Alexandru Nicolae Istoria Unei Utopii

ARGUMENT
De unde ar trebui să pornim investigaţia pentru a explica apariţia Uniunii

Europene, şi, mai ales, ce este UE? Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem
atât dintr-o perspectivă a istoriei evenimentelor politico-sociale cât şi punctând
aspecte ale dezvoltării ideii de Europa, precum şi raţiuni ale constituirii unei Uniuni
Europene.
Uniunea Europeană s-a afirmat ca o comunitate profund originală, ce pare a
fi greu clasificabilă, chiar şi pentru creatorii sau conducătorii ei. Locuitorii acestei
comunităţi mereu tinere, mai mult de cinci sute de milioane de oameni, provin din
cele douăzeci şi cinci de state, la data scrierii acestor rânduri, împărţite şi ele în
popoare, grupuri etnice, minorităţi, secte...
Ne putem întreba cum reuşeşte Uniunea Europeană să anestezieze ura
perpetuă a cetăţenilor europeni aparţinând unor naţiuni, între care au existat
războaie neîncetate. Se pare că, în timp ce Europa a fost multă vreme divizată între
Est şi Vest, aproape în fiecare ţară se manifestă o polarizare nord - sud, iar în multe
grupări statale apar tendinţe secesioniste, uneori în forme violente, precum în fosta
ţară numită Iugoslavia, odată cu integrarea în Uniunea Europeană am depăşit
stadiul descris de Marx în care libertatea unei naţiuni, populaţii, sau clase se baza pe
supunerea altora.1
S-ar putea spune că ”Al treilea val“ s-a abătut peste Europa, aşa cum
profetiza Alvin Töffler care scria (influenţat oare şi de existenţa Comunităţii
Europene?): ”Într-o vreme când febra naţionalismului bântuie cu furie pe atâtea
meridiane ale planetei, când mişcările de eliberare naţională proliferează în locuri ca
Etiopia sau Filipine, când insule minuscule ca Dominica din Caraibe sau Fiji din
Pacificul de Sud îşi proclamă suveranitatea naţională şi trimit delegaţi la ONU, în
1
”Putem cumpăra un grad mai înalt de libertate numai cu preţul înrobirii altor oameni, al scindării societăţii în
clase; clasa dominantă dobândeşte libertate pe seama clasei dominate, a sclavilor. O urmare a acestui fapt este
însă că membrii clasei dominante trebuie să plătească libertatea cu preţul unui nou gen de aservire. Ei sunt siliţi
să oprime pe cei pe care-i domină şi să lupte împotriva lor, dacă vor să-şi păstreze propria lor libertate şi propriul
statut; sunt siliţi la aceasta deoarece cine nu face aşa încetează să aparţină clasei dominante. [...] În felul acesta,
toţi - cârmuitori şi supuşi - sunt prinşi într-o reţea şi siliţi să lupte unii împotriva altora.“ Opinii ale lui Karl
MARX, în viziunea lui Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Vol. II, Epoca marilor profeţi: Hegel
şi Marx, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 147.
5
lumea dezvoltată din punct de vedere tehnologic se petrece un lucru ciudat: nu
numai că nu apar naţiuni noi, ci şi cele vechi sunt în pericol.“ 2
Un popor cum este cel chinez are o existenţă de milenară, de la Omul de Pekin
la statul neocomunist actual, dar diferenţele regionale au fost şi rămân mari, în ciuda
apartenenţei milenare a locuitorilor la acelaşi stat.
Diversitate în unitate...
Răspunsul la dilema de mai sus ar putea fi găsit în Statele Unite ale Americii,
unde urmaşii celor care au traversat strâmtoarea Bering pentru a deveni
”amerindieni“ (pentru conquistadorii europeni, sălbatici tocmai buni de exterminat
sau de convertit), au contribuit foarte puţin la realitatea actuală.
Europenii au pus stăpânire pe Lumea Nouă, iar conflictele permanente dintre
oameni venind din societăţi în care ura pentru ”altul“ impregna spiritualitatea, au
sfârşit prin a fi ocultate de sentimentul apartenenţei la o civilizaţie comună.
Irlandezi, englezi, scoţieni, galezi, care în locurile lor natale s-au urât cu
înverşunare, au sfârşit prin a îşi păstra, fragmentar, tradiţiile, mai mult din gust
pentru exotic şi pentru participarea la o activitate comună, mânaţi de spiritul gregar,
decât pentru a îşi afirma o identitate naţională sau pentru a alimenta o străveche ură
a unei ţări pe care au părăsit-o de multă vreme.
Unitate în diversitate...
Punând deviza Uniunii Europene în dreptul descrierii Americii sugerăm că
putem explica, măcar în parte, constituirea UE privind la evoluţia şi la influenţa
dominantă a Americii de Nord.
Evoluţia este una de lungă durată, însă schimbările majore sunt de dată
relativ recentă, urmând, parcă, dezvoltarea tehnologică sau, mai degrabă, evoluţia
economiei de piaţă.
Vom face o descriere sumară a evoluţiei istorice a Europei, cu scurte remarci
asupra evenimentelor ”astrale“3 în care au fost implicaţi europenii.
Ideea călăuzitoare este că, în Europa, s-a dezvoltat o civilizaţie originală din
vremuri imemoriale; populaţia europeană reprezintă o sinteză a civilizaţiilor
2
Alvin TÖFFLER, Al treilea val, Editura Politică, 1983 (p. 422).
3
"...Ore dramatic condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o
singură zi din calendar, o singură oră şi, adesea, doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în
decursul istoriei..." Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, Editura Muzicală, Bucureşti, 1976 (p. 7).
6
indoeuropene, asiatice şi orientale, iar spiritualitatea ei originală a suferit numeroase
influenţe.
Renaşterile succesive au fost iniţiate de redescoperirea culturilor greacă şi
romană precum şi de descoperirea culturilor arabă şi indiană. Până şi religia, atât
de importantă pentru definirea spiritualităţii europene, este de origine iudaică, iar
europenii au adoptat-o, deşi era străină de spiritul lor, după cum s-a dovedit în urma
deselor controverse generate de ea.
Marile descoperiri geografice şi colonizarea planetei reprezintă un alt reper
important al istoriei Europei, faza creşterii care a degenerat într-o decadenţă
reprezentată de războaiele din epoca modernă.
Aproape total distrusă în plan economic, Europa s-a regăsit fără apărare în
faţa celor două superputeri: Statele Unite ale Americii, care i-au furnizat modelul
unei societăţi democratice atât de performantă în plan economic încât este acuzată
de reinventarea imperialismului, şi Rusia, temutul antimodel al unui imperialism de
tip clasic.
Ce a urmat, este istoria recentă a înfiinţării Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, transformată în Comunitatea Europeană, metamorfozată în
Uniunea Europeană, prin care Europa s-a reafirmat ca superputere.
Întrebarea cu adevărat importantă, care ar trebui să fie şi partea originală a
lucrării, este cum s-a rafinat ideea de Uniune Europeană. Este o istorie cu mult mai
dificil de surprins decât cea clasică, deoarece se obiectivează prin mişcări artistice,
controverse filosofice, lupte ideologice...
Vom face, deci, istoria neîncetatelor Renaşteri ale Europei.
7
CAPITOLUL I
PROTOISTORIA EUROPEI
Adesea se aude spunându-se că europenii ar fi vechi.

Însă ”Bătrâna Europă“, văzută din Asia, este prea tânără.
Mai mult, pentru orientali, întreaga rasă albă este prea tânără.4
Dacă vrem să cuprindem întreaga istorie a omenirii, atunci trebuie să

observăm cum o specie inferioară sub aspect fizic a reuşit să îşi impună dominaţia
asupra întregului glob terestru (şi ambiţia ei nu se opreşte aici).
Analizele genetice au evidenţiat faptul că toţi oamenii, în ciuda
caracteristicilor vizibil diferite ale raselor, provin dintr-un strămoş comun, acesta
trăind în zona sudică a Africii acum 5-7 milioane de ani 5.
Cu doar 5% diferenţă genetică faţă de primate, trebuie să căutăm acea
”verigă lipsă“ ce ar putea explica formidabila dezvoltare a creierului hominizilor.
Să provină rasa umană dintr-o maimuţă acvatică, Oreopithecus, care a trăit în
mlaştinile unei insule din Italia actuală acum 5 - 7 milioane de ani, nevoită să adopte
poziţia verticală şi pierzându-şi părul de pe corp pentru a se usca mai repede, odată
ieşită pe uscat?
Este evident că adoptarea poziţiei verticale îi permite creierului să se dezvolte,
greutatea capului fiind mai uşor de suportat pentru om, pe când, la animale,
dimensiunea creierului este limitată de greutatea de a îşi ţine capul în poziţie
orizontală, şi de consumul excesiv de energie pe care partea excedentară de creier o
presupune.
Pentru aspectul dihotomic al lucrării noastre, este importantă sublinierea
aspectului intelectual al acestei schimbări, căci trecerea la poziţia verticală a
schimbat percepţia omului asupra lumii. ”Pornind tocmai de la această experienţă
originară - a te simţi «azvârlit» într-un mediu de o întindere, aparent, nelimitată,
necunoscută, ameninţătoare - se elaborează diferitele moduri de orientatio; căci nu
putem trăi mult timp în ameţeala provocată de dezorientare.
4
Angelo MORRETTA, Spiritul Indiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 (p. 59).
5
Ioan POPOVICI, Nicolae CALOIANU, Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975 (pp. 17-23).
8
Această experienţă a spaţiului orientat în jurul unui «centru» explică
importanţa diviziunilor şi împărţirii exemplare a teritoriilor, a aglomerărilor şi a
locuinţelor şi simbolismul lor cosmologic“.6
Mai importantă încă pentru demersul nostru este nota de subsol: ”Experienţa
spaţiului orientat este încă familiară omului societăţilor moderne, deşi el nu mai este
conştient de valoarea «existenţială» a acesteia.“.
Astfel, cultura primitivă şi-a impus un număr mare de stereotipii ”originare“,
încă prezente în cultura omenirii şi în străfundurile personalităţii umane; dorinţa de
a privi la televizor pare a îşi găsi justificarea într-o experienţă ancestrală; sursa de
lumină îi aminteşte primitivului din noi senzaţia de siguranţă a strămoşilor noştri
atunci când priveau la foc.
Strămoşii hominizilor, Australopitecii, au trăit în sudul Africii acum trei
milioane de ani, şi au plecat să colonizeze pământul, atunci când schimbări
climaterice le-au permis să traverseze Africa.
Nu erau singurele primate care explorau spaţiul imens al celor trei continente
colonizate: Africa, Asia şi Europa.
Cei mai importanţi dintre strămoşii oamenilor au pornit înspre nordul Africii
înainte de încălzirea globală care a făcut ca gheţarii să se topească în Eurasia. Ei au
ocolit Europa în care erau stăpâni oamenii de Neanderthal, adaptaţi la glaciaţiunile
care alternau cu scurte perioade interglaciare 7, şi au colonizat Asia, unde au
întemeiat primele oraşe şi primele mari civilizaţii.
Din Asia vor porni înspre Europa, mai târziu, popoare migratoare împinse de
schimbări climaterice sau de ascensiunea unor popoare, cum ar fi cel mongol, care
nu a ajuns niciodată în Europa, dar de care au fugit înspre continentul nostru
majoritatea popoarelor migratoare. Să nu uităm că hanii mongoli au domnit în
China, chiar în perioada expediţiei lui Marco Polo, şi în India, atât de dragă
europenilor.
”Bazându-ne pe dovezi arheologice certe, pare a fi cel mai rezonabil să
considerăm că omul modern îşi are originea undeva în Asia. Avem dovezi ale
primului craniu uman, care arată ca unul modern în China, în timpul perioadei
interglaciare (Liujiang). Omul modern s-a format atunci când s-au hibridizat cu
6
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Volumul I, Editura Universitas, Chişinău, 1992. (p. 1).
7
*** Berceaux de l’Humanité, Éditions Larousse, 2004 (p. 12).
9
populaţia asiatică arhaică a lui Homo Erectus. După ce perioada interglaciară s-a
sfârşit, noua populaţie a fost împinsă înapoi în refugiile din sudul Asiei şi din
Orientul Mijlociu.“8
Aceşti oameni moderni împinşi de glaciaţiune vor întâlni în bazinul
mediteranean şi în Europa o altă ramură a unor primate care adoptaseră poziţia
bipedă, uriaşii neandertalieni.
Dispariţia oamenilor de Neandertal rămâne încă un mister, dar nu poate fi
explicată prin invazia hominizilor şi distrugerea populaţiilor de neanderthalieni,
deoarece există numeroase dovezi arheologice care dovedesc o coexistenţă
îndelungată a oamenilor ”moderni“ proveniţi din Asia cu oamenii de Neanderthal.
Amintirea uriaşilor în Biblie sau în poveştile medievale, precum şi statura
europenilor, ce o depăşeşte pe a asiaticilor, ar fi argumente ale hibridizării
euroasiaticilor cu neanderthalienii.
Frecventa hibridizare a speciilor de hominizi, transformarea dietei bazate în
special pe fructe şi pe vegetale într-una în care carnea avea un rol important şi
activitatea cerebrală potenţată de necesitatea adaptărilor frecvente datorate deselor
schimbări cimaterice, sunt teoriile moderne ale trecerii pragului de la primate la
homo sapiens.9
Prezentarea evoluţiei omenirii are rolul de a introduce ideea ce va fi
amplificată mai departe, a incredibilei diversităţi rasiale, tribale, sociale, culturale,
ideologice a populaţiilor din Europa.
Tot astfel, ideea unei civilizaţii europene unice în lume, este susţinută şi de
teoriile care susţin că evenimente importante în istoria omenirii s-au petrecut în
paralel în Europa şi în străvechile centre de cultură ale lumii vechi, Africa şi Asia.
Omul de Neanderthal, ale cărui fosile datând de acum 120 000 de ani au fost
găsite în ”Peştera lupilor“ din Finlanda, ar fi domesticit animale uneori înainte de
domesticirea lor ”oficială“ care a început ”în timpul mezoliticului (dar nu se
generalizează decât în timpul neoliticului)“.10
8
The Man of Neanderthal, http://www.rdos.net.
9
Obiceiurile alimentare sunt, de asemenea, responsabile pentru definirea trăsăturilor unei rase, iar asiaticii
moderni prezintă o dovadă a acestei teze; după ce şi-au modificat modul de nutriţie, ei au început să-şi schimbe
statura şi aspectul fizic. A Theory on Autism, http://www.rdos.net.
10
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Volumul I, Editura Universitas, Chişinău, 1992. (p.
33)
10
Oaia, capra, porcul se crede că au fost domesticite în Orientul Mijlociu, iar
câinele la Stan Carr în Anglia. Contribuţia europenilor la istoria omenirii se vădeşte
astfel a fi foarte veche.
Totuşi, se crede că oamenii de Neanderthal ar fi domesticit, în paralel, mai
multe specii de animale; dintre cele trei specii de vite al căror strămoş a trăit acum
117 000 - 275 000 de ani, Bos Indicus, Bos Taurus şi Bos Britannicus, cel din urmă a
trăit doar pe teritoriul Europei şi a fost domesticit de către oamenii de Neanderthal.
Dovada consumului îndelungat de lapte în Europa este dată de cercetările
referitoare la intoleranţa populaţiilor pentru lactoză; europenii, în special
scandinavii, prezintă cele mai evidente adaptări la consumul de lapte, fapt explicat
tocmai prin domesticirea lui Bos Britannicus cu mult înainte de a speciei Bos
Indicus.
”Toate animalele au fost domesticite în Eurasia şi în America. Din paisprezece
specii domestice, treisprezece sunt originare din Eurasia şi una din America.“ 11
Contribuţia oamenilor de Neanderthal la domesticirea animalelor era vitală
în condiţiile traiului într-un mediu ostil cum era Europa în perioada interglaciară,
iar ”Cooperarea cu lupii a fost, cel mai probabil, o cheie a abilităţii oamenilor de
Neanderthal de a supravieţui în Europa. [...] Relaţia originară între câini şi oameni
nu era între cel domesticit şi cel care domesticeşte, ci, mai degrabă, o relaţie
simbiotică.“12
Teza cu privire la unicitatea civilizaţiei europene este susţinută de un studiu
asupra autismului, care foloseşte drept argument simbioza între om şi câine pentru a
explica originile autismului în ascendenţa noastră neanderthaliană. ”Este foarte
interesant cât de receptivi sunt câinii la comenzile umane, iar unii oameni (în special
autiştii) sunt receptivi la semnalele câinilor“13.
Preferinţa autiştilor pentru peşteri este explicată tot prin moştenirea genetică
a strămoşilor neanderthalieni; o explicaţie surprinzătoare ne face să visăm la
descoperiri neaşteptate în privinţa unor temeri şi credinţe foarte profunde ale
cetăţenilor Uniunii Europene: ”Mulţi autişti se tem de zgomotul făcut de motociclete.
O motocicletă face un zgomot similar cu mormăitul unui urs. Este posibil ca o reacţie
11
A Theory on Autism, http://www.rdos.net
12
Ibidem.
13
Ibidem.
11
instinctivă a autiştilor la auzul zgomotului motocicletei să provină din frica străveche
de urşi de peşteră.“14
Este greu de estimat care este moştenirea provenită de la omul de
Neanderthal, dar este sigur că numai europenii o pot avea. Printre cele mai vechi
populaţii europene se numără cea a bascilor, ale căror alele 15 ne trimit la o origine de
10 000 - 34 000 de ani.
Revenind la cele scrise mai sus, unul dintre argumentele pertinente pentru
justificarea domesticirii animalelor pe teritoriul Europei este lingvistic: ”Cuvintele
din limba bască pentru câine, oaie, vacă, taur, cal şi găină par a nu fi înrudite cu cele
din limbile indoeuropene, pe când pisică, porc şi raţă par a fi cuvinte împrumutate.
Aceasta indică faptul că primul grup de animale erau deja domesticite înainte de
sfârşitul ultimei glaciaţiuni“16
În afară de prezenţa în apropierea Italiei a Oreopitecului, hominidul de
mlaştină ce ar putea fi veriga lipsă în dezvoltarea primatelor înspre homo sapiens,
tot în Italia au fost descoperite cele mai vechi dovezi ale speciei homo, datând de
acum opt sute sau nouă sute de mii de ani.17
Romanii, a căror importaţă este covârşitoare pentru constituirea civilizaţiei
moderne a Europei, au înlăturat din peninsula italică dominaţia unei alte populaţii
misterioase şi foarte vechi, atât de veche încât limba ei nu este înrudită cu limbile
indoeuropene.
Este vorba de etrusci, cei a căror înrudire cu neanderthalienii pare a fi
dovedită de cultul matriarhal. Ca adoratori ai lunii ei aveau ca cifră magică 13, cifră
ce va fi transformată în 12, actuala cifră magică încărcată de nenumărate simboluri.
”Anticii considerau că etruscii erau de origine asiatică şi că ar fi aparţinut
popoarelor mării. După părerea noastră, căci originea etruscilor alcătuieşte obiect de
aprige controverse între savanţi, civilizaţa etruscă trebuie să fi rezultat dintr-o
14
Ibidem.
15
Alelă (genă alelomorfă) = fiecare din cele două gene ce ocupă locuri identice pe cromozomii omologi şi care
determină tipul de caracter moştenit de la genitorul ce a dat acel cromozom. Deşi un individ nu poate avea decât
două gene alele pentru acelaşi caracter, în cadrul populaţiei poate exista un şir de alele distincte pentru acel
locus rezultate în urma mutaţiilor ce au avut şi mai au loc în cursul evoluţiei speciei. (sursa:
http://www.geocities.com)
16
A Theory on Autism, sursa: http://www.rdos.net
17
G. Manzi, F. Mallegni, and A. Ascenzi (2001). A Cranium for the Earliest Europeans: Phylogenetic Position
of the Hominid from Ceprano, Italy in Proeedings of the National Academy of Science, USA. 1998. (sursa:
www.pnas.org)
12
sinteză de imigranţi microasiatici, dar minoritari, şi populaţii italice, villanoviene şi
preindoeuropene, care s-au lăsat atrase în circuitele unei civilizaţii superioare.“ 18
Ne apropiem de perioada de maximă înflorire a civilizaţiei europene, prin
popoarele grec şi cel roman, cele mai apropiate în plan spiritual de Europa modernă,
cele care au dat naştere spiritului european şi ideii de Uniune europeană.
18
Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, Societatea ”Adevărul“ SA, 1994, vol I, (p. 38).
13
CAPITOLUL II
ISTORIA VECHE A EUROPEI
Când am insomnie,
Seara, înainte de culcare,
Iau un atlas istoric
Cu puţină apă.
Şi, aşteptând să-şi facă efectul,
Urmăresc cu degetul
Imperiul hitiţilor,
Dar peste o clipă
Trebuie s-o iau de la început,
Pentru că, de fapt, imperiul hitiţilor
E imperiul egiptenilor,
Ba nu, al asirienilor...
Al medo- chaldeenilor...
Al perşilor...
Dacă aşa stau lucrurile, mă gândesc,
Atunci pot să dorm şi eu
Liniştit.
Marin SORESCU, Istorioterapie
Deosebita dinamică a raselor va continua în Europa până în epoca modernă,

fiind întrecută, poate, doar de emigraţia înspre America de Nord.
Substratul neanderthalian al populaţiilor europene pare a fi vizibil în
civilizaţiile vechi cunoscute nouă: bască, etruscă, minoană.
Cultura minoană a înflorit în Creta19 până în 1450 î. Hr. când vulcanul
Santorini a erupt. Peste un substrat străvechi, populaţii venite din Asia Mică au dat
naştere unei civilizaţii înfloritoare. Se pare că a fost o cultură pacifistă şi nicăieri nu
sunt dovezi ale vreunui război. De asemenea este foarte probabil că femeile ocupau
poziţii impotante în societate.
Legendarul rege Minos (de la numele căruia sir Arthur Evans, descoperitorul
capitalei, Heraklion, a denumit întreaga civilizaţie) era fiul lui Zeus, care s-a
transformat în taur şi a răpit-o pe fiica regelui fenician Agenor, Europa.
Numele frumoasei răpite a dat numele continentului nostru, iar originea ei ne
prezintă în mod simbolic metisajul continuu al populaţiilor europene.
După dată amintită, 1450 î. Hr., o altă civilizaţie, cea miceniană a dominat
lumea minoană.
19
”Cronos îşi înghiţea copiii de cum veneau pe lume. Frustrată, Rheia a urmat sfatul Gaiei: în ziua când a trebuit
să-l nască pe Zeus, ea l-a dus în Creta şi şi-a ascuns fiul într-o grotă de nepătruns.“ în Mircea ELIADE, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992. (pp. 262-263).
14
Au venit apoi (~1100 î. Hr.) dorienii. Numele lor se va regăsi într-unul dintre
stilurile arhitectonice ale Greciei Antice: stilul doric.
Deşi au rămas, ca şi multe alte popoare, doar ca substrat al culturii Eladei,
”Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi despre contribuţia adusă de civilizaţiile minoană
şi miceniană la crearea miracolului grecesc.“20.
Miracolul grecesc a început, totuşi, înaintea lor, pentru că, la limita dintre
adevăr şi legendă, pe teritoriul Greciei trăiau din vremuri imemoriale primii
locuitori ai peninsulei, numiţi pelasgi.21
”Primul om născut pe pământ se numea Pelasg şi era un exemplar deosebit
din toate punctele de vedere, ce i-a civilizat pe sălbaticii care existau deja înaintea
lui. Poetul Pausanias spune că Pelasg s-a născut din pământul cel negru pe culmile
înalte ale munţilor. Cu el s-a început speţa de oameni muncitori.
Altă personalitate pelasgă a fost Prometeu care era fiul lui Iapet, mamă
fiindu-i Geea. Şi el i-a civilizat pe băştinaşi, printre altele învăţându-i să extragă
minereuri şi aurul. Pelasgii se aflau şi în Creta cu numele de Coribanţi şi Dactili.
Pelasgii au creat divinităţiile şi cultul lor, dar şi influenţa li s-a extins peste
toată Europa. Dodona era centru religios Pelasg unde era adorat Joe. Atena a fost
înfiinţată de pelasgi, Macedonia era pelasgă ca şi Illiria.“ 22
Contribuţia tuturor civilizaţiilor vechi la constituirea culturii europene,
fundament al culturii mondiale, este de netăgăduit: să amintim în treacăt vestigiile
de la Stonehenge - Anglia, datând de acum 3000 de ani, dolmenele din Carnah -
Franţa23, mărturii ale unei foarte avansate civilizaţii mondiale, bună cunoscătoare a
astronomiei, care pare a fi trimis un mesaj coerent ridicând vestigii monumentale
peste tot în lume.24
20
The European Continent, http://www.dilos.com
21
Pentru greci, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe pământ (Homer, Ephor, Eschil) ba chiar sfinţi (Dionisiu
din Halicarnas) sau divini (Homer). Ei se aflau în Grecia încă dinaintea celor două potopuri, unul petrecut pe
vreamea regelui Ogyges, celălalt pe vremea lui Deucalion, a m b e l e înainte de Noe. Ba, mai mult, ei trăiseră
înaintea de apariţia Lunii pe cer. în: http://www.dacii.ro/modules.php.
22
Miracolul grecesc, http//.www.mirabilismed.ro
23
”Revoluţia neolitică îl sustrage pe om peşterilor, el începând sã construiască, să domesticească animale, să
migreze… Martorii acestei evoluţii sunt toate urmele marilor civilizaţii. Specialiştii în preistorie au uitat însă
ceva: pietrele. Pietre care se ridică sub formă de menhire, dolmene, cromlehuri împlântate la întâmplare din
Palestina până în Scandinavia, din Africa de Nord până în Irlanda.“ Andreea-Nicoleta PĂUN, Astronomia
printre pietre, în ”Bolidul“, ianuarie, 2003.
24
Statuile Moai din insula Paştelui, desenele din Nazca sau caii albi din Wiltshire, dar, mai ales, piramidele din
toată lumea, Gizeh - Egipt, Java, China, Tahiti, Samoa de Vest, America de Nord, Mexic, Peru. (cf.
http://survive2012.com).
15
Aceste civilizaţii au dispărut, nu fără a influenţa cursul istoriei, precum
misterioasa civilizaţie a celţilor, cei care au dominat Europa Occidentală în perioada
când grecii, apoi romanii îşi începeau cuceririle.
Faptul că celţilor le displăcea profund supunerea faţă de un suveran şi că
acceptau cu greu o politică de alianţe le-a permis germanilor şi romanilor să le
cucerească acestor redutabili războinici teritoriile atât de vaste, încât erau prezenţi
(secolele IV - III î. Hr.) în toată Europa Vestică şi Centrală de astăzi.
Celţii au intrat pe teritoriile greceşti, până în Bizanţ şi ar fi putut să
aneantizeze civilizaţia romană, însă s-au mulţumit doar să jefuiască Roma.
Partea perenă a civilizaţiei celtice este mitologia, care se manifestă în primele
romane ale Occidentului, Romanele Mesei Rotunde sau în tradiţiile irlandeze,
precum sărbătoarea Halloweenului.
Cu adevărat la capătul opus al Europei faţă de celţi, atât în plan geografic cât
şi în cel politic sau spiritual se află civilizaţia grecească. Creatori de cetăţi,
descoperitori ai democraţiei, iubitori de literatură, filosofie sau artă, grecii, prin
Alexandru cel Mare sunt şi creatorii primei mari armate europene şi ai primului
mare imperiu european.
Primul strat de migratori în teritoriile pelasgilor a fost cel al aheilor (numiţi
micenieni după Mycene, principalul lor oraş până la distrugerea lui de către
dorieni).
Ei au avut o civilizaţie înfloritoare în Grecia continentală şi în Creta, cu o
organizare în districte conduse de un guvernator şi comune, conduse de un ”primar“
care conducea ”sfatul bătrânilor“.
Ionienii, popor indoeuropean, i-au adus Greciei o mare parte din prestigiul ei.
Atena, oraşul înfiinţat de pelasgi a devenit oraş ionian, ca şi alte douăsprezece oraşe,
printre care Efes, sau Milet.
Ionia este patria lui Homer, iar cea mai mare parte a literaturii greceşti este
scrisă în ioniană. Fiecare oraş şi-a avut propria administraţie şi guvernare, iar
evoluţia lor a fost identică: ele au fost conduse de tirani, nume de origine ioniană.
Eolienii, originari din Tesalia, au colonizat insula Lesbos şi au profitat de
invazia dorienilor, pentru a cuceri teritorii ale micenienilor, pe care au înfiinţat,
printre altele, oraşul Delfi.
16
Dorienii, mari cuceritori, ”ultimul popor indoeuropean emigrat în Grecia, au
distrus Micene, i-au împins pe ahei şi pe eolieni, apoi au colonizat Cicladele, Rodos,
Creta, graţie superiorităţii armamentului lor.“25
Spartanii, marii duşmani ai atenienilor ionieni, se mândreau că sunt urmaşi ai
dorienilor. Legendarul lor rege, Lycurg, a studiat legile din Creta şi cele din Ionia
pentru da o lege Spartei.
Nu au rămas amintiri ale spartanilor în literatură, filosofie sau politică,
deoarece iloţii, sclavii care constituiau baza economică a societăţii, erau în număr
mai mare decât stăpânii spartani. Controlul asupra unei forţe de producţie
superioare numeric şi potenţial periculoase, a impus organizarea militară a
spartanilor, regimul extrem de dur prin care tinerii erau instruiţi în ştinţa războiului
şi, cu mult mai puţin, în celelalte ştiinţe. Spartanii au rămas în conştiinţa lumii prin
faptele de arme, printre care cea mai cunoscută este lupta de la Termopile.
”Sparta era o oligarhie. Toţi cetăţenii care doreau puteau participa la
Adunarea cetăţii, însă puterea era, de fapt, deţinută de cei mai bogaţi dintre ei.“ 26 În
aparenţă era o democraţie, în fapt era o condusă de o structură oligarhică în fruntea
căreia se aflau doi regi, cu atribuţii mai degrabă religioase.
Oraşul cu adevărat important pentru viitorul întregii Europe a fost însă
Atena. Organizarea ei politică a prefigurat toate regimurile politice pe care le-a
experimentat civilizaţia omenirii. La începurile dominaţiei ioniene, tiranul numit
”basileus“ era secondat de un consiliu de nobili formând Areopagul, după numele
dealului lui Ares (Areios Pagos) pe care se întâlneau.
Puterea autorităţii Areopagului a crescut, de la un rol de consiliere a
basileului, la cel de autoritate juridică şi politică.
Această conducere a adus însă ţara în pragul războiului civil, din cauza unui
sistem financiar foarte împovărător, care a sărăcit populaţia Atenei.
Unul dintre cei şapte înţelepţi ai Atenei, Solon, a instituit o conducere
timocratică împărţind societatea ateniană în patru clase, după suprafaţa de pământ
deţinută, cei mai bogaţi plătind impozite mai mari, dar având şi un rol important în
luarea deciziilor.
25
La Grèce Antique, http://www.cliolamuse.com
26
Les cités Grecques, http://hellada.free.fr
17
Cei săraci au avut certe câştiguri, atenieii cu datorii mari fiind scutiţi de plata
datoriilor, iar unii dintre ei, deveniţi sclavi, fiind răscumpăraţi cu bani publici.
Fără să le reducă drastic privilegiile aristocraţilor, prin Constituţia sa, Solon
le-a dat celor fără drepturi privilegiul izonomiei, egalitatea în faţa legilor, devenită
lege fundamentală a democraţiei, precum şi pe acela de a participa efectiv la viaţa
politică a oraşului.
”Solon a instituit Areopagul format din politicieni, care avuseseră demnitatea
de arhonte27. Era Senatul atenian. În acelaşi timp, Solon a creat camera inferioară, al
cărei nume era ”Consiliul celor Patru Sute“. Era constituit din toate cele patru
triburi care trimiteau câte o sută de oameni fiecare. Este acceptat în general faptul
că aceste instituţii reprezintă începutul sistemului democratic modern.“ 28
Pentru prima dată în lumea antică a apărut un parlament bicameral.
Procesul de acordare a drepturilor camerei inferioare început Solon a
continuat sub tirania lui Pisistrate.
Atena a cunoscut o perioadă de expansiune şi de înflorire, în timpul căreia
flota sa a devenit puternică, comercianţii şi agricultorii s-au îmbogăţit, iar diferenţa
de avere dintre oligarhie şi masa atenienilor s-a redus.
Clistene, pus la conducere prin voinţa populară, a înlocuit Consiliul celor
Patru Sute cu Consiliul celor Cinci Sute, din care făceau parte câte cincizeci de
reprezentanţi ai fiecăreia dintre cele zece unităţi administrative ateniene, aleşi prin
tragere la sorţi dintre cetăţenii mai vârstnici de treizeci de ani, care se consacraseră
cel puţin un an treburilor politice.
Adunarea populară, formată din toţi bărbaţii cu o vârstă mai mare de treizeci
de ani avea drept de veto la orice decizie a Consiliului.
Principiul reprezentării era asigurat de Consiliu, dar trebuia să existe o forţă
executivă, iar aceasta era constituită din magistraţi, a căror alegere se făcea prin
tragere la sorţi.
Instanţa judiciară supremă era tribunalul de juraţi, în componenţa cărora
intrau şase mii de atenieni traşi la sorţi dintre cei propuşi de cele zece triburi
ateniene. Lipsa de profesionalism a magistraţilor, precum şi plata pe care o primeau,
în lipsa unui procuror, cei care îşi asumau rolul de acuzatori (sicofanţii), a condus la
27
Titlu dat magistraţilor care conduceau republica ateniană antică. (http://www.ro-en.ro).
28
Democracy in Athens, http://www.wsu.edu.
18
multe erori în justiţia ateniană, printre care cea de neiertat a fost condamnarea lui
Socrate.
Organism de conducere la începuturile existenţei ioniene a Atenei, Areopagul,
compus din nouă arhonţi şi un secretar, păstrase doar atribuţii religioase, sau
organiza funeralii pentru atenieneii căzuţi în luptă.
Funcţia de apărare a statului şi de influenţare a treburilor cetăţii era
încredinţată Colegiului celor zece strategi. Adunarea poporului îi alegea pe cei zece
pe criterii de competenţă, iar, dintre ei, unul era numit prim-strateg.
Sistemul de mai sus, deşi imperfect, reprezenta o evoluţie remarcabilă pentru
perioada istorică în care s-a produs.
Cu toate acestea, din cei aproximativ cinci sute de mii de cetăţeni ai Atenei în
perioada de maximă înflorire a ei, doar patruzeci de mii participau la viaţa politică a
cetăţii. Fiecare dintre aceştia putea însă ajunge la orice demnitate în stat, fără să
existe privilegii de clasă socială.29
Sistemul politic democratic va fi preluat şi îmbunătăţit de către romani, după
care va fi abandonat timp de aproape două mii de ani. Despre apariţia democraţiei, o
teorie pare a da un răspuns convingător: ”Ceea ce noi numim democraţie n-a apărut
decât atunci când povara decizională a crescut brusc, depăşind capacitatea vechii
elite de a-i face faţă.“30
Atena a cunoscut prosperitatea în timpul conducerii de aproape patruzeci de
ani a lui Pericle.
Perşii atacă Grecia şi începe ”secolul de aur“ al Atenei. Alianţa defensivă a
oraşelor-state greceşti, grupate în Liga de la Delos este o prefigurare a alianţelor
moderne. Aşa cum, în epoca noastră, mai multe state colaborează pentru a realiza
imensele avioane Airbus, tot astfel cetăţile greceşti îşi aduceau contribuţia bănească
pentru construcţia de trireme, cu care vor reuşi să oprească invazia perşilor.
Şi, pentru că nimic nou nu se întâmplă în modernitate, Pericle finanţează din
banii ”publici“, rămaşi după victoria în războaiele medice, costrucţia celebrului
templu al Atenei de pe Acropole.
Gloria perşilor a apus odată cu expediţiile lui Alexandru Macedon care
realizează cea mai mare expansiune pe care a avut-o Europa în Asia Mică. Imperiul
29
Cf. http://www.vocabular.ro; http://fr.wikipedia.org; http://medialille.formation.univ-lille3;
http://dexonline.ro; http:// http://www.ahistoryofgreece.com.
30
Alvin TÖFFLER, Al treilea val, Editura Politică, 1983, (p. 587).
19
lui, cel roman şi cel bizantin au fost singurele expansiuni ale Europei înspre Asia, de
unde, în schimb, au tot venit, în valuri, înaintaşii actualelor popoare europene.
Pentru spiritualitatea europeană, cea mai mare cucerire a lui Alexandru cel
Mare a fost Egiptul, cel care a influenţat religiile de mistere greceşti, dar şi istoria
lumii prin Cezar, căruia grecoaica Cleopatra i l-a dat pe Cezarion, după cum i-a
sugerat şi ambiţia de a fi Imperator.
Imperator nu va fi Cezar, ci Octavian Augustus. El a instaurat o monarhie
sub o formă camuflată31, care, în fapt, era o monarhie absolută, moştenitoare a unui
imperiu cucerit în timpul conducerii democratice a Romei.
Este de remarcat eficienţa remarcabilă a democraţiilor în acţiuni total
antidemocratice precum războaiele de cucerire.
Democraţiile orientate astfel, spre ambiţii imperialiste, au sfârşit, până nu
demult, prin a îşi schimba regimul într-unul dictatorial, tocmai pentru că o
organizare democratică nu s-a dovedit aptă a conduce un imperiu.
În Antichitate, exemplele arhicunoscute sunt democraţia ateniană sau cea
macedoneană. Tot astfel, conducerea republicană a romanilor, după ce a permis
cucerirea unui imperiu întins pe trei continente, a fost înlocuită de una monarhică.
În vremurile moderne, Napoleon a transformat republica franceză în
monarhie.
Un exemplu care infirmă întrucâtva aserţiunile de mai sus ar fi republica
federativă a Statelor Unite implicată într-o politică de dominaţie, mai ales
economică, la scară planetară, dar care reuşeşte să-şi păstreze conducerea
democratică şi să creeze aparenţa unei democraţii exemplare.
În Antichitate, democraţia a făcut pereche cu sclavagismul, o altă organizare
socială antidemocratică. ”Aristotel consideră că toţi cetăţenii trebuie să aibă dreptul
de a participa la guvernare. Ideea nu trebuie socotită însă aşa de radicală cum pare
la prima vedere, pentru că Aristotel adaugă imediat precizarea că nu numai sclavii,
ci şi toţi membrii claselor producătoare sunt excluşi din rândul cetăţenilor“. 32 În
31
”Erau valorificate modelele monarhiilor elenistice şi chiar ale regalităţii iniţiale şi legendare, deşi romaniii
detestau cumplit însuşi titlul de rege, rex. De fapt Augustus a instaurat la Roma o dictatură militar camuflată, o
putere patronală de esenţă militară.“ în: Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, Societatea ”Adevărul“ SA,
1994, Volumul I (p. 248).
32
Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx. Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005 (p. 10).
20
viziunea lui Aristotel, democraţia se aplica numai oligarhiei, şi doar bărbaţii puteau
fi cetăţeni.
Nici în America, la multe sute de ani distanţă, democraţia nu s-a sfiit să se
folosească de sclavii africani. Constituţia Americană a interzis sclavia doar printr-un
amendament, al treisprezecelea, în anul 1865, iar Statul Mississipi a ratificat
amendamentul abia în anul 1995.33 Amendamentul al paisprezecelea stabilea
drepturi egale pentru cetăţenii de culoare, iar femeile au primit drept de vot doar
prin amendamentul 19, în anul 1920.
Se pare că democraţia este mai mult un termen pentru ”folosinţă internă“ al
propagandei desemnând conducerea unei oligarhii, din ce în ce mai extinse odată cu
trecerea timpului. Au existat întotdeauna discriminări interne, mai există încă, în
primul rând cu privire la limitarea drepturilor pentru cetăţenii străini.
O scurtă referire la democraţia romană este indispensabilă pentru analiza
societăţii moderne, pentru că instituţiile romane sunt modelele preluate de europeni.
Republica a avut la romani o existenţă îndelungată, începută cu alungarea
ultimului lucumon etrusc, Tarquinus Superbus, conform legendei în anul 509 î. Hr.
Societatea romană era împărţită în două clase: clasa cea mai importantă era
cea a patricienilor, oamenii înstăriţi, proprietari de pământuri, aparţinând unei
aristocraţii ereditare, ginta. Ei îşi aveau ”partidul“ lor, alcătuit din clienţi, cetăţeni
care îşi susţineau necondiţionat patronul în schimbul ajutorului în caz de nevoie.
Clasa plebeilor, meşteşugari şi ţărani a luptat pentru drepturile ei şi, ca mijloc
de luptă politică, a folosit secesiunea, părăsirea cetăţii. Ei au reuşit să îşi impună
apărarea intereselor împotriva eventualelor nedreptăţi comise de cei bogaţi,
patricienii, prin crearea tribunilor plebei, magistraţi speciali asistaţi de doi edili
”înzestraţi cu drept de intercesiune, de veto, la fiecare lege şi hotărâre a
magistraţilor, în acea vreme încă patricieni, şi cu puterea de a ajuta fiecare plebeu
aflat într-o situaţie dificilă. Mai târziu, în 451 î. Hr. Plebea obţine ”publicarea“
legilor, a căror cunoaştere fusese anterior monopolizată de patricieni, şi gravarea lor
pe douăsprezece table de bronz. Se realizează astfel o importantă cucerire a plebei şi
totodată o manifestă modernizare a societăţii romane. În acest mod a apărut la
Roma ”legea celor douăsprezece Table“, primul cod juridic scris al Romei. El va
33
”Neither slavery nor involuntary servitude, except as a punishment for crime whereof the party shall have been
duly convicted, shall exist within the United States, or any place subject to their jurisdiction.“ în: The United
State Constitution, http://www.usconstitution.net/const.htm
21
constitui izvorul dreptului roman clasic: comporta vestigii ale orânduirii gentilice,
dar şi o deschidere către constituirea unei societăţi limpede diferenţiate din punct de
vedere social şi, în ultimă analiză, întemeiate pe proprietatea privată. Acest cod
consfinţea tocmai inviolabilitatea proprietăţii private, dreptul de a lăsa sau primi o
moştenire, ca şi autoritatea şefului de familie.“ 34
A fost nevoie de mai mult de un mileniu şi jumătate pentru a se reveni la
cuceririle democratice obţinute de plebeii romani.
Romanii au inaugurat o conducere dublă, rar întâlnită în epoca modernă:
adunarea populară alegea doi pretori, a căror nume se va schimba în consuli la
mijlocul secolului al V-lea, alegere ratificată de Senatul roman. Fiecare consul avea
drept de veto asupra deciziilor celuilalt. În perioada de declin a Republicii
conducerea va fi asigurată de trei consuli (triumvirat).
Societatea romană era împărţită în 193 de centurii, aparţinând celor cinci
clase cenzitare, după averea estimată de cenzori, funcţionari desemnaţi special
pentru a face recensământul averilor. Fiecare centurie este o unitate de vot, iar votul
începe cu centuria cea mai bogată şi se încheie odată cu obţinerea majorităţii. 35
În epoca modernă, după ce s-a revenit la sistemul de vot, s-a preferat la
început, un sistem asemănător cu votul censitar.
S-ar putea spune că ”plebea obţine practic egalitatea cu patricienii, care nu
conservă decât câteva privilegii simbolice, cum ar fi monopolul unor demnităţi
sacerdotale ori dreptul de a-şi trimite vitele la păscut pe păşunile publice.“ 36 Sunt
privilegii importante cele obţinute de plebei, dar societatea romană, nu era nici pe
departe o societate egalitară, ci a rămas ”censitară şi oligarhică, deoarece
magistraturile, senatul, îndeosebi consulatele au fost confiscate de ”nobilimea“
patricio-plebeiană. De fapt, în cadrul acestei nobilitas, plebeii bogaţi erau mai activi
şi mai influenţi. Numai în împrejurări excepţionale, ”oamenii noi“, cei care nu
numărau strămoşi, care să fi avut acces la magistraturi şi la consulat, au putut fi
aleşi consuli. Oricum, cele patru adunări populare (comiţiile curiate, tribute,
centuriate, mai târziu şi plebisciturile) nu diriguiau cu adevărat statul. Adevărata
forţă conducătoare a republicii romane a constituit-o senatul, devenit sfatul foştilor
magistraţi. Pentru că numai senatul avea controlul finanţelor publice, trezoreriei
34
Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, Societatea ”Adevărul“ SA, 1994, Volumul I (p. 42).
35
Rome Antique, http://fr.wikipedia.org/wiki/Rome_antique
36
Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, Societatea ”Adevărul“ SA, 1994, Volumul I (p. 42).
22
poporului roman. Magistraţii nu puteau întreprinde nimic, mai cu seamă o acţiune
militară, fără fondurile care le erau puse la dispoziţie doar de senat.“ 37
A fost nevoie de o lege pentru a autoriza căsătoriile între patricieni şi plebei,
iar accesul la demnităţi a devenit posibil pentru plebeii îmbogăţiţi; este o prefigurare
a dezvoltării ulterioare a popoarelor europene cu aristocraţia care a trebuit să
cedeze o parte din influenţa politică burgheziei care, spre deosebire de societatea
romană, a sfârşit prin a înlătura privilegiile aristocratice pentru a instaura
democraţia, ”acea formă de guvernământ unde fiecare primeşte ceea ce merită
majoritatea.“ după maxima lui Davidson.38
Republica s-a dovedit însă nepotrivită pentru a conduce un imperiu şi forma
de guvernare pe care Roma a oferit-o, începând cu anul 27 î. Hr. pentru o lungă
perioadă din istoria Europei a fost monarhia.
”Octavianus Augustus instituie o formă personală de conducere, Principatul,
care păstrează o vreme aparenţele republicane. În fond, împăratul îşi ia titulatura de
”princeps senatus“ (primul dintre senatori), ”princeps rei republicae“ ceea ce
înseamnă că el este singura autoritate în stat, titulatura sacră de Augustus, divi
filius, instituind cultul regal al cărui obiect devine. El este Imperator şi Pontifex
maximus şi exercită autoritatea religioasă ca preot şi divinitate. Puterea nu mai este
electivă, ci autoritară şi personală.
Puterea regală evoluează treptat de la situaţia unui cumul de funcţii
(comandant al armatei, tribun al poporului) la forme absolutiste (împărat zeificat)
de tipul Dominatului, din vremea lui Diocleţian când monarhia este absolută şi
divină.“39
37
Ibidem.
38
*** Legile lui Murphy, Editura Universal Dalsi, 1998 (p. 43).
39
Octavian Augustus, http://www.c-cultural.ro/biblioteca.
23
CAPITOLUL III
ISTORIA MODERNĂ EUROPEI
”I believe it was God's will that we should come back,

so that men might know the things that are in the world,
since, as we have said in the first chapter of this book,
no other man, Christian or Saracen, Mongol or pagan,
has explored so much of the world as Messer Marco,
son of Messer Niccolo Polo, great and noble citizen of the city of Venice." 40
O istorie a ideii de Europa nu poate fi completă dacă nu se face referire la

Imperiul Roman.
Un eveniment extrem de important care ţine de receptivitatea romanilor în
privinţa tuturor aspectelor vieţii, inclusiv al vieţi religioase, este trecerea romanilor
la credinţa creştină. ”Iar în Cezareea era un bărbat cu numele de Corneliu, sutaş,
din cohorta care se chema Italica. Cucernic şi temător de Dumnezeu, cu toată casă
lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga la Dumnezeu totdeauna. Şi a
văzut în vedenie, lămurit, pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu,
intrând la el şi zicând: Corneliu!“. 41 Se întâmpla aceasta după învierea lui Hristos,
iar ”Simion, cel care se numeşte Petru“ a primit harul de a boteza cu Sfântul Duh.
”Aşadar, şi păgânilor le-a dat Dumnezeu pocăinţa spre viaţă“. 42
Religia monoteistă s-a impus cu dificultate, iar persecuţiile religioase
împotriva creştinilor au dat calendarului creştin martirii celebraţi şi astăzi.
Creştinismul a însemnat pentru Europa unitatea de credinţă pe care Proiectul
Constituţiei Europene nu o menţionează, fapt contestat vehement în unele medii
europene, acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu a fost ratificată
Constituţia.
”Cellarius delimitează începutul Evului Mediu cu domnia lui Constantin cel
Mare (306-337), primul împărat roman care şi-a avut reşedinţa în Byzantion /
Constantinopol. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol şi transformarea,
40
”Cred că a fost dorinţa lui Dumnezeu faptul că ne-am întors, astfel încât oamenii să cunoască lucrurile care se
întâmplă în lume, din moment ce, după cum am spus în primul capitol al cărţii, nici un alt om, creştin sau
sarazin, mongol sau păgân, nu a explorat atât de mult din lume cum a făcut-o Messer Marco, fiu al lui Messer
Niccolo Polo, mare şi nobil cetăţean al oraşului Veneţia.“ citat în: Marco Polo
http://www.silk-road.com/artl/marcopolo.shtml
41
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1988 (Fapte 10, 1-3, pp. 1248-1249).
42
Ibidem (Fapte 11, 18, p. 1251).
24
încetul cu încetul, a Imperiului Roman într-unul bizantin constituie într-adevăr un
capitol important al începuturilor Evului Mediu. [...]
Unele legende, care au circulat mai târziu, afirmă că însăşi mutarea capitalei
la Constantinopol ar fi avut semnificaţii mult mai adânci decât căutarea unui loc mai
prielnic şi mai uşor de apărat.
În Constantinopol, oraşul apostolilor, Constantin nu ar mai fi dorit să fie
împărat roman, ci principe al creştinătăţii iar plecarea din Roma ar fi avut simbol de
rupere a legăturilor cu trecutul şi cu zeităţile păgâne ale căror temple dominau
cetatea eternă.
Cert este că, din punct de vedere politic, vechea capitală Roma, pierduse orice
rol şi semnificaţie, din ea rămânând doar urmele fostei glorii, iar dacă barbarii se
străduiau să ajungă la Roma, o făceau doar în virtutea unor tradiţii de mult depăşite
de realităţi, în virtutea legendelor despre oraşul de aur şi despre nenumăratele şi
neasemuitele comori ce s-ar afla acolo. În realitate, Roma nu a rămas capitală nici
măcar pentru părţile apusene ale imperiului târziu, când noua reşedinţă a acestor
teritorii se va stabili la Ravena.“43
Constantin cel Mare a primit botezul creştin de la episcopul Eusebius abia pe
patul de moarte, dar el a adus glorie Bizanţului, pentru că a decis să mute capitala
Imperiului Roman reunificat de el în ”Noua Romă“, ce căpătat numele lui,
Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin.44
Roma a redevenit importantă odată cu avântul religiei catolice, care a divizat
Europa între estul ortodox şi Vestul catolic, după ce imperiul fusese împărţit la
început de Diocleţian fostul soldat devenit împărat, care l-a numit în anul 286 d. Hr.
pe tovarăşul său de arme, Maximian pentru a apăra provinciile occidentale atacate
permanent de popoare migratoare germanice. Împărţirea care viza menţinerea
imperiului roman a însemnat, până la urmă scindarea lui, dar visul de a reface
imperiul a rămas mereu viu în planurile conducătorilor europeni.
Folosindu-se de această idee pentru a justifica expansiunea teritorială,
Imperiul Roman de Răsărit, Carol cel Mare, principii germani, Napoleon, Hitler, au
afirmat că urmăresc reînvierea fostului mare imperiu.
, Zeno-Karl PINTER, Ioan Marian ŢIPLIC, Declinul lumii antice în: http://arheologie.ulbsibiu.ro.
43
44
Diocleţian, http://ro.wikipedia.org.
25
Ce nu au reuşit ei pe calea armelor, a înfăptuit Uniunea Europeană prin
integrare paşnică şi fără a pretinde că doreşte refacerea unui imperiu.
Istoria divizării Europei sub presiunea triburilor germanice face ca
trăsăturile specifice ale relaţiilor feudale să ia ”în Europa apuseană trăsături
caracteristice, rezultate din îmbinarea structurilor sociale şi a instituţiilor lumii
romane şi ale celor germane“.45
După ce ”împăratul Teodosius (379-395), numit „cel Mare”, mai mult din
motive religioase decât politice, reuşeşte, mai degrabă din întâmplare şi pentru scurt
timp să stăpânească întregul imperiu, se ajunge ca, la moartea sa, imperiul să fie
definitiv împărţit între fii săi.
Fiul mai vârstnic, Arcadius (396-408) moşteneşte partea de răsărit mai bogată
şi cu capitala Constantinopol, pe când fiul mezin, Honorius (395-423) trebuie să se
mulţumească cu părţile apusene, unde - fapt semnificativ - nu rezidează la Roma, ci
mai întâi la Mediolanum (Milano) şi, din anul 404, la Ravena.
Relaţia de fraternitate a celor doi împăraţi trebuia să reprezinte în continuare
o garanţie a păstrării unităţii şi a conducerii coerente a imperiului, dar tinereţea
celor doi şi nu în ultimul rând ambiţiile unor sfetnici au dus la distanţarea celor două
părţi, chiar şi la conflicte de graniţă, cu rezultatul inevitabil al evoluţiei părţilor
răsăritene spre un Imperiu Bizantin în timp ce Imperiul Apusean se va sfărâma sub
tăvălugul migraţiei popoarelor.“46
”În ciuda acumulării de contraste între cele două lumi, în primele secole
medievale, pe plan teoretic, Occidentul încă mai făcea parte din Imperium
Romanum, continuat de împăraţii din Constantinopol.
Prin toate mijloacele, aceştia au cultivat ideea menţinerii vechii unităţi
romane. Mai întâi în plan diplomatic, unde ideea era întreţinută de practica
acordării de subsidii şi, mai cu seamă de titluri, demnităţi şi insigne de inspiraţie
romană noilor state occidentale, care erau astfel incorporate ierarhiei aulice
bizantine. Mai apoi, pe cale economică, prin supremaţia deţinută de oamenii de
afaceri orientali în bazinul Mediteranei şi mai departe, la nord de Alpi, în Galia,
unde moneda bizantină deţinea rolul de etalon univesal.“ 47.
45
Radu MANOLESCU, Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa Apuseană, partea I: Secolele V-XV, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1993 (p. 7).
46
Zeno-Karl PINTER, Ioan Marian ŢIPLIC, Declinul lumii antice, http://arheologie.ulbsibiu.ro.
47
26
Roma cucerită de Odoacru (28 august 476) a recunoscut, un timp, supremaţia
bizantină, iar sub domnia lui Iustinian I (518-527) Marea Mediterană a redevenit o
mare interioară a imperiului, aşa cum era şi pe vremea romanilor, acea mare
nostrum. Greco-romanii din imperiul bizantin şi-au regăsit vechii duşmani şi au
reuşit să îşi extindă dominaţia, în detrimentul persanilor, ”asupra Armeniei,
Mesopozamiei bizantine, Siriei, Palestinei şi Egiptului, marcând astfel ruinarea
puterii persane; dar, la puţină vreme, în 633, arabii au început campaniile împotriva
stăpânirilor bizantine: pierderea Damascului (635), ocuparea Siriei (636), a
Ierusalimului (637), a Mesopotamiei bizantine (639) şi a Egiptului (640-642)“ 48 i-au
obligat pe bizantini la o politică defensivă.
Visul unei unităţi europene sub hegemonia bizantină a fost astfel zădărnicit de
expansiunea islamică. Arabii au pătruns şi în Europa occidentală cucerind peninsula
iberică.
Ascensiunea Islamului a fost însă benefică pentru lumea mai puţin evoluată a
occidentului european.
Carol cel Mare este consacrat la Roma drept primul campion al Bisericii
Catolice, în anul 774. ”Încoronarea lui ca succesor al lui Constantin, a avut loc cu
douăzeci şi şase de ani mai târziu.“49, în noaptea de Crăciun a anului 800, slujba fiind
oficiată de Papa Leon al III-lea.
Astfel au început divergenţele dintre Roma şi biserica din Constantinopol, iar
despărţirea oficială a celor două religii s-a înfăptuit prin Marea Schismă din anul
1054. După mai multe eşecuri pe plan militar, occidentalii au preluat controlul
asupra Italiei cu ajutorul normanzilor.
Imperiul bizantin s-a regăsit în situaţia dificilă de a fi înconjurat de duşmani
puternici, arabi (apoi turci), slavi şi Occidentali.
Prima mare ameninţare a venit de la arabi. Basileii au reuşit să respingă două
atacuri purtate de arabi sub zidurile Constantinopolului şi contraofensiva ar fi
condus la supunerea Islamului dacă arabii nu ar fi fost salvaţi de hoardele
turcomane trecute la islamism.
Cu o mare abilitate diplomatică însă, la mijlocul secolului al XI-lea
Constantin al IX-lea a obţinut din partea califului abbasid ”protectoratul asupra
48
Marcel D. POPA, Horia C. MATEI, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Editura Politică, Bucureşti,
1988 (p. 443).
49
The Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org.
27
creştinilor din lumea arabă şi asupra Locurilor Sfinte, cu care prilej împăratul
bizantin a refăcut bisericile creştine din Ierusalim“. 50
Occidentalii au supus şi ei asediului imperiul bizantin, devenit inamicul
catolicismului. Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia
au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea şi al XII-lea.
În Balcani bulgarii au purtat numeroase lupte cu bizantinii, care şi-au găsit
un aliat în noul stat vareg din Kiev. Lumea slavă trecută la ortodoxism a continuat
până în prezent disputa, Uniunea Europeană constituindu-se şi ca o alianţă împotriva
marii puteri a Rusiei ortodoxe.
”Imperiul a trebuit să facă faţa nu numai inamicilor mai vechi: Sfântul
Imperiu Roman şi Califatul Abbasid, dar şi unora mai noi. Normanzii au încheiat
expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a
bizantinilor de a trimite întăriri în zonă şi datorită atacurilor turcilor selgiucizi în
Asia Mică, principala zonă de recrutare a soldaţilor pentru armata imperială. După
surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduşi de împăratul Romanus al IV-lea
de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert din 1071,
cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută.“51
Supravieţuirea pe o perioadă îndelungată a imperiului, în condiţiile în care el
a fost supus unor atacuri neîntrerupte, s-a datorat abilităţii politice a bizantinilor.
Alexis Comnen a reuşit să formeze o alianţă cu Occidentul, trezind interesul
aventurierilor creştini prin propunerea de a recuceri Ierusalimul, care era un
pretext nobil pentru o expediţie de jaf materializată în prima cruciadă. El a pornit
însă dezastrul pentru imperiul bizantin, deoarece următoarele cruciade nu au mai
fost profitabile imperiului, dimpotrivă, după ce Frederic de Barbarossa a încercat să
cucerească Bizanţul în cea de-a treia cruciadă, în cea de a patra, desfăşurată între
1202 -1204, ţinta a fost deturnată de către veneţieni, de la cucerirea Egiptului la
cucerirea oraşului Constantinopolul. Aceasta a fost o grea lovitură pentru imperiul
bizantin, devastat de cruciaţi, dar nu lovitura decisivă.
Dinastia Comnenius ar fi putut prelungi durata imperiului bizantin, însă
aceeaşi abilitate politică a fost aplicată şi la politica internă, cu consecinţe nefaste
pentru evoluţia Imperiului. ”Trei împăraţi ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga
50
51
Imperiul bizantin, http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Bizantin.
28
turcii depăşiţi numeric, însă nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva,
deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai
mare măsură cu aristocraţii latifundiari, ceea ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe
termen lung ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în
interesul familiei Comnen.“52
”În secolele XIII-XV, sub presiunea crescîndă a islamului, care ameninţa din
ce în ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au făcut unele încercări de unire între
Constantinopol şi Roma, deoarece papa impunea, ca primă condiţie pentru a se
primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importantă încercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-
Florenţa, din 1438-1439, unde răsăritenii au fost nevoiţi să accepte cele "patru
puncte florentine" (1. Papa este capul întregii Biserici; 2. Săvîrşirea Sfintei
împărtăşanii se face şi cu pîine nedospită (azimă); 3. Duhul Sfînt purcede de la Tatăl
şi de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriu - în afară de rai şi iad mai există un loc
curăţitor). Dar, deşi din cauza presiunilor politice, majoritatea participanţilor au
semnat un act de unire, Biserica Ortodoxă nu l-a recunoscut niciodată.“ 53
Turcii otomani conduşi de Mehmet al II-lea vor cuceri Constantinopolul în
anul 1453 şi în felul acesta a fost închisă pentru totdeauna calea europenilor către
Asia. Dacă aderarea Turciei la Uniunea Europeană se va înfăptui, am putea spune că
visul reunificării Imperiului Roman de Răsărit şi al Imperiului Roman de Apus s-a
realizat, în sfârşit.
Imperiul Roman de Apus a reînviat la adăpostul oferit de imperiul bizantin,
care a oprit accesul arabilor şi al turcilor în Europa. Importanţa imperiului bizantin
este, de asemenea, extrem de mare pentru fenomenul ieşirii Occidentului din
întunecatul Ev Mediu, Renaşterea.54
Este util să rememorăm câteva aspecte legate de importanţa Imperiului
Bizantin. El ”a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară
şi puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor
devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creştine vest-europene
erau profund instabile şi incapabile să facă faţa unor provocări militare majore.
52
53
Despre catolicism, http://www.sihastru.net.
54
”De fapt, Evul Mediu este în mod tradiţional delimitat în timp de căderea Romei în 476 şi căderea
Constantinopolului în 1453.“ Imperiul bizantin, http://ro.wikipedia.org /wiki/ Imperiul _Bizantin.
29
Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi şi,
pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii
islamice şi celei renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi
greci care au fugit în vest după căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe.
Influenţa teologică asupra vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas,
a fost profundă.
În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel
mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru
toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului în 1453 a închis ruta
terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a
determinat o schimbare rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a
dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.“55
De aici începe perioada glorioasă în care Europa a reuşit să îşi impună
dominaţia asupra întregii lumi.
Totuşi, trebuie, mai întâi, să vorbim despre popoarele din Europa
Occidentală, despre care am dat informaţii doar tangenţial, preocupaţi cum am fost
să demonstrăm influenţa Orientului asupra lor.
”Locul de origine a celui mai vechi dintre popoarele germanice - constituit din
fuziunea populaţiei neolitice locale cu elemente etnice indo-europene - se situează în
zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda şi teritoriul Germaniei Septentrionale,
cuprins între gurile fluviilor Weser şi Oder, având la bază fuziunea dintre
populaţiile finice descendente ale vechii culturi Grand Marais 56 şi ale populaţiilor
neolitice venite din câmpiile dunărene, reprezentante ale culturii ceramicii lineare 57.
În timpul primei jumătăţi a mileniului II a. Ch., germanicii sunt încă în epoca
bronzului şi cunosc un oarecare declin datorat avântului celtic, rupturii relaţiilor cu
Orientul şi unei progresive deteriorări a climei, deteriorare ce se continuă până în
secolul al VI-lea p. Ch., determinând apariţia pe ţărmurile baltice a numeroase
popoare, zona fiind numită de Jordanes ca ”fabrică de popoare“.
55
56
Cultura Grand Marais = cultură arheologică paleolitică specifică Europei nordice.
57
Cultura ceramicii lineare = cultură arheologică specifică neoliticului, care acoperă o vastă arie între Marea
Neagră şi Oceanul Atlantic.
30
La începutul mileniului I d. Hr. germanii ajunseseră până la Vistula în est,
până la Rin în vest, în sud atinseseră linia Dunării superioare (dincolo de care
expansiunea lor era blocată de romani), iar la nord ocupau aproape jumătate din
Peninsula Scandinavă.
Numele de germani, care era al unui singur grup de populaţii 58, denumire
dată de romani germanilor occidentali, nu a fost adoptat de germanii înşişi ca o
denumire generică, chiar dacă ei aveau o oarecare omogenitate culturală şi
religioasă, datorată în principal limbii şi credinţelor comune.
Această omogenitate s-a păstrat şi în perioada migraţiei lor, când cele trei
grupuri s-au diversificat în mai multe triburi sau confederaţii de triburi: germanii
de nord (ingveonii) au dat naştere popoarelor medievale ale danezilor, suedezilor şi
norvegienilor, germanii de răsărit (herminonii) au constituit grupul tribal al goţilor
(stăpânind regiunea Vistulei timp de aproape 1300 de ani - cca. 800 a. Ch. - 500 p.
Ch.), alte triburi fiind herulii, rugii, schirii, aşezaţi pe cursul inferior al Oderului,
burgunzii şi vandalii pe cursul său mijlociu, gepizii, între Oder şi Vistula, iar
germanii de vest (istveonii) s-au împărţit în mai multe ramuri, dintre care triburile
saxonilor şi anglilor au trecut marea fondând, în Britania, un regat nou, alte ramuri
germanice fiind cele ale francilor, aşezaţi pe cursul superior al Rinului, frizii, în
Olanda, iuţii, în Peninsula Iutlanda, longobarzii, între cursurile inferioare ale
Weserului şi Elbei, suabii, între Elba şi Oder şi marcomanii în Boemia.
În ajunul marilor invazii situaţia acestor triburi era următoarea: la est, din
actuala Ucraină până în Dacia, se întindeau goţii, împărţiţi, de o parte şi de alta a
Niprului, în ostrogoţi (goţi "strălucitori") şi vizigoţi (goţii "înţelepţi"). Aceştia sunt
cei mai bine organizaţi şi cei mai periculoşi inamici ai Romei. În câmpia ungară,
gepizii ("cei înceţi") se învecinează cu vandalii hasdingi, în Silezia, vandalii silingi
i-au împins pe marcomani în Bavaria, burgunzii ocupă valea râului Main şi fac
presiuni în spatele alamanilor.
Aceştia, apăruţi în urma regrupării diverselor neamuri ale germanicilor
occidentali (alle Männer) sub influenţă orientală, forţează armatele romane să
evacueze Câmpurile Decumate59 şi pătrund între limesul renan şi cel dunărean. Pe
58
Numele de Germania ar fi nou şi dat de puţin timp; un trib germanic - de pe teritoriul Belgiei actuale, tungrii -,
s-ar fi chemat atunci germani; numele acesta însă, numai al unei seminţii, nu al neamului întreg, s-a răspândit
încetul cu încetul (Tacitus, Germania, II, 3).
59
Agri decumati = teritoriul dintre malul drept al Rinului şi Dunăre, anexat Imperiului Roman în secolul I p. Ch,
sub dinastia flaviană.
31
Rin apar francii ("oamenii liberi"), care au absorbit vechile triburi occidentale ale
sicambrilor, chamavilor, bructerilor, chattilor. Ei se împart în două grupuri: de la
Bonn la Köln, francii numiţi în secolul al VII-lea ripuari, între Rin şi Escaut, francii
salieni, care îşi trag numele de la fluviul Yssel.
Pe ţărmurile Mării Nordului, alungate începând cu secolul al III-lea de
ridicarea nivelului mării, se pun în mişcare o serie de popoare de marinari şi de
"piraţi": iuţii şi anglii din Danemarca, saxonii dintre gurile Elbei şi Weserului,
frizonii din Groeningen şi Frizia şi mai la est, dintre Elba şi Oder, micul popor al
longobarzilor.“60
Triburile germanice dau numele majorităţii ţărilor şi regiunilor din Europa
Apuseană: francii, anglii, saxonii, alamanii (Allemagne, numele dat de francezi
Germaniei), belgii, helveţii, normanzii...
În toate regiunile colonizate de germani în vestul Europei existau alte popoare
indoeuropene cunoscute sub denumirea generică de celţi, stabilite în aceste regiuni
din protoistorie. Romanii îi numeau gali 61 pe aceşti războinici blonzi 62 care au asediat
timp de şapte luni Roma şi au acceptat să ridice asediul în schimbul a o mie de livre
de aur. Conducătorul celţilor, Brennus, ne-a lăsat o expresie ce a făcut istorie; atunci
când celţii au fost acuzaţi că folosesc greutăţi falsificate, el pus sabia în taler şi a
rostit: Vae victis.
Al treilea grup de popoare, tot de origine indoeuropeană, bine reprezentate în
Europa Centrală şi de Est, este cel al slavilor, ai căror urmaşi au format mai mult de
cincisprezece state europene.
”Slavii au apărut în Europa târziu, după secolul al V-lea d. Hr. Iar, după
menţiunile romanilor, locuiau în regiunea Ucrainei, Belarusului, Poloniei şi ţărilor
baltice. Era un popor de agricultori şi păstori. Istoricul roman Tacit menţionează
prezenţa veneţilor, foarte probabil slavi, într-o regiune între lumea germanică
sedentară şi teritoriile sarmaţilor. Un val important de migratori de origine
germanică s-au aliat cu populaţii precum sciţi şi Sarmaţi din nordul Mării Negre,
60
Zeno-Karl PINTER, Ioan Marian ŢIPLIC în: Declinul lumii antice, http://arheologie.ulbsibiu.ro.
61
”Galia toată este împărţită în trei, dintre care pe una o locuiesc belgii, pe a doua aquitanii, iar pe a treia cei care
îşi spun celţi şi pe care noi îi numim gali.“ (Caesar, De bello Gallico, I, 1, 1). Citat în: Cezar Bălăşoiu, Moduri de
expunere în retorica latină, http://www.unibuc.ro/eBooks/ filologie /balas.
62
”Sunt de statură foarte înaltă, cu muşchi proeminenţi sub pielea foarte albă. Părul lor este blond, dar nu natural:
ei îl deschid la culoare spălându-l cu lămâie şi pieptenându-l peste cap.“ (Diodor din Sicilia, Istoria. în: Who
Were the Celts?, http://www.ibiblio.org/gaelic/celts.html.
32
daci, geţi şi carpi din Dunărea inferioară şi veneţi din Dniepr. Ei au format o
federaţie de barbari cunoscută sub numele de goţi.“ 63
Veneţii din nord nu au intrat în această federaţie, şi au profitat de trecerea
hunilor pentru a ocupa zone întinse părăsite de populaţiile ce se stabiliseră în stepa
Ucrainei, la sud de Dunăre, până în bazinul Elbei.
În scrierile bizantine apare numele de slavi, aceştia fiind vecini foarte
incomozi, pentru că, aliaţi cu avarii, ajung să devasteze regiuni ale imperiului
bizantin şi chiar să asedieze Constantinopolul, în anul 626. După asediul nereuşit,
slavii se revoltă şi se eliberează de sub sclavia (termen provenit din numele lor) la
care îi supuseseră avarii, rămânând singurii stăpâni în zonele balcanice.
Pe lângă croaţi sau serbi, după invazia unui popor de origine turcă, bulgarii,
într-o regiune în care se afla o confederaţie de şapte triburi slave s-au constituit două
mari state slave, Bulgaria şi Macedonia, intrate, după ce au fost creştinate de
bizantini, în familia ortodoxismului.
”Slavii occidentali, după secolul al VII-lea, au suferit schimbări culturale
foarte importante. Apar locuiţe fortificate în mare număr în Polonia, Boemia,
Moravia şi în Germania.“64
Slavii Orientali s-au stabilit pe teritorii imense între Rusia europeană şi
Scandinavia. Din contactul slavilor cu scandinavii şi cu finii a luat naştere poporul
rus, ai cărui primi conducători au fost scandinavi slavizaţi. 65
Slavii au fost divizaţi şi de Marea Schismă. Ei ”au fost în centru intensei
rivalităţi între catolicismul roman şi ortodoxia orientală. Catolicismul şi cultura
occidentală au triumfat la polonezi, slovaci şi cehi. Mai târziu, cehii au fost
considerabil influenţaţi de Reformă şi, pentru acest motiv, ei sunt astăzi singurul
popor slav având o importantă minoritate protestantă. În Balcani, slovenii şi croaţii
au trecut la catolicismul roman şi au căzut în sfera de influenţă a civilizaţiei Europei
centrale.
Serbii, macedoneenii bulgarii şi o mare parte a slavilor orientali (beloruşi,
ruşi, ucraineeni), s-au raliat la biserica ortodoxă, adoptând numeroase aspecte ale
63
Michel KAZANSKI, Les Slaves, des origines aux premières principautés, în: http://www.clio.fr/
BIBLIOTHEQUE /les_slaves_des_origines_aux_premieres_principautes.asp.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
33
culturii bizantine, printre acestea fiind şi adaptarea alfabetului grec: alfabetul
chirilic.“66
În ciuda diversităţii etnice a popoarelor europene, există zone întinse
dominate de populaţii germanice sau slave. Legătura cu imperiul roman este
prezentă, în mod neaşteptat, chiar şi în zone în care nu a existat o dominaţie romană.
Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi Sfântul Imperiu Roman de
Naţiune Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile
romane chiar şi în perioada modernă.
Nostalgia după reunificarea imperiului roman a fost o constantă în întreaga
Europă.
Formarea şi dezvoltarea statelor din Europa de Vest a fost favorizată de
protecţia împotriva asaltului popoarelor migratoare oferită de imperiul bizantin şi
de statele slave. Singurul contact direct al europenilor a fost cu arabii, care au rămas
în Spania mai bine de şapte sute de ani.
”În anul 711 Tarik Ibn Ziad, în fruntea a şapte mii de oameni, (şase mii şapte
sute de negri şi trei sute de arabi) invadează Spania. [...] În anul 729, o parte a
Franţei (Chalon-sur-Saône, Lyon) este înglobată în imperiu.“ 67 Odată cu arabii, o
naţiune extrem de importantă în Europa şi în lume îşi face apariţia ca intermediar
între arabi şi europeni. ”În fapt, condiţiile de viaţă erau atât de bune în Spania, încât
jumătate din populaţia evreiască, în zilele noastre încă, este numită seferadă, adică,
”spaniolă“, cealaltă jumătate fiind achkenaze, adică ”germană“. [...] Evreii au servit
de intermediari între lumile creştină şi musulmană, care erau angajate în acea epocă
într-o rivalitate tranşantă şi nu comunicau în mod direct una cu cealaltă. Astfel,
evreii angajaţi în negoţ au parcurs Orientul extrem, Orientul mijlociu şi Europa.” 68
Evreii au tradus pentru arabi operele scrise de greci şi de latini, şi pentru
europeni operele arabilor. Prezenţa arabilor în Europa a facilitat participarea
europenilor la cruciade. Ce a urmat, înfiinţarea ordinului Cavalerilor Templieri, cu
tot ce implică aceasta, contactul direct cu spiritualitatea arabă, căutarea chivotului
legii şi a sfântului Graal, rozacruceni şi ezoterism, alchimie etc., ar fi o direcţie de
cercetare promiţătoare; nu este însă cea dorită de noi, pentru că ajunge repede pe
66
Familles slaves, http://aleph2at.free.fr.
67
Les Maures, http://www.shenoc.com/les%20maures.htm
68
Iudaisme. Histoire, http://www.lamed.fr.
34
terenul alunecos al conjecturilor, cum ar fi periculoasa tentativă de a lua în
considerare un complot mason în înfiinţarea Uniunii Europene.
O ”Mică Renaştere“ a urmat contactului europenilor, încă primitivi, cu
civilizaţia rafinată a cuceritorilor arabi. Războaiele şi cuceririle au fost breşele prin
care a fost catalizată schimbarea în Europa şi în lume, iar consecinţele lor sunt
impresionante. ”Oraşele s-au născut, probabil, ca urmare a cererii manifestate de
lumea musulmană care reclama pentru imensele sale clientele urbane din Damasc,
Tunis, Bagdad, Cordoba, materiile prime ale Occidentului barbar, lemn, săbii,
blănuri, sclavi. [...] După secolul al XII-lea, prin mişcarea comunală, oraşele încep să
zdruncine structurile politice şi în ele se manifestă revoluţia culturală şi
intelectuală“.69
Oraşele, eliberate de sub dependenţa seniorială şi de sub autoritatea
monahală au trecut la organizarea corporativă prefigurând prin bresle organizarea
statală modernă, cu atribuţii politice, militare, dar mai ales cu cotizaţiile
meşteşugarilor ”stabilite pentru «lada breslei», în vederea constituirii unui fond
comun de asistenţă socială, din care erau acordate ajutoare breslaşilor şi familiilor
acestora în cazuri bine stabilite, ca boală, deces, etc.“ 70
Dacă în bazinul Mării Mediterane competiţia acerbă dintre cetăţile italiene a
sfârşit adeseori prin a genera conflicte armate, o dată importantă pentru
prefigurarea unei uniuni europene este 1356, când oraşele germane ”s-au unit într-o
largă asociaţie comercială numită «Hansa germană».
În anul 1280, oraşele Lübeck şi Visby s-au unit pentru a permite comerţul pe
rutele comerciale înspre Gotland (Suedia) şi Novgorod (Rusia). După doi ani Riga li
s-a alăturat, devenind primul oraş hanseatic din Livonia. 71 Tallin a fost următorul
oraş livonian.72
Unul câte unul, oraşele din Livonia s-au alăturat Ligii Hanseatice. ”În anul
1284 a fost înfiinţată o Dietă, însă nu a început să se întâlnească în mod regulat decât
după 1356. Dieta avea drept îndeletnicire negocierile cu oraşele străine, ratificarea
acordurilor comerciale sau a privilegiilor, comerţul şi blocadele comerciale,
69
Jacques LE GOFF, Intelectualii şi Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994. (p. 24)
70
71
Regiune din estul Mării Baltice, organizată în Confederaţia Livoniană în perioada 1228 – 1560. În anul 1419 a
fost formată o Dietă (Landtag) cu sediu în oraşul Walk. Livonia, http://en.wikipedia.org/wiki/Livonia)
72
Hanseatic League, http://www.lycos.com/info/hanseatic-league.html
35
problemele financiare, problemele militare, includerea şi excluderea de oraşe
membre, conflicte între membri, conflicte cu nobilimea feudală şi politica
competiţiei.73
Hansa pare astfel a fi o organizaţie de integrare, cu care Uniunea Europeană
are numeroase similitudini, pornind de la primordialitatea aspectului economic.
Meticulozitatea birocratică a Hansei a cuprins şi organizarea în oraşe; meşteşugarii
se grupează în ghilde, iar în unele oraşe apar organizaţii asemănătoare cu
sindicatele, ”Marea Ghildă“ în care se puteau înscrie ”mai multe feluri de meseriaşi
şi care funcţiona ca o organizaţie-umbrelă pentru ghildele mai mici. Aceste ghilde au
ajutat la creşterea valorii sociale a muncii, au asigurat educaţia meseriaşilor, au
asigurat calitatea produselor şi au consolidat diversele vânzări.“ 74
Hansa, organizaţie suprastatală, a stabilit pe termen lung relaţii de afaceri
între comercianţi din oraşe aparţinând astăzi ţărilor baltice, Rusiei, Germaniei,
Poloniei, Danemarcei, Suediei. Influenţa ei a scăzut prin apariţia în zonă a unei alte
confederaţii, Uniunea Nordică şi a negustorilor olandezi.
Comerţul în zona mării Baltice a continuat, dar au apărut porturi importante
pe coastele europene ale Oceanului Atlantic, deoarece, după cucerirea
Constantinopolului, a început pentru Europa epoca marilor descoperiri geografice.
Explicaţia stă în închiderea de către turci a drumului mătăsii, rută comercială prin
care ajungeau în Europa mărfuri din China şi din India, încă din Antichitate.
În faza lor de apogeu, bizatinii reuşiseră să cucerească o parte dintre
teritoriile asiatice şi restabiliseră legătura cu marea rută comercială prin care intrau
în Europa, printre altele, preţuitele mirodenii indiene. Odată închis drumul mătăsii,
europenii vor încerca să găsească pe mare drumul spre India, pentru că pe uscat le
era imposibil să străbată teritoriile stăpânite de arabi sau de turci.
Portughezii, ca şi olandezii, au preferat calea mai lungă a ocolirii Africii
pentru a ajunge în India (Diaz în anul 1487 sau Vasco da Gama în anul 1498).
Cristofor Columb descoperă drumul spre America (1492) încercând să
ocolească globul pământesc pentru a ajunge mai rapid în India, englezii, prin Cabot
descoperă Newfoundland, în anul 1497, portughezul Cabral ajunge în Brazilia
încercând să găsească vânturi mai prielnice pentru a naviga spre Africa, francezul
73
Hansa, http://depts.washington.edu/baltic/papers/hansa.html
74
Ibidem.
36
Français-Jacques Cartier ajunge în Canada (1534), nu înainte ca expediţia condusă
de Magellan să facă înconjurul lumii (1519-1522).
Fundamentul teoretic al expediţiilor a venit din Antichitate, prin filieră arabă
şi are legătură cu prezenţa grecilor în Egipt, cu Biblioteca din Alexandria şi cu un
mare matematician, filosof, poet, Eratostene, cel care a făcut deducţia că pământul
este rotund.75
Savanţii europeni de la începutul Renaşterii au fost foarte entuziasmaţi de
lucrările lui Ptolemeu76, a cărui concepţie geocentrică a fost folosită în astronomie
până când a fost redescoperită ”idea unui univers heliocentric, expusă în lucrările lui
Aristarchos din Samos şi Seleukos din Seleukia, care abia 1300 de ani mai târziu
avea să fie recunoscută prin contribuţiile lui Nicolai Copernic, Johannes Kepler şi
Galileo Galilei.“77 Concepţia lui Ptolemeu a Pământului ca centru fix al universului şi
a traiectoriei circulare a planetelor în jurul lui a avut o existenţă atât de îndelungată
deoarece a fost pe placul Bisericii, iar cei care au încercat să o contrazică au riscat să
fie pedepsiţi pentru erezie.
Pentru istoria marilor descoperiri geografice importantă ”este lucrarea sa
«Geographia», în care Ptolemeu foloseşte o reţea asemănătoare paralelelor şi
meridianelor, care a servit multe secole în orientarea pe hărţi.“ 78
Marco Polo, veneţianul plecat spre Catay, pe ”drumul mătăsii“ le-a înflăcărat
imaginaţia europenilor cu al său ”best seller“ în care vorbea despre minunile Chinei,
ale Indiei sau Africii.
Folosind proiecţia cartografică sugerată de atlasele lui Ptolemeu, savanţii
europeni au făcut deducţia că drumul peste Oceanul Atlantic înspre India este cu
mult mai scurt decât cel din jurul Africii. S-au înşelat, dar câştigul a fost înmiit
pentru europeni.
75
Savantul grec, directorul Bibliotecii din Alexandria, a observat că, dacă se afla în Syena (Assuan) la ora
amiezii, apa din puţuri era luminată, deoarece razele solare cădeau perpendicular pe suprafaţa pământului. La
exact aceeaşi oră, în Alexandria, clădirile aveau o umbră de 7 0. El a concluzionat că pământul este rotund şi a
măsurat distanţa dintre cele două oraşe, după care, ştiind că între cele două oraşe este o diferenţă de 7 0, a calculat
circumferinţa pământului şi a ajuns la o valoare foarte apropiată de cea reală. Methode Historique d’Erathostene,
http://worldserver13.oleane.com/colser34/matieres/physique/eratosthene/historique.html.
76
”Marele Tratat“, lucrare de astronomie a astronomului, matematicianului şi geografului grec, a fost cunoscută
în Europa prin intermediul unei traduceri arabe, ca şi multe alte lucrări ale antichităţii greceşti. Erathostene
aujourd’hui, http://www.univ-orleans.fr/irem/erathosthene.htm
77
Ptolemeu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ptolemeu.
78
Ibidem.
37
”Asigurând desfăşurarea comerţului transoceanic a Europei cu Africa, Asia şi
America, Oceanul Atlantic a ajuns axa comercială a lumii, iar ţările situate pe
ţărmurile sale europene, inclusiv pe litoralul Mării Nordului - Portugalia, Spania,
Anglia, Olanda, Franţa - au devenit principalele puteri comerciale şi maritime ale
lumii.
Deşi în secolele XVI - XVII comerţul din Marea Mediterană şi din Marea
Baltică a continuat să fie activ sau chiar să se lărgească, ca urmare a intensificării
pătrunderii în ambele mări, alături de negustorii vechilor puteri maritime a
negustorilor englezi şi olandezi, activitatea navală şi comercială atlantică a ajuns să
deţină o pondere crescândă în comerţul mondial, astfel încât a avut loc nu atât un
declin al comerţului mediteranean şi baltic, cât o depăşire a lui de către cel din
Oceanul Atlantic şi din Marea Nordului.“79
Acesta a fost apogeul dominaţiei europene în lume. «În 1492, când Columb a
pus piciorul în Lumea Nouă, europenii stăpâneau doar 9% din glob. În 1801,
dominau o treime. În 1880, două treimi. Iar în 1935, europenii controlau din punct
de vedere politic 85% din uscat şi 70% din populaţia pământului.» 80
Începe perioada de afirmare a Europei ca primă forţă economică şi militară
mondială. Filosofia, arta, ştiinţele fac din locuitorii puterilor maritime ale Europei
subiecte ale unei dezvoltări fără precedent.
Europenii rămân, ca de obicei, proprii lor duşmani; îşi crează state naţionale
pentru a continua lupta lor interminabilă care le epuizează resursele şi îi face
vulnerabili. Împotriva lui Napoleon germanii se coalizează cu englezii, şi tot
Napoleon aduce în prim plan Rusia, ca superputere. Englezii au pus stăpânire pe
Lumea Nouă, în care se va afirma cealaltă superputere, America.
Columb a descoperit o nouă lume iar europenii au pus stăpânire pe ea. Plecaţi
să descopere o cale de a aduce mirodenii la un preţ mai mic, europenii le-au dat
amerindienilor mărgele de sticlă şi au primit în schimb pietre preţioase; ei s-au
impus când prin forţă, când prin viclenie, şi au pornit în marea aventură a
colonizării lumii. ”Preoţi şi conchistadori spanioli, trappeuri francezi, aventurieri
79
Radu MANOLESCU, Istoria Evului Mediu, volumul I: Europa Apuseană, partea a II-a: Secolele V-XV,
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1993 (p. 60).
80
38
englezi, olandezi şi portughezi sau italieni au împânzit globul, înrobind sau decimând
populaţii întregi, declarându-se stăpâni pe teritorii imense.“ 81
Kipling vorbea de ”misiunea omului alb“ în civilizarea lumii; peste tot,
europenii li s-au dovedit superiori ”sălbaticilor“ (”barbarilor“, ar fi spus grecii), atât
prin armamentul modern cât şi prin strategia militară avansată sau prin experienţa
în a negocia contracte avantajoase pentru ei.
Regulile ”jocului“ politic, economic, chiar social şi, în cele din urmă, ale vieţii
private le-au fost impuse celor cuceriţi.
Convertirea prin religie, impunerea limbii franceze, engleze, spaniole,
portugheze sau olandeze şi a unei culturi străine, i-a înstrăinat pe cei colonizaţi de
civilizaţia lor străveche.
Unele civilizaţii au fost în întregime aneantizate şi extrem de puţine familii sau
comunităţi şi-au păstrat un mod de viaţă tradiţional.
Marile puteri europene au iniţiat un imperialism nou, al cărui scop ”nu mai
era să aducă acasă câteva care de aur sau smaragde, mirodenii sau mătăsuri. Era un
imperialism care a sfârşit prin a importa nenumărate vase pline cu nitraţi, bumbac,
ulei de palmier, cositor, cauciuc, bauxită şi tungsten; un imperialism care a deschis
mine de cupru în Congo şi a instalat sonde de petrol în Arabia.“ 82
Omul alb şi-a impus superioritatea rasială, folosind religia sau ideologia iar
urmările acestui imperialism care a redescoperit sau reinventat sclavagismul şi
multe alte forme de exploatare, se resimt şi astăzi, în credinţa ”sinceră“ a albilor că
celelalte rase sunt inferioare, credinţă care a condus la sclavagism, la apartheid, la
mişcări xenofobe, ori la reacţii precum jihad sau terorism.
”Filozoful“ european poartă un dialog imaginar cu un indian: ”Cum?! De
când v-aţi întemeiat ca popor, n-aţi găsit încă secretul de a-i obliga pe toţi bogaţii să
dea de lucru tuturor săracilor?! N-aveţi, deci, nici măcar primele noţiuni despre
poliţie?“83
S-ar părea că este vorba despre critica societăţii indiene, dar Voltaire foloseşte
acest pretext pentru a face o critică a instituţiilor franceze.
81
Ibidem (p. 131).
82
Ibidem (p. 132).
83
Voltaire, Despre înfrumuseţările oraşului Caşmir; în Voltaire, Candide sau optimismul, Editura Hyperion,
Chişinău, 1993 (p.276).
39
Nu doar cei cuceriţi au fost obligaţi să se schimbe, ci şi cuceritorii;
colonizatorii europeni şi-au schimbat ei înşişi percepţia asupra lumii prin contactul
cu noile civilizaţii.
Au fost aduse în Europa noi specii vegetale şi animale, dar nu numai atât.
Raporturile întreţinute de colonizatori cu populaţiile băştinaşe nu se limitau la
politica oficială. Savanţii, artiştii, oamenii de ştiinţă, ori comercianţii s-au apropiat
cu uimire şi interes de civilizaţii aproape necunoscute până atunci, descoperind că
aproape toate limbile europene provin dintr-o deloc primitivă limbă indoeuropeană
iar religiile şi filosofiile pline de subtilitate au dat cunoaşterii de tip european
fermentul prin care s-a modificat complet percepţia asupra naturii sau ştiinţei.
Tendinţa de emancipare a oraşelor s-a manifestat şi în domeniul religios prin
Reforma îndreptată împotriva privilegiilor bisericii catolice şi, mai ales, împotriva
îndepărtării Bisericii de credincioşi şi de Credinţă.
Adepţii reformei afirmau că dogma este mai importantă decât cultul
bisericesc. ”Luther afirma că, pentru a se putea mântui, creştinul trebuie să aibă o
credinţă puternică, prin care poate intra în legătură directă cu Dumnezeu, fără
mijlocirea bisericii şi a clerului. [...] Totodată, Luther considera că baza religiei o
constituie Biblia, purificată de toate adaosurile ulterioare şi pusă la dispoziţia
credincioşilor în limba maternă“.84
Cu mult mai aproape de spiritul întreprinzător al orăşenilor, Jean Cauvin
(Calvin) afirma că fiecare om ar fi predestinat la mântuire sau osândă, iar sentinţa
divină, ”omul o poate deduce numai prin mijlocirea anumitor manifestări din viaţa
sa pământească, ca puterea credinţei şi, îndeosebi, succesul în viaţă. Succesul în viaţă
ar fi, deci, un simptom al predestinării la mântuirea cerească.“ 85
Ideile lui Calvin au constituit o bază ideologică pentru reafirmarea
individualismului, iar adecvarea la relaţiile de tip capitalist explică, în parte, avântul
economic al Olandei şi al Angliei în Europa, dar, mai ales, ”miracolul american“.
Biserica oficială nu mai avea puterea de a arde oamenii pe rug, astfel încât a
reacţionat prin crearea ordinului iezuiţilor, prin care a încercat să îi atragă pe
credincioşi făcând din serviciul religios, în spiritul barocului, un spectacol grandios,
aşa cum ne-au obişnuit spectacolele de divertisment de la Hollywood.
84
Radu MANOLESCU, Istoria Evului Mediu, volumul I: Europa Apuseană, partea a II-a: Secolele XVI-XVIII,
Tipografia Universităţii Bucureşti, 1993 (p. 69).
85
Ibidem (p. 76).
40
Dacă un credincios era pedepsit, în vremurile de glorie ale Bisericii, pentru că
mâncase de dulce în post, iezuiţii adoptă acum criterii morale flexibile, pentru a-şi
satisface clienţii păcătoşi. Cazuistica devine o tehnică de spălat conştiinţele murdare:
orice este permis, orice este iertat: camăta, falimentarea creditorilor, furtul,
omorul.86
Este de înţeles motivul pentru care au apărut curente religioase având o
atitudine critică faţă de iezuitism, ”într-un mare elan de pietate care se va manifesta
peste tot în epocă.“87
Credinţa catolică nu încetează a fi susţinută, uneori cu vehemenţă, prin
masacrarea adversarilor. Se pare că Voltaire este acela care a scris în Enciclopedia
celebră a Iluminismului francez: ”Ludovic al XIV-lea, persecutându-i pe protestanţi,
şi-a privat regatul de un milion de oameni întreprinzători“.88
O mare parte din francezii refugiaţi s-au stabilit în Ţările de Jos, (unii au
emigrat, mai apoi, în Africa de Sud), în Elveţia, În Prusia sau în Germania.
Vorbind despre Regele-Soare, reprezentând monarhia absolutistă, trebuie să
menţionăm că, mai mult decât dorinţa politică a unui rege sau principe, Revoluţia
industrială, coroborată cu necesitatea unei pieţe unice, a condus la formarea statelor
naţionale. În condiţiile dezvoltării industriale se impunea ca întreg procesul de
producţie să fie susţinut de o entitate capabilă să asigure transportul rapid şi o
administraţie eficientă.
”Începând cu revoluţia americană şi cu cea franceză şi continuând de-a lungul
secolului al XIX-lea, frenezia naţionalistă a cuprins zonele în curs de industrializare
din întreaga lume.
Cele 350 de stătuleţe germane, care erau neînsemnate, diferite şi se certau
între ele, trebuiau să fie adunate într-o singură piaţă naţională – das Vaterland. Italia
– fragmentată şi condusă de casa de Savoia, de Vatican, de Habsburgii din Austria şi
de Burbonii din Spania – trebuia să fie unită. Ungurii, sârbii, croaţii, francezii şi alte
86
”Lessius face amplu dovada acestui lucru în 1. 2, De Just., c. 14, d. 8, nr. 52: «Ceea ce primeşte cineva pentru
o acţiune criminală nu este deloc supus restituirii de nicio lege criminală, pentru că o faptă rea nu poate fi
considerată ca săvârşită pentru bani, având în vedere avantajul pe care îl are autorul moral şi pedeapsa pe care ar
primi-o autorul de fapt. Pentru acest motiv nimeni nu este obligat să restituie ce a primit pentru această faptă, de
orice natură ar fi ea: omicid, sentinţă nedreaptă, faptă murdară.»“ Blaise PASCAL, Provincialele. A opta
scrisoare. în: *** Clasicismul. Antologie. Volumul II, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (p. 17).
87
Dolores TOMA, Du baroque au classicisme, Editura Babel, Bucureşti, 1993 Dolores TOMA, Histoire des
Mentalités et Cultures Françaises, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996 (p. 8).
88
Huguenot, http://fr.wikipedia.org/wiki/Huguenot.
41
popoare şi-au găsit afinităţi cu cei ca ei. Poeţii cântau spiritul naţional. Istoricii
descopereau literatură, folclor şi eroi de mult uitaţi. Compozitorii scriau imnuri
naţiunii. Şi toate acestea s-au întâmplat exact în momentul în care le cerea
industrializarea.
Dacă înţelegem nevoia industrială de integrare, ni se clarifică semnificaţia
statului naţional.
Naţiunile nu sunt ”unităţi spirituale“, cum le-a numit Spengler, ori
”comunităţi intelectuale“, ori ”suflete sociale“. O naţiune nu este nici o ”bogată
moştenire de amintiri“, după expresia lui Renan, nici ”o imagine comună a
viitorului“, cum susţinea Ortega.
Ceea ce numim naţiune modernă este este un fenomen specific celui de-al
Doilea Val89: o autoritate politică unică şi integrată, suprapusă unei economii unice şi
integrate sau contopite cu ea.
O colecţie disparată de economii locale independente, puţin legate între ele, nu
poate da naştere unei naţiuni şi nici nu dă. Dar nici un sistem politic extrem de
unitar nu este o naţiune modernă dacă nu e aşezat deasupra unui conglomerat de
economii locale. Sudarea unui sistem politic unitar cu o economie unificată a dat
naţiunea modernă.
Mişcările naţionaliste declanşate de revoluţia industrială în Statele Unite,
Franţa, Germania şi restul Europei pot fi socotite eforturi de a duce integrarea
politică la nivelul crescând al integrării economice care a însoţit Al Treilea Val. Iar
aceste eforturi, nu poezia sau influenţele mistice au fost cele care au dus la
împărţirea lumii în unităţi naţionale distincte.“ 90
“Organizaţia de integrare“ numită Uniunea Europeană, pare a-şi fi găsit locul
în sistemul societăţilor din valul al doilea al societăţii industriale, prin explicaţia
cuprinzătoare de mai sus.
Argumentele literare sau politice au o greutate cu mult mai mică şi doar
explică sau consfinţesc necesitatea creării unei ”Pieţe Comune“ performante, care să
depăşească limitările sau obstacolele puse de legislaţia ţărilor componente.
Organizaţia economică a statelor europene încetează astfel să mai pară a fi
stranie şi rămâne doar o imensă birocraţie care controlează destinul a mai mult de
89
Pentru Alvin Töffler, primul val este denumirea civilizaţiei agricole, al doilea val a civilizaţiei indutriale, iar al
treilea val denumeşte civilizaţia postindustrială.
90
Alvin TÖFFLER, Al treilea val, Editura Politică, 1983 (pp. 127-129).
42
cinci sute de milioane de oameni, atât de încrezătoare în performanţele ei încât îşi
propusese prin ”strategia de la Lisabona“ ca, până în anul 2010, să devină zona cea
mai competitivă din lume“.91
Dacă ne referim la istorie, o putem compara cu un imperiu, iar cel mai la
îndemână ne este imperiul roman.
Diferă modul în care s-au realizat ”cuceririle“, probabil ca urmare a eşecului
unor încercări de folosire a forţei pentru instaurarea unei pieţe unice, cum ar fi cele
întreprinse de Napoleon sau războaiele mondiale.
Marea mobilitate în spaţiu, precum şi marea mobilitate intelectuală a
cetăţenilor europeni ajung să relativizeze valorile tradiţionale; în societatea de
consum, un bun raport preţ-calitate face uneori să dispară animozitatea faţă de un
producător străin, periculos pentru industria sau pentru economia locală.
Acestui spirit mercantil ar trebui, cred eu, să îi acordăm atenţie, pentru că
interesul oamenilor pentru comerţ îi face să îşi piardă îndârjirea cu care îşi apărau
valorile tradiţionale şi cu care îl urau pe străin.
Tocmai interesul turistic pentru ceea ce este străin a modificat radical raportul
clasic în care se află oamenii. Străinul, privit ca sursă de venit, îi face pe arabi să le
pregătească foştilor şi actualilor lor duşmani de moarte hoteluri de lux, îi face pe
englezi să lucreze pentru un patron egiptean la Harrold’s, sau să idolatrizeze o
echipă de fotbal al cărei patron este un rus, îi face pe şerpaşi să îi însoţească pe
alpinişti din toată lumea în Himalaya, sau pe conducătorii Uniunii Europene să îşi
dorească integrarea Turciei în UE.
Iată marea schimbare ce a condus la generarea unei noi percepţii asupra lumii
şi a relaţiilor interumane.
Uniunea Europeană se dovedeşte, astfel, mai degrabă, o problemă de istorie a
mentalităţilor decât de istorie clasică, şi, cu precădere, o problemă legată de interes.
91
La stratégie de Lisbon, http://www.europe.gouv.fr.
43
CAPITOLUL IV
UNIŢI ÎN DIVERSITATE
Motto: ”Astfel îmi vorbea tatăl meu:
«Obligă-i să clădească un turn împreună
şi-i vei transforma în fraţi.
Dacă vrei să se urască, aruncă-le grăunţe.»
(Antoine de Saint-Exupéry, Citadela, IX)
După apariţia statelor s-a intrat într-o fază a competiţiei acerbe care a exclus
aproape total relaţiile de colaborare. Dar, ”în 1945, ţările europene încetează să mai
fie actorii principali ai istoriei şi nu vor mai reprezenta decât o miză în înfruntarea
dintre marile puteri învingătoare şi dintre regimurile pe care acestea le susţin.
Conflictul dintre democraţiile liberale şi fascism este înlocuit de cel dintre
democraţiile liberale şi comunism, iar timp de o jumătate de secol, înfruntarea dintre
cele două sisteme situată chiar în inima continentului, opune Europa Occidentală
devenită anexa Statelor Unite, Europei Orientale, vasală a «marelui frate» sovietic.“ 92
După cel de-al doilea război mondial, Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică au negociat pentru o nouă ordine internaţională de pe poziţii
ireconciliabile.
Europa a fost divizată după criterii geografice; ţări care aveau foarte puţine
afinităţi cu orânduirea socialistă au intrat în sfera de influenţă sovietică, iar o ţară
precum Grecia, cu o orientare pro-socialistă (susţinută de Uniunea Sovietică) a fost
nevoită să accepte influenţa occidentală.
Promovând o politică de izolaţionism, Uniunea Sovietică a ridicat, la modul
propriu, un zid al Berlinului şi, la modul figurat, o ”cortină de fier“ (după expresia
consacrată de Churchill la 5 martie 1946, în discursul său de la Fulton, Missouri)
care a separat ţările socialiste de cele capitaliste.
O diviziune a muncii arbitrară a stabilit interdependenţa economiilor ţărilor
socialiste. Uniunea Sovietică controla schimbul de mărfuri, prin asigurarea pieţelor
de desfacere externe.
Dezinteresul pentru productivitate şi calitate în absenţa competiţiei pe piaţa
muncii şi un complex de împrejurări, printre care lipsa fondurilor pentru dezvoltare
(Uniunea Sovietică a refuzat planul Marshall, pentru ea şi pentru ţările din sfera ei
92
Serge BERNSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, vol 5, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre),
Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2004 (p. 6).
44
de influenţă), tehnologia neperformantă, conducerea etatizată a întreprinderilor,
ambiţia de a declara că şomajul este inexistent într-o societate în care clasa
conducătoare se pretindea a fi muncitorimea, au condus la un nivel de trai foarte
scăzut în comparaţie cu cel atins în scurt timp de ţările occidentale.
O abordare cu totul diferită a condus la prosperitatea Europei ”de Vest“.
Statele Unite ale Americii, care produceau mai mult de 80% din bunurile industriale
ale lumii după cel de-al doilea război mondial, deoarece industria federaţiei avusese
de profitat de pe urma războiului, şi a realizat cu rapiditate reconversia spre
industria civilă ”... s-au aflat în situaţia de principală naţiune creditoare a lumii.
Aveau cea mai avansată tehnică, cea mai stabilă structură politică şi ocazia
ireversibilă de a ocupa vidul de putere lăsat de concurenţii săi ruinaţi după ce
fuseseră obligaţi să se retragă din colonii.
Încă din 1941, strategii financiari americani începuseră să lucreze la un plan
de integrare postbelică a economiei mondiale, care să favorizeze Statele Unite. La
conferinţa din 1944, ţinută la Bretton Woods, sub conducerea Statelor Unite, 44 de
naţiuni au căzut de acord să înfiinţeze două instituţii integratoare majore - Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Fondul Monetar Internaţional a obligat ţările membre să-şi alinieze moneda
după dolarul american sau după aur - majoritatea acestui metal fiind deţinută de
Statele Unite. Fondul Monetar Internaţional a fixat astfel raporturile de bază între
principalele monede ale lumii.
În acelaşi timp, Banca Mondială, înfiinţată pentru a acorda fonduri de
reconstrucţie postbelică naţiunilor europene, a început să acorde treptat credite şi
ţătilor neindustriale. Deseori, aceste fonduri erau destinate construirii de şosele,
porturi şi alte ”infrastructuri“, pentru a uşura transportul materiilor prime şi
produselor agricole către naţiunile din Al Doilea Val.
Curând, s-a adăugat sistemului o a treia componenetă: Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ - GATT. Acest acord, iniţiat tot de Statele Unite, a trecut la
liberalizarea comerţului, ceea ce a făcut ca ţările mai sărace şi mai puţin avansate
din punct de vedere tehnic să întâmpine dificultăţi în protejarea tinerelor lor
industrii.
Din cauza acestui sistem, debitorii Statelor Unite nu şi-au mai putut reduce
obligaţiile prin mişcări de valută şi taxe vamale. S-a întârit competitivitatea
45
industriei americane pe pieţele lumii. Iar ţările industriale, cu deosebire Statele
Unite, au ajuns să influenţeze puternic planificarea economică în numeroase ţări din
Primul Val, chiar după ce acestea îşi dobândiseră independenţa politică.“ 93
Este începutul unei ”teorii a conspiraţiei“ ce demonstrează modul în care a
înţeles America să-şi exploateze ţările din zona ei de influenţă. În Europa, chiar
dacă relaţiile economice dintre ţările celor două ”blocuri“ nu erau foarte extinse,
tehnologiile poluante şi cu randament scăzut au fost exportate din ţările capitaliste
către ţările socialiste.
Ttotuşi, tentativa Statelor Unite ale Americii de a domina economic Europa
Occidentală era de neconceput pe termen lung. Ţări cu o tradiţie industrială
asemenea Franţei, Germaniei şi, mai ales, a Marii Britanii aveau atât oameni
obişnuiţi să înceapă şi să conducă afaceri profitabile, cât şi specialişti şi muncitori
pregătiţi pentru a lucra în industrie; urgenţa o constituia refacerea infrastructurii
distruse de război şi problema de rezolvat era cea a fondurilor pentru finanţarea
refacerii economice.
Planul Marshall a furnizat aceste fonduri iar ţările Europei de Vest au avut ca
priorităţi, pentru început, coloana vertebrală a industriei pentru că, aşa cum
menţiona Alvin Töffler folosind limbajul Vechiului Testament: ”La început au fost
cărbunele, textilele şi căile ferate, apoi oţelul, construcţia de automobile, aluminiul,
produsele chimice şi aparatele.“94
Ţările, altădată bogate ale Europei, fostele mari puteri, au cunoscut sărăcia.
Doar Anglia a mai sperat că îşi va putea continua politica ei colonială, însă,
după război, peste tot în lume au izbucnit revoluţii 95 ce au aneantizat sistemul
colonial, iar noua ordine internaţională excludea posibilitatea ca ţările europene să
folosească armata pentru a readuce coloniile la supunere, astfel încât numai
dezvoltarea economică rapidă le-ar mai fi putut readuce prosperitatea.
Refacerea urgentă a potenţialului economic era impusă şi de apariţia unei
redutabile ameninţări pentru ţările ”Europei de Vest“: Uniunea Sovietică şi
93
94
Ibidem (p. 62).
95
”Fie că este vorba despre ”dreptul popoarelor la autodeterminare“ în numele căreia occidentalii au luptat şi au
pretins că redesenează harta Europei, sau de tezele anti-imperialiste expuse de marxişti, aceste idei (cu care se
întorc acasă soldaţii din colonii mobilizaţi pe front) vor servi drept pârghie pentru mişcările de emancipare care
încep să se dezvolte în rândul popoarelor colonizate imediat după război.“ Serge BERNSTEIN, Pierre MILZA,
Istoria Europei, vol 5, Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Imprimeria Institutului European pentru
Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2004 (p. 35).
46
”aliatele“ ei, ţările ”Europei de Est“. Din fericire pentru ţările Europei Occidentale,
era şi interesul Statelor Unite de a avea aliaţi puternici atât de aproape de
ameninţătoarea ”Armată Roşie“.
Simbolul cel mai pertinent al ”Războiului Rece“ în Europa de Vest a fost
”Zidul Berlinului“, ce statua divizarea Germaniei înfrânte între cele două zone de
interese: pe de o parte se aflau bazele americane, pe de alta cele sovietice, fiecare cu
rachetele lor nucleare îndreptate spre duşman, dar fiecare protagonist liniştitor de
departe de ţara sa.
Franţa a ştiut să profite de situaţia precară a Germaniei în Europa postbelică
şi i-a propus prin ”Declaraţia Schuman“ o alianţă incredibilă din punct de vedere
politic, însă pe deplin justificată economic. Germania avea imense zăcăminte de
cărbune în bazinele Ruhr şi Saar şi specialişti în industria grea extrem de bine
pregătiţi. O alianţă era binevenită pentru a readuce prosperitatea în aceste ţări
europene care (împreună cu Anglia, Spania, Italia...) şi-au pus amprenta asupra
organizării politice, religioase, economico-sociale din întreaga lume.
De la o Comunitate a cărbunelui şi a oţelului - CECA (Communauté
Européenne du Charbon et d' Acier) preconizată de Jean Monnet, proiect făcut
public prin declaraţia Ministrului de externe francez Robert Schuman la 9 mai 1950
(dată proclamată ”Ziua Europei“), s-a ajuns la un proiect european cum este cel al
avioanelor comerciale AIRBUS, prin care Europa înfruntă deschis gigantul Boeing,
la moneda unică şi la mirajul pe care îl exercită Uniunea Europeană asupra tuturor
ţărilor din vecinătatea ei.
Între cele două concepte fundamentale ale Uniunii Europene, ”integrare“ şi
”unificare“ efortul de federalizare a Europei a presupus acceptarea mai multor
compromisuri ce au afectat valori considerate vreme îndelungată atât de importante
încât sensul de ”naţiune“ le aveau drept fundament.
Rezistenţa la schimbarea simbolurilor statale a fost uneori foarte mare, după
cum a demonstrat-o trecerea la moneda unică: Anglia nu a acceptat înlocuirea
monedei sale naţionale şi au existat reacţii negative în fiecare dintre ţările afectate de
acest ”atentat“ la valorile proprii. Totuşi, o periodă de ”convieţuire“ a monedei
europene cu cea naţională a diminuat considerabil emoţia celor nemulţumiţi de
dispariţia unui simbol naţional şi retragerea monedelor naţionale s-a desfăşurat
firesc.
47
Urmărind cum lângă orice steag naţional se află şi steagul european ne
aşteptăm ca următoarea încercare prin care cetăţenilor UE li se va pune la încercare
loialitatea faţă de valorile Europei unite nu va fi cumva renunţarea la acest simbol -
steagul naţional.
Se poate observa că transformările promovate de organismele europene
urmează o ”politică a paşilor mici“ şi că se urmăreşte o diminuare atent planificată a
identităţii naţionale cu scopul evident de a se reduce rezistenţa la deciziile
organismelor UE.
În termenii folosiţi de Hofstede, Uniunea Europeană evoluează către o cultură
de tip feminin, îndepărtându-se de culturile de tip masculin, pentru care Statele
Unite reprezintă modelul. ”Ţările cu o cultură masculină năzuiesc către o societate
performantă; ţările cu o cultură feminină năzuiesc la o societate prosperă.“ 96
Să ne amintim, spre exemplificare, Tratatul constituţional semnat în data de
29 octombrie 2004 la Roma: ”Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei bazată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, o
economie socială de piaţă înalt competitivă care tinde către folosirea integrală a
forţei de muncă şi la progres social, şi un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a
calităţii mediului.“ (art. I-3)
Uniunea Europeană ar putea fi descrisă ca un triumf al speranţei asupra
experienţei, căci este un turn al lui Babel în care limbile oficiale sunt ale tuturor
statelor ce o compun. Barierele lingvistice nu reprezintă un impediment major al
comunicării între cei care participă la edificarea Europei unite; este încă un
compromis dintr-un lung şir.
Primul compromis important a fost impus chiar la constituirea CECA:
statelor-naţiuni li s-a cerut să renunţe la dogma suveranităţii absolute şi să accepte
transferarea unora dintre competenţe unui concern industrial.
”Cele trei tratate constitutive ale Comunităţii europene (”Actul Unic
European“ - 1987; ”Tratatul Uniunii Europene“ - 1992; ”Tratatul de la Amsterdam“
- 1997 n. n.) reflectă şi ele rezultatele unui asemenea efort.
În aceste tratate şi în cele ulterior modificate şi completate se stabilesc
sectoarele în care se transferă Comunităţii suveranitatea statelor. În nici unul dintre
acestea nu se atribuie Comunităţii şi organelor acesteia ”dreptul general de a dicta
96
Geert HOFSTEDE, Managementul structurilor multiculturale, (p. 118)
48
măsurile necesare realizării obiectivelor Tratatelor“, ci doar ”forma“ şi
”dimensiunea“ în care Comunitatea poate acţiona pentru realizarea Tratatelor,
conform principiului ”autorizării limitate“. În acest fel, renunţarea la propriile
prerogative era ”previzibilă“ şi ”controlabilă“ de către statele membre, acestea fiind
- deci - singurele care decideau asupra procesului în totalitatea sa şi asupra
configurării integrării.“97
Formidabilul avânt economic ce a avut la bază ”Declaraţia Schuman“ a făcut
dintr-o zonă a Europei în mod tradiţional instabilă, în condiţiile ameninţării
permanente generate de interesele economice, politice şi militatare ale celor două
superputeri, o zonă a păcii şi stabilităţii. ”Comunitatea europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA), Comunitatea europeană de Apărare (CED), Uniunea Europei
Occidentale (UEO), Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comunităţile
Europene (CE), Uniunea Europeană, NATO, Consiliul Europei au reprezentat tot
atâtea exemple de reuşită a occidentalilor în demersul lor de a evita confruntarea şi
de a transforma o ”zonă de război“ într-una de ”colaborare şi integrare“ din ce în ce
mai strânse.
Şi toate acestea, în baza unor concepte specifice regimurilor democratice:
- democraţia funcţionează în ”cuplu“ cu economia de piaţă favorizând
relaţiile economice internaţionale, iar creşterea economică este în relaţie directă cu
stabilitatea relaţiilor politice.
Democraţia înseamnă piaţă, iar piaţa favorizează democraţia.“ 98
Existenţa UE s-ar simplifica mult dacă ar rămâne doar o alianţă economică,
însă, în absenţa unor decizii politice comune ale statelor membre s-ar crea mari
disfuncţionalităţi legate de promovarea intereselor naţionale de către guvernele
statelor UE. Este o redutabilă provocare, pentru că politica a generat întotdeauna
mari dispute.
Respingerea proiectului Constituţiei Europei stă mărturie pentru dificultăţile
pe care le vor întâmpina deciziile politice ale UE în ţările ale căror interese suferă
atingere, însă lecţia dată lumii de către Uniunea Europeană este că dorinţa de a trăi
într-o societate prosperă nu se poate împlini prin promovarea unei politici de
izolaţionism.
97
Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, De la comunităţile europene la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura
Trei, 2001 (p. 31).
98
Ibidem (p. 33).
49
Analizând dezvoltarea industrială din perioada celui ”de-al doilea val“ Alvin
Töffler scrie: ”Fără integrare politică nu se putea însă realiza integrarea economică.
Tehnologiile noi şi costisitoare aduse de Al Doilea Val nu puteau fi amortizate decât
dacă erau folosite la producerea de bunuri pentru pieţe mai mari decât cele locale.
Dar cum să spere să cumpere şi să vândă negustorii pe un teritoriu vast dacă, de
îndată ce ieşeau din colectivitatea lor, intrau într-un labirint de taxe, impozite,
norme de muncă şi monede diferite? Pentru ca noile tehnologii să fie rentabile, era
necesar ca economiile locale să se contopească într-o singură economie naţională.
Aceasta însemna o diviziune a muncii la nivel naţional şi o piaţă naţională de
mărfuri şi capital. Iar premisa acestora era unificarea politică naţională.“ 99
În cazul UE unificarea politică este supranaţională, dar principiul enunţat de
Töffler descrie cu fidelitate avantajele unei uniuni europene.
Este timpul să vorbim pe scurt despre ideile care au condus la constituirea
Uniunii Europene. Am amintit despre istoria alianţelor în Europa; Carol cel Mare
visa refacerea Imperiului Roman de Apus prin forţa armelor, dar au existat
gânditori preocupaţi de o alianţă în care fiecare ţară să îşi păstreze identitatea
naţională: Abatele Saint-Pierre a conceput în secolul al XVIII-lea un ”Proiect de
Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii creştini.“ El
”propunea crearea unei federaţii ale cărei instituţii ar fi fost: un Senat, un
Secretariat Permanent şi o Armată Confederală. Ideea unei «organizaţii europene»
se dezvoltă, de asemenea la Kant în lucrarea «Pentru Pacea Eternă». [...] Victor
Hugo profetiza: «va veni o zi cînd naţiunile europene, fără să-şi piardă specificitatea
şi glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioară constituind
fraternitatea europeană.»“100
”Scriitori şi filosofi utopici, de la abatele Morelly şi Robert Owen la Saint-
Simon, Fourier, Proudhom şi mulţi alţii au văzut în civilizaţia industrială născândă
posibilitatea de a aduce pacea şi armonia, locuri de muncă pentru toţi, egalitatea de
avere şi şanse, sfârşitul privilegiilor bazate pe naştere.“ 101
Marx şi Engels au făcut o critică pertinentă a societăţii capitaliste şi au avut
revelaţia unei societăţi egalitariste. Doctrina marxistă, concepută pentru naţiunile
99
100
Trei, 2001 (p. 42).
101
50
avansate ale timpului său, a fost folosită în scop propagandistic şi a mascat un
imperialism de tip nou, dar esenţa ei este pe cale să se realizeze tocmai prin UE.
Richard Coudenhove-Kalergi102 a iniţiat în perioada interbelică un proiect al
unei ”Europe confederale“ organizate politic în sistem bicameral şi care ar fi
garantat protecţia identităţii naţionale şi culturale a naţiunilor ce ar fi alcătuit-o.
Dacă această idee a avut un larg ecou în mediile intelectuale, Franţa a propus în faţa
societăţii Naţiunilor (5 septembrie 1929), prin vocea ministrului de externe Aristides
Briand crearea unei confederaţii numite ”Uniunea Europeană“.
Prima uniune europeană modernă a fost Uniunea Economică Belgo-
Luxemburgheză creată în anul 1921; continuatoarea ei, arhicunoscuta uniune
BENELUX a fost creată în anul 1943 de către guvernele în exil ale Belgiei, Olandei şi
Luxemburgului.
O etapă importantă în apropierea ţărilor Europei Occidentale l-a constituit
amintitul Plan Marshall, expus de secretarul de stat american George Marshall în
cadrul unei conferinţe ţinute la Universitatea Harvard (5 iunie 1947).
Pentru gestionarea fondurilor, 16 state europene s-au unit în ”Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică“ (16 aprilie 1948). În acelaşi an, între 7 şi 11
mai a avut loc la Haga un Congres European; rezultatul a fost înfiinţarea unei
”Mişcări Europene“ cu misiunea de a realiza o uniune politică şi economică. Scopul
era ridicarea nivelului de trai al popoarelor europene, iar una dintre măsurile vizate
era desfiinţarea taxelor vamale.
Interesele divergente ale Angliei (încă posesoare a unui sistem colonial) şi
Franţei s-au concretizat, pe de o parte, prin constituirea la Londra a Consiliului
Europei la data de 5 mai 1949, cu scopul de promova cooperarea
interguvernamentală şi, pe de altă parte, a Comunităţii europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECA, numită, la noi, şi CECO), apărută ca o reacţie a Franţei şi a
BENELUX-ului la decizia SUA şi a Angliei de a renunţa la sistemul de distribuire a
producţiei din regiunea Ruhr în scopul punerii în aplicare a sistemului de reparaţii
pentru daune provocate de război.
102
Contele Richard N. de Coudenhove-Kalergi este fiul unui diplomat austro-ungar şi al unei japoneze. El a
lansat primul său apel la unitatea Europei în octombrie 1922. În anul următor, el propune primul său proiect
modern al unei Europe unite, expus în cartea sa PAN-EUROPA. În zilele noastre, această lucrare profetică şi
mobilizatoare fascinează prin actualitatea ei. cf. http://www.paneuropa.org/ch/html/richard_n_coudenhove-
kalergi.html.
51
Franţa, Germania, BENELUX şi Italia au semnat tratatul de constituire a
CECA la data de 18 aprilie 1951 şi s-a instaurat un sistem instituţional supranaţional
format din Înalta Autoritate, Consiliul format din miniştri ai statelor membre,
Adunarea Parlamentară, Curtea de Justiţie.
Anglia a semnat un Acord de Asociere la 12 decembrie 1954 consfinţind astfel
prestigiul de care se bucura CECA. Ameninţarea reprezentată de Uniunea Sovietică
a fost rezolvată de către europeni prin eforturile de creare a NATO (4 aprilie 1949),
organizaţie militară ce a diminuat considerabil urgenţa ţărilor Europei Occidentale
de a cheltui pentru înzestrarea militară. La data de 25 martie 1957 cele şase ţări care
înfiinţaseră CECA au semnat ”Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice
Europene“ (CEE) şi ”Tratatul Constitutiv al Comunităţii europene a Energiei
Atomice“ (EURATOM sau CEEA).
”Piaţa Comună“ constituită se baza pe ”libertăţile fundamentale“ următoare:
libera circulaţie a mărfurilor în regim de concurenţă liberă şi loială, libera circulaţie
a persoanelor şi serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor şi libertatea cetăţenilor
comunităţii de a se stabili în oricare dintre statele acesteia.
Reacţia Angliei a fost crearea EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb) la data de 4 ianuarie 1960. Semnatarele ”Convenţiei de la Stockholm“ au
fost: Anglia, Elveţia, Austria, Norvegia, Suedia, Danemarca şi Portugalia. Franţa se
opune solicitărilor de integrare în Comunitatea europeană a Angliei (10 august 1961
şi 1967), Irlandei (31 iulie 1961 şi 1967), Danemarcei (10 august 1961 şi 1967) şi
Norvegiei (30 aprilie 1961 şi 1967).
După moartea lui Charles de Gaulle (reprezentantul ”aripii dure“ în
Comunitatea Europeană n.n.), sunt primite în Comunitate Anglia, Irlanda şi
Danemarca (1973).
Grecia a semnat tratatul de aderare la data de 28 mai 1979 şi a fost admisă în
Comunitatea Europeană în anul 1981, iar Spania şi Portugalia la 1 ianuarie 1986.
”Astfel, în 35 de ani de evoluţie, CE îşi dublează numărul membrilor, aceştia
ajungând la 12.“103
Dezechilibrele produse de lărgirea Comunităţii europene au condus la mai
multe reforme, cele mai importante fiind stipulate de Actul Unic European (AUE)
103
Trei, 2001 (p. 63).
52
din iunie 1985 prin care s-au eliminat aşa-zisele ”bariere nevamale“ ce împiedicau
realizarea efectivă a unei pieţe unice şi s-a regularizat Cooperarea Politică
Europeană (CPE) în materie de politică externă. Cel mai important pentru
configurarea Europei actuale a fost însă Tratatul Uniunii Europene (TUE) de la
Maastricht, adoptat la 7 februarie 1992. TUE a creat Uniunea Europeană bazată pe
trei pilieri:
1) Comunităţile Europene, bazate pe CECA, CEE şi EURATOM;
2) Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi
3) Cooperarea în materie de justiţie şi de Afaceri Interne (JAI).
”Aprobarea TUE a determinat numeroase reforme constituţionale în Franţa,
Spania sau Portugalia.“104 ca şi în Germania.
Integrarea în Uniunea Europeană s-a realizat şi altfel decât prin aderare;
căderea ”Zidului Berlinului“ în anul 1989 a marcat sfârşitul ”războiului rece“ şi
reunirea Germaniei de Vest cu Germania de Est. Distrugerea acestui simbol al
polarizării Europei a marcat ”falimentul“ imperialismului de tip socialist. Fostele
colonii sovietice au părăsit structurile ce se voiau concurente ale celor din Europa de
Vest, şi anume CAER - replică a Comunităţii europene, respectiv Tratatul de la
Varşovia - echivalentul NATO.
În luna mai a anului 1992 s-a semnat Tratatul dintre CEE şi EFTA în vederea
creării ”Spaţiului Economic European“ (EEE) care a cuprins şi Liechtenstein,
Elveţia, Islanda şi Norvegia.
De la începutul înfiinţării sale, nu s-a stipulat vreodată că Uniunea nu va
admite ţări din ”blocul socialist“. Prin reunificarea Germaniei şi dezbinarea
”Europei de Est“ s-au creat condiţii pentru aderarea ţărilor foste socialiste, printre
care unele, Cehoslovacia sau Polonia de exemplu, au fost în mod constant interesate
de colaborarea cu ţările Europei de Vest, doar opoziţia Uniunii Sovietice
împiedicându-le să ia parte la Planul Marshall.
”Istoria oferea comunităţii rara oportunitate de a reuni diferite popoare,
altădată despărţite, într-o Uniune extinsă.
Principiul extinderii încetase a se mai discuta. În acest sens, au avut loc o serie
de Consilii Europene de o deosebită importanţă:
104
Ibidem (p. 194).
53
- Copenhaga (1993), când s-a decis formal că UE se va ”deschide“ noilor
democraţii;
- Essen (1994), când s-a elaborat strategia de preaderare;
- Cannes şi Madrid (1995), când s-a adăugat strategiei de la Essen un plan
concret de integrare în Piaţa Internă, pe de o parte, şi, pe de alta, s-a enunţat
principiul oportunităţilor egale pentru toţi candidaţii;
- Luxemburg (1997), când s-a decis declanşarea procesului de lărgire cu toţi
cei 10 + 1, conform principiului diferenţierii fără discriminare, definindu-se, în acest
sens, o strategie consolidată de preaderare;
- Helsinki (1999), cel care a ”relansat“ în cursa integrării cele patru PECOS
”restante economic“ (România, Bulgaria, Lituania, Letonia) sau ”politic“ (Slovacia);
- În fine, Nisa (2000) care a rezolvat ”restanţele instituţionale“ de la
Amsterdam.” (BĂRBULESCU, p. 299)
Până la momentul istoric al primirii în Uniunea Europeană a unor ţări ce se
aflaseră în sfera de influenţă sovietică, la 24 iunie 1994, în insula Corfu au semnat
tratatul de aderare Suedia, Austria şi Finlanda. Încă o dată, cetăţenii Norvegiei au
refuzat aderarea prin referendum.
Unul dintre momentele istorice a fost reprezentat de primirea în Uniunea
Europeană a unor foste ţări comuniste. De departe, cel mai numeros val al integrării
a cuprins Cipru, Malta, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica
Cehă, Slovacia şi Slovenia, care s-au alăturat ţărilor din Uniunea Europeană la data
de 1 mai 2004. România şi Bulgaria s-au integrat în Uniunea Europeană, după cum
bine ştim, în anul 2007. În anul 2005 au intrat în negocieri de aderare atât Turcia,
cât şi Croaţia, iar Macedonia, care a depus o cerere de aderare în luna martie 2004,
încă nu a primit un răspuns favorabil.
Uniunea Europeană cuprinde în spaţiul ei mai mult de 500 de milioane de
oameni odată cu integrarea României şi a Bulgariei. Ambiţia declarată a
Parlamentului European, ”ca şi a altor instituţii ale Uniunii Europene, se va
concentra asupra a ceeea ce se numeşte «Strategia de la Lisabona» care vizează să
facă din Uniunea Europeană zona cea mai competitivă din lume în perspectiva
anului 2010“. Este o viziune optimistă, ce ar putea fi realizabilă, dar nu chiar acum.
Au fost, există şi se vor mai ivi probleme în cadrul Uniunii Europene, iar una
dintre ele este chiar esenţa ei. ”Uniunea Europeană nu este o federaţie după modelul
54
Statelor Unite. Ea nu este nici o organizaţie de cooperare între guverne asemenea
Naţiunilor Unite. În realitate ea este unică. Ţările care o formează (”Statele
membre“ ale sale) îşi exercită suveranitatea în comun pentru a câştiga pe scena
modială o putere şi o influenţă pe care nici unul dintre ele nu ar putea să o aibă
singură.”105
În mod paradoxal, încă nu există decât formal o Uniune Europeană, deoarece
ea nu este constituită în mod legal, în lipsa unei Constituţii şi acordul politic numit
”Uniunea Europeană“ funcţionează prin vechile sale instituţii CEE ŞI EURATOM,
CECA, aceasta din urmă creată pentru o perioadă de cincizeci de ani fiind dizolvată
în anul 2002.
În privinţa Constituţiei europene, adoptarea ei ”ar însemna, desigur,
federalizarea Europei ceea ce ar implica schimbări radicale, cu implicaţii majore
pentru UE, statele membre şi cetăţenii Uniunii.“106
http://www.info-europe.fr.
105
106
Trei, 2001 (p. 357).
55
CAPITOLUL V
ISTORIA SPIRITUALĂ A EUROPEI
”Imagine there's no countries

It isn't hard to do,
Nothing to kill or die for
And no religion too.
Imagine all the people
Living life in peace.
You may say that I'm a dreamer,

But I'm not the only one,
I hope someday you'll join us
And the world will be as one.“107
(John Lennon, Imagine)
Există, fără îndoială, o conştiinţă a apartenenţei la o aşa-numită ”familie

europeană”, în care relaţii de rudenie se întâlnesc frecvent, însă memorabile rămân
certurile pentru feluritele ”moşteniri“.
Acum asistăm la constituirea unei mari familii şi ne întrebăm dacă putem
înţelege cum au putut accepta naţiuni care încă se privesc cu suspiciune să se
”înrudească“.
Pentru a vorbi despre o spiritualitate europeană nu vom renunţa la studiul
istoriei, dar vom face referiri la ştiinţe conexe precum istoria religiilor, istoria
mentalităţilor, filosofia şi, mai ales, literatura.
Ne vom opri, mai întâi, la zei, cei care ”reflectă toată istoria scrisă şi nescrisă
a spiritului omenirii“108. Lumea zeilor era un dublu al vieţii oamenilor iar
complexitatea în creştere a vieţii umane s-a materializat într-o diversificare a
zeităţilor, deoarece ”numărul zeilor a sporit în raport direct cu înmulţirea
contactelor omului cu natura înconjurătoare şi cu propria sa natură; rangul zeilor
reflectă deopotrivă organizarea socială şi lumea fenomenelor, iar atributele lor se
situează aproape întotdeauna între diversificarea profesională a activităţii umane,
mediul natural şi zona fabulosului din gândirea primitivă”. 109
107
”Imaginează-ţi că nu mai sunt ţări, / Nu este greu să faci acesta, / Nimic pentru care să ucizi sau să pentru care
să mori, / Şi, de asemenea, nici religie. / Imaginează-ţi-i pe toţi oamenii / Trăind viaţa în pace. / Poţi spune că
sunt un visător, / Dar nu sunt singurul, / Sper că într-o zi ni te vei alătura / Iar lumea va fi una singură.“
108
Victor KERNBACH, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 (p. 159).
109
Ibidem.
56
Evenimentul căruia i se datorează diversificarea exponenţială a activităţiilor
umane este începutul civilizaţiei agricole în Europa după sfârşitul epocii glaciare
(aproximativ după anul 8000 î. Hr.). Începe colonizarea Europei de către homo
sapiens şi lunga lui convieţuire cu omul de Neanderthal.
Vânătorii au urmărit tot mai la nord turmele de reni, sau de alte animale
adaptate climatului arctic şi, în urma lor, s-au statornicit populaţii de crescători de
animale ori s-au aşezat popoare sedentare, pescari sau agricultori.
În prezenţa unei noi realităţi şi în contact cu noi civilizaţii, omul primitiv a
fost nevoit să facă un efort de adaptare bazându-se pe moştenirea sa culturală, dar
acceptând schimbarea.
Este o constantă a omenirii continua colonizare a unui teritoriu real sau
imaginar.
Europa a fost colonizată de foartă multă vreme iar europenii au pus
stăpânire, la rândul lor, aproape pe lumea întreagă.
Francezii sunt la ei acasă la mii de kilometri depărtare de Franţa, în teritoriile
”Outre mer“110, au folosit atolul Moruroa, din Polinezia franceză pentru experienţe
nucleare, rachetele Ariane sunt lansate din Guyana Franceză, iar în Maghreb se
vorbeşte limba franceză, pentru că Algeria a fost colonie franceză iar Tunisia şi
Maroc au fost protectorate.
Ne putem explica sentimentul de frustrare al francezilor după cele două
războaie mondiale, gândindu-ne la întinderea coloniilor pe care le-a pierdut Franţa.
Nostalgia după marele imperiu colonial pierdut şi dorinţa de a-şi asigura dominaţia
regională sau, chiar mondială, prin integrarea într-un organism suprastatal
puternic, ar putea fi una dintre explicaţiile întemeierii Comunităţii Europene, dar
există un aspect cu mult mai important pentru tema abordată: diversitatea etnică a
populaţiei ţărilor fondatoare ale Comunităţii Europene.
Pentru ca locuitorii unei ţări bogate să accepte circulaţia liberă a unor
cetăţeni străini care le-ar putea ocupa locurile de muncă sau care le vor deveni
concetăţeni cu drepturi depline, trebuie să se producă o revoluţie în mentalitatea
unor naţiuni cunoscute pentru sentimentul lor de superioritate în faţa străinilor.
110
Teritorii franceze, mai ales insule: Guadelupe, Martinica, în Atlantic, Noua Caledonie, Réunion în Pacific, şi
altele. cf. http://www.outre-mer.gouv.fr.
57
Pe străzile localităţilor mari şi mici din ţările bogate ale Uniunii Europene se
întâlnesc toate rasele şi, poate, toate neamurile pământului; africani, arabi, asiatici,
turci, sârbi şi-au adus cu ei cultura (obiceiuri, muzică, convingeri, limbă, religie...).
Iar civilizaţiile integratoare le fac faţă, acceptându-i aşa cum sunt, chiar dacă
prezenţa străinilor le produce numeroase neplăceri.
Uniunea Europeană pare a fi o stare de spirit nouă, cea a acceptării Străinului.
Cât de departe suntem de grecii pentru care toţi ceilalţi oameni erau barbari,
sau de francezii de la începutul secolului al XVIII-lea despre care nobilul persan
autoexilat în Occident îi scria prietenului său rămas în Ispahan: ”Rămâneam uneori
o oră întreagă în tovărăşia cuiva fără să mi se arunce o privire şi fără să mi se dea
prilejul să deschid gura. Dar, dacă din întâmplare cineva le spunea că sunt persan,
auzeam îndată un murmur: «Ah, ah, domnul e persan? Ce lucru nemaipomenit!
Cum poate să fie cineva persan?».“111
Europa are mai multe viteze, în toate domeniile vieţii economice, sociale,
politice, culturale, ca şi în cel al toleranţei.
Există zone mai bogate sau mai sărace, însă, pe lângă o tradiţie primitivă
coerentă, europenii au avut numeroasele contacte, s-au apropiat şi s-au cunoscut
prin intermediul războaielor, al emigraţiei, al literaturii, al artei, al schimburilor
comerciale sau turistice.
Ei au un fond primitiv comun, pentru că, înainte de a se diferenţia ca naţiuni
bogate sau sărace, superindustrializate sau ”în curs de dezvoltare“ a existat o
perioadă lungă în care munca pământului şi creşterea animalelor au constituit baza
economiei. Şi atunci au fost diferenţe între învingători şi învinşi, între castelani,
clerici şi ţărani. Şi atunci au existat mai multe culturi; dar ce a rămas, cultura
majoră, pornea de la un imaginar colectiv coerent.
Viaţa umană era pusă în relaţie cu lumea vegetală. ”Asimilarea existenţei
umane cu viaţa vegetativă se exprimă în imagini şi metafore împrumutate din drama
vegetală (viaţa este ca floarea câmpului etc.). Această imagerie a hrănit poezia şi
reflexia filosofică timp de milenii şi ea rămâne încă ”adevărată“ pentru omul
contemporan. [...]
Creativitatea religioasă a fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii
ci de misterul naşterii, morţii şi al renaşterii identificat în ritmul vegetaţiei. Crizele
111
MONTESQUIEU, Scrisori persane. Caiete, Editura Minerva, Bucureşti, 1970 (p. 61).
58
care pun în pericol recolta (inundaţiile, secetele, etc.) vor fi traduse, pentru a fi
înţelese, în drame mitologice.“ 112
Oamenii nu au încetat să transforme orice eveniment important al vieţii lor în
mitologie, iar această remarcă 113 ne face să înţelegem că vom putea să găsim şi să
interpretăm în operele literare ale tuturor timpurilor un fond spiritual comun.
Totuşi, o astfel de cercetare fascinantă depăşeşte cu mult sfera de interes a
lucrării noastre, şi vor fi doar referiri sporadice la acest domeniu.
Spiritul de solidaritate al oamenilor a început să fie pus la încercare odată cu
sedentarizarea unor populaţii care au acumulat bogăţii şi au fost nevoite să îşi pună
la punct strategii defensive, ziduri sau politici de alianţe, pentru că deveniseră
comunităţi, oraşe, tocmai bune de jefuit, de supus, de exploatat.
Complexitatea noului mod de viaţă s-a tradus printr-o extremă diversificare a
Panteonului în întreaga civilizaţie umană: ”în Mesopotamia sunt înregistraţi peste
2500 de zei, India ajunsese în epoca vedică la 3399, zeii mitologiilor din America
precolumbiană depăşea cifra de 2000, în China antică un edict imperial simplificase
cultul reducând numărul de zei obligatorii la 600, iar după unele izvoare, romanii ar
fi avut 30000“.114
Importanţa politicii de alianţe, vitală pentru civilizaţiile omeneşti aflate în
conflict perpetuu, se vădeşte în alianţele încheiate de zei.
De asemenea, împrumuturile diverse, aculturaţia atât de prezentă în epoca
modernă este un fenomen des întâlnit în vremurile vechi.
Gîndindu-ne la ce s-a întâmplat în Europa ”romanii, dependenţi spiritual de
Helada, şi-au construit propria mitologie pe structura celei greceşti, chiar dacă au
absorbit sute de zei de la popoarele cucerite; nici simbolistica lor cosmogonică nu
diferă de cea relatată de Homer, Hesiod, Platon. Datele mitologice suplimentare pe
care s-a sprijinit Ovidiu în Metamorfoze sunt tot greceşti“.115
Printre numeroasele ”Mitologii“ mai vechi sau mai noi ale Europei, multe
sunt doar poveşti inventate în literatură, artă, filosofie sau în ştiinţă, acceptate, de
multe ori, doar pentru că sunt bine spuse, nu pentru că ar fi adevărate ori pe deplin
112
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, volumul I (p.
42).
113
”Lumea oferă mitului un real istoric, definit, dintotodeauna de felul în care oamenii l-au produs şi l-au utilizat;
iar mitul restituie o imagine naturală a acestui real.“ în: Roland BARTHES, Mitologii, Institutul European, Iaşi,
1997 (p. 274)
114
Victor KERNBACH, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 (p. 160).
115
Ibidem (p. 75)
59
înţelese de păstrătorii lor, din moment ce ”mitul nu se defineşte prin obiectul
mesajului său, ci prin felul în care-l spune“.116
Printre mituri există însă, multe care transmit informaţii extrem de profunde
într-o formă banală.
O lume nebănuită de semnificaţii se ascunde în fiecare gest, în fiecare acţiune
a iniţiaţilor din vechime, în fiecare denumire sau în orice obiect. 117
În limbajul simbolic al legendei, Poseidon şi Apolo au construit zidurile cetăţii
Troia; în limbajul nostru, semnificaţia ar fi că zidurile au fost ridicate din pietre şi
ciment. Poseidon, reprezentând apa, a înmuiat mortarul, iar Apolo, acesta fiind
soarele, l-a uscat.118 Explicaţia în limbajul nostru sărăcit nesocoteşte multe
semnificaţii subtile care făceau deliciul miturilor.
Modul simbolic în care gândeau oamenii în timpurile de demult nu ne mai
permite nouă, celor care nu suntem nici pe departe iniţiaţi în acest mod de a privi
lumea, să înţelegem complexitatea mesajului din prelungirea oricărei poveşti, după
cum şi în timpul producerii lor, puţini erau aceia care intuiau esenţa mesajului.
Basmele cu care au crescut generaţiile anterioare apariţiei televizorului
mitoman şi “fratelui celui mare“, calculatorul, ascund mesaje ”subliminale“.
”În diverse tradiţii se pomeneşte adesea despre un limbaj misterios numit
”limba păsărilor“, denumire evident simbolică, pentru că importanţa care este
atribuită cunoaşterii acestei limbi, ca prerogativă a cunoaşterii, nu permite accesul
literal. [...] De fapt, păsările sunt înţelese ca simboluri ale îngerilor, mai precis ale
stărilor superioare. Am putea cita parabola evanghelică în care este vorba, în acest
sens, despre ”păsările cerului“ ce vin şi se odihnesc pe crengile arborelui, ale acelui
arbore care trece prin centrul fiecărei stări a fiinţei, unindu-le între ele. [...]
Limba păsărilor, pe care am putea-o numi, tot aşa de exact, ”limba îngerilor“,
are drept corespondent în lumea umană limbajul ritmat, căci, în definitiv, pe ”ştiinţa
ritmului“, care de altfel comportă multiple aplicaţii, se bazează toate mijloacele
utilizabile pentru comunicarea cu stările superioare. [...]
116
Roland BARTHES, Mitologii, Institutul European, Iaşi, 1997. (p. 235)
117
Arbore: Una dintre cele mai bogate şi mai răspândite teme simbolice; simpla ei bibliografie ar putea alcătui o
carte. [...] Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul
verticalităţii, ca arborele lui Leonardo da Vinci. Arborele înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale
cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă, suprafaţa pământului, prin
trunchi şi crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului.“ Jean CHEVALIER,
Alain GHEERBRANT, Dicţionar de simboluri. Volumul I, Editura Artemis, Bucureşti, 1994 (p. 124).
118
Cf. Alexandru MITRU, Din legendele Olimpului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968 (p. 245).
60
Iată de ce cărţile sacre sunt scrise într-un limbaj ritmat, ceea ce, după cum se
vede, înseamnă cu totul altceva decât nişte poeme în sensul pur profan, aşa cum ar
dori să vadă prejudecăţile antitradiţionale ale ”criticilor“ moderni; şi, de altfel, la
origine, poezia nu era deloc această vană ”literatură“ cum a devenit printr-o
degenerescenţă datorată cursului descendent al ciclului uman, ea având la origini un
veritabil caracter sacru.“119
Este un lung citat, important pentru a exprima câteva puncte de vedere: nu
numai în perioada antică ci şi printre opiniile moderne, sunt şi unele care consideră
că starea actuală a evoluţiei omenirii este caracterizată printr-un progres material,
dublat de un regres intelectual, iar în privinţa celei mai importante cărţi a
spiritualităţii europene, Biblia, textul ebraic, interpretabil în mod tradiţional în
şaptezeci de moduri diferite, a fost sărăcit, iar sensurile i-au fost drastic amputate
prin traduceri, cu consecinţe dramatice pentru Credinţă.
Societăţile secrete, precum francmasoneria, sunt moştenitoarele spiritualităţii
vechi, iar modul lor ”oriental“ de a reprezenta lumea le face greu de înţeles acţiunile.
Să aibă dreptate adepţii teoriei conspiraţiei care suspectează masoneria de
realizarea Uniunii Europene şi astfel să se explice motivul pentru care această
organizaţie este atât de ”exotică“? Cum am mai spus, vom evita să răspundem la o
astfel de provocare ce ne-ar conduce spre afirmaţii greu de susţinut prin date certe.
Un alt citat este ilustrativ pentru spiritul european: ”Concepţia despre folk-
lore, aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit se bazează pe o idee total greşită, anume
aceea că ar exista ”creaţii populare“, produse spontane ale masei; întrezărim de
îndată strânsa legătură dintre acest mod de a vedea lucrurile şi prejudecăţile
”democratice“. [...] Poporul conservă, fără a le înţelege, frânturi ale tradiţiilor vechi,
aparţinând câteodată unui trecut atât de îndepărtat încât devine imposibil de
determinat, fiind din această cauză asociat obscurului domeniu al ”preistoriei“; el
îndeplineşte prin aceasta funcţia unui soi de memorie colectivă, mai mult sau mai
puţin ”subconştientă“, al cărei conţinut este clar venit din altă parte. Ceea ce poate
părea şi mai uimitor, este că, atunci când mergem spre profunzimea lucrurilor,
constatăm că ceea ce e astfel conservat conţine mai ales, sub o formă mai mult sau
mai puţin voalată, un număr considerabil de date ezoterice, adică tot ce poate fi mai
puţin popular prin esenţă; iar acest fapt sugerează de la sine o explicaţie pe care ne
119
René GUÉNON, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 (pp. 57-59).
61
vom mulţumi să o rezumăm în câteva cuvinte. Atunci când o formă tradiţională se
află pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot foarte bine încredinţa de
bunăvoie aceste memorii colective de care am vorbit ceea ce, altfel, s-ar pierde
iremediabil; în fond este singura modalitate de a salva ce mai poate fi salvat într-o
oarecare măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei este o
garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter ezoteric şi-l va păstra nealterat,
menţinându-se doar ca o mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi
capabili să îl înţeleagă.“120
Nu este deloc măgulitoare remarca de mai sus faţă de atât de mult lăudata
democraţie şi faţă de ”geniul popular“.
Este Uniunea Europeană o creaţie a popoarelor Europei?
Greu de răspuns afirmativ. Este o creaţie a reprezentanţilor locuitorilor
Europei, iar una dintre problemele democraţiilor este că cei care le reprezintă nu
sunt nici aleşii tuturor cetăţenilor, şi nici, cu necesitate, conducători democraţi.
Exceptând calitatea de ”aleşi ai poporului“ a conducătorilor, principiul se
păstrează în toate orânduirile: există conducători care fac legile şi oameni supuşi
legilor.
De la distanţă, principiul este acelaşi, însă găsim aici o (foarte importantă)
chestiune de nuanţă: cum se face raportarea la putere.
Am schiţat direcţiile principale după care se va dezvolta discursul meu: voi
considera că religia este extrem de importantă pentru dezvoltarea spiritului ce a
condus la constituirea Uniunii Europene. Voi face, de asemenea, referire la istoria
mentalităţilor şi voi încerca să găsesc în filozofie şi în literatură semne ale acceptării
ideii de Europă Unită.
Mitul lui Hesiod care ne interesează aici este cel al Europei. Tethys şi Oceanus
au zămislit ”lung şir de-nvolburate fluvii“ şi “mai născură sfânta viţă a fiicelor de pe
pământ / Îi cresc şi-i ocrotesc pe tineri cu ajutorul lui Apollon / [...] Petraia, cea
prietenoasă, ca şi Menestho, Europa...“121
Povestea cea mai cunoscută este însă legenda cretană a fiicei regelui fenician
Agenor (la rândul său fiul lui Poseidon şi al Lybiei), Europa, sora eroilor eponimici
ai Feniciei şi Cyliei, Phoinix şi Cylix, şi a lui Cadmos, legendarul întemeietor al Tebei
120
Ibidem (pp. 32-33).
121
HESIOD, Teogonia, în: HESIOD - ORFEU, Poeme, Editura Minerva, Bucureşti, 1987 (pp. 16-17).
62
beoţiene. Fecioara Europa a fost răpită de Zeus, transformat în taur care a dus-o pe
ţărmul Cretei, locul în care Zeus a copilărit. În legenda preluată de poetul Moschos,
taurul îi vorbeşte Europei: ”Nu-ţi pierde cumpătul, copilo, de valul mării nu te teme!
/ În faţa ta ai pe Zeus însuşi, deşi de-aproape par a fi / Un taur, întrucât pot lesne să
iau râvnita-nfăţişare. [...] Ci devenind prin mine mamă, vei zămisli feciori vestiţi / Ce
vor ajunge printre oameni, cu toţii, purtători de sceptru“.122
Etimologia cuvântului trimite, probabil, la domesticirea bovinelor pentru că
ευρυ se traduce prin ”mare“ iar οπ prin ”ochi“ sau ”faţă“. ”Cea cu ochii mari“ ar
putea fi, metaforic ”cea cu mintea deschisă“ 123, termen prin care europenii s-ar
considera bine definiţi.
Amintirea legendei este vie încă astăzi şi se găseşte, printre altele,
reprezentată pe moneda de doi euro emisă de Grecia.
Dincolo de mit, un teritoriu de convergenţă al raselor umane şi al ideilor lor a
creat încă din epoca arhaică o civilizaţie originală. ”Într-adevăr, o civilizaţie care
cuprinde cultura grâului şi al orzului, domesticirea oilor, a vitelor mari şi a porcului,
se manifestă simultan către ~7000 sau mai înainte, pe coastele Greciei şi ale Italiei, în
Creta, în Anatolia meridională, în Siria şi Palestina şi în Semiluna Roditoare. Or, pe
baza datărilor cu radiocarbon, nu se poate afirma că acest complex şi-ar fi făcut
apariţia în Grecia mai târziu decât în Semiluna Roditoare, în Siria, în Cilicia sau în
Palestina. Nu ştim deocamdată care a fost ”impulsul iniţial“ al acestei culturi. Dar
nu există vreo dovadă arheologică pentru a indica un aflux de imigranţi veniţi din
Asia Mică, în posesia plantelor cultivate şi a animalelor domestice. Oricare ar fi
originea sa, civilizaţia europeană arhaică s-a dezvoltat într-o direcţie originală, care
o distinge atât de culturile Orientului Apropiat cât şi de acelea ale Europei Centrale
şi Septentrionale“.124
Se manifestă aici o trăsătură caracteristică civilizaţiei europene: apelul la
originalitate şi unicitate pe care şi le asumă, în general, europeanul, ce se priveşte ca
“buric al lumii“.
Este un exerciţiu spiritual, pe care l-au încercat mai mulţi cercetători, să
găsim în cultura europeană partea de originalitate în lume care ne vine de la singurii
locuitori originari ai Europei, neanderthalienii.
122
Ibidem (pp. 119-120).
123
Europa, http://en.wikipedia.org/wiki/Europa.
124
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, volumul I (p. 50).
63
Un studiu despre autism porneşte de la premisa că oamenii de Neanderthal au
trăit pe teritoriul Europei în timpul perioadelor interglaciare şi că aspecte fizice,
fiziologice sau caracteriale sunt prezente omului modern cu descendenţă
neanderthaliană. Sunt dovezi că Homo sapiens, după ce a colonizat Europa în
perioada de încălzire globală, a trăit o perioadă îndelungată alături de Omul de
Neanderthal iar dispariţia neanderthalienilor a fost explicată prin hibridizare.
Unele explicaţii sunt amuzante, precum aceea că oamenii cu pilozitate bogată
ar fi mai aproape de neanderthalieni decât ceilalţi, altele sunt însă credibile, precum
referinţa europenilor pentru animale de companie, în special pentru câini, care stă
ca o mărturie a interacţiunii oamenilor cu animalele.
”Este destul de interesant în privinţa câinilor că sunt receptivi la comenzile
umane, şi în privinţa oamenilor (în principal, autişti) că sunt receptivi la semnalele
câinilor. Aceasta ne spune că relaţia de origine între oameni şi câini nu a fost de
domesticire, ci una simbiotică.125
Este destul de dificil de stabilit în ce măsură, pornind de la Omul de
Neanderthal şi trecând prin toată istoria Europei, putem să regăsim trăsăturile
spirituale ale unui popor sau grup etnic, ori chiar o spiritualitate europeană. O astfel
de cercetare ţine, cu adevărat, de istoria mentalităţilor.
Generalizarea aduce, poate, o prezentare deformare a individualităţii; totuşi
existenţa unor stereotipii într-o colectivitate este evidentă.
Există societăţi individualiste, precum majoritatea celor din Europa de Vest,
şi societăţi colectiviste, precum cele din Europa Centrală (numită, până nu demult
”Europa de Est“). Ne va mira oare să remarcăm că zonele în care predomină o
anumită religie au caracteristici comune?
Mai degrabă vom concluziona că Biserica Ortodoxă impune anumite principii
umane colectiviste, Biserica Catolică le stabileşte unele norme de comportament
individualist credincioşilor, stabilind un profil moral aristocratic al catolicului, iar
Biserica Protestantă şi-a adaptat mesajul şi exigenţele faţă de enoriaşi astfel încât să
îi împace cu Dumnezeu pe burghezii moderni, ce încalcă în mod constant preceptele
religioase, preocupaţi cum sunt să câştige bani.
125
A Theory on Autism, http://www.rdos.net/eng/asperger.htm
64
Influenţele spirituale în acest ”apendice al Asiei“ 126 au fost sincronice, prin
contactul direct al grecilor şi romanilor cu civilizaţiile bazinului mediteranean, al
Occidentalilor cu civilizaţia arabă, mai ales ca urmare a cruciadelor, mai târziu cu o
civilizaţie care va modifica mult cursul istoriei şi mentalităţile europene, cea indiană.
Influenţele au fost însă şi diacronice; după un Ev Mediu considerat în mod
tradiţional a fi unul întunecat, europenii care au trăit doar în lumina credinţei, au
redescoperit culturile greacească şi cea romană, într-o Renaştere ce a zdruncinat
rigiditatea hieratică impusă de religie.
Influenţa Imperiului Bizantin este greu de evaluat şi, mai ales, indirectă
pentru că diferenţele între cultul catolic şi cel ortodox au stabilit între cele două
religii surori o distanţă ce rămâne la fel de mare chiar dacă biserica responsabilă de
cele mai dure reacţii împotriva celorlalte culte, Biserica catolică, a promovat
apropierea tuturor religiilor având ca invitaţi reprezentanţi ai fiecăreia, chiar şi o
”piele roşie“ la celebrul Conciliu Vatican II.127
O religie mondială, cum a avut ambiţia să devină religia creştină nu va fi
posibilă decât în condiţiile în care se va realiza, după modelul Uniunii Europene
poate, o organizaţie confesională supraordonată doctrinelor.
Este greu de crezut că se va realiza unificarea sistemelor religioase, deoarece
nu se poate aplica un criteriu economic superior divergenţelor ideologice în cazul
religiei. Dialogul interconfesional este însă util pentru reducerea animozităţii care se
prezintă ca un ferment al divizării oamenilor cu o intensitate graduală, de la
sentimentul de înstrăinare faţă de vecinul care este adeptul altui cult la atentatele
celor care duc un ”război sfânt“.
Va fi o constantă a civilizaţiei europene divizarea; Grecia se va îndrepta către
răsărit şi, cu Alexandru Macedon, va fuziona cu străvechile civilizaţii egipteană,
mesopotamiană, persană sau indiană. Relaţiile ei cu Europa septentrională sunt, mai
126
”Europa nu are nici frontiere naturale, nici delimitări culturale şi istorice clare. Sub aspect geofizic Europa nu
are nici un fel de legitimitate: este, înainte de toate, un cap, un apendice al Asiei. Ea nu este propriu-zis un
continent, ci constituie mai degrabă o ficţiune fondată pe realităţile unei peninsule, fiind, mai evident decât pe
toate celelalte continente, opera oamenilor, nu a naturii.“ Jean-Luc FERRY, l’Europe, l’Amérique et le monde în:
http://www.oboulo.com/ europe+amerique+monde+jean+marc+ferry.
127
Este vorba despre cel de-al XXII-lea Conciliu ecumenic al Bisericii catolice romane deschis de papa Ioan al
XII-lea în anul 1962 şi închis sub pontificatul lui Paul al VI-lea, în anul 1965. La acest conciliu dedicat
deschiderii Bisericii catolice către modernitate au fost invitaţi observatori ai tuturor religiilor lumii. cf. Concile
Vatican II, http://fr.wikipedia.org/wiki/Concile_Vatican_II.
65
degrabă, indirecte, prin intermediul romanilor care au difuzat cultura grecească în
imensul lor imperiu mediteraniano-european.
Grecii şi-au păstrat relaţiile de intermediere spirituală între Orient şi
Occident, ei înşişi reprezentând mai degrabă, pentru europenii ”de Vest“ un
avanpost al Orientului decât o ţară europeană.
Bazileii din Imperiul Roman de Răsărit au fost şi primii nostalgici ai ideii de
reunificare a Imperiului Roman; ei le ofereau daruri conducătorilor noilor state din
Europa şi titlul de bazileu, în speranţa că aceştia vor accepta tutela Bizanţului. Încă
o dată însă, Roma a dat lovitura de graţie ambiţiilor greceşti, pentru că papa a reuşit
să se impună ca părinte spiritual în lumea europeană. Răzbunarea grecilor s-a
materializat peste mulţi ani, atunci când o superputere de rit ortodox, Rusia, a
împărţit Europa în două blocuri politice, economice şi militare. Reacţia Europei
Occidentale, a fost alianţa defensivă şi crearea Comunităţii Europene.
În domeniul ideologic, grecii au catalizat spiritul european care a profitat,
după evenimentul major al cuceririi Bizanţului, de ştiinţa savanţilor greci refugiaţi
din oraşul cucerit, pentru a redescoperi scrierile vechi, mai ales ale lui Platon, după
ce îl regăsiseră pe Aristotel, matematica, poezia şi ştiinţele oculte prin filieră arabă.
Renaşterea spirituală a Europei este intim legată de grecii care sunt şi autorii
naşterii spirituale a continentului.
Dragostea grecilor pentru înţelepciune a fost dublată de construirea de oraşe-
stat, iar în interiorul cetăţii patronate de zeiţa înţelepciunii a apărut, într-o siuaţie de
criză, democraţia, fundamentul Uniunii Europene şi al întregii civilizaţii umane
actuale.
Democraţia nu a fost întotdeauna considerată ca o evoluţie a societăţii; cel
care a scris Republica, Platon, considera democraţia ca o fază ultimă a degradării
conducerii unei cetăţi.
Ar fi cel puţin două explicaţii pertinente: democraţia îi omorâse prietenul, pe
Socrate, şi, mai ales, concepţia întâlnită nu numai la greci, că lumea se află într-o
continuă degradare, de la o ”vârstă de aur“ la una de argint, de bronz, de fier. 128
128
Sunt de menţionat cele patru “yuga“ ale mitologiei hinduse, alcătuind o zi a lui Brahma (kalpa). Prima, Satya
yuga, se aseamănă cu o vacă aşezată pe toate cele patru picioare ale sale, este o perioadă a stabilităţii, epoca de
aur, în care oamenii aveau viaţa lungă şi aveau acces nemijlocit la supranatural. Degradarea virtuţii (dharma)
scurtează viaţa oamenilor şi a calităţii vieţii morale. Noi ne-am născut şi trăim în cea mai întunecată dintre
perioade, ne apropiem de momentul distrugerii acestei zile a lui Brahma. În Kali Yuga, epoca noastră, ”violenţa,
minciuna şi răutatea vor fi la ordinea zilei. Pasiunea şi desfrâul vor fi singura atracţie între oameni. Oamenii
învăţaţi vor fi ridiculizaţi. Cuvântul oamenilor înstăriţi va fi singura lege“ (Vishnu Purana) .
66
”După Hesiod, «zeii şi muritorii au aceeaşi origine». Căci şi oamenii sunt
născuţi din pământ (gegeneis), aşa cum zeii au fost zămisliţi de Gaia. Pe scurt, lumea
şi zeii au venit la existenţă printr-o sciziune iniţială, urmată de un proces de
procreere. Şi, la fel cum au existat mai multe generaţii divine, au existat şi cinci
neamuri de oameni: neamurile de aur, de argint şi de bronz, neamul eroilor şi
neamul de fier.
Prima rasă a trăit sub domnia lui Cronos, adică înainte de Zeus. Această
umanitate a vârstei de aur, exclusiv masculină, trăia în preajma zeilor, «fraţii lor cei
puternici». […] Ei nu cunoşteau nici bolile, nici bătrâneţea, şi când mureau, era ca şi
cum ar fi căzut în somn. Dar această epocă paradisiacă – căreia i se găsesc paralele
în numeroase tradiţii – a luat sfârşit prin căderea lui Cronos.
Hesiod povesteşte, prin urmare, că oameni rasei de aur «au fost acoperiţi de
pământ» şi zeii au făurit o rasă mai puţin nobilă, oamenii rasei de argint. Din pricina
multelor lor păcate şi pentru că nu voiau să sacrifice zeilor, Zeus s-a hotărât să-i
nimicească. El a făurit atunci a treia rasă, cea a oamenilor de bronz, sălbatici şi
războinici care au sfârşit prin a se ucide între ei, până la unul. Zeus a creat o nouă
generaţie, aceea a eroilor; ei au devenit celebri prin marile războaie din Teba şi
Troia. Mulţi au murit, dar unii au fost instalaţi de către Zeus la marginea
pământului, în Insulele Fericiţilor, şi Cronos domneşte peste ei. Hesiod nu vorbeşte
de a cincea şi ultima rasă, cea de fier. Dar el se plânge că i-a fost dat să se nască în
această epocă.“129
Anticii credeau astfel că lumea se îndreaptă inevitabil înspre distrugere, într-o
lume în continuă degradare. Ideea a fost preluată de creştinism şi încă mai aşteptăm
sfârşitul lumii, din moment ce ”semnele timpului“ s-au arătat: ”Ecumenism, piaţă
comună, un stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor.
Sioniştii pregătesc pe cineva de Mesia. Pentru ei Mesia este împărat, adică va stăpâni
aici pe pământ. Martorii lui Iehova şi ei visează la un împărat pământesc. Sioniştii
vor prezenta unul şi martorii lui Iehova îl vor primi. Vor spune "Acesta este". Se va
O descriere la fel de pertinentă şi nu foarte încurajatoare, găsim în ”Cartea căii şi virtuţii“, Dao de Jing, scrisă
după învăţătura lui Lao Ţî: ”Când marele Dao a căzut în desuetudine, s-au născut atunci virtuţile, omenia şi
justiţia; când cugetarea şi cunoaşterea s-au manifestat, a început artificialul; când discordia a domnit printre
oameni, a început să se vorbească despre copiii ascultători; când întunericul şi dezordinea s-au instalat în
imperiu, au apărut şi supuşii credincioşi.“ LAO ŢÎ, Dao De Jing, Colecţia Câmp Fundamental, Bucureşti, 1992,
Capitolul XVIII (p. 53).
129
Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, volumul I (pp.
266-267).
67
face mare zăpăceală. În mijlocul acestei zăpăceli toţi vor cere un Mesia, ca să-i
mântuiască. Şi atunci vor prezenta pe unul care va spune: "Eu sunt Imam, eu sunt al
cincilea Buda, eu sunt Hristos pe care-l aşteaptă creştinii, eu sunt acela pe care-l
aşteaptă Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor". Va avea cinci "eu"-uri!...“ 130
Sunt oameni care încă mai cred că o forţă din exteriorul omenirii va stabli
momentul în care civilizaţia actuală va fi distrusă, pentru că oamenii sunt păcătoşi;
dar o civilizaţie nu se poate clădi pe un astfel de principiu şi, fără a contrazice o
credinţă străveche şi respectabilă, ea acţionează conform unei optici total opuse:
civilizaţia este într-o continuă evoluţie, stadiile actuale de dezvoltare fiind cele
avansate şi, la rândul lor, perfectibile.
Puterea este însă contestată, cu atât mai mult cu cât iese din sfera religioasă
iar cel ales nu mai este ”alesul lui Dumnezeu“ ci ”alesul poporului“, iar bogăţia nu
mai este un atribut al originii nobile, ci rod al muncii, al speculaţiei financiare sau al
norocului, dacă nu cumva este furt.
Democraţia a născut teoria conspiraţiei, deoarece egalitarismul a generat
întotdeauna sentimente de invidie pentru realizările semenilor noştri care reuşesc să
se îmbogăţească. O expresie sintetică a acestei neîncrederi în caracterul licit al
dobândirii de averi s-a transformat în următoarea lege (a lui Murphy): ”Atunci când
doi oameni cheltuiesc banii celui de-al treilea, va rezulta o fraudă“. 131
Suspiciunea a existat dintotdeauna şi, inevitabil, vom găsi mereu pe cineva
care să interpreteze orice afirmaţie căutând un mesaj ascuns (care şi există, în
numeroase cazuri) ori să descopere în relaţiile numerice ale piramidelor, în scrierea
cifrată întâlnită în marile opere ale omenirii, sau în aşezarea numerelor pe tastatura
telefoanelor132 semnele ascunse ale unui plan diabolic, căci gândirea noastră binară
trebuie să se sprijine pe un principiu negativ pentru a evidenţia principiul pozitiv.
130
Semnele timpului de Cuv. Paisie Aghioratul - http://www.razboiulnevazut.org.
131
*** Legile lui Murphy, Editura UNIVERSAL DALSI, 1998 (p. 63).
132
Ar fi în zadar să încercăm a arăta aici măcar a mia parte din elucubraţiile din jurul acestei cifre blestemate.
Totuşi, uneia nu-i lipseşte farmecul: Este aceea a lui Mark Lärmer în cartea sa Cercul lui Veckner. Opriţi-vă în
faţa unui distribuitor de bilete, sau luaţi-vă telefonul portabil dacă sunteţi la ţară. Cifrele de pe faţa telefonului
sunt dispuse în felul următor:
123
456
789
0
Adunaţi cifrele în orice direcţie, apoi adunaţi din nou cele două cifre obţinute. Veţi obţine, de douăsprezece ori
din cincisprezece, o înşiruire de trei de şase. ”Nimeni nu va putea să cumpere sau să vândă decât numai cel ce
are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei.“ în: Michel MUSOLINO, Le Troisième secret de
Fatima, Paris, Seuil, 2005 (p. 136).
68
Ideea generoasă a democraţiei poate fi considerată drept o altă conspiraţie a
unei organizaţii secrete, care îşi ascunde intenţiile de dominare a lumii în spatele
generozităţii unui discurs pe placul vulgului.
Liberté, Égalité, Fraternité, deviza preluată de la masoni de Revoluţia
Franceză, ar fi semnul indubitabil al prezenţei francmasonilor în producerea şi în
conducerea evenimentelor majore ale lumii.
Oricine ajunge la putere devine Străinul contestat, deoarece ”Când prietenii
noştri ajung la putere, nu mai sunt prietenii noştri“.133
Se deschide aici tema generoasă a alterităţii, o altă direcţie posibilă de
cercetare a temei noastre, una importantă dacă ne gândim că principala noastră
interogaţie asupra Uniunii Europene se referă la acceptarea Celuilalt, la scurt timp
după cele două războaie mondiale, când Străinul a fost Duşmanul de moarte.
În Biblie abundă subiectul străinului din afara noastră sau a celui din noi.
Poporul ales se află în robie în Egipt. Cel ce este îi promite lui Moise că îşi va
respecta legământul şi îşi va duce poporul ales ”într-un pământ roditor şi larg, în
ţara în care curge miere şi lapte“. Mai spune Dumnezeu: ”Eu însă ştiu că Faraon,
regele Egiptului, nu are să vă lase să plecaţi, până nu îl voi sili eu cu mână tare. Voi
întinde deci mâna mea şi voi lovi Egiptul cu toate minunile, pe care le voi face în
mijlocul lui, şi după aceea vă va lăsa“.134
”Inima lui Faraon s-a învârtoşat“, şi doar după ce, prin minune
dumnezeiască, toiagul lui Moise s-a transformat în şarpe, apa râurilor s-a
transformat în sânge, broaşte ţânţari şi tăuni s-au abătut asupra Egiptului, apoi alte
trei plăgi, ”moarte mare în vite, bube pe Egipteni şi grindină“ i-au lovit pe
necredincioşi, doar după ce a văzut toate semnele acestea ”Faraon a chemet pe Moise
şi pe Aaron şi a zis către ei: «Acum văd că am păcătuit! Domnul este drept iar eu şi
poporul meu suntem vinovaţi.
Rugaţi-vă domnului pentru mine să înceteze tunetele, grindina şi focul pe
pământ şi vă voi lăsa şi, mai mult, nu vă voi împiedica!»“ 135
Faraon s-a răzgândit şi a fost nevoie de alte plăgi asupra Egiptului pentru ca
poporul lui Israel să plece înspre pământul promis. Dumnezeul evreilor este extrem
133
Legea lui Evans, a perfidiei politice, în: Legile lui Murphy, Editura UNIVERSAL DALSI, 1998 (p. 41).
134
1988 (Ieşirea 3, 18-19, p. 70).
135
Ibidem (Ieşirea 3, 27-28, p. 77).
69
de răzbunător şi inchiziţia, cruciada împotriva albigenzilor, războaiele sau
persecuţiile religioase stau mărturie pentru faptul că europenii au apreciat acest fel
de învăţături, atât de crud prezentate în Vechiul Testament.136
”Apoi a lovit Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe
regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea, cum poruncise
Domnul Dumnezeul lui Israel.“137
Învăţătura lui Hristos pare a fi cu totul opusă; discursul lui este foarte
îngăduitor faţă de Străin, din raţiuni evidente ale interesului pentru răspândirea
religiei propovăduite de el: ”Şi vă zic vouă vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus
vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar
fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor.“.138
Pentru Isus, ca şi pentru Dumnezeu 139, poporul lui Israel este marele duşman
al credinţei: ”Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea
voi nu mă ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu. Au răspuns iudeii şi i-au
zis: «Oare nu spuneam noi bine că Tu eşti samarinean şi ai demon?». A răspuns
Isus: «Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu, şi voi nu mă cinstiţi pe mine.»“. 140
Europenii au adoptat această religie orientală, una care vorbeşte despre
război, despre ură, mai mult decât despre pace şi iertare.
Două religii oficiale, catolicismul şi ortodoxismul au dat Europei sentimentul
unităţii de credinţă, dar au şi consfinţit divizarea continentului într-un imperiu de
Est şi unul de Vest.
Religia a fost pentru multă vreme fundamentul dreptului internaţional, prin
judecătorul ei de pace (sau război), papa. A furnizat modelul cetăţii pământene, cu
monarhul ca ”uns al Domnului“ pe pământ.
Ca şi la Platon, virtutea constă în respectarea ierarhiei.
136
”Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi li s-a
poruncit să nu vateme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au
pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. Şi nu li s-a dat ca să-i omoare, ci ca să fie chinuiţi cinci luni.“ Biblia sau
Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988
(Apocalipsa 9, 3-5, p. 1401).
137
Ibidem (Iosua 10, 40, p. 246).
138
Ibidem (Matei 8, 11-12, p. 1105).
139
”Şi a spus Domnul către Moise: «Până cînd Mă va supăra poporul acesta şi până când nu va crede el în Mine,
cu toate minunile ce am făcut în mijlocul lui?»“ Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988 (Numerii 14, 11, p. 77).
140
Ibidem (Ioan 8, 47-49, p. 1217).
70
Poporului ales şi unor categorii de oameni le este aproape garantată salvarea
sufletului. Exigenţele din partea salvatorului sunt însă mari. Credincioşii trebuie să
respecte cu stricteţe un model comportamental, printre altele chiar şi un regim
alimentar dietetic, pentru a scăpa de spectrul pedepsei în viaţă viitoare.
Preamărirea sărăciei nu putea fi pe placul celor bogaţi, care, deşi erau
susţinuţi de religie în poziţia lor, nu se puteau bucura de puterea şi de deliciile stării
lor materiale fără a se simţi mustraţi de Dumnezeu. Or cei bogaţi au fost întotdeauna
cei mai buni ”clienţi“ ai Bisericii, ctitori de lăcaşuri de cult şi mari amatori de
indulgenţe.
Isus a folosit un limbaj metaforic pentru a le da speranţe celor săraci care vor
să se reîntoarcă la credinţă, oricâte păcate ar fi făcut, dar a fost foarte dur cu
oamenii din ale căror bogăţii a fost susţinută Biserica 141, după cum a fost necruţător
cu cei pe care el i-a numit ”cărturari“ 142, pentru că, şi unora şi altora le lipsea
umilinţa, având, din contră, trufie.
Cei bogaţi au acceptat postura de paria în faţa lui Dumnezeu, mulţumiţi că
Biserica le apăra privilegiile. Schimbarea s-a produs atunci când s-au dezvoltat
oraşele, iar cei respinşi, burghezii îmbogăţiţi sau intelectualii (”cărturarii“) şi-au
cerut drepturi în calitate de oameni bogaţi şi influenţi, iar Biserica a ezitat să îi
sprijine.
”Occidentul nu cunoscuse decât trei moduri de acces la putere: naşterea,
bogăţia şi tragerea la sorţi (doar în republicile greceşti). În principiu, Biserica
creştină deschisese fiecăruia accesul al onorurile ecleziastice. Dar, în realitate,
funcţiile episcopale, abaţiale reveneau în majoritatea cazurilor nobilimii. Sistemul
universitar a permis ascensiunea socială a unor fii de ţărani. Examenul a apropiat
sistemul european de cel chinez. Universităţile devin pepiniere de înalţi
funcţionari.“143
141
”«Nu adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă
comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le strică. Căci unde este
comoara ta acolo va fi şi inima ta»“. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988 (Matei 6, 19-21, p. 1103).
142
”Şi ascultând tot poporul, a zis ucenicilor: «Păziţi-vă de cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi,
care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe»“. Ibidem,
(Luca 20, 46, p. 1196).
143
Jacques LE GOFF, Intelectualii în Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994 (pp. 7-8).
71
Rigiditatea Bisericii, a celei catolice în special, a prilejuit numeroase
nemulţumiri, manifestate progresiv, de la critici la ”erezii“, ajungându-se la forme
extreme, precum războaiele religioase.
”În 1229 – 1231, Franţa a cunoscut o mare grevă atât împotriva puterii laice,
cît şi împotriva puterii regale, interesate de controlul asupra corporaţiilor. Ludovic
cel sfânt şi mama sa, Bianca de Castilia, recunosc în mod solemn independenţa
Universităţii“144. Papalitatea trece universităţile sub autoritatea directă a
Vaticanului, proclamă gratuitatea învăţământului, oferă astfel posibilitatea de acces
la învăţătură a celor săraci, dar şi încearcă astfel să oprească tendinţa profesorilor
universitari de a deveni independenţi, pericolul potenţial fiind lipsa de obedienţă.
”Biserica a vrut să impună învăţământul obligatoriu pentru a accepta doar
profesorii supuşi ei, aşa că profesorii independenţi s-au îndreptat mai ales către
învăţământul tehnic (scriere, contabilitate, limbi străine). Astfel au fost paralizate
studiile de drept şi medicină.“145
Au apărut oameni influenţi care au scăpat de sub tutela Bisericii şi au început
să militeze împotriva ei; mai mult, chiar în interiorul Bisericii s-a ivit fermentul
contestării Doctrinei oficiale.
Vorbind despre influenţa religiei în impunerea unor convingeri colective sau
personale, trebuie să remarcăm că fiecare individ este supus pe parcursul întregii
vieţi unei programări mentale. ”Sursele unor programe mentale individuale provin
din mediile sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă.
Programarea începe în sânul familiei; ea continuă în anturaj, la şcoală, în
grupurile de tineri, la locul de muncă şi în comunitatea de viaţă. (Textul este modern
şi observăm că nu mai ia în considerare influenţa religiei, totuşi încă importantă
pentru omenire) [...] Programele mentale variază atât de mult ca şi mediile sociale în
care sunt dobândite.“146
”Un termen obişnuit pentru un asemenea software mental este cultura. Acest
cuvânt are câteva înţelesuri, derivate toate din sursa sa latină, care se referă la
cultivarea solului. În majoritatea ţărilor occidentale ”cultura“ înseamnă, în general,
”civilizaţie“ sau ”rafinament al minţii, şi, în particular, rezultatele acestui
rafinament ca educaţia, arta şi literatura. Aceasta este ”cultura în sens restrâns“;
144
Ibidem (p. 79).
145
Ibidem, (p. 108).
146
Geert HOFSTEDE, Managementul structurilor multiculturale, (p. 20)
72
uneori, eu o numesc ”cultură primară“. Cultura ca software mental corespunde unei
mult mai largi utilizări a cuvântului care este comun antropologilor culturali;
aceasta este ”cultura secundară“.
Antropologia socială (sau culturală) este ştiinţa societăţilor umane, în
particular (deşi nu numai), a celor tradiţionale sau ”primitive“. În ”cultura
secundară“ sunt incluse nu numai acele activităţi presupuse a rafina mintea, dar şi
elementele curente din viaţă: salutul, mâncatul, ascunderea sau nu a sentimentelor,
menţinerea unei anumite distanţe fizice faţă de alţii, dragostea sau menţinerea
igienei corporale.“147
Din acestă perspectivă s-a ajuns la reconsiderarea istoriei omenirii, pentru
care ”individul uman apare ca un simplu pion, ca un instrument oarecum
insignifiant în evoluţia de ansamblu a omenirii. Actorii cu adevărat importanţi pe
Scena Istoriei sunt, într-o atare perspectivă, fie Popoarele Mari şi Marii lor
Conducători, fie Marile clase sau Marile Idei.“148
Au fost construite piramidele, este un fapt istoric, ele ne amintesc despre
faraonii care au ordonat construcţia lor. Piramidele trimit însă la o concepţie despre
viaţă şi cosmos a egiptenilor şi ne pot spune multe despre viaţa de zi cu zi în acele
vremuri.
Istoria ca disciplină tradiţională este foarte puţin interesată de modul de viaţă
sau de mentalităţile celor care au făcut efectiv istoria ca soldaţi, constructori,
revoluţionari, ţărani sau meşteşugari. Interesul pentru modul de viaţă al omului
obişnuit porneşte de la pasiunea romanticilor pentru folclor şi capătă caracter de
ştiinţă la mijlocul secolului XX.
În viziunea istoriei clasice piramidele au fost ridicate de sclavi; aceasta este o
supoziţie care se impune şi nu necesită o analiză foarte atentă într-o epocă a
sclavagismului. Istoria mentalităţilor abordează diferit o astfel de problemă şi
descoperirea taberelor unde au locuit constructorii piramidelor devine mai
importantă decât înseşi piramidele.
Scheletele au păstrat urmele intervenţiilor chirurgicale complicate, iar pentru
istoria mentalităţilor aceasta înseamnă că în Egipt chirurgia era avansată, dar şi că
Ibidem (pp. 20-21).

147
Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul I. Vraja lui Platon, Editura Humanitas, Bucureşti,
148
2005 (p. 23).

73
oamenii care au construit piramidele nu erau sclavi, pentru că egiptenii nu şi-ar fi
dat silinţa să acorde unui sclav o îngrijire medicală atât de costisitoare.
Iată o istorie populară, o viziune ”socialistă“ asupra evenimentelor mari ale
omenirii, o abordare modernă în spiritul grijii faţă de om caracterisică propagandei
moderne a statului.
”În fiecare epocă, o anumită reprezentare a lumii şi a lucrurilor, o mentalitate
colectivă dominantă animă, pătrunde în întreaga masă a societăţii. Această
mentalitate care conduce atitudinile, orientează alegerile, înrădăcinează
prejudecăţile, dirijează mişcările unei societăţi este eminamente un fapt de
civilizaţie. Cu mult mai mult decât accidentele sau circumstanţele istorice şi sociale
ale unei epoci, ea este fructul moştenirilor vechi, a credinţelor, a temerilor,
frământărilor străvechi, adesea aproape inconştiente, în fapt fructul unei imense
contaminări ai cărei germeni sunt pierduţi în trecut şi care s-au transmis prin
generaţii şi generaţii de oameni.“149
O istorie a mentalităţilor este foarte elocventă atunci când analizează
credinţe, sentimente, imaginar colectiv, simboluri sau reprezentări. Ele par a
surprinde viaţa reală a oamenilor unei epoci, într-un anumit loc şi ajung la
generalizări foarte pertinente: ”Se presupune despre cultura înaltă că vehiculează
valori universale şi eterne, idei care nu sunt legate de un anumit timp sau spaţiu;
Nietzsche poate dialoga cu Platon, şi Shakespeare poate fi citit de către boşimani.
Faţă de cultura înaltă, cultura, definită după cum tocmai am văzut-o, 150 este ca
limbile băştinaşilor raportate la limba latină; universalitatea este înlocuită de
particularisme, comunicarea prin ideolecte.“ 151
Această ambiţie, de a face să comunice marile personalităţi ale omenirii o
avem şi noi, şi chiar dacă artificialul situaţiei ne apare acum cu evidenţă. Tentaţia
intelectualistă de a găsi un ”fir roşu“ al ideii de Europa este mult prea atrăgătoare
pentru a renunţa la ea, cu atât mai mult cu cât este semnul măgulitor al fineţii
intelectuale.
149
Fernand BRAUDEL, Le Grammaire des Civilisations, în Dolores TOMA, Histoire des Mentalités et Cultures
Françaises, http://www.unibuc.ro/eBooks/lls/DoloresToma-Histoire/hp.htm.
150
”... cultura defineşte o singularitate colectivă. Colectivă, ea corespunde la ceea ce un anumit număr de oameni
împărtăşesc; singulară, la ce îi deosebeşte de alţi oameni.“ Marc AUGÉ citat în Dolores TOMA, Histoire des
Mentalités et Cultures Françaises, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996 (p. 31).
151
Ibidem.
74
Studiul mentalităţilor poate avea finalităţi spectaculoase în planul analizei şi
al unui unghi de vedere inedit, putând să explice motive ale unor acţiuni, sau să
sugereze mijloace de influenţare a grupurilor sociale. O explicaţie care, cred eu, ţine
de istoria mentalităţilor ”avant la lettre“, demonstraţie devenită ”clasică“ împarte
societăţile după poziţia geografică; o natură generoasă, precum cea a Sudului, le
dezvoltă locuitorilor, conform opiniei cunoscute a doamnei de Staël 152 un
temperament clasic, favorizând dezvoltarea unei societăţi autocratice şi afirmarea
individualismului, iar natura mai puţin darnică a Nordului impune o viziune
romantică şi se obiectivează printr-o orânduire socială egalitară.
Să facem o mică aplicaţie, cu referire la Uniunea Europeană: cine va accepta
mai uşor integrarea într-o structură suprastatală, locuitorii unei ţări cu un număr
mic de locuitori, sau cei ai uneia cu un număr mare? Un răspunsul ar fi că ”numărul
de locuitori încurajează dependenţa de autoritate deoarece cetăţenii dintr-o
populaţie numeroasă vor trebui să accepte o putere politică, aceasta fiind mai
distantă şi mai puţin accesibilă decât pentru cetăţenii dintr-o naţiune mică. Pe de
altă parte se poate face o inversare de cauzalitate în această situaţie deoarece
oamenii mai puţin înclinaţi spre dependenţă vor lupta din greu să nu fie integraţi
într-o naţiune mai mare.“153
Se poate face observaţia că, dacă analiza rămâne la acest nivel, Uniunea
Europeană pur şi simplu nu ar exista. Răspunsul ar trebui să fie cu mult mai fin
nuanţat, pentru că, deocamdată, aspectele economice încă primează asupra celor
politice sau sociale.
Naţionalismul nu mai este oricum la modă şi, dacă s-au obişnuit creştinii cu
gândul că Dumnezeu este de multă vreme ascuns în ceruri, dar că prezenţa nevăzută
le dă speranţa vieţii după moarte, angajaţii că lucrează la o firmă pe al cărui patron
nu îl cunosc, dar care îi plăteşte bine, atunci şi europenii pot accepta că există o
conducere anonimă a Uniunii Europene care este competentă şi care oferă
sentimentul reconfortant al unui viitor prosper.
Istoria mentalităţilor poate să conducă la o analiză subtilă a societăţii dar
rămâne doar o disciplină de graniţă a Istoriei, pe care o poate completa cu infinite
puncte de vedere inedite, însă nu o poate înlocui.
152
Cf. M-me de Staël, De l’Allemagne.
153
Geert HOFSTEDE, Managementul structurilor multiculturale (p. 63).
75
Pentru a sublinia originalitatea Uniunii Europene, este elocvent fiecare aspect
legat de imaginarul colectiv. Diferenţa de mentalităţi nu mai este principalul obstacol
într-o societate cosmopolită cum a devenit cea modernă. Alterităţile care odinioară
erau motiv de război au devenit mai degrabă motiv de apropiere, datorită interesului
turistic al omului modern pentru aspectele originale ale diferitelor culturi.
Revenind la istoria de tip clasic, cea care ne oferă sentimentul reconfortant al
unor evoluţii punctate de mari victorii sau de mari înfrângeri, mă voi opri la tema cu
adevărat importantă a constituirii Uniunii Europene.
Este adevărat, încă nu putem afirma că UE ar fi un stat, chiar şi după votarea
unei Constituţii pentru Europa, dar nu putem ocoli descrierea luptei duse timp de
milenii în plan ideologic şi politic pentru impunerea unei orânduiri sociale.
O scurtă istorie a ideii de stat va fi elocventă, credem noi, pentru a da răspuns
la întrebările care ne preocupă: cum a apărut şi ce este Uniunea Europeană.
Vom reveni, aşadar, la greci şi la Platon pentru care există un model ideal, ce
trebuie să rămână neschimbat, acela al autarhiei, în concepţia filosofului grec, aflat
în consonanţă cu marii mistici, autarhia reprezentând realizarea plenară a fiinţei. 154
Cetatea este înfiinţată ca urmare a slăbiciunilor noastre; fiecare om are
nevoie de ceilalţi oameni şi, reîntâlnim o idee ce stă la baza înfiinţării Uniunii
Europene; fiecare om cedează o parte din libertatea proprie pentru a-şi desăvârşi
principiul vital. Îl judecăm aspru pe Platon care vorbea despre satisfacerea strictă a
nevoilor vitale pentru că ”obişnuinţa noastră în materie de teorie economică este să
considerăm fericirea, plinătatea vieţii şi sănătatea omului şi a societăţii din care face
parte direct proporţional cu cantitatea de produse ce se schimbă pe piaţa liberă.
Toate teoriile economice încearcă să ”optimizeze“ producţia, iar termenul ”a
optimiza“ este întrebuinţat abuziv cu sensul de ”a spori“. De fapt, optimizarea
producţiei nu ar trebui confundată cu sporirea ei. De aici rezultă că majoritatea
ideilor economice ale lumii noastre sunt construite pe o perspectivă eronată asupra
optimului, în cele din urmă asupra binelui şi răului.“ 155
Platon vorbea cu dispreţ despre ”cetatea luxului“ în care oamenii devin
lacomi şi încep să-şi dorească lucruri artificiale. Idei asemănătoare au fost
154
”Dacă desfacem cuvântul grec în părţile sale componente, găsim termenii autos şi arkeo, acesta din urmă
însemnând ”îmi ajung mie însumi“. Cristi PANTELIMON, Sociologie politică, Editura Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti, 2005 (p. 23).
155
Ibidem (p. 24).
76
întotdeauna tratate cu uşurătate de către oamenii mereu nemulţumiţi de ei înşişi,
convinşi că sunt nefericiţi pentru că nu posedă lucrurile care i-ar putea face fericiţi.
O expresie biblică precum ”Fericiţi cei săraci că a voastră este împărăţia
cerurilor“156 îi irită pe oameni şi este interpretată ca expresie a unei religii ce îi
protejează pe cei bogaţi anesteziindu-le spiritul critic celor săraci. Nu acesta este
spiritul scrierilor sfinte, dar societăţile pradă dorinţei în care trăim ne-au modelat
un spirit alienat. Se află în multe scrieri idei extrem de neliniştitoare referitoare la
spiritul european, dominant în lume. Iată una dintre ele: ”Civilizaţia modernă apare
în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este
singura care s-a dezvoltat într-un sens strict material şi care nu se sprijină pe un
principiu de ordin superior.“157
Lipsa de profunzime a vieţii intelectuale moderne se poate subînţelege prin
atotputernicia consumului, care a cuprins toate domeniile vieţii spirituale. Dacă,
pentru Socrate, Eros caută frumuseţea pentru că ”duce lipsă şi nu are... tocmai
frumuseţea.“158 căutările noastre patetice pentru a ne găsi o filosofie (cel puţin a
vieţii), ne arată că filosofia a dispărut din viaţa noastră şi că, într-adevăr ”această
dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce
în ce mai accentuat, a fost însoţită de o regresie intelectuală...“ 159
Artificialitatea vieţii moderne ne împiedică pe noi, oamenii moderni să ne mai
apropiem de noi înşine şi să mai găsim un alt rost vieţii în afară de consumul de
bunuri şi servicii (intelectuale chiar).
Dacă acceptăm o astfel de perspectivă înţelegem motivul pentru care Platon
dorea să-i alunge pe meşteşugarii de lux şi pe poeţi din cetate, ca unii ce crează nevoi
aducând sufletul omului în dependenţă faţă de lucruri sau de plăsmuiri. 160
De ce un termen drag nouă, democraţia, era pentru Platon un stagiu al
degradării? Pentru că, “orice schimbare socială înseamnă corupţie, decădere,
156
1988 (Luca 6, 20, p. 1171).
157
René Guénon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 (p. 9).
158
PLATON, Banchetul, în Dialoguri, Editura IRI, Bucureşti, 1995 (p. 114).
159
René Guénon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 (p. 9).
160
Ideea poate fi cu uşurinţă ilustrată cu referire la epoca actuală: ”Am acordat instrucţiune la 90% din populaţie.
Avem la dispoziţie radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele. Dar aceste mijloace de informare, sporite prin
publicitate, în loc să ne ofere ce este mai bun în muzica şi literatura trecutului şi a prezentului, ne alimentează cu
marfă ieftină şi de proastă calitate, plină de fantasme sadice. Şi în timp ce toate spiritele, atât ale tinerilor, cât şi
ale celorlalţi primesc astfel otrava, noi continuăm să îndepărtăm cu grijă de pe scenă orice urmă de ”imoralitate“.
Erich FROMM, Societate alienată şi societate sănătoasă, în: Scrieri alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983 (p.
47).
77
degenerare. Această lege istorică fundamentală face parte, în concepţia lui Platon,
dintr-o lege cosmică – dintr-o lege valabilă pentru toate lucrurile create sau
generate. Toate lucrurile schimbătoare, toate lucrurile generate sunt sortite
decăderii. Asemenea lui Heraclit, Platon simţea că forţele care acţionează în istorie
sunt forţe cosmice.
Este însă cert că, în concepţia lui Platon, această lege a degenerării nu
exprimă întregul adevăr. Am constatat, la Heraclit, o tendinţă de a-şi reprezenta
legile dezvoltării ca legi ciclice; ele erau conceput după modelul legii ce determină
succedarea ciclică a anotimpurilor. În mod similar putem detecta, în unele din
scrierile lui Platon, sugestia unui Mare An (cu o lungime, pare-se de 36 000 de ani
obişnuiţi) cu o perioadă de ameliorare sau generare ce corespunde, pesemne,
Primăverii şi Verii şi decădere corespunzând Toamnei şi Iernii. Potrivit unuia dintre
dialogurile lui Platon (Omul politic), unei Vârste de Aur, vârsta lui Cronos, - vârstă
în timpul căreia Cronos cârmuieşte lumea, iar oamenii se ivesc pe pământ -, îi
urmează propria noastră epocă, epoca lui Zeus, în care lumea este părăsită de zei şi
lăsată pe seama propriilor ei resurse şi în care, drept urmare, se produce o tot mai
accentuată decădere. Tot în povestea din Omul politic se află şi o sugestie în sensul
că, după ce va fi atins punctul cel mai de jos al decăderii totale, zeul va lua din nou
cârma corăbiei cosmice şi lucrurile vor începe să se îndrepte”.161
Platon nu este un fatalist. ”În mod sigur, Platon a crezut că avem posibilitatea
ca printr-un efort omenesc, sau, mai degrabă, supraomenesc să contracarăm
tendinţa istorică fatală şi să punem capăt procesului de degradare“. 162
Concepţia lui Platon este istoricistă, iar calea întrevăzută de Platon pentru a
pune capăt determinismului istoric ţine de apariţia tiran tânăr, sfătuit de un filosof:
”«Daţi-mi un stat cârmuit de un tiran tânăr care are norocul să fie contemporan cu
un bun legiuitor şi să se întâlnească, printr-o fericită întâmplare, cu acesta. Ce-ar
putea face mai mult un zeu pentru o cetate pe care vrea s-o facă fericită?» Tirania,
cea mai rea formă de stat, poate fi astfel reformată, printr-o practică soteriologică,
prin vindecarea şi salvarea conducătorului. (Această concordă cu remarca din
Legile, că orice schimbare este rea, exceptând schimbarea unui lucru rău)“. 163
161
2005 (p. 38).
162
Ibidem (p. 39).
163
Ibidem (p. 69).
78
Pentru Platon ideal este un stat de drept, numai că percepţia lui despre ce este
”drept“ diferă fundamental de credinţa noastră. Concepţia lui nu este originală,
împărţirea unei comunităţi în caste fiind întâlnită în toate civilizaţiile. ”Principiul cel
mai înalt din toate este ca nimeni, fie el bărbat sau femeie, să nu fie niciodată fără un
conducător. Şi nici să nu fie deprins sufletul cuiva să facă ceva din proprie iniţiativă,
fie că e lucru serios sau joacă. Ci, atât în vreme de război, cât şi în vreme de pace, să
aibă ochii aţintiţi spre conducător şi să-l urmeze cu bună credinţă.“ 164
Este înfiorătoare această descriere potrivită oricărei societăţi totalitariste,
chiar dacă revolta nostră nu ţine seama de realităţile perene ale omenirii; în orice
acţiune umană există un lider de opinie care le impune celorlalţi ideile sale,
originalitatea fiind o calitate extrem de rar întâlnită. O mare slăbiciune a
democraţiei este chiar lipsa de ataşament faţă de conducător; din fericire, printr-o
neaşteptată răsturnare de optică, tot această continuă critică la adresa puterii îi dă
forţă orânduirii dominante din epoca noastră...
Primul stadiu de degradare a statului ideal, timocraţia, are drept model
Sparta. Constituţia amatoare de victorii şi onoruri este caracterizată prin faptul că
”cetăţenii sunt apreciaţi cu atât mai mult cu cât se bucură de mai multe onoruri. În
viziunea lui Platon, fiecare formă coruptă de guvernare se naşte din cea perfectă, în
anumite condiţii speciale. Întâlnim aici o idee extrem de interesantă pentru întreaga
gândire politică platoniciană, anume că schimbarea unui regim politic nu se poate
face decât dacă în interiorul grupului care are puterea se întâmplă la un moment dat
o dezbinare, un dezechilibru. Astfel, dacă în interiorul a ceea ce astăzi am numi elită
politică domneşte armonia cea mai profundă, schimbarea nu are cum surveni, deci
constituţia nu se modifică.“165
Următoarea degradare este oligarhia, cetatea luxului caracterizată prin
creşterea poftei de bunuri unde ”magistraturile ţin de venit, în care cei bogaţi
cârmuiesc, iar săracul nu participă la putere. [...] Mai întâi, un defect este un atare
principiu, căci priveşte: dacă cineva ar pune cârmaci peste nave luându-se după
avere, iar săracului, chiar dacă ar fi bun la arta cârmuirii, nu i-ar încredinţa
cârma... rea navigaţie ar face oamenii aceia.“166
164
Ibidem (p. 142).
165
Cristi PANTELIMON, Sociologie politică, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005 (p. 35).
166
Ibidem (p. 36).
79
Este o observaţie foarte profundă, aplicabilă în toată istoria omenirii, chiar şi
în democraţia modernă, dacă ne gândim că doar reprezentanţii partidului la putere
pot fi cârmaci. Cetatea oligarhică măreşte distanţele dintre bogaţi şi săraci, iar cei
bogaţi, lucru nepermis, se ocupă de afaceri, de conducere, de război şi sunt
preocupaţi doar să vândă şi să cumpere.
Cauza apariţiei democraţiei este tocmai sărăcirea generată de îmbogăţirea
conducătorilor, urmată de revolta prin care cei săraci ajung la putere. Democraţia
este un regim al exagerărilor, al inconstanţei, motiv pentru care este pe placul
femeilor şi al copiilor. Oamenii se ocupă după bunul plac cu petrecerile sau cu
munca.
Conducătorul democrat se transformă în tiran. ”Aparent, tiranul este cel mai
apropiat de popor. Scuteşte de datorii, împarte pământul multora, zâmbeşte şi le
face pe plac tuturor, e blajin. Totuşi, el are nevoie să stârnească mereu războaie,
pentru ca mulţimea să resimtă nevoia unui conducător . De asemenea, unelteşte ca
oamenii să fie mai săraci, pentru ca, fiind preocupaţi de traiul zilnic, să nu aibă timp
să se gândească la detronarea sa. El e nevoit să scape de prieteni, dar şi de duşmani,
căci primii i-ar periclita poziţia, iar ceilalţi ar încerca să-l uzurpe.“ 167
Discipolul lui Platon, Aristotel, considera că rolul statului nu trebuia să fie
doar nominal, de a îi opri pe cetăţeni să îşi facă rău unii altora, ci şi acela de a îi face
fericiţi. Virtutea îi face pe oameni fericiţi, şi cum virtutea este o medie ”este vădit că
cea mai bună comunitate politică este aceea unde puterea se află în mâinile clasei de
mijloc, iar posibilitatea de a fi bine guvernate aparţine acestor tipuri de state unde
clasa de mijloc este numeroasă şi, de preferat, mai puternică decât celelalte două la
un loc.“168
Pentru Aristotel, guvernarea unui om, unui grup sau a masei cetăţenilor
(regalitatea, aristocraţia sau republica) sunt legitime dacă urmăresc interesul comun
şi devin tiranii, oligarhii sau democraţii când caută realizarea interesului unei
persoane sau a unui grup din cele trei (cei bogaţi, cei din clasa medie, cei săraci).
Se vădeşte a fi cu mult mai nuanţată teoria lui Aristotel referitoare la cetate,
însă nu a fost totul spus, în primul rând despre democraţie.
167
Ibidem (p. 40).
168
Ibidem (pp. 67-68)
80
Cele două opinii sunt reunite de imaginea claselor sociale care luptă pentru a
câştiga puterea. Despre luptă a scris Heraclit: ”Războiul este părintele tuturor,
regele tuturor; datorită lui unii apar ca zei, alţii oameni, pe unii îi face sclavi, pe alţii
liberi.“169 Tot el, urmând preferinţa disciplinei numită Istorie, a afirmat: ”Pe cei
căzuţi în luptă îi cinstesc şi zeii şi oamenii... Oamenii superiori preferă un singur
lucru tuturor celorlalte: gloria veşnică...“ 170
Dacă nu ar fi existat Nietzsche, influenţat de Hegel, care a preluat teoria lui
Heraclit, de unde ar fi luat Hitler ideea rasei superioare? Ar fi avut de unde, nu este
greu de găsit o astfel de idee prezentă şi în Biblie, ca Poporul ales, sau în toate
mitologiile. De asemenea, abundă variantele referitoare la clasa aleasă, nobila clasă a
cavalerilor (ai Mesei Rotunde, Rozicruceni, ai Ordinului de la Malta, Teutoni),
constructori de catedrale deveniţi francmasoni, aristocraţia (saloanele, ”preţioasele“,
dandy), clasa muncitoare, cavalerii moderni (Legiunea Străină, SEAL).
”Pare-se că ideile istoriciste câştigă teren cu uşurinţă în epocile de mari
schimbări sociale. Ele au apărut atunci când s-a produs în lumea greacă
destrămarea vieţii tribale, ca şi atunci când viaţa tribală a evreilor a fost zguduită de
impactul cuceririi babiloniene. [...] În Europa modernă ideile istoriciste au fost
readuse la viaţă în timpul revoluţiei industriale, şi îndeosebi sub impactul
revoluţiilor politice din America şi Franţa. Pare a fi mai mult decât o coincidenţă
faptul că Hegel, care a preluat atât de mult din gândirea lui Heraclit, transferând
această moştenire mişcărilor istoriciste moderne, a fost un exponent al reacţiunii
împotriva Revoluţiei Franceze.“171
Permanenţa istorismului poate explica poziţia de forţă pe care au preferat-o
conducătorii tuturor societăţilor omeneşti, până când, comportamentul
dezechilibrat, adolescentin al politicienilor având în puterea de decizie destinul unei
ţări, s-a maturizat în condiţiile în care a luat contact cu moartea, ameninţarea,
sărăcia, umilinţa.
"Omul este bun din naştere, societatea este cea care îl perverteşte."172 afirma
Rousseau, şi credinţa aceasta optimistă se poate extinde şi asupra societăţii umane.
169
2005 (p. 34).
170
Ibidem (p. 35).
171
Ibidem (p. 35).
172
ROUSSEAU, Discours sur l'origine et les fondements de l'inégalité parmi les hommes, în: Dictionnaire des
citations, http://perso.orange.fr/sos.philosophie/citations2.htm
81
Civilizaţia noastră ”năzuieşte spre umanism şi raţionalitate, spre egalitate şi
libertate“, se află încă la vârsta copilăriei şi ”continuă să crească în ciuda faptului că
a fost de atâtea ori trădată de atâţi lideri intelectuali ai omenirii“. 173
S-ar putea afirma că societatea îşi modeleză în oarecare măsură conducătorii,
dar trebuie să recunoaştem că Oamenii Mari, cu ”voinţa lor de putere“ şi-au impus
viziunea asupra celor mulţi, chiar şi atunci când mişcarea s-a numit ”populară“. Nu
cetăţenii ţărilor care au fost iniţiatoarele frumoasei utopii numită acum Uniunea
Europeană, au avut convingerea că trebuie ca statul lor să-i cedeze organizaţiei
suprastatale o parte din prerogative. Sub o altă conducere, ei ar fi putut începe al
treilea război mondial, aneantizând, poate, civilizaţia Europei ori a lumii întregi.
Dacă Platon sau Aristotel au fost marii filosofi adepţi ai teoriei istoriste, şi
societatea grecească a cunoscut o dezvoltare remarcabilă care a pregătit democraţia
în timpul tiranului Pisistrate, Grecia rămâne în istorie prin inventarea democraţiei,
religia noastră în sfera statului.
Germenele acestei gândiri se găseşte tot la greci pentru că ”ei au fost, pare-se
primii care au făcut pasul de la tribalism la umanitarism“ 174, de la o societate în care
legile au un caracter magic la una în care ”indivizii se confruntă cu decizii
personale“.
Unul dintre primii mari gânditori, moderni prin deschiderea spirituală, a fost
Democrit, care scria: ”Nu din teamă trebuie să ne abţinem a face nedreptăţi, ci din
sentimentul de dreptate... Virtutea se întemeiază în mare parte pe respectul pentru
ceilalţi... Fiecare om e o mică lume.. Sărăcia într-o orânduire democratică este cu
atât mai preferabilă aşa-zisei bune stări dintr-un guvernământ tiranic pe cât este de
preferat libertatea robiei“.175
Cuvintele lui Democrit ar flata orice democraţie: ”Avem o constituţie care nu
imită legile vecinilor, ci mai degrabă noi înşine suntem exemplu. În privinţa numelui
- din pricină că este condusă nu de câţiva, ci de mai mulţi cetăţeni - s-a numit
democraţie, şi, după lege toţi sunt egali în privinţa intereselor particulare; cât despre
influenţa politică, fiecare este preferat după cum se distinge prin ceva, şi nu după
categoria socială, iar dacă este sărac,... nu este împiedicat pentru că n-are vază... În
173
2005 (p. 13).
174
Ibidem (p. 230).
175
Ibidem (p. 248).
82
privinţa suspiciunii reciproce în activitatea zilnică ne manifestăm liberi activitatea,
fără să ne mâniem pe vecin dacă face ceva după pofta inimii lui... Nu călcăm legile,
când chibzuim treburile publice, mai ales din respect pentru legi, dând ascultare şi
oamenilor care sunt, în orice împrejurare, la conducere, şi legilor, atât acelora care
sunt promulgate, spre a veni în ajutorul oamenilor păgubiţi, cât şi legilor care, deşi
nu sunt scrise, comportă totuşi un respect liber consimţit... Noi le deschidem cetatea
tuturor şi... nu-i izgonim pe străini.“176
Frumoase cuvinte, ştim că reprezintă mai degrabă o versiune idealizată a
realităţii, ne-am obişnuit cu aceasta în epoca modernă, pentru că demagogia a folosit
cu mare succes acest ton. Totuşi, valoarea altruismului sugerat de discursul lui
Democrit trebuie evaluat în contextul epocii lui, bazate pe sclavagism.
Deosebirea majoră faţă de o etică asemănătoare promovată de religia creştină
constă în caracterul de ”idee în acţiune“ a democraţiei greceşti. Religia pare a
adopta o atitudine contemplativă acceptând orice mod de organizare politică şi
cerând să i se dea Cezarului ce este al Cezarului pe pământ; proiecţia ideală a
societăţii perfecte se va realiza ”în ceruri“. Un filosof creştin, Sfântul Augustin,
consideră că diferenţa dintre cetatea divină şi oricare cetate pământească este
diferenţa dintre virtute şi viciu. Nimic nou până aici, dar Sfântul Augustin are un
amendament, le dă oamenilor o speranţă: ”în măsura în care aplică preceptele
religiei creştine şi devin virtuoşi, credincioşii adevăraţi aparţin deja cetăţii divine,
deşi trăiesc în cetatea terestră“.177
Tot o idee abstractă rămâne, foarte puţin palpabilă, bazată cum este pe valori
transcendente aplicate la probleme atât de imanente. Această atitudine a avut-o şi
romantismul, prin fixarea pe emoţii şi nu pe raţiune, combinată cu o fugă de real, în
paseism ori într-un viitor edenic.
Se poate observa că, atât în plan ideologic, cât şi în plan social uneori,
Antichitatea, nu numai cea greacă sau latină, a fost redescoperită târziu de
gânditorii europeni, şi că ideile celor vechi au contribuit la renaşterile succesive ale
spiritului european.
”Machiavelli este considerat primul autor modern în adevăratul sens al
cuvântului... dar... în loc să-l vedem, aşa cum superficial se obişnuieşte, un autor care
176
Ibidem (pp. 248-249).
177
83
înnoieşte gândirea politică printr-un demers conştient, ar trebui să vedem în el,
dimpotrivă, autorul care caută cu disperare modele în trecut, împins de un prezent
pe care nu-l mai poate înţelege cu mijloacele prezentului.“ 178
La fel de pesimist ca şi Toma d’Acquino care avea certitudinea că cetatea
pământeană nu poate fi bine guvernată, Machiavelli este modern pentru că ”refuză
ajutorul divin, ba chiar se ridică împotriva Bisericii, ca instituţie temporală, pe care
o acuză de denaturarea şi falsificarea vieţii politice a principatelor sau republicilor
italiene.“179
Concepţia lui Machiavelli, ia în calcul şi varianta democratică, dar aceasta
este inaplicabilă în lumea coruptă aşa că el îi recomandă Principelui să adopte o
politică de forţă, de dominaţie brutală a supuşilor sau de folosire a vicleniei, a
planurilor ”machavelice“.
O astfel de concepţie susţinută în Antichitate de Heraclit, a avut, din păcate
susţinători de prestigiu şi a condus la numeroase conflicte ce au culminat cu cele
două războaie mondiale. Să ne amintim spusele lui, atât de dragi lumii europene:
”Războiul... îi arată pe unii drept zei, pe alţii drept simpli oameni, prefăcându-i pe
ultimii în sclavi, iar pe cei dintâi în stăpâni... Războiul e drept.“ 180
A existat o epocă a afirmării spiritului german ce s-ar putea asemui cu
perioada de dominaţie a Atenei. Filosofiei lui Kant, cel care a iubit Raţiunea şi
democraţia, i se opune filosofia lui Hegel, adept al unei teorii ce se va rafina în
spaţiul german până la afirmarea credinţei în rolul istoric al supraomului, cu
consecinţele pe care le cunoaştem bine.
”Revoluţia franceză a redescoperit nepieritoarele idei ale Marii Generaţii şi
ale creştinismului - libertatea, egalitatea şi fraternitatea tuturor oamenilor, aşa cum
a redescoperit Hegel ideile platoniciene ce stau în spatele revoltei perene împotriva
libertăţii şi a raţiunii. Semnificaţia istorică a lui Hegel se poate degaja din faptul că el
reprezintă, oarecum, veriga lipsă dintre Platon şi forma modernă a
totalitarismului.“181
178
Ibidem (p. 95).
179
Ibidem (p. 98).
180
2005 (p. 90).
181
Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005 (p. 45).
84
Vocea autoritară a autoritarismului prusac, Hegel afirma că legea naturală a
societăţii este inegalitatea, iar libertatea, sigurul adevăr al Spiritului se realiza în
monarhia germană.
Orice ar fi întreprins acest ”spirit al lumii noi“ era justificat. ”Este interesul
absolut al Raţiunii - scrie Hegel - ca această totalitate morală (adică statul - K. P.) să
existe; iar în aceasta rezidă îndreptăţirea şi meritul eroilor, oricât de cruzi ar fi
fost“182
Hegel a criticat ”proiectul lui Kant pe calea unei uniuni federale“ 183, o
prefigurare a Uniunii Europene, iar doctrina lui de înlocuire a luptei de clasă prin
lupta de rasă a contribuit la justificarea celor două războaie mondiale.
Opinia lui Hegel este o amplificare a spiritualităţii rafinate în secolele de
dominaţie a monarhiei.
Thomas Hobbes, afirma acest punct de vedere în celebra sa carte din 1651,
Leviathan că oamenii sunt atraşi de legea naturală prin care caută pacea şi, dacă nu
o pot obţine, ei îşi cedează drepturile unui om sau unei adunări a oamenilor. Odată
deveniţi supuşi, oamenii nu au dreptul legal de a schimba forma de guvernare.
Aristotel atribuia lui Lycophron fondarea teoriei contractualiste: ”Lycophron
considera legea statului drept «o învoială prin care oamenii garantează unul altuia
dreptatea»“, dar ”Lycophron interpreta această menire în chip raţional, din punct
de vedere tehnologic, adoptând postulatul egalitarismului, individualismului şi
protecţionismului.“184
Apropierea de poziţia lui Lycophron o realizează, John Locke, filosoful
preocupat de libertate, care, în spiritul constituirii Uniunii Europene, afirmă că
”oamenii, prin contractul social jertfesc numai o parte a drepturilor lor iniţiale în
interesul asigurării celeilalte părţi - proprietatea individuală şi libertatea.“ 185
Pentru dezvoltarea temei nostre este oportun să amintim influenţa concepţiei
politice a lui Locke asupra ”lucrărilor scrise ale lui Alexander Hamilton, James
Madison, Thomas Jefferson şi a altor Părinţi Fondatori ai Statelor Unite. În plus,
viziunile lui Locke au influenţat Revoluţiile americană şi franceză.“186
182
Ibidem (p. 98).
183
Ibidem, (p. 88).
184
2005 (p. 157).
185
M LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir“, Bucureşti, 1996 (p.
176).
186
John Locke, http://en.wikipedia.org/wiki/John_Locke.
85
Cu Jean-Jacques Rousseau, teoria contractului social intră în faza
democratică. ”Autor al suveranităţii poporului, Rousseau afirmă că puterea
monarhului este dependentă de popor, care i-a acordat-o fără a renunţa la libertatea
care este inalienabilă. Poporul are dreptul să se răscoale dacă monarhul uzurpă
această putere.“187
Un filosof precursor al opiniei istoriciste, Heraclit, a vorbit parcă, despre
activismul democraţilor atunci când a scris: ”Poporul trebuie să lupte pentru legile
cetăţii întocmai ca pentru zidurile acesteia“.188
Şi acesta este ce a făcut strategul Pericle, demonstrând cât de eficientă este o
democraţie în lupta împotriva adversarilor. Filosofia lui Pericle a fost acţiunea, iar
Parthenonul stă mărturie pentru geniala lui lipsă de măsură.
Democraţia este o idee aprope hipnotică dacă ne referim la convingerea unui
foarte cunoscut istoric francez din secolul al XIX-lea, Alexis de Tocqueville. 189
”Există în esenţa structurilor democratice o tendinţă generală care îi face adesea pe
oameni să contribuie la prosperitatea generală în pofida viciilor şi erorilor lor, în
timp ce în instituţiile aristocratice se descoperă uneori o tendinţă ascunsă care, în
ciuda talentului şi a virtuţilor, îi face să contribuie la mizeria semenilor lor. Astfel se
poate întâmpla ca în guvernările aristocratice oamenii publici să facă răul fără să
vrea, iar în democraţie să producă binele fără să şi-l propună.“ 190
În termenii lui Popper, Pericle ar fi un inginer social, care, spre deosebire de
un adept al istoricismului, ”nu se întreabă care sunt tendinţele istorice sau care este
destinul omului. El crede că omul este stăpânul destinului său şi că, în conformitate
cu scopurile pe care le urmărim, noi putem să influenţăm sau să modificăm istoria
omului tot aşa cum am schimbat faţa pământului. El nu crede că aceste scopuri ne
sunt impuse de antecedentele istorice sau de tendinţele istoriei, ci că noi înşine
suntem cei care le alegem su chiar le creăm, la fel cum creăm noi idei sau noi opere
de artă, case noi sau utilaje noi. În opoziţie cu istoricistul care crede că acţiunea
187
M LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir“, Bucureşti, 1996 (p.
176).
188
2005 (p. 30).
189
Aristocrat francez care a ajuns în America în anul 1831 - pe când avea doar 25 de ani - şi care a scris mai
târziu Democracy in America, un studiu în două volume despre poporul american şi despre instituţiile lui
politice... Democracy in America a cunoscut mai multe perioade de popularitate pe parcursul secolului, însă nu
a fost nicicând atât de popular ca acum. În: All About Alexis de Tocqueville,
http://www.tocqueville.org/chap1.htm.
190
86
politică inteligentă este posibilă numai dacă este determinat în prealabil cursul viitor
al istoriei, inginerul social crede că o bază ştiinţifică a politicii ar consta în cu totul
altceva; ar consta în informaţia factuală necesară pentru edificarea sau modificarea
instituţiilor sociale în conformitate cu dorinţele sau cu scopurile noastre. O atare
ştiinţă ar urma să ne spună ce măsuri ar trebui întreprinse dacă dorim, de exemplu,
să evităm depresiunile economice ori, dimpotrivă, să le producem; sau dacă vrem să
producem o distribuţie mai uniformă a avuţiei ori una mai puţin uniformă. Cu alte
cuvinte, inginerul social concepe drept o bază ştiinţifică a politicii ceva de genul unei
tehnologii sociale, în opoziţie cu istoricistul, care o înţelege ca pe o ştiinţă a
tendinţelor istorice inexorabile.“191
Este o teorie avangardistă, cu o vădită tentă spirituală americană.
”Lumea Nouă“ a fost în avangarda progresului, începând cu cel politic prin
Constituţia Americană. Francezul Tocqueville a analizat în scrierea lui Despre
democraţie în America cum se prefigurează viitorul în acest mare laborator politic.
”America este terenul virgin în care se pe care se experimentează în condiţii
moderne o nouă variantă de democraţie... În fond, studiind America, el încearcă să
întrezărească soarta viitoare a Europei, căci este convins că mişcarea democratică
este noul val ce animă umanitatea“.192
Concluzia lui Tocqueville pare a fi antidemocratică. Pentru el ”egalitatea
condiţiilor înseamnă o puternică şi continuă aspiraţie spre egalitate ce ia locul
viziunii ierarhice tradiţionale asupra societăţii. Însă egalitatea condiţiilor nu
semnifică şi dispariţia diferenţelor şi inegalităţilor economice şi sociale dintre
indivizi; de fapt, spune Tocqueville, principiul democratic impune o egalitate
imaginară în ciuda inegalităţii reale dintre aceştia. Or, acest refuz al inegalităţii în
societăţile moderne prezintă un pericol: cu cât se cred şi se doresc mai egali, cu atât
indivizii din societatea democratică sunt, în mod paradoxal, mai slabi, mai izolaţi,
mai dependenţi căci, dacă fiecare este la fel de bun ca oricare altul, singurul arbitru
şi criteriu al adevărului acceptabil tuturor trebuie găsit în exteriorul fiecăruia, şi
anume, în judecata opiniei publice sau în judecata celor mai mulţi (cazul democraţiei
americane) ori în delegarea unor puteri asfixiante administraţiei publice centrale
(cazul Franţei). Această constatare îl determină pe Tocqueville să se întrebe dacă
191
2005 (p. 42).
192
87
egalitatea e compatibilă cu celălalt principiu fundamental al democraţiei, adesea
ignorat, libertatea, iar răspunsul e categoric negativ: sporirea egalităţii se face
întotdeauna în detrimentul libertăţii.”193
Politicianul francez a intuit în democraţia incipientă americană unul dintre
multiplele pericole ale democraţiei. Libertatea neîngrădită conduce la anarhie şi este,
cu adevărat, ”greu de determinat cu precizie gradul de libertate ce poate să fie lăsat
cetăţenilor fără a primejdui acea libertate pe care statul are menirea de a o ocroti.
Dar dacă ceva de genul unei determinări aproximative a acestui grad de libertate
este posibil, o dovedeşte experienţa, adică existenţa statelor democratice.“ 194
Există astfel o continuă negociere în a muta limitele constrângerilor sociale,
iar democraţia este o continuă revoluţie paşnică. Lipsa de statornicie a democraţiei
pare a fi principala ei slăbiciune şi explică nostalgia celor care detestă
indeterminarea şi tânjesc după disciplina din societăţile autarhice.
”În fapt, acest proces de determinare aproximativă constituie una dintre
principalele sarcini ale legislaţiei în statele democratice. Este un proces dificil, dar
dificultăţile pe care el le întâmpină nu sunt de aşa natură încât să ne silească să
modificăm cerinţele noastre fundamentale. Aceste exigenţe, formulate concis,
constau în aceea că statul să fie considerat drept o societate pentru preîntâmpinarea
nelegiuirii, adică a agresiunii. Iar obiecţia că este greu de ştiut unde sfârşeşte
libertatea şi începe nelegiuirea poate fi parată, în principiu, prin cunoscuta anecdotă
cu huliganul care protesta că, fiind cetăţean liber, avea dreptul să-şi mişte pumnul în
orice direcţie dorea; la care judecătorul i-a replicat cu înţelepciune: «Libertatea de
mişcare a pumnului dumitale este limitată de poziţia nasului semenului
dumitale»“.195
Opinia mea este că această gândire ”moale“ se opune gândirii ”tari“ a
europenilor şi originea ei trebuie căutată în Orient. ”Oamenii când se nasc sunt
delicaţi şi plăpânzi. Moartea îi face duri. Născându-se, ierburile şi arborii sunt moi şi
fragile. Moartea le face lemnoase. De aceea duritatea şi rigiditatea sunt cu mult mai
prejos decât delicateţea şi slăbiciunea.“196
193
Bogdan C. ENACHE, Alexis de Tocqueville, http://liberalism.ro/wordpress/index.php /autori/ alexis-de-
tocqueville/
194
2005 (pp. 152-153).
195
Ibidem (p. 153).
196
LAO ZÎ, Dao De Jing, Colecţia Câmp Fundamental, Bucureşti, 1992, LXXVII (p. 115).
88
Ca urmare a colonizării lumii, spiritualitatea Occidentală a ajuns la
rădăcinile civilizaţiei şi a sfârşit prin a fi dominată spiritual de Orient.
”Un autodidact genial, Anquetil-Dupperon, publica textul intitulat ”Zend
Avesta“ (care azi se numeşte doar ”Avesta“), pe când, în 1880 apărea al său
”Oupnek’hat“, primele cincizeci de Upanishade, traduse în persană şi în latină, apoi
în franceză, text care, în Europa cultă a timpului provoca «un şoc psihologic
asemănător unei revelaţii» (Auquetil-Dupperon, di Jean-Luc Kieffer, Paris, 1983).
Între timp, în 1783, Charles Wilkins traducea în engleză ”Bhagavadgita“ şi tot
Jones poemul ”Sakuntala“ al lui Kalidasa. Însemnătatea evenimentului este astfel
relevată de Raymond Schwab în excelenta sa carte ”La Renaissance Orientale“, din
1952: «Numai după 1771 devine pământul cu adevărat rotund: jumătate din harta
geografică a ”creierelor“ nu mai rămâne albă. Mai bine zis, nu este a doua renaştere,
ci prima se completează cu întârziere în finalul său logic. Umanismul lui Marsilio
Ficino rămânea incomplet atâta timp cât nu se completa cu acela al lui Anquetil-
Dupperon». Cu alte cuvinte, între aceste date se năştea acea ştiinţă nouă numită, în
general, orientalistică, şi, în particular, indologie. În felul acesta s-a aprins
entuziasmul lui Herder şi al lui Goethe, al fraţilor Schlegel şi al lui Novalis, al lui
Fichte însuşi şi al lui Tieck sau al lui Hugo şi Michelet, până la Lamartine, Quinet şi
Vigny.
De atunci încoace un lanţ de descoperiri neprevăzute a urmat în sfera
limbajului şi a istoriei religiilor odată cu operele lui Max Müller şi continuând cu
Wilhelm von Humboldt, Roth şi Burnouf, Böhtling şi Macdonell – adevăraţi giganţi
ai lingvisticii comparate – anulându-se o multitudine de certitudini pe care
occidentalul le avea despre sine însuşi şi transformând până şi concepţiile sale despre
istorie şi civilizaţie.“197
Nu doar lingvistica a profitat de pe urma contactului cu civilizaţia indiană, şi
nu doar ştiinţele umaniste.
Ştiinţele ”exacte“, baza dominaţiei europene în lume, şi-au văzut ridiculizată
pretenţia de ”obiectivitate“ odată cu apariţia ”neserioasei“ geometrii neeuclidiene
prin care savantul rus Lobacevski a dat o replică unuia dintre primele postulate ale
matematicii, teoria paralelelor a lui Euclid.
197
Angello MORRETTA, Spiritul Indiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993 (pp. 9-10).
89
”Teoria relativităţii“ a spulberat visele ”aristocraţiei“ ştiinţei moderne şi a
permis ”democraţia“ ştiinţelor postmoderne, aducând prin noua viziune a
explorării câmpului posibilului o creştere geometrică a dezordinii creatoare ce ne-a
adus în prezent în epoca ”sclavagismului electronic“.
Câmpul posibilităţilor de a continua subiectul nostru devine astfel foarte vast.
Ne vom limita la o prezentare dintr-o singură perspectivă a evoluţiei Uniunii
Europene înspre democratizare.
Perspectiva este cea a Constituţiei care încă nu a fost votată, din motive care
ţin în mare măsură de atavisme naţionaliste. Exemplul Constituţiei Europene este
elocvent pentru mărirea complexităţii problemelor într-o democraţiei compozită
cum este cea a Uniunii Europene. Comparată cu Constituţia Americii, proiectul
Constituţiei Europene este ca o epopee faţă de un haiku.
Trebuie să ne referim la istorie pentru a înţelege etapele democratizării
Uniunii Europene. În anul 1951 începe epopeea democraţiei europene de tip nou prin
înfiinţarea - pentru o perioadă de cincizeci de ani care a trecut în 2002 - a CECA
(Communaté Européenne du Charbon et d’Acier), în care Înalta Autoritate domnea
ca un monarh absolut.
Nu peste multă vreme, în anul 1957, prin Tratatele de la Roma s-au pus bazele
CEE (Communauté économique européenne) şi EURATOM; imediat, strategii
noilor organisme au început aplicarea consecventă a ingineriei sociale: libera
circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor au acordat drepturi economice şi politico-
sociale firmelor şi persoanelor din comunitatea economică.
Din scrupule care ţin de exerciţiul democratic, a început manifestarea
birocratizării structurilor comunităţii şi cum să nu ai nevoie de extrem de mulţi
funcţionari când vrei să nu laşi nimic în afara reglementărilor? Spre exemplu, unul
dintre protocoalele legate de instituirea CEE se numeşte astfel: ”Protocol legat de
mărfurile originare şi provenind din unele ţări şi beneficiind de un regim special la
importul în unele state membre“.198
În anul 1965, la Bruxelles, s-a instituit un Consiliu Unic şi o Comisie Unică
pentru cele trei tratate, organisme cu putere discreţionară.
198
Protocole relatif aux marchandises originaires et en provenance de certains pays et bénéficiant d'un régime
particulier à l'importation dans un des États membres în: Traité instituant la Communauté économique
européenne, http://europa.eu.int/eur-lex/fr/treaties/dat/ CEE.html.
90
Cu tratatul de la Maastrich, din anul 1992, a fost creată Piaţa Comună şi a
fost pregătită Uniunea Monetară, dar a fost pregătită şi afirmarea ca stat a
Comunităţii Europene prin înfiinţarea cetăţeniei europene; încă din Dispoziţiile
Comune este vizibil interesul pentru implicarea cetăţenilor: ”Prezentul tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni fără încetare mai strânse
între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate de cetăţeni, pe cât posibil, în
modul cel mai nemijlocit.“199
Parlamentul European începe să capete putere de decizie alături de Consiliul
European, de Comisia Europeană şi de Curtea de Justiţie.
Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 întăreşte puterea de decizie a
Parlamentului şi, dintre prevederile democratice, este de menţionat prevederea prin
care, pe lângă libera circulaţie a persoanelor, sunt prevăzute măsuri de control al
frontierelor, azil, imigraţie prevenire a criminalităţii şi luptă contra acestui
fenomen.200
Deciziile referitoare la statele membre în Tratatul de la Nisa (2000) vizează, în
primul rând o colaborare mai strânsă în interiorul Uniunii Europene. Cât despre
cetăţeni, ”Oricare dintre cetăţenii Uniunii Europene are dreptul de a circula şi de a
locui liber pe teritoriile statelor membre“.201
Cetăţenii sunt reprezentaţi de aleşii lor în Parlamentul European, au drepturi
speciale în calitate de cetăţeni ai UE. Cum ar mai putea participa cetăţenii UE la
luarea deciziilor?
Unul dintre răspunsuri se găseşte în proiectul Constituţiei Europene care a
fost prezentat în anul 2003 şi încă nu a fost ratificat de toate ţările membre: Art. I-
46-4: ”La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii dintr-un număr
semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să facă o propunere
199
”Le présent traité marque une nouvelle étape dans le processus créant une union sans cesse plus étroite entre
les peuples de l'Europe, dans laquelle les décisions sont prises le plus près possible des citoyens.“ în: Traité sur
l’Union Européenne, http://constitution-europeenne. info/special/maastricht2005.pdf.
200
”L'Union se donne pour objectifs: de maintenir et de développer l'Union en tant qu'espace de liberté, de
sécurité et de justice au sein duquel est assurée la libre circulation des personnes, en liaison avec des mesures
appropriées en matière de contrôle des frontières extérieures, d'asile, d'immigration ainsi que de prévention de la
criminalité et de lutte contre ce phénomène.“ TRAITÉ D'AMSTERDAM MODIFIANT LE TRAITÉ SUR
L'UNION EUROPÉENNE, LES TRAITÉS INSTITUANT LES COMMUNAUTÉS EUROPÉENNES ET
CERTAINS ACTES CONNEXES,
http://constitution-europeenne.info/special/amsterdam2005.pdf
201
Tout citoyen de l'Union a le droit de circuler et de séjourner librement sur le territoire des États membres...
TRAITÉ DE NICE MODIFIANT LE TRAITÉ SUR L'UNION EUROPÉENNE, LES TRAITÉS INSTITUANT LES
COMMUNAUTÉS EUROPÉENNES ET CERTAINS ACTES CONNEXES,
http://constitution-europeenne.info/special/nice2005.pdf.
91
corespunzătoare referitoare la chestiuni pentru care cetăţenii consideră că este
necesar un act juridic al Uniunii pentru punerea în aplicare a prezentei Constituţii.
Legea europeană adoptă dispoziţiile privind procedurile şi condiţiile specifice
necesare pentru prezentarea unei astfel de iniţiative cetăţeneşti.“ 202
Exemplul este elocvent pentru a evidenţia caracterul de inginerie socială pe
care îl au demersurile conducătorilor Uniunii Europene. De aici provin şi
numeroasele contestări ale activităţii celui mai mare şi mai eficient aparat birocratic
din lume. Documentul Constituţiei Europene se întinde pe şapte sute de pagini; să ne
imaginăm că la fel s-ar fi întâmplat şi cu celebra Constituţie a Statelor Unite sau cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Probabil că ar fi supuse dezbaterii şi
astăzi...
Folosirea unui limbaj tehnic în toate actele Uniunii Europene constituie un
mare impediment în înţelegerea funcţionării acestui organism complex. Probabil că
ar trebui să renunţăm la pretenţia de a înţelege şi de a avea reacţie la tot ce se
întâmplă în activitatea Uniunii Europene şi să ne comportăm aşa cum ne-a obişnuit
societatea modernă ca nişte consumatori ce nu se întreabă cum funcţionează
autoturismul ori televizorul, dar acest fapt nu îi împiedică să le folosească.
E adevărat, instrucţiunile de folosire ale Uniunii Europene sunt dificil de citit
şi mişcările moderat sau fanatic anti-UE au numeroase subiecte de discuţie. Textul
de mai sus, al iniţiativei legislative, de exemplu, are câteva formulări care ne pun pe
gânduri: Propunerea trebuie să vină de la un milion de cetăţeni aparţinând unui
”număr semnificativ de state membre“, iar Comisia ”poate fi invitată să facă o
propunere...“ dacă doreşte acest lucru. ”Comisia nu are deci nici o obligaţie de a
examina sau de a lua în seamă iniţiativa şi propunerile formulate de către cetăţeni.
Acest articol dă impresia unui drept de iniţiativă cetăţenească, însă se reduce în fapt
la libertatea de a se exprima şi de a interpela executivul Uniunii. Adevăratul drept de
iniţiativă cetăţenescă este un drept de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a-i
propune o lege puterii legislative, parlamentului sau însuşi poporului prin
referendum, ca în Elveţia. Nu este acelaşi lucru...“203
202
Projet de TRAITE ETABLISSANT UNE CONSTITUTION POUR L’EUROPE, http://european-
convention.eu.int/docs/Treaty/cv00850.fr03.pdf.
203
Robert JOUMARD, Projet de constitution européenne : peut-on se satisfaire de demi-vérités, de mensonges
par omission et de mensonges tout court ? în: http://www.urfig.org/demi-verites_RJ_031204.doc
92
Există, cu siguranţă, o Europă cu două viteze, una a specialiştilor care o
conduc şi alta a cetăţenilor ei în numele cărora tehnocraţii pretind că ar conduce
Uniunea Europeană. Dacă se va ajunge astfel la formarea unei Uniuni Europene
“mai eficiente, mai sigure, mai puternice economic şi mai juste”, atunci am putea
spune că ”Omul este, în mod natural înclinat să se teamă de ceea ce nu înţelege.“ 204
Dacă nu cumva democraţia afişată de Uniunea Europeană este o poziţie de forţă
camuflată sub aparenţa unei ”gândiri slabe“. Să credem oare că această aporie este
un semn al postmodernismului politic al Europei modernă?
”Întotdeauna puterea, fie ea una monarhică sau anonimă, s-a arătat gata să
favorizeze prin protecţie şi privilegii o aristocraţie născândă, indiferent dacă este
vorba despre o aristocraţie politică sau de alt fel, din naştere sau rezultată prin
selecţie sau educaţie. Întotdeauna, nobilimea privilegiată s-a întărit sub acest soare,
întotdeauna însă şederea în soare şi situaţia privilegiată au devenit de la o anumită
treaptă a evoluţiei o tentaţie care a dus la corupţie.“ 205
Uniunea Europeană nelinişteşte spiritele moderne şi este suspectată de cele
mai neaşteptate planuri malefice. 206
Ea nu este, de altfel, cea mai avansată dintre democraţii. America rămâne
prima democraţie din lume şi succesul ei mondial manifestat prin războaiele în care
se implică, precum şi prin cifra de afaceri a firmelor americane, nu lasă dubii asupra
campionului democraţiei.
Uniunea Europeană este altceva şi ar trebui, de aceea, să capete şi o nouă
denumire.
Dacă în literatură, după faza exuberantă a modernismului a urmat
postmodernismul, să ne fie permis a numi Uniunea Europeană ”postdemocraţie“.
Rămâne să vedem şi să experimentăm pe pielea noastră ce înseamnă aceasta...
204
René GUÉNON, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 (p. 13).
205
Hermann HESSE, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura RAO, 1994 (p. 328).
206
”Săptămâna trecută, Pierre Pescatore, membru al delegaţiei luxemburgheze care a luat parte la etapele lansării
Comunităţii Economice Europene, a destăinuit ziarului Sunday Telegraph că documentul iscălit de reprezentanţii
Germaniei, Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului nu conţinea decât titlul, tradus în patru limbi, şi
pagina finală cu semnăturile. În rest, coperţile ascundeau un vraf voluminos de pagini albe menit să sugereze
consistenţa şi seriozitatea tratatului. Caracterul pompos al ceremonialului a luat ochii participanţilor astfel că
nimeni nu s-a mai uitat la cuprinsul documentului. Pescatore a explicat inexistenţa clauzelor prin faptul că
ceremonia de semnare a fost grabită de teamă că generalul Charles de Gaulle ar fi putut fi ales în fruntea Franţei,
la vremea respectivă fiind cunoscută rezerva viitorului preşedinte al Franţei (1958-1969) faţă de caracterul
supranaţional pe care îl putea căpăta instituţia europeană. De altfel, în 1954, gaulliştii şi comuniştii respinseseră
în Adunarea Naţională franceză ideea unei Comunităţi europene a apărării.“ Ziarul de Mureş - Miercuri, 4
Aprilie 2007 (preluat de pe pagina www.infoportal.ro)
93
Oricum, ”problema principală teoretică în studiul regimurilor politice nu este
clasificarea în democratice şi autocratice, care este cunoscută încă din antichitate, ci
însăşi înţelegerea conceptului de democraţie“.207
Dacă vom încerca să definim ce anume este Uniunea Europeană, nu vom
reuşi, deoarece nici chiar conducătorii ei nu i-au găsit o altă denumire decât aceea
morganatică de ”asociaţie de state libere“.
Este o organizaţie şi nu un stat, deoarece în lipseşte Constituţia. După
adoptarea Constituţiei Europene va deveni un stat compus, poate o republică
federativă, sau, mai degrabă o confederaţie sau, de ce nu, o originală ”uniune de
integrare“.
Se aplică pentru definirea Uniunii Europene principiul foarte modern al
indeterminării. Să spunem că ”Ţara aceasta era administrată luminat, abia
perceptibil, retezându-i-se cu grijă toate asperităţile, de cea mai bună birocraţie a
Europei, căreia nu i se putea reproşa decât un singur defect: considera geniul şi
spiritul genial de iniţiativă al persoanelor particulare privilegiate prin naştere sau
prin vreo funcţie în stat, ca fiind în fapt ostentaţie şi chiar prezumţie. Dar, în fond,
cine acceptă cu plăcere intervenţia în treburile publice ale unor nechemaţi“. 208
Uniunea Europeană pare a fi dispusă a face acest lucru, cel puţin ca declaraţie
de intenţie. Să o numim ”societate închisă“ ar fi nedrept, nu este nici o ”societate
deschisă“, dar se îndreaptă în această direcţie.
Laboratorul democratic al lumii s-a mutat în Europa; aici se experimentează
o nouă formă de democraţie prin care naţionalismul, care a făcut tot atât rău ca şi
intoleranţa religioasă, este înlocuit cu valorile dragi gânditorilor din toate timpurile
precum dezvoltarea economică, securitatea socială şi economică, toleranţa,
colaborarea, ajutorul reciproc. Parcă începe să semene cu ceva cunoscut: socialismul
utopic.
Eu cred că recunoaştem cu uşurinţă ţelurile Uniunii Europene în această
descriere: ”Socialismul utopic predică transformarea socială şi edificarea unei
societăţi ideale, fondată pe abundenţă şi egalitate. Socialismul utopic nu
intenţionează să facă distincţie între diferitele clase sociale; el li se adresează tuturor,
fie că sunt săraci sau bogaţi, exploatatori sau exploataţi şi nu se lansează în a se
207
M. LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir“, Bucureşti, 1996 (p.
150).
208
Robert MUSIL, Omul fără însuşiri, Editura Univers, Bucureşti, 1995 (p. 54).
94
sprijini pe un grup uman mai mult decât pe un altul în strategia lui de a transforma
societatea.“209
De asemenea, teoria renunţării la o parte din prerogative nu este o idee
originală a creatorilor Uniunii Europene: primatul dreptului internaţional asupra
dreptului intern face ca suveranitatea să fie ”o noţiune învechită, demodată, la care
trebuie să se renunţe în favoarea unui stat sau guvern mondial... Eminentul jurist şi
diplomat român Nicolae Titulescu s-a pronunţat... cu privire la suveranitate
subliniind că relaţiile internaţionale nu pot fi concepute decât ca relaţii între state
suverane şi egale în drepturi. «Nu există loc, arată el, în organizarea actuală a
comunităţii internaţionale pentru un suprastat. Acesta este înlocuit printr-o asociaţie
voluntară a statelor libere, care au obligaţia să se supună legii acceptate de ele, în
vederea propriei lor suveranităţi.»“210
Fie că dă naştere la comentarii elogioase 211 sau violent contestatare212 Uniunea
Europeană este o democraţie originală după cum originală a fost şi a rămas Europa,
acest copil teribil al lumii.
209
Le socialisme utopique, http://fr.wikipedia.org/wiki/Socialisme#Le_socialisme_utopique.
210
M. LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină ”Dimitrie Cantemir“, Bucureşti, 1996
(pp. 181-182).
211
”Suma libertăţilor occidentale este rezultatul hotărârii de a „delega” libertatea. Această hotărâre a fost luată
liber în baza „încrederii” că astfel libertatea individuală nu este afectată (recunoaştem aici contractul social).
Cedarea libertăţii este însă „parţială”, se cedează atât cât să se poată crea „cadrul” de manifestare a libertăţii
tuturor.“ Mihai GOGOAŞĂ, Valori româneşti - valori ale Uniunii Europene, (p. 25),
http://www.infoeuropa.ro/ieweb/imgupload/ Eseu_Mihai_ Gogoasa.pdf.
212
”U.E. este imperiul celor puternici lumesc, adică a marilor afacerişti şi finanţişti. Nu mai există stat în sensul
clasic al cuvântului, ci doar o imensă societate comercială. Trebuie să înfruntăm realitatea: în Uniune nu-şi mai
au locul micii producători şi comercianţi, ci doar giganţii economici.“ Ce nu ştii despre UE,
http://antiue.wordpress.com/2007/03/03.
95
CONCLUZII
Principala primejdie care ameninţă filosofia noastră,

În afară de lenea şi imprecizia gândirii, este spiritul ei scolastic,...
care tratează ceea ce este vag ca şi cum ar fi precis...
F. P. Ramsey213
Am considerat că Uniunea Europeană este o utopie, o organizaţie suprastatală

acţionând asemenea unui magician ce a mesmerizat aproape întreaga populaţie a
Europei.
Într-o epocă care în se face reclamă pentru a vinde orice fel de produs,
material sau spiritual, Uniunea Europeană nu se arată interesată de promovarea cu
orice chip a imaginii sale. Ea nu trezeşte admiraţia înflăcărată a oamenilor ci este
privită ca o organizaţie care îşi îndeplineşte bine menirea, prin munca susţinută şi
bine coordonată a funcţionarilor ei. S-ar putea spune că este realizarea tehnică a
spiritului Revoluţiilor din Europa, un capitalism reformat care urmăreşte
bunăstarea cetăţenilor şi apărarea libertăţilor individuale.
”Noi nu coalizăm state, noi unim oameni“ a spus, Jean Monet, părintele
spiritual al Uniunii Europene, afirmând astfel că valoarea omului este mai
importantă decât cea a organizaţiilor lui, o valoare foarte dragă civilizaţiei
occidentale, individualismul. ”Acest individualism, unit cu altruismul, a devenit baza
civilizaţiei noastre occidentale. El este doctrina centrală a creştinismului (iubeşte pe
aproapele tău“ - spune sfânta Scriptură - nu ”iubeşte tribul tău“) şi este miezul
tuturor doctrinelor etice care au crescut din solul civilizaţiei noastre, stimulând-o, la
rândul lor. El este, de asemenea, ca să mai dăm un exemplu, doctrina practică
centrală a lui Kant (”recunoaşte totdeauna că indivizii umani sunt scopuri şi nu-i
folosi ca pe nişte mijloace pentru scopurile tale“). Nu există altă idee care să fi fost
atât de puternică în evoluţia morală a omului.“214
Prin frumoasele lor gânduri, Marile Spirite ale Omenirii au luptat pentru
progres fie că au crezut în el, fie că au susţinut că Pământul este un loc al damnării.
213
Citat în: Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 (p. 17).
214
2005 (p. 142).
96
”Cultura de la sfârşitul Evului Mediu a fost înfloritoare pentru că oamenii se
lăsau călăuziţi de viziunea din Cetatea Domnului. Societatea modernă a fost
înfloritoare deoarece oamenii erau animaţi de viziunea creşterii din Cetatea
Pământeană a Progresului.
În secolul nostru, totuşi, această viziune a degenerat într-un turn al lui Babel
care începe astăzi să se surpe şi care va sfârşi prin a ne îngropa sub ruinele lui.
Dacă Cetatea Domnului pe de o parte şi Cetatea Pământească, pe de alta, ar fi
teza şi antiteza, o nouă sinteză este singura alternativă împotriva haosului: este
sinteza dintre nucleul spiritual al sfârşitului Evului Mediu şi dezvoltarea gândirii
raţionale şi a ştiinţei după Renaştere. Această sinteză este Cetatea Fiinţei.“ 215
Să ne imaginăm că Uniunea Europeană tinde să devină Cetatea Fiinţei 216 şi să
sperăm că Tocqueville a avut dreptate atunci când a scris: ”Există deci, în esenţa
structurilor democratice, o tendinţă ascunsă care îi face pe oameni să contribuie la
prosperitatea generală în pofida viciilor şi erorilor lor...“ 217
215
Erich FROMM, A avea sau a fi. O alegere de care depinde viitorul omului. în: Texte alese, Editura Politică,
Bucureşti, 1983 (p. 512).
216
”Dat fiind că fiecare generaţie îşi are propriile sale frământări şi probleme, şi deci propriile interese şi un
punct de vedere propriu, rezultă că fiecare generaţie are dreptul să privească şi să reinterpreteze istoria în
propriul său fel, complementar cu al generaţiilor anterioare. În fond, toţi studiem istoria care ne interesează şi,
eventual, din dorinţa de a învăţa din ea ceva despre propriile noastre probleme.“ Karl POPPER, Societatea
deschisă şi duşmanii ei. Volumul II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
(p. 343).
217
Cristi PANTELIMON, Sociologie politică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
97
BIBLIOGRAFIE:
1) Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine, Volumul I, Societatea ”Adevărul“ SA, 1994;
2) Marcel D. POPA, Horia C. MATEI, Mică Enciclopedie de Istorie Universală, Editura
Politică, Bucureşti, 1988;
3) Radu MANOLESCU, Istoria Evului Mediu, vol. I: Europa Apuseană, partea I:
Secolele V-XV, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1993;
4) Dolores TOMA, Du baroque au classicisme, Editura Babel, Bucureşti, 1993;
5) Serge BERNSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, vol 5, Secolul XX (din 1919 până
în zilele noastre), Imprimeria Institutului European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică,
Iaşi, 2004;
6) Alvin TÖFFLER, Al treilea val, Editura Politică, 1983;
7) Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, De la comunităţile europene la Uniunea
Europeană, Bucureşti, Editura Trei, 2001;
8) MONTESQUIEU, Scrisori persane. Caiete, Editura Minerva, Bucureşti, 1970;
9) Victor KERNBACH, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978;
10) HESIOD - ORFEU, Poeme, Editura Minerva, Bucureşti, 1987;
11) Mircea ELIADE, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, volumul I, Editura
Universitas, Chişinău, 1992;
12) *** Legile lui Murphy, Editura UNIVERSAL DALSI, 1995;
13) Jacques LE GOFF, Intelectualii în Evul Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994;
14) PLATON, Dialoguri, Editura IRI, Bucureşti, 1995;
15) *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti;
16) Erich FROMM, Scrieri alese, Editura Politică, Bucureşti, 1983;
17) LAO ZÎ, Dao De Jing, Colecţia Câmp Fundamental, Bucureşti, 1992;
18) Angello MORRETTA, Spiritul Indiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993;
19) René GUÉNON, Simboluri ale ştiinţei sacre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997;
20) Hermann HESSE, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura RAO, 1994;
21) Robert MUSIL, Omul fără însuşiri, Volumul I, Editura Univers, Bucureşti, 1995;
22) M. LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină ”Dimitrie
Cantemir“, Bucureşti, 1996;
98
23) Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul I. Vraja lui Platon,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005;
24) Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Volumul II. Epoca marilor profeţi:
Hegel şi Marx, Editura Humanitas, Bucureşti.
99

Alexandru Nicolae Istoria Unei Utopii

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Nicolae Istoria Unei Utopii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARGUMENT

De unde ar trebui să pornim investigaţia pentru a explica apariţia Uniunii

Adesea se aude spunându-se că europenii ar fi vechi.

Dacă vrem să cuprindem întreaga istorie a omenirii, atunci trebuie să

Deosebita dinamică a raselor va continua în Europa până în epoca modernă,

ISTORIA MODERNĂ EUROPEI

”I believe it was God's will that we should come back,

O istorie a ideii de Europa nu poate fi completă dacă nu se face referire la

ISTORIA SPIRITUALĂ A EUROPEI

”Imagine there's no countries

You may say that I'm a dreamer,

(John Lennon, Imagine)

Există, fără îndoială, o conştiinţă a apartenenţei la o aşa-numită ”familie

Ibidem (pp. 20-21).

2005 (p. 23).

Principala primejdie care ameninţă filosofia noastră,

Am considerat că Uniunea Europeană este o utopie, o organizaţie suprastatală

S-ar putea să vă placă și