AVUȚIA ÎN MIȘCARE

Alvin TOFFLER și Heidi TOFFLER

ALVIN TOFFLER (1928-2016), scriitor american care analizează impactul

tehnologiilor moderne, inclusiv a tehnologiei digitale şi a revoluţiei în comunicaţii,
asupra societăţii şi modului de viaţă din epoca actuală.
După ce a absolvit Universitatea New York, cu specializare limba engleză,
urmând tradiţia altor autori americani precum Jack London şi John Steinback,
Alvin Toffler şi soţia s-au stabilit în zona centrală a Statelor Unite şi au lucrat timp
de 5 ani ca muncitori în fabrică, la o linie de asamblare, pentru a studia producţia
de masă. În urma acestei experienţe, Alvin Toffler a obţinut o slujbă de ziarist la un
jurnal sindical local şi apoi a devenit corespondent la Casa Albă pentru un cotidian
din Pennsylvania. Și-a continuat activitatea ziaristică la revista Fortune unde a
scris despre problemele forţei de muncă şi managementului şi apoi a început să
realizeze o serie de studii independente cu privire la impactul social şi
organizaţional al computerelor, devenind consultant pe probleme de business şi
strategie la diferite corporaţii americane. La mijlocul anilor 1960, Toffler a început
cercetările care se vor materializa în lucrarea Future Shock, publicată în Statele
Unite în 1970, tradusă şi publicată în limba română în 1971, la Editura Politică,
prima dintre lucrările sale care a suscitat un interes deosebit datorită noutăţii ideilor
expuse şi a devenit bestseller internaţional.
Făcând o analogie cu şocul cultural resimţit într-un mediu cultural străin,
care produce dezorientare şi anxietate, Toffler defineşte şocul viitorului ca o stare
psihologică la nivelul indivizilor şi societăţilor determinată de un volum masiv de
schimbări care se produc într-o perioadă scurtă de timp. Aceasta face ca oamenii să
piardă sentimentul de familiaritate oferit de un mediu cunoscut şi predictibil, şi de
un mod de viaţă ancorat în valorile religiei, familiei, identităţii naţionale, profesiei
etc. Consecinţele complexe ale schimbărilor de amploare la nivelul societăţii ca
urmare a dezvoltării noilor tehnologii sunt analizate în profunzime şi în lucrările
sale ulterioare: The Third Wave publicată în 1980, apoi Powershift: Knowledge,
Wealth and Violence at the Edge of the 21st Century în 1990 şi, ulterior,
Revolutionary Wealth, publicată în 2006.
Lucrările scrise de Alvin Toffler împreună cu soţia sa, Heidi Toffler, traduse
şi publicate în limba română sunt:
 Șocul viitorului, Editura Politică, 1973.
 Al treilea val, Editura Politică, 1982.
 Consumatorii de cultură, Antet, 1995.
 Crearea unei noi civilizaţii, Antet, 1995.
  Război şi antirăzboi, Antet XXPress, 1995.
 Puterea în mişcare, Antet, 1995.
 Previziuni şi premise, Antet, 1999.
 Corporaţia adaptabilă, Antet, 2001.
 Avuţia în mişcare, Antet, 2006
Vă propunem pentru lectură şi dezbatere următoarele fragmente din lucrarea:
Avuţia în mişcare, Editura Antet, București, 2006.
PARTEA A DOUA
Principiile ultrafundamentale
CAPITOLUL 3
VALURILE AVUŢIEI
Fiinţele umane au produs avuţie vreme de câteva milenii şi, în pofida
sărăciei de pe faţa Pământului, realitatea pe termen lung este aceea că noi, ca
specie, ne descurcăm din ce în ce mai bine. Altfel, planeta n-ar putea acum să
întreţină şase miliarde de semeni de-ai noştri, n-am avea o speranţă de viaţă atât de
mare şi nici n-am avea mai mulţi obezi decât popoarele subnutrite ale planetei1.
Am realizat toate aceste lucruri, dacă vrem să le numim realizare, tocmai
pentru că nu ne-am mulţumit să inventăm pluguri, căruţe, motoare cu aburi şi Big
Mac-uri. Am reuşit inventând colectiv o succesiune de sisteme ale avuţiei, cum
le-am botezat aici. De fapt, acestea se numără printre cele mai importante invenţii
din istorie.
EINSTEINUL PREISTORIC
Avuţia este, în sensul cel mai general, tot ceea ce satisface lipsurile sau
nevoile, iar un sistem al avuţiei reprezintă modul în care se creează avuţia, fie ea
monetară sau nu.
Cu mult înainte de apariţia primului sistem autentic al avuţiei, noi, oamenii,
am pornit ca vânători nomazi, ucigând animale sau culegând roadele pădurii pentru
necesităţile de bază. O dată cu domesticirea animalelor, vânătoarea şi culesul s-au
contopit treptat sau au lăsat locul păstoritului. Dar în urmă cu mii de ani acestea
erau doar sisteme de supravieţuire care nu meritau numele de „sistem al avuţiei”.
Numai dezvoltarea capacităţii de a produce un surplus economic a făcut
posibilă apariţia primului sistem autentic al avuţiei. Şi, cu toate că de atunci s-au
încercat nenumărate căi de a produce acest surplus, descoperim că în cursul istoriei
metodele se încadrează în trei categorii principale.
1
„It’s a Fat, Fat, Fat World”, CBS News, citând descoperirile unui grup de lucru din cadrul Organizației
Mondiale a Sănătății, 15 mai 2002,www.cbsnews.com/stories/2002/05/health/main509230shtml. Vezi şi ”The
State of Food Insecurity in the World: 2002”, Organizația pentru Agricultură şi Alimentație, http://
www.fao.org/documents/show_cdr.asp?url_file=docrep/005/y7352eoo.htm
 Cel dintâi sistem al avuţiei a luat naştere cam acum zece milenii, când vreun
Einstein preistoric (probabil o femeie) a plantat prima sămânţă pe undeva în
apropiere de munţii Karacadag din Turcia de azi, şi astfel a introdus o modalitate
de creare a avuţiei2. În loc să aşteptăm roadele naturii, acum puteam, în anumite
limite, să facem natura să ne dea ceea ce voiam. (Lumea ar trebui să instituie o
sărbătoare anuală în cinstea acestui inventator necunoscut a cărui inovaţie a afectat
mai multe vieţi decât oricare alta în cursul istoriei omenirii.)
Inventarea agriculturii a făcut ca în anii buni ţăranii să poată produce un mic
surplus pe lângă alimentele strict necesare subzistenţei. De asemenea, a însemnat
că, în loc să ducă un trai nomad, strămoşii noştri s-au putut aşeza în sate
permanente pentru a-şi cultiva recoltele pe câmpurile din preajmă. Pe scurt,
agricultura a adus un mod de viaţă cu totul diferit pe măsură ce s-a răspândit – lent
– pe întregul glob.
Micul surplus ocazional a permis depozitarea unor cantităţi reduse pentru
zile negre. Cu timpul, a devenit posibil ca elitele stăpânitoare – căpetenii
războinice, nobili şi regi, sprijiniţi de soldaţi, preoţi şi perceptori de impozite şi
tributuri – să preia controlul asupra întregului surplus sau unei părţi din acesta,
acumulând o avuţie cu care să creeze un stat dinastic şi să-şi finanţeze stilul de
viaţă luxos.
Ei au putut construi palate şi catedrale măreţe. Au putut vâna de dragul
vânătorii. Au putut – şi au şi făcut-o cu regularitate – să poarte războaie pentru a
captura teritorii, sclavi şi iobagi cu ajutorul cărora să producă surplusuri încă şi mai
mari pentru sine. Aceste surplusuri au permis curţilor să-i susţină pe artişti şi
muzicieni, pe arhitecţi şi magicieni, în vreme ce ţăranii mureau de foame.
Pe scurt, Primul Val al avuţiei, pe măsură ce s-a deplasat pe hartă, a creat
ceea ce denumim acum civilizaţia agrară.
/.../
În decursul mileniilor, agricultura a fost cea mai avansată formă de
producţie, mult mai rodnică decât vânătoarea şi culesul. Pe la 1100 d. Chr., scrie
istoricul Lynn White, „plugul, câmpurile vaste, recenta integrare a agriculturii şi
păstoritului, rotaţia a trei culturi, tehnica modernă de înhămare a calului,
potcoavele şi oiştea s-au combinat într-un sistem complet de exploatare agricolă.”
White vorbeşte despre o „zonă de prosperitate ţărănească ce cuprindea tot nordul
Europei, de la Atlantic la Nipru.”3
Primul val al avuţiei a adus şi o diviziune mai accentuată a muncii, de unde
nevoia de schimb sub forma comerţului şi trocului.

2
„Einkorn’s Debut” de Mark Rose, Archaelogy, ianuarie/februarie 1998. Vezi şi „Location, Location Location:
the First Farmers” de Jared Diamond, Science, 14 noiembrie 1997, p. 1.243.
3
„The Expansion of Technology 500- 1500”, de Lynn White în The Fontana Economic History of Europe,
Londra, 1972.
 Foametea şi sărăcia extremă rămâneau însă predominante. Potrivit istoricului
Teofilo Ruiz, chiar şi la începutul secolului al XIV-lea foametea lovea o dată la trei
sau cinci ani.4 În exprimarea lui Piero Camporesi de la universitatea din Bologna,
„foametea a constituit o trăsătură aproape structurală”5 a realităţii până în secolul al
XVII-lea.
/.../
DINCOLO DE FANTEZIE
Al doilea sistem revoluţionar al avuţiei – industrialismul – a apărut la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi a lansat al Doilea Val de transformări radicale în
mare parte a planetei.
Istoricii dezbat şi acum datarea şi cauzele multiple de la originea revoluţiei
industriale, însă ştim că în acea perioadă un grup de intelectuali, filozofi, oameni
de ştiinţa, politicieni radicali şi întreprinzători, pornind de la ideile lui Descartes,
Newton şi ale Iluminismului, a schimbat iarăşi lumea.
Sistemul avuţiei din cel de-al Doilea Val, care a luat naştere o dată cu aceste
idei, a generat în cele din urmă fabricile, urbanizarea şi secularismul. A combinat
energia dată de combustibilii fosili şi tehnologiile bazate pe forţa brută şi munca
repetitivă. A adus cu sine producţia de masă, educaţia de masă, mijloacele de
informare în masă şi cultura de masă.
Intrând în conflict cu modurile de lucru, valorile, structura familială şi
decadentele instituţii politice şi religioase ale epocii agrariene, a plasat interesele
elitei comerciale, industrial-urbane, aflate în ascensiune, în contradicţie cu cele ale
elitelor rural-agricole. În cele din urmă, „modernizatorii” celui de-al Doilea Val au
ajuns la putere în toate economiile „dezvoltate”, cum le numim noi acum.
Industrialismul a poluat pământul. A fost însoţit de colonialism, războaie şi
nefericire, însă a întemeiat şi o civilizaţie urbană vastă, în plină expansiune, care a
creat bogăţii dincolo de cele mai fanteziste visuri ale strămoşilor noştri ţărani.
Clădite pe principiile comune ale standardizării, specializării, sincronizării,
concentrării, centralizării şi maximizării producţiei, economiile industriale au
îmbrăcat diverse forme, mergând de la capitalismul anglo-american la comunismul
stalinist, de la „calea de mijloc” a Suediei la varianta ierarhică şi foarte birocratică
a Japoniei şi multe alte versiuni. Toate s-au concentrat din răsputeri asupra
producţiei la început, şi apoi asupra consumului.
În prezent, Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică îşi
categoriseşte cele treizeci de state membre, cu o populaţie totală de 1,2 miliarde de
oameni, drept „dezvoltate” sau industrializate.6 Acestea, împreună cu Rusia şi
4
„Medieval Europe : Crisis and Renewal” de Teofilo F. Ruiz, caseta audio a cursului 5, „Foamea”, serie de
prelegeri de la Teaching Company, Chantilly, Va., 1997.
5
Pietro Camporesi, Bread of Dreams, University of Chicago Press, 1989, pp. 38, 47, 56.
6
„World Development Indicators Database”, Banca Mondială, august 2002,
http://worldbank.org/data/databytopic/POP.pdf, accesat la data de 05.05.2016.
câteva alte ţări, sunt produse ale modernităţii, ale celui de-al doilea val care a
măturat planeta.
VALUL AVUŢIEI DE ASTĂZI
Cel de-al treilea şi ultimul val al avuţiei – încă în curs de răspândire
spectaculoasă în momentul scrierii acestei cărţi – contestă toate principiile
industrialismului, înlocuind factorii tradiţionali ai producţiei industriale, pământul,
forţa de muncă şi capitalul, cu o cunoaştere din ce în ce mai rafinată.
În timp ce al Doilea Val a adus masificare, cel de-al treilea demasifică
producţia, pieţele şi societatea.
În timp ce al Doilea Val a construit ierarhii verticale tot mai înalte, cel de-al
Treilea Val tinde să uniformizeze organizaţiile şi să provoace un transfer spre
reţele şi alte structuri alternative.
Iar acesta nu este decât începutul lungii liste de schimbări radicale. Astfel,
fabricarea lucrurilor pe care le putem atinge – funcţia centrală a economiilor din
cel de-al Doilea Val – a devenit, într-o măsură crescândă, o activitate facilă, uşor
de transformat în marfă, cu valoare adăugată redusă.
În schimb, funcţiile intangibile, cum ar fi finanţarea, conceperea,
planificarea, cercetarea, plasarea pe piaţă, publicitatea, distribuţia, administrarea,
efectuarea serviceului şi reciclarea, sunt mult mai dificile şi costisitoare. Adesea au
o valoare adăugată mai mare şi generează mai mult profit decât îndoirea barelor de
metal şi munca manuală. Rezultatul este o schimbare profundă în relaţiile dintre
diferitele sectoare ale economiei.
Pe măsură ce s-au dezvoltat, valurile avuţiei s-au deplasat neuniform pe
cuprinsul lumii, astfel încât astăzi, în ţări precum Brazilia şi India, putem găsi toate
cele trei valuri suprapunându-se şi înaintând simultan – vânătorii şi culegătorii
dispar când ţăranii din Primul Val le ocupă teritoriile, ţăranii se mută în oraşe
pentru a căpăta slujbe în fabricile celui de-al Doilea Val, iar cafenelele Internet şi
noile companii de software prind cheag, anunţând sosirea celui de-al Treilea Val.
Aceste modificări sunt acompaniate de o combinaţie de decadenţă, inovaţie
şi experiment, întrucât vechile instituţii devin disfuncţionale, iar oamenii încearcă
noi moduri de viaţă, noi valori, noi credinţe, noi structuri familiale, noi forme
politice, noi tipuri de artă, literatură şi muzică, noi relaţii între sexe.
Niciun sistem al avuţiei nu se poate menţine fără o societate şi o cultură-
gazdă, iar societatea şi cultura sunt zguduite atunci când se produce ciocnirea între
două sau mai multe sisteme.
Aceste schiţe rapide nu fac decât să sugereze deosebirile dintre cele trei
sisteme de avuţie ale lumii şi cele trei mari civilizaţii care le însoţesc, însă sunt de
ajuns pentru a ilustra temele principale: dacă sistemul de avuţie al Primului Val se
baza în primul rând pe creşterea lucrurilor, iar cel de-al doilea pe fabricarea lor,
sistemul celui de-al Treilea Val se bazează într-o măsură tot mai mare pe servire,
gândire, cunoaştere şi experimentare.
TREI VIEŢI, TREI LUMI
Este limpede că, aşa cum industrialismul a creat în general mai multă avuţie
şi surplusuri pe cap de locuitor mai mari decât au făcut-o vreodată economiile
ţărăneşti, sistemul incomplet, pe cale de consolidare al celui de-al Treilea Val
promite că bogăţia generată de toate sistemele precedente va părea nesemnificativă
prin comparaţie cu aceea făurită de el. Ar putea spori nu doar avuţia monetară, ci şi
pe aceea umană – avuţia neexprimată în bani pe care o creăm pentru noi şi cei
dragi nouă.
Fiecare dintre aceste sisteme de avuţie stabileşte imperative diferite pentru
societăţi şi vieţile oamenilor de rând. Ele produc forme şi cantităţi de bogăţie foarte
diverse, au consecinţe ecologice şi culturale de cu totul alt gen şi produc trei
moduri de viaţă radical diferite.
Să comparăm viaţa unui ţăran din Bangladeshul rural cu aceea a unui
muncitor la linia de asamblare Ford din Köln şi a unui programator din Seattle ori
Singapore. Chiar şi în aceeaşi ţară, să spunem India, este edificator să comparăm
ţăranul din Bihar cu muncitorul din Mumbai şi softistul din Bangalore. Acţionând
în sisteme de avuţie diferite, ei trăiesc în lumi diferite.
Pentru a înţelege aceste deosebiri şi direcţia în care ne îndrumă ele, trebuie
să mergem acolo unde economiştii şi consilierii financiari nu ne duc aproape
niciodată – la principiile subterane de care depinde viitorul avuţiei.
/.../
Unele dintre principiile fundamentale sunt ultraevidente: de exemplu,
munca. Mulţi ar fi surprinşi să afle, poate, că până la înlocuirea muncii agricole cu
activitatea din fabrică, puţini dintre strămoşii noştri aveau o slujbă. Asta nu pentru
că ar fi fost bogaţi. Majoritatea erau cumplit de săraci. Nu aveau slujbe pentru că
„locul de muncă”, în sensul de azi al efectuării unei activităţi în schimbul unul
salariu stabilit, nu fusese încă inventat. Ca şi motorul cu aburi şi alte inovaţii
industriale, slujbele şi munca salarizată au început să se răspândească de-abia în
urmă cu trei secole.
Munca însăşi s-a transferat din exterior în interior, după orare ce nu mai
depindeau de răsăritul şi apusul soarelui, ci de maşina de pontaj. În general, plăţile
luau forma salariilor acordate în funcţie de productivitate. Într-adevăr, aceste
aranjamente defineau în esenţă sintagma „loc de muncă”.
Dar slujba este numai un mod de prezentare a muncii. Pe măsură ce se
dezvoltă cel mai recent sistem al avuţiei, cel bazat pe cunoaştere, ne îndreptăm spre
un viitor în care, aşa cum vom vedea, mai mulţi oameni „muncesc”, dar mai puţini
au „locuri de muncă”. Fenomenul acesta va modifica drastic relaţiile de muncă,
departamentele de resurse umane, legislaţia şi întreaga piaţă a muncii. Este o veste
proastă pentru sindicate, aşa cum le cunoaştem acum. Principiul ultrafundamental
al muncii se transformă mai dramatic decât în orice perioadă de la revoluţia
industrială încoace.
Diviziunea muncii, asemenea muncii înseşi, datează din epoca vânătorii şi
culesului, când se baza în principal pe gen. Dar şi aici ne apropiem de un punct de
cotitură.
Aţi auzit vreodată de un „consultant pentru litigii în domeniul metalurgiei şi
analizei eşecurilor”7 sau de un „horticultor postrecoltă”8. Nici noi. (Ultimul este un
superspecialist care stabileşte, de pildă, câte găuri microscopice sunt necesare
pentru pătrunderea oxigenului în pungile de plastic în care sunt ambalate legumele
din supermarket).
/.../
p. 43 DANSÂND SPRE PRODUCTIVITATE
Un anumit grad de sincronizare a fost necesar încă de când vânătorii şi
culegătorii au început să acţioneze pe grupuri. Istoricul William McNeill susţine că
activităţile ritmice de masă au fost utilizate în decursul istoriei pentru a încuraja
sincronicitatea care, la rândul ei, a îmbunătăţit productivitatea economică. În opinia
sa, dansurile tribale au întărit munca în echipă şi au sporit eficienţa vânătorii.
Vreme de mii de ani, pescarii au cântat la unison când scoteau plasele din apă,
bătăile muzicale indicând momentele de tragere, respectiv de respiraţie9.
Economiile agrare manifestau schimbări sezoniere. Potrivit antropologului
John Omohundro, pe insula filipinează Panay, „în anotimpul secetos/.../ până la
începutul anotimpului ploios /.../ oamenii de afaceri chinezi intră într-un fel de
amorţire. Toate componentele sistemului de distribuţie încetinesc. Prin septembrie
sau octombrie, recolta de orez ajunge în oraş. /.../ Din cauză că avuţia provinciei
este guvernată de ciclurile agrare, activitatea economică a oraşului creşte sau scade
în funcţie de aceste cicluri.”
Willem Wolters, specialist în antropologie economică adaugă „Băncile strict
locale nu au fost niciodată vizibile în zonele semiaride de la tropice, din cauza
caracterului sezonier al afacerilor şi sincronizării”10.
Primele economii industriale operau în condiţii temporale cu totul diferite.
Munca la linia de montaj necesita alt ritm. Astfel, sirena fabricii şi maşina de
pontaj au fost inventate pentru coordonarea programelor de lucru.
Prin contrast, după cum vom vedea, activităţile economice de azi se
desfăşoară în timp real. În plus, modurile de utilizare a timpului sunt din ce în ce
7
„Experts and Consultants”, HGExperts.com, www.Hgexperts.com/listing/Experts-failure-Analysis.asp
8
„Horticultural Crops de Fu Wen Liu de la Centru pentru tehnologia Alimentelor şi Îngrăşămintelor,
www.Agnet.org/library/article/eb465b.html, accesat la data de 20.05.2016.
9
William McNeill, Keeping Together in Time, Mass., Harvard University Press, 1995, pp. 27, 30.
10
Willem Wolters, Locating Southeast Asia, Singapore, Singapore University Press, 2005, p. 182.
mai neregulate şi personalizate, ca să nu spunem haotice de-a dreptul. Trebuie
integrate mai multe sarcini diferite, iar efectul de accelerare scurtează timpul
disponibil pentru fiecare dintre ei. Toate acestea îngreunează sincronizarea, şi nu
ne aflăm decât la început de drum.
Dacă privim dincolo de suprafaţă, vom constata că fiecare economie tresaltă
şi vibrează în ritmuri neobservate. Cumpărăm un ziar în fiecare zi, cumpărăm
săpun sau lapte de la supermarket în fiecare săptămână, facem plinul la maşină o
dată la zece zile, ne luăm chenzina şi lichidarea o dată la două săptămâni şi plătim
facturile lunar. Ne sunăm brokerul sporadic, în funcţie de ceea ce se întâmplă la
bursă, cumpărăm un bilet la cinema sau o carte când ne trece prin minte, plătim
impozitele anual sau trimestrial, mergem la dentist de câte ori ne doare măseaua, şi
cumpărăm un cadou pentru o rudă care se căsătoreşte în iunie. Aceste tranzacţii şi
nenumăratele altele creează ritmuri care se propagă prin bănci, pieţe şi vieţile
oamenilor.
De la prima palmă peste fund pe care am încasat-o în copilărie, fiecare dintre
noi a devenit parte în această muzică economică fără sfârşit. Chiar şi bioritmurile
noastre influenţează şi sunt afectate de procesele complexe şi coordonate care
pulsează în jurul nostru în timp ce oamenii muncesc – realizând produse, furnizând
servicii, administrând, finanţând companii sau prelucrând date şi informaţii pentru
a le transforma în cunoaştere.
În fiecare clipă, unele ritmuri se accelerează, altele se încetinesc. Noi
armonii sunt introduse, după care dispar. Există coruri, contrapuncte, şi crescendo-
uri. În afară de ele în întreaga societate şi în întreaga economie există un puls vital
generalizat ce reprezintă, ca să zicem aşa, media tuturor tempourilor subordonate.
„Muzica economică” nu se opreşte niciodată.
Rezultatul nu este un haos, pentru că în fiecare sistem al avuţiei diferitele
componente sau subsisteme îşi adaptează permanent vitezele, fazele şi
periodicităţile în raport cu celelalte. În biologie, acest proces se numeşte
„antrenare”11.
S-a demonstrat că neuronii nu funcţionează izolat. Ei formează echipe
temporare – la fel cum procedează, într-o măsură tot mai mare, companiile din
zilele noastre. În exprimarea revistei Science „neuronii intră în rezonanţă unii cu
alţii şi formează ansambluri care cântă aceeaşi melodie, emiţând relativ sincron
pentru intervale scurte de timp, până când unii dintre ei se defazează, poate pentru
a se alătura altui ansamblu”12.
Mai mult, se pare că emisia sincronă predispune neuronii să exercite
„procesări comune” la nivelurile superioare ale sistemului. Spargerea corporaţiilor
monolitice într-o mulţime de echipe ce lucrează pe anumite proiecte, alianţe,
11
Joseph, E. McGrath, şi Kelly Janice, Time and Human Interaction, New York, Guilford Press, 1986, pp. 44-45.
12
„Listening In on the Brain”, Science, vol. 280,17 aprilie 1998, p. 376.
parteneriate, şi joint ventures, proces la care asistăm în prezent, este comparabilă
cu aceste „ansambluri” efemere din sistemul nervos.
/.../
GATA CU OMLETA RECE
Într-o lume perfect sincronizată, prietenii n-ar întârzia niciodată, omleta de
la micul dejun n-ar fi niciodată rece, iar copiii ar ajunge acasă la ora stabilită. Mai
mult, stocurile s-ar reduce la zero, eliminându-se astfel diversele costuri pe care le
presupun, printre care depozitarea, întreţinerea, managementul şi chiria. Încă şi mai
bine, şedinţele ar începe şi s-ar termina întotdeauna la timp.
Dar ce fel de economie ar rezulta de aici?
În economie, sintagma „creştere echilibrată”a fost utilizată cu largheţe,
exprimând mai multe lucruri. Pentru unii, ea sugerează că se ţine seama de factorii
ce ţin de mediul înconjurător. Pentru alţii semnifică includerea transportului sau a
oricărui alt factor în definiţia „creşterii”. Se poate referi la creşterea care apare
arunci când inputurile de capital şi de forţă de muncă (ajustate la productivitate)
cresc în acelaşi ritm. La fel, poate însemna plasarea accentul pe agricultură şi
industrie în politicile de dezvoltare.
În anii ʼ60 şi ʼ70, economiştii din şcoala creşterii echilibrate afirmau că
modul optim în care se poate dezvolta o economie este ca toate sectoarele să
crească în acelaşi ritm, cu relaţia dintre toate inputurile şi outputurile menţinută
constantă13. Aceasta era, de fapt, o chemare la dezvoltarea perfect sincronizată –
credinţa că o creştere permanentă a avuţiei este condiţionată de creşterea
permanentă a sincronicităţii. Dar lucrurile nu sunt atât de simple.
Aceşti teoreticieni au lăsat la o parte un aspect important. Sincronizarea
perfectă care menţine variabilele-cheie în relaţii fixe face ca orice sistem să fie
inflexibil, inert, şi lent în ceea ce priveşte inovarea. Ea creează un joc de tipul
„totul sau nimic” în care trebuie să schimbi tot dintr-o dată sau să nu schimbi
nimic. Iar schimbarea tuturor lucrurilor dintr-o dată, de o manieră neproporţională,
este extrem de dificilă.
Prin contrast, aşa cum a demonstrat economistul Joseph Schumpeter,
dezvoltarea economică necesită „taifunuri de distrugere creatoare” – vânturi ale
schimbării care să anihileze vechile tehnologii şi industrii înapoiate pentru a face
loc altora, revoluţionare14. Iar primul lucru pe care-l nimiceşte distrugerea creatoare
este orarul de ieri.
Toate firmele, toate sistemele financiare, toate economiile naţionale au
nevoie, aşadar, de sincronizare, cât şi de un anumit grad de desincronizare. Din
păcate, în prezent ne lipsesc atât datele, cât şi metrica ce ne-ar ajuta să aflăm când
Janos Kornai, Rush versus Harmonic Growth, Amsterdam, North Holland, 1972, pp. 56-57.
13

„Feeding the Flames: What Every Manager Needs to Know About Creative Destruction” de Russ Michael,
14

Business 2.0, mai 2001.

vom fi pe care să atingem limitele amândurora. Știinţa care s-ar putea numi
„cronomie” – studierea timpului în economie – este, în cel mai bun caz, într-un
stadiu primitiv.
47 /.../
Industria sincronizării mai are cale lungă de bătut şi de crescut. Mai întâi,
multe firme mici care nu şi-au restructurat lanţurile de aprovizionare şi/sau
lanţurile de adăugare a valorii vor fi obligate s-o facă. În al doilea rând,
sincronizarea lanţurilor de aprovizionare şi distribuţie este doar un pas spre
integrarea temporală de mâine, mai profundă şi mai cuprinzătoare. Sincronizatorii
nu vor doar să-şi vândă softul iniţial, ci şi să le ofere service clienţilor direcţi şi
întregului şir de clienţi din aval, până la utilizatorul final.
Într-o bună zi s-ar putea merge chiar mai departe, deoarece tot mai multe
produse îi vor fi returnate fabricantului pentru reciclare, aşa cum se întâmplă acum
cu autovehiculele în Europa şi cartuşele de imprimantă în Statele Unite. Toate
aceste modificări măresc numărul de furnizori, distribuitori, furnizori de service şi
utilizatori ce au nevoie de sincronizare. În fine, industria sincronizării se va extinde
din cauză că intensificarea concurenţei necesită o inovaţie după alta, fiecare
schimbând, la rândul ei, cerinţele legate de timp şi impunând o resincronizare.
Paradoxul ascuns al legii desincronizării este acela că, pe măsură ce se realizează
sincronizarea la un nivel al sistemului, în mod proporţional se produce o
desincronizare la alt nivel. Pe scurt, sistemul avuţiei se transformă din punctul de
vedere al timpului – unul dintre principiile sale profunde.