Introducere

Eseurile cuprinse în această carte reprezintă o sinteză

a concepției mele despre diverse aspecte şi probleme de viață.
Ca autor, sunt la început de drum, aceasta fiind prima mea
carte publicată, dar ca scriitor amator, ca om ce îşi aşterne pe
hârtie gândurile şi impresiile am o practică de peste douăzeci
de ani. La vârsta de 12 ani o mătuşă mi‐a recomandat să citesc
„Romanul adolescentului miop”. Cartea o aveam în biblioteca
părinților ( aceştia fiind nişte muncitori culți, aveau câteva
sute de cărți la vremea aceea ), până atunci nu o luasem în
seamă, dar cu acea ocazie apetitul meu pentru lecturile din
afara programei şcolare a crescut. Fiind o fire introvertită,
manifestând un temperament preponderent flegmatic , timpul
alocat acestor lecturi era foarte mare şi de aici au început şi
primele tentative de a aşterne pe hârtie diverse impresii pe
marginea celor citite. Având‐ul ca model pe Eliade am început
să aprofundez studiul religiei şi filosofiei, trecând prin
„Caracterele” lui La Bruyere, Panciatantra, Mahabharata şi tot
ce am putut găsi în bogata bibliotecă a părinților mei. Tot în
acea perioadă am primit în dar prima mea carte despre
filosofia Yoga, „Yoga pentru toți” de Desmond Dune’, era o
copie scrisă la maşină şi copertată, fiind înainte de 1989 astfel
de cărți se găseau mai rar şi era mai bine, penuria de
informație din ziua de azi fiind invers proporțională cu
5
calitatea ei. În primăvara anului 1989 am început să citesc din
scrierile sf. Maxim Mărturisitorul în filocalia dată cu împrumut
de către preotul din satul bunicilor mei dinspre tată. Tot acest
preot de țară, căruia îi sunt foarte recunoscător şi azi, mi‐a
împrumutat prima ediție a cărții „Inteligența materiei” de dr.
Dumitru Constantin Dulcan. Prin lecturile de care am avut
parte încă de la începuturile mele de cititor profesionist pot
spune că am fost un rasfățat al sorții, deoarece mi‐a scos în
cale cărți de cea mai bună calitate şi asta încă dinainte de
1989.

Timpul primelor mele lecturi filosofice şi încercări

literare a trecut, la fel şi eu prin viață; nu am ajuns un literat şi
nici filosof, destinul a vrut altfel. Astăzi, din creuzetul
memoriei unui om trecut prin încercările şi misterele vieții
toarnă în tipar, nu un intelectual, ci un muncitor, puțin mai
cult decât predecesorii. Am încercat bine’nțeles să‐mi
depăşesc condiția dar, se vede treaba că păcăleala din
decembrie 1989 se ține lanț şi încă nu‐mi pot ridica diploma
de licență de la instituția de învățământ superior, care a avut
curajul să ofere o şansă la cultură, muncitorului român aflat în
băjenie pe alte meleaguri slugărind prin străini pentru a
supraviețui. Să fie oare aceasta plata pentru păcatul de mă fi
bucurat în rând cu prostimea de moartea unui om în ziua de
crăciun...?!

Am meditat adesea la sentimentul meu de atunci şi

mi‐am propus să nu mai cedez impulsului pueril de a crede tot
ce aud şi văd la televizor sau pe stradă. În decursul anilor am
6
căutat să‐mi îmbunătățesc modul de analiză a realității şi în
acest demers, am avut ca mentori oameni de seamă ai culturii
şi spiritualității precum Dumitru Constantin Dulcan, Mircea
Eliade, Ianoş Hegheduş, Nichifor Crainic, Andrei Scrima, Adrian
Păunescu, Mihai Golu, Umberto Eco, Erich von Daniken, Văsii
George, Abraham Maslow, Alfred Adler, Fritjof Capra. Nu este
greu să cauți, cel mai greu este să ştii ceea ce cauți, prin aceşti
oameni am aflat ceea ce trebuie căutat şi astfel, drumul meu
spre cunoaştere a devenit mai lesnicios. De‐a lungul acestui
drum am avut momente când am regretat diversele mele
atitudini ostile față de ceea ce încă nu pătrunsesem bine şi de
aceea mi‐am impus să nu mai adopt astfel de poziții şi să
manifest un mod mai flexibil în găsirea soluțiilor. De mare
ajutor pentru trecerea în fapt a acestui deziderat mi‐a fost şi
experiența de viață a maestrului Ueshiba Morihei pe care
încerc să mi‐o însuşesc temeinic.

Soluționarea unei probleme nu se poate face prin

violență şi istoria a consemnat asta, mai ales pentru cine se
declară de bună credință. Repercusiunile, remuşcările nu vor
întârzia să apară, pentru că, ceea ce semănăm aceea vom şi
culege. Fiind un cititor consecvent al scriitorului Pavel Coruț
încă de la „Quinta Spartă”, am fost neplăcut surprins în ultimii
ani când am constatat că, uşor dar sigur stilul său capătă
nuanțe extremiste, excelând prin cartea „Mântuirea de după
cumplita rătăcire”, pe care, cu mare greutate am putut să o
parcurg. Încă de la primele pagini citite mi‐am propus să fac o
recenzie acestei cărți pentru a amenda moral, modul grosolan

7
şi abject în care, unul din scriitorii mei preferați a catadicsit să‐
mi jicnească calitatea de cititor. Pe parcursul lecturii acelei
cărți mi‐au venit în minte versurile lui Felix Dahn: „Să scrii o
carte e uşor: îți trebuie doar un toc, cerneală şi hârtie care
pare a fi răbdătoare la orice.” Dacă hârtia se dovedeşte într‐
adevăr răbdătoare la orice, nu acelaşi lucru se întâmplă cu
cititorii, care încă mai caută în carte un vehicul al gândirii şi nu
un produs de consum curent. Am scris capitolul „Greşelile
scriitorului Pavel Coruț” şi dintr‐un simț al datoriei, față de un
autor de la care am avut ce învăța. Consider că, pentru ce am
învățat din unele cărți ale dânsului, acesta merită să aibă parte
de o critică onestă, cu toate că, prin ,cartea „Mântuirea de
după cumplita rătăcire” fostul „lup de mare” se manifestă ca şi
cum ar suferi de o afecțiune a rasei canine.

Dedic această carte marelui poet şi om de cultură

Adrian Păunescu, care s‐a stins dintre noi prea repede,
lăsându‐ne mai singuri cu un geniu. L‐am cunoscut pe marele
poet încă din anul 1987 când eram în vizită la mănăstirea
Cozia. Dânsul venise pentru a medita şi a scrie fiind un
apropiat al mănăstirii; acolo îşi mai găsea uneori refugiul şi
liniştea necesară actului creator. Nu mă jenez să afirm că l‐am
admirat şi stimat, iar pentru un timp am activat împreună sub
soarele lui Robert Owen. Cu regret am constatat că, pe când
încă se mai afla printre noi numele său apărea, în unele cărți
mari, doar ca majuscule. Fiecare e liber să acționeze conform
conştiinței şi memoriei sale, de aceea doresc să aduc un
omagiu omului care şi‐a păstrat verticalitatea şi nu a devenit

8
un cameleon politic. Serviciile aduse de acesta culturii şi
spiritualității româneşti le va consemna viitorimea, eu îi dedic
o poezie scrisă acum câțiva ani când eram departe de țară, la
fel cum am fost şi la moartea sa.

17 – I ‐ 2011

9
28‐III‐2003

FIU DE STEA

Sunt fiu al Epocii de Aur

Crescut în idealul unui real progres

Privit cu spaimă şi cu ură

De cei ce nu‐şi doreau decât repaus…

Sunt fiu al Epocii Mărețe,

De împliniri de idealuri,

Când sorții ne’mbrăcau în lauri,

Lumină venită din înalte plaiuri

Puteai să ai un rost şi să afirmi

Veridice dovezi de omenie,

Nu vanitate şi ipocrizie,

Nu răutate şi prostie
10
Putea să te încânte un tril de ciocarlie,

Aveai răgaz să descifrezi o poezie,

Puteai să crezi în devenire,

Din ce n‐ai fost, puteai ajunge mâine…

Sunt fiul unei Stele’Apuse

În umbra unui nor păgân!

Lumina’i încă se mai vede,

În ochii sinceri de copil…

Ce’au reflectat în azuriul lor,

Lumina blândă din întunericul de noapte

Ce se socoate azi că a fost pată,

De cei ce n‐au avut nici crez nici soartă.

Şi ne‐au întors din nou în epoca de piatră,

Cioplind din inimi împietrite, fațete colțuroase,

A unei deveniri sărace… tot mai sărace …!!!

11
Idei în dezvoltare

„...un adevăr ştiințific nou nu triumfă convingându‐şi

oponenții şi determinându‐i să vadă lumina, ci mai degrabă
fiindcă oponenții mor în cele din urmă şi apare o nouă
generație, familiarizată cu el”

Max Planck

12
10‐XII‐2007

Sancta simplicitas...

Există la ora actuală o mulțime de asociații, mişcări,

grupuri şi grupări, mai mult sau mai puțin secrete, unele mai
ezoterice decât altele, dar cu siguranță, toate oculte de
adevăr. Fiecare dintre ele „oferă” panaceul mântuirii şi al vieții
veşnice îmbelşugate de senzații hedoniste.

De‐a lungul timpului mulți smintiți, exaltați, frustrați,

sau complexați au căutat să iasă în evidență prin lucruri ieşite
din comun în fața mulțimilor de oameni inculți şi ignoranți.
Folosind semne şi simboluri din alte vremuri pe care nu le
trăise‐ră şi pe care nu le‐au înțeles, aceste asociații mai mult
sau mai puțin spirituale au devenit nişte schimonosiri de şcoli
„inițiatice”.

Definiția de „şcoală ocultă” poate ascunde în spatele

ei şi ceva diabolic. Dacă s‐ar ocupa de revelarea luminii
spirituale, atunci de ce să țina lumina ascunsă? Spune Fiul Lui
Dumnezeu : „ Nimeni, aprinzând o făclie, nu o pune în loc
ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să
vadă lumina” ( Luca 11/ 33 ). Aceia care zic că au lumina dar o
țin ascunsă ( ocultată ) cu siguranță că nu dețin decât false

13
închipuiri. Acesta este marele lor secret pe care‐l păzesc cu
străşnicie.

Despre erorile şi ororile unor închipuiri insalubre

vorbeşte într‐un mod magistral profesorul de semiotica, dr.
Umberto Eco, în romanul „Pendulul lui Foucault”.

Cheia comprehensibilității întregului roman se află în

motto‐ul de început al cărții : „ Numai pentru voi, fii ai
doctrinei şi ai învățăturii, am scris această opera. Cercetați
atent cartea, concentrați‐vă asupra acelei intenții pe care am
presărat‐o şi am strecurat‐o în mai multe locuri.”

„Pendulul lui Foucault” , după părerea mea nu este

un simplu roman ci un manual de filosofie. În aparenta formă
a unui roman despre aventuri spirituale şi transculturale, se
ascunde un manual de înțelepciune foarte laborios şi genial
alcătuit. Prin „Pendulul lui Foucault” Umberto Eco face o
psihanaliză a căutărilor mistice, de fapt, a căutătorului de
„mistere”.

Rezultatul acestui act terapeutic asupra cititorului‐

pacient, se regăseşte în diagnosticul pus de un personaj cu
valoare de arhetip, Lia, care „ vorbea cu înțelepciunea cuiva
care ştie unde se naşte viața” : „povestea ta nu‐mi palce, [... ]
Planul vostru nu‐i poetic. E grotesc. Planul vostru e plin de
secrete, pentru că e plin de contradicții. [ ... ] Nu‐mi place, e
un joc urât”.

14
 Planul „diabolicilor”, acelora care caută cu tot
dinadinsul organigrame conspirative sau secrete, nu este alt
ceva decât rodul unei isterii al acelora care se consideră cu
mult mai presus decât semenii lor şi vor să accentueze acest
lucru printr‐un limbaj aprioric, în contradicție cu legile firii,
grație cărora subzistă ca indivizi ai unei specii biologice.

Împăunarea cu fel de fel de grade şi distincții aduce

mai mult cu accesoriile şefilor de trib din jungla sălbatică care
împrumută din penajul şi gesturile animalelor care, caut să‐si
impresioneze potențialii parteneri în perioada de rut, sau
adversarii în timpul luptei pentru teritoriu. Toate simbolurile
nu sunt decât nişte semne variabile ale unor societăți
necircumscrise spațiului fizic şi cultural în care au evoluat.

În ziua de azi, a secolului XXI, a mai prolifera

elucubrații mistice şi superstiții din evul mediu, ține de sfera
patologicului. Un om sănătos la „memeacă” ( cap ), nu poate
concepe că acum câteva sute de ani ‐când teologii încă se mai
îndoiau dacă femeia deținea suflet, şi credeau că fulgerele
sunt generate de forțe supranaturale‐, câțiva oameni dețineau
mari adevăruri care ar face să pălească toată ştiința academică
de azi. Se uită faptul ca progresul tehnologic de azi se bazează
în mare parte pe teoriile dezvoltate de‐a lungul timpului de
către oamenii de ştiință ai vremii. Momentul prezent este
rodul unor acumulări de, date ştiințifice din toate timpurile şi
din toate culturile. Ştiința laică a depăşit îngustimea ignoranței
prelaților din toate timpurile care au întârziat evoluția
umanității cu sute de ani.
15
 Rămâne în antologie cazul împăratului german
Frederic I I de Hohenstaufen, rege al Siciliei , care întreținea o
corespondență pe teme de matematică cu sultanul Egiptului,
al‐Kamil, şi care a refuzat îndemnurile papilor Inocențiu al III ‐
lea şi Grigore al IX – lea, de a începe o cruciadă împotriva
acestuia. Urmare al acestui refuz regele Frederic a fost exclus
din sânul bisericii pentru vederile sale pacifiste care l‐au făcut
cu mult mai creştin decât suveranii pontifi insetați de sânge.
Câțiva ani mai târziu Giordano Brunno este ars pe rug din
cauza refuzului de a împărtaşii aceleaşi viziuni ignorante cu
„reprezentanții” lumii spirituale.

Iată de ce, a cauta adevăruri revelatoare şi complete,

în sânul acelor vremuri stăpânite de ignoranță şi superstiții
tenebroase nu este un lucru tocmai firesc şi nu duce la nici un
progres în universul spiritual al omenirii. Trebuie să fim actuali
şi să respectam cum se cuvine efortul oamenilor de ştiință
care s‐au luptat cu demonstrarea faptului concret şi de‐a
lungul timpului au depăşit limitările de „viteză intelectuală”
impuse de cei care se ascund în spatele mantiilor întunecate
care le acoperă sufletul mic şi deformat de obscurantism.

Ca o concluzie în legătură cu fanfaronada societăților

„inițiatice” şi „oculte” voi adăuga un citat din Umberto Eco
( op. cit.) : „ Manifestele [...] nu erau nici limpezi, nici clare,
erau nişte bolboroseli şi promiteau un secret. De aceea mulți
au încercat să le facă să devină adevarate, şi fiecare a găsit
în ele ce voia.[...] Planul vostru e plin de secrete , pentru că e
plin de contradicții. De aceea ai putea găsi mii de inşi
16
neliniştiți, dispuşi să se recunoască în ele.[...] Voi v‐ați
prefăcut. E vai şi‐amar să te prefaci, te cred toți. Lumea nu l‐
a crezut pe Semmelweis, care le spunea medicilor să se spele
pe maâni înainte de a atinge femeile care năşteau. Spunea
lucruri prea simple. Oamenii îl cred pe cel care vinde loțiunea
care face părul să crească.Ei simt din instinct că ăla combină
adevaruri care nu merg unul cu altul, că nu‐i logic şi nici de
bună credință. Dar li s‐a spus ca Dumnezeu e complex şi
insondabil, şi deci incoerența e lucrul pe care îl simt mai
asemănător cu natura lui Dumnezeu. Neverosimilul e lucrul
cel mai asemănător miracolului”.

În, încheiere încerc să formulez o sugestie care, din

modestie, nu țin neaparat sa fie privită ca şi soluție universal
valabilă : pentru a descoperii „secretele” lumii înconjuratoare
frecventează cursurile câtorva universități şi academii, iați
licența la ele şi dă‐ți doctoratul. Astfel vei deveni un profund
cunoscător şi inițiat în „tainele” universului cosmic şi uman.
Numai cunoscând cauzele descompunerii şi compunerii
iodopsinei şi rodopsinei vom putea să ne dăm seama de ce
lumea e aşa cum e şi nu altfel şi totodata v‐om conştientiza şi
limitele pe care le avem de, depăşit în cunoaşterea noastră.

Câtă vreme va exista ignoranță atâta vreme vor fi şi

secrete.

17
9‐XI‐2007

Schimbarea de paradigmă în
cultura religioasă

‐manifest pentru mileniul trei‐

Acest eseu constituie o extensie explicativă la o

mărturie scrisă a domnului arhitect George Văsii, în legătură
cu un mesaj transmis de către cel pe care noi îl numim „Iisus”.
Mesajul a fost transmis prin intermediul unui „receptor
uman”capabil de a percepe vizual şi auditiv în „lumea de
dincolo”de spectrul electromagnetic de 380‐780 my .Acest
receptor uman a fost Vasilica Gurău Barbu.

Mesajul pe care vreau să‐l comentez se află scris în

cartea: „Din Tainele Universului Spiritual”(ed. Solteris).
Cartea, expune o suită de comunicari sintetizate foarte
laborios de către domnul Arhitect George Văsii şi expune o
învățătură „față către față” nu „prin oglindă şi ghicitură”.
Mesajele Izvorului De Lumină ( Iisus ), sunt foarte profunde ;ca
un duş rece menit să ne trezească din mahmureala
18
închipuirilor noastre despre viață şi evoluție spirituală.
Concluzia ce se desprinde din aceste mesaje este că trebuie să
ne schimbăm modul nătâng şi retrograd de a‐i privi pe semenii
noştri mai mari şi mai evoluați, care se află într‐un spațiu pe
care noi nu îl putem încă percepe din cauza ignoranței şi lenei.

Schimbarea de paradigmă ar trebui să înceapă de la

limbaj. Trebuie sa ne dezpovărăm de limbajul arhaic ce
îmbracă multe din formele noastre de cunoaştere. Izvorul De
Lumină cere asta : „Religiile au fost sursele celor mai triste
denaturări ale adevărului şi de aceea aş vrea ca acest coşmar
al pamântului să înceteze cât mai repede.” ( Din tainele
universului spiritual, pag. 90 )

Prin această schimbare nu trebuie sa ne fie teamă că

vom încalca vre‐o lege divina ce sa aplicat pâna acum în sânul
comunitații religioase. Legile bisericilor sunt legile oamenilor
umbriți de patimi şi incultură care au tupeul de a vorbi,
chipurile, in numele Divinitatii,: „ O spun clar, ca să ştie toți
,nu am vrut ca învățatura mea sa se transforme în religie![ ...
] N‐am cerut să mi se ridice temple şi biserici pentru că am
ştiut că o dată cu acestea se vor ridica preoții care, plini de
orgoliu şi minciuni,vor pretinde că aduc har în numele meu.
Minciuni!” ( T. U. S. , pag. 78 )

Ceea ce ni se pare astăzi că, cunoaştem despre lumile

superioare şi despre trimişii acestora, sunt rodul enculturației
şi socializării în cadrul unor culturi tradiționale. Suntem
moştenitorii unor erori de percepție bazate pe teama de

19
necunoscut şi servilism în fața celor mai tupeişti sau potenți
financiar. Indiciul pentru a ieşi din acest impas tot Izvorul De
Lumină ni‐l dă : „Dumnezeu nu are nevoie de credincioşi, ci de
oameni armonioşi; iar armonia nu se poate realiza decât
printr‐o profundă cunoaştere a legilor tuturor fenomenelor
care se petrec în lumea înconjuratoare.” Deci, : „Veniți la
ordinea şi disciplina fundamentală a legilor. Singurele care
conduc spre armonie, frumos, sublim.” Pentru că : „Iată eu nu
vă mai chem la credință ci la cunoaştere şi studiu sistematic”.
( T. U. S., pag. 92 )

În conformitate cu aceste îndemnuri, adresate

oamenilor contemporani cu mileniul trei, de către Izvorul De
Lumină ( Iisus ), voi încerca sa aduc câteva lămuriri necesare
schimbării de optică în cadrul vieții spirituale manifestate sub
forma religiei.

Modul actual de reprezentare a civilizațiilor

superioare ( Divine ), este o moştenire a unei viziuni înguste şi
limitative de a percepe realitatea înconjurătoare şi cea
transcendentă. Amprenta lăsată de vechea religie iudaică
asupra mesajului creştin, a dus la îngustarea câmpului
perceptiv al bisericii oficiale şi la îndepărtarea acesteia de
filosofia perenă ; astfel, modul arogant şi exclusivist de
manifestare a credinței a dus la o cecitate filosofică ce sa
cronicizat.

Azi se văd efectele proastei gestionăria a mesajului

divin, de către instituția religioasă (devenită instrument de

20
stat), prin confuzia şi dezinteresul marii mase a credincioşilor
față de evoluția lor spirituală. Credincioşii sunt lăsați să
orbecăie între laturile limitative ale unui poligon patrulater
lipsiți în mod voluntar sau involuntar de perspectiva
icosagonului ca precursor al cercului. Marea majoritate a
enoriaşilor se mulțumesc cu prezența de formă la slujbele
religioase închipuindu‐şi că ritualul îi va izbăvi de „păcate”. Nu
cunoaşterea ritualului îi mână la slujbă ci credința oarbă şi
teama de ceea ce nu cunosc.

Pentru ca evoluția spirituală să nu mai fie îngrădită de

termeni care provoacă teamă şi frustrare, trebuie descoperit
sensul etimologic al termenilor şi proiecția lor în realitatea
contemporană şi transcendentă. După cum spunea domnul
arhitect George Văsii în T.U.S.: „Ignoranța a plăsmuit un
Dumnezeu absurd, cu atribute stranii, străine unei gândiri
ordonate, disciplinate. De aceea, mai presus de tot şi toate
am găsit ORDINEA şi DISCIPLINA care domneşte în tot şi în
toate şi care poate constitui un punct de pornire realist şi
lucid”. ( op. cit., pag. 66 )

Într‐un mod ordonat şi disciplinat pe care‐l sugerează

domnul arhitect George Văsii trebuie să cercetăm cauzele
erorilor de percepție şi seturile cognitive de formare a
credințelor religioase, pe care le consider azi ca factori
cauzatori al multor stări de nevroză, frustrare şi isterie.

Nu se poate începe studiul sistematic al credințelor

religioase şi a cutumelor subconştientului social decât într‐o

21
maniera umanistă, pornind de la studiul omului ca individ
biologic şi personaj istoric, consumator şi creator de valori
sociale. Cunoscând‐ul în primul rând pe creatorul de credințe,
cu toată evoluția lui biologică şi socială, vom putea înțelege
mai bine geneza credințelor , simbolurilor şi personajelor
religioase.

Studiul ființei umane începe cu biologia, psihologia şi

continuă cu, critica literar‐artistică. Cum acesta este doar un
eseu, mă voi limita la, a puncta câteva erori şi antinomii
legate de limbajul şi simbolismul religios. De studiul omului s‐
au ocupat şi se ocupă oamenii de ştiință care emit propoziții şi
teorii certe, bazate pe faptul demonstrabil şi cărora le sunt
recunoscător pentru curajul de a ieşii din tiparele vremurilor
ignorante pentru a face lumină asupra realității.

În cartea : „Din Tainele Universului Spiritual”

vorbeşte un spirit superior (un seamăn de‐al nostru mai mare
şi care sa ținut serios de treabă ): „Încetați să mai fiți copii! E
timpul să începeți să gândiți ca nişte ființe evoluate ,e timpul
să începeți să gândiți matur. Nu Eu, nu noi am făcut toate
câte sunt ! Totul si toate s‐au născut fiecare din sine,
înscriindu‐se pe linia ascendentă a evoluției. Nu noi am făcut
ORDINEA nici LEGILE care sunt începutul la toate. ORDINEA şi
LEGILE au existat, iar noi ce suntem în vârful piramidei
tuturor existențelor afirmăm cu tărie: Nu suntem noi
creatorii universului şi nici al lumilor ce au venit după noi ;
fiecare lume este rezultatul propriei strădanii de a învinge
inerția şi comoditatea. [...] Menirea oricărei ființe umane
22
este să ajungă un zeu, să ajungă fiecare acolo unde poate
prin munca sa, prin efort, prin luptă.” ( op. cit. , pag. 68 )

Iată deci că nu există o ruptură genetică între „zei” şi

oameni aşa cum se prezintă în mitologie. „În societatea divina
nu există zei, există oameni foarte muncitori sau mai puțin
muncitori. Oameni născuți mai târziu sau mai devreme”.
Numai nişte ființe rătăcite sau diabolice au inventat şi au
promulgat existența limitativă a omului, mărginit doar de
cunoaşterea imediată şi parțială a realității înconjurătoare,
redusă la forma maximă de cunoaştere prin doar şase simțuri.
Adevărul este că omul nu este limitat în cunoaştere prin
natura sa umană ci doar printr‐o eroare de percepție şi de
reprezentare a locului şi rostului său în univers.

Teama față de necunoscut îl face pe om să se retraga

tot mai adânc în „peştera protectoare” în care l‐au zamislit
înaintaşii. Aceia care au fost mai curajoşi, mai neimpresionabili
la prima vedere, au luat o creangă arzândă din copacul aprins
de fulger şi au luminat „peştera” în care ceilalți tremurau de
frica tunetelor.

Descoperirea adevăratului sens cinetic al vieții cere

mult curaj şi este un lucru anevoios, dar nu imposibil.
Schimbarea de paradigmă corespunde unei „naşteri din nou”
cu tot travaliul şi gestația precursoare re‐naşterii, ieşirii la
lumină. Iar în această ecuație noi suntem şi tatăl şi mama şi
copilul. Stadiile dezvoltării noastre intelectuale corespund
acestor trei personaje ale vieții de zi cu zi. Toți acei oameni

23
mari şi curajoşi, care au avut îndrăzneala de a renunța la
ignoranță şi au studiat viața în amănunt, reprezintă
„moaşa”care asistă gestația şi naşterea şi dă nota de
obiectivitate şi certitudine fenomenului naşterii.

Dar să lăsăm abstracțiunile intelectuale şi metaforele

şi să ne întoarcem la lucrul asupra simbolurilor, la
transcenderea lor în plan concret. Propun ejectarea
simbolisticii religioase arhaice printr‐o semiotică adecvată, în
conformitate cu mesajele celor de „dincolo”, transpuse literar
de către domnul arhitect George Văsii.

„Depăşiți formele şi dogmele! Spargeți cojile!

Înlăturați crustele şi mai ales deschideți şi citiți cărțile ştiinței,
spre a devenii şi voi realişti”. Fratele nostru mai mare, Izvorul
de Lumină – Iisus, o spune în Tainele Universului Spiritual, iar
în continuare voi da curs acestui îndemn înțelept : voi sparge
cojile. Voi decripta şi voi actualiza în mileniul trei şi pentru
acest mileniu, termeni din, dicționarul religios al evului mediu.

Dumnezeu. În limba româna, persoana divină

primordială apare sub forma unui nume compus din două
cuvinte : Dumnezeu = Dominus ( domnul, stăpânul ) – deus
( zeu, ființa superioară omului ) ; deci Domnul zeilor. Acest
apelativ este asemeni unei înalte funcții din armată, generalul.
Această comparație nu constituie o greşeală deoarece însaşi
Biblia ne spune că există mai mulți Dumnezei, dar numai unul
este cel adevărat, cel mai mare. Pentru rigoare, se poate
consulta Biblia, sunt aproximativ 270 de versete în care se

24
vorbeşte de mai mulți dumnezei ( Cântarea celor trei tineri
1 / 67 ; 1 Cronici 16 / 25 ; 2 Cronici 2 / 5 ; etc.)

Panteonul creştin, care este preluat în mare parte de

la religia ebraică, ne prezintă astfel prin termenul de
Dumnezeu o persoană cu un cumul de atribute şi funcții
creatoare, care înglobează trei perspective ale absolutului în
manifestare : Iahve, Adonai şi Elohim. Aceşti trei termeni nu
sunt unul şi acelaşi lucru. Elohim este absoluta forță care
animă întregul univers ( cel pe care îl putem percepe şi cel pe
care deocamdata nu îl vedem, deoarece structura organului
nostru vizual este limitată pe o anumita frecvență
electromagnetică ); Adonai este sinele imanent al persoanei
primordiale ce a evoluat conform legilor universale de
manifestare, iar, Iahve este personajul istoric apsolut aflat în
legatură cu evoluția celorlalte ființe din univers mai mici şi mai
înapoiate printre care şi noi pământenii. Şi panteonul Vedic
face această distincție dintre personal şi impersonal prin
termenii: Brahma , Brahman, şi Ishvara. De‐a lungul timpului
termenii şi‐au pierdut din înțelesul inițial al revelației şi astfel
avem de‐a face cu erori în reprezentare.

Oricum aceste „forțe”de manifestare, „persoane şi

personaje”pe care oamenii le‐au numit într‐un chip sau altul,
au o cu totul altă formă şi mod de manifestare decât încearcă
cultura religioasă sa ne învețe azi printr‐un limbaj vehi de mii
de ani de ignoranță.

25
 Îngerii ne sunt prezentați ca fiind, ființe divine
apărute înaintea omului şi colaboratori ai persoanei absolute.
Termenul de „înger” înseamna mesager, trimis. Diferitele
imagini iconografice ni‐i prezintă ca având aripi pentru a
zbura. Da ce sunt păsări? Ce nevoie are o ființă divină, de aripi,
pentru a călători prin aer? S‐au cunoscut şi oameni cu un
anumit regim de viața care au levitat şi nu le‐au crescut aripi
pentru asta.

Aripile, ca şi multe alte atribute şi infățişări le‐au pus

oamenii care nu işi puteau reprezenta o altfel de realitate.

Sfinții sunt acele persoane care după o viață trăită

mai mult sau mai puțin în conformitate cu normele bisericii,
au făcut nişte fapte ieşite din comun considerate ca fiind
atribute ale înălțarii lor la un rang superior de existență. Sunt
considerați mai aproape de Dumnezeu.

Acest apelativ ar trebui extins şi la alți oameni din

afara sinaxarului, care prin viața lor plină de privațiuni şi cu un
dor mare de cunoaştere au adus omenirii un plus de civilizație
mai mare decât vre‐un moş Pandele nevrozat de
„păcatele”altora şi care toată viața a fugit de oameni şi de
umanitate, cautând să‐şi rezolve complexele de inferioritate şi
frustrările prin metode extreme de autoflagelare şi mortificări
de trup şi spirit. Credința a fost greşit înțeleasă mult timp iar
de „dragostea față de aproapele fară de care nimic nu e”sa
cam uitat.

26
 Despre „păcate” consider că ar trebui să‐i ascultăm
pe, psihologi şi psihiatri care s‐au ocupat mai înamănunt de
formele de manifestare ale naturii umane şi datorită lor
societatea nu mai anatemizează şi exorcizeaza bolnavii de
epilepsie. Noroc ca Freud a trecut de barierele limbajului
religios care i‐a adus mari suferințe, şi ne‐a trecut „marea”
ignoranței, despărțind apele subconştientului de cele ale
conştientului, facându‐şi datoria de om de ştiința şi tot odată
de adevărat sfânt.

27
16 – VI ‐ 2008

Etologia familiei

­ între valorile tradiţionale şi deficienţele

funcţionale ale tendinţelor moderne ­

Ontologia perpetuării biologice presupune existența a

doi factori congruenți, care prin schimb de informație genetică
asigură perenitatea speciilor, specifice florei şi faunei. La
mamifere rolul de suport, mediu fertil şi protector de viață
este asigurat de către femelă, care, datorită constituției
fiziologice este unica în măsură de a asigura nevoile vitale ale
noilor născuți.

De la această paradigmă biologică nu face excepție

nici specia umană care în toată istoria ei a fost animată de
către imperiosul instinct de reproducere ce s‐a manifestat prin
formarea de cupluri mai mult sau mai puțin stabile şi aflate
sub influența mediului social în care trăiau. La fel ca la
celelalte mamifere rolul cel mai important în asigurarea vieții a
fost atribuit faptic şi cultural femeii care naşte, hrăneşte şi
educă în primă instanță noii născuți, noile generații de
oameni.

Pornind din vechea istorie a umanității, cu cât

inaintăm spre contemporaneitate se observă o evoluție
valorică a cuplului bărbat ‐ femeie care de la simpli parteneri
sexuali instabili devin parteneri de viață cu roluri şi statuturi
28
bine precizate, determinate de contextul socio‐cultural în care
viețuiesc. În cadrul cuplului marital şi a statutului social,
femeia a pierdut şi a câstigat noi drepturi care au adus‐o într‐o
formă de relativă egalitate cu promotorul societății
patriarhale, bărbatul. Spun relativă egalitate deoarece la nivel
global cutumele societății patriarhale sunt prezente în
proporție de peste 60 %, cu toate că în perpetuarea speciei
rolul bărbatului este aproape subsidiar.

În zilele noastre, societatea modernă de tip european

asigură celor doi parteneri de viață drepturi egale asupra
statutului familial pe care au ales să‐l împărtăşească. De‐a
lungul timpului familia a căpătat nobilul statut de instituție a
vieții, celulă a societații, care asigură apariția şi formarea
noilor membrii ai societăți, copii. Modul cum este perceput
copilul în sânul familiei, a evoluat şi el conform moravurilor
vremii şi al culturilor. Dacă în Europa începutului de secol XX
încă se mai foloseau copii ca sursă ieftină de lucru atât în
industrie cât şi în agricultură iar statutul lor era dictat în mare
măsură de capul familiei; începând cu deceniul al –V‐ lea
,grație evoluției ştiințelor umaniste şi a potenței lor în
societate, s‐au adoptat o serie de măsuri şi legi menite a apăra
dreptul la o dezvoltare sănătoasa a copiilor. Astfel, s‐a
reglementat pe baze umaniste rolul şi statutul copiilor atât în
societate cât şi în familia de proveniență. Observarea ştiințifică
asupra dezvoltării umane atât sub aspect biologic cât şi
psihosocial au pus în lumină criteriile, metodele şi modalitățile
cele mai avantajoase de creştere şi educație a copiilor.

29
Relevanța cercetarilor ştiințifice a dus chiar la impunerea unor
măsuri punitive din partea organelor legislative, asupra
părinților pentru rele tratamente aplicate minorului sau
neglijență în creşterea şi îngrijirea copiilor. Aceste măsuri
merg până la decăderea din drepturile părinteşti şi
încredințarea copiilor unor instituții sociale sau unei alte
familii de adopție. Iată deci că familia este privită cu atenție şi
interes de către societate care o încurajează şi o recunoaşte ca
: „cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor”
(Psihologia Vârstelor)

Aspectul fundamental, intrinsec al constituirii cuplului

şi formării familiei este naşterea şi creşterea copiilor,
asigurarea viitorului societății, al speciei. Fie că agreăm sau nu
ideea, trebuie sa recunoaştem că suntem „programați”
genetic pentru a ne reproduce, deoarece funcția crează
organul. Atracția sexuală imperioasă din timpul adolescenței,
care coincide cu maturarea organelor de reproducere,
receptivitatea față de stimulii erotici ai sexului opus :
feromoni, pubis, tors, mamele, etc. Toate acestea vorbesc de
la sine despre planul naturii care se află înscris în instinctele
noastre şi se developează odată cu înaintarea în vârstă. Fără a
gândi conştient la acest algoritm al vieții, oamenii s‐au lăsat
purtați de instinctele naturii lor care se manifestă sub forma
trebuințelor primare, pe care am început să le conştientizăm
abia recent prin studierea sistematică a psihicului uman. Dacă
la începutul istoriei umanității alegerea partenerului se făcea
dupa criteriul simplei satisfaceri a unei trebuințe fiziologice, cu

30
cât societatea evolua cu atât creştea în complexitate şi
criteriile de alegere, iar la acest proces în timpurile moderne
femeia castigă dreptul de participant activ.

În societatea civilizată actuală, formarea unei

perechi, a unei familii, este interactivă avându‐i ca unici
protagonişti pe cei doi parteneri, care, conform propriilor
reprezentări, convingeri şi aspirații aleg să formeze o familie
de bună voie şi nesiliți de nimeni. Astfel se constituie familia
nucleară sau conjugală care este caracteristică societății
moderne, din care fac parte cei doi parteneri şi copii lor
necăsătoriți. În trecut, în cadrul cuplului marital rolul celor doi
parteneri ere stabilit prin prescripții tradiționale clare şi rigide
care stabileau norme de comportament şi reguli de
conviețuire menite a asigura bunăstarea familiei, conform
obiceiurilor specifice fiecărei culturi.

În societatea contemporană, urbanismul cosmopolit a

făcut ca valorile tradiționale restrictive şi conservatoare, ale
diferitelor culturi să se estompeze şi să lase loc unui mod de
viață axat mai mult pe valorile strict personale şi mai puțin pe
cele sociale. Acest fapt lasă o mai mare larghețe atât în
alegerea partenerului de viață cât şi în deciziile de separare
indiferent de context, care pot, produce de la traume
subliminale în primă instanță la repercursiuni foarte profunde
în viitor.

Rata foarte mare de divorțialitate şi lejeritatea cu

care se produce această separare în fapt a familiilor recent

31
întemeiate a constituit o problemă pentru analiştii sociali şi s‐
au căutat răspunsurile adecvate acestei situații. Astfel
„majoritatea cercetătorilor consideră că principalul motiv al
ratei crescânde a divorțialității ce caracterizează societatea
contemporană este tocmai alegerea partenerului de
căsătorie după un criteriu preponderent, şi anume, cel al
afecțiunii şi al dragostei romantice.” ( Psihologia Vârstelor )

Afecțiunea la prima vedere, după criterii superficiale

este caracteristică adolescenței şi primei tinereți atunci când
individul nu este implicat activ în procesul de asigurare al
propriilor resurse de supraviețuire. Astfel de multe ori cei doi
parteneri păşesc în viața de familie simultan cu patrunderea
activă în viața socială, când se încearcă a se constitui relativa
independentă față de mediul familiilor de proveniență.

De multe ori responsabilitatea noului rol de

autoîntreținere şi de întreținător al familiei depăşeşte puterile
de moment al celui în cauză şi de aici se constituie factorul
incipient al disensiunilor ce pot duce la răcirea relațiilor inițiale
de afecțiune gratificată şi în final la divorț. Se întamplă aşa
deoarece, aşa cum consemnează un dicton al înțelepciunii
empirice : „dragostea trece prin stomac”. A trecut mult timp
de la formularea acestei maxime şi tot atâtea cazuri care au
validat‐o, dar abia în secolul nostru acest proverb popular şi‐a
găsit o explicație fundamentată pe baze ştiințifice, prin teoria
ierarhiei trebuințelor primare formulată de către ilustrul
psiholog Abraham Maslow.

32
 În cadrul acestei teorii bine argumentată ştiințific,
dragostea, ca nevoie de afecțiune, urmează cronologic după
trebuințele primare, fiziologice şi de securitate. Paradigma
„stomacului” se află în cadrul trebuințelor fiziologice şi deci la
baza actului motivațional al persoanei. Dacă în cadrul familiei
de proveniență aceste trebuințe erau asigurate de către
genitori, în cadrul familiei nou constituite revine această
responsabilitate celor doi parteneri de viață care trebuie să‐şi
acorde asistență reciprocă în asigurarea satisfacerii tuturor
trebuințelor implicate în procesul lor existențial. Neîmplinirea
acestui deziderat duce la distorsionarea imaginii idilice a
partenerului de viață, imagine constituită în anii primei
tinereți atunci când experiența vieții independente, lipsită de
gratificările genitorilor , nu era constituită.

Nu este o regulă ca ruptura, divorțul să se producă

între cei doi parteneri în urma acestor disensiuni, dar acest
lucru depinde de gradul acceptării rolului pe care viața în doi îl
impune, de conştientizarea responsabilă a cerințelor ce se cer
în asigurarea trăiniciei cuplului. Cea mai tristă consecință a
separarii conştiente a cuplului o constituie apariția familiei
monoparentale, cu implicații uneori severe şi ireversibile
asupra copiilor. Familia monoparentală este alcătuită dintr‐un
părinte şi copil. Studiile au arătat că indiferent de motivul care
a generat separarea celor doi soți sau parteneri, divorț, deces,
sau neîmplinirea actului marital, creşterea copilului frustrat de
participarea celuilalt părinte lasă urme în atitudinea sa față de
mediul ambiant. De la acte compensatorii de afectivitate ca în

33
cazul fetelor provenind, din familii divorțate şi până la actele
inhibitorii ale fetelor aparținând familiei în care mama apare
ca văduvă ( Heterington, E.M. ,Handbook of Child Psychology,
vol. 1‐4 New York Wiley,1983. apud. Grațiela Sion, Psihologia
vârstelor.), atitudinile copiilor sunt relevante față de mediul
mai mult sau mai puțin restrictiv în care au trăit. Modul cum
percepe copilul lipsa unui părinte spune multe despre
importanța participarii ambilor părinți la viața de familie.

Statisticile arată că de cele mai multe ori familia

monoparentală este alcătuită din mama şi copil sau copii.
Dacă în cazul familiei nucleare, cei doi soți îşi împart
activitățile domestice în doi şi găsesc un sprijin unul în altul în
asigurarea nevoilor copiilor, în cazul familiei cu un singur
părinte toate problemele legate de menaj şi educație cad în
sarcina unui singur părinte ce se poate simți copleşit la un
moment dat de problemele inerente ce apar pe parcursul
vieții. În această situație poate apărea cedarea unor
responsabilități familiale copiilor mai mari, sau împărtăşirea
greutăților cu copilul unic ducând astfel la un salt nefiresc de
statut al copilului. Copilul devine asfel din susținut, susținător
de familie fără să‐şi fi încheiat binemeritata perioadă de
gratificări în fața cerințelor de rol social care urmează în
dezvoltarea sa. Mult discutata tema despre nevoia de
afecțiune a copilului minor din partea adulților, de la începutul
secolului XX, astăzi nu mai produce disensiuni. Din 1928 când
John Watson propunea o atitudine spartană în creşterea şi
educarea copiilor : „Niciodată nu‐i îmbrățişați sau sărutați,

34
nu‐i lăsați să stea în poala voastră niciodată.” (J. Watson,
Psychological Care of Infant and Child ), iar diverse şcoli de
nanologie îndrumau tinerii părinți să impună un regim strict de
hrană şi atenție calculat după orare rigide; lucrurile au mai
evoluat, iar astăzi toate şcolile şi manualele de nanologie
îndeamnă la acordarea neîntârziată de asistență copilului care
manifestă semne de discomfort fiziologic sau afectiv.

Societatea civilizată a evoluat, ştiința de asemenea, şi

odata cu ea şi modul de a privi raportul dintre părinți şi copii,
raportul în general dintre oamenii maturi ai societății şi copii
care sunt, după cum frumos spunea H. Pieron, „candidati la
umanitate”. Astfel devine certitudine faptul că familia, ca prim
factor de socializare a copilului are primul rol în crearea şi
asigurarea „zonei dezvoltării potențiale” a copiilor. Acest
concept, al zonei de dezvoltare potentială, îl datoram
psihologului rus Lev Semionovici Vâgotski care a intuit bine că
„dezvoltarea cognitivă a copilului se realizează dinspre
exterior către interior prin inter nalizare – absorbirea de
cunoştințe din context. [...]Conform psihologului rus, o mare
parte din ceea ce invață copii are loc prin interacțiunile
copilului în mediu , care determină ceea ce copilul inter
nalizează.” (Psihologie Cognitiva, Elena Claudia Rusu, editura
fundației România de Mâine ). Aşa stând lucrurile trebuie spus
că cei care doresc să devină şi cei care sunt deja părinți trebuie
să privească cu responsabilitate creşterea şi educația tinerilor
membrii ai societății care îi au sub tutelă. Exemplul
atitudinilor şi acțiunilor lor este un act educațional formativ

35
pentru persoana copiilor. Tocmai de aceea este imperios
necesar ca înaintea trecerii la un act de despărtire să se ia în
calcul urmările ireversibile pe care aceasta le lasă asupra
percepției copilului, asupra statutului său privat de prezența
unuia din părinți. Divorțul nu trebuie privit cu superficialitate
doar prin prisma intereselor strict personale de moment.

Societatea modernă aduce nu numai libertatea de

opțiune în ceea ce priveşte renunțarea la statutul marital dar
crează şi obligații juridice față de copii minori lăsați în grija
celuilalt părinte. În felul acesta se recunoaşte lipsa de suport
adecvat pe care o poate oferi unui copil familia
monoparentală. Acest tip de familie se constituie ca o excepție
şi nu ca ceva normal în societate, iar pentru femeie constituie
un handicap major în găsirea unui nou partener de viață la
care are tot dreptul. Există situații când divorțul se impune în
mod necesar în cazul în care unul din părinți devine factor
disturbator şi chiar periculos în creşterea şi educarea copiilor.
Astfel, pentru ca atmosfera familială să‐şi recapete echilibrul
afectiv necesar bunei conviețuiri este necesar ca factorul de
stres să fie eliminat din preajma copiilor pentru a nu le afecta
buna dezvoltare psihosocială. Este cazul familiilor în care au
loc frecvent scene de violență verbală sau chiar fizica, între cei
doi soți sau între unul din părinți şi copii, şi al celor în care unul
din părinți îşi îndeamnă şi susține copii la comiterea unor acte
antisociale. În aceste cazuri este de preferat divorțul decât
conviețuirea într‐un climat de nesiguranță sau intimidare
emoțională. În familiile în care apar scene de violență la care

36
sunt martori copii, riscul ca aceştia să sufere traume psihice
ireversibile este foarte mare, de aceea se impune separarea
celor doi soți în primul rând pentru binele copiilor. Nu este un
avantaj pentru copil să crească într‐o familie nucleară violentă,
în care divorțul ar însemna pierderea unei surse de venit. Copii
se dezvoltă nu numai sub aspect biologic ci şi sub aspect
psihologic iar familia trebuie să asigure un suport pozitiv în
acest sens, de aceea conflictele uneori inerente dintre cei doi
soți nu trebuiesc exteriorizate sau să depaşească nivelul
decenței de exprimare verbală. Acest control autoimpus ca
normă de bună conviețuire între soți are rolul de a nu duce la
extrapolări defectuase a comunicării afective şi efective, sau la
conflicte cronice cu repercusini nedorite asupra copiilor.

Modul cum a fost privită instituția familiei de catre

protagoniştii de pe această scenă a vieții a cunoscut diverse
interpretări nuanțate de interese din cele mai diverse. Astfel
pornind de la satisfacerea unor necesități fiziologice sau
împlinirea prescripțiilor sociale, familia s‐a manifestat de‐a
lungul timpului ca un mod de coeziune socială, o pârghie de
accedere la statuturi sociale mai înalte, un mijloc de asigurare
a protecției, un loc de refugiu sau un mijloc de inavuțire.

La fel şi apariția copiilor a cunoscut moduri diferite de

interpretare, de la apariția naturală, la copilul dorit sau nedorit
( o gură în plus de hrănit, o răspundere neasumată ) sau
copilul necesar, cu funcție de moştenitor. Depinde mult de
climatul cultural al societății modul cum sunt priviți copii. Se
întâlnesc societăți în istorie sau în contemporaneitate când
37
copii sunt evaluați după numar, cu cât mai mulți cu atât mai
multă mândrie şi împlinire, în care familiile fără copii sunt
stigmatizate şi se destramă; sau după sex astfel există societăți
care prețuiesc numarul crescut de fete şi altele care pun
accent mai mult pe băieți. Motivele sunt diverse de la motive
economice, fete aducatoare de profit în urma căsătoriei sau
( trist dar adevărat ) în urma prostituției, baieții sunt de obicei
priviți ca sursă de câştig pentru familie, acesta fiind găsit apt
de muncă de la vârste fragede; la motive religioase ,de obicei
baieții având un statut superior în acest sens. Cazurile de
percepție defectuoasă la adresa copiilor nu sunt izolate în
lume iar în unele țări statul a fost nevoit să impună măsuri
restrictive în unele sectoare de activitate socială care ar putea
duce la acte periculoase pentru natalitate.

Astfel, în India legea interzice comunicarea părinților,

a sexului copilului în urma efectuării ecografiei de către medic.
Asta din cauză că în cazul unor aşteptări înşelate se poate
ajunge la hiaturi în viața familială, la repudierea femeii sau la
acte brutale de avort care pun în pericol viața femeii.
Observăm că nu este lipsită de importanță educația rațional
ştiințifică a membrilor societății, deoarece în societățile de tip
tradițional‐religios modul de interpretare a fenomenelor
naturale ale vieții sund grav afectate de percepții defectuoase
care duc la o încălcare flagrantă a drepturilor omului încă din
stadiul embrionar al acestuia. Viața familială se află şi azi într‐o
continuă evoluție mai ales în țările cu civilizatie modernă, care
acordă sprijin şi încurajează într‐o manieră sănătoasă

38
formarea şi dezvoltarea armonioasă a, acestei instituții a
societății. Desigur că tot în societatea modernă se întâlnesc şi
regretabile excepții de la ordinea firească a lucrurilor. Sub
auspiciul Drepturilor Omului s‐a început forțarea unor limite
fireşti ale naturii umane şi unele manifestari deviante de la
programul biologic al speciei umane sunt nepermis de mult
tolerate ca semn al civilizației. Este vorba de apariția în cadrul
societății moderne a familiei homosexuale, care sub raport
juridic civil este pusă în egalitate cu familia nucleară formată
din parteneri heterosexuali. Din perspectivă biologică
parteneriatul homosexual constituie un viciu de procedură cu
urmări din cele mai grave asupra psihicului şi fizicului uman iar
atenția acestor manifestări ar trebui să constituie un subiect
strict al etiologiei.

Aşa cum nu putem alerga dacă avem un picior rupt

sau nu putem trăi dacă inima nu pulsează tot aşa familia nu îşi
justifică existența dacă este formată din parteneri de acelaşi
sex. Cum spuneam mai devreme „funcția crează organul” iar
această axiomă a naturii nu poate fi înlocuită de nici divagație
morală sau juridică, iar a pleda din perspectiva Drepturilor
Omului pentru apariția acestui tip de familie nu este decât un
sofism. Cel mai dureros lucru care se încearcă a se aplica în
țările civilizate obsedate de, dezideratul respectării drepturilor
omului este de a permite cuplurilor de homosexuali să înfieze
şi să crească copii. Oare ce fel de educație vor primi acei copii?
Tot în Drepturile omului este stipulat că omul are dreptul la o
viață sănătoasă. Lăsând un copil să trăiască într‐o asemenea

39
familie oare nu i se ia acest drept? Lăsându‐i să se manifeste
liber de orice constrângere pe oamenii atinşi de această
înclinație viciată oare nu facem abstracție de dreptul lor la
sănătate? Aşa cum societatea ocroteşte sănătatea membrilor
ei prin interzicerea consumului de substanțe ( droguri ) care ar
periclita grav buna funcționare a organismului tot aşa ar trebui
să ocrotească şi instituția vieții, familia, de manifestarile
deviante în care a început să apară. Parteneriatul homosexual
nu poate fi o familie deoarece nu dezvoltă viața ci o
schimonoseşte.

Modul cum vor evolua copii de azi depinde de

societatea în care se dezvoltă. În funcție de valorile care
conduc societatea, noile vlăstare îşi vor alege calea spre
dezvoltarea personală; bine’nțeles influențați şi de zestrea
proprie din subconştient. Întotdeauna maturii dau tonul într‐o
societate la ce este bun sau rău, la ce are valoare sau nu
merită luat în seamă, iar copii vor copia modelele, modulele şi
şabloanele de conviețuire promovate de ei. Când spun
„maturi” nu ma gândesc doar la parinții biologici, ci la întreaga
arhitectură de „stâlpi ai societății” ce susțin arcadele gândirii şi
planşeul subconştientului social. Întotdeauna cei mici au fost
nevoiți să asculte de cei mari şi să se supună lor, în caz contrar
aplicandu‐se ca mijloc, coergitiv dezaprobarea sau pedeapsa.
Astfel sunt preluate vechile modele de gândire şi percepție
asupra vieții. De modul cum va acționa maturul va depinde,
dezvoltarea ulterioară a copilului, de aceea orice act de
gândire sau acțiune făcute la maturitate trebuie să conțină

40
răspunderea față de evoluția celor mai mici care se află la
vârsta căutarii unor modele sau a unui mod de a fi. Societatea
europeană a mileniului trei se zbate între inhibițiile şi
frustrările generate de trecutul ignorant, intolerant şi
perspectivele oferite de o cunoaştere tot mai exactă asupra
vieții, ce pot crea sofisme de libertinism şi anomie centrate în
jurul unui ego tot mai înstrăinat de valorile perene. Prin
cunoaşterea cât mai exactă a realității materiale, imediate, se
detronează mituri şi superstiții ce țineau conştiința omului în
frâu prin intermediul poruncii şi fricii. Fără un model nou,
ştiințific de conceptualizare a vieții, omul se înstrăinează de
scopul real al existenței, devenind prizonierul unor clişee de
moment ce nu‐i asigura decât stricta supraviețuire biologică
într‐o societate – junglă fără valori statutare, progresiste.
Familia reprezintă umanizarea naturii fruste, reprezintă
educația rațională a instinctelor biologice care ne
programează existența. Modele de coeziune afectivă se găsesc
şi în mediul ornitologic şi cel mai frumos exemplu este cel al
lebedelor care, de când formează cuplul nu se mai despart
niciodată până la moarte şi se ocupă numai de creşterea
puilor; şi poate nu întâmplător imaginea lebedelor în timpul
ritualului nupțial, atunci când se privesc, apare ca semnul
inimii, simbol al dragostei.

41
05 – VII ‐ 2007

Funcţia crează organul, sau firescul

absolut în manifestare

În natură nimic nu este întâmplător, toate câte se

întâmplă se supun unor nevoi sau necesități fireşti. În cadrul
supraviețuirii regnului animal, natura, a dezvoltat organe
specializate pentru fiecare proces ce avea rol de reglare şi
adaptare la mediul extern. Tot astfel şi omul dispune de
organe interne şi simțuri ce îl fac adaptabil la mediul
înconjurător, încercând să mențină un echilibru stabil pentru
supraviețuire.

Dar nu despre dinamica proceselor fiziologice vreau

să vorbesc ci despre dezvoltarea nevoilor artificiale pe care
omul le‐a înglobat în existența sa ca pe o latură „firească” a
dezvoltării sale. Aceste nevoi artificiale nu mai țin cont de
finalitatea normală a, actului de consum, (supraviețuirea) ci,
abuză de verigile intermediare, obligându‐le să acționeze nu
pentru scopul pentru care au fost proiectate ci pentru
satisfacerea unor nevoi vicioase ce le suprasolicită şi le uzează
într‐un timp scurt.

Cauza multor probleme de sănătate este tocmai

abuzul asupra funcțiilor organismului care au, un bioritm
specific filogenetic iar o alimentație nerațională, produs al

42
unei alimentații ontogenetice defectuoase, îi tulbură echilibrul
reglator.

Pornind de la axioma: „funcția crează organul” ne

putem lesne da seama de nenumarate nereguli ce se
manifestă în jurul nostru şi putem cataloga anumite fapte în
bune sau rele, normale sau anormale fără teama de a critica
prea dur sau fără noima. Unii semeni de‐ai noştrii doresc cu
tot dinadinsul să‐şi etaleze „viruşii din program”şi disfuncțiile
emoționale, apelând la ideea de, diversitate şi de relativismul
pe care cred că îl manifestă natura în manifestarea ei. De
aceea trebuie să cunoaştem ce este anormal şi de ce, pentru a
combate apariția şi dezvoltarea ideilor viciate.

Persoanele care manifestă un comportament sexual

deviant de tip homosexual fac cel mai mare caz de, drepturile
lor de a‐şi exprima în mod public stilul de viață, considerând că
modul lor de a‐şi satisface această necesitate fiziologica este
normal, în virtutea dreptului de liberă exprimare şi
manifestare a oricărui cetățean. De ce nu ar avea acest drept
şi pedofilii sau zoofilii!?! De ce această toleranță la o anumită
categorie de, deviați şi la alții nu?! Rationamentul pur al,
actului homosexual este plăcerea, care este comun şi
celorlalte doua categorii de deviați neacceptați.

Plăcerea, sau sectreția de endorfine la nivel cerebral,

nu este ceva rău în sine numai că modul de a se produce poate
fi dăunator naturii în general sau umanului în mod special.

43
 Pentru a demonstra falsitatea acestor libertăți de
exprimare a instinctului sexual, să ne imaginăm ce s‐ar
întâmpla dacă omenirea ar dezvolta la un moment dat numai
relații de tip homosexual?! În primul rând ar dispărea specia
umană...! Caci, prin „orificiul” prin care se produce defecația
nu se va dezvolta procreația! Acesta este un fapt natural!
Toate celelalte intromisiuni nu sunt decât nişte „viruşi” în
programul de, dezvoltare a ființei umane. Universalizarea
deviațiilor de comportament sexual nu vor avea succes
practic, căci istoria a consemnat faptul că organele genitale au
în primul rând rolul de suport procreator.

Nu este deloc neînsemnat faptul că există un

comportament sexual deviant de tip homosexual şi trebuie
privit strict ca un act anormal ce poate avea cauze diferite şi
efecte nocive asupra psihicului şi fizicului uman. De cele mai
multe ori cauzele ce generează comportamentul sexual
deviant sunt de origine psihică. Mintea noastra coordonează
totul prin intermediul planului conştient şi subconştient. Astfel
o simplă iluzie perceptivă ne poate creşte adrenalina sau ne
poate da un sentiment de euforie. Totul se rezumă la modul
nostru de a percepe stimulii exteriori şi la educarea acestui
mod.

În cazul deviațiilor de comportament sexual are loc o

schimbare de automatisme psihofiziologice naturale în urma
unei educații neadecvate sau rău intenționate. Astfel se pot
dezvolta pe harta creierului noi zone erogene prin conexiuni
vicioase între simț şi centrul plăcerii. Noi oamenii nu suntem
44
„creatori” de programe de, dezvoltare noi suntem deja
„programați” şi trebuie să dăm curs programului natural de,
dezvoltare prin consumarea actului firesc al fiecărui organ cu
care suntem înzestrați.

Nu este o problemă foarte gravă faptul că unii

oameni, din, diverse motive au inclinații deviante de tip
homosexual, dar, devine extrem de supărătoare încercarea lor
de a se expune public şi a‐şi caracteriza comportamentul ca
fiind ceva normal. Este o mare ruşine ca paradele de gay să fie
tolerate de către autorități. În acele momente efectiv se
aruncă cu dejecții în obrazul umanității şi se crează premise
pentru proliferarea şi pe viitor a, acestor anomalii! Cei
responsabili cu sănătatea publică a societății ar trebui să ia
măsuri mai energice de prevenire şi tratare a, acestor
comportamente patologice nu să le lase să se manifeste liber.

45
05 – II ‐ 2011

Licheaua din proximitatea puterii

Licheaua este omul care nu are culoare politică

proprie. El are doar nevoi şi pofte. Nu contează cine este la
putere, țărănişti, liberali, democrați, legionari sau comunişti. El
este acolo unde se împarte caşcavalul, unde se iau decizii şi
unde se influențează. Asemeni unui şobolan de pe vechile
corăbii, acesta are un simț olfactiv hipertrofiat şi părăseşte
barca imediat ce simte iz de naufragiu. Acest sufragiu
universal se dovedeşte util pentru opoziție mai ales atunci
când apele sunt tulburi pentru puterea aflată în agonie. Este
util pentru că are relații, informații şi ştie cum să se facă
indispensabil în anumite situații cheie din cadrul succesiunii.
Există un tip de lichea ce nu pretinde demnități publice,
căutând să rămână în umbră, preferând colțurile decât spațiul
deschis. În câmp deschis ar putea fi lesne recunoscut de către
foştii coechipieri din campaniile anterioare sau de către
potențialii parteneri ai viitoarelor alianțe . Rămânând în
obscuritate licheaua îşi asigură perenitatea în proximitatea
oricui ar fi la putere, ideologia unei doctrine nefiind‐ui
caracteristică, politica lui limitându‐se strict la egoismul
propriilor interese.

În decursul anilor am trăit şi am muncit de multe ori

în preajma unor asemenea oameni. Pot spune că, cunosc bine

46
tipologia acestor caractere ce nu fac parte din rândul
„vertebratelor”. În jargonul profesional ei se numeau „curve”.
Era chiar un titlu de onoare în a fi numit astfel. Neajunsurile
din relațiile profesionale cu aceşti oameni mi‐au lăst
întotdeauna un gust amar, căci este obositor să te prefaci un
timp îndelungat că iți inghiți interlocutorul. Jocul deschis cu
aceşti oameni este periculos căci nu şti niciodată cât de
influent este față de cel ce deține puterea şi ce neajuns iți
poate pricinui. Prima grijă a lichelei la schimbarea puterii este
de a‐şi consolida poziția în zona unde se fac „cărțile” şi de cele
mai multe ori face aceasta prin denigrarea colegilor sau
omiterea calităților acestora. Întotdeauna această lepră
umană caută să iasă în evidență față de, deținătorul puterii,
prin fapte proprii dar mai ales prin faptele altora pe care şi le
atribuie fără scrupule. Vrea să arate că este omul potrivit la
locul potrivit iar dacă deținătorul puterii face greşeala să
acorde credit nelimitat unui asemenea specimen, atunci
licheaua devine o adevărată eminență cenuşie din spatele
multor acțiuni intreprinse in numele puterii dar de care
puterea nu ştie nimic. Acest lucru sa întâmplat şi în anii
premergători momentului din decembrie 1989. Unde sa ajuns
am văzut cu toții. Acolo unde au vrut să ajungă lichelele. Ei în
vile somptuoase restul la coadă pentru a‐şi vinde puterea de
muncă şi o dată cu ea şi demnitatea. Ştiu ce vorbesc căci am
văzut destule, am auzit multe şi am înțeles şi mai multe în
ultimii 20 de ani. Lichelele au rămas pe mai departe
nestingherite în a‐şi duce la îndeplinire scopurile perene ale
nevertebratelor, viața bună pe spatele altora.
47
 Licheaua, acest parazit social, dăuneză grav
exercițiului politic deoarece nu prezintă încredere şi nu ştii
niciodată momentul când începe să joace dublu, în favoarea
altei tabere. Singura constantă a lichelei este interesul său,
toate celelalte opțiuni fiind variabile în drumul său către scop.
Dacă în politica altor state oportunismul se amendează prin
excluderea din viața politică, la noi acest comportament
cameleonic este tolerat nepermis de mult în dauna imaginii
clasei politice româneşti. Nădăjduiesc ca în viitor, tinerele
generații de politicieni crescuți sau nu în „umbra” vechilor
licheni politici să mențină o constantă a culorii, alminteri
riscând să fie recunoscuți doar după viers, aidoma papagalilor
sau după portul multicolor specific clovnilor.

48
5‐X‐2007

Ţiganiada

Sunt țiganii un pericol pentru societate? În ce măsură

sunt priviți ca etnie sau ca cetățeni aparținând unei anumite
subculturi?

La aceste întrebări voi încerca să răspund într‐o

manieră modernă, circumscrisă de prejudecăți şi frustrări
pasagere.

Pentru mine este evident şi dovedit ştiințific faptul că

etnia țiganilor, cu toată pleiada de subculturi ( argintari,
slătari, ursari, spoitori, etc. ), îşi are originea în India. Cum şi de
ce au migrat, sau cine şi pentru ce i‐au adus pe actualul
teritoriu al României, acestea sunt întrebari al căror răspuns
trebuie căutat în manualele de istorie şi nu fac obiectul acestui
eseu.

Vorbind despre țigani eu mă rezum la momentul

prezent. Ei sunt aici şi reprezintă un segment al populației unui
teritoriu geografic numit România. Prin aceasta ei au statut de
cetățeni ai României. Fiind cetățeni ai României, ei au aceleaşi
drepturi şi obligații ca oricare alt cetățean al statului.

De‐a lungul timpului, din marea masă a, acestei etnii

s‐au desprins indivizi care au adoptat normele generale de

49
educație şi cultură şi s‐au adaptat timpului în care trăiau
dovedindu‐se cetățeni oneşti, normali, sau care, chiar au
excelat în domeniile de activitate în care lucrau. Prin aceasta
vreau să arăt că sub aspectul potențialului latent, indivizii
aparținând etniei țigăneşti sunt oameni ca toți ceilalți, dar mai
sunt indivizi care au rămas tributari unor practici tradiționale
care nu se mai încadrează în normele de civilizație ale
secolului XX .

În zilele noastre, marea majoritate a țiganilor nu mai

locuiesc în corturi şi nu mai sunt nomazi, ceea ce înseamnă că
se află pe un drum al civilizării. Dar asta sub aspect material;
sub aspect cultural, spiritual însă, din păcate observ că încă se
mai conservă în cultura unora dintre ei, atitudini şi mentalități
ce nu țin de valorile actuale ale umanității. Acest lucru nu se
observă doar la cei din România ci şi în comunitățile de țigani
din Spania, Italia, Franța, etc. Întâmplător am discutat cu un
medic din Madrid şi mi‐a spus că țiganii noştrii sunt mai blajini
decât cei din Spania şi chiar a fost surprins când un țigan
spaniol le‐a cerut medicilor care‐i tratau soția, să nu o spele
pentru că nu mai mirosea a femeie...! Această întâmplare
reflectă stadiul de evoluție culturală a unor comunități de
țigani.

Nu cred că este avantajos ca aceşti oameni să rămână

cantonați în nişte sisteme de valori sociale care sunt în
detrimentul integrării lor în civilizația modernă. Ar trebui
inițiate programe mai ample şi mai energice pentru acei
membrii ai comunităților de țigani care se zbat la limita
50
supraviețuirii, tributari unor norme de conviețuire arhaice, ce
constituie unicul lor raport de identitate. Fiind uitați în conul
de umbră al infracționalității unor indivizi certați cu legea, ei
nu vor constitui decât o pepinieră de oameni săraci, inculți şi
fără speranța de a putea deveni altceva decât presupuşi
infractori.

Consider că este o greşeală ce poate duce la

prejudecăți dăunătoare, în a vorbi despre membrii acestei
comunități folosind preponderent apelativul de țigan. Pentru a
fi cât mai obiectivi în demersurile noastre ar fi mai nimerit
folosirea termenului de, individ; ca cetățean român aparținând
subculturii țigăneşti. Acest individ poate fi un cetățean onest,
un muncitor priceput, un om de cultură remarcabil, un artist
sau un infractor, la fel ca oricare alt om din lume. Nu trebuie
refuzată nimănui imaginea de om civilizat etichetându‐l cu un
apelativ ce poate avea o încărcătură afectivă dezavantajoasă
la un moment dat.Pentru ai ajuta pe aceşti oameni trebuiesc
aplicate soluții inteligente şi inteligibile nivelului lor de
pricepere. În acest demers educația prin şcoală a tinerelor
generații joacă un rol primordial. Aceia care nu înțeleg că a‐şi
da copii la şcoală este mai benefic decât ai pune la diverse
munci şi activități mai mult sau mai puțin cinstite, ar trebui
făcuți să conştientizeze greşeala unei astfel de mentalități,
prin mijloace coergitive adecvate.

Dat fiind faptul că din rândul comunităților de țigani

s‐au ridicat oameni valoroşi pentru societate, rezultă că ei şi
copii lor nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți
51
reprezentanți ai speciei homo sapiens, iar a opri un copil de la
contactul cu şcoala şi cultura universală este ca şi cum ai
creşte o pasăre într‐o colivie mult prea strâmptă pentru a‐şi
întinde aripile şi a învăța să zboare, este echivalentul unei
crime…!

În sprijinul celor afirmate mai sus vin cu două istorii

de viață. Prima începe acum 50 de ani când un copil de țigan
se afla în primii ani de şcoală şi era cel mai „jigărit” din clasă şi
tot odată mai modest îmbrăcat. Umbla într‐o singură ținută
spălată cu regularitate la insistențele învățătorului. Peste ani,
acest copil pricăjit de țigan avea să ajungă general în armata
țarii... A doua istorie priveşte o copilă de țigan în vârstă de 14
ani care dorea să‐şi continue studiile pentru a, ajunge medic.
Familia ei însă, sa opus pentru că ei voiau să respecte legile
subculturii lor spunând că îi ajunge câtă şcoală are şi trebuie să
se mărite. Fata nu a putut suporta această perspectivă şi sa
sinucis.....!!

Dacă prima istorie a început acum 50 de ani şi se

continuă şi azi, cea de‐a doua a început şi s‐a sfârşit nepermis
de repede şi de tragic! Aceste exemple nu sunt singulare ele se
întâmplă în jurul nostru, sub o formă sau alta iar oamenii,
asociațiile şi organizațiile care pretind că apără şi sprijină
drepturile acestei minorități etnice ar trebui să ia seama ce
anume apără: accesul la o viața prosperă material şi spiritual
pentru membrii comunității țigăneşti sau pricopsirea
groparilor şi cioclilor cu sau fără gulere albe la costum.

52
I5‐VII‐2007

Puterea Inimii

În acest eseu vreau să aduc în discuție importanța

inimii ca „organ”spiritual, metaforă a centrului afectiv al vieții
de relație. Sunt multe atributele care fac referire la inimă:
„inimos”, „inimă rea”, „bun la inimă”, „are inimă mare”,etc.
Toate acestea se referă la un anumit mod de a interacționa cu
ceilalți semeni şi indică starea sufletească a omului. Calitățile
atribuite inimii se suprapun astfel peste un model caracterial
distinct, avem de a face astfel cu oameni: buni (are inima
bună); răi (are inimă rea); altruişti (inimos); filantropi (are
inima mare, marinimos) etc.

Importanța inimii ca organ vital al organismului a fost

descoperită încă din cele mai vechi timpuri, însemnătatea
acesteia constituind filonul etimologic al multor cuvinte şi
expresii din afara domeniului anatomic. Astfel în latină găsim
forma originală a organului inimă sub forma cuvântului anima,
care a constituit rădăcina de bază a formulării de noi concepte
lingvistice, consemnând calitățile organului vital în menținerea
vieții. Astfel, expresia „a fi animat” înseamnă a avea viată, a fi
viu; după cum „reanimare” înseamnă readucere la viață, la
mişcare, repunerea organismului în starea optima de
activitate.

53
 Tot din timpuri străvechi s‐au făcut paralele între
organul‐inima ca animator al vieții şi centrul sufletului, ca
qintesență motrică a activităților umane. În acest caz avem de‐
a face cu inima‐izvor de bunătate sau de răutate. În Vechiul şi
Noul Testament se fac dese referiri la inimă ca la un centru al
sufletului: „[...]ce iese din om aceea întinează pe om. Pentru
că dinăuntru din inima oamenilor ies gânduri rele, adultere,
desfranări[...] (Marcu7/21); [...]ci omul ascuns al inimii în
nestricăciunea unui duh blând şi liniştit care este de mare preț
înaintea lui Dumnezeu.” În astfel de contexte inima apare ca
un loc intim al conştiinței umane. Dar nu despre locul inimii în
literatura religioasă vreau sa vorbesc acum (aceasta face
subiectul unui alt eseu, mai amplu), în acest eseu vreau sa
exprim un punct de vedere (nu am pretenția la o percepție
panoramică) cu privire la paralela dintre latura anatomică şi
cea spirituală a inimii.

Dintotdeauna s‐a considerat fără echivoc că, copii

sunt puri, inocenți, spunându‐se despre acestia că au o inima
curată, neprihănită, iar aceasta face trimitere tot la inimă ca
centru al vieții psihice. În Noul Testament chiar se găseşte o
condiție a mântuirii impusă de Iisus: „Adevărat vă spun că
oricine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copilaş, cu
niciun chip nu va intra în ea”(Luca 18/17). Curățirea inimii, iată
condiția ce se cere pentru a intra în rândul fiilor lui Dumnezeu.
Ca centru psihic al vieții de relație inima este responsabilă cu
manifestarea afectivității, a iubirii, iar cine a fost îndrăgostit a
putut constata pe propria piele toată gama de senzații ce apar

54
chiar în capul pieptului acolo unde este sediul anatomic al
inimii..., şi mai e ceva, ceva peste care se trece cu vederea şi
care este intim legat de perioada copilăriei: timusul. De fapt
nu inima ca organ anatomic este responsabilă de toată gama
de trăiri psihice pozitive ci această glandă care are perioada
maximă de activitate în copilarie şi nu glanda în sine are acest
merit ci centrul energetic pe care il reprezintă : anahata
chakra (denumirea preluată din şcoala Yoga de cunoaştere).

Din propriile mele introspecții am constatat ca acest

centru energetic (anahata), are puternice conexiuni cu
subsistemul, subconştient al vieții de relație. Înaintez chiar
ipoteza că el ar fi un fel de supapă de presiune pentru
energiile latente din subconştient ce țin de domeniul creației –
procreație, arta plastică, muzica, literatura, etc. Sunt
numeroase exemplele unor oameni de geniu din domeniul
artistic care au avut o viață afectivă bogată şi chiar
nestatornică de multe ori, manifestată printr‐un număr mare
de relații amoroase sau prin obsesii vis‐a‐vis de anumite
persoane.

Aceasta se datorează bogatei energii creatoare ce în

revărsarea ei poate îmbraca mai multe forme de manifestare
deodată, în căutarea unui corespondent exterior care să
capete valoare de absorbant perfect. Asta ar explica
importana pe care inima o capată în textele biblice. Inima (ca
centru afectiv) este locul prin care se manifestă acumulările
noastre latente din subconştient, care la rândul său capată

55
valoarea de „depozit”activ de informație privind activitatea
laturii conştiente a personalității umane.

Nu despre fiziologia acestui centru energetic vreau sa

vorbesc acum ci despre beneficiile pe care le poate aduce
atunci când funcționarea sa este normală sau mai ales atunci
când este intensificată. Un mare artist de geniu român,
Constantin Brâncuşi, a spus cândva o maxima la fel de genială
ca şi opera sa: „Când încetăm să mai fim copii suntem ca şi
morți”. Avea dreptate artistul în cugetarea sa, se pare că o
dată cu involuția de la pubertate a timusului, care devine un
organ limfoid, cu cât înaintăm în vârstă suntem mai puțin
receptivi afectiv, spre maturitate greu sau deloc mai putem
simții caldura la propriu şi la figurat în dreptul inimii.

Din cele mai vechi timpuri şcolile spirituale au acordat

o mare importanță dezvoltării centrului energetic al inimii care
este corespondentul principal al afectivității şi implicit al
coeziunii sociale. De multe ori s‐a observat că inteligența daca
nu este insoțită de afectivitate pozitivă, de iubire, poate fi
diabolică şi nu poate ajunge la înțelepciune. La această
constatare a ajuns şi apostolul Pavel când a decretat: „Dacă
dragoste nu e nimic nu e!”, şi prin aceasta a scos la lumină
qintesența creştinismului‐iubirea, ca manifestare a puterii
inimii spirituale. Căci inima anatomică împinge sângele către
toate organele fără deosebire de importanța fiziologică şi
hrăneşte toate organele interne indiferent că sunt în zona
neocortexului sau în zona anusului.

56
 Tot astfel, inima spirituală trebuie să fie deschisă
către toți oamenii indiferent că sunt mici sau mari, informația
spirituală trebuie să ajungă la toți oamenii văzându‐i pe toți ca
pe nişte celule sociale. La această viziune plenară ajung însă
foarte puțini gânditori căci necesită un studiu aprofundat al
naturii umane şi în acelaşi timp interdisciplinar.

Pentru că nu vreau să transform acest eseu într‐o

disertație voi indica sursele de informare care tratează modul
cum ne putem face inima spirituală să funcționeze cât mai
bine şi beneficiile care le implică posesia unei „inimi mari”. O
carte de mare importanță este: „Mărturisirea unui pelerin rus
‐ despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus”care
tratează inițierea în aşa numita Rugaciune a Inimii sau
Rugăciunea Isihastă.

Apoi toată opera sfântului Maxim Mărturisitorul mai

ales „ Capete despre dragoste”din filocalia numarul 2. Tot în
spiritul acestei idei şi continuând filonul isihast de, dezvoltare
spirituală vine şi opera Părintelui Daniel (Sandu Tudor) sau cea
a domnului arhitect George Văsii. Desigur literatura creştină
este mult mai bogată în tratarea acestui subiect dar aici vreau
să cuprind doar lucrările de esență. Dovezi şi mărturii ale
dezvoltării peste medie a acestui centru energetic se găsesc şi
în cartea „Metanoia”a lui Aime Michel.

În concluzie, dezvoltarea centrului energetic numit în

filosofia Yoga şi Anahta Chakra duce la reactivarea la
parametrii normali a timusului care este în mare parte

57
răspunzător de formarea limfocitelor T care contribuie la
imunitatea celulară a organismului.

Astfel, Rugaciunea Inimii ca metoda de dezvoltare a

puterii inimii spirituale poate conduce la ameliorarea şi
tratarea infecției cu virusul HIV şi a multor afecțiuni ce țin de
sfera patologicului.

58
8 – III ‐ 2009

Îndemn la bun simţ

Trăim în secolul XXI şi trebuie să facem dovada că

suntem capabili să fim actuali. Vremurile o cer. Trebuie să
avem curajul de a discerne între minciună şi adevăr, între
promiscuitate şi virtute, între ignoranță şi cunoaştere. Desigur
că nu e uşor să discerni, înconjurat de un noian de informații
care mai de care mai inspirată de „Divinitate” şi mai
îngăduitoare cu lipsa de judecată a destinatarilor. În acest
amalgam de teorii şi „rețete” despre viață, trebuie căutat fără
a complica şi mai mult lucrurile. În decursul căutărilor mele am
întâlnit o cugetare a unui filosof şi om de ştiință ateu : „Viața
ideală este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere”
( Bertnard Russel ). Prin aceasta se vede că nu trebuie să te
declari practicant al vre‐unei religii pentru a fi înțelept.
Căutarea sinceră a unui mod de viață sănătos din punct de
vedere material şi spiritual nu ține de încartiruirea într‐o
anumită „şcoală istorică” de evoluție spirituală şi atitudine
belicoasă vis‐ a‐ vis de altele.
Mulți oameni au tendința de a complica lucrurile în
aşa hal încât ți se face lehamite de orice încercare de a mai
cauta vreun adevăr. Ecuația progresului spiritual însă, e foarte
simplă şi are ca axiomă cugetarea expusă mai sus. Nu trebuie
decât să ne racordam organul rațional la actualitatea
descoperirilor ştiințifice şi vom ajunge la o cunoaştere cât mai

59
exactă a realității ce ne înconjoară, realizând necesitatea
practicării unei ecologii a mediului şi a spiritului. Trăim o epocă
a marilor sinteze, când particularul este scos din conul de
umbră al interesului egoist şi pus să ia parte la reconstrucția
fondului ancestral şi universal al spiritualității umane. Cei care
au început să facă aceste demersuri sunt oamenii de ştiință,
care nu trăiesc de pe urma vânzării de povestioare
lacrimogene sau apocaliptice. Aceşti oameni sunt oameni de
bun simț, care nu injuriază ceea ce nu cunosc şi nu au
pretenția de a fi depozitarii adevărului absolut, fiind într‐o
neobosită căutare şi perfecționare, convinşi fiind că se poate şi
mai bine şi că nu cunosc îndeajuns de multe pentru a se
considera perfecți.
Cartea, care ma făcut să fiu mai pragmatic în căutările
mele este : „Inteligența Materiei” de Profesor Doctor Dumitru
Constantin Dulcan. Din această carte am învățat ce înseamnă
să ai bun simț şi să nu fi limitat de convingeri antievoluționiste.
Această carte face trimiteri la o mulțime de domenii care
demonstrează că numai o privire necenzurată de preconcepții
ne poate apropia de adevăr. Mă consider privilegiat că m‐am
născut în România deoarece țara noastra a dat naştere şi a
crescut oameni de mare valoare care au impulsionat şi
dezvoltat cunoaşterea umană. Au fost şi sunt oameni care au
dezvoltat curente de gândire sănătoase şi progresiste, care nu
s‐au mărginit la cunoaşterea imediată şi preconcepută a
realității şi au îmbogățit fondul cultural cu rodul căutărilor lor
inspirate, şi cu sinteze geniale care ne apropie foarte mult de

60
relitatea istorică prin revelarea sintoniei diverselor culturi şi
civilizații precum şi a vieții spirituale a acestora.
O să evoc în continuare câteva personalități de seamă
a culturii româneşti pe care le consider mentorii practicării
unei cunoaşteri de bun simț : Dumitru Constantin Dulcan,
Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Lucian Blaga, Nichifor
Crainic, Andrei Scrima, Mircea Vulcanescu, Spiru Haret, Văsii
George, Ilie Cioară, Victor Săhleanu, Florin Munteanu, Adrian
Păunescu, Ion Văduva Poenaru, Ion Mânzat, Mihai Golu, Vasile
Pavelcu, Pantelimon Golu, Angelo Morretta ( Dan Petraşincu ),
Sergiu Al‐George, Mihai Eminescu, s.a. Desigur că această listă
este scurtă şi cuprinde doar câteva nume de referință. Avem
datoria să perpetuăm şi să îmbogățim demersul acestor
oameni de a propaga lumina cunoaşterii prin mijlocirea
bunului simț . Nu prin patimă şi unilateralitate vom avea acces
la descifrarea realității ci prin studiu multilateral, dezinhibat de
superstiții. Important este să întrezărim cum ar trebui să arate
finalul căutărilor şi transformărilor noastre iar acest lucru se
află scris şi de către cei pe care i‐am enumerat mai sus.
Să fim actuali şi să ne adăpăm din fluviul ştiinței
moderne care este rodul tuturor izvoarelor de înțelepciune
care, de‐a lungul drumului către marea cunoaştere, sporeşte
certitudinile prezentului.

61
7 ‐ IX ‐2005

Greşelile scriitorului Pavel Coruţ

“Căci a formula o judecată oricât de exactă într‐o formulă

supărătoare şi la loc nepotrivit, înseamnă a aduce mari
prejudicii”

( Alfred Adler, Cunoaşterea Omului )

1. Lobotomia cu toporul sau greşelile

scriitorului Pavel Coruţ

Pavel Coruț este un scriitor contemporan prolific, cu

peste o suta de carți scrise în ultimii 18 ani. Stilul expunerii
sale a evoluat conform cu modul personal de a privi realitatea,
aderând la unele puncte de vedere ca mai apoi să renunțe la
ele în favoarea altora, mai apropiate de noua paradigmă
ştiințifică care se conturează în ultimii ani sub influența fizicii
cuantice şi a psihologiei transpersonale.

Intenția şi efortul său de a lupta pentru emanciparea

cititorilor săi de sub influența modului religios de a privi şi trăi
viața sunt salutare dar pe parcursul itinerariului către acest
62
deziderat sau strecurat numeroase greşeli tehnico‐tactice,
care produc un efect invers celui scontat. „Erare humanum
est” iar Pavel Coruț este şi el un om şi de aceea îi este permis
să mai şi greşească. Din grabă sau din ignorarea unor izvoare
de cunoaştere, dar mai puțin din rea intenție, domnul scriitor
Pavel Coruț comite unele greşeli la fel de grosolane ca şi cele
pe care domnia sa încearcă să le înfiereze la cei pe care îi
acuză „pentru apărarea unei ideologii sălbatice, neadevărate
şi monstruoase” [ Mântuirea de după cumplita rătăcire, ed.
Pavel Coruț ,Bucuresti ,2009 –pag.331 ]

Modul agresiv în care scriitorul Pavel Coruț face

denunțuri la adresa prelaților, propagandiştilor şi
consumatorilor de mituri religioase nu face deloc cinste
talentului de psiholog pe care acesta pretinde că îl are.
Această atitudine belicoasă seamănă cu crizele de
personalitate ale unui adolescent rebel, ale cărui manifestări
sunt sub imperiul teribilismului specific vârstei. Unul din
mottourile profesiei de psiholog spune că este interzis a „intra
cu bocancii” în sufletul pacientului, iar scriitorul Pavel Coruț
tocmai asta face şi aici, greşeşte... Comunicarea diagnosticului
într‐un mod dur, rece, fără menajamente doar de dragul
adevărului, duce adeseori la o înrăutățire a stării de sănătate a
pacientului şi îi lasă acestuia impresia că ireversibilul se va
produce curând.

Domnul scriitor Pavel Coruț se dovedeşte a fi un bun

„diagnostician”dar un mai puțin bun practician. Dânsul
descopera existența unei patologii şi identifică corect
63
„pacientul”, dă chiar şi soluții terapeutice plauzibile : „Un
drogat este o ființă jalnică, căzută într‐un puț adânc şi
întunecos, populat cu ființele fabuloase ale imaginației sale
semisălbatice, stimulate de creierul limbic. Uneori, starea sa
este atât de gravă, încât pare posedat de un duh rău,
sălbatic, irațional, pervers etc. Zadarnic rugăm drogatul cu
substanțe chimice sau mituri religioase să accepte leacurile
vindecătoare, începând cu argumentul rațional şi terminând
cu medicamentele propriu‐zise. Cel mai înțelept gest este să
coborâm în puțul său întunecos, să‐i servim drogul preferat,
amestecat cu puțin medicament vindecător. Treptat, mărim
doza de medicament şi reducem doza de drog din pilulele
administrate cu stăruință şi blândețe. După ce depăşim un
anumit prag critic, drogatul cere tot mai mult medicament şi
tot mai puțin drog.”[Mântuirea de după cumplita rătăcire;
editura Pavel Coruț, Bucuresti, 2009; pag. 8‐9]

Când trece însă la aplicarea tratamentului acesta se

prezinta în fața „pacientului” într‐un mod scabros, făcând ca
biata victimă a cutumelor societății în care sa născut şi care „l‐
a născut” să se simtă privată de orice urmă de, demnitate
civică : „Individul matur care a trecut prin procesul de
instruire ştiințifică şi de educare morală, uneori chiar prin
înalte instituții de învățământ, nu are nici o scuză pentru
infantilism, iraționalitate şi religiozitate. La o primă vedere
ar trebui să‐l tratăm ca pe un infractor care a înşelat
speranțele de evoluție şi progres investite în el de Societatea

64
Umana” [ Mântuirea de după cumplita rătăcire. Autor Pavel
Coruț, ed. Pavel Coruț, Bucureşti, 2009; pag. 7 ]

Scriitorul Pavel Coruț pune astfel diagnosticul de

intoxicare cu mituri religioase, corect, propune tratamentul
intruziv prin „lobotomie” (separarea modului religios de a ne
raporta la realitate, ce se caracterizează prin teama față de
autoritatea divina transcendentă cu tot arsenalul de artificii,
superstiții, ritualuri, etc.; de modul rațional, moral,
responsabil, actual cu axiomele ştiințifice moderne ) corect,
dar pentru aceasta foloseşte... toporul. Constatăm că în „trusa
chirurgicală” a scriitorului Pavel Coruț nu se afla nici
analgezice, nici anestezice, nici antiseptice, nici bisturie, nici
pansamente ca să nu mai vorbim de instrumentul numit laser!
„Operația” pe care o propune dânsul nu se poate face oriunde
ci numai într‐un „mediu steril” şi cu „ustensilele” adecvate.
Încă un amănunt foarte important al oricărei operații
efectuate sub anestezia de rigoare, este analiza valorilor de
activitate a inimii pacientului pentru a vedea în ce măsură
acesta poate rezista operației!

Astfel ceea ce ne prezintă domnul scriitor Pavel Coruț

ca fiind o „trusă de prim ajutor” nu face impresia că este alt
ceva decât tolba cu resturi alimentare a unui om din topor, un
de altfel foarte dibaci mânuitor de țapină...

Dacă tot vrem să ne erijam în corectori de, defecte

umane trebuie să avem cunoştințe solide de
„anatomie”psihică umana şi trebuie să ținem cont de faptul că

65
nu orice medic este şi chirurg, nu orice psiholog este şi
psihoterapeut, şi nu orice legist este şi judecător! Este bine
mai ales pentru pacientul nostru, să‐i câştigăm încrederea cu
profesionalismul nostru oglindit de o atitudine empatică,
înainte de ai „consulta” nuditatea conştiinței lipsită de
acoperământul conveniențelor sociale. Nimeni nu se dezbracă
în fața cuiva dacă ştie că acesta va râde de fizicul său...
Zeflemeaua pe care domnul scriitor Pavel Coruț o afişează la
adresa năpăstuiților care mai mult se lasă gândiți decât
gândesc nu este firească pentru un om cultivat şi cu bune
intenții care ne‐a făcut impresia că este în mai multe rânduri
prin cărți precum: „Faceți avere!”, „Ghidul vieții sănătoase”,
„Către culmile succeselor”, „Cartea Creatorilor”, ş.a. Dar cum
spuneam şi mai sus a greşi este omeneşte, ne naştem şi
creştem într‐o societate imperfectă şi deci nu avem cum să fim
perfecți nici noi, de aceea voi încerca să fac o recenzie cât mai
obiectivă la cartea „Mântuirea de după cumplita rătăcire” a
domnului scriitor Pavel Coruț.

Maniera aproape obtuză în care domnul scriitor Pavel

Coruț analizează originea, propagarea şi întreținerea vieții
religioase denotă o cunoaştere de suprafață a obiectului
analizat, mult mai superficială decât a, altor pamfletari
renumiți : Erasmus din Roterdam, Voltaire, Leo Taxil, Karl
Marx, Mihai Eminescu, George Văsii, s.a. De vină pentru
aceasta poate fi educația cazonă pe care domnul scriitor Pavel
Coruț a primit‐o încă din adolescență căci talentul scriitoricesc

66
descoperit relativ târziu de acesta, nu cromatizează nuanțe
estetice în stil enciclopedic ca în cazul unui Umberto Eco.

Consider că zelul pe care domnul scriitor Pavel Coruț

îl manifestă în demonstrarea neveridicității textului biblic nu
este justificat de realitate. Societatea în care trăim nu mai este
demult religioasă. Practicanții formali ai cultului majoritar din
România nu sunt chiar aşa de îndoctrinați religios cum se teme
domnul scriitor Pavel Coruț. Majoritatea sunt doar
superstițioşi şi oportunişti. Iar acest fapt se datorează şi unora
dintre prelați care au cultivat şi cultivă practicarea ritualică şi
superficială a credinței. Chiar dacă „credincioşii” din ziua de azi
posedă o Biblie, puțini au citit‐o iar numai o infimă parte din
aceştia au studiat‐o, ca să nu mai vorbim de Filocalie şi de alte
cristale de înțelepciune ale spiritualității creştine ( Sbornicul,
Pelerinul Rus, etc ). Aşa că poveştile Vechiului Testament
descrise în cartea domnului scriitor Pavel Coruț nu hrăneşte
nici un curent de opinie modernă din societate.

Am avut plăcuta surpriză, acum câțiva ani, să particip

la o discuție cu doi studenți la teologie. Unul era catolic
celălalt ortodox, amândoi buni prieteni din copilărie. După o
incursiune în scrierile filocalice cu precădere cele ale sfântului
Maxim Mărturisitorul, am trecut la analiza spiritului filosofic
european începând cu Rudolf Otto, Dumezil, Alberto Moretta,
Mircea Eliade, Umberto Eco; dar cel mai coerent dialog a fost
pe tema cărților lui Erich von Daniken care ne pasionau pe toți
trei deopotrivă. A fost un consens total, fiecare venind cu
argumente din variate domenii ale ştiinței şi istoriei care
67
atestau intervenția unor civilizații superioare în evoluția
speciei umane. Doresc să‐i comunic domnului scriitor Pavel
Coruț că lumea evoluează şi fără a ne reaminti gustul amar al
regurgitării textului (interpretării) literar al basmelor biblice
într‐un stil care concurează prin vulgaritate şi lacune cu cel al
compilatorilor incriminați în cartea domniei sale.

Voi trece în continuare la exemplificarea concretă a

unor greşeli de interpretare a învățăturii Izvorului de Lumină
pe care oamenii l‐au numit conform tradiției inoculate, Iisus
Hristos. Poate nu acesta era numele său şi poate nici evreu nu
era. Paternitatea iudaică i‐a fost atribuită ulterior de către
denigratorii care doreau să se fălească cu filiația unui mare
spirit. Marele câştigător al istoriei creştine nu sunt creştinii
care orbecăie încă în lumea superficialității şi superstiției ci
evreii. Creştinii au luat pur şi simplu la edec istoria
spiritualității iudaice şi au perpetuat mitul „poporului ales”, al
„țării sfinte”etc. Mărturie pentru aceasta este şi cartea
domnului arhitect George Văsii, Ligurda. Când însă, domnul
scriitor Pavel Coruț ne vorbeşte despre persoana Izvorului de
Lumină ca de un : „tânăr judeu născut dintr‐o relație dintre
un soldat roman, Pandera şi o jidovcuță de 16 ani, Maria
[...]prea leneş să se cultive cu informațiile ştiințifice aflate la
îndemâna judeilor.” ( op.cit. pag. :278 ), sau când spune că
„Jeshua a fost un muritor semisălbatic, intoxicat cu legendele
Vechiului Testament, care s‐a crezut fiu de zeu.”(op.cit.
pag.282), comite o gravă eroare epistemologică şi tactică.
Inconştient dânsul face exact jocul celor care perpetuează

68
rătăcirea. Scriitorul Pavel Coruț face apel la obscurantismul
istoric pentru a demonstra falsitatea religiei creştine. Spiritul
creştin pe care dânsul nu îl ia în seama, răzbate prin toate
faptele mari ale celor care au înțeles şi urmat îndemnul
Izvorului de Lumină: „să vă iubiți unul pe altul...” ( Evanghelia
după Ioan 13/ 34 ). Desigur cultul instituționalizat al valorilor
creştine, are destule păcate şi mari neajunsuri, dar asta nu
înseamnă că mesajul a fost alterat. A fost doar încorsetat de
sofismele vremelnice ale celor care erau avizi de putere şi trai
uşor pe spinarea credulilor dominați prin frică. Einstein nu sa
gândit la Hiroşima când a studiat atomul...!

69
2. Omisiunile şi hiperbolele lui Pavel Coruţ

Un neajuns important pe care l‐am constat în cartea

domnului scriitor Pavel Coruț este şi lipsa reperelor
bibliografice din parcursul lucrării. Şi este util ca cititorul să
cunoască de exemplu, de unde ştie domnul scriitor Pavel
Coruț că au rămas „mii de prunci pierduți prin jungle” ?
( op.cit. pag. 7 ). Noi, contemporanii cunoaştem în jur de 100
de cazuri al unor copii pierduți în mediul sălbatic şi ulterior
găsiți în mod întâmplător, care confirmă importanța educației
umane în primii ani de viață ai copilului pentru ai asigura
dezvoltarea normală. Copii găsiți la vârste de peste 7 ani, ce au
fost studiați şi de glosologul J. M. Ponti, nemaiputând fi
reeducați conform standardului social uman.

Exemplul pe care îl dă scriitorul Pavel Coruț ne mai

poate spune însă ceva cutremurător şi anume că natura
sălbatică poate empatiza cu nevoile umane pe când oamenii,
educați şi moderni realizează anevoie sau deloc acest
sentiment congenerilor.

Pe parcursul cărții domnul scriitor Pavel Coruț

prezintă diverse informații într‐un mod care pare a fi departe
de aceea a unei cărți de ştiință ( „ Aceasta este o carte de
ştiință”; op. cit., pag.2 ), prin omisiunile, exagerările şi
extrapolările ce se regăsesc pe tot cuprinsul lucrării ( lucrăturii
). Neavând intenția de a fi exhaustiv am să enumăr doar
câteva dintre ele, cu speranța ca pe viitor, domnul scriitor
70
Pavel Coruț va fi mai atent la detaliile care fac diferența dintre
ştiință şi pseudoştiință, aceleaşi care fac diferența dintre
empatie şi eugenie!

În pagina 7 a carții domnul scriitor Pavel Coruț ne

spune că : „Copilul are scuza că sa născut o mica bestie
candidată la umanizare,[...]”. Mult mai frumos în exprimare a
fost însă autorul original al acestei sintagme, profesorul de la
Sorbona Henri Pieron, : „ Copii sunt candidați la umanitate”.

La pagina 46 găsim o altă mostră de omisiune

specifică stilului coruțian, : „Pr. Dr. Dumitru Constantin
Dulcan citează cazul unui aviator grec, cu sistemul nervos
distrus aproape complet, care s‐a însănătoşit într‐o singură
zi.” Ca de obicei domnul scriitor Pavel Coruț omite să ne spună
în ce carte domnul profesor doctor Dumitru Constantin
Dulcan citează acest caz . S‐ar subînțelege că aceasta se va găsi
în bibliografie, dar nu este aşa. În bibliografie cartea „În
căutarea sensului pierdut ‐ Creierul şi noua spiritualitate” din
care scriitorul Pavel Coruț a axtras cazul, nu se găseşte. Acolo
găsim doar cartea „Inteligența materiei de pr. dr. Dumitru
Constantin Dulcan, Editura TEORA, 1992” ( pag. 568, op. cit. ).
Apropo între timp a apărut şi ediția a treia a carții, la editura
Eikon . Poate ar fi nimerit să dezvoltăm puțin acest subiect al
cazului citatat, pentru a vedea cât de departe merge acea
„doză de subiectivism”a scriitorului Pavel Coruț.

În referirea la cazul aviatorului grec domnul scriitor

Pavel Coruț este foarte zgârcit la amănunte strecurând pe

71
alocuri unele greşeli de interpretare. Am căutat şi am găsit
material bibliografic mai cuprinzător despre această
interesantă istorie de viață. Astfel, pilotul grec se numeşte
Stavros Kalkandis iar în 1941 pe când avea 20 de ani şi
participa la o misiune de luptă, schija unui obuz la lovit în
ceafă şi ia rupt măduva coloanei vertebrale. După o altă
lovitură primită în aceeaşi zonă şi după o intervenție
chirurgicală nereuşită efectuată în America, pilotului grec i sa
pus diagnosticul de tetraplegie spasmatică care sa concretizat
după câțiva ani în tetraplegie completa. Ceea ce nu ştie ( sau
ştie dar nu vrea ca şi cititorii să afle ) scriitorul Pavel Coruț
este îndemnul primit de fostul aviator grec de la un om de
ştiință profesorul doctor Howard Rask de la universitatea din
New York : „[...] roagă‐te lui Dumnezeu. Roagă‐te neîncetat”.
Întors în Grecia, la Aşezământul de recuperare a invalizilor din
cartierul „Palaio Psihico”, fostul aviator primeşte în data de 30
mai 1961 vizita inopinată a unui „propagandist judeo‐creştin”
în persoana starețului Filotei Zervakos de la mănăstirea
Logovardas din Paros. Acesta venise ca trimis de cineva ca să‐l
ajute pe bietul tetraplegic să‐l găsească pe Dumnezeu. Astfel
după puțin timp Stavros Kalkandis începe să frecventeze
biserica Sfântului Nectarie de la Eghina alături de bătrânul
stareț Filotei. Dupa 8 ani de pelerinaje la biserica sfântului
Nectarie de la Eghina, în anul 1969 Stavros face apel la
moaştele Sfântului Nectarie, le atinge şi se roaga în prezența
lor. După 10 zile de la aceasta, fostul pilot tetraplegic simte că
va putea merge şi o face în prezența unei numeroase asistențe
medicale ale acelui aşezământ. După cum se vede, pilotul grec
72
la care face referire domnul scriitor Pavel Coruț nu „sa
însănătoşit într‐o singură zi.”Procesul a durat vreo 9 ani şi a
fost acompaniat de „propagandistul judeo‐creştin” Filotei
Zervakos, dupa cum îi place să‐i numească pe trăitorii
autentici, domnul scriitor de literatură ştiințifico‐fantastică
Pavel Coruț.

Cei interesați de exactitatea expunerii de mai sus pot

consulta urmatorul material bibliografic: „Sfântul Nectarie,
Sfântul Iubirii” de Iosif D. Agapitos ( pag. 41 – 55 ) şi „În
căutarea sensului pierdut ‐ Creierul şi noua spiritualitate” de
Pr. Dr. Dumitru Constantin Dulcan, pag. (243 – 252)

În pagina 453 a carții M.D.C.R. găsim urmatorul pasaj

: „Absolut toți zeii judeo‐creştini au proclamat inferioritatea
celor ce nu descindeau din Iacov –Israel, a femeilor şi a rasei
negre.”, şi în acest caz, domnul scriitor Pavel Coruț nu
exemplifică cu citate afirmația făcută probabil din grabă sau
consideră cunoaşterea acelor pasaje aposteriori, de către
cititori. Eu însă am găsit câte ceva prin Noul Testament care să
contraargumenteze această afirmație tendențioasă. În epistola
către romani Sfântul Apostol Pavel spune : „Căci nu este
părtinire la Dumnezeu ! [ ... ] Fiindcă nu cei ce aud legea sunt
drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptați.
Căci, când păgânii care nu au lege , din fire fac ale legii,
aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta
legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinței lor şi prin
judecațile lor, care îi învinovățesc sau îi şi apără. [ ... ] Pentru
că nu cel ce se arată pe dinafară e iudeu, nici cea aratată pe
73
dinafară în trup, este tăiere împrejur; Ci este iudeu cel întru
ascuns, iar tăierea împrejur este cea a inimii, în duh, nu în
literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la
Dumnezeu.” ( Romani 2/ 11, 13, 14, 15, 28, 29 ). Eu nu văd nici
o exclusivitate aici, ba din contră, se vede egalitatea pe care
scriitorul Pavel Coruț nu o gaseşte ori pentru că nu o caută ori
pentru că nu vrea să o afle. În evanghelia de la Matei Izvorul
de Lumină ( Iisus Hristos ) spune : „Nu cei sănătoşi au nevoie
de doctor, ci cei bolnavi. [ ... ], că n‐am venit să chem pe
drepți ci pe păcătoşi la pocăință.” ( Matei 9/ 12, 13 ) Aceasta
înseamnă recunoaşterea faptului că în aceea vreme mai
existau şi populații care respectau normele perene ale bunei
conviețuiri, strămoşii nostri daci de exemplu, esenienii, etc.

Cât despre aşazisa inferioritate a femeii, tare

neascultători trebuie să fi fost primii creştini dimpreună cu
apostolii de vreme ce femeilor li se dădeau aceleaşi demnități
ca şi bărbaților, după cum se vede în epistola către romani :
„Şi vă încredințez pe Febe, sora noastră, care este diaconiță a
Bisericii din Chenhrea, Ca s‐o primiți în Domnul, cu vrednicia
cuvenită sfinților şi să‐i fiți de ajutor la orice ar avea nevoie
de ajutorul vostru.” ( Romani 16/ 1, 2 ).

Fidel aceluiaş marşrut malițios scriitorul Pavel Coruț

recomandă satiric : „Bea şi mănâncă de pomană, dar nu te
speti învățând şi muncind, căci zeul Eli va avea grijă de tine,
aşa cum are de animale şi de vegetale.” ( M.D.C.R. pag.454 ).
Din nou trebuie să contraargumentez cu o neascultare a
apostolilor față de „Eli” căci ei fac cu totul alt ceva după cum
74
se vede în epistola a – ll ‐ a către Tesaloniceni a Sfântului
Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiți cum trebuie să vă
asemănați nouă, că noi n‐am umblat fără rânduială între voi.
Nici n‐am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu multă
trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe
nimeni dintre voi. [ ... ] Căci şi când ne aflam între voi, v‐am
dat porunca aceasta : dacă cineva nu vrea să lucreze, acela
nici să nu mănânce.” ( ll Tesaloniceni 3/ 8, 10 )

Cât despre învățătură, sunt numeroase îndemnurile

apostolilor la continua instruire, pe care cei dornici de
manipulare le ascund însă, prin omisiune : „Fraților, nu fiți
copii la minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte
însă fitți desăvârşiți.” ( l Corinteni 14/ 20 ) ; „Şi să nu vă
potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții,
ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi
plăcut şi desăvârşit. [ ... ] Dacă avem slujbă să stăruim în
slujbă ; dacă unul învață să se sârguiască în învățătură;”
( Romani 12/ 2, 7 ) Exemple ca acestea sunt numeroase dar nu
doresc să plictisesc prin redundanță.

La pagina 455 a M.D.C.R. scriitorul Pavel Coruț, parcă

afectat de cecitate spune, : „Nici un zeu ori sfânt din
întreaga istorie de 2000 de ani a judeo – creştinismului n‐a
vindecat un singur bolnav, n‐a învățat o singură normă
morală nişte oameni, n‐a descoperit şi n‐a inventat nimic
care să uşureze viața pământenilor, să‐i civilizeze pe deplin şi
să‐i umanizeze.” ( M.D.C.R. pag. 455 ). Oare chiar aşa să fie?
Ar mai fi dăinuit credința creştină atata amar de vreme dacă
75
nu şi‐ar fi dovedit eficiența taumaturgică prin cei care au dus
un mod de viață mai deosebit, ce a permis apariția unor
fenomene vindecătoare asupra semenilor? Exemple se găsesc
destul de multe, presărate pe toată întinderea istoriei
spiritului creştin şi nici contemporaneitatea nu duce lipsă de
probe.

Voalarea acestor fenomene vindecătoare de către

ignoranță, sau explicarea lor în lumina ştiinței actuale ține de
cultura fiecărui căutător şi mai ales de curajul de a da piept cu
adevărul. Raritatea cu care sunt expuse aceste fenomene
„supranaturale” ține de psihologia oamenilor limitați la
satisfacerea trebuințelor primare din piramida lui A. Maslow.

Este interesant de urmărit reacția oamenilor la

demonstrațiile unui simplu iluzionist. Nefiind pregătiți,
necunoscând, mecanismele din spatele prestidigitației, marea
majoritate a oamenilor au o reacție de recul în fața ineditului.
Imaginați‐vă ce s‐ar întâmpla daca ar apare la un moment dat
un mare număr de manifestări „paranormale”în viața
oamenilor obişnuiți. Ar înnebuni pur şi simplu, ar vrea să fugă,
să nu ştie, să dispară din viața lor cei care le‐ar deranja modul
obişnuit de a percepe realitatea lor imediată. Aşa cum se
întâmpla cu, foştii colegi de breaslă ai domnului scriitor Pavel
Coruț atunci când îl urmăreau în timp ce se ruga pe
„propagandistul” Arsenie Boca iar zăvoarele lăcătuite se
desfăceau singure de la uşa celulei în care acesta era închis .
Fugeau călcându‐se în picioare, căci era peste puterea lor de
înțelegere. Poate domnul scriitor Pavel Coruț va avea curajul
76
să cerceteze mai în amănunt mărturiile foştilor colegi, mai ales
că multe din acestea au fost consemnate şi în scris.

Ideea este că fără o pregătire sufletească prealabilă

nu poți fi un participant viabil la unele evenimente care ți‐ar
pune sănătatea în primejdie. Dumnezeu ştie asta, la fel şi
colaboratorii fideli programului său de educație, de aceea nu
au loc intervenții prea directe în viața oamenilor. Există un
anumit unghi în care navetele spațiale intră în atmosfera
terestră fără a se dezintegra. Dacă unghiul este prea mic
atunci intrarea în atmosferă nu se produce, naveta fiind
respinsă pe orbită. Dacă unghiul este prea mare atunci naveta
ar arde din cauza frecării cu aerul, s‐ar dezintegra. La fel
intervenția „extraterestră”, divină, se face sub anumite
„unghiuri”, pentru a fi fertilă şi ferită de instinctul de
conservare ( „sistemul imunitar” )al habitatului terestru.

Lipsa vindecărilor nu explică afluxul mare de oameni

de toate categoriile sociale şi competențele intelectuale, la
izvoarele limpezi ale manifestării vieții creştine de la Prislop,
Vladimireşti, Frăsinei, Maglavit, Recea, Cernica, ca să numesc
doar câteva repere aflate pe teritoriul țării noastre.
Autosugestia sau sugestia în masă ( cum ne‐ar spune scriitorul
Pavel Coruț ) nu vindecă paraplegia, stenoza mitrală
decompensată sau alte maladii cu substrat fiziologic sau
organic. Aici e vorba de alt ceva, mult mai profund şi mai
cutremurător dacă ne gândim la responsabilitatea pe care o
implică conştientizarea resortului acestor fenomene. Pentru
informații mai pertinente rog expres pe cei interesați, să
77
consulte cartea domnului doctor Dumitru Constantin Dulcan :
În Căutarea Sensului Pierdut – Creierul şi noua spiritualitate (
editura EIKON, Cluj Napoca 2008 )

Eu mă opresc aici, dar las interesul şi plăcerea

cititorilor de a‐i studia pe cei mai competenți de a vorbi
despre „misterul” şi măreția naturii umane. Marii oameni de
ştiință care, de‐a lungul carierei lor, au cultivat şi bunul simț
de a nu invectiva auditoriul : Profesor universitar doctor
Dumitru Constantin Dulcan, Profesor universitar Bruce Lipton,
Profesor universitar Ion Mânzat, Profesor universitar Mihai
Golu, Fizicianul Fritjof Capra, Psihiatrul Stanislav Grof,
Psihiatrul Florin Tudose, Profesorul universitar Vasile Pavelcu,
Profesor doctor Alfred Adler, şi alți corifei şi pontifi ai catedrei
şi ştiinței care s‐au jerfit pe altarul grijii față de sănătatea fizică
şi morală a semenilor.

Şi cum explică domnul scriitor nihilist Pavel Coruț că

mai toți oamenii de ştiință, artiştii, inventatorii şi alte spirite
mari ale omenirii care au creat ceva durabil pe această planetă
au fost oameni cu preocupări religioase? Credincioşi creştini,
evrei sau de altă credință, care nu au contestat prezența unei
inteligențe superioare în univers şi nu s‐au nevrozat din cauza
păcatelor şi imperfecțiunior instituției religioase ci şi‐au văzut
de treaba lor îndeplinindu‐şi misiunile trasate de obiectul de
cult al aceleiaşi instituții, la fel de imperfecte ca şi natura
umană care a dezvoltat‐o. Să fi fost oare toți nişte
„pseudointelectuali bestiali” sau fostului lup de mare, ofițer în

78
marina militară i s‐au demagnetizat dispozitivele de
compensare ale „compasului magnetic”?

79
3. Catehismul „reverendului” Pavel Coruț

Definiția catehismului ne arată că acesta este o

expunere succintă a principiilor unor doctrine religioase sub
forma de intrebări şi răspunsuri. Am dezvoltat acest capitol
într‐o manieră satirică deoarece am vrut să subliniez natura
religioasă a firii umane care se regăseşte inclusiv la domnul
scriitor Pavel Coruț, mai ales atunci când acesta caută să o
nege cu vehemență.

Cînd scriitorul Pavel Coruț spune că „[ ... ]toate

religiile trebuie să dispară, rămânâd doar subiect de studiu
pentru istorici şi analişti ai miturilor de orice fel” ( M.D.C.R.
pag. 187 ) se află pe aceeaşi lungime de undă cu mesajul
transmis nouă prin Vasilica Barbu Gurău, de către unul din
frații noştri mai mari , „Era credinței trebuie să ia sfârşit! Nu
de la credință se porneşte, ci de la certitudine! [ ... ] Nu mai
avem nevoie de aberațiile celor ce ,<cred>! Dorim să se
porneasca ordonat şi de aceea mai întâi studiați!” ( Din
tainele Universului Spiritual, pag. 100 ). Sunt multe asemenea
exemple care mă fac să întreb dacă nu cumva scriitorul Pavel
Coruț a folosit ca material didactic şi cărțile arhitectului Văsii
George şi ale soției acestuia Vasilica ( Veronica ) dar a omis să
le menționeze în bibliografie. Sunt convins că dânsul are
cunoştință despre opera arhitectului mai ales că într‐o carte a
domniei sale face o referire la fosta soție a, acestuia.

80
 Cu toate acestea scriitorul Pavel Coruț alunecă fără
să‐şi de a seama pe panta abruptă a formarii unui nou mod de
manifestare a unei credințe religioase. Observăm în primul
rând că vocabularul său nu este asanat de termenii arhaici de
exprimare a relaționării dintre oamenii evoluați( numiți şi zei,
sfinți, divini, etc.) şi cei mai puțin evoluați în speță locuitorii
planetei noastre. Întâlnim frecvent expresii de genul: „Îngeri
veghetori”, „Mari Creatori”, „soli divini”, „Icoană a
adevăraților sfinți”, „mântuire”, „legământ de credință”,
„semnul crucii”, „vămile văzduhului”, etc. Scriitorul Pavel
Coruț este încă tributar, conştient sau nu, vechilor expresii din
azbucoavnele credințelor religioase. Chiar dacă dânsul ,
formal, vrea să ne scape de rătăcirile viziunii religioase asupra
existenței, lasă impresia la un moment dat că de fapt el nu
doreşte decât să schimbe o religie, (în speță creştinismul, pe
care îl dezavuează ) cu alta, naturismul. Recomandările ( „ Eu
vă recomand” M.D.C.R. pag. 428 ) pline de bunăvoință ale
scriitorului Pavel Coruț conțin tot tacâmul unui nou catehism
religios. Se găsesc explicații, sugestii, întrebări şi răspunsuri
pentru toată gama de probleme existențiale ale omului. Critica
implică rigoare aşa că nu voi face rabat de mostre şi voi
exemplifica Catehismul scriitorului Pavel Coruț !

1. Geneza. Cine, ce, a făcut oamenii? : „Marii

Creatori ne‐au înzestrat organismele cu toate
mecanismele genetice, neuro‐psihice, hormonale etc.
necesare pentru a cunoaşte corect Lumea în care trăim
şi a ne rezolva toate problemele vieții, inclusiv cele de

81
 autovindecare de boli şi de autoperfecționare a
personalității.” (M.D.C.R. pag.370 )
2. Ce este omul? : „ Omul este şi va fi o ființă din planul
mediu, dintre cel divin şi cel bestial” (M.D.C.R. pag.276).
3. Cum botezăm copii? : „Eu vă recomand să vă
botezați pruncii în cel mai sănătos stil cu putință.
Înainte de toate, lepădați din suflete orice urmă de
sentiment negativ, întăriți‐vă credința că Dumnezeu e
pretutindeni, ridicați‐vă pruncul cu ambele mâini şi
rostiți simplu : Doamne al vieții eterne, Vă încredințăm
viața acestui copil. Nu cereți nimic deoarece Divinitatea
ştie exact ce trebuie să dea fiecăruia. Ulterior, mergeți
cu pruncul în fața unui arbore sau pom cu viață lungă
( stejar, nuc, brad etc. ), Atingeți copilul de scoarța
acestuia şi rugați‐vă simplu: Fratele nostru verde,
acesta este fiul ( fiica ) nostru ( noastră )... ( numele ).
Te rugăm să‐l ( s‐o )iei sub ocrotirea ta.! Din acel
moment, între prunc şi vânjosul arbore se dezvoltă o
legătură telepatică, de care copilul va beneficia
întreaga viață.” ( M.D.C.R. pag. 428 ). Apropo, cuvântul
botez are o conotație strict creştină şi are rol simbolic de
purificare şi de numire a pruncului, de primire în
comunitatea enoriaşilor. Tot aşa lasarea la apă a
vapoarelor se cheamă tot botez şi este însoțită de
numirea lor în registrele navale oficiale cu noul său
nume, deoarece în timpul construcției vaporul poate
purta un alt nume. Chestiile astea ar fi trebuit să le

82
 fumezi de mult bre nea Pavele! Zău dacă nu‐mi faci
impresia uneori că eşti doar un marinar de apă dulce !
4. Cum executăm taina căsătoriei? : „Eu vă
recomand [ ... ] atunci când vă hotărâți să vă uniți
destinele [ ... ] să vă îmbrăcați în haine curate, să ieşiți
afară, sub Cerul înstelat şi să rostiți într‐un glas :
Doamne al vieții eterne, noi ne‐am găsit şi ne‐am unit
pentru întreaga viață pământeană. Mai apoi, puteți
merge împreună , să plantați un arbore sau pom cu
viață lungă ( nuc, castan comestibil, stejar, brad etc. )
şi să rostiți, pe rând, un legământ de credință după
obiceiul arian : fratele nostru verde, te rugăm să ne
ajuți să rămânem uniți mereu, ca un singur trup şi un
singur suflet, în fața celor mai mari urgii! Cei care nu
puteți planta un arbore sau pom, puteți merge în fața
unuia deja plantat, prestând jurământul de credință
pentru întreaga viață pământeană.”(M.D.C.R. pag. 430)
5. Cum oficiem înmormântarea? „Mult mai normal e
să fim incinerați pe ritmurile unei muzici care ne place
şi‐o alegem înainte de moarte. [ ... ]. Cenuşa noastră
trebuie depusă la rădăcina unui pom sau arbore cu
viață lungă ( castan comestibil, stejar, nuc ) iar numele
nostru poate fi înscris pe o placă de marmură din
vecinatate.” (M.D.C.R. pag.433 )
6. „[ ... ] cum se prezintă un adevărat credincios,
în fața adevaratului Dumnezeu?” : „Ne putem
adresa dintr‐o gradină înfloritoare sau dintr‐o cameră

83
curată, dar în nici un caz, din baie, bucătărie, cotețul
păsărilor, grajd etc. [ ... ]. Nu ne putem adresa
Divinității într‐o ținută vestimentară indecentă sau
colorată țipător, cam cum vedem la afro‐americani şi la
sălbatici. Trebuie să fim spălați, îmbrăcați curat şi
cuviincios ( nu în slip ).Excepție de la această regulă fac
disperații cărora Divinitatea le poate da ajutor în
situații mai deosebite. De exemplu minerii plini de praf
din subteran pot striga Doamne, ajută! În momentul în
care galeriile se surpă ori se întâmplă alte necazuri
grave. [ ... ] Semnul crucii nu este obligatoriu la
invocarea Divinității dar poate fi folosit, ca un obicei
vechi de 7 milenii, rămas de la străbunii arieni.” [ ... ] ca
atare, deşi nu suntem perfecți curați rational, afectiv şi
moral, ne adresăm Divinității în mod cuviincios, la
persoana a doua plural, cu forma absolută de respect,
Domnia Voastră, formulă rezervată exclusiv lui
Dumnezeu.” ( M.D.C.R. pag. 502‐505 )

Nu ştiu unde vrea să ajungă scriitorul Pavel Coruț cu

recomandările sale, dar pentru mine este foarte
contradictoriu! La un moment dat lasă impresia că vrea
să dezvolte o noua sectă şi nimic mai mult. După ce ne
introduce în tainele credinței naturiste, totemice, : „[ ... ]
mergeți cu pruncul în fața unui arbore sau pom cu viață
lungă [ ... ] atingeți copilul de scoarța acestuia şi rugați‐
vă simplu : Fratele nostru verde acesta este fiul
nostru...”, ne pune să ne adresăm unei Ființe Divine
84
personale, antropomorfe: „ne adresăm Divinității în
mod cuviincios, la persoana a doua plural, cu forma
apsolută de respect” ( M.D.C.R. pag. 505 ),după care îşi
exprimă credința că de fapt „[ ... ]ceea ce noi numim
Dumnezeu este un program hiperconştient,
supranatural şi suprauman, lăsat de o civilizație
supraumană, din altă lume universală” ( M.D.C.R. pag.
550 ). Îmi pare că domnul scriitor Pavel Coruț a cedat
calitatea lucrarii pentru cantitatea celor 575 de pagini în
care amestecă speculații variate şi nu întotdeauna
pertinente, pentru a‐şi exprima dezacordul cu modul de
manifestare actual al religiei creştine, într‐o manieră
suburbană. Lipsa de coerență asupra manifestărilor
religioase agreate, alterează prezentarea subiectului şi
lasă impresia unei elucubrații care nu face cinste
autorului iar pretenția de a o considera „o carte de
ştiință” îl poate pune alături de pseudointelectualii de
care se aminteşte în carte.

85
 4. „Unele ca acestea au altă însemnare...”
(Galateni 4/ 24 ) „[...]pentru că litera ucide iar
duhul face viu” ( 2 Corinteni 3/ 6 )

Aici se poticneşte domnul scriitor Pavel Coruț, la fel ca

mulți alții ce n‐au înțeles faptul că interpretarea literară a
textelor biblice duce la o gravă rătăcire şi depărtare de
adevărata paradigmă a mesajului Izvorului de Lumină ( Iisus
Hristos ). Rătăcirea pleacă de la teologii care au simplificat
învățătura şi au mediatizat‐o maselor de oameni necultivați,
făcând un compromis între calitatea şi cantitatea enoriaşilor,
deci „vai vouă cărturarilor şi fariseilor fățarnici! Că închideți
împărăția cerurilor înaintea oamenilor ; ca voi nu intrați, şi
nici pe cei ce vor să intre nu‐i lăsați.” ( Matei 23 / 13 ). Nimic
nu‐i nou sub soare! Sunt numeroase pasajele care indică
faptul că există o semiotică aparte a învățăturii creştine, dar
de ce aceasta? Apostolul Pavel ne lămureşte : „Când eram
copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m‐
am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” ( 1 Corinteni
13/ 11 ), „Şi eu fraților, n‐am putut să vă vorbesc ca unor
oameni duhovniceşti ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în
Hristos. Cu lapte v‐am hrănit nu cu bucate, căci încă nu
puteați mânca şi încă nici acum nu puteți.” ( 1 Corinteni 3/ 1‐
2 ). Motivul acesta culinar al propovăduirii merită mai multă
atenție deoarece se constituie ca o cheie sol a textului
evanghelic. În epistola către evrei apostolul Pavel devine şi mai

86
lămurit cu acest aspect : „În privința aceasta avem mult de
vorbit şi lucruri grele de tâlcuit, de vreme ce v‐ați făcut greoi
la auzit. Căci voi care de multă vreme s‐ar fi cuvenit să fiți
învățători, aveți iaraşi trebuință ca cineva să vă învețe cele
dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi ați ajuns să
aveti nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se
hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptății, de
vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei
desăvârşiți care au prin obişnuință simțurile învățate să
deosebească binele şi răul.” (Evrei 5/ 11‐14 ). Nu toți oamenii
aveau pricepere şi cultură în vremea aceea şi nici acum, de
aceea apostolul Pavel îndemna la o deosebită învățătură
conform cu gradul fiecăruia de înțelegere: „Primiți‐l pe cel
slab în credință fără să‐i judecați gândurile. Unul crede să
mănânce detoate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ca
mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce
nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă
Dumnezeu l‐a primit.” (Romani 14/ 1‐3 ) Este vorba de o
adevărată pedagogie aici, pe care din păcate mulți dintre
urmaşii apostolului au neglijat‐o. La fel au uitat şi îndemnul la
continua instruire dat de apostolul Pavel : „Şi să nu vă potriviți
cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să
deosebiți care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi
desăvârşit.” Căci „[ ... ]împărăția cerurilor se ia prin
străduință şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”( Matei 11/ 12 ),
şi „Nu oricine Îmi zice Doamne ,Doamne, va intra în
împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din
ceruri.” ( Matei 7/ 21 ) Dar ce este împărăția cerurilor? „[...]
87
Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut, [...]Căci,
iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” ( Luca
17/ 20, 21 ). Împărăția lui Dumnezeu este deci o stare, o stare
la care poate ajunge oricine respectă legea iubirii aproapelui
„Căci toată Legea se cuprinde într‐un singur cuvânt, în
aceasta : Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Galateni
5/14 ), deoarece „Dumnezei sunteți şi toți fii ai Celui
Preaînalt” ( Ioan 10/ 34 ; Psalmi 81/ 6 ). Aceasta este esența
mesajului transmis umanității de către Izvorul de Lumină
( Iisus Hristos ), dar de atunci au trecut 2000 de ani şi tot
atâtea semne de întrebare ne tulbură conştiința noastră
încărcată de vanitate şi autosuficiență, îndepărtându‐ne atât
de noi înşine cât şi de aproapele nostru.

88
 5. „Şi veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va
face liberi” (Ioan, 8/ 32 )

„ Nu am vrut ca învățătura mea să se transforme în

religie!” ( Din tainele universului spiritual, pag. 78; autor,
Arhitect Văsii George ed. Solteris, 2002 ). Aceste cuvinte
aparțin Izvorului de Lumină ( Iisus Hristos ) la fel ca şi citatul
din titlul acestui subcapitol. Este surprinzător şi pentru unii
foarte neplăcut să afle adevărul, dar acest lucru devine
imperios în zilele noastre, când atâtea descoperiri ale ştiinței
fac ca să se clatine stâlpii artificiali ai instituției religioase. În
lipsa unui reper moral concludent se poate ajunge foarte lesne
la o stare de anomie de aceea trebuie să ne ferim de a lăsa
oamenii debusolați prin „cauterizarea” bruscă a credințelor
sale, fie ele şi false.

Omul nu poate sta pe loc el trebuie să meargă caci

altfel i se atrofiază aparatul locomotor. Schimbarea de
paradigmă trebuie făcută din mers, nu poți spune unui om
„stai, nu mai merge, căci mergi spre nicăieri”, trebuiesc
schimbate indicatoarele, reperele şi astfel se va schimba şi
direcția de mers. Anomia este periculoasă! În prefața la cartea
lui Emile Durkheim „Formele elementare ale vieții religioase”
( Polirom 1995 ), Gilles Ferrot atrage atenția : „ Când
imperativele devin mai puțin restrictive şi când instanțele de
socializare nu mai sunt ca în trecut, adevărate << şcoli de
disciplină>> se poate manifesta un sentiment de rău
89
nedefinit sau de frustrare.” Am ținut să fac această
introducere deoarece conținutul capitolului arată modul
nefast în care sa înțeles şi s‐au aplicat învățăturile
„Profesorului” ( Izvorul de Lumină ) de către autoproclamații
săi „lectori”.

Trebuie să precizez că respectivele relatări au fost

făcute prin intermediul soției domnului arhitect Văsii George,
Văsii Vasilica, fostă Barbu, în anii ’70. Amănunte interesante
despre aceste relatări se pot găsii şi în celelalte cărți ale
arhitectului Văsii George apărute la editura Solteris.

„ Eu nu am cerut să mi se aducă cântări de lauda,

slujbe şi ofrande. N‐am cerut să mi se ridice temple şi biserici
pentru că am ştiut că o dată cu acestea se vor ridica preoți
care, plini de orgoliu şi minciuni, vor pretinde că aduc har în
numele Meu! Minciuni! Nimeni nu poate aduce altuia har sau
lumină! Lumina nu vine din afară! Vine dinlauntru, vine de la
sine, după ce omul a ajuns să fie apt de jerfa şi să trăiască pe
altarul dragostei şi iubirii de semeni. [ ... ]Că am fost
mistificat... nu din vina mea, ci din vina celor ce aşteptau
lumina din afara. Ce înseamnă << salvator >>? De ce am fost
numit <<mântuitor>>? Eu nu mântuiesc pe nimeni [ ... ]
<mântiurea > şi <salvarea> vin din sine , porneşte dinlăuntrul
fircăruia, căci, repet, ceea ce am spus şi pe pământ:
Împărăția luminii este înlăuntrul fiecăruia.” ( Din Tainele
Universului Spiritual, pag. 78, 79 )

90
 Sunt grele aceste cuvinte. Obligă la responsabilitate
iar cu acest lucru nu prea am fost obişnuiți. Întotdeuna
adevărul doare, dar vine şi vremea lui. Timpurile se schimbă şi
poate părea paradoxal că instituția religioasă care l‐a ars pe
rug pe Giordano Bruno acum câteva sute de ani a emis o
proclamație inedită, la 11 mai 2008 prin, preotul iezuit Jose
Gabriel Funes de la observatorul astronomic al Vaticanului, în
care admite că extratereştrii există şi sunt frații noştrii mai
mari...( a se vedea documentarul ANCIENT ALIENS ). Deci
imaginea lumii aşa cum am cunoscut‐o la începutul existenței
noastre se completează pe zi ce trece cu noi perspective la
care noi trebuie să ne adaptăm din mers, căci, copii zilelor
noastre pun alte întrebări față de copii de ieri şi noi trebuie să
răspundem cât mai corect la întrebările lor inocente şi
inteligente, „fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de
mîine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis. Puteți
năzui să fiți ca ei dar nu căutati să‐i faceți asemenea vouă.
Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de
ieri” ( Profetul de Kahlil Gibran ).

Ciclul de lucrări „Cercetări în lumea nevăzută” ale

domnului arhitect Văsii George şi soției acestuia Vasilica, nu
sunt singulare nici ca tematică nici ca sursă. Ele sunt
complementare cu cele ale arhitectului italian Giorgio di
Simone şi cele ale studentului George Mourrannier din Franța.
Desigur că mai sunt şi alți „plugari” care pregătesc terenul de
însamânțare cu „Semințe pentru altă lume” ( Florin
Munteanu, ed. Nemira); şi scriitorul Pavel Coruț pare a fi unul

91
dintre cei care lucrează la ogorul subconştientului social,
pregătind opinia publică pentru primenirea care a început să
se facă deja simțită. Chiar dacă dânsul mai confundă marfa cu
ambalajul, cred că nu este departe de adevăr şi, asemeni
apostolului căruia îi poartă numele se va găsi poate şi pentru
el un „drum al Damascului” care să‐i lumineze pe mai departe
calea pe care o urmează acum în obscuritate.

Nu trebuie să‐l judecam pe domnul scriitor Pavel

Coruț după greşelile sale lingvistice ci după faptele sale care
sunt conforme moralei creştine deoarece : „Oricui va spune
vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui
ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta” ( Luca 12/
10 ). Cred că scriitorul Pavel Coruț lucrează conform planului
Duhului Sfânt, adică a opiniei publice a fraților noştri mai mari
pe care noi îi numim Divini şi de aceea trebuie să‐l citim cu
atenție, făcând abstracție de cele câteva elucubrații de genul
„Mântuirea de după cumplita rătăcire”, trecându‐le la greşeli
inerente condiției umane căci „errare humanum est”.

92
6. Religiozitatea, religia şi instituţia religioasă

Întrucât am observat în cartea domnului scriitor Pavel

Coruț, o lipsă de cunoştințe despre filosofia şi psihologia
religiei, consider necesar să inserez în recenzia mea şi această
parte lămuritoare cu privire la originea şi propagarea vieții
religioase.

În acest capitol îmi propun să analizez din perspectivă

psihologică şi sociologică, sentimentul religios. Desigur că sa
scris mult pe această temă dar încerc o abordare dintr‐un
relevment mai larg, în care linia de credință ține „nordul
curat”, şi sper să lămurească multe din, dilemele domnului
scriitor Pavel Coruț cu privire la spinoasa problemă a vieții
religioase.

Voi începe demersul meu de la cuvintele genialului

părinte al psihanalizei, Freud, care spunea în cartea „Moise şi
monoteismul” : „Epocile îndepărtate exercită asupra
imaginației o atracție vie şi misterioasă. De îndată ce
oamenii sunt nemulțumiți de prezent, lucru care se întâmplă
destul de des, se întorc spre trecut şi speră, o dată în plus, să
regăsească visul, nicicând uitat, al vârstei de aur. Ei continuă
neîndoielnic, să fie dominați de farmecul magic al copilăriei
pe care o amintire fragmentară le‐o prezintă ca pe o epoca
de fericire netulburată”. Dacă, asemuim sentimentul religios
cu acea „atracție vie şi misterioasă” din formularea lui Freud,
vom constata că acesta este ceva la fel de natural ca şi somnul
93
în pozitia fetală. Este vorba dacă vreți de a încerca o eternă
reîntoarcere, de nivel afectiv, la gratificările vieții intrauterine
în genere, a micii copilării. Omul are amintirea vagă a unei
stări de bine necondiționată de, dificultățile vieții cotidiene. În
aceasta constă sentimentul religios căci nu putem face
abstracție de semantica termenului. Cuvântul „religie” vine din
latină, „ re – ligere” adică relegare. Înseamnă deci că ceva a
fost cândva legat apoi dezlegat şi se încearcă relegarea la loc,
prin diverse mijloace. Cam aceasta ar fi explicația
sentimentului religios sau religiozității.

Religia vine ca o materializare în plan concret a

sentimentului difuz analizat mai sus. În religie găsim
personificarea obiectivului, cine mă ajută pe mine, omul
căutator de împlinire? ; cineva mai mare ca mine, asemeni
mamei sau tatălui care îmi satisfaceau necesitățile şi poftele
când eram mic. Investirea cu măreție a acelui „ceva” care îmi
poate aduce mie împlinirea este proporțional cu nevoile mele,
cu cât am mai multe nevoi cu atât „cevaul” care mi le poate
îdeplini trebuie să fie mai fabulos. De aici pleacă cohorta de
credințe animiste şi antropomorfiste care au făcut obiectul de
studiu a multor filosofi, savanți şi teologi din toate timpurile.

Instituția religioasă apare mult mai târziu în

filogeneza credinței religioase. Ea îmbracă diferite forme în
funcție de aria etnografică în care sa dezvoltat. Astfel o găsim
sub forma de persoană singulară ca în cazul şamanilor şi
vracilor sau de societate ierarhică ca în cazul castelor
sacerdotale ( brahmanii de exemplu ), sanhedrinului şi
94
bisericii. Instituția religioasă şi‐a atribuit rolul de organizator
al credințelor religioase exploatând sentimentul religios al
enoriaşilor şi făcând în cele din urmă trafic de har ( a se
consemna bulele papale, zeciuiala, şi banii dați de enoriaşi
pentru diverse „servicii religioase”).

Deci există trei forme distincte de manifestare a

religiei : sentimentul religios (starea de necesitate ), religia ca
obiect al nevoii ( cine, ce, rezolvă necesitatea ) şi instituția
religioasă care impune cum se rezolvă necesitatea, prin jerfă,
donații, bani, penitență, rugăciuni, invocări, zeciuială, ritualuri,
sacrificii, etc. Este regretabil că unii oameni consideră că
sentimentul religios este exploatat fără scrupule iar religia a
devenit o negustorie cu marfă ieftină de proveniență
îndoielnică făcută în bazarul de vechituri. Aceste concluzii cum
că religia a devenit, o marfă alterată în mâna speculanților
care ar fi creat instituția religioasă, au fost trase dintr‐o
perspectivă unilaterală a problemei.

Sper ca pe viitor domnul scriitor Pavel Coruț să fie mai

atent şi să nu mai facă confuzie între senzația de foame,
mâncare şi cel care se oferă să ne vândă ce alimente vrea el,
profitând de penuria provocată artificial.

În altă ordine de idei trebuie spus că domnul scriitor

Pavel Coruț aduce acuzații nedrepte oamenilor care au
încercat să facă câte ceva pentru semenii lor cu materialele pe
care le‐au avut la dispoziție la un moment dat. Este ca şi cum
i‐am privi cu maxim dispreț pe medicii din antichitate, care îşi

95
operau pacienții cu unelte mai rudimentare decât cele din
prezent şi nu din cele mai sterile. Cu toate că nu dispuneau şi
nici nu visau la instrumentarul medical de azi, vechii medici ai
antichității practicau cu succes trepanații, îndreptau oasele
rupte, făceau excizii, suturau plăgi şi vindecau afecțiuni. Într‐
un cuvânt încercau cu mai mare sau mai mic succes să se facă
utili celor ce aveau nevoie de ceva care să îi vindece. Ai judeca
însă pe aceştia din prisma deontologiei medicale
contemporane este absurd! La fel şi aceia care au folosit
simbolistica religioasă pentru a trasa o morală nu trebuiesc
judecați cu măsura ştiinței de azi. Caracterul unui om nu este
un atribut al culturii ci al modelelor de conduită pe care omul
le vede în jurul său din fragedă pruncie. Nu doctrina este rea,
ci omul, căci omul sfințeşte sau pustieşte locul. Nici Iisus
Hristos, nici Marx, nici Nietzsche nu au fost rău intenționați, ci
aceia care şi‐au ostoit setea lor de putere şi dominanță cu
sofisme stoarse din diversele învățături ale oamenilor mari.
Vinovat nu este nici cultivatorul nici consumatorul ci
mediatorul, speculantul care manipulează piața. Cât despre
aşazisa corupere morală pe care ar fi suferit‐o dacii prin
creştinism, îmi pare rău dar trebuie să spun că vanitatea şi
oportunismul este ceva peren pe meleagurile noastre, de când
Burebista s‐a căsnit să unească triburile geto‐dace s‐au tot
găsit şi se găsesc mereu câte un şef de trib neîncoronat care să
judece că el ar fi fost mai îndreptățit să fie conducatorul
deplin. Trădarea de la Sarmisegetuza, luptele boierilor, rude
de sânge, pentru tron, dihotomia dintre Brâncoveanu şi
Cantemir, surghiunul şi moartea lui Vlad Țepes, trădarea lui
96
Cantacuzino, mazilirea lui Alexanru Ioan Cuza, defăimarea lui
Antonescu, trădarea lui Pacepa şi Turcu, asasinarea
tovarăşului Nicolae Ceauşescu, şi luptele politice ale, actualilor
şefi de „triburi”, iată cum spuneam blestemul nostru național
care nu are de‐a face cu morala creştină.

Autorul sintagmei „homo homini lupus” cred că s‐a

inspirat în alcătuirea ei de modul de viață al fiilor de lupi din
fostul teritoriu al Daciei Mari actuala Românie mică şi pricăjită
a cărei tânără generație luptă pe alte fronturi şi munceşte pe
ogoare străine. Asta‐i marea noastră meteahnă, că din trei
români „patru” vor să fie şefi, şi pentru asta se aliază chiar şi
cu duşmanul. Trist dar adevărat. Până nu vom învăța virtuțile
cooperării şi empatiei, blestemul dezbinării va mai plana
asupra noastră mult timp, ciopârțind şi ce‐a mai rămas din
identitatea şi mândria noastră națională prin, potrivnicii
spiritului românesc.

97
7. Concluzii

Aruncând o privire retrospectivă asupra operei

domnului Pavel Coruț ne dăm seama că este un scriitor
complex care urmează un vast itinerar în literatură. Astfel,
autorul abordează cu succes genul ficțiunii prin cărțile din
seria „Octogonul”, ( Fulgerul albastru, Balada lupului alb,
Lumina coboară în Carpați, Urmaşii zeilor, Lumina omenirii,
Oamenii lui Zamolxe, etc.), dezvoltă idei perene despre
împlinirea potențialului uman prin seria „Succesul”, ( Cheile
succesului, Faceți avere, Vom trăi omeneşte, Ghidul vieții
sănătoase, etc.), îşi destăinuie latura sensibilă a trăirilor sale
prin seria romanelor de dragoste, ( Să vi ca o părere, Vara
ultimei iubiri, Iubirile unui marinar, etc. ), surprinde în mod
plăcut publicul cititor prin versurile din seria poezii, ( Vraja
nopților albastre, Cântece daco‐române, etc.), analizează
mituri religioase ( Marile secrete, Eva n‐a fost mama noastră)
şi încearcă chiar un roman istoric prin „Ultimul mag”.

Vedem în scriitorul Pavel Coruț un autor de succes din

ultimii 20 de ani, cu un public variat care alternează de la
simpatia pentru lucrările de genul „Cartea creatorilor” la
stupoarea provocată de apariția unor lucrături în genul
„Mântuirea de după cumplita rătăcire”. Mărturisesc că mi‐a
fost destul de greu să pot citi această carte şi numai gândul de
a face o recenzie m‐a motivat să o termin. Am înțeles că
domnul scriitor Pavel Coruț nu prea se împacă cu biserica, cum
98
nu s‐au împăcat şi alți liberi cugetători de‐a lungul vremii,
( Voltaire, Erasmus din Roterdam, Leo Taxil, Văsii George, şa. )
dar, cred că dânsul confundă libertatea cugetării cu libertinajul
exprimarii! Expresiile folosite ( bestial, infractori, ideologii
monstruoase, sălbaticul Jeshua, paraziți religioşi, rătăcirea
mintală, delirul dementului de Ioan, jidovcuță semisălbatică,
religiile trebuie să dispară, sălbatici zeificați, rebut
irecuperabil, etc. ) în exprimarea dezacordului față de alte
puncte de vedere la fel de limitate în timp şi spațiu ca şi cele
ale domniei sale, pun în dificultate cititorii săi fideli printre
care mă număram şi eu. Începând cu această carte, însă, voi fi
mult mai atent în ce investesc căci imi place să fac investiții în
lucruri solide şi sigure nu în putregaiuri.

Este trist că mă despart la nivel ideatic de un scriitor

ca Pavel Coruț dar prefer decența pamfletului lui Voltaire care,
a avut înțelepciunea următorului adagiu în finalul cărții
„Catehismul omului de lume” : “Doamne, binecuvântează‐l pe
acest călugăr grec! [ … ] Doamne, binecuvântează‐l pe acest
om de lume!”.

Închei acest eseu cu regretul că domnul scriitor Pavel

Coruț a omis să introducă în fişele sale de lectură şi Manualul
bunului român în care, Nicolae Bălcescu pledează pentru
„împlinirea menirei pentru care suntem născuți, adică a
lucrării noastre asupră‐ne ş‐asupra semenilor noştrii spre a ne
face mult mai buni” considerând că datoria omului este de‐a
„întrebuința bine viața sa” conform cu „datoria dreptății” care
„ne porunceşte să respectăm pe om, semenul nostru,
99
libertatea lui şi tot ce e al lui”. Neluînd în calcul şi acest manual
esențial al relațiilor interumane, domnul scriitor Pavel Coruț
riscă ca lucrarea „Mântuirea de după cumplita rătăcire”să fie
percepută ca o compilație îndoielnică, ce încearcă a răzbate
dincolo de rațiune la sufletul cititorilor, la fel cum repertoriul
unora dintre producțiile muzicale contemporane, ațâță
instinctele cinegetice ale unui auditoriu grobian.

28‐X‐2010

100
 BIBLIOGRAFIE

1...Abraham H.Maslow ‐‐ Motivație şi Personalitate, ed.TREI

Bucuresti 2007

2...Alfred Adler ‐ Cunoaşterea Omului, ed. IRI 1996

3...Andre Scrima ‐ Timpul Rugului Aprins, ed. Humanitas 2000

4...Biblia ‐ ed.Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane Bucuresti, 1988

5...Carlos Castaneda ‐ Latura activă a infinității; Cealaltă

realitate; Al doi‐lea cerc de putere; Puterea tăcerii. Ed. RAO

6...Carl Gustav Jung ‐ Psihanaliza fenomenelor religioase

7...Christos Yannaras ‐ Abecedarul credinței; Foamea şi setea

8...Dumitru Constantin Dulcan ‐ Inteligența materiei; În

căutarea sensului pierdut‐Creierul şi noua spiritualitate, ed.
EIKON

9...Emil Durkeim ‐ Formele elementare ale vieții religioase, ed.

Polirom Iaşi 1995

10..Elena Claudia Rusu ‐ Psihologie cognitivă, ed. Fundației

România de Mâine Bucureşti 2007

11..Erasmus din Roterdam ‐ Elogiul nebuniei

101
12..Erich Von Daniken ‐ Amintiri despre viitor, ed.Politica
Bucureşti, 1970

13..Călătorii Atemporali – Ființa, Îngeri, Martori.

14..Florin Munteanu ‐ Semințe pentru altă lume

15..Freud Sigmund ‐ Moise şi Monoteismul, ed. Antet

16..George Enache ‐ Părintele Arsenie Boca în atenția poliției

politice din România. Ed. Partener 2009

17..George Văsii ‐ Cercetări în lumea nevăzută; Din tainele

universului spiritual; Ligurda; Cei trei munți; Nunțile necesare.
Ed. SOLTERIS

18..Grațiela Sion ‐ Psihologia Vârstelor. Ed Fundației România

de mâine, Bucureşti 2003

19..Kahlil Gibran ‐ Profetul

2o..Leo Taxil ‐ Biblia Hazlie, ed. Politica Bucureşti 1962

21..Mircea Eliade ‐ Istoria credințelor şi ideilor religioase;

Încercarea Labirintului; Sacrul şi profanul.

22..Mihaela Corina Țuțu ‐ Psihologia Personalității, ed.

Fundației România de mâine Bucureşti 2003

23..Nichifor Crainic ‐ Sfințirea împlinirea umanului

24..Patanjali ‐ Yoga Sutra, ed. Herald

102
25..Mărturia unui pelerin rus ‐ Rugăciunea lui Iisus

26..Morihei Eushiba ‐ Arta păcii

27..Iosif Agapitos ‐ Sfântul Nectarie Sfântul Iubirii

28..Sf. Maxim Mărturisitorul ‐ Răspunsuri către Talasie;

Capete gnostice; Capete despre dragoste Diana Lucia Vasile

29..Pantelimon Golu ‐ Învățare şi dezvoltare

30..Voltaire ‐ Catehismul omului de lume

31..Sandu Tudor ‐ Sfințita Rugăciune

32..Willi Meersmann ‐ Lexicon de matematică

32.. Tony Malim şi col. ‐ Psihologie Comparată, ed. Tehnică

Bucureşti 2000

33..Coord. Traian Herseni ‐ Psihosociologia culturii de masă,

ed. Ştiințifică Bucureşti 1968

34..Pavel Corut ‐ Mantuirea de dupa cumplita ratacire, ed.

Corut Pavel Bucuresti 2009

35..Paul Coelho ‐ Manualul războinicului luminii

36..Umberto Eco ‐ Pendulul lui Foucault; Limitele interpretării;

Apocaliptici şi integrați; Pliculețul Minervei.

37..Fritjof Capra ‐ Conexiuni Ascunse; Înțelepciune aparte;

Taofizica; Momentul Adevărului, ed.Tehnică

103
38..Horia Matei ‐ Enigmele terrei, ed. Vestala 2001

39..Ilie Cioara ‐ Ființa umană şi adevărul absolut, ed.Herald

40..Dicționar ilustrat de matematică ‐ ed. Aquila

41..Giorgio di Simone ‐ Colloqui con A; Il Cristo vero; Rapporto

della Dimensione X

42..Diana Lucia Vasile ‐ Introducere în psihologia familiei şi

psihosexologie, ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti
2007

43..Marcel Gauchet Ieşirea din religie ‐ ed. Humanitas 2006

44..Thomas A. Sebeok ‐ Semnele: O introducere în semiotică,

ed. Humanitas

45..Victor Săhleanu ‐ Ştiința şi filozofia informației ‐ ed.Politică

1972, Bucureşti

46..Ion Văduva Poenaru ‐ În căutarea civilizațiilor, ed. Geneze

47..Societatea paleoastronautică Erich Von Daniken ‐ Marile

enigme ale universului; Înțelepciunea pierdută a vechilor
civilizații, ed. Lucman

47..Victor Bodo ‐ Profeții despre era Vărsătorului, ed. Dacia,

Cluj Napoca, 2000

48..Mircea Itu ‐ Filosofia şi istoria religiilor, ed. Fundației

România de mâine, Bucureşti 2004

104
49..Stanislav Grof ‐ Psihologia Viitorului

50..Dan Ionescu Siseşti ‐ Spiritualitatea Omenirii în Evoluție,

ed. Odeon Bucuresti 2001

51..Constantin Enachescu ‐ Tratat de psihologie morală, ed.

Tehnică, Bucureşti 2005

52..Colectiv ‐ Introducere în psihologie, ed. Tehnică

53..Larouse ‐ Dicționar de psihologie

54..Coord. Adrian Neculau ‐ Comportament şi civilizație, ed.

Ştiințifică şi enciclopedică Bucureşti 1987

55..Sanda Faur ‐ A şti să trăieşti printre oameni, ed.Politică

Bucureşti 1983

56..Aime Michel – Metanoia, ed. Nemira 2006

57..Louis Pauwels, Jacques Bergier – Dimineața magicienilor,

ed. Nemira 2005

105
 Cuprins:

Introducere...................................................................pag. 5

Idei în dezvoltare..........................................................pag. 12
Sancta simplicitas.........................................................pag. 13
Schimbarea de paradigmă în cultura religioasă............pag. 18
Etologia familiei............................................................pag. 28
Funcția crează organul sau firescul absolut în
pag. 42
manifestare…………………………………………………………………
Licheaua din proximitatea puterii.................................pag. 46
Țiganiada......................................................................pag. 49
Puterea Inimii...............................................................pag. 53
Îndemn la bun simț.......................................................pag. 59

Greşelile scriitorului Pavel Coruț.................................pag. 62

Lobotomia cu toporul sau greşelile scriitorului
Pavel Coruț................................................................... pag. 62
Omisiunile şi hiperbolele lui Pavel Coruț......................pag. 70

106
Catehismul „reverendului” Pavel Coruț........................pag. 80
„Unele ca acestea au altă însemnare...” ( Galateni
4/ 24 ) „[...]pentru că litera ucide iar duhul face viu”
( 2 Corinteni 3/6).......................................................... pag. 86
„Şi veți cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face
liberi” (Ioan, 8/ 32 )......................................................pag. 89
Religiozitatea, religia şi instituția religioasă..................pag. 93
Concluzii……………………………………………………………………pag. 98

Bibliografie...................................................................pag.101

107