Universitatea ,,Dunărea de Jos,, Galați

Facultatea Transfrontalieră
Specializarea ,,Relații Internaționale și Cooperare Transfrontalieră,,
Anul I-master
Student: Copaci Adrialina, grupa Chișinău

EUROPA ŞI STATELE UNITE LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA.

INTERCONDIŢIONĂRI, EVOLUŢII, CONSECINŢE

1
 Întroducere

America este una dintre naţiunile mari ale umanităţii. Deşi tânără, este, în multe
privinţe, interesantă. Istoria sa este una a amestecului raselor şi a problemelor generate de
acest melanj. Este, în egală măsură, o istorie a vivacităţii şi inteligenţei unei naţiuni care a
reuşit, în timp relativ scurt, să dezvolte instituţii social-economice şi politice viabile. Asupra
sa au acţionat forţe colosale şi factori istorici de anvergură, care au modelat lumea modernă –
imperialism, democraţie, naţionalism, imigraţie, libertate, industrializare, religie ş.a. – cu o
intensitate şi o profunzime mai net evidenţiate decât în istoria oricărei alte naţiuni. Şi această
pregnanţă se datorează, în mare măsură, ritmului accelerat al istoriei americane, rapidităţii şi
dinamismului proceselor istorice, care, în alte spaţii s-au derulat mai lent, după perioade de
acumulare. Statele Unite, în schimb, au erupt pe scena istoriei cu o energie remarcabilă.
În ciuda tinereţii sale, America este cea mai veche republică care a supravieţuit până
în zilele noastre şi cea mai veche democraţie, care este fundamentată pe cea mai veche
constituţie scrisă – valabilă încă – din lume. Nu este lipsită de temei remarca – deplasată,
pentru unii – că America este leagănul democraţiei moderne, adică al democraţiei
reprezentative, diferite de democraţia directă a grecilor, cu care are însă numeroase
similitudini, deosebirile fiind mai degrabă de grad decât de substanţă1.
Interesul pentru cunoaşterea istoriei americane este generat şi de mentalitatea
specifică americanilor, de a descifra resorturile istorice a conştiinţei „excepţionalismului”
american. Într-adevăr, europenii care au colonizat nordul Americii şi urmaşii lor s-au perceput
pe ei înşişi ca diferiţi de cei din mijlocul cărora proveneau, ca având un destin istoric aparte
decât al naţiunilor de pe bătrânul continent, de unde emigraseră. Aşadar, au fost conştienţi,
dintru început, de destinul lor particular, legându-şi speranţele şi proiectându-şi aspiraţiile
aupra noilor teritorii pe cale le ocupau, asociindu-şi numele unei noi temporalităţi istorice,
unei noi construcţii naţionale şi chiar a unei istorii noi, a unui „nou început”. Această
particularitate conferă Americii un nimb de mesianism inimitabil şi, probabil, greu de înţeles
din afară.

1
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba italiană: Ana-
Luana Stoicea, prefaţă de Daniel Barbu, Bucureşti, Editura Nemira, 2007, cap. 6: Democraţia anticilor şi
democraţia modernilor.

2
 Povestea Americii este una a impactului unei culturi vechi asupra unui mediu virgin,
a unei civilizaţii mature într-un spaţiu sălbatic. Poate de aceea au erupt Statele Unite atât de
fulgerător şi atât de decis pe arena lumii. În plus, această emergenţă a devoalat formarea şi
afirmarea unei naţiuni curajoase şi mature. Deşi primii colonişti au transplantat în Lumea
Nouă o cultură veche de secole, America nu este câtuşi de puţin o simplă extensie a „Lumii
Vechi”, a occidentului european. Ceea ce primii ei locuitori au anticipat şi ceea ce „părinţii
fondatori” au plănuit a fost ceva nou în istorie. America a devenit cel mai ambiţios
experiment încercat vreodată de amestec al popoarelor, de toleranţă religioasă, egalitate
socială, oportunitate economică şi democraţie politică.
Dar aceasta este doar jumătatea plină a paharului. Cealaltă n-a încetat să-i irite pe
adversarii sau criticii Americii. De la ţara democraţiei prin excelenţă – cum o vedea, în
secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville2 - până la actualele acuzaţii de neoimperialism –
Statele Unite ar fi, în optica lui Alain Joxe, „imperiul haosului” 3 – orice nuanţă interpretativă
este posibilă cu privire la rolul şi sensul istoriei americane, în funcţie, fireşte, şi de perspectiva
analistului, de cunoştinţele sale istorice, dar şi de background-ul său ideologic.
Că America se trage din Lumea Veche, că ea a fost descoperită şi fondată de
europeni, că a fost un produs al sistemului european de economie şi guvernare, s-a afirmat
deja. Că toţi aceşti factori au fost determinanţi pentru istoria americaşă, se ştie. Datorită
originilor sale, America este, într-un anume sens, o parte a Europei, o prelungire a
occidentului european. În orice caz, istoria Americii este indisolubil legată de aceea a
bătrânului continent. Transformarea Americii a fost foarte rapidă. Ea a beneficiat de
experienţa europeană. De partea ei, Europa s-a schimbat şi transformat ea însăşi mult mai
repede decât înainte, pentru că America i-a servit drept model şi imbold.
De la începuturi, America a atras ca un magnet. S-a constituit într-o provocare pentru
cuceritorii, exploratorii, coloniştii, aventurierii sau săracii Lumii Vechi. Europenii au întors
spatele Europei şi au emigrat. O relaţie spirituală de un fel aparte s-a sudat între emigranţi şi
aceia care au rămas, o relaţie totdeauna puternic colorată cu emoţie. Aşezările, societăţile şi
apoi statele înfiinţate prin efortul celor plecaţi au foat văzute de cei rămaşi ca aşezări surori,
ca ţări fiice, comunităţi de origine europeană, ca ale „noastre”. Emigrantului sau nou

2
Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, 2 vol., traducere: Magdalena Boiangiu şi Beatrice
Staicu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
3
Alain Joxe, Imperiul haosului, traducere de Angela Jipescu, Bucureşti, Editura Corint, 2003.

3
venitului, tabloul i se înfăţişa însă profund diferit. Pentru aceştia, America este noul Canaan,
adevăratul cămin. Iată diferenţe de viziune, cu un impact decisiv asupra istoriei ulterioare a
relaţiilor dintre cele două lumi. Europa şi America s-au aflat mereu într-o stare de tensiune
mutuală. Ele s-au privit una pe alta ca diferite şi s-au desemnat ca atare. De aici, dialogul
permanent, raporturile puternice şi contradictorii dintre ele. Perspectiva imagologică a jucat
un rol de primă mână în conturarea acestei dialectici. Dacă a existat şi există o anume tensiune
între America şi Europa, este pentru că europenii nu au asimilat niciodată mental realitatea
americană, la fel cum au eşuat americanii în a asimila realitatea europeană. Ambele părţi sunt
angajate într-o căutare reciprocă, capabilă să fabrice propria imagine din corespondentul său.
Relaţiile „Lumii vechi” cu „Lumea nouă”, impactul politic, economic şi cultural al
Europei asupra Americii, interferenţele şi influenţele reciproce, perspectivele imagologice
derulate într-un veritabil caleidoscop, contactele desfăşurate între cele două părţi ale
Atlanticului de la descoperirea şi colonizarea continentului nord-american de către europeni,
cu consecinţele sale faste sau mai puţin faste asupra ambelor emisfere, trebuie studiate şi
cunoscute. Şi nu doar pentru dimensiunea istorică implicită în această relaţie biunivocă, ci şi
pentru beneficiile în alte zone ale cunoaşterii sau pentru îmbogăţirea altor perspective de
abordare – geostrategică, a relaţiilor internaţionale, a teoriei politice, a modelării conştiinţei
civice, culturale etc.

4
 I. Sclavia şi emergenţa aboliţionismului în Statele Unite.
Secolul al XIX-lea a stat sub semnul emancipării, în diversele sale forme: naţionale,
politice, sociale etc. Libertatea a fost un leitmotiv al eforturilor îndreptate în direcţia
modernizării societăţilor. Într-un asemenea veac, situaţia negrilor americani, cei mai mulţi
dintre ei fiind sclavi, nu putea să nu atragă atenţia. În întreaga Europă occidentală, s-au
constituit, în deceniile celei de-a doua treimi a secolului al XIX-lea, societăţi filantropice
pentru abolirea sclaviei în America. Kogălniceanu însuşi, aflat la studii la Berlin, observa
fenomenul paradoxal că, în vreme ce europenii se asociază în societăţi având drept scop
înlăturarea sclavagismului peste Ocean, pe bătrânul continent continuau să existe sute de mii
de robi ţigani4.
Sclavia fusese abolită în Regatul Marii Britanii începând cu 1772. În Regat, prima
„Societate pentru Aplicarea Abolirii Traficului de Sclavi” a fost înființată în 1787. Ulterior, în
1823, s-a înființat Societatea Anti-Sclavie. Ele aveau să prolifereze şi în Franţa şi în alte ţări.
Legea de Abolire a Sclaviei din 1833 din Regatul Unit a fost adoptată de Parlamentul
Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei în anul 1833, abolindu-se sclavia în aproape
întreg imperiul, exceptând teritoriile aflate în posesia Companiei Indiilor Orientale, Insula
Ceylon și Insula Sfânta Elena5.
Comerţul cu sclavi fusese condamnat încă de la începutul secolului, în contextul
ideilor liberale, emergente în urma Revoluţiei franceze. În Marea Britanie, comerțul cu sclavi
a fost interzis prin Legea Traficului cu Sclavi din 1807, care instituia o amendă de 100 lire pe
sclav transportat, aplicabilă căpitanilor britanici prinși importând sclavi (tratatele semnate cu
alte state au extins și mai mult gama de acoperire a interdicției). Micile țări traficante de sclavi
care nu aveau multe de pierdut, cum ar fi Suedia, au urmat rapid exemplul, ca și Țările de Jos.
Marina Regală a înființat Escadrila Africii de Vest în 1808, după ce Parlamentul a adoptat
legea. Misiunea escadrilei era de a suprima traficul cu sclavi în Atlantic, patrulând coasta
vestică a Africii. Traficul cu sclavi a fost astfel mult redus, dar nu și eliminat complet.

4
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu: un arhitect al României moderne, ed. a III-a, Iaşi, Institutul European,
2005, p. 29.
5
Slavery and abolition (on-line, la adresa:
http://www.oup.com/oxforddnb/info/freeodnb/shelves/slavery/). Vezi şi Slavery Abolition Act 1833 (on-
line: http://www.pdavis.nl/Legis_07.htm.). Mai pe larg, vezi Philippa Levine, op. cit., cap. 2: Slaves,
merchants and trade.

5
 Care era însă situaţia în America? Şi de ce se interesau europenii de această
problemă? Era o reverberaţie a ideilor liberale şi egalitare, moştenite de la Revoluţia
Franceză, care rodeau acum în cugetele cele mai luminate? Simplă finatropie ori caritate
creştină? Sau se insinuau şi interese politice şi economice, care se suprapuneau principiilor de
drept noi, care favorizau justiţia şi proclamau egalitatea în faţa legii? Răspunsul e complex,
căci toate aceste elemente au jucau un rol. Fapt este că interesul pentru problematica
aboliţionistă exista, aceste societăţi finatropice fiind o dovadă peremptorie.
Revenind la sclavia din Statele Unite, Constituţia din 1787 ocolea cuvântul “sclavie”.
Datorită necesităţii de a se ajunge la un compromis între statele din nord şi acelea din sud, ea
nu a fost abolită. Prima clauză din paragraful nouă al articolului întâi prevedea că “Migraţia
sau importarea oricăror personae pe care oricare dintre statele acum existente consider indicat
să le admită nu va fi interzisă de Congres înainte de anul una mie opt sute şi opt, dar o taxă
sau un impozit nu mai mare de zece dolari de persoană pot fi aplicate asupra unor astfel de
importări”. Interdicţia modificării termenului şi a votării vreunui amendament care să aducă
atingere acestui aranjament a fost statuată şi de articolul 5 din actul fundamental 6.
Primele decenii de după câştigarea independenţei au fost dominate de federalişti,
adepţi ai unor idei conservatoare în plan social. La începutul deceniului al patrulea ai veacului
al XIX-lea, avântul formidabil în plan politic al democraţilor a fost însoţit de răspândirea
ideilor democratice. Principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, care relevă
deosebirile faţă de liberalism, sunt: egalitatea, suveranitatea populară şi libertăţile. Prin
aplicarea criteriului universalităţii (al egalităţii membrilor societăţii), ideologia liberală
respinge deosebirile, discriminările, restricţiile, chiar şi acelea provizorii. Democraţia nu se
cantonează doar în egalitatea juridică şi civilă (ca liberalismul), ci e interesată şi de egalitatea
socială. Se înţelege de ce democraţii devin susţinători ai abolirii sclaviei, idee dominantă în
viaţa politică americană până la războiul de secesiune (1861-1865) 7. Tema sclaviei este
prezentă şi în Europa, în contextul răspândirii ideilor democratice. Este legată de ideea
aservirii oamenilor, a alienării lor şi a lipsirii de demnitatea inerentă oricărei fiinţe umane.
Aboliţionismul este un principiu cardinal în revoluţia franceză din 1848. Îi dă expresie plenară
decretul guvernului provizoriu de la Paris, din 27 aprilie 1848, de abolire a sclaviei 8. De

6
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. III, p. 1016, 1021.
7
René Rémond, op. cit., vol. II, p. 51 şi urm.; Olivier Nay, op. cit., p. 406-407.
8
Nelly Schmidt, Victor Schœlcher et l’abolition de l’esclavage, Paris, Fayard, 1994.

6
asemenea, literatura epocii - din Europa, dar mai cu seamă în America - tratează problema
servituţii umane şi a sclaviei. Se distinge, de departe, prin impactul avut asupra
contemporanilor – dar şi asupra generaţiilor următoare – cartea Coliba unchiului Tom (Uncle
Tom's Cabin) de Harriet Beecher Stowe, apărută în 1852. Era şi acesta un mod de a reacţiona
în faţa civilizaţiei burgheze materialiste, produs de o parte şi de alta a Atlanticului, în siajul
romantismului9.
Răspândirea ideilor democratice a influenţat puternic curentul şi sentimentul
aboliţionist. Cea mai mare parte a statelor nordice înlăturaseră sistemul sclavagist, începând
cu Vermont în, 1777, şi terminând cu New Jersey, în 1804. Comunităţile negrilor din Noua
Anglie au dezvoltat legături remarcabile de solidaritate, prin intermediul bisericilor, al lojelor
şi al grupurilor de întrajutorare. În 1816 Biserica Metodistă Episcopală Africană a devenit o
congregaţie emancipată complet faţă de controlul legal şi financiar alb. Organizarea
bisericească separată s-a realizat şi în cadrul grupurilor baptiste. Comerţul cu sclavi a dispărut,
în mod oficial, în 1808. Dar problema sclaviei era departe de a fi rezolvată 10. Existau încă
câteva mii de sclavi şi în statele nordice, dar mult mai mare era numărul negrilor eliberaţi,
aflaţi în nord şi nefiind deplin integraţi în societatea americană. De altminteri, din 1816,
stăpânii de sclavi din America au încercat să rezolve problema negrilor liberi, consideraţi o
sursă majoră de agitaţie pentru sclavi, prin repatrierea lor în Africa, fapt ce a dus la numeroase
abuzuri. În plus, statul a menţinut un statut juridic defavorabil pentru negri, chiar dacă aceştia
erau liberi. În 1850, erau circa 440.000 de oameni de culoare liberi, care constituiau o parte
importantă a populaţiei în mai multe state din nord. Circa 412.000 persoane erau de origine
mixtă, dar cifra e considerată subevaluată11. În ochii autorităţilor, acordarea de drepturi
politice sclavilor eliberaţi ar fi avut un impact electoral major, ducând chiar la preluarea
controlului de către populaţia de culoare, situaţie considerată intolerabilă. Nu e de mirare că
mulţi au emigrat în Canada.
Situaţia sclavilor din sud s-a deteriorat dramatic, datorită culturii intensive a
bumbacului, a extinderii sclaviei de plantaţie, în urma creşterii cererilor pe piaţa engleză şi a
creşterii exporturilor. Deşi existau critic, care devoalau cruzimea sistemului şi îl incriminau şi

9
Max Silberschmidt, op. cit., p. 70.
10
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 372-406; Philip Jenkins, op. cit., p. 89-92, 109-
125; Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 213- 236; Keith W. Olson ş.a., An Outline of
American History, ed. cit., p. 76 şi urm.
11
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 384.

7
din perspectivă morală sau creştină12, atitudinea stăpânilor de sclavi şi a autorităţilor sudiste s-
a înăsprit, datorită temerilor de eventuale revolte ale celor ţinuţi în aservire. Răscoale ale
sclavilor s-au produs în Carolina de Sud, în 1822, în Virginia, în 1831. Au apărut lideri ai
celor revoltaţi, precum Gabriel Prosser, Denmark Vessey, Nat Turner. Numărul sclavilor a
crescut considerabil, de la circa 2 milioane, în 1830, la aproximativ 4 milioane, în 1860. La
mijlocul veacului, cele mai mari concentraţii de sclavi erau în opt state, în care ponderea lor în
ansamblul populaţiei era de minimum 30%. O serie de state din sud – Carolina de Sud,
Mississippi, Luisiana, Florida, Alabama – formau nucleul a ceea ce a fost supranumită
„Centura Neagră”. Totuşi, doar 347.000 de albi deţineau sclavi; abia 12% dintre aceştia aveau
20 de sclavi sau mai mulţi13. Sistemul sclavagist domina însă economia şi societatea sudistă.
Diferenţele de vederi între nord şi sud în problema sclaviei s-au repercutat asupra
uniunii, slăbind bazele statului. Expansiunea spre vest crease posibilitatea aderării a noi state
la uniune. Sudul era în favoarea admiterii statelor care permiteau şi practicau sclavia, întrucât
creştea ponderea statelor favorabile sistemului sclavagist şi era diminuat pericolul de a se
amenda Constituţia, în sensul interzicerii sclaviei. Pentru a evita secesiunea, s-a ajuns la un
compromis. S-a creat un sistem paritar de admitere a statelor sclavagiste şi a acelora libere. În
1819, cele 22 de state ale uniunii erau împărţite în mod egal între state libere şi state cu
sclavie. În doctrina parităţii a fost consacrată în 1820. Admiterea ca stat sclavagist a lui
Missouri a fost neutralizată de desprinderea statului Maine din New York. S-a prevăzut ca, pe
viitor, expansiunea în vest a sclaviei să fie drastic limitată. Achiziţiile de teritorii urmau să fie
separate de o linie de demarcaţie pe paralela de 36°30' nord. Viitoarele state aflate la nord de
această linie urmau să fie libere; la sud de ea sclavia era permisă. Era un sistem oportunist şi,
în plus, defavorabil, pe termen lung, statului american, căci instituia o separaţie de facto între
nord şi sud, fiind un preambul al războiului civil. Au existat dispute interstatale din această
pricină. Senatorul Robert Y. Hayne, din Carolina de Sud, se lamenta că tarifele vamale
instituite de uniune în scop protecţionist, în mod evident defavorabile Sudului, reprezentau o
declaraţie de război la adresa statelor sclavagiste. Ulterior, Carolina de Sud a ameninţat chiar
cu secesiunea. Prin urmare, tensiunile dintre nord şi sud se acutizau, iar uniunea avea să intre
într-o criză prelungită după 1848, anticipând măcelul războiului civil.

12
Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 213-214.
13
Philip Jenkins, op. cit., p. 120.

8
 În paralel cu extinderea sistemului sclavagist, s-a dezvoltat o puternică mişcare
aboliţionistă în nord. S-a trecut de la ideea emancipării treptate, dominantă după câştigarea
independenţei, la aceea a aboliţionismului, în anii de după 1830, în contextul democratizării
societăţii americane14. De la o primă etapă, inspirată de religia creştină, s-a trecut, în anii
1830, la o mişcare radicală, care cerea înlăturarea imediată a sclaviei, prin reforme coordonate
de la nivel central. Mişcarea aboliţionistă a început să fie sprijinită de o serie de societăţi,
precum Societatea Antisclavagistă din Noua Anglie, înfiinţată de William Lloyd Garrison şi
adepţii săi, în 1832. Ulterior, au apărut şi alte societăţi, care au militat pentru atingerea
aceluiaşi scop: eliminarea sclaviei.
Creşterea sentimentului antisclavagist în rândul opiniei publice a fost determinată şi
de apariţia unor ziare şi cărţi, care militau pentru desfiinţarea sclaviei. În 1831, Garrison a
fondat, la Boston, ziarul de orientare antisclavagistă „The Liberator”. Acesta considera că
trebuie mers până la capăt, chiar până la secesiunea Nordului, dacă ar fi nevoie, netrebuind a
fi făcută nicio concesie Sudului, în problema sclaviei. El vorbea despre necesitatea unei a
doua revoluţii americane, care să ducă la eliberarea sclavilor. În 1839, Theodore Dwight Weld
şi Angelina Grimke au publicat cartea Slavery as it is, care repertoria ororile sistemului
sclavagist, fiind, implicit, o critică nemiloasă şi lucidă la adresa acestuia. Cu două decenii
înainte de războiul civil, lucrările documentate ale lui Frederick Law Olmsted şi ale lui Rinton
Rowan Helper aduceau alte acuzaţii, pe baza observaţiei directe, neajunsurilor şi brutalităţii
sclavagismului. Negrii liberi din nord au contribuit şi ei la dezvăluirea caracterului inuman al
sclaviei. În 1845 a apărut biografia sclavului fugit din Maryland, Frederick Douglass,
intitulată Narrative of the Life of Frederick Douglass. Acesta a fondat şi ziarul aboliţionist
„North Star”, în 1847.
Vederile radicale au fost îmbrăţişa de de tot mai mulţi progresişti, adepţi ai
aboliţionismului, în contextul reformelor sociale din anii 1840. Activismul antisclavagist s-a
concentrate în acţiuni practice ale aboliţioniştilor, albi sau negri, care au ajutat sclavii fugiţi să
ajungă în Canada. Chiar statele nordice şovăiau să-i ajute pe stăpânii de sclavi să-şi
recupereze sclavii fugiţi, ceea ce determina procese complicate, acuze între Nord şi Sud şi
acumularea resentimentelor.

14
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 385. Pentru democraţia americană, vezi Alexis de
Tocqueville, Despre democraţie în America, 2 vol., traducere: Magdalena Boiangiu şi Beatrice Staicu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

9
 Ar fi însă greşit să credem că întreaga societate nordistă era – măcar ideologic –
interesată de aboliţionism. Progresul în câştigarea sprijinului public era limitat, iar antipatia
rasială a crescut pe măsură ce s-au format comunităţi de negri liberi în oraşele din Nord. Au
avut loc atacuri împotriva acestor comunităţi, atrocităţi ale unor bande de extremişti albi şi
chiar linşaje. Chiar şi bisericile erau divizate în chestiunea sclaviei. S-au format facţiuni
nordice şi sudice în rândul prezbiterienilor, metodiştilor şi baptiştilor. În general, acestea s-au
reunite după război, dar baptiştii din sud şi-au păstrat o identitate proprie şi ulterior. Au apărut
şi teorii aşa-zis ştiinţifice, răspândite mai cu seamă în sud, care justificau sclavia, invocând
argumente biologice şi istorice15.
Starea de tensiune între Nord şi Sud era agravată de dorinţa statelor sudiste de se
extinde în sud, în zonele deţinute de Mexic, extinzând regiunea sclaviei, întrucât teritoriile
respective se aflau la sud de linia Compromisului Missouri. Dincolo de complicaţiile
diplomatice ale “aventurii externe”, exista riscul unei întăriri prea mari a statelor sclavagiste,
ceea ce ar fi ameninţat profund unitatea statului American, sporind riscul unei secesiuni a
statelor din Sud.
Tensiunile creşteau de ambele părţi şi, aşa cum istoria avea să arate, era doar o
chestiune de timp până când aveau să explodeze. Sclavia a fost catalizatorul războiului civil şi
doar moderaţia mecanismelor constituţionale, politica de compromis şi temerea ambelor părţi
de a se ajunge la soluţii radical au amânat declanşarea războiului. Sentimentul irepresibil al
unui conflict de proporţii plana în viaţa politică a epocii.

II. Revoluţiile paşoptiste şi constituirea statelor naţionale în Europa versus

criza generatoare Războiului civil din America de Nord. Voluntari europeni în Statele
Unite.
Mişcările revoluţionare din Germania şi Italia, din Polonia şi Imperiul habsburgic,
din Franţa şi Spania, din Ţările de Jos ori din bazinul dunărean, toate laolaltă exprimă într-o
formă sau alta acelaşi deziderat – libertatea – pe care l-au propulsat în conştiinţa lumii cele
două mari revoluţii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (revoluţia americană din 1776 şi cea
franceză din 1789), cuprinse de tot mai mulţi analişti în formula generalizatoare de revoluţie
atlantică. Libertatea, în gama diversificată a formelor: socială, politică, naţională, mentală,

15
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 390-392.

10
instituţională ori confesională, a reprezentat stindardul care a conferit revoluţiei de la 1848
forţa şi caracterul ei internaţional.
Urmând o mai veche evoluţie, în secolul al XIX-lea s-au constituit statele naţionale
din centrul Europei, atunci când a fost găsită o modalitate practică de a îmbina şi armoniza
interesele marilor puteri cu cele ale naţiunilor în cauză 16. Germanii, italienii şi românii au
reuşit să-şi edifice statele proprii, între mişcările naţionale şi modalităţile de acţine a celor trei
naţiuni existând numeroase similitidini şi chiar convergenţe17.
Forţa ideii de unitate în spaţiul german a determinat constituirea pieţei unice
(Zollverein) şi a consolidat ideea unificării politice, a stimulat efortul intelectual în direcţia
deschisă de Herder, având în vedere necesitatea unui stat german şi afirmând misiunea
civilizatoare a culturii germane. Prusia era considerată în lumea germană ca fiind singurul stat
capabil să retransmită idealul politic al Sfântului Imperiu Romano-German, convertindu-l
într-un proiect modern de reconstrucţie imperială.
Şi în spaţiul italian se făcea referire la trecutul plin de glorie şi la unitatea
intelectuală. Dificultăţile erau foarte mari, datorită chestiunii romane şi particularismului, mai
degrabă municipal decât regional. Ca atare şi modalităţile de acţiune au fost diferite. Rolul
societăţilor secrete şi apelul la străinătate au fost considerabile, spre deosebire de Germania,
unde, până la 1848, s-a încercat legarea chestiunii unităţii de aceea a modernizării şi a
liberalizării. Dominaţia austriacă a favorizat dezvoltarea spiritului naţional italian, dorinţa de
unitate teritorială şi de libertate şi explică succesul societăţilor secrete – cu care au colaborat
chiar şi unele guverne din Peninsulă – şi a ideilor liberale 18. Ulterior, consolidarea
Piemontului a condus la situaţia unei opoziţii ferme a statului din nord-vestul spaţiului italian
faţă de Austria. A fost o atitudine de rivalitate care merită a fi remarcată, pentru că ea dă cheia
evenimentelor ulterioare.

16
Istoricul german Hagen Schulze aprecia că formarea statelor europene din centrul Europei (Germania,
Italia) s-a produs într-un mod cu totul diferit faţă de vestul Europei, datorită divizării acestor teritorii. Cf.
Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, traducere coordonată de Hans Neumann, Iaşi, Editura
Polirom, 2003, p. 197-199.
17
Dinu C. Giurescu, Repere în formarea unor state naţionale europene: prima jumătate a secolului XIX, în
Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul românesc, vol. îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1991, p. 51; Dan Berindei, Constituirea statelor naţionale în secolul al XIX-lea: Italia, România
şi Germania. Paralele istorice, în Idem, Românii şi Europa…, p. 245-267.
18
Stefan-Pascal Luca, Les rivalités franco-anglaises et l'élaboration de l'unité italienne 1789-1849,
Genève, Georg & Cie, S.A., Librairie de l'Université, 1941, p. 91-100.

11
 “Revoluţiile de la 1848-1849 reprezintă o etapă importantă în constituirea statelor
naţionale: pe de o parte, prin experienţele directe […]; pe de altă parte, prin formularea
explicită a conceptului de unitate pentru fiecare din naţiunile în cauză” 19. În fapt, în spaţiul
german, deşi în multe locuri sunt obţinute constituţiile cerute, cel puţin pentru moment,
acţiunea revoluţionară a eşuat. Odată cu ea, s-au năruit şi speranţele Parlamentului de la
Frankfurt, care urmărea constituirea unui stat german modern. Primul război de independenţă
al italienilor, din 1848, urmare a revoluţiei începute în Sicilia şi extinse în întreaga peninsulă,
cu o componentă antiaustriacă puternică, sfârşeşte lamentabil, datorită deosebirilor dintre
regiuni, lipsei unei armate puternice, disensiunilor dintre adepţii diferitelor partide:
mazzinieni, democraţi, moderaţi20.
Eşecul revoluţiilor de la 1848 a determinat reaşezarea, pe baze noi, a chestiunii
naţionale. S-a înţeles că acţiunea revoluţionară trebuia abandonată şi războiul de eliberare
coordonat cu acţiunea diplomatică. Prusia şi Piemontul au devenit nucleele care au condensat
lupta germanilor şi, respectiv, italienilor pentru unitate naţională. Procesul de unificare s-a
realizat în mai multe etape. Al doilea război de independenţă, din 1859, în care Piemontul s-a
aliat cu Franţa lui Napoleon al III-lea, a condus la obţinerea Lombardiei. În 1860, statele din
centrul peninsulei, s-au unit cu Piemontul în urma plebiscitelor organizate în fiecare dintre
ele. Cavour a fost nevoit să cedeze Franţei Nisa şi Savoia, aşa cum se stabilise în discuţiile
purtate între primul ministru sard şi împăratul francezilor la Plombières, în 22 iunie 1858.
Expediţia “celor o mie”, condusă de Garibaldi, a avut ca rezultat cucerirea Regatului celor
Două Sicilii, care a fost alipit structurii statale din jurul Piemontului, în urma unor acţiuni
plebiscitare (21-22 octombrie 1860). A fost proclamat regatul Italiei (17 martie 1861), cu
Victor Emanuel II ca suveran, iar Roma a fost declarată capitala regatului (27 martie 1861). În
1866, în urma războiului împotriva Austriei, datorită aliatei sale, Prusia, Italia a obţinut
Veneţia, dar nu şi Trentino. La 20 septembrie 1870, după ce garnizoana franceză a fost
nevoită să părăsească Roma, trupele italiene au ocupat oraşul, care a fost alipit regatului în
urma unui plebiscit. Raporturile dintre statul italian şi Vatican vor fi rezolvate mult mai târziu
însă.

19
Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 56.
20
Pentru o perspectivă de ansamblu, vezi Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4,
Naţionalismele şi concertul european. Secolul XIX (1815-1919), traducere de Monica Timu, ed. îngrijită,
note şi comentarii de Ovidiu Pecican, Iaşi, Institutul European, 1998, cap. 3: 1848. “Primăvara
popoarelor”, mai ales p. 69-85.

12
 Unificarea Germaniei, prin “fier şi sânge”21, sub conducerea cancelarului Bismarck, a
început prin războiul din 1864, împotriva Danemarcei, Prusiei revenindu-i ducatele Schleswig
şi Launeburg. În 1866, în urma victoriei de la Sadova împotriva fostei aliate conjuncturale,
Austria, statele germane din sud, Bavaria în special, au semnat acorduri cu Prusia. Mai
important este faptul că Austria, care-i ceda Prusiei ducatul Holstein, era exclusă din
Germania, iar Confederaţia germanică era dizolvată (pacea de la Praga). La 1 iulie 1867 a fost
constituită Confederaţia Germaniei de Nord, dominată de Prusia, care anexase alte patru
teritorii. Ultima etapă în constituirea statului german a urmat războiului din 1870, câştigat de
Prusia în faţa Franţei. La 18 ianuarie 1871, regele prusac a fost încoronat împărat german, în
Sala Oglinzilor, de la Versailles. Se încheia un proces îndelungat şi complex, în urma căruia,
spre deosebire de vestul european, în Germania şi Italia – dar nu numai – naţiunea îşi crease
statul22.
Dacă în Europa, epoca era una a luptei pentru constituirea de state naţionale şi a
încercărilor de modernizare etatică, pe cale revoluţionară sau reformistă, în Statele Unite
perioada dintre 1848-1860 a fost una de criză a uniunii 23. „Consumarea fructului interzis
mexican” a condus la „moartea politică” a uniunii. După războiul mexican, compromisul
Missouri nu a mai funcţionat. Linia de 36°30', care servise ca demarcaţie între statele nordice
libere şi cele sudice sclavagiste, nu a mai fost respectată. În 1849, California a solicitat
intrarea în uniune ca stat liber, în ciuda faptului că teritoriul său era situat, în mare parte, la
sud de linia respectivă. A urmat o dezbatere politică de mare intensitate, care a dezvăluit că
era aproape imposibil a obţine o reconciliere pe termen lung. În urma „compromisului din
1850”, California a obţinut statutul de stat liber, dar teritoriile Utah şi New Mexico puteau
opta să devină state libere sau sclavagiste24. Chestiunea presantă consta, la mijlocul veacului,
în restricţionarea sclaviei în noile teritorii. Discuţia însăşi a fost mutată de pe terenul juridic
pe acela al moralei, consecinţa fiind imposibilitatea de a se ajunge la o soluţie clară. În plus,
Sudul a obţinut o victorie simbolică, politică şi juridică printr-o lege care impunea intervenţia
puterii federale pentru recapturarea sclavilor fugari.
În 1853, a intervenit un nou episod tensionat între Nord şi Sud. Este vorba de criza
Kansas-Nebraska. Dorind o rută nordică pentru o cale ferată transcontinentală, senatorul
21
Henri Hauser, Jean Maurain, Pierre Benaerts, Du libéralisme à l'impérialisme, Paris, 1939, p. 130.
22
Hagen Schulze, op. cit., p. 222.
23
Philip Jenkins, op. cit., p. 125-130; George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, capitolul XV.
24
Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 219-220.

13
democrat Stephen A. Douglas a căutat să obţină sprijinul statelor sudiste prin includerea în
textul Legii Kansas-Nebraska a prevederii că, în aceste teritorii, chestiunea sclaviei urma să
fie hotărâtă de locuitori. Era o stipulaţie cu efect exploziv, întrucât făcea posibilă extinderea
sclaviei la nord de linia Compromisului Missouri.
Intervenţia Curţii Supreme în disputele legale privitoare la legitimitatea sclaviei,
argumentând că nu era de competenţa Congresului să interzică ori să reglementeze sclavia în
teritorii, neacordarea de drepturi negrilor, favorizând, practic, sistemul sclavagist, violenţele
înregistrate şi atrocităţile devenite curente, au avut un impact direct asupra partidelor politice.
Frământările şi dizidenţele, incoerenţele şi luptele intestine au condus la slăbirea unor partide
– Partidul Whig a încetat, în curând, să mai existe - şi formarea Partidului Republican, care a
încorporat mulţi democraţi şi mai ales whigi. Formaţiunea şi-a înscris pe stindard următorul
slogan: „Free Soil, Free Speech, Free Labor, Free Men”.
Procesul destrămării uniunii a început prin secesiunea Carolinei de Sud, în decembrie
1860, la puţină vreme după alegerea republicanului Abraham Lincoln ca preşedinte al Statelor
Unite, cu 59% din votul electoral. Vidul de putere, generat de interstiţiul de până la instalarea
în funcţie a noului preşedinte, ce îi urma democratului Jamess Buchanan, a favorizat separarea
a alte şase noi stat – Florida, Georgia, Alabama, Mississippi, Louisiana şi Texas. Statele
secesioniste au format Confederaţia Statelor Americii, având în frunte un preşedinte, Jefferson
Davis. În aceste condiţii, războiul devenise inevitabil. În aprilie 1861, ostilităţile au început,
prin deschiderea focului asupra steagului SUA de către trupele confederate la Fort Sumter, în
portul Charleston.
Nu vom prezenta, în acest cadru, evoluţia ostilităţilor de-a lungul celor patru ani de
conflict25. Câteva menţiuni asupra aspectelor de politică externă din cei patru ani de război
civil ne vor edifica asupra implicaţiilor şi interferenţelor dintre Europa şi Statele Unite într-o
perioadă tulbure şi dificilă a istoriei americane. Cercurile guvernamentale de la Londra au
înclinat către Confederaţie, întrucât aveau nevoie de bumbacul sudist; în plus, simpatizau mai
curând spiritul arristocratic al Sudului. Franţa şi Rusia erau interesate să-şi extindă dominaţia
în lume şi nu erau interesate de apariţia unui concurent puternic. Exista pericolul unei

25
Pentru o bună şi utilă introducere în problematica răzbiului de secesiune din Statele Unite, vezi Alan
Farmer, Războiul civil american 1861-1865, Bucureşti, Editura All, 2004. De asemenea, vezi capitolele
consacrate acestui sângeros eveniment din istoria Americii de Nord în lucrările citate de noi în prezentul
curs.

14
intervenţii europene, în perspectiva prelungirii războiului. Expusă părea îndeosebi tabăra
nordistă, cu atât mai mult cu cât spiritul democratic al Nordului nu era prea agreat pe bătrânul
continent. Doar considerentele politice puteau echilibra balanţa şi predispune puterile care se
opuneau sporirii puterii Angliei să sprijine tabăra unionistă. Oricum, în anumite momente ale
războiului intervenţia străină a părut iminentă şi au trebuit considerabile eforturi diplomatice,
de ambele părţi, pentru a preîntâmpina o astfel de posibilitate. Îndeosebi, pericolul naval era
stringent, deoarece navele engleze şi franceze ar fi putut sparge blocada nordică, ceea ce ar fi
prejudicia grav efortul de război al unioniştilor. De altfel, strategia Confederaţiei miza pe
atragerea englezilor sau a francezilor, în condiţiile unor victorii asupra taberei nordiste.
Blocada nordistă asupra porturilor din Sud afectase grav Anglia, a cărei industrie textilă
rămăsese fără materia primă necesară, bumbacul. Intervenţia Angliei nu s-a produs ân cele din
urmă, datorită campaniei anti intervenţioniste declanşate la Londra de simpatizanţei cauzei
nordiste. A furnizat armament taberei sudiate, dar era prea puţin pentru a avea o contribuţie
hotărâtoare la schimbarea soartei războiului. Franţa, la rându-i, şi-a găsit o zonă de interes în
Mexic, ceea ce contravenea intereselor sudiştilor, care se vedeau concuraţi în Golful Mexic de
cei de la care aşteptau ajutor.
Războiul s-a încheiat în primăvara anului 1865, capitularea generalului Lee în faţa
generalului Ulysses S. Grant, la data de 9 aprilie la Appomattox, în Virginia semnificând
sfârşitul conflictului, chiar dacă rezistenţa confederată a continuat, pe alocuri, până la
jumătatea lui mai. Acest prim „război modern” 26 din istoria universală, soldat cu imense
pierderi umane (circa 550.000 – 600.000 de morţi) şi materiale, a condus la abolirea sclaviei,
la 1 ianuarie 1863, prin proclamaţia lpreşedintelui Lincoln, dar şi la întărirea uniunii.
Secesiunea nu a mai fost luată vreodată în considerare, iar unitatea naţională s-a consolidat.
Chestiunea negrilor americani nu a fost însă rezolvată: din problemă socială (sclavia) devine
problemă rasială, jucând un rol de seamă în istoria americană pentru încă un secol. Dezrobirea
unui număr de 3,5 milioane de sclavi a constituit însă o revoluţie socială şi economică
impresionantă.

26
George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 433.

15
 Opinia personală este că relațiile dintre Europa și Statele Unite la mijlocul
secolului al XIX-lea evidențiază complexitatea și dinamica acestor interacțiuni,
relevând intercondiționările, evoluțiile și consecințele acestui context istoric.
La acea vreme, Europa și Statele Unite au experimentat transformări
profunde și schimbări semnificative, fiecare dezvoltându-se în mod distinct, dar totuși
interacționând în moduri esențiale. Evoluțiile economice, tehnologice și sociale au
deschis noi orizonturi pentru ambele părți ale Atlanticului.
Intercondiționările dintre Europa și Statele Unite au fost evidente în multiple
domenii. Fluxurile migratorii au avut un impact semnificativ asupra demografiei și
culturii în ambele regiuni. Emigranții europeni au contribuit la modelarea societății
americane, aducând cu ei tradiții, valori și cunoștințe. Pe de altă parte, schimburile
comerciale și investițiile au consolidat legăturile economice dintre cele două regiuni.
Evoluțiile economice au contribuit la apariția unui nou peisaj economic și
politic. Revoluția industrială din Europa a avut ecouri în Statele Unite, alimentând
industrializarea și extinderea economică. În același timp, creșterea economică rapidă
din Statele Unite a creat o putere financiară și industrială semnificativă, schimbând
echilibrul global al puterii.
Consecințele acestui proces au fost multiple și au avut implicații pe termen
lung. Statele Unite au devenit tot mai independente și influente în plan internațional,
consolidându-și poziția ca o mare putere. În același timp, Europa a trebuit să se
adapteze la noile realități și să reevalueze dinamica relațiilor sale internaționale.
Pe fondul acestor transformări, mijlocul secolului al XIX-lea a marcat un
punct de cotitură în relațiile transatlantice. Dincolo de concurența economică și
politica, a existat și o schimbare în mentalități și percepții reciproce. Relațiile dintre
Europa și Statele Unite au devenit mai complexe și mai interconectate, reflectând o
realitate globală în continuă schimbare.
Astfel, la mijlocul secolului al XIX-lea, relațiile dintre Europa și Statele Unite
au reprezentat un peisaj dinamic, în care intercondiționările, evoluțiile și consecințele
au modelat destinul ambelor regiuni. Această perioadă a constituit un capitol
important în istoria relațiilor internaționale, oferind premisele pentru evoluții

16
ulterioare și configurând fundamentul pentru relațiile transatlantice din decadelor
următoare.

Bibliografie:
1. Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, ediţia a II-a
2. Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, 2 vol., traducere: Magdalena
Boiangiu şi Beatrice Staicu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005
3. Alain Joxe, Imperiul haosului, traducere de Angela Jipescu, Bucureşti, Editura Corint,
2003.
4. Al. Zub, Mihail Kogălniceanu: un arhitect al României moderne, ed. a III-a, Iaşi,
Institutul European, 2005, p. 29
5. George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. III, p. 1016, 1021.
6. René Rémond, op. cit., vol. II, p. 51 şi urm.; Olivier Nay, op. cit., p. 406-407.
7. Nelly Schmidt, Victor Schœlcher et l’abolition de l’esclavage, Paris, Fayard, 1994.
8. Max Silberschmidt, op. cit., p. 70.
9. George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 372-406; Philip Jenkins, op.
cit., p. 89-92, 109-125; Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 213- 236;
Keith W. Olson ş.a., An Outline of American History, ed. cit., p. 76 şi urm.
10. George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 384.
11. Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 213-214.
12. Philip Jenkins, op. cit., p. 120.
13. George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 385. George Brown Tindall,
David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 390-392.
14. Dinu C. Giurescu, Repere în formarea unor state naţionale europene: prima
jumătate a secolului XIX, în Cultură şi societate. Studii privitoare la trecutul
românesc, vol. îngrijit de Al. Zub, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 51;
15. Dan Berindei, Constituirea statelor naţionale în secolul al XIX-lea: Italia, România
şi Germania. Paralele istorice, în Idem, Românii şi Europa…, p. 245-267.
16. Stefan-Pascal Luca, Les rivalités franco-anglaises et l'élaboration de l'unité
italienne 1789-1849, Genève, Georg & Cie, S.A., Librairie de l'Université, 1941, p.
91-100.
17. Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 56.
18. Henri Hauser, Jean Maurain, Pierre Benaerts, Du libéralisme à l'impérialisme,
Paris, 1939, p. 130.
19. Hagen Schulze, op. cit., p. 222.
20. Philip Jenkins, op. cit., p. 125-130; George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit.,
vol. II, capitolul XV.
21. Allan Nevins, Henry Steele Commager, op. cit., p. 219-220.
22. George Brown Tindall, David E. Shi, op. cit., vol. II, p. 433.

17