Universitatea Danubius

Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale

Comunicare și Relații Publice

Conflictul valorilor în contextul globalizării

Arfire Costel Daniel

2016
 Cuprins:

Introducere

1. Peisajul global de azi

2. Valorile lumii occidentale sunt valori globale?

3. Conflictul civilizațiilor sau al culturilor?

4. Secolul XXI și interdependența globală

5. Geopolitică fierbinte

Concluzii
 Rezumat

Globalizarea e o definiție aleasă analiștii politici ce rezumă explozia informațională,

interdependența economică planetară și permeabilizarea distanțelor (altă dată uriașe) dintre
comunități.

După prăbușirea blocului comunist și al Uniunii Sovietice, politicienii americani s-au confruntat
cu dilema învingătorului. Statele Unite ale Americii au devenit unica superputere globală, iar
Francis Fukuyama anunța „șfârșitul istoriei” (Francis Fukuyama, 1994)1. Economia de piață
devenea un nou motor expansionist al civilizației occidentale prin care nu se deplasau doar
capitaluri, ci și valori și inspirația pentru noi sisteme sociale ce să înlocuiască dirijismul și
planificarea cincinală a sistemelor comuniste.

Conflictele de factură militară sau pseudomilitară de azi sunt răspândite și datorită globalizării
prin vectorii entităților non-statale și adeseori și prin ideologii subversive. Hibridizarea
conflictului a afectat și politicile marilor actori politici statali și superstatali. Contrar teoriilor
vehiculate despre moartea Occidentului (Oswald Spengler, 1922)2, lumea pivotează în continuare
pe axa nord-americană și europeană, deși contrabalansarea din zona Asiei de Sud-Est a devenit
vizibilă la sfârșitul secolului XX. Noul competitor global al SUA-UE, China, deși își croiește un
drum vizibil prin universul Orientului Îndepărtat al Japoniei, Malayeziei, Indiei și Coreii de Sud,
și mai nou al Africii, nu ajuns încă la dezechilibrarea frontală a raporturilor de putere cu
Occidentul.

Cuvinte cheie: globalizare, conflict, occident, mondial, istorie, geopolitica, cutură

1
„What we may be witnessing is not just the end of the Cold War, or the passing of a particular period of post-war
history, but the end of history as such: that is, the end point of mankind's ideological evolution and the
universalization of Western liberal democracy as the final form of human government.” Fukuyama, Francis (1994).
The End of History and the last Man
2
„Science has completely failed to note that race is not the same for rooted plants as it is for mobile animals, that
with the micro-cosmic side of life a fresh group of characteristics appear and that for the animal world it is decisive.
Nor again has it perceived that a completely different significance must be attached to 'races' when the word denotes
subdivisions within the integral race "Man." With its talk of casual concentration it sets up a soulless concentration
of superficial characters, and blots out the fact that here the blood and there the power of the land over the blood are
expressing themselves—secrets that cannot be inspected and measured, but only livingly experienced from eye to
eye.” Spengler, Oswald (1996). The Decline of the West.
 1. Introducere

Globalizarea

Fenomenul globalizării este o manifestare a modernității. Globalizarea ca termen a fost vehiculat

vizibil începând cu deceniul al șaselea al secolului XX, dar care a căpătat consistență în 1973
când s-a declanșat „criza petrolului”. Grupul proaspăt format al țărilor exportatoare de petrol –
O.P.E.C. lovea în economiile țărilor dezvoltate atât de dramatic încât această acțiune va
reconfigurara economic Occidentul, dar pe de altă parte va trasa noi direcții și de aranjament
geopolitic.

O pseudo-globalizare anterioară poate fi atribuită și colonialismului din secolul XIX. Am putea

atribui acestă tendință Imperiului Britanic, un exportator de viziuni și valori victoriene din India
până în Canada. Contextul era diferit (față de lumea secolului XXI), metropola britanică
funcționând ca pivot pentru un sfert din planetă, dar sistemul de comunicații din acel moment era
insuficient pentru ca lumea să se micșoreze. Imperiul Britanic a fost succedat subtil de Statele
Unite, ce au preluat nu numai viziunea de index al civilizației, ci și o bună parte din coloniile
cedate ca plată pentru programul de înarmare al Marii Britanii din cel de-al Doilea Război
Mondial.

După 1990 și odată cu căderea Cortinei de fier și apoi regresul influenței sovietice (ruse) din
estul Europei, Africa, Orientul Mijlociu, America Latină și Asia de Sud-Est, Occidentul își
extinde nu numai aria de influență economică, ci începe să își promovează setul său de valori
politico-economice liberale în aceste spații geografice.

Valorile occidentale, considerate bune pentru întreaga omenire în viziunea strategilor

Washingtonului, s-au izbit deseori de un refuz dur al culturilor aflate în alt orizont istoric,
cultural sau religios.

Însă sensul termenului de globalizare este poate mult mai vechi.

Imperiul persan al lui Cirus și al lui Xerses a fost poate prima încercare de lega militar și politic
spații geografice vaste din peninsula indiană până în Asia Mică, Egipt și Balcani. Globalizarea
aceea antică s-a confruntat totuși cu aceleași dificultăți de acceptare a valorilor pe care și lumea
de azi le cunoaște, în ciuda mitului despre toleranța șahinșahilor persani.

Legendarul Alexandru Macedon, moștenitor al infrastructurii persane, cel ce a adus cultura

elenistică în Asia și cea asiatică în spațiul cultural elen, a avut pentru o scurtă perioadă un impact
epopeiic pentru spațiul mediteraneean, sud-vest asiatic și european. Ulterior imperiile succesoare
elenistice ale seleucizilor și ptolemeilor, umbre ale ilustrului lor înaintaș, au propagat filozofia
greacă din Bactria până în Peninsula Italică, Iberia și Nordul Africii.
Chiar dacă impactul altor imperii cum a fost Imperiul Roman, Marele Califat Arab, Imperiul
Mongol sau Imperiul Colonial Spaniol au fost de o factură aproape globală, doar britanicii au pus
semințele lumii micilor distanțe din epoca victoriană.

Revoluția în comunicații de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, culminată

cu apariția Internetului (1990), a telecomunicațiilor și a sistemelor 4G, împreună cu noile
dispozitive mobile au modificat societățile umane până aproape de utopia lui Arthur C. Clarke a
„satului global”3.

Cu puține excepții, umanitatea este într-un contact constant și imediat ignorând distanțele
geografice uriașe. Zborurile transatlantice, telefonul și televiziunea a pus în dialog comunități și
indivizi, sau cel puțin le-a făcut conștiente de existența lor. Globalizarea poate a afectat mai puțin
populația din Borneo sau Guyana, triburile inuite din nordul Canadei, sau triburile de pigmei din
Africa Centrală. Însă în mare parte, cei 8 miliarde de oameni de astăzi sunt legați unii de ceilalți
și își influențează direct sau indirect destinele.

Influențe de același tip putem aminti din vremurile istorice. Când Cortez a trimis în Spania natală
mii de tone de aur și argint, nu a adus prosperitate și dezvoltare pentru spanioli, ci a creat o
inflație enormă în China! Războaiele ceaiului sau ale opiului din Imperiul Britanic au afectat mai
puțin metropola londoneză în primă instanță, însă au transformat dramatic continentul nord-
american, India și China. Deși Renașterea este un fenomen aproape în exclusivitate nord-italian,
locul în care finanțele și băncile au generat expansionism economic și rafinamentul cultural,
revoluția industrială, expansionismul colonial și civilizația modernă au avut nevoie setul de
libertăți stabilite de Magna Carta, bursa olandeză și libertatea economică saxonă.

Deseori astăzi economiștii sau analiștii din zona geopoliticii găsesc rădăcinile conflictelor în
dependența Occidentului de resursele de hidrocarburi și reacția antagonică a statelor furnizoare
de materii prime (alintate zeflemitor de teoreticienii mediului politic american drept republici
bananiere).

3
We could be in instant contact with each other, wherever we may be, where we can contact our friends anywhere
on earth, even if we don’t know their actual physical location. It will be possible in that age, perhaps only 50 years
from now, for a man to conduct his business from Tahiti or Bali just as well as he could from London…. Almost any
executive skill, any administrative skill, even any physical skill, could be made independent of distance. I am
perfectly serious when I suggest that one day we may have brain surgeons in Edinburgh operating on patients in
New Zealand. Arthur C. Clarke Presents the Colors of Infinity (1964)
Conflictul

Originea conflictului militar în societatea umană se află undeva în zorii civilizației. El apare cert
în Neolitic odată cu apariția agriculturii.

În Paleolitic, în legendarul matriarhat, când egalitatea de statut în cadrul ginții și a tribului nu a

produs decât pietate față de bătrâni, virtuale rezervoare orale umane de experiență, conflictul
dintre indivizi era ușor de dezamorsat prin cutume și tradiții. Viața omului în Paleolitic era destul
de lungă încât bunicii să se poată ocupa de copii, în timp ce adulții rezolvau necesitățile de bază
ca hrana și securitatea. Arheologii și antropologii au adus dovezi despre sănătatea populației
umane în Paleolitic și o cultură surprinzător de complexă a bunului sălbatic.

Apariția cultivării plantelor din Neolitic a schimbat structural societatea umană. Cultura plantelor
aducea o resursă de hrană constantă, ce putea fi depozitată cu ușurință în cazul cerealelor. Acest
concept nou de stocare a hranei a constituit și germenii conflictelor necunoscute anterior.
Stocurile agricole puteau fi jefuite, ceea ce a dat naștere unei clase de războinici, dar și de
birocrați, născând societatea complexă pe care o numim astăzi civilizație. Agricultura a dat
naștere sedentarismului, (speranța de viață a scăzut contrar ideilor anterioare legate de securitatea
alimentară)4, a orașelor, a religiei și ulterior a statelor organizate sau chiar a imperiilor.

Istoricul Jared Diamond susținea în „Guns, Germs and Steel” 5 că disponibilitatea nutrițională a
plantelor și animalelor domestice a dat societăților un avans considerabil, de exemplu Orientul
Mijlociu, Egiptul, India și Asia de Sud-Est. Avansul tehnologic era susținut de tipul de cultură
agricolă adoptată. ”Oamenii din întreaga lume care au avut acces la culturile cele mai productive
au devenit agricultori cei mai eficienți”.

Recoltele asociate cu oameni „mai puțin avansați” ca maniocul, cartoful sau taro, nu erau în mod
necesar mai puțin productive. De fapt maniocul și cartoful sunt culturi de mare succes, neavând
nevoie de soluri foarte fertile și având nevoie de mai puțină apă.
4
„În general, primii cultivatori au avut sănătatea mai proastă și viața mai scurtă decât predecesorii și rivalii lor
vânători-culegători. Vetebrele tasate și dislocate, afecțiunile de genunchi și dinții stricați fac parte dintr-o poveste
repetatăîn societățile din toată lumea. Într-un studiu publicat de J. Lawrence Angel s-a arătat că durata vieții omului
s-a redus de fapt de la vânătorii-culegători din Paleolitic, de acum douăzeci și cinci de mii de ani, când oamenii
trăiau în medie treizeci și cinci de ani și jumătate, la apogeul revoluției agricole de acum cinci mii de ani, când
durata medie a vieții a fost de treizeci și trei de ani. Devenind agricultori, bărbații au pierdut cincisprezece centimetri
în înălțime; femeile s-au micșorat cu zece-doisprezece centimetri.” Andrew Marr, Istoria Lumii
5
One might still wonder: if food production had arisen simultaneously all around the world, then peoples
everywhere would have developed complex societies simultaneously, and the subsequent world dominance of
Eurasian societies would remain unexplained. Here, the bodies of information in the fields of botany and zoology
become relevant. Food production didn’t arise simultaneously around the world: in most of the world it never arose
independently at all; it did arise independently in just nine small regions, from which it diffused to other regions;
and, among those nine regions, it arose more than 10,000 years ago in the Fertile Crescent and possibly in China, but
only as recently as 2500 BC in the eastern United States. The value of the domesticated plants and animals also
varied among regions: the most numerous and productive suites of domesticated species arose in the Fertile
Crescent, followed by China, Mexico, and the Andes, while the least numerous and least productive suites arose in
the eastern U.S., New Guinea, and Ethiopia. Diamond, Jared (1997). Guns, Germs and Steel - The fates of human
societies
Într-o lucrare din 1995 semnată de T.Douglas Price (Social Inequality at the Origins of
Agriculture), apare ideea complexității sociale născute din tipul de culturi agricole adoptate de
diverse societăți umane. Matson susține de asemenea că „dezvoltarea sedentarismului și a
inegalităților sociale, pot fi ambele condiții prealabile necesare pentru dezvoltarea agriculturii”
(Matson 1985, p.245). Astfel cultura grâului, ovăzului, sorgului, orezului și porumbului, cereale
ce necesită planificare, observație astronomică precisă, sisteme sociale complexe, favorizează
structuri sociale stratificate care dau naștere civilizațiilor dominante. Agricultura tuberculilor
cum sunt cartoful sau maniocul, ce necesită un timp de lucru mai scurt, mai puțină îngrijire și
fiind o sursă de hrană consistentă, dar dificil de stocat datorită conținutului ridicat de apă, e în
general un apanaj al societăților cu sisteme sociale simple. Aceste plante au hrănit și mai hrănesc
în continuare milioane de oameni.
Sursa graficelor: https://www.washingtonpost.com

Dincolo de politica mare, conflictul contemporan a început să se aglutineze în subsolul

nemulțumirilor sociale, în disparitățile de venituri și statut social, a drepturilor civile sau a
impunerii unor crezuri religioase unei majorități mai puțin interesate. Militantismul,
revoluționarii, subversivitatea și ceea ce Patriot Act-ul american numește de aproape două
decenii terorism, sunt printre cele mai mari amenințări pentru securitatea globală și a
Occidentului în special.

Generația Y de azi e conștientă de un adevăr amar – vor trăi la standarde de viață inferioare față
de cele ale părinții lor. Economia chineză aflată azi în 2016 în prima sa mare recesiune după
reformele lui Deng Xiaoping, nu a asigurat decât un strat superficial de binefacere a aportului de
capital și dezvoltare, doar unei minorități din populația ei uriașă. Chinezii conștientizeză și nu se
pot amăgi că vor atinge nivelul de consum și bunăstare din metropolele americane sau europene.
Germenii revoltei și ai nemulțumirii față de un viitor incert sunt incipienți în aproape toate
societățile și în toate sistemele politice cunoscute. Vizibilitatea acestor germeni ai mâniei nu ține
și de sistemul politic mai represiv sau mai democratic. În Nigeria un război civil devastator a
provocat milioane de victime necunoscute opiniei publice la nivel global, deși e comparabil cu
tragediile și conflictele cunoscute ca cele din Irak, Siria, Libia sau Ucraina.

În 2009 în Iran o revoltă de amploare a fost zdrobită de forțele guvernamentale ale Gardienilor
Revoluției. Efectele pe termen scurt ale acestei revoluții Twitter au fost dramatice și ea indirect,
anticipa evenimentele ulterioare cunoscute ca Primăvara arabă (societatea iraniană este într-un
conflict de viziune și identitate cu lumea arabă).
Exceptând poate Tunisia, doar în Iran conflictul dintre populația tânără, educată, șomeră și cu
perspective pesimiste față de viitor, a penetrat sistemul politic osificat de la Teheran. După scurta
pauză democratică egipteană, sistemul autoritar s-a reașezat sub pumnul strâns al generalului
Abdul Fattah-al Sisi și a dus la arestarea președintelui ales de factură islamistă - Mohamed Morsi
(Frații Musulmani). Libia și Siria au intrat într-un colaps politic ce a evoluat către apoi către un
război civil devastator ce a amorsat în cazul Siriei și vechile probleme sectare irakiane. Dincolo
de mișcările politice din Orientul Mijlociu și Turcia și alunecările dramatice către conflictul
militar din Golful Persic și Africa de Nord (vezi Mali, Bahrein și Yemen), conflictele militare au
reapărut chiar și în Europa. Anexarea Crimeii de cître Federația Rusă în detrimentul Ucrainei și
asta în ciuda Acordului de la Budapesta6 a adus din nou conflictul militar pe îndelung încercatul
Vechi Continent.

Dacă vocile contestatare au fost deseori înăbușite în sânge sau au degenerat în războaie civile sau
hibride, conflictele economice au atras constant atenția opiniei publice. După bula imobiliară
americană și criza bancară care a urmat, părea că statele autoritare cum sunt China și Rusia, vor
fi cele ce vor gestiona mai bine problemele sociale explozive vizibile în Europa sau America de
Nord. Lucrurile s-au schimbat dramatic odată cu prăbușirea pieței petrolului și a gazelor, în mare
parte și datorită exploatărilor de șist din Statele Unite ale Americii și a reducerii consumului de
petrol în ultimul deceniu. Recesiunea accentuată a statelor B.R.I.C.S. (Brazilia, Rusia, India,
China și Africa de Sud), a adus noi tensiuni pe scena internațională.

Rusia și China au procedat agresiv, extinzându-și chiar cu forța armată influența. Brazilia a cedat
o iluzorie ascensiune economică în urma multiplelor scandaluri de corupție la nivel înalt
(procesul de revocare a președintelui Dilma Russeff). India capturată de conflictul său încă de la
declararea independenței cu Pakistanul, rivalității sale politico-militare constante cu China și
sprijinul acesteia pentru eternul rival musulman din nord-est, nu a reușit să își rezolve problema
sa eternă a sărăciei endemice. Africa de Sud, poate cea mai dezvoltată economie africană, nu a
reușit nici până azi să împace societatea după abolirea regimului de apartheid.

Un conflict care mocnește încă de la Revoluția Industrială, e cel dintre starea naturală a ființei
umane și societatea care a părăsit ciclul natural circadian. E un conflict dintre starea naturală a
omului și artificialul civilizației. De la mecanicismul bandei de producție inventată de Henry
Ford, până la însigurarea tânărului japonez care a ajuns să „socializeze” prin intermediul
telefonului, desocializarea și retragerea spre interior a individului s-a accentuat. Stresul ucide
neuronii mult mai eficient și mai mortal decât o fac extremiștii ce se detonează strigând extaziați
„Allah Akbar”.

6
The Presidents of Ukraine, Russian Federation and United States of America, and the Prime Minister of the United
Kingdom signed three memorandums (UN Document A/49/765) on December 5, 1994, with the accession of
Ukraine to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons. Through this agreement, these countries (later
to include China and France in individual statements) gave national security assurances to Belarus, Kazakhstan and
Ukraine. The Joint Declaration by the Russian Federation and the United States of America of December 4, 2009
confirmed their commitment. Council on Foreign Relation
Contrar imaginilor bombardamentelor din Siria și Irak ce ne invadează ecranele televizoarelor
sau ale telefoanelor, trăim într-o lume relativ pașnică. Ultima sută de ani poate fi considerată
chiar cea mai pașnică perioadă din istorie. Poate părea o afirmație hazardată gândindu-ne la cele
două războaie mondiale, la războaiele din Coreea și Vietnam, cele două războaie din Irak și
poate alte sute de alte conflicte militare, mai mult sau mai puțin sângeroase.

În America de Nord nu mai există războaie de mai bine de un secol. Ultimul conflict armat
pentru europeni a fost Al Doilea Război Mondial, cu două excepții desigur, războiul din
Iugoslavia și intervențiile militare ale Federației Ruse din Georgia și Ucraina. Însă chiar dacă Al
Doilea Război Mondial a adus oroarea Holocaustului și zeci de milioane de morți, comparativ cu
secolul al XIII-lea când Ghenghis Han a anihilat poate o zecime din populația umană (ridicând
piramide de cranii de la Buhara până la Bagdad), trăim o perioadă de pace.

Speranța de viață a omenilor s-a dublat, sau chiar s-a triplat în Occidentul ultimilor 150 de ani.
Speranța de viață a nou-născuților a crescut de asemenea simțitor, recoltele agricole s-au mărit
enorm odată cu apariția îngrășămintelor chimice.

Se estimează că din populația actuală de 8 miliarde de oameni, cel puțin 2 miliarde există doar
pentru că avem astăzi un binevenit surplus de hrană7.

Teama de moarte a fost gonită la vârsta unei senectuți plăcute de peste 70 de ani. Carta
Drepturilor Omului semnată de membrii O.N.U. după ultimul conflict mondial a adus femeile și
copiii pe același principiu de drept ca bărbații. Lumea actuală la nivel macro e mai pașnică, fără
a elimina însă conflictul.

Conflictul există între entități suprastatale, între actori statali dominanți, dar se ivește și între
culturi și indivizi ce au interese divergente, seturi de valori diferite, sau efectiv nu se plac.

În lumea pașnică în care trăim azi am încercat prin sisteme legale și prin educație să gonim
instinctele și biologia umană. Experții în educație vorbesc de o dominantă a educației asupra
genelor. Însă genele și informațiile întrepătrunse în cromozomii noștri sunt destul de greu de
gonit după milioanele de ani de evoluție și au un obicei ciudat de a se amorsa datorită unor
fenomene banale.

7
„Hrănirea oamenilor e mai importantă decât libertatea lor de mișcare. În consecință, mai importante decât
automobilul erau progresele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX privind fertilizarea solului.
Epuizarea fosforului și azotului este o consecință secundară inevitabilă a agriculturii intensive, care duce lent, dar
sigur, la reducerea cantitativă a recoltelor...
... abia în 1908 un om de știință german, Fritz Haber, a rezolvat problema extragerii azotului din aer utilizând
amoniac. A urmat uriașa creștere a productivității în agricultură... S-a susținut însă că îngrășămintele chimice au
permis unui număr de două miliarde de oameni să supraviețuiască și să mănânce în prezent, ceea ce îl face pe Haber
una din cele mai influente personalități a tuturor timpurilor.” Andrew Marr, Istoria lumii
Intoleranța, xenofobia și frica de străin există în biologia noastră dincolo de ideologii, religii sau
opțiuni sportive.

Gena xenofobiei ne-a salvat de la extincție.

Acum 70 000 de ani în urmă specia umană era în pragul extincției. Evenimentul numit Gâtuirea
Toba (Stanley H. Ambrose, Journal of Human Evolution) 8 de către geneticieni, a adus specia
umană aproape de dispariția ca specie, cu un număr de mai puțin de 10 000 de indivizi Homo
Sapiens. Dacă ar fi existat o monitorizare extraterestră, s-au dacă Iahve ar fi fost inventat mai
devreme, am fi fost declarați drept o specie pe cale de dispariție.

Variația genetică a speciei umane (8 miliarde de indivizi) e mai redusă decât în cadrul unui
singur grup de cimpanzei din Africa9.

În condiții aspre de viață, la limita de supraviețuire, chiar și colegul delicat de birou, bibliotecara
amabilă sau tânărul drăguț pe care l-am văzut ieri, au putea deveni indivizi agresivi preocupați de
propria lor supraviețuire.

În data de 13 octombrie 1972 zborul Air Force Flight 571, cu 45 de oameni la bord, s-a prăbușit
în munții Anzi la o altitudine de 3600 de metri. Supraviețuitorii, 16 dintre ei, ce au fost salvați
după două luni de zile de izolare, au apelat în extremis la antropofagie. Cei 16 supraviețuitori au
recurs la canibalism mânați de instinctul de supraviețuire pentru a putea trăi. Ei erau oameni
civilizați, integri și cu un set de valori morale.

Instinctele naturale de respingere ale străinului au fost șlefuite cu atenție în civilizația

occidentală. Suntem mai toleranți datorită educației. Ne-au trebuit însă multe secole ca să
domolim rasismul, bigotismul, șovinismul și xenofobia noastră. Însă lumea occidentală deși a
impregnat întreaga planetă cu valorile ei liberale prin expansionism, comerț liber și tehnologie,
morala pariziană e altfel percepută azi la Singapore. Tradițiile culinare inuite nu pot fi
considerate delicioase de un italian, iar independența femeii britanice e văzută ca o abatere
impardonabilă de la morală de către un saudit. Aceste diferențe extrase din contextul cultural pot
părea o simplă variație a culturii umane, dar ciocnirea acestor diferențe este în continuare
principala cauza motoare a generatoarelor de conflicte.
8
"Reply to the Comment on ‘Environmental impact of the 73 ka Toba super-eruption in South Asia."
Palaeogeography, Palaeoclimatology, Palaeoecology (2010). "The 74 ka Toba super-eruption and southern Indian
hominins: archaeology, lithic technology and environments at Jwalapuram Locality 3." Journal of Archaeological
Science (2010) http://www.anthro.illinois.edu/people/ambrose
9
„Perhaps the most widely cited statistic about human genetic diversity is that any two humans differ, on average, at
about 1 in 1,000 DNA base pairs (0.1%). Human genetic diversity is substantially lower than that of many other
species, including our nearest evolutionary relative, the chimpanzee. Genetic diversity is a function of a population's
"age" (i.e., the amount of time during which mutations accumulate to generate diversity) and its size. Our genetic
homogeneity implies that anatomically modern humans arose relatively recently (perhaps 200,000 years ago) and
that our population size was quite small at one time (perhaps 10,000 breeding individuals).” Lynn B. Jorde, Genetic
Variation and Human Evolution
Dacă Occidentul are o senzație acută de pierdere a valorilor, de la postmodernismul în artă la
valorile unei moralități puritane depășite de către societatea nord-americană, alții ca musulmanii
din Nordul Africii și Orientul Mijlociu își reafirmă și își redescoperă valorile islamice născând
astfel o nouă ideologie - islamismul.

Ciocnirea dintre civilizația occidentală și lumea arabă sunt deseori explicațiile facile și
superficiale ale ansamblului de conflicte ce au culminat cu războiul antiterorist, dar și cu alte
tipuri de conflicte și războaie hibride sau asimetrice aflate în plină desfășurare.

2.Valorile lumii occidentale sunt valori globale?

Lumea occidentală e un univers născut pe minusculul continent european. America, Japonia,

Australia și Noua Zeelandă sunt în mare marte extensii ale universului european, foste colonii
(cu excepția Japoniei), în care s-au implantat ideile dar și amprenta culturală europeană. Limbile
majoritar vorbite în lumea occidentală sunt limbi europene: engleza, spaniola, franceza, germana
și portugheza.

Acceptând o reducere la esență și generalizând, valorile lumii occidentale sunt în mare parte
valori europene.

Ce sunt totuși aceste valori europene?

Definiții care și-au dorit să sintetizeze valorile europene vorbesc de un mix al moștenirii
culturale greco-latine impregnate de religia creștină. Însă din acestă definiție e eliminat aportul
viguros al culturii germanice, ce s-a suprapus aducând un strat nou pe spațiul cultural din
Imperiul Roman de Apus. Iar religia creștină ca și islamul sau iudaismul nu sunt religii unitare, ci
având numeroase donominațiuni și secte, iar influența lor e fie supraestimată, fie subestimată.

Europa este un spațiu geografic variat, cu limbi mai noi sau mai vechi și cu mai multe straturi de
cultură. Europa diversității ajunsă la ideologia toleranței și coexistenței de azi, e în antiteză
istorică cu masacrele înfiorătoare generate timp de milenii și subliniate neiertător de epurările
demografice, genocid și alte tipuri de dezastre în același spațiu.
Europa a fost infuzată și a preluat concepte și valori din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord,
de la monoteism10 până la numeralele arabe (indiene). Dar numai pe Vechiul Continent au apărut
idei revoluționare ca stabilirea limitelor și moderarea puterii monarhice sau religioase11.

Deși praful de pușcă, hârtia sau tiparul au apărut în China Extremului Orient, doar în Europa s-au
dezvoltat marile armate construite în jurul artileriei și apoi aceste armate dotate cu muschete, ce
au avut efecte devastatoare pe câmpul de luptă și au cucerit ulterior lumea. Idei chineze mărețe
cum au fost tiparul, sau bancnotele de hârtie nu au avut impactul social și cultural în China ca cel
pe care l-a declașat de exemplu Johannes Gutenberg în Europa.

Dacă la sfârșitul primului mileniu al erei noastre cultura arabă sau chineză ajunseseră la un înalt
grad de sofisticare, dar stilul gotic și mai apoi Renașterea, au semnalat o altă paradigmă culturală
europeană a relației omului cu universul.

Cu cinci secole în urmă, în nordul Italiei a explodat un fenomen artistic uimitor care mai târziu s-
a numit Renaștere. Cauzele numeroase care au transformat teritoriul Toscanei în sursă de energie
pentru patrimoniul mondial sunt diverse, de la politică, noi sisteme bancare, fermenți culturali
importați din Bizanț și Levant sau pofta de rafinament ca cea de azi.

Michelangelo Bounarroti e considerat nu numai un om universal, ci și maestrul picturii

anatomice. Frescele sale din Capela Sixtină sunt un arhetip cultural occidental, dar nu se află
doar pe tavan, ci și pe peretele deasupra altarului.

Când Papa Alessandro Farnese a inaugurat Judecata de apoi a lui Michelangelo, oroarea și
dezgustul s-au întipărit pe fețele alaiului de cardinali. Scandalul a fost atât de mare încât
cardinalul Carafa a organizat o comisie bisericească ce avea drept scop acoperirea “părților
rușinoase” ale nudurilor cu frunze de viță de vie. Dacă goliciunea din Geneză nu e negată de
biserică, reprezentarea ei a scandalizat Vaticanul acum jumătate de mileniu.

Una din cele mai frumoase teorii despre separația și evoluția diferită a Europei Occidentale și a
Orientului Mijlociu dominat de islam îi aparține jurnalistului, lingvistului și cineastului român
Dan Alexe. Conform acestei teorii, evoluția artei europene în timpul Renașterii a impulsionat nu
numai o conștientizare dincolo de ideologia religioasă catolică, ci și impulsuri către științe, ca
10
„Evreii ar fi jucat un rol destul de marginal în istoria lumii, ar fi fost un alt popor de origine oarecum obscură din
Orientul Mijlociu, dacă n-ar fi existat măreața lor idee: monoteismul. Ei au ajuns să creadă într-un singur zeu
universal, care are o relație personală cu totți cei care i se închină. Aspectul acesta s-a dezvoltat în texte scrise și a
fost transmis astfel, după care și-a depășit într-atât originea, detonând în jurul lumii ca o suită de explozii mintale,
încât a ajuns să pară perfect normal. Monoteismul a schimbat lumea mai mult decât orice simplu împărat, tehnologie
sau descoperire științifică.” Andrew Marr, Istoria lumii
11
„Premisele principale ale ascensiunii Europei la condiția de stăpânire colectivă a întregii omeniri au fost starea
lumii de pe celelalte continente în jurul anului 1500, ca și structura internă a noului centru de putere care devenise
Europa, cu tensiunea internă între suveranitățile naționale și cu lupta pentru impunerea hegemoniei în interiorul
aceleiași structuri europene... Procesele legate de această stare de lucruri au îndepărtat tot mai mult Europa de
fundamentele sale medievale, încă puternic marcate bisericește, Reforma și Contrareforma deschizând calea unei
secularizări din ce în ce mai pregnante, care se va accentua prin Iluminism și, mai târziu, prin accelerarea
thenicizării și industrializării.” Imanuel Geiss, Istoria Lumii din preistorie până astăzi
cea medicală de exemplu. Interzicerea reprezentării în islam a corpului uman a fost nu numai o
barieră filozofic-religioasă, ci și un impediment major în dezvoltarea societăților musulmane din
Levant și nordul Africii.

„Explicația progresului Occidentului si a depășirii culturale si tehnice a islamului de catre lumea

creștină post-renascentista ține de statutul imaginilor în creștinism…

Există așadar ceva adevăr in afirmatia că iluminismul, epoca lui Voltaire, scepticismul si
progresul tehnic nu se puteau dezvolta, asa cum s-a întâmplat, decât in crestinism… numai că
explicația nu stă în natura creștinismului, ci intr-un accident istoric.

Accidentul istoric constă in aceea că în creștinism a învins tendința ideologică ce consta în

tolerarea - ba chiar încurajarea - reprezentării vizuale a textelor sacre și, implicit, a corpului
uman.

Cele trei religii monoteiste impartașesc la origine același set de tabuuri si interdicții. Vechiul
Testament nu e altceva decât Torah iudaică cu unele adăugiri. Coranul se inspiră din ambele. “Să
nu-ți faci chip cioplit” este o interdicție la fel de severă la baza celor trei ideologii monoteiste.
Interdictele sunt aceleași, iar creștininii nu ar fi trebuit nici să facă statui, nici să se atingă de
porc, animal interzis cu strictețe creștinilor în cartea de bucate a lui Moise numită Leviticul. De
aici furia iconoclaștilor care, fie în Bizanț, fie în cadrul protestantismului, au căutat să impună cu
forța întoarcerea la o religie fără imagini, distrugând icoanele, spărgând statuile și arzând cărțile
cu imagini.

În creștinismul pre-renascentist a învins însă curentul reprezentării corpului uman. Analfabeții –

majoritatea - aveau astfel în mod direct un acces la imageria sfântă, prin decorațiile figurate ale
catedralelor, dar și prin omniprezența imaginilor. Pe deasupra, însă, diferența finală si definitivă
față de islam a fost atunci când occidentul a inceput să publice, de pildă, tratate medicale
ilustrate. Medicina empirică fusese pînă atunci mai dezvoltată în islam, însa lumea musulmană
nu a putut, pur și simplu, avea un atlas al corpului uman cum a fost cel al lui Vesalius, „De
humani corporis fabrica”, publicat la Bruxelles în 1543, din pricina tabuului reprezentării, cel pe
care creștinismul îl încălca, deși interdicția sacră era identică la toți monoteiștii. E drept, și în
islam a existat dintotdeauna un minoritar curent figurativ. Islamul șiit, in special cel din Iran, sau
aleviții turci (între un sfert si o treime din populația Turciei de azi) folosesc pe larg imaginile,
prelungire firească a miniaturilor persoane, iar în Iran circulă chiar un portret al lui Mahomed
tînăr, imberb și radios, lucru de neconceput în riguroasele țări sunnite...

Dacă, însă, și în creștinism ar fi învins puriștii dușmani ai imaginilor – iconoclaștii în Bizanț, sau
niște pre-reformați în occident – Vesalius nu și-ar mai fi putut publica atlasul corpului uman, iar
medicina ar fi rămas, ca în islamul tradițional, o prelungire a celei antice, bazată pe plante,
lipitori și lanțetă. ață, încălcarea interdicției “să nu-ți faci chip cioplit” a stimulat așadar
progresul, precum și încălcarea tabuurilor alimentare și sociale, identice în textele sacre creștine
cu cele ale evreilor. Încurajarea reprezentării. La fel - dacă in islam ar fi învins curentul șiit, mai
tolerant cu imaginile, ne putem închipui un potențial de progres artistic, tehnologic și social.”
Dan Alexe, https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-
incalcarea-poruncilor-sacre/

Renașterea a încheiat Evul Mediu nu prin războaie sau ciumă, ci printr-un salt în cunoaștere și
percepție ce a zdruncinat din temelii gândirea occidentală, un fenomen aproape necunoscut
bisericilor răsăritene.

Dacă adăugăm poate cel mai important eveniment al ultimei jumătăți de mileniu - voiajul lui
Cristofor Columb către America nici măcar bănuită de geografii epocii, Europa începe să își
traseze un parcurs care pare să îi anticipeze hegemonia. Europa mozaicului etnic, religios, al
competiției și a intrasigenței, care trimite ulterior către periferie monarhia și religia, care își pune
întrebări existențiale fundamentale și care începe să influențeze mai apoi lumea la scară globală.
Europa care transformă conflictele sale interstatale în războaie coloniale și apoi mondiale.

Poate că Europa a fost favorizată. Fiind o peninsulă „capăt de drum” a stepelor euroasiatice, a
devenit tărâmul plin de promisiuni și pentru vikingii scandinavi și pentru berberii nord-africani,
de aceea a și beneficiat de atâtea valuri de migrații timp de milenii. Migrațiile nu au adus doar
devastarea goților, hunilor, avarilor sau slavilor, ci și împrospătare genetică, culturală și
lingvistică.

Apoi fără depopularea masivă adusă de ciuma bubonică, ce a favorizat ulterior dispariția șerbiei
și îmbunătățirea calității vieții rurale din Occident de după secolul al XV-lea, ascensiunea
occidentală poate nu s-ar fi întâmplat 12. Fără războiul de expansiune al cavalerilor normanzi și
fără cruciade, civilizația europeană ce și-a restabilit prin ele contactul cu moștenirea elenistică în
contactul cu spațiul culturii arabe, ar fi avut poate o abordare mai sumbră religios și probabil mai
militaristă.

E posibil ca schimbarea climei să fi avut și ea un rol major în istoria europeană. Clima mai rece a
redimensionat suprafețele ocupate cu culturi agricole din Imperiul Roman. Perioada caldă
medievală a permis cultivarea unor terenuri inaccesibile anterior. Până la Revoluția Industrială ce
a permis desecări și defrișări masive, clima a jucat un rol major în Lumea Veche și Nouă a
Occidentului.

Un exemplu grăitor din istorie e expansiunea vikingă în Islanda, Groenlanda și America de Nord,
anihilate de răcirea climaterică la nivel global la finalul Evului Mediu.

12
„Se apreciază că Moartea Neagră a ucis între o treime și jumătate din toți europenii... În Europa a avut unele efecte
surprinzătoare. În primul rând, pentru că au murit atât de mulți țărani esențiali în agricultură din țări occidentale ca
Franța și Anglia, supraviețuitorii au putut negocia condiții mai bune și s-au mai putut elibera într-o oarecare măsură
de cerințele latifundiarilor; din masacrul bacteriologic au apărut începuturile unei societăți mai mobile, nu atât de
strict legată de moșiile familiilor nobile.” Andrew Marr, Istoria Lumii
Cu siguranță blocarea comerțului cu Orientul Îndepărtat din cauza Marelui Califat Arab și
ulterior de către Imperiul Otoman, a fost motivația expansionismului comerțului european în
lume, a apariției coloniilor și a imperialismului. Semnele anterioare ale expasionismului
comercial genovez și venețian în spațiul fostului Imperiu Bizantin au anticipat imperiile
comerciale olandez și britanic.

Comerțul a adus un uriaș aport de capital, capitalul ce a susținut o pătură mai largă de gânditori
și artiști, protejați și prețuiți de potentații vremii. Ei au pus bazele cercetării științifice,
realismului figurativ în artă și a umanismului. Iluminismul, Revoluția Franceză și Americană
sunt manifestări ale unui cumul de factori sociali și istorici care au pus bazele societății moderne
occidentale.

Valorile europene de azi ar putea fi definite ca fiind pluralismul, nediscriminarea, toleranța,

justiția, solidaritatea și egalitatea între femei și bărbați.

Există 193 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite. Dintre acestea doar 20 de state
sunt democrații veritabile unde alegerile naționale sunt libere și echitabile, alegătorii sunt liberi
să își exprime opțiunile de vot, guvernul nu se află sub influența ale unor puteri străine și
sistemul birocratic și administrativ are capacitatea de a implementa politicile publice echitabil.

Harta indexului democratic analizată și publicată de Economist Inteligence Unit

(http://www.yabiladi.com/img/content/EIU-Democracy-Index-2015.pdf)
Însă Europa de acum 50, 100 sau 500 de ani era un univers diferit. De la zdrobirea templierilor,
catarilor și a hughenoților, până la domnia lui Ludovic al XIV-lea, atitudinea vag tolerantă
europeană cu comunitatea iudaică la Roma papalității, a alternat cu pogromurile din statele
germane. Domnia regelui normand Roger al II-lea a Siciliei, tolerant cu comunitatea musulmană
a alternat cu masacrele și expulzările înfăptuite de urmașii săi.

Occidentul tolerant de astăzi are un lung istoric de intoleranță și măcel față de cei diferiți13.

Oribila amintire a Holocaustului e punctul de fractură al instinctului natural către rasism și

xenofobie.

13
„La Maara, ai noștri fierbeau păgâni adulți în marmite, fixau copii în țepușe și îi devorau fripți. Această mărturie a
cronicarului franc Raul de Caen nu o vor citi locuitorii din apropiere de Maara, dar până la sfârșitul vieții își vor
aminti de ceea ce au văzut și auzit... Niciodată turcii nu vor uita canibalismul occidentalilor. În toată literatura lor
epică, francii vor fi invariabil descriși ca niște antropofagi.” Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi
Pluralismul e poate cea mai împărtășită valoare europeană de către alte culturi și siteme politice.
În teocrația iraniană dincolo de ayatollah și Gardienii Revoluției, sunt straturi și elemente politice
multiple de la reformatori și moderați până la conservatori, ce permite supraviețuirea sistemului
politic și succesiuni politice pașnice și chiar un sistem electiv.

Lumea persană e mult mai diversă decât cum apare ea în ghidurile turistice. Comunități uzbece,
kurde și arabe trăiesc alături de persani și dincolo de statutul de teocrație, deși și-a pierdut
comunitatea evreiască, în Iran există comunități zoroastriene și chiar creștine.

Africa artificialității statale, datorită unei indiferențe coloniale europene, are de asemnea o
diversitate culturală și lingvistică uimitoare. Același lucru se întâmplă în Caucaz sau în
Republica Populară Chineză.

Pluralismul occidental are o încărcătură politică specială. Occidentul a cristalizat sistemul

democrației liberale unde conviețuiesc și își alternează succesiunea la guvernare socialiști și
conservatori, populari și liberali. Democrația occidentală respinsă de regimurile totalitare în
majoritatea statele de pe glob este o anomalie generatoare de pace socială, tesiune între grupurile
sociale relativ scăzută și un suport stabil pentru prosperitate și dezvoltare economică al tuturor
indivizilor.

Nediscriminarea e un proces în derulare în ultimele două secole în Occident, de la oferirea

cetățeniei evreilor și a dreptului de vot femeilor, până la campaniile de conștietizare și de oferire
ale acelorași drepturi pentru minoritățile sexuale, până la reglementare legislativă a
antisemitismului și xenofobiei. În statele occidentale oricine se poate plânge și face demersuri în
justiție pe motive întemeiate. În restul lumii există riscuri mortale dacă vrei să conduci un
automobil ca o femeie sau să îți asumi o identitate homosexuală.

Occidentul e văzut adesori ca o societate decadentă de restul lumii, chiar datorită luptei sale
împotriva discriminării.

Însă așa cum constata Edward Bernays (Torches of Freedom) la începutul mișcărilor feministe,
ignorând femeile companiile de tutun își pierdeau jumătate din piața de consum.

Solidaritatea e dincolo de instinctul de neotenie și un aspect al socializării mult mai profund

decât umma musulmană. Comunitățile dincolo de ierarhii sociale și de universul credințelor
religioase au la îndemână coeziunea socială pentru a depăși crizele. Însă occidentalii au
transformat frăția comunităților creștine primitive într-o responsabilitate socială descărcată
birocratic de încărcătura sa religioasă anterioară. Solidaritatea a devenit deseori sistem de
protecție socială de domolire a diferențelor de statut și de combatere a sărăciei. Solidaritatea și
subsidiaritatea sunt elemente esențiale ale societății occidentale unde țesuturile sociale nu sunt
bazate pe apartenența la familie, clan și trib, ci adesea la compasiune și responsabilitate față de
comunitate.

Valorile occidentale sunt asumate într-un spațiu geografic redus, dar totuși sunt răspândite prin
marketing și propagandă pe toată planeta. Setul de valori ale democrației liberale sunt
recunoscute și apărate doar de o minoritate din cele 8 miliarde de oameni. Valorile occidentale
însă sunt cunoscute la nivel global prin capacitatea lor de seducție, dar și de nașterea adeseori a
unei opoziției acerbe la ele.

Revoluțiile Portocalii din spațiul ex-sovietic sau Primăvara Arabă sunt imitări sau aspirații
instinctive ale altor societăți și culturi la setul de valori europene. Capacitatea de promovare a
prosperității societății occidentale (visul american), prin aderarea la valorile europene este un
demers politic care e respins deseori și dintr-o teamă de înțeles a celorlalți de hegemonia
occidentală asupra restului lumii, ca un efect întârziat al colonialismului din secolele XIX și XX.

Valorile europene circulă prin televiziunea prin satelit, prin Internet și prin telefonia mobilă.
Regimurile autoritare reacționează și sunt procupate de a închide pagini de Internet ca Twitter,
Youtube sau ale publicațiilor media internaționale, așa cum altă dată comuniștii și sovieticii
luptau cu revistele de modă, muzica rock, jeanșii, filmele de la Hollywood și emblema supremă
americană - Coca Cola.

Dacă părăsim mentalitatea de hegemonie și superioritate, acceptăm și conștientizăm existența

seturilor de valori diferite (islamismul militant, propaganda de stat chineză), valorile europene
privite ca insinuări subversive și insidioase în restul lumii, vor fi conștientizate și în parte
acceptate și în alte locuri din lume.

Fragila democrație incipientă din Tunisia, decantarea socială și echilibrul căutat în Chile sau
Costa Rica, ar putea semnaliza o mai largă acceptare a setului de valori occidentale.

3. Conflictul civilizațiilor sau al culturilor?

Cel mai cunoscut arhetip despre conflictul civilizațiilor e contactul conchistadorilor spanioli cu
civilizațiile precolumbiene din America. Ciocnirea dintre civilizația europeană preindustrializată
a oțelului și a prafului de pușcă cu lumi ce aparțineau în mare parte neoliticului, ne vin imediat în
minte când vorbim de ciocnirea civilizațiilor. Însă contactul conflictual, sucombarea unei
civilizații și a unei culturi remarcabile datorită unei superiorități tehnologice sunt acțiuni care
repetă în istorie de-a lungul a mii de ani. Pe de altă parte merită să menționăm o realitate a
istoriei, variola a ucis mai mulți amerindieni și a afectat societatea precolumbiană mai profund
decât gloanțele aventurierilor spanioli din Extremadura.14

În lumea mediteraneană și Orientul Mijlociu în secolul al XIII-lea î.e.n. s-a petrecut o altă
ciocnire între civilizații, când civilizații înfloritoare au dispărut peste noapte 15. În mai puțin de un
secol, civilizația minoică, miceniană și hitită au fost distruse. Cea egipteană a lui Ramses al II-lea
sau cea prefeniciană a canaaniților sunt atât de brutal afectate, că nu își vor mai reveni niciodată
la fosta glorie. Assiria și Babilonul sunt și ele profund afectate. Lumea marilor regate din
orizontul istoric al marii bătălii de la Kadesh dispare. Civilizația minoică și miceniană din Iliada
lui Homer sucombează și în tot acest spațiu geografic se așterne o epocă întunecată ce va dura
aproximativ trei secole.

Apocalipsa din epoca bronzului a fost multă vreme o enigmă și sunt încă insuficiente explicații
plauzibile, comparativ cu cronicile scrise depre prăbușirea Imperiului Roman de Apus.

S-au căutat cauze diverse, de la erupții vulcanice cum a fost cea din insula Santorini, până la
perturbări climatice, secete sau epidemii. Singura civilizație supraviețuitoare a apocalipsei ce ne-
a lăsat documente scrise, cea egipteană vorbește de invazia popoarelor mării, invadatori cu care
se va lupta și urmașul lui Ramses cel Mare, Ramses al III-lea (Stela de la Tanis). Incendierile de
la Ugarit până în orașele hitite și miceniene sunt opera acestor invadatori care strivesc
civilizațiile aflate la apogeul epocii bronzului.

14
„Within just a few generations, the continents of the Americas were virtually emptied of their native inhabitants –
some academics estimate that approximately 20 million people may have died in the years following the European
invasion – up to 95% of the population of the Americas.”
http://www.pbs.org/gunsgermssteel/variables/smallpox.html
15
„...acum vreo trei mii de ani a existat o epocă întunecată, un colaps misterios în fostul leagăn de civilizație. Peste
tot arheologii anunță depopulare, palate abandonate și pierderea generalizată a abilităților, inclusiv a scrierii.”
Andrew Marr, Istoria Lumii
Sursa imaginii: http://www.ancient.eu/Sea_Peoples/

„Popoarele Mării erau o confederație de jefuitori navali care au hărțuit așezările de la malul
mării și orașele din regiunea mediteraneană între anii 1276 -1178 î.e.n., concentrându-și
atacurile lor mai ales asupra Egiptului. Naționalitatea popoarelor mării rămâne un mister și
cronicile acțiunii lor sunt în principal sursele egiptene care le descriu numai în termeni militari ,
cum ar fi înregistrarea Stelei de la Tanis, spune la un moment dat că: "Ei au venit de pe mare în
navele lor de război și nimeni nu putea să le stea împotrivă." Joshua J. Mark Sea Peoples
Sursa imaginii: http://www.ancient.eu/Sea_Peoples/

Popoarele mării nu erau doar niște pirați (niște vikingi antici), ci grupuri migratori diferite etnic
și cultural, reunite de imperativul necesității, ce veneau cu familiile, cu avutul în care cu boi și
probabil dețineau noi tehnologii metalurgice.

Sunt grupuri de oameni periferice ce întrupează mitul lui David și Goliat, ce au zdrobit militar
civilizațiile superioare dărâmând un eșafodaj politic și economic dominant într-un timp foarte
scurt. O explicație pentru eficiența oamenilor mării vine de la egipteni care explică tipul de
război practicat de aceștia. Razboinicul infanterist cu armură aproape inexistentă copleșea
numeric arcașii cu armuri grele din carele de luptă ale regatelor mediteraneene și cu ajutorul
sulițelor, o armă simplă și eficientă ucidea acești militari de elită.

Acest tip de incident (invazia, migrația, prăbușirea imperiilor) se va repeta continuu din China
până în America Centrală de-a lungul secolelor. Culturi periferice erodau civilizațiile superioare
și preluau moștenirea culturilor și al civilizațiilor dominante înfrânte.
Civilizațiile au un ciclu de viața ca orice alt organism sau sistem: naștere, creștere, înflorire și
decădere16. După apariția unei civilizații, cum e cea sumeriană de exemplu, sistemul social-
economic se dezvoltă cum s-a întâmplat cu Ur, Nippur sau Babilon, intră în conflict într-un
clișeu al evoluției istorice numit de Neagu Djuvara drept „epoca regatelor combatante” și decad
de obicei printr-o „epocă imperială”.

Pentru Babilon năpasta a fost Asiria și ulterior Persia. Pentru China, corupția internă ce îi slăbea
eficiența politică și coerența de administrare, adversarul major erau migratorii nordici, arcașii
călare huni sau mongoli. Mongolii sunt cei ce au făcut Beijingul drept capitală a Chinei și chiar
au impus o dinastie non-chineză pe tronul Regatului Cerului. Pentru Roma militaristă și
expansionistă anihilatorul sunt goții, jucătorul politic barbar subestimat și barbar.

Totuși goții erau măcar parțial romanizați, schimburile economice și culturale existau, dar și
conflictele militare constante. Bizanțul și otomanii și-au trăit simbioza o lungă perioadă de timp
într-un mod asemănător relației chinezo-mongole.

Inițial invadatorii se comportă ca un parazit biologic într-un proces de fagocitoză lentă. La

început există agresorul și imperiul care îi ține departe prin măsuri militare și/sau ideologice.
Intrusul va căpăta consistență, coerență, eficiență și adeseori prin imitare și asimilare culturală
parțială asimilează obiceiurile, prestigiul și eficiența militară. Imperiul pe de altă parte suferă de
confortul oferit deseori de avansul tehnologic, încrederea de sine și disprețul față de ceilalți. Își
pierde coerența, se relaxează și intră în depresie, perioada cea mai prolifică artistic de obicei.

Povestea deschiderii Japoniei către lume e un unghi diferit și extrem de interesant prin unicitatea
sa și ei efectele ei suprinzătoare.

În secolul al XVII-lea shogunii Tokugawa îi izgonesc din țara Soarelui Răsare pe comercianții
portughezi și olandezi și închid Japonia pentru mai bine de două secole. Militarismul societății
japoneze se înmoaie, evoluția tehnologică e lipsită de evenimente remarcabile, însă explodează
cultura. Cultura japoneză, cu identitatea sa atât de specifică e cristalizată în cele două secole de
izolare completă.

În 1854, amiralul Matthew C. Perry forțează sub spectrul tunurilor de pe navele americane
semnarea tratatului de la Kanagawa17. Japonia izolată anterior în propriile granițe, se deschide

16
„Cred că se pot distinge următoarele faze în evoluția fiecărei civilizații:
- prima fază sau faza larvară: o energie latentă împinge triburile, neamurile să se unească, să se miște...
- a doua fază sau faza de formare: într-un anumit spațiu, se degajă un stil comun și, în ciuda luptelor
intestine, ansamblul este animat de o mare forță de expansiune;...
- a treia fază sau faza de înflorire: stilul se precizează în centrele urbane și se conturează o organizare politică
mai mult sau mai puțin uniformă;...
- a patra fază sau faza luptei pentru hegemonie: pentru a relua o expresie consacrată a istoriei Chinei, este
vorba de era „regatelor combatante”;...
- a cincea fază sau faza imperială: unul dintre combatanți iese învingător din competiție;...” Neagu Djuvara,
Civilizații și tipare istorice – Un studiu comparat al civilizațiilor
comerțului internațional sub spectrul unui război pe care evaluarea politică conștientizeză că nu
ar fi avut șanse de a-l câștiga.

Privind peste mare la vecinul imperial chinez, o asemenea măsură impusă de o armată străină e
urmată de un dezastru economic și de pierderea suveranității asupra teritoriului și a resurselor.
Cazul Japoniei e însă surprinzător, pentru că odată cu restaurația Meiji din 1868, când împăratul
înlocuiește shogunul ca actor politic major, Japonia trece prin revoluția industrială în câteva
decenii, ajungând din urmă marile puteri18. De la o societate medievală, izolaționistă, Japonia
ajunge să înfrângă surprinzător în bătălia de la Tsushima Imperiul Țarist al Rusiei și să intre în
clubul select al marilor puteri.

Japonia a beneficiat poate de spiritul și îndârjirea poporului japonez, de imperativul imperial,

complexul de superioritate față de „ceilalți”, curajul și dorința de a depăși obstacole
insurmontabile pentru a fi și astăzi una din cele mai mari puteri economice mondiale.

Superioritatea tehnologică sub spectrul conflictului militar nu este întotdeauna totuși un atribut
ce va duce la subordonarea unei civilizații de către competitorul său.

Exemplu roman este cel mai ușor de amintit. Legiunile republicii romane au aplicat tactica divide
et impera în orașele din Grecia, au aplicat forța brută în Sicilia, sudul Italiei, Macedonia și în
regatele elenistice ale ptolemeilor și selucizilor. Însă societatea romană a devenit cultural
dominată de arta, filosofia și cultura elenistică. Roma i-a cucerit pe greci și a fost ulterior sedusă
de cultura și filosofia greacă. Orice om de stat al republicii și ulterior al Imperiului Roman era
educat de perceptorul său grec (de obicei cu statutul social de sclav).

Un fenomen asemănător găsim și la curtea lui Kublai Khan, fondatorul dinastiei mongole pe
tronul Chinei. Militar mongolii au cucerit și dominat aristocratic lumea chineză. Însă cultura
chineză i-a sinificat pe mongoli. Mongolii având o toleranță mare pentru competența indivizilor
aparținând altor culturi, au fost asimilați de cei pe care îi cuceriseră. China e desigur un izvor de
cultură mare cum le plăcea britanicilor victorieni să definească civilizațiile. Dar și Iranul sau
India au fost pentru mongoli rezervoare de cultură seducătoare. China a sinificat nu numai pe

17
„On March 31, 1854, the first treaty between Japan and the United States was signed. The Treaty was the result of
an encounter between an elaborately planned mission to open Japan and an unwavering policy by Japan's
government of forbidding commerce with foreign nations. Two nations regarding each other as "barbarians" found a
way to reach agreement.
The United States Government was determined to take the lead in bringing Japan's two-century-old policy of self-
imposed isolation to a close. The Fillmore administration sent Commodore Matthew C. Perry and a small fleet of
sloops and the latest steam-powered ships to go to Edo (Tokyo) Bay to insist on a treaty that would protect the rights
of American whalers, provide for coaling ports, and eventually lead to trade.”
https://www.archives.gov/exhibits/featured_documents/treaty_of_kanagawa/
18
„Sfârșitul șogunatului (1868) a deschis drumul restaurației imperiale ca monarhie absolută și teocratică,
dezlănțuind, în același timp, un proces spectaculos atât în politica internă, cât și în cea externă: în timpul erei Meiji
(1868-1912) Japonia s-a modernizat prin forțe financiare proprii, însă cu ajutorul informațiilor tehnice dobândite de
la puterile occidentale industrializate.” Imanuel Geiss, Istoria Lumii din preistorie până astăzi
invadatorii din vest și nord, ci și indirect în diferite grade Coreea, Japonia și chiar Vietnamul.
Asta bineînțeles până la prăbușirea dinastiei Ming ce a succedat dinastiei mongole Yuan.

Mai aproape de vremurile contemporane putem simți un demers asemănător al Imperiului

Britanic care și-a pus amprenta peste lumi extrem de diferite, le-a impregnat cu limba sa, cu
legile și cultura sa metropolitană. De la „copiile” izbutite canadiene, neo-zeelandeze, australiene
și de ce nu americane, până la India, Africa de Sud sau Kenya, britanicii și viziunea lor colonială
a format și modificat o mare parte din lumea modernă.

Rivalitatea europeană timp de secole a englezilor cu spaniolii, olandezii, francezii și germanii a

fost pe de altă parte și un motor competițional care a dus deseori la conflicte militare sângeroase,
dar și la o evoluției accelerată a întregii Europe vestice. Rolul jucat de Marea Britanie în
războaiele canadiene cu Franța și războiul din 1812-1815 în relația sa cu tânărul stat american
(S.U.A.), e poate unul din factorii determinanți ai politicii ambițioase și expansioniste ulterioare
a Washingtonului.

Dacă privim cu atenție și rolul jucat de suveranitatea otomană asupra Moldovei și Țării
Românești timp de secole, putem descoperi cu ușurință fapte și dovezi popularizate intens de
Lucian Boia, despre influența administrației statului militar turc asupra românilor 19. Astăzi
ignorat sau negat, minimalizat sau efectiv ascuns, rolul Imperiului Otoman în cultura
românească la toate nivelurile nu poate fi ignorat.

În acest moment se vorbește de ciocnirea civilizațiilor într-un context geopolitic ce își are obârșia
în Războiul de 30 de ani și Pacea de la Westfalia. Contextul unui război religios ce a zguduit
Europa a fost axat pe conflictul între monarhii pioși catolici și grupurile politice protestante.
Faptul că Contrareforma nu a eliminat „erezia” protestantă, ba chiar teologia sectele protestante
va fi asimilată de politicile și filozofia muncii nord-occidentale este un motor important al
evoluției istorice europene și a dominației politice occidentale.

În secolul XX ideea de ciocnire a civilizațiilor a fost formulată propagandistic fie de Hitler

glorificând supremația ariană germană și nevoia sa paranoică de spațiu vital, fie de Churchill
care pregătea Anglia pentru rezistență disperată împotriva barbarilor naziști. Americanii în
conflictul lor cu Japonia Imperială au folosit toate clișeele și stereotipurile posibile pentru a
portretiza soldatul inferior japonez. În anii ’50 ai secolului trecut lupta Occidentului cu
expansiunea Uniunii Sovietice nu s-a pus în mod explicit în modul unei ciocniri a civilizațiilor,
dar e certă convingerea celor două blocuri ideologice de superioritate lor identitară asumată.

19
„În lumea rurală și patriarhală de unde veneau (și în care încă se mai aflau, în ciuda suprastructurii modernizate),
raporturile directe și concrete dintre indivizi cântăreau mai mult decât insuficienta armătură instituțională. Odată
instituționalizată viața socială și politică, lucrurile nu s-au schimbat radical. Românii au continuat să se încreadă mai
mult în strategii „informale” decât în forța abstractă a legilor. Au rămas neîntrecuți în „aranjamente” de tot felul, la
umbra convențională a principiilor și regulilor.” Lucian Boia, De ce este România altfel?
Recent se discută în spațiul public, dar și în cel academic despre conflictul dintre Occidentul
civilizat și barbaria culturală a invadatorilor musulmani din Orientul Mijlociu sub acelați titlu de
ciocnire a civilizațiilor.

Samuel Philips Huntington când a publicat cartea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii
mondiale”, a propagat ideea unei adevărate încleștări de după Războiul Rece între Occident și
„civilizația islamică” și sinică. Teoria publicată în 1993 în Foreign Affairs, articolul lui Samuel
Huntington s-a vrut un răspuns la Francis Fukuyama și cartea sa „Sfârșitul istoriei și ultimul
om”.

Huntington nu a fost doar un autor de succes, ci și un consilier al președintelui american William

Jefferson Clinton și a influențat puternic viziunea politicii externe a ultimilor ani a Statelor
Unite. Huntington susținea că odată cu finalizarea războiului ideologic din Războiul Rece, s-a
ajuns la o nouă epocă a conflictelor în care statele naționale și apartenența la o identitate cultural-
religioasă primează.

Autorul susținea că: “Ipoteza mea susține că sursa fundamentală a conflictului în această lume
nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul
rasei umane și sursa dominantă a conflictelor va fi cea culturală. Statele naționale vor rămâne în
continuare cei mai importanți actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între națiuni
și grupuri din diferite civilizații. Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Linia dintre
civilizații va reprezenta în viitor linia frontului”20.

Politologul american credea că individul își susține identitatea prin apartenență culturală.
Identitatea culturală ar fi dimensiunea identității cea mai concretă și mai puțin compromisă în
lumea de azi.

Cea mai controversată teorie a lui Samuel Huntington e că viziunea sa despre creșterea
violențelor ar fi determinată de conflictele între state și culturi care se bazează pe tradiții
religioase. De aceea cele patru cărți ale sale, structurate pentru a-și explica viziunea, aduc o
împărțire a lumii în opt tipuri de civilizații: vestică, ortodoxă, a Americii Latine, musulmană,
sinică, japoneză, hindusă și a Africii negre subsahariene.

Huntington susține că încrederea în valorile occidentale ale libertății, democrației și societății

deschise intră în conflict cu restul lumii. Vestul consideră valorile sale universale și plecând de la
aceste principii face nu numai greșeli de evaluare, dar și suprimă dialogul cu ceilalți.

20
„It is my hypothesis that the fundamental source of conflict in this new world will not be primarily ideological or
primarily economic. The great divisions among humankind and the dominating source of conflict will be cultural.
Nation-states will remain the most powerful actors in world affairs, but the principal conflicts of global politics will
occur between nations and groups of different civilizations. The clash of civilizations will dominate global politics.
The fault lines between civilizations will be the battle lines of the future.” Huntington, Samuel P. (2007). The Clash
of Civilizations
După douăzeci de ani opinia sa despre naivitatea occidentală în abordarea politică față de ceilalți
a devenit un pivot important în opinia publică occidentală.

Huntington face însă niște greșeli fatale care îi șubrejesc vizibil teoria. Chiar căutând același
numitor comun pentru „civilizația ortodoxă”, lucrurile par mult mai nuanțate sau chiar complet
eronate. Există tensiuni semnificative între Occident pe de o parte și Federația Rusă după
asumarea puterii de la Kremlin de către Vladimir Putin. Însă „ortodoxismul” rusesc, nu e
„ortodoxismul” românesc, grec sau sârb. Anterior „ortodoxismului”, teoria promovată de
Imperiul Țarist se axa pe panslavism, însă și atunci diferențele dintre ruși, bulgari, cehi, polonezi
sau croați sunt mai evidente decât asemănările. Tendințele imperiale tind deseori să elimine
realități faptice evidente. Conflictul ruso-georgian sau ruso-ucrainean, dincolo de asumări sau
delimitări și hibridizări ale războiului, arată nu ca un conflict între civilizația ortodoxă și cea
occidentală, ci forțări și încălcări ale legislației internaționale și blocarea afilierii la alianțe și
acorduri internaționale în afara Federației Ruse. În plus georgienii, ucrainenii și rușii aparțin
aproximativ aceluiași spațiu cultural și religios!

Pe de altă parte a vorbi de „civilizația islamică” e o forțare de termeni, identități culturale și

neînțelegere a peste un miliard de oameni. Din epoca Marelui Califat Arab nu mai putem vorbi
de o „civilizație islamică”. Uneori se discută de „lumea arabă” vizând porțiuni însemnate din
Africa de Nord și Orientul Mijlociu. Deși Egiptul sau Siria au denumirea oficială Republica
Arabă Egipt sau Republica Arabă Siriană, etnicitatea acestor două țări este mult mai complexă.

În Egipt minoritatea coptă e semnificativă, în Siria religia e o paletă etnică și religioasă

diversificată. Religia islamică, ca și cea creștină sau iudaică, are mai multe denominații, teologii,
școli de gândire și practici religioase acceptate.

Din Maroc până în Indonezia, din Turcia până în Sudan, religia, limba și etnicitatea oamenilor
diferă extrem de mult. Islamul e o religie cu denominații și secte diferite. Cele mai cunoscute
shi’ia și sunni sunt la rândul lor supuse interpretărilor diverșilor mullahi și nevând o autoritate
supremă ca papalitatea, funcționează sectar. Islamul tuaregilor din Nordul Africii are alte cutume
decât viziunea sufită din Turcia sau Balcani. Wahabismul saudit nu are nimic în comun cu
teocrația iraniană. Moștenirea Marelui Califat Arab este răspândirea limbii arabe în Levant, Irak
și Nordul Africii, însă în Turkmenistan sau Ubekistan, în Pakistan sau Afganistan, araba e
aproape complet necunoscută. A vorbi de o „civilizație islamică” este deci o eroare, ca și
calificarea celor ce se roagă cu fața spre Mecca drept „arabi”.

Occidentul nord-american și vest-european, e mult mai asemănător prin valori, tehnologie,

legislație și sistem social decât așa zisa „civilizație arabă”.

Totuși Samuel Huntington are o scuză viabilă. În momentul destrămării Imperiului Otoman prin
tratatul Sykes-Pikot, oamenii ce s-au aflat sub influența sultanilor și-au căutat nu numai
independența politică, ci și o identitate asumată. Dacă prințul arab războinic Al Saud și
predicatorul radical Al Wahab nu au reușit în secolul XIX să contamineze întreaga peninsulă
arabă, egiptenii au avut mult mai mult succes. În secolul XIX profitând de slăbiciunea societății
otomane și a politicii sultanilor, a reușit să își construiască un mic imperiu militar prin
Muhammad Ali. Expansiunea egipteană pe vidul lăsat de otomani nu a fost o întreprindere de
durată datorită intervenționismului colonial al Imperiului Britanic, care va coopta Egiptul nu cu
statutul de colonie, ci sub un mandat de protectorat. Canalul de Suez, întreprindere strategică
pentru comerțul mondial a făcut ca mandatul britanic să se mențină în ciuda deselor revolte ale
egiptenilor. În acea perioadă o nouă ideologie politică s-a constituit în spațiul urban, educat al
Egiptului – islamismul.

Islamismul nu trebuie confundat cu islamul, ideologia politică a folosit scuza religioasă pentru a
construi o viziune politică care s-a diversificat ulterior infuzând elemente naționaliste, socialiste
sau antioccidentale, dând naștere de la organizații ca Frații Musulmani 21 sau ideologii politice ca
nasserismul și partide politice ca Ba’ath. Încercările de unificare ale statelor arabe cum a încercat
președintele egiptean Nasser, de la eșuata Republică Arabă Unită, până la cooptarea irakienilor
în acest demers au fost mereu întreprinderi ce au sfidat succesul. Islamismul a fost politica
tradițională a fostelor colonii britanice și uneori a celor franceze din Nordul Africii și Orientul
Mijlociu, însă acestă simplificare brutală făcută de cancelariile occidentale au orbit deciziile
privitoare la acestă regiune.

Influența sovietică din Siria, Irak și Egipt, revoluția islamică din Iran, conservatorismul salafist al
casei regale saudite sunt doar câteva din cauzele care au gonit islamismul în zona minorităților
oprimate brutal de statele din zonă. Bineînțeles conflictul iraeliano-palestinian și primul război
arabo-israelian au părut să reafirme islamismul. Însă Fatah, mișcarea politic-militară a
palestinienilor era mai degrabă agnostică și socialistă decât islamistă.

Președinții egipteni Nasser, Sadat, Mubarak și Al Sisi au zdrobit prin forță, închisoare, tortură și
executări sumare mișcările islamiste ca Frații Musulmani. Saddam Hussein președintele irakian
care s-a confruntat cu două războaie zdrobitoare cu occidentalii, autocrat ateu și lider al
partidului ba’thist irakian și-a asumat o identitate islamistă abia înaintea celei de-a doua invazii
militare americane. Pe de altă parte teocrația iraniană (shiită) deși a declarat statul „islamic” nu
încurajează un peisaj politic familiar celei dorite de Fraților Musulmani din Egipt. Chiar și
Turcia contemporană a președintelui Erdogan și partidul său de guvernare AKP, deși sunt
considerate drept pericole de islamizare ale societății turce de către diplomații occidentali, mai

21
Frații musulmani a început ca o mișcare de reformă a moralei individuale și sociale bazată pe analiza deficiențelor
din societățile musulmane, asemănătoare și parțial inspirată de Salafiyya. Islamul, considera această mișcare,
decăzuse din cauza unui spirit de imitație oarbă și apariția exceselor sufismului; acestora li se adăugase influența
Occidentului, care, în pofida virtuților sale sociale, adusese cu sine valori străine, imoralitate, activitatea de
misionariat și dominația imperială. Remediul consta în revenirea musulmanilor la adevăratul islam, acela al
Coranului interpretat printr-un ijtihad autentic, și în încercarea de a-i urma învățăturile în toate domeniile vieții;
Egiptul trebuia să devină un stat islamic întemeiat pe o shari’a reformată. Aceasta ar avea implicații asupra tuturor
aspectelor vieții Egiptului. Femeile ar trebui să fie educate și lăsate să muncească, dar era necesară menținerea unei
anumite distanțe sociale între ele și bărbați; educația trebuia să se bazeze pe religie; și economia trebuia reformată în
lumina principiilor desprinse din Coran.” Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe
degrabă denotă fascinația pentru autocrațiile arabe din Golful Piersic și sistemul de clan assabya
prezent acolo.

Islamismul ca ideologie politică e trimis în subteranul societății din Egipt. Regimuri politice sau
grupări radicale gen Hamas, Hezbollah, Al Qaeda, Daesh (Statul Islamic) sunt viziuni politice
diferite și aflate în conflict permanent. Individul religios musulman sunni sau shi’a, islamistul
moderat, salafistul și wahabistul radical, musulmanul nepracticant, nomadul din zonele tribale
arabe și imigranții economici din Dubai sau Qatar sunt identități complet diferite din socitățile
arabe.

Ideea lui Huntington că explozia demografică a musulmanilor e un pericol pentru civilizația

occidentală e o eroare conceptuală. Există diverși predicatori obscuri ai islamului care vorbesc de
uterul femeilor musulmane ca despre o armă. Realitatea e că explozia demografică pune presiune
pe statele din periferia tărilor europene, nu pe Occident.

Revoluția Twitter de la Teheran și Primăvara Arabă sunt efecte ale exploziei demografice din
Algeria, Tunisia, Egipt, Siria și Iran. Cu populații tinere, educate, sărace și fără perspectivă,
tensiunile sociale au explodat și au afectat dureros aceste state. Siria, Irakul și Libia s-au
scufundat în război civil. Iranul dincolo de propaganda oficială, a cedat presiunilor europene, dar
mai ales americane pentru a negocia ieșirea dintr-un embargo economic foarte dur. Demografia
din țările „civilizației musulmane” e un pericol pentru acele țări unde a existat fenomenul, dar și
vecinii lor, nu pentru Europa sau Statele Unite. Mișcarea naționalistă din țările europene și
curentul antiimigrație sunt frici exagerate, care se bazează în parte și pe diseminarea ideilor lui
Samuel Huntington.

Realitatea cifrelor arată cât de eronată este frica de pericolul musulman prin imigrație. Europa
Occidentală a fost „asaltată” de un milion de emigranți. Asta în timp ce în Turcia se află 3
milioane de refugiați, în Libanul secătuit de conflicte militare un milion și un alt milion de
refugiați se află în una din cele mai sărace țări din Orientul Mijlociu – Iordania.

Palestinienii au avut timp de decenii refugiați în Iordania, Egipt, Siria și Liban. În Yemenul
devastat și el de războiul civil, a primit refugiați din Sudan, un alt stat aflat în colaps. Boom-ul
demografic din zonă e o slăbiciune dureroasă pentru statele ce au incurajat creșterile demografice
ca Iranul. Tinerii de treizeci de ani sunt grupul social care e cel mai interesat de accesarea puterii
la Teheran. Generația cea mai tânără privește cu atenție către internet și libertatea occidentală
mai degrabă decât spre figura încruntată a ayatollahului.
Cât despre conflictul militar dintre Occident și „civilizația islamică” e o chestiune evidentă,
conflictul militar cu vestul s-a încheiat de fiecare dată dezastruos pentru armatele din zonă 22.
Superioritatea tehnologică occidentală și-a spus cuvântul. Însă Samuel Huntington amintește de
atentatele teroriste ale Al Qaeda, categorisindu-le drept conflicte militare, viziune conservată atât
de administrația Clinton cât și de cea a președintelui Bush. Întradevăr președintele american
George W. Bush a făcut o eroare de discurs la declarația de război făcută Irakului condus de
Saddam Hussein, pronunțând cuvântul „cruciadă” în contextul războiului antiterorist. Însă
războiul antiterorist nu era o confruntare cu un stat, sau cu mai multe state. Al Qaeda ca
organizație teroristă celulară, dincolo de viziunea salafistă, milenaristă, nu e o organizație
definită în frontiere statale, nu e unitară și nu avea și nu are o armată regulată. Diviziunile și
divergențele grupurilor de criminali reunite sub efigia lui Osama bin Laden nu au o
reprezentativitate militară nici măcar ca „omuleții verzi” sau „grupurile de voluntari” din
Federația Rusă ce au generat conflictul hibrid din estul Ucrainei. Criminalii cum sunt mințile
demente ce declașează atacuri teroriste trebuie abordați dintr-un unghi polițienesc, nu militar.

Până la urmă conflictele militare ce implică „civilizația arabă” pot fi doar un pericol prin efecte
indirecte la adresa Occidentului. Conflictul militar din Siria, Irak, Yemen, Libia, Mali, Nigeria
sau Sudan implică conflicte tribale camuflate sub spectrul unor conflicte sectare religioase. Iar
cei ce se masacrează sunt kurzi, tuaregi, arabi sunniți, shiiți nu americani sau alți occidentali.

Conflictul militar dintre „civilizația musulmană” și occident nu este improbabil, ci imposibil. Nu

vor debarca prea curând în Grecia, Italia sau Spania brigăzi și divizii siriene sau libiene, datorită
superiorității actuale (și probabil pentru încă foarte multă vreme) a flotei și aviației NATO.

„Civilizația musulmană” e un concept forțat și eronat. La fel de greșit ca „civilizația ortodoxă”.

Putem să ne uităm la India, peste un miliard de oameni cu diferite mentalități, etnicități, structuri
sociale și cu sute de milioane de oameni aflați într-o sărăcie cruntă. India are o economie în
dezvoltare, un program spațial ambițios, dar nu este în nici un caz o cotrapondere la Occident.
„Civilizația sinică” care alătură Chinei, Coreii de Sud și Vietnamului păcătuiește prin
generalizare în același mod în care „subsaharienii” de la Africa de Sud, la Nigeria și Etiopia sunt
îngrămădiți sub aceiași sintagmă.
22
„Compania lui Marcone s-a desprins de coloană și a anihilat poziția, apoi s-a alăturat din nou batalionului, după 15
minute. Ceea ce trupele lui Marcone raportau ca fiind un contact nesemnificativ și sporadic însemna de fapt
eliminarea completă a Brigăzii 14 din Divizia Medina a Gărzii Republicane. Un general irakian a declarat ulterior,
cu referire la acest atac: „Soldații americani sunt foarte disciplinați. Luptă ca roboții, atacă și ucid totul pe câmpul de
luptă. Americanii nici măcar nu au părut să reacționeze la planurile noastre defensive. Pur și simplu și-au croit drum,
eliminând tot ce le-a stat în cale.”
Îngrijorat de vestea că americanii trecuseră de fâșia Karbala și că frontul său se prăbușea, Hamdani s-a grăbit să
ajungă la statul-major al Diviziei Medina, la nord de Karbala. În timp ce comandantul diviziei îi dădea raportul,
Hamdani urmărea cu mândrie Regimentul 1 al Brigăzii 14, care se pregătea să inițieze un contraatac. Totuși, un
regiment în formație de atac reprezenta o țintă profitabilă și rară, iar senzorii americani au detectat-o aproape
imediat după ce s-a grupat. Înainte ca regimentul să înceapă să avanseze, avioanele americane au lovit ținta. Sub
ochii lui Hamdani, regimentul a fost anihilat într-o mare de explozii și flăcări.” James Lacey, Williamson Murray,
Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea
Teoria contestării Occidentului de către Islam și China a lui Samuel Huntington păcătuiește prin
futorologie politică bazându-se pe tendințe politice ale anilor ’90 ai secolului XX. Cu un deceniu
înainte de publicarea cărții „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, mediul de
management american întrevedea spectrul pericolului japonez pentru economia americană.
Filosofia kaizen a liderilor japonezi era studiată în corporațiile americane alături de zen și
bushido, ca o ironie la rasismul american anterior față de „gălbejiți. Japonizarea Americii nu s-a
petrecut, în parte și datorită unei crize economice grave ce a stopat avântul tigrilor economici
asiatici.

Relocarea industrială în China pentru reducerea costurilor cu forța de muncă pentru corporațiile
occidentale a permis Chinei dezvoltarea stimulată de viziunea politică mai relaxată a lui Deng
Xiaoping. Când însă cercetarea și dezvoltarea, ca și educația universitară de elită, sunte în
continuare localizate în sfera lumii occidentale, pericolul contestării Vestului de China e minor.
Evoluțiile economice de azi confirmă că temerile și pericolul văzut de Huntington e departe,
China se află în cea mai mare frânare economică din ultimele decenii. Expansionismul chinez nu
poate fi negat, de la acapararea de terenuri și resurse minerale în Africa, încercarea de a răspândi
propagandă chineză prin institutele Confucius, sau renașterea Drumului Mătăsii, ca și tensiunile
din Marea Chinei de Sud-est există. Contestarea militară a flotei americane din Pacific s-a
bucurat de atenția Departamentului de Stat în timpul administrației Obama. Însă mai e mult până
departe, între ambiție și implementare, China nu își va putea prin afirmarea unui rol mai
pronunțat internațional să își elimine problemele interne sociale grave.

Revenind la tipul de conflict între civilizații al lui Samuel Huntington „conflictul de-a lungul
liniei de contact” poate fi forțat în cazul „civilizației islamice” și Occident, doar în cazul
particular al Israelului, dacă acceptăm statul israelian ca parte a lumii occidentale. Urmările
războaielor care au implicat Israelul (un stat liliputan în comparație cu dimensiunea demografică
și geografică a vecinilor) sunt o linie de victorii categorice.

Realitatea geopolitică îl contrazice pe Huntington, dar din păcate influența ideilor sale s-a
impregnat puternic în gândirea occidentală. Una din realitățile contrare tuturor conceptelor
fundamentale din teoria diferențelor conflictuale dintre civilizații e și acordul vechi de 70 de ani
dintre Statele Unite ale Americii și Regatul Arabiei Saudite.

Coflictul dintre civilizații e și azi o scuză pentru rasism, intoleranță, xenofobie și abordare de tip
colonial britanic a celorlalți. Coflictele dintre state care ajung chiar și la război nu sunt generate
de aparteneța la o anumită civilizație sau religie. Europa sfâșiată de două războaie mondiale
catastrofale nu a interpus Germania, Franța, Marea Britanie și Rusia pe diferențele dintre catolici,
protestanți și ortodocși ca în timpul Războiului de 30 de ani.

Motivațiile ideologice rămân încă foarte vizibile și uneori afirmate la nivel oficial de exemplu
abordarea politică a Federației Ruse în Caucaz sau în Ucraina. Conflictele între culturi pot fi o
cauză aparentă de exemplu în fosta Iugoslavie, Nagorno-Karabakh, sau Cecenia. Însă de la prima
suliță aruncată în pieptul unui homo sapiens în Neolitic, conflictele militare rareori au avut o
singură explicație simplă și generalistă. Suntem o specie ambivalentă, creatoare și distructivă,
capabilă de organizare dar și de anarhie, în stare de a face gesturi de o empatie înduiosătoare și
de masacre oribile.

Sau cum spunea regretatul comic american George Carlin:

„Ființele umane pot face orice, absolut orice. Sunt convins de asta. De aceea, atunci când toate
aceste decapitări a început în Irak, nu m-au deranjat deloc. O mulțime de oameni de aici au fost
îngroziți, "Whaaaa, decapitări! Decapitări!" De ce ești surprins? E doar încă o formă de
comportament uman extrem. În plus, cui îi pasă de un mercenar din Oklahoma care se trezește cu
capul tăiat? La dracu cu ei. Hei Jack, nu vrei să ai capul tăiat? Stai dracului în Oklahoma. Nu se
taie capete în Oklahoma, din câte știu eu. Dar știu acest lucru: dacă iei o armă și o arzi aiurea
printr-o altă țară, mai bine ai fi gata pentru ceva acțiune, Jack. Oamenii pot fi foarte sensibili la
astfel de lucruri. Și lasă-mă să te întreb... aceasta este o chestiune morală, nu retorică, caut
răspunsul: care este diferența morală între decapitarea unuia sau a doi, trei, sau cinci, sau zece
oameni - și aruncarea unei bombe pe un spital și uciderea unui grup de copii bolnavi? Are cineva
autoritatea de a da o explicație pentru acestă diferență? Acum, în caz că te întrebi de ce am un
anumit interes, sau fascinație o pot numi, pentru tortura și decapitări și toate lucrurile pe care le-
am menționat, se datorează și faptului că fiecare dintre aceste lucruri îmi amintește în viața, din
nou și din nou, ce fiare suntem noi cu adevărat, ființele umane. Când ajungi drept la ele, ființele
umane nu sunt nimic mai mult decât animalele obișnuite din junglă. Sălbatici. Nu suntem cu
nimic diferiți de oamenii de Cromagnon care au trăit în urmă cu douăzeci și cinci de mii de ani.
Nu suntem diferiți. ADN-ul nostru nu sa schimbat în mod substanțial în ultima sută de mii de
ani. Încă operăm cu creierul inferior. Partea reptiliană a creierului. Luptă sau zboară. Ucide sau
vei fi ucis. Ne place să credem că am evoluat și avansat pentru că putem construi un calculator,
putem zbura cu un avion, călători pe sub apă, putem scrie un sonet, picta un tablou, sau compune
o operă. Dar, știi ceva? Suntem abia ieșiți din jungla de pe planeta asta. Abia din nenorocita aia
de junglă. Noi suntem fiare semi-civilizate, cu șepci de baseball și arme automate.”

Conflictul civilizațiilor sau al culturilor e manifestarea justificată de diverse nuanțe de discurs a

celor mai elementare aspecte ale luptei pentru putere. Indiferent dacă apelăm la Clausewitz sau
Machiavelli, războiul ca apogeu al conflictelor dintre civilizații este doar un instrument al luptei
pentru putere. Cultura este rareori conflictuală. Cultura e permeabilă, capabilă de ajustări și
modificări structurale și de estență. Apartenența la o cultură a individului se neantizează prin
emigrație și asimilare în cursul a două generații. Individualismul uman sfârșește prin socializare
și valorile, dar și tradițiile individuale se pot schimba fie prin autoritarismul de tip Kemal
Mustafa Ataturk, fie prin uitarea limbii române de cei trei milioane de români emigrați în ultimii
20 de ani.
 4. Secolul XXI și interdependența globală

Secolul XXI nu seamănă cu viziunea scriitorilor de science fiction ai secolului XX, nu avem
automobile zburătoare, nu am colonizat Luna și planeta Marte, nu avem androizi umanoizi și nu
ne îmbrăcăm cu ridicolele haine lucioase din filme science fiction.

Lumea acestui început de secol dincolo de știri și dezastre anunțate precipitat de crainicii de
televiziune, e o lume care se redescoperă interconectată, interdependentă, unde naționalismul a
adus sărăcie, dezintegrare socială și faliment.

Fenomenul globalizării a transformat societatea umană. Comerțul mondial conectează prin

produse și servicii, spații geografice aflate îndepărtate. Însă dincolo de transcontainere și
petroliere, în lumea de azi circulă în primul rând informația.

Francesca McCartney lansa ipoteza unei conștiințe colective prin intermediul internetului în
201223. Reputați neurologi vorbesc despre ideea de conștiință colectivă și de posibilele ei efecte.

Interconectarea societății umane are și efecte pozitive ușor de intuit, prin interdependență
economică, schimb de idei și valori, cultura umană devine mai pașnică. Nu naivă sau impotentă,
ci conștientă de gradul de interdependență și interconectivitate, unde conflictul tinde să se
pondereze, să își dilueze pe alocuri energia distructivă.

În perioada Războiului Rece, M.A.D., înțelegerea posibilității anihilării reciproce cu arme

nucleare, a moderat atitudinea politică a liderilor occidentali și sovietici. Cele două mari blocuri
s-au reconfigurat astăzi și chiar dacă posibilitatea unei catastrofe generate de decizia umană nu a
fost eliminată, probabilitatea ei este foarte redusă.

În spațiul planetar al Terrei, Statele Unite ale Americii și Republica Populară Chineză sunt într-o
concurență pentru influență politică, dominație economică și consolidare a puterii. Timp de opt
ani, administrația Obama și-a îndreptat atenția prioritară a politicii externe și nu numai în zona
Pacificului. Noul competitor chinez și-a extins influența începând cu cumpararea unei părți a
datoriei externe a S.U.A., companii insolvabile occidentale și a înlocuit primatul politic
decizional american din Pakistan. Legăturile economice dintre America și Occident în general cu
China domină nominal schimburile comerciale globale. Dacă administrația președintelui
american Ronald Reagan a putut impune un embargo petrolier Uniunii Sovietice, repetarea
acestui scenariu ar fi imposibil de transpus Chinei. Reciproc și China dependentă de exporturi
23
„The Internet is a network which is spawning a quantum leap in human consciousness. The blending of digital
reality with human reality blurs the distinction between electric-based and biological-based systems. The World
Wide Web of the Internet collapses distance, time and proximity in human communications and creates a unified
state of constant connectedness.” Francesca McCartney, The Conscious Internet:An Empirical Study of the
Transmission of Healing Energy via E-mail
datorită profilului manufacturier al economiei sale, nu poate să aibă atitudini de respingere la
adresa Occidentului.

Deși Vestul și China dețin arme nucleare și armate considerabile, nu spectrul anihilării reciproce
domolește retorica competițională, ci dependența economică. China, ca orice stat represiv și
intolerant la dizidența politică, a încercat blocarea accesului populației la informație. Sunt cărți,
site-uri online și aplicații interzise în China, dar dacă comerțul aduce odată cu bunurile și ideile,
ridicarea de bariere își va pierde efectivitatea.

Barierele sunt o obsesie veche nu numai a Chinei ce a construit Marele Zid, ci a metalității de
cetate asediată veche de milenii, utilizată cu abilitate de politicieni aflați în situații de criză.

Zidul construit parțial la granița S.U.A. cu Mexicul nu a rezolvat problema imigrației ilegale.
Majoritatea imigranților ilegali din America au venit cu viză pe care nu și-au reînoit-o. Banarea
Youtube și Twitter în Turcia reprezintă o barieră impusă de stat, doar dacă utilizatorul de internet
nu folosește IP-urile dinamice sau soluțiile proxy. Cuba, unul din statele socialiste rămase
decuplate de la realitatea globală, nu a putut îngropa internetul. Statul schizofrenic al Coreii de
Nord e în peisajul global o anomalie, un experiment social la scară mare, dar care se află sub
inevitabilul globalizării. Vecinul chinez din nord e pentru Phenian o presiune mai mare decât
restul comunității internaționale. Iar China e o societate „contaminată” de globalizare.

Mișcările împotriva globalizării de la anarhiști până la ecologiști sunt motivate în discursuri de

militanții lor de pericolul controlului la nivel planetar din partea corporațiilor și a altor structuri
suprastatale. Realitatea este diferită. Grupul celor șapte state industrializate de exemplu poate
constata tendințe la nivel global, poate decide un set de măsuri pentru a contracara anumite
situații, însă lumea de azi este extrem de complexă și încă are capacitatea de a da naștere
imprevizibilului. G7, G20, A.S.E.A.N., O.N.U. sau B.R.I.C.S. nu sunt decât niște cluburi de
relații publice și schimburi de opinii la un pahar de coniac cu omologul.

Rareori o organizație suprastatală a reușit să impună o decizie, orice decizie la nivel global.
Decizia politică și consensul sunt modalități pașnice de încerca să rezolvăm o problemă. Acordul
de la Kyoto asupra emisiilor de carbon deși s-a dorit un acord planetar în fața pericolului
schimbărilor climatice a fost ignorat de S.U.A și China, adică cei mai pari producători de bioxid
de carbon din lume. Nici în lucruri foarte serioase ca respectarea suveranității și a granițelor de
stat, Acordul de la Helsinki nu a fost un tabu la nivel internațional. De la incursiunile armatei
turce în spațiul irakian din deceniul 9 al secolului trecut, până la anexarea de facto a teritoriului
altui stat (Ucraina) de către Federația Rusă, respectarea legislației internaționale a devenit
„opțională”, deși Acordul Helsinki era întărit de Tratatul celor 5 de la Budapesta.

Un fenomen cunoscut și acceptat la nivel global este încălzirea globală datorată emisiilor de
bioxid de carbon și modificările climatice. Negată inițial, fie și datorită faptului că monitorizarea
climei e o știință recentă și cu un grad de acuratețe variabil, problema creșterii temperaturii
globale a fost negociată succesiv la Kyoto și Paris. Poluarea altă dată considerată un fenomen
local specific marilor orașe occidentale din secolul XIX și XX, a devenit o problemă globală.
Milioanele de tone de carbon aruncate în atmosferă de termocentralele pe bază de cărbune
chineze, automobilele europene și americane, au ridicat temperatura medie globală. Aceste
lucruri au dus la fenomene ca El Nino mai pronunțate, uragane devastatoare în Atlantic și secete
prelungite.

Joshua Hammer afirma într-un articol publicat în Smithsonian în iunie 2013 că lipsa apei și
seceta prelungită pot fi un factor declanșator al sângerosului război civil ce se desfășoară în Siria
deja de mulți ani.

„Pierderea de apă documentată prin Recuperare Gravitațională și Experimentul Climatic

(GRACE), o pereche de sateliți operați de NASA și de centrul aerospațial Germaniei, sugerează
un conflict legat de apă s-ar putea acumula pe malul râului din nou. GRACE a măsurat nivelul de
utilizare a apelor subterane între anii 2003 și 2009 și a constatat că bazinul Tigrului și Eufratului
care cuprinde Turcia, Siria, Irakul și vestul Iranului pierde apă mai repede decât orice alt loc din
lume, cu excepția nordului Indiei. Pe parcursul celor șase ani, 47 de milioane de hectare de apă
dulce au dispărut din regiune, ca urmare a diminuării precipitațiilor și a politicilor eronate de
gestionare a apei. Această suprafață e egală cu toată apa din Marea Moartă. Directorul GRACE,
Jay Famiglietti, hidrolog la Irvine - Universitatea din California, consideră aceste date drept
"alarmante".” http://www.smithsonianmag.com/innovation/is-a-lack-of-water-to-blame-for-the-
conflict-in-syria-72513729/?no-ist

Teoria fluturelui în care bătaia de aripi a insectei declanșează un uragan pe partea opusă a
realității e metafora transformată în realitate. Prețul de dumping al oțelului chinez ruinează
economic industria siderurgică europeană. Este rezultatul unei crize de supraproducție de oțel ce
își află cauzele în organizarea Jocurilor Olimpice de la Beijing și un consum de oțel a aproape
jumătate din producția mondială din acel moment. Scumpirea minereului de fier exportat de
Australia combinatelor siderurgice chineze nu ar însemna doar pierderi și șomaj în Australia, ci
și o scumpire bruscă a oțelului chinezesc. Prețul de dumping cu care sfidează Organizația
Internațională a Comerțului China se sprijină pe minereul de fier australian.

Într-un incident politic semnificativ asupra unor insule din Marea Chinei, originar în anul 2010,
China e interzis exportul pământurilor rare, a tungstenului și a molibdenului către Japonia.
Japonia fiind cel mai mare producător de baterii din lume și cererea de astfel de resurse la nivel
mondial fiind uriașă atât în telecomunicații, dar și în tehnologii militare, s-a ajuns la o criză
comercială ce a escaladat în retorică naționalistă. Statele Unite și Uniunea Europeană au sprijinit
Japonia împotriva Chinei în acestă dispută comercială adusă în fața Organizației Mondiale a
Comerțului. O decizie defavorabilă Chinei a dus la anularea emgargoului în 2015, însă deja de la
monopolul de 94% asupra acestor resurse s-a diminuat considerabil datorită reciclării și
diversificării extractive.
În iulie 2008 prețul barilului de petrol a explodat la un record de 145$. Contrar unei percepții
publice antiamericane ce s-a insinuat în opinia publică mondială (nevoia de petrol ar fi antrenat
S.U.A. în războiul antiterorist și apoi în invazia din Irak), urcarea prețului s-a petrecut din cauza
creșterii cererii crescute a piețelor indiene și chineze. India și China cu economiile lor în
dezvoltare și urbanizare accelerată își dezvoltă rapid infrastructura și parcul de mijloace de
transport rutier.

Preocuparea pentru prețul ridicat al petrolului a antrenat transformări semnificative ale industriei
auto și a transporturilor în general. Criza economică, falimentul multor companii din transporturi
și industria auto, dar mai ales tehnologiile neconvenționale au dus la o supraproducție de petrol și
la un preț în 2015-2016 de 40$ pe baril. De la o cerere în creștere și limite de export ale
O.P.E.C., la supraproducție și prăbușirea prețului, evoluția în mai puțin de 10 ani a schimbat
percepția și obiceiurile de consum ale oamenilor pe întreaga planetă. Energia regenerabilă,
autobuzele și automobilele electrice au devenit din moft, decizie politică. Capitala Olandei va
avea transportul integral electric în anul 2025. Multe orașe din Europa au luat decizii
asemănătoare.

Globalizarea s-a insinuat subtil în aspecte ale vieții cotidiene ale individului. Dieta
mediteraneană cu ulei de măsline a apărut alături de pizza în majoritatea obiceiurilor culinare din
Occidentul urban. Nu e singura modificare de gust, bucătăria „chinezească”, alături de fast food-
ul cu specific levantin a transformat obiceiurile de luat masa. Marii maeștri bucătari vorbesc de
fuziunea culinară. Maestrul bucătar mexican, prepară peștele crud sushi într-un local deținut de
un chinez în Statele Unite și un astfel de exemplu e de o surprinzătoare banalitate. Japonia a
exportat judoul și karatele și au devenit sporturi olimpice ca și curlingul scandinav.

Cocktail-ul Molotov, o armă a disperării sovietice în fața blindatelor naziste a devenit un

instrument al sfidării și al incendierii protestatare pretutindeni în lume.

Religia s-a bucurat și ea de beneficiile globalizării. Creștinismul misionar de azi nu cucerește

doar pentru Vatican teritorii noi în Africa, ci și consistență evanghelică semnificativă în Coreea
de Sud.

Cultura pop a Occidentului e pretutindeni.

Iranul, teocrație conservatoare cu o ideologie oficială de respingere a tot ce însemnă Statele

Unite ale Americii utilizează telefoanele 4G, cumpără jeanși și bea Coca Cola. Vecinul sunnit
din Golful Persic, Arabia Saudită, împărtășește aceleași comportamente. Schizofrenia
propagandei și ideologiei oficiale și realitatea faptică a societăților pe care le reprezintă nu se
întâmplă doar în Golful Persic.

Borneo, acea jumătate de insulă neaflată sub autoritatea indoneziană, invadată, exploată și aflată
într-o stare de sărăcie comparabilă doar cu Haiti, nu a scăpat globalizării. Nu exploatările
aurifere sau de cauciuc sunt simbolul globalizării din Borneo, ci utilizarea uleiului de cocos ca
combustibil alternativ pentru automobile.

Mărcile comerciale occidentale de larg consum sau de lux nu aparțin unui spațiu cultural anume
(Occidentul), ci s-au răspândit și sunt recunoscute pe tot globul.

Inuiții din Alaska și Canada au renunțat la iglu și trăiesc în case de lemn. Și-au înlocuit
harpoanele cu puști cu lunetă. Valorile și culturile se intersectează și se metisează ca populația
Statelor Unite.

Un cercetător observa cum s-a schimbat populația Statelor Unite în mai puțin de cinci decenii
prin metisaj. Fenomenul banal în America Latină începe să se manifeste pregnant și în America
de Nord și Europa. O lucrare de psihologie a demonstrat stimularea intelectuală a copiilor din
familii cu părinții de naționalități diferite ce învață din copilărie ambele limbi ale părinților 24.
Curentului liberal, mobil și tolerant occidental i se opun tradițiile și rădăcinile conservatoare.
Tendința însă e către mobilitate, mai multă informație și desigur mai multă libertate.

Libertatea și drepturile cetățenești, utopii ale filozofiei iluministe i-au trebuit secole de impunere
și acceptare la nivelul societății franceze sau americane. Odată ușa deschisă în acestă direcție,
lucrurile devin prea tentante pentru a fi refuzate. Tocmai conștienzarea acestui „pericol” ca și
instabilitatea funcțională a autoritarismelor și regimurilor opresive fac cea mai dură opoziție la
Carta Internațională a Drepturilor Omului.

Fenomenul de globalizare se manifestă și în moduri mult mai subtile, adeseori ignorate de

sociologi, de exemplu în pornografie. PornHub poate cea mai mare de rețea de pornografie la
nivel mondial, folosind publicitatea a reușit să afle cine sunt cei ce privesc filme porno, ce gen
preferă și din ce țară s-au logat. Tradițiile, conservatorimul sunt lucruri care acoperă cu o
plapumă groasă realitatea instinctelor.

24
„Bilingual schoolchildren were superior to monolingual children at a task of spoken morpheme deletion
(RAINBOW [RIGHTWARDS ARROW] BOW). They were also superior at detecting the odd-one-out from sets of
pictured words when detection was meaning-based and when it was initial-phoneme based. The advantage to the
bilingual group persisted for morpheme-deletion and phonological sorting after partialling out performance on the
meaning-based task.
Exposure to the second language (Italian) at a pre-literate stage may improve metalinguistic skills. In particular,
speech-sound awareness, which is implicated in reading mastery, benefits from this support.” Ruth Campbell, Efisia
Sais, Accelerated metalinguistic (phonological) awareness in bilingual children
Trei sferturi din tinerii din țări musulmane ca Indonezia sau Egiptul privesc filmele porno de pe
PornHub și site-uri asociate. Hijab, burka, nikab? Percepțiile noastre despre lume trebuie să se
schimbe.

Societatea umană devine din ce în ce mai puțin englezească, japoneză sau neozeelandeză.
Căutăm „haine tradiționale”, „mâncare românescă” sau alte contacte cu „specificul local”. E un
simptom al împletirii cunoștințelor într-un creuzet global.

Nu cauți valori tradiționale când trăiești tradiția. Globalizarea va produce multe victime probabil,
va accentua tensiuni și antipatii vechi. Probabil se vor exacerba războaie locale, conflicte
economice și episoade scurte de atrocități. Toată lumea însă va afla asta.

Prin intermediul televiziunii un tânăr din Mongolia știe azi de un incendiu din nordul Californiei.
O face utilizând tehnologie americană pe un smartphone făcut în Coreea de Sud și conectat la o
rețea 3G chinezească.

Deși nu conștientizăm granițele, distanțele geografice chiar și diversitatea lingvisitică nu mai

sunt obstacole de netrecut. Un gigant tehnologic a lansat prototipul unei piese de tehnologie
portabilă ce poate fi utilizată pentru traducere instantanee25.

Secolul XXI e abia la început. Suntem în cel de-al doilea deceniu și nu am ajuns pe Marte încă.
Nu cu astronauți, ci cu roboți autonomi inteligenți care sunt o realitate în societatea
contemporană. Inteligența artificială a celor de la Google, visează, citește și pictează26. Specia
umană nu a reușit să elimine cancerul și nici banala răceală. Însă am ajuns la vârste
considerabile, murim mai târziu, muncim mai puțin și în general avem mai mult timp pentru noi.

Societatea evoluează. Olandezii, belgienii, elvețienii sau suedezii au implementat idei noi cu
privire la măsurile protecție socială. Oferirea unui venit garantat fără nici o condiție pare a fi o
utopie economică care îi scoate din sărite pe economiști. Nu poți oferi bani din nimic e sloganul
fluturat amenințător.

Imprimantele 3D, roboții, automatizarea au scos elementul uman din sarcini obișnuite. Deja un
robot a devenit avocat într-o casă de avocatură. „Mai țineți minte că una dintre cele mai mari
25
„Say “hello,” “bonjour,” “konichiwa” and “salaam” to a wearable device called “ili“ that translates your speech in
real time. It looks like a USB flash drive, hangs around your neck and works without an Internet or cellular
connection. You could be thousands of feet in the air or stuck in a subway, and ili will still work.” A New Device
Can Translate Speech In Real Time - http://www.huffingtonpost.com/entry/this-translation-device-is-cool-but-the-
companys-ad-is-mega-creepy_us_568eb47ce4b0cad15e63d957
26
Software engineers at Google have been analyzing the 'dreams' of their computers. And it turns out that androids
do dream of electric sheep... and also pig-snails, camel-birds and dog-fish.
This conclusion has been made after testing the ability of Google's servers to recognize and create images of
commonplace objects – for example, bananas and measuring cups. The result of this experiment is some tessellating
Escher-esque artwork with Dali-like quirks. Google's AI Can Dream, and Here's What it Looks Like
http://www.iflscience.com/technology/artificial-intelligence-dreams/
temeri ale oamenilor în legătură cu inteligența artificială e aceea că le va lua joburile? Nu credem
că e cazul să ne alarmăm foarte tare în legătură cu acest aspect, pentru că oricât de mult și de
repede avansează inteligențele artificiale și roboții, sunt lucruri pe care nu le vor putea face
niciodată la fel de bine precum oamenii. Recent, Ross, un supercomputer dezvoltat de IBM care
îl are pe Watson ca sursă de inspirație, a devenit primul robot avocat din lume.”
http://playtech.ro/2016/supercomputerul-dezvoltat-e-ibm-angajat-la-o-casa-de-avocatura/

Eliberarea umanității de capriciile naturii a adus omului în Neolitic agricultura, sedentarismul și

mugurii civilizației. Marile descoperiri geografice, Renașterea și expansiunea colonială a dat un
brânci unei lumi care se mărginea la orizontul vizibil. Secolul XX ne-a adus o lume în care
nailonul, plasticul și electricitatea ne-au scos din ritmuri biologice și ne-au propulsat în vise
mărețe.

Astăzi dincolo de pesimism și oroare avem în față o lume care se schimbă în fiecare secundă și o
schimbăm noi. Va fi secolul XXI religios, sau deloc cum susținea Malraux? Puțin probabil. Cea
mai importantă instituție religioasă Vaticanul reușește să permeabilizeze clerul, dogma și
universul uman de azi.

Vom avea o catastrofă ecologică, nucleară sau demografică. Posibil, dar puțin probabil. Lumea
de azi o privim deseori cu instrumentele analitice ale zilei de ieri. Conform mecanicii cuantice e
imposibil să observi un experiment când faci parte din el. Cu alte cuvinte lumea globalizată de
azi, cu probleme, erori și pseudoapocalipse e un univers nou și imprevizibil. Problema nu e cu
omul, suntem o specie adaptabilă și sociabilă, ci cu viziunea și valorile societății și culturii
acestei specii deosebit de creative.

5. Geopolitică fierbinte
Geopolitica este un instrument de studiu al așezării geografice a unui stat sau a unei organizații
suprastatale și impactul său datorită așezării sale pe hartă asupra politicii internaționale generale.
Geopolitica fierbinte e o metaforă cinică a unor zone de conflict în care actorii internaționali își
dispută interesele, direct sau indirect. Pentru Occident, interesul geopolitic se manifestă în
Orientul Mijlociu, Marea Chinei de Sud Est și spațiul ex-sovietic.

La prăbușirea Zidului Berlinului, a Cortinei de Fier și a Uniunii Sovietice, după euforia inițială a
unui Occident victorios a apărut o întrebare legitimă „și acum ce se va întâmpla?” Unii își
imaginau o Rusie pe drumul democratizării, alții mai pesimiști se așteptau la o fărâmițare statală
a Federației Ruse. Ipoteza unei oligarhii condusă de un lider autoritar părea mai mult decât
improbabilă în timpul mandatului prezidențial al lui Boris Elțân.
După un sfert de secol lumea de azi e de nerecunoscut. Americanii au un contestatar extrem de
puternic, atât militar, dar mai ales economic, nu la Moscova, ci la Beijing. Foștii aliați ai
Washingtonului ca Saddam Hussein și Osama Bin Laden au fost repudiați, demonizați și trimiși
expeditiv pe lumea cealaltă. Neprevăzutul a devenit regula zilei în politica internațională.

După anexarea Crimeii, un război „prin delegare” în estul Ucrainei și doborârea unui avion civil
malaiezian, tratatele și dreptul internațional au devenit doar niște bucăți de hârtie fără valoare.
Irakul și Siria și-au dizolvat statalitatea în utopia milenaristă unui califat al violenței și al
frustrării, Cuba redescoperă treptat valoarea dolarului, numai Phenianul supraviețuiește ca o
fosilă a trecutului în comunismul său nuclear dinastic.

În epoca contemporană a mobilităţii persoanelor, unde distanţele între diferite puncte ale planetei
s-au scurtat continuu, graniţele statelor au devenit eufemistic frontiere, ce acţionează uneori ca
bariere ale liberei circulaţii, alteori sunt doar un concept administrativ şi de delimitare
geografică.

Dacă acum 200 de ani teritoriul definea statul naţional, astăzi graniţele au devenit o linie de
demarcaţie imaginară între Belgia şi Olanda. Uniunea Europeană se îndreaptă în direcţia unui
foarte probabil stat federal27 ca Statele Unite ale Americii, unde cetăţenia română, germană sau
lituaniană se va subordona probabil unui paşaport european într-un viitor mediu.

Când Alexandru Macedon și-a început epopeea sa pentru a cuceri lumea în fruntea falangelor
sale elenistice, el a visat să unească universul cunoscut atunci de filozofii greci 28. În mod uimitor
deși a ajuns în India și Asia Centrală, nu a privit la Marea Adriatică spre Magna Graecia, unde se
înfiripa mica societate războinică a Republicii Romane. Trecând Hellespontul, cultura greacă
pleca cu un apetit de hegemonie și impunere a valorilor sale și a stadardului de frumusețe grec
clasic. Grecii doreau să se impună într-o lume a „barbarilor” ce născuseră însăși ideea de
civilizație.

Romanii au abordat războiul și expansiunea mai pragmatic, fiind o societate militarizată și

agresivă ce purta întotdeauna „războaie defensive” de exterminare ale galilor și ale germanilor.
„Amestecul” în afacerile interne ale statelor aliate, clientelare sau chiar inamice, inaugurate în
epoca republicii, au atins apogeul în perioada imperială. Fără „afacerea egipteană”, banii și
grânele hulitei regine a imperiului ptolemeic Cleopatra, Cezar și Pompei și ulterior Octavian și
Marcus Antonius nu ar fi avut combustibilul necesar creării imperiului.

27
TRATATUL DE LA LISABONA DE MODIFICARE A TRATATULUI PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI
A TRATATULUI DE INSTITUIRE A COMUNITĂŢII EUROPENE (2007/C 306/01)
28
„Deși provenea din din mai grosolanul stat nordic Macedonia, Alexandru a fost un produs al epocii de aur al
Greciei. Instruit în luptele cu hopliții, el purta asupra sa un exemplar din operele lui Homer, despre care se afirmă că
l-ar fi folosit ca pernă. A fost educat de marele Aristotel, un adept al tradiției socratice, el însuși macedonean prin
născare.” Andrew Marr, Istoria Lumii
Roma nu era doar un imperiu cu o administrație eficientă, o logistică fenomenală și cu o armată
extrem de disciplinată, ci și imperiul care radia o influență enormă mult dincolo de granițele sale.

În vremea Republicii Romane, nu legiunile reformate de către generalul plebeu Gaius Marius
impuneau pasul expansionismului Romei, ci politica sa abilă de a strecura idei, de a construi
alianţe şi de a stabili state clientelare favorabile Cetăţii Eterne. Senatorii romani trimişi să
negocieze cu o lume divizată, au fost factorii decisivi în a aduce Grecia şi Ionia în portofoliul
imperial al republicii.

Romanizarea nu s-a petrecut doar prin cucerire și colonizare, ci și prin contact comercial. În
deșertul sirian și iordanian Palmyra și Petra sunt dovezile unei Rome create prin imitație. Rolul
politicii romane în proximitatea apropiată sau îndepărtată nu diferă cu nimic de politica externă
de astăzi. Zonele de influență, statele aliate, conflictele dintre marile puteri sunt ușor de citit în
știrile externe după două mii de ani.

Mult după moartea imperiului roman occidental și după secătuirea energiei bizantine în Levant și
Mesopotamia, s-a născut emulația triburilor nomade arabe care erau călăuziți de revelația
profetului lor ce au pornit războiul lor sfânt al răspândirii islamului. Marele Califat nu credea în
alianțe, ci în destinul răspândirii cuvântului lui Allah. Viziunea imperială romană nu a fost
împărtășită de islam, poate cu o excepție notabilă - Imperiul Otoman.

Cavalerii cruciați, vikingii sau imperiul catolic spaniol nu au dezvoltat viziuni strategice despre
forță și geografie. Până la reinițierea conflictului britanico-francez din secolul al XVIII-lea și al
XIX-lea, geostrategia și sferele de influență au rămas doar acorduri de exploatare și colonizare.

Secolul al XIX-lea poate fi caracterizat cu ușurință drept Vestul și restul ca în remarcabila carte
a lui Niall Ferguson.

Colonialismul și expansionismul zonei de interese a adus în prim planul cancelariilor europene

lumi și culturi diferite, dar atât de importante economic, politic, dar și din punctul de vedere al
prestigiului internațional.

Perla coroanei britanice – India, însemna tot ce era diferit, ciudat și anormal pentru englezul
epocii victoriene. Lordul sahib britanic descoperea cu reală plăcere fostul Imperiu al Marilor
Moguli din nordul Indiei și Pakistan, dar simțea doar dezgust în preajma templele hiduse din
sudul Indiei profunde și neislamice. Când britanicii au vizitat locațiile sfinte de la Khajuraho
oroarea a fost totală. Ideea de religie și kamasutra reprezentată și prin sculptură reprezenta tot ce
era mai detestabil pentru un britanic pudic. Britanicii preferau creațiile arhitectonice ale lui
Akbar cel Mare și ale urmașilor săi musulmani.

Povestea romantică a Taj Mahalului li s-a părut probabil foarte europeană englezilor. Istoria
locului și arhitectura celebrului mausoleu făcea acea lume „de înțeles” pentru un european pudic
victorian. Marea Britanie considera că nordul Indiei era o lume pe deplin acceptabilă, față de
„dezgustătorii” dravidieni din sud.

În jurul Indiei Londra a constituit o rețea strategică de comunicații, dar și un șir conflicte
neplăcute și a semănat noduri de nemulțumire ce reverberează și astăzi.

Datorită Indiei Marea Britanie s-a aventurat în Afganistan. Dominionul britanic din Egipt a
existat doar pentru a conserva accesul flotei sale în Oceanul Indian și desigur către India.
Războiul cu burii și în mod cert Războaiele Opiului cu China imperială manciuriană, decrepită
tehnologic au existat datorită interesului special pentru India.

Franța nu a rămas nici ea mai prejos în sfera expansionist-teritorială și a influențat și ea marile

puteri europene cu apetență colonialistă târzie. Lor li s-a adăugat Statele Unite și ultima pe listă,
Uniunea Sovietică. Acestea mișcări au schimbat nu numai un peisaj politic, ci și au construit și
„națiuni” inexistente: Arabia Saudită, Libia, Malaiezia sau numeroasele state africane.

E desigur o capcană să atribuim doar diplomaților britanici, francezi, americani sau sovietici
artificialitățile statale și beduinii ce și-au descoperit apartenența la Regatul Hașemit al Iordaniei
sau la emiratul kuweitian. Însă în fermenții conflictelor existente de astăzi putem găsi stereotipul
acelei încrederi de acum o sută - două de ani că noi occidentalii „îi înțelegem”.

Există încă conflicte amorsate în întreaga lume, locuri în care viața unui om este aproape fără
valoare, cu excepțiile spațiului geografic occidental. Pentru europeni Orientul Mijlociu și nordul
Africii e spațiul în care interesul geopolitic este major. Stepa rusă și Caucazul au fost lăsate
adeseori ca preocupări ale geopoliticii Federației Ruse. Asia Centrală și Mongolia sunt spațiul pe
care se suprapun interesele ruso-chineze, punctate de mici nevralgii iraniene și un neootomanism
turcesc megalomanic.

Alături de de conflictul ruso-ucrainean ce își manifestă vizibil în ultimii doi ani prezența la scară
internațională, războiul civil din Siria și Irak este de departe cea mai importantă scenă de joc a
actorilor internaționali.

Conflictul în cauză a fost deseori denumit război civil, conflict religios sau a fost înglobat
simplist în doctrina americană și euro-atlantică a războiului antiterorist. Însă bazele acestei
oribile conflagrații, cu accente clare de genocid, sunt cauze mult mai vechi în care e necesar să
amintim și acordul declarației Balfur, ce a construit granițele artificiale protrivite atunci
imperiului colonial britanic și francez și nu realităților istorice și geopolitice arabe.

Siria este un teritoriu milenar de istorie încă de la începuturile civilizației. Ca și Irakul modern e
miezul fostei expansiuni istorice ale Marelui Califat Arab, un leagăn al civilizației moderne
înainte de Renaștere și de impresionanta expansiune maritimă a puterilor europene.

În contrast cu percepția publică occidentală, Siria și Irakul sunt areale geografice de o mare
diversitate culturală, etnică și religioasă. Însă dincolo de cauzele istorice, problemele religioase
între cele două mari filozofii islamice shia – sunni, există și cauze externe ce și-au pus puternic
amprenta în acest conflict. Doi mari actori internaționali, Turcia și Iranul și unul mai mic și
aparent mai puțin reprezentativ Israelul, dar și monarhiile petroliere ale Golfului Persic sunt
cauze, dar sunt și canale de propagare ale conflictului. Deasupra acestora merită să amintim și
actorii Războiului Rece, Rusia și Statele Unite, fermentul contagios al conflictului israeliano-
palestinian, Criza Suezului, războiul civil libanez și războiul irakiano-iranian.

Ultimul conflict care a dat naștere și a generat contestatarii din războiului civil din Siria și Irak e
invazia Irakului de către armata Statele Unite în 2003.

Când primăvara arabă a cuprins mare parte din statele din Africa de Nord și zona Golfului
Persic, vechile monarhii sau regimuri politice de tipul asabyya29 s-au clătinat zdravăn sub
impulsul străzii și a unor aspirații și valori noi ale populațiilor arabe.

Deși în Siria regimul allawit a făcut ușor tranziția în cadrul familiei Assad, similar cazului
Regatulului Hașemit al Iordaniei, un trecut sângeros de reprimare a revoltelor sociale de către
Damasc, a făcut ca un fenomen de răzvrătire publică în Aleppo să devină un război civil
devastator, cu peste 6 milioane de refugiați și care s-a extins și propagat în Irakul vecin. Situația
din Siria și Irak afectează direct Libanul, Iordania și indirect Arabia Saudită.

Astăzi Europa nu se mai află departe de populațiilor musulmane ce își proiectează aspirațiile în
Statul Islamic și furnizează constant noi militanți. Europa a fost sursă de jihadiști ce și-au căutat
Paradisul în capitala Statului Islamic de la Raqqa. Caucazul musulman și chiar țări îndepărtate de
zona de conflict levantin ca Nigeria, Malayesia, sau chiar Australia au oferit luptători în
conflictul din zonă. Spațiul de conflict rămâne în continuare localizat în sudul Turciei, în nord-
vestul Iranului și nordul Arabiei Saudite.

Când guvernul allawit al Siriei a decis să aplice forța în reprimarea opoziției siriene, a fost
nevoie de 250 000 de sirieni uciși de regimul de la Damasc pentru ca acestă problemă
internațională să ajungă pe masa Consiliului de Securitate al O.N.U..

Datorită veto-ului rus și chinez, lipsa unei rezoluții și a unor măsuri umanitare și militare
viguroase, situația a degenerat într-un măcel inimaginabil și a permis și insinuarea unor alte forțe
subterane din Qatar, Arabia Saudită sau Caucaz. Rezoluția ONU propunea înarmarea opoziției
siriene cu sprijin logistic și financiar occidental. Acest lucru fiind imposibil de realizat legal
datorită fermei opoziții rusești (motivul fiind baza militară rusească strategică din Siria, singurul
port al Federației Ruse la Mediterana), state ca Qatarul, dar și alte cercuri salafiste mai ales
saudite, au sprijinit cu bani, oameni și armament opoziția siriană.

29
„Grupurile conducătoare își creaseră și își menținuseră cu succes ‘asabiyya sau solidaritatea pentru a dobândi și a
păstra puterea. În unele țări – Algeria, Tunisia, Irak – aceasta a fost o solidaritate de partid. În alte țări, a fost a unui
grup de politicieni uniți prin legături stabilite în tinerețe și întărite de experiența comună, ca în cazul politicienilor
militari din Egipt și Siria. În altele, solidaritatea îi unea, prin legături de sânge și interese comune, pe membrii
familiei conducătoare și pe apropiații săi.” Albert Hourani, Istoria popoarelor arabe
Dacă forțele guvernamentale allawite beneficiau de sprijinul politic, strategic și militar al
Iranului și Rusiei, opoziția de tipul Frontului Al Nusra, beneficia de sprijinul monarhiilor din
Golf sunnite. Treptat însă, în peisajul sirian în care epurarea etnică a druizilor sau a creștinilor a
devenit fapt comun, iar majoritatea sunnită ce se opunea minorității shiite allawite, apăreau
militanți noi, roșcați bărboși cu ochii verzi din Caucaz. Ceceni, turkmeni, abhazi și uzbeci au
adus strategii militare noi în peisajul bombardamentului cu arme cu fragmentare utilizat cinic de
regimul de la Damasc.

Însă de la ruperea ideologică dintre Al Qaeda și de principalii lideri ai insurgenței antiamericane

din Irak, în Siria pătrundeau elemente noi, cu experiență militară superioară și cu un război de
guerillă exercitat mai bine de un deceniu în nordul sunnit al Irakului.

De la o opoziție siriană aproximativ legitimă, la caucazieni zeloși antiruși, în Siria au pătruns

elemente salafiste, milenariste din nordul Irakului conduse de autoproclamatul calif al Statului
Islmic Abu Bakr al Baghdadi. Ironia face ca această creație monstruoasă din Orientul Mijlociu
astăzi denumită I.S.I.S., Daesh sau simplu Statul Islamic, să fie indirect și creația Statelor Unite.

După invazia din 2003, una din măsurile cele mai controversate și complet eronate strategic, a
fost demiterea întregii armate irakiene a lui Saddam Hussein, sute de mii de militari, majoritari
sunniți într-o țară majoritar shiită 30. Mai târziu acești soldați și ofițeri cu experiență au organizat
rezistența armată din nordul Irakului. Al Bagdadi însuși, fost ofițer în armata irakiană a lui
Saddam, care nu este nici pe departe califul pios care pozează, ci un soldat cu experiență în
războiul iraniano-irakian și ulterior în operațiunea Furtună în Deșert.

Un război civil născut în peisajul conotațiilor tribale și religioase din vechiul conflict dintre
sunniți și shiiți, a devenit în Siria și Irak un pericol la adresa întregii regiuni, o sursă de
îngrijorare pentru întreaga lume din punct de vedere al amenințărilor teroriste și un generator de
conflict și factor de amorsare a unor viitoare destabilizări la nivel global în lumea islamică și nu
numai.

Statul Islamic ce își construiește ideologic un regat al lui Dumnezeu așteptându-l pe Mahdi.
Această proclamată entitate statală teocratică a masacrat nemilos yadzi, creștini, shiiți sau kurzi.
Ca o replică, allawiții și shiiții majoritari din Irak, cu largul sprijin de la Teheran provoacă
aceleași răspunsuri genocidare ca și salafiștii Statului Islamic. Astfel în mare parte din fostul stat
sirian, cu bunăvoința Turciei, în tot nordul sunnit al Irakului, (exceptând statul autonom kurd), s-
a înființat o oază de maimuțărire a shariei care îi oripilează și pe militanții din Al Qaeda.

30
„Administratorul american al Autorității Provizorii a Coaliției, ambasadorul Paul Bremer, a luat două decizii ce
urmau să aibă consecințe cumplite. A desființat toate forțele irakiene de securitate existente și a dizolvat Partidul
Ba’th, interzicându-le membrilor săi de rang înalt să ocupe funcții publice, eliminând astfel din activitatea de
administrație oficialitățile cele mai capabile și mai experimentate. Primele rezultate ale invaziei au fost colapsul
autorității civile, infracționalitatea generalizată și jafurile masive, inclusiv ale unor tezaure arheologice neprețuite.
Pe termen lung, desființarea armatei și trimiterea a aproximativ 400.000 de tineri șomeri, instruiți să folosească
armamentul, în comunitățile din care proveneau au accelerat cursul spre un conflict sectar și război civil.” Malise
Ruthven, postfață pentru Istoria popoarelor arabe de Albert Hourani
Recentele ofensive ale armatei irakiene sprijinită de miliții shiite consiliate de iranieni,
acumularea de forțe și consilieri de la Teheran și Moscova la Damasc, sunt o reacție la fel de
sadică și disproporționată la ororile comise de Daesh. Peste acest laborator de test militar la scară
redusă s-a suprapus și pofta de afirmare internațională a Federației Ruse, izolată diplomatic de
războiul său prin proxy din Ucraina și faptul reprobrabil al anexării Crimeii.

Cu Hezbollahul proiranian și dominant în Liban, cu un stat militarizat puternic ca Israelul, cu o

Arabie Saudită aflată într-un alt război civil în Yemen, cu un Kurdistan susținut de opinia publică
internațională și o Turcie intrată într-o fază islamistă și autoritară a lui Erdogan, Mesopotamia și
Levantul nu se mai află în pragul unui catastrofe și a unui conflict generalizat, ci foarte posibil
într-o nouă redesenare statală, de regim politic și chiar de mentalitate tribală și religioasă. Însă
multitudinea de actori internaționali mari și mici implicați, de la Statele Unite, Rusia, Iranul,
Turcia până la Qatar, pot fi și modificări strategice geopolitice ce să afecteze politica
internațională, economia și într-o oarecare măsură.

Expansiunea sectară, purificarea etnică, reîntoarcerea la o interpretare salafistă a shariei, nu

numai în Mesopotamia și Levant, ci și în Libia, Nigeria sau Malayesia, vor avea un cuvânt greu
de spus în rândul generațiilor tinere arabe și musulmane ce au trăit emoția Primăverii Arabe, cu
aspirații de emancipare, bunăstare și asimilarea unor valori ale libertății afirmate în lumea
occidentală.

Cronologie și transformare siriano-irakiană:

Fostul președinte Saddam Hussein a invitat Al Qaeda în Irak și a început o campanie de

islamizare a ba’athismului irakian. Americanii au executat o operațiune militară de 6
săptămâni și după un an de căutări îl prind pe Saddam Hussein, care e acuzat într-un
proces la Bagdad și executat prin spânzurătoare.

Al Qaeda din Irak încorporează structurile politice, militare și de securitate ba’athiste și

declară insurgența antiamericană. În același orizont temporal, în Siria Assad începe să
strângă jihadiști din întreaga lume și să îi treacă granița în Irak ca să lupte pentru Al
Qaeda împotriva americanilor. Americanii ca răspuns militar de contrainsurgență trimit
trupe suplimentare în Irak și forțe speciale în Siria, unde securizează frontiera și cu
ajutorul triburilor sunnite irakiene, îi înving pe militanții Al Qaeda și trimit celulele
organizației teroriste în penumbră.

Începe războiul civil din Siria și Al Qaeda formează și trimite la fața locului un
contingent de luptători care își iau numele de Jabhat Al Nusra și îl atacă pe Assad. J.A.N.
devine foarte puternică și ocupă teritorii semnificative în Siria.

Al Qaeda din Irak încearcă să profite de situație și transferă militanții din Irak în Siria.
J.A.N. refuză controlul organizațiilor Al Qaeda din Irak și cere reprezentanților Al Qaeda
din Pakistan să intervină și să îi recunoască autonomia lor (J.A.N.) față de facțiunea Al
 Qaeda din Irak. Al Qaeda din Pakistan cere organizației Al Qaeda din Irak să îi lase în
pace pe militanții Al Qaeda din Siria (J.A.N.).

Al Qaeda din Irak refuză, își schimbă identitatea în Statul Islamic din Irak și atacă Al
Qaeda din Siria. Îi înfrânge și înghite facțiuni militare importante, dar intervine un
armistițiu pentru că rădăcina ideologică a Al Qaeda din Pakistan amenință cu represalii.
Întărit cu recruți sirieni, Statul Islamic traversează granița din Siria înapoi în Irak unde
înfrânge sever armata irakiană și obține supunerea triburilor sunnite arabe, care se
aliaseră cu americanii și care au înfrânt anterior insurgența irakiană afiliată Al Qaeda.

Statul Islamic declară califatul și își schimbă din nou numele în Statul Islamic din Irak și
Siria (I.S.I.S.). Al Nusra canibalizează rebelii sirieni, primeste și jihadiști străini,
cucerește teritorii care compensează pierderile suferite de către irakieni și devine a doua
cea mai puternică grupare jihadistă din Siria dupa I.S.I.S.. ( Informațiile sunt obținute
prin bunăvoința analistului de politică externă Radu Ghelmez )

sursa imaginii: http://www.cfr.org/global/global-conflict-tracker/

Dacă luăm Orientul Mijlociu ca un reper al conflictelor amorsate sau în plină desfășurare și
pivotăm geografic spre alte situații similare cu ajutorul celor de la Council on Foreign Relations,
putem așeza comparativ și celelalte situații geopolitice fierbinți.

Conectate la Siria și Irak sunt războaiele civile din Libia și Yemen. Libia e un stat eșuat în plină
dezagregare, unde rolul Statului Islamic a început să se facă simțit în clasicele execuții publicate
pe Youtube.

În Yemen se manifestă un război prin intermediari desfășurat între Iran, Emiratele Arabe Unite și
Arabia Saudită, dar în care și-au jucat un anumit rol și Statele Unite sau chiar China.

Situația din Afganistan a rămas în continuare extrem de sângeroasă și după retragerea

contingentelor semnificative a statelor N.A.T.O..

Pakistanul rămâne o zonă fierbinte și recenta schimbare de alianțe a Indiei cu S.U.A., în ciuda
unei colaborări de decenii cu Moscova și noua alianță a Pakistanului cu China, după răcirea
accentuată a relațiilor pakistanezo-americane. Motivul e cunoscut, atacul trupelor speciale
americane pentru eliminarea lui Osama Bin Laden e doar climaxul unei lungi dispute a
operațiunilor dronelor americane în zona paștună din nordul Pakistanului.

Situația extrem de nefericită a războiului din Nigeria dominat de grupul aliat Daesh, Boko
Haram, ca și războiul neconvențional dus de Federația Rusă sunt puse în umbră de conflictul
mocnit din Marea Chinei de Sud Est.

China și-a ostilizat toți vecinii de la est și sud, începând cu Japonia până la Vietnam, Malaiezia și
Filipine. Dorința Chinei de a avea un rol dominant în zona sa proximă geografic, ca și aspirațiile
marinei sale de a construi o flotă militară semnificativă în jurul primului său portavion,
nemulțumește vecinii săi și trezește îngrijorări serioase și la Washington.

Republica Populară Chineză a reușit să îi forțeze pe toți vecinii săi, ce se simt amenințați de
expansionismul chinez, în demersul căutării de alianțe și parteneriate cu Departamentul de Stat
american. Momentan cea mai mare flotă din zonă și prezența militară americană și cu trupe de
uscat în număr mare sunt un element de descurajare ce ponderează, dar însă nu calmează
aspirațiile chineze. Turul diplomatic al președintelui Barak Obama s-a focalizat în acestă zonă.
Practic interesele americane geostrategice au fost servite indirect foarte bine de către organele de
partid de la Beijing.
Geopolitica pare uneori o abordare cinică de salon a utilizării armelor cu fragmentare împotriva
unor populații civile. Asta întâmplându-se până ce o parte a marilor puteri decide că e suficient.

Epurarea genocidară a populației cambodgiene în timpul regimului kmerilor roșii ai lui Pol Pot
nu a transformat abordarea celor două blocuri politice ale Războiului Rece. Nici amestecul
U.R.S.S. în Cehoslovacia sau Ungaria nu a provocat decât condamnări politice la Washington.

Televiziunile occidentale axate pe Războiul din Vietnam nu au străpuns barbaria din Laos și
Cambodgia. Bombele americane au tulburat conștiințele studenților occidentali în campusuri,
când cel mai mare experiment social cum a fost Revoluția Culturală chineză și atins paroxismul
psihozei în măcelărirea în decurs de doi ani a trei milioane de cambodgieni de către kmerii roșii.

Pseudo-stabilitatea războiului rece, amplasarea taberelor de „buni” și „răi”, de aliați și inamici s-

a zguduit teribil după prăbușirea Uniunii Sovietice. Siria e spațiul în care fosta mare putere
sovietică se zbate în redenumita și net inferioara Federație Rusă putiniană, ce aspiră la regăsirea
statutului său de fostă mare putere.

Coreea, Vietnamul și Afganistanul au fost fronturi de confruntare exclusiv militară, cât și

ideologică și de viziune. Peninsula Coreea cu cea mai militarizată și minată graniță din lume, e
un etalon al conflictului înghețat și al efectelor sale. Antagonismul dintre Republica Democrată
Populară Coreeană, un imens spital psihiatric populat cu lagăre de muncă, cu vecinul său Coreea
de Sud ce prosperă sunt o amprentă a geopoliticii și drama unei rupturi culturale.
Apariția jucătorilor nestatali, a duplicității în comunicarea publică a statelor revanșarde și agresiv
paranoice, cum e cazul Federației Ruse, lumi mixte și în ascensiune ca tările B.R.I.C.S., au adus
un aport caloric important în geopolitica planetară.

Regresul economic și de prestigiu al Moscovei a creat culoare de manifestare ale fostului aliat
chinez, dar și evadări dureroase ca statele baltice, Georgia și Ucraina. Când Gorbaciov a impins
perestroika peste cadavrul lui Andropov, nu a întrevăzut schimbarea totală și rapidă a statelor
baltice și problema separatismului statal al fostelor republici sovietice din Asia Centrală. Una din
marile ironii ale sorții sovietice face ca ultimul ministru de externe al U.R.S.S., Eduard
Sevardnaze, să aducă ideea rupturii de Moscova și în spațiul caucazian.

Realitatea contemporană a spațiului geopolitic e o manifestare acră a capodoperei

cinematografice a lui Charlie Chaplin – Dictatorul.

Extras din orizontul istoric al celui de-al doilea război mondial, scena dansului parodiei lui Hitler
cu globul de cauciuc al Terrei e hiperbola perfectă a știrilor despre geopolitica mondială de
astăzi.

sursa foto: http://media.tvrinfo.ro/

După anii ’80 ai politicii Reagan, în care eforturile administrației federale americane de a
înfrânge colosul sovietic au fost prioritare, anii ’90 au reprezentat vârful politic la nivel
internațional al Statelor Unite, atât ca prestigiu, cât și ca reconfigurare a sistemului politic
internațional pe un sistem de forțe “unipolar”. Deceniul glorios american a fost domolit de
atacurile teroriste din 9 septembrie 2001.

Administrația Obama a reușit să schimbe acestă paradigmă și prin măsuri curajoase să

redefinească politica și influența Departamentului de Stat al S.U.A..

„În Orientul Mijlociu, mulți se plâng acum că Statele Unite și-au pierdut credibilitatea ca aliat.
După 30 de ani de susținere a lui Mubarak, Statele Unite au avut o poziție reținută, și l-au
abandonat în câteva săptămâni. În ciuda faptului că Statele Unite oferă un sprijin material
consistent pentru unii dintre aliații săi, sub forma unui ajutor financiar sau prin vânzarea de arme
(către Arabia Saudită și Israel, de exemplu), persistă percepția unei alianțe americane în declin și
este un sentiment puternic și omniprezent.” Natan Sachs - Whose side are you on? Alliance
credibility in the Middle East and Japan31.

Kishore Mahbubani și Lawrence H. Summers susțin într-un articol optimist - The Fusion of
Civilizations că viziunea despre decadența civilizației și un apogeu al crimei la nivel geopolitic
este complet eronată. Contrar unei păreri cvasi-generalizate nu suntem într-o perioadă de
decădere, ci de creștere și îmbunătățire continuă.

„Starea de spirit în marea parte a lumii este sumbră în aceste zile. Turbulențele din Orientul
Mijlociu, ce au provocat sute de mii de morți și milioane de refugiați; atacurile teroriste aleatoare
de pe tot globul; tensiunile geopolitice din Europa de Est și Asia; sfârșitul unui superciclu al
materiilor prime; încetinirea creșterii economice în China; și stagnare economică în multe țări,
toate s-au combinat pentru a alimenta un pesimism profund despre prezent și mai rău despre
viitor.

Când istoricii se vor uita înapoi la acestă perioadă, din punctul de vedere al generațiilor viitoare,
e foarte probabil să fie nedumeriți de sentimentele larg răspândite contemporane de sumbru și
apăsare. După cele mai obiective măsurători ale unui om normal, ultimele trei decenii au fost
cele mai bune din istorie. Tot mai mulți oameni în din ce în ce mai multe locuri se bucură de o
viață mai bună decât oricând înainte. Iar asta, nu este deloc un accident, pentru că, în ciuda lui
profetului Samuel Huntington, ceea ce a avut loc în cursul generațiilor recente nu este o ciocnire
a civilizațiilor, ci o fuziune a civilizațiilor.

31
In the Middle East, many now complain that the United States has lost credibility as an ally. After 30 years of
supporting Mubarak, the refrain goes, the United States abandoned him in a matter of weeks. Notwithstanding the
fact that the United States gives more material support to some of its allies than it ever has, in the form of aid or
arms sales (to Saudi Arabia and Israel, for example), the perception of a declining U.S. alliance is strong and
pervasive
Simplificând, marile civilizații ale lumii, care s-au obișnuit a avea identități separate, au acum
arii suprapuse și integrate. Cei mai mulți oameni din întreaga lume au acum aceleași aspirații ca
și clasele de mijloc occidentale: ei doresc ca copiii lor să aibă o educație mai bună, locuri de
muncă mai bune, să trăiască mai bine, să aibă o viață mai plăcută ca membri productivi ai unor
comunități pașnice. În loc să se simtă deprimat, Occidentul ar trebui să își sărbătorească succesul
său fenomenal în injectarea elementelor cheie ale viziunii asupra lumii în alte mari civilizații.

Lumea a devenit mai integrată, nu se prăbușește.” - Kishore Mahbubani și Lawrence H.

Summers32.

Dacă întradevăr există puncte pe glob în care oroarea și conflictul militar se desfășoară,
evenimentele sunt nu numai de mai mică anvergură față de momentele istorice din trecut, dar
asistăm la un ritm constant de pacificare și integrare a societăților umane la nivel planetar.

Concluzii

Conflictul e un generator de creație, un impuls dramatic pentru avansul tehnologic. Civilizația,

specia umană, evolueză datorită conflictului.

Zeii războiului, Marte, Ares, Hanuman, Belusși Thor nu erau doar vărsători de sânge, ci și
generatorii impulsurilor vitale, a energiilor descătușate.

„Pentru a extirparea războiului e nevoie să înțelegi războiul... Întrucât știm că războiul nu se

reduce doar la conflicte. El se extinde și se perpetuează prin el însuși, chiar și atunci când
cauzele care i-au dat naștere au pierit, și își depășește cu mult punctul de plecare. Războiul are o
structură cu aparențe multiforme, dar numai aparențele sunt așa.” Gerard Klein33.

Planeta Pământ a fost scena a cinci mari exticții a speciilor. Aceste crize biotice au depopulat
viața pe Terra abrupt, masiv, în urma unor evenimente catastrofale pentru biodiversitate, dar și
pentru toate formele de viață. Însă în spatele acestor dezastre naturale se află și sămânța exploziei
ulterioare a speciilor, cu abilităși noi și cu adaptabilitate ridicată.

Evenimentul Marii Oxigenări prin care bacteriile producătoare de oxigen au eliminat aproape în
totalitate microorganismele anaerobe a adus nu numai oxigenul care există azi în atmosferă, ci și
posibilitatea, cadrul natural pentru om și civilizație. De asemenea, fără extincția de acum 65 de
milioane de ani, la pragul dintre Cretacic și Terțiar, mamiferele nu ar fi ajuns o specie dominantă
32
The Fusion of Civilizations, The Case for Global Optimism by Kishore Mahbubani and Lawrence H. Summers
https://www.foreignaffairs.com/articles/2016-04-18/fusion-civilizations
33
Gerard Klein, Seniorii războiului
pe Terra, iar antropoizii și Homo sapiens ar fi fost o evoluție paralelă dintr-un ordin saurian sau
theropod.

Paleontologii subliniază nu atât catastrofele pentru viața însăși, ci uriașa capacitate de adaptare
ulterioară a speciilor ce supraviețuiesc și ocupă nișele biologice astfel eliberate. Un alt lucru
important descoperit de biologie este și capacitatea de regenerăre a naturii, într-un ritm din ce în
ce mai accelerat după fiecare extincție, cu cât ne apropiem de perioada istorică a omului.

O constatare științifică bazată pe dovezi despre evoluția vieții pe Pământ se regăsește oglindită și
în istoria umanității, a culturii și a civilizației.

Marea epidemie de ciumă din Europa a depopulat aproape jumătate din populația continentului.
Însă efectul unei populații mai mici, având la dispoziție mai multe terenuri agricole în exploatare,
a permis îmbunătățirea standardului de viață a tăranilor europeni, a generat mai multă bunăstare
ce au permis apariția ulterioară marilor întrebări ale umanismului.

Al Doilea Război Mondial e poate cea mai urâtă experiență a conflictului militar din istoria
umanității. Zeci de milioane de morți, de răniți, de traume și bineînțeles efectele perverse a unei
drame generate de rasism, Holocaustul și alte cruzimi oribile.

Acest conflict ce a ținut șase ani de zile a împins prin criză la nivel global societatea umană
departe de orizonturile întrevăzute la începutul secolului XX.

În anii războiului umanitatea a atins un ritm de creștere tehnologică și științifică nemaivăzut până
atunci. Ca și în biologie unde un organism împins la limită și supus unei crize majore se
adaptează și evoluează accelerat pentru a supraviețui, societatea umană, atât conștient, dar și
instinctiv a făcut salturi spectaculoase.

Departe de a fi un manifest al eugeniei prin catastrofă, progresul de la energie atomică, avionică,

până la Organizația Națiunilor Unite și dezvoltarea controlului epidemiilor, sunt consecințe
directe ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Istoricii muzeului Bovington explicau cum tehnologia militară a tancurilor, avioanelor și

a tuturor aplicațiilor militare au nevoie de un minim de 5-10 ani pentru a trece de la
planuri, proiecte și prototipuri la producția de masă. Cel mai bun distrugător de tancuri
german - Jagpanther a parcurs în salturi acestă evoluție la apogeul războiului, în mai
puțin de 12 luni. Exemplul german este unul similar în tabăra aliată unde confruntați cu
blindajele tancurilor germane, britanicii au montat un tun cu capacitate mare de penetrare
pe banalul tanc american M4 Sherman, rezultând tancul Firefly. Proiectul era atât de
eficient, încât echipele antitanc germane considerau tancurile Firefly țintele prioritare,
forțând echipajele britanice să vopsească tunul lung (17-pounder) în culori de camuflaj
pentru a părea mai scurt.
Criza este nu numai un izvor de tragedie, oroare și conflict, ci și o oportunitate de adaptare și
depășire a obstacolelor, indiferent de amplitudine și amploarea tragicului.

În timpul Războiului Rece frica, atât în Occident cât și în tabăra aliată Uniunii Sovietice, era
posibilitatea unui război nuclear devastator. Criza rachetelor din Cuba din timpul președintelui
american J.F. Kennedy și a omologului său sovietic Hrușciov, a fost cea mai cunoscută că ar fi
fost mai aproape de escaladare. Acest incident a dat naștere celebrelor acorduri M.A.D. care au
evitat situațiile similare, chiar dacă conflictele dintre cele două blocuri politice au existat în
continuare. Dar chiar și spectrul războiului nuclear, nu ar fi anihilat probabil viața, în ciuda băilor
de radiații și a căderilor de particule radioactive. Specia umană ar supraviețui chiar și în
eventualitatea exploziei a miilor de ogive nucleare.

După extincțiile în masă ale Pământului, după etape istorice ce cuprind molime ca ciuma
bubonică și gripă spaniolă, diverși tirani ce au ucis milioane de oameni, o anumită trăsătură
generală a vieții ar fi persistența.

Viruși sau homo sapiens, viața are capacități surprinzătoare de anduranță, rezistență și
adaptabilitate. În ultimele două decenii cercetătorii N.A.S.A. și-au revizuit complet punctul de
vedere și consideră posibilitatea de a găsi viață pe lunile sau planetele sistemului solar foarte
probabilă.

Dualitatea speciei umane capabile atât de sensibilitate creatoare, cât și de conflict distructiv
devastator e forța motrice ce se poate extrage din miile de ani de istorie. Structurându-ne logic,
căutând explicații raționale, umanitatea a ignorat alogica naturală înscrisă în gene. Conflictul și
manifestarea sa ultimă, războiul, sunt nu atât forțe anarhice ce nivelează societăți, anihilează
culturi și ne reașează valorile, ci criza ultimă pe care societatea a încercat mereu să o gestioneze
post factum.

Tendința de domolire a agresivității, a izolării spațiale a conflictelor militare, a gestionării prin

educație a agresivității noastre naturale, abordarea mai pragmatică a psihologiei individuale și de
masă, și deschiderea recentă necesară și oportună pentru valorile particulare ale culturilor, duc
așa cum subliniau Kishore Mahbubani și Lawrence H. Summers spre fuziune.

Cei opt miliarde de oameni cu înfățișări diferite, cu religii anatagoniste, cu tradiții și mitologii
surprinzător de confluente își trăiesc viața într-o lume integrată, interdependentă unde
adevărurile sunt negociabile. Instictiv și inevitabil ne îndreptăm de la globalizare către satul
global, unde ne așteaptă noi provocări, ca dreptul la existență și al echității de drepturi și
conștiință cu inteligența artificială, roboții sau celelalte specii ce populează Pământul.

Conflictul valorilor societăților noastre, ce ne captează adeseori energia, sunt puncte oarbe doar
ale acestui moment.
În Războiul de o 100 de Ani nu s-a desfășurat o confruntare dintre englezi și francezi, cum astăzi
proiectăm istoria prin produse de divertisment cum sunt cărțile și filmele, ci doar un banal
conflict dinastic deloc diferit de Războiul celor Două Roze.

Dacă interpretarea noastră de azi asupra trecutului e atât de diferită, ne putem pune întrebarea
cum vor vedea peste secole și milenii, oamenii viitorului, interesul nostru dominant spre lucrurile
care ne dezbină, față de compleșitoarea prezență a unui torent ce ne reunește impetuos către
interdependență și valori negociate.

Occidentul nu e creștin și incompatibil cu islamul, așa cum nici islamul nu e incompatibil cu

democrația și modernitatea.

Înainte de a fi creștin, Occidentul a fost timp de milenii un spațiu al zeilor păgâni. Deși bisericile
creștine au găsit loc în panteonul sfinților lui Platon și Aristotel, toată bogăția de creativitate a
antichității s-a constituit în societăți unde valorile creștine erau inexistente. Dreptul roman, baza
jurisprudenței moderne occidentale este o stiință a lumii păgâne, ca și cutumele tribale ale lumii
anglo-saxone.

Occidentul nu mai este creștin din vremea lui Erasmus de Rotterdam, Luther și Voltaire ce au
deschis lumea dincolo de compilația de texte cea mai tipărită – Biblia.

Contrar oamenilor „ferm convinși”, umanitatea e ca apa pentru viață, un fluid solubil pentru
ADN, fără tăruși înfipți în glia particularităților unei secunde geologice a zilei, a secolului și a
mileniului istoric.

Dacă tendința de diminuare a conflictelor e un fapt istoric măsurabil, iar valorile sunt doar ca și
legile și drepturile fundamentale doar borne sociale orientative, atunci conflictul, drumul
inevitabil al diferențelor e dincolo de instanța imediatului un punct de intersecție și de mixaj.

Conflictul valorilor va fi scuza socio-politică și un portdrapel fals încă fluturat viguros, însă
fenomenul de integrare globală și de fuziune a culturilor va genera spațiul de viitor istoric al
societății umane.

Bibliografie:
Klein, Gerard (1992). Seniorii războiului. București: Nemira
Hourani, Albert (2015). Istoria popoarelor arabe. București: Polirom

Marr, Andrew (2015). Istoria Lumii. București: Nemira

Lacey, James / Murray, Williamson (2013). Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea.
București: Polirom

Mansfield, Peter (2015). O istorie a Orientului Mijlociu. București: Humanitas

Geiss, Imanuel (2012). Istoria lumii din preistorie până astăzi. București: All Educational

Boia, Lucian (2012). De ce este România altfel?. București: Humanitas

Djuvara, Neagu (2012). Civilizații și tipare istorice. București: Humanitas

Maalouf, Amin (2007). Cruciadele văzute de arabi. București: Proiect

Fukuyama, Francis (1994). Sfârșitul istoriei și ultimul om / The End of History and the last Man.
București: Paideia

Spengler, Oswald (1996). Declinul Occidentului / The Decline of the West. Craiova: Beladi

Diamond, Jared (1997). Guns, Germs and Steel - The fates of human societies. New York
London W. W. Norton & Company

Stanley, Ambrose H. (1998). Journal of Human Evolution 34, 623-651. Department of

Antropology, University Of Illinois, Urbana, USA

Price, Douglas T. (1995). Foundation of Social Inequality. New York: Plenum Press

Huntington, Samuel P. (2007). Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, București:

Antet

https://prezi.com/2vpxdpaphf28/uruguayan-air-force-flight-571/ 07.04.2016

https://www.washingtonpost.com/news/wonk/wp/2016/04/25/the-secret-ancient-history-of-the-
potato-that-could-change-the-story-of-civilization/?hpid=hp_hp-more-top-stories_wonkblog-
potato-150am%3Ahomepage%2Fstory 26.04.2016

http://www.ancient.eu/Sea_Peoples/ 26.04.2016

http://www.smithsonianmag.com/innovation/is-a-lack-of-water-to-blame-for-the-conflict-in-
syria-72513729/?no-ist 25.04.2016

https://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/dispu_e.htm 22.04.2016
http://www.telegraph.co.uk/finance/china-business/8022484/China-blocked-exports-of-rare-
earth-metals-to-Japan-traders-claim.html 22.04.2016

http://www.eltis.org/discover/news/amsterdam-buses-be-fully-electric-2025-netherlands
21.04.2016

https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/12/occident-vs-islam-progresul-prin-incalcarea-
poruncilor-sacre/ 21.04.2016

https://www.facebook.com/radu.ghelmez?fref=ts 22.04.2016

http://www.cfr.org/global/global-conflict-tracker/ 28.04.2016

http://www.brookings.edu/blogs/order-from-chaos/posts/2016/05/31-us-allies-japan-middle-east-
sachs#.V0-TUtZL7_w.facebook 31.05.2016

http://www.cfr.org/nonproliferation-arms-control-and-disarmament/budapest-memorandums-
security-assurances-1994/p32484 22.04.2016

http://www.anthro.illinois.edu/people/ambrose 23.04.2016

https://www.ashg.org/education/pdf/geneticvariation.pdf 21.04.2016

https://www.archives.gov/exhibits/featured_documents/treaty_of_kanagawa/ 22.04.2016

http://www.goertzel.org/dynapsyc/2003/McCartney03.htm 21.04.2016

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.2044-835X.1995.tb00664.x/
abstract;jsessionid=73BCB3C362F335A19A49D2C2C52E5BF4.f01t01

23.04.2016

http://www.huffingtonpost.com/entry/this-translation-device-is-cool-but-the-companys-ad-is-
mega-creepy_us_568eb47ce4b0cad15e63d957 25.04.2016

http://playtech.ro/2016/supercomputerul-dezvoltat-e-ibm-angajat-la-o-casa-de-avocatura/
15.05.2016

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:12007L/TXT&from=RO
10.05.2016