1

COLEGIUL NAȚIONAL ”MIHAI EMINESCU” PETROȘANI

PROFILUL MATEMATICĂ - INFORMATICĂ

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

ÎNTRE PROPAGANDĂ ȘI REALITATE

PROFESOR COORDONATOR : ELEVI:

RĂDUȚI MINEL AILINCĂ LAURA
POPESCU IONUȚ
RĂSCOLEAN SABINA
SCAFARIU ADINA

2019
 2

CUPRINS
PAG.
ARGUMENT................................................................................................... 3
I.CAUZELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL......................................... 3
II.PRETEXTUL ÎNCEPERII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL............ 4
III.PROPAGANDA BRITANICĂ................................................................. 5
III.1. Primele instituții britanice de propagandă........................................ 5
III.2.Campanie secretă de propagandă, desfăşurată
de britanici în Statele Unite........................................................................... 5
III.3. Raportul Bryce și propaganda atrocităților....................................... 7
III.4. Mijloace de propagandă...................................................................... 7

IV. PROPAGANDA FRANCEZĂ................................................................ 8

V. PROPAGANDĂ GERMANĂ.................................................................. 8
VI. PROPAGANDA ROMÂNEASCĂ........................................................ 9
CONCLUZII................................................................................................. 12
BIBLIOGRAFIE........................................................................................... 13
ANEXE.......................................................................................................... 14
 3

ARGUMENT

În vara lui 1914, atunci când în toată Europa bătea vântul războiului, guvernele
europene și-au pus pentru prima dată problema propagandei asupra dușmanilor, aliaților,
neutrilor și chiar a propriilor cetățeni.
Astfel, în timp ce în Franța, un artilerist francez a fabricat prima bombă cu manifeste cu
ajutorul căreia se puteau împrăştia dintr-o lovitură 500 de manifeste, În România, propaganda
se făcea prin presă şi literatură, prin pamflete şi afişe naţionaliste lipite pe ziduri, prin fotografii
şi cântece patriotice. "Treceți batalioane române, Carpații", al cărui autor nu se cunoaște, a
avut acest rol de propagandă.
Un rol important l-a avut și biserica. În campania anilor 1916-1918 au fost mobilizați și
252 de preoți. Au fost încorporaţi în regimente, brigăzi, la ambulanțele sanitare și în spitalele
mobile. Pe lângă faptul că îngrijeau soldații sau luptau pe front, preoții susțineau servicii
religioase pentru ridicarea moralului soldaților.

I. CAUZELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Primul Război Mondial avea să fie mai sângeros decât orice alt conflict de până atunci.
Timp de zeci de ani, istoricii au încercat să stabilească care au fost cauzele primului conflict cu
adevărat global.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920 - 1930, accentuau versiunea
oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro - Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat,
fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru
război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea
Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori
suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind
importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare într-un ritm rapid.
Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda
populațiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-
Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja,
la acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți
și unguri. La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță
 4

de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din restul
Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea
de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele
anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat
o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza
neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau
de cele care aparțineau la Tripla Alianță (Puterile Centrale) și viceversa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare
naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a
redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să
medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea
Germaniei și a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și pe ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

II. PRETEXTUL ÎNCEPERII PRIMULUI RĂZBOI

MONDIAL

Deși au fost enunțate mai multe cauze care au dus la declanșarea războiului, pretextul folosit
a fost asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, de către un
naționalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Oamenii care au pornit la luptă în august 1914
credeau că războiul va dura câteva săptămâni sau, cel mult, câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul
care avea să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și șeful de
stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aștepta la un conflict prelungit
timp de câțiva ani, însă considera că războiul este inevitabil. Deznodământul teribil al
evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulți, însă părea de neoprit. Liderii
vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mâini de responsabilitatea declanșării războiului și
să arunce vina pe umerii unei Providențe necruțătoare. Atitudinea lor fatalistă i-a influențat și pe
istorici, mulți considerând că izbucnirea conflictului a fost cauzată de evenimente care au fost
dincolo de controlul oamenilor.
Potrivit lui John G. Stoessinger, profesor de diplomație globală la Universitatea din San
Diego, ”izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate, ci rezultatul direct al deciziilor
proaste luate de oameni aflați în poziții cheie. În cele mai multe cazuri, acești oameni nu erau rău
intenționați, deși erau lipsiți de empatie. Dominați de spaimă și căzuți în capcana auto-amăgirii,
liderii Marilor Puteri au luat decizii bazate pe teamă și pe o percepție greșită a realității”. Autorul
american critică opinia mecanicistă, împărtășită de mulți istorici, conform căreia războiul a fost
declanșat de sistemul de alianțe, care a împărțit Marile Puteri în două blocuri rivale. Spre exemplu,
susține profesorul american, la începutul lunii iulie 1914, Germania își susținea aliatul austro-ungar,
care dorea să pedepsească Serbia pentru asasinarea moștenitorului tronului Austriei. Însă, până la
sfârșitul aceleiași luni, când era clar că acțiunile Vienei determinau mobilizarea generală a Rusiei, în
 5

sprijinul Serbiei, Kaiserul a încercat să domolească pretențiile austriecilor. Dacă eforturile sale ar fi
avut succes, sistemul de alianțe ar fi putut preveni războiul.

III. PROPAGANDA BRITANICĂ

În anii de după încheierea Primului Război Mondial au apărut o serie de lucrări pe cât de
influente, pe atât de exagerate și subiective privind rolul jucat de propagandă în timpul conflictului.
Este vorba de ”Secretele de la Crewe Housede ”, de Sir Stuart Campbell, din 1920, de ”Minciuni în
timp de război”, scrise de politicianul pacifist Arthur Ponsonby în 1928, de celebra ”Mein Kampfa”
lui Hitler (1925-1926), urmată de ”Războiul total” scris de Erich von Luddendorf din 1937 (care au
lansat mitul cuțitului înfipt în spate), la care trebuie adăugate și contribuțiile teoretice americane ale
lui Edward Bernays cu a sa ”Propaganda”(1928), dar și cele ale lui Walter Lipmann, cu celebra
”Opinia publică” (1922).
Practic, acești autori au analizat, au comentat și au teoretizat partizan propaganda făcută de
englezi la modul concret, pe timp de război. Toate aceste cărți au înrădăcinat timp de câteva
generații stereotipul importanței covârșitoare a propagandei în sorții războiului, teorie bazată pe
eficacitatea deosebită a propagandei britanice în prăbușirea moralului soldatului și civilului german
în 1918.
Albion și propaganda sa au fost declarați drept principalul vinovat al antrenării Statelor
Unite în războiul european. Cercetările istorice din ultimele decade au arătat că lucrurile nu au stat
chiar așa. Istoria propagandei Primului Război Mondial este, în realitate, mult mai nuanțată.
Britanicii învingători și germanii perdanți au rămas însă vedetele incontestabile ale primului război
de propagandă mondială, tot așa cum peste doar douăzeci de ani fiecare și-a reluat rolul în arena
bătăliilor pe viață și pe moarte.

III.1. Primele instituții britanice de propagandă

În 1914, la izbucnirea războiului, pe 28 iulie, britanicii, spre deosebire de germani, nu aveau
nicio instituție de propagandă.Cunoscuți fiind ca deosebit de pragmatici, imediat după declararea
ostilităților, britanicii au fost primii care au improvizat peste noapte instituții solide de propagandă,
care, pe măsură ce conflictul s-a prelungit, au fost extinse până la vastele organizații din 1918.
Pentru ca totul să fie legal, Parlamentul a votat în regim de urgență, la 8 august 1914,
Defence of the Realm Act (DORA), prin care Guvernului i se acordau pe timpul războiului puteri
executive sporite, inclusiv aceea de a institui cenzura și de a înființa instituțiile necesare. Au fost
astfel create mecanisme de control social, apărea cenzura legală, presa putând fi cenzurată la fel ca
și scrisorile primite sau trimise pe front, urmărindu-se susținerea moralului populației și protecția
contrainformativă a Corpului expediționar trimis pe frontul din Europa.
Potrivit profesorul britanic Stephen Badsey, ” cenzura ziarelor s-a făcut în realitate pe baza
unui gentlemen agreement negociat între autorități și jurnaliști, nerecurgându-se niciodată la
suspendarea unor publicații sau la apariția acestora cu coloane albe”, așa cum s-a întâmplat în
 6

Franța. Ministerul de război (War Office) și Amiralitatea și-au creat propriile Birouri de presă (care
vor deveni în timp serviciul de securitate MI5), a căror misiune principală nu era furnizarea de date
despre mersul operațiunilor militare, ci cenzura știrilor și restricționarea sau controlul pe cât posibil
a corespondenților de război.
În august 1914 s-a înființat Comitetul pentru organizații naționale patriotice, pentru
diseminarea propagandei britanice pe tot cuprinsul imperiului, iar Ministerul de Interne (Home
Office) a creat în septembrie 1914 Comitetul Presei Neutre, destinat susținerii punctelor de vedere
britanice în țările neutre.

Profesorul David Welch a identificat trei tipuri de cenzură în cazul presei britanice în timp
de război:
- o precenzură voluntară – cea mai răspândită,
- o autocenzură – frecventă,
- o cenzură obligatorie – adesea evocată, dar niciodată impusă.
Totuși, primul act de război al Marii Britanii a fost unul de brutală cenzură: în ultimile ore
de pace, pe 4 august 1914, vasul „Telconia” a tăiat cablul transatlantic de telegraf prin care
Germania putea comunica cu Statele Unite și alte state neutre de peste ocean, Berlinul nemaiavând
altă soluție decât mult mai greoaiele comunicații codate prin telegrafia fără fir. Din acel moment,
Londra a preluat superioritatea informațională față de continentul american, pe care a folosit-o din
plin pentru atragerea fostei sale colonii în război de partea Antantei.

III.2.Campanie secretă de propagandă, desfăşurată

de britanici în Statele Unite

O vastă operațiune de propagandă externă a Marii Britanii s-a desfășurat în mare secret de
către așa numita Wellington House– după numele clădirii unde a funcționat, ceea ce oficial purta
numele de Biroul Propagandei de Război din subordinea Ministerului de Externe și sub conducerea
lui Charles Masterman (1873-1927).
Principiile propagandei britanice instaurate de Charles Masterman au fost trei și au marcat
viitoarele campanii britanice:
- necesitatea păstrării secretului asupra identității surselor propagandei;
- propaganda trebuie să se bazeze pe informații corecte și argumente bine dimensionate;
- acțiunile de propagandă trebuiau îndreptate mai degrabă asupra liderilor și formatorilor de opinie
decât direct asupra maselor.
În consecință, ampla campanie secretă de propagandă britanică gri desfăşurată în Statele
Unite încă neutre a vizat în mod deliberat abordarea discretă a anumitor simpatizanţi americani ai
cauzei britanice, ce erau astfel utilizaţi drept vehicule propagandistice asupra celor nehotărâţi sau
celor declaraţi împotriva războiului. În acest scop, a fost creat un Birou de Informare Britanicla
New York, prin care Wellington Housea produs şi diseminat în Statele Unite o cantitate
 7

impresionantă de material tipărit (pamflete, fluturaşi, caricaturi etc.) şi a canalizat peste Atlantic,
graţie beneficiului de cvasi-exclusivitate a cablului transoceanic, doar acele ştiri de presă
selecţionate care conveneau politicii şi intereselor britanice. În acea vreme, presa americană
constituia singura sursă de informare pentru 90% dintre americani, drept pentru care a reprezentat
din start o țintă de exploatat în scopuri propagandistice de către britanci.

III.3. Raportul Bryce și propaganda atrocităților

Un rol aparte în propaganda britanică l-a avut Raportul Bryce. Acesta a servit drept
principal argument pentru susținerea propagandei atrocităților de care au fost învinuiți germanii și
în urma căreia Berlinul a pierdut enorm pe plan internațional, îndeosebi în SUA. Raportul a fost
întocmit de un Comitet dedicat pretinselor fărădelegi germanecomise în Belgia ocupată în 1914,
organism numit de primul-ministru Asquith pe 15 decembrie 1914 și prezidat (pentru credibilitate)
de un simpatizant german, vicontele Bryce.
În mai 1915, Raportul Bryce a fost făcut public, tradus în 30 de limbi și distribuit de
Wellington House în toată lumea, nu doar în Marea Britanie, la un preț mai mult decât modic (1
penny).
Raportul cuprindea o listă de acuzații demonizatoare la adresa dușmanului german:
- tratamentul aplicat populației civile;
-uciderea non-combatanților;
- tratamentul aplicat copiilor și femeilor;
- utilizarea civililor ca scuturi umane;
-tâlhării, incendieri distrugeri de proprietăți;
- jignirea combatanților;
- uciderea prizonierilor răniți;incendierea spitalelor;
- abuzarea de Crucea Roșie și steagul alb.
Executarea ca spioană de către armata germană a infirmierei Edith Cavell și scufundarea, pe
7 mai 1915, cu doar câteva zile înaintea publicării Raportului Bryce, a vasului „Lusitania” de către
un submarin german (ambele acțiuni justificabile din perspectiva legilor războiului) au stigmatizat
definitiv pe „barbarii de germane”,les Boches,în toată lumea. Astfel, calea fusese larg deschisă
pentru a-i urî și distruge fără milă pe germani, cu Kaiserul lor cu tot, chiar dacă faptele prezentate,
deși reale și cu un sâmbure de adevăr, nu erau chiar așa. Multe inițiative britanice private de
propagandă (deci nu ale guvernului) s-au dezlănțuit de la acest raport, contribuind la demonizarea
generală și demoralizarea germanilor, militari, politicieni sau civili.

III.4. Mijloace de propagandă

 8

Ziarele, broșurile și revistele au reprezentat principalul vehicul de propagandă în masă în

timpul Primei Conflagrații, iar mulți jurnaliști, de toate națiile, credeau sincer că era datoria lor să
susțină moralul poporului lor aflat într-o încleștare pe viață și pe moarte. Puțini cetățeni aveau
aparate de radio în casă, dar mult mai mulți obișnuiau să meargă la cinema, așa mut cum era el pe
atunci, drept pentru care jurnalele de actualități cu texte explicative inserate, dar mai ales filmele
„artistice” de lung și scurt metraj se bucurau de o mult mai mare popularitate.
Alte vehicule de propagandă au fost cărțile postale, afișele pentru populația civilă de acasă,
la fel ca și scurtele speech-uri ținute în locuri publice ale agenților instruiți sau fluturașii aruncați
din avion sau din baloane asupra teritoriilor inamice.
Mesajul transmis prin aceste producții propgandistice era că dușmanul era diabolic și
agresiv, drept pentru care trebuia nimicit fără milă, chiar cu sacrificiul suprem în numele patriei (și a
regelui, împăratului), că propria tabără avea dreptate și lupta în numele celor mai nobile idealuri ale
umanității și civilizației. Soldatului dușman i se explica faptul că nu avea niciun rost să piară pentru
un conducător perfid într-un război oricum pierdut. Unii beligeranți, precum francezii sau românii,
mai aveau și niște teritorii de recuperat, iar alții niște colonii de apărat sau de cucerit.
În aceste condiții, responsabilitatea pentru proasta reputație politică și morală ce i-a fost
atribuită propagandei britanice în Primul Război Mondial revine, potrivit profesorului Stephen
Badsey, pe de o parte exceselor individuale particulare provenite din societatea britanică, dar și așa
numitei Crewe House– Departamentul de Propagandă la Dușman. Această structură a fost creată de
primul ministru britanic Lloyd George (1863-1945) în februarie 1918, numindu-l ca „director al
propagandei în ţara inamică” pe Alfred Harmsworth, lord Northcliffe (1865-1922), proprietar al
ziarelor „The Times” și „The Daily Mail”;acesta l-a adus imediat alături de sine pe directorul lui
„The Times”, sir Campbell Stuart, cel ce va scrie în 1920 cartea înainte menționată, Secretele de la
Crewe House. Potopul propandistic al Crewe Houseasupra Germaniei, dar mai ales asupra mult mai
vulnerabilei Austro-Ungarii s-a revărsat abia în ultimul an de război.

IV. PROPAGANDA FRANCEZĂ

Franța a urmat cam același traseu propagandistic instituțional și conceptual precum Marea
Britanie, cu notabila deosebire că francezii erau mult mai înverșunați împotriva ”les boches” decât
englezii din pricina dezastruoasei lor experiențe războinice din 1870-1871. Această stare de spirit
nu a împiedicat autoritățile politice și militare franceze să recurgă la o mult mai drastică cenzură a
presei asupra realităților cumplite pe care le suportau militarii în linia întâi a Frontului de Vest și
care au generat serioase revolte și dezertări în a doua parte a războiului.
În august 1914, Ministerul de război francez a înființat o Comisie de presă(pentru cenzura
acesteia), iar Statul major al armatei a creat în luna octombrie, același an, o Secție de informare, al
cărei rol era de a furniza comunicate periodice despre situația de pe front, desigur toate optimiste și
în general departe de realitate. Abia în ianuarie 1916 a fost înființată sub tutela Ministerului de
Externe așa-numita Maison de la presse, pentru coordonarea propagandei franceze în străinătate.
La fel ca și în Anglia, unde eforturile naționale, indiferent de culoarea politică, au fost coagulate sub
sintagma de Home Front, în Franța acesta a existat sub numele de Union Sacré, iar în Germania a
fost declarată drept Burgfrieden.
 9

V. PROPAGANDĂ GERMANĂ

Germania, cel de-Al Doilea Reich, a fost singurul beligerant care înainte de izbucnirea
războiului dispunea de o întreagă rețea de organizații culturale, ligi patriotice și alte oficine, mai
mult sau mai puțin sponsorizate de stat, destinate promovării culturii și intereselor germane în
stăinătate. Mai mult decât atât, încă de la începutul războiului, guvernul german a stipendiat deschis
agenția de știri Wolff Telegrafși serviciul de radio Uberseedienst Transozean GmbH, pentru ca
acestea să transmită doar propaganda Berlinului.
Spre deosebire de Franța și Anglia, în Germania militarii și nu politicienii au deținut
supremația asupra societății, chiar și în domeniul propagandei, iar generalul Erich Luddendorf a fost
(după 1916) unul dintre promotorii acestei noi forme de luptă. În august 1914, Înaltul
Comandament German a constituit Secția III (b) care se ocupa de cenzură, opinia publică,
propagandă, ținând briefing-uri de presă, emițând directive pentru ziarele și revistele Reich-ului,
editând chiar și propriul bi-săptămânal. Secția III (b) a preluat imediat apoi și controlul Messer-Film
GmbHpentru a putea produce și disemina jurnalele de știri filmate pe front. Ulterior, în februarie
1915, la Berlin a luat ființă un birou central de cenzură a presei – Oberzensurstelle– care prin
extensie a devenit, în luna octombrie 1915, mult mai cunoscutul Kriegspresseampt.
Simultan, în octombrie 1914, pentru a contracara propaganda anti-germană internațională,
Ministerul de Externe a înființat organizația Zentralstelle fur Auslandsdienst, condusă de Matthias
Erzberger.
Totuși, Germania a pierdut și „Primul Război Propagandistic Mondial”. Una dintre
principalele cauze ale frângerii bruște a moralului și voinței combative a disciplinatului soldat și
cetățean german a constituit-o uriașa discrepanță dintre permanentele asigurări date de propagandă
privind victoria finală iminentă, ca urmare a mult trâmbițatelor victorii parțiale datorate marilor
strategi, eroismului militarilor și performanțelor tehnicii de luptă germane, și realitățile fruste și
dureroase de pe front, la fel de dure ca și cele de acasă, care la un moment dat nu au mai putut fi
camuflate. În ceea ce-i privește pe austro-ungari, care n-au excelat deloc în privința propagandei,
lovitura de grație pe care au primit-o a fost diseminarea unor fluturași cu cele 14 puncte formulate
de președintele Wilson, dintre care fatal pentru habsburgi a fost cel referitor la dreptul națiunilor la
autodeterminare. În acel moment, multinaționalul imperiu împreună cu multietnica sa armata s-au
dezintegrat.

VI. PROPAGANDA ROMÂNEASCĂ

 10

Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 s-a răsfrânt imediat şi asupra micul Regat
român condus de un rege neamţ şi o clasă politică parţial germanofilă, parţial francofilă. Multe şi
aprige au fost pasiunile propagandistice consumate în spaţiul public românesc, cu deosebire în anii
neutralităţii 1914-1916. Cu cine şi pentru ce anume trebuia să intre România în război, pentru
Transilvania sau pentru Basarabia, a fost subiectul unor gălăgioase discuții propagandistice pro-
germane sau pro-antantiste, pe care atât cetăţeanul de rând cât și boierul din palatul domnesc le-au
trăit cu un imens patriotism.
În cartea sa despre elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial,
”Germanofilii”, profesorul Lucian Boia a realizat o necesară şi curativă restabilire a adevărului
istoric privind ponderea, profilul şi influenţa membrilor celor două tabere, antantofilii şi
germanofilii. El a spulberat convenabilul mit al unei cvasi-unanimităţi româneşti privind opţiunea
naţională pentru Transilvania în dauna Basarabiei (aparţinând Rusiei ţariste) şi intrarea în război de
partea surorii mai mari de gintă latină, Franţa (dar şi a Angliei sau a ameninţătorului imperiu rus)
împotriva Germaniei (patria dinastiei domnitoare) şi Austro-Ungariei, înrobitoarea Ardealului.
În anii neutralităţii, 1914-1916, opinia publică românească era formată din doar câteva sute
de mii de cetățeni cu studii medii şi superioare (dat fiind că în 1912, circa 60% dintre români erau
analfabeţi) ce se interesau de probleme politice şi naţionale. Această opinie publică era majoritar,
dar nu unanim antantofilă, iar elita intelectuală (scriitori, istorici, savanţi) era aproximativ egal
divizată între germanofili (mulţi cu studii universitare la Viena şi Berlin) şi antantofili (majoritatea
de formaţie şi cu afinităţi franceze). Prea puţini dintre vajnicii antantofili şi-au pus problema însă
dacă armata română avea sau nu capacitatea şi resursele de a susţine soluţiile politico-militare.
A rezultat doar o gălăgie propagandistică, fără a avea o concretizare. Nu numai clasa
politică, dar mai ales elita intelectuală românească s-a dovedit puternic divizată în opinii, adesea
ezitantă sau chiar oportunist oscilantă. Totuși, au existat și s-au manifestat în acele vremuri câteva
personalităţi puternice şi ferme în convingerile lor, precum Take Ionescu, P.P. Carp, Ioan Slavici sau
Titu Maiorescu.
În România anilor 1914-1916 nu au existat structuri de propagandă ale statului care să
afirme interesele naționale pe plan intern și internațional, fie doar și pentru simplul fapt că fiecare
vedea aceste interese în mod diferit. Apoi, statul român era foarte departe de nivelul de dezvoltare
socială și politică (economic nici nu se punea problema) de cel existent în Occident, care să permită
coagularea unor asemenea instituții, ce presupuneau maturitate, hotărâre și limpezime în gând și
faptă politică. Așadar, propaganda românească s-a făcut haotic, la nivel de personalitate, individual,
adesea stimulată de orgolii personale, dar și de o autentică dragoste de țară și interes pentru binele
ei, înțelese însă în mod diferit. Propaganda comunistă a ocultat, din motive lesne de înţeles, opoziţia
a numeroşi lideri politici români în frunte cu Petre P. Carp faţă de o alianţă a României cu Rusia
ţaristă în timpul primei conflagraţii, în timp ce conservatorii din aripa Alexandru Marghiloman şi
Titu Maiorescu susţineau o neutralitate favorabilă Germaniei. Această vehementă opoziţie era
motivată atât prin pericolul unei expansiuni şi dominaţii ruseşti în Europa răsăriteană şi la gurile
Dunării (ceea ce avea să se întâmple întocmai, dar peste douăzeci şi cinci de ani și iarăși după o
sută), cât mai ales prin regimul politic și social deplorabil al românilor lipsiţi de orice drepturi din
Basarabia încorporată Imperiului Ţarist. Profesorul Boia demonstrează clar că nu a existat o largă
majoritate a liderilor politici români care să susţină alianţa cu Antanta, în scopul eliberării mult mai
atractivei Transilvanii, în comparaţie cu Basarabia. Chiar şi liberalul Ion I. C. Brătianu a ţinut
secretă până în ultima clipă opţiunea antantofilă a guvernului său, dezvăluind-o abia în momentul
declaraţiei de război.
E adevărat însă că propaganda şi luările de poziţie în favoarea unei intervenţii imediate în
război a României, alături de Franţa şi Anglia, pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia
 11

austro-ungară, au fost cu mult mai zgomotoase şi mai pertinente. Opțiunea antantofilă a fost
susţinută de ziarele de mare tiraj precum „Adevărul” şi „Dimineaţa” (de stânga) şi „Universul” (de
dreapta). Publicaţiile având o politică editorială pro-germană („Ziua”, „Seara”, „Libertatea”,
„Gazeta Bucureştilor”, „Convorbirile literare” din Bucureşti), neutralistă (ziarele socialiste „Lupta”
lui Dobrogeanu Gherea sau „Jos războiul” a lui Cristian Racovski) sau anti-rusă („Viaţa
românească” de la Iaşi, a lui Constantin Stere) aveau o circulaţie mult mai redusă, fiind prizate mai
ales de cercurile intelectuale, universitare şi politice.
Între personalităţile culturale care au scris şi militat din convingere şi cu patriotism pentru
soluţia pro-germană şi anti-rusă, s-au remarcat Ioan Slavici, Tudor Arghezi, George Topârceanu,
Garabet Ibrăileanu, Mateiu Caragiale, Nicolae Tonitza, Grigore Antipa. Lor li s-a opus cuvântul
mult mai zgomotos al antantofililor Nicolae Iorga (prin tribuna sa „Neamul Românesc”), A.D.
Xenopol, Barbu Delavrancea, Eugen Lovinescu, Alexandru Vlahuţă. Au existat însă și personalități
ale vremii nehotărâte, care au oscilat între cele două tabere, în funcție de oportunitățile apărute
:Mihail Sadoveanu, Dimitrie Onciul, Liviu Rebreanu, Victor Babeş, Alexandru Macedonski,
Constantin Rădulescu Motru.
Acțiunile desfășurate pentru susținerea morală a soldaților de către Regina Maria care
mergea deseori pe front și în spitalele de campanie unde îi îngrijea și îmbărbăta pe soldați au avut
un impact deosebit. Regele Ferdinand le acorda decorații. Un rol important în menținerea moralului
militarilor care se confruntau cu dotarea proastă, foametea, bolile și păduchii a fost și condeiul
jurnaliștilor și scriitorilor care trasmiteau „dorința de a vedea toți românii din provinciile ocupate
uniți".

CONCLUZII
 12

Primul Război Mondial, cunoscut inițial sub denumirile de Războiul cel Mare sau Războiul
Națiunilor, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale, declanșat în Europa, care a durat de la
28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari,
inclusiv 60 de milioane de europeni. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de civili
au murit ca urmare a războiului. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a
provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile
implicate.
Dupǎ terminarea rǎzboiului, puterile victorioase s-au adunat la Versailles pentru a discuta
conditiile de pace. La 28 iunie 1919 s-a finalizat tratatul de pace. Antanta, mai ales Franta a dorit s-a
fie despǎgubitǎ pentru toate pagubele suferite. Germania a fost obligatǎ sǎ cedeze unele teritorii
puterilor Antantei, iar despǎgubirile a trebuit sǎ le plǎteascǎ i aur, animale si materii prime, de
exemplu fier si cǎrbune. Umilirea lor a fost completǎ de ocuparea militarǎ a zonei Rinului.Istoricii
considerǎ cǎ aceste despǎgubiri imense au dus la ruinarea sistemului financiar german in anii 1920.
Aceastǎ situatie financiarǎ a permis ridicarea partidului national – socialist, cu Hitler in frunte si
izbucnirea unui nou rǎzboi mondial exact dupǎ 20 de ani de la semnarea tratatului de pace.
În mod firesc, propaganda pentru refacerea moralului combativ și contracararea
defetismului a fost îndreptată în primul rând asupra personalului armatei și în primul rând către
soldatul-țăran, cel mai afectat de mizeria tranșeelor, de epidemia de tifos exantematic, de dorul de
casă, de aroganța și uneori brutalitatea ofițerilor, dar și de rănile și spectrul morții din prima linie. În
acest sens, un efect deosebit l-a avut „Crezul soldatului român”, scris de soldatul Petre Florea,
multiplicat şi difuzat în rândul trupelor române în iarna anului 1916-1917, manifest cu un mesaj şi o
retorică pe cât de simplă, pe atât de profundă: „Sunt un brav Ostaş Român. Nu mă tem de nimic, nu
mă tem nici de duşmanul cel mai aprig, nici de suferinţa cea mai grozavă, nici de moarte nu mă tem.
VOI ÎNVINGE!... Îmi iubesc Patria, Neamul, Regele. Mă supun legilor şi sunt gata să ajut Patria
apărând-o; sunt gata în orice clipă a-mi jertfi viaţa pentru ea... SUNT ÎNVINGĂTOR!”
Propaganda românească, spre deosebire de occidentali a fost doar una albă, adică cu
asumarea deschisă a provenienței mesajului. Această orientare s-a produs în mod firesc, drept ecou
al firii deschise a românilor și nu în urma unei decizii politice sau instituționale. De altfel, românii
nici nu au avut vreo instituție centrală de propagandă, precum Ministerul Informațiilor britanic,
Maison de la Presse franceză sau Kriegpresseamt german.
 13

BIBLIOGRAFIE

https://biblioteca.regielive.ro
https://www.historia.ro
https://www.muzeuldefotografie.ro
 14

ANEXE
AFIȘE DE PROPAGANDĂ APĂRUTE ÎN PERIOADA PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL
15