Evoluția economică a României

În a două jumătate a secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea, după o perioada

lungă de calamități naturale şi crize provocate de războaie, au fost înregistrate transformāri
semnificative în reorganizarea economiei. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea, în urmă
înfrângerilor turcilor în războaiele cu imperile Habsburgic și Rus, apar multe premise pentru
realizarea unui progres mai accentuat spre reorganizarea şi modernizarea economiei. Se
observă o creştere a productivității agricole, sporesc suprafețele cultivate, se înregistrează
progrese în dezvoltarea meşteşugurilor și a comerțului.

Sub impactul evoluţiei interne şi al influenţei europene, factorul stimulativ al evoluţiei

economice a fost interesul habsburgic şi otoman pentru arealul românesc. Deşi exercită
dreptul de monopol asupra comerţului extern românesc pentru a asigura imperiul cu produsele
necesare, Poartă stimulează parţial unele relații comerciale ale Țării Româneşti şi Ţării
Moldovei cu ţările străine.Pe parcursul secolului al XVIII-lea perioadele de recesiune
alternează cu cele de prosperitate. Documentele atestă un proces larg de defrişare şi de
extensiune a frontierei agrare, cu toate că rămân încă multe terenuri neprelucrate. Una din
cauzele dezvoltării slabe a economiei în această perioadă este creşterea semnificativă a
obligațiilor financiare ale Tării Moldovei şi Tării Romaneşti faţă de Poartă, precum și faptul
că ele erau teatrul războaielor dintre statele vecine pentru influentă în regiune. Populația era
nevoită să suporte cheltuieli mari pentru întretinerea trupelor militare străine (otomane,
austriece, ruse) aflate în Principate, mai ales pe teritoriul Moldovei, unde otomanii işi
consolidau pozițiile în raialele turcești (Cetatea Albā. Tighina. Ismail, Hotin). Regiunile din
sudul Moldovei și teritoriile din stânga Nistrului se găseau permanent sub invazii tătăreşti,
care le pustiau. Creşterea economică a fost realizată îndeosebi pe baza agriculturii şi a
creşterii vitelor. Se manifestă tot mai intens interesul statului pentru problemele economice,
exprimat printr-un şir de acţiuni de repopulare a aşezărilor, prin acordarea de scutiri tăranilor
în scopul de a reduce numărul de fugari de pe domeniile feudale. Domnitorii au iniţiat un şir
de reforme economice, au făcut multe întervenţii menite să reglementeze fiscalitatea
(stabilirea unei dāri fixe percepute în patru rate, în locul dărilor multiple), cu toate că acest
proces decurgea destul de greu din cauza schimbărilor dese la tron şi a necesității permanente
de a face daruri demnitarilor otomani.
 În a două jumătate a secolului al XVII-lea şi pe parcursul secolului al XVIII-lea a crescut
volumul producţiei agrare, care rămânea principala activitate economică. Mulți călători străini
menţionează existenţa unor condiții favorabile pentru agricultură, deşi multe suprafeţe de
pământ rămăneau neprelucrate. S-au înregistrat extinderi mai mari ale culturilor de cereale
(grâu, mei, orz, ovăz), în special în Transilvania. Aici, în 1769 a fost constituită Societatea de
Agricultură. Apariția ei a fost determinată de condiţiile economiei de piață și de cele impuse
de otomani sau austrieci. La răscrucea secolelor XVII-XVIII tăranii acordă prioritate cultivării
porumbului, deoarece roadă lui e mai mare şi putea fi folosit atât că hrană, cât şi că furaj
pentru vite. Proporții tot mai mari ia cu ltivarea tutunului. A sporit cu mult producția de
legume și fructe.Vița-de-vie este una din bogățiile principale ale multor regiuni Țară
Romanească. Vinul de Cotnari era faimos în multe state din Europa. După cum scria Dimitrie
Cantemir, era cel mai nobil vin dintre toate vinurile europene. Vinul de calitate se păstra mai
mult timp în pivnițe adânci. Un rol important în dezvoltarea economică avea şi producţia
animalieră (vite cornute, oi, porci, cai). Dezvoltarea ramurilor date era orientată spre
satisfacerea solicitărilor crescánde ale comercianților și realizarea obligaţiunilor faţă de
otomani.

Țăranii furnizau o variată producţie pentru târguri. Ei practicau morăritul, olăritul,

prelucrarea sticlei, confecţionau produse din piele, lemn, făceau hârtie, țesături etc. Atât la
sate, pe domenii, dar mai cu seamă la oraşe, meşteşugurile cunosc un proces lent de refacere.
Semnificativă este şi tranziția de la frății la bresle, cu tendinţe spre atelierul dezvoltat şi chiar
forme incipiente de producţie manufacturi- eră, încurajate de stat. Breslele dispuneau de un
statut, care reglementa organizarea muncii, realizarea producției, primirea noilor membri etc.

Spre deosebire de breslele occidentale, în cele din Țările Române se intră fără un examen
special, această ne demonstrează faptul că nu există concurentă și nici un număr mare de
meșteșugari. Alături de muncă tăranilor dependenți. Se folosește cea a salariaților și a
meșterilor străini, care tot mai mult treceau de la producția realizată la comandă la cea
destinată pieţei. În oraşe se întâlnesc mai mulţi lăcătuşi, armurieri, zidari, lemnari, strungari,
blănari, croitori, olari etc. Oraşele Sibiu şi Braşov erau vestite prin producţia de postav, piele,
arme, iar Clujul pentru prelucrarea metalelor preţioase. Un număr mare de meşteri de diverse
specialităţi lucrau la tipografiile din Iaşi şi Bucureşți. O ocupație importantă a populaţiei era
exploatarea bogățiilor subsolului. În Transilvania se extrăgeau metale preţioase şi minereu de
fier, iar în Ţara Românească sare, silitră şi păcură. Se utilizează mai intens silitră pentru a
obține praful de puşcă, aurul era colectat din apele râurilor de munte, aducând venituri
considerabile statului.

Aceste schimbări ilustrau mişcarea societătii româneşti spre modernism. La oraşe, deși
ponderea populației urbane era incă mică (aproximativ 10%), apar un șir de ateliere
meşteşugăreşti. În secolul al XVIII-lea apar și întreprinderi manufacturiere. În Transilvania a
cunoscut un adevărat succes manufactură metalurgică de la Hunedoara, rafinăria de mercur de
la Mircești, fabrică de sticlă de la Porumbaculde Jos, șantierul naval de la Galați de pe
Dunăre; în Ţara Românească erau vestite manufactură de postav de la Pociovalişte, fabrică de
lumânări de la Bucureşti etc.

Cu toate acestea, baza tehnică autohtonă a producţiei rămâne sub nivelul necesităţilor de
consum. Dezvoltarea meşteşugurilor era îngreuiată de controlul otoman, slabă dezvoltare a
pieţei interne, lipsa de capital. În secolul al XVIII-lea, din cauza jafurilor armatelor străine, au
decăzut multe oraşe, s-a redus numărul meşteşugarilor și au dispărut unele meserii. În schimb,
apar noi specialitāti legate de deservirea curții boierești.

Într-un final, putem vorbi despre factorii care au contribuit la dezvoltarea economică a Țării
Românești ,dar și despre cei care au frânat această dezvoltare economică. Deci, cei dintâi au
fost că , deși greu, principatul s-a integrat în această perioadă tot mai mult în procesul
reformator al Europei Moderne; a avut loc o înviorare a vieții orășenești, care suferise mult în
perioada precedentă din cauza fiscalității excesive și a războaielor; odată cu dezvoltarea
meșteșugurilor, se dezvoltase și piața internă, se inviorase și relațiile între cele trei țări
române; Principatele aveau un rol important în comerțul de transit, sporește comerțul extern
cu statele vecine; în Principate se valorificau bogățiile subsolului.

Iar factorii care au frânat ca economia să se dezvolte în această perioadă au fost cerințele
excesive ale Porții, monopolul otoman asupra comerțului extern; dările directe și indirecte,
exagerat de mari, pe care trebuia să le plătească populația, mulți se ruinau, iar alții erau
nevoiți să emigreze; războaiele statelor vecine pentru influență în regiune și jafurile turco
tătare, precum și ale altor armate străine; schimbarea frecventă a domnitorilor – ‘’bucuria
nebunilor’’, dar și schimbul preponderant natural, care a adâncit și mai mult criza economică
din Principate.