Alexandru Nicolae Reabilitarea Evei

REABILITAREA EVEI
Incredibila poveste a transformării femeii în secolul al XII-lea,

din pierzătoarea omenirii, amăgitoarea Eva, aducătoarea păcatului originar,
în fiică a Fecioarei Maria, salvatoare a omenirii, divina „Rosa mystica“.
Alexandru Nicolae
REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 1

Încredințați-mi urechea și inima voastră; căci cuvântul auzit se pierde în
van dacă nu este ascultat cu inima.
Sunt oameni care aud, dar nu ascultă, și se mai și laudă cu aceasta; ăștia
nu au decât urechi.
Dacă nu veghează inima s-asculte, cuvântul se perindă pe la ureche

asemenea vântului răzleț; nici că se oprește și durează, ci într-o clipită își ia
zborul dacă inima nu e trează și pregătită să-l întâmpine.
La ivirea lui, inima trebuie să-l primească și să-l închidă în sine.
Auzul e dreapta cale pe care glasul ajunge la inimă; iar inima sălășluind în
trup îl păstrează cu grijă.
Cine vrea de-acum încolo să m-asculte, să-și plece urechea și inima; căci
nu mi-e vrerea să vorbesc de năluciri și nu vă îngân basme ori născociri, cu
care alții vă împuie mintea, ci vă spun ceea ce mi-a fost dat să văd cu ochii.
Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul.

Leul. București: Albatros, 1977, p. 7

Momentul adevărului meu
Cercetare înseamnă să citești două cărți,

care nu au fost niciodată citite,
pentru a scrie o a treia,
care nu va fi niciodată citită.1
Dacă vă voi spune că urmează să scriu despre Femeie, vi se va părea oare acest subiect
destul de interesant pentru a decide că această scriere merită a fi citită?
La o adică, nu este nimic extraordinar să vezi un bărbat obsedat de imaginea și de
personalitatea unei / unor femei și nici nu ar trebui ca această marotă să devină un motiv de
mândrie - dacă dependența este semn de lascivitate - însă eu cred că povestea mea ar putea
să se transforme într-una interesantă pentru câțiva dintre posibilii mei cititori, deoarece voi
ieși din lumea basmului și vă voi dezvălui un complot al domnițelor și al cavalerilor din Apus,
care a schimbat complet imaginea civilizației pe fața pământului.
Voi face referire la „Mica Renaștere“ din secolul al XII-lea, dar nu mă vor interesa decât
tangențial evenimentele istorice extrem de importante ale acelei perioade, cruciadele și
afirmarea cavalerilor de origine germanică ca forță militară la nivel mondial, recucerirea
Ierusalimului, apoi pierderea lui, incredibilul avânt al civilizației occidentale, odată cu
dezvoltarea orașelor, în care au apărut universitățile, ce au pregătit perioada binecuvântată
a Renașterii, nu, eu voi căuta aici, cu precădere, informații în scrierile secolului al XII-lea,
atunci când s-a născut miraculos literatura modernă, odată cu primele opere literare
semnate de către autorii lor, deja la o vârstă matură și gata echipată de luptă, asemenea
zeiței Atena din capul lui Zeus2.
În operele primilor scriitori am descoperit această conspirație instrumentată de către
femeile puternice ale acelor vremuri de incertitudine și de transformări imprevizibile ale
societății europene, pentru impunerea imaginii domniței ca stăpână (domina (domina),), slujită
necondiționat de către un cavaler. Este impresionant cum un joc de societate al soțiilor și
fiicelor marilor seniori, care și-au creat o societate curtenească în castelele unde locuia
întreaga curte nobiliară, a impus regulile de conduită „cavalerească“ ale bărbaților față de
femei, coduri de comportament civilizat păstrate peste secole, unele în vigoare și astăzi.
Totuși, valorizarea principiului feminin nu poate fi explicată doar prin operele scrise de
către trubaduri, truveri, barzi, minnesängeri 3 la comanda doamnelor în onoarea cărora
1
Am găsit acest citat printre „legile lui Murphy“, dar nu mai reușesc să identific cine l-a scris. Se pare că am
căzut sub incidența primei dintre Legile cercetării științifice, ale lui Dungann: „Cel mai valoros citat va fi acela
căruia nu-i poți determina sursa.“ *** Legile lui Murphy. Editura Univers Dalsi, 1995, p. 48.
2
„Gaia (pământul) și Uranus (cerul), îi făcuseră lui Zeus profeția despre copilul care se va naște din relația lui cu
Metis (personificare a înțelepciunii și a vicleniei) că va avea forța tatălui său și înțelepciunea mamei sale, dar că
va stăpâni în locul lui peste oameni și peste zei. Zeus a vrut să împiedice aceasta și atunci a înghițit-o pe Metis,
însărcinată pe atunci. În ziua sortită pentru naștere, el a avut o durere de cap îngrozitoare și i-a cerut lui
Hefaistos să îi crape țeasta cu o secure. De acolo a ieșit Atena, scoțând un țipăt de război și înarmată din cap
până-n picioare.“ / «Gaia et Ouranos ayant prédit à Zeus que l'enfant qui naîtrait de son union avec Métis
aurait la force de son père et la sagesse de sa mère, mais qu'il gouvernerait à sa place et les hommes et les
dieux. Zeus voulut éviter cela et avala donc Métis alors enceinte. Le jour prévu pour l'accouchement, il eut un
grand mal de tête et demanda à Héphaïstos de lui fendre le crâne avec une hache. De là surgit Athéna,
poussant un cri de guerre et entièrement armée.» http://www.polyxenia.net/la-naissance-d-athena-p1323140.
3
Pe vremea vechilor greci, cântăreții de la curțile oamenilor nobili se numeau „aezi“. În secolul al XII-lea se
cântăreții de la curțile cavalerilor se numeau „truveri“ cei din sudul Franței de astăzi, „trubaduri“ cei din partea
nordică a Franței, „barzi“ cei din Anglia și „minnesängeri“ cei care au scris în limbi germanice.

cavalerii organizau turniruri, ci reprezintă și o camuflare a unei lupte ideologice acerbe între
elita intelectuală a societății cavalerești și autoritatea dictatorială a Bisericii catolice.
Drăguța mea cititoare, dragul meu cititor, dacă vei avea curiozitatea și răbdarea de a
îmi citi eseul, vei avea acces nu doar în lumea fantastică a poveștilor cu cavaleri, amintindu-ți
de basmele copilăriei, ci vei pătrunde și într-un univers intelectual al civilizației europene
influențat de „ereziile“ cu care au venit în contact cavalerii în Orient, preluate mai ales de la
foarte avansatele culturi bizantine și arabe de atunci.
Vei descoperi cum, sublima erezie a „Celor Puri“, catarismul, s-a „deghizat“ în
literatură, sub forma unui cult al femeii, continuând - în aparență - motivul supunerii
cavalerului în fața doamnei inimii sale din literatura curtenească și vei vedea cum
catolicismul a reacționat extrem de dur, prin sângeroasa cruciadă împotriva albigenzilor - în
mod ironic - singura în care cruciații au obținut, cu adevărat, victoria definitivă; atunci a fost
creată Inchiziția, însă a fost contracarat și efectul cultului „păgân“ al femeii, prin impunerea
imaginii Fecioarei Maria, ca salvatoare a umanității, consecința fiind începutul „epocii
catedralelor“, atunci când au început să fie construite minunile arhitectonice ale cultului
catolic.
Aș putea să cad pradă tentației de a deschide subiectul „teoriei conspirației“, care își
are originea în aceeași perioadă, cu apariția marilor arhitecți ai catedralelor, grupați apoi în
grupări ale masonilor, cu introducerea alchimiei în Europa, cu povestea nu mai puțin
fascinantă a Cavalerilor Templieri, a transformării puternicului ordin în societăți secrete,
după distrugerea lui prin complicitatea Bisericii catolice, de ce nu, aș putea fi tentat să
deschid subiectul meu preferat, căutarea Graalului...
Îți voi povesti, cititorule, cum inițiativa Bisericii catolice de a îi trimite pe cavalerii de
credință catolică în cruciadă împotriva păgânilor, i-a transformat pe aceștia în eretici, iar
câștigătoarele certe ale disputei dintre taberele bărbaților au fost femeile, a căror imagine în
literatură și în societate a preluat nimbul de sfințenie și aura mistică a Maicii Domnului.

De ce ar trebui să (nu) citești acest eseu
„Eu voi da seama de ale méle câte scriu [...]

vecinicŭ.“4
că scrisoarea ieste un lucru vecinicŭ.“
Nu pot începe altfel, decât prin a mă întreba dacă această carte-eseu va fi citită cu
plăcere (nu doar din dorința de a îmi face mie plăcere), de către voi, cei dragi mie.
Această carte ți-o dedic ție, multiubita mea soție, Pui-Mic (pentru mine), Toni (pentru
rude și prieteni), sau Antonela (pe numele de botez), și vouă Claudia, Andra, Ștefan, Natalia,
Salvatore, Raluca, Răzvan, Cristina, Alex, Chichi, Adi, Maria, Adriana, Robert, Răzvan, Alina,
Cristi, Cristina, Frăguța doar nume pentru alții, rude apropiate și buni foști și actuali prieteni
pentru mine.
Ordinea de mai sus este - mai degrabă - dictată de gradul de rudenie, decât ar
reprezenta un clasament al preferințelor mele pentru unul sau altul dintre voi, dragilor. În
anumite momente, fiecare dintre voi trece pe primul loc, după cum și tu, Paul, iubitul meu
băiat, ești primul căruia aș dori să îi dedic această mică cercetare a mea.
Observă dragă cititoare, sau stimate cititor, că am dificultăți de redactare încă de la
stabilirea publicului-țintă pentru cartea mea, deoarece s-ar cuveni să-l trec pe primul loc pe
fiecare dintre lectorii acestei cărți, apoi să îmi adaptez discursul la fiecare în parte.
O soluție ar fi să fac din această scriere una modernă, după cum mi-am propus de
multă vreme, pentru că o carte destinată cititorului actual ar trebui să fie mai mult decât un
document redactat în format electronic, în forma finală ce urmează a fi tipărită, fixată într-o
imagine statică, ce nu mai poate fi modificată. Fiecare cititor ar merita să citească doar ce îi
place, și atunci textul unei cărți moderne ar trebui să poată fi modelat la fiecare lectură, iar,
la dorința de a afla mai mult despre oricare aspect, autorul scrierii ar trebui să îi pună la
dispoziție cititorului curios materiale bine organizate, prin care să îl ghideze, pentru a îi arăta
traseul intelectual pe care l-a parcurs pentru a ajunge la forma finală, cu imagini ale unor
documente originale (pagini scrise cu materialele de studiu, dintre care doar puține sunt
folosite în mod direct, ca citate, celelalte stabilind legături sau imagini de ansamblu, desene,
fotografii, înregistrări video și audio, chiar selecții de muzică ce stabilesc uneori armonia din
care devine evidentă câte o idee) și, de ce nu? ar trebui să îi dea posibilitatea receptorului de
a completa povestea cu ideile, experiențele, imaginile, documentele proprii.
Aș putea dezvolta într-un alt eseu posibilitățile de a reinventa cartea, acum mă voi
limita să îmi imaginez că aș putea să fac astfel încât fiecare cititor posibil să se afle pe primul
loc, cel puțin în partea introductivă.
Încă nu sunt pregătit să revoluționez scrisul, voi redacta o carte în tiparele clasice,
astfel încât am început prin a avea aceeași dilemă cu „vocea lirică“ a lui Nichita Stănescu,
când a scris: „Ah, cuvintele, tristele, / ele curg în ele însele, / deşi sensul lor este static. / Ce
tragedie cuvântul „iubito“! / După litera „I“ urmează litera „U“, / după litera „B“, litera „I“, /
apoi „T“, apoi „O“... / Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între „I“ şi „O“, / deşi „Iubito“ nu
are timp, / ci este tot şi dintr-o dată. / Sau nu: a fost... Sau nu: va fi / sau este pur şi simplu.“
Pentru câțiva dintre cititorii eseului meu, va trebui să „traduc“ semnificațiile
fragmentului de mai sus, limba și literatura română fiind (cel puțin prin pregătirea
universitară) domeniul meu de „excelență“.
4
Miron Costin, De neamul moldovenilor. Predoslovie.

O bună parte din rezolvarea unora dintre misterele acestui fragment, la care face
referire poetul folosind un limbaj naivo-ermetic, am aflat-o pe când eram student la Litere, în
primul semestru al anului I de studiu, la cursul de lingvistică generală, când am studiat
„semnul lingvistic“ (asocierea dintre aspectul „fizic“ al unui cuvânt (semnificant (semnificant)) și
semnificația, sau semnificațiile lui (semnificat
(semnificat);
); cuvântul, numit „semnificant“, este capabil să
ne transmită chiar mai mult decât o simplă imagine mentală, numită „semnificat“ a unui
lucru cunoscut nouă prin simțuri, deoarece „semnele lingvistice pot sta și pentru realități
imaginare, construite“5).
După cum mi s-a întâmplat și mie, chiar la începutul discursului meu, este evident că
„Înscriindu-se în timp, ca orice realitate materială, atât articularea sunetelor care compun un
complex sonor, cât şi perceperea lor auditivă – mediată de transmitere – se înscriu în mod
firesc în fenomenul succesiunii; sunetele se pot realiza – conform şi legilor fizicii – numai
urmând unul altuia.“6
Imaginea mentală, asociată cuvântului rostit sau citit, nu se compune însă ca un desen
realizat de artist, din linii desenate succesiv, pe măsură ce sunt rostite literele din care este
alcătuit un cuvânt, ci ne apare în totalitatea ei, ca o fotografie: „Un concept îşi dezvăluie în
mod simultan întreg ansamblul de trăsături rezultând din procesul de abstractizare şi
esenţializare a realităţii.“7
Ca imagine generală, fragmentul din poezia Împotriva cuvintelor ilustrează caracterul
liniar al semnificantului: „Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între „I“ şi „O“, aflat în
contradicție cu simultaneitatea semnificatului: „deşi „Iubito“ nu are timp, / ci este tot şi
dintr-o dată.“
Iată cum, pentru un student în anul I al Facultății de Litere, o poezie ce poate părea
foarte profundă, se dovedește a fi doar un exercițiu de seminar de lingvistică, al studentului
eminent de la Facultatea de Litere, devenit poet foarte apreciat (cândva); de altfel, în
discuțiile cu cineva fără pregătire în domeniul de expertiză al fiecăruia dintre noi, de cele mai
multe ori facem apel la noțiunile introductive ale unei materii de studiu din anul I de
facultate, pentru a îi putea explica pe înțeles „novicelui“ noțiunile, cu care noi suntem deja
familiarizați și pe care ajungem să le considerăm banale, deoarece constituie doar
„alfabetul“ acelui domeniu al cunoașterii.
Nu toate operele literare sunt însă atât de simplu de interpretat, chiar și pentru un
student din anul I eminent, de pildă: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată
prin oglindă în mântuit azur, / Tăind pe înecarea cirezilor agreste, / În grupurile apei, un joc
secund, mai pur. / Nadir latent! Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor invers
le pierzi / Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub
clopotele verzi.“
Pentru a înțelege un astfel de „descântec“ ermetic, avem nevoie de un „vrăjitor“, ce
poartă, în domeniul filologiei, numele generic de „critic literar“ (Se întâmplă ca fiecare
domeniu al cunoașterii să își aibă „magii“ proprii, și chibiții lui atoateștiutori...).
Poezia ermetică a lui Ion Barbu, intens intelectualizată, ne este „tradusă“ de către
criticul literar Tudor Vianu: „Cititorul care străbate paginile volumului Joc secund,
secund, nu trebuie
să uite niciodată că se găsește în fața unui poet matematician. [...]
Viziunea matematicianului este atât de puțin conexată cu activitatea simțurilor, atât de
liberă de contingențele care întinează funcțiunea lor, încât lumea care i se revelează este
5
Dumitru Irimia, Curs de lingvistică generală. Iași: Editura Universității „Ioan Alexandru Cuza“, 2011, p. 182.
6
Ibidem, p. 207.
7
Idem.

resimțită de el ca «pură».
Pe de altă parte, față de lumea experienței, aceea a matematicii este o a doua lume, o
suprastructură ideală. Într-un astfel de univers ideal dorește să se situeze viziunea lui Ion
Barbu și acesta este înțelesul expresiei Joc secund.
secund. Un «joc», adică o combinație a fanteziei,
liberă de orice tendință practică și un «joc secund», desfășurat în acea superioară zonă a
esențelor ideale. Cum însă ideea în puritatea ei nu este reprezentabilă, nu constituie
imagine, poetul o transfigurează prin aparența cea mai pură de contingențele materiei, prin
curatele răsfrângeri ale lumii în oglindă. Prin oglindă, lumea intră în «mântuit azur». Iar dacă
lumea experienței se înalță în piramidă până la «zenit», răsfrângerea acesteia alcătuiește
«nadirul»8 ei.
Din acest element neîntinat își extrage poetul materia inspirației sale. Poezia este
pentru el negația lumii, sublimarea ei în idee, un joc desfășurat pe un plan izolat de viață, un
secund.“9
joc secund.
Nici acum nu este foarte clar despre ce ne vorbește poetul, folosind limbajul acesta ce
seamănă cu al profeților, pentru că mai rămân de explicat multe noțiuni matematice,
lingvistice, literare, fiosofice10, dar și pentru că poezia modernă este gândită astfel încât să
existe întotdeauna ceva inefabil în structura ei, tocmai pentru a ne sugera o multitudine de
interpretări posibile.
Subtila mea cititoare, pătrunzătorul meu cititor, deja puțin nedumerit(ă), ar cam trebui
să înțelegi de pe acum unele dintre motivele pentru care nu trebuie să te lași impresionat(ă)
de ce am scris și voi scrie mai departe, de numeroasele trimiteri la operele scriitorilor, ale
criticilor literari, ale istoricilor, ale cercetătorilor din diferite domenii, pentru că - aparenta
mea - erudiție nu este o caracteristică intrinsecă a mea, ci se dezvoltă prin numeroase
tentative nereușite de dezvoltare a subiectului, susținute de căutări în fragmente de cărți de
care îmi amintesc vag, urmate de sesiuni de lectură, care îmi aduc (sau nu), exemplele
căutate, dar care îmi deschid noi perspective și îmi modifică permanent discursul.
Dacă îmi surâde ideea de a te impresiona în mod plăcut, motivul ar putea fi acela că
subiectul pe care îl abordez îmi este foarte drag, că am citit destul de mult despre el (sunt,
totuși, doar pasionat de civilizația Evului Mediu, nu și specialist în medievalistică), că am
început să fac unele conexiuni ce îmi permit să am o perspectivă (aproape) originală asupra
unor aspecte pe care le voi aborda în scrierea mea, numită de mine „eseu“ tocmai din aceste
considerații.
Este posibil ca unele dintre afirmațiile mele să fie greșite (pentru cineva care cunoaște
mai bine decât mine unele dintre subiectele dezvoltate în acest eseu), unele conexiuni ce îmi
par a fi originale este posibil să fi fost deja stabilite de către altcineva (pentru că se poate
întâmpla ca eu să fi făcut aceeași constatare fără să o cunosc pe a altuia, sau pentru că se
poate să ai impresia, când scrii, că ai aflat ceva prin propria gândire, dar să nu faci altceva
decât să îți aduci aminte ce ai citit cândva).
Ce îți promit este faptul că voi încerca să fiu onest, să nu exagerez avansând ipoteze
8
Dacă zenitul reprezintă punctul cel mai înalt al bolții cerești, aflat deasupra capului oricărui om, atunci punctul
diametral opus, nadirul, este cel de sub tălpile noastre.
9
Tudor Vianu, Ion Barbu: Ciclul ermetic, în *** Modele de analize literare și stilistice. București: Editura
Albatros, 1989, p. 286, 287
10
„Cerem voie să ne referim aici la concepția platoniciană a artei. Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a
lucrurilor reale, ele însele niște copii ale ideilor eterne, este imitația unei imitații. Arta ar fi deci o răsfrângere la
puterea a doua a realității. Aceasta este și concepția pe care și-o însușește poetul nostru când își propune să
evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce privește icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor
imagini.“ Tudor Vianu, opera citată, p. 287.

fanteziste despre evenimente petrecute acum aproximativ opt sute de ani; îmi voi permite
doar să fac unele conexiuni între ideile preluate de la scriitorii acelor vremuri, de la istorici,
de la adevărații specialiști în medievalistică ale căror cărți le-am citit.
Știu ce voi scrie, mi-am fixat reperele, îmi sunt clare ideile generale pe care vreau să le
dezvolt, dar traseul pe care îl voi urma nu îmi este acum absolut clar.
De obicei, ideile „proaspete“ îmi vin dimineața când mă trezesc cu gândul la ce ar
trebui să mai scriu și mă grăbesc să deschid calculatorul, pentru a nu mi se șterge din minte
perspectivele, ce mi se par atunci foarte relevante.
Nici aici nu pot pretinde că sunt original, aceasta este metoda suprarealiștilor,
„automatismul psihic pur“11 ce constituie teza lui André Breton pentru susținerea curentului
literar suprarealist: o creație adevărată nu trebuie să fie controlată de rațiune, ci ar trebui să
fie expresia pură a universului psihic individual, care se curăță în somn de „zgura“ ideilor
induse de alte persoane, iar noi putem să le recuperăm atunci când suntem conștienți de
activitatea inconștientă a creierului nostru aflat în stare de semitrezie. Bineînțeles că, pentru
a scrie despre suprarealism, nu am făcut doar efortul de a îmi aduce aminte despre
suprarealism, ci am studiat, mai întâi, mai multe fragmente de descriere a conceptelor
curentului suprarealist, așa că nu trebuie să trăiești cu impresia că, ce scriu, aș putea să îți și
povestesc dacă ne-am întâlni, exact în forma acestui text pe care îl citești; avantajul
scriitorului nu este doar acela de a putea să își definitiveze un discurs coerent, după
numeroase încercări (redate prin cunoscuta imagine a creatorului de literatură, mereu
nemulțumit de ce a scris, înconjurat de pagini făcute cocoloș și aruncate la gunoi), ci - printre
altele - și acela de a nu fi prezent în fața cititorului, acesta din urmă, fiind astfel îndemnat să
citească, fără a fi tentat să îl întrerupă pe „vorbitor“, pentru a îl întreba ceva legat de
subiectul în discuție, zădărnicind astfel coerența construcției mentale proiectate de către
scriitor, sau pentru a deschide un alt subiect de discuție, atunci când nu mai are răbdare să
asculte.
Literatura a fost „universul“ în care am vrut și am putut să intru eu; încă din copilărie
mi-a plăcut să citesc, iar plăcerea cititului a fost amplificată de capacitatea mea nativă,
îndelung exersată mai apoi, de a căuta și de a descoperi sensurile explicite ale cuvintelor,
descrierilor, acțiunilor și de a intui (măcar în parte) semnificațiile ascunse, implicite ale
operelor literare.
Te voi ghida în universul meu, dar trebuie să te avertizez că adevărul meu în analiza
apariției unui cult al femeii va fi asemănător cu cel al analizei caracteristicilor unei catedrale
închinate fecioarei Maria precum Notre Dame de Paris; voi folosi informații despre condițiile
în care a fost luată decizia de a fi construită cu începere din anul 1163, în timpul domniei lui
Louis VII și a reginei Aliénor d'Aquitaine
d'Aquitaine și motivele pentru care a fost terminată doar în anul
11
În anul 1924, André Breton publică primul „Manifest al suprarealismului“, în care critică „atitudinea realistă,
inspirată de pozitivism, de la Toma d'Aquino la Anatole France“, ostilă oricărui elan intelectual și moral.
Procedeele logice „nu se mai folosesc decât la soluționarea unor probleme de interes secundar“ («Mais les
procédés logiques, de nos jours, ne s’appliquent plus qu’à la résolution de problèmes d’intérêt secondaire.»
https://edisciplinas.usp.br/pluginfile.php/4857737/mod_resource/content/1/Manifeste du surréalisme.pdf, p.
4), iar poeții și savanții ar trebui să pătrundă în adâncimile spiritului, cele care „închid forțe stranii, capabile să
le sporească pe cele de suprafață, sau să lupte cu succes împotriva lor“. Pornind de la observațiile lui Freud,
Breton consideră că „visul este continuu și poartă semne de organizare. Numai memoria își aroga dreptul de a
face tăieturi, de a nu ține seama de tranziții și de a ne reprezenta mai degrabă un șir de vise decât visul.“
(Ibidem, p. 5) „Visul nu poate fi, oare, folosit și el la rezolvarea problemelor fundamentale ale vieții?“ se / ne
întreabă el, dând apoi un nume metodei lui: „Eu cred în viitoarea rezolvare a acestor două stări atât de
contradictorii, în aparență, care sunt visul și realitatea, într-un fel de realitate absolută, de suprarealitate, dacă i
se poate spune așa.“ Idem.

1345; fără a avea noțiuni de arhitectură, voi vorbi despre ogivă sau despre arcul butant și voi
face comentarii despre unele semnificații ale dimensiunilor părților unei astfel de clădiri,
despre care se știe că își are în planul construcției numeroase semnificații, să zicem aspectul
ușor de aflat despre geometria sacră a bisericilor, figurarea planului pământesc prin forme
dreptunghiulare, a planului sacru prin forme rotunde, a Trinității prin triunghi, ori
caracteristici mai puțin cunoscute de către cei care nu citesc cărți ale medievaliștilor, cum ar
fi relația stabilită între construcția din Paris și Templul lui Solomon din Ierusalim,
dimensiunile de „30 de picioare pentru primul nivel, 60 de picioare pentru nivelul al doilea,
simbol al Ierusalimului ceresc, închinare către Dumnezeu, marele arhitect al universului.“ 12
Viteazul meu cititor (nu pot să scriu „îndrăzneața mea cititoare“, pentru că, după cum
vom înțelege cu toții când / dacă vom ajunge la sfârșitul eseului, exprimarea corectă ar fi
„brava mea stăpână“), dacă nu te-a descumpănit prezentarea mea până aici, pregătește-te
să te bucuri de poveștile care vor urma; e adevărat, pentru spiritul modern, probabil că o
navă intergalatică este mai interesantă decât un cal cu aripi, pentru că „omul a câștigat
realitatea și a pierdut visul“13, dar cine oare ar refuza să citească „o poveste de dragoste și de
moarte“14?
12
Giovanni Micoli, Călugării, în Jacques le Goff, Omul medieval, Traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru,
Polirom, Iași, 1999, p. 36.
13
„Cornul poştalionului lui Münchhausen era mai frumos decât glasurile muzicale fabricate şi conservate în
serie, cizmele de şapte poşte erau mai frumoase decât un autocamion de transport, împărăţia lui Laurin, craiul
piticilor, mai frumoasă decât un tunel de cale ferată, rădăcina miraculoasă a mătrăgunei mai frumoasă decât o
telegramă în imagini, puterea de a mânca inima propriei mame şi de a înţelege graiul păsărilor mai frumoasă
decât un studiu de psihologie animală cu privire la modulaţiile expresive ale glasului păsărilor. Omul a câştigat
realitatea şi a pierdut visul.“ (Robert Musil, Omul fără însușiri. București: Univers, 1995, vol. I, p. 62.)
14
„Domnilor, v-ar plăcea să auziți o frumoasă poveste de dragoste și de moarte? Este a lui Tristan și a reginei
Isolda. Ascultați cum, s-au iubit în mare bucurie, în mare doliu, apoi au murit în aceeași zi, el din cauza ei, ea din
cauza lui.“ / «Seigneurs, vous plaît-il d'entendre un beau conte d'amour et de mort? C'est de Tristan et d'Iseut
la reine. Écoutez comment à grand'joie, à grand deuil ils s'aimèrent, puis en moururent un même jour, lui par
elle, elle par lui.» (*** Le roman de Tristan et Iseut, renouvelé par Joseph Bédier. Paris: H. Piazza, accesat în
https://www.larevuedesressources.org/IMG/pdf/leromandetrista00bd.pdf.)

Ars amandi
- Amie, qu'est-ce
qu'est-ce donc qui vous tourmente?
Elle répondit:
- L'amour de vous.15
Tristan și Isolda este cu mult mai mult decât o tulburătoare poveste de dragoste;
această fascinantă ficțiune medievală s-a transformat, în timp, în mit al dragostei-pasiune, ce
îi leagă prin forța magică a unui filtru de dragoste pe cei doi îndrăgostiți, eternizând
încălcarea convențiilor sociale, într-o poveste de dragoste consemnată în scris în secolul al
XII-lea, copleșitoare prin intensitatea iubirii protagoniștilor.
Mitul iubirii, ce îi unește până la moarte pe cei doi îndrăgostiți, își are originea în
misterioasele credințe ale străvechii civilizații a celților, o primă dovadă fiind chiar numele
protagoniștilor; chiar dacă numele lui Tristan pare a avea o origine foarte clară, „tristețe“,
provenind din limba latină (vorbită în Marea Britanie în perioada în care a fost colonie
romană) „tristis, -e“, te vei obișnui - dacă vei citi mai departe acest eseu - să fii atent(ă) la
„ciudățeniile“ gândirii oamenilor de atunci și va trebui să înțelegi că sunt incredibil de
numeroase subtilitățile din limba și din gândirea oamenilor învățați ai Evului Mediu; în
povestea cunoscută de noi, recompusă din fragmentele târzii ale legendei scrise înspre
sfârșitul secolului al XII-lea, Tristan este - într-adevăr - prezentat drept un copil al tristeții,
deoarece mama sa, Blanchefleur („Floare albă“, în traducere), sora regelui Marc din
Cornouailles, aflase că soțul ei, Rivalen, conducător al regatului Loonois, murise într-o bătălie
cu un nobil care îi atacase regatul și care îl omorâse mișelește. Blanchefleur, cu determinarea
ce caracterizează sufletele nobile, nu acceptă să mai trăiască fără soțul ei, nici măcar pentru
a își crește fiul, „cea mai frumoasă ființă pe care a purtat-o vreodată o femeie“, iar, înainte
de a muri, îl numește pe fiul său „Tristan“, pentru că a venit pe lume din tristețe. 16
Legenda celor doi îndrăgostiți a apărut însă înainte de secolul al XII-lea, iar „Tristan“
poate avea o semnificație diferită, de sorginte celtică, numele DRVSTANVS fiind găsit cioplit
pe o piatră din secolul al V-lea, cu variante precum Drystan, Drust și poate fi tradus ca
„zgomot al armelor“, ori „războinicul“17.
Asocierile între cuvintele unor limbi, ce par a fi extrem de diferite, nu sunt deloc
exagerări. În secolul al XVIII-lea, atunci când europenii au descoperit spiritualitatea indiană, a
început să fie evidentă originea comună a celor mai multe dintre limbile popoarelor mai
vechi și mai noi, venite în Europa din Asia, în nenumărate valuri migratoare, cele mai multe
dintre cuvintele folosite în limbile europene avându-și originea în limba vorbită de populația
15
„Prietenă, până la urmă, ce te chinuiește? Ea răspunse: Dragostea pentru tine.“ Joseph Bédier, Le roman de
Tristan et Iseut, Édition du group «Ebooks libres et gratuits», https://www.ebooksgratuits.com/pdf/bedier_
tristan_et_iseut.pdf, p. 34
16
Imediat ce l-a născut, Blanchefleur i se adresează astfel fiului său: „Fiule, îi spuse ea, am dorit de multă vreme
să te văd; și văd cea mai frumoasă ființă pe care a purtat-o vreodată o femeie. Am născut în tristețe, este tristă
prima aniversare pe care ți-o fac, din pricina ta sunt tristă pentru că voi muri. Iar pentru că astfel ai venit pe
lume, din tristețe, vei avea numele Tristan.“ / «Fils, lui dit-elle, j'ai longtemps désiré de te voir; et je vois la plus
belle créature que femme ait jamais portée. Triste j'accouche, triste est la première fête que je te fais, à cause
de toi j'ai tristesse à mourir. Et comme ainsi tu es venu sur terre par tristesse, tu auras nom Tristan.» Joseph
Bédier, opera citată, p. 7.
17
„Numele are origini celtice. El semnifică «zgomot de arme», cu sensul subînțeles de om înarmat sau
războinic.“ / „Der Name ist keltischen Ursprungs. Er bedeutet "Waffengeklirr", im übertragenen Sinne ein
waffentragender Mann oder Krieger.“ https://www.baby-vornamen.de/Jungen/T/Tr/Tristan/.

străveche ce a trăit în epoca calcoliticului (începutul mileniului IV a. Chr.), într-o zonă aflată
între fluviul Volga și fluviul Nipru. Această civilizație, numită „indo-europeană“, războinică și
foarte strict patriarhală, a domesticit calul, apoi a migrat atât înspre Asia, cât și înspre
Europa, semnul distinctiv al temuților călăreți războici fiind mormintele grandioase ale
bărbaților importanți, îngropați sub movile de pământ (Kurgane / gorgane / tumuli), deseori
împreună cu soția și cu cei dragi lui, obicei păstrat în India, până nu demult, dacă îl credem
pe Jules Verne, care în Ocolul pământului în 80 de zile relatează cum în secolul al XIX-lea,
personajul principal, Phileas Fogg o salvează pe tânăra indiancă parsi Aouda, care urma să fie
arsă pe rug de vie pe rugul de înmormântare al soțului ei.
Limba străveche indo-europeană a fost transformată în grupuri de limbi extrem de
diferite, indiene, persane, pelasgice (ale strămoșilor grecilor antici), greco-romane, slavone,
germanice, celtice18 de către populațiile vorbitoare ale indo-europenei, emigrate în zone
culturale diferite; pe lângă sistemele de scriere deloc asemănătoare, vorbitorii limbii indo-
europene din Asia și din Europa, au transformat cuvintele din limba de origine, deoarece
pronunția le-a fost influențată de către cea a limbilor populațiilor cu care au venit în contact;
aceasta înseamnă că, uneori, cuvinte ce par a fi distincte, au o origine îndepărtată comună.
La origine, cele trei tipuri de cuvinte, strigăte (acum, le numim „interjecții“),
„pronume“, ce indicau obiectele și poziția lor în spațiu și „verbe“, exprimând acțiunile făcute
ori suportate de către obiectele ori pronumele desemnate, erau întotdeauna monosilabice. 19
Ce considerăm noi a fi cuvinte simple, trebuie să înțelegem că, de fapt, reprezintă „o
judecată exprimată, că această judecată este intuiția unui raport între ființa desemnată prin
pronume și o altă ființă exprimată ori subînțeleasă și, în cele din urmă, că acest raport este
întotdeauna o acțiune exprimată de un verb“20.
În limba latină, una dintre limbile relativ „tinere“ provenite din străvechea indo-
europeană, „pater“ („cel care întreține sau hrănește“), cuvântul central al sistemului ideatic
al aceste civilizații intens masculinizate, este o imagine mentală complexă alcătuită din
acțiunea de a hrăni pe cineva, împreună cu persoana care îndeplinește acțiunea 21.
Modificările din limbile germanice pentru „cel care ne hrănește“ nu sunt
18
„Lucrările valoroase ale lui Colebrooke, Wilson, Schlegel, Lassen, Bopp, Humboldt, Burnouf (Eugène),
Eichhoff etc., au demonstrat identitatea originară a limbilor indiene, persane, pelasgice sau greco-romane,
slavone, germanice și celtice, alcătuind împreună vastul sistem indo-european. Aceste limbi, de fapt, nu sunt,
pentru lingviști, decât variante ale unei limbi unice și primordiale, vorbite cândva în centrul Asiei de către
primele familii ale rasei noastre.“ / «Les précieux travaux de Coolebrooke, des Wilson, des Schlegel, des Lassen,
des Bopp, des Humboldt, des Burnouf (Eugène), des Eichhoff, etc., ont démontré l'identité originaires des
langues indiennes, persanes, pelasgiques ou gréco-romaines, slavonnes, germaniques et celtiques, composant
ensemble le vaste système indo-européen. Ces langues, en effet, ne sont, pour le linguiste, que des variétés
d'une langue unique et primordiale parlée jadis au centre de l'Asie per les premières familles de notre race.»
H.-J. Chavée, Lexicologie indo-européenne. Paris: A. Franck, Libraire-éditeur, 1849, Introduction, p. XI.
19
„Strigăt, verb sau pronume, în limbajul indo-european, este întotdeauna monosilabic. Este un gest oral
alcătuit dintr-o singură emisie a vocii articulată de către organele aparatului vocal, de la modulația cea mai
simplă A, până la comprimările și exploziile cele mai puternice Pa, Ta, Ra, Ka.“ / «Cri, verbe ou pronom, le mot,
dans le language indo-européen, est toujours monosyllabique. C'est un geste oral constitué par une seule
émission de voix articulée par les organes de l'appareil vocal, depuis la modulation la plus simple A, jusqu'aux
compressions et aux explosions les plus fortes Pa, Ta, Ra, Ka.» Ibidem, p. 38, 39.
20
Ibidem, p. 39.
21
„Nu ar trebui să privim drept cuvinte simple numeroasele combinații ale unui pronume indicativ desemnând
substanța, cu un verb marcând acțiunea făcută ori suportată de către această substanță, cum ar fi lat. PATER (=
PA, a susține, a hrăni + TA sau TER, pronume demonstrativ).“ / «On n'eût point regardé come autant de mots
simples les nombreuses combinaisons d'un pronom indicatif désignant la substance, et d'un verbe marquant
l'action faite ou soufferte par cette substance, telles que Lat. PATER (=PA, sustenter, nourrir + TA ou TER,
pronom démonstrativ)». Idem.

spectaculoase, acest cuvânt având forme precum πατήρ (patér) în greaca veche, „pater“ în
limba latină, „père“ în limba franceză, „pai“ în limba portugheză, „father“ în limba engleză,
ori „Vater“ în limba germană.
Deși pare greu de crezut că ar avea o origine comună, unele cuvinte au fost
transformate destul de mult, de exemplu numeralul „centum“ din limba latină și „hundred“
din limba engleză ori „hundert“ din limba germană, care sunt înrudite prin intermediul limbii
indo-europene22.
Revenind la numele Tristan,
Tristan, acesta ar putea să își aibă originea în limbile vorbite pe
teritoriul Britaniei, și ele provenind din limba indo-europeană, sensul numelui
protagonistului acestei legende a dragostei ce se prelungește dincolo de moarte ar putea fi
„cel trist“, dar și, după cum am mai afirmat, „zgomot“ (de arme, bineînțeles), sau
„curajosul“23, supranume de războinic, așa cum se cuvine să poarte un cavaler și cum vom
observa că își numeau copiii populațiile germanice.
Neclară este și originea numelui fascinantei Isolda (Iseut), deoarece, în limbile
populațiilor la care se face referire în legendă, poate proveni din numele celtic Essylt, „cea
frumoasă“24, după cum ar putea să semnifice altceva, dacă la origine s-ar afla cuvintele
germanice „isan“, (luptă)25 și „hiltja“ (oțelită).
Numele ne introduc în civilizația extrem de veche și plină de mister a celților, care au
emigrat din zona în care s-a format civilizația indo-europeană în vestul Europei și s-au
răspândit apoi în zonele26 în care se vor desfășura poveștile din eseul meu, atât cele literare,
cât și cele istorice.
Legenda poveștii de dragoste dintre Tristan și Isolda își are drept centru al acțiunii
castelul Tintagel, reședința regelui Marc (unchiul lui Tristan); același castel este și cel stăpânit
de regele Arthur, din care își pornesc cavalerii Mesei Rotunde, celebrele „questes“ (sau
22
„Proveniență: Din engleza veche târzie, de la hund „sută“ (dintr-o rădăcină indo-europeană folosită în comun
cu termenul din limba latină centum și cu cel din limba greacă hekaton) + un element auxiliar având
semnificația „număr“, de origine germanică și fiind în legătură cu termenul din olandeză honderd și din limba
germană hundert.“ / “Origin: Late Old English, from hund ‘hundred’ (from an Indo-European root shared with
Latin centum and Greek hekaton) + a second element meaning ‘number’; of Germanic origin and related to
Dutch honderd and German hundert.” https://www.lexico.com/en/definition/hundred.
23
„Tristan sau Tristram, sau Tristen este un nume de botez cu origini galeze. Își are originea în cuvântul britanic
Drust sau Drustanus. Este derivat dintr-o rădăcină semnificând zgomot, întâlnit în cuvântul din galeza modernă
trwst (la plural trystau) și în verbul trystio, cu sensul «a zornăi». Numele a mai fost interpretat și cu semnificația
curajos. / “Tristan or Tristram or Tristen is a given name of Welsh origin. It originates from the Brythonic name
Drust or Drustanus. It derives from a stem meaning noise, seen in the modern Welsh noun trwst (plural trystau)
and the verb trystio ‘to clatter’. The name has also been interpreted as meaning bold.” https://en.wikipedia.org
/wiki/Tristan_(name).
24
Le prénom Isolde vient du celtique essylt, «belle». https://www.magicmaman.com/prenom/isolde,
2006200,13309.asp
25
„Este pus în discuție un etimon germanic provenit din presupusul nume franc Ishild sau Iswalta ca nume
compus din isan, fier și hiltjia, luptă, sau format cu waltan.“ / „Diskutiert wurde ein germanischer Ursprung von
den hypothetischen fränkischen Namen Ishild oder Iswalta als Zusammensetzung aus isan, Eisen, mit
hiltja‚ Kampf oder auch waltan, besitzen.“ https://de.wikipedia.org/wiki/Isolde
26
„În cursul perioadei La Tène (450 î. Hr. și până la cucerirea romană), teritoriul Europei celtice s-a întins prin
difuzionism sau migrație înspre regiunile următoare: insulele britanice (celții insulari), jumătatea de est a
Franței (galii transalpini și aquitanii), sud-estul francez (celto-ligurii), Benelux (belgii), sudul câmpiei P ô (galii
cisalpini), peninsula Iberică (celtiberii, luzitanii și gaelicii).“ / «Au cours de la période de La Tène (450 av. J.-C.
jusqu'à la conquête romaine), le territoire de l'Europe celtique s'est étendu par diffusionnisme ou migration
vers les régions suivantes : îles Britanniques (Celtes insulaires), moitié-ouest de la France (Gaulois-Transalpins
et Aquitains), Grand Sud-Est français (Celto-Ligures), Benelux (Belges), sud de la Plaine du Pô (Gaulois-
Cisalpins), péninsule Ibérique (Celtibères, Lusitaniens et Gallaeci).» https://fr.wikipedia.org/wiki/Celtes.

„quêtes“)
„quêtes“),, căutări ale isprăvilor cavalerești.
Ruinele, ce pot fi văzute în zilele noastre, sunt ale castelului Tintagel din Cornouailles 27
(în variantele franceze), construit la începutul secolului al XIII-lea din ordinul lui Richard
(1209-1272), conte de Cornwall, fratele regelui Henric al III-lea, monarh ce a domnit timp de
56 de ani. Un istoric respectat, Mark Bowden, afirmă că planurile castelului sunt o
reproducere a castelului și a împrejurimilor, descrise în Tristan și Isolda,
Isolda, în variantele vremii
lui: „Chiar dacă versiunile poveștii din secolul al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, pe
care Richard și oamenii lui ar fi trebuit să le cunoască, au ajuns până la noi în formă
fragmentară, amenajarea peisajului descrisă în aceste fragmente are unele caracteristici
comune. Trei dintre acestea sunt identice cu episoadele din narațiune: o grădină, sau o
livadă; o capelă pe un promontoriu; și o grotă «subterană», peșteră, ori pivniță. Explicația
cea mai logică pentru aceste curioase atribute ale Castelului Tintagel medieval, pare a fi,
așadar, aceea că Richard a creat o scenă teatrală, proiectată să întruchipeze fizic legenda lui
Tristan și a Isoldei.“28
Să îți amenajezi castelul pentru a se potrivi cu detaliile unei povești, și nu ale uneia
biblice, ci ale uneia profane, purtătoare a unor adevărate blasfemii la adresa Bisericii,
aceasta este dovada unei schimbări radicale a mentalității medievale și demonstrează
formidabilul impact pe care această poveste l-a avut asupra societății cultivate a secolelor al
XII-lea și al XIII-lea.
Povestea de dragoste dintre Tristan și Isolda, cea recompusă din toate fragmentele ce
ne-au rămas, ne oferă indicii că a fost influențată de mitologia Greciei antice. Nu ar trebui să
ne mire deloc trimiterile la literatura din Grecia antică și din Roma antică, pentru că scrierile
vechi erau venerate de către oamenii cultivați ai Evului Mediu, cunoscători ai limbii latine,
cea adoptată ca limbă de cult de Biserica catolică și ca limbă a administrației de către Carol
cel Mare.
Asemenea lui Orfeu, cel atât de îndrăgostit de nimfa Euridice încât a coboarât în Infern
pentru a o readuce la viață pe iubita sa, Tristan cântă din liră. Mult mai evidentă este
raportarea la mitologia Eladei, în dovezile de vitejie care îl aduc pe Tristan în Irlanda, unde
ajunge să fie salvat de la moarte de către Isolda. Morholt, uriașul cavaler irlandez, fratele
27
„Valérie Lackovici ne arată că această mitologie era foarte vie în întreaga Marea-Britanie, cu mult înainte de
invazia normandă.“ / «Valérie Lackovic nous indique que cette mytologie était très vivante dans toute la
Grande-Brétagne bien avant l'invasion normande» în Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut. Édition du
groupe «Ebooks libres et gratuits» https://www.ebooksgratuits.com/details.php?book=112, Préface, p. 3.
28
“Although the 12th- and early 13th-century versions of the story, with which Richard and his people would
have been familiar, survive only in fragmentary form, the landscape setting depicted in them has certain
features in common. Three of these are integral to significant episodes in the narrative: a garden or orchard; a
chapel on a cliff; and an ‘underground’ grotto, cave or cellar. The most logical explanation for these curious
features of medieval Tintagel therefore seems to be that Richard created a theatrical landscape, designed to
physically embody the legend of Tristan and Yseult.” https://historicengland.org.uk/whats-new/research/back-
issues/tintagel-and-the-legend-of-tristan-and-yseult/
O opinie contrară ar putea să formuleze cei care au citit opere istorice în care se afirmă că Richard nu era
interesat de lectură. Contraargumentul istoricului nostru este convingător: „Ar fi nesocotit să presupunem că
doar Richard a fost responsabil pentru crearea acestui decor. El s-a făcut remarcat drept un admirator al
frumuseții femeiești și s-a căsătorit, pe rând, cu trei dintre cele mai admirate femei ale vremii sale: Isabella
Marshal, Sanchia din Provence și Beatrice din Falkenberg; una dintre acestea ar fi putut avea o slăbiciune
pentru legenda lui Tristan și Isolda și ar fi responsabilă pentru aceste lucrări la Tintagel.“ / “It would be unwise
to assume that Richard alone was responsible for the creation of this landscape. He was noted as an admirer of
female beauty and married successively three of the most admired women of the age: Isabella Marshal,
Sanchia of Provence and Beatrice of Falkenberg; one of these might have been an aficionado of the Tristan and
Yseult legend and responsible for these works at Tintagel.” Idem.

mamei Isoldei, vine să ia tribut din Cornouailles29, din ținuturile stăpânite de regele Marc, trei
sute de băieți și trei sute de fete, pentru a îi duce în cetatea Weisefort, ca servitori ai
nobililor irlandezi, la fel cum cretanii veneau să ia șapte băieți și șapte fete de la atenieni, cu
un scop cu mult mai sinistru, pentru a fi oferiți drept hrană Minotaurului. În legenda antică,
tânărul erou Tezeu îl omoară pe Minotaur, dar are nevoie de firul Ariadnei pentru a ieși din
labirint; în legenda lui Tristan și a Isoldei, tânărul cavaler acceptă provocarea la luptă a
cavalerului gigant „pe care nimeni nu îl putuse vreodată învinge în luptă“ 30, reușește să îl
ucidă în luptă dreaptă, dar este rănit de o lance otrăvită și are nevoie să fie lecuit, însă
nimeni nu știe să îl îngrijească în castelul unchiului său, astfel încât pleacă singur pe mare
cântând din liră, iar destinul îl duce la cetatea Weisefort, unde Isolda cea blondă „ea singură,
pricepută la poțiuni, putea să îl salveze pe Tristan“ 31.
Isolda fusese inițiată de către mama ei în vechea magie a strămoșilor ei celți, însă până
și cele două femei cu puteri supranaturale erau neputincioase în fața marelui pericol
reprezentat de un balaur, care le amenința cetatea, singurul apărător posibil fiind un cavaler
ce se distinge de ceilalți prin dorința nestrămutată de a învinge, dublată de convingerea
justeței cauzei pentru care se luptă, ce îi aduce sprijinul divin.
Intriga poveștii noastre este tributară tehnicii străvechi a romanului grecesc de
aventuri, cu semne ce se dovedesc a fi relevante pentru desfășurarea acțiunii; două
rândunele lasă să cadă un fir de păr al Isoldei chiar în mâinile regelui Marc, care cere să îi fie
adusă de soție fata cu părul de aur, cunoscută doar de Tristan, pentru că ea îl salvase de la
moarte. Ajuns în cetatea Isoldei, Weisefort, Tristan se sacrifică încă o dată, luptând cu
balaurul, ce se așeza în fiecare zi în fața porții de intrare în cetate și nu pleca de acolo până
când nu i se oferea ca jertfă o tânără. Din nou este pe punctul de a muri, deoarece, după ce
ucide balaurul, îi taie limba otrăvită, o pune în încălțăminte pentru a o folosi ca dovadă a
faptei sale de vitejie, însă veninul din ea îl doboară.
Fascinația mea pentru lumea cavalerilor își are originea în basmele citite în copilărie, ce
vorbesc despre astfel de tineri cavaleri, supuși unor probe, pentru a dovedi că pot primi
marea răsplată a maturității, o fiică de împărat de soție și o jumătate de împărăție și îți poți
imagina, scumpa mea cititoare, dragule de cititor, poate puțin mai curioasă / curios acum,
entuziasmul cu care am descoperit în basmul Călin nebunul,nebunul, scris de Mihai Eminescu acest
episod inspirat din Tristan și Isolda:
Isolda: „Când
„Când a ajuns la zmeii cei tăiați, le-a tăiat vârfurile
limbilor la toți doisprezece și le-a pus în basma ș-a trecut poarta și s-a pornit la drum.“ 32
Isolda demonstrează că este extrem de inteligentă, ca și Tristan; tatăl ei i-o promisese
de soție pe fiica sa viteazului care va omorî balaurul, iar un cavaler oportunist, dornic să
devină soțul Isoldei, a găsit leșul dragonului, i-a tăiat capul și a venit să ceară răsplata
promisă pentru fapta sa de „vitejie“.
Convinsă că un altul omorâse dragonul, Isolda a plecat însoțită de sluga ei foarte
apropiată, Brangien (sau Brangain), a observat că urmele de copite sunt diferite de cele ale
29
Cornwall este peninsula din sud-vestul Marii Britanii aflată în Marea Celtică, locuită de cornici (Cornish), o
minoritate națională de origine celtică, alcătuită din urmași ai britonilor, populație majoritară în partea sudică și
centrală a Marii Britanii înainte de cucerirea romană. Cel mai cunoscut dintre britoni este (semi)legendarul rege
Arthur, căruia i se închinau cavalerii Mesei Rotunde. Invazia anglo-saxonilor începută în secolul al V-lea, i-a
împins pe britoni în teritoriile marginale ale Bretanniei romane, Cornwall, Țara Galilor, Scoția și peninsula
Bretagne din Franța (numită Armorica înainte de stăpânirea romană, pe când era stăpânită de triburi celtice).
30
„... que nul n'avait jamais pu vaincre en bataille.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 14.
31
«Elle seule, habile aux philtres, pouvait sauver Tristan.» Ibidem, p. 19.
32
în https://ro.wikisource.org/wiki/Călin-Nebunul_(basm). În basmul scris de Mihai Eminescu, vârful limbilor a
fost folosit ca dovadă că ucigașul zmeilor nu este (ca și în Tristan și Isolda) cel care a găsit trupurile zmeilor, și
care a pretins că el ar fi fost viteazul ce îi omorâse.

cailor potcoviți în Irlanda, a găsit apoi calul lui Tristan, echipat cu harnașament străin,
omorât de focul înveninat vărsat de dragon, l-a găsit pe Tristan încă în viață și l-a dus în
secret la castel, unde l-a lăsat în grija mamei sale.
Frumoasa fecioară cu părul de aur a observat apoi că sabia viteazului salvator al cetății
are tăișul rupt, iar când a avut o bănuială și a potrivit fragmentul găsit în craniul unchiului
său, Morholt, păstrat de ea ca relicvă, și-a dat seama că același cavaler, căruia îi era
recunoscătoare pentru că omorâse balaurul, îi era și dușman de moarte, ca ucigaș al
unchiului său.
Pe Tristan îl salvează, de această dată, darul elocinței, atunci când Isolda s-a repezit
asupra lui să îl ucidă, chiar cu sabia lui: „Fiică de rege, află că nu ai doar puterea, ci și dreptul
să mă ucizi. Da, tu ai dreptul să îmi iei viața, pentru că de două ori mi-ai apărat-o și mi-ai
redat-o.“33
Isolda îi dă sărutul păcii lui Tristan, atunci când vede firul său de păr adus de rândunele
la curtea regelui Marc, pe care cavalerul îl cususe în haina lui, ca dovadă a soliei lui și se
folosește de puterea ei de manipulare a oamenilor (cum obișnuia să facă și Tristan și cum vor
proceda cei doi amanți la curtea regelui Marc, în numeroase rânduri), pentru a își convinge
tatăl să îi dea sărutul păcii ucigașului cavalerului Morholt.
Până aici, avem un basm frumos, care s-ar sfârși cu o formulă finală, precum: „și au
trăit fericiți până la adânci bătrâneți“, însă povestea noastră va deveni, mai degrabă, o
tragedie, pentru că este mult prea intensă pentru a o numi „dramă“, cei doi fiind victime ale
demonului iubirii, nu doar ale fatalității sociale; ca și în tragediile antice, forța supranaturală
a zeului Amor i-a blestemat pe cei doi tineri, atât de potriviți unul cu celălalt, să fie
îndrăgostiți pe vecie unul de altul, însă iubirea lor avea să fie considerată o trădare pentru
cei din jurul lor.
Finalul mitului iubirii interzise este nemaiîntâlnit în literatură: după ce mor, el din
disperarea că nu o va revedea, iar ea, asemenea mamei lui Tristan, Blanchefleur, pentru că,
fără iubitul ei, viața nu își mai avea rostul „din mormântul lui Tristan răsare un rug (mur)
verde și plin de frunze, cu ramuri puternice, cu flori parfumate, care, ridicându-se deasupra
capelei, intră în mormântul Isoldei“34 și se așează mereu în „patul“ iubitei sale atunci când
grădinarii taie floarea, pentru a pedepsi această nelegiuire a îndrăgostitului de dincolo de
moarte. În cele din urmă, Regele Marc le interzice grădinarilor să mai taie floarea ce unea
cele două morminte, în semn de respect pentru această dovadă a dragostei, vie pentru cei
foarte puțini, aleși să-i fie sacrificați marelui zeu Amor, cel care le dăruiește îndrăgostiților,
deopotrivă, extazul vieții și dorința de își curma continua suferință.
Tragedia s-a pornit după ce Tristan i-a anunțat pe nobilii de la curtea regală că el este
doar mesagerul regelui Marc, iar căsătoria seniorului său cu Isolda va rezolva tensiunile
dintre cele două cetăți prin legătura de sânge care va exista între conducătorul din
Cornouailles și cel din Weisefort.
Mama Isoldei a pregătit o băutură vrăjită, un filtru de dragoste ( philtre d'amour
d'amour)) care
ar fi trebuit să îi trezească bătrânului rege simțurile adormite și să îi dea Isoldei puterea de a
suporta traiul lângă un bărbat nepotrivit ei.
Filtrul de dragoste i l-a dat lui Brangien (Brangain), servitoarea și prietena apropiată a
Isoldei, avertizând-o: „Ai grijă, fata mea, că doar ei pot să bea această băutură. Pentru că iată
care îi este menirea: cei care vor bea împreună din ea se vor iubi cu tot trupul și tot sufletul,
33
Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 27.
34
«... de la tombe de Tristan jaillit une ronce verte et feuillue, aux forts rameaux, aux fleurs odorantes, qui,
s'élevant par-dessus la chapelle, s'éfonça dans la tombe d'Iseut.» Ibidem, p. 146.

pentru totdeauna, în viață și în moarte.“35
Cunoaștem foarte bine acest scenariu de comedie: un bătrân, căsătorit cu o femeie cu
mult mai tânără decât el și un tânăr formează un triunghi conjugal; există însă o tensiune
incredibilă, ce transformă un subiect de poveste din „Decameronul“ lui Boccaccio în intrigă
de tragedie: Tristan și Isolda nu sunt doi tineri îndrăgostiți, robi ai plăcerilor trupești, ori doi
anarhiști ce disprețuiesc convențiile sociale, dimpotrivă Tristan este un vasal devotat
seniorului său, iar Isolda își respectă soțul. Condiția tragică este clădită tocmai pornind de la
comportamentul curtenesc fără cusur al celor doi amanți, fără îndoială, îndrăgostiți
nebunește unul de altul, chiar și fără influența băuturii magice preparate de către mama
Isoldei.
În drum spre Cornouailles, vântul se oprește, pe când nava se afla lângă o insuliță, pe
care au coborât aproape toți, nu și cei sortiți marii aventuri; celor doi li se face sete, iar o
servitoare inocentă le aduce băutura pregătită de mama Isoldei, crezând că este vin;
comentariul naratorului reprezintă o prevestire sumbră: „Nu, nu era vin: era pasiunea, era
aspra bucurie și zbuciumul fără sfârșit și moartea“ 36.
Ce altă strategie narativă ar putea insera aici unul dintre creatorii acestei nemuritoare
legende, decât cea de a anticipa imaginea rugului ieșit din mormântul lui Tristan, pentru a se
uni cu cel al Isoldei?37
Când află ce s-a întâmplat, Brangien se lamentează: „Nefericito! Blestemată fie ziua în
care m-am născut și blestemată fie ziua în care m-am urcat pe această navă. Isolda, prietenă
și tu, Tristan, ce ați băut este moartea voastră.“ 38
Cei doi tineri nu se pot stăpâni și se bucură unul de celălalt, devorați de pasiune; din
momentul în care au băut filtrul de dragoste, Tristan și Isolda au devenit dependenți de
prezența unul de celălalt și au avut de înfruntat pericole inimaginabile pentru a fi împreună.
Nu doar Tristan și-a riscat încontinuu viața pentru a răspunde la chemarea iubitei sale;
Isolda și-a pus-o și ea în pericol adeseori, uneor chiar mai mult decât el, pentru că ea se afla
mereu sub privirile castelanilor, invidioși pe poziția dobândită de Tristan pe lângă regele
Marc, unchiul său.
Erau patru nobili la curtea regală a lui Marc, „cei mai josnici dintre oameni, care îl urau
pe Tristan cu o ură fără margini pentru vitejia sa și pentru dragostea tandră pe care regele i-o
purta“39. Unul dintre ei, și el, nepot al regelui Marc, îl ura pe Tristan pentru că ar fi dorit să îi
urmeze el la tron regelui Marc, iar amantul reginei era, în mod evident, preferatul regelui și
al celorlalți nobili, pentru faptele sale de vitejie și pentru personalitatea lui fermecătoare.
Citim despre întâmplări extraordinare (cu o vădită aparență de realism fantastic) și
parcă auzim o voce aparținând unui intrigant desăvârșit, care ne șoptește la ureche această
poveste fascinantă, trezindu-ne sentimente contradictorii, de compasiune profundă pentru
35
«Prends garde, ma fille, que seuls ils puissent goûter ce breuvage. Car telle est sa vertu: ceux qui en boiront
ensemble s'aimeront de tous leur sens et de toute leur pensée, à toujours, dans la vie et dans la mort.» Joseph
Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 31.
36
«Non, ce n'était pas du vin: c'était l'âpre joie et l'angoisse sans fin, et la mort.» Ibidem, p. 32.
37
„Lui Tristan i se părea că un rug plin de viață, cu spini ascuțiți, cu flori parfumate, își înfigea rădăcinile în
sângele inimii sale și, cu ramuri puternice, își înlănțuia de frumosul corp al Isoldei corpul și gândirea și întreaga
sa dorință.“ / «Il semblait à Tristan qu'une ronce vivace, aux épines aiguës, aux fleurs odorantes, poussait ses
racines dans le sang de son cœur et par de forts liens enlaçait au beau corps d'Iseut son corps et toute sa
pensée, et tout son désir.» Idem.
38
«Malheureuse! maudit soit le jour où je suis née et maudit le jour où je suis montée cette nef! Iseut, amie, et
vous, Tristan, c'est votre mort que vous avez bue!» Idem.
39
«Il y avait à la cour du roi Marc quatre barons, les plus félons des hommes, qui haïssaient Tristan de male
haine pour sa prouesse et pour le tendre amour que le roi lui portait.» Ibidem, p. 20.

suferința continuă a îndrăgostiților, de ură nestăpânită față de cei care trădează această
dragoste aflată deasupra convențiilor sociale, de admirație tandră pentru intensitatea
sentimentelor (prea)nefericiților îndrăgostiți, pentru ingeniozitatea punerilor în scenă, de
dispreț față de nepuțința și de lipsa de demnitate al regelui Marc.
Cu cât devin mai mari piedicile și primejdiile puse în fața celor uniți pe veci prin vraja
filtrului de dragoste, cu atât mai interesantă devine narațiunea; cei doi tineri găsesc
modalități neașteptate de a se întâlni și dau dovadă de o capacitate de disimulare cu
adevărat „legendară“.
Unul dintre episoadele ce transformă Tristan și Isolda într-o mare farsă, cu nimic mai
prejos de cele scrise de Molière,
Molière, este cel al spectacolului de teatru cu un singur spectator,
regele Marc, cocoțat într-un pin.
Cei patru trădători îl tulburaseră pe Marc, după ce i-au spus că Tristan se întâlnește pe
ascuns cu Isolda, necinstindu-l. Chiar dacă nu îi venea să creadă că nepotul său ar fi în stare
de o asemenea ticăloșie, regele i-a poruncit lui Tristan să stea departe de castelul Tintagel,
însă nepotul său nu a putut suporta să fie despărțit de iubita lui 40, iar Brangien, singura lor
confidentă, s-a îngrijit, ca și până atunci, ca cei doi să se întâlnească fără a fi surprinși de
altcineva. „Nu, niciodată domnilor, nu ați auzit vorbindu-se de un șiretlic din dragoste mai
frumos“41; în spatele castelului Tintagel, se întindea o livadă deasă, iar în colțul cel mai
îndepărtat de castel creștea un pin înalt, pe lângă care trecea un fir de apă, ce era dirijat spre
castel și trecea prin camera femeilor. Când ajungea la pin, urmând planul gândit de Brangien,
Tristan arunca în apă rămurele și bucăți din scoarța pinului, care erau duse de izvor în
camera unde Isolda aștepta semnele trimise de dragul său, pentru ca, mai apoi, să plece
neobservată din castel pentru a se întâlni cu iubitul său.
Baronii dușmănoși au văzut-o pe Isolda redevenind veselă și au înțeles că s-a reîntâlnit
cu Tristan, însă nu înțelegeau cum reușesc cei doi să fie împreună, fără ca nimeni să afle.
Ei au vorbit cu un alt om de joasă speță, piticul cocoșat Frocin, însemnat de natură ca
om rău prin înfățișarea lui hidoasă, iar acesta a aflat prin puterile sale vrăjitorești că Tristan
se va întâlni cu Isolda chiar în acea noapte și l-a îndemnat pe rege să anunțe că va fi plecat la
vânătoare, pentru a îi surprinde în fapt pe cei doi amanți 42.
Regele s-a urcat în pin, înarmat cu un arc, pentru a îi putea pedepsi la fața locului pe
nepotul și pe soția sa, însă Tristan l-a văzut în reflexia apei în acea noapte cu lună plină,
povestitorul aflat de partea îndrăgostiților invocă ajutorul divin pentru a îi salva pe cei doi
tineri îndrăgostiți de moarte și este ascultat; comportamentul retras a lui Tristan a făcut-o
atentă și pe Isolda, care a observat și ea umbra regelui în apa izvorului și astfel a început un
dialog foarte subtil, cu o intrigă demnă de un „fabliau“ 43 medieval, însă cu o finețe a spiritului
40
„Nu, Tristan nu a avut puterea de a pleca; iar când a trecut de palisadele și de șanțurile castelului, a înțeles că
nu ar putea să se îndepărteze mai mult; el se opri chiar în orașul Tintagel, mai rănit decât odinioară, în zilele
când sulița lui Morholt îi înveninase corpul.“ / «Non, Tristan n'eut pas la force de partir; et quand il eut franchi
les lices et le fosses du château, il connut qu'il ne pourrait s'éloigner davantage; il s'arrêta dans le bourg même
de Tintagel, plus blessé que naguère, aux jours où l'épieu du Morholt avait empoinsoné son corps.» Joseph
41
«Non, jamais, seigneurs, vous n'aurez ouï parler d'une plus belle ruse d'amour.» Ibidem, p. 44.
42
Sire, [...] anunțați că timp de șapte zile și șapte nopți veți trăi în pădure pentru a conduce vânătoarea și să mă
ridicați în furci dacă nu veți auzi, chiar în această noapte, ce fel de vorbe o să îi spună Tristan reginei.“ / «Sire,
[...] annoncez que sept jours et sept nuits vous vivrez dans la forêt, pour conduire votre chasse, et vous me
pendrez aux fourches si vous n'entendez pas, cette nuit même, quel discours Tristan tient à la reine.» Ibidem, p.
46.
43
„Fabliau“ erau scrieri satirice, apărute tot în secolul al XII-lea, modelele folosite pentru crearea unor opere
literare originale fiind aduse în Europa de către cruciați, prin filieră arabă, ori bizantină. „Mai multe dintre

ce va deveni o constantă a literaturii curtenești.
Isolda vorbește prima: „Regele crede că nutresc pentru dumneavoastră o dragoste
nebunească, însă, Dumnezeu îmi este martor că eu sunt loială: să mă bată Dumnezeu, dacă
un alt bărbat decât cel care m-a luat de soție, virgină, a fost vreodată amantul meu.“ 44
Isolda nu minte, pentru că, în noaptea nunții, servitoarea sa, Brangien, i-a luat locul în
patul nupțial, sacrificându-ți virginitatea, pentru a ispăși vina de a nu fi avut grijă de filtrul de
dragoste, preparat de către mama Isoldei pentru a îi uni, prin puterea iubirii, pe regele Marc
cu Isolda.
Cei doi își continuă discuția, dezvinovățindu-se și - parcă - pregătind următoarele farse;
tot Isolda este cea care îl năucește pe Marc, atunci când vorbește despre trădarea
„nelegiuiților“: „Ticăloșii acestor pământuri i-au băgat pe gât această minciună, pentru că
este ușor să păcălești inimile cinstite. Se iubesc, i-au spus, și trădătorii au transformat
aceasta într-o crimă. Da, mă iubești, Tristan; de ce să o negi? Nu sunt soția unchiului tău și
nu te-am salvat de două ori de la moarte? Da, și eu te iubesc, la rândul meu; nu faci parte din
dinastia regelui și nu am auzit-o în nenumărate rânduri pe mama mea spunând că o femeie
nu își iubește soțul, atâta vreme cât nu iubește linia dinastică a soțului său? Din dragoste
pentru rege te iubesc, Tristan; chiar și acum, dacă i-ai reintra în grații, m-ar bucura mult
aceasta.“45 Astfel îl pregătește Isolda pe regele Marc, pentru a nu fi suspicios atunci când ar fi
văzut cum cei doi amanți se comportau ca doi îndrăgostiți.
În pin, regele ajunge să fie convins de nevinovăția celor dragi lui, iar Tristan se va
bucura din nou de privilegiul de a intra din nou în camera regelui fără a îi trezi suspiciuni
seniorului și unchiului său.
La întoarcerea în palat, Isolda se aruncă în brațele prietenei sale, Brangien, care afirmă,
după ce aude istorisirea: „Isolda, stăpâna mea, Dumnezeu a făcut pentru tine un mare
miracol! El este tată iubitor și nu le vrea răul celor pe care îi știe nevinovați.“ 46
aceste povești, de origine buddhistă, aveau un caracter moral, și chiar ascetic; ele au fost creștinate cu ușurință;
[...] în sfârșit, altele au fost păstrate ca simple distracții.“ / «Plusieurs de ces récits, d'origine bouddhique,
avaient un caractère moral et même ascétique: ils ont été facilement christianisés; [...] d'autres enfin furent
retenus comme simplement plaisants.» Gaston Paris, Littérature française au moyen âge. Paris: Librairie
Hachette, 2e édition, 1890, p. 111
44
«Le roi croit que j'ai éprouvé pour vous un amour insensé, mais, Dieu m'en soit témoin, je suis loyale: qu'Il
me frappe si autre homme que celui qui m'épousa vierge fut jamais mon amant!» Tristan et Iseut de Béroul et
Thomas, http://archives.ecole-alsacienne.org/CDI/pdf/1400/14107_THOM.pdf, p. 6, sau, dacă doriți să citiți
varianta scrisă de Béroul, pe care au „tradus-o“ specialiștii în medievalistică, tocmai pentru a putea înțelege și
noi, nespecialiștii, ce au scris acești primi scriitori care și-au semnat lucrările: «Li rois pense que par folie, / Sire
Tristran, vos aie amé, / Mais Dex plevist ma loiauté / Qui sor mon cors mete flaele, / S'onques fors cil qui m'ot
pucele / Out m'amnistie encor nul jor!» p. 97. În varianta reconstituită de Joseph Bédier la începutul secolului
XX, tirada Isoldei este subtil transformată: „Soțul meu crede că te iubesc cu o dragoste vinovată. Dumnezeu o
știe însă, iar, dacă mint, să îmi blesteme trupul! Niciodată nu mi-am dăruit dragostea altui bărbat, decât celui
care m-a strâns prima oară, virgină, între brațele sale.“ / «Mon seigneur croit que je vous aime d'amour
coupable. Dieu le sait pourtant, et, si je mens, qu'il honnisse mon corps! jamais je n'ai donné mon amour à nul
homme, hormis à celui qui le premier m'a prise, vierge, entre ses bras.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et
Iseut, p. 47.
45
«... les félons de cette terre lui ont fait accroire ce mensonge, car il est facile de décevoir les coeurs loyaux. Ils
s'aiment, lui ont-ils dit, et les félons nous l'ont tourné à crime. Oui, vous m'aimiez, Tristan; pourquoi le nier? ne
suis-je pas la femme de votre oncle et ne vous avais-je pas deux fois sauvé de la mort ? Oui, je vous aimais en
retour; n'êtes-vous pas du lignage du roi, et n'ai-je pas ouï maintes fois ma mère répéter qu'une femme n'aime
pas son seigneur tant qu'elle n'aime pas la parenté de son seigneur ? C'est pour l'amour du roi que je vous
aimais, Tristan; maintenant encore, s'il vous reçoit en grâce, j'en serai joyeuse.» Ibidem, p. 48.
46
«Iseut, ma dame, Dieu a fait pour vous un grand miracle! Il est p ère compatissant et ne veut pas de mal de
ceux qu-il sait innocents.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 49.

Cei doi îndrăgostiți sunt nevinovați din punctul de vedere al povestitorului, care
comentează dorința nestăvilită a lui Tristan de a fi în apropierea Isoldei: „Când el jura că nu a
iubit-o niciodată pe regină cu o dragoste nelegiuită, trădătorii râdeau de impostura
obraznică. Fac însă apel la voi, domnilor, la voi, care cunoașteți adevărul filtrului băut pe
mare și care înțelegeți, mințea el?“47
Dragostea este apărată de către divinitate, iar cei care au trădat-o au fost pedepsiți de
însuși Dumnezeu, „cel care urăște orice lipsă de măsură“ 48.
Nevinovați apar cei doi iubiți, nu doar în fața nobililor din Cornouailles, ci și în fața
regelui Arthur și a cavalerilor Mesei Rotunde, pe care Isolda îi cheamă ca martori atunci când
acceptă să se supună judecății prin fierul înroșit, nu însă fără a își pregăti această probă
sălbatică a ordaliei, care provine din credința că Dumnezeu va face o minune și îl va apăra pe
cel nevinovat de arsura fierului înroșit, ținut în mână.
Această scenă a urmat fugii amanților în pădurea Morois, după ce fuseseră condamnați
la ardere pe rug, în urma altei înscenări puse la cale de piticul Frocin; Tristan scăpase,
aruncându-se în prăpastia din spatele capelei de pe promontoriu (cea construită și la
Tintagel la ordinul lui Richard, conte de Cornwall, folosind descrierea din Tristan și Isolda49),
hainele oprindu-i miraculos căderea, pentru că s-au deschis asemenea unei parașute, apoi a
salvat-o pe Isolda, dată de regele Marc leprosului Yvain și celor o sută de tovarăși ai săi,
pentru ca soția lui să își ispășească vina de a îl fi trădat, prin rușinea de a fi ajuns să trăiască
la marginea societății și prin moartea lentă și dureroasă a leprei.
Marc fusese chemat de către un pădurar, care îi surprinsese pe Tristan și Isolda
dormind, se dusese cu gândul de a se răzbuna pe cei doi, însă se răzgândise, atunci când a
observat că cei doi nu dorm îmbrățișați, ci cu sabia lui Tristan înfiptă în pământ între ei, semn
al intenției amanților de a pune un obstacol în calea pasiunii50.
Regele își înfige sabia între cei doi, luând-o pe cea a lui Tristan, îi scoate Isoldei de pe
deget inelul dăruit de el la nuntă și îi pune inelul adus de ea din Irlanda natală, pentru a își
pecetlui jurământul căsătoriei.
După ce pustnicul Ogrin a mediat negocierile, Marc a primit-o înapoi pe Isolda, ca
soție, iar Tristan ar fi trebuit să plece din regat pentru a înlătura suspiciunile, însă nu a plecat
47
«Quand il jurait qu'il n'avait jamais aimé la reine d'amour coupable, les félons riaient de l'insolente
imposture. Mais je vous appelle, seigneurs, vous qui savez la vérité du philtre bu sur la mer et qui comprenez,
disait-il mensonge?» Ibidem, p. 54.
48
„... cu toții doreau să o revadă pe regina Isolda, cu toții o iubeau, în afară de cei trei trădători care încă
supraviețuiau. Însă, din aceștia trei, unul muri de sabie, altul pieri străpuns de o săgeată, altul înecat [...] Astfel
Dumnezeu, care urăște orice lipsă de măsură, i-a răzbunat pe îndrăgostiți față de dușmanii lor.“ Ibidem, p. 82.
49
„Pe drumul urmat de Tristan și de escorta sa, se află o capelă cocoțată la înălțime, pe vârful unei faleze. Ea
domină marea în partea de nord. Partea care alcătuiește corul este fixată în stâncă. Dincolo de ea, nu este
decât faleza. Colina este alcătuită din stânci mari de granit. Dacă o veveriță ar fi sărit de acolo de sus, ea nu ar fi
scăpat de moarte.“ / «Sur le chemin que suivent Tristan et son escorte, il y a une chapelle haut perchée, au
sommet d'un escarpement. Elle domine la mer vers le nord. La partie qui constitue le choeur est fondée sur le
roc. Au−delà, il n'y que la falaise. La colline est constituée de larges granits. Si un écureuil sautait de là−haut, il
n'échapperait pas à la mort.» Ibidem, p. 14.
50
„Dumnezeul meu, murmură el, să fie posibil? Ochii nu mă mint. Doamne! Nu știu ce să fac: să îi omor, sau să
plec? Trăiesc în pădure de multă vreme. Am toate motivele raționale să cred că, dacă s-ar iubi cu o dragoste de
nestăvilit, ar fi dezbrăcați. Și nu s-ar afla această sabie între ei. Altfel s-ar comporta. Le doream moartea: nu mă
voi atinge de ei și renunț la mânia mea.“ / «Mon Dieu, murmura−t−il, est−ce possible? Mes yeux ne me
mentent pas. Seigneur! Je ne sais que faire: les tuer ou partir? Il y a longtemps qu'ils vivent en forêt. J'ai
raisonnablement toutes les raisons de croire que s'ils s'aimaient d'amour insensé, ils seraient nus. Et il n'y
aurait pas cette épée entre eux. Ils se comporteraient autrement. Je voulais leur mort: je ne les toucherai pas et
renonce à ma colère.» Ibidem, p. 25.

imediat, regina rugându-l să se ascundă în cabana unui pădurar și transmițându-i prin
servitorul ei să fie prezent la locul stabilit pentru proba focului, deghizat în pelerin, acolo
unde ea va trebui să coboare din barcă.
În ziua stabilită pentru ca Isolda să își dovedească nevinovăția, „pelerinul“ o duce în
brațe pe regină, pentru a nu i se uda rochia, așa cum plănuise Isolda.
După ce spune în dreptul moaștelor sfinte: „jur că niciodată un bărbat născut din
femeie nu m-a ținut în brațele sale, cu excepția regelui Marc, domnul meu și a sărmanului
pelerin“51, „Ea se apropie de foc, palidă și șovăitoare. Cu toții tăceau; fierul erau înroșit.
Atunci ea își băgă mâinile goale în cărbunii încinși, luă bara de fier, merse nouă pași purtând-o,
apoi, aruncând-o, își întinse brațele în cruce, cu palmele deschise. Și fiecare văzu cum carnea
ei era mai sănătoasă decât pruna din prun. Atunci, din toate piepturile, un strigăt puternic de
laudă se ridică către Dumnezeu.“52
Ați putea crede că eseul meu are o componentă importantă dedicată literaturii
secolului al XII-lea, și o alta, care face trimitere la istoria Evului Mediu. Adevărul este că
evenimentele istorice sunt importante în eseul meu pentru evidențierea locului și a timpului
în care s-au petrecut unele evenimente, relevante pentru povestea mea, totuși, cu mult mai
importante sunt lucrările unei științe de graniță, foarte apropiate de viziunea literaturii, și
anume istoria mentalităților53.
Acest domeniu al studiului istoric, apărut la începutul secolului XX, nu își propune să
găsească în documentele din vechime organizarea militară, socială sau politică a unei
comunități umane, mărturii fizice ori documentare ale bătăliilor, strategiile de luptă,
perioadele exacte în care au domnit suveranii, ci investighează aspecte banale ale vieții
oamenilor din vechime, atât cele legate de viața de zi cu zi (bucătăria tradițională, jocurile,
superstițiile etc.) cât și studiul emoțiilor (dragostea, frica), al „modei timpului“ (nu doar cea
vestimentară), foarte importante pentru cunoașterea psihologiei colective, a locuitorilor
unui teritoriu, în diverse epoci istorice.
Se poate spune că „sentimentele sunt ideile celor săraci“ 54, dar, la fel de bine, într-o
operă de istorie a mentalităților, se poate vorbi despre o Istorie a lacrimilor (secolele al XVIII-
51
«... je jure que jamais un homme né de femme ne m'a tenue entre ses bras, hormis le roi Marc, mon
seigneur, et le pauvre pélérin.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 91. În justiția medievală acest tip
de mărturisire se numea „juramentum dolosum“. „Prin jocul restricțiilor mentale, acuzatul prezintă două
realități, una aparentă pentru public, cealaltă personală și pe care o înțelege doar el singur. Cum el nu jură
decât pe a doua, nu se condamnă în ochii lui Dumnezeu, se gândește acesta. El spune adevărul mințind.“ Pierre
Jonin, Les personnages féminins dans les romans français de Tristan du XIIe siècle. Études des influences
contemporaines, Aix-le-Provence, 1958, p. 103, citat în Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot. București:
Albatros, 1973, p. 192.
52
«Elle s'approcha du brasier, pâle et chancelante. Tous se taisaient; le fer était rouge. Alors, elle plongea ses
bras nus dans la braise, saisit la barre de fer, marcha neuf pas en la portant, puis, l'ayant rejetée, étendit ses
bras en croix, les paumes ouvertes. Alors de toutes les poitrines un grand cri de louange monta vers Dieu.»
53
„Istoria mentalităților desemnează, în termeni foarte generali, istoria formelor gândirii, ale credințelor și ale
sentimentelor specifice fiecărei epoci, în măsura în care ele constituie ansamblul unei cunoașteri a lumii,
înzestrate cu o oarecare coerență.“ / «L’histoire des mentalités désigne, de façon très générale, l’histoire des
formes de pensées, de croyances et de sentiments spécifiques à chaque époque, en tant qu’elles constituent
ensemble une appréhension du monde dotée d’une certaine cohérence.», Florence Hulak, En avons-nous fini
avec l'historie des mentalités?, în Philonsorbonne, nr. 2/2008, https://journals.openedition.org/philonsorbonne
/173.
54
«... les sentiments sont les idées des pauvres», Alain Boureau, Propositions pour une histoire restrainte des
mantalités, în Annales, novembre-décembre 1989, 44-6, p. 1493.

lea și al XIX-lea),
XIX-lea), în care Anne Vincent-Buffault demonstrează că plânsul nu este spontan, el
devine un mod de comunicare în secolul al XVIII-lea, atunci când, după ce moda anterioară a
lacrimilor de admirație începe să dispară, se conturează în saloanele pariziene plăcerea de a
plânge, semn prin care le sugerai celorlalți că ai un suflet sensibil și nobil. „Această preferință
pentru lacrimi este strâns legată de sociabilitatea de salon, de lectura cu voce tare și de
moda citirii patetice.“55
În secolul al XIX-lea se produce în societatea franceză o schimbare majoră în folosirea
lacrimilor, în vigoare și în timpurile noastre, cea a stăpânirii de sine a bărbaților, a căror caldă
compasiune este subtil sugerată de lacrimile ce le umezesc involuntar ochii, spre deosebire
de „slăbiciunea“ femeilor, al căror plâns excesiv ajunge să fie considerat semn de isterie 56.
Scriam despre incredibila schimbare de mentalitate produsă în secolul al XII-lea și îmi
voi susține ideea cu o dovadă, ce ar putea constitui un subiect de istorie a mentalităților: nu
în întreaga istorie a jocul de șah, regina a avut o putere mai mare decât a întregii armate
care se confruntă în bătălia cu dușmanul; schimbarea s-a produs în epoca adorării
principiului feminin, cu începere din secolul al XII-lea: „În locul celor patru regi care dominau
inițial jocul, iată că Dama (sau Regina) este mai puternică decât toate celelalte piese, cu
excepția Regelui care, de altfel, este redus la o minimă forță efectivă de acțiune, rămânând
totuși a fi miza finală și personajul sacru.“57
O astfel de regină extrem de puternică, una dintre cele mai influente femei din istorie,
a fost Aliénor d'Aquitaine,
d'Aquitaine, a cărei viață reală se va dovedi cu mult mai fascinantă chiar decât
cea a eroinelor din celebrele romane curtenești, în care, capriciile și dorința de a fi implicate
în conducerea efectivă a regatului, nu sunt nici pe departe caracteristici ale doamnelor
cărora li se supun necondiționat cavalerii.
Dinastia din care face parte Aliénor a început cu Guillaume I, supranumit „cel Pios“,
contele de Auvergne, devenit duce de Aquitania, după ce a cucerit acest ținut; supranumele
și l-a căpătat pentru că a făcut donații importante bisericii catolice, pe pământurile dăruite
de el ridicându-se (în jurul anului 910) abația de la Cluny, un foarte important centru de
cultură al Franței, unde au fost educați mulți dintre copiii nobililor provensali și de unde
provenea și papa Urban al II-lea, cel care i-a chemat pe cavaleri la prima cruciadă.
La curtea acestor nobili cultivați, Aliénor (1122-1204), fiica cea mare a lui Guillaume X
(William al X-lea), duce de Aquitania și conte de Poitiers, dobândise o cultură foarte vastă,
cunoștea limba latină, avea educație muzicală, era deprinsă cu lectura, însă această femeie
plină de energie nu era doar o tânără domniță foarte frumoasă și cultivată, ci avea și
preocupări rezervate bărbaților, practica echitația și participa cu plăcere la partidele de
vânătoare, unde nu omora animale trăgând cu arcul sau aruncând sulița, ci vâna cu șoimul,
folosindu-se de calitățile de vânător ale acestei nobile păsări de pradă; relația foarte
complexă de supunere a păsării de pradă la ordinele unei femei este, de altfel, o imagine a
55
«Ce goût des larmes est étroitement lié à la sociabilité de salon, à la lecture à haute voix et à la mode du récit
pathétique.» Corbin Alain, Anne Vincent-Buffault, Histoire des larmes (XVIIIe-XIXe siècles), compte-rendu, în
Annales, mai-juin 1991, 46-3, p. 634.
56
„În timpul celei de-a doua jumătăți a secolului, ca urmare a sarcasmelor lui Flaubert, lacrimile femeilor,
considerate a fi tot mai patetice, așadar ridicole, au sfârșit prin a își pierde sensul; ele nu conduc, se crede,
decât la indicarea abandonării la agitația inutilă a naturii femeiești; suspinele sugerează de aici înainte imaginea
bizară a istericei.“ / «Durant la seconde moitié du siècle, à la suite des sarcasmes de Flaubert, les larmes des
femmes, jugés de plus en plus bavardes et donc dérisoires, achèvent de perdre leur sens; elle ne font, pense-t-
on, que sanctionner l'abandon aux sobresauts de la nature féminine; les sanglots suggèrent désormais
l'inquiétante figure de l'hystérique.» Corbin Alain, Anne Vincent-Buffault, Histoire des larmes (XVIIIe-XIXe
siècles), compte-rendu, p. 635.
57
Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, p. 124.

supunerii cavalerului doamnei inimii sale la curtea nobiliară a viitoarei regine a Franței și a
Angliei.
Aliénor a trăit într-una dintre primele „curți ale dragostei“, unde cavalerii intrau în
jocul curtoaziei, devenind vasalii doamnelor, într-o societate curtenească ale cărei valori
erau cântate de către trubaduri; bunicul ei Guillaume IX d'Aquitaine,
d'Aquitaine, este considerat chiar
primul trubadur, de la care au rămas documente scriese cu poeziile compuse de el.
După moartea fratelui său, Guillaume Aigret, ea a devenit moștenitoarea ducatului de
Aquitania, nobilii din vastele teritorii stăpânite de ea i-au jurat fidelitate, deoarece
ajunseseră să o cunoască și o aprecieze pentru că ea își urma adesea tatăl în vizitele pe care
el le făcea supușilor săi.
La vârsta de cincisprezece ani, când tatăl ei a murit, Ludovic al VI-lea (Louis VI), regele
Franței, s-a grăbit să își căsătorească băiatul cu această moștenitoare a unor ținuturi mai
întinse și mai bogate decât domeniile Franței.
Nunta a fost organizată la Bordeaux, apoi cei doi au fost încoronați duci de Aquitania
și, la scurt timp, regi ai Franței, deoarece Ludovic al VI-lea a murit imediat după nunta lui
Aliénor cu fiul său, viitorul rege Ludovic al VII-lea.
Cei doi soți primiseră o educație diametral opusă; spre deosebire Aliénor, care fusese
pregătită să conducă,regele Franței era foarte pios și retras, deoarece era al doilea născut și
fusese educat pentru a deveni om al Bisericii, desemnarea lui ca succesor la tron fiind un
rezultat al hazardului: pe când călărea pe malul Senei, Philippe de France, fratele său mai
mare și deja asociat la tronul tatălui său, a murit după ce un porc a ieșit în calea sa, calul s-a
speriat și l-a aruncat din șa pe călăreț, lovitura la cap fiindu-i fatală.
Ludovic al VII-lea era extrem de anost pentru gusturile emancipate ale lui Aliénor, care
„era auzită plângându-se că se căsătorise cu un călugăr și nu cu un rege“58.
Prelații de la curtea regală au exagerat - probabil - atunci când au descris
comportamentul reginei, greu de acceptat pentru ei, ca oameni ai Bisericii, iar cronicarii
vremii își exprimă dezaprobarea față de excesele sale, cu atât mai mult cu cât Aliénor s-a
despărțit - până la urmă - de regele Ludovic al VII-lea.
Din documentele vremii înțelegem că Aliénor era foarte cochetă, dovada fiind că,
pentru a le satisface capriciile ei și pe ale doamnelor care o înconjurau la curtea regală, au
fost înființate ateliere de tapiserie, de croitorie și de bijuterie.
Aliénor adusese la curtea regală a Franței regulile rafinate ale „dragostei curtenești“,
celebra cortezia,
cortezia, ce ar fi trebuit să stabilească normele de comportament în societatea
mondenă la curtea regală a Franței, așa cum se întâmpla la curtea ducală din Aquitania și
cum a devenit apoi o caracteristică a curților regale și a celor nobiliare, cel puțin în Franța.
Dragostea curtenească, jocul de societate al domnițelor și cavalerilor din castelele
Evului Mediu, rafinat la curtea din Aquitania, reproducea structura socială medievală,
supunerea vasalului față de stăpân, deosebirea fiind aceea că vasalii erau cavalerii, iar
stăpânul era o femeie nobilă; supunerea nu mai pornea de la frica de a fi victima puterii
seniorului, nemulțumit de comportamentul vasalului său, ci acceptarea poziției inferioare
era voluntară, având la origine amorul, ce îl conducea pe îndrăgostit să îi ceară stăpânei
inimii lui (de obicei o femeie măritată), să îi accepte iubirea (nu întotdeauna) platonică și să îi
permită să lupte însuflețit de dragoste, purtând în timpul turnirului, ori în război, un talisman
oferit de iubită.
Dintre numeroasele variante sub care apare Tristan și Isolda, Isolda, una dintre cele mai
58
«... l’entendait-on se plaindre qu’elle avait épousé un moine et non un roi.» (Alfred Franklin, La vie privée au
temps des premiers capétiens. Paris: Éditeur Émile-Paul, 1911, p. 173.)

cunoscute, cea scrisă în jurul anului 1170 de clericul și truverul normand Thomas
d'Angleterre (Thomas of Britain), este o ilustrare a comportamentului curtenesc 59, se pare,
tocmai pentru că a fost scrisă pentru Aliénor d'Aquitaine, pe când era regina Angliei. 60
Tristan nu îi este supus amantei sale prin relația de vasalitate, ci filtrul magic îi unește
pe cei doi în această dragoste intensă, conducând la trădare în raportul feudal de supunere
datorat de către Tristan regelui Marc. Pe când cei doi veșnic îndrăgostiți se ascundeau în
pădurea Morois, după ce scăpaseră de pedeapsa de a fi arși pe rug, pustnicul Ogrin încearcă
să îl convingă pe Tristan să își recunoască greșeala și să se confeseze 61, iar cavalerul se
dezvinovățește: „... dacă ea mă iubește din tot sufletul, dumneavoastră nu cunoașteți
motivul. Această dragoste este rodul filtrului. Eu nu mă pot despărți de ea, nici ea de mine,
fără să mințim“62, dovedind astfel că iubirea magică a celor doi amanți nu poate fi judecată
după legile oamenilor, judecata divină demonstrând, prin proba fierului înroșit, trecută cu
bine de către Isolda, că până și divinitatea ar considera iubirea ca aflându-se mai presus de
taina căsătoriei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care povestea capătă dimensiuni
mitice, iar sfârșitul ei este tragic.
Cu siguranță, Tristan și Isolda nu poate fi considerat un roman curtenesc; între cei doi
amanți se statuează o relație de egalitate, niciodată de supunere necondiționată a
cavalerului față de soția seniorului său.
O dovadă indubitabilă se găsește într-o versiune târzie, anonimă, numită Tristan nebun
(La folie Tristan),
Tristan), în care Tristan se întoarce la Tintagel, își transformă înfățișarea pentru a li
se părea celorlalți că este nebun63 și apare în fața regelui Marc și a reginei Isolda, într-o farsă
cu mult mai savuroasă decât scena de sub pin. Tristan i-o cere regelui Marc pe „Isolda ce-o
iubesc“ - spune el, atât de trist, pentru noi cititorii care cunoaștem toată povestea suferinței
lui - promițând că o va duce la „o casă-n ceruri sus, / din cleștar, frumoasă, mare / lucind în
razele de soare.“ Pentru a fi cunoscut de Isolda, spune că el este Tantris, aceasta fiind
anagrama numelui său, sub care se prezentase atunci când fusese salvat prima oară de către
Isolda, după ce fusese rănit de lancea otrăvită a lui Morholt. Regina i se adresează cu mânie,
deoarece îi provoca suferință reamintirea dragului său Tristan, iar nebunul continuă să îi
59
Au fost adesea comparate stilurile lui Béroul și al lui Thomas d 'Angleterre. După cum scrie Anne Berthelot,
„în mod tradițional, există tendința de a spune că Béroul, fără îndoială cu puțin mai înainte, se face purtător al
unei versiuni «primitive» a legendei, mai violentă și mai sălbatică decât cea a lui Thomas, care, dimpotrivă și-ar
fi adaptat materialul de bază la exigențele ideologiei la modă, și anume «curtoazia».“ / On a souvent comparé
les styles de Béroul et Thomas d'Angleterre. Comme l'écrit Anne Berthelot, «traditionnellement, on a tendance
à dire que Béroul, sans doute un peu plus ancien, se fait l'écho d'une version “primitive” de la légende, plus
violente et sauvage que celle de Thomas, qui au contraire adapterait son matériau de base aux exigences
nouvelles de l'idéologie à la mode, à savoir “la courtoisie”.» La version de Béroul est donc plus réaliste que la
version de Thomas, mais l'on n'y trouve guère de traces de l'amour courtois qui domine l'oeuvre de Thomas.
60
„Thomas de Britania și-a scris Tristram and Ysolt fiind influențat de ea, poate chiar pentru ea.“ / “Thomas of
Britain wrote his Tristram and Ysolt under her inspiration, perhaps definitely for her.” Andreas Capellanus, The
Art of Courtly Love. New York: Columbia University Press, 1941, p. 13.
61
Ascultă-mă, Tristan: păcătosului care se căiește, Domnul îi iartă greșeala, dacă acesta crede și se confesează.“
/ «Écoute−moi, Tristan: au pécheur qui se repent, Dieu pardonne sa faute, s'il croit et se confesse.» Joseph
62
«... si elle m'aime de toute son âme, vous n'en savez pas la raison. Cet amour est le fruit du philtre. Je ne puis
me séparer d'elle, ni elle de moi, sans mentir.» Idem.
63
„Tristan așa obișnuia / o foarfecă mereu purta, / și foarte mult o îndrăgea, / de la Isolda o avea. / Părul din
cap își tăie tot, / nebun să pară și netot; / o cruce-n creștet doar lăsă. / Apoi și glasul și-l schimbă. / Fața-și dădu
cu o vopsea / ce de acasă o avea; / își vopsi fața cu licoarea / de-i era neagră-nfățișarea / și om pe lume nu era /
că e Tristan seama să-și dea.“ Tristan nebun, în *** Poeme epice ale Evului Mediu. București: Editura științifică
și enciclopedică, 1978, p. 105.

vorbească despre întâmplări numai de ei știute, cum a ajuns în Irlanda și ea l-a salvat, cum el
s-a dus să i-o aducă de soție regelui Marc, deghizat în negustor, cum a ucis balaurul, iar
mama ei l-a salvat de la moarte, cum Isolda a vrut să îl omoare, atunci când a văzut că sabiei
lui Tristan îi lipsea chiar partea de tăiș ce se rupsese în craniul unchiului ei, Morholt. Isolda
este din ce în ce mai tulburată și mai supărată pe nebun: „E tot minciună, cum am zis, / și
povestești poate un vis. / Ieri seară tu te-ai îmbătat / și de beție ai visat.“, iar Tristan îi
răspunde, foarte elocvent pentru ea și pentru noi: „Da, o beție-ntunecată / de care n-am să
scap vreodată!“64
Isolda nu îl recunoscuse, deoarece îi spune slujnicei sale că nebunul trebuie să fi aflat
secretele lor printr-o vrăjitorie; Brangain este însă convinsă că Tristan, sau un sol al lui, a luat
înfățișarea nebunului, îl caută în castel pe „nebun“, îl găsește și îl aduce în camera reginei,
căreia nu îi vine să creadă că acel om cu înfățișare hidoasă este - cu adevărat - iubitul său.
Pentru a fi crezut, Tristan continuă să îi povestească cum piticul cocoșat Froncin a
presărat făină în jurul patului Isoldei, el a sărit peste stratul de făină, însă era rănit, iar
trădarea lor a fost dovedită prin petele de sânge căzute, acesta fiind motivul pentru care
Tristan și Isolda au fost condamnați la arderea pe rug, de care au scăpat.
Nici după ce iubitul ei îi povestește despre dialogul lor de sub pinul în care regele Marc
aștepta dovada trădării lor, despre deghizarea lui în pelerin, atunci când Isolda se îndrepta
înspre locul unde a trecut proba fierului înroșit, Isolda nu poate să creadă că nebunul din fața
ei este iubitul ei.
Tristan îi aduce aminte de întâmplarea din pădurea Morois, când regele Marc i-a găsit
dormind, cu sabia lui înfiptă între ei, iar Isolda nu începe să îl creadă, decât atunci când
Husdent, câinele pe care ea îl rugase să i-l lase pentru a îi aminti de dragul ei 65, își întâmpină
stăpânul cu mare bucurie. „Mai bine-și aminti Husdan / Isoldei spuse-atunci Tristan / că l-am
crescut și l-am hrănit. / Tu nu, deși te-am iubit.“ îi reproșează Tristan, foarte afectat de
răceala iubitei sale, care îi mai cere încă o dovadă, inelul 66 dăruit de ea înainte de despărțirea
lor din pădurea Morois.
O dovadă și mai clară a poziției de egalitate pe care se situează cei doi îndrăgostiți,
uniți în iubire prin puterea filtrului de dragoste, este cel în care Isolda, imediat după ce își
dovedise „nevinovăția“ prin proba fierului înroșit, aude noaptea un tril de privighetoare, la
fereastra camerei în care se afla încă trează, în brațele soțului ei adormit și își dă seama că
Tristan o cheamă, pentru că el învățase să imite cântecul păsărilor, pe când se aflau în
64
Tristan nebun, în *** Poeme epice ale Evului Mediu, p. 111.
65
„Tristan, îți spun aceasta. Lasă-mi-l pe Husdent, câinele tău de vânătoare. Niciun vânător nu va avea un câine
mai bine îngrijit decât va fi el. Când îl voi vedea, sunt sigură de aceasta, îmi voi aminti de tine: oricât de tristă
mi-ar fi inima, mă voi bucura să îl văd.“ / «Tristan, je vais te le dire. Laisse-moi Husdent, ton brachet. Jamais
veneur n'eut chien mieux traité qu'il le sera. Quand je le verrai, j'en suis sûre, je me souviendrai de toi: si triste
que soit mon coeur, j'éprouverai de la joie à le regarder.». Béroul, Tristan, http://archives.ecole-
alsacienne.org/CDI/pdf/1400/14107_THOM.pdf, p. 32.
66
„Dragă Tristan, am un inel cu un jasp verde și cu un sigiliu. Dragă domn, din dragoste pentru mine, pune-ți pe
deget acest inel și, dacă vei dori vreodată să îmi ceri ceva, să fii sigur că o să mă conformez. Mă voi îndoi însă de
mesager, dacă nu voi vedea acest inel; altfel niciun rege nu va putea să mă împiedice, fie că este ceva înțelept
ori nebunesc, să fac ce îmi va spune acela care îmi va arăta inelul, atâta timp cât aceasta nu ne va întina
onoarea: ți-o promit, în numele iubirii noastre.“ / «Cher Tristan, j'ai un anneau avec un jaspe vert et un sceau.
Cher seigneur, pour l'amour de moi, passez à votre doigt cet anneau, et si vous désirez un jour me faire
quelque requête, soyez sûr que j'y répondrai. Mais je me méfierai du messager si je ne vois cet anneau; dans le
cas contraire, aucun roi ne saurait m'interdire, que ce soit sagesse ou folie, de faire ce que me dira celui qui me
montrera la bague, pourvu que cela n'entache pas notre honneur: je vous le promets, au nom de notre
amour.» Idem.

pădurea Morois. Dacă, la început, ezită, vorbind în gând cu dragul său: „Taci, ne pândește
moartea...“, Isolda nu poate să trădeze dragostea pentru amantul ei și se strecoară printre
gărzile castelului - din fericire pentru ei - adormite (ca prin minune?!), pregătită să înfrunte
orice primejdie: „Ce mai contează moartea? Mă chemi, mă dorești, eu vin!“ 67
Dacă îmi propun să vorbesc despre schimbarea de atitudine față de femeie a civilizației
cavalerești din timpul Micii Renașteri, mai elocvent decât mitul reprezentat de Tristan și
Isolda,
Isolda, este romanul Cavalerul Lancelot,
Lancelot, scris de cel mai cunoscut scriitor al secolului al XII-
lea, Chrétien de Troyes, deoarece acest roman, neterminat de către autorul său, este scris
tocmai pentru a reprezenta o ilustrare exemplară a comportamentului curtenesc.
Intriga este asemănătoare în cele două opere literare; cel mai valoros cavaler al Mesei
Rotunde, Lancelot, vasalul regelui Arthur, este amantul reginei Guenièvre, adevărata lui
stăpână, deoarece era stăpâna inimii lui.
Numele „Lancelot“ (L'ancel-ot) pare a își avea originea în cuvântul latin „ancel“,
însemnând „servitor“, „-ot“ este sufix diminutival, cavalerul fiind „servitorașul“, deoarece „l' “
este articolul hotărât masculin „le“. AmAm putea să aflăm - de ce nu? - că numele lui ar putea să
fie tradus și altfel, după cum am observat atunci când am analizat posibilele semnificații ale
numelor lui Tristan și a Isoldei, pentru că numele era foarte important în timpurile de demult
„căci prin nume poți cunoaște omul“ 68, el constituind o descriere succintă a oamenilor,
păstrată în numele de familie din zilele noastre, desemnând locul de origine, ocupația,
naționalitatea, caracteristici fizice, sau morale ale purtătorului numelui. 69
Posibilitățile de interpretare ale numelui reginei Guenièvre (în versiunea franceză),
Guinevere, sau Jennifer (în versiunea engleză) indică atitudinea diferită față de frumoasa
soție a regelui Arthur, malefică pentru galezi, Gwennyfar „fantoma albă“, în legenda lor ea
fiind soția adulterină pedepsită să fie sfâșiată de câini, privită cu simpatie, ca fiind „cea
cinstită“ în traducerile din limbile vorbite pe teritoriul Marii Britanii 70; în limba vechilor celți
semnificația numelui său era „val alb“ 71, iar pentru germanici numele ei se traducea „femeie
tânără“, sau „femeie nobilă“72.
O variantă a numelui ei este adorată în Franța; sfânta Genoveva (sainte Geneviève)
este patroana spirituală a orașului Paris, deoarece l-a salvat de două ori, în anul 451, atunci
67
«Tais-toi, la mort nous guette… Qu'importe la mort? Tu m'appelles, tu me veux, je viens!» Joseph Bédier, Le
roman de Tristan et Iseut, p. 94.
68
«car par li non conuist an l'ome.», Le conte du Graal (Perceval). Les Romans de Chrétien de Troyes édités
d'après la copie Guiot. Paris: Librairie Honoré Champion, 1984, p. 22.
69
Numele noastre de familie apar în jurul secolului al XI-lea, sub forma supranumelor. [...] Germanii nu aveau
decât un singur nume, format de la o metaforă glorioasă care ar fi trebuit, probabil, să invoce bunăvoința
divină. Se regăsesc adesea numele bald (curajos), berth (strălucitor), hard (puternic), frid (pace), god
(Dumnezeu), wald (rege, conducător), rik (puternic), wulf (lup).“ / «Nos noms de famille apparaissent vers le XI e
siècle sous la forme de surnoms. Les Germains n’avaient qu’un nom unique, forgé sur une métaphore glorieuse
qui devait probablement être destinée à appeler la bienveillance divine. On retrouve fréquemment les mots
bald (hardi), behrt (brillant), hard (fort), frid (paix), god (dieu), wald (roi, chef), rik (puissant), wulf (loup).»
https://patrimoinecognac87.ovh/wa_files/Etude_sur_origine_noms_pr_C3_A9noms_Moyen-Age.pdf.
70
„Pentru numele de copii în limba engleză, semnificația numelui Jennifer este: cea cinstită. În mitologia
arthuriană, Guinevere este soția lui Arthur.“ / "In English Baby Names the meaning of the name Jennifer is: Fair
one. In Arthurian Mythology Guinevere was Arthur's queen." https://www.sheknows.com/baby-names/name/
jennifer/.
71
„Pentru numele de copii în limba celtică, semnificația numelui Jennifer este: val alb.“ / "In Celtic Baby Names
the meaning of the name Jennifer is: White wave. " Idem.
72
„Prenumele Guenièvre provine din cuintele germanice gen, tânără, sau geno, rasă, familie și wifa, femeie.“ /
«Le prénom Guenievre vient du germain gen, jeune, ou geno, race, et wifa, femme.»
https://www.magicmaman.com/prenom/guenievre,2006200,12874.asp

când l-a convins pe hunul Atilla să nu atace Luteția (numele roman al Parisului) și în anul 464,
atunci când Childeric73, regele merovingian al francilor salieni, a atacat orașul, iar sfânta a
vorbit cu el și a reușit să obțină eliberarea prizonierilor de război parizieni.
Chrétien de Troyes a folosit personajele descrise mai sus prin numele lor atunci când a
scris Cavalerul Lancelot la ordinul stăpânei sale, Marie de Champagne 74, fiica cea mare a
reginei Aliénor d'Aquitaine cu regele Louis VII.
Marie, devenită contesă de Champagne, atunci când tatăl ei, Louis VII, a căsătorit-o cu
fratele celei de-a treia soții a sa, Adèle
Adèle de Champagne, este vedeta în „complotul“ femeilor;
ea a avut toate condițiile pentru a conduce o „curte a dragostei“, pentru că, așa cum apare
adeseori în romanele cavalerești, soțul ei, Henri, supranumit «le Libéral» („cel liberal“) a
plecat la luptă în Țara Sfântă, lăsând-o pe soția sa ca să conducă, în calitate de regent. Având
puterea deplină a seniorului și, spre deosebire de mama sa, aflându-se într-o regiune în care
dragostea curtenească era „la ea acasă“, Marie a prezidat cea mai activă „curte a dragostei“
din istorie și i-a avut printre supuși, pe Chrétien de Troyes, de departe cel mai celebru autor
de romane cavalerești și pe André le Chapelain, teoreticianul dragostei curtenești, ca și pe
unii dintre trubadurii celebri ai vremii, Bernart de Ventadorn, Bertran de Born, Gautier
d'Arras, Conon de Bétune.
Bétune.
În primele versuri ale romanului Cavalerul Lancelot,
Lancelot, Chrétien pare a se dezvinovăți în
fața bărbaților, sau a Bisericii, poate pentru a ne sugera că propriile lui convingeri erau altele,
deoarece, după laudele cuvenite stăpânei căreia i se supunea 75. El scrie în dedicația
romanului său: „... mai mult lucrează în opera aceasta poruncile sale, decât tâlcul ce l-am pus
și a mea trudă. Cartea Cavalerului din căruță o începe Chrétien acum; materie și sens i-au
fost încredințate de doamna sa contesa, iar el chezaș se leagă să le-aștearnă, încât nimic să
nu mai potrivească decât rost și trudă.“76
Subiectul și semnificațiile romanului cavaleresc îi sunt impuse scriitorului de către
stăpâna sa, această afirmație sugerând faptul că femeile nobile nu au ales doar acele scenarii
ale curteziei pe care le-au considerat potrivite pentru a își satisface amorul propriu, ci s-au
implicat activ în stabilirea regulilor comportamentului curtenesc.
Pentru a înțelege mai bine semnificațiile acțiunilor din romanul lui Chrétien, Cavalerul
Lancelot,
Lancelot, ar trebui mai întâi să vedem de unde își extrage el materia reprezentată de
dragostea curtenească; regulile corteziei apar foarte clar precizate de către André le
Chapelain (Andreas Capellanus), în tratatul său De arte honeste amandi77, denumirea lucrării
73
Numele lui poate fi tradus cu ușurință: (hild - luptă, rīk - îndârjită); Childéric Ier (436-481) a fost conducătorul
francilor salieni și guvernatorul roman al provinciei Belgica seconda. Este primul rege din dinastia merovingiană
a cărui filiație este stabilită cu claritate și tatăl regelui Clovis I er, regele care i-a unificat pe franci, a mărit regatul
pe un teritoriu mai extins decât al Franței de astăzi și care s-a convertit la catolicism, contribuind astfel la
trecerea populației germanice la credința catolică. https://fr.wikipedia.org/wiki/Childéric_Ier
74
„... un rol chiar mai influent a fost jucat de către cele două fiice ale lui Aliénor și a regelui Louis VII. Ambele au
fost măritate în același an (1164), Marie cu contele Henri le Liberal din Champage și amândouă au dus mai
departe preocupările sociale și literare ale mamei lor.“ / “... an even more influential role was played by the
two daughters of Eleanor and King Louis. They were both married in the same year (1164), Marie to Count
Henry the Liberal of Champagne, and Alix to his brother, Count Thibaut of Blois, and both carried on their
mother's social and literary interests. ” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love. New York: Columbia
University Press, 1941, p. 13.
75
„Deoarece voința primei doamne din Champagne este să se scrie un roman, eu însumi îl voi porni cu mare
bucurie. Sunt om al său cu trup și suflet în tot ce întreprind în această lume, și fără a-i aduce dinainte vreun
strop de lingușire.“ Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot. București: Albatros, 1973, p. 7.
76
Idem.
77
„André nu este o mare personalitate literară, asemenea prietenului și concetățeanului Chrétien de Troyes,

sale sugerându-ne că regulile iubirii curtenești au fost influențate de opera poetului roman
Ovidiu, Ars amandi / Ars amatoria,
amatoria, atât de mult amintită în secolul al XII-lea, încât un
Ovidiana.78
medievalist a numit acest secol aetas Ovidiana.
Opera lui Ovidiu constituie nucleul doctrinei „dragostei curtenești“ 79, poetul
„modernist“ al clasicismului roman introducând tema amorului ca luptă, foarte familiară
pentru vremea cruciadelor, fiindcă: „Cel ce iubește-i ostaș, că și Cupido tabără are“ 80, iar noi
ne putem întoarce la secvența din Tristan și Isolda în care regina aude trilul de privighetoare
a lui Tristan și vom observa că pare a fi o ilustrare a versurilor lui Ovidiu: „Și-ndrăgostiții ades
al bărbaților somn folosiră / Și spre-adormitul dușman armele și le-au întors. / Să se
strecoare prin pâlcuri de străji și prin șiruri de paznici / E-ndatorirea cea grea pentru iubit și
ostaș“.81
Tocmai acesta este motivul pentru care am afirmat că Tristan și Isolda nu este - cu
adevărat - un roman curtenesc, precum Cavalerul Lancelot, Lancelot, deoarece Isolda este, și ea,
victimă a chinurilor dragostei, spre deosebirile de doamnele, de care cavalerii sunt
îndrăgostiți în romanele Mesei Rotunde.
Atunci când André le Chapelain a folosit scrierile lui Ovidiu, el a selectat temele deja
folosite în literatura curtenească, evitând tot ce ar fi putut să nu le fie pe plac doamnelor
nobile ale secolului al XII-lea, pentru care și-a scris tratatul, de exemplu, îndemnul anti-
curtenesc adresat îndrăgostitului, de a își înșela iubita. Un sfat al lui Ovidiu, precum: „ Dacă
sunteți înțelepți, fără teamă-amăgiți doar pe fete. / Nu ieșiți rușinați numai atât de-ați
greșit.“82, ar fi inadmisibil în mediul castelanelor, pentru că ar reprezenta chiar marea
trădare, desemnată de termenii „félonie“, sau „vilainie“, cele mai de temut apelative în
romanele curtenești, adresate celor atât de disprețuiți, încât moartea oamenilor acuzați de o
asemenea josnicie este adesea considerată drept o justiție divină, convingere păstrată și în
operele literare și în filmele de acțiune din timpurile noastre.
Totuși, spre deosebire de romanele curtenești, din opera lui Ovidiu nu puteau să nu
apară în De arte honeste amandi,
amandi, a lui Andreas Capellanus referiri la teme precum cea a
dar probabil tocmai din acest motiv ne apropie mai mult de viața reală a vremii decât o face Chrétien.“ /
“Andreas is not a great literary figure like his friend and fellow citizen Chrétien de Troyes, but perhaps for that
very reason he brings us closer to the actual life of the time that does Chrétien. “ John Jay Parry, Introduction,
în Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love. New York: Columbia University Press, 1941, p. 3.
78
„Cunoaștem destul de puțin despre răspândirea poeziilor lui Ovidiu în Evul Mediu timpuriu. Dar în secolele al
XII-lea și al XIII-lea, opera sa a fost atât de populară, încât Ludwig Traube obișnuia să numească această
perioadă ca epoca lui Ovidiu, după cum numea precedentele perioade epoca lui Vergiliu și epoca lui Horațiu.“ /
“Of the circulation of Ovid's poems in the early Middle Ages we know comparatively little. But in the twelfth
and the thirteenth centuries so popular was his work that Ludwig Traube used to call this period the aetas
Ovidiana, as the two preceding periods were the aetas Vergiliana and the aetas Horatiana.” Ibidem, p. 5, 6.
79
Opera lui Ovidiu „A circulat atât în limba latină, cât și în dialectele locale și a fost rescrisă pentru a se adapta
condițiilor din societatea medievală. [...] Temele din Ovidiu au fost asociate cu alte elemente, iar întreaga
sinteză a fost impregnată cu un nou sens. La această nouă sinteză, așa cum s-a dezvoltat în sud și s-a răspândit
în celelalte teritorii, ne referim atunci când vorbim despre «dragostea curtenească». / “It circulated both in
Latin and in the vernaculars, and in was rewritten to adapt it to the changed conditions of medieval society. [...]
The Ovidian materials was combined with other elements, and the whole combination was infused with a new
spirit. Is it to this new combination as it developed in the south and as it spreads to other lands than we refer
when we speak of ‘courtly love’.“ Ibidem, p. 6.
80
Amoruri (Amores), în Ovidiu, Arta iubirii (Ars amandi). București: Minerva, 1977, p. 110
81
Ibidem, p. 111.
82
Ovidiu, Arta iubirii, p. 203. De altfel: „Morala lui Ovidiu e destul de labilă. Pietatea ( pietas) și credința (fides),
consideră el, nu sunt aplicabile și la iubire. Poetul se socotea el însuși lascivi praeceptor amoris (sfătuitor al
iubirilor zburdalnice).“ Adrian Pârvulescu, Cuvânt înainte, în Ovidiu, Cele mai frumoase poezii. București:
Albastros, 1969, p. 12.

„venalității dragostei puse la mezat, ca orice marfă de rând, (Ovidiu) acoperind-o cu
imprecații pe vrăjitoarea numită Dipsas, pohoața, care-și învață astfel «protejatele»: „Aur
acel ce-ți va da mai presus de Homer prețuiește-l. / Crede-mă, are duh cel ce știe ades să
dea.“83. Clericul și-a asumat rolul de teoretician al iubirii 84 curtenești și își pune problema
„dacă iubirea adevărată poate fi obținută cu bani, ori cu alte daruri“ 85, iar răspunsul este cât
se poate de tranșant: este de preferat „să ai de-a face cu femei care zac prin bordele și care
își vând trupurile pe un preț mic, decât să fii jefuit de bunurile tale, în numele himerei
amorului, de către o femeie care pretinde că ar fi o doamnă, însă se comportă precum o
târfă“.86
André le Chapelain își exprimă încă din Introducere intenția de a proceda la o cercetare
(cvasi-)științifică a materiei de studiu: „Trebuie, mai întâi, să examinăm ce este dragostea, de
unde își trage numele, care este efectul dragostei, între care persoane poate să existe
dragostea, cum poate fi ea dobândită, păstrată, sporită, micșorată și încheiată, care sunt
semnele că dragostea cuiva este împărătășită și ce ar trebui să facă unul dintre îndrăgostiți,
dacă celălalt îi este necredincios.“87
Nu avem nevoie să citim întreaga carte pentru a vorbi despre dragostea curtenească,
deoarece scenariul acestei relații de vasalitate este foarte clar și are extrem de puține
variații: un cavaler se îndrăgostește de o femeie măritată, văduvă, sau fiică a unui senior ce
murise de puțină vreme și o slujește cu un devotament ce îl depășește cu mult pe cel al
cavalerilor care își pun abilitățile de luptă în slujba seniorului pe care îl recunosc drept
suzeran. Universul amorului curtenesc este unul artificial, convențional; cavalerul pleacă în
aventură („queste“ = căutare) și, imediat ce iese din castel, pătrunde într-un tărâm complet
necunoscut, unde găsește castele asediate de războinici ori amenințate de făpturi
supranaturale, prilej potrivit pentru el să dea dovadă de vitejie și să primească răsplata
supremă, o poveste de dragoste cu neasemuit de frumoasa stăpână a castelului, care tocmai
pe el îl așteaptă - frumoasă, bogată și nemăritată - să îl facă stăpân al inimii ei și senior al
domeniilor stăpânite de ea.
„Cavalerul cu căruța“ propune o intrigă originală și foarte provocantă: Lancelot avea o
ascendență nobilă, ca fiu al lui Ban de Benoïc, stăpân peste peninsula Armorica (teritoriu ce
cuprindea peninsula Bretagne); tatăl lui murise imediat după nașterea fiului său, iar micuțul
prinț a fost răpit de zâna Viviane, care l-a crescut în castelul său aflat într-un ținut vrăjit, ce le
apărea muritorilor de rând ca fiind doar un lac, motiv pentru care cavalerul purta numele
„Lancelot du Lac“. Cavalerul, perfect educat atât în mânuirea armelor cât și în arta cântecului
și în cea a vorbirii alese, ajunge să se recunoască drept slujitor din dragoste al reginei
83
Grigore Tănăsescu, Humanitas și Eros în poezia lui Ovidiu, în Ovidiu, Arta iubirii. București: Minerva, 1979, p.
XII.
84
Prefer să traduc „amor“ folosind termenii „dragoste“ sau „iubire“ împrumutați în limba română din limbile
slave, deoarece termenul străvechi, provenit din limba latină este folosit în limba română contemporană mai
ales cu înțelesul de dragoste superficială, ușuratică. La fel a migrat către un alt sens și sensul propriu al
cuvântului împrumutat din limba greacă „mutră“; pe vremea domniilor fanariote era folosit cu înțelesul de
„față“, „chip“, apoi, ca „pedeapsă“ pentru suferințele aduse nouă de fanarioți, cuvântul provenit din limba
greacă a ajuns să semnifice „față antipatică“.
85
Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 144.
86
„... to business with the women who openly loiter in the brothels and sell their bodies for a small price than
to be robbed of your property, under the fiction of love, by someone who pretends to be a lady, but acts like a
strumpet.” Ibidem, p. 145, 146.
87
“We must first consider what love is, whence it gets its name, what the effect of love is, between what
persons love may exist, how it may be acquired, retained, increased, decreased, and ended, what are the signs
that one's love is retourned, and what one of the lovers ought to do if the other is unfaithful.” Ibidem, p. 28.

Guenièvre,
Guenièvre, soția legendarului rege Arthur, adică a suzeranului său; am putea stabili o
paralelă cu Tristan și Isolda,
Isolda, însă există o diferența majoră între cele două romane: regina nu
devine amanta cavalerului după ce îndrăgostiții beau un filtru de dragoste, ci aventura lor
extraconjugală este un rezultat al deciziei ei de a accepta să îi ofere cavalerului întreaga ei
iubire.
Acțiunea romanului are ca origine a conflictului capturarea reginei de către un cavaler
(despre care vom afla mai târziu că era Méléaganz din regatul Gorre), după ce acesta îi
provocase pe cavalerii prezenți la curtea regală din Camaalot, într-o zi de Înălțare, la o luptă,
a cărei miză era eliberarea ostaticilor 88 din ținuturile stăpânite de regelui Arthur, dacă
Méléaganz ar fi pierdut lupta, iar cavalerului biruitor, a spus el, îi va fi voia „spre tine s-o
pornească“.89 La această provocare a răspuns seneșalul Keu, ce a obținut învoirea de a
accepta provocarea, după ce l-a amenințat pe Arthur că va părăsi curtea regală și nu îl va mai
sluji pe rege, dacă nu i se permite să lupte cu acel cavaler, iar Méléaganz l-a învins pe seneșal
și i-a luat ostatici pe el și pe regină.
Este introdus în acțiune un personaj ce se comportă foarte ciudat, al cărui nume nu îl
vom afla decât târziu, atunci când se va lupta pentru eliberarea reginei sale iubite, cavaler
nebun prezentat nouă prin ochii cavalerului Gauvain, nepot al regelui Arthur, ca și cum ar fi
plecat într-o căutare misterioasă, obsedat de o idee fixă, ce îl face să încalce orice interdicție,
parcă într-o ilustrare a ceea ce afirma André le Chapelain despre amanții perfecți, pe care îi
vedem acceptând din proprie voință să sufere lipsuri inimaginabile, să se aventureze în
pericole și să disprețuiască moartea, pentru a își salva iubirea 90, în acord cu ce afirma și
Ovidiu: „Dragostea este-ntr-un fel ostășie: trândavi, la o parte! / Al ei stindard nu puteți, voi,
mișei, apăra! / Veghea și frigul, și lungile drumuri, și chinuri atâtea, / Iată la ce încercări
îndrăgostitu-i supus!“91
Să observăm cât de potrivită este exprimarea lui Ovidiu pentru acele timpuri ale
cavaleriei medievale...
După ce își omoară caii prin epuizare, pentru a ajunge cât mai repede în acel loc care îl
atrăgea irezistibil, Lancelot este văzut de Gauvain cum se urcă în căruța infamiei, cea folosită
în timpurile vechi „pentru răii vinovați de trădare și de crimă, sau pentru cei cărora nu li s-a
arătat dreptatea în duel și pentru hoții care au jinduit la bunul altuia și pentru tâlharii la
88
„Rigă Arthur, în temnița mea țin mulțime de cavaleri, de doamne și domnițe de pe moșia și din casa ta; însă
nicicum dau înștiițare despre ei cu gând de a ți-i înapoia vreodată. Ci vreau a-ți spune și a te înștiința că nu ai
nici putere, nici avuție spre a-i redobândi. Sigur să fii, rigă, că moartea te va prinde, fără ca vreodată să-i poți
ajutora.“ Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 8.
89
„Dacă afla-vei, rigă, printre ai tăi, la curte, măcar un cavaler, în care așa încredere să ai, încât regina să i-o
încredințezi, iar cela, urmându-mă, s-o ducă în codrul unde eu mă-nfund, atunci eu mă leg pe cuvânt să-l aștept
acolo și prinșii să ți-i înapoiez, pe toți care în țara mea sunt în exil, dacă poate el doamna s-o cucerească și de-i
va fi, apoi, voia spre tine s-o pornească.“ Idem.
90
„... în viziunea unui îndrăgostit nimic nu poate fi comparat cu actul de a iubi, iar adevăratul îndrăgostit ar fi,
mai degrabă, lipsit de toți banii săi și de către orice și-ar putea imagina o minte de om ca fiind indispensabil
vieții, decât să fie lipsit de dragoste, dorită, ori dobândită. Căci ce altceva pe fața pământului poate un om să
posede sau să stăpânească, pentru care să îndure atât de multe pericole, așa cum îi vedem pe îndrăgostiți că se
supun din proprie inițiativă? Îi vedem sfidând moartea și netemându-se de nicio amenințare.“ / “... in the sight
of a lover nothing can be compared to the act of love, and a true lover would rather be deprived of all his
money and of everything that the human mind can imagine as indispensable to life rather that be without love,
either hoped for or attained. For what under heaven can a man possess or own for which he would undergo so
many perils as we continually see lovers submit to of their own free will? We see them despise death and fear
no threats.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 30.
91
Ovidiu, Arta iubirii. București: Minerva, 1977, p. 217.

drumul mare“92, deoarece piticul ticălos care o conducea îi spusese că, dacă se va încumeta
să se urce, va afla ce s-a întâmplat cu regina.
Marele artist al cuvântului care era Chrétien de Troyes ni se adresează complice: „Doar
doi pași rămâne în urmă cavalerul până să urce. Într-un ceas rău a șovăit de teama umilinței
și nu s-a urcat imediat în car, căci mult se va căi după aceea.“ 93
Cititorilor li se ține o lecție de morală curtenească, cu siguranță introdusă la dorința
stăpânei sale, Marie de Champagne, despre care a cărei putere plină de delicatețe scrie
Chrétien: „... eu dau mărturie, că această doamnă este mai presus de toate cele ce în viață
sunt, asemenea zefirului din mai sau din april peste a austrului bătaie.“ 94: „Judecata,
deosebită de Iubire, îi spune să se ferească de-a urca, și îl îndeamnă și sfătuiește, nu cumva
să făptuiască un lucru de rușine și ocară. Dar nu sălășluiește în inimă Rațiunea care cutează a
vorbi acestea, ci pe buze, în timp ce Iubirea-i în inimă închisă, poruncă dând și ghes să urce
pe dată în căruță. Iubirea vrea aceasta și el urcă, fiindcă nu-i pasă de umilințe când porunca
și voința ale iubirii sunt.“95
Messire Gauvain, cel care îl urmărea pe Lancelot, îl întreabă pe pitic dacă știe despre
soarta reginei, dar atunci când piticul îi răspunde că va afla despre soarta reginei doar dacă
va urca și el în căruță, cavalerul emblematic al lumii artificiale a cavaleriei de paradă refuză
„fiindcă prea josnic schimb ar face coborând din șa într-o căruță.“ 96, dovedind astfel că nu
este un fin'amant
fin'amant,, care, asemenea lui Lancelot, urmează necondiționat legile iubirii ( leys
d'amors);
d'amors); de altfel numele îl caracterizează foarte bine, cuvântul central al numelui său fiind
„vain“ (van, gol), a cărui descriere sugestivă ar fi - zic eu - „cel superficial“, el fiind imaginea
unui „pierde-vară“ al cavalerismului, așa cum apare în romanele Mesei Rotunde.
Într-un roman curtenesc, un cavaler nu are nevoie să cumpere nimic, lui i se oferă
gratuit tot ce are nevoie, iar, la venirea serii, găsește invariabil o fecioară frumoasă și bogată,
care îl invită să își petreacă noaptea la castelul ei, de cele mai multe ori ea fiind dispusă să
împartă cu oaspetele său patul demn de un rege97.
„Cavalerul Lancelot“ este însă un roman curtenesc exemplar, care se vrea - foarte
probabil - o replică în manieră curtenească a legendei iubirii cuprinse în Tristan și Isolda.
Isolda.
Îți propun, cititoare ori cititor a / al eseului meu, deja puțin cam alambicat, să
observăm asemănările de viziune comparând două acțiuni paralele din cele două povești de
dragoste și aventură, prima fiind cea întâlnită în Tristan și Isolda:
Isolda: Tristan a fost nevoit să se
despartă de Isolda; „Îndrăgostiții nu puteau nici să trăiască, nici să moară unul fără celălalt.
Despărțiți fiind, aceasta nu era nici viață, nici moarte, ci viața și moartea în același timp.“ 98
Ajuns în Bretania, Tristan a devenit prietenul lui Kaherdin, fiul ducelui Hoël, care
stăpânea ținutul, și i-a ajutat pe cei doi în lupta purtată cu contele Riol de Nantes,
pretendent la mâna surorii lui Kaherdin, cea „frumoasă între fetele oamenilor de vază“ 99;
ducele Hoël refuzase să își căsătorească fata cu un vasal, iar contele Riol pornise război
împotriva suzeranului său, cucerise și pustiise întreg ținutul, ajungând să asedieze ultimul
92
Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 13.
93
Ibidem, p. 14.
94
Ibidem, p. 7.
95
Ibidem, p. 14.
96
Ibidem, p. 15.
97
Iată cum este descris un astfel de pat: „Era patul mai lung decât celelalte două și cu peste doi coți mai înalt,
îmbrăcat în brocart de mătase țesut cu fir de aur și acoperit cu un pled auriu cu stele. Blănurile nu erau veverițe
obișnuite, ci de samuri. Și pentru un rege s-ar fi potrivit cuvertura cu care s-a învelit cavalerul.“ Ibidem, p. 17.
98
«Les amants ne pouvaient ni vivre ni mourir l'un sans l'autre. Séparés, ce n'était pas la vie, ni la mort, mais la
vie et la mort à la fois.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 103.
99
«... belle entre les filles de hauts hommes», Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 104

castel al ducelui, Carhaix, pentru a își impune prin forță dorința de a se căsători cu „Isolda
cea cu mâini albe“.
Tristan îl învinge pe contele Riol în luptă și acceptă propunerea ducelui Hoël de a o lua
de soție pe cealaltă Isolda, tocmai pentru că se numea ca iubita lui, cea de care îl lega
puterea magică a filtrului de dragoste, iar decizia aceasta îi va apropia de moarte pe Tristan
și pe Isolda cea cu părul de aur, pentru că Tristan și-a adus aminte în noaptea nunții de draga
lui de departe și nu a vrut să o trădeze, după cum sufletul său sensibil l-a făcut să sufere și
pentru că a trădat-o pe cealaltă Isolda, „soția sa, cea simplă, cea frumoasă. Cele două Isolde
l-au iubit într-un ceas rău“100 este concluzia firească, iar el încearcă să îi aline durerea soției
spunându-i că, atunci când s-a luptat cu un dragon, a fost ajutat de Maica Domnului să
învingă și i-a promis că, dacă se va căsători, se va abține timp de un an să îmbrățișeze și să
sărute orice femeie.101
În cartea lui André le Chapelain găsim o poveste despre un cavaler care intră în posesia
unui pergament „unde sunt scrise legile iubirii, pe care însuși Regele Iubirii, cu gura sa, le-a
dictat pentru îndrăgostiți“102; pentru protagoniștii din Tristan și Isolda,
Isolda, cea mai potrivită este
penultima lege a iubirii, cea purtând numărul XXX: „Un adevărat îndrăgostit este posedat în
permanență și fără răgaz de gândul la iubita lui.“ 103, iar această lege stabilește o primă
legătura a romanului lui Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot,
Lancelot, cu mitul iubirii-pasiune.
Asemenea lui Tristan, Lancelot trăiește cu obsesia permanentă de a nu se afla alături
de iubita sa, căreia îi este devotat trup și suflet, astfel încât, atunci când se apropie seara, iar
o domniță îi oferă găzduire în castelul său „cum nu era altul mai frumos nici în Tesalia“ 104, cu
condiția de a împărți patul „cavalerul pe dată s-a întunecat și i-a spus: «Domniță, pentru
adăpost îți dau mulțămire, pentru că în nevoie sunt; cât despre însoțire, nu-ți fie cu supărare,
m-aș lipsi cu bucurie» și doar la răspunsul ei tranșant: «Atunci, nu te voi ajuta deloc, pentru
nimic în lume!», acceptă de nevoie ce alții „pentru darul acesta i-ar mulțumi de o mie de
ori“105.
Norocul bietului cavaler este că nu trebuie să ducă la îndeplinire promisiunea, ce ar fi
însemnat să încalce a douăsprezecea lege a iubirii, cum apare ea în manualul lui André le
Chapelain: „Un adevărat îndrăgostit nu dorește să o îmbrățișeze din dragoste decât pe iubita
lui.“106 Cavalerul reginei Guenièvre este ajutat să nu își trădeze stăpâna prin actul josnic al
unui cavaler ce încalcă regulile curtoaziei, încercând să profite de castelana ce se afla singură
în camera sa, pregătindu-se să îl primească pe Lancelot, trimis de ea să hoinărească pe sub
100
Ibidem, p. 110.
101
„De demult, într-o altă țară, m-am luptat cu un dragon și eram aproape de moarte, când mi-am adus aminte
de Maica Domnului: i-am promis că, dacă scap de monstru prin ajutorul ei, dacă mă voi însoți vreodată cu o
femeie, mă voi abține să o îmbrățișez și să o sărut timp de un an.“ / «Nagu ère, en un autre pays, j'ai combattu
un dragon, et j'allais périr, quand je me suis souvenu de la Mère de Dieu: je lui ai promis que, délivré du
monstre par sa courtoisie, si jamais je prenai femme, tout un an je m'abstiendrais de l'accoler et de
l'embrasser.» Idem.
102
“on which are written the rules of love which the King of Love himself, with his own mouth, pronounced for
lovers.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 184
103
“A true lover is constantly and without intermission possessed by the thought of his beloved.” Ibidem, p.
186, dar, cum clericul și-a scris cartea în limba latină, varianta originală este: „Verus amans assidua, sine
intermissione, coamantis imagine detinetur.“ citată în Stendhal, Despre dragoste. Iași: Polirom, 2013.
104
105
Idem.
106
“A true lover does not desire to embrace in love anyone except his beloved.” Andreas Capellanus, The Art of
Courtly Love, p. 185, sau, în limba latină: „XII. Verus amans alterius nisi suae coamantis ex affectu non cupit
amplexus.“, în Stendhal, Despre dragoste.

stele până când ea se va fi întins în așternut.107
Putem observa - cu mare mirare - descrierea unei scene, ce pare că ar face parte din
scenariul unui film turnat la Hollywoood, având ca temă preamărirea unui erou (cum se
numește în cultura cinematografică un criminal ce se află de partea „binelui“), cu secvențe -
deseori absurde - bazate pe presupusa fascinație a spectatorului / ascultătorului / cititorului
pentru scenele de luptă pe viață și pe moarte. În „scenariul“ scris de Chrétien, Lancelot se
întoarce din hoinăreala sub stele „pentru că trebuia să-și țină legământul“, aude „un strigăt
mare dat de o fecioară, chiar aceea în fața căreia făcuse legământ“ și vede o scenă
tulburătoare: un cavaler netrebnic „o răsturnase pe pat de-a curmezișul“, iar fecioara îl ruga:
„Vai, vai, cavalere și oaspete al meu! Dacă nu-mi vii în ajutor, nimeni din jur nu mă poate
salva; și dacă nu mă scoți repede din ghearele acestuia, el mă va batjocori în fața ta.“ 108
În castelul, care fusese pustiu până atunci (chiar dacă totul era pregătit, cu „două
lighenașe cu apă caldă pentru spălatul mâinilor“, cu o sală deloc întunecoasă, pentru că erau
înăuntru „atâtea lumânări și torțe mari aprinse, încât era lumină ca ziua“ 109), în camera în
care se plângea fecioara că va fi necinstită „la intrare doi cavaleri, strașnic înarmați, păzeau
în chip de gardieni, ținând sabia în mână. Înapoia lor mai erau patru slujitori, fiecare în mâini
cu o secure, dintr-acelea cu care retezi grumazul boului, așa cum ai tăia o tulpină de
ienupăr“110.
Această scenă rămâne în stop-cadru și „camera“ îl pune în prim-plan pe Lancelot, noi
„auzind“ ce gândește eroul nostru, în dilema în care se află: „Doamne, ce-aș putea să fac?
Sunt plecat la drum lung, într-o așa mare îndatorire cum este aceea de a o căuta pe regina
mea Ginevra. Nu trebuie să am suflet de iepure, de vreme ce pentru ea pornit-am la
asemenea drum. Dacă la răutate inima mă-ndeamnă și de porunca-i stau să ascult, în vecii
vecilor nu voi ajunge acolo unde țintesc. Blestemat voi fi dacă mă opresc aici. Doar la gândul
acesta mă cuprinde disprețul față de mine. Mi-e întunecată inima de mâhnire; infamia este
acum de partea mea, și durerea, încât aș vrea să mor de necaz că am zăbovit aici atâta
vreme.“111 Rolul monologului interior de mai sus, este - în mod evident - lămurirea dilemei
comportamentului atipic unui cavaler, vizibil până în acest moment în acțiunile lui Lancelot,
cea mai josnică, în aparență, fiind urcarea în căruța infamiei, motiv pentru care romanul se
numește și „Cavalerul cu căruța“.
După această dezvăluire, acțiunile lui Lancelot nu vor mai părea absurde, ci vor fi
exemplare pentru acest cavaler desăvârșit, aflat sub stăpânirea puterii supreme a iubirii.
În sfârșit, trecând peste lamentația absurdă că a zăbovit prea mult, uitând parcă de
îndatorirea de a o găsi cât mai repede pe regina sufletului său (când anume? în timpul nopții,
atunci când nu ar fi putut să își urmeze drumul în căutarea ei, oricât de loial i-ar fi fost
amantei lui...), Lancelot gândește, în sfârșit, ca un adevărat cavaler: „Să nu mă ierte Domnul
și să nu grăiesc altfel decât din trufie, dacă nu-i mai bine să mori cu cinste, decât să trăiești în
rușine. De mi-ar fi calea liberă, de mi-ar îngădui aceștia să trec dincolo fără a mi se opune, ce
fel de onoare aș mai dobândi eu? Ar răzbi așadar cu adevărat până și cel din urmă om; iar eu
ascult cum o fecioară plăpândă mă tot cheamă în ajutor, și îmi amintește de făgăduiala dată,
107
„Messire, du-te de hoinărește pe sub stele, dacă nu-ți este cu supărare, dar numai atâta vreme, rogu-te, cât
vei crede că am putut să mă întind în așternut. Nici să nu pierzi vremea, nici să te întorci prea devreme, atunci
vei putea să vii la timp, așa cum te-ai legat cu cuvânt.“ Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 27.
108
Toate citatele din Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 28.
109
Ibidem, p. 27.
110
Idem.
111
Ibidem, p. 28, 29.

aducându-mi nedrepte învinuiri.“112
Avem acum parte de o punere în scenă au ralenti, ralenti, mișcările rapide ale luptei fiind
descrise secvențial: Lancelot „... se apropie de ușă, își împinge grumazul înainte și vede cum
de sus, dinspre ușor, se abat cele două spade. Repede se trage înapoi, încât cei doi cavaleri
nu mai pot să-și oprească lovitura: cu asemenea turbare loviseră încât atunci când au izbit
pământul țăndări li s-au făcut fiarele amândouă.“ 113
Ar putea cineva să mă contrazică atunci când afirm că acest roman scris în secolul al
XII-lea ar putea fi folosit drept scenariu de film? Iată continuarea: „Cavalerul se aruncă
printre ei și lovește în coastă un slujitor, apoi pe altul. Pe cei doi care-i stau în cale, îi izbește,
apucându-i de piept și de brațe și îi întinde la pământ cât sunt de lați. Al treilea nu-și
nimerește lovitura, dar cel de-al patrulea astfel îl atinge încât îi sfâșie pelerina și cămașa,
zgâriindu-i umărul, iar sângele pe jos se împrăștie.“ 114 Să nu îmi spuneți că nu ați văzut în
filmele de acțiune astfel de scene, în care protagonistul își neutralizează instantaneu
adversarii, aceștia reușind, cel mult să îi provoace o rană superficială, prilej pentru domnița,
pe care o salvează luptătorul binelui, să îi acorde îngrijiri tandre (și mai mult de atât), după
ce se termină carnagiul produs de eroul său și al nostru.
Scenele hollywoodiene continuă: „Dar cavalerul nici nu șovăie, nici nu se vaită de
tăietură, ci lungește pasul și-l strânge de tâmple pe cel care-o încolțise pe domniță. Își va
putea ține cuvântul înainte de a pleca (unde să plece și care cuvânt și-l va ține?). De voie, de
nevoie, tâlharul este înălțat de picioare; dar cel care greșise lovitura (ceilalți fiind momentan
ieșiți din joc, în buna tradiție a filmelor de acțiune) vine spre el cât poate de repede,
pregătindu-i o nouă izbitură și socotind să-i sfarme capul cu securea.“ 115
Te provoc, războinică cititoare, aprig cititor practicant de Kung-Fu (Wushu, Gongfu,
cum vrei să îi spui), să ghicești continuarea mișcărilor de luptă descrise mai sus. Suntem doar
la începutul cărții, așa că nu ne așteptăm ca Lancelot să fie omorât, pentru că nu citim o
carte cu fantome, și romanul nu este un basm popular în care să fie folosită apa vie, elixirul
lui Făt-Frumos, ci este o ficțiune „cultă“.
O zgârietură îi este de ajuns eroului nostru, astfel încât securea nu îl va mai atinge pe el
ci...
Avem trei variante potrivite cu situația prezentată: pe fecioară, care se va sacrifica
pentru a îl salva pe eroul nostru și astfel Lancelot nu va mai fi nevoit să o trădeze pe regină,
pe cavalerul infam care o maltrata pe biata fată, sau pe unul dintre ceilalți combatanți
anihilați temporar de Lancelot (... dar cine îl poate opri pe autorul ficțiunii romanești să
introducă un alt personaj, ori să găsească o continuare neașteptată?).
Un scenarist modern ar alege-o pe fecioară, pentru a le induce spectatorilor un
sentiment de milă pentru pierderea unei făpturi gingașe, tocmai pentru că ea nu este total
nevinovată și ar merita cu prisosință să își ispășească vina de a îl fi îndreptat pe cavalerul
nostru înspre păcat.
Se pare că primul mare scriitor din literatura europeană modernă nu era - totuși - chiar
atât de pătruns de spiritul modern, ori, dacă ne aducem aminte de avertismentul său de la
începutul cărții: „Deoarece voința primei doamne din Champagne este să scriu un roman, eu
însumi îl voi porni cu bucurie“, consecința fiind că „mai mult lucrează în opera aceasta
poruncile sale, decât tâlcul ce l-am pus și a mea trudă“ 116, înțelegem că moartea unei
112
113
Idem.
114
Idem.
115
Ibidem, p. 29, 30.
116

fecioare ar fi fost de neacceptat pentru publicul feminin, căruia îi era destinat romanul, astfel
încât are parte de o moarte spetaculoasă și binemeritată cel pe care noi, publicul virtual al
trubadurului, l-am considera ca fiind nedemn de a își continua viața: „Cavalerul însă, bun
apărător, îi pune dimpotrivă pe siluitor, încât securea îl atinge pe acesta și-i desface umărul
de gât.“117
Iubita mea cititoare, dragul meu cititor, poate că ai reușit să intuiești cine va fi cel lovit
de secure, dar lupta lui Lancelot se va termina într-un mod complet neașteptat, cum nu cred
că ți-ai putea imagina vreodată; cavalerul desăvârșit „Înșfăcă repede o secure, dând drumul
celui pe care îl ținea, căci zor era să se apere; veneau asupră-i cavalerii, și cei trei slujitori cu
securi îl asaltau năprasnic“, dar avem parte de o mare surpriză, situația conflictuală este
detensionată de către fecioara „care îl sorbea din ochi“, ea folosindu-și autoritatea de
stăpână „Și pe dată îi dă afară pe cei doi cavaleri și pe slujitori“, care „ies din odaie îndată
fără să crâcnească“118, făcându-ne să întrebăm dacă nu cumva, secvența anterioară, când îl
chema în ajutor pe Lancelot pentru a nu fi necinstită, nu a fost regizată de ea, pentru a își
pune la încercare oaspetele și pentru a spori intensitatea trăirii sacrificiului ce singură și-l
impusese, sacrificiu considerat cu mult mai greu de suportat de către musafirul său. Domnița
îl invită pe Lancelot (vindecat de rană oare?) în sala în care „era întins un pat, pe care
străluceau cearșafuri late, albe și fine. Așternutul nu era din paie fărâmițate, nici dintr-o
saltea aspră. Cuvertura era țesută cu mătase fină.“ 119
Această mare provocare, al cărui înțeles începe să fie inteligibil și pentru cei care au
ascultat acest roman cântat de un trubadur, și pentru noi, cititorii, îl pune la grea încercare
pe Lancelot; „De atâta îngrijorare e tot numai apă“ 120, sărmanul de el.
Cavalerul Lancelot se vrea a fi ilustrarea codului bunelor maniere curtenești, așa cum
era gândit și dorit de către femeile influente, asemenea contesei Marie de Champagne, după
cum ni se confesează scriitorul la începutul romanului său: „Cartea Cavalerului din căruță o
începe Chrétien acum: materie și sens i-au fost încredințate de doamna sa contesă“ 121, motiv
pentru care suntem invitați să asistăm la o nouă secvență de îndoctrinare feministă,
prezentată ca un comentariu la atitudinea reținută a lui Lancelot, aflat în același pat cu
frumoasa fecioară: „Nu poate să-i arate prietenie. De ce oare? Pentru că nu-l împinge la
aceasta inima sa, deși domnița era tare frumoasă și grațioasă; nu-i este pe plac, iar ceea ce
este frumos și grațios pentru tot omul nu-l atrage deloc. Cavalerul nu are decât o inimă, și
nici măcar aceasta nu-i aparține, ci e încredințată alteia, încât nu poate s-o împrumute
aiurea. I-a statornicit inima într-un anume loc Iubirea, cea care domnește asupra inimilor
toate. Asupra tuturor? Nicidecum, ci doar asupra celor care sunt de preț. Și se cuvine să
prețuim mai mult o inimă căreia Iubirea a găsit de cuviință să-i poruncească. Într-atât iubirea
prețuia inima cavalerului, încât îl așeza deasupra a toate și îi dăruia asemenea mândrie, încât
nu vreau să-l dojenesc dacă disprețuia cele oprite de iubire, ascultând de voința ei.“ 122
Fecioara dă dovadă de noblețe, după ce înțelege devotamentul oaspetelui ei pentru
iubita sa, și îl dezleagă de jurământ, lăsându-l să doarmă singur 123, apoi „venită în odaia sa și
întinzându-se dezbrăcată în așternut, își spunea sieși: «Din câți cavaleri am întâlnit, de-ntâia
117
Ibidem, p. 30.
118
Idem.
119
Idem.
120
Idem.
121
Ibidem, p. 7.
122
123
„Odihnește-te acum, în miez de noapte, căci ți-ai îndeplinit în așa fel legământul, încât nimeni n-ar mai putea
să pretindă ceva.“ Idem.

oară până astăzi, nu-i vreunul să-l prețuiesc măcar a treia parte dintr-un angevin, în
comparație cu acesta; căci, după cât mă duce mintea și bănuiesc, el cutează către așa mare
faptă, încât niciun cavaler n-a îndrăznit să mai întreprindă una atât de însemnată și plină de
primejdii; dea Domnul să ajungă drept la țintă.“124
Lancelot nu îi rămâne dator fecioarei, care îi cere a doua zi: „Voi merge, sire, o bună
bucată de drum, dacă vei cuteza să mă iei cu domnia-ta și să mă conduci, după datina și
legea statornicite în regatul Logrei pe vremea când nici nu eram noi pe lume. Era obiceiul pe
vremea aceea că, dacă un cavaler ar întâlni în cale o domniță sau chiar o fecioară de joasă
obârșie de nimeni însoțită, așa cum ar avea grijă de sine, să-i dea cinstea cuvenită, dacă voia
să-și păstreze bunul renume; iar de-ar silui-o, să fie făcut de rușine la toate curțile de nobili
pentru restul zilelor câte-o avea. Dar dacă era însoțită, și vreun cavaler i-ar fi plăcut cu întâiul
să se încerce în luptă, și ar fi cucerit-o cu armele, era îngăduit învingătorului să-și
îndeplinească vrerea, fără a-și atrage rușine și blestem. De aceea întreba domnița dacă el
cutează datina s-o urmeze, în așa fel ca altcineva să nu-i poată dăuna; atunci va merge
împreună cu el.“125
Pe bună dreptate, care dintre cavaleri ar fi fost mai potrivit să apere o fecioară decât
cel mai cunoscut luptător de la curtea regelui Arthur, căruia „Foarte adesea Iubirea îi
deschidea rana pe care i-a făcut-o“. Pe drum, Lancelot este pe punctul de a leșina de emoție
atunci când găsește un pieptăn de fildeș auriu; „prins în el strălucea ca raza de soare un fir
din părul celei care se pieptănase“ 126, o replică la firul de păr auriu ale Isoldei, adus de cele
două rândunele127 la castelul regelui Marc.
Ca și Isolda, regina Guenièvre avea părul ca de aur, fiindcă și culoarea părului este un
semn distinctiv al nobilității, poate și pentru că, așa cum a scris și Mihai Eminescu într-o
proză de tinerețe: „toate idealele sunt blonde“128.
Atunci când fecioara i-a destăinuit că pieptănul și firul de păr îi aparțin reginei sale,
soției regelui Arthur, „cavalerul n-a mai avut putere să nu se prăbușească și silit a fost să se
sprijine cu mâinile de armătura șeii.“129
Urmează reacția de o foarte fină politețe a fecioarei, care „coborî din șa și alergă cât
putu mai repede ca să-l sprijine și să-l ajute, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-l vadă
întins la pământ.“130, dar, când a văzut cum cavalerul s-a împurpurat la față, la gândul că a
ajuns la mila unei fete, ea a inventat o scuză galantă, pretinzând că s-a grăbit să îi ceară
pieptănul131.
124
Ibidem, p. 32.
125
Ibidem, p. 32, 33.
126
Ibidem, p. 33.
127
„... pe fereastra deschisă către mare, două rândunici care își construiau cuibul intrară certându-se, apoi,
speriate dintr-o dată, dispărură. Dar din ciocurile lor a scăpat un fir lung de păr de femeie, mai subțire decât
firul de mătase, care strălucea precum o rază de soare.“ / «... par la fenêtre ouverte sur la mer, deux
hirondelles qui bâtissaient leur nid entrèrent en se querellant, puis, brusquement effarouchées, disparurent.
Mais de leurs becs s'était échappé un long cheveu de femme, plus fin que fil de soie, qui brillait comme un
rayon de soleil.» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 21.
128
Într-o proză din tinerețe, protagonistul, un tânăr genial pe nume Dionis, visează la o dragoste aproape
mistică: „Să iubească - ideea aceasta îi strângea adesea inima. Cum ar fi ştiut el să iubească! Cum ar fi purtat pe
mâni, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adese şi-o închipuia pe acea umbră argintie cu
faţa albă şi păr de aur - căci toate idealele sunt blonde - şi parcă simţea mânuţele-i calde şi înguste în mâinile
lui, şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţa, privind-o... vecinic privind-o.“ Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis, în
Poezii. Proză literară. Volumul II. București: Cartea românească, 1984, p. 304.
129
130
131
„...cavalerul, când o văzu, se împurpură la față și îi spuse: «De ce te îndrepți spre mine?» Să nu credeți că

Cavalerul Lancelot este - în primul rând - un cod ideal al bunelor maniere sub formă
narativă, în universul închis al societății nobiliare concentrate în castele, după cum și „ Ars
amandi era în realitate un cod al manierelor elegante, un ghid de savoir vivre extins
îndeosebi asupra comportamentului față de femei. Se dădeau sfaturi practice referitoare la
ținuta vestimentară a tânărului, a pieptănăturii, a curățeniei dinților și a unghiilor. [...] Apoi
poetul dădea o seamă de indicații privitoare la felul în care un tânăr trebuia să-i vorbească
unei femei, ce subiecte să abordeze, sfătuindu-l să evite, pe cât posibil, lucrurile care ar
putea jigni o femeie, de exemplu defectele pe care le are.“ 132
Ovidiu aborda problematica amorului ca o experiență individuală, într-o societate
imperială a Romei antice sătulă de război și dornică de o viață liniștită și îmbelșugată, plină
de plăceri. Opera literară a lui Ovidiu, poet de curte al imperatorului, reprezentant al
umanismului și al modernismului, în plină perioadă a clasicismului latin, este foarte potrivită
cu spiritul inovator al Micii Renașteri din secolul al XII-lea, mai ales ca suport ideatic al
„curților iubirii“; cei doi scriitori de la curtea contesei Marie de Champagne, Chrétien de
Troyes și André le Chapelain i-au folosit ideile, adaptându-le la cerințele epocii lor și la
pretențiile doamnelor doritoare de propria „artă a iubirii“.
Din mărturiile cuprinse în lucrările sale păstrate până astăzi, știm despre Chrétien de
Troyes că și-a început activitatea literară, în jurul anilor 1160, traducând pasaje chiar din
operele lui Ovidiu, Arta iubirii și din Metamorfoze,
Metamorfoze, după cum știm și că primul roman pe care
l-a scris a fost Du roi Marc et d'Yseult
d'Yseult la Blonde (o variantă pentru Tristan și Isolda),
Isolda), toate
aceste lucrări ale lui nefiind găsite până astăzi, însă influența lor putând fi cu ușurință
identificată în operele păstrate până astăzi, așa cum am identificat în Cavalerul Lancelot
trimiteri la Tristan și Isolda,
Isolda, cavalerul îndrăgostit fiind o copie fidelă a lui Tristan, cel aflat
mereu sub obsesia de a se găsi permanent în prezența iubitei sale.
Diferențele sunt de perspectivă: înainte de secvența pinului sub care se întâlneau
Tristan și Isolda, după ce Tristan a fost obligat să părăsească pentru prima oară castelul
Tintagel, dorința eroului de a fi în prezența iubitei sale este asemuită cu un asalt al castelului:
„În dogoarea patimii, dorința îl atrăgea ca pe un cal nărăvaș, spre turnurile zăvorâte unde era
închisă regina; cal și călăreț se izbeau de pereții din piatră; dar cal și călăreț se ridicau și
aceeași cavalcadă reîncepea fără încetare.“ 133; în Cavalerul Lancelot,
Lancelot, Chrétien ajunge să
folosească imagini mai puțin războinice pentru a descrie o suferință asemănătoare, ca să fie
pe placul doamnelor devenite stăpâne (cel puțin ale inimilor cavalerilor); lui Lancelot „drag îi
era să stea cu gândurile lui și greu îi venea să cuvânte. Foarte adesea Iubirea îi deschide rana
pe care i-a făcut-o. Nicicând nu așterne leac deasupra, pentru a vindeca sau alina durerea,
nici nu dorește cineva aceasta, nici nu-i e vrerea să caute leac sau doctor, dacă durerea nu-l
împunge; dar el tocmai pe aceasta o căuta cu sârg...“ 134
Dacă legenda celor doi îndrăgostiți, stăpâniți de puterea magică a filtrului de dragoste,
este foarte apropiată de principiile iubirii curtenești, opera lui Ovidiu trebuie să fie drastic
ajustată pentru a corespunde idealurilor imaginate în „camera femeilor“, deoarece se poate
păstra în societatea cavalerească viziunea poetului roman: „Dragostea este un fel de război,
iar fiecare îndrăgostit este un soldat. Cupidon este conducătorul suprem, iar sub el se află
domnița arătă motivul: câtă teamă și rușine l-ar cuprinde, câtă jale l-ar apăsa, dacă i-ar spune. Astfel, ferindu-se
să-i zică adevărat, spuse îndatoritoare: «Messire, vin să-ți cer pieptănul, pentru asta am coborât din șa; am
simțit asemenea dorință de a-l avea mai iute, încât nu m-am mai putut stăpâni.»“ Idem.
132
Adrian Pârvulescu, Cuvânt înainte, în Ovidiu, Cele mai frumoase poezii. București: Albatros, 1969, p. 12.
133
*** Tristan și Isolda, Traducere, note și postfață de Margareta Gyurcsik. Timișoara: Editura Hestia, p. 38.
134

femeile, ale căror puteri asupra bărbaților sunt absolute.“ 135, dar nu și altele, de exemplu
îndemnurile poetului adresate îndrăgostitului de a încerca să obțină dragostea folosind
manevre de cucerire deloc „cavalerești“:„Caută-ntâi să cunoști slujitoarea femeii iubite: / Ea-
ți va netezi calea pe care să mergi.“ 136, sau „Făgăduiește: ce strică să făgăduiești câte-n
stele?“137
Cele mai multe dintre sfaturile lui Ovidiu pentru cucerirea doamnei sunt inutile în
intriga ficțiunii romanului curtenesc; este de la sine înțeles că un cavaler devine vasalul
frumuseții unei doamne, vitejia lui în turnir o convinge pe stăpâna sa să îl primească în
grațiile ei, iar această intrigă nu este complicată cu aspecte ale vieții reale „vulgare“, astfel
încât sfatul „Cearcă-ntâi vadul cu-o mică scrisoare trimisă drăguței“ 138 nu este potrivit într-o
iubire curtenească; pentru castelanele nobile, cele care le comandau trubadurilor romane
ale Mesei Rotunde, versurile - cu adevărat - pertinente ar fi: „Nu-nvăț eu arta iubirii pe cei
care sunt cu avere; / N-au trebuință de ea cei care pot dărui.“ 139, iar Cavalerul Lancelot este
una dintre dovezile clare ale puterii femeilor nobile din acele timpuri și locuri de a crea
principiile dragostei curtenești; ficțiunea romanescă „bineînțeles, nu ne arată realitatea
comportamentelor, ci ceea ce s-ar fi vrut ca ele să fie.“140
Romanele cavalerești reprezintă opere intens ideologizate și îl vedem pe Lancelot în
timpul căutării lui, primind găzduire și sprijin doar pentru statutul său de cavaler, fără ca
cineva să îi ceară bani, fără să fie nevoit a plăti altfel decât prin faptele sale de vitejie.
Să revenim la povestea noastră... Cavalerul a găsit un pieptăn din fildeș aurit, cu un fir
de păr al reginei sale iubite, mai strălucitor decât aurul 141, iar reacția lui nu ni se mai pare cea
a unui nebun, ci o dovadă de mare sensibilitate sufletească: „De mii de ori îl poartă la ochi și
la buze, la frunte și la obraji; nu este cinstire să nu-i aducă, este fericit, se socotește bogat. La
piept, în dreptul inimii îl strânge, între zale și trup. Nu l-ar schimba nici pe un car plin vârf cu
smaralde sau rubine. Este convins că nici plăgile rele și nici alte boale nu-l vor ajunge;
disprețuiește diamargaritonul142 și leacul de piept și teriacul 143, ba chiar pe sfinții Martin și
Iacob.144“
Această secvență este - foarte probabil - copiată din cântecele de gesta, gesta, acele epopei
războinice cântate în „camera bărbaților“; exemplul „clasic“, pe care îl am la îndemână, fiind
efuziunea lirică a lui Roland, din gesta Cântecul lui Roland (La chanson de Roland);
Roland); cavalerul
supus lui Carol cel Mare (Charlemagne) uimește prin tandrețea cu care i se adresează sabiei
sale, Durendal, când își simte moartea aproape: „Sfântă, frumoasă ești, rosti fierbinte, /
135
“Love is a kind a warfare, and every lover is a soldier. Cupid is the generalissimo, and under him are the
women whose power over men is absolute.“ John Jay Parry, Introduction, în Andreas Capellanus, The Art of
Courtly Love, p. 5.
136
Ibidem, p. 194.
137
Ovidiu, Arta iubirii, p. 197.
138
Idem.
139
Ovidiu, Arta iubirii, p. 214.
140
Georges Duby, Le chevalier, la Femme et le Prètre. Le mariage dans la France féodale. Paris: Hachette, 1981,
p. 227.
141
„Și dacă-mi cereți să aflați totul, chiar aurul, de mii de ori purificat și tot de atâtea ori turnat, ar părea mai
negru decât noaptea alături de cea mai frumoasă zi de vară pe care am avut-o în ăst an, dacă ați fi văzut aurul și
firul de păr așezate unul lângă celălalt.“ Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 36.
142
Medicament extrem de scump, având drept element principal pudra de perle și numeroase componente
exotice.
143
Medicament folosit ca remediu împotriva otrăvurilor, prin extensie leac pentru oricare boală (panaceu).
144
Rugăciunile adresate Sfântului Martin erau considerate ca eficiente în tratarea bolilor de ochi, iar Sfântul
Iacob era atât de important pentru Biserica catolică, încât biserica sfântului Iacob din Compostella era locul
unuia dintre cele trei pelerinaje majore ale creștinătății catolice, alături de Ierusalim și Roma.

Mânerul tău e plin de moaște sfinte. / De la Sfântul Vasile sânge, și un dinte / Al lui Sân '
Petru; de la Saint Denis / Ai păr din capu-i în mâner închis / Și din veșmântul Preacuratei o
fărâmă; / Nu-i drept să cazi într-o mână păgână. / Creștinii este drept ca să te poarte. / De
mâna unui laș să nu ai parte!“145
Cântecele de gestă, continuau tradiția epopeilor din Antichitate, cu relatarea „realistă“
a rănilor provocate de armele mânuite de marii eroi pe câmpul de luptă și cu ignorarea
aproape totală a existenței femeii; în Cântecul lui Roland singura referire la viața de familie o
face prietenul de arme al lui Roland, Olivier: „Pe barba ce o port te rog să crezi, / Pe Aude,
sora mea, n-ai s-o mai vezi / Și nici cândva s-o mai îmbrățișezi.“ 146, replică ce nu primește
răspuns din partea eroului îndrăgostit nebunește doar de sabia sa.
Pare a fi exagerat modul în care Lancelot fetișizează firul de păr al reginei, dar, știind ce
educație destinată elitelor primise Marie de Champagne, parcă putem întrezări în episodul
adorării firului de păr o ironie fină la exagerările poeților din cântecele de gestă și la
fervoarea cu care erau adorate relicvele sfinte; la fel de bine, însă, dacă observăm cum
Chrétien i se adresează contesei: „Să zic oare: după cum o gemă prețuiește atâtea perle și
pietre prețioase, tot astfel ține loc contesa mulțimei de regine“ 147, această strategie narativă
ar putea fi considerată drept caracteristică a literaturii curtenești.
De altfel, întâlnim adesea, în poezia trubadurilor, astfel de laude, puțin cam exagerate
pentru convențiile actuale: „M-am pus în slujba unei doamne care îmi înfrumusețează viața
cu fericire și cu dragoste, unei doamne a cărei tandrețe îmi hrănește virtutea și îmi aduce
stima publică. Până și frumusețea se înfrumusețează, așa cum aurul se purifică în creuzet.
Pentru că ea nu întoarce spatele rugăminților mele, mă cred stăpân al întregii lumi; mi se
pare că regele însuși nu este decât vasalul meu“.148
Pentru literatura „modernă“ din secolul al XII-lea, ai cărei protagoniști sunt femeia
nobilă (bineînțeles cea mai frumoasă din întreg ținutul) și cel mai puternic dintre cavaleri (ce
nu putea fi altfel decât nobil, având în vedere costul extrem de ridicat al echipării unui
cavaler149), existența unui rege, neputincios din perspectiva cavalerească, având însă
autoritatea suzeranului, nu constituie (după cum apare foarte clar în cele două opere
reprezentative pentru morala curtenească), decât o sporire a intensității intrigii, prin
amenințarea cu moartea, care face ca aventura amoroasă să devină cu mult mai pasionantă.
Tocmai pentru că regele Marc (sau regele Arthur) ar putea să ordone pedepsirea
exemplară a soției sale și a amantului său, povestea de dragoste a lui Tristan și a Isoldei
devine atât de palpitantă, evidențiind primatul iubirii deasupra convențiilor sociale
medievale, iubirea privită ca destin divin, aprobat și susținut de Divinitate.
În termeni moderni, literatura curtenească promovează „meritocrația“, eu fiind
convins că nu ar putea exista un ascultător din publicul trubadurului ori un cititor din oricare
veac, care să nu considere că Isolda ar trebui să fie amanta legitimă a lui Tristan, campionul
145
*** Cântecul lui Roland, în *** Poeme epice ale Evului Mediu. București: Editura Științifică și Enciclopedică,
1978, p. 69
146
Ibidem, p. 57.
147
148
«Je me suis donné à une dame qui embellit ma vie de bonheur et d'amours, à une dame dont la tendresse
m'inspire la vertu, et me procure l'estime publique. La beauté même s'embelit dans ses traits, comme l'or
s'épure dans le creuset. Puisqu'elle ne dédaigne pas mes prières, je crois posséder le monde entier; il me
semble que le roi lui-même n'est que mon vassal.» Pierre Vidal, A tal domna, în M. Raynouard, Des troubadours
et des cours d'amour. Paris: Imprimerie de Firmin Didot, 1817, p. XXIX.
149
„Echiparea unui cavaler, lăsând deoparte cumpărarea și întreținerea calului, este deosebit de costisitoare...
Războiul devine o meserie în care se specializează seniorii și vasalii lor cei mai bogați.“ Jacques Madaule, Istoria
Franței. Volumul I. București: Editura politică, 1973, p. 100).

absolut al acelui moment, și nu a regelui Marc, al cărui timp al vitejiei a trecut, iar personajul
legendar, regele Arthur, un bătrânel ce așteaptă să se întoarcă tinerii cavaleri din aventură,
dornic să se minuneze de faptele lor de arme, și care nu se distinge nici măcar printr-o
înțelepciune foarte profundă, nu este - cu siguranță - amantul potrivit pentru fascinanta
Guenièvre.
Romanele sau poemele recitate de către trubaduri în „camera femeilor“ aveau darul
de a le întreține doamnelor frumoasa iluzie a unei aventuri de vis, trubadurii „cântau pentru
niște castelane a căror conștiință încărcată trebuia împăcată și care cereau de la ei nu atât
iluzia unei iubiri sincere, cât un antipod spiritual al căsătoriei care le fusese impusă“ 150, căci
ele, cele puternice și slujite de cavaleri, erau victime ale căsătoriilor impuse de
aranjamentele politice și militare ale părinților sau ale fraților lor, iar în perioada despre care
vorbim, fidelitatea conjugală reprezenta unul dintre ultimele defecte de care îi putem acuza
pe nobili151.
Ne sunt prezentați cavaleri desăvârșiți, precum Lancelot, dispuși să-și sacrifice bunul
renume de dragul iubitei, urcându-se chiar în căruța infamiei și ajungând să fie disprețuiți de
către cei care nu le înțeleg acțiunile galante; îl avem ca exemplu viu pe cavalerul supus
reginei care, oriunde ar fi ajuns, era întâmpinat cu neîncredere, deoarece, oriunde mergea,
oamenii știau că el se defăimase, atunci când a urcat în căruță 152.
Noi, cititoarele sau cititorii visători, reprezentanți ai elitelor, inițiați în tainele corteziei,
corteziei,
percepem complet diferit față de oamenii „obișnuiți“ acțiunile galante ale campionului
absolut al lumii cavalerești, având - fără putință de tăgadă - statutul de „rege“ al cavalerilor,
după cum dovedește următoarea întâmplare: în drumul lui spre regina Guenièvre, Lancelot,
însoțit de fecioara care l-a găzduit în prima noapte, „au dat, într-un loc foarte frumos, de un
schit, iar alăturea de un țintirim înconjurat de zid“, unde eroul nostru „văzu cele mai
frumoase morminte [...] și pe fiecare erau săpate semne, arătând numele celor care vor
odihni înăuntru“153. Lancelot a citit numele cavalerilor pe care îi aștepta mormântul (printre
care se aflau Gauvain, Yvain și „multe nume de cavaleri vestiți, dintre cei mai onorați și mai
de frunte, și din această țară și de aiurea“), și a găsit „unul de marmoră, care pare mai nou,
150
Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, Editura Univers, București, 1987, p. 126.
151
Ca și în Anglia anglo-saxonă, și în Europa, poligamia, concubinajul și căsătoriile forțate ale văduvelor de către
rudele pe linie bărbătească erau larg răspândite în familiile nobiliare din epoca creștină timpurie. Legea salică a
regelui Clovis, pusă în circulație între anii 507 și 511, avea la origine o lege germanică, ce considera femeia în
primul rând ca pe purtătoare a descendenței. Codurile de legi merovingiene ulterioare, cuprindeau, de
asemenea legile romane, care plasau femeia în întregime sub puterea soțului său.“ / “As in Anglo-Saxon
England, so in Europe, polygamy, concubinage and forced marriage of widows by male kin were wide-spreaded
among the nobility early in Christian era. King Clovis's Salic law issued between 507 and 511, was bases on
Germanic law, which valued women highly as child bearers. Later Merovingian law codes also incorporated
Roman law, which place a married woman entirely under her husbans's power.” Susan Ferguson, Race, Gender,
Sexuality, and Social Class: Dimensions of Inequality and Identity. Sage Publication, Inc., 2016 vizualizat în
https://books.google.ro/books?
id=d_oOCgAAQBAJ&pg=PT136&lpg=PT136&dq=Suzanne+WempleWomen+in+Frankish+Society&source=bl&ots
=cMCeuCHv_8&sig=ACfU3U1JWFS35ghsqLnqmEnTlHXWxps4oA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjF05q82LvqAhXUil
wKHaQZDKgQ6AEwBXoECAUQAQ#v=onepage&q=Suzanne%20WempleWomen%20in%20Frankish
%20Society&f=false
152
Defăimarea de a urca în căruță era foarte temută de către cavaleri; Lancelot învinge un cavaler, îl amenință
că îl va urca în căruță drept pedeapsă pentru că l-a batjocorit înaintea luptei, acuzându-l că s-a dezonorat atunci
când s-a urcat în căruță, iar cavalerul îi răspunde: „Nu e pedeapsă să n-o primesc, oricât de grea și dureroasă,
dar asta nu. Mai bine să mă omori de o sută de ori decât să îndur asemenea necinste.“ Chrétien de Troyes,
Cavalerul Lancelot, p. 61.
153

mai presus decât toate bogat și frumos“154 pe care era scris: „cel care va ridica singur această
lespede prin forța lui, îi va elibera pe toți prizonierii din țara din care nu pleacă nimeni“.
„Fără a mai zăbovi, cavalerul apucă lespedea și apoi o ridică, fără mare străduință, mai ușor
decât n-ar fi făcut-o zece oameni care-ar fi pus toată ființa lor.“ 155
Iată-l pe cavalerul ce nu vrea să își spună numele, prezentat drept salvatorul celor
făcuți prizonieri în regatul de Gorre, capabil să facă ce nu ar fi reușit nimeni altcineva din
lume, după cum și regele Arthur dovedise în tinerețe că este destinat să devină conducător,
atunci când a scos sabia Excalibur din stâncă156.
Îl vom conduce pe cavaler la regina lui, fără a mai povesti alte aventuri prin care a mai
trecut, toate sporindu-i faima, în afară de trecerea Podului Spadei 157, calea cea mai scurtă
către ținutul unde era prizonieră regina sa, o ultimă „penitență“ făcută în numele iubirii;
Lancelot își dă jos armura, gândindu-se că „mai bine să se rănească decât să cadă de pe
punte și să se scalde într-o apă din care n-ar mai putea ieși. Cu dureri mari, după cum era de
așteptat, trece dincolo, cu mare chin; își rănește mâinile, genunchii și picioarele, dar iubirea
ce-l îndeamnă și-l conduce îi pune balsam pe răni și îl vindecă, încât totul este pentru el o
dulce suferință“158.
Isprava lui Lancelot au văzut-o regele Bademagus „care avea mintea pătrunzătoare și
chibzuită în fapte de onoare și de bine, dorind, mai presus de orice, ca cinstea să fie
pretutindeni statornicită și păstrată.“ și „Fiul său, care toată ziua strica ce dregea tatăl - căci
iubea necinstea și niciodată n-ar fi ostenit și nu s-ar fi plictisit făptuind josnicii, trădări și
mișelii -“, din păcate, pentru că „Nu ar fi existat cavaler mai bun, de n-ar fi fost felon și
necinstit; dar îi era inima de piatră, cu totul fără milă și fără dulceață“ 159.
„Sărmane Lancelot! am spune noi, dacă am fi cititori naivi, suporteri ai cavalerului
îndrăgostit, te vei lupta cu un adversar redutabil, iar tu ești rănit și slăbit de încercările prin
care ai trecut. Cine, sau ce te va ajuta?“
Tu însă înțelegi, nobilă castelană citind în „camera femeilor“ romanul care despre tine
vorbește, că va urma o luptă în care iubirea pentru regină îl va însufleți pe cavalerul aflat în
slujba zeului Amor, pentru că, așa cum ne spune Ovidiu: „Cine, afară de-ostaș ori iubit, va-
ndura cu răbdare / Înfriguratele nopți, zloata din grelele ierni? [...] Cel ia cu asalt cetăți, iar
acesta ia pragul iubitei: / Unul dă porțile jos, celălalt ușile doar“ 160.
Vom vedea mai departe că, urmând sfatul lui Ovidiu, Lancelot va da altceva jos pentru
a fi mai aproape de iubita sa...
Până atunci însă, cavalerul trebuie să câștige prin luptă libertatea reginei sale și a
supușilor ei, prizonieri în regatul din Gorre (sau Logres); regele Bademagus merge până la
locul în care Lancelot încerca să își îngrijească singur rănile și își face cu prisosință datoria de
gazdă: îl invită în castel, având grijă să fie tratat de către un doctor „cum nu exista pe lume
154
Ibidem, p. 44.
155
Idem.
156
Sabia Excalibur (ce este cunoscută sub multe alte nume: Caledfwlch, Calesvol, Kaledvoulc'h, Caliburnus), a
apărut în curtea unei biserici în ziua de Crăciun, înfiptă într-o stâncă (în diferite variante, minune divină sau
vrăjitorie a lui Merlin); cel care ar fi putut să o scoată din stâncă dovedea astfel că este urmaș al regelui
Uterpandragon, iar singurul capabil să scoată din stâncă celebra sabie a fost Arthur, el devenind astfel rege.
https://en.wikipedia.org/wiki/Excalibur.
157
„... din spadă lucioasă și înălbită era durată puntea deasupra apei reci; era tare și bine întinsă, și lungă cam
de două lăncii.“ Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 66.
158
Ibidem, p. 67.
159
Ibidem, p. 68.
160
Ovidiu, Arta iubirii, p 111.

mai cinstit, iar cât despre răni, se pricepea mai bine decât toți doctorii din Montpellier“ 161;
doctorul l-a îngrijit toată noaptea, pentru că Lancelot voia să se lupte cât mai repede cu
Méléagant, fără a ține seama de sfatul regelui, de a accepta să fie tratat cel puțin
cincisprezece zile, pentru a fi apt de luptă.
Rolul regelui Bademagus în romanul nostru este crucial, deoarece acest nobil, pătruns
de cel mai înalt spirit al comportamentului curtenesc, și-a folosit autoritatea asupra fiului său
nelegiuit și i-a interzis să se atingă de regina Guenièvre, motiv pentru care „niciodată nu s-a
zbuciumat om așa cum și-a ieșit din minți și turbează acesta“ 162, după cum îi spune
Bademagus lui Lancelot.
„Am o mare înclinare către domnia voastră și vă voi sprijini foarte bucuros, de mă ajută
Domnul, cu ce aveți nevoie“, i se confesează regele lui Lancelot, conștient că fiul său 163 îi va
purta pică; Bademagus îl ajută pe adversarul fiului său nu doar cu echipament de luptă, ci îi și
promite: „de nu vă va învinge în bătălie, nu va putea nicidecum să vă aducă un rău împotriva
voinței mele“.
Regele nu își convinge fiul să renunțe la regină fără luptă 164, iar a doua zi „toată
suflarea din ținut, străini și de-ai casei laolaltă, au călărit întins întreaga noapte până în
zori“165, pentru a fi prezenți la duelul dintre cei mai mari cavaleri ai acelor timpuri.
Dacă am citi romanul Cavalerul din căruță,
căruță, acest prim punct culminant al acțiunii, lupta
dintre cavalerul fără nume, îndrăgostit de regina Guenièvre și Méléagant, dușmanul lui de
moarte, cel refuzat de către regină, ar fi cel mai potrivit pentru ca noi, admiratorii cavalerului
dezonorat de urcarea în căruță, să îi aflăm numele celui care îl va învinge pe fiul ticălos al
bunului rege Bademagus, deznodământ deja cunoscut, după cum am aflat atunci când
cavalerul reginei a ridicat lespedea de pe mormântul pregătit pentru „cel care [...] îi va
elibera pe toți prizonierii [...] din țara de unde nimeni nu s-a mai întors.“ 166
Duelurile din romanele Mesei Rotunde par a fi privite prin ochii spectatorilor; ele se
reduc la o luptă oarbă, cu lovituri sălbatice de spadă, deoarece lăncile se rup într-un duel
purtat între doi campioni (ar fi o victorie lipsită de glorie doborârea adversarului cu lancea)
iar învingătorul este cel însuflețit mai mult de iubire.
Lancelot fusese rănit după ce trecuse Podul Spadei, era slăbit din pricina rănilor, iar
„Oamenii sunt cuprinși de spaimă, cei care țin cu el (și noi, publicul ascultător sau cititor!)
văzând că loviturile slăbesc și se tem chiar să nu fie și mai rău; li se pare că este învins, că
Méléagant va fi învingătorul, aceste vorbe își murmură între ei. Dar la o fereastră din turn se
află o fecioară foarte înțeleaptă care se gândi, zicându-și în sinea ei, că acest cavaler nu
pornise nicidecum lupta pentru el și nici pentru oamenii cei mărunți strânși în jur; nici n-ar fi
pornit-o vreodată dacă nu ar fi trebuit s-o facă pentru regină.“ 167
161
Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 74, 75. Montpellier - oraș care avea o facultate celebră de
medicină. Aici va studia Rabelais, 350 de ani mai târziu. în opera citată. Note, p. 191.
162
Ibidem, p. 72.
163
Bademagus a fost foarte nemulțumit pentru că fiul său a răpit-o pe regină: „Nimeni n-a amenințat vreodată
pe alt om așa cum l-am amenințat eu, și puțin mai era să nu-l gonesc de pe moșia mea ca răuvoitor, pentru că
nu o înapoiază, totuși, el este fiul meu.“ Ibidem, p. 72, 73.
164
„Văd eu bine că te îndrepți spre pierzanie. Mâine, după cum îți este voia, îți vei încerca forțele cu acest
cavaler.“ îi spune regele Bademagus fiului său, iar Méléagant îi răspunde: „Aș vrea mai curând ca lupta să se
dea astăzi, decât să aștept până mâine. Priviți cum îmi duc traiul, mai întristat ca oricând. Mi s-a întunecat
vederea, tot trupul mă doare. Nicicând nu voi avea, câtă vreme nu voi lupta, bucurie sau tihnă și niciun lucru nu
îmi va mai plăcea.“ Ibidem, p. 74.
165
Ibidem, p. 75.
166
Ibidem, p. 44.
167

Fecioara o roagă pe Guenièvre să îi spună numele cavalerului, iar regina îi răspunde
fără a trăda vreo emoție, folosind un limbaj foarte distins: „În această rugăminte nu văd nici
ură, nici felonie, ci numai lucru bun: numele cavalerului este Lancelot du Lac, după câte
știu.“168
Numele eroului apare, în operele lui Chrétien, în a doua jumătate a romanului, pentru
că societatea medievală prețuia simbolismul, iar „Într-o societate simbolică, actul numirii are
implicații mai profunde decât aplicarea unei etichete. [...] Când eroului i se dezvăluie
numele, aceasta înseamnă că el este demn să îl poarte; până atunci, el va fi desemnat, de
obicei, printr-un nume fals, acordat în funcție de un eveniment oarecare: Cavalerul din
căruță, Cavalerul cu leul, Valetul, adică Flăcăul. Numirea lui Lancelot, a lui Yvain sau Perceval
are virtuțile unui botez, eroul încearcă pe deplin conștient marea aventură“. 169
„Lancelot! Întoarce-te și privește la cea care de grijă-ți poartă!“ îi strigă fecioara, fără a
obține rezultatul dorit; cavalerul „nu se mai clinti nici nu-și mai întoarse ochii de la chipul ei,
ci doar își apără spatele“, riscând să fie doborât, așa că fata foarte înțeleaptă îi ține un
discurs motivațional: „Ei, Lancelot, ce ți s-a întâmplat de te porți cu atâta nesăbuință?
Odinioară obișnuiai să porți în tine toate virtuțile și întreaga vitejie. Nu cred că Dumnezeu a
făcut vreodată un cavaler care să se poată măsura cu vitejia și cu valoarea ta. Iar acum ne
este dat să te vedem atât de pierdut, încât îți primești loviturile înapoi și lupți cu spatele la
adversar. Dă-te înapoi, du-te de cealaltă latură, astfel ca să nu pierzi din ochi turnul care îți
este atât de drag.“170
Lui Lancelot „îi cresc tăria și curajul, iubirea fiindu-i de mare ajutor, precum și faptul că
el nu urâse niciodată mai puternic pe cineva decât pe acesta care se luptă împotriva sa.
Iubirea și ura sa de moarte, atât de mari că nu au fost mai înainte în ăst fel, îi insuflă atâta
mândrie și curaj, că Méléagant nu mai crede că este vorba doar de un joc; ci se teme mult,
pentru că niciodată nu a cunoscut un cavaler atât de brav și nici n-a întâlnit, și nici nu l-a
hărțuit vreunul într-atâta, așa cum face acesta. [...] Iar Lancelot nu îl amenință, ci tot
împungându-l îl mână spre turn, unde era regina sprijinită la fereastră; pe doamna sa o
slujește și îi arată credință desăvârșită, venind atât de aproape, încât trebuia să se oprească,
altfel nu ar mai fi văzut-o deloc dacă ar mai fi înaintat un pas.“
Aflat într-o zonă postmodernistă, între epopee eroică și parodie (oare doar
involuntară?), nu s-ar putea să nu ne placă acest roman scris de Chrétien de Troyes - cred eu
- pentru că recunoaștem strategiile lui narative în romanele moderne și în scenariile de film;
afirmam că modernitatea a început în secolul al XII-lea, iar sentimentul că citim o operă
modernă susține această afirmație.
Romanul, ca specie literară, își are originea în această perioadă, numită și „Mica
Renaștere“ și a păstrat caracteristicile creațiilor de început în întreaga sa istorie. „Acest
cuvânt va păstra timp îndelungat un sens general, desemnând orice scriere în limba vulgară
(în special de natură istorică), prin opoziție cu cele scrise în limba latină. De aici înainte, încă
de la apariția sa, acest gen posedă caracteristici proprii; el zugrăvește aventuri, în general
miraculoase, adesea legate de procedeul «căutării» (quête (quête),
), și străbătute de intrigi
amoroase; romanul vădește o tendință manifestă pentru explicarea acțiunilor prin resortul
lor psihologic. Din punct de vedere istoric, romanul s-a născut, probabil, sub influența
indirectă a acelor «chansons de geste», de la care a împrumutat numeroase procedee, dintr-
o adaptare, la publicul de curte, a epopeei latine savante. În înfățișarea dragostei, el preia
168
Idem.
169
Mihail Stănescu, Chrétien de Troyes - de la mitologia celtică la romanul european. Postfață la Chrétien de
Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 175.
170
Ibidem, p. 78.

uneori de la poeții lirici unele teme, dar, mai puțin decât o influență literară directă, există
aici o presiune a moravurilor vremii“171.
Se justifică, astfel, senzația noastră de „déjà vu, déjà lu“, am mai văzut astfel de scene
în filme, am mai citit astfel de secvențe în cărți și aceeași senzație o vom avea și în
continuarea poveștii de dragoste.
„Regele îl vede atât de istovit pe fiul său, încât nu mai rezistă, îl doare inima și îl
împunge mila“172, însă nu se folosește de dreptul său seniorial pentru a întrerupe lupta, ci
îndrăznește să intervină pe lângă prizoniera fiului său, regina Guenièvre, respectând astfel
codul de etică curtenească, cerându-i foarte politicos să îi spună lui Lancelot „să se oprească
a-l răni“ pe Méléagant „nu pentru că el nu ar fi înfăptuit nelegiuiri împotriva voastră și a lui,
ci pentru mine, care mult vă rog“173, după cum îi spune el.
„Mândru sire, făcu regina, răspund cu drag la rugăminte; chiar de m-ar stăpâni ură de
moarte pentru fiul vostru, pe care nu-l iubesc nicicum, m-ai slujit totuși atât de credincios,
încât ca învingătorul drag să-ți fie, doresc ca el să înceteze lupta.“ 174
Reprezentant ideal al iubirii curtenești, Lancelot aude cuvintele ce „nu au fost deloc
spuse în șoaptă“ și, pentru că „Cine iubește știe să fie supus [...] îndată și cu inima ușoară
înfăptuiește el, atunci când este pe deplin îndrăgostit, ceea ce trebuie să trebuie să fie pe
placul iubitei. [...] Pentru nimic în lume Lancelot nu l-ar mai atinge, nici nu s-ar mișca, chiar
dacă celălalt l-ar fi ucis“.175
Méléagant nu vrea să înceteze lupta, considerând că le-a arătat tuturor că el este
învingătorul, iar regele Badamagus intervine, impunându-și autoritatea 176 și stabilind că
„Méléagant trebuie să-i înapoieze regina sub cuvânt că Lancelot, fără nicio întârziere, la
ceasul când va fi chemat, din ziua când va fi convocat la luptă, la capătul unui an, se va lupta
din nou cu Méléagant. [...] Toată lumea este de acord cu înțelegerea și este de părere ca
bătălia să se dea la curtea regelui Arthur, stăpân peste Bretania și Cornouailles; acolo
hotărăsc ei să se desfășoare. Se cuvenea acum ca regina să făgăduiască, și să întărească
Lancelot că, dacă Méléagant va învinge, ea va reveni aici și nimeni nu o va mai opri. Regina îi
încredințează de acest lucru, asemenea și Lancelot. Astfel au fost aduși la înțelegere,
despărțiți și dezarmați.“177
Chrétien pregătește astfel un nou episod al „serialului“ său, însă un alt scriitor îl va
continua; povestea scrisă de poetul din Troyes va fi întreruptă după câteva scene
memorabile, iar cartea Cavalerului din căruță o va continua Godefroy de Lagny, acesta fiind
„unul dintre cele mai vechi cazuri de colaborare literară cunoscute“. 178
Următoarea scenă din romanul lui Chrétien este cu totul neașteptată: „Când regina îl
văzu pe rege, ținându-l pe Lancelot smerit, se ridică în picioare, se arătă mâniată, se întunecă
la față și nu scoase un cuvânt“ 179, iar atunci când regele Bademagus i-l prezintă pe salvatorul
său, rostește cuvinte ce îl vor îndurera crunt pe Lancelot: „Sire, adevărat vă spun, și-a pierdut
171
Antoine Adam, Littérature française. Paris: Larousse, 1967, p. 16.
172
173
Ibidem, p. 80.
174
Idem.
175
Idem.
176
Regele îi spune fiului său: „Nu mă voi încrede în nebunia și în trufia ta, care te-ar pierde. Este un smintit cel
care își dorește singur moartea, așa cum faci tu, fără să îți dai seama.“ Ibidem, p. 82.
177
Idem.
178
Gustave Cohen, Un grand romancier d'amour et d'aventure au XII-ème siècle: Chrétien de Troyes et son
œuvre. Boinvin Éditeur, 1931, p. 269, citat în Note la Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 194.
179

vremea. Niciodată nu-mi voi retrage vorba, pentru că nu-i sunt deloc recunoscătoare“ 180.
Comportamentul ostil al reginei Guenièvre se va dovedi mai târziu a fi doar o
cochetărie feminină, motivul aparentului ei dispreț constituindu-l chiar episodul cu căruța:
ea îi va spune amantului ei, mai târziu, după ce amândoi vor fi atât de îndurerați, încât vor fi
aproape de nebunie și de moarte: „Cum? Nu v-a fost rușine de căruță și v-ați temut? V-ați
suit în ea cu multă părere de rău, și chiar ați rămas cu doi pași în urmă. De aceea, într-
adevăr, nu v-am vorbit și nu v-am privit.“181
Devin evidente unele dintre motivele pentru care Chrétien se scuză la începutul
romanului, scriind că: „materie și sens i-au fost încredințate de doamna sa contesa“ 182,
fiindcă este umilitoare pentru orice bărbat această inversare a ordinii sociale a Evului Mediu,
cu cel mai puternic dintre cavaleri lăsându-se pradă emoțiilor, caracteristică tipic feminină, în
timp ce regina se arată nepăsătoare, calculată, aproape crudă, jucându-se cu sentimentele
bietului îndrăgostit ca un tiran (este drept, foarte frumos la chip).
Cei doi amanți se împacă, dar regina cea cochetă pune, în continuare, bariere artificiale
în fața dorinței amantului său, aducându-ne aminte de sfaturile lui Ovidiu: „Ceea ce capeți
ușor e primit cu puțină plăcere: / Fă pe-nfricata, de-ai fi liberă chiar ca Thais. / Fă-l pe
fereastră să intre, chiar dacă mai bine-i pe ușă“ 183.
În acest spirit îi vorbește Guenièvre lui Lancelot: „Veniți să-mi vorbiți la fereastră, la
noapte, când vor fi adormit cu toții. [...] Nu veți putea cu niciun chip să intrați aici sau să
mâneți pentru noapte; veți sta afară, iar eu voi fi înăuntru, căci nu veți putea pătrunde în
casă. Nici eu nu voi putea veni afară către domnia-voastră, decât cu buzele și cu mâinile.
Dacă vreți, voi rămâne acolo până în zori pentru a vă mărturisi iubirea. Nu vom putea fi
împreună, deoarece în camera mea zace seneșalul Keu, care tânjește de rănile cu care este
acoperit. Iar ușa nu rămâne niciodată deschisă, ci este bine ferecată și păzită. Când veți veni,
luați seama să nu vă întâlnească vreo iscoadă.“ 184
Guenièvre pare a propune una dintre dilemele amoroase, dispute verbale între doi
trubaduri numite tensons,
tensons, asemănătoare unor turniruri, sau jeux-partis (partures),
partures), forme
poetice având în care erau dezbătute probleme amoroase foarte complicate, cum ar fi:
„Dacă el (un îndrăgostit) iubește o femeie, iar ea îl roagă să accepte ca ea să poată să îl
iubească pe un altul, timp de un an și îi jură că, după trecerea acestui an, el va fi iubit: e de
știut, va accepta el?“185
Dilema propusă de regină este extrem de asemănătoare cu următorul tenson: tenson: o
doamnă, impresionată de abnegația cu care o servește prietenului său, se decide să îi acorde
o favoare parțială „cea de a îl lăsa să îi mângâie jumătatea corpului, de la sân în sus,
interzicându-i să se bucure de restul corpului.“ 186 Îndrăgostitul protestează, pentru că ar
180
Ibidem, p. 84.
181
Ibidem, p. 94.
182
Ibidem, p. 7. Chrétien ar fi putut să invoce versurile lui Ovidiu: „Tu, pe când cânți pe-ndelete mânia ce-l
prinse pe-Ahile / Și juruiții eroi cum a' lor arme-mbrăcau, / Macer, eu stau adumbrit de Venera cea nepăsătoare
/ Și-orice avânturi mi-au fost frânte de dulcele-Amor. [...] Sunt biruit și din minte îmi pier orice urme de lupte, /
Casnice fapte eu cânt și ale mele isprăvi. / Totuși și schiptru purtai, începusem să scriu tragedie, / Îndemânare
aveam și la aceste lucrări“. Ovidiu, Arta iubirii, p. 148, 149.
183
Ibidem, p. 253, 254.
184
Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p. 94, 95.
185
«S'il aimoit une dame, et elle le priast qu'il souffrist qu'elle peust en aimer un autre, l'espace d'un an, et lui
jurast que cest an passé, il seroit aimé: scavoir s'il le souffriroit?» Anthony Méray, La vie au temps des Cours
d'Amour. Paris: A. Claudin Librairie-Éditeur, 1876, p. 96.
186

însemna „să ia foc, fără să poată să îl stingă“.187
În această dilemă se găsește și Lancelot, care însă găsește o soluție tranșantă,
asemenea marilor cuceritori: Alexandru cel Mare a tăiat nordul gordian, Columb a spart oul
pentru a îl așeza pe o suprafață plată, iar Lancelot și-a folosit forța colosală cu care a ridicat
lespedea de pe viitorul său mormânt, pentru a cuceri gratiile ferestrei.
Prea pudică cititoare, candid cititor, să nu te temi, aceasta este o scriere comandată de
adevărate doamne și nu vei găsi în ea amănunte care să te facă să roșești, chiar dacă
interesul tău (și al meu)188 ar fi - spre deosebire de al altora - orientat către istoria
mentalităților; până și Chrétien este dezamăgit, lui nefiindu-i permis să detalieze această - cu
adevărat unică - partidă de amor: „Atât de dulci și de bune sunt pentru amândoi aceste
locuri ale sărutului și ale tuturor simțurilor, trăiră cu adevărat o bucurie atât de minunată,
încât niciodată nu se mai auzise sau știuse de ceva asemănător“; fiindcă „Cea mai aleasă și
cea mai plină de desfătare dintre bucurii este aceea pe care povestea ne-o tăinuiește“ 189.
Voi aborda această problemă spinoasă și delicată (nu degeaba trandafirul îi este
simbol) într-o fază avansată a eseului; deocamdată îmi permit să fac observația că, în spațiul
ficțiunii curtenești, se întrevăd constrângeri sociale ale acelei perioade și soluții fanteziste de
înlăturare a lor...
Să ne întoarcem la sabia pusă de Tristan între el și Isolda, atunci când au fost găsiți de
către regele Marc în pădurea Morois...
Într-o scriere curtenească, soția seniorului nu apare niciodată ca mamă; ar fi un afront
inacceptabil adus mentalității medievale, acela ca iubirea curtenească să producă bastarzi în
familiile nobiliare, astfel încât este de neconceput ca iubirea ce îi contopește pe Tristan și
Isolda, ori pe Lancelot și Guenièvre, de o intensitate ce o apropie de extaz și de moarte, să se
împlinească prin nașterea unui copil190, după cum, nici cu soțul legitim, nu ar fi acceptabil ca
fascinanta femeie adulteră să aibă copii, pentru că și-ar pierde, ca mamă, forța de seducție
irezistibilă asupra cavalerilor.
Literatura curtenească transforma în poveștile ei utopice, cu domnițe atotputernice
asupra celor mai puternici dintre bărbații războinici, realitatea crudă a acelor vremuri de
domnie a forței brute și a intereselor feudale, printre care și acela, foarte imperios pentru
oricare nobil, de a își asigura descendența pe linie masculină. Femeile nobile aveau, în
aparență, o viață liniștită și îndestulată, însă poziția lor este foarte asemănătoare cu cea a
reginei albinelor, în jurul căreia este creată identitatea comunității, pentru că doar regina
este fecundă și permite astfel supraviețuirea familiei de albine.
„Cheia sistemului de valori aristocratice era fără îndoială ceea ce se numește, în textele
redactate în latină, în secolul al XII-lea, probitas,
probitas, calitatea de viteaz, acel curaj totodată
trupesc și sufletesc, care duce atât la acte de bravură, cât și la generozitate. Toată lumea era
convinsă pe atunci că această calitate fundamentală se transmite prin sânge. Transmiterea -
iată funcția căsătoriei; să asigure în mod convenabil, «în chip onest», în deplină onoare,
187
Ibidem, p. 104.
188
... cum ar spune Baudelaire: „Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor, / - O! cititor făţarnic, - tu, semenul
meu, - frate!“, într-o traducere reușită a lui Alexandru Philippide (http://poetii-nostri.ro/charles-baudelaire-
autor-114/), sau, în versiunea originală: «Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat, / Hypocrite lecteur, - mon
semblable, - mon frère!», Charles Baudelaire, Les fleurs du mal. Paris: Éditions Georges Crès et Cie, 1929, p. 5.
189
190
„... partea cea mai importantă a producției literare nu ne învață, cu o insistență mereu sporită, că iubirea,
iubirea trupului și a inimii, își găsește împlinirea în căsătorie și în procrearea legitimă, refuzată femeilor infidele,
Guenièvrelor arzând de prea multă patimă, pentru ca sperma lor să rămână fecundă?“ Georges Duby,
Cavalerul, femeia și preotul (Căsătoria în Franța feudală). București: Editura Du Style, 1997, p. 225.

trecerea, de la o generație la alta, a vitejiei, a valorii virile; să propage sângele fără ca
noblețea lui să se altereze, evitând, cum se spunea în acele vremuri, să degenereze, să-și
piardă calitățile genetice. Rostul căsătoriei era acela de a-i asocia unui zămislitor viteaz o
asemenea soție încât fiul lui legitim, ființa care urma să poarte sângele și numele unui
străbun viteaz, să fie capabil de a-l mai face să trăiască încă odată în persoana sa. De femeie
depindea totul.“191
Fiecare doamnă nobilă era o „regină“, principala ei îndatorire fiind cea de a asigura
perpetuarea familiei nobiliare, dând naștere unui număr cât mai mare de urmași. Acesta este
unul dintre motivele ascunse lipsite de scrupule, pentru care femeilor nobile li se permitea
viața strălucitoare ce le făcea să fie dorite de toți bărbații, întreținându-le astfel pasiunea
soților și prin amenințarea ca dorința unora dintre curtezanii soției să se transforme într-o
poveste a adulterului192.
Dacă tot vorbeam despre lipsa de scrupule a nobililor, se spune despre cavalerii plecați
de acasă că își asigurau dreptul de a fi singurii stăpâni pe trupul soților lor, punându-le o
centură de castitate. Sunt foarte mulți cercetători care consideră că aceasta ar fi doar o
legendă, însă, chiar dacă ele nu au existat deloc, ori dacă uzul lor a fost foarte restrâns, codul
amorului curtenesc cuprindea mijloace interne de respectare a dreptului soțului. Am afirmat
că am putea fi foarte interesați de descrierea întâlnirii nocturne a lui Lancelot cu regina
Guenièvre ca document al istoriei mentalităților și nu este - doar - o glumă, pentru că, în
codul onoarei cavalerești se afla și grija adevăratului cavaler de a își proteja de sarcină
amanta căsătorită.
S-ar putea spune că relațiile interzise își aveau propria „centură de castitate“...
De altfel, acesta este și un mijloc de maximizare a plăcerii și de afirmare a purității
iubirii, deoarece „Dragostea curtenească trebuie văzută ca o artă a iubirii ce instituie o
asceză sexuală cu scopul precis de a întreține la nesfârșit dorința. Pe acest fundal axiologic
poate deveni inteligibil obiceiul asag (test) practicat între amanții provensali, în care cei doi
se culcau, dezbrăcați (nudus
(nudus cum nuda),
nuda), în același pat, fără să-și consume sexual pasiunea
care i-a adus împreună. Se rezumau la dezmierdări senzuale, mângâieri trupești, săruturi și
atingeri erotice - înfrânarea satisfacerii poftei sexuale fiind un alt semn al considerației pe
care cavalerul dragostei o nutrea față de doamna sa, întrucât aceasta din urmă putea avea
deplina convingere că nu este un simplu obiect al plăcerii sexuale.“ 193
Stăpânirea pulsiunilor primare este chiar titlul de noblețe ce distinge această clasă
socială superioară de cele ghidate mai mult de instinct, decât de rațiune.
191
Georges Duby, Cavalerul, femeia și preotul (Căsătoria în Franța feudală). București: Editura Du Style, 1997, p.
39.
192
„Dacă Penelopele feudale se îndepărtează de convențiile actuale în prevederile codului lor; dacă primul
articol al acestui cod declară că mariajul nu este un obstacol în calea dragostei, dacă articolul 31 pare a permite
pluralitatea afecțiunilor amoroase, aceasta se întâmpla pentru că, în afară de necesitatea de a le domoli
ardoarea neînfrânată a admiratorilor, era nevoie să îi fie dată tendinței de aventură a soților un avertisment
serios, susceptibil a îi face să ezite în drumurile lor nebunești, prin lume.“ / «Si les Pénélope féodale s'écartent
du convenu actuel, dans les préceptes de leur code; si l'article premier de ce code déclare que le mariage n'est
pas un obstacle à l'amour, si l'article 31 semble permettre la pluralité des affections amoureuses, c'est qu'outre
la nécessité de faire patienter l'ardeur effrénée des poursuivants, il fallait donner à l'humeur aventureuse des
maris un avertissement sérieux, capable de les faire hésiter dans leurs courses folles, à travers le monde.»
Antony Méray, La vie au temps des Cours d'amour (Croyances, usances st mœurs intimes des XIe, XIIe et XIIIe
Siècles d'après les chroniques, gestes, jeux-partis et fabliaux). Paris: A. Claudin, Libraire-éditeurs, 1876, p. 7.
193
Petru Iluț, Dragoste, familie și fericire: spre o sociologie a serenității, https://books.google.ro/books?
id=dy2TDwAAQBAJ&pg=PT77&lpg=PT77&dq=înfrânarea+dorinței+în+Evul+Mediu&source=bl&ots=0XrLDfnBF7
&sig=ACfU3U2xDk6fKQmqpMg2B3hqgtJd6uSD5A&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjBxty088nqAhWnTxUIHVMmCW
YQ6AEwAHoECAsQAQ#v=onepage&q=înfrânarea+dorinței+în+Evul+Mediu&f=false

Poate să pară paradoxală afirmația următoare, însă femeile nobile erau cu mult mai
puțin respectate decât cele din popor, cel puțin din perspectiva obsesiei pentru asigurarea
descendenței. „În familiile mai bogate, doica, de obicei o femeie de la țară, se ocupă cu
îngrijirea copiilor născuți de curând, de obicei o perioadă mai mare de doi ani, astfel încât
doamna să își întrerupă alăptarea cât mai curând, rezultatul fiind că ea va rămâne iar
însărcinată. Acesta este motivul pentru care femeile nobile dădeau naștere - de obicei - la
mai mulți copii decât femeile din categoriile sociale inferioare, care își alăptau singure copiii,
iar soții le protejau pentru a nu rămâne iar însărcinate, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea
de a își alăpta copilul.“194
Regina aflată în centrul eseului nostru, Aliénor d'Acquitaine a avut unsprezece copii,
două fete cu regele Franței, Charles al VII-lea, trei fete și șase băieți cu Henric al II-lea, regele
Angliei. Ea a fost obligată să se căsătorească la vârsta de cincisprezece ani (sau treisprezece,
după calculele unor istorici), iar vârsta fragedă la care erau căsătorite femeile din familiile
nobile era o altă constrângere pe care fetele aparținând familiilor nobile erau nevoite să o
suporte. Sfântul Yves de Chartres „și-a enunțat principiile despre căsătorie în Panormia.“,
Panormia.“, iar
unul dintre principiile lui este următorul: „soții se unesc prin liberă voință, atunci când tatăl
fetei cedează mâna copilei, cei doi miri trebuie să fie la vârsta rațiunii, adică la șapte ani“ 195;
nu am greșit, nu șaptesprezece ani era vârsta rațiunii, ci șapte ani, de altfel o vârstă la care
unii copii au fost numiți să conducă un ținut și destinele locuitorilor lui, e adevărat, sub
regența unui adult, spre deosebire de căsătorie, care - totuși - „se consuma“ doar la
atingerea vârstei pubertății.
Realitatea crudă, sublimată de literatura curtenească, face trimitere la o fetiță, care
uneori nici măcar nu ajunsese la vârsta pubertății 196, ori o adolescentă, luată de lângă familia
ei și dusă într-un ținut străin, pentru a deveni soția unui bărbat - de cele mai multe ori - cu
mult mai în vârstă decât ea197.
Aceasta este și povestea Isoldei... Pe când se afla la curtea părinților săi din Irlanda,
frumoasa fată cu părul de aur era stăpână pe sine, liberă, puternică și fascinantă; Isolda
simțea că este acasă, astfel încât a resimțit plecarea ca pe o răpire de lângă cei dragi.
Iată cum se lamenta Isolda, pe când nava o ducea departe de cetatea natală,
Weisefort, înainte de a bea filtrul de dragoste: „Biata de tine! spunea ea, blestemată fie
marea care mă duce! Aș prefera să mor pe pământul unde m-am născut, decât să trăiesc
acolo!“198
194
volum coordonat de Jacques le Goff, Omul medieval, Traducere de Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru. Iași:
Polirom, 1999, p. 276.
195
Georges Duby, Cavalerul, femeia și preotul (Căsătoria în Franța feudală). București: Editura Du Style, 1997,
p. 163. La rândul lui, André le Chapellain afirma că „o fată sub vârsta de doisprezece ani și un băiat sub vârsta
de paisprezece ani nu se află în serviciul armatei dragostei. Cu toate acestea spun și scot în evidență că înainte
de a atinge vârsta de optsprezece ani, un bărbat nu poate fi un amant desăvârșit.“ / “... a girl under the age of
twelve and a boy before the fourteenth year do not serve in love's army. However, I say and insist that before
his eighteenth year a man cannot be a true lover.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 32.
196
«La princesse byzantine Théophano n'a qu'onze ans lorqu'elle épouse, en 972, l'empereur Otton II.» Jean
Verdon, La femme au Moyen âge. Paris: Éditions Jean-Paul Gisserot, 1999, p. 28.
197
„Cadastrul florentin din 1427 indică o diferență de vârstă de 13,6 ani, ceea ce implică, în mod evident,
consecințe însemnate în plan familial și social.“ / «Le cadastre florentin de 1427 indique une différence d'âge de
13,6 années, ce qui entraîne évidemment d'importantes conséquences sur le plan familial et social.» Jean
Verdon, La femme au Moyen âge, p. 29.
198
«Chétive! disait-elle, maudite soit la mer qui me porte! Mieux aimerais-je mourir sur la terre où je suis née
que vivre là-bas!» Joseph Bédier, Le roman de Tristan et Iseut, p. 31. Mai mult încă ea era supărată pe Tristan:
„Când Tristan se apropia de ea și voia să o liniștească cu vorbe blânde, ea se enerva, îl respingea și ura îi
cuprindea inima. Venise, el răpitorul, el ucigașul lui Morholt; a îndepărtat-o prin vicleniile lui de mama sa, de

Printre aceste victime ale aranjamentelor politice între familii nobile s-au aflat și femei
cu o personalitate extrem de puternică, care au profitat de orice oportunitate de a își asuma
rolul de suzeran, pentru a impune un cod de comportament curtenesc. Revin astfel la Aliénor
d'Aquitaine și la fetele ei cu regele Franței, Louis VII, cea aflată în centrul discuției despre
curțile
curțile dragostei, ca cea mai respectată dintre judecătoarele delictelor din dragoste, fiind
fata ei mai mare, Marie de Champagne, contesa care i-a impus lui Chrétien „materia și
sensul“ romanului Cavalerul cu căruța (Cavalerul Lancelot).
Lancelot).
Marie, mama și sora ei pot fi un exemplu al aranjamentelor politice despre care tocmai
vorbeam; după ce Louis VII s-a căsătorit a treia oară, cu Adèle de Champagne (la doar cinci
luni199 după ce a doua sa soție, Constance de Castille, murise dând naștere celei de a doua
fete - se părea că Louis era blestemat să nu aibă urmaș pe linie masculină), cele două fete
din prima căsătorie au fost măritate cu frații lui Adèle, contele Thibault I din Champagne
primind-o de soție pe Marie, iar Thibault V le Bon (nimeni altul decât unul dintre cei care au
încercat să o răpească pentru a o obliga să se căsătorească cu el, pe mama ei, Aliénor
d'Aquitaine, imediat după despărțirea de Louis VII), ajungând să o ia de soție pe Aélis.
Marie de Champagne a condus teritoriul soțului ei ca regent, aproape fără întrerupere,
între anii 1179 și 1197, la început când soțul ei Henri I a fost în pelerinaj la Ierusalim, apoi,
după moartea lui în anul 1881 ca regent pentru fiul ei, Henri II și, după plecarea lui în a treia
cruciadă, ca regent al lui, între anii 1190 și 1997. La rândul său, sora ei mai mică, Aélis de
Blois, a condus ca regent domeniul soțului său plecat în a treia cruciadă în 1990, apoi, după
moartea lui în anul 1191, ca regent pentru Louis, fiul său minor, până în anul 1197. Nu sunt
singurele soții de suzerani rămase stăpâne în locul cavalerilor rătăcitori, plecați într-una
dintre numeroasele aventuri posibile în acele vremuri, în care „Cruciadele erau permanente:
arabi din Orient, arabi din Spania, păgâni în nord, sectanți religioși în centrul Franței,
impuneau fără încetare să fie dominați cu sabia lor de oțel. La aceste motive pioase de a își
părăsi căminul, să adăugăm pelerinajele îndepărtate, impuse drept penitențe personale,
dorințele extravagante, impulsiunile religioase, aventurile fabuloase ori extravagante, care le
incita nespus capriciile poetice ale acestor bărbați neobosiți, în ochii cărora profesiile
rătăcitoare reprezentau perfecțiunea activităților vieții.“ 200
Aliénor d'Aquitaine s-a întors pe teritoriile sale natale în anul 1167, pentru a le guverna
în numele soțului său, apoi ale fiului său favorit, Richard (poreclit după participarea la a treia
cruciadă „Inimă de leu“).
Regina și-a stabilit curtea la Poitiers și, astfel, mamă și fiice au condus aproape în
țara sa; nu a îndrăznit să o păstreze pentru el și iată că o ducea, ca pe prada sa, pe valuri, către țara
dușmană!“ / «Quand Tristan s'approchait d'elle et voulait l'apaiser de douces paroles, elle s'irritait, le
repoussait, et la haine gonflait son cœur. Il était venu, lui le ravisseur, lui le meurtrier du Morholt; il l'avait
arrachée par ses ruses à sa mère et à son pays; il n'avait pas daigné la garder pour lui-même, et voici qu'il
l'emportait, comme sa proie, sur les flots, vers la terre ennemie.» Idem.
199
Anticipând discuția despre „legile iubirii“, legea a VII-a prevede că, dacă unul dintre amanți moare, celălalt
este constrâns să se considere văduv timp de doi ani, iar legea acelor vremuri impunea o perioadă de un an
după moartea soțului / soției, în care nu era permisă o nouă căsătorie. Louis VII era însă cu mult prea speriat
pentru că nu avusese din primele două căsătorii decât fete (câte două), ca să aștepte trecerea unui an de la
moartea celei de-a doua soții.
200
«Les croissades étaient permanantes: Sarrazins d'Orient, Sarrazins d'Espagne, payens du Nord, fantaisistes
religieux des vallées du Midi de la France, réclamaient sans trève le poids de leur Branc d'acier. (Le branc était
une épée qui ne tranchait que d'un côté.) À ces pieuses raisons de fuir le logis, ajoutons les pélérinages
lointains, imposés comme expiations personnelles, les vœux pittoresques, les dévotes impulsions, les
entreprises fabuleuses et extravagantes, qui excitaient à l'envi les poétiques caprices de ces hommes
infatigables, aux yeux desquels les professions errantes étaient la perfection des activités de la vie. » Antony
Méray, La vie au temps des Cours d'amour, p. 113.

același timp curți nobiliare, fiind stăpâne atât ale ținuturilor și ale locuitorilor lor, cât și ale
celebrelor „curți ale iubirii“ («Cours d'Amour»), despre care ne-au rămas puține documente
recunoscute de către istorici, dar suficient de multe documente literare, pentru a fi absolut
siguri de existența lor (fie și numai legendară).
Poate că istoricii ar trebui - totuși - să ia în considerare mentalitatea acelei epoci, în
care nu se făcea o delimitare clară între scrierile istorice și ficțiuni romanești, o dovadă fiind
aceea că Henry II Plantagenêt, soțul reginei Aliénor, l-a numit pe Benoît de Sainte-More să
termine Cronica Ducilor de Normandia,
Normandia, pentru că își dovedise talentul atunci când a scris Le
Roman de la Troie;
Troie ; din această perspectivă, legenda găsirii cărții scrise de însuși regele Iubirii,
ar putea reprezenta un adevărat document istoric.
Tribunalele dragostei de la curțile iubirii aveau rațiuni de a exista cu mult mai
importante decât de a fi un simplu divertisment al suzeranelor, ce aplicaseră principiile
dreptului feudal, dând sentințe pentru infracțiunile comise împotriva „legilor dragostei“.
Relația de vasalitate dintre un senior și supusul său era bazată pe recunoașterea forței
superioare a suzeranului, căreia i se supunea cel mai slab, pentru a fi apărat de vecinii
dispuși să îl deposedeze prin forță de dreptul de a își conduce pământurile. În Tristan și
Isolda,
Isolda, baronii ticăloși, dușmanii lui Tristan, aveau putere asupra regelui Marc, deoarece se
simțeau destul de puternici pentru a îl amenința pe suzeranul lor să îi asculte și să acționeze
împotriva nepotului său iubit, altfel „dacă refuza, ei urmau să se retragă în castelele lor
fortificate pentru a intra în război cu el.“201
Prin „curțile iubirii“, suzeranele au reușit să transforme rațiunea supunerii, cu
subtilitate și eleganță, schimbând motivul foarte labil al impunerii dominației prin forță, cu
cel al unei necesități interioare de împlinire, apropiindu-se astfel de abordarea religiei, cea
care, deși are ca argument suprem frica de moarte, proclamă împărăția iubirii, după cum
scrie divinul Augustin: „Disciplina iubirii, frații mei, înseamnă forță, flori, roade, frumusețe,
încântare, hrană, băutură, mâncare, îmbrățișare; ea este fără saț. Dacă așa ne desfătează cât
suntem călători încă, oare cum ne vom bucura în patria cerească?“ 202
Imaginea acestei supuneri a celui puternic și liber printr-o forță misterioasă, foarte
asemănătoare cu cea a iubirii, este arta îmblânzirii șoimului ( la fauconnerie),
fauconnerie), unul dintre
numeroasele aspecte ale civilizației preluate de către europeni de la arabi, artă în care știm
d'Aquitaine203.
că era inițiată și Aliénor d'Aquitaine
Paralela între îmblânzirea șoimului și supunerea cavalerului la poruncile doamnei este
foarte elocventă: „Din neîmblânzit și inabordabil, șoimul a devenit familiarizat și bucuros de
prezența oamenilor; el s-a civilizat până la a se obișnui cu nechezatul cailor, cu lătratul
câinilor“204, cu mănușa stăpânei (vânatul cu șoimul fiind un atribut, mai degrabă, feminin), cu
capușonul pus pe ochi, cu vocea calmă, șoimul devenind capabil să reacționeze la cele mai
fine mișcări ale stăpânului, la sunete aproape neauzite, la mesaje transmise aproape
telepatic, printr-o străfulgerare a privirii.
Șoimii „pot
„pot fi incredibil de jucăuşi şi puşi pe pozne, extrem de serioşi şi sobri în alte
circumstanţe, uluitor de intenşi şi «prezenţi» în secundele atacului, curajoşi până la
temeraritate, dând mereu dovada celor care îi au aproape că sunt capabili să gândească, să
201
«... s'il refusait, ils se retireraient dans leurs forts châteaux pour le guerroyer.» Joseh Bédier, Le roman de
Tristan et Iseut, p. 20
202
Augustin, Despre iubirea absolută. Iași: Polirom, 2003, p. 325.
203
„Se spune că era o călăreață desăvârșită și, de asemenea, îi plăcea vânătoarea cu șoimul.“ / “ She was
apparently an accomplished rider and also liked to hunt with a hawk.” ffiona Swabey, Eleanor of Aquitaine,
Courtly Love, and the Troubadours. London: Greenwood Press, 2004, p. 31.
204
Antony Méray, La vie au temps des Cours d'amour, p. 38

înveţe, să memoreze, să premediteze, să se ataşeze şi să formeze împreună cu omul o
incredibilă echipă. Şi mai sunt capabili ca, şi în faţa morţii, să îşi păstreze spiritul intact.“ 205,
descriere ce poate fi foarte exactă pentru a îi caracteriza pe cavaleri, și ei mândri și nesupuși,
capabili însă de un devotament nemărginit față de stăpâna inimii lor, sentiment nobil ce va
purta chiar numele de „cavalerism“.
Străvechea zicală a artei șoimăritului: „Oferă-i timpul și visele tale și îi vei avea aripile“,
ar putea fi transformată pentru a descrie supunerea cavalerului la dulcea dictatură a iubirii,
să zicem: „Oferă-i inima și visele tale și îi vei stăpâni puterea“.
Pasărea „cu zbor scânteietor“ apare în centrul legendei găsirii legilor iubirii, din
principalul document istoric ce dovedește existența reală a curților dragostei, în care a fost
elaborat codul comportamentului curtenesc, De amore, amore, sau De arte honeste amandi,
amandi, cartea
scrisă în limba latină de Andreas Capellanus (pentru francezi, André le Chapelain). În acest
tratat de dragoste curtenească, originea legilor iubirii nu putea proveni decât din timpul
legendar al regelui Arthur, în „inima vechii Armorique, țară a zânelor și a fecioarelor inspirate
de divinitate [...]. Ca toate cărțile sacre, venerate de spiritul uman, cartea cu file de aur, în
care se aflau gravate articolele acestei noi legi a iubirii, trebuia să aibă o origine misterioasă
și legendară“206, referința mitică oferindu-i autoritate acestei „constituții“ a iubirii.
„Unul dintre cavalerii din Bretagne călărea singur prin pădurea regală, mergând să îl
vadă pe Arthur, iar când a intrat în adâncul acestei păduri, a dat pe neașteptate de o tânără
de o extraordinară frumusețe, stând pe un cal de rasă și împletindu-și părul.“ 207
Este șocant pentru noi să ne gândim că, într-un tratat „științific“, avem un subiect de
roman din ciclul Mesei Rotunde, această legendă constituind baza legală a tribunalelor
iubirii, ale căror decizii erau atât de serioase, încât conduceau - uneori - la o adevărată
excomunicare a vinovatului; stă mărturie a rigorii morale soluția juridică la plângerea adusă
în fața tribunalului prezidat de către contesa Marie de Champagne: „Un confident, însărcinat
de către unul dintre prietenii săi să ducă mesaje de iubire, o găsește pe doamnă pe placul
său, îi vorbește în nume propriu și, situație și mai detestabilă, este ascultat de către doamnă,
care acceptă trădarea și îl primește în brațele sale pe confidentul infidel. [...] Contesa, ce
convocase șaizeci dintre doamnele de la curtea sa, a pronunțat următoarea sentință
necruțătoare: «Fie ca trădătorul ce și-a găsit o tovarășă demnă de el, care nu s-a rușinat să
devină complice la crima lui de trădare, să se bucure de săruturile dobândite atât de josnic;
ea însăși să își facă de cap după plac cu un astfel de amant; pentru amândoi însă această
plăcere împărtășită să rămână exclusivă și neîntreruptă. Fie ca ei să rămână pentru
totdeauna lipsiți de prietenia oamenilor cinstiți, ca nici unul, nici celălalt să nu poată, în
niciun caz, să fie acceptat, din acest moment, în compania doamnelor și a cavalerilor, cărora
le-a încălcat legile cele mai respectabile, călcând în picioare în mod rușinos decența și
onoarea, trădând încrederea unui amant și a unui prieten.“ 208
205
Laura Zmaranda, Secretele îmblânzirii șoimului, interviu cu Dorin Cărăbet, președintele asociației Peregrinus.
https://www.taifasuri.ro/taifasuri/animale/ 8485- cecretele-imblanzirii-soimului-nr446-sapt24-30-oct-2013.
206
«... au fond de la vieille Armorique, pays des fées et de vièrges inspirées. [...] Comme tous les livres sacrées,
devant lesquels l'esprit humain s'incline, le livre aux feuillets d'or, où se trouvaient gravés les articles de la
nouvelle loi d'amour, devait avoir une origine mystèrieuse et légendaire.“ Antony Méray, La vie au temps des
Cours d’Amour, Paris: A. Claudin, Librairie - Éditeur, 1876, p 159.
207
“One of the knights of Britain was riding alone through the royal forest, going to see Arthur, and when he
had got well into the interior of the forest he came unexpectedly upon a young girl of marvelous beauty, sitting
on a fine horse and binding up her hair.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 177.
208
Un confident, chargé de messages d'amour par un de ses amis, trouve la dame de son gré, parle pour son
propre compte, et, chose plus odieuse encore, il est écouté par la dame qui consent à la trahison, et reçoit dans
ses bras l'infidèle confident. [...] La comtesse ayant donc réuni soixante dames de sa cour, rendit le terrible

Pentru a pronunța această sentință, Marie a avut nevoie să consulte „legile iubirii“, în
căutarea cărora a pornit, fără să știe, cavalerul nostru fără nume din Bretagne.
Tânăra nespus de frumoasă, pe care a întâlnit-o în inima pădurii, se dovedește a fi o
zână, care cunoaște motivul plecării cavalerului în aventură: „Atunci când i-ai cerut
dragostea unei anumite doamne din Bretagne, ea ți-a spus că nu i-o poți obține niciodată,
dacă nu îi aduci mai întâi șoimul victorios care, se spune, se află pe arcada din aur de pe
porticul din curtea lui Arthur“209. Destinul cavalerului briton era prestabilit, ca cel al eroilor
antichității, cărora zeii le fixau de la naștere evenimentele importante ale vieții; eroul nostru
era menit să le aducă oamenilor curtenitori „legile iubirii“ (leys
(leys d'amor).
d'amor).
Până să ajungă la șoim și la cartea cu file din aur, zâna îl avertizează pe cavaler: „nu vei
deveni stăpânul șoimului pe care îl cauți decât dacă dovedești, printr-o luptă în palatul
regelui Arthur, că te bucuri de dragostea doamnei mai frumoase decât a oricărui bărbat de la
curtea lui Arthur; nici măcar nu vei putea intra în palat până când nu le vei arăta gardienilor
mănușa șoimului, și nu vei putea dobândi această mănușă decât învingându-i pe doi cavaleri
puternici, într-o luptă împotriva amândurora“ 210.
Tânăra cu puteri magice îi dă sărutul iubirii și calul ei năzdrăvan, care îl va duce pe
cavaler oriunde va dori el,el, cu condiția ca îndrăgostitul să nu se teamă de nimic și să înfrunte
cu temeritate oricare probă a curajului la care va fi pus.
Poate că te aștepți fascina(n)ta mea cititoare, meu cititor, pre(ten)țiosul meu cititor, să
îți povestesc scenele de luptă și să înșir toate aventurile prin care trece cavalerul cu șoimul,
însă am făcut deja numeroase excursuri și nu aș vrea să îți pierzi interesul pentru povestea
adevărată a reabilitării Evei...
Eroul nostru anonim se face stăpânul mănușii agățate de coloana de aur, care susținea
palatul regelui Arthur, intră în interior, ia șoimul de pe arcada din aur, dar privirea îi este
atrasă de un pergament prins de arcadă cu un lănțișor din aur, despre care i se spune:
„Acesta este pergamentul pe care sunt scrise regulile iubirii pe care însuși Regele Iubirii, cu
gura lui, le-a rostit pentru îndrăgostiți. Ar trebui să îl iei cu tine și să le faci cunoscute
îndrăgostiților aceste reguli, dacă vrei să iei în posesie fără luptă acest șoim.“ 211
Cele treizeci și una de reguli ale iubirii, aduse la cunoștință tuturor îndrăgostiților,
constituiau baza de drept a tribunalelor dragostei; începând cu prima dintre ele, înțelegem
cu claritate că Regele Iubirii avea o viziune antifeudală și anticlericală: „I. Căsătoria nu este o
scuză reală pentru a nu iubi.“212
arrêt que voici: «Que le traître qui a trouvé une compagne digne de lui, laquelle n'a pas rougi de se rendre
complice de son crime de trahison, jouisse de baisers aussi honteusement acquis; qu'elle-même se vautre à son
aise avec un pareil amant; mais que pour tous les deux cette mutuelle possession demeure exclusive et
perpétuelle. Qu'ils restent à jamais privés de l'amitié des gens honnêtes; que ni l'un ni l'autre ne puisse, en
aucune manière, être admis désormais dans la compagnie des dames et des chevaliers, dont ils ont violé les lois
les plus respectables, en foulant honteusement aux pieds la décence et l'honneur, en trahisant la confiance
d'un amant et d'un ami.» Antony Méray, La vie au temps des Cours d’Amour, p. 197, 198.
209
“When you asked for the love of a certain British lady, she told you that you could never obtain it unless you
first brought back that victorious hawk which, mes say, is on a golden perch in Arthur's court.” Andreas
Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 177.
210
“You can't get this hawk that you are seeking unless you prouve, by a combat in Arthur's palace, that you
enjoy the love of a more beautiful lady than any man at Arthur's court has; you can't even enter the palace
until you show the guards the hawk's gantlet, and you can't get this gauntlet except by overcoming two mighty
knights in a double combat.” Ibidem, p. 177, 178.
211
“This is the parchment on which are written the rules of love which the King of Love himself, with his own
mouth, pronounced for lovers. You should take it with you and make these rules known to lovers if you want to
take away the hawk peaceably.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 184.
212
În limba latină: Causa conjugii non est ab amore excusatio; în limba franceză: Le mariage n'est pas un

Dragostea curtenească, numită și fin'amor
fin'amor,, are mai multe forme de manifestare, cele
întâlnite în Tristan și Isolda sau în Cavalerul Lancelot fiind variante bazate pe primul
comandament al Regelui Iubirii, obiectul adorației cavalerului fiind o femeie măritată.
Tristan și Isolda reprezintă „dragostea-pasiune, sau modalitatea tragico-mitică“.
Sfârșitul tragic al acestei povești ancorate în mitologia celtică „nu este rezultatul unui păcat
și al unei pedepse divine, ci al unei pasiuni mistuitoare și a lipsei echilibrului psihologico-
social (desmezura
(desmezura), ), care încalcă principiul de mezura atât de important în codul curtenesc al
213
trubadurilor.“
Cavalerul Lancelot,
Lancelot, romanul comandat de către contesa Marie de Champagne este o
ilustrare a modalității aristocratice a fin'amor bazat pe adulter „conceput ca singura
modalitate de verai'amor «iubire adevărată»,adevărată», o dragoste dominată de o puternică
caracteristică a senzualității și a erotismului, liberă de orice principiu de păcat sau de vină,
necreștină și imorală în contextul standardelor curente ale Bisericii.“ 214
Voi prelua obligația cavalerului ce a găsit legile iubirii și ni le-a adus pentru a face „un
tărâm în care dragostea va fi lege, în care amorul va fi rege, în care tu vei fi regină“ 215 și te voi
face să recunoști că cele două romane cavalerești popularizează legile folosite de magistrații
curților iubirii; iată, a doua regulă este: Qui non celat, amare non potest 216, iar dacă celat se
poate traduce prin ascunde,
ascunde, ține secret,
secret, se deghizează,
deghizează, se preface,
preface, atunci Tristan și Isolda
este o ilustrare perfectă a acestei reguli, vizibilă și în Cavalerul Lancelot...
Lancelot...
Îți aduci aminte până în care moment al acțiunii am ajuns cu povestirea? Lancelot s-a
întâlnit cu regina Guenièvre, a scos gratiile de la geam și „De„De bucurie și de dragoste avu parte
217
Lancelot toată noaptea“ , în acceași cameră în care se afla și seneșalul Keu, grav rănit în
lupta cu Méléagant.
Când a plecat, bineînțeles, cu mare părere de rău 218, Lancelot „a înălțat însă gratiile și
le-a așezat în lăcașurile lor vechi, astfel încât nici înăuntru și nici dinafară să nu se bage de
seamă că a fost scos sau îndoit vreun fier“.219
Totuși, fără să o știe, Lancelot a lăsat dovada trădării pentru că s-a rănit la degete
atunci când a scos gratiile, punând-o într-o situație foarte dificilă pe regină, deoarece
Mélégant „odată îmbrăcat și dichisit, intră în camera în care era întinsă regina [...] și văzu
obstacle à l'amour, iar în limba engleză: Mariage is no real excuse for not loving.
213
“... passionate love, or the tragic-mythical mode [...] is the result not of sin and divine punishment but of a
consuming passion and the lack a psychological-social balance (desmezura), which violate the principle of
mezura so central to the trubadours' code of courtliness.” Moshe Lazar, Fin'amor, în A Handbook of the
Troubadours, edited by F. R. P. Akenhurst, and Judith M. Davis. The Regents of the University of California,
1995, p. 71, 72.
214
“... conceived as the only mode of verai'amor ‘true love’, a love dominated by a strong expression of
sensuality and eroticism, free from any principle of sin and guilt, achristian and amoral in the context of
prevalent Church standards.” Ibidem, p. 71.
215
Sunt versurile unui foarte cunoscut (undeva, cândva) cântăreț belgian, Jacques Brel, din melodia celebră
(odată) Ne me quitte pas: «Je ferrai un domaine / Où l'amours sera oi / Où l'amour sera roi / Où tu seras reine.»
216
În franceză: Qui n'est pas discret, n'est pas digne d'aimer; în engleză: He who is not jealous cannot love; cele
două traduceri conduc la sensuri diferite: Cine nu este discret, nu este demn să iubească, pentru traducerea în
franceză a textului original, respectiv: Cel care nu este gelos nu poate să iubească.
217
218
„Dar iată zorile venind, iar el se zbuciumă, căci trebuie să se ridice de lângă prietena sa. Ridicându-se, este
asemenea unui martir, atât de mult îl apasă despărțirea, căci suferă o adevărată caznă. Inima se trage acum
către partea unde a rămas regina. Nu are atâta putere să-și ia inima cu sine, pentru că aceasta a fost atât de
vrăjită de regină, încât nu vrea s-o părăsească; trupul se îndepărtează, iar inima-i rămâne. [...] La despărțire a
îngenuncheat spre cameră, procedând astfel ca și cum s-ar fi găsit în fața unui altar.“ Ibidem, p. 98.
219
Idem.

cearșafurile pătate de sânge“220, însă atenția cu care Lancelot a acoperit intrarea în camera
reginei, în respectul celei de-a doua legi a dragostei, a făcut ca Méléagant să creadă că
seneșalul Keu, care dormise în aceeași cameră, a profitat de regină, mai ales pentru că în
acea noapte i se deschiseseră și lui rănile, și așternuturile lui fiind impregnate cu sânge.
Ieșirea nervoasă a cavalerului arată motivul pentru care regina nu îi arată nicio considerație:
Méléagant nu dădea deloc dovadă că ar fi primit o educație curtenească când spune:
„Adevărat că este un nebun cel care se străduiește să păzească o femeie: muncă și osteneală
în zadar. Mai repede o pierde cel care o păzește, decât cel căruia nu-i pasă de ea. [...] Astă
noapte Keu seneșalul v-a privit mai îndelung, în pofida pazei, și a cules toate roadele.“
Găsim cu ușurință cel puțin o lege a iubirii încălcată de Méléagant, de exemplu a XVIII-
a: „Numai și numai bunul caracter face ca oricare om să fie demn de iubire“ 221.
Este previzibilă continuarea acestei dispute: Lancelot se oferă să dovedească prin duel
cu Méléagant că seneșalul Keu este nevinovat 222, iar sângele era chiar al reginei, care susține
că îi sângerase nasul; pe cavalerul cu căruța îl însuflețește în luptă puterea iubirii și este
ajutat și de divinitate, după ce a rostit în fața moaștelor adevărul că seneșalul „nu se bucură
de regină“, reușind să își domine adversarul, chiar și așa, nedormit și rănit cum se afla...
Regula a III-a stabilește că „Nimeni nu poate fi legat de o dragoste dublă“ 223 acesta fiind
domeniul de excelență al dragostei curtenești, fidelitatea dusă la extrem, într-o societate în
care infidelitatea era omniprezentă.
Cavalerul Lancelot este, în mod evident, o scriere didactică, un exemplu de
comportament curtenesc (poate puțin cam exagerat, după gustul nostru) spre uzul tinerilor
nestăpâniți și spre desfătarea doamnelor. După cum învățătura biblică este transmisă prin
intermediul poveștilor, astfel spuse sau scrise încât să permită mai multe posibilități de
interpretare, după posibilitățile intelectuale ale ascultătorului ori ale cititorului, poveștile
curtenești reprezintă o ilustrare a legilor iubirii, făcute accesible publicului sub forma unor
aventuri cu cavaleri și domnițe.
Recunoaștem teribilele consecințe ale celei de-a treia legi, nobila tărie de caracter de a
rezista ispitelor sexuale, impusă femeilor de statutul de soție, ori continența autoimpusă de
către cavalerii îndrăgostiți, pentru păstrarea neîntinată a dragostei absolute față de femeia
iubită până la divinizare, vizibilă în neputința lui Tristan de a își face datoria de soț, după
căsătoria cu Isolda cea cu mâini albe, ori în cumplita neliniște a lui Lancelot, la gândul că va
trebui să își respecte promisiunea făcută fecioarei, care a condiționat găzduirea lui peste
noapte de obligația impusă oaspetelui său de a se culca cu ea. Această a treia lege,
coroborată cu prima, constituie argumentul principal în cea mai celebră sentință dată de
vreun tribunal al dragostei, pronunțată de Marie de Champagne în anul 1174, prin care este
justificată lipsa de compatibilitate între iubire și căsătorie, astfel încât doamna îi oferea
iubirea numai amantului, singurul căruia îi este, cu adevărat oferită voluntar, deoarece
obligația față de soț este legală, nu liber consimțită.
220
Ibidem, p. 99.
221
“Good character alone makes any man worthy of love.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 185.
222
Am putea crede că această justiție barbară este ficțională, dar ea apare încă din timpul lui Carol cel Mare. Cu
adevărat, dreptatea era stabilită „fără probe, fără mărturii, fără anchete, fără apel. Duelul și Dreptul de azil
consfițeau într-o oarecare măsură dogma oribilă a forței brutale și a fatalității. Învinsul era vinovat, învingătorul
era proclamat solemn nevinovat.“ / «... sans preuves, sans témoignages, sans enquêtes, sans appel. Le Duel et
le Droit d'asile consacraient en quelque sorte l'horrible dogme de la force brutale et de la fatalité. Le vaincu
était le coupable, le vaiqueur était solennellement (p. XCVII) proclamé innocent. » Blanche Vauviliers, Histoire
de Blanche de Castille, reine des Français, deux fois régente. Paris: Paulin, Libraire-Éditeur, 1841, p. XCVI, XCVII.
223
Nemo duplici potest amore ligari: Personne ne peut être contraint à un double lien d'amour. Antony Méray,
La vie au temps des Cours d'Amour, p. 167.

În De arte honeste amandi,amandi, justificarea legilor dragostei capătă forma cultă a
dialogurilor, după modelul celor filosofice, obișnuite în operele lui Platon sau ale Sfântului
Augustin, pentru a îi numi pe unii dintre cei mai cunoscuți învățători spirituali ai culturii
europene.
„Scrisă de Andreas Capellanus (André le Chapelain) la porunca contesei Marie de
Troyes, fiică a lui Aliénor d'Aquitaine,
d'Aquitaine, cartea portretizează viața la curtea de la Poitiers a
reginei Aliénor între anii 1170 și 1174.“224
Organizată ca un tratat care analizează în profunzime arta iubirii, în prima parte sunt
prezentate aspectele teoretice, de exemplu definiția iubirii, în care apare cu evidență
intenția de a justifica și a exemplifica legile iubirii: „Iubirea este o patimă înnăscută,
provenită din observarea sau din meditația excesivă asupra frumuseții sexului opus, care îi
provoacă fiecăruia dorința de neoprit de a se apropia intim de celălalt și dorința comună de a
respecta toate preceptele dragostei în relația cu celălalt.“ 225
Capelanul descrie transfomarea unui bărbat într-un adevărat cavaler și nu uită să
aducă elogii efectelor iubirii, care: „poate să îl înzestreze pe un bărbat de origine umilă cu
noblețe și caracter; îi binecuvântează mândria cu umilință; iar îndrăgostitul se deprinde să
ofere cu eleganță multe servicii pentru oricine. O, ce lucru minunat este dragostea, care îl
face pe om să strălucească cu atât de multe virtuți și care îl familiarizează pe oricine, nu
contează cine este el, cu atât de multe trăsături de caracter pozitive.“ 226
Ca și în opera lui Ovidiu, sau a lui Chrétien de Troyes, cei care primesc sfaturi sunt
bărbații, în primul rând ei fiind cei al căror comportament trebuia să fie schimbat.
Încă din primele pagini este anunțată doctrina castității îndrăgostitului, despre care am
vorbit mai sus: „Mai este un lucru despre iubire, pe care nu trebuie să îl lăudăm doar formal:
îl împodobește pe bărbat cu un asemenea dar al vorbirii, cu virtute și castitate, deoarece
acela care strălucește în lumina unei singure iubiri poate cu greu să se gândească la a
îmbrățișa o altă femeie, chiar și una atrăgătoare. Căci, atunci când se gândește intens la
iubita lui, imaginea altei femei îi pare a fi necioplită și ignorantă.“ 227
Cercetătorul nostru face câteva afirmații elocvente referitoare la persoanele potrivite
pentru iubire: vârsta la care un bărbat poate să devină un amant perfect este optsprezece
ani, cea după care bărbații nu se mai pot îndrăgosti este de șaizeci de ani, iar femeile nu pot
să mai trăiască această minune a firii după cincizeci de ani. Nu pot să simtă iubirea orbii,
deoarece, dacă ne întoarcem la definiție, bărbații iubesc frumusețea femeii, iar femeia pe
cea a bărbatului și sunt, de asemenea, incapabili de iubire cei libidinoși, fiindcă „după ce s-au
gândit îndelung la o femeie, sau chiar după ce și-au făcut poftele cu ea, atunci când văd o
altă femeie, chiar în acel moment tânjesc după îmbrățișările ei și uită de plăcerile primite de
la prima iubire și nu simt recunoștință pentru acestea. Oamenii de acest fel poftesc la orice
224
Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, prezentarea de pe coperta a IV-a.
225
“Love is a certain inborn suffering derived from the sight of and excessive meditation upon the beauty of
the opposite sex, which causes each one to wish above all things the embraces of the other and by common
desire to carry out all of love'precepts in the other's embrace.” Ibidem, p. 28.
226
“... it can endow a man even of the humblest birth with nobility and character; it blesses the proud with
humility; and the man in love becomes accustomed to performing many services gracefully for everyone. O
what a wonderful thing is love, which makes a man shine with so many virtues and teaches everyone, no
matter who he is, so many good traits of character!” Ibidem, p. 33.
227
“There is another thing about love that we should not praise in few words: it adorns a man, so to speak, with
the virtue of chastity, because he who shines with the light of one love can hardly think of embracing another
woman, even a beautiful one. For when he thinks deeply of his beloved the sight of any other woman seems to
his mind rough and rude.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 31, 32.

femeie văd; amorul lor se asemănă cu cel al câinilor nestăpâniți.“ 228
„Mai rămâne de văzut, mai departe, în câte moduri poate fi dobândită iubirea.
Învățătura unora spune că există cinci mijloace prin care poate fi dobândită: o față frumoasă,
caracterul foarte frumos, foarte marea ușurință a discursului, o mare bogăție și solicitudinea
cu care cineva oferă ce se caută. Reținem însă că iubirea poate fi obținută doar prin primele
trei și credem că ultimele două ar trebui să fie izonite complet din dragostea curtenească.“ 229
Am observat deja cum romanele curtenești au în centrul acțiunii o doamnă cu o poziție
socială atât de înaltă încât singura modalitate de a fi cucerită este însușirea nobilă a
„corteziei“, însumare a valorilor curtenești majore: „însușirile și virtuțile cavalerului
desăvârșit și [...] o componentă dintr-un set de alte principii ce îl caracterizează pe
îndrăgostitul desăvârșit.“230
Cortezia cu atributele sale, onor (onoare),
(onoare), donar (mărinimie),
(mărinimie), pretz (onoare),
(onoare), valor
(valoare),
(valoare), joven (spirit tânăr),
tânăr), joy (bucurie),
(bucurie), mezura (măsură) se opune termenului
defăimător vilania,
vilania, desemnând caracteristicile opuse codului de conduită curtenească:
lăcomie, lașitate, avariție, infidelitate, violență, trivialitate.
O astfel de înșiruire de termeni ar trebui să fie fin nuanțată; să zicem că „termenul
mezura este deschis către semnificații diverse și poate fi identificat atât cu cortezia cât și cu
amor.
amor. Însă semnificația fundamentală împărtășită de toți trubadurii pare a fi termenul de
moderație, un fel de echilibru între emoție și rațiune, între rațiunile sociale și individuale, al
demezura, care este aproape echivalent cu folia «nebunie»“.231
cărui antonim este demezura,
Până și un termen ce nu pare a ne pune probleme de interpretare joven, joven, în mod firesc
tradus prin tinerețe,
tinerețe, are ocurențe foarte subtile. „Cu excepția unor apariții foarte rare,
termenul joven nu înseamnă, cu adevărat, de vârstă mică, mică, persoană tânără,
tânără, sau tinerețe.
tinerețe.
Pare, mai degrabă, a reprezenta un set de datorii și virtuți. [...] În afară de sensul de «spirit
tânăr», termenul joven are semnificația de generozitate,
generozitate, deschidere de spirit,
spirit, apartenență la
232
un grup preamărind joven și fin'amor.“
fin'amor.“
Acești termeni definesc amorul curtenesc ca joc de societate ce distinge nobilimea de
clasele inferioare. Următoarea secțiune a cărții capelanului André este cea mai elaborată
parte a tratatului, fiind compusă din opt dialoguri între un bărbat și o femeie, în gradație
ascendentă, de la o femeie și un bărbat din clasa de mijloc, apoi din clasa nobilimii, iar, la
sfârșit, din clasa înaltei nobilimi.
228
“... after they have thougt long about some woman or even enjoyed her, when they see another woman
straightway desire her embraces, and they forget about the services they have received from their first love
and they feel no gratitude for them. Men of this kind lust after every woman they see; their love is like that of a
shameless dog.” Ibidem, p. 33.
229
“It remains next to be seen in what ways love may be acquaired. The teaching of some people is said to be
that there are five means by which it may be acquired: a beautiful figure, excellence of character, extreme
readiness of speech, great wealth, and the readiness with which one grants that which is sought. But we hold
that love may be acquired only by the first three, and we think that the last two ought to be banished
completely from Love's court.” Ibidem, p. 33.
230
”... the qualities and virtues of a perfect knight [...] one component in a set of other principles that
characterize the perfect lover.” Moshe Lazar, Fin'amor, în opera citată, p. 67.
231
“... the term mezura is open to various meanings, and can be identified with both cortezia and amor. But
the underlaying common meaning for all troubadours seems to be the notion of moderation, a sense of
balance between emotion and reason, between social and individual considerations, and whose opposite is
demezura, which is almost the equivalent of folia ‘folly’.”. Idem.
232
“With the exception of some rare occurences, the term joven does not really mean young age, young
person, or youth. Rather, it appears to represent a set of duties and virtues. [...] Besides the meaning of ‘young
in spirit’, the term joven has the connotation of generosity, liberality, member of a group praising joven and
fin'amor.” Moshe Lazar, Fin'amor, p. 67, 68.

Sentința arhicunoscută pronunțată de Marie de Champagne apare în penultimul
dialog, cel dintre o femeie nobilă și un bărbat din înalta nobilime. Bărbatul îi face avansuri,
folosind acel limbajul ultra-manierat, pe care l-am întâlnit în scrierile curtenești: „Nu este
nicio minune că am fost stăpânit de un asemenea imbold să vă văd și că am fost chinuit de o
dorință atât de mare, având în vedere că toată lumea vă exaltă virtutea și înțelepciunea și
până și curțile cele mai îndepărtate ale lumii se hrănesc cu relatările despre bunătatea
dumneavoastră, ca și cum ar fi un fel de hrană adevărată (materială). Iar eu știu acum, cu
adevărat, că o gură omenească nu ar putea să spună povestea frumuseții și a dreptei
judecăți a domniei-voastre, ori o minte omenească nu ar putea să și-o imagineze. Iar dorința
atât de puternică, pe care deja o am, de a vă vedea și de a vă servi s-a amplificat enorm și va
crește încă, pentru că îmi este absolut clar și evident că numai servindu-vă înseamnă să
domnesc peste orice se află în viața aceasta și că, fără aceasta, niciun bărbat de pe fața
pământului nu poate face ceva demn de laudă.“233
În acest capitol VI al primei cărți, numit Prin care mijloace poate fi dobândită dragostea
și în câte moduri,
moduri, recunoaștem viziunea lui Ovidiu, pentru care obținerea favorurilor
feminine depindea de abilitatea discursului și a comportamentului bărbatului îndrăgostit față
de persoana iubită; asemenea lui Ovidiu, care îl învăța pe îndrăgostit astfel: „Tânăr ostaș
care-acum ai intrat sub stindardul Venerei, / Te străduiește întâi pe-a ta frumoasă să-alegi! /
Inima ei s-o câștigi e a doua silință, / Iar o a treia să poți dragostea ei să-ți păstrezi“ 234, André
le Chapelain tratează în capitolul V despre Care persoane sunt potrivite pentru dragoste,
capitolul VI, numit mai sus detaliază modalitățile prin care poate fi câștigată inima femeii
iubite, iar în cartea a doua este detaliat ultimul comandament al lui Ovidiu, capitolul I
purtând numele Cum poate fi păstrată dragostea, odată dobândită, dobândită, celelalte analizând
diferitele situații posibile: capitolul II se numește Cum o iubire, odată ce a fost împlinită,
poate fi amplificată,
amplificată, capitolul III, Cum poate dragostea să fie diminuată,
diminuată, capitolul IV, Cum se
poate sfârși dragostea.
dragostea.
Perspectiva lui André le Chapelain este evidentă încă de la descrierea etimologiei
cuvântului „amor“: „Iubirea își trage numele (amor(amor)) din cuvântul folosit pentru cârlig (amus
(amus),
),
având semnificația «a captura» sau «a fi capturat», pentru că îndrăgostitul este prins în
lanțurile dorinței și dorește să prindă pe altcineva în cârligul său.“ 235
Scriind la ordinul stăpânei sale, Marie de Champagne, capelanul își arată respectul față
de stăpâna sa, dar nu și față de Femeie, pregătirea sa clericală, ce avea o tradiție îndelungată
de ponegrire a femeii, fiind vizibilă în modalitatea de prezentare a femeilor, cărora este
evident că André nu le datora respect; cavalerul trebuie să facă uz de bunele maniere în
relația cu femei din clasa înaltă, dar poate să renunțe la ele dacă se apropie de o femeie din
clasa de jos, deoarece supușii de origine umilă sunt stăpâniți doar de instinct: „Vom spune că
se întâmplă rareori să găsim țărani care să slujească la curtea dragostei, dar, firește, ca un cal
233
“It is no wonder that I was driven by so great an impulse to see you and was tourmented by so great a
desire, since the whole world extols your virtue and your wisdom, and the farthest parts of the world courts are
fed upon the tale of your goodness just as though it were a sort of tangible food. And now I know in very truth
that a human tongue is no able to tell the tale of your beauty and your prudence or a human mind to imagine
it. And so the mighty desire, which I already had, of seeing you and serving you has greatly increased and will
increase still more, because it is perfectly clear and manifest to me that merely to serve you is to reign over
everything in this life and that without this no man in the world can do anything worthy of praise.” Andreas
Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 92.
234
Ovidiu, Arta iubirii în opera citată, p. 184.
235
“Love gets its name (amor) from the word for hook (amus), which means ‘to capture’ or ‘to be captured,’
for he who is love is captured in the chains of desire and wishes to capture someone else with his hook.”

sau ca un catâr, ei se dedau la îndeletnicirile Venerei, așa cum imboldurile naturale îi conduc
să procedeze“236.
În relația cu o femeie din clasele inferioare, îndrăgostitul este sfătuit de către omul
Bisericii și al contesei: „Dacă, din întâmplare, te vei îndrăgosti de vreuna dintre femeile lor, fii
atent să le complimentezi cu o mulțime de rugăminți, iar apoi, când vei găsi un loc potrivit,
nu ezita să iei ceea ce urmăreai și să le siluiești cu forța.“ 237
Știa el André cum era cu viața dură a bărbaților în cele vremuri...
Acest tratat este gândit și ca o scriere cuprinzând sfaturi ale unui maestru în ale iubirii
pentru educarea unui tânăr, pe care îl avertizează: „Fii prudent așadar, Walter, cu
frecventarea de locuri singuratice în compania călugărițelor, sau cu căutarea oportunităților
de a vorbi cu ele, pentru că, dacă una dintre acestea ar ajunge să creadă că locul ar fi potrivit
pentru o distracție desfrânată, nu va avea nicio ezitare în a îți oferi ce dorești și în a pregăti
pentru tine mângâieri înfocate și poți cu greu să scapi de această cea mai gravă dintre
nelegiuiri238, implicându-te în îndeletnicirea zeiței Venus.“239
Nu aș fi crezut vreodată că ar putea cineva spune atât de mari grozăvii la adresa
călugărițelor, dar maestrul nostru se pare că era pățit: „Dacă farmecul unor astfel de femei
m-a pus pe mine, care sunt experimentat în fiecare șiretlic și prețuit pentru priceperea mea
în arta iubirii, să șovăi, cum ar putea tinerețea ta neștiutoare să te îndrume? Prin urmare, ar
trebui să eviți astfel de relații, prietene.“240
În povestea ce va cuprinde sentința pronunțată de Marie de Champagne, contele
nostru, care urmărește să obțină de la doamna aparținând nobilimii ordinare acceptarea
avansurilor sale amoroase folosind armele elocinței, este pus de către teoreticianul amorului
curtenesc să aleagă cea mai grea cale, aceea de a obține acordul doamnei, în urma supunerii
unei dileme judecății unui tribunal al dragostei.
Doamna se dovedește a fi foarte virtuoasă, făcându-l atent pe contele, grăbit afirme:
„Merit să fiu onorat de către dumneavoastră, înainte de toți ceilalți, cu recompense mai mai
importante decât oricare altul“241, recompensa fiind, bineînțeles, dragostea doamnei, fără de
236
“We say that it rarely happens that we find farmers serving in Love's court, but naturally, like a horse or a
mule, they give themselves up to the work of Venus, as nature's urging teaches them to do.” Ibidem, p. 149.
237
”And if you should, by some chance, fall in love with some of their women, be careful to puff them up with
lots of praise and then, when you find a convenient place, do not hesitate to take what you seek and to
embrace them by force.“ Ibidem, p. 150.
238
„Ai putea fi destul de interesat să întrebi ce am de spus în privința dragostei cu călugărițele. Ce spun este că
mângâierile lor trebuie să fie absolut evitate ca și cum ar fi o molimă a sufletului, pentru că din acestea ne vine
marea urgie din partea Părintelui Ceresc, iar autoritățile civile sunt foarte înfuriate și amenință cu cele mai
severe pedepse și, mai grav decât toate, devenim infami printre oameni și buna noastră reputație este distrusă.
Până și legile Iubirii ne avertizează să nu alegem ca iubită nicio femeie cu care nu putem încerca să ne
căsătorim cum se cuvine.“ / “You may be interested enough to ask what we have to say regarding the love of
nouns. What we say is that their solaces must be absolutely avoided just as though they were a pestilence of
the soul, because from them comes the great wrath of our Heavenly father and the civil authorities are greatly
stirred up and threaten the most severe punishments, and by all of this we become infamous among men and
our good reputation is destroyed. Even Love's commandment warns us not to choose for our love any woman
whom we may not properly seek to marry.” Ibidem, p. 142, 143.
239
“Be careful therefore, Walter, about seeking lonely places with nuns or looking for opportunities to talk with
them, for if one of them should think that the place was suitable for wanton dalliance, she would have no
hesitation in granting you what you desire and preparing for you burning solaces, and you could hardly escape
that worst of crimes, engaging in the work of Venus.” Ibidem, p. 143, 144.
240
“For if the charm of such women forced us, who are experienced in every trick and esteemed for our
knowledge of the art of love, to waver, how can your inexperienced youth prevent it? Therefore you should
avoid to love of this kind, my friend.” ndreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 144.
241
“I deserve to be honoured by you before all the others and with greater rewards than anyone else.” Ibidem,
care contele nu poate să își găsească liniștea.242
Doamna, perfect educată în cazuistica dragostei curtenești, îi ține o lecție de morală
curtenească: „Păreți a vă fi rătăcit de la calea dreaptă a dragostei și a profana cele mai bune
rânduieli ale îndrăgostiților, pentru că sunteți atât de grăbit să cereți dragostea.“ 243
Ea îi explică ce pași sunt de urmat pentru un îndrăgostit care vrea să respecte codul
comportamentului curtenesc: „Căci îndrăgostitul chibzuit și inițiat, atunci când vorbește
pentru prima oară cu o doamnă pe care nu a cunoscut-o până atunci, nu ar trebui să îi ceară
explicit daruri de dragoste, ci ar trebui să se străduiască din greu să îi dea de înțeles pe
departe doamnei pe care o iubește și ar trebui să se arate plăcut și curtenitor în tot ceea ce
spune; apoi, ar trebui să fie atent să se comporte astfel încât faptele sale să îl facă prețuit
pentru această iubire, chiar și atunci când el este absent. Apoi, ca al treilea pas, poate să
ajungă cu mai mult aplomb să ceară dragostea.“ 244
Este clar, și în acest caz că, în dragostea curtenească, doamna reprezintă mintea
limpede din relația amoroasă, în timp ce îndrăgostitul trebuie să fie (sau să se prefacă a fi)
stăpânit de emoții puternice. Foarte împăciuitoare, doamna ajunge la concluzia următoare:
„cred că ați procedat astfel, deoarece ați crezut că voi fi nerăbdătoare să vă ofer ceea ce
doriți, sau pentru că nu sunteți experimentat în arta dragostei.“ 245
Discuția continuă, dar înțeleptul începe să devină îndrăgostitul, care găsește rezolvări
pentru dilemele enunțate de doamna sa. Astfel, atunci când ea afirmă că locuiesc departe
unul de celălalt, iar acesta ar fi un obstacol în calea dragostei lor, răspunsul contelui este
foarte bine argumentat: „... nu îmi puteți refuza cu bună dreptate dragostea, având scuza
unei distanțe lungi și dificile între noi, ci trebuie să mă recompensați pe mine, mai degrabă,
decât pe cineva care trăiește în apropiere; de altfel este mai ușor să tăinuiești o legătură
amoroasă atunci când îndrăgostiții nu se întâlnesc, decât atunci când se întâlnesc
frecvent.“246
Doamna cea nobilă expune apoi principalul obstacol în calea acceptării dragostei
contelui: „Am un soț care se distinge exemplar prin noblețea lui, prin originea lui strălucită, și
prin caracterul lui bun, și ar fi imoral ca eu să îi întinez patul sau să accept îmbrățișările altui
bărbat, de vreme ce știu că mă iubește din toată inima și sunt legată de el cu toată fidelitatea
mea. Până și legile îmi impun să îmi înfrânez dragostea pentru un alt bărbat, atunci când
p. 94.
242
„... răsplata pe care vă rog să promiteți că mi-o veți acorda este una fără de care ar însemna să sufăr o
agonie de neîndurat, în timp ce, dacă o voi avea ar însemna să mă scald în toate bogățiile. [...] Dragostea
dumneavoastră o caut, ca să îmi refac sănătatea.“ / ... the reward I ask you to promise to give me is one which
it is unbearable agony to be without, while to have it is to abound in all riches. [...] It is your love which I seek,
in order to restore my health.” Ibidem, p. 97.
243
“You seem to be wandering a long way from the straight path of love and to be violating the best customs of
lovers, because you are in such haste to ask for love.” Idem.
244
“For the wise and well-taught lover, when conversing for the first time with a lady whom he has not
previously known, should not ask in specific words for the gifts of love, but she should try hard to give a hint to
the lady he loves, and should show himself pleasant and curteous in all that he says; then he should be careful
to act in such a way that his deeds praise him truly to his love, even ewhen he is absent. Then as the third step
he may with more assurance come to the request for love.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 97.
245
“I belive you have done so because you think that I will be only too ready to grant what you ask, or because
you are not experienced in the art of love.” Ibidem, p. 97, 98.
246
“... you cannot properly refuse me your love with the excuse of the long and difficult distance between us,
but you should gratify me rather than someone who lives near by; besides it is easier to conceal a love affair
when the lovers do not meet than when they converse frequently with each other.” Andreas Capellanus, The
Art of Courtly Love, p. 99.

sunt binecuvântată cu o astfel de recompensă pentru dragostea mea. 247
Frumos discurs, de o rectitudine morală desăvârșită! Dacă te-a convins, cititoarea mea
cea sensibilă, gentil cititor, aceasta este dovada că încă nu ești complet inițiat(ă) în tainele
dragostei curtenești, ale așa-numitului fin'amor
fin'amor (adulterin, ca mod de existență); nici nu ai
avea cum să îți schimbi atât de repede educația burgheză primită prin toate canalele de
informație disponibile, în familie, la școală, în cele mai multe dintre cărți, emisiuni de
televiziune, fime, melodii...
Contele nostru cel grăbit și insistent, ce părea a fi aproape necunoscător al legilor
iubirii, nu este astfel, din moment ce face referire chiar la opera lui André le Chapelain 248, al
cărui personaj (real sau ficțional?) este; îndrăgostitul intuiește - cu multă prezență de spirit -
principiile moralei curtenești, care, oricum, este în concordanță cu interesele personale:
„Mai este însă un motiv pentru care soțul și soția nu se pot iubi, iar acesta este chiar
adevărata substanță a dragostei, fără de care iubirea nu poate exista - mă refer la gelozie - în
acest caz aflată în contradicție totală, iar ei trebuie să o evite ca și cum ar fi o boală
contagioasă; dar îndrăgostiții o întâmpină întotdeauna ca pe o mamă ori pe o dădacă a
iubirii.“249
Argumentele contelui nu o conving pe soția fidelă că trădarea soțului ar fi un
comportament acceptat de morala curtenească, astfel încât doamna propune ca soluția să
fie dată de cea mai competentă curte a dragostei vreodată înființată, cea condusă de
contesa Marie de Champagne250.
Contele îi adresează contesei Marie de Champagne o scrisoare, în care expune dilema
(jeux-parti-ul),
jeux-parti-ul), supusă judecății tribunalului dragostei: „dacă adevărata dragoste își poate
găsi locul între soț și soție și dacă gelozia care se manifestă între doi îndrăgostiți poate fi
acceptată.“251
Marie de Champagne răspunde tot printr-o scrisoare, datată: ab anno M.C.LXXIV, tertio
kalendarum maï, indictione VII, VII, sentința fiind următoarea: „Afirmăm, bazându-ne pe textul
stabilit de legile iubirii, că dragostea nu își poate întinde stăpânirea asupra soților, așa cum o
face asupra amanților. Aceștia din urmă își oferă reciproc beneficiile amoroase, în mod
voluntar, fără să fie constrânși la aceasta de nicio obligație legală; soții, dimpotrivă, sunt siliți
debito, să nu refuze niciodată mângâierile matrimoniale.“252
prin obediență, prin obligație, ex debito,
247
“I have a husband who is greatly distinguished by his nobility, his good breeding, and his good character, and
it would be wicked for me to violate his bed or submit to the embraces of any other man, since I know that he
loves me with his whole heart and I am bound to him with all the devotion of mine. The laws themselves bid
me refrain from loving another man when I am blessed with such a reward for my love.” Ibidem, p. 97.
248
„orbul și nebunul [...] după cum ne învață André Îndrăgostitul, capelan al curții regale [...] trebuie să fie
definitiv alungați din curtea dragostei.“ / “... the blind and the insane [...] as the teaching of Andreas the Lover,
chaplain of the royal court [...] are to be completely banished from the court of Love.” Ibidem, p. 104.
249
“But there is another reason why husband and wife cannot love each other and that is that the very
substance of love, without which true love cannot exist - I mean jealousy - is in such a case very much frowned
upon and they should avoid it like the pestilence; but lovers should always welcome it as the mother and the
nurse of love.” Ibidem, p. 101.
250
„Dacă vă este pe plac, Contesa de Champagne mi se pare că ar trebui să fie onorată cu această dilemă și că
ar trebui să soluționeze dezacordul.“ / “If it suits you, it seems to me that the Countess of Champagne ought to
be honored in this affair and should settle the disagreement.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p.
105.
251
“... love can find any place between husband and wife and whether jealousy flourishing between two
loversought to be approuved of.” Idem.
252
Am preferat varianta în limba franceză: «Nous affirmons, nous fondant sur le texte établi par la loi d'amour,
que l'amour ne saurait étendre son empire sur les époux, comme il le fait sur les amants. Ces derniers se
prodiguent mutuellement les largesses amoureuses, de leur plein gré, sans y être obligés par aucune contrainte

Marie își argumentează afirmațiile prin comentarea legilor iubirii: „Ce
„Ce poate adăuga la
onoarea soțului faptul de a se bucura reciproc de îmbrățișări, dacă aceasta nu înseamnă că
soții dobândesc fără drept, sine jure,jure, premizele dragostei pe care le-a oferit legea? Este, de
altfel, cert că zeul dragostei nu îi încoronează pe adevărații combatanți din armata sa decât
în afara jugului matrimonial; or o altă regulă din legea sa ne învață că nu putem să ne
bucurăm, în același timp, de mângâierile a doi amanți (articolul III). Este deci evident că soțul
nu poate să fie considerat amant, iar codul dragostei nu îi recunoaște pe soți ca fiind înrolați
sub steagurile sale. Dacă ar fi fost altfel, acceptarea unui amant, alături de soț, ar încălca cel
de-al treilea comandament al codului indicat.“253
Sărmană femeie virtuoasă, se pare că ai fost condamnată să îi accepți avansurile
contelui. Așa este în armată, chiar și în cea a zeului Iubirii, trebuie să fii dispus(ă) oricând la
sacrificiu.
Aliénor d'Aquitaine a preluat acest precedent judiciar de la fiica ei, atunci când a
judecat cauza unui îndrăgostit, care iubea o femeie deja aflată într-o relație consimțită cu un
alt bărbat. Ne aflăm în deplină legalitate, regele Iubirii a prevăzut această dilemă în ultima
lege, a XXXI-a: „Nu se opune nimic situației ca o femeie să fie iubită de doi bărbați, sau a
celei în care un bărbat să fie iubit de două femei.“254
Doamna a fost impresionată de fidelitatea amorezului căreia nu îi acordase dragostea
și i-a promis că i-o va accepta dacă ar fi încetat să îl mai iubească pe amantul ei.
Atunci când s-a căsătorit cu bărbatul iubit, pretendentul i-a cerut doamnei să își țină
cuvântul, știut fiind că între soți nu poate să mai existe iubirea.
Cu pornirea ei jucăușă, pe care a păstrat-o întreaga sa viață „Aliénor d'Aquitaine,
Alinoria regina,
regina, [...] a confirmat în modul următor dreptul solicitantului: «Nu îndrăznim să
dezaprobăm sentința dată cu o rigoare atât de judicioasă de către contesa de Champagne,
care afirmă că iubirea nu își poate întinde stăpânirea asupra soților prin căsătorie; aprobăm
așadar apelul cavalerului și îi punem în vedere doamnei solicitate să îi acorde beneficiile
promise.»255
În capitolul al VII-lea Diferite sentințe în procese amoroase,
amoroase, din cartea a II-a, André le
Chapelain descrie cum au fost rezolvate în mai multe curți ale dragostei diferite jeux-parti-
jeux-parti-
uri. Unele dintre ele sunt foarte elocvente pentru finețea spiritului marilor doamne ale
légale; les époux, au contraire, sont tenus par obéissance, par devoir, ex debito, à ne jamais se refuser les
caresses matrimoniales.» Antony Méray, La vie au temps des Cours d'Amour, p. 189. Iată, spre consultare, și
varianta în limba engleză: “We declare and we hold as firmly established that love cannot exert its powers
between two people who are married to each other. For lovers give each other everything freely, under no
compulsion of necessity, but married people are in duty bound to give in to each other's desires and deny
themselves to each other in nothing.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p. 106, 107.
253
«Que peut ajouter à l'honneur des époux le fait de jouir des embrassements l'un de l'autre, si ce n'est qu'ils
retiennent sans droit, sine jure, les prémices d'amour que la loi leur a données? Il est d'ailleurs constant que le
dieu d'amour ne couronne les vrais combattants de sa milice qu'en dehors du joug matrimonial; or une autre
règle de sa loi nous enseigne qu'on ne saurait jouir, à la fois, des caresses de deux amants (article III). Il est donc
évident que l'époux ne peut passer pour amant, et que le code d'amour ne reconnaît pas les conjoints comme
enrôlés sous ses étendards. S'il en était autrement, l'admission d'un amant, à côté de l'époux, violerait le
troisième commandement du code révélé.» Antony Méray, La vie au temps des Cours d'Amour, p. 189, 190.
254
“Nothing forbids one woman being love by two men or one man by two women.” Andreas Capellanus, The
Art of Courtly Love, p. 186.
255
Aliénor d'Aquitaine, Alinoria regina, [...] confirma en ces termes le droit du demandeur: «Nous n'osons
désapprouver la sentence rendue avec une si judicieuse fermeté par la comtesse de Champagne, laquelle
déclare que l'amour ne saurai étendre son empire sur les conjoints par mariage; nous approuvons donc les
poursuites du chevalier, et conjoignons à la dame sollicitée de lui acorder les faveurs promises.» Antony Méray,
opera citată, p. 191.

curților nobiliare de pe teritoriul de astăzi al Franței. Îți propun, expertă în formare sau viitor
doctor docent în arta dragostei, să citești întâi dilema și să încerci să îi găsești o rezolvare,
așa cum am procedat eu, pentru a înțelege cât de imprevizibilă poate să fie aceasta
adevărată „gândire laterală“ a doamnelor judecătoare.
Se disting prin eleganță și diplomație deciziile date de Ermengarde de Narbonne, după
Marie de Champagne și Aliénor d'Aquitaine,
d'Aquitaine, suzerana cu a treia cea mai importantă curte a
dragostei din secolul al XII-lea.
Iată ce a răspuns Ermengarde la dilema dacă există o mai mare pasiune între
îndrăgostiți, sau între cei căsătoriți: „Considerăm că afecțiunea conjugală și adevărata iubire
a îndrăgostiților sunt complet diferite și iau naștere din surse complet diferite și astfel natura
ambiguă a cuvântului împiedică comparația lucrurilor și trebuie să le ordonăm în clase
diferite. [...] Nu este o comparație reală să spui că un nume este mai simplu decât un trup
sau că schița unui discurs este mai bine organizată decât rostirea lui.“ 256
Te invit acum să îți exersezi abilitățile de judecătoare sau judecător la curtea iubirii:
Iubitul unei doamne, plecat la luptă, se întoarce mutilat, după ce s-a comportat vitejește;
odată întors acasă, amanta lui refuză să îi mai acorde favorurile, așa cum obișnuia înainte ca
iubitul ei să fie rănit.
Onorată instanță, vă ofer răgazul de a da verdictul și de a îl motiva; între timp voi
povesti despre suferințele unui trubadur de la curtea doamnei Ermengarde de Narbonne
fascinant de frumoasa vicontesă, a cărei viață a fost un adevărat roman de aventuri,
asemenea vieții multor femei din acea perioadă de violență și incertitudine.
Ermengarde a rămas moștenitoare a teritoriilor stăpânite de către tatăl său, Aimery II
de Narbonne, pe când avea cinci ani. Contele Alphonse Jourdain de Toulouse, pretinzând că
are dreptul de a asigura regența, obține jurmântul de fidelitate al unora dintre vasali, bate
monedă cu însemnele sale și, pe când Ermengarde devenise adolescentă, scapă de soția sa
(moartă sau repudiată) și pune să se întocmească un contract de căsătorie cu Ermengarde,
pentru a își asigura posesia legală a teritoriilor stăpânite prin forță. Moștenitoarea se
retrăsese la curtea vărului său vitreg, contele Raimond Béranger IV de Barcelonne, care se
alătură unei coaliții a suzeranilor din Provence, menită a se opune planului contelui din
Toulouse, devenit mult prea puternic în zona de sud a Franței. După victoria coaliției,
Ermengarde obține desfacerea căsătoriei, devine suverană pe teritoriile tatălui ei, este
obligată să se căsătorească cu un bărbat mai în vârstă decât ea, ca gest politic menit a îi
întări autoritatea politică și devine una dintre cele mai cunoscute protectoare a trubadurilor.
Au rămas mărturii despre mai multe aventuri amoroase ale vicontesei, una dintre ele
fiind foarte potrivită pentru ilustrarea consecințelor nerespectării legilor dragostei:
îndrăgostitul nefericit a fost trubadurul Pierre de Rougiers (Peire Rogiers / Rotgiers), de la
care ne-au rămas șapte cântece de dragoste (sirventès) dedicate frumoasei Ermengarde de
Narbonne, numită foarte subtil Tort n'avez (în traducere literală „Nu aveți vină / Sunteți fără
greșeală“), de la care - se pare - a primit l' ultima Speranza d'amore.
d'amore. „Un timp după acest
exces de mărinimie, fie din nestatornicie, fie pentru a îi pedepsi indiscreția poetului, cea mai
gravă infracțiune în ochii doamnelor (poate cea prevăzută de legea a XIII-a: „Atunci când este
făcută publică, dragostea arareori durează“ 257), frumoasa vicontesă și-a disgrațiat favoritul.
256
“We consider that marital affection and the true love of lovers are wholly different and arise from entirely
different sources, and so the ambiguous nature of the word prevents the comparison of the things and we have
to place them in different classes. [...] It is no true comparison to say that a name is simpler than a body or that
the outline of a speech is better arranged than the delivery.” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p.
171.
257

Sărmanul amant disperat s-a refugiat la curtea contelui de Toulouse, a cărui primire
strălucitoare nu a putut să îi vindece rana; căci nemaiavând speranța să reintre în grații,
Pierre Rogiers s-a călugărit, și a murit în scurt timp de dragoste la mănăstirea din
Grammont.258
Să revenim acum la jeux-parti-ul
jeux-parti-ul nostru, cu iubitul întors mutilat, după ce a luptat
vitejește, iar amanta sa a refuzat să îi accepte dragostea. Este evident că el nu mai avea
frumusețea care o făcuse pe doamnă să îi accepte dragostea, însă oricare dintre noi ar miza
pe îndatorirea morală față de iubitul mutilat. Până aici, răspunsul este corect (probabil că
ești de acord), dar nu soluția „juridică“ este dificilă, ci motivarea ei.
Iată cum a răspuns frumoasa și foarte înțeleapta noastră judecătoare: „Considerăm că
o femeie este nedemnă de orice respect dacă a decis că amantul ei trebuie să fie lipsit de
iubire din cauza vreunei diformități rezultate dintr-un accident tipic războiului, care li se
întâmplă celor ce luptă cu curaj. În mod obișnuit, curajul unui bărbat sporește foarte mult
iubirea femeilor și le face să păstreze îndelung acest amor. De ce oare ar trebui ca o
diformitate a membrelor, care, în mod firesc și inevitabil este rezultat al acestei vitejii, să îl
lezeze pe amant cu pierderea acestei iubiri?“259
Iată un alt sacrificiu, mult mai pe plac pentru morala noastră decât obligația unei femei
de a îi accepta dragostea amantului, chiar și atunci când își iubește soțul, pe motiv că legile
dragostei nu recunoșteau existența iubirii între soț și soție.
Trebuie să știm că exista și o variantă de dragoste curtenească conjugală, „burgheză“,
ca a noastră, ce ar putea fi numită anti-fin'amor,
anti-fin'amor, în care adevărata dragoste era cea finalizată
cu întemeierea unei familii; „toate romanele lui Chrétien, cu excepția lui Lancelot
promovează o relație de amor, bazată pe codul curtenesc și pe regulile rațiunii, conducând la
și existând numai în căsătorie.“260
Iubirea adevărată este - de fapt - una singură în romanele curtenești; atât în context
fin'amors,
fin'amors, cât și în cel anti-fin'amors,
anti-fin'amors, bărbatul este cel care se îndrăgostește, devenind astfel
fidel alesei lui, ca amant sau ca soț.
Iubita este impresionată de vitejia unui cavaler, a unui bărbat puternic, potrivit ca soț
deoarece este capabil să îi apere regatul; ea se arată întotdeauna a fi dispusă să accepte
dragostea pe care i-o oferă cavalerul îndrăgostit de ea, oricum ar arăta el, în romanele
curtenești fiind subînțeles faptul că un cavaler vitez este și un amant perfect, atât prin
calitățile lui fizice excepționale, cât și prin educația lui curtenească fără cusur.
Un bun exemplu este romanul lui Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul, Leul, în
care protagonistul romanului îl rănește foarte grav (în luptă dreaptă, bineînțeles), pe
Esclados le Roux (cel Roșu), stăpânul unui ținut în care se intra prin pădurea Brocéliande,
aflată pe domeniul regelui Arthur; Esclados fuge înspre castelul său, Yvain îl urmărește până
la intrarea în castel și este prins în capcana unei camere având două porți, prima, care a
258
«Quelque temps après cet excès de bonté, fut-ce par inconstance, ou pour punir l'indiscrétion du poète, le
plus grand des crimes aux yeux des dames, la belle vicomtesse disgrâcia son favori. Le pauvre amant désespéré
se refugia à la cour du comte de Toulouse, dont le brillant accueil ne put guérir sa blessure; car n'ayant plus
d'espoir de rentrer en grâce, Pierre Rogiers se fit moine, et vint mourir d'amour au couvent de Grammont.»
Antony Méray, La vie au temps des Cours d'Amour, p. 146.
259
“We think that a woman is unworthy of any honor if she has decides that her lover ought to be deprived of
her love because of some deformity resulting from the common chance of war, which is apt to happen to those
who fight bravely. Ordinarily the bravery of men very much incites the love of women and makes them retain
this love for a long time. Why, then, should some deformity of the members which naturally and inevitably
results from this bravery afflict a lover with the loss of his love?” Andreas Capellanus, The Art of Courtly Love, p.
174.
260
Moshe Lazar, Fin'amor, în A Handbook of the Troubadours, p. 72.

căzut ca o ghilotină la trecerea lui, tăindu-i calul în două, în timp ce cavalerul grav rănit de
Yvain a trecut prin a doua poartă, după care și aceasta a căzut izolându-l în acea cameră pe
Yvain.
O domnișoară foarte frumoasă a intrat printr-o ușă strâmtă dintr-un zid și i-a spus
eroului nostru: „Cavalere, tare mă tem că nu sunteți binevenit la noi. [...] Seniorul meu este
rănit și știu bine că voi l-ați ucis. Doamna mea este răpusă de doliu și oamenii ei jelesc în
preajmă, încât mai că nu-și iau singuri viața. Durerea lor este acum nemărginită, și nu sunt în
stare să se înțeleagă între ei dacă vă vor tăia cu săbiile sau vă vor spânzura.“ 261
Yvain nu este dispus să se lase prins fără luptă și se arată pregătit să lupte împotriva
tuturor cavalerilor din oraș, pentru că se păstrează în romanele curtenești imaginea
luptătorilor din epopeile antice ori din cântecele de gestă, capabili să se lupte cu armate
întregi și să prefere moartea onorabilă în luptă, decât înjosirea de a se preda fără luptă.
Yvain îi era însă cunoscut fetei, servitoarea personală și confidenta stăpânei ținutului;
Lunette îi era recunoscătoare lui Yvain, pentru că fusese trimisă de către doamna sa cu un
mesaj la curtea regelui Arthur, iar ea se afla în încurcătură, pentru că nu știa pe atunci ce ar fi
fost cuvenit să facă. „Poate că nu aveam destulă minte și nu eram prea potrivită pentru o
asemenea împrejurare, cum ar fi trebuit să fie o fecioară de neam; nu s-a găsit un cavaler
care să-mi adreseze cuvântul, în afară de voi, messire, aici de față. Ați fost singurul care m-ați
onorat și servit; de aceea vă aduc adâncă mulțumire“262, îi mărturisește Lunette cavalerului.
Lunette îi dă lui Yvain un inel vrăjit, care îl face invizibil și îl sfătuiește să stea nemișcat
un pat din acea încăpere, în care va fi adus și trupul neînsuflețit a lui Esclados cel Roșu,
cavalerul rănit de moarte de către Yvain.
Supușii furioși a seniorului omorât năvălesc în încăpere înarmați cu bâte, nu cu săbii,
pentru că stăpânul lor fusese singurul cavaler capabil să apere ținutul, chiar și de cei mai
puternici cavaleri ai acelei lumi, cei aflați la curtea regelui Arthur. 263
Nevăzut de ceilalți, cavalerul îi vede cum îl caută supușii fostului stăpân pe ucigaș,
îndârjiți și umiliți pentru că rănile lui Esclados s-au deschis, semn că ucigașul se afla în
apropiere; complicațiile apar pentru Yvain atunci când „intră în salon una dintre cele mai
frumoase doamne pe care le poate vedea ființa omenească“ 264.
Doamna Laudine de Landuc, văduva cavalerului ucis, își arată ura față de ucigașul
nevăzut: „Cum ai fost în stare să-i iei viața soțului meu, dacă n-ai lucrat ca un mișel? Nu s-ar
fi lăsat el ucis dacă ar fi putut să te vadă. În lume n-avea seamăn și nici nu au mai fost
vreodată cavaleri ca el“ și este imediat răzbunată, pentru că Yvain, deja plin de venin,
deoarece nu putuse să ia de la cavalerul ucis o dovadă că el l-a omorât în luptă, a ajuns să fie
și mai nefericit, pentru că „Potrivnica doamnă îi răpise inima și iată-l pe Yvain îndrăgind ființa
care îl ura de moarte.“265
Domniță-cititoare și cavaler-lector, mă aștept să fii pregătit pentru ce urmează: o
secvență lirică dedicată lui Amor, arcașul care te săgetează drept în inimă: „Lovitura lui Amor
era mai dureroasă decât cea de lance sau de sabie. Căci rana de sabie se vindecă repede
îndată ce o îngrijește doctorul, în timp ce rana din iubire se înrăutățește cu cât medicul e mai
261
Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul. București: Albatros, 1977, p. 17
262
Idem.
263
Într-o discuție între Lunette și stăpâna sa, protectoarea lui Yvain va spune stăpânei sale: „Știți bine că toți
cavalerii pe care îi aveți nu valorează nici cât o cameristă; cel mai de frunte dintre ei nu va reuși vreodată să
cucerească vreun scut ori o lance. Prostime aveți multă în jurul vostru, însă niciunul nu e atât de nebun încât să
urce în șa.“ Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul, p. 24.
264
Ibidem, p. 18.
265
Ibidem, p. 21.

aproape de ea. Messire Yvain purta o rană de care nu avea să se vindece nicicând.“ 266
Probabil că, într-o poveste modernă, Lunette ne-ar părea mai potrivită de soție decât
doamna ei, dar, statutul de stăpână a lui Laudine, se pare că îi sporea cu mult puterea de
fascinație asupra lui Yvain, până la urmă, doar un cavaler 267 de origine nobilă, nu un senior
care să își permită să-și aleagă de soție o fată virgină de origine nobilă.
Noi am putea gândi astfel, pentru că suntem influențați de mediul cultural impregnat
de morala burgheză, instalată de cel puțin două secole în spiritualitatea europeană...
Cât despre Chrétien, el este prețuit și pentru această (presupusă) afirmare a
credințelor proprii, precum cea că dragostea adevărată ar fi cea conjugală, nu dragostea
adulterină, idee impusă de stăpânele a căror căsătorie nu fusese o consfințire a iubirii dintre
soți, ci a unui aranjament între familiile soților.
Ideea legitimității dragostei conjugale apare tranșant exprimată într-un alt roman scris
de Chrétien, Cligès, ou la fausse morte,
morte, al doilea roman cavaleresc după Érec et Énide și
anterior celui de care am amintit, Cavalerul din căruță.
căruță.
Acest roman cu o intrigă complicată este inspirat de evenimentul istoric al vizitei
protocolare a reprezentanților bizantini, veniți din Constantinopol la curtea lui Frederic de
Barbarosa din Cologne (Köln), cel încoronat al Sfântului Imperiu Roman, asemenea lui Carol
cel Mare.
Romanul cuprinde două povești de dragoste, prima fiind cea a lui Alexandre, fiul
imperatorului Constantinopolului, ajuns la curtea regelui Arthur, în căutare de glorie și
renume. După ce se dovedește a fi un cavaler desăvârșit, Alexandre se căsătorește cu
Soredamor și au împreună un fiu, pe nume Cligès. Pe când Cligès Cligès era la vârsta bărbăției,
unchiul său, Alis, fratele mai mic al tatălui lui, lui, vrea să se căsătorească cu Fénice, fiica
împăratului Germaniei. Cligès o cucerește pe fecioară în turnirul organizat în Köln,
învingându-l pe nepotul ducelui de Saxa, se îndrăgostește de Fénice, iar ea este - la rândul ei
- cucerită de dovezile lui de vitejie și de dragoste.
Povestea propune, în mod evident, o viziune diametral opusă celei din Tristan și Isolda:
pentru ca Fénice să rămână neîntinată, în noaptea nunții servitoarea ei, Thessala, îi dă lui Alis
un filtru de „pseudo-dragoste“, care îi creează bietului bazileu iluzia că a făcut amor cu
Fénice, fără să o fi atins măcar.
Cligès ajunge să trăiască împreună cu Fénice, ambii izolați într-un turn, după ce, tot cu
ajutorul filtrelor pregătite de Tessala, celorlalți li se păruse că ar fi moartă (așa este, și în
Romeo și Julieta avem o astfel de intrigă...).
Replica anti-Tristan și anti-fin'amors este rostită de Fénice:
Fénice: „Nu, nu aș accepta viața pe
care a dus-o Isolda (Yseut). În ea dragostea s-a degradat prea mult, pentru că trupul ei a avut
doi posesori... Această dragoste nu a fost legitimă. A mea este veșnic vie... Acela care are
266
Idem.
267
În secolul al XII-lea, scara socială din ținuturile din care proveneau cavalerii era următoarea: „regele, sau
primul dintre cei egali (primus inter pares); principalii săi vasali, sau «leude», sau fideli; vasalii vasalilor
(«vavasseurii»), cavalerii, armigerii lor sau scutierii, ultimul grad de nobilitate, gazdele sau fermierii, [...]
categorie de șerbi care plăteau un cens în natură pe pământurile care le erau date ca să le cultive, în sfârșit,
șerbii, [...] proprietate manuală și absolută a seniorului, care era considerată în comerț asemenea animalelor și
uneltelor.“ / «le roi, ou le premier entre les égaux; les principaux vassaux, ou leudes, ou fidèles; les arrière-
vassaux, les chevaliers, leurs armigers ou écuyers, dernier degré de la noblesse, les hôtes ou fermiers [...]
espèce de serfs qui payaient un cens en nature sur les terres qu'on leur donnait à cultiver, enfin les serfs, [...]
propriété manuelle et absolue du seigneur, qui passaient dans le commerce comme les animaux et les
instruments d'exploitation.» Blanche Vauviliers, Histoire de Blanche de Castille, reine des Français, deux fois
régente. Paris: Paulin, Libraire-Éditeur, 1841, p. CXXV.

inima, să aibă și trupul“268, o lege fundamentală a iubirii în context anti-fin'amors.
anti-fin'amors.
Ar trebui să știm despre Chrétien că este unul dintre inventatorii speciei literare a
romanului; „el se depărtează de modelul epopeii, care povestește Istoria, pentru a fonda
principiul romanului, narațiune focalizată pe imaginea unui erou ale cărui interese pot să fie
opuse față de cele ale colectivității.“269
Printre numeroasele transformări la care Chrétien a supus romanul, atât ca materie,
cât și ca sens, ce îl fac să fie apreciat ca unul dintre primii mari scriitori ai epocii (pre-?)
moderne, scriitorul de la curtea lui Marie de Champagne a introdus și dialogul scânteietor
între îndrăgostiți, cu replici de o eleganță a expresiei cum rar s-au mai scris, asemenea celor
din piesele de teatru ale lui Marivaux270; în Yvain sau Cavalerul cu Leul,
Leul, spiridușul de fată care
conduce întreaga intrigă amoroasă, Lunette, reușește să o convingă pe stăpâna sa că doar
Yvain ar putea să îi fie alături pentru a își apăra ținuturile, o face să devină foarte
nerăbdătoare să îi vorbească ucigașului soțului ei și ura i se topește stăpânei atunci când îl
vede pe redutabilul cavaler pierdut de dragoste pentru ea, punându-se necondiționat la mila
ei: „Vă voi mulțumi pentru orice veți voi să faceți cu ființa mea. Căci nimic nu mi-ar putea
displace din partea voastră.“ Laudine este foarte impresionată de dovada de supunere
necondiționată a străinului și îi pune întrebarea: „Cum, seniore? Și dacă vă ucid?“, iar
răspunsul lui Yvain este deconcertant: „Mă supun în întregime milei voastre, doamnă;
niciodată nu mă veți auzi vorbind altfel.“271
Urmează apoi un schimb de replici foarte apropiat de spiritul modern, a cărei
subtilitate este destul de greu de recuperat prin traducere: «En ce vouloir m'a mon cœur
mis. / Et qui le cœur, beaux, doux ami? / Dame, vos yeux. Et les yeux qui? / La grande beauté
qu'en vous je vis.»272 Prefer să las pe altcineva să trădeze, prin traducerea lui, acest dialog
galant: „ - O, doamna mea, forța îmi vine din inima care vă aparține, în inimă mi-a fost adânc
împlântată această voință. - De cine oare, dulcele meu prieten? - De ochii mei, doamnă, care
v-au văzut frumusețea; ea este aceea care mă face să iubesc“ 273.
Suntem foarte departe de exagerările din Cavalerul cu căruța,
căruța, cu starea de zbucium a
sărmanului cavaler, incapabil să se comporte normal, cu descrierea exagerată a umilințelor
îndurate pentru a îi face pe plac iubitei sale, care îl aduce în pragul nebuniei atunci când
Guenièvre mimează supărarea pentru că Lancelot ar fi ezitat să se suie în căruță.
Iată cum se încheie dialogul dintre Yvain și Laudine: „- Mă las în voia voastră; vă iubesc
mai mult decât viața și cu bună știință pot muri sau trăi pentru domnia voastră. - Ați avea
curajul să porniți întru apărarea fântânii? - Desigur, doamnă, împotriva întregii lumi. - Aflați,
268
Chrétien de Troyes, Romans de la Table Ronde. Paris: Gallimard, 1995, p. 120.
269
«... il s'y écarte du modèle de l'épopée, qui raconte l'Histoire, pour fonder le principe du roman, récit
focalisé sur la figure d'un héros dont les intérêts peuvent diverger de ceux de la collectivité.»
https://fr.wikipedia.org/wiki/Cligès.
270
Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux a frecventat saloanele doamnelor de Lambert și de Tencin („curți
ale dragostei“ în „epoca prețiozității“din secolul al XVII-lea), cunoscând succesul ca autor de comedii având
drept temă dragostea, în care, după cum afirmă el: „Am pândit în inima umană toate nișele diverse în care se
poate ascunde dragostea atunci când îi este teamă să se arate; și fiecare dintre comediile mele are ca scop să o
facă să iasă dintr-una din aceste nișe.“ / «J'ai guetté dans le cœur humain toutes les niches différentes où peut
se cacher l'amour lorsqu'il craint de se montrer; et chacun de mes comédies a pour objet de le faire sortir d'une
de ces niches.» Text scris de Marivaux, citat de d'Alembert în „Elogiul lui Marivaux“ / Texte de Marivaux cité par
d'Alembert (1717-1783) dans «Eloge de Marivaux». http://www.toupie.org/Biographies/Marivaux.htm.
Dialogurile între îndrăgostiți cu apropouri galante de o mare finețe spirituală, așa cum erau cele întâlnite în
piesele lui de teatru, sunt cunoscute astăzi drept „marivodaje“ (marivaudages).
271
Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul, p. 29.
272
http://legendes-arthurienne.e-monsite.com/pages/content/l-amour-courtois/corpus-1.html
273

așadar, că am încheiat pace.“
Am putea considera că Yvain sau Cavalerul cu Leul este un roman „realist“ al secolului
al XII-lea și sunt sigur că am putea găsi cu ușurință în scrierile istorice ale epocii cruciadelor
situații foarte asemănătoare, în care o doamnă a fost obligată să se căsătorească cu ucigașul
soțului, al tatălui, ori al fratelui ei, pentru a avea un braț puternic în apărarea castelului și a
ținutului ei.
De aici până la fin'amors distanța nu este chiar atât de mare pe cât ar părea; ar trebui
doar să ne imaginăm că Esclados le Roux ar fi fost plecat în cruciadă sau în pelerinaj, iar
doamna ar fi fost nevoită să obțină sprijinul lui Yvain, bazându-se pe supunerea jurată de
cavaler, fără a putea să îi ofere mâna și regatul său, ci doar promisiuni, jurăminte de iubire,
favoruri mai mici sau mai mari, poate chiar și, îți amintești, „cea mai aleasă și mai plină
desfătare dintre bucurii [...], aceea pe care povestea ne-o tăinuiește“ 274, cu mare grijă însă,
pentru că fiii ei nu erau bastarzi, ci moștenitori ai familiei nobiliare, așa că trebuia să se
ferească de o sarcină nedorită.
Laudine făcu pace cu Yvain și „îl conduse, ținându-l de mână, în sala înțesată de
cavaleri și de slujitori. Messire Yvain era de o nobilă frumusețe și toți îl priviră minunați; se
ridicară pentru a-l saluta și a se înclina în fața lui, în timp ce fiecare dintre ei își spunea: «Pe
acesta îl va alege doamna mea și e pierdut cel care i se va opune» 275, după cum și-ar fi spus
fiecare în minte dacă - mai apoi - doamna l-ar fi condus, ținându-l de mână, pe următorul
cavaler, cel care l-ar fi omorât pe Yvain.
Stăpâna îl invită pe seneșal (nobilul însărcinat cu asigurarea justiției), să le vorbească
supușilor, iar acesta, expert în arta retoricii, le ține celor prezenți un discurs apocaliptic: „Vai
nouă, seniori, războiul ne așteaptă! Cu fiecare zi care trece, regele Arthur se pregătește, pe
cât îi stă cu putință, să ne pustiască pământurile. Totul va fi devastat până în cincisprezece
zile, dacă noi nu vom avea un bun senior. Când doamna mea s-a căsătorit, nu sunt încă șapte
ani încheiați de-atunci, a făcut-o la rugămintea voastră. Dar, din nenorocire, seniorul a murit.
Cel care stăpânea cu deosebită pricepere întreaga această țară, nu mai posedă acum decât o
palmă de pământ. Amarnic ne doare că viața i-a fost atât de scurtă! O femeie nu știe a purta
scutul, nici a lovi cu fier de lance. Dar ea poate să se înalțe luând de soț un bun senior.
Niciodată nu ne-am găsit într-o mai aprigă nevoie. Rugați-o să ia alt bărbat, pentru ca
obiceiul nostru vechi, în această cetate de mai bine de șaizeci de ani, să poată dura!“ 276
Punerea în scenă continuă cu discursul lui „Laudine de Landuc, fiica regelui Laudunet,
ajuns celebru printr-un lai“277 (așadar nu doar faptele de vitejie puteau să îl facă celebru pe
un cavaler), care îl prezintă adunării pe seniorul aflat lângă ea: „Seniori! Aflați, după datina
noastră, că acest senior care se găsește lângă mine m-a rugat și m-a cerut în căsătorie! Vrea
să intre în serviciul meu, pentru gloria mea. Îi mulțumesc pentru aceasta și vă poftesc și pe
voi să faceți la fel. Nu l-am mai întâlnit vreodată până azi, însă am auzit numai bine vorbindu-
274
Chrétien de Troyes, Cavalerul Lancelot, p 98.
275
276
Yvain sau Cavalerul cu Leul, p. 30, 31.
277
Ibidem, p. 31. „Un lai (sau lay lyrique, pentru diferențierea de lai breton) este un poem liric, narativ scris în
versuri octosilabice, care tratează adesea povești de aventuri și de dragoste. Lai-urile au fost mai ales compuse
în Franța și în Germania, în timpul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea.“ / “A lai (or lay lyrique, to distinguish it from
a lai breton) is a lyrical, narrative poem written in octosyllabic couplets that often deals with tales of adventure
and romance. Lais were mainly composed in France and Germany, during the 13th and 14th centuries.”
https://en.wikipedia.org/wiki/Lai_(poetic_form). Una dintre cele mai celebre autoare de lais bretons a fost
Marie de France, prima femeie care a scris poeme în limba franceză, cel mai celebru fiind Lai du chevrefeuille,
care adaptează o întâmplare din Tristan și Isolda. Se pare că Marie a trăit, la sfârșitul secolului al XII-lea, la
curtea din Anglia a lui Henri II și Aliénor d'Aquitaine.

se de el. [...] N-ar trebui să vă opuneți acestei alegeri! Ați auzit cu toții, cred eu, numai
cuvinte bune despre seniorul Yvain: el este cel care mă cere de soție. Nu voi găsi vreodată un
bărbat mai nobil cu care să mă logodesc în ziua ce-o veți hotărî domniile voastre.“ 278
Cei prezenți, cetățeni atenți să se respecte legile cele vechi, fac uz de puterea lor de
discernământ și de decizie și o sfătuiesc pe stăpâna lor: „Astăzi chiar vom porni nunta; e un
nebun cel care amână un singur ceas câștigul pe care l-am putea avea.“ 279
Noi zâmbim, și unii dintre cei de atunci s-ar fi putut să surâdă, dar nu trebuie să uităm,
pe atunci oamenii gândeau altfel; în dreptul feudal judecata se făcea „fără dovezi, fără
mărturii, fără anchete, fără apel. Duelul [stabilea dreptatea, această] oribilă dogmă a forței
brutale și a fatalității. Învinsul era vinovatul, învingătorul era proclamat nevinovat, în mod
solemn.“280
Ne aducem aminte de judecata focului din Tristan și Isolda și nu putem să ne imaginăm
că o astfel de probă ilogică și barbară de dovedire a nevinovăției ar fi putut să existe în
practica judiciară; adevărul este că a lipsit foarte puțin ca papa Eugen al II-lea să nu o
introducă în practica cercetării „juridice“, ca „Judecată a Domnului“ 281.
Laudine consideră că este datoria ei de onoare să reziste puțin la dorința supușilor, de
a îl accepta pe salvatorul lor, chiar dacă „Iubirea îi cerea ceea ce și ruga și rațiunea îi cereau.
Onoarea însă era mai mare atunci când prințesa se lăsa rugată de oamenii săi, și rugămințile
n-o apăsau cu nimic, ci îi ajutau inima să facă după cum îi era dorința. Calul care fuge își ia
zborul atunci când îl împinteni.“282
Aici s-ar sfârși basmul: „Și au trăit fericiți, până...“, nu și povestea noastră, care începe
cu adevărat doar de acum; regele Arthur și cavalerii Mesei Rotunde intră pe teritoriile
stăpânite de acum de Yvain, care își apără teritoriul doborându-l cu lancea, într-un mod
umilitor, pe seneșalul Keu (de fapt, răzbunându-se pe acest om întotdeauna pregătit să
spună vorbe jignitoare la adresa celorlalți). Cum îi era obiceiul, „Regele Arthur îl rugă pe
Yvain să le povestească, dacă aceasta-i era voia, ce se întâmplase, căci dorea mult să
cunoască întreaga aventură“283; așa apărea regele Arthur în romanele curtenești, ca fiind un
bătrânel desprins de realitate, dornic să se minuneze de poveștile de vitejie ale supușilor săi.
Yvain îi invită pe toți să îi viziteze cetatea, iar primirea ce i se face legendarului rege și
cavalerilor lui seamănă cu sărbătorirea unui triumf: „La sosirea regelui, întreaga cetate
răsună de bucuria primirii. Mătăsuri fine fură întinse drept podoabe, iar pe străzile pe care se
știa că va păși Arthur fură așezate covoare; și mai găsiră ceva de făcut: acoperiră străzile cu
perdele împotriva bătăii soarelui. Clopote, cornuri și buciume făceau să răsune cetatea, încât
nu se mai auzeau nici tunetele din cer. Fecioarele dansau în fața regelui și flaute, clopoței,
alămuri și tobe sunau în voie. În altă parte îi vedeai sărind pe jonglerii cei ușori, care își
278
279
Idem.
280
«sans preuves, sans témoignages, sans enquêtes, sans appel. Le Duel [...] l'horrible dogme de la force brutale
et de la fatalité. Le vaincu était le coupable, le vaiqueur était solennellement proclamé innocent.» Blanche
Vauviliers, Histoire de Blanche de Castille..., p. XCVI, XCVII.
281
„Aceasta nu era totul: ca și cum absurdul barbariei ar fi trebuit să înăbușe orice sentiment de echitate, de
dreaptă judecată, Proba apei, a focului, era admisă în justiție pe post de convingere: doar câteva zile au lipsit și
papa Eugène II ar fi urmat să o consacre. Iar Sfântul-Scaun nu se sfia să numească aceste Probe drept Judecăți
ale Domnului.“ / «Ce n'est pas tout: comme si l'absurde de la barbarie devait étouffer tout sentiment d'équité,
de droite raison, l'Épreuve de l'eau, du feu, était admise en justice comme conviction: encore quelque jours et
la pape Eugène II allait la consacrer, la sanctifier. Et la Saint-Siège osait appeler ces Épreuves les Jugements de
Dieu.» Ibidem, p. XCVII.
282
283
Ibidem, p. 33.

arătau întreaga știință, fiecare voind să-și manifeste bucuria mai frumos decât ceilalți la
sosirea regelui Arthur. [...] Doamna Landuc îi ieși-nainte în fața castelului, purtând o robă
imperială de hermină, iar pe cap o diademă împodobită cu rubine.“ 284
Totul seamănă - mai degrabă - cu primirea care i se face în zilele noastre unei echipe
de fotbal, european sau american, câștigătoare a unui foarte important trofeu, tot fastul
pornind de la admirația sinceră a oamenilor de rând pentru marile vedete ale lumii
cavalerești, aspectele mercantile ale vieții vulgare nefiind deloc importante; doar spectacolul
le este prezentat cititorilor în această feerie, așa cum se cuvine într-o operă de ficțiune,
aspectul practic rezumându-se la prezentarea eticii cavalerești.
„Spectacolul“, într-un roman cavaleresc, este asigurat exclusiv de către acțiunile
bărbaților, singurii care pot să fie viteji sau feloni. Între femei nu vom întâlni vreodată o
trădătoare, o vrăjitoare rea, o domniță cu gânduri necurate; e adevărat, unele pot avea
puteri supranaturale, pot prepara filtre de dragoste, dar nu și otrăvuri, pentru că niciun rău
nu le poate veni cavalerilor plini de virtute de la o femeie, în afara chinurilor provocate de
dragoste.
Aceasta ar putea să pară o viziune foarte depărtată de realitatea acelor vremuri, dacă
privim superficial „curțile dragostei“ și dacă ne gândim la legile dragostei, statornicind
credința că dragostea nu este posibilă între soți, ci doar între amanți.
Am putea socoti că femeile nobile ale secolului al XII-lea au fost diabolice, că și-au
pregătit propria lor ideologie pentru a justifica pornirile lor spre imoralitate, într-o curte
nobiliară de unde lipsea stăpânul; nu avem însă deloc astfel de exemple printre doamnele
care au găzduit curți ale dragostei.
Ne-au rămas multe povești despre infidelitatea lui Aliénor d'Aquitaine, dar nu putem fi
siguri că acesta este adevărul, deoarece relatările sunt scrise de către oameni care o urau din
tot sufletul, pentru că divorțul ei de Louis VII și alegerea de către ea a lui Henri II
Plantagenêt, viitorul rege al Angliei, ca al doilea soț, a condus la istoria de nesfârșite lupte
între francezi și englezi.
Unele dintre ele sunt credibile, de exemplu relația ei intimă cu Raimond de Poitiers,
prinț al Antiohiei, fratele tatălui său, Guillaume X d'Aquitaine, la curtea căruia s-a oprit
armata cruciată condusă de Louis VII; cei mai mulți dintre istorici consideră însă că cearta
dintre Aliénor și Louis VII, care a condus, în cele din urmă, la divorțul realizat la voința
reginei, a pornit de la refuzul regelui Franței de a îl ajuta pe Raymond; se pare că acesta
dorea să fie ajutat de rege să cucerească Alep și Cezareea din Siria; mărturiile vremii, foarte
probabil deformate de interesul susținerii cauzei lui Louis VII, vin de la supuși ai regelui
Franței, cum ar fi arhiepiscopul Guillaume de Tyr, care a insinuat că între Aliénor și Raymond
s-ar fi produs o apropiere incestuoasă. Nu este imposibil să se fi întâmplat astfel, însă alte
acuzații sunt - în mod evident - doar acte de propagandă, cum ar fi zvonul că Aliénor l-ar fi
înșelat pe Louis VII cu dușmanul de moarte al creștinilor, cu Saladin, dacă avem în vedere că
inițiatorul teribilului jihad avea pe atunci cel mult doisprezece ani.
Aliénor d'Aquitaine a fost, indubitabil, o femeie cu un caracter extrem de puternic și
care a luat, în cei mai mult de optzeci de ani de viață, multe decizii ce le-ar putea da
dușmanilor ei suficiente dovezi pentru ca ei să justifice caracterului ei îndoielnic. Pe când era
foarte tânără regină, ea a insistat pe lângă Louis VII să rupă căsătoria lui Raoul I de
Vermandois, pentru ca acesta să fie liber să o ia de soție pe cea îndrăgostită de Raoul, nimeni
alta decât Pétronille d'Aquitaine, sora lui Aliénor. Această felonie a regelui a condus la
revolta contelui de Champagne, Thibaut IV de Blois, fratele celei nedreptățite, iar conflictele
284
Ibidem, p. 34.

armate dintre cei doi au produs un eveniment nefast, pentru a cărui ispășire evlaviosul Louis
VII a luat hotărârea nefericită de a pleca în cruciada a II-a; Louis VII nu și-a putut ierta
moartea celor cel puțin 1500 de oameni, refugiați în biserica din Vitry-le-François, căreia i-au
dat foc soldații lui, iar înlănțuirea de evenimente generate de intervenția soției sale, a
condus, până la urmă, la despărțirea lui Aliénor de el.
Cât de abilă era Aliénor, o dovedește modul cum a reușit să dejoace două tentative de
răpire, imediat după despărțirea de Louis VII, una dintre ele aparținându-i lui Thibaut V de
Blois, fiul celui de mai sus (cel care, ții minte? a luat-o de soție, mai apoi, pe Aélis, fiica mai
mică a lui Aliénor), a doua aparținându-i lui Geoffroi V d'Anjou, tatăl celui ales de Ali énor să îi
fie soț, Henri II Plantagenêt,
Plantagenêt, o a doua alegere potrivită pentru statutul ei social, deoarece
soțul ei, mai tânăr cu zece ani decât ea, va deveni rege al Angliei.
Aliénor a încercat să se implice în conducerea regatului Angliei și alături de Henri II,
care însă tindea spre absolutism și a îndepărtat-o treptat pe soția sa de la curtea sa. Regina
s-a întors împotriva soțului ei, nu (doar) ca să îl pedepsească pentru nenumăratele escapade
amoroase ale lui, din care au rezultat numeroși bastarzi, ci, mai ales, pentru că Henri II nu
voia să împartă puterea cu fiii lor, motiv pentru care Aliénor a organizat un complot
împreună cu Richard „Inimă de Leu“, Geoffroi și Henri „cel Tânăr“, cu sprijinul (interesat) al
fostului ei soț, Louis VII. Ea a fost prinsă de oamenii lui Henri II și a fost ținută într-o
captivitate (care nu i-a îngrădit totuși posibilitatea de a lua decizii), timp de aproape
cincisprezece ani; ca și cei din Franța, nici scriitorii din Anglia nu au îndrăgit-o prea mult, ea
fiind acuzată - printre altele - că, din captivitate, ar fi organizat otrăvirea lui Rosemonde
Clifford, amanta favorită a lui Henri II.
Aliénor a avut o putere de decizie remarcabilă; ea a contribuit la punerea „bazelor unui
drept marin, cu promulgarea în anul 1160 a «Rôles d'Oléron», care sunt la originea legii
actuale a Amiralități britanice și a dreptului maritim modern. Regina a încheiat, de
asemenea, acorduri comerciale cu Constantinopolul și cu Țările Sfinte“ 285 și s-a preocupat de
bunăstarea provinciei sale natale și a orașului Poitiers, unde și-a stabilit reședința în timpul în
care a guvernat Aquitaine, ca regent pentru fiul ei cel iubit, Richard, fiind indubitabilă
calitatea ei de conducător competent și respectat.
Pentru Richard, această femeie, foarte preocupată de soarta familiilor sale și a regiunii
natale, a făcut multe sacrificii: imediat după moartea lui Henri II, a colindat în întreaga
Anglie, i-a eliberat pe cei puși în închisoare de soțul ei și i-a pus pe nobili să îi jure fidelitate
noului rege, a asigurat regența în timpul în care Richard a fost plecat în cruciada a III-a, a
trecut munții Alpi pentru a i-o duce de soție pe Bérangère
Bérangère de Navarre,
Navarre, pe când trupele
cruciate erau în drum spre Țara Sfântă, a strâns în jurul ei baroni anglo-normanzi pentru a
înăbuși lovitura de stat al celuilalt fiu al său, Ioan fără de Țară, i-a scris indignată papei, care
ar fi trebuit să se preocupe de soarta cruciaților, atunci când fiul ei a fost capturat în Austria,
a adunat suma enormă cerută drept răscumpărare și a dus-o singură până în Germania.
După ce Richard a murit, Aliénor a ieșit din mănăstire ca să obțină susținerea nobililor
pentru numirea lui Ioan fără de Țară la conducerea Angliei, iar în anul 1200 a primit
însărcinarea de a îi găsi o soție nepotului său vitreg, viitorul rege Louis VIII.
Aliénor d'Aquitaine,
d'Aquitaine, a ales-o pe nepoata ei de 12 ani Blanche de Castille, ca soție
pentru nepotul său vitreg, în vârstă de 13 ani, viitorul rege Louis VIII, al cărui bunic era primul
285
«... les bases d'un droit maritime avec la promulgation en 1160 des Rôles d'Oléron lesquels sont à l'origine
de la loi actuelle de l'Amirauté britannique, et du droit maritime moderne. Elle passe également des accords
commerciaux avec Constantinople et les ports des Terres saintes.» https://fr.wikipedia.org/wiki/Aliénor_
d'Aquitaine.

său soț, Louis VII; miza acestui aranjament matrimonial era pacea între Franța condusă de
Philippe Auguste și Anglia, condusă de Ioan fără de Țară.
François Villon le aduce omagiul său femeilor celebre ale civilizației europene în Balada
doamnelor de altădată:
altădată: «Dites-moi
«Dites-moi où, n'en quel pays, / Est Flora la belle Romaine», iar eu
nu mă pot hotărî să aleg traducerea cea mai bună: „Pe ce meleaguri, unde mi-s / romana
Flora, cald încânt“ (în traducerea lui Neculai Chirică); „Spuneți-mi spre ce țărm ferice /
frumuseți strălucitoare / și-au luat zborul de aice / Undeva mai fi-vor oare, / inimile să-
nfioare: / Flora, scump vlăstar roman“ (Zoe Verbiceanu); „Ci spune-mi unde,-ce cuprins / E
Flora, râmleanca frumoasă“ (Dan Botta); „Spuneți-mi, unde, în ce plai-s/ frumoase Floare din
râmlane“ (Romulus Vulpescu); „Spune-mi unde,-n către țară / sau pe ce ascuns tărâm / e
zeița de la Râm, / Flora mândră și fecioară?“ (Al Alexianu); „Cine-mi va spune tainica
poveste / a umbrelor cu vremea spuberate: / Domnița din vechime unde este / ce trup de
calde lunci înmiresmate? / Unde-i mândria Romei, Flora, unde / îi înflorește coapsa
primăvara?“ (Francisc Păcurariu).286
Acum, că te-am lămurit ce e cu romana (sau râmleanca) Flora, să observăm că, printre
femeile importante ale Franței nu se află Aliénor d'Aquitaine,
d'Aquitaine, pentru că ea a trădat Franța,
ci:
ci: «La reine Blanche comme lis / Qui chantait à voix de sir ène», adică, în traducere prozaică:
„Regina Blanche (albă) ca un crin / Care cânta cu glas de sirenă“, sau, în traducere poetică:
„Și Blanche, ca floare de cais / măiastră-n cântece crăiasă“ (în traducerea lui Dan Botta), cu
alte cuvinte Blanche de Castille.
Mai mult chiar decât celelalte mari doamne din familia ei, Blanche a fost nevoită să își
folosească atât abilitățile intelectuale, cât și farmecul personal pentru a reuși să își mențină
familia la putere, în condiții vitrege, ca străină pentru francezi, fiică a regelui Alphonse VIII de
Castille și a lui Aliénor d'Angleterre, aceasta din urmă, fiică a lui Aliénor d'Aquitaine și a lui
Henri II Plantagenêt.
Ca și bunica ei „Blanche [...] a fost crescută pentru a domni. Dreptul public din Spania
nu a acceptat deloc legea salică“, astfel încât prințesele „recunoscute ca fiind apte să
conducă, participau la binefacerile unei educații virile și generoase; ele erau situate pe cele
mai înalte ranguri ale vieții sociale și nimic nu le putea exclude din marea familie iberică,
deoarece puteau fi chemate într-o bună zi să o guverneze.“ 287
„Natura a făcut totul pentru ea: i-a dat frumusețea cea mai desăvârșită care a putut fi
văzută de la Aliénore d'Aquitaine, bunica sa maternă“288 și cum chipul era o imagine a
Aliénore d'Aquitaine,
sufletului pentru oamenii din Evul Mediu, nu este de mirare că Blanche era un model de
pietate, curtoazie, elocință, spirit de justiție. Succinta caracterizare a lui Villon arată unul
dintre domeniile ei de excelență, muzica, dar calitățile ei erau multiple, de exemplu era
poliglotă, vorbind limbile spaniolă, franceză, engleză și latină.
Blanche a rămas celebră nu doar pentru frumusețea ei, pentru personalitatea ei
uimitoare, sau pentru că este mama unuia dintre cei mai mari regi ai Franței, Louis IX, cel
canonizat încă din timpul vieții ca „Saint Louis“; asemenea înaintașelor sale, și Blanche de
Castille a asigurat regența în numele soțului și a fiului ei și a fost nevoită să își folosească
condiția de femeie admirată, ca să își asigure sprijin politic și militar împotriva adversarilor ei,
după ce soțul ei, Louis VIII a murit în anul 1226, până în anul 1235, când fiul ei a devenit
major și a preluat puterea. Această perioadă a fost critică pentru istoria Franței, deoarece
286
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/22688/Balada_doamnelor_din_alte_vremuri.
287
«Blanche [...] fut élevée pour régner. Le droit public des Espagnes n'avait point admis la loi salique. [...] ...
puisqu'elles pouvaient être appellées un jour à la gouverner.» Blanche Vauviliers, Histoire de Blanche de
Castille, reine des Français, deux fois régente. Paris: Paulin, Libraire-Éditeur, 1841, p. 5.
288
Ibidem, p. 7.

mai mulți dintre nobilii puternici au complotat pentru a îi uzurpa dreptul la tron al viitorului
rege Louis IX, care avea la moartea tatălui său doar nouă ani; Blanche a dejucat o tentativă
de răpire fiului său, a reușit să organizeze ceremonia de încoronare și l-a fermecat pe unul
dintre cei mai puternici dintre adversarii fiului ei, pe contele-trubadur Thibaut de
Champagne, despre care „s-a spus, nu fără o sămânță de adevăr, că pasiunea sa pentru ea i-
poezii“289.
a inspirat de atunci câteva dintre cele mai grațioase poezii“
Bărbații, nemulțumiți că sunt conduși de o femeie străină și de un copil, au acuzat-o pe
stăpâna lor că al doisprezecelea copil, căruia i-a dat naștere după moartea soțului ei, la 38 de
ani, ar fi fost conceput cu Thibaut de Champagne 290, sau cu nunțiul papal Romain
Bonaventure291, cardinal de Saint Ange, trimis de papa Honorius pentru a rezolva problema
ereziei catare (despre care voi avea multe de scris).
Nu ne apare oare cu claritate că aceste mari femei ale istoriei au fost total dedicate
familiei lor și îndatoririlor de suzerane și că tribunalele dragostei au fost „o tentativă
adorabilă de a îi substitui dreptului celui mai puternic dreptul celui mai iubitor?“ 292
Iată cum apare o curte a dragostei ideală, în romanul Yvain sau cavalerul cu Leul, Leul, la
banchetul unde sunt onorați cavalerii regelui Arthur: „veniseră acolo domnițe aproape-o
sută, de neam ales, toate frumoase și nobile la înfățișare. Cavalerii se așezau lângă ele, le
vorbeau și le priveau, ori le îmbrățișau și le sărutau. Cât despre messire Yvain, el era fericit
de șederea regelui. Iar doamna sa îi onora pe fiecare în parte și pe toți împreună, încât unor
guri nebune li se păru că Amorul era cauza acestei nobile ospitalități. Sunt însă și proști care
confundă dragostea cu cortezia; atunci când o doamnă frumoasă îl îmbrățișează și îl
primește cu bucurie, cel fără minte se îmbată cu vorbe frumoase“. 293
Problemele apar atunci când cavalerii regelui Arthur se pregătesc de plecare și messire
Gauvain îl întreabă pe messire Yvain: „ești oare dintre cei cărora femeia le scade valoarea?
Fecioara Maria să-l dea de rușine pe cel care se însoară pentru a deveni mai rău!“ 294
Traducând în limbaj curtenesc, Gauvain îl avertizează pe prietenul său, după ce
dovedise că este preux (viteaz), că riscă să se transforme în récréant (laș care refuză lupta),
dacă se va lăsa moleșit de dragostea conjugală și nu va mai participa la întrecerile
cavalerești, devenind un senior respectat de toți, dar fără valoare din perspectiva
cavalerească, asemenea regelui Arthur suzeranul lui Lancelot, a lui Marc, suzeranul lui
Tristan, sau al altor seniori a căror glorie depindea de vitejia cavalerilor care plecau în
aventură de la curtea lor nobiliară.
Romanele lui Chrétien ni se par foarte apropiate de spiritul modern, iar explicația stă în
faptul că el este inventatorul romanului modern, „încât și astăzi romanul mai înseamnă
289
«l'on a dit, non sans apparence de raison, que sa passion pour elle lui inspira dès lors quelqu'unes de ses
plus gracieuses poésies» Élie Berger, Histoire de Blanche de Castille, reine de France. Paris: Thorin & Fils,
Éditeurs, 1895, p. 83.
290
Thibaut IV de Champagne, supranumit «le Chansonnier» (cântărețul), născut la Troyes, era văr cu Blanche de
Castille și chiar au fost foarte apropiați, după ce i-a fost dat în grijă de către nașul său, Philippe Auguste, regele
Franței și socrul ei. El a fost inițiatorul ligii marilor vasali, care se opuneau încoronării lui Louis IX.
291
„Il fut un des principaux ressorts des affaires de l'État sous le reste du Règne de Louis; après la mort de ce
peince il fut assez heureux pour mériter l'estime particulière de la Reyne Blanche et pour avoior bonne part en
ses conseils, aussi bien qu'en la gloire des illustres actions de sa Régence et de sa vie.» Charles de Combault
Auteuil, Blanche infante de Castille, mère de St. Louis, reyne et régente de France. Paris: Antoine de Sommaville,
1644, p. 64.
292
«... tentative adorable de substituer au droit du plus fort le droit du plus aimant?» Antony Méray, La vie au
temps des Cours d'Amour, p. 108.
293
294
Idem.

aventură și iubire. Cortezia, adică o inimă nobilă, și încununarea ei, iubirea perfectă, sunt
cauza disponibilității cavalerului Yvain pentru înfăptuirea acțiunilor generoase.“ 295
Spre deosebire de cavalerii Mesei Rotunde, Yvain nu caută „vana glorie la care îl atrage
prietenul său, Gauvain, probe sportive despre care Chrétien de Troyes crede că nici nu
merită să se vorbească“ 296 ci o altă aventură, cea a iubirii, cu accente mistice deoarece
iubirea este și calea prin care, în religie, sufletul își face drum către Divinitate.
Marele scriitor din Champagne a urmat logica firească a acțiunii și nu a considerat că
Yvain ar încălca una dintre legile dragostei dacă ar iubi-o pe soția sa, dimpotrivă, după cum
este cât se poate de firesc, Laudine este doamna sufletului său și ea îi va deschide
perspectiva asupra desăvârșirii spirituale prin iubire.
Gauvain, reprezentantul ideal al lumii artificiale a cavalerilor Mesei Rotunde, îl
avertizează pe Yvain: „Desigur, vei pierde dragostea sa dacă îți va scădea valoarea; o femeie
își retrage iute iubirea, și pe bună dreptate, dacă nu-l mai prețuiește pe cel care din senin
devine-un rău, mai ales când el este stăpânul unui regat.“ 297
Pare a avea dreptate Gauvain, după cum și doamnele care susțineau că dragostea nu
poate să existe între soț și soție, aveau dreptate din punctul lor de vedere, al celor pentru
care nu dragostea fusese motivul căsătoriei; totuși, ce îl sfătuiește pe Yvain: „Nu-i vremea
acum să visezi, ci trebuie să alergi la turniruri, să participi la întreceri pe câmpul de onoare,
oricât de mare ar fi prețul plătit pentru aceasta“ 298, înseamnă doar o rupere de realitate și o
cucerire a unei false glorii.
Yvain se lasă convins să plece de acasă, Laudine îi acordă un răgaz de un an și îi dă cu
împrumut un talisman foarte prețios, un inel, spunându-i: „Îți voi dezvălui rostul lui și al
pietrei sale: nicicând nu va fi captiv sau rănit îndrăgostitul adevărat și leal. [...] Grație lui,
îndrăgostitul va deveni mai tare ca fierul; el îți va fi scut și zale.“299
După mai mult de un an, o domniță vine la curtea regelui Arthur și îi cere lui Yvain
inelul; sentimentul de vinovăție îl afectează atât de profund pe cavaler, încât „judecata și
cuvântul îl părăsiseră“, iar atunci când pleacă de la curtea regelui Arthur, nimeni nu îl
oprește. „Își dădeau seama că lui Yvain nu-i mai păsa nici de vorba, nici de lumea lor“ 300.
Lipsit de iubire, Yvain se retrage în pădure și își pierde toate atributele umane; fostul
cavaler, celebru în întreaga lume arthuriană, ajunsese să umble dezbrăcat, să vâneze
animale și să le mănânce crude. Un pustnic îl ajută să facă un prim pas către umanizare,
gătindu-i animalele vânate, iar o domniță îl găsește dormind fără haine, îl recunoaște după o
cicatrice și îl vindecă de nebunie folosind o alifie magică dată de stăpâna sa.
Redobândirea gloriei o realizează tot prin faptele de arme, de această dată nu ca
întrecere sportivă, ci, după modelul eroilor civilizatori, în lupte în care ajunge să își merite
numele de cavaler, ca apărător al celor slabi.
În prima luptă, o ajută pe salvatoarea sa, când „veni în cetate contele Alier cu cavaleri
și cu alți oameni înarmați, să pună foc și să prade; [...] Bunul și viteazul Yvain îi supunea pe
dușmani asemenea șoimului care vânează lișițe“301.
Impresionați de faptele de vitejie, privitorii „spuneau că doamna căreia el îi dăruise
295
Mihai Stănescu, Dimensiunea simbolică a romanului medieval, postfață la Chrétien de Troyes, Yvain sau
Cavalerul cu Leul, p. 93.
296
Idem.
297
298
Idem.
299
Yvain sau Cavalerul cu Leul, p. 36, 37.
300
Ibidem, p. 39.
301
Ibidem, p. 43.

iubirea se născuse într-un ceas bun“și „toți ar fi dorit ca acest cavaler, datorită vitejiei lui, să
se însoțească cu doamna lor, iar pământul să fie în puterea sa“ 302.
Yvain începe căutarea (queste) unor aventuri semnificative pentru trezirea sa
spirituală, prima fiind salvarea unui leu aflat în luptă cu un șarpe veninos, care „arunca flăcări
pe gură, într-atâta era de mișel“ 303. După uciderea șarpelui, cavalerul se pregătește să
înfrunte în luptă și „animalul sincer, ce era și cu nobilă înfățișare“, dar leul, departe de a îl
ataca, „dând semne că i se încredințează cavalerului, îi întinse labele din față împreunate,
plecându-și coama până la pământ. Apoi îngenunche cu fața scăldată în lacrimi de umilință“,
jurându-i astfel credință seniorului său, ca un vasal supus și urmându-l ca un câine de
vânătoare.
Ar putea să pară un anacronism apariția unui leu în pădurile Europei, știut fiind că leii
dispăruseră de pe continentul nostru din timpul stăpânirii romane, însă, dacă se vorbea în
Evul Mediu de balauri, adică de relicve din timpul erei dinozaurilor, este de așteptat ca, în
pădurile de nepătruns, să mai fi existat măcar amintirea existenței leilor.
Leul era un animal foarte prețuit în simbolistica feudalismului, dovadă stând
numeroasele steme pe care apare ca simbol al puterii senioriale. 304
Yvain își continuă drumul prin pădure, leul vânează pentru el o căprioară, pe care
viteazul nostru, acum întreg la minte, o jupoaie, face focul și o gătește ca om civilizat ce se
afla. „Mâncă însă fără nicio poftă, căci nu avea nici pâine, nici vin ori sare, nici față de masă,
nici cuțit și nici celelalte“, în timp ce leul s-a comportat ca un animal complet domesticit: „În
timpul cinei, leul se întinse la picioarele lui și, fără să se clintească, îl privi până ce Yvain
mâncă din bucata tăiată“, apoi mănâncă ce a mai rămas din căprioară și a stat de veghe
întreaga noapte pentru a își păzi stăpânul și calul lui.
În cele din urmă, cavalerul cu leul o întâlnește pe Lunette într-o capelă, unde fecioara
își aștepta pedeapsa, pentru că fusese acuzată de seneșalul cel mișel de trădarea stăpânei,
atunci când îl ajutase pe Yvain, seneșalul fiind nemulțumit că el avea mai puțină trecere pe
lângă Laudine decât servitoarea ei.
Înspăimântată de acuzații, Lunette s-a apărat propunând ca nevinovăția ei să fie
dovedită de campionului său305, care îi va dovedi dreptatea într-o luptă împotriva a trei
cavaleri, deoarece se gândea că îi cunoaște pe Yvain și pe Gauvain, cu care nu ar fi îndrăznit
să lupte cavalerii fără valoare de la curtea stăpânei sale.
Fecioara primise un răgaz de patruzeci de zile pentru a își căuta apărătorul; pe Gauvain
nu îl găsise, pentru că regina Guenièvre fusese răpită,
răpită, iar Gauvain plecase și el, alături de
Lancelot, în cautarea ei, Chrétien făcând astfel legătura dintre acest roman și Cavalerul cu
căruța.
căruța.
Yvain îi promite fecioarei că va veni a două zi, când se hotărâse arderea ei pe rug,
302
303
Ibidem, p. 45.
304
„Asocierea dintre Yvain și leu nu este mai puțin simbolică. În Bestiariile medievale, de pildă în cel al lui
Philippe de Thaon, scriitor contemporan cu Chrétien de Troyes, leul este regele lumii, simbol al puterii și al
justiției; de aceea era leul reprezentat pe tronul regilor Franței, dar și pe jilțurile episcopilor medievali.“ Mihai
Stănescu, Dimensiunea simbolică a romanului medieval, postfață la Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu
Leul, p. 95.
305
„În Evul Mediu, când nu existau dovezi suficiente pentru stabilirea vinovăției cuiva, se proceda la un «duel
justițiar»: dacă într-un asemenea duel condamnatul era învins, era socotit vinovat. Până în secolul al XIII-lea
condamnații puteau fi reprezentați în duel de așa-numiții champions, care funcționau pe lângă tribunale numai
în acest scop; apoi campionii au rămas să-i înlocuiască în duel numai pe cei infirmi, bolnavi sau prea bătrâni
pentru a putea lupta.“ Notă de subsol în Jan Potocki, Manuscrisul găsit la Saragoza. București: Nemira, 2013, p.
148.

pentru a îi dovedi prin luptă nevinovăția, dar o avertizează să nu spună nimănui care îi este
numele cavalerului ce va participa la duelul justițiar. Fecioara se dovedește, încă o dată a fi
de o politețe desăvârșită și îl roagă pe apărătorul său să nu se întoarcă din cale pentru ea: „e
mai bine ca măcar domnia voastră să rămână în viață decât să murim amândoi.“ 306, după
care spune ce se va dovedi o prevestire: „Messire, să vă ajute Dumnezeu să găsiți găzduire
aleasă pentru această noapte, și să vă ferească, așa cum doresc eu, de tot ce v-ar putea
pricinui necazuri.“307 Ajuns la un castel, Yvain află că uriașul Harpin de la Montagne i-o ceruse
de soție seniorului pe fiica lui, bineînțeles „cea mai frumoasă dintre toate fecioarele lumii“ 308,
apoi îi devastase pământurile, îi omorâse doi dintre cei șase fii pe care îi avea, pe ceilalți
patru îi făcuse prizonieri, iar a doua zi stabilise să vină pentru a cere să îi fie dată fata, pe care
nici nu o mai dorea pentru el, „urmând ca ea să se însoțească cu o mie de slujitori de-ai lui,
toți păduchioși și goi“309 (echivalentul leproșilor ce ar fi trebuit să fie pedeapsa pentru
Isolda), după cum va rosti uriașul a doua zi.
Yvain este uimit că seniorul nu a cerut ajutor la curtea regelui Arthur, iar acesta îi
răspunde că l-ar fi chemat în ajutor pe Gauvain „pentru că soția mea este sora lui bună, însă
un cavaler de pe alte pământuri, după ce s-a dus la curte, a răpit-o pe regină“ 310.
Yvain acceptă și această provocare: „Dragul și blândul meu senior, aș vrea bucuros să
înfrunt aventura, cu condiția ca uriașul și fiii voștri să se prezinte mâine la ora hotărâtă și să
nu întârzie prea mult; pentru că tot mâine, la amiază mi-am dat cuvântul să fiu neapărat în
altă parte.“311
La lupta epică participă și leul, uriașul acoperit cu o blană de urs este omorât de Yvain,
care se pregătește să plece, nu înainte de a le cere castelanului, fiului și fiicei lui să-l ia pe
piticul care îl însoțea pe uriaș „și să se ducă la seniorul Gauvain, atunci când vor afla ca s-a
întors, să-i povestească și lui întreaga aventură. Căci o faptă bună nu valorează nimic dacă nu
este știută în lume.“312 Chiar dacă nu vrea ca faima să îi rămână anonimă, Yvain nu vrea să își
asocieze numele cu această nouă personalitate a lui și le cere tuturor să fie numit în
povestirea faptelor de vitejie Cavalerul cu leul313.
Yvain ajunge chiar în momentul în care rugul urma să fie aprins. El oftează văzând-o pe
Laudine, soția sa multiubită pe care „o privi totuși cu aprinsă bucurie“, apoi se apropie de
Lunette și îi spune: „Domnița mea! Unde sunt cei care vă acuză și vă condamnă? Pe loc, de
cumva vor refuza, le va fi acordată bătălia“ 314 și îi cere seneșalului să își retragă acuzațiile:
„Te sfătuiesc dar, să dai pe loc strigare precum că domnița e nevinovată și că ai ponegrit-o
pe nedrept. Ea mi-a spus, și o cred, m-a-ncredințat jurându-se pe sufletul ei, că nu a trădat-o
nicicând pe doamna sa cu gândul, cu vorba ori cu fapta. Cred ce mi-a spus și o voi apăra cu
toată puterea brațului meu, pentru că dreptatea îmi stă într-ajutor, Dumnezeu este de
partea celui drept, iar Domnul și dreptatea una sunt; și atunci când ei mi se alătură, mai buni
prieteni am decât tine, și ajutor mai de nădejde.“315
Yvain îi face un semn leului să stea liniștit, luptă împotriva celor trei și este pe punctul
306
307
Idem.
308
Ibidem, p. 51.
309
Ibidem, p. 54.
310
Ibidem, p. 52.
311
312
Ibidem, p. 54.
313
„Puteți doar atât să-i mărturisiți că numele meu este Cavalerul cu Leul și vă rog să-i spuneți din partea mea
că mă cunoaște bine, precum și eu pe el, deși nu-și dă seama cine sunt.“ Ibidem, p. 56.
314
Ibidem, p. 57.
315
Ibidem, p. 58.

să fie copleșit de loviturile lor, moment în care leul intră în luptă lăsându-l pe seneșal fără o
mână, dar este și el rănit; eroul nostru este însuflețit de dorința de a îl răzbuna, cei doi frați
ai seneșalului se recunosc învinși atunci când sunt atacați cu însuflețire de Yvain, iar
„Dușmanii ei fură arși pe rugul pe care îl pregătiseră, căci aceasta este rațiunea dreptății: cel
care judecă pe nedrept pe altcineva trebuie să îndure aceeași moarte pe care a vrut să i-o
dea celui nevinovat“316, o secvență dură cerută de spiritul de justiție și în literatura sau în
cinematografia modernă, pentru că și în etica literară modernă, cel rău trebuie să fie anihilat.
Laudine îl invită pe cavalerul, pe care nu îl recunoscuse ca fiind soțul ei, să rămână la
castel până când rănile lui și ale leului se vor vindeca, iar Yvain îi spune în replică: „Prințesă,
nu pot rămâne în aceste locuri, atâta vreme cât doamna mea nu mă va ierta de supărarea și
mânia ei. Atunci doar vor lua sfârșit chinurile mele.“ 317
Aproape fiecare cuvânt își are simbolistica lui în aceste romane pline de mistere, dar
sunt unele secvențe cu un farmec aparte, în primul rând dialogurile, mai ales cele ale lui
Yvain cu Laudine. Fără a îl recunoaște, soția lui îi spune: „- Nu dă dovadă de prea multă
cortezie doamna care vă sfâșie inima. Ea n-ar trebui să-i interzică primirea unui cavaler de
valoarea voastră, doar dacă nu cumva ați comis o greșeală foarte gravă. - Doamnă, zise el,
oricâtă durere mă apasă, iubesc tot ceea ce ei îi place. “ 318, replică pe care noi ascultătorii sau
cititorii o recunoaștem319, nu și Laudine.
Yvain îi spune și doamnei sale că numele sub care dorește să fie cunoscut este
Cavalerul cu leul și pleacă mai departe, după ce își ia rămas bun de la iubita pe care o
dezamăgise, spunând doar pentru sine: „Doamnă, nu știi că deții cheia fericirii mele!“ 320
Sub noul nume, Cavalerul cu leul, titulatură care sugerează dobândirea statutului de
erou popular, în contradicție cu statutul lui de cavaler aflat în căutarea gloriei vane a
bătăliilor simulate de turniruri, Yvain ajunge să fie cunoscut în întreg ținutul ca apărător al
celor năpăstuiți. În cele din urmă, el va ajunge din nou la curtea regelui Arthur pentru a fi
campionul unei fete, care, după moartea tatălui ei, își cerea drepturile de a îl moșteni,
drepturile de succesiune fiindu-i uzurpate de sora mai mare, aceasta obținând de la Gauvain,
întors din căutarea reginei Guenièvre, susținerea cauzei sale. O prietenă a fetei nedreptățite
îl găsește pe Cavalerul cu Leul, îi explică situația și îi cere să dea un răspuns la întrebarea:
„Veți îndrăzni să vă prezentați ori vă veți odihni aici?“, prilej pentru cavalerul nostru în curs
de desăvârșire să rostească o replică memorabilă: „Nicidecum, gloria nu se poate pune la
păstrare. De aceea nu mă voi odihni, ci te voi urma bucuros, dulce prietenă, până unde ți-e
voia“321.
Până să ajungă la curtea regelui Arthur, „Yvain nu pregetă să meargă spre o altă faptă
de vitejie“322; spre seară, însoțit de fecioară, a ajuns la castelul Cumplitei Aventuri, unde a
fost întâmpinat cu ostilitate, iar paznicul porții i-a urat: „Fii rău venit la noi!“, pentru că în
acest castel se găseau doi fii de diavol, care îi provocau la luptă pe toți oaspeții, iar
comportamentul agresiv al locuitorilor castelului era o modalitate de a îi îndepărta pe străini
de un mare pericol. În castel, Cavalerul cu Leul vede un grup de fecioare obligate să țeasă
316
Ibidem, p. 59.
317
Idem.
318
Ibidem, p. 60.
319
Să ne aducem aminte ce i-a răspuns Yvain viitoarei sale soții, după ce a îngenunchiat în fața ei și și-a pus
destinul în mâinile ei, iar Laudine l-a întrebat ce ar face dacă îl va ucide. Yvain a răspuns atunci: „Vă voi mulțumi
cu orice veți voi să faceți cu ființa mea. Căci nimic nu mi-ar putea displace din partea voastră.“ Yvain sau
320
Idem.
321
Ibidem, p. 66.
322
Ibidem, p. 74.

mătase și brocarturi cu fir de aur, atât de crunt exploatate încât erau slabe și cu veșmintele
rupte323. Ele fuseseră trimise ca tribut de regele Insulei Fericirii, învins de cei doi diavoli și
obligat să trimită în fiecare an, câte treizeci de fecioare, cât timp vor trăi cei doi demoni.
A doua zi, Cavalerul cu Leul s-a bătut cu cei doi frați diabolici, pe care i-a învins cu
ajutorul leului, care s-a eliberat singur din cușca în care cei doi nelegiuiți îl obligaseră pe
Yvain să îl închidă. Observăm că secvențele sunt repetitive în romanele lui Chrétien,
deoarece Yvain ajunge să refuze căsătoria cu fiica stăpânilor castelului, deși această fată
nubilă, de cel mult șaisprezece ani, „era atât de frumoasă și de nobilă, încât până și zeul
Iubirii, dacă ar fi văzut-o, s-ar fi străduit să intre în serviciul ei; ba chiar ar fi făcut în așa fel ca
fata să nu-l iubească decât pe el. Ar fi devenit om care s-o slujească, ar fi renunțat la zeitate
și ar fi trimis el însuși în trupul său săgeata a cărei rană nu se vindecă niciodată. 324“
Părinții fetei se simt jigniți și insistă ca Yvain să accepte să se căsătorească cu fata lor 325,
iar cavalerul refuză foarte politicos: „Seniore, nu cunoașteți piedicile care-mi stau în cale și
nici nu îndrăznesc să le dezvălui. Să știți însă că oricine ar primi bucuros, dacă i-ar sta în
putință să o accepte pe fiica domniei voastre; nimeni n-ar șovăi să-și încredințeze inima și
cugetul unei fecioare atât de nobile și frumoase.“
Aceste scuze nu sunt suficiente, seniorul îl amenință pe cavaler că îl va închide în
castel, iar Yvain, pentru a fi lăsat să plece, ajunge să jure, tot atât de sincer precum o făceau
Tristan și Isolda: „Mă leg pe cuvânt, jurând cu mâna mea dreaptă, că, așa cum mă vedeți
acum, mă voi întoarce și, de-mi va fi cu putință, mă voi căsători cu fiica dumneavoastră și vă
voi îndeplini voia“, la fel cum a făcut și Lancelot atunci când fecioara i-a oferit găzduire cu
condiția de a face dragoste cu ea și el a fost nevoit să accepte, după ce ea l-a amenințat că îl
va lăsa fără adăpost.
În ziua în care Yvain trebuia să se lupte pentru dreptul la moștenire al surorii mai mici,
el apare la curtea regelui Arthur, astfel echipat încât nimeni nu l-a recunoscut, dar și Gauvain
și-a luat un alt echipament decât cel obișnuit, așa că nu a fost recunoscut de către prietenul
său. Cei doi s-au luptat până când s-a înserat, fără ca vreunul să obțină un avantaj asupra
celuilalt, apoi Yvain i-a vorbit adversarului său, s-au recunoscut, s-au îmbrățișat și fiecare a
afirmat că a fost învins de către celălalt. Regele Arthur a fost chemat să dea decizia și a
obligat-o pe sora cea rea să îi cedeze surorii mai mici partea ei de moștenire. Atunci când
apare și leul, toți cei de față înțeleg că Yvain era Cavaler cu Leul, devenit celebru după ce
oamenii ajutați de el povestiseră despre faptele lui de vitejie.
De-abia acum este pregătit Cavalerul cu Leul de marea aventură a vieții sale; după ce i
se vindecă rănile de pe corp, „Yvain, care-și încredințase pentru totdeauna inima sa lui Amor,
înțelese clar că nu va putea să trăiască, ci că va muri din dragoste, dacă doamna sa nu se va
îndura de el“326 și alege modalitatea directă de a o aborda pe Laudine, ducându-se la fântâna
din pădurea Brocéliande, unde cel care turna apă pe o lespede de smarald provoca o furtună
atât de puternică, încât devasta cetatea; astfel îl provocase el la luptă pe Esclados le Roux și
pentru a răspunde la această provocare îl alesese Laudine de soț. Furtuna stârnită de Yvain îi
323
Lamentările fecioarei par a fi o tentativă a lui Chrétien de a denunța exploatarea femeilor: „Toată viața vom
țese haine de mătase, dar nu vom fi, din cauza aceasta, mai bine îmbrăcate. Mereu vom fi goale și mizere,
chinuite de frig și de foame. [...] Cu lucrul mâinilor abia câștigăm fiecare patru dinari dintr-o livră ca să ne
ducem traiul de pe azi pe mâine. [...] Ne luptăm cu sărăcia, în timp ce se îmbogățește din mizeria noastră cel
pentru care muncim.“ Ibidem, p. 68.
324
Ibidem, p. 69.
325
„Luați-o pe fiica mea, atât de frumoasă, de nobilă și de înțeleaptă, împreună cu tot avutul meu. Nu veți avea
niciodată posibilitatea de a încheia o căsătorie atât de bogată dacă o refuzați pe aceasta.“ Ibidem, p. 73.
326

înspăimântă pe locuitorii cetății și îi dau șiretei Lunette prilejul să o pună pe stăpâna să jure
că îl va ajuta pe Cavalerul cu Leul pentru a reintra în grațiile doamnei lui, deoarece este
singurul atât de puternic încât să le apere ținuturile. Lunette pregătește astfel reconcilierea
între Yvain și Laudine: „Atâta timp, însă, cât doamna sa îi poartă ură și război, nu se află om
pe lume pe care să-l slujească până ce acesta nu i-ar făgădui că va stinge ura iubitei sale. Din
această pricină Cavalerul cu Leul se stinge de durere.“ 327
Fără să știe ce înseamnă jurământul său, Laudine jură astfel în fața relicvelor sfinte: „Îi
voi aduce înapoi iubirea și iertarea doamnei sale, dacă aceasta îmi va sta în puteri.“ 328
Ne-am aștepta ca iertarea acordată lui Yvain să producă un final spectaculos, cel puțin
cu un dialog spumos al îndrăgostiților, dacă nu cumva am cădea în reverie și am visa cu ochii
deschiși că vom găsi un imn închinat dragostei conjugale.
Abrupt și puțin dezamăgitor, romanul se termină ca un basm: „Messire Yvain își găsi, în
sfârșit, liniștea. [...] Iată-l ajuns la un liman ferice, iubit de doamna sa, tot așa cum el o iubea
pe ea. Uitate erau necazurile, căci nu-și mai amintea acum de ele, în preaplinul bucuriei pe
care o avea de la dulcea sa prietenă.“ 329
Nu avem nici măcar un dialog sclipitor între Laudine și Yvain, ci doar o nouă stratagemă
a abilei servitoare Lunette (cea atât de asemănătoare cu Brangien, servitoarea Isoldei), care
îi dezvăluie stăpânei sale adevărata identitate a Cavalerului cu Leul 330, obține jurământul de
iertare de la stăpâna sa, încă supărată pe Yvain pentru că uitase de dragostea lor 331.
După ce este iertat, Yvain exclamă entuziasmat: „Vă mulțumesc din inimă, doamna
mea iubită! Martor mi-e Sfântul Duh, că Dumnezeu nu m-a făcut niciodată atât de fericit în
această lume muritoare“332.
Ar trebui să fim dezamăgiți? Cu siguranță, atâta vreme cât uităm că este un text scris în
secolul al XII-lea, iar „distanța în timp, dar mai ales diferența de mentalitate fac ca până și
operele cele mai renumite să fie astăzi inaccesibile. 333“ Noi am fost educați să considerăm că
apărarea teritoriului „sfânt“ al patriei este sacrificiul suprem care definește un erou; pentru
cavalerii epocii cruciadelor, valoarea războinică supremă era cucerirea de noi teritorii, sfinte
sau nu, lupta pentru apărarea propriului teritoriu fiind lipsită de eroism, pentru că
îndrăzneala cuiva de a ataca un alt teritoriu pornea de la slăbiciunea suzeranului, acesta
nefiind absolut deloc un motiv de mândrie.
Ar trebui - mai degrabă - să îl prețuim pe Chrétien, pentru că a fost supusul uneia
dintre cele mai importante judecătoare supreme a unei curți a dragostei și a avut curajul să
își folosească geniul literar pentru a își afirma propriile valori, printre altele, după cum am
observat mai sus, cel puțin cea care contrazice decizia celebră a contesei Marie de
Champagne: „Afirmăm,
„Afirmăm, bazându-ne pe textul stabilit de legile iubirii, că dragostea nu își
poate întinde stăpânirea asupra soților, așa cum o face asupra amanților“ 334.
Mai mult decât atât, opera scriitorului din Champagne este atât de apreciată, deoarece
„romanul nu este o simplă ilustrare narativă a corteziei, nici a celei occitane, nici a celei
septentrionale, a truverilor. Chrétien de Troyes împrumută corteziei numai acele date care
327
Ibidem, p. 84.
328
Idem.
329
Ibidem, p. 86.
330
„Vă voi dezvălui întregul adevăr: nu ați avut și nu veți avea vreodată senior mai bun ca acest cavaler.
Dumnezeu vrea să intre între voi să fie pace și bună iubire.“ Yvain sau Cavalerul cu Leul, p. 85, 86.
331
„Dacă nu mi-ar fi teamă că jurământul strâmb este un lucru prea josnic, nu i-aș acorda pacea niciodată.“
Ibidem, p. 86
332
Idem.
333
Ibidem, p. 87.
334
Antony Méray, La vie au temps des Cours d'Amour, p. 189.

servesc intenției sale, aceea de a scrie istoria unei reînnoiri: căci acesta este Yvain sau
Cavalerul cu Leul - o viziune asupra destinului omenesc, transcrisă în registrul mirean al
corteziei.335“
Chrétien a avut ocazia de a continua critica adusă artificialității lumii cavalerești
grupate în jurul Mesei Rotunde în romanul Perceval ou le Conte du Graal, Graal, scris la ordinul
noului său stăpân, contele Philippe I er de Flandre (sau Philippe d'Alsace). Ca și Cavalerul din
Căruță și acest ultim roman al lui Chrétien este neterminat, însă deschiderea lui către
cavaleria spirituală a generat un număr impresionant de continuări (Continuations
(Continuations),), în care
sunt evidente interesele doctrinare.
La curtea din Flandra, Chrétien nu a mai fost obligat să compună opere literare pentru
ilustrarea legilor iubirii, a jocurilor de societate folosite cu abilitate de doamnele rămase să
stăpânească teritoriile soților lor (în timp ce aceștia erau plecați în cruciadă, în pelerinaj, în
expediții de jaf sau de pedepsire a celor nesupuși).
Unul dintre sensurile ascunse ale literaturii curtenești era cel de a îi civiliza pe cavalerii
rămași acasă, prin impunerea unui cod al manierelor elegante cavalerești.
Cavalerii cruciați, întorși din lupte pe viață și pe moarte purtate în Țara Sfântă, nu se
regăseau în imaginea cavalerului, așa cum era ea impusă de curțile dragostei, după cum nici
cântecele de gestă nu mai erau actuale pentru ei; până la urmă, Carol cel Mare a reușit doar
să oprească înaintarea arabilor înspre Franța și Italia, pe când cruciații au recucerit
Ierusalimul, Orașul Sfânt, și au înființat în Asia Mică și în Țara Sfântă așa-numitele „State
cruciate“ (Comitatul de Edessa, Principatul de Antiohia, Comitatul de Tripoli, Regatul
Ierusalimului).
Pentru a treia oară, după cuceririle lui Alexandru cel Mare și ale republicii, apoi ale
imperiului roman, europenii au reușit să cucerească teritorii din Asia, afirmându-și puterea
militară, rafinată în luptele neîncetate din zonele stăpânite de populațiile germanice.
Cavalerul este luptător în oastea Domnului, astfel încât figura efeminată a cavaleriei de
paradă din romanele curtenești îi stârnește indignarea sfântului Bernard de Clairvaux, cel
care le-a dat regula monastică cavalerilor templieri (protectorii ai creștinilor aflați în pelerinaj
spre Mormântul Sfânt și ai Statelor cruciate) și predicator al cruciadei a doua (cea la care au
participat Louis VII și Aliénor d'Aquitaine).
„Paginile dedicate satirizării frumosului cavaler laic - și implicit condamnării
usturătoare a culturii în curs de afirmare la curțile vremii - sunt extrem de dure: cu mâinile
sale delicate acoperite cu mănuși de fier, cu părul frumos și parfumat ascuns sub coiful bine
lucrat, în cămașa de zale de fier lungă până la călcâie, care acum începea să fie acoperită
(după un obicei deprins probabil din Orient) de mantii luxoase din mătase colorată sau
brodată, cu scutul său mare în formă de migdală, frumos pictat, cavalerul lumesc galopează
pe pajiștile în floare spre damnațiunea eternă.“ 336
Așadar, după ce Marie de Champagne s-a retras la mănăstire, Chrétien de Troyes,
ajuns la curtea contelui Philippe Ier de Flandre (cel care va pleca în cruciada a treia și va muri
în anul 1191 la Saint-Jean-d'Acre, oraș din Palestina), a primit ordinul de a scrie un roman al
cărui protagonist să fie un cavaler în căutarea unei aventuri compatibile cu etica cavalerului
cruciat, cel aflat în slujba lui Hristos.
Scriitorul ne avertizează și în această scriere, ca și în Cavalerul Lancelot,
Lancelot, că nu el a ales
subiectul romanului: „Chrétien [...] din porunca contelui, se străduiește să pună în rime cea
335
Mihai Stănescu, Dimensiunea simbolică a romanului medieval, postfață la Chrétien de Troyes, Yvain sau
336
Jacques le Goff, Omul medieval, p. 83.

mai frumoasă poveste scrisă vreodată la vreo curte regală. Este «Le Conte du Graal», a cărui
carte contele i-a împrumutat-o.“337
Nu există astăzi dovezi că ar fi existat cartea, despre existența căreia scrie și Wolfram
von Eschenbach, autorul celebrei continuări numită Parsifal,
Parsifal, făcută celebră în secolul al XVIII-
lea de către Richard Wagner, cu opera omonimă.
Ar fi multe de spus despre acest roman al lui Chrétien și despre continuările lui, dar mă
voi limita la obiectul de studiu al eseului meu menționând unele semnificații ale apariției
femeilor în acest capitol, pentru a reveni la semnificațiile mistice în capitolul următor.
Acțiunea romanului maestrului din Troyes se desfășoară pe coordonatele inițierii unui
cavaler, a faptelor lui de arme și a atingerii scopurilor înalte ale cavaleriei.
Mama lui Perceval, «La Veuve Dame» („Văduva“), își pierduse soțul și pe cei doi băieți
mai mari, uciși în lupte cavalerești, și s-a retras în «Gaste Forêt» („Pădurea Pustie“), unde și-a
educat fiul cel mic în credința față de Dumnezeu, prezentându-i cavaleria drept o ocupație
diabolică.
Când tânărul aude trei cavaleri trecând prin pădurea în care vâna el, la început este
speriat de zgomotul pe care îl fac și crede că sunt diavoli 338, dar când vede „cămășile de zale
sclipitoare, coifurile lustruite, strălucitoare și lăncile și scuturile și aurul și azurul și
argintul“339 se manifestă latura paternă a personalității sale, asfel încât tânărul galez îl
întreabă pe unul dintre cavaleri: „Sunteți Dumnezeu?“ și decide să se ducă la curtea regelui
Arthur, pentru a deveni și el cavaler.
La Veuve Dame nu își poate opri fiul să își urmeze destinul, îi dă sfaturi de
comportament curtenesc și moare de durere atunci când îl urmează la momentul plecării de
acasă; „băiatul întoarce capul și o vede pe mama lui căzută ca și moartă la piciorul podului.
Dă bice și pleacă în galop, prin vasta pădure întunecată“, păcat ce îl va împiedica să afle
secretul Graalului.
Tânărul necunoscător al codului curtenesc interpretează cum se pricepe sfatul mamei
lui de a le onora pe domnițe și o sărută cu forța pe una dintre cele întâlnite în calea lui,
provocându-i suferință, deoarece cavalerul domniței îi interzice să își schimbe
îmbrăcămintea și o obligă să meargă pe jos până când el îl va găsi pe „țăranul galez, urât și
nebun“ și îi va tăia capul.
Eroul nostru nu este însă ușor de învins; chiar înainte de a ajunge la curtea regelui
„care face cavaleri“ îi iese în față «Le Chevalier Vermeil» („Cavalerul Roșu“), pe care îl ucide
în luptă. Un paj îl ajută să se îmbrace cu armura, dar eroul nostru nu renunță la hainele lui,
spunând: „Blestemat să fie cel care își va schimba hainele sale cele bune pentru hainele
altuia.“340
Tânărul, care încă nu își cunoaște numele (după cum am afirmat mai devreme, acesta
putând fi purtat doar atunci când numele îi va caracteriza statutul social) își va schimba
hainele date de mama sa doar după ce vavaseurul Gornemant de Gohort l-a învățat să
mânuiască armele și l-a inițiat în „ordinul cel mai înalt pe care Domnul l-a creat pe pământ
[...] Ordinul Cavaleriei care nu suferă nicio josnicie“341.
Nu doar hainele va trebui să și le schimbe proaspătul cavaler, ci și principiile etice:
337
Chrétien de Troyes, Perceval ou le Roman du Graal (suivi d'un choix de continuations). Paris: Gallimard, 1974,
p. 34.
338
„Adevărat spune mama, stăpâna mea, care mă pune în gardă că diavolii sunt cele mai urâte ființe de pe fața
pământului și mă învață să-mi fac semnul crucii.“ Ibidem, p. 35.
339
Chrétien de Troyes, Perceval ou le Roman du Graal, p. 35.
340
Ibidem, p. 50.
341
Ibidem, p. 64.

„Dacă va trebui să lupți, să nu uiți că, dacă adversarul îți va cere îndurare, trebuie să i-o
acorzi și să nu îl ucizi. Nu vorbi cu ușurință. Cel care vorbește mult este luat drept nebun. Cel
care vorbește, păcătuiește, spune înțeleptul“342.
Maestrul său în ale cavaleriei îl avertizează pe tânăr, obișnuit să facă referire la
sfaturile mamei sale: „nu mai spune că ai învățat aceste lucruri de la mama ta [...] Se va zice
că este semn de nebunie“343.
Cavalerul va reuși să își dobândească renumele și statutul de senior după ce va ridica
asediul asupra castelului stăpânit de Blanchefleur (Floare Albă), care „îi vorbește cu atâta
dulceață în glas, sărutându-și prietenul, la fiecare cuvânt, cu câte un sărut atât de afectuos și
plăcut, încât îi pune cheia dragostei în încuietoarea inimii“344.
După ce cunoaște dragostea, cavalerul își aduce aminte de mama sa și pleacă înspre
aventura căreia îi era destinat; el nu mai găsește în drum o fecioară care să îi ofere găzduire,
ci se întâlnește cu Regele Pescar, în castelul căruia vede trecând cortegiul Graalului, un valet
cu o lance strălucitoare din al cărei vârf se prelingea o picătură roșie, alți doi valeți cu
sfeșnice în mâini, „o domnișoară foarte frumoasă și zveltă și somptuos îmbrăcată, care
mergea în urma valeților, ținea în mâinile sale un graal“ 345, urmată de o alta, care încheia
cortegiul ținând un taler de argint. Aducându-și aminte de sfaturile maestrului său, cavalerul
chinuit de curiozitate nu întreabă cui îi este dus graalul, iar a doua zi castelul este părăsit; pe
drum, o fecioară îi spune că a greșit atunci când nu a întrebat cui îi este dus graalul și îl
întreabă cum se numește, iar cavalerul, care nu își cunoștea numele până atunci, dintr-o
dată l-a aflat și i-a spus că se numește Perceval le Gaulois.
Gaulois.
Acest roman cuprinde o secvență lirică neașteptat de romantică pentru ce am fi crezut
noi că înseamna lipsa de sensibilitate a războinicilor din secolul al XII-lea: o gâscă rănită de
un șoim sângerează pe zăpadă, iar „Perceval vede la picioarele lui zăpada pe care au curs
picăturile de sânge și se sprijină în lance pentru a contempla această priveliște. Culoarea vie i
se pare că seamănă cu cea pe care o are chipul iubitei lui. Uită de tot, atât de profund este
cufundat în gânduri, căci așa își amintea el că vedea pe chipul iubitei lui, roșul obrajilor pe
albul pielii, ca cele trei picături de sânge pe albul zăpezii.“ 346
Graalul nu pare a avea absolut nicio legătură cu dragostea curtenească sau cu regele
Arthur și cu cavalerii Mesei Rotunde. Odată ajuns la curtea regelui Arthur, o fecioară urâtă,
călare pe un catâr galben îi va adresa lui Perceval cuvinte grele: „Ah, Perceval... hulit să fie
acela care te salută și îți urează de bine! Nu ai fost în stare să prinzi norocul când a trecut pe
lângă tine! Ai intrat în castelul Regelui Pescar și ai văzut lancea care sângerează. O fi fost
greu pentru tine să deschizi gura, să scoți un sunet, dar nu, nu ai putut să întrebi ce-i cu
picătura de sânge care curge din vârful lăncii.
Ai văzut Graalul, dar nu ai întrebat cărui om de vază i se servește masa din el... Era
timpul și locul să vorbești. Ai rămas mut. Ai avut tot timpul. Tăcerea ta a fost o nefericire
pentru noi. Ar fi trebuit să pui întrebarea: Regele Pescar, cel a cărui viață este tristă s-ar fi
vindecat de rana lui; s-ar bucura în pace de domeniul său din care nu va mai stăpâni o palmă
de loc.
Știi ce se va întâmpla? Femeile își vor pierde soții, pământurile vor fi devastate, iar
fecioarele fără ocrotire nu vor putea fi altfel decât orfane. Toate aceste rele vor veni de la
342
Idem.
343
Idem.
344
Ibidem, p. 87.
345
Ibidem, p. 92.
346
Chrétien de Troyes, Perceval ou le Roman du Graal, p. 111.

tine.“347
Distincția clară între cavalerii Mesei Rotunde și Perceval se face atunci când fecioara le
propune tuturor aventuri pe placul lor: „Ați auzit vreodată vorbindu-se de Ch âteaux
Orgueilleux?
Orgueilleux? O să merg acolo în seara asta. Sunt acolo cavaleri dintre cei mai aleși, cinci sute
și mai bine. Și să știți că niciunul nu se predă fără luptă... Dar pentru cel care vrea să fie cel
mai valoros decât toți ceilalți, știu un loc pe pământ unde poate să-și realizeze visul. Este o
colină într-un loc care domină Montesclaire. În acest castel este asediată o domniță. Acela
care, ridicând asediul, o va elibera pe domniță, va găsi în această faptă onoarea cea mai de
seamă. Mai mult încă, celui căruia Dumnezeu îi va da victoria va putea fără teamă să se
încingă cu sabia care are băieri ciudate.“348
Această din urmă queste îl atrage pe Gauvain, cavalerul reprezentativ al lumii
miracolelor de la curtea regelui Arthur, „dar Perceval vorbește altfel. Atâta timp cât va
trebui, nu se va culca două nopți în același pat... N-o să se dea înapoi de la niciun efort până
când nu va afla cine este omul care se hrănește din graal, ce este cu lancea aceea care
sângerează și să știe, de asemeni, pentru ce sângerează.“
Noi vom urma calea lui Perceval, pentru a depăși viziunea fantezistă a cavalerilor Mesei
Rotunde, al căror reprezentant este Gauvain „o «chevalerie de letreüre», o cavalerie literară,
în care lupta este metafora unei șarje retorice (și vice-versa), [având drept miză] scrierea
unei povești frumoase“349 în timp ce Perceval este purtătorul tendinței superioare a
cavaleriei spirituale de a depăși limitele idealurilor arthuriene.
Începând cu literatura secolului al XII-lea, în literatură se manifestă tendința de
accedere la o semnificație superioară. În acest sens, aș putea spune că dragostea
curtenească reprezintă doar o mică erezie, iar, mai departe, mă voi ocupa de un alt subiect,
pe care l-aș putea numi „marea erezie a reabilitării Evei“.
347
Ibidem, p. 120, 121.
348
Ibidem, p. 121, 122.
349
Denis Hollier, De la Littérature Française. Paris: Bordas, 1993, p. 60, 61.

Alexandru Nicolae Reabilitarea Evei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Nicolae Reabilitarea Evei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REABILITAREA EVEI

Incredibila poveste a transformării femeii în secolul al XII-lea,

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 1

Dacă nu veghează inima s-asculte, cuvântul se perindă pe la ureche

La ivirea lui, inima trebuie să-l primească și să-l închidă în sine.

Chrétien de Troyes, Yvain sau Cavalerul cu Leul.

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 2

Cercetare înseamnă să citești două cărți,

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 3

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 4

„Eu voi da seama de ale méle câte scriu [...]

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 5

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 6

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 7

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 8

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 9

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 10

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 11

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 12

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 13

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 14

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 15

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 16

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 17

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 18

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 19

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 20

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 21

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 22

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 23

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 24

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 25

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 26

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 27

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 28

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 29

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 30

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 31

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 32

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 33

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 34

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 35

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 36

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 37

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 38

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 39

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 40

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 41

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 42

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 43

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 44

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 45

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 46

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 47

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 48

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 49

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 50

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 51

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 52

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 53

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 54

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 55

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 56

REABILITAREA EVEI, Alexandru Nicolae Pagina 58