COMUNISM ȘI FASCISM

Comunismul și fascismul, două experimente politice totalitare, reprezintă încă un real

interes pentru cercetările de tip istoric, sociologic, politologic, filosofic etc, iar dinamica dintre ele,
precum și legăturile pe care le au în diverse stadii de evoluție au fost și vor continua să fie subiecte
des frecventate de intelectualii din diverse domenii de studiu.
În opinia lui Alain Besançon, nazismul și comunismul aparțin genului ideologic,
depinzând de acesta natura și maniera puterii lor, seducția politică și tipul de crimă. Când spunem
ideologie, avem în vedere un anume tip de doctrină care, prin intermediul convertirii, promite o
temporală mântuire, conformă cu o ordine determinată științific și impune, printr-o practică
politică, o transformare radicală a societății.1 De asemenea, Besançon analizează conaturalitatea
dintre comunismul bolșevic și cel de tip național-socialist; el are în vedere conceptul care aparține
lui Pierre Chanu, anume gemenii heterogoți și expune faptul că cele două ideologii au scopul de a
construi societatea perfectă, care smulge din rădăcini răul care se opune. 2
Cel care observă o diferență semnificativă între cele două sisteme este Raymond Aron,
el analizând ideea care animă acțiunea politică; într-un caz, totul se sfârșește în camera de gazare,
în timp ce în celălalt caz, în lagărul de muncă. Mai mult, într-un caz este prezentă o acțiune
demonică care are în vedere distrugerea unei pseudorase, în timp ce în celălalt caz apare voința de
a construi un regim noi și, de ce nu, un alt om. 3
Ce a fost mai exact marxismul?
Având în vedere spusele lui Leszek Kolakowski, marxismul se află în topul fantasmelor
filosofice din toate timpurile, fiind un mit politic maniheist gigantic și un scenariu major din
vremea modernității politice, care a dat startul barbariei, reacțiunii și decăderii, aflându-se în
opoziție cu rațiunea, progresul istoric și eliberarea umană. Marxismul a mai însemnat și mântuirea
prin intermediul distrugerii unui sistem care era bazat pe exploatare, dominație și alientare, sistem
în care proletariatul a reprezentat mântuitorul universal sau clasa mesianică a istoriei, după cum o
vedea însuși Marx. 4
Materialismul politic se referă la existența unei umanități care trece prin etape
succesive, a cărei devenire are un sens și și trece prin etape succesive care trebuie să conducă spre
un anume țel din punct de vedere istorice; fiecare moment este marcat de acțiunea unei clase
revoluționare sau progresiste. Aceste idei se regăsesc în introducerea cărții „Contribuții la critica
economiei politice” și au fost transformate sub numele de marxism în doctrină. Aceasta are în
vedere faptul că fiecare societate are la bază economia, al cărui motor este dinamica dată de forțele
de muncă care determină raporturile din punct de vedere social, ansamblu denumit mod de
producție dominant. 5

1
Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Soah-ului”, traducere
din franceză de Mona Antohi, Humanitas, București, pp. 9-10
2
Ibidem, p. 141
3
Raymond Aron, ”Démocratie et totalitarisme”, Gallimard, Paris 1965, p. 302
4
Vladimir Tismăneanu, „Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”,
traducere din limba engleză și indice de Marius Stan, Humanitas, București 2013, p. 108
5
Évelyne Pisier (sub direcția), François Châtelet, Olivier Duhamel, Pierre Bouretz, Dominique Colas,
Bertrand Guillarme, „Istoria ideilor politice”, traducere de Iolanda Iaworski, Editura AMARCORD,
Timișoara 2000, pp. 165-166
 Mai mult, critica marxistă care face referire la statul capitalist își are originea în
denunțarea puterii statale ca instrument de exploatare econimică. Adevărul este că aceasta putere
pregătește dominația politică a unei clase asupra alteia. Adepții caracterului original al
materialismului istoric riscă să fie mulțumiți cu o analiză destul de simplistă a politicului, fapt care
determină teama de a nu face concesii ideoligiei burgheze. 6
În fapt, marxismul rămâne un reper teoretic universal pentru social-democrația
europeană și, de asemenea, românească, însă spre sfârșitul secolului al XIX-lea ia amploare atât
curentul revizionist al lui Bernstein, dar și leninismul care este referențiar pentru comunism și
socialism. Lăsând deoparte aceste mutații din spațiul european, în condițiile în care legalismul
social-democratic din Austria și Germania reușește să se impună în partea centrală a Europei, în
România s-a făcut referire la contextul economic intern și social, ceea ce este specific statelor slab
industrializate. 7
De la Marx la Lenin, exegeții comuniști nu au vrut să vadă decât o evoluție
armonioasă și logică, care nu ar fi trădat opera fondatorului, însă s-a încercat și inversul, anume să
se argumenteze faptul că de la fondator la altul există mai repede rupturi decât continuități. După
părerea lui Normal Levine, dezvoltarea lineară a omenirii și determinismul economic îi aparțin în
totalitate lui Engels și propune redenumirea ideologiei în engelsism.8
Teoria organizației revoluționare sau a partidului reprezintă punctul central din cadrul
leninismului. Acest fapt este principalul adaos făcut de Lenin la opera lui Marx, oferind o soluție
politică pentru a depăți economicul, astfel permițând înfăptuirea revoluției în Rusia. Pornind de la
o concepție care face referire la conștiința de clasă, ea duce la o anume organizare a proletariatului.9
Lenin începe să dezvolte un discurs bazat pe trei puncte fundamentale, concepția
ideologică numărându-se printre ele. El înfăptuiește o ideologizare a politicii care este însoțită de
militarizarea gândirii politice. Încă din anul 1902, Lenin folosește o mulțime de expresii de tip
militar pentru a face referire la lupta politică. De asemenea, el propune un tip de organizație politică
revoluționară care se opune oricărei structure democratice, luând ca model Organizația Pământ și

6
Ibidem, p. 198
7
Florin Müller, „Metamorfoze ale politicului românesc”, 1938-1944, Editura Universității din București,
p. 34
8
Lucian Boia, „Mitologia științifică a comunismului”, traducere din franceză de autor, Humanitas,
București 2011, pp. 83-84
9
Évelyne Pisier, op.cit., pp. 224-225
Libertate, mai exact, primul grup rus de tip terorist din anii 1870 și succesor lui Neceaev.
Organizația menționată anterior poate fi caracterizată prin caracterul clandestin, secret, deloc
numeroasă, formată din oameni aleși riguros; de asemenea, mai este caracterizată de subversiune
și lupta împotriva poliției politice.10
În acest fel, Lenin propune o nouă concepție despre partid care reușește să se
desprindă de modelul social-democrat. La nivelul proiectului, partidul Leninist dorește
detașamentul clasei muncitoare; mai mult, acest nou tip de partid se bazează pe o organizație care
este puternic disciplinată și centralizată și, în vreme ce social-democrația deține un caracter de
clasă foarte bine marcat, partidul leninist este alcătuit din revoluționari profesioniști care sunt
interesați doar de subminarea puterii în exercițiu.11
Astfel, partidul, ca întrupare a unei raționalități istorice, cu avangardă
revoluționară aleasă să conducă mase către partidul comunist, a reprezentat intervenția leninistă
fundamental în practica politică a secolului al XX-lea. În acest sens, mitul partidului explică
rezistența și longevitatea proiectului leninist.12
Trebuie precizat faptul că marxismul ar fi rămas doar un simplu capitol în istoria
ideilor de tip revoluționar dacă Lenin nu ar fi reușit să-l transforme în cea mai puternică armă
ideologică de schimbare a lumii. Cu siguranță putem afirma că secolul XX a fost al lui Lenin și că
leninismul a fost o anume sinteză între tradiția rusă a respingerii nihiliste a status quo-ului și
doctrina revoluționară. De asemenea, este necesar de subliniat faptul că leninismul, ca proiect
ideologic pretins a fi coerent, autosuficient și monolitic, a fost o creație prin care Stalin și Zinoviev
au încercat să-l delegitimize pe Troțki. În ciuda acestui fapt, Lenin a reușit să aducă în secolul XX
o nouă formă politică care a fost bazată pe fanatism, elitism, devotament față de cauza sfântă și
substituirea rațiunii critice cu avangarda fanaticilor iluminați.13
Ce a însemnat fascismul?
Termenul de fascism se referă în principal doar la fascismul italian al lui Mussolini,
însă a devenit denominatorul comun pentru o întreagă serie de miscări și regimuri politice, fapt
care îngreunează crearea unei tipologii serioase. La nivel ideologic, fascismul italian este o

10
Stéphane Courtois, „Comunism și fascism”, traducere de Ana Ciucan Țuțuianu, Polirom 2011, pp. 39-
40
11
Ibidem, pp. 60-61
12
Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 38
13
Ibidem, pp. 111-112
revoluție și o reacție; este o revoluție din punct de vedere al promovării unui stat de tip nou și, de
asemenea, este o reacție autoritară și naționalistă pentru a împiedica slăbirea statului sub influența
unor erori de tip democratic, individual sau liberal. Astfel, fascia reprezintă principiul unificator și
simbolul poporului în jurul statului, adică un grup mic de oameni care sunt grupați în jurul Ducelui
care trebuie să ia puterea, să elimine conflictele din stat și să restabilească ordinea.
În fascism, federalismul și separarea puterilor sunt excluse, iar corporatismul este
singurul care are dreptul la existență, cu condiția de a respecta regula celei mai stricte concentrări.
Este vorba despre un stat care are sprijinul națiunii, în sensul unei unități organice și mistice, iar
acest mod de a înțelege națiunea vine cu pretenția de a se delimita de doctrinele de tip individualist
care sunt incapabile să prezerve și să promoveze unitatea.14
Altfel spus, fascismul este o reacție a poporului împotriva clasei, a particularului
împotriva universalului și a naționalului împotriva internaționalului. La origini, acesta este
inseparabil de communism, căruia îi împrumută metodele, dar îi combate obiectivele. Bolșevismul
și fascismul intră aproape împreună pe scena istoriei; fascismul s-a născut ca fiind o reacție
împotriva comunismului, în timp ce bolșevismul și-a amânat scadența grație antifascismului.
Complicitatea dintre comunism și fascism este reprezentată de existența unui dușman comun pe
care ambele doctrine menționate anterior îl minimalizează: democrația.15
Nazismul, pe de altă parte, nu este un fascism obișnuit și nici măcar o formă mai
extremă a acestuia. Cu toate că originile se află în modelul fascist sau în tradiția
contrarevoluționară, nazismul exprimă o anume viziune asupra lumii care este în totalitate nouă,
fiind expusă în întregime în Mein Kampf și își are specificitatea în rasism.16 De asemenea, Ferran
Gallego a observat că s-a urmărit o explicare a nazismului din perspectiva pluralității sale, având
grijă să-i contureze caracterul de tip eterogen care se accentuează pe măsură ce studiul se adâncește
și se contrastează cu aparența sa de mișcare și regim monolitic. În ciuda acestui fapt, pluralitatea
nazismului a avut la bază un factor essential: recunoașterea unui proiect comun, a unei utopii
colective, a unei ideologii care era considerate a tuturor.17

14
Évelyne Pisier, op.cit., p.276
15
François Furet, „Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX”, traducere din
franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Humanitas, București 1996, pp. 31-33
16
Évelyne Pisier, op.cit., p. 277
17
Ferran Gallego, „Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului (1919-1945)”, traducere de Laura
Drăghici și Constantin Vlad, Editura ALL, București 2010, p. 18
 De asemenea, cele două regimuri se raportează la un trecut mitic după care este
modelat un viitor imaginar. A existat o vreme a arienilor în trecut, iar în viitor, germanii vor fi cei
care vor domni din nou. Comunismul, pe de altă parte, insistă mai puțin asupra restaurării trecutului
și mai mult asupra reproducerii acestuia la un nivel superior. Hitlerismul este voluntarist, este o
opera a voinței, singura care poate să restabilească echilibrul biologic. Leninismul mizează pe o
mișcare autonomă a istoriei care produce partidul ca instrument. 18
Legătura dintre marxism-leninism și fascism poate fi destul de ușor de observant
analizând viața lui Mussolini, de natură marxist în tinerețe. Un factor esențial a fost constituit de
îndoctrinarea cu ideile socialiste și familiarizarea cu literatura politică prin prisma tatălui său. El
devine o figură la scară națională prin prisma Congresului de la Reggio, iar ruptura sa de socialism
are legătură direct cu Primul Război Mondial. Spre deosebire de Lenin, nu a întreprins niciodată
cercetări economice de amploare și nu a fost interesat de diferența dintre dialectica marxistă și cea
hegeliană. Mai mult, lupta de clasă dintre proletariat și burghezie constituie pentru Mussolinio
realitate fundamentală a epocii.
Revoluția socialistă constituie verdictul în lupta de clasă, desființând-o, iar din
acest motiv ea nu poate fi o tranziție pașnică. Acutizarea la paroxism a luptei de clasă reprezintă
precondiția desființării ei; Mussolini se deosebește de Lenin prin intermediul a două puncte destul
de importante. Pe de-o parte Mussolini s-a opus absolutizării lui Marx, iar pe de altă parte, el
definește lupta de clasă din Italia ca o preluptă de clasă.19
Conform definiției standard a fascismului data de teoreticienii marxiști, câteva
trăsături ies în evidență ca fiind definitorii cu privire la problematica fenomenului. În acest sens,
apariția fascismului corespunde întotdeauna atingerii unei faze particulare a crizei capitalismului,
iar liderii politici fasciști sunt aduși la putere prin intermediul elitelor economice. Fascismul nu
are o doctrină reală, ci doar o pseudo-ideologie; ideile fasciste nu pot prinde decât o minoritate a
clasei muncitoare, aceea lipsită de maturitate politică, iar procesul progresivă și lentă fascizare nu
trebuie să-i îngrijoreze pe socialiști deoarece acesta arată iminenta victorie a comunismului.20
Dezbaterea cu privire la relația dintre fascism și comunism este destul de departe de
a atinge un consens. Teme care au fost în multe momente profund ideologizate, care au fost

18
Alain Besançon, op.cit., p. 71
Mihai Chioveanu, „Fețele fascismului. Politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX”, Editura
19

Universității din București, București 2005, pp. 120-121

20
Ibidem, p.146
interpretate pornind de la paradigme diverse și structural diferite, ideologiile totalitare din secolul
XX pot fi înțelese exclusive prin raportarea la realitatea istorică specific ultimelor două secole din
istoria omenirii, ceea ce le face să rămână încă un subiect deschis de interpretare și analiză.

Bibliografie:

 Alain Besançon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Soah-

ului”, traducere din franceză de Mona Antohi, Humanitas, București
 Raymond Aron, ”Démocratie et totalitarisme”, Gallimard, Paris 1965
 Vladimir Tismăneanu, „Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului
XX”, traducere din limba engleză și indice de Marius Stan, Humanitas, București 2013
 Évelyne Pisier (sub direcția), François Châtelet, Olivier Duhamel, Pierre Bouretz,
Dominique Colas, Bertrand Guillarme, „Istoria ideilor politice”, traducere de Iolanda
Iaworski, Editura AMARCORD, Timișoara 2000
 Florin Müller, „Metamorfoze ale politicului românesc”, 1938-1944, Editura Universității
din București
 Lucian Boia, „Mitologia științifică a comunismului”, traducere din franceză de autor,
Humanitas, București 2011
 Stéphane Courtois, „Comunism și fascism”, traducere de Ana Ciucan Țuțuianu, Polirom
2011
 François Furet, „Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX”,
traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Humanitas, București 1996
 Ferran Gallego, „Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului (1919-1945)”, traducere
de Laura Drăghici și Constantin Vlad, Editura ALL, București 2010
 Mihai Chioveanu, „Fețele fascismului. Politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX”,
Editura Universității din București, București 2005