesc de lucru în mediul rural, hotărând astfel să migreze
înspre oraşele industriale. Acest val de migraţii interne, care prezintă dimensiuni semnificative deja
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pune bazele apariţiei unei clase sociale noi, proletariatul
industrial.
Într-adevăr, creşterea populaţiei este un fenomen care prezintă o legatură strânsă cu
transformările care interesează lumea rurală. Nu este, deci, surprinzător că, în cadrul unui fenomen
care se desfăşoară la scară continentală, Anglia reprezintă cazul cel mai semnificativ, trecând de la
ca. 6 milioane de locuitori în anul 1740, la peste 14 milioane în anul 1830. O creştere care se
datorează unui dublu fenomen, de creştere a natalităţii – consecinţă a scăderii vârstei la care se
consumă căsătoriile – şi de scadere a mortalităţii. Iniţial, sporirea demografică se produce în paralel
cu schimbările survenite în structura economică şi productivă, şi în unele cazuri chiar le anticipează;
ulterior, însă, este susţinută de creşterea generalizată a economiei.
Acest ansamblu de mtivaţii economice nu este, însă, exaustiv pentru a explica motivele care au
favorizat apariţia, tocmai în Anglia, a noului sistem de producţie de tip industrial. Alături de
aspectele economice, este oportun să amintim unele specificităţi referitoare la sistemele politic şi
social, precum şi aspectele care ţin de climatul cultural. Aceste motivaţii se pot rezuma în
următoarele aspecte: stabilitatea politică; centralitatea Parlamentului; libertatea de care se bucură
societatea civilă, atât pe plan cultural, cât şi economic. Un rol fundamental de stimulare a noilor
organizaţii productive şi a noilor tehnologii este jucat tocmai de această din urmă, care solicită
schimbările necesare pentru afirmarea unui nou model de dezvoltare economică, bazat pe
introducerea inovaţiilor tehnologice şi pe fabrica ca şi loc de producţie.

168
18.3 Progresul tehnologic
Prima perioadă de afirmare a sistemului industrial este caracterizată de introducerea unui număr
însemnat de noi invenţii, deşi – trebuie lămurit – acestea nu au exercitat o influenţă prea mare în
declanşarea procesului de industrializare. Dimpotriva, la o analiză mai atentă, se dovedeşte că sunt
tocmai nevoile noi ale sistemului de producţie industrial cele care favorizează introducerea de noi
tehnici în procesul productiv. Astfel, cum a subliniat economistul austriac Joseph A. Schumpeter,
nu sunt invenţiile în sine cele care determină schimbarea modelului economic, ci aplicarea lor
practică; cu alte cuvinte, importante nu sunt invenţiile, ci inovaţiile introduse în procesul de
producţie. Din acest punct de vedere, revoluţia industrială reprezintă momentul de trecere de la o
epocă în care invenţiile sunt sporadice, la una caracterizată de un flux constant şi crescând de
transformări tehnice, capabile să genereze o schimbare radicală în stilul de viaţă şi în mentalitatea
indivizilor şi în cel al colectivităţilor.
Primele invenţii, capabile să determine o schimbare semnificativă a sistemului de producţie, sunt
introduse în domeniul textil. Etapa ulterioară a procesului de modernizare tehnologică este
caracterizată de folosirea aburului ca forţă motrice, care permite amplasarea fabricilor departe de
resursele idrice, energia necesară funcţionării aparatelor mecanice fiind garantată până atunci de
morile amplasate de-a lungul unor fluvii sau râuri. O dată cu perfecţionarea acestei tehnologii,
datorată invenţiilor lui James Watt, creşte şi folosirea forţei motrice generată de un combustibil,
carbunele, de care Anglia deţine ample rezerve naturale. Aburul şi carbunele devin, deci, doi factori
principali ai progresului. Pe de altă parte, inovaţiile caracteristice pentru această epocă nu sunt
rezultatul unor cercetări ştiinţifice, ci mai curând soluţii practice la probleme concrete.

18.4 Industria textilă

Sectorul productiv care beneficiază iniţial de noile tehnici şi tehnologii este cel textil, în special cu
privire la prelucrarea bumbacului. La începutul revoluţiei industriale, Anglia se află pe primele
poziţii în ceea ce priveşte prelucrarea lânii, iar bumbacul este folosit în special pentru prelucrarea
unor materiale textile mixte. Producţia se desfăşură aproape în integralitate la domiciliu; muncitorii
primeau materiile prime şi returnau produsul finit. Calitatea acestor produse era însă slabă, şi în
niciun caz nu putea să concureze cu alte produse provenind în special din Asia. Expansiunea
comercială engleză care se înregistrează la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a
veacului următor, precum şi îmbunătăţirea sistemului de relaţii cu coloniile extra-europene, pun la
dispoziţia producătorilor englezi o cantitate mai mare de materii prime, punând astfel premisele
necesare procesului de industrializare.

169
 Cu toate acestea, singura disponibilitate de materii prime nu este suficientă pentru a explica
schimbarea radicală care se produce în sistemul productiv englez. Alte elemente sunt la fel de
importante, contribuind să explice motivele acestei evoluţii. În primul rând, lipsa de tradiţie în
producţia de produse de bumbac reduce rezistenţele opuse introducerii de noi tehnologii. Apoi,
prelucrarea industrială a bumbacului se bazează pe inovaţii tehnologice relativ ieftine, care nu cer
mari investiţii, garantând totodată un profit sporit. Industria nascândă are apoi nevoie de o cantitate
însemnată de manoperă nespecializată; satisfacerea acesteia este garantată de sporirea demografică
şi de posibilitatea de angajare a femeilor şi copiilor. Creşterea şi ieftinirea producţiei facilitează, în
cele din urmă, expansiunea cererii; cantitatea mai mare de produse determină o scădere a preţurilor
bunurilor, care devin astfel accesibile unui număr mai mare de consumatori, iar creşterea cererii
subsecvente se traduce într-o ulterioară sporire a producţiei, punând astfel în mişcare un cerc virtuos
capabil să producă creşterea şi, în cele din urmă, dezvoltarea economică.

18.5 Industria metalurgică

Industria metalurgică engleză trece printr-un proces de expansiune accelerat, care coincide în mare
parte cu etapa de accelerare a revoluţiei industriale; această coincidenţă se datorează faptului că
fierul devine curând una din materiile prime necesare pentru susţinerea procesului de
industrializare. Mecanizarea producţiei, care caracterizează a două etapă a revoluţiei industriale,
depinde de investiţiile realizate în construcţia de noi aparate, realizate în cea mai mare parte din fier.
Industria metalurgică face faţă cererii crescânde în parte modificând structura sa productivă, dar mai
ales introducând noi tehnologii în procesul productiv. Acest sector, care trecuse printr-un proces de
modernizare a producţiei încă din secolul al XVI-lea, cunoscuse o perioadă de criză îndelungată,
datorată în mare parte calităţii slabe a fierului englez, precum şi disponibilităţii reduse de surse
energetice. Drept consecinţă, de-a lungul secolului al XVII-lea se asistă la o creştere progresivă a
importurilor de materiale feroase, în special din Suedia, care determină stagnarea industriei locale.
Această situaţie se schimbă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, datorită introducerii maşinilor
alimentate cu aburi, cât şi a unor inovaţii tehnologice care permit folosirea minereului englez la un
preţ simţitor redus. Introducerea inovaţiilor tehnologice favorizează sporirea producţiei de fontă, iar
la începutul secolului al XIX-lea Anglia devine unu dintre principalii exportatori de materiale
feroase. Fierul devine atât de important, încât se transformă în simbolul unei noi epoci.

18.6 Schimbările sociale

Afirmarea sistemului de producţie bazat pe fabrica transformă radical metodele de producţie şi
formele de organizare a muncii. În Anglia, până la jumătatea secolului al XVIII-lea munca se

170
desfăşura în cadrul atelierelor artizanale, organizate în cadrul oraşelor, unde erau supuse breslelor,
sau în mediul rural, unde metoda de producţie principală era cea la domiciliu. Întroducerea
maşinilor şi a aburului aduce la progresiva desfiinţare a acestui sistem de producţie, iar muncitorul
lasă de o parte toate activităţile specifice întreprinderii familiale, fabrica devenind singura sursă de
venit pe care o mai are. Dincolo de aceste aspecte, industrializarea introduce şi o crescândă
împărţire a muncii. Astfel, în timp ce procesul productiv în ansamblul său se complică, singurele
etape în care acesta este organizat tinde să se simplifice.
Sistemul bazat pe fabrica produce schimbări şi în ceea ce priveşte geografia economică şi
socială. Imaginea oraşelor şi mediul în ansamblul său suferă modificări radicale, de multe ori
ireversibile. Activitatea de muncă se concentrează treptat în unele centre urbane, care cresc simţitor,
în timp ce mediul rural înconjurător se specializează în producţia de bunuri cerute de oraşele vecine.
În oraşele industrializate, îşi fac apariţia noi cartiere destinate să găzduiască manopera provenind
din mediul rural vecin; aceste cartiere muncitoreşti, aflate la marginea oraşului, sunt foare diferite
de cele tradiţionale, şi de obicei sunt lipsite de orice fel de servicii. Acest proces aduce la naşterea
unei noi clase sociale, proletariatul industrial, care se formează în mod lent şi complicat, datorită
faptului că în perioada incipientă a Revoluţiei industriale se păstrează o oarecare formă de legislaţie
socială tradiţională, care limitează apariţia unei pieţi a forţei de muncă cu adevărat liberă; pe de altă
parte, trebuie subliniate şi rezistenţele pe care muncitorii înşişi le opun procesului de producţie din
fabrică, destinat să modifice radical obiceiurile, tradiţiile, stilul de viaţă şi chiar identitatea socială a
muncitorilor. Introducerea sistemului productiv industrial impune condiţii de muncă foarte grele.
Orarul de muncă oscilează între un minim de 12 şi un maxim de 16 ore, iar simplificarea procesului
productiv face posibilă angajarea copiilor şi femeilor, de obicei plătiţi mai puţin decât bărbaţi şi
supuşi unui nivel inuman de exploatare.
Apariţia noilor conglomerate urbane locuite de muncitorii industriali produce modificări şi pe
plan social. Deşi nu se poate vorbi, cum a fost făcut în trecut, de o relaţie de cauzalitate între
formarea noilor cartiere muncitoreşti şi apariţia proletariatului urban, nu poate fi negat totuşi că o
relaţie între cele două fenomene există. Pe de o parte, viaţa comună în cadrul acestor cartiere,
împreuna cu noile modalităţi de agregare socială, fac ca nevoile oamenilor să devină comune; pe de
altă parte, intensificarea relaţiilor interumane facilitează răspândirea sentimentului unui destin
comun. De aici, apar treptat noi forme de analiză şi de acţiune politică, care fie susţin nevoia unor
schimbări radicale în special în relaţiile de muncă, fie aduc la apariţia unor mişcări de contestaţie la
noul sistem de producţie şi de organizare socială.
Introducerea noului sistem de producţie determină şi apariţia unor reacţii care, alocuri, asumă
forme violente. Aceste rezistenţe se înregistrează mai ales în rândul muncitorilor la domiciliu,

171
artizanilor şi zilierilor din domeniul textil, care văd ameninţate activităţile lor şi, ca atare,
posibilitatea de a aduce un venit suplimentar gospodăriilor lor. În rândul acestor grupe se
răspândeşte o mişcare, deosebit de vehementă, denumită luddism de la liderul său Ned Ludd.
Această mişcare reprezintă una din primele – şi cu siguranţă din cele mai importante - forme de
opoziţie socială organizată. Luddiţii, organizaţi în bande secrete şi bine disciplinate, se opun în
special procesului de introducere a noilor tehnologii industriale, bazate pe mecanizarea producţiei,
principala formă de luptă fiind distrugerea aparatelor de producţie, considerate ca fiind cauza
principală a şomajului şi a scăderii salariilor. Împotriva acestei mişcări, guvernul britanic adoptă o
legislaţie penală extrem de restrictivă, extinsă ulterior tuturor formelor de protest, ajungând în anul
1812 să introducă pedeapsa capitală pentru luddiţii. Ca urmare, mişcarea este învinsă, ea lasând
totuşi locul unor forme noi şi mai puţin radicale de organizare, precum societăţile muncitoreşti de
autoajutorare sau a cartelelor de categorie (trade unions), care reprezintă prima formă de organizare
sindicală, revendicând totodată şi recunoaşterea drepturilor politice pentru clasă proletară.

18.7 Probleme şi perspective ale societăţii industriale

Schimbările economice şi sociale introduse de procesul de industrializare solicită o regândire
teoretică asupra subiectelor precum participarea politică şi reforma socială. În aceste domenii se
afirmă radicalismul englez, care se afirmă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului
al XIX-lea. Acest curent nou aduce la o regândire a filosofiei politice, punând un accent deosebit pe
utilitatea activităţii individuale şi instituţionale, de unde denumirea de „utilitarism”. Reprezentantul
principal al acestui curent este filosoful Jeremy Bentham, potrivit căruia acţiunea morală este
determinată de utilitate, şi poate fi evaluată în funcţie de placerea sau durerea pe care i-o provoacă
omului. Acelaşi criteriu de evaluare poate fi aplicat şi procesului legislativ, care trebuie să
urmărească binele public, adică să garanteze „cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de
persoane cu putinţă”. Pentru a fi eficientă, acţiunea politică trebuie să se fundamenteze pe acest
criteriu, nu pe principii universale şi imuabile, şi trebuie evaluată în funcţie de îmbunătăţirile
concrete pe care le poate produce. Curentul utilitarist este alcătuit, la începutul secolului al XIX-lea,
de un grup extins care cuprinde intelectuali laici, industriali liberali şi o parte a noilor organizaţii
muncitoreşti, interesaţi să propună un program de reforme menit să coreleze legislaţia engleză cu
noua situaţie socială.
Dacă această este situaţia din Anglia, pe continentul european situaţia apare diferită, iar
economia europeană este caracterizată, cel puţin până la jumătatea secolului al XIX-lea, de tendinţe
contradictorii, în care domină o realitate pre-industrială lipsită de semne clare de ruptură faţă de
societatea de ancien régime. O realitate care fără îndoială este înapoiată în comparaţie cu cea

172
engleză, şi care din acest motiv va fi obligată să se modernizeze, adoptând treptat caracteristicile
specifice ale capitalismului industrial.

173
 Capitolul XIX
REVOLUŢIA AMERICANĂ

19.1 Perioada marilor schimbări

Politica de reforme condusă de suveranii „iluminaţi” nu reuşeşte să rezolve contradicţiile
fundamentale determinate de menţinerea rămăşiţelor feudale şi a absolutismului într-o societate în
care burghezia a devenit treptat motorul dezvoltării economice şi sociale. Eşecul modelului
reformist aduce la o radicalizare a luptei sociale şi politice, răsturnarea sistemului absolutist şi a
societăţii de ancien régime fiind realizată pe cale revoluţionară, atât pe plan politic şi social, cât şi
pe cel economic. Pe plan economic, schimbarea se produce prin procesul de industrializare descris
anterior; pe cel politic şi social, cel mai important eveniment este reprezentat de revoluţia franceză,
care aduce pe prim plan burghezia, reducând totodată hegemonia socială, politică şi economică
deţinută până atunci de aristocraţia tradiţională şi de cler. Aceste două evenimente majoare, care în
multe istoriografii sunt considerate ca fiind momentul de trecere de la epoca modernă la cea
contemporană, sunt precedate de revoluţia condusă de coloniile americane pentru dobândirea
independenţei de către Anglia, un eveniment care îşi are rădăcini în mişcarea iluministă şi în
principiile de egalitate şi libertate pe care această le promovează, precum şi în nevoile de dezvoltare
economică care apar de-a lungul secolului al XVIII-lea.
Potrivit concepţiilor mercantiliste, coloniile au funcţia de a favoriza dezvoltarea economică a
metropolei, punând la dispoziţia materiile prime necesare procesului productiv şi reprezentând
totodată o piaţă de desfacere pentru produsele finite, comercializate într-un sistem de tip
monopolist. În secolul al XVIII-lea, acest sistem de relaţii economice începe să fie supus criticii, iar
în cadrul mişcării iluministe şi a şcolii fiziocratice îşi face apariţia un curent anti-colonialist. Aceste
critici rămân, însă, lipsite de orice efect real în Europa, unde doctrina mercantilistă rămâne
dominantă, susţinând teoria şi practica colonialiste. Doar iniţiativa coloniilor ar fi putut produce o
schimbare, dar în general o astfel de evoluţie este împiedicată de inferioritatea în care se află
coloniile în relaţiile lor cu metropolă.

19.2 Conflictele între Anglia şi coloniile americane

Acest cerc vicios al relaţiilor metropolă-colonii este rupt, pentru prima dată de coloniile engleze din
America, ca urmare a Războiului de Şapte ani. Eforturile depuse de coloniştii americani pentru a
pune în mişcare o activitate productivă independentă, bazată pe libertatea de comerţ şi pe
prelucrarea materiilor prime disponibile, fuseseră până atunci împiedicate de legislaţia engleză, care
menţinuse un sistem de tip monopolist. Incapacitatea autorităţilor britanice de a implementa un

174
sistem de controale eficient determină, însă, nerespectarea normelor de către colonişti, iar în ciudă
obstacolelor, activitatea productivă se dezvoltă în coloniile americane, favorizând un prim val de
migraţii din mai multe ţări europene. Coloniştii englezi sunt majoritari în coloniile din nord
(Massachussetts, Connecticut, Rhode Island, New Hampshire), iar economia este organizată aici pe
model european, fiind caracterizată de varietatea culturilor agricole şi pe dezvoltarea sistemului
industrial. În cele patru colonii din centru (New Jersey, New York, Delaware şi Pennsylvania),
englezii sunt per ansamblu minoritari, iar sistemul economic este bazat pe exportul de grâu şi
cherestea. Coloniile din sud (Virginia, Maryland, Carolina din Nord, Carolina din Sud şi Georgia)
sunt cele mai bogate şi dens locuite, deşi un număr mare de locuitori este reprezentat de sclavi,
folosiţi în marile plantaţii, care reprezintă structura productivă de bază pentru exportul de produse
precum bumbacul, orezul, tutunul şi indigo-ul, acesta din urmă fiind folosit în industria textilă
engleză.
Varietatea etnică a coloniilor reprezintă fără îndoială unu dintre motivele principale care au
favorizat detaşarea coloniilor de metropolă, alături de alţi factori care au exercitat un rol
determinant în acest proces. Printre aceste cauze, se numără şi războiul colonial care opusese Franţa
şi Anglia, determinat de elanul expansionist al coloniştilor nord-americani spre vest. La sfârşitul
războiului, guvernul englez interzice formarea de noi aşezări în teritoriile nou-cucerite, declarate
teritorii imperiale şi ca atare supuse admnistraţiei directe engleze. Imediat după aceea, parlamentul
londonez creşte taxele vamale asupra unui număr mare de produse importate de către colonii şi
impune o taxă de timbru asupra actelor legale şi comerciale, precum şi asupra publicaţiilor
periodice. Presiunea fiscală sporită nu reprezintă o noutate, dar de dată această autorităţile britanice
introduc un sistem de controale eficient, împiedicând astfel contrabanda şi evaziunea fiscală. Între
timp, însă, situaţia de ansamblu a coloniilor a suferit profunde schimbări. Experienţa războiului
împotriva Franţei şi dezvoltarea noilor forţe economice creează un sentiment de comunanţă în
rândul coloniilor şi facilitează apariţia unor interese comune. Astfel, manifestări de protest la adresa
atitudinii metropolei în relaţiile sale cu coloniile devin din ce în ce mai frecvente.
Mişcarea de rezistenţă începe declarând ilegale impozitele aprobate de parlamentul englez,
motivând această poziţie prin faptul că coloniile nu sunt reprezentate în adunarea reprezentativă
londoneză. Drept urmare, este organizat un boicot al produselor impozate, se produc ciocniri între
colonişti şi funcţionari imperiali, sunt trimise petiţii către guvern şi parlament. Desigur, majoritatea
coloniştilor care aderă la revoltă nu doresc secesiunea, deşi încep să apară aripi radicale care
promovează independenţa ca fiind singura cale posibilă pentru a rezolva problemele coloniilor.
Printre personalităţile active în acţiunea de popularizare a ideilor independentiste, deosebit de

175
important este Benjamin Franklin, ales ca să reprezinte doleanţele coloniştilor în faţa parlamentului
englez.

Cele treisprezece colonii americane la sfârşitul epocii coloniale

176
19.3 Războiul de independenţă
Ca urmare a revoltei coloniştilor, guvernul britanic este obligat să revină asupra măsurilor fiscale.
Astfel, în anul 1770 toate taxele sunt abrogate, cu excepţia impozitului asupra ceaiului, păstrat în
mare parte ca gest simbolic menit să afirme din nou dreptul parlamentului de a impune taxe şi
impozite asupra coloniştilor. Conflictul se atenuează pentru o perioadă scurtă de timp; chestiunea
fiscală reprezintă, însă, doar unu dintre motivele de nemulţumire a coloniştilor. În realitate,
conflictul are motivaţii mult mai adânci, care în mare parte ţin de răspândirea ideii moderne de
naţiune, cu interesele sale specifice, cu idealuri sale, cu caracteristicile proprii specifice. Izbucnirea
unui nou val de proteste este determinată de decizia guvernului englez de a-i oferi Companiei
Indiilor monopolul comercial asupra ceaiului, excluzând astfel negustorii americani. Pe 16
decembrie 1773 ceaiul adus de trei vase comerciale engleze este aruncat în apă în portul din Boston.
Răspunsul autorităţilor britanice este blocarea portului şi înlocuirea funcţionarilor aleşi de adunarea
din Massachussetts cu alţi numiţi direct de Londra. Un alt eveniment, însă, este destinat să aprindă
revolta. În anul 1774, parlamentul englez votează aşa-zisul Quebec Act, o lege prin care se
recunoaşte francezilor din Canada libertatea de cult şi dreptul de a păstra instituţiile lor tradiţionale;
în plus, parlamentul atribuie Canadei o parte din teritoriile occidentale, la nord de fluviul Ohio. În
ochii coloniştilor americani, această decizie pare să confirme dorinţa autorităţilor britanice de a
împiedica asimilarea noilor teritorii de către coloniile existente.
În septembrie 1774 este organizat la Philadelphia un congres al reprezentanţilor coloniilor, cu
scopul de manifesta disensiunea coloniştilor de a stabili modul în care să fie condusă lupta. Înc-o
dată, calea considerată cea mai potrivită este cea a boicotului produselor englezeşti; o ciocnire între
coloniştii şi armata britanică, care se produce la Lexington în anul 1775, urmată de o luare de
poziţie a regelui George al III-lea, care îi declară pe colonişti ca fiind răsculaţi, precipită însă
situaţia. O parte însemnată a populaţiei coloniilor rămâne contrară unei rupturi a relaţiilor cu
metropola engleză, dorind să obţină recunoaşterea drepturilor coloniilor în cadrul structurilor
imperiale. Astfel, alaturi de războiul condus de o minoritate de „patrioţi” împotriva Angliei se
declanşează un alt conflict intern coloniilor. Un al doilea congres, organizat tot la Philadelphia în
anul 1775, îi încredinţează lui George Washington conducerea armatei americane. Între timp, un
comitet alcătuit de cinci reprezentanţi ai Congresului din Philadelphia pregăteşte o Declaraţie de
independenţă, promulgată pe 4 iulie 1776.
Iniţial, armata americană, alcătuită de câteva mii de oameni slab înarmaţi şi fără pregătirea
militară necesară, trebuie să se confrunte cu opoziţia partidului tory, care refuză ruperea relaţiilor cu
Anglia, şi cu ofensiva declanşată de armata britanică. Ecoul luptei americanilor ajunge între timp în
Europa, unde se organizează grupe de voluntari, din care fac parte unele personalităţi marcante ale

177
vieţii politice şi culturale continentale, printre care amintim aici francezul Gilbert du Motier,
marchiz de La Fayette, ofiţerul prusac Friedrich Wilhelm von Steuben sau polonezul Tadeusz
Kósciuszko. În ciuda dificultăţilor iniţiale, americanii obţin o primă, răsunătoare victorie la
Saratoga, în anul 1777. Această victorie are un impact deosebit asupra moralului patrioţilor
americani, dar are o importanţă şi dintr-un alt motiv. Ca urmare a înfrângerii armatei britanice,
Franţa semnează un acord cu americanii, declarând la rândul său războiul împotriva Angliei, cu
obiectivul de a recuceri teritoriile pierdute în 1763. La rândul lor, Spania şi Provinciile Unite iau
poziţie împotriva Angliei, care astfel rămâne izolată pe plan internaţional, mai ales că între timp
celelalte puteri afirmă neutralitatea lor, angajându-se totodată să respecte libertatea navigaţiei. În
anul 1780, armata americană este întărită cu un contingent de 7.500 de soldaţi francezi. Trupele
franco-americane reuşesc să blocheze la Yorktown armata britanică, care pe 19 octombrie 1781 este
obligată să se predea. Această victorie deschide calea spre negocierile de pace, care se încheie la
Versailles pe 3 septembrie 1783 cu recunoaşterea independenţei americane pe un teritoriu care se
extinde spre vest până la râul Mississipi şi la regiunea Marilor Lacuri. Pentru implicarea sa în
război, Franţa obţine înapoi unele dintre insulele Antilelor pierdute în 1763, precum şi unele baze
comerciale în Senegal, în timp ce Spania redobândeşte Florida şi insula Minorca, în Marea
Mediterană.

178
 Revoluţia americană, 1775-1781

19.4 Constituţia şi guvernul federal

Imediat după dobândirea independenţei, fostele colonii trebuie să se confrunte cu problema
structurii instiţuţionale a noului Stat, chestiune greu de rezolvat ţinând cont de diferenţele de
interese existente între Statele şi forţele sociale şi politice care promovaseră revoluţia. Nevoia de a
mobiliza toate forţele energiile posibile în efortul belic determinase, în timpul războiului, o mai

179
amplă participare populară la guvernele locale, iar lupta dintre legalişti şi independentişti provocase
o schimbare parţială a elitei politice. Mai mult, cu excepţia coloniilor Connecticut şi Rhode Island,
toate coloniile adoptaseră constituţii liberale.
Conflictele între clasele sociale şi Statele membre izbucnesc în momentul în care se pune
problema formei pe care trebuie să o aibă guvernul Uniunii. Administrarea teritoriilor nou-anexate,
statutul juridic al sclaviei, orientările de politica economică şi externă, relaţia dintre guvernul
federal şi guvernele locale, limitele sistemului reprezentativ constituie motivele principale ale luptei
politice, prin care se ajunge la organizarea noului Stat. Federaliştii, printre care se numără George
Washington şi Alexander Hamilton, susţin nevoia unui guvern central puternic, în timp ce
republicanii apără suveranitatea Statelor, lăsându-i guvernului federal doar o funcţie simbolică.
Clasele sociale înstărite susţin în principiu un sistem politic oligarhic şi centralizat, care să limiteze
suveranitatea Statelor şi să reducă efectul măsurilor democratice implementate în timpul războiului.
Cu toate acestea, interesele diferitelor grupări care alcătuiau înalta burgheziă slăbesc forţa acestui
grup.
O problemă majoră este reprezentată de teritoriile occidentale, pe care Virginia, Carolina de
Nord şi Georgia doresc să le anexeze. Depăşirea acestei surse de conflict este realizată prin decizia
de a-i încredinţa Uniunii colonizarea lor, consolidând astfel autoritatea Congresului. Printr-o
ordonanţă din 1784, Congresul împarte aceste teritorii în zone destinate să devină membre cu
drepturi depline ale Uniunii în momentul atingerii pragului de 60.000 de locuitori liberi. Cu toate
acestea, tensiunile continuă, mai ales între clasele oligarhice şi burghezia mică şi mijlocie, interesată
să elimine dezechilibrele sociale moştenite din epoca colonială. În anul 1786, aceste conflicte se
transformă într-o revoltă deschisă, izbucnită în Massachussets, care produce rezultate opuse celor
aşteptate, favorizând aplanarea conflictelor dintre burghezia negustorească şi financiară din Statele
din nord şi marii proprietari din cele meridionale. Astfel, în luna mai 1787 o Convenţie condusă de
Washington se întruneşte la Philadelphia, cu scopul de a redacta o constituţie destinată să rămână în
vigoare până în zilele noastre.
Prin acest document, Statele renunţă la o parte a puterilor lor în avantajul puterii federale, care
reprezintă naţiunea americană în integralitatea sa; guvernului federal îi revine puterea de a introduce
impozitele, de a reglementa comerţul între State, de a emite monedă, de a organiza forţele armate,
de a lua decizii în materie de politică externă. Structura instituţională este organizată după
principiile de separare şi echilibru a puterilor enunţate de Montesquieu; astfel, puterea legislativă
este atribuită Congresului, alcătuit din Camera reprezentanţilor şi de Senat; puterea executivă este
recunoscută guvernului federal, condus de un preşedinte dotat de puteri extinse şi care nu este
responsabil în faţa Congresului; puterea jurisdicţională este încredinţată magistraturii, controlată de

180
Curtea Supremă, la rândul său numită de preşedinte. Camera reprezentanţilor este singura instituţie
aleasă prin sufragiu direct, drepturile politice fiind atribuite pe baza cenzitară, iar numărul
reprezentanţilor aleşi de fiecare Stat fiind determinat de numărul alegatorilor. În Senat, dimpotriva,
fiecare Stat este reprezentat de doi senatori, aleşi de către adunările reprezentative locale. Aceste
norme constituţionale sunt completate în 1791, de zece amendamente privind drepturile cetăţenilor.
Pe 4 martie 1789, noua Constituţie adoptată de toate cele 13 State, întră în vigoare, iar George
Washington este ales primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Formarea Statelor Unite ale Americii

181
 Capitolul XX
REVOLUŢIA FRANCEZĂ

20.1 Începutul Revoluţiei

În Franţa, opoziţia la sistemul absolutist se manifestă printr-o izbucnire revoluţionară de mari
proporţii, destinată să schimbe în mod radical sistemul politic şi social european, deschizând astfel
calea la societatea contemporană. Pentru a înţelege motivele care au adus la izbucnirea
revoluţionară din 1789, este însă nevoie să se analizeze contextul social al ţării, dar şi
circumstanţele care au adus la slăbirea autorităţii statale într-un anumit moment istoric. Faza critică
începe odată cu eşecul reformelor propuse de ministrul Anne Robert Jacques Turgot în perioada
1774-1776. Preat de dificultăţile financiare cu care se confruntă Statul francez ca urmare a
războaielor îndelungate conduse încă din perioada lui Ludovic al XIV-lea, Turgot prezintă un
program care îşi propune obiectivul de a moderniza sistemul economic introducând libertatea de
iniţiativă economică, abrogând privilegiile fiscale existente, eliminând piedicile la activitatea
productivă, reorganizând administraţia publică. Evident, acest program reformist şi modernizator
determină reacţia stărilor sociale privilegiate, clerul şi aristocraţia, care îl determină pe Ludovic al
XVI-lea să concedieze ministrul. Opoziţia nobiliară este determinată în mare parte de faptul că
aristocraţia, aflată în criză, încearcă să depăşească dificultăţile cu care se confruntă consolidând
privilegiile de care beneficiează, mai ales în detrimentul păturilor sociale inferioare, şi accentuând
totodată influenţa politică pe care o exercită asupra monarhului.
Starea generală a străturilor sociale mai mici (ţărani, muncitori, artizani) este înrăutăţită de criza
economică care loveşte Franţa în anii 1780. În ciuda motivelor de nemulţumire ale burgheziei şi ale
straturilor populare, revolta împotriva absolutismului este începută de aristocraţia, care încearcă pe
această cale să preia conducerea politică a Statului, evitând implementarea unui nou program
reformist. Situaţia financiară a Statului este însă dezastruoasă, fiind agravată de cheltuielile militare
suportate pentru a susţine războiul împotriva Angliei în America. Pentru a rezolva această
problemă, ministrul Charles Alexandre de Calonne propune un proiect care prevede introducerea
unui impozit unic asupra tuturor proprietăţilor funciare, fără deosebire de statut social. O adunare de
nobili, convocată în anul 1787, ar fi trebuit să aprobe noul impozit, evitând astfel convocarea
Stărilor Generale. Aristocraţia, dimpotriva, susţine cu tărie nevoia convocării Stărilor, singura
institituţie care, potrivit legilor fundamentale ale monarhiei franceze, poate aproba introducerea de
noi impozite. Revendicările aristocraţiei sunt susţinute de Parlamentele, dominate de nobilime, iar
mişcări insurecţionale izbucnesc la Paris şi în alte oraşe franceze. Confruntându-se cu un val de
proteste atât de vehement, regele nu are altă soluţie decât să convoace Stările Generale, care se

182
întrunesc în data de 1 mai 1789. Victoria aristocraţiei asupra monarhiei este, însă, iluzorie, deoarece
nu ţine cont de schimbările care între timp s-au produs în contextul socio-economic al ţării. În
special, nobilii şi clerul nu ţin cont de ponderea din ce în ce mai mare pe care o are burghezia în
contextul economic al Franţei.
Încă de la prima şedinţă, reprezentanţii stării a trea, care cuprinde burghezia, revendică ca ei să
fie în număr egal cu cei ai celorlalte două stări la un loc; mai mult, ei cer să se renunţe la
tradiţionalul sistem de vot pe stări (care oferea automat majoritatea aristocraţiei şi clerului, care de
obicei votau la fel), transformând Stările Generale într-o adunare reprezentativă alcătuită de
deputaţi cu drept de vot individual. Ca urmare a presiunilor exercitate, numărul de reprezentanţi ai
stării a trea este mărit, dar chestiunea votului individual rămâne nerezolvată. Între timp, un alt motiv
de conflict îşi face apariţia. Burghezia şi ţărănimea cer abrogarea tuturor privilegilor recunoscute în
mod tradiţional nobilimii. Etapa „revoltei nobiliare” este, deci, depăşită, iar noul curs al desbaterii
politice pune în pericol nu numai sistemul politic absolutist, ci întregul sistem social al Statului.
Pe 17 iunie 1789, reprezentanţii Stării a trea declanşează lupta pentru dobândirea votului
individual şi, susţinuţi de un grup de reprezentanţi ai clerului, părăsesc adunarea proclamându-se
Adunare naţională. Ludovic al XVI-lea încearcă să-i determine să revină asupra deciziei lor,
înterzicându-le să intre în sala în care urmează să se desfăşoare şedinţele. Aceştia, însă, ocupă o altă
încăpere, refuzând să o părăsească până când va fi elaborată o nouă constituţie. În mod aproape
surprinzător, majoritatea clerului îmbrăţişează revendicările Stării a trea, obligând astfel regele să
recunoască noua Adunare naţională. Din punctul de vedere juridic, sistemul absolutist este distrus,
iar noul organism reprezentativ, care din 9 iulie 1789 adoptă numele de Adunare naţională
constituantă, îşi asumă sarcina de a-i oferi ţării o nouă structură politică şi instituţională. Cedarea
regelui şi a aristocraţiei este, însă, doar aparentă; în timp ce reprezentanţii dezbat noul proiect de
constituţie, regele adună armata la Versailles – unde se desfăşoară şedinţele Adunării – cu scopul de
a impune o lovitură de stat regală. Această, însă, este împiedicată de insurecţia poporului din Paris,
care pe 14 iulie 1789 ia cu asalt Bastilia, pornind astfel Revoluţia franceză.

20.2 Intervenţia maselor populare

Cucerirea Bastilie de către masele populare reprezintă un moment de cotitură în istorie, acest
eveniment schimbând formele şi metodele luptei politice. Legătura dintre elitele revoluţionare şi
masele populare nu se realizase, până atunci, în mod atât de deschis, iar mişcările populare
precedente nu atinseseră niciodată un grad de autonomie atât de ridicat. Se poate afirma că, pentru
prima dată, masele au jucat un rol activ, de protagonist, în transformările sociale şi politice în curs
de desfăşurare. Pe de altă parte, intervenţia populară produce o serie de probleme privind conţinutul

183
şi formele revoluţiei, care reprezintă sursa principală de tensiune în cadrul curentelor politice care
susţin revoluţia. Elitele conducătoare ale mişcării trebuie să ţină cont, într-o oarecare măsură, de
revendicările şi aşteptările straturilor inferioare ale societăţii, încercând totodată să concilieze aceste
din urmă cu obiectivul final reprezentat de crearea unui sistem liberal şi burghez. Tocmai această
nevoie, determină necesitatea apariţiei unor forme noi de organizare politică, precum şi de canale
noi de comunicare între leadership şi mase.
Pentru a răspunde la aceste nevoi noi, sunt create centre populare de întâlnire şi dezbatere,
considerate ca fiind prima formă de partid politic modernă. Totodată, dezbaterea politică produce
înflorirea presei scrise, cu apariţia primelor publicaţii periodice, contribuind astfel la politicizarea
maselor sociale. Alt aspect al acestui fenomen este dat de crearea unor simboluri noi, precum şi de
utilizarea noilor mijloace de comunicare. Cocarda tricolor, drapelul naţional, cântecele
revoluţionare, sărbătorile civile, altarele patriei, contribuie la crearea şi menţinerea efervescenţei
revoluţionare, dar în acelaşi timp ajută la răspândirea ideilor revoluţionare şi la generarea de
consens în jurul lor. Simbolismul revoluţionar are o importanţă deosebită mai ales în momentul în
care Franţa este chemată să se confrunte cu coaliţia Statelor conservatoare. Ca urmare a rupturii
unităţii religioase şi a răspândirii orientărilor laiciste, multe dintre formele tradiţionale de orientare a
opiniei publice şi a conştiinţei colective sunt înlocuite cu mijloace noi de comunicare, menite să
exercite o influenţă ideală asupra maselor.
Dincolo de aceste schimbări de lungă perioadă, participarea populară la revoluţie produce şi
consecinţe imediate. Ca urmare a cuceririi Bastiliei, forţele revoluţionare ajung să controleze
administraţia capitalei, instituind o miliţie armată, denumită „gardă naţională”, sub comanda lui La
Fayette. Cea de-a două, mare consecinţă, este un prim val de expatrieri care interesează în special
liderii aristocraţiei. În fine, cea mai importantă consecinţă este răspândirea revoluţiei în oraşele de
provincie şi în mediul rural, unde populaţia ţărănească se revoltă, revedicând sfârşitul sistemului
feudal.

20.3 Regimul liberal

Adunarea naţională este surprinsă de violenţa revoltei agrare, dar evită să pună în aplicare o politică
represivă, temându-se că această ar putea deschide calea la restaurarea sistemului absolutist. Astfel,
abolirea privilegiilor feudale este acceptată, urmată fiind de hotărârea de desgfiinţare a privilegiilor
fiscale şi juridice de care se bucurau, încă, nobilii şi clerul. Între timp, pe 26 august 1789 Adunarea
naţională ratifică un document denumit „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”, un fel de
prambul al Constituţiei şi, totodată, manifestul programatic al revoluţiei. În acest document, sunt
enunţate principiile fundamentale ale regimului liberal constituţional: libertate personală; egalitate

184
în faţa legii; drept la proprietate; suveranitate populară. Diferenţele sociale sunt recunoscute, dar ele
trebuie să răspundă la criteriul utilităţii publice, fără a fi justificate prin dreptul divin sau prin
naştere. Proprietatea este declarată ca fiind un drept „inviolabil şi sacru”, iar tuturor cetăţenilor le
este recunoscut dreptul de participa la procesul legislativ, în mod direct sau prin intermediul
reprezentanţilor, cu toate că, în momentul în care aceste principii trebuie traduse în practică, dreptul
de vot este recunoscut doar cetăţenilor care plătesc un anumit nivel de impozite (vot cenzitar).
Ludovic al XVI-lea, însă, refuză să semneze atât decretele din 11 august, cât şi „Declaraţia
drepturilor”, considerându-le o ameninţare pentru viitorul politic al Franţei şi al sistemului
absolutist. Ca răspuns, masele populare se revoltă din nou, obligând regele să se mute la Paris,
părăsind curtea de la Versailles. Ca şi în iulie, alianţa între forţele burgheze şi masele populare
păstrează deschisă calea revoluţionară, dar consecinţele produse sunt mai profunde. Grupurile care
continuă să susţină necesitatea păstrării monarhiei încep să se teamă de o posibilă debordare a
revoluţiei, care riscă să depăşească obiectivele propuse. Mulţi dintre nobilii care iniţial susţinuseră
cauza revoluţionară, încep să dezerteze, iar în rândul celorlalte grupări revoluţionare, poziţiile încep
să se radicalizeze. Moderaţii constituţionalişti, conduşi de La Fayette, se uită la modelul englez,
propunând un acord instituţional între burghezie şi aristocraţie. Gruparea iacobină a lui Maximilien
Robespierre îmbrăţişează, în schimb, poziţii radicale, care ajung uneori la susţinerea modelului
republican. Straturile populare, la rândul lor, devin din ce în ce mai conştienţi de forţă lor şi de
influenţa pe care o pot exercita în procesul decizional, şi ajunge să organizeze un club (un fel de
partid politic), denumit al cordilierilor, le care conferă o mai mare consistenţă politică.
Între timp, Adunarea naţională purcede la reorganizarea instituţională a Statului. Potrivit noii
Constituţii, adoptată pe 12 septembrie 1791, monarhia este păstrată, fiind subordonată legii.
Adunarea reprezentativă, aleasă pentru o perioadă de doi ani şi alcătuită de 745 de reprezentanţi,
deţine puterea legislativă şi determină politica externă a ţării, fiind chemată totodată să controleze
activitatea miniştrilor (la rândul lor numiţi de către rege), armata şi finanţele. Adunarea este
independentă de rege, care nu o poate dizolva, ăpstrând doar puterea de a opune un „vot de
suspensie” care poate întârzia intrarea în vigoare a unei legi pentru o perioadă de cel mult patru ani.
Criteriile privind alegerea deputaţilor sunt fixate prin legea din 22 decembrie 1789. Dreptul de vot
este acordat doar cetăţenilor care plătesc un tribut direct anual egal cu cel puţin trei zile de muncă;
aceştia nu aleg, însă, reprezentanţii lor în mod direct, ci desemnează unor electori, identificaţi în
rândul cetăţenilor care plătesc un tribut egal cu cel puţin zece zile de muncă. Pentru a fi ales
deputat, un cetăţean trebuie să fie proprietar şi să plătească un impozit direct mai mare de 50 de lire.
Principiul suveranităţii populare, deşi limitat, este aplicat şi la nivel de administraţie locală,
funcţiile devenind elective; totodată, sistemul centralistic este înlocuit cu unul decentralizat, o dată

185
cu introducerea consiliilor departamentale, districtuale şi comunale. Tendinţe asemănătoare se
regăsesc şi în domeniul economic, deşi în acest caz se înregistrează o oarecare limitare a dreptului
de proprietate, mai ales în mediul rural unde este recunoscut dreptul ţărănilor de a se folosi de
păşuni. În celealte sectoare economice, în schimb, liberalismul economic este aplicat în
integralitate; breslele sunt abolite, iar grevele şi formele de asociere muncitoreşti sunt considerate ca
fiind un atentat la adresa libertăţii muncii. Desfiinţarea privilegilor şi a barierelor vamale interne
completează lichidarea vechiului sistem economic de tip mercantilist-feudal. Singurele domenii
comerciale în care este păstrată o oarecare formă de proteţionism, sunt cele legate de manufactura
naţională şi de comerţul cu coloniile, care continuă să fie administrat în mod monopolist.
Noul regim abordează şi chestiunea ecleziastică, adoptând o serie de reforme destinate să
producă rezistenţe, lărgind astfel tabara forţelor anti-revoluţionare. Pe 11 august 1789 este
suprimată dijma, iar pe 2 noiembre Adunarea naţională hotărâşte naţionalizarea proprietăţilor
bisericeşti, lasând în grija Statului întreţinerea clerului. Aceste măsuri accentuează gradul de
compenetrare între Biserică şi Stat, impunând astfel o reorganizare a structurilor bisericeşti.
Ordinele călugăreşti şi monastice sunt practic desfiinţate prin decretul din 13 februarie 1790.
Totodată este votată aşa-zisă Constituţie civilă a clerului, influenţată de tradiţia galicană, de
principiile iluministe, precum şi de ideile ianseniste. Ordinamentul impus de Adunarea naţională nu
îşi propune obiectul de a se lupta cu catolicismul sau de a reduce influenţa spirituală a Bisericii, cât
mai degrabă să afirme autonomia Bisericii franceze faţă de Roma, asigurând totodată o relaţie mai
strânsă între structurile ecleziastice şi naţiunea franceză. Chemaţi să depună jurământul de fidelitate
la principiile conţinute în noua constituţie, preoţii se împart între „refractarii”, care refuză să depună
jurământul cerut, şi „constituţionalişti”.
Per ansamblu, se poate spune că Adunarea constituantă produce un sistem de monarhie
constituţională, care are propria bază socială în înalta burghezie şi în aristocraţia liberală. Partea
moderată a Adunării se bazează pe sprijinul regelui, în vederea eliminării tendinţelor
contrarevoluţionare ale aristocraţiei şi cele radicale ale maselor populare. Monarhia şi aristocraţia,
însă, nu se acomodează cu noul sistem, incercând să organizeze o mişcare anti-revoluţionară, care
obţine sprijinul puterilor străine. În aprilie 1791, papa Pius al VI-lea condamnă Declaraţia
drepturilor şi Constituţia civilă a clerului, alimentând astfel activitatea grupărilor anti-revoluţionare.
Cu toate acestea, suveranii europeni întârzie să se mobilizeze, paralizaţi fiind de interesele
particulare. În special, teama principală este legată de posibilitatea ca Rusia să profite de intervenţia
austriacă şi prusacă în Franţa pentru a ocupa Polonia. Pe de altă parte, revoluţia obţinuse un mare
succes în opinia publică europeană, iar suveranii străini se tem ca o intervenţie împotriva noului
regim francez să genereze proteste şi revendicări asemănătoare în interiorul Statelor lor.

186
Agresivitatea revoluţionarilor şi posibilitatea unui contagiu revoluţionar în afară graniţelor ei
reprezintă, însă, motive de îngrijorare pentru monarhiile europene, mai ales ţinând cont de faptul că
Adunarea naţională franceză propune principii noi şi revoluţionare inclus în politica externă:
negarea dreptului de cucerire, dreptul popoarelor de a adera pe bază voluntară la un Stat (principiu
aplicat în anul 1791, când cetăţenii oraşului Avignon – până atunci aparţinându-i papei, votează
anexarea oraşului cu Franţa), interzicerea implicării puterilor străine în treburile interne ale altor
ţări, sunt propuse ca noi principii-ghid ai relaţiilor dintre State şi popoare.
Temându-se de o intervenţie străină care ar fi pus în pericol viitorul revoluţiei, Adunarea
naţională evită pe cât posibil să adopte măsuri care ar fi putut oferi un pretext în acest sens. Ludovic
al XVI-lea, însă, se dovedeşte a fi inflexibil în dorinţa sa de restaurare a absolutismului monarhic.
Intenţiile sale devin evidente tuturor în momentul în care el hotărâşte să părăsească Parisul,
propunându-şi să se pună la conducerea unei armate pe care intenţionează să o conducă împotriva
capitalei. Familia regală, însă, este oprită la Varennes şi obligată să se întoarcă la Paris. Acest
eveniment este destinat să producă efecte de o importanţă uriaşă; mişcarea democratică, condusă de
cordilieri, adoptă o orientare republicană, iar ameninţarea invaziei străine şi a reacţiei nobiliare
produce o nouă mobilizare populară. În încercarea de a se menţine pe poziţii moderate, Adunarea
naţională încearcă să acopere responsabilităţile regelui, susţinând că de fapt acesta fusese sechestrat
de elemente contrarevoluţionare, şi organizează represiunea mişcărilor populare. Totodată,
temându-se de o relansare a mişcărilor radicale, o parte a aristocraţiei şi a burgheziei care
susţinuseră iniţial revoluţia părăsesc alianţa care făcuse posibilă alegerea Adunării naţionale.
Majoritatea acesteia, condusă de La Fayette, se dovedeşte a fi din ce în ce mai dispusă să ajungă la
o înţelegere cu monarhia şi cu forţele aristocratice. Între timp, împăratul Leopold al II-lea face
cunoscută poziţia Austriei prin declaraţia de la Pillnitz, semnată şi de egele Prusiei, în care se
declară dispus să intervină în Franţa, cu condiţia ca şi celelalte mari puteri europene să participe la
efortul belic; o condiţie menită să evite extinderea influenţei ruse asupra Poloniei, dar irealizabilă pe
termen scurt datorită dorinţei engleze de a nu se amesteca în treburile Franţei. În această situaţie
destul de tensionată, Adunarea naţională votează Constituţia (12 septembrie 1791), pe care regele
este obligat să o accepte. Expletată această sarcină, pe 30 septembrie 1791 Adunarea constituantă se
dizolvă, lasând locul unei noi Adunări, aleasă prin sistemul electoral prevăzut de Constituţia însăşi.

20. 4 Războiul
Noua Adunare se reuneşte pentru prima dată la 1 octombrie 1791, şi imediat se formează în
interiorul ei trei grupări politice principale. La propunerea lui Robespierre, din noua Adunare nu
puteau face parte deputaţii aleşi la Adunarea constituantă; de asemena, forţele anti-revoluţionare nu

187
sunt reprezentate, refuzând să participe la alegeri pentru a evita să legitimeze astfel noul regim, sau
pentru că fuseseră împiedicate ostilitatea mediului înconjurător. Arcul politic rezultă deci astfel
alcătuit: la dreapta se află gruparea monarhiştilor constituţionali, care reprezintă interesele înaltei
burghezii şi ale nobilimii liberale; centrul este format din 345 de deputaţi independenţi, de
sentimente revoluţionare dar lipsiţi de o orientare politică clară, din acest motiv fiind denumit
„mlaştină”; la stânga se află un număr de 136 de deputaţi iacobini, condus de doi deputaţi din Paris
– Jacques Pierre Brissot şi Nicolas de Condorcet – şi de un grup de deputaţi aleşi în departamentul
Gironde (de unde denumirea de „girondini”); la extrema stângă, se poziţionează un mic grup de
deputaţi cu idei radicale, care susţin introducerea sufragiului universal.
Grupările politice extraparlamentare reflectă doar parţial structura parlamentară. Poziţia
monarhiştilor constituţionalişti coincide cu cea a feuillanţilor; stânga parlamentară, în schimb,
reprezintă în mod imperfect adevărata influenţă exercitată de gruparea cordilierilor, de care aparţin
personalităţi influente precum Georges Jacques Danton şi Jean-Paul Marat. În cadrul clubului
iacobin, în fine, este deja în curs de desfăşurare o confruntare între Brissot şi Robespierre, care va
aduce la ruptura grupului. Motivul principal de contrast între formaţiunile politice este reprezentat
de mişcările populare care caracterizează perioada cuprinsă între sfârşitul anului 1791 şi începutul
anului următor. Pe plan economic, revoluţia produce un val inflaţionistic care reduce puterea de
cumpărare a straturilor inferioare ale societăţii; situaţia este ulterior înrăutăţită de seceta din anul
1791 şi de scumpirea preţului produselor coloniale, determinată de revolta sclavilor din Santo
Domingo. Curtea încearcă să profite de starea de nemulţumire a populaţiei pentru a discredita
mişcarea revoluţionară, fără să înţeleagă că nevoile profunde care determinaseră izbucnirea din
1789 nu puteau fi rezolvate prin expedientele tradiţionale. Pe de altă parte, Adunarea încearcă să
atenueze protestele populare acceptând o parte din revendicările radicalilor; astfel, pe 9 noiembrie
1791 votează o lege care prevede ca nobilii fugiţi în străinătate să se întoarcă în Franţa,
ameninţându-i cu confiscarea proprietăţilor.
Între timp, mai multe forţe politice încep să privească războiul ca fiind singura soluţie pentru
problemele generate de revoluţia. Pentru monarhia şi aristocraţia, devine din ce în ce mai evident că
doar sprijinul celorlalte monarhii europene, explicitat sub forma unei intervenţii militare, poate pune
capăt experimentului revoluţionar, oferind astfel şansa restaurării sistemului absolutist; din acest
motiv, regele sprijină toate acele iniţiative capabile să genereze reacţia austriacă. Favoarea cu care
girondinii privesc un posibil război are alte cauze: războiul ar fi răspândit ideile revoluţionare
dincolo de graniţele Franţei, ajutând astfel la consolidarea noului sistem politic şi social în interiorul
ţării. În viziunea lor, războiul nu trebuia să pună popoarele unul împotriva celuilalt, ci să reprezinte
un război al popoarelor împotriva tiraniei. Din punctul lor de vedere, revoluţia nu ar fi putut rezista

188
rămânând circumscirsă la o singură ţară, înconjurată de puteri reacţionare; mai mult, pe plan intern
războiul ar fi dezvăluit forţele contrare Constituţiei, contribuind astzfel la consolidarea noului
regim. Pe de altă parte, girondinii doresc sfârşitul mişcărilor revoluţionare, care i-ar fi permis
burgheziei să reia activităţile sale economice; şi în acest sens, războiul pare a reprezenta soluţia
potrivită, cum dovedea exemplul Angliei, a cărei supremaţie economică se formase prin războaie şi
cuceriri.
Cea mai puternică opoziţie la război este exprimată de Robespierre, dar alternativa pe care el o
prezintă (sporirea participării populare la procesul legislativ şi lupta internă împotriva forţelor
reacţionare) nu întâlneşte favoarea Adunării. Declaraţia de război este precedată de o criză
guvernamentală. La cabinetul condus de feuillanţi, urmează un alt executiv alcătuit din girondini şi
lafayettişti. Profitând de situaţia, pe 22 aprilie 1792 regele declară războiul Austriei, propunere care
este acceptată de marea majoritate a Adunării. Războiul produce, însă, rezultate opuse celor
aşteptate de forţele politice care o susţinuseră. Contrar cu aşteptările forţelor reacţionare, războiul şi
primele înfrângeri militare suferite produc o mobilizare naţională fără precedente, care este posibilă
datorită unui proces de radicalizare a luptei politice care aduce la prăbuşirea partidului girondin şi la
deschiderea unei noi etape a revoluţiei, care se caracterizează prin asocierea din ce în ce mai strânsă
între spiritul revoluţionar şi sentimentele naţionale.
Războiul din 1792 începe, pentru Franţa, cu o serie de înfrângeri, provocând radicalizarea luptei
politice interne. Forţele moderate învinuiesc curentele radicale, subliniind lipsa de disciplină care
caracterizează armata de cetăţeni; radicalii, dimpotriva, denunţă tradarea liderilor militari şi
complicitatea lor cu duşmanii revoluţiei. Între timp, aversiunea împotriva monarhiei se răspândeşte
în rândul straturilor populare, fiind ulterior accentuată de manifestul generalului prusac care
conduce armata coaliţei antirevoluţionare, care ameninţă distrugerea şi jefuirea Parisului dacă
poporul ar fi săvârşit vreo faptă împotriva familiei regale. Secţiunile iacobine din capitala se ridică
din nou pe 10 august 1792, instituind o nouă municipalitate revoluţionară. Palatul regal este pus sub
asediu, air Adunarea naţională este obligată să suspende din funcţie regele (care este arestat
împreuna cu familia sa) şi să convoace o nouă adunare, denumită Convenţie. Forţele politice
moderate sunt învinse, iar liderii lor, printre care şi La Fayette, trec la forţele contrarevoluţionare.
Înaintea alegerii Convenţiei, scena politică este dominată de noua municipalitate pariziană.
Deciziile, care nu privesc doar capitala, sunt adoptate în ciuda opoziţiei Adunării şi a comitetului
executiv. La iniţiativa Comunei, este instituit un tribunal revoluţionar chemat să judece crimele
contrarevoluţionare; de asemenea, sunt adoptate măsuri privind tragerea în arest a suspecţilor,
pentru apărarea naţională, pentru formarea de corpuri militare, pentru înarmarea populaţiei. Între
timp, trupele aliate cuceresc oraşul Verdun, deschizând astfel drumul spre Paris. În acest context se

189
desfăşoară alegerile pentru Convencţia, care se întruneşte pentru prima dată pe 20 septembrie 1792,
având ca sarcina principală redactarea unei noi constituţii. În cadrul Convenţiei, girondinii obţin
majoritatea, dar opoziţia radicală, reprezentată de iacobini, se bucură de sprijinul Comunei şi de
mişcarea radicală a sanculoţilor, expresie a străturilor populare. Mobilizarea forţelor revoluţionare
produce un mare succes militar, în batalia de la Valmy (20 septembrie 1792), unde armata franceză
opreşte înaintarea trupelor prusace. Folosind cuvintele lui Johann Wolfgang Goethe, se poate spune
că de atunci începe o nouă epocă a istoriei lumii.

20.5 Lupta între girondini şi iacobini

Perioada Convenţiei poate fi împărţită în trei etape principale:
1. Lupta între girondini şi iacobini, care se termină o dată cu insurecţia populară din 2 iunie
1793 şi cu arestarea liderilor girondino;
2. Dicatura iacobină (iunie 1793 – 27 iulie 1794);
3. Revenirea moderaţilor, care începe cu aşa-zisă reacţiune thermidoriană (28 iulie 1794).
Convenţia îşi încetează activitatea pe 26 octombrie 1795, după o perioadă de aproape doi ani şi
jumătate în care purcede la reorganizarea radicală a Statului revoluţionar francez.
Prima, semnificativă schimbare este reprezentată de desfiinţarea monarhiei, regele fiind declarat
decăzut pe 21 septembrie 1792, ceea ce determină o nouă intervenţie a marilor puterilor. Înlocuită
monarhia cu republica, începe foarte repede o luptă între cele două suflete ale forţelor revoluţionare,
reprezentate de girondini şi iacobini. Aceşti din urmă se bucură de sprijinul oferit de Comuna din
Paris. Iacobinii susţin nevoia introducerii unor măsuri extraordinare pentru a înfrunta efortul belic şi
pentru a dă mulţumire revendicărilor straturilor inferioare ale populaţiei; alături de lupta împotriva
forţelor monarhice şi aristocratice, ei propun şi o limitare a orientărilor liberale în domeniul
economic, teoretizând o intervenţie a Statului pentru a reduce efectele negative ale crizei
economice, care lovise mai dur păturile sociale mai expuse. Marat, Robespierre, Louis Antoine de
Saint-Just susţin aceste poziţii, convinşi fiind că doar sprijinul maselor populare poate salva viitorul
revoluţiei.
Prima, importanta ruptură în rândul Convenţiei se produce în legătură cu chestiunea procesului şi
condanării lui Ludovic al XVI-lea. În momentul în care, în palatul regal, sunt descoperite unele
documente care dovedesc în mod clar legăturile între regele şi duşmanii revoluţiei, decizia este
inevitabilă. Condamnarea la moarte a regelui este votată de o majoritate redusă a Convenţiei, fiind
executată pe 21 ianuarie 1793. Ca urmare, o ruptură totală şi definitivă se produce între Franţa
revoluţionară şi monarhiile europene, iar războiul este destinat să se extindă. Programul
girondinilor, legat de interesele oligarhiei burgheze, devine astfel imposibil de susţinut. Între timp,

190
evoluţia conflictului pare a dă dreptate iacobinilor; după victoria de la Valmy, armatele franceze
înregistrează un nou succes, de dată această asupra trupelor austriece, la Jemappes (6 noiembrie
1592), care deschide calea spre ocuparea Belgiei. Câteva săptămâni mai târziu, sunt ocupate Savoia,
Nisa, Speyer, Worms, Mainz şi Frankfurt. Scopul declarat al acestui război, care din defensiv se
transformă în ofensiv, este eliberarea popoarelor oprimate; la acest obiectiv iniţial, însă, foarte
repede se adaugă cel privind stabilirea graniţelor naturale ale Franţei, iar Savoia, Nisa, Renania şi
Belgia – considerate ca fiind teritorii aflate tocmai în interiorul graniţelor naturale franceze – sunt
anexate de Statul revoluţionar (ianuarie-martie 1793). În cele din urmă, interesele girondinilor şi
răspândirea sentimentelor naţionale determină extinderea războiului împotriva Olandei, Angliei (1
februarie 1793) şi Spaniei (7 martie 1793). Atacată, Anglia hotărâşte să se pună la capăt unei mari
coaliţii anti-revoluţionare, din care fac parte Austria, Prusia, Rusia, Spania, Regatul Sardiniei,
Sfântul Scaun, Regatul Neapolelui şi Marele Ducat al Toscanei. Astfel, Europa întreagă, cu excepţia
Elveţiei şi a Statelor scandinave, adoptă o poziţie potrivnică Franţei.
Foatre repede, orientarea politică a girondinilor rezultă a fi inadecvată pentru a face faţă acestei
situaţii. Politica inflaţionistă şi liberalismul economic pe care aceştia le susţin nemulţumesc masele
populare, care suportă cel mai mult greutăţile războiului. Nemulţumirea socială se exprimă prin
apariţia unor noi curente politice extremiste; iacobinii profită de situaţia pentru a conduce în mod
mai eficient lupta împotriva girondinilor, iar conflictul în interiorul Convenţiei se radicalizează în
momentul în care evoluţia militară începe să fie potrivnică Franţei. Pentru a contracara înfrângerile
repetate ale generalului Charles François Dumouriez în Belgia – urmate de dezertarea sa –
Convenţia organizează o conscripţie de 300.000 de oameni, care însă întâlneşte rezistenţa
înverşunată a straturilor populare. În regiunea Vendée este organizată o revoltă anti-revoluţionară
iniţial condusă de masele ţărăneşti. Revolta durează până în luna octombrie a anului 1793, când este
anihilată de intervenţia armatei revoluţionare.
Republica este deci ameninţată, dar încă o dată intervenţia populară hotărâşte soarta revoluţiei.
Acţiunea girondinilor nemaibucurându-se de sprijinul opiniei publice, iacobinii pot aplica măsurile
excepţionale pe care le consideră necesare pentru a contracara riscul invaziei din exterior şi cel al
contrarevoluţiei pe plan intern. Astfel, sunt înfiinţate comitete de vigilenţă revoluţionară; este
instituit un tribunal special; sunt înăsprite măsurile privind emigranţilor; este creat Comitetul
Sălvarii Publice, alcătuit de nouă membri aleşi de către Convenţia, cu sarcina de a suprăveghea
administraţia Statului; comisarii politici sunt trimişi pe lângă armatele, cu puteri nelimitate de
control. Progresiv, conflictul între cele două partide din cadrul Convenţiei se accentueazăpână la
noua insurecţie populară din Paris, care ajunge la culmile cele mai înalte pe 2 iunie 1793, când
garda naţională şi masele populare înconjoară Convenţia, impunând arestarea a 29 de lideri

191
girondini. Obţinută astfel puterea, iacobinii implementează o serie de reforme care schimbă radical
situaţia politică din Franţa. Între timp, războiul civil atinge cote noi, iar tot pe 2 iunie izbucneşte o
revoltă antirevoluţionară, susţinută de mişcarea girondină. În multe oraşe, municipalităţile iacobine
sunt răsturnate, şi patrioţii sunt arestaţi şi condamnaţi. Republica pare a fi aproape de sfârşit,
ameninţată fiind şi de presiunea armatelor străine, care între timp îşi continuă înaintarea pe teritoriul
francez.
Pentru a dezbina mişcarea iacobină, pe 13 iulie 1793 o tânără regalistă – Camille Corday –
asasinează liderul revoluţionar Jean-Paul Marat; gestul produce însă reacţii opuse celor aşteptate,
favorizând punerea în aplicare a unor măsuri extraordinare suplimentare. Folosindu-se de emoţia
provocată de asasinarea lui Marat, iacobinii reuşesc să atragă de partea lor masele populare şi să le
mobilizeze împotriva girondinilor. În iunie este aprobată o nouă constituţie, cu un caracter
democratic deschis: ea introduce sufragiul universal; afirmă dreptul la muncă, la educaţie şi la
asistenţă socială; declară că obiectivul guvernului este bunăstarea tuturor cetăţenilor, recunoscând
implicit că libertatea economică susţinută de girondinii nu este suficientă pentru a garanta
satisfacerea acestui ţel. Cu toate acestea, punerea în aplicare a noii constituţii este amănată până la
restabilirea condiţiilor normale, ea dovedindu-se a fi mai mult un manifest programatic decât un
adevărat act normativ.

20. 6 Dictatura iacobină

Cel mai important rezultat al alianţei între iacobinii şi masele populare este reprezentat, fără
îndoială, de înfrângerea tendinţelor contrarevoluţionare şi de mobilizarea generală a ţării pentru a
susţine efortul belic. Organismul director al noului sistem este Comitetul Salvării Publice, ale căror
atribuţii sunt extinse, fiind condus de fapt de un triumvirat alcătuit de Robespierre, Saint-Just şi
Lazare Carnot. Pentru a înfrunta ameninţarea militară, Comitetul hotărâşte mobilizarea generală a
resurselor naţionale, impunând conscripţia obligatoriă, controlul asupra producţiei, limitarea
preţurilor şi a salariilor. Conducerea armatei este înlocuită cu ofiţeri tineri provenind din rândul
straturilor populare. Rezultatele nu întârzie să apară. Deja în ultimele luni ale anului 1793,
înaintarea trupelor aliate este oprită, iar mişcările anti-revoluţionare interne sunt înăbuşite.
Instrumentul fundamental pentru relansarea revoluţiei este Teroarea pe care Comitetul Salvării
Publice o declanşează împotriva opozanţilor săi. Tribunalul revoluţionar instituit în perioada
Convenţiei îşi începe activitatea teroristă procesând şi condamnând la moarte regina Maria
Antoaneta şi mai mulţi lideri girondini. Pe 17 septembrie 1793 este votată un nou act normativ,
denumit „legea suspiciunilor”, care îi conferă Comitetului puteri nemărginite. Pentru o anumită
perioadă, eficienţa liniei politice adoptate de Comitetul Salvării Publice garantează unitatea forţelor

192
revoluţionare. Impunerea unor taxe uriaşe straturilor bogate, lupta împotriva speculaţiilor
comerciale, restructurarea comandamentelor militare, introducerea legilor privind educaţia publică,
controlul impus asupra preţurilor, sunt percepute de masele populare ca fiind măsuri menite să pună
în aplicare principiile de dreptate socială. Cu toate acestea, guvernul iacobin nu se arată dispus să
purceadă pe drumul reformelor radicale, iar în timp ce burghezia nu acceptă „normalizarea”
măsurilor extraordinare, masele populare nu se mulţumesc cu prevederi care nu sunt capabile să
elimine în totalitate diferenţele de clasă. Astfel, Comitetul Salvării Publice este chemat să se
confrunte cu o dublă mişcare de opoziţie, iar echilibrul între forţele sociale pe care iacobinii
construiseră politica lor este grav afectat de confruntarea între facţiuni.
Campania de laicizare promovată de mişcările populare şi impusă Convenţiei reprezintă limita
ultimă a concesiilor pe care guvernul este dispus să le facă radicalilor. Politica religioasă condusă
până în acel moment fusese îndreptată în general împotriva Bisericii ca instituţie, fără a asuma un
caracter anti-religios, iar deşi iacobinii aveau în mare parte orientări de tip deist sau matrialist, nu
susţinuseră suprimarea cultului catolic; politica lor se îndrepta mai mult spre laicizarea Statului
decât spre desfiinţarea Bisericii. Cea mai mare formă de laicism republican este reprezentată de
adoptarea calendarului revoluţionar, care îl înlocuieşte pe cel creştin (octombrie 1793). Noul
calendar calculează anii începând cu Revoluţia franceză, iar luniile sunt denumite după
anotimpurile sau din practici legate de domeniul agricol. Campania de decreştinare merge însă mult
mai departe, propunându-şi desfiinţarea aparatului ecleziastic şi distrugerea cultului catolic. Multe
lăcaşuri de cult sunt închise, şi mulţi episcopi sunt obligaţi să renunţe la funcţia deţinută. Între timp,
un nou cult – cel al naţiunii şi al revoluţiei – este introdus, prin instituirea unor festivităţi naţionale
în locul sărbătorilor religioase, prin introducerea cultului martirilor libertăţii, prin ridicarea unor
temple închinate zeiţei Raţiune.
Contrar acestor atitudini, Robespierre este ferm convins că campania pentru decreştinarea
Franţei şi radicalismul social, care caracterizează masele populare, sfârşesc prin a favoriza forţele
contrarevoluţionare, discreditând revoluţia însăşi. Pentru a rezolva problemele generate de
presiunea straturilor populare, liderul iacobin ajunge la o înţelegere cu aripa moderată a grupului de
care şi el aparţine, condusă de Danton şi Demoulins. Astfel, liderii radicali sunt arestaţi şi
condamnaţi, Roux luându-şi viaţa în închisoare (10 februarie 1794), iar Jacques Hébert –
inspiratorul mişcării ateiste – este ghilotinat pe 24 martie 1794. Imediat, însă, Robespierre se
întoarce împotriva moderaţilor, iar la începutul lunii aprilie şi liderii acestora sunt condamnaţi la
moarte.
Cu înfrângerea facţiunilor, politica dictatorială şi centralizatoare a guvernului revoluţionar se
accentuează. Convins că măsurile excepţionale impuse erau limitate numai de dezinteresul liderilor

193
revoluţionari, Robespierre – care a ajuns între timp să deţină o putere ilimitată – adoptă o politică
menită să elimine din viaţa politică orice formă de corupţie şi de imoralitate. Teroarea impusă de
Robespierre stârneşte, însă, nemulţumirea unui număr crescând de cetăţeni, inclusiv de origine
populară. Pentru a contracara manifestările de disens, Robespierre este atunci obligat să pună în
aplicare noi măsuri mai represive, inaugurând o perioadă denumită „Marea Teroare”, printre care se
numără legea din 10 iunie 1794 prin care devine posibilă condamnarea la moarte a suspecţilor
inclusiv în lipsa unor probe şi a unui proces. Printre victimele celebre ale acestei legi, se numără
poetul André Chenier – care mai târziu va inspira opera lui Umberto Giordano – şi chimistul
Antoine Lavoisier.
Între timp, pe plan militar guvernul atinge obiectivele propuse. Pe toate fronturile, armatele
franceze obţin victorii răsunătoare, printre care deosebit de importantă este cea de la Fleurus care
aduce la o nouă anexare a Belgiei. Sfârşitul ameninţării externe face ca Teroarea lui Robespierre să
apară din ce în ce mai nejustificată, înrăutăţind criza politică internă. Imediat, forţele moderate
profită de izolarea crescândă a grupului condus de Robespierre, şi pe 28 iulie 1794 (9 thermidor,
potrivit calendarului revoluţionar) pun în aplicare o lovitură de Stat care răstoarnă guvernul iacobin.
Robespierre şi colaboratorii săi cei mai apropriaţi sunt arestaţi, iar o zi mai târziu sunt ghilotinaţi.

20.7 Continuitate revoluţionară şi încercări de stabilizare: perioada 1794-1797

Sfârşitul regimului lui Robespierre nu înseamnă şi sfârşitul revoluţiei, ci începutul unei etape noi
caracterizată, pe plan intern, de o dificilă încercare de stabilizare a sistemului politic-instituţional, şi
pe cel extern de o tendinţă expansionistă accentuată. În scurt timp, structura de putere creată de
iacobini este desfiinţată, iar centralismul care caracterizase perioada Teroarei este redus. În timp ce
mulţi suspecţi închişi în perioada lui Robespierre sunt eliberaţi, cluburile iacobine sunt închise. În
iarna dintre anii 1794 şi 1795, iacobinii şi mişcările populare devin ţintă unor violenţe organizate de
aşa-zişi muscadins, tineri nobili şi burghezi cu tendinţe anti-revoluţionare şi filo-monarhice,
protejaţi şi toleraţi de Convenţia. Pe plan economic, Convenţia revine la o atitudine liberală,
eliminând măsurile referitoare la limitarea preţurilor. În consecinţă, se asistă la un val de scumpiri
care afectează puterea de cumpărare a straturilor populare, urmat de o nouă perioadă de proteste
organizate de iacobini şi sanculoţi; lipsite de o conducere şi de o structură organizatorică, aceste
proteste eşuează, fiind reprimate prin forţă. Stabilizarea internă a noului regim este consolidată de
succesul înregistrat de armatele franceze care, între aprilie şi iunie 1795, favorizează semnarea
tratatelor de pace cu Prusia, Olanda şi Spania. Cu toate acestea, războiul continuă împotriva
Austriei şi Angliei, deşi politica Rusiei cu privire la Polonia distrage atenţia puterilor de la frontul
francez.

194
 Între timp, Convenţia începe procesul de revizuire constituţională, având ca obiectiv redactarea
unui nou text, capabil să confere o mai mare stabilitate noului sistem politic burghez. Constituţia
anului III (1795) reia în multe puncte cea din 1791, în special accentuând caracterul cenzitar al
sistemului electoral. Puterea executivă îi este încredinţată unui Directorat alcătuit din 5 membri,
care are, printre altele, şi atribuţia numirii miniştrilor. Ca premisă la noua constituţie, este redactată
o nouă Declaraţie a drepturilor, care de dată această cuprinde şi o secţie dedicată datoriilor
cetăţenilor. Un accent deosebit este recunoscut rolului economic şi social al proprietăţii private, care
garantează şi posibilitatea exercitării drepturilor politice. Astfel, se poate susţine că consituţia din
1795 este una antidictatorială şi liberală, dar totodată este şi antidemocratică.
În primele luni de viaţă ale Convenţiei, opoziţia monarhistă îşi face din nou apariţie. Un grup de
emigranţi monarhişti debarchează în Bretania, în timp ce la Paris este organizată o insurecţie
monarhistă. Pe 5 octombrie 1795, trupele guvernamentale sunt obligate să deschidă focul asupra
răzvrătiţilor, punând astfel capăt unei revolte care dovedeşte faptul că instituţiile revoluţionare şi
republicane nu se bucură de mare sprijin în rândul societăţii civile. Drept urmare, la alegeri
succesive, majoritatea este alcătuită de modeaţi sau cripto-monarhişti. Ca urmare a acestor
probleme, Directoratul este obligat să înceapă o politică menită să genereze consens, bazându-se
uneori pe stânga iacobină, alteori pe dreapta monarhistă. Această strategie permite reluarea
activităţii cluburilor şi reintroduce libertatea presei. Printre cele mai radicale grupări care activează
în această perioadă, se evidenţiază cea condusă de François-Noël Babeuf, care va exercita o
influenţă semnificativă asupra tinerelor generaţii romantice, care se va resimţi încă în evenimentele
din revoluţiile paşoptiste. Babeuf teoretizează egalitatea dintre oameni, proprietatea comună a
bunurilor, abolirea proprietăţii private a pământurilor; poziţii considerate radicale şi, ca atare,
inacceptabile pentru un regim bazat pe privilegiile prorpietarilor. În mai 1796 este anihilată o
încercare insurecţională organizată de Babeuf însuşi (aşa-zisă Conspiraţie a Egalilor), care din acest
motiv este condamnat la moarte, urmând a fi justiţiat un an mai târziu. Printre liderii revoltei, se
numără şi Filippo Buonarroti, înrudit cu marele Michelangelo Buonarroti din perioada
renascentistă, care va exercita mai târziu o influenţă hotărâtoare asupra primelor societăţi secrete
active ]n Europa.
În timp ce armatele republicane trec la ofensivă în Europa, pe plan intern îşi fac apariţia
probleme noi, care îl determină pe Directoratul să pună în aplicare, în septembrie 1797, o lovitură
de Stat: procesul electoral este suspendat şi rezultatul alegerilor din primăvara declarat nul, ; mulţi
deputaţi şi ziarişti sunt deportaţi în Guiana; libertatea de exprimare este aspru limitată. Pentru
succesul loviturii de Stat, hotărâtor este sprijinul acordat de armata şi, în special, de ofiţerii care
comandă trupele angajate pe diferitele fronturi europene. Astfel, armata începe să joace un rol

195
politic crescând, iar stabilitatea politică şi continuitatea revoluţionară sunt determinate nu numai de
succesuri militare, ci de intervenţia directă a generalilor în viaţa politică.

20.8 Revoluţia franceză şi Europa

Opinia publică şi guvernele din Europa urmăresc evenimentele legate de Revoluţia franceză cu
mare interes. Părerile sunt împărţite, iar evenimentele sunt privite uneori cu speranţă, dar din cele
mai multe ori cu o oarecare teamă. La început, straturile iluminate privesc cu interes răsturnarea
sistemului absolutist şi posibila evoluţie a Franţei în direcţia constituţionalismului englez; ulterior,
însă, izbucnirea războiului şi, mai ales, decapitarea regelui, reduc drastic numărul susţinătorilor.
Perioada Teroarei, apoi, împarte şi mai mult opinia publică, şi chiar în rândul susţinătorilor
revoluţiei apare o fractură între curentele liberale şi moderate pe de o parte şi cele radicale pe
cealaltă. Entuziasmul generat de revoluţia franceză se reflectă în înflorirea publicisticii care
abordează această chestiune.
Primul autor de mare anvergură care abordează tema revoluţiei franceze, deschizând astfel o
mare dezbatere intelectuală la nivel continental, este filosoful politic englez Edmund Burke care, în
noiembre 1790, publică o lucrare intitulată Reflections on the Revolution in France, în care critică
dur principiile revoluţionare din anul 1789, declarate ca fiind abstracte, şi apără valoarea tradiţiei.
Revoluţia violentă în curs de desfăşurare în Franţa este comparată cu cea paşnică care, o sută de ani
înainte, a produs evoluţia politică şi instituţională a Angliei. Astfel, Burke pune problema
superiorităţii dezvoltării politice engleze, rezultat al continuităţii istorice, în timp ce dezvoltarea
politică franceză este bazată pe ruptura faţă de trecut.
Revoluţia nu reprezintă un moment de cotitură doar cu privire la evoluţia gândirii, ci şi a practicii
politice. Pe de o parte, guvernele se angajează să stingă sau să reprime focarele de protest şi de
disens politic şi social, temându-se de răspândirea idealurilor revoluţionare în ţările lor; pe cealaltă
parte, nucleele de opoziţie ajung la o conştientizare matură a rolului lor, precum şi a obiectivelor pe
care şi-le propun. Structura comunicativă care ajutase la răspândirea idealurilor iluministe (presa,
loje francmasonice etc.), funcţionează şi cu privire la principiile revoluţionare, susţinute şi de
aparatul de propagandă de care Franţa se dotează pentru a garanta succesul revoluţiei.
Influenţa exercitată de revoluţia este deosebit de puternică în ţările limitrofe, unde funcţionează
ca un element de destabilizare a relaţiilor interne, adaugându-se unor conflicte deja în curs de
desfăşurare, precum în cazul Belgiei şi Olandei. Cu trecerea timpului, însă, răspândirea ideilor
revoluţionare îi este încredinţată din ce în ce mai mult armatei, nu numai pentru că fără sprijinul
militar francez nici un regim revoluţionar nu ar fi putut să se menţină, ci şi datorită faptului că,

196
printre toate instituţiile, armata este cea care prezintă cele mai strânse legături cu principiile şi cu
tradiţia revoluţionară.

20.9 Napoleon şi campania din Italia (1796-1797)

Directoratul continuă politica expansionistă în Europa, fiind convins că siguranţa Franţei poate fi
garantată doar prin securizarea „graniţelor naturale”, precum şi de înfiinţarea unor regimuri
asemănătoare dincolo de acestea. Proiectul girondinilor de eliberare a popoarelor oprimate se leagă
strâns de obiectivele de exploatare economică, fiscală şi comercială a teritoriilor anexate sau aliate.
Realizarea acestui proiect depinde, însă, de înfrângerea Austriei, care trebuie atacată direct prin
teritoriul german, în timp ce un al doilea front trebuie deschis în Italia de nord, în Piemont şi
Lombardia, pentru a menţine austriecii ocupaţi pe două fronturi.
Conducerea armatei din Italia îi este încredinţată în anul 1796 unui tânăr general, Napoleon
Bonaparte. Victoriile pe care acesta le obţine în bieniul 1796-1797 reprezintă începutul unei carieri
politice şi militare destinată să influenţeze evoluţia politică a Franţei şi a Europei timp de douăzeci
de ani. Napoleon se naşte pe 15 august 1769 la Ajaccio, în Corsica, dintr-o familie aparţinând micii
aristocraţii care se alaturase lui Pasquale Paoli în lupta pentru independenţa insulei condusă
împotriva Republicii Genova. Ca urmare a evoluţiei situaţiei internaţionale, Genova este obligată să
cedeze Corsica Franţei în anul 1768, iar în calitate de nobil francez Napoleon are posibilitatea să
participe la cursurile organizate de şcolile militare din Brienne şi Paris, de unde iese cu gradul de
locotenent în anul 1785. Republican şi susţinator al ideilor lui Rousseau, în perioada 1791-1793 se
angajează în lupta politică din Corsica. Se remarcă în timpul asediului din Toulon, obţinând gradul
de general. La începutul reacţiunii thermidoriene este închis pentru o scurtă perioadă datorită
relaţiei de prietenie pe care o întreţine cu fratele lui Robespierre. În anul 1795 începe o relaţie
amoroasă cu Josephine Tascher de la Pagerie, văduva vicontelui Beauharnais şi fosta amantă a lui
Paul Barras (un membru al Directoratului). Tocmai Barras îi conferă lui Napoleon sarcina de a
reprima revolta regalistă din Paris, eveniment care îl propulsează pe scena politică a Franţei.
Încheiat cu succes acest capitol, Napoleon obţine comandul armatei din Italia, şi la scurtă vreme se
căsătoreşte cu Josephine.
În martie 1796, Napoleon este deci unu dintre tineri ofiţeri care profită de evenimentele
revoluţionare pentru a se remarca, şi în puţine luni devine protagonistul vieţii politice franceze.
Expediţia din Italia pune imediat în evidenţă calităţile sale militare. Napoleon are succes în
proiectul său strategic de a menţine unite forţele sale, dezbinând totodată cele inamice. În numai trei
zile, între 12 şi 14 aprilie 1796, reuşeşte să învingă trupele piemonteze la Montenotte şi Dego şi cele
austriece la Millesimo. La scurtă vreme, înfrânge din nou armatele piemonteze la Mondovì,

197
obligându-i să semnete armistiţiul de la Cherasco şi succesivul tratat de la Paris, care stabileşte
posesiunea franceză asupra Nisei şi Savoiei. Pe 15 mai intră la Milano, impunând astfel controlul
francez asupra Lombardiei. Pe 14 ianuarie 1797 austriecii sunt învinşi din nou la Rivoli Veronese,
fiind obligaţi să cedeze Mantua, deschizând astfel calea spre Viena. Ameninţată cu o înfrângere
totală, Austria este obligată să semneze preliminările de la Leoben, care pun bazele viitorului tratat
din Campoformio (17 octombrie 1797). Între timp, este semnat şi tratatul de la Tolentino (februarie
1797), prin care papa Pius al VI-lea recunoaşte controlul francez asupra regiunii Emilia-Romagna şi
anexarea Avignonului.
Succesul militar şi contribuţia dată la lovitura de Stat al Directoratului îi permit lui Napoleon să
conducă în primă persoană negocierile cu Austria. Prin tratatul din Campoformio, obţine
recunoaşterea hegemoniei franceze în Lombardia şi Emilia, precum şi a anexarei Belgiei. Graniţa
între Franţa şi Germania este stabilită la râul Rhin. Drept compensaţie, Austria primeşte regiunile
Veneto, Istria şi Dalmaţia, aparţinute până atunci Republicii Veneţia, care încetează să mai existe ca
Stat independent. Între timp, în Italia este instituită o nouă formaţiune statală, denumită Republica
cisalpină, cuprinzând teritoriile anexate de la Austria, Veneţia şi Statul pontifical.

20.10 Expediţia din Egipt şi lovitura de Stat (1798-1799)

În primăvara anului 1798, Napoleon obţine posibilitatea să organizeze o expediţie militară
împotriva Egiptului, încercând astfel să afecteze interesele economice engleze în Levant. Astfel, în
luna mai o flotă de peste 300 de ambarcaţiuni porneşte din portul Toulon, având la bord 38.000 de
soldaţi şi o numeroasă comisie ştiinţifică. După ce cucereşte Malta, francezii ajung la Alexandria.
La acea vreme, Egiptul este o provincie otomană guvernată de secta militară a mamelucilor. După
un marş lung şi dificil, francezii sosesc la Cairo, unde în aşa-zisa „batalie a piramidelor” îi înving pe
mameluci. Această victorie aduce un nou prestigiu lui Napoleon, dar câteva zile mai târziu, pe 1
august, amiralul englez Horatio Nelson surprinde flota franceză ancorată la Abukir şi o distruge,
izolând astfel trupele franceze.
Imediat, puterile contrare Franţei organizează o nouă alianţă, la iniţiativa Angliei şi cu
participarea activă a imperiilor rus şi otoman. În timp ce Napoleon se ocupă cu administrarea
teritoriilor ocupate, iar comisia ştiinţifică începe să studiul vestigiilor egiptene, în Italia şi Germania
francezii sunt obligaţi să se replieze în faţa atacului austro-rus. Dificultăţile militare determină o
nouă criză politică; iacobinii profită imediat de situaţia creată, folosindu-se de succesul militar din
perioada 1793-94 ca şi instrument de propagandă. În iunie, parlamentarii atacă dur Directoratul,
impunând doi noi directori. Cu toate că în anul 1799 trupele franceze înregistrează victorii

198
importante – printre care fundamentală este cea de la Zurich, care opreşte înaintarea rusă spre
graniţele Franţei – situaţia politică internă rămâne extrem de încordată.
La jumătatea lunii octombrie, Napoleon soseşte la Paris şi, deşi expediţia din Egipt a fost un
eşec, generalul este primit în mod triumfal. Imediat, Napoleon devine elementul indispensabil
pentru succesul oricărei încercări de lovitură de Stat. Pe 9 noiembrie 1799, sub pretextul unui
complot, deputaţii sunt strămutaţi la Saint-Cloud şi puşi sub protecţia militarilor. Sub ameninţarea
armelor, deputaţii ratifică o propunere de reformă constituţională înaintată de Napoleon, prin care se
acceptă înfiinţarea unei comisii executive dotată de puteri depline şi alcătuită din trei consuli ai
Republicii franceze: Emmanuel Joseph Sieyès, Roger Ducos şi Napoleon însuşi. În ciuda
aparenţelor, lovitura de Stat are o puternică conotaţie militară, aducând în centrul vieţii politice
franceze cel care este destinat să devină arbitrul istoriei Franţei şi a Europei.

20.11 Model politic şi tradiţie revoluţionară

Lovitura de Stat întrerupe definitiv dinamica politică revoluţionară, chiar dacă stabilizarea
inovaţiilor juridice, administrative şi birocratice introduse de procesul revoluţionar este realizată pe
deplin în perioada consulatului lui Napoleon, între anii 1800-1804. Revoluţia franceză este un
fenomen eminamente politic. Ea distruge o anumită formă de organizare a puterii politice –
monarhia absolută - şi totodată bazele juridice ale societăţii de Ancien Régime, înlocuind privilegiile
cu egalitatea în drepturi. Totodată, produce o serie nouă de relaţii între societate civilă şi Stat,
fondate pe extinderea bazei politice şi a participării. Înacelaşi timp, însă, ridică şi două probleme
fundamentale pentru dezvoltarea politică ulterioară: prin care forme şi forţe trebuie garantată
reprezentarea societăţii civile, menţinând totodată un consens direct proporţional cu mobilizarea
societăţii. Întreaga perioadă revoluţionară, din anul 1788 până în 1799, poate fi interpretată
urmărind aceste două momente, iar incapacitatea - şi poate imposibilitatea – de a găsi un echilibru
între reprezentanţă şi consens este unu dintre motivele fundamentale care explică crizele succesive
care caracterizează perioada de după anul 1789.
Extinderea participării, transferul de suveranitate către popor, identificarea dintre popor şi
naţiune, schimbă radical conţinutul şi practica politice, oferindu-i astfel revoluţiei franceze rolul
periodizant de început al epocii contemporane, pe care acest eveniment îl are în multe istoriografii,
iar acesta deoarece modelul politic contemporan, bazat pe partidele politice şi pe politicizarea
maselor, se naşte tocmai în anii revoluţiei franceze.
Dar capacitatea de atracţie, farmecul revoluţiei franceze se datorează şi în extraodinara fuziune
care se realizează între aspiraţii ideale şi realizări practice. Un mit şi o realitate, construit şi
alimentat de revoluţionarii înşişi, care devine un puternic element de mobilizare şi de generarea a

199
consensului. Pe aceste baze se clădeşte o tradiţie cu aspecte diferite şi contradictorii, legate de
principii precum libertate, egalitate civilă şi socială. Intrerpetările diferite ale acestor principii
explică de ce, pornind de la un singur eveniment, ulterior vor lua naştere mai multe tradiţii liberale:
cea liberală, cea democratică, cea socialistă etc. Dintr-o perspecitvă generală, se poate afirma că
toate tendinţele politice din secolul al XIX-lea – nu numai în Franţa, ci în întreaga lume – se vor
caracteriza în funcţie de refuzul sau de adeziunea la principiile şi valoriile revoluţionare

Figura 2 Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului şi manifestul revoluţionar

200
Războaiele şi anexiunile din perioada revoluţionară (1789-1799)

201
 Capitolul XXI
NAPOLEON ŞI EUROPA

21.1 Consulatul
Succesul politic al lui Napoleon se datorează în mare parte rolului armatei în procesul revoluţionar.
Din cei zece ani care trec între izbucnirea revoluţiei şi ascensiunea politică a lui Napoleon (1789-
1799), şapte sunt ani de război. Din momentul în care poporul francez se identifică cu naţiunea
armată, iar această identificare devine unu dintre elementele centrale ale mobilizării politice,
controlul armatei devine sursa principală a puterii politice. Figura politică a lui Napoleon este strâns
legată de succesele militare şi de necesitatea de a le reînnoi. Dar tocmai hegemonia franceză asupra
Europei va determina apariţia unor forţe naţionale care ulterior vor hotărâ prăbuşirea imperiului
napoleonian.
Ascensiunea politică a lui Napoleon este consfiinţită într-o nouă Constituţie, cea din anul al VIII-
lea, care întră în vigoare la sfârşitul anului 1799. În redactarea acestui document, prevalează
directivele şi voinţa lui Napoleon, care în calitate de prim consul obţine întreaga putere executivă,
celorlalţi doi membri ai consulatului revenindu-le doar un rol consultativ. Primul consul deţine şi
iniţiativa legislativă (adică dreptul de a propune spre aprobare proiecte legislative), pe care o
exercită împreuna cu Consiliul de Stat, o structură tehnică ai căror membri sunt numiţi de Primul
Consul însuşi. Trei adunări deţin atribuţiile legislative reziduale: Tribunatul (100 de membri), care
dezbate proiectele de lege, fără a le putea aproba; Corpul legislativ (300 de membri), care votează
legiile fără a le pueta dezbate; Senatul (60 de membri numiţi pe viaţă) care verifică, înainte de
aprobare, constituţionalitatea legiilor. De fapt, se instituie un guvern dictatorial care are în centrul
său persoana lui Napoleon, care se propune ca un nou despot iluminat, singurul capabil să
restabilească ordinea şi libertatea şi să aducă la bun sfârşit obiectivele iniţiale ale revoluţiei. La
redactarea constituţiei contribuie, cel puţin într-o primă etapă, intelectualii aparţinând grupului
ideologilor, moştenitori ai Iluminismului. Dincolo de acest aspect, Napoleon este foarte atent să
obţină un sprijin larg în rândul societăţii civile. Pentru a atinge acest obiectiv, plebiscitul – înţeles ca
fiind instrumentul prin care poporul conferă o împuternicire directă - devine unu dintre factorii
constitutivi ai noului regim.
Structura instituţională a noii constituţii prevede cooptarea personalului politic revoluţionar şi
totodată recuperarea mai multor personalităţi legate de vechiul regim. Acest proces de integrare este
pus în aplicare mai ales prin reforma administrativă, care instaurează un aparat birocratic rămas
practic neschimbat timp de 200 de ani. Prefecţii, reprezentanţi ai guvernului în fiecare departament,
constituie principalul instrument al centralizării birocratice şi administrativ. În noul sistem,

202
prefectul depinde direct de Primul Consul, iar sărcinile sale sunt împreuna politice şi administrative;
el pune în aplicare directivele guvernului şi exercită un control politic asupra teritoriului
departamentului, mai ales cu privire la posibilele mişcări de opoziţie.
Nevoia de a forma cadre administrative capabile şi loiale determină o atenţie sporită pentru
educaţia publică, la nivel mediu şi superior, iar la acest scop sunt potenţiate liceele, chemate să
ofere o pregătire culturală generală. În anul 1806, apoi, Napoleon introduce monopolul public
asupra învăţământului universitar, şi totodată supune şcolile secundare private la un control foarte
strâns. Intervenţia directă în sectorul educaţional reprezintă numai unu dintre aspectele referitoare la
uriaşa extindere a atribuţiilor Statului. Treptat, acesta este chemat să se ocupe de chestiuni precum
asistenţa socială şi sanitară, în timp ce birocraţia se ocupă cu culegerea de date statistice, economice
şi sociale, necesare pentru a garanta eficacitatea politicilor publice. Pe scurt, se poate afirma că
Statul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, ia naştere în perioada napoleoniană.
Reorganizarea politică şi administrativă poate fi condusă fără obstacole deoarece orice formă de
opoziţie radicală, atât de dreaptă cât şi de stângă, este combatută în mod sistematic. Cu toate
acestea, consolidarea puterii napoleoniene este legată în primul rând de atingerea păcii, obiectiv
care trece inevitabil prin relansarea războiului. În primăvara anului 1800, în timp ce trupele conduse
de generalul Jean Victor Marie Moreau atacă Germania, Napoleon trece Alpii şi, după ce
recucereşte Milano, obţine o mare victorie asupra austriecilor la Marengo. Învinşi în repetate
rânduri, în anul 1801 austriecii sunt obligaţi să semneze Tratatul de la Lunéville, prin care se
recunoaşte reînfiinţarea Republicii cisalpine şi cedarea definitivă a malului stâng al Rihnului în
favoarea Franţei. Ulterior, şi Rusia părăseşte alianţa antifranceză, datorită unor conflicte comerciale
cu Anglia, care rămâne singura putere care continuă să conducă războiul împotriva lui Napoleon.
Demisia primului ministru englez William Pitt cel Tânăr, cel mai redutabil duşman al Franţei,
permit începerea unor negocieri care conduc la semnarea Păcii de la Amiens (1802), prin care
Franţa îi retrocedează Egiptul Imperiului otoman, în timp ce Anglia recunoaşte cuceririle franceze
în Europa, iar Malta este retrocedată cavalerilor Ordinului Sfântului Ioan.
Eliminarea opoziţiei politice interne şi o oarecare disponibilitate la revenirea emigraţilor nu par,
însă, măsuri suficiente să garanteze echilibrul politic intern; pentru a atinge acest scop, Napoleon
este convins că este necesară o restaurare a relaţiilor cu Biserica romană. În acest scop este semnat,
în iulie 1801, Concordatul între Franţa şi Sfântul Scaun, prin care noul papa, Pius al VII-lea,
recunoaşte Republica franceză şi vânzarea bunurilor aparţinute Bisericii franceze. Toţi episcopii
sunt înlocuiţi cu alţi, numiţi de către Primului consul; pe de altă parte, Statul îşi asumă retribuirea
clerului. Atmosfera politică generală care se înstaurează după semnarea Concordatului îi permite lui
Napoleon să organizeze un nou plebiscit, prin care funcţia pe care o deţine este transformată în cea

203
de consul pe viaţă. În paralel, Senatul aprobă un amendament constituţional care extinde puterile
Primului consul, permiţându-i printre altele să desemneze succesorul său. Opera reformatoare a lui
Napoleon îşi atinge momentul cel mai înalt în martie 1804, o dată cu promulgarea Codului civil.
Obiectivul acestuia este cel de a apăra şi de a tutela pe plan juridic principalele inovaţii introduse de
revoluţie.

21.2 Imperiul şi războaiele napoleoniene

Semnarea păcii de la Lunéville nu opreşte expansionismul francez în Italia. În aprilie 1801 este
anexat Piemontul, urmat în 1802 de Ducatul Parmei, dar controlul francez se extinde şi la Genova,
şi la Toscana. Tot în anul 1802, Republica cisalpină este transformată în Republica italiană,
dotându-se de o constituţie asemănătoare cu cea franceză din anul al VIII-lea.
Pe plan colonial, francezii redobândesc controlul asupra Antilelor Mici, dar nu şi asupra insulei
Santo Domingo, controlată deja de mai bine de zece ani de un grup de foşti sclavi negri. Antilele au
o importanţă deosebită în sistemul economic şi comercial francez, garantând producţia de zahăr şi
cafea. Louisiana, retrocedată de Spania în anul 1800, este vândută Statelor Unite în anul 1803,
evitând astfel ca Statul american să se alature Angliei în lupta împotriva Franţei. Dinamismul
internaţional aprinde din nou ostilitatea engleză, care hotărâşte să nu mai restituie Malta, cum fusese
prevăzut în Tratatul de la Amiens. Pacea între cele două puteri încetează în anul 1803, deşi războiul
deschis începe numai doi ani mai târziu, ca urmare a revenirii lui Pitt la guvern.
Extinderea puterilor Primului consul este însoţită de accentuarea controlului asupra opiniei
publice. Mulţi intelectuali sunt marginalizaţi sau chiar exilaţi, cu scopul de a reduce la tacere
disensul intern la adresa politicii napoleoniene. Cea mai periculoasă ameninţare la adresa regimului
lui Napoleon este reprezentată, însă, de opoziţia regalistă, susţinută de Anglia. Tocmai pentru a
elimina orice posibilitate de revenire a monarhiei, Napoleon hotărâşte să se proclame împărat al
francezilor, dând astfel viaţa unei noi dinastii. Pe 18 mai 1804 este aprobată Constituţia din anul
XII, care instituie demnitatea imperială ereditară. Papa Pius al VII-lea este obligat să participe la
ceremonia de incoronare, care se desfăşoară pe 2 decembrie 1804 în catedrala Notre Dame din
Paris. Pentru a sublinia faptul că nu recunoaşte nicio altă autoritate superioară, în timpul ceremoniei
Napoleon ia coroana din mâinile papei şi se auto-incoronează. Va fi nevoie de cinci ani de războaie
continue pentru a determina toate puterile continentale – cu excepţia Angliei – să recunoască noul
Imperiu, de unde geografia politică a Europei va fi profund modificată.
În Europa central-răsăriteană, un val de victorii succesive – printre care, cea mai importantă este
cea de la Austerlitz asupra austro-ruşilor din 2 decembrie 1805 – obligă Austria, Prusia şi Rusia să
semneze păci extrem de grele. Austria trebuie să accepte suprimarea Sfântului Imperiului Roman

204
(1806); în Olanda, Germania şi Polonia sunt înfiinţate o serie de State satelit, încredinţate din cele
mai multe ori unor membri ai familiei împăratului francez. În 1807, este semnat un tratat de pace
care recunoaşte interesele expansioniste ale Rusiei. În Italia, Republica italiană este transformată în
Regatul Italiei, al cărui rege este Napoleon însuşi. Toscana, Statul pontifical şi Roma sunt anexate
direct Franţei, iar papa este arestat. Regatul Neapolelui este oferit lui Joseph Bonaparte, fratele lui
Napoleon, şi mai târziu cumnatului acestuia din urmă, Gioacchino Murat. În 1808 este rândul
Spaniei să fie supusă autorităţii franceze, în ciuda unei rezistenţe armate a poporului spaniol care va
determina primele înfrângeri militare ale trupelor napoleoniene. În toate ţările de pe continentul
european controlate – direct sau indirect – de Franţa, Napoleon interzice păstrarea oricărei legături
comerciale cu Anglia. Blocajul continental este menit să izoleze Londra, distrugând astfel puterea
economică şi politică engleză. În perioada 1810-1812, Marele Imperiu atinge expansiunea sa
maximă. O hegemonie pe care Napoleon doreşte să o legitimeze printr-o căsătorie cu fiica
împăratului austriac, Maria Luiza, care are loc la Paris în anul 1810.

Europa napoleoniană

205
21.3 Transformări şi conflicte în Europa napoleoniană
Ca orice imperiu, şi cel napoleonian este bazat pe supremaţie şi predomeniu militar. O supremaţie
care se fondează nu numai pe caapcităţile strategice ale lui Napoleon, ci şi pe o structură deja
consolidată de a armatei de cetăţeni motivaţi pe plan ideologic şi politic. Armatele celorlalte State
europene, alcătuite de mercenari şi supuşi, fuseseră învinse în mod sistematic de armata franceză de
tip nou încă din timpul războaielor revoluţionare. Conscripţia obligatoriă fusese introdusă încă din
1793-94, iar sistemul francez care instituia un paralelism între statutul de cetăţean şi cel de soldat
dovedeşte bune capacităţi de funcţionare, punând totodată la dispoziţia Statului un număr de soldaţi
foarte ridicat (ca. 2 milioane în perioada 1800-1814). Atitudinile „democratice”, moştenite din
perioada revoluţionară, se păstrează în cadrul unei armate care oferă multe posibilităţi de ascensiune
socială, iar crearea unei noi aristocraţii – în mare parte de origine militară – reprezintă momentul
final al unui proces de constituire a unei noi ierarhii sociale. Potrivit unor calcule, 58% din noua
aristocraţie napoleoniană are origini burgheze, 22,5% provine din rândul aristocraţiei tradiţionale,
iar 19,5% provine din rândul straturilor populare.
Din Franţa, această nouă ierarhie se extinde progresiv şi la restul Europei, deşi aici nu prezintă
acelaşi grad de ruptură socială pe care îl are în Franţa. În ţările cucerite sau anexate, Napoleon se
sprijină mult mai mult decât în Franţa pe forţele politice şi sociale tradiţionale care arată o
disponibilitate să se integreze în noul sistem. Mult mai importantă este răspândirea instituţiilor
juridice şi administrative napoleoniene, care aduc peste tot la desfiinţarea feudalităţii, la
exproprierea şi naţionalizarea proprietăţilor bisericeşti, la creştere a importanţei politice şi
economice a burgheziei. În ansamblu, se poate spune că domnia lui Napoleon reprezintă un puternic
instrument de modernizare instituţională şi socială. Acest aspect rezultă a fi extrem de important
pentru regiunile europene mai înapoiate. Cu toate acestea, consensul de care se bucură noul regim
rămâne întotdeaună limitat. Ţărănimea, influenţată de Biserica, continuă să păstreze o atitudine
ostilă la orice schimbare radicală, dar sentimente de opoziţie există şi în rândul altor straturi sau
clase sociale. Pe de altă parte, apariţia societăţii civile şi a opiniei publice aduce inevitabil la
opoziţie vis-a-vis de hegemonia politică, economică şi militară a Franţei. Noile structuri birocratice,
politice şi militare extind şi modifică formele participării politice, favorizând apariţia unor
sentimente naţionale care îşi propun dobândirea independenţei şi formarea unor State unitare şi
naţionale.
Blocajul continental impus de Napoleon pentru a lovi capacitatea economică a Angliei produce,
însă, efecte negative şi asupra Statelor de pe continentul european. Societatea europeană este deci
traversată de tendinţe critice la adresa politicii napoleoniene, în timp ce - în ciuda eforturilor -
Franţa nu reuşeşte să controleze pe deplin toate teritoriile aflate sub autoritatea sa. Mai ales în

206
Spania, ocupaţia franceză produce o mişcare de rezistenţă care conduce o luptă armată sub formă de
guerila (un termen care îşi face apariţia atunci), susţinută de Anglia care, între timp, recucereşte o
serie de puncte strategice. De asemenea, controlul francez în Italia nu atinge şi Sicilia, alt nod
strategic în Mediterana, unde dinastia de Bourbon se refugiază după părăsirea Neapolelui, punându-
se sub protecţia engleză. Aceste mişcări de rezistenţă antifranceză au, însă, şi conotaţii liberale,
funcţionând ca elemente de modernizare socio-politică. În anul 1812, Cortes-urile din Cadiz – pusă
sub asediu de trupele napoleoniene – redactează şi aprobă o Constituţie liberală care va deveni
ulterior un model pentru multe State europene şi, mai ales, pentru fostele colonii spaniole din
America Latină. Un fenomen asemănător să produce în Sicilia unde, sub influenţa comandantului
trupelor engleze lord William Bentick, este ratificată o constituţie care reprezintă o alternativă
liberală şi moderată la despotismul napoleonian şi totodată, la Vechiul Regim reprezentat de
dinastia de Bourbon. Aceste două constituţii, destinate să aibă o viaţă scurtă, vor deveni în anii
Restauraţiei modele şi obiective ale mişcării liberale.
O pondere mult mai mare asupra evoluţiei succesive a Germaniei o au, dimpotriva, reformele
introduse în Prusia, mai ales după înfrângerea suferită în cadrul bătăliei de la Jena. Sub presiunea
renaşterii culturale şi ideologice, fondată pe redescoperirea valorilor tradiţionale germane şi care se
exprimă în gradul cel mai înalt în opera filosofului Johann Gottlieb Fichte intitulată Discurs către
Naţiunea Germană (1808), o serie de reforme sunt introduse pe planul social, economic, militar.
Liberalizând structurile socio-economice şi introducând principiul potrivit căruia serviciul militar
reprezintă o datorie a fiecărui cetăţean, Prusia reuşeşte să mobilizeze întregul popor german care,
înflăcărat de idei patriotice şi naţionale, va reprezenta un element fundamental al înfrângerii finale a
lui Napoleon.

21.4 Campania din Rusia şi prăbuşirea Imperiului

În ciuda păcii relative care caracterizează perioada 1809-1812, Napoleon nu căută să ajungă la o
pace definitivă şi la consolidarea Imperiului. Inepuizabila ostilitate engleză, conflictul între
împăratul francezilor şi papa, revolta antifranceză din Spania, opoziţia forţelor naţionale în mai
multe regiuni ale Europei reprezintă atâtea obstacole care împiedică stabilizarea situaţiei interne şi
internaţionale. Între timp, Rusia părăseşte alianţa cu Franţa, învocând o politică economică
autonomă şi principiul libertăţii comerţului. Fără Rusia, blocajul continental împotriva Angliei, deja
greu de menţinut, este destinat să eşueze definitiv.
Pentru a readuce Rusia în cadrul sferei de influenţă franceză, din anul 1811 Napoleon începe să
pregătească invazia ţării. Cu acest scop, alcătuieşte o armată uriaşă de ca. 650.000 de oameni, cu
naţionalităţi diferite. Din totalul efectivelor, doar puţin peste jumătate sunt francezi, restul fiind

207
alcătuit de polonezi, italieni, nemţi, elveţieni ş.a.m.d.; în total, armata napoleoniană rezultă alcătuită
de efective reprezentând 20 de naţionalităţi care vorbesc cel puţin 12 limbi diferite, ceea ce
reprezintă fără îndoială o problemă. La acest aspect, se mai adaugă şi faptul că armata este pregătită
şi echipată pentru o expediţie de scurtă durată. Campania militară propriu-zisă începe o dată cu
venirea verii dar, în ciuda încercărilor franceze, armata rusă evită să ajungă la o confruntare directă,
retragându-se treptat spre centrul Rusiei şi aplicând tactica pământului pârjolit. Armata
napoleoniană, obişnuită să exploateze resursele ţărilor ocupate, se confruntă imediat cu mari
greutăţi. Prima mare bătălie se produce numai pe 12 septembrie 1812, în apropierea oraşului
Moscova, iar deşi ruşii sunt învinşi (bătălie de la Borodino), succesul francez nu este unu hotărâtor,
aşa cum hotărâtoare nu rezultă a fi nici cucerirea Moscovei, pe care ruşii o incendiează înainte să o
părăsească.
Refuzul ţarului de a începe o rundă de negocieri, precum şi teama de a rămâne izolat de restul
Europei, îl obligă pe Napoleon să se retragă. Frigul, noroiul, zăpada, foametea, bolile, şarjele
cavaleriei cazace, ransformă însă retragerea în unul dintre cele mai mari dezastre ale istoriei.
Trecerea râului Berezina reuşeşte, dar cu preţul nenumăratelor pierderi de vieţi omeneşti. În luna
decembrie, din cei 650.000 de oameni, îi rămân lui Napoleon numai 100.000. Profitând de uriaşa
înfrângere a împăratului francezilor, toate ţările europene aflate sub influenţa franceză pornesc
mişcări menite să redobândească independeţa. Anglia, Rusia, Prusia şi ulterior Austria constituie o
nouă coaliţie care reia operaţiunile militare împotriva lui Napoleon. Momentul culminant al acestui
război este reprezentat de batalia de la Leipzig, denumită „batalia naţiunilor” (16-18 octombrie
1813) datorită numărului mare de naţionalităţi care participă. Trupele napoleoniene sunt învinse de
o armată aliată net superioară din punctul de vedere cantitativ, iar înfrângerea este urmată de
înaintarea forţelor aliate spre Franţa. Astfel, la sfârşitul lunii martie, Parisul este ocupat, iar pe 6
aprilie Napoleon abdică, obţinând posesiunea insulei Elba. Pe tronul Franţei este restaurat un
membru al dinastiei de Bourbon care, subliniind continuitatea regalităţii şi în perioada
revoluţionară, adoptă numele de Ludovic al XVIII-lea. Între timp, un Congres internaţional este
convocat la Viena pentru a discuta redefinirea graniţelor dintre Statele europene.
Aventura lui Napoleon nu se termină, însă, odată cu exilul de la Elba. Nemulţumirea straturilor
populare franceze, care nu se acomodează cu restaurarea vechiului regim introdusă de noul rege, şi
frustrările multor soldaţi şi ofiţeri excluşi din rândul armatei, îl conving pe Napoleon să se întoarcă
în Franţa. Astfel, pe 1 martie 1815 fostul împărat al francezilor ajunge pe coastele Franţei, începând
marşul său trumfal spre Paris. Temându-se de furia populară, Ludovic al XVIII-lea părăseşte
capitala, iar imediat ajuns, Napoleon reintroduce Constituţia imperială din anul al XII-lea, lăsând
însă mai mult spaţiu tendinţelor liberale. Pentru a-şi atinge obiectivele, el căută sprijinul burgheziei

208
şi a notabililor, refuzând totodată să se bazeze pe masele populare. Între timp, puterile europene se
reorganizează, fiind hotărâte să termine o dată pentru totdeaună cu Napoleon.
Împăratul nu reuşeşte să dezbine trupele aliate care mărşăluiesc pe teritoriul Franţei. Pe 18 iunie
1815 are loc bătălia de la Waterloo, ultima condusă de Napoleon, câştigată de trupele anglo-prusace
conduse de generalul englez Arthur Wellesley, I duce de Wellington. Învins, o lună mai târziu
Napoleon se predea englezilor, urmând să fie deportat pe insula Sfânta Elena, în largul Atlanticului,
unde moare pe 5 mai 1821.

Figura 3 Jacques-Louis David, Napoleon în cabinetul său de lucru (1812)

209
 Figura 4 Jacques-Louis David, Napoleon trecând Alpii (1801)

Figura 5 Jacques-Louis David, Incoronarea lui Napoleon (1808)

210
Figura 6 Jean-Auguste-Dominique Ingres, Napoleon I pe tronul imperial (1806)

211
Războaiele napoleoniene (1796-1815)

212