MIHAI NEAMȚU

Vol. I
JURNAL BRITANIC

7 ANI
ÎN OCCIDENT
Repatriat fără regrete, Mihai Neamțu știe să scrie „în
sufletului omului” (cum spunea Platon), iar nu „pe
apă”. Iată un surprinzător „Jurnal britanic” care scoate
la iveală nu doar inteligența briliantă a autorului, ci
și neliniștile unui suflet viu! Tânăra generație caută
astăzi modele și, stăruind, va găsi în paginile acestei
cărți rețeta formării intelectuale. În plină ascensiune
a materialismului, iată un manual de rezistență spir-
ituală care include îndemnuri, confesiuni, meditații,
pagini exegetice și fragmente motivaționale. Situate
la răscrucea dintre Orientul creștin și Occidentul sec-
ularizat, reflecțiile lui Mihai Neamțu debordează prin
înălțime și profunzime. Într-un veac plin de apostazii,
iată o mărturisire curajoasă!
P.S. IGNATIE, Episcopul Hușilor

...Mihai Neamțu e un ins cu abnegație atipică. E în alura

lui un ștaif de spilcuire care contrazice tiparul obișnuit
al credinciosului creștin. Expansiv pînă la pragul lim-
buției, nu are timidități menite a-i turna plumb în vine
și, în genere, nu are complexe din cauza vreunei lacune
culturale. Culant și protocolar cum este, un post de
manager la o multinațională i-ar fi venit mănușă...
Sorin LAVRIC, România literară

...Neamţu este precum apa de Borsec: marcă deja înreg-

istrată şi cu numeroase recunoaşteri interne şi externe.
Lajos NOTAROS, Revista Familia

...cea mai puternică voce a tinerei generații de gândito-

ri creștini din spațiul românesc...
Adrian PAPAHAGI, Universitatea Babeș-Bolyai
... iată un Jurnal tulburător care se ridică la nivelul
meditațiilor unui Constantin Noica, cu singura dif-
erență legată de o perspectivă creștină asupra lumii.
Mihai Neamțu e fascinat de tensiunea dintre vizibil
și invizibil, între modernitate și tradiție, între adevăr
și metodă. Nu lipsesc din aceste însemnări reflecțiile
geopolitice, sfaturile practice, meditațiile despre iubire
sau comentariile literare la parabolele lui Iisus (cum ar
fi pida fiului risipitor). Am citit cu plăcere acest volum
pe care-l recomand fără ezitare tuturor cititorilor, in-
diferent de vârstă!
Radu NEGRILĂ, fizician

Un Alioșa Karamazov școlit – mi-am spus, de îndată

ce l-am văzut pe Mihai Neamțu. Rareori am întâlnit
un amestec atât de convingător între candoare și în-
drăzneală, între smerenia căutătorului și siguranța de
sine a savantului. Pentru inteligența autohtonă și pen-
tru teologia ortodoxă, apariția unui tânăr de o aseme-
nea croială e o șansă mult așteptată. Era, de mult, nev-
oie de cineva care să vorbească simultan – și cu egală
grație – limba culturii și pe aceea a credinței, cineva
care să citească și pe Sfinții Părinți, și pe Rorty, cineva,
în sfârșit, care să fie, cu naturalețe, vechi și nou deopo-
trivă. După decenii de subzistență spirituală sub obroc,
am putea avea norocul unui Rug reaprins.
Andrei PLEȘU, Colegiul Noua Europă

...Neamțu soseşte în forum cu toate armele hoplitului,

cu farmecul tinereţii curajoase.
Teodor BACONSCHI, Dilema Veche
Mihai Neamţu este unul dintre tinerii cercetăto-
ri est-europeni a căror cunoaştere istorică, vastă şi
adâncă, diferă de strâmta specializare academică în-
curajată în Occidentul zilelor noastre. El este un „teo-
log politic” familiar cu filozofia continentală, istoria re-
ligiilor şi lumea largă a culturii europene. Combinând
intuiţii ale tradiţiei platonice şi patristice cu argumen-
tele moderaţiei din conservatorismul modern, Mihail
Neamţu face o inedită apologie a civilizaţiei apusene.
Orice conversaţie verbală sau literară cu tânărul au-
tor se va dovedi fructuoasă, pasionantă şi mai ales
răsplătitoare.
Prof. Daniel MAHONEY
Assumption College, SUA

...Neliniștile lui Mihai Neamțu sunt și pătimirile unui

buchinist îndrăgostit de Cartea Cărților. Poți să nu fi
de acord cu toate părerile acestui spirit viu, dar merită
oricând să-l ai ca interlocutor.
Pr Visarion ALEXA
parohul bisericii „Sf. Nicolae”/Militari, București

...Neamţu ne îndeamnă să privim lucrurile cu ochelarii

creştinului inteligent, deschis şi responsabil.
Adrian ROMILA, Revista 22

...Verbul discursului său este inteligent, inspirat şi sub-

til.
Marius VASILEANU, Adevărul

...Neamţu ne reaminteşte că bufniţa Minervei se poate

preface într-o privighetoare a Duhului.
Ionuț BILIUȚĂ
Adevărul literar și artistic
JURNAL BRITANIC

...Mihai Neamţu reafirmă oportun locul natural al

culturii credinţei în viaţa Cetăţii şi o face, cum ne-a
obişnuit, cu har, inteligenţă şi stil...
Marius LAZURCA, diplomat

...De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui

Mihai Neamţu? Pentru că descoperim în scrisul său pe
cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele
făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs,
Mihai Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale
despre evenimentele, personajele şi problemele din
prim-planul momentului. Avem de a face cu unul din-
tre acei rari autori români de opinii şi comentarii care
îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează,
iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate
ce decurge firesc din ele.
Dragoș Paul ALIGICĂ, economist, Washington D.C.

Mihail Neamtu trăiește intens la convergența dintre

cultură, politică și teologie. Viziunea lui este plină de
inspirație și are un real caracter profetic. Îl felicit pent-
ru această ultimă ispravă editorială!
Dr Ovidiu DRUHORA, teolog, Los Angeles

...Descoperiți aici un autor căruia i-ar fi plăcut să se

nască într-o lume veche, bazată pe credință și onoare.
Ce-ar fi dacă am avea mai mulți români cu valori și ide-
aluri perene?
Alin SESERMAN, jurnalist, NotaBN

4
 7 ANI
ÎN OCCIDENT
 MIHAI NEAMȚU

7 ANI
ÎN OCCIDENT
VOL. 1
JURNAL BRITANIC

BUCUREȘTI, 2019
Copyright © Mihai Neamțu, 2019

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte

nu poate fi reprodusă, în niciun fel de format, fără acordul
scris obținut în prealabil de la autor.

Comenzi (volume cu autograf și evenimente cu autorul):

0774 496 323 sau prin e-mail: cristina.faibes@gmail.com

Cursuri online: www.Oratorie.Ro

Contact: mihailneamtu@gmail.com
www.Facebook.com/georgemihailneamtu

Corectura: Elisabeta VINCZI

Coperta: JAAZ

Tipărit în Uniunea Europeană

Beatus vir qui non abiit in consilio impiorum et in via
peccatorum non stetit.
David

Dacă ai o grădină și o bibliotecă, ai tot ce-ți trebuie.

Cicero

Istoria este distilarea zvonurilor.

Thomas Carlyle

Încă din tinerețe, am ars pentru activitățile sociale.

Ion Iliescu

Chiar și un ateu are nevoie de Dumnezeu

pentru a-L nega.
Miguel de Unamuno

Cred în Dumnezeu așa cum și-n soare cred: nu pentru

că îl pot vedea, ci pentru că, datorită Lui,
toate lucrurile se pot vedea.
C.S. Lewis

Casă nu-ți poți face fără patru pereți. Iar acești pereți
sunt cele patru Evanghelii.
Ioan Alexandru
Cui dono lepidum novum libellum
arida modo pumice expolitum?
Hadriane, tibi, namque tu solebas
meas esse aliquid putare nugas.
 Îndemn către tineri

Ce i-aș spune unui elev de 18 ani, aflat la început

de drum? Nu-ți vinde sufletul. Poartă cu umilință stra-
iele demnității. Privește viitorul mai încrezător. Trupul
mustește acum de poftă și vigoare: strunește-l prin sport
și mișcare. Pielea feței tale e netedă și curată: n-o îmbă-
trâni prematur. Ochii sunt vioi, deci pot citi zilnic o carte.
Cinstește eroii neamului tău. Nu te lăsa dezonorat.
Cultivă înțelepciunea. Când ești îndrăgostit, e bine „să
te dăruiești și să te depășești.” Vorbește-i celui drag și
așterne sentimentele pe hârtie... Creierul de student e
ca un burete însetat: învață atunci două limbi străine.
Gândește problemele vieții cu propria ta minte. Eco-
nomisește. Vei deveni adult și, foarte probabil, părinte.
Ieși din bula autovictimizării, în care dai mereu
vina pe context, pe soartă, pe ceilalți! E atât de ușor să te
bucuri de reușitele altora: în loc să le bârfești succesul,
lasă-te inspirat, motivat, ghidat. Vei fi atras ca un magnet
spre viața plină de surprize și necunoscute.
Regretele nu te ajută! E absurd și chiar stupid să
repeți greșelile trecutului așteptând rezultate diferite.
Resetarea minții este cheia împlinirii. Renunță la niște
obiceiuri proaste. Scurtează conversațiile sterile. Caută
oameni care-ți împărtășesc valorile și entuziasmul.
Pleacă din locul unde nu rodești. Pune în pământul
reavăn sămânța faptei și suflarea cuvântului. Cere și puțin
soare. E normal să nu știi diferite lucruri. Trist este să nu
vrei mai mult de la viață. Acordă-ți dreptul să greșești.
Dă-ți voie să te bâlbâi, precum Demostene, înainte de-a
deveni un mare orator!
Fugi de invidie, alungă cinismul, stinge furia, cul-
tivă admirația. Nu-ți face o groapă în cimitirul tinerelor
speranțe. Roagă-te. Și nu uita: Dumnezeu te iubește.
 MIHAI NEAMȚU

11 septembrie 2001
Turnuri Gemene

M-a sunat tata ca să-mi spune că trebuie să des-

chid televizorul. Numai privind imaginile terorii puteam
să înțeleg grozăvia unei știri despre atacul islamist asupra
Turnurilor Gemene. Războiul sfânt a luat o turnură pră-
păstioasă... Într-o zi liniștită de toamnă, patria libertății
a devenit ținta jihadului global.
Am rămas cu ochii ațintiți spre ecran. M-am uitat
îndelung și m-am crucit. Un fum negru și gros învăluia
peninsula Manhattan. Blocurile de oțel și sticlă au fost
străpunse de avioanele sinucigașe. După câteva minute,
Turnurile Gemene s-au prăbușit. Mii de trupuri au murit
îngropate sub molozul încins.
Priveam drama inocenților dintr-un fotoliu con-
fortabil și mă simțeam vinovat pentru că nu puteam face
mai nimic. Colosul yancheu primise o rană de moarte.
M-am întreb, atunci: există vreo rațiune în spatele ne-
buniei? Un lucru e limpede: teroriștii tratează libertatea
lumii apusene drept slăbiciune. De ce? Pentru că ei nu
știu și nu pot să folosească în sens creator darul libertății.
Toată lumea s-a întrebat cine-s piloții kamikad-
ze? Aveau și ei o cetățenie, desigur. După câteva ore, au
apărut primele speculații și informații. Mujahedinii lui

13
JURNAL BRITANIC

Osama Bin Laden păcăliseră în mod repetat ofițerii de

securitate ai poliției de frontieră. După ce-au intrat în
SUA, teroriștii au făcut cursuri la diferite școli de pilotaj,
mimând normalitatea și perfecta adaptare la stilul de
viață american. Fiecare islamist a așteptat răbdător, ca
un crocodil care-și pândește prada pentru lovitura fatală.
Ținta atacului? Centrul bancar și comercial din New
York, dar și simbolul armatei americane: Pentagonul.
Pe harta atentatelor a fost, însă, și Casa Albă.
Reacția lui George W. Bush Jr. a venit prompt și
emoționant. Așezat lângă pompierii-eroi, Președintele
a transmis cu accentul său texan un mesaj de încredere
poporului. Unii comentatori s-au grăbit să ne averti-
zeze: „și totuși, Islamul este religia păcii...” Aș fi vrut
ca milioanele de creștini sirieni, maroniți sau copți din
Orientul Mijlociu să le poată da dreptate. Unii comenta-
tori vorbesc despre ciocnirea civilizațiilor, invocându-l
pe Samuel Huntington. În ceea ce mă privește, văd mai
curând încleștarea dintre barbarie și umanitate.
Imaginile groazei capătă o aură luminoasă prin
povestea salvatorilor. Pompierii au fost eroii zilei de
11 septembrie 2001. Pârjoliți la etajele intermediare,
asfixiați de mirosul cadavrelor arse, supraviețuitorii
alergau disperați spre zonele oxigenate ale clădirii. Unii
s-au aruncat de la etaj... În fața flăcărilor, plonjonul părea

14
 MIHAI NEAMȚU

ultima soluție. Și totuși, în cele mai cumplite împrejurări,

unii pompieri au putut salva vieți omenești.
To be or not to be. Orice moarte e nefirească și
prematură. În fața sfârșitului, demnitățile sociale își
pierd semnificația. Dacă însă unii mor din întâmplare,
adevărații eroi mor la datoriei.

12 septembrie 2001
Dascăli care te fac om

Căderea comunismului și deschiderea României

către Europa a fost o imensă șansă dată primei generații
de studenți ai umanioarelor. Clujul, știu bine, a însemnat
totul pentru mine. Pe lângă dascăli formidabili, iubitori
de carte și îndrăgostiți de adevăr, am avut privilegiul
conversației cu savanți autentici, de anvergură interna-
țională. Câte nopți nedormite în preajma marilor cărți...
Grație muncii neobosite a diaconului Ioan Ică jr.
(cel mai important teolog din România), i-am descoperit
pe rând, în capitala Transilvaniei, pe episcopul Kallistos
Ware, cardinalul Tomáš Špidlík și părintele benedictin
Gabriel Bunge. Toate aceste mirabile întâlniri mi-au
marcat viața personală și parcursul profesional într-un
mod pe care nu l-am înțeles nici până astăzi.

15
JURNAL BRITANIC

Între specialiștii care ne vizitau îi menționez pe

István Percel (specializat în mistica lui Simeon Noul
Teolog) și Andrew Louth, mare cunoscător al patristicii
grecești. Format la Oxford, acesta din urmă cărturar a
fost lumină și mângâiere pentru sute de studenți români.
Privindu-l îndeaproape, am descoperit o incre-
dibilă modestie, dar și bucuria împărtășirii cunoașterii
sale enciclopedice. Format inițial ca matematician (la
Cambridge), Andrew Louth s-a convertit devreme la
studiul istoriei antice și al teologiei moderne. Privind
chipul blând al părintelui Andrew, am descoperit o inimă
pacificată și o minte sfredelitoare.
Dispoziția meditativă, ușor reculeasă, a profe-
sorului britanic, ascundea profunzimile unor căutări
existențiale „ad fontes”. Nu-i scăpa nicio referință majoră
din marele canon al filozofiei europene, al literaturii
creștine și al misticii orientale. Citindu-i cartea despre
Dionisie Areopagitul și ierarhiile cerești, m-am hotărât
să-i traduc eseul despre „Deslușirea tainei”.
Am descoperit, astfel, problematica paradoxului
în știința modernă, situată la intersecția între epistemo-
logie, matematica superioară și fizica cuantică. Rațiunea
trebuia să accepte că lumina este, simultan, undă și
corpuscul. Că, potrivit teoriei relativității lui Einstein,
spațiul și timpul reprezintă un continuum flexibil.

16
 MIHAI NEAMȚU

Mi-e dor de anii studenției clujene, când plimbă-

rile de seară, la umbra statuii lui Matei Corvin, revelau
frumusețea platonică a inteligenței desprinsă cu totul
de grijile cărnii.

13 septembrie 2001
O copilărie fără Internet

Port amintirea unei copilării greu de înțeles pentru

cei mai tineri. Am supraviețuit un deceniu întreg fără
televizor, fără telefon, fără ziare și fără Internet. Cenzura
presei oficiale hrănea paranoia cuplului prezidențial:
Nicolae și Elena Ceaușescu. Viața cotidiană curgea la
vale agale, ca o apă mizerabilă, cenușie, urât mirositoare.
Eram schimonosiți de minciună și asupriți de estetica
comunistă a „noilor orașe.” Incultura politrucilor abru-
tiza conștiința atâtor elevi brilianți.
Cum combăteam plictiseala? Prin sport și lectură.
Urmăream, așadar, faimoasele dispute fotbalistice între
Steaua și Dinamo, între Universitatea Craiova și Sportul
Studențesc. Ascultam comentariile unor crainici sportivi
precum Sebastian Domozină, mereu extaziat de geniul
lui Balaci și viteza lui Giolgău. Nu știu sigur ce făceau
fetele, în afara discuțiilor despre „Festivalul Mamaia”,
Angela Similea și Loredana Groza... Despre biserică și

17
JURNAL BRITANIC

credință se vorbea prea puțin. Ascultam fragmente de

teatru radiofonic, poezii patriotice la TVR sau muzica
preferată a lui Iosif Sava, meloman necruțător.
Orice casă avea rafturi ticsite cu volume ieftine
din colecția „Biblioteca pentru toți”. Era imposibil să nu
prinzi gustul lecturii într-o copilărie fără Internet. Vara o
petreceam la bunici. Eram chemați să ajutăm la prășitul
porumbului ori la cules de prune, piersici sau legume.
Când scăpam de corvoada agricolă, devoram în răcoarea
unei case bătrânești romanele lui Alexandre Dumas,
Jules Vernes sau Marin Preda. Competiția sănătoasă
între verișori ne ținea-n priză. Într-o singură zi, am
parcurs 350 de pagini din „Frații Jderi.” Sadoveanu m-a
prins mult mai puțin decât proza lui Gogol ori scriitura
lui Dostoievski. Operele trecutului erau singura noastră
scăpare. De ce? Pentru că prezentul se înfățișa tenebros
și precar.
Geografia a fost o altă pasiune a copilăriei mele.
Învățam pe de rost numele unor capitale obscure, de la
Bujumbura (pentru Burundi) până la Antananarivo (din
Madagascar). Vara, sub nucul din fundul curții, răsfoiam
atlasul geografic al lumii și-mi notam informații despre
țări, mări, insule și lanțuri muntoase. Studiam heraldica
unor steaguri medievale și anumite formule în limba
latină, puse la dispoziție de Larousse.

18
 MIHAI NEAMȚU

Seara, băieții aduceau „la răscruci” un casetofon

nemțesc cu leduri. Se apucau și rulau toată noaptea piese
din repertoriul lui Jennifer Rush („The Power of Love”),
Dire Straits („Brothers in Arms”), Tina Turner („Simply
the Best”), Roxette („Listen to Your Heart”) sau Elton
John („Sacrifice”). Poate chiar și alți artiști occidentali,
despre care azi nu mai știm nimic...
Pasiunile moderniste din timpul verii erau imediat
corectate de exigențele clasiciste ale profesorului Hugo
Hauptmann — poreclit și „Scherzo”. Îndrăgostit de mu-
zica simfonică, dascălul nostru deschidea intempestiv
ușa clasei, aruncând înspre elevii îngroziți o privire
ironică, ieșită de sub frizura nietzschean-wagneriană.
Purta un parpalac crem, asortat cu basca verde-kaki.
După o tăcere prelungită la catedră ne dădea, subit, un
extemporal. Eram chemați să recunoaștem piese cele-
bre din repertoriul unui Ceaikovski, Rahmaninov sau
Brahms. Nu știam să facem asta? Eram socotiți niște
inculți sau barbari.
Perfect european, domnul Hauptmann ne cizela
moravurile, poate chiar mai mult decât sensibilitatea
artistică. Chiar și atunci când eram mustrați, el, de fapt,
ne iubea. Pariind pe idealul formării umaniste, Profesorul
organiza audiții la Filarmonica din Arad pentru elevii
născuți în cartierele muncitorești. Aveam acces gratuit

19
JURNAL BRITANIC

la repertoriul marilor concerte. Într-o sală cu acustica

perfectă, am trăit adeseori exaltarea lirică sau experiența
sublimului. M-a uimit la Beethoven triumful nobleței
asupra abjecției (în timp ce la Chopin admiram victoria
iubirii asupra indiferenței). Erau clipe de măreție care
suspendau timpul precar și grija măruntă. Ne simțeam
purificați, întăriți, umanizați. Pentru aceste insule de
poezie, frumusețe și noblețe voi rămâne veșnic recu-
noscător.

18 septembrie 2001
Ură și înjurătură

Poporul nostru nu se va face bine până nu va

înlocui înjurătura cu binecuvântarea, lingușeala cu dem-
nitatea, golănia cu educația, bârfa cu admirația. Suntem
un neam risipit în lume, zdrobit de marile depărtări,
deșirat lăuntric, vlăguit și apăsat, neiubitor de carte,
mai umblat pe la crâșme decât prin biserici, cu familii
dezbinate-n stradă sau prin tribunale, cu bătrâni întris-
tați și nepoți părăsiți. Părinții se ceartă de față cu copiii.
Copiii, mai târziu, își uită părinții. Ne autosabotăm cu
zel străin de Dumnezeu. Răutatea gratuită-n trafic,
prin restaurante sau la masă, disprețul, meschinăria,
pizma, resentimentul și insulta grea — toate produc o

20
 MIHAI NEAMȚU

viață socială de coșmar. Pe lângă autostrăzi și spitale,

România are nevoie de un imens pansament sufletesc,
de iertare și binecuvântare.

G. K. Chesterton: „a yawn is a silent shout.”

19 septembrie 2001
Karl Marx, șarlatanul istoriei

Cu ce s-au ocupat comuniștii? Cu hoția, crima și

falsa profeție. Când munca stahanovistă nu împlinea
planul cincinal, Stalin identifica rapid dușmanii imagi-
nari și „elementele reacționare.” Sabotorii revoluției au
fost trimiși, cu miile, în lagăre și închisori (de la Pavel
Florenski la Alexander Soljenițîn).
Ideologia marxistă e o formă de șarlatanism. Sub
regimul Ceaușescu, „iepoca de aur” devenise o fata mor-
gana. Nimeni nu-și asuma răspunderea pentru dezastrul
social – mizeria din spitale, foametea din școli, frigul din
case și întunericul de pe străzi. Colectivismul aruncă
pe fereastră problema asumării unei conștiințe morale.
Eu mint, tu minți, el minte; noi mințim, voi mințiți și ei
mint. Și totuși, nimeni nu-i de vină.
Când dorea să înțeleagă viitorul, omul arhaic
consulta ghicitorii; omul modern s-a lăsat mințit de

21
JURNAL BRITANIC

clasa experților – intelighenția care pretinde că înțelege

dialectica istoriei. Nicio prezicere a lui Sartre despre
proletariat și marele capital nu s-a împlinit. Nicio frază
din Marx nu anticipează apariția unor companii IT în
cartierele mărginașe din Mumbai.
Cine e tatăl minciunii? Diavolul. Socialismul nu
se bazează pe știință, ci reprezintă o credință seculară
în dialectica Istoriei, a cărei locomotivă este Partidul
condus de secta ideologilor atotcunoscători. Dincolo
de pretențiile propagandei, comunismul a fost cancerul
popoarelor subdezvoltate. De-a lungul secolului trecut,
teroriștii progresului au fost legiune. În numele clasei
muncitoare, Lenin, Mao sau Ernesto Che Guevara au
practicat chiromanția sângeroasă. Ce-a rezultat? Un mor-
man de cadavre și durerea mută a umanității îndoliate.

„Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte

/ și de-abia te văd în vale, țară de departe, / unde-am
cunoscut lumina, țară de departe!... O, pământule, pe
care am trăit o viață, / azi te las, rămâi în urmă, tot mai
mic în ceață, / tot mai jos și mai departe și mai mic prin
ceață!” (Traian Dorz)

22
 MIHAI NEAMȚU

20 septembrie 2001
Intermezzo
Vara aceasta m-am întors de la München cu au-
tocarul firmei Atlasib. Deși trăiesc șocul revenirii acasă,
n-am răgaz să consemnez zilnic stări și impresii româ-
nești pentru Jurnal. Am ascuțit penița pentru marea
aventură britanică.

„Rău mă dor ochii mă dor, de lumina stelelor... Şi

mă duc, şi iar mă duc, până la izvor sub nuc...”

Omul nesincer e pornit spre înșelăciune, dorind

să-și păcălească semenii pentru avantaje imediate:
bani, putere sau plăcere. Minciuna ascunde adevărul
și promite mai mult decât omul poate oferi vreodată.
Umbrela falsității acoperă trecutul, prezentul, dar mai
ales viitorul. Cine se lasă înșelat de ideologie suferă de-o
înduioșătoare prostie...

Winston Churchill: „eating words has never given

me indigestion.”

23
JURNAL BRITANIC

23 septembrie 2001
Puterea cuvintelor

Un start timpuriu în viață te duce foarte depar-

te. Iată de ce elitele britanice s-au format, de-a lungul
ultimelor secole, în școli excepționale: Eton, Harrow,
Winchester, Westminster, Rugby or Charterhouse. Ce
învățau elevii în aceste gimnazii? Arta oratoriei. Metafora
și hiperbola, ironia și perifraza, metonimia și aliterația,
antiteza și paradoxul, interogația și exclamația, iată teh-
nicile stăpânite de viitorii parlamentari, ofițeri, medici,
profesori, magistrați sau avocați. În absența unor maeștri
ai elocvenței, mă întreb, ar mai fi dominat englezii lumea?
Tradiția paideică a Marii Britanii este veche și pre-
cede apariția învățământului de masă. Eton College (Ber-
kshire) a fost fondat de Regele Henry al VI-lea în 1440.
Câți lideri ai cabinetului n-au trecut pe acolo? St. Paul’s
School (ridicată în cartierul londonez Hammersmith) a
fost deschisă în anul 1509. Gimnaziul Westminster s-a
bucurat de patronajul Regina Elisabeta I... Iată funda-
mentele nevăzute ale unei civilizații globale (de aici și
universalitatea limbii lui Shakespeare).
De ce e crucială investiția în educația retorică?
Pentru că demnitățile publice presupun stăpânirea,
aproape de perfecțiune, a puterii cuvintelor.

24
 MIHAI NEAMȚU

Samuel Johnson: „Sir, Your manuscript is both

good and original; but the part that is good is not original,
and the part that is good is not original.”

25 septembrie 2001
Oltenia patriarhală

Verile copilăriei petrecute în Oltenia patriarhală

erau fără seamăn. Memoria reține acum savoarea și
culoarea unor expediții pescărești în lunca Dunării.
Sub sălciile unduitoare din balta satului, ne așezam
bățul de trestie și așteptam ca plătica să muște și să
scufunde pluta... Momeala era făcută din râmă sau mă-
măligă. Saramura de crap sau șalăul din Cârna, curățat
și pus proaspăt pe grătar, erau mâncăruri incomparabi-
le. Trăiam aproape de granița cu Bulgaria, într-o lume
străină de spectacolul tehnologiilor de azi. Foarte rar
urmăream, la un televizor alb-negru, câteva minute
cu desene animate, serialul „Arabela” sau „Toate pân-
zele sus!” Prunc fiind, puteam petrece o zi întreagă la
scăldat. Atunci am învățat cum să înfrunți curenții și
cum să-ți ții respirația câteva minute bune sub apă...
Dimineața, ne trezeam cu mirosul florilor din grădina

25
JURNAL BRITANIC

casei părintești — lăcrămioare, zambile, crizanteme și

regina nopţii îngrijite, îngrijite cu drag de bunicul din
partea mamei. Ieșeam apoi cu bicicletele la marea hoi-
năreală, luîndu-ne la întrecere, ca băieții. Dincoace de
coarnele unui Pegas, lumea părea ireproșabilă. Plăcerea
aventurii alimenta conștiința de explorator. Reveniți în
bătătură, aveam prin preajmă un cățel loial și două-trei
pisici tandre, vigilente și afectuoase. Ne distram copios
când întărâtam curcanul cu un fluierat prelungit. Micul
dejun ni-l făceam singuri, luînd ouă proaspete din cui-
bar. Pregăteam atunci o omletă gustoasă, cu miros de
zarzavat și ulei încins. Dacă ne prindea foamea la prânz,
tăiam pofta de mâncare cu poamele zemoase culese
direct din corcoduș, păr sau cais. Zăpușeala amiezei ne
exila în răcoarea odăilor bătrănești. Tolăniți, care înco-
tro, citeam clasicii literaturii române, răsfoiam ziarele
comuniste sau jucam netulburați partide lungi de șah.
Din prispă, o vedeam uneori pe bunica îngrijindu-se de
găini, curci și rațe. Într-o zi, am construit împreună cu
fratele meu un bazin dedicat special păsărilor plutitoare.
Printr-un sistem primitiv de micro-canale, lacul artificial
era alimentat de la pompa fântânii... Seara jucam fotbal
cu o minge cârpită, într-un câmp înconjurat de scaieți.
Noaptea priveam cerul și, sub îndrumarea unchiului
matematician, studiam conformațiile geometrice ale

26
 MIHAI NEAMȚU

Căii Lactee. Aromele copilăriei la țară mai includeau și

universul culinar, de la mirosul de usturoi din ostropel
până la parfumul de pâine caldă, peste coaja căreia bunica
făcea, întotdeauna, semnul crucii. Nu simțeam deloc
trecerea timpului. Fiecare ceas ni se părea o eternitate.

Miron Costin: „Trec zilele ca umbra, ca umbra de

vară; céle ce trec nu mai vin, nici să-ntorcú iară. Tréce
veacul desfrânatû, trec ani cu roată, fug vremile ca umbra
și nici o poartă, a le opri nu poate. Trec toate prăvălite,
lucrurile lumii, și mult mai cumplite.”

27 septembrie 2001
Limba noastră-i o comoară

Din copilărie mi-a plăcut limba română și am

îndrăgit cuvintele (pe care, vorba lui Nichita, le-am și
învățat să iubească). După o vară petrecută cu mingea
pe maidan, unde jucam toată ziulica fotbal cu băieții
(aveam pe atunci 12-13 ani), am realizat că mă tâmpesc,
pur și simplu. Nu mingea era de vină, ci limbajul micilor
delincvenți care n-aveau la îndemână mai mult de 300
de cuvinte. Lecturile de vacanță bălteau la nivelul unui
Sven Hassel. Mi-am spus, atunci, c-aș vrea să fiu un copil

27
JURNAL BRITANIC

isteț și că nu pot trăi ca fiarele, printre râsete nechezate,

icnete, urlete și gesturi obscene.
Am deschis într-o seară DEX-ul, cel dintâi prieten.
M-am luminat. Dicționarul, aveam să realizez mai târziu,
este corabia oamenilor cultivați care traversează oceanul
cunoașterii. Filozoful, nu și băcanul, face diferența între
transcendent și transcendental. („Transcendența” este
un ceva metafizic, situat „dincolo” de percepția obișnui-
tă, în timp ce „transcendental” este contextul epistemic,
marcat de spațiu și timp.) Cuvinte apropiate fonetic
transmit sensuri diferite. Limbajul este haina gândirii.
De aici și apoftegma filozofului austriac Ludwig Witt-
genstein: „limitele limbajului meu sunt limitele lumii
mele” (Tractatus Logico-Philosophicus, 5.6).
Numai omul poate rezuma într-o formulă poetică
experiența complexității și a vieții. Civilizația înseamnă
rafinament și acces la nuanță. Cățeii latră, pisicile miau-
nă, mamiferele gem, dar numai urmașii lui Adam știu
cum să transmită mesaje articulate, armonioase, pline
de sens. Homo sapiens vede, prin limbaj, diferența din-
tre actual și posibil, dintre „deja” și „nu încă.” Creierul
uman atinge gradul suprem de organizare a materiei în
univers. Am primit două mari daruri: mintea și limbajul.
Ce puțin le folosim...

28
 MIHAI NEAMȚU

Darul Cuvântului nu poate fi egalat. Ce miraculoasă

e puterea verbului de-a mișca inimile („să mânecăm”)!
Câte înțelesuri se ascund într-un simplu adjectiv („mi-
tarnic”)! Cuvintele scriitorului iscusit sunt ca lanternă
aprinsă-n plină noapte, ca un felinar într-o cameră ob-
scură. Prin cuvinte, luminezi lumea și treptele cunoașterii
ei. Seduși de puterea imaginii, mulți refuză achizițiile
civilizației logocentrice. Excesul de imagini încurajează
analfabetismul funcțional. Sunt atâția adolescenții care,
înfiorați la prima iubire, preferă sărăcia „emoticoanelor”
unui recurs la poezia lui Topârceanu, Bacovia sau Blaga...
„Limba este fluxul sangvin al culturii”, observa
un istoric britanic. Primii care i-ar fi dat dreptate lui
Paul Johnson ar fi fost chiar fruntașii Școlii Ardelene.
Pentru aceștia, bătălia pentru limba română a echivalat
cu lupta pentru patrie. Nu poți transmite într-un grai
străin toată măreția propriului ideal. Istoria culturii na-
ționale arhivează acumulările succesive ale inteligenței
fiecărei generații. A fost nevoie de geniul poeților din
secolul XIX pentru a da naștere limbii române, situată
la intersecția între spiritul oriental și latinitate. Lupta
veacului nostru nu diferă prea mult. Scriitorii, artiștii și
poeții sunt chemați să primenească, zilnic, casa ființei.
Cum? Curățind limba de buruieni și otravă.

29
JURNAL BRITANIC

2 octombrie 2001
Teologie politică: Wright,
O’Donovan, Milbank

Marea Britanie e o țară secularizată, însă dia-

logul între disciplinele umaniste și oamenii Bisericii
are greutate. N.T. Wright vorbește fără inhibiții despre
relevanța publică a Evangheliei din perspectiva unui
biblist perfect ancorat în studiul Antichității târzii. Tom
Wright a arătat cum anume a reușit apostolul Pavel să
clatine fundamentele metafizice ale puterii romane.
Mărturisirea unui singur Dumnezeu și a lui Hristos, văzut
ca Rege al neamurilor, i-a făcut pe cei dintâi creștini să
refuze pretențiile de auto-îndumnezeire ale Cezarului
și să dea naștere unor comunități ale iubirii.
Caut să mă pun la punct cu bibliografia esențială
a lui Tom Wright: Climax of the Covenant: Christ and the
Law in Pauline Theology (1991); Christian Origins and the
Question of God, I: The New Testament and the People of
God (1992); Christian Origins and the Question of God,
II: Jesus and the Victory of God (1996). La aceste titluri
se adaugă o mulțime de cărți populare, larg răspândite
în Statele Unite...
Îl citesc și pe sofisticatul Oliver O’Donovan, pro-
fesor la Universitatea din Oxford și comentator versat al

30
 MIHAI NEAMȚU

tradiției patristice latine. Fără să nutrească vreo simpatie

pentru monarhia de tip absolutist (apărată de Eusebiu
al Cezareei), O’Donovan relansează dezbaterea despre
teocrație și contestă noțiunea radicală de separație între
puterea seculară și puterea spirituală. „Misiunea Bisericii
– spune Oliver O’Donovan – este aceea de-a mărturisi
eșecurile unității politice de tip Babel înrădăcinată într-o
autoritate coercitivă” (Desire of the Nations, 1996).
În sfârșit, John Milbank este o altă figură em-
blematică pentru teologia politică din Marea Brita-
nie. Format la Oxford către sfârșitul anilor 1970 (sub
îndrumarea lui Rowan Williams), John Alasdair Mi-
lbank a fost un membru al Bisericii Anglicane (aripa
„High-Church”), renunțând la tradiția metodistă a
părinților săi. Fascinat de proiectul lui Henri de Lu-
bac de unificare a lumii văzute cu lumea nevăzută, a
harului divin cu ordinea creată, Milbank a îmbrățișat
eclectic discipline precum fenomenologia, filozofia
politică și istoria ideilor pentru a relansa dialogul
între rațiune și credință.
Ce anume l-a consacrat pe John Milbank? Volu-
mul comandat în 1985 de Basil Blackwell: Theology and
Social Theory. Independent de angajamentele politice
ale socialistului Milbank, analiza modernității are rele-
vanță și greutate. Pe suprafața a sute de pagini, autorul

31
JURNAL BRITANIC

discută reperele metafizice fundamentale pentru gân-

direa occidentală, de la franciscanul Duns Scotus până
la nihiliștii postmoderni de talia lui Derrida și Deleuze.
Stilistica barocă a frazei și dimensiunea arborescentă
a argumentului nu obturează profunzimea intuițiilor
teologice ale profesorului de la Cambridge.
De la Tom Wright, Oliver O’Donovan și John Mi-
lbank poți învăța nu doar importanța culturii clasice,
ci și modul în care știința de carte, departe de-a fi aca-
demism gol ori stufoșenie stearpă, slujește dezbaterea
filozofică despre raportul dintre politică și religie, dintre
natură și har.

5 octombrie 2001
Darul nemeritat al iubirii

Ce sunt viețile noastre, dacă nu suma actelor de

încredere pe care ceilalți le-au investit în noi? Nu ne
exprimăm niciodată îndeajuns gratitudinea față de Stă-
pânul întâmplărilor mici și al contextelor semnificative...
Dacă am primi doar ce merităm, cine-ar scăpa de bice?
– se întreba Shakespeare, undeva.
Va trebui, într-o bună zi, să-mi laud familia, men-
torii și prietenii cărora le datorez, astăzi, pasiunea pentru
idei și pentru marea tradiție umanistă. Binefăcătorii

32
 MIHAI NEAMȚU

noștri se ascund, frecvent, în galeria anonimilor, a per-

sonajelor care ignoră beția celebrității.
Datorăm enorm înaintașilor noștri – străbuni
uitați într-un caiet de amintiri și autorii genelor pe care,
în chip misterios, le purtăm. Ce am, fără să fi primit?
Încurajarea e sinceră când nu așteaptă răsplată. Dacă
un mentor ți-a oferit atenție și afecțiune, el a făcut-o
din dragoste pentru profesie. Nu toți oamenii care se
dăruiesc își calculează beneficiile personale. Iată ce
spune Maxim Mărturisitorul: „prietenul adevărat este cel
care în timpul ispitei se face părtaș fără tulburare și fără
zgomot la necazurile, nevoile și suferinţele aproapelui,
ca și cum ar fi ale lui.”
Cine subminează dragostea și sentimentul gra-
titudinii? Obsesia îndreptățirii de sine, nevoia infantilă
de recunoaștere și reflexul bolnăvicios al comparațiilor.
Viața e un dar nemeritat venit de foarte departe.

6 octombrie 2001
Vraja frumuseții

Nu împlinisem șapte ani atunci când am avut

revelația frumuseții. Un băiat cu părul bălai întâlnea,
plin de uimire, chipul luminos al învățătoarei. Cas-
tanii ascultau îngăduitori veselia prichindeilor din

33
JURNAL BRITANIC

clasele primare. Era toamna lui 1984 iar pe strada Re-

nașterii, la Școala Generală nr. XII din Arad, mijlocul
de septembrie ne-a adus un zâmbet cald și o privire
fericită. După sunetul de clopoțel, și-a făcut apariția
o siluetă hollywoodiană. Blondă și zveltă, Doamna
absolvise „Liceul Pedagogic” (sau fosta „Preparan-
dia”), fiind căsătorită cu un domn enigmatic. Era ve-
selă și elegantă. Avea un păr auriu, gesturi grațioase
și cuvinte tandre. M-am îndrăgostit instantaneu de
chipul ei blând și armonios. O revăd aievea, pășind
cu distincție în curtea școlii. Învățătoarea noastră a
devenit, subit, mândria tuturor băieților din clasa întâi.
Foarte devreme, am descoperit lumea sub vălul protector
al frumuseții. Precum bobocul trandafiriu se desface sub
soarele primăverii, sufletul nostru se bucura de căldura
maternă a învățătoarei. Întreaga sa ființă exprima grijă
și răbdare. Mai târziu, Doamna avea să mă inițieze în
arta caligrafiei. Când desenam bastonașe, Doamna se
apropia de pupitrul băncii și acoperea ferm, cu o pal-
mă blândă, mâna mea firavă și ezitantă. Eram cu toții
îndrumați spre disciplina scrisului (pe care am iubit-o,
apoi, o viață întreagă).
În plan bănesc, niciodată efortul învățătoarei (Ma-
riana Dolejan) n-a fost adecvat răsplătit. În schimb noi,

34
 MIHAI NEAMȚU

elevii, am primit darul necondiționat al iubirii. Într-o

lume urâtă, am întâlnit Idealul frumuseții...

8 octombrie 2001
Marile Cărți. Secretul măiestriei

Risipa minții are un nume: pălăvrăgeala. Din acest

motiv, pesemne, se vorbește atât de puțin despre Marile
Cărți, adică despre acele opere (puține la număr) care
înregistrează conversația milenară a marilor spirite:
Moise, Regele David, Platon, Aristotel, Seneca, Pavel din
Tarsus, Augustin, Dante, Shakespeare, Dostoievski... E
o mare greșeală.
Devenim mai deștepți numai citind zilnic, preț
de câteva ore, texte adânci și comentare inteligente.
Suntem mai creativi atunci când ne concentrăm mental
și abandonăm agitația cotidiană pentru a atinge, subit,
starea de grație. Maeștrii tradiției au împărtășit cu noi,
muritorii de rând, experiența transfigurării lăuntrice
prin deosebirea între periferic și esențial, între urgent
și important, între vremelnic și peren. Dacă vrem să
trăim o viață împlinită, ne trebuie un ghid, o călăuză,
un sfătuitor. În absența maeștrilor, revenirea la Marile
Cărți e mântuitoare.

35
JURNAL BRITANIC

Datorăm zilnic un mic omagiu eroilor care, în cele

mai vitrege împrejurări, au visat, au luptat și au reușit.
E important să privim la construcția sufletească a unor
asemenea figuri tutelare din istoria spiritului uman.
Interiorul oamenilor excepționali seamănă cu o casă
luminoasă, îngrijită, mobilată. Când pătrunzi înăuntru,
particip la un spectacolul: conversația între marile minți.
Iată de ce aristocrații Europei au cultivat mereu compania
marilor spirite (să nu uităm de corespondența Reginei
Cristina a Suediei cu René Descartes, Hugo Grotius sau
Blaise Pascal).
Vocația se împlinește nu doar printr-o pasiune, ci
și prin muncă asiduă. Talentul se transmite genetic. Moș-
tenirea de la părinți reprezintă o condiție necesară, nu și
suficientă. Fără o vocație ardentă și fără etica hărniciei,
bagajul de inteligență nativă se risipește. În domeniul
cercetării umaniste, Mircea Eliade a avut nevoie de zeci
de mii de ore pentru a ajunge la o uriașă performanță: un
est-european invitat, imediat după război, să țină cursuri
la Sorbona și să dețină o catedră la Chicago.
Nu doar mediul academic respectă regula exce-
lenței. Faimosul Tony Robbins (business coach) l-a făcut
pe André Agassi capabil de-o revenire spectaculoasă
dinspre mediocritate către excelență. Cum? Prin cuplarea
exercițiilor mărunte (tactica) la viziunea de ansamblu

36
 MIHAI NEAMȚU

(strategia). Un performer lucrează cu o „cunoaștere

tacită” (Michael Polanyi) formată din intuiții empirice
inaccesibile amatorilor sau părerologilor de duzină. Sunt
reguli și trucuri care trădează instincte de profesionist.
Și încă ceva. Inovațiile științifice sau realizările
artistice de excepție se datorează nu colectivităților
anonime, ci unor sclipiri de geniu individual. Productivă
intelectual este solitudinea, nu gregaritatea. N-avem
nicio șansă la excelență, dacă nu vom cultiva asceza, ab-
negația și admirația în pieptul copiilor capabili să viseze.

Benjamin Disraeli: „Talk to a man about himself

and he will listen for hours.”

9 octombrie 2001
Suflet îngrășat

Mi-am început studiile postuniversitare păstrând

în inimă cuvintele bunicii: „Când te sărut, Mihăiță, simt
că sufletul meu se îngrașă.”
Am cunoscut mai întâi Bavaria și acum mă aflu-n
Anglia septentrională, unde caut să împlinesc asceza
studiului, ascultând (sper) și chemarea înaintașilor.

37
JURNAL BRITANIC

Trebuie să mărturisim darurile primite în fața noilor

generații născute și crescute-n libertate.
Mi-am petrecut ultima vacanță trimițând zeci de
dosare către diferite universități britanice și americane.
Am fost acceptat la Cambridge, Edinburgh, Durham și
Manchester. Problema cea mai mare? Țechinii. De la
Peterhouse College am primit o bursă generoasă, dar
incompletă. Prieten cu Jessica Douglas-Home (o nobilă
doamnă), Horia-Roman Patapievici îmi dă un telefon
și mă face optimist. Totuși, n-am identificat restul de
5.000 lire necesare pentru finalizarea unui masterat la
Cambridge.
Am plecat, așadar, spre Nord. Am poposit la Dur-
ham, citadela teologiei medievale. Mă plimb zilnic prin
vechiul oraș studențesc, cunoscut pentru frumusețea
clădirilor istorice, dar mai ales prin silueta unui mag-
nific templu creștin: „Our Lady.” Mă bucur de sprijinul
fundației Society for Sacred Mission și al familiei lui
Nicolae Rațiu din Londra. Cu primul grant oferit, mi-am
cumpărat un... laptop. Instrument perfect aflat în slujba
grafomaniei (aici desfășurată).

38
 MIHAI NEAMȚU

10 octombrie 2001
God Save the Queen!

Alexis de Tocqueville spunea că „nu există nimic

mai bogat în minuni decât arta de a fi liber; dar nimic
nu e mai dificil decât învățarea libertății. Libertatea se
naște de obicei în mijlocul furtunilor, se stabilizează
cu greutate printre discordiile civile și numai când a
îmbătrânit i se observă binefacerile.”
Secole la rândul, Marea Britanie a fost patria li-
bertății. Am ajuns la Londra pentru întâia oară în vara
anului 1996, împreună cu lotul olimpicilor naționali.
Ne-au însoțit atunci oameni politici, precum Alexandru
Mironov, dar și ziariști pasionați de fotbal (îi țin minte
pe Costi Mocanu de la ProTv și pe Grigore Cartianu).
În perioada studiilor doctorale, am căutat să urmăresc
dezbaterile politice din Parlamentul britanic (instituția
ocolită de Voltaire).
Prima observație despre democrația britanică:
iată o instituție a cutumelor, formată din oameni cu
argumente și convingeri! The House of Lords este orice,
dar nu o cloacă de interlopi. De asemenea, văd politicieni
dezbătând în The House of Commons agenda publică.
Obligația parlamentarilor? Să distingă între chestiunile
urgente și lucrurile cu adevărat importante. Conservatorii
apără inițiativa privată, munca și prosperitatea; laburiștii

39
JURNAL BRITANIC

vorbesc despre egalitate, drepturi sociale și discriminare.

Raportarea la popor e, totuși, obligatorie.
În țările africane, sud-americane sau ex-comunis-
te, politica înseamnă prăduire. Majoritatea partidelor au
fost organizate după principiul mafiot al parazitismului
social. În loc să tâlhărească buzunarul unui singur cetă-
țean, politicienii au jefuit avuția întregii țări, cu tot ceea
ce înseamnă datoria față de cei nenăscuți încă. În Marea
Britanie, pentru decontarea unor false cheltuieli câțiva
deputați au demisionat, părăsind definitiv viața publică.
Noblețea obligă, dar nu și la noi.
Libertatea este fertilă în Hyde Park și pe malul
Tamisei, unde noțiunile de Stânga și Dreapta trasează
linii de separație între Thatcher și Blair, între Dreapta
conservatoare și Stânga progresistă. Laburiștii cer drept
de vot pentru pușcăriași. Urmașii lui Churchill se împo-
trivesc. Unii vor să dizolve identitatea britanice într-o
Uniune Europeană cât mai extinsă. Alții sunt ostili ideilor
federaliste ventilate la Bruxelles. Interesele facțiunilor
sunt divergente și par, uneori, să frângă trupul națiunii.
Cine triumfă, totuși? Libertatea de expresie și democrația.
Și mai este ceva care unește Marea Britanie: mo-
narhia. Deasupra partidelor se înalță simbolul conti-
nuității: Coroana. Regina Elisabeta a II-a duce cu sine,
prin excepționala ei longevitate, memoria luptei pentru
libertate. Istoria familiei Majestății Sale e plină de povești,

40
 MIHAI NEAMȚU

legendă și splendoare. Mai sunt, apoi, cronicile despre

Alfred cel Mare, cel care a stopat invazia vikingilor;
biografia Elisabetei I, regina care a înfrânt armada spa-
niolă; drama lui Charles I, suveranul umilit de puritanii
lui Cromwell; isprăvile împărătestei Victoria, cea care a
binecuvântat căsătoria ducesei Marie cu Prințul Ferdi-
nand de Hohenzollern...
Fără libertate, nu există demnitate. Fără simboluri,
politica moare. Fără memorie, națiunile se sting. God
Save the Queen!

11 octombrie 2001
Durham Cathedral: „Our Lady”

Coborând din tren, am zărit catedrala. Avea o

înălțătoare frumusețe, învăluită de o sobrietate medi-
evală. Construită la începutul mileniului trecut într-un
stil romanic și dedicată Maicii Domnului, biserica Our
Lady are până astăzi o înfățișare princiară. Rectilinie,
austeră și de o severă perfecțiune, ea fericește privirea
oricărui pelerin. „Există un loc în rai pentru asemenea
frumuseți”, ar fi spus părintele Stăniloae atunci când i-a
văzut croiala din piatră.
 Am contemplat basilica seara și dimineața, la
amurg și-n miez de noapte. În geometria perfectă a

41
JURNAL BRITANIC

construcției unii descoperă un simplu muzeu, dar alții

văd conturul maiestuos al prezenței lui Dumnezeu. Mie
m-a venit în minte vechea afirmație a vorbitorilor de
latină: christianus sum.
 Când am pătruns în interiorul bisericii m-am
închinat și am simțit undeva-n piept vădita putere a
rugăciunii rostite, fără întrerupere, timp de-un mileniu.
Să fie aerul rarefiat îndatorat vieții ascetului Simeon,
cel care a scris Historia ecclesiae Dunelmensis? M-am
recules la mormântul sfântului Cuthbert (†687), ale că-
rui oseminte au fost aduse de călugării din Lindisfarne
(sec. X), alături de moaștele venerabilului Beda (stins la
Jarrow în 735 A.D.).
 Ce-ar fi Europa fără vechile catedrale bizantine,
romanice sau gotice? Modernii lui Galileo cred într-o
perfectă omogenitate a timpului și spațiului, dar eu știu
că există locuri sacre, a căror memorie străbate veacurile.
Creștinismul a plantat atâtea mostre de perfecțiune
artistică ori spirituală: Hagia Sophia, Notre Dame,
Chartres, York... Măcar pentru asta, am putea fi mai
recunoscători. Privim lumea de pe umerii înaintașilor
noștri.

Augustin din Hippona: „învață să-ți scrii durerile

pe nisip și bucuriile pe stâncă.”

42
 MIHAI NEAMȚU

19 octombrie 2001
Holy Island

Descopăr vestigiile creștinismului din primul mi-

leniu. Invitat de M. T., am pășit pe solul faimoasei Holy
Island, scăldată de apele Mării Nordului. Mi-am amintit
priveliștea oceanică din Almouth, unde am vizitat un
primitor Friory franciscan. Nisipuri neatinse, vânturi
aspre și amintiri sângeroase. Situl vechii mănăstiri a
Sfântului Cuthbert a fost distrus de vikingi. Au rămas
ruinele a două clădiri de piatră: primul imobil a fost zidit
în timpul vieții Sf. Aidan – obligat să părăsească insula
din cauza barbarilor; a doua clădire a fost construită de
călugării benedictini, alungați sub tăvălugul „reformei”
lui Henric al VIII-lea.
Ce atmosferă severă și ce imagine perfectă a tă-
cerii! Privesc orizontul marin mângâiat de soare... Cum
să nu cauți nemurirea? Cum să nu întrevezi veșnicia?

Pascal: „Iisus va fi în agonie până la sfârșitul vea-

curilor. Il ne faut pas dormir pendent ce temps-là.” („Le
Mystère de Jésus,” Pensées §553, éd. Léon Brunschvicg.)

43
JURNAL BRITANIC

20 octombrie 2001
Ce-a dăruit lumii civilizația
britanică?

Magna Charta, Shakespeare, fotbalul, o limbă

vorbită pe cinci continente, monarhia constituțională,
Adam Smith, instituția Parlamentului, Sir Christopher
Wren, imnele lui Wesley, Lord Byron, Chesterton, mănăs-
tirile lui Columba, Bishop Berkeley, corabia Mayflower,
Charles Wesley, David Livingstone, apologetica lui C. S.
Lewis, Constituția din Virginia, The Beatles, Edmund
Burke, Winnie the Pooh, drama lui Charles I, liberalismul
lui John Locke, respectul sacrosanct pentru proprietate,
Constable, Kings James Version, Enoch Powell, Charles
Darwin, comerțul global, erudiția lui Maurice Cowling,
Pink Floyd, William Wilberforce, elita Oxbridge, ilumi-
nismul scoțian, the rule of law, Isaac Newton, revoluția
industrială, căi ferate, locomotivă, medicină, Winston
Churchill, prestigiul aristocrației, Tolkien, independența
judecătorilor, Dylan Thomas, God Save the Queen, Ru-
dyard Kipling, exilul polonez, Lawrence al Arabiei, D-Day,
Margaret Thatcher, Robinson Crusoe, Arhiepiscopia
din Canterbury, Mary Poppins, tradiția puritană, The
Glorious Revolution, bisericile din Suffolk, Hong Kong,
Monty Python, Patrick Leigh Fermor, Harry Potter, Iona,

44
 MIHAI NEAMȚU

Stephen Hawking, Wimbledon, Gary Linecker, spațiile

verzi, Paul Dirac, The Commonwealth, geniul lui Peter
Brown, descoperirea ADN-ului, Mr. Bean, Queen, St Paul’s
Cathedral, The Book of Common Prayer, National Gallery,
statul Israel, whisky, Keats, Poppy Day, George Orwell,
Gibraltar, Agent 007, Lady Diana, T.S. Eliot, mănăstirea
ortodoxă din Essex, Rolls Royce.

22 octombrie 2001
Respect, muncă și odihnă

Dincolo de indiferență și dincoace de prietenie

se află respectul. Tutuiala postmodernă are ca fun-
dament ideologic egalitarismul. Respectul, în schimb,
intuiește existența unor ierarhii naturale. Conservatorii
încurajează politețea și domolesc excesul de familiari-
tate. Distanța stinge stilul vulgar și animă cordialitatea.
Ce maluri statornice și cuprinzătoare în această râvnită
așezare sufletească...

Am crezut, o vreme, că poți fi fericit ocolind sufe-

rința. Azi cred că om înțelept este cel ce-și poartă crucea.

Un sentiment fain: ai încheiat o zi plină de întâlniri

care schimbă într-un mod palpabil viețile celorlalți. Te

45
JURNAL BRITANIC

întorci acasă sleit, lihnit de foame și, totuși, zâmbitor,

plin de recunoștință. Binecuvântată fie osteneala (și
nicidecum fușereala) omului gospodar!

23 octombrie 2001
Ce este o națiune?

Democrația suferă din pricina neîncrederii oame-

nilor în partide. Ce ține laolaltă poporul? Cultul eroilor,
respectul pentru tradiție, venerarea înaintașilor.
Toate democrațiile occidentale recurg la noțiunea
politică de națiune, construită în jurul limbii comune, al
culturii și al moravurilor publice. În Statele Unite mergi
la rodeo sau privești un meci de baschet și, înaintea
fluierului de start, oamenii se ridică-n picioare pentru
a saluta steagul. În școlile din Virginia, cultul Părinților
fondatori a fost ridicat la rang de religie civilă. George
Washington (fiul unui cadet din nobilimea engleză),
Thomas Jefferson (urmașul unui inginer din Țara Gali-
lor) sau John Adams (născut în 1735) sunt cei care, prin
acțiune militară, construcție politică și gândire politică,
au fondat o glorioasă națiune liberă.
Ar trebui ca și noi să resuscităm respectul pentru
făuritorii României moderne: Nicolae Bălcescu, Ion
Ghica, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Titu Ma-
iorescu, Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol, Ferdinand

46
 MIHAI NEAMȚU

Întregitorul, Regina Maria, Vasile Goldiș, Ionel Brătianu,

Ștefan Cicio-Pop, etc. Faptele de glorie ale trecutului
potolesc patimile joase ale prezentului. Când elitele și
poporul nu mai contemplă cerul valorilor fixe țara e
pierdută.

26 octombrie 2001
Văzduhul vechilor celți

E toamnă. Copacii nu și-au pierdut podoaba, iar

galbenul arămiu se întinde peste coline. Norii cerului
britanic se plimbă liber, ca niște pete vineții pe trupul
unei balene albastre. Cerul acesta a fost privit, cred, și
de Braveheart.
Privesc detașat culorile evanescente ale văzdu-
hului tomnatec, deși anotimpurile își poartă straiele
pe pământ. Norii formează scoarța dezlipită a cerului,
pigmenții unei retine cosmice...
Soarele străbate sfios decorul marin. Mișcarea no-
rilor nu-i un torent virulent, ci coboară calm și liniștitor.
Îmi face nespus de bine să privesc cerul, aici, în nordul
Angliei. Disciplina spirituală pe care și-o impunea Petru
Creția redevine esențială. Există un cer albastru dincolo
de nori, așa cum există un destin mai înalt, dincolo de
grijile zilei.

47
JURNAL BRITANIC

7 octombrie 2001
Povestea lui Faraday

Mentoratul începe prin asumarea unui model de

excelență sau măiestrie. Doar cel deja inițiat în tainele
cunoașterii te poate îndruma atunci când înfrunți ne-
cunoscutul. Fără călăuze, rătăcim.
Michael Faraday, geniul științific al veacului al
XIX-lea (cunoscut astăzi pentru descoperirile din câmpul
fizicii), a citit cândva o carte despre „Îmbunătățirea min-
ții” (1741) – ghid practic scris de Isaac Watts (1674–1748),
alt britanic briliant. Cartea, redactată din perspectiva
unui logician credincios, oferea câteva sfaturi practice
pentru ameliorarea artei lecturii: „dacă o carte n-are un
index sau un cuprins, e util să-l faci tu.” Sau: „polemi-
cile îndepărtează mintea de la starea de calm necesară
contemplării adevărului.” Sau: „familiarizează-te cu
propria ta ignoranță.” Imnograf creștin (dar și filozof
versat), Watts recomanda elevilor starea de veghe, în
opoziție cu spiritul de turmă. Descoperirile științifice se
fac nu prin deliberări sindicaliste, ci printr-o supremă
încordare a minții căutătoare.
Michael Faraday (1791-1867) a pus în aplicare aces-
te sfaturi atunci când s-a apucat să investigheze secretele
câmpului electromagnetic. În tinerețe, mai ales, e vital

48
 MIHAI NEAMȚU

dialogul viu și fecund cu dascălii mai știutori. A fi deschis

criticii înseamnă să eviți bula autosatisfacției.
Interiorizând lecția maestrului Watts, Faraday a
participat la numeroase conferințe științifice din Londra,
luând mereu notițe și procesând critic fiecare informație.
Așa s-a produs întâlnirea nemijlocită a lui Faraday cu
Humphry Davy (1778-1829). Mentorul este răspunsul
venit natural la capătul unei căutări sincere. Dincolo
de importanța acumulării de cunoștințe, învățăcelul
are nevoie de o viziune. Fără să-și întâlnească dascălul,
Faraday n-ar fi studiat analiza chimică și n-ar fi dobândit
o imagine întreagă asupra științei moderne.
Îți trebuie o călăuză în explorarea marilor în-
trebări ale vieții. În nicio mare răscruce nu ești singur.
Înaintașii din breasla pe care o slujești te privesc cu
încredere și vor ca tu să reușești. Iată de ce nu-i destul
să repeți papagalicește predania, ci trebuie să treci ex-
periența vieții prin filtrul propriei judecăți. Un anumit
mod de gândire reflectă și o stare de spirit: deschidere
sufletească, dar și discernământ.
Lecția lui Faraday? Nu învățăm doar din cărți, ci
mai ales dintr-o învecinare cu omul superior, predispus
să ne alimenteze visul, curiozitatea și entuziasmul. 

49
JURNAL BRITANIC

29 octombrie 2001
Churchill, profet modern

Regalitatea, libertatea, câmpul verde și natura

înfloritoare, conștiința insularității, abundența mării și
încrederea de sine – iată atributele unei națiuni fericite.
Ce-a dat, oare, lumii țara lui Chesterton? O civilizație
politică.
Cine o întrupează cel mai bine? Winston Churchill.
Din tinerețe, ofițerul armatei britanice a țintit foarte sus și
a presimțit că va juca un rol destinal pe scena lumii. Prin
muncă și abnegație, având cultul excelenței oratorice și
al perfecțiunii literare, Churchill și-a depășit contempo-
ranii. Eșecul vremelnic nu i-a definit psihologia. Curajul
și umorul l-au însoțit fie în tranșee, fie pe mare, fie pe
băncile Parlamentului. Prins într-o misiune de salvare
a civilizației occidentale, Sir Winston Churchill n-a avut
răgaz să urască ori să țină minte răul. Soțul lui Clemen-
tine a cultivat mereu bucuria, calamburul și profeția. O
conștiință liberă deasupra unui veac de orbiri și asupriri.

Recitesc elogiul shakespearian al Angliei: „This

royal throne of kings, this scept’red isle, / This earth of
majesty, this seat of Mars, / This other Eden, demipara-
dise, / This fortress built by Nature for herself / Against

50
 MIHAI NEAMȚU

infection and the hand of war, This happy breed of men,

this little world, / This precious stone set in the silver sea,
/ Which serves it in the office of a wall, / Or as a moat
defensive to a house, / Against the envy of less happier
lands…”

1 noiembrie 2001
All Souls Day

Iată ziua dedicată celor plecați dinspre valea plân-

gerii către tărâmul fericirii. Odilo din Cluny a încurajat
sărbătoarea în tradiția benedictină, după anul 998. Apro-
pierea anului 1000 a dictat atunci grija pro defunctis.
Astăzi, sărbătoarea folosește ca antiteză creștină adusă
faimosului Halloween?
Descopăr anotimpuri singuratice și pelerini răsfi-
rați în puținătatea spirituală a veacului. E toamnă, frigul
a cuprins pietrele, plouă des și englezește, iar soarele se
retrage degrabă, după ora amiezei.
Ascult Requiem-ul lui Duruflé în imensa catedrală
construită de normanzi. Maiestate și ritual. Ecouri ale
cântărilor din Ierusalimul ceresc. Fastul religios împros-
pătează noțiunea de pietate și respect. Omul modern e
lipsit de gustul măreției și simte nevoia de ceremonial.
Pentru etosul național britanic, slujbele Bisericii An-
glicane au o incontestabilă valoare istorică și-o vădită

51
JURNAL BRITANIC

utilitate socială. Să nu reducem, totuși, sacrul la solem-

nitate formală, lipsită de transfigurare! Seriozitatea nu
trebuie transformată-n morgă, dar nici sfințenia într-o
cumințenie fadă. Politețea rămâne o excepțională virtute
socială, dar evlavia este marca adevăratei spiritualități.
James Joyce (Portretul artistului în tinerețe): „naș-
terea sufletului e mai grea decât a trupului.”

3 noiembrie 2001
Vechiul York. La umbra lui
Constantin cel Mare

Călătoresc câțiva zeci de kilometri dinspre Dur-

ham către vechiul oraș medieval unde, în anul 306, Gaius
Flavius Valerius Aurelius Constantinus a fost proclamat
împărat de către armata romană. Îi descopăr statuia
impresionantă, așezată chiar lângă catedrala gotică.
Istoricii îi numără astăzi păcatele, dar eu îl so-
cot patron al Europei creștine. I-am citit biografia și
i-am admirat geniul politic. Mama lui, Elena, fusese
o simplă hangiță. Tatăl său, Constantius Chlorus, era
un remarcabil general roman. Treptat, dar implacabil,
ambițiosul Constantin a trecut de la venerarea zeului
Marte la credința-n Păstorul cel Bun, de la Sol Invictus

52
 MIHAI NEAMȚU

la Christus victor. Cum se explică o asemenea radicală

transformare?
Să fi fost un calcul de tip Realpolitik sau o ve-
ritabilă revelație? Fără îmbrățișarea creștinismului de
către Împăratul noii Rome, Europa medievală ar fi fost
subminată de haos, barbarie și fragmentare internă.
Nu putem nega dimensiunea colerică a acestui Pontifex
Maximus care, mustrat de conștiință, s-a botezat târziu,
sub ochii lui Eusebiu de Nicomedia. Imnografii bizantini
ai Bisericii răsăritene i-au trecut cu vederea condamnarea
la moarte a lui Crispus (cel dintâi fiu, viteaz pe câmpul
de bătălie, dar acuzat de incest), ca și pedepsirea necru-
țătoare a soției Fausta...
Ecoul vieții unui om răzbate, însă, dincolo de
nevredniciile, păcatele ori scăderile sferei private. Con-
stantin cel Mare a slujit într-un mod spectaculos binele
public. După înfrângerea uzurpatorului Maxențiu, „edic-
tul de la Milano” (313) i-a făcut pe milioane de creștini
să răsufle ușurați. Trei secole de persecuție oficială se
încheiau. Libertatea de conștiință redevenea o valoare
cardinală. Convertirea lui Constantin de la politeism
la monoteism avea să reprezinte o adevărată revoluție
teologico-politică. Întreaga lui viață, Constantin a căutat
să-și legitimeze guvernarea monarhică prin căutarea ră-
dăcinilor cosmice ale puterii, altfel spus, prin venerarea

53
JURNAL BRITANIC

celei mai tari Divinități. N-a iubit democrația, așa cum o

înțelegem astăzi, socotind că orice formă de autoritate
trebuie subordonată Principiului universal sau Tatălui
ceresc.
Căutând pacea religioasă în Imperiu, Constantin a
găzduit la Niceea (325) primul sinod ecumenic al Bisericii,
chemat să rezolve cea mai grea dispută hristologică a
Antichității târzii. Episcopii au fost chemați să formuleze
un răspuns la întrebarea lui Iisus către apostoli: „cine
ziceți voi că sunt Eu?” Dogma trinitară afirma egalitatea
ontologică dintre Dumnezeu necreat și Logosul divin.
Constantin cel Mare n-a înțeles subtilitățile dezbaterilor
doctrinare, trimițându-l pe Atanasie cel Mare într-un exil
prelungit. Persecutarea episcopului Alexandriei a fost
urmată de concesii importante făcute partidei lui Arie.
Uimit de faima părintelui pustiei egiptene, Constantin
l-a invitat la palat pe Antonie cel Mare, trezindu-se cu
un politicos refuz.
Strategul născut la Niș (în Serbia de astăzi) vorbea
grecește și latinește, citind noaptea texte filozofice, ata-
când ziua triburi vrăjmașe. Năpraznic în luptă, i-a bătut
pe franci, pe alamani, pe goți și pe sarmați... Vecinilor
perși le-a cerut să-i tolereze pe creștini.
O notabilă ispravă militară a fost și recucerirea
unei părți din provincia Dacia, prematur abandonată

54
 MIHAI NEAMȚU

de împăratul Aurelian. În plan economic, Constantin

a promovat noua monedă din aur (solidus). După ce-a
trăit mult timp la Trier (nu departe de Aula Palatina),
marele convertit a construit o nouă Capitală exact pe
colinele care împrejmuiesc strâmtoarea Bosforului, la
puntea între Răsărit și Apus. Turcia de astăzi îi datorează
atâtea splendori...
Spre finele vieții s-a arătat pasionat de arhitectură
și bibliofilie. A ridicat vechea bazilică Sfântul Petru din
Roma și a comandat producerea a zeci de Biblii pentru
marea biserică din Constantinopol. Dincolo de patro-
najul artistic, a rămas în conștiința Bisericii drept mare
apărător al martirilor persecutați de Împăratul Diocle-
țian, fostul său mentor (de aici și formula hagiografică:
„Constantin, întocmai cu apostolii”). Să-i dăm Cezarului,
așadar, ce este al Cezarului...

York este un burg care-mi evocă, nu știu de ce,

silueta unor clădiri din Sighișoara. Mă uimește afluxul
mare de vizitatori. Un pâlc răzleț de creștini ortodocși
se îndreaptă spre o capelă normandă unde celebrăm li-
turghia. La altar îl zăresc pe arhimandritul Ephrem Lash,
un filolog erudit cu mâini noduroase, corp ascetic, barbă
lungă și zâmbet de ștrengar. E specializat în literatura lui
Efrem Sirul, dar nu-i lipsește spiritul ludic și o anumită
mondenitate. Ce apariție monastică insolită...

55
JURNAL BRITANIC

În biserică îl privesc atent pe A. L., observându-i

mișcările și gesturile, simțindu-l ca pe un veritabil magis-
ter. Liturghia face ca inimile noastre să bată după același
ceas. Ne împărtășim din potir și spunem rugăciunile
de mulțumire. Înainte de-a prânzi, vizităm catedrala
fostului castru roman Eboracum (redenumit Yorvick de
către invadatorii danezi în anul 867).
Templul creștin se înfățișează privirii într-un alb
nupțial. Cea mai importantă biserică gotică din Anglia,
dedicată Sfântului Petru, a fost construită între seco-
lele XIII-XV. Avem și noi urme ale goticului occidental
în chivotele lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș: Putna,
Voroneț, Sucevița... Fascinația pentru arcade a traversat
bătrânul continent, afirmând o unitate stilistică pierdută
după Reformă.
Ce-ar zice Sorin Dumitrescu? Că Moldova pre-
zintă, prin vestitele biserici ștefaniene, un „gotic inte-
riorizat.” Există o muzicalitate care rezultă din acordul
între programul iconografic și silueta arhitecturală a
mănăstirilor zidite de mușatini.
Mă gândesc la câte lăcașe de cult nu s-au construit
în zilele noastre, fără ca lucrarea să reflecte atributul
divin al Frumuseții. Ce-ar fi dacă ctitorii ar studia cu
umilință viziunea teologică, canonul arhitectonic și
geniul mistagogic articulate de omul medieval? De ce
oare pierdem măreția, intimitatea și taina în beneficiul

56
 MIHAI NEAMȚU

zgomotului, al ciopârțelii și al stridenței cromatice? Vom

redescoperi pacea Duhului, echilibrul proporțiilor și
armonia formelor doar renunțând la complexul origina-
lității artistice (o formă de mârlănie și ireverență). Sunt
atât de efemere și neinspirate majoritatea producțiilor
contemporane încât revenirea la înțelepciunea tradiției
mi se pare, estetic și spiritual, binefăcătoare.
Sunt alături de Augustine Cassiday (specialist în
teologia lui Ioan Casian) și Mikka Törönen (fratele mă-
năstirii din Essex și doctorand în patristică). Discutăm
despre metafizica creștină situată la jumătatea drumului
între platonismul lui Origen și aristotelismul lui Maxim
Mărturisitorul: iubirea divină revelată în Iisus Hristos
redefinește raportul dintre Unu-multiplu, dintre tran-
scendență-imanență, dintre formă și materie, dintre
vizibil-invizibil.
Vizităm câteva anticariate pentru cărți și muzi-
că, iar la recomandarea lui Mikka, îmi cumpăr un CD
cu muzica lui John Dowland (1562–1626), compozitor
elizabetan. Convertit la catolicism, Dowland a rămas
în dizgrațiile curții regale din Anglia foarte multă vreme
– având mai mult succes în Europa continentală. Scris
pentru instrumentul principal al vremii, care era lăuta,
albumul Lachrimae, or Seaven Teares Figured in Seaven
Passionate Pavans (1604) include faimoasele stihuri
„Flow, my tears” pe care Mikka mi le-a cântat live, în

57
JURNAL BRITANIC

discreta lui chilie studențească. Petrec, așadar, o primă

duminică fericită în perimetrul Yorkshire-Northumbria.

4 noiembrie 2001
La ce bună filozofia
în vremuri sărace?

Am aprofundat în ultimii trei ani disciplina fe-

nomenologiei continentale, pe linia Husserl-Heideg-
ger-Henry-Marion. Referințele bibliografice se uită ușor.
Și, totuși, ce am obținut, dincolo de câteva reflexe de vioi-
ciune a minții? Înțelegerea intuitivă a complexității lumii.
Răbdarea studierii realităților poliedrice, inaccesibile
capetelor pătrate. Priceperea filozofică reclamă, simul-
tan, rigoarea matematică și o viziune poetică despre
lume.
Prin fenomenologie, adică prin studiul manifestă-
rii conștiinței omului în lume, filozofia se eliberează de
tentația sistemelor metafizice. Cunoașterea absolută e
o iluzie, ca și detașarea cognitivă a subiectului. Suntem
îndatorați trupului, bulversați de subconștient, devorați
de emoții. Fenomenologia renunță la aroganța inte-
lectuală a celor care vor să producă știința totalizantă.
Nu doar Suarez, Spinoza sau Kant, ci și Hegel devine o
imposibilitate. În modernitatea târzie ne-am vindecat

58
 MIHAI NEAMȚU

de iluzia discursului atotcuprinzător (logică, episte-

mologie, ontologie, metafizică). Treptat, ne întoarcem
la simplitatea socratică: „Știu atât: că nu știu nimic”...

„Pentru credință sau pentru tăgadă, / Te caut dârz

și fără de folos. / Ești visul meu, din toate, cel frumos / Și
nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă... / Singuri,
acum, în marea ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai
măsor, / Fără să vreau să ies biruitor, / Vreau să te pipăi
și să urlu: Este!” (Tudor Arghezi)

Am început traducerea din Jean-Luc Marion, De

surcroît – o carte despre fenomenul saturat, caracterizat
prin excesul de intuiție empirică din asupra intenționa-
lității. La drept vorbind, De surcroît – adică: În exces –
pare un decalc după faimosul tratat teologic intitulat De
surnaturel, scris înainte de al Doilea Război Mondial, de
iezuitul Henri de Lubac. Raportat la precaritatea naturii
(și absența meritelor individuale), grația este mereu în
exces. Har peste har...

59
JURNAL BRITANIC

5 noiembrie 2001
St. Antony’s Priory

Durham. Sunt cazat într-o fostă mănăstire angli-

cană a unui ordin contemplativ (Society for Sacred Mis-
sion). Suntem situați pe un deal care deschide o superbă
priveliște asupra orașului cochet, ocolit de câmpuri verzi
și punctat de silueta unor biserici și colegii universitare.
St Antony’s Priory are o arhitectură cu iz neogotic și
găzduiește o capelă, câteva birouri, plus un living room
generos (care conține o bibliotecă de peste zece mii de
volume). În bucătărie, după ce studenții prânzesc alături
de pelerini, dialogăm pe diverse subiecte. Îl urmăresc mai
atent pe vârstnicul episcop anglican Donald Nestor. Văd
omul suferind, măcinat de cancer, dar riguros cu disci-
plina spirituală a celor trei rugăciuni zilnice din capelă.
Donald îmi zâmbește mereu, lăsând să se înțeleagă că
actul comunicării e incomplet în absența tăcerii.

Rafail Noica: „fiecare bătrân este responsabil pen-

tru faţa sa...”

Întemeietorul Society for Sacred Mission, Fr Kelley,

avea dreptate: să începi mereu cu datoria mai grea. Când
faci bagajele pentru o excursie, în portbagajul mașinii vor

60
 MIHAI NEAMȚU

fi puse mai întâi sacoșele voluminoase. Cultura diver-

tismentului te învață opusul: să relativizezi absolutul și
să absolutizezi relativul. Altfel spus, să te pierzi în nimi-
curi, să fii dur și nemilos cu alții, dar blând în judecata
propriei tale vieți. Așa a apărut conștiința tabloidală a
secolului XX.

Realizez prea târziu imposibilitatea reîntoarcerii

la iluzia căutărilor sentimentale din prima tinerețe. E
vulgară, dar foarte corectă expresia țărănească privind
„ciorba reîncălzită”...

M-am bucurat să-l aud pe S. la telefon. Orice om

trebuie privit cu ochiul celui care îl iubește. Vom uita
amândoi rănile copilăriei pentru a gândi împreună vi-
itorul.

Universitatea oferă timp, fără să am grija zilei

de mâine. Iată definiția omului liber: particip la câteva
seminarii săptămânale, iar în rest citesc, conspectez,
călătoresc și scriu. Am tentația risipirii. De ce? Pentru
că visul românesc mă urmărește. Citesc sfaturi practice
despre organizarea lucrului și despre administrarea
timpului. Realizez că nu-i destul să fii harnic, ci trebuie
să fii și ordonat (punctul meu slab).

61
JURNAL BRITANIC

6 noiembrie 2001
Geniul englezesc

Noțiunile de manual pe care le-am dobândit des-

pre istoria Marii Britanii m-au învățat să respect o țară
care a inventat locomotiva și motorul cu abur, dând astfel
un imbold uriaș transportul terestru. Dacă Revoluția
industrială a permis mișcarea bunurilor pe distanțe
mari, liberalismul economic a facilitat apariția burselor
de mărfuri. Din spuma acestei prosperități s-a născut
și pasiunea pentru știință: fără englezi, penicilina ar fi
întârziat. Marea Britanie n-ar fi mare dacă nu i-ar fi dat
pe fizicianul Michael Faraday și bacteriologul Alexander
Fleming (scoțianul laureat al Premiului Nobel). Edward
Jenner din Gloucestershire a luptat împotriva variolei,
dând naștere imunologiei.
Toate acestea nu s-ar fi petrecut dacă viziunea
politică despre raportul între Leviathan și cetățean n-ar
fi suferit dramatice schimbări. Dacă pentru francezi,
dominația Statului asupra cetățeanului a rămas o con-
stantă istorică (sub forma monarhiei absolutiste sau a
republicanismului despotic). Pentru britanici, regimul
constituțional a făcut din instituțiile publice niște servicii
către plătitorii de taxe. Când Revoluția franceză a decapi-
tat într-un an mai mult decât toată Inchiziția medievală

62
 MIHAI NEAMȚU

într-un secol, gânditorii precum Edmund Burke apărau

principiul habeas corpus și independența justiției (fără
să accepte „tribunalul poporului”).

7 noiembrie 2001
Epistolar monahal

De ziua Arhanghelului Mihail, primesc un dar

frumos și o scrisoare atașantă din partea gazdei mele din
Germania, doamna Scherer. Îl recitesc pe călugărul R. M.
din Bussy-en-Othe, cu felul lui reflexiv, pașnic, așezat.
Observ că nu puțini colegi de studii s-au îndreptat către
viața monahală. Generația formată după 1989 a trăit,
prin cărțile de la Anastasia, Deisis ori Humanitas, un
veritabil revival religios.

Etimologii ebraice:
Mika’el: Cine este ca Dumnezeul nostru?
Gabriel: Omul tare al lui Dumnezeu.
Rafael: Domnul a vindecat.
Uriel: Dumnezeu este lumina mea.

Răsfoiesc urări la onomastică. Doamna Niga din

Arad, tușa Eli, Horia Lupeiu, câțiva istorici ai religiilor,
prietenul Ioan Moga. Mă gândesc la vocația sacerdoțiului,

63
JURNAL BRITANIC

bucuros că pot sluji destine eterogene. Iubesc sincerita-

tea în dialogul cu oamenii și-mi amintesc acum despre
deschiderea populară a unor erudiți, precum Anthony
Meredith, iezuitul care a părăsit trufașul Oxford pentru
a deveni preot misionar într-o parohie londoneză.

8 noiembrie 2001
Împotriva învățământului
de masă

Sistemul public de învățământ e, astăzi, anti-vo-

cațional. Vezi trâmbițată abordarea colectivistă prin
care birocrații Statelor-națiune au combătut analfabe-
tismul, dar au și produs cultura obedienței și faimosul
mediocristan. Chemarea la excelență este personală și
exclude logica de colhoz. Nici cel mai talentat dascăl
nu va putea descifra înclinația unui copil ascuns într-o
massă de elevi.
Părinții joacă, deci, un rol decisiv, înainte ca
structurile administrative să-și etaleze „competența”.
Virtutea tinerilor trebuie grădinărită cu răbdare și grijă,
precum o floare se cere protejată de ultimul îngheț al
iernii. Olimpicii (mă număr printre ei) apar în pofida
învățământului de masă, nu datorită lui. În Occident,
copiii înclinați spre filozofie și literatură petrec sute de

64
 MIHAI NEAMȚU

ore studiind cărți grele. În România, avem tineri sportivi

obligați să susțină la liceu examenul de bacalaureat din
fizica newtoniană. Orice sistem colectivist subminează
creativitatea individuală. Sclipirile copiilor de geniu se
lasă greu remarcate. De ce? Pentru că școala întreagă e
frământată de... medie! Reducerea la numitorul comun
- iată pedagogia mascată a socialismului. Dacă media
notelor obținute la bacalaureat decide admiterea la o
facultate, atunci orice vocație excepțională (cum ar fi
atracția pentru matematică, biologie, balet, vioară sau
inginerie) trece în plan secund.
Soluția? Dereglementarea. Eliminarea arbitra-
riului ministerial. Piața liberă. Centralismul impune
studierea obligatorie a unor materii la liceu. Elevii sunt
frustrați, părinții sunt frustrați, dascălii sunt frustrați.
Egalitarismul sistemului de recompense păgubește sute
de mii de tineri. Ce se pierde pe parcursul gimnaziului
și a liceului? Șansa întâlnirii cu propria vocație. Clienții
învățământului de masă nu sunt tinerii învățăcei, cât
mai degrabă sindicatele și birocrații (adică rețeaua de
companii-căpușă ale Partidului-Stat).

65
JURNAL BRITANIC

9 noiembrie 2001
Despre credință

Știu că-L caut pe Cel aflat „mai înlăuntrul meu

decât partea cea mai lăuntrică a mea, și mai sus decât
partea cea mai de sus”…

Saltul în credință nu-i grabnica învelire într-o

plapumă călduță, umflată cu puful unor certitudinisenti-
mentale. E mai curând o confruntare brutală a vechiului
Adam, a clocotului interior, a poftelor telurice. Lumina
credinței aduce speranța unui dincolo, dar și conștiința
dramatică a futilității unei lumi fără Dumnezeu. Sunt
îndatorat lui Kierkegaard, aici. Văd în căutătorul-pe-
lerin un pescar neobosit care aruncă mrejele gândului
întru adânc. Ies la suprafață perle, comori, dar și urmele
sângeroaselor lupte cu monstrul marin.

Părintele Sofronie Saharov vorbește despre per-

sistența timp de șapte ani într-o singură rugăciune – un
act ardent, un salt cuantic, o jertfă nesângeroasă. Inima
contemplativului aflat în căutarea Mirelui ceresc se
zbate precum sufletul unui îndrăgostit. Prosternat în
fața Dreptului Judecător, el cere mila. Penitentul plânge
și așteaptă un semn, o atingere, o mângâiere. Răspunsul
vine cu întârziere. Harul, resimțit prin încălzirea inimii

66
 MIHAI NEAMȚU

și ușurința îndepărtării gândurilor pătimașe, aduce li-

niștirea minții. Sfințirea vieții presupune un parcurs
experiențial. Omul despătimit vede cu ochi senini aceeași
femeie frumoasă pe care desfrânatul o poftește îndată.
Ce scoate la iveală rugăciunea? Dorințele noastre
contradictorii, jungla patimilor, voința de posesie și
oceanul nerăbdărilor noastre infantile. Harul se retrage
atunci când avem vanitatea de a-i demonstra lui Dum-
nezeu o anumită „performanță” spirituală. Mă îndoiesc,
așadar, de rețetarul „succesului” definit narcisist dintr-o
perspectivă pur cantitativă. Fără melancolii, cultul reu-
șitei devine o tautologică idolatrie.

Nu e deloc simplu să surprinzi simultaneitatea

planurilor vieții: cultivi oamenii deștepți, dar te lași in-
terogat de-un simplu cioban. Coincidentia oppositorum.
A rezolva dialectic contradicțiile aparente presupune
folosirea chiasmului ca figură literară.

O teologie a culturii presupune, oare, relaxarea

doctrinară? N-aș putea, oare, să gust sublimul cantate-
lelor lui Johann Sebastian Bach fără să mă cramponez de
Luther? De ce m-ar împiedica dogmatismul ecleziastic
să-l citesc pe Ioan al Crucii, atunci când modernitatea
mi-a oferit această libertate, iar faimosul index prohibi-
torum a dispărut?

67
JURNAL BRITANIC

10 noiembrie 2001
Ce datorăm creștinismului?

Caut să înțeleg ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica

ar fi stopat mișcările sindicaliste din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea? A fost catolicismul luat prin sur-
prindere de marea revoluție industrială? Nu era mai
bine să învingă Tocqueville în locul lui Karl Marx? De ce
colectivismul urii a prins la muncitori mai mult decât me-
sajul iubirii? Să fie incapacitatea puterii ecleziastice de-a
asuma smerenia slujirii aproapelui, în ciuda inteligenței
unui Leon al XIII-lea? Ar fi putut o revoluție franciscană
să îngroape militantismul lui Rosa Luxemburg (și retorica
mai târziu confiscată de Lenin & Troțki)?
În Răsărit, Bizanțul a fost un experiment civiliza-
țional glorios care a rezistat „numai” 1.000 de ani. Poate
nu mai suntem pregătiți să acceptăm „simfonia” Stat-Bi-
serică (și Rusia postcomunistă ne arată mariajul imposibil
dintre oficiul puterii și sacerdoțiul profetic), dar trebuie
să recunoaștem că lumina credinței a înfrumusețat
milioane de oameni. Romanii care au renunțat la zeul
Marte pentru pacea lui Hristos s-au trezit atinși de o
experiență a harului care n-a împiedicat asumarea unui
alt proiect de civilizație: Europa christiana.

68
 MIHAI NEAMȚU

„Nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru,

nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimește
împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de
la Dumnezeu.” (II Timotei 1, 8)

11 noiembrie 2001
Nihilistul modern
sau demiurgul inversat

Campaniile negative de presă au mare succes, fie

că vorbim despre politicieni, actori sau vedetele scenei
cinematografice. Bârfa și scandalul produc tiraje uriașe.
Bruce Clark e un bun prieten care scrie pentru revista
The Economist. Mi-a mărturisit zilele trecute ce greu este
pentru un jurnalist să se lase prins într-un exercițiu de
admirație. De ce criticăm cu atâta plăcere neajunsurile
semenilor? De unde voluptatea diatribei?
Nu motivăm, ci îngropăm. Nu plăsmuim, ci sfâr-
tecăm. Nu ctitorim, ci demolăm. Cioran spunea că prin
desființarea aproapelui noi trăim un patos demiurgic
așezat sub semnul minus. Și ce-i de făcut? Până la iubi-
re, văd necesară instituirea respectului. Să amenajăm,
așadar, un spațiu intermediar în care ne apar și latențele

69
JURNAL BRITANIC

Celuilalt. Credința ne spune că oricine poate renaște din

propria-i cenușă.

Poți da aproapelui tău o îmbrățișare simultan largă

și despătimită? Cum faci să nu-l sufoci cu iubirea pe cel de
lângă tine? Prin recurs la distanță. Respect și afecțiune.

Spiritul balcanic stimulează pofta de-a cotcodăci

pe seama vecinului. Ce neprețuită e retragerea printre
străini! Mă simt bine atunci când pot practica tăce-
rea prelungită și când am libertatea de a nu mai pune
întrebări. A te obișnui cu iritarea, nepăsarea sau batjocura
celorlalți, acesta e criteriul maturității. Cine-și cunoaște
geografia interiorității („comorile inimii”) nu se teme de
bârfă, invidie sau marginalizare socială.

Citesc câteva pagini din ziarul Süddeutsche Zei-

tung și descopăr câteva recenzii la cărți esențiale, de la
monografii despre Platon sau Pavel din Tarsus și până
la operele complete ale lui Goethe...

70
 MIHAI NEAMȚU

12 noiembrie 2001
Cu dogma la piață

Parcurg cu creionul în mână cartea lui Rowan

Williams despre ereziarhul Antichității târzii: Arie din
Alexandria. Lectura mi se pare grea din două motive: (1)
știu prea puține despre figurile teologice secundare ale
secolului al IV-lea; (2) m-am format ca filozof și n-am
cunoștințe despre fundalul politico-social din spatele
Sinodului ecumenic de la Niceea (325).
Erau vremuri în care diferența semantică între
homoousios (deoființă) și homoiousios (asemănător în
esență) se dezbătea în piețele din Constantinopol, Ale-
xandria sau Antiohia. Ortodoxia redusă la un adevăr
propozițional... Astăzi, din Londra până-n Toronto, stu-
denții dezbat chestiunea orientării sexuale, nu metafizi-
ce. Ce diferență între preocupările anticilor și obsesiile
modernilor târzii!

Citesc istoria dogmelor Bisericii și înțeleg limitele

formalismului liturgic și capcanele ritualismului. În
copilărie, am memorat niște expresii („Slavă Tatălui și
Fiului și Sfântului Duh”). N-aveam cum să știu că o simplă
copulă (și) trimite spre unitatea ontologică a Treimii,
în timp ce niște conjuncții par fi indicat un raport de

71
JURNAL BRITANIC

subordonare ierarhică. Văd și tensiunea între teologia

populară, impregnată de cultul marianic (permanenta
trimitere către Maica Domnului) și scolastica predată
secole la rândul în școlile din Kiev, Moscova sau Cernă-
uți. Să ne întoarcem, deci, la înțelepciunea Părinților.
Vasile cel Mare s-a dovedit flexibil sub raportul expri-
mării, dar ferm în privința înțelesurilor. Tatăl ceresc e
destinația tuturor rugăciunilor noastre (și Cuvântul era
la Dumnezeu...). Câtă vreme această monarhie rămânea
neștirbită, Părinții capadocieni au acceptat o pluralitate
de formule liturgice.
Unitatea dogmatică a Ortodoxiei nu înseamnă,
nicidecum, uniformitate culturală. Iată de ce George
Florovsky avertiza, pe bună dreptate, împotriva teologiei
repetiției, a gândirii șablonarde, a lenei intelectuale și a
comodității spirituale.

13 noiembrie 2001
Contemplația activă

Bunicii noștri n-aveau televizor și găseau timp

să fie deștepți.
Creștinismul nu-i o religie pentru proști, repeta
obsesiv Nicolae Steinhardt. Credința încălzește inimile

72
 MIHAI NEAMȚU

simple, dar și sufletul celor care gândesc tensiunile

polare ale lumii situate între alpha și omega. Crezul de
la Niceea ne obligă să gândim teologic unitatea ordinii
create. Văd în mărturisirea Bisericii din anul 325 un
răspuns dat metafizicii neoplatonice: Hristos nu-i un
înger, nici epifanie, nici creatură intermediară între
Dumnezeu și creația văzută. Iisus Hristos este Cuvântul
Tatălui întrupat în istorie.
Pentru a descrie sensul complet al revelației bi-
blice, ai nevoie de categorii specifice gândirii grecești.
Creștinismul te provoacă la maturitate intelectuală ob-
ținută printr-un reglaj fin de ordin conceptual. Chiar și
Antonie cel Mare nu era străin de literatura lui Origen
din Alexandria. Iată de ce nu înțeleg vehemența anti-in-
telectualistă a unor confrați pravoslavnici...
Care e poziția misticilor pe care i-am întâlnit în
anumite chilii din Carpați? „Vreau doar atât, să mă unesc
cu Dumnezeu.” Ei sunt ucenicii Mariei, ucenica lui Iisus
dăruită rugăciunii și meditației. Astăzi suntem cu toții
urmașii Martei, fiind dornici să trebăluim până la exte-
nuare. Mintea, folosită de antici pentru contemplarea
cerului, a ajuns să fie utilizată drept instrument pur
contabil. Organul misticii a rămas inima.

Prostul idolatrizează, e gregar și n-are nuanțe.

73
JURNAL BRITANIC

Sfântul e plictisit de îmbrățișări frivole, iubiri fade,

consolări materialiste. El trăiește dorul identificării cu
Absolutul, fără să caute intermedierile culturale, ocolișul
bătăliilor politice sau deturnări ale „instinctului divin.”

12 noiembrie 2001
Știință, medicină, filantropie

Arthur Schopenhauer spunea că „medicul vede

întreaga slăbiciune a omenirii; avocatul vede întreaga
răutate a omenirii; iar teologul vede întreaga prostie...”
Trăim vremuri în care medicii au ajuns teologi sau, mai
precis, noii preoți ai conștiinței populare. În spitale se
decide binele și răul, viața și moartea. Bioetica a înlocuit
morala tradițională. Comisii de experți pot decide, une-
ori, cine trăiește și cine e decuplat de la aparate.
În mod paradoxal, doctorii au criticat la început
dogmatismul ecleziastic pentru a sfârși, astăzi, într-un
dogmatism ideologic. Secularizarea lumii occidentale a
favorizat elanul medicinei (deși creștinismul a dat lumii
doctori de seamă, între care episcopul Luca de Simfe-
ropol). Mult mai târziu a apărut lupta dintre conștiința
religioasă și breasla vindecătorilor. Scepticismul metafi-
zic al unor oameni de știință nu i-a împiedicat pe aceștia
să descopere în laboratoare agenți patogeni responsabili

74
 MIHAI NEAMȚU

pentru holeră. Ce i-a făcut pe acești savanți să lupte

pentru a descoperi noi standarde de igienă? Dragostea
de aproapele, dar poate și dorința de mărire. În orice
caz, hărnicia lor a contribuit la salvarea multor destine.
Departe de-a fi atei, unii pionieri ai medicinei
secolului al XIX-lea au fost preocupați explicit de chesti-
unile religioase. Doctorul Joseph Lister (profesor la King’s
College, Londra) a ajuns părintele chirurgiei antiseptice
rămânând, totodată, un gânditor melancolic, atras de
credință. Louis Pasteur și-a primit educația spirituală
din sânul catolicismului tradițional, păstrându-și fas-
cinația pentru credința simplă a țăranilor bretoni. O
vorbă de duh a maestrului francez? „Pe patul de spital
nu-ți întrebi pacientul ce religie are...” (Sub bagheta
lui Pasteur s-a format și excentricul Jean Cantacuzino,
părintele virusologiei românești, înrudit cu Micleștii, o
familie de boieri moldavi.)
E atât de fascinantă biografia oamenilor de știin-
ță ancorați într-o meditație spirituală despre condiția
umană, de la Blaise Pascal și Isaac Newton până la Pierre
Duhem (savant catolic), Stanley Jaki (preot benedictin),
Francis Collins (genetician) sau Leon Dănăilă (neurochi-
rurg)! Toate aceste biografii intelectuale demonstrează
compatibilitatea dintre rațiune și credință.
Medicina a fost, timp de milenii, aliatul princi-
pal al filantropiei. Or, medicina a progresat în virtutea

75
JURNAL BRITANIC

achizițiilor unor științe fundamentale precum biologia,

chimia sau anatomia. Penicilina a salvat milioane de
vieți. Tuberculoza ocolește astăzi copiii Europei civilizate
pentru că niște oameni de știință au făcut descoperiri
inaccesibile vracilor din Africa lovită de malarie.
Știința (fundamentată pe dubiul cartezian) nu
exclude etica iubirii necondiționate (întemeiată pe jertfa
lui Hristos). Dimpotrivă. Omul cunoașterii finite se pu-
ne-n slujba unui Bine infinit.

Marcu 10, 45: „Fiul Omului n-a venit ca să I se

slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răs-
cumpărare pentru mulţi.”

13 noiembrie 2001
Eutanasia demnității

Istoria lumii nu-i leagă pe oameni în chip nevăzut?

Există, oare, o acumulare a binelui în timpul istoric al
umanității? Să privim spre medicină – o disciplină care
nu crește decât prin salturi graduale în cunoașterea
pozitivă, empirică, a naturii? Doctorul fără de arginți
curăță științele naturii de orice faustism, topind orgo-
liul cunoașterii prin compasiunea față de cel suferind.
Istoria medicinei consemnează mutații succesive ale

76
 MIHAI NEAMȚU

paradigmelor științifice. Finalitatea acestei neliniști con-

fruntată cu moartea? Vindecarea bolnavilor, a ologilor,
a surzilor, a canceroșilor...
Milenii la rândul, noi oamenii am trăit cu profunda
convingere că viața trebuie ocrotită. Choose life spune
vechea traducere a textului din Deuteronom (KJV). Ni-
hilismul modern a subminat fidelitatea față de însuși
darul ființei. Bioetica secularistă promovează relati-
vismul moral. Întrucât granița dintre natură, cultură și
tehnologie s-a diluat, caracterul sacrosanct al vieții e
pus în discuție. Sunt atâtea țări occidentale care acceptă,
deja, sinuciderea asistată! Și, totuși, ce diferență între
eutanasierea convenită de-un cetățean olandez (Frank la
Amsterdam) și suicidul tragic al eroilor antici (legendara
Lucreția sau Decebal la Sarmisegetuza)...
Moartea e semnătura vieții. Experiența morții este,
pentru noi toți, ocazia recuperării demnității pierdute.
Tâlharul de pe Cruce s-a pocăit rostind adevărul despre
viața lui dezordonată. Ce anume împiedică salvarea
noastră sufletească? Orgoliul. Înșelarea de sine. Da,
mândria și minciuna întunecă mintea. Când o cultură
banalizează avortul ori suicidul, inima se împietrește.
Definiția omului biblic (imago Dei) a dispărut, dimpreună
cu dragostea pentru zâmbetul inocent al copiilor. Occi-
dentul deschis eutanasierii își confirmă disponibilitatea

77
JURNAL BRITANIC

pentru suicidul spiritual. (Iar eu aleg să fiu, și aici, un

eretic al corectitudinii politice.)

„Pentru că toţi cei ce Te aşteaptă pe Tine nu se

vor ruşina” (Psalm 24, 3).

14 noiembrie 2001
Sport, antrenament, voință

Vrei să dobândești un plus de atenție, disciplină,

longevitate și concentrare mentală? Urcă un munte, ia-
ți schiurile sau practică înotul. Contracția musculară e
cheia simplificării angoaselor vieții. Sportul te ajută să
descoperi sui-generis mecanismele ascunse ale voinței.
Dincolo de pătrățele, narcisism sau diete pretențioase,
efortul fizic clarifică mintea și limpezește gândurile. Nu
confund idealul frumuseții atletice cu asceza monahală,
dar ceva îmi spune că pedagogul Clement din Alexan-
dria i-ar fi încurajat tinerii să meargă la bibliotecă și la
palestră. Performanța sportivă se obține printr-o șlefuire
zilnică a puterii de renunțare și concentrare. Psihologic
vorbind, linia între eșec și reușită e mereu foarte subțire.

Când ești vanitos, ai sentimentul insuficientei

recunoașteri personale. Dacă ai ajuns grandoman, atunci

78
 MIHAI NEAMȚU

te socoți buricul universului: totul e numai despre tine.

Paranoia și autovictimizarea merg hand in hand.

Unii ascund disperarea în spatele unei euforii

aparente. Veselia cherchelitului sau delirul narcotic
sunt, ambele, înșelătoare... Treptat, măștile cad și ies la
iveală fețele depresive ale unei personalități în derivă.
Legătura secretă între alcoolism și suicid e abundent
probată de Rusia postcomunistă.
Duci uneori dorul unor oameni pe care nu i-ai
întâlnit niciodată. Mi-e dor de Petre Țuțea. Mi-e dor de
sfinții inteligenți.

16 noiembrie 2001
Smerenie și seninătate

Agricultorul știe cel mai bine că faptul de-a trăi

– și numai atât – este un act de-o infinită umilitate. A
mulțumi pentru ploaie, a lăcrima pentru o calamitate
sau a iubi animalul care-ți trage la plug înseamnă să
descoperi smerenia.

„Triumful modern al datoriei a tradus atât an-

goasa «morții lui Dumnezeu», cât și voința optimistă de
a urmări perfecționarea morală a umanității, ambiția

79
JURNAL BRITANIC

de a regenera omul și societatea prin luminile adevăratei

morale. Credința în datoria infinită și în progresul științei
și al tehnicii fac parte din același moment istoric; împre-
ună ele caracterizează epoca glorioasă a modernității,
«constructivismul» său optimist aplicat atât naturii, cât
și vieții morale.” (Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei.
Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Ed.
Babel, București, 1996, p. 45.)

19 noiembrie 2001
Nichita Stănescu, vertical

„Ce bine că ești, ce mirare că sunt...” Îmi amintesc

de ziua morții lui Nichita Stănescu. Eram la grădiniță în
13 decembrie 1983 când, spre seară, mama ne-a vorbit
despre sfârșitul dramatic al poetului.
Mai târziu, aveam să descopăr opera literară a
unui scriitor pătimaș, dar înzestrat cu geniul prieteniei
și al necuvintelor. I-am ascultat interviurile prezentate
la televizor și-am descoperit o sensibilitate rănită.
Nichita trebuia să se nască-n alt secol. Am admirat
chipul „îngerului blond”, a cărui bunătate se revărsa
fără zgârcenie peste toți contemporanii... Ce ne lipsește
azi? Puritatea poeziei.

80
 MIHAI NEAMȚU

Evagrie Ponticul: „neofiții să vorbească despre

etică, dar nu despre dogme” (Gnosticul §35, trad. rom.:
Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 145).

20 noiembrie 2001
Iubirea mai tare decât moartea

Speranța creștină țâșnește dintr-o improbabilă

evidență: mormântul gol al Mântuitorului. Romanii au
pecetluit mormântul lui Iosif din Arimateea iar străjerii
l-au păzit, până au adormit. În noaptea dinspre Sâmbăta
Mare către Duminica Învierii, istoria e zdruncinată de
evenimentul pascal. Femeile mironosițe sunt primii
martori ai minunii, căci bărbații fugiseră de frică. Piatra
mormântului gol e piatra unghiulară a credinței creștine.
Anastasis. În clipa coborârii trupului lui Iisus de
pe Cruce, răstignirea a părut un pariu ratat, o înfrângere
colosală, un eșec strategic. Dar agonia trăită pe Via Do-
lorosa avea un sfârșit dincolo de moarte, profețit, dar
necrezut. Iisus nu e un Sisif chemat să explice absur-
ditatea vieții. Blestemul e dezlegat. Cum? Prin triumful
Vieții. Resuscitat de fotonii iubirii dumnezeiești, trupul
înviat al lui Iisus e văzut de Petru și pipăit de Toma. Mân-
tuitorul îi reîntâlnește pe apostoli în Galilea și anunță
pogorârea Duhului.

81
JURNAL BRITANIC

Dionisie Areopagitul: „Hristos e gata să pătimească

iarăși pentru oameni ca să-i mântuiască” (Epistola VIII,
§6, „Către Demofil,” Opere complete, trad. rom.: Dumitru
Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 265). A muri
înseamnă să recapitulezi un sens. Oricât am orbecăi prin
lume, noi oamenii căutăm coerența unei vieți împlinite.
Moartea n-are ultimul cuvânt. Nădejdea Învierii oferă
dramei noastre existențiale o șansă la întregire.

Nu poți trăi creștinește. Poți doar să mori... pentru

o viață veșnică.

21 noiembrie 2001
Dansul morții și cântul vieții

Nimeni nu înțelege, cu adevărat, suferința unui

tată în fața mormântului reavăn al fetei sale dragi. Nimeni
nu pricepe durerea inimii de mamă care și-a pierdut
copilul. Drama despărțirii bruște îți poate aduce, chiar ție,
propriul sfârșit. Unde s-a dus sufletul celui pe care l-am
iubit? Îl voi mai revedea vreodată? Există un dincolo?
Iată apăsătoarea, neagra, înfiorătoarea enigmă din fața
marilor treceri.
Ascult uneori horitul lui Grigore Leșe: „O, moarte,
ce ți-aș plăti / Viță verde iadăra / La mine de n-ai veni

82
 MIHAI NEAMȚU

/ Viță verde iadăra / ...” Oricând ar surveni moartea

Celuilalt, un asemenea eveniment împietrește inima
și bulversează conștiința. Pentru că fiecare om e unic
și irepetabil, într-un sens perfect literal, expirarea
termenului vieții pare nedreaptă. Moartea celor tineri,
în plus, e chiar nefirească.
Filozofii, preoții, medicii și cătanele se află mereu
în vecinătatea morții devenită, uneori, fapt divers —
o știre oarecare, între atâtea altele. Astăzi scriem un
necrolog, mâine cronica unui concert psihedelic. N-avem
timp. Suntem ocupați și privirea noastră grăbită ascunde,
în fapt, o teribilă incompetență. Sporovăim. Fugim de
singurătate. Când trăiești doar pentru tine însuți, „amin-
tirile sunt mai rele decât gloanțele” (Carlos Ruiz Zafón).
Din ce motiv căutăm socializarea, precum niște cintezoi,
vorbind neîntrerupt la telefon, prin cafenele sau pe
Internet? Pentru că nu suntem pregătiți să privim în
abisul morții. Suntem repetenți în fața celui mai greu
examen al existenței.
În cazul unei crime, cerem (pe drept cuvânt)
pedepsirea vinovatului. Deplângem cruzimea
momentului. Ne revoltăm. Cerem, ca cetate, să fim
protejați și, mai ales, răzbunați. Comentăm (uneori
pertinent) circumstanțele exterioare. Și, totuși, clipa de
pe urmă n-o mai împarți cu nimeni. Ultima suflare ne
găsește mereu singuri. Coram Deo.

83
JURNAL BRITANIC

Cultura noastră pop evită gândul stoicilor la moar-

te. Ni se propune o conversație pe canapeaua lui Freud:
Let’s talk about sex. Tradiția valorizează incantația,
inițierea și intonația. Omul vechi iubea vorbirea în șoap-
tă. Postmodernitatea vrea să devoaleze totul, abolind
misterul, ca într-un film pornografic. Desfrânații fac sex
în devălmășie, schimbându-și partenerii în chip ascuns
ori sub văzul tuturor. Văd aici o reacție infantilă. Prea-
curvia se teme de sfârșitul plăcerii și, din acest motiv,
prelungește experiența extazului erotic. Totuși, ceea ce
Calligula n-a știut este că poți să împarți o femeie, dar
că paharul morții nu-l poți bea cu alții. Sfârșitul vine
oricum, fără să-ți ceară voie... Doamna cu securea se
apropie tiptil. Îți vezi păcatele, regretele, neîmplinirile.
Gânduri negre îți dau târcoale, ca niște vulpi viclene și
urât mirositoare. Te simți înconjurat de beznă. Cauți
ieșirea, adică indicatorul luminos pe care scrie: Exit. Ai
vrea, poate, să mai bei un ceai cu prietenii, să-ți mângâi
nevasta, să auzi glasul mamei și vocea cristalină a copiilor
voioși, să răsfoiești un album, să râzi cu prietenii, să te
rogi, să faci o adnotare într-un vechi Jurnal... Timpul a
expirat. Dacă îngerul te-a părăsit, moartea e o tragedie,
o limită împovărătoare, o năpastă. Dacă-i părăsit de
Dumnezeu, sufletul pășește ca un olog către tribunalul
postum. Memoria fărădelegilor te urmărește pretutin-
deni. Necredinciosul se teme de judecată. Cel plin de

84
 MIHAI NEAMȚU

dragoste e, însă, îmbărbătat. Hristos i-a promis „viaţa

veșnică” și faptul că la „judecată nu va veni” (Ioan 5, 24).

Siluan Athonitul: „cu cât mai desăvârșită e iubirea,

cu atât mai desăvârșită e cunoștința.”

22 noiembrie 2001
Veșnicia s-a născut la sat

Fără să fie expuși riscului depresiei, oamenii tra-

diției găseau un tâlc adânc în experiența singurătății.
Țăranii (care n-aveau în buzunare Prozac și Xanax) își
luau timp să vadă cerul. Ce descopereau privind spre
bolta albastră? Cartea Naturii și epifania unei ordini tran-
scendente. Stelele nu erau aștri coruptibili, ci semne ale
Proniei dumnezeiești. Contemplai Calea Lactee, ascultai
greierii și purtai un dialog despre moarte și despre viață.
Te înălțai, astfel, deasupra mizeriei umane.
În timpul zilei, singurătatea îți scotea în cale
mierla, cucul, fluturele sau privighetoarea. Sunetele și
culorile aduceau cu sine tot atâtea mângâieri. Simfonia
anotimpurilor părea să aibă un dirijor ascuns. Orășenii
de azi cu greu mai aud triluri de păsări. Palpitul vieții
e înlocuit cu ecrane mari, obiecte din plastic și pixeli.
Ne punem căști sau dopuri în urechi pentru a diminua
zgomotul din trafic (huruit de mașini, claxoane, muzica

85
JURNAL BRITANIC

din vecini). Decibelii bodegilor acoperă neliniștea inimii.

Cerul înstelat, oare, cine-l mai vede?
Tristețea sau depresia urbană nu-i deloc acciden-
tală. Să ne gândim la străbunicii noștri și la vârstele lor
sufletești. Lecția anotimpurilor? Primăvara însemna
hărnicie și tinerețe. Vara țăranul lupta cu dăunătorii.
Toamna culegeai roadele. Iarna era timpul odihnei și
al refacerii. Mergeai în grădina gospodăriei și conversai
copilărește cu animalele domesticite. Răsfățai câinele,
certai gânsacul, mângâiai pisica, țesălai calul, îți stri-
gai Joiana prin curte. Vorbind acestor necuvântătoare
primeai o bucurie simplă. Te amuzai. Viața la țară e
molcomă și mizează pe spontaneitate. Ești pierdut fără
simțul observației.
Singurătatea vechilor oieri sau plugari nu era deloc
stearpă. Evadai din labirintul gândurilor negre printr-o
stare de efort continuu, dar și copilărească de mirare (pe
care Evagrie Ponticul o denumește physikē theoria). Aveai
revelația totalității Ființei privind spre lucruri mărunte
și firave: gâze, greieri, furnici. Viața se revela printr-o
intenționalitate sabatică. Duminica găzduia momentul
de retragere, reculegere și rugăciune. Liturghia împros-
păta decizia dăruirii întregii noastre vieți în mâinile
bunului Dumnezeu. În timpul sărbătorilor creștinești,
aerul sacral impregna viața țăranilor lui Brăiloiu, Stahl,
Stăniloae sau Bernea.

86
 MIHAI NEAMȚU

Da, viața la țară a cunoscut și prejudecata cultu-

rală, tribalismul etnic, lipsa igienei, analfabetismul ori
conflictele religioase. Dar singurătatea pocită a marilor
metropole n-are parcă un corespondent în universul
omului tradițional. Iată, de ce, Horia Patapievici are
dreptate să se întrebe: ce se pierde atunci când se câștigă?

Maxim Mărturisitorul: „credința este o cunoștință

adevărată întemeiată pe principii ce nu pot fi demon-
strate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de
minte și de rațiune” (Capete gnostice).

23 noiembrie 2001
Lista de prieteni

Benjamin Franklin: „Ce lucru bun voi face astăzi?”

Pizma strică prietenia. Un autor motivațional spu-

nea: „Dă-mi lista primilor cinci oameni cu care vorbești
săptămânal și-ți voi spune ce viitor te așteaptă.” Apos-
tolul confirmă: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune.”

— Ești prea tânăr!

— E un defect de care mă corectez în fiecare zi...
(Grigore Moisil)

87
JURNAL BRITANIC

24 noiembrie 2001
Dragoste și infinit

Un suflet îndrăgostit vede, pretutindeni, crâmpeie

de frumusețe. Ce-i ține pe oameni veseli și fericiți? Iubi-
rea. Dar ce este dragostea? That is the question.
Simpla observare a faptelor ne arată că euforia
comuniunii dintre iubit și iubită nu durează o veșni-
cie. Chimia e importantă (și-n absența acesteia apare
geografia iar restul e... istorie). Pariul fiziologiei însă e
amenințat de experiența plictisului care-și arată colții.
Ce-i poate motiva pe cei doi să continue, mai ales după
extazul epidermic? Privirea verticală, prietenia valorilor
și o tovărășie caldă.
Platon credea că Eros s-a născut dintr-o împreu-
nare beată între Bogăție și Sărăcie. Tratată consumerist,
dragostea carnală își vede sfârșitul devreme. Separată de
afectivitate, sexualitatea nu-și poatte da sieși un sens.
Pentru bucurie și trăinicie, e nevoie de zarea luminoasă
a zâmbetului, de orizontul fertil al conversației, de aura
nemișcată a veșniciei. Copiii? Da, sunt parte din răspuns,
căci ei aduc bucurii la tinerețe și mângâieri la bătrânețe.
Un apus de soare fără prunci la masă nu consolează pe
nimeni. Nu există nepoți în absența copiilor.

88
 MIHAI NEAMȚU

Și totuși: genetica rămâne un joc aleatoriu iar

simpla continuitate biologică a neamului nu garantează
transmiterea valorilor spirituale. Copiii se răzvrătesc
împotriva părinților, mai ales dacă ei se numesc Mi-
tia, Ivan ori Smerdiakov (îndârjiți împotriva lui Fiodor
Karamazov)... Oricât de promițător, elementul ereditar
e subminat, uneori, de factorul cultural.
Este nevoie, așadar, de-o transcendență a iubirii –
un Dincolo infinit, suveran, inepuizabil. Privind la steaua
dimineții, îndrăgostiții înfruntă nopțile existenței căzute.
Luminate de sfeșnicul Iubirii, chipurile îndrăgostiților
se transfigurează...

25 noiembrie 2001
Trezvie

„Mor în fiecare zi”, spunea apostolul Pavel. Sun-

tem aruncați în lume pentru a fi consumați de marele
devorator Chronos. Fiecare clipă ne îmbătrânește. Într-
un sens, moartea nu e decât o altă clipă. În același timp,
moartea abolește succesiunea mecanică a momentelor
de entuziasm, îndoială, reverie sau decepție. Prin moarte
ne despărțim de iluziile puterii, de înfumurări gonflate
și vanități expandate!

89
JURNAL BRITANIC

Există morți fulgurante, exprimate ca bruște

înstrăinări. Există morți agonizate, în care te întrebi:
unde malum? Gândul la obștescul sfârșit provoacă, în-
totdeauna, un reviriment al autenticității. Îți rămâne,
așadar, să trăiești clipe roditoare, memorabile, dense.
Să fii motor, nu doar caroserie.
Socrate, în fața morții, perorează. De ce o face?
Dintr-o banală obișnuință? Filozoful Atenei ține în fața
ucenicilor săi un discurs consolator, în timp ce Iisus se
roagă într-o goliciune însângerată. După ce L-au aban-
donat noaptea în Grădina Ghețimani, apostolii adorm
copleșiți „de tristețe (apo tēs lypes).” Căderea vine într-o
clipită. Fricos, Petru se leapădă în graiul său galilean.
Judecat în pripă, înlănțuit, scuipat și batjocorit, Iisus
este așezat pe-o Cruce la marginea Ierusalimului. În
fața morții, Fiul vorbește cu Tatăl. Conversația verticală
salvează marasmul căderilor omenești.
Privegherea este o experiență de căpătâi. În lupta
cu somnolența sufletului tulburat, trezvia nocturnă
confruntă gândurile ascunse și vicleniile cărnii. Prive-
gherea antrenează voința și disciplinează mintea; alungă
tristețea și înfrânge plăcerea; biruie moleșeala și curăță
ochiul lăuntric. Creștinii sunt oameni treji, nu adormiți.

90
 MIHAI NEAMȚU

25 noiembrie 2001
Labirintul bibliotecii

Mă aflu într-un colț din Northumbria, la Durham,

într-o încăpere înțesată cu zeci de mii de cărți. Privesc
labirintul prăfuit al tomurilor pline de cunoaștere. Câte
minți strălucite au studiat teoreme și teorii, ipoteze și
demonstrații! Reveria se întretaie, din nou, cu gândul
sfârșitului. Presimt un sfârșit de ev. Dacă biblioteca va
ajunge un țintirim?
Nu-i nimic morbid în această reflecție. Asemu-
iesc cărțile așezate pe rafturi unor autoturisme prăjite
la soare, uzate și ruginite. Pulberea intergalactică se va
așeza cuminte peste ultima urmă de memorie perisabilă
a lumii noastre uituce, ducăușe, trecătoare...

26 noiembrie 2001
Starea de prezență

Iosif Hazzaya, Isaac Sirul, Teolipt al Filadelfiei..

Contemplativii caută o stare privilegiată care prefațează
clipa întâlnirii cu Cel Prea-Înalt. Hainele de nuntă pre-
supun curățirea minții de griji. Cum te eliberezi? Prin
efortul despătimirii.

91
JURNAL BRITANIC

„Faptele noastre își au ecoul în eternitate” (cum

spune Gladiatorul). Luptătorul din câmpul bătăliei se
pregătește pentru judecata finală. Sufletul se încordează
și voința se întărește, rezistând sirenelor plăcerii și ten-
tației distracției. Tensiunea lăuntrică face imposibilă
ușurătatea. Dincolo de moarte, trăiești Ridicarea (anas-
tasis).

27 noiembrie 2001
Arhipelagul memoriei

Cred c-am învățat prima poezie din opera lui

Eminescu pe la cinci ani: La steaua care-a răsărit, e-o
cale atât de lungă... Regret c-am neglijat mai târziu arta
memoriei. Deplâng debilitatea omului contemporan
care nu-și antrenează deloc acest mușchi al creierului.
Augustin din Hippona spunea că orice cunoaștere repre-
zintă deja un act al memoriei. Ești sărac, ești buimac, ești
golit de replică și sensuri atunci când îți lipsește simțul
recunoașterii.
Inteligența nu se confundă, neapărat, cu enci-
clopedismul. Nu-i suficient să stăpânești cronologia
detaliată a războiului napoleonean pentru a înțelege
sensul modernității. Iarăși: o bună memorie vizuală nu

92
 MIHAI NEAMȚU

te face automat o persoană inteligentă (și cu atât mai

puțin înțeleaptă).
Tradiția iudaică favorizează simțul auditiv, în
timp ce grecii se dedică elementului vizual. În ambele
culturi, recursul la materialitate este esențial: „Cuvintele
acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și
în sufletul tău....Să le scrii pe ușorii casei tale și pe porțile
tale.” Rabinii se folosesc de mezuză (foaie de pergament)
și filacterii (talisman cu versete biblice) pentru a asista
memoria, adică țesutul identitar al personalității.

Ești ce-ți amintești despre tine. Nu întâmplător,

calendarul Bisericii suprapune timpul cosmic peste tem-
poralitatea liturgică. Poate exista creștinism fără Paște?
Nicidecum. Poate exista Paște fără simbolistica învierii
naturii? Câtuși de puțin. Memoria devine, așadar, su-
portul culturii liturgice și anticamera eshatologiei. Să-ți
amintești zilnic de Domnul Dumnezeul tău e garanția
pomenirii tale-n veșnicie.

Archimandrite Sophrony: „La créature douée de

raison oscille entre deux extrêmes: l’amour de Dieu au
point de se haïr soi-même, l’amour de soi au point de haïr
Dieu. Haïr Dieu signifie se détacher, s’éloigner de Lui. Ce-
tte « haine » n’est pas nécessairement liée à une émotion
du cœur, bien que cela puisse aussi se produire. La haine

93
JURNAL BRITANIC

peut être une décision froide de l’intellect – de l’intellect

«éclairé», comme diraient certains à qui la réalité reste
cachée et dont la «lumière» peut naturellement évoluer
jusqu’à un degré où toute vie est absente.”

29 noiembrie 2001
Mentorul și școala

Întâlnire cu A. L. Fiind obosit, profesorul își în-

chide uneori ochii în timp ce-i vorbesc. Mulți studenți
îmi povestesc aceeași experiență. Repaosul nu-i slăbește,
însă, acuitatea percepției. Când mă opresc din vorbit,
Andrew își ridică bărbia din piept și-mi zice: Go on, plea-
se, go on. Îi povestesc despre greutățile adaptării într-o
lume unde, frankly speaking, n-ai prea mulți prieteni.
A. L. mă face părtaș căutărilor sale din tinerețe.
După ce-a studiat matematica la Oxford, s-a îndreptat
către teologie și istorie (predând la Londra și apoi Dur-
ham). Mi-a vorbit despre bucuriile descoperite în țările
dunărene. Îl simt foarte aproape, afectuos și încurajator. Îi
spun că avansez lent în studiul operei lui Grigorie de Nys-
sa. Încerc să renunț la împrăștiere. Secretul succesului?
The One Thing. Tema tezei de masterat? Limbaj și teologie
în Contra Eunomium. Descopăr în opera marelui capa-
docian importanța unei facultăți sufletești valorizate de

94
 MIHAI NEAMȚU

la Aristotel până la Kant: imaginația (epinoia). Limbajul

uman nu descrie esențe imuabile, ci doar aproximează o
cunoaștere empirică, deci mereu incompletă, a realității.

Aflu din țară că părintele Ioan Ică Jr. este pe cale

să redea publicului român opera integrală a Sf. Noul
Teolog. Accesul nemijlocit la izvoarele adânci ale teolo-
giei patristice îți schimbă înțelegerea despre Ortodoxie.

Virgil Nemoianu mi-a spus cândva: „Citindu-l

pe Vladimir Lossky, sorb parcă lumina.” O inițiere
obligatorie pentru orice învățăcel al creștinismului.

Citesc jurnalul tulburător al profesorului Ale-

xander Schmemann (marele liturgist de la St Vladimir)
care scoate la iveală criza gândirii panslaviste. Relația
cu Soljenițîn a fost dificilă. Schmemann respinge orice
formă de naționalism în beneficiul universalității.

Primesc o scrisoare caldă și încurajatoare de la

fondatorul bioeticii în Statele Unite: Dr. Hugo Tristram
Engelhardt Jr. Plănuiesc o carte de interviuri și voi in-
clude mărturia marelui texan convertit, în 1991, de la
indiferentism la Ortodoxie.

95
JURNAL BRITANIC

30 noiembrie 2001
No Problem!

Ce mă frapează-n lumea occidentală e atitudinea

îngăduitoare față de consumator. Între toate culturile,
pragmatismul american este orientat spre identifica-
rea soluțiilor. Energia pozitivă vine dintr-o cultură a
încrederii. Țările foste comuniste prezintă trăsături
de societate low-trust, în timp ce America promovează
atitudinea: Sure, let’s do it.
Îl întrebi pe un yankeu: „Puteți să îmi faceți o poză
pe stradă?” No problem. Mergi într-un magazin dintr-un
mall și cumperi o pereche de blugi. Nu probezi, te grăbești
și plătești. După o jumătate de oră, te răzgândești. Ești
la un alt magazin al aceleiași firme și vrei o altă pereche.
Întrebi timid și neîncrezător: „Pot să schimb pantalonii
luați de la celălalt magazin cu unii de la dumneavoastră?”
Răspunsul relaxat al vânzătorului, cu zâmbetul larg pe
față: Of course!
Nu-i vorba aici doar despre faptul că orice client e
tratat ca un rege, el fiind centrul universului comercial.
America este orientată pentru a face lucrurile imposibile
în Europa să devină posibile peste Ocean. Vrea un tânăr
astronaut să ajungă pe lună? No problem. Vrea un străin
să cumpere pământ sau proprietăți imobiliare în Texas?

96
 MIHAI NEAMȚU

No problem. Vrei să ajungi milionar după douăzeci de ani

de muncă grea? No problem. Vrei să-ți protejezi singur
familia, cu propria armă, dar și proprietatea privată? No
problem. Vrei să muncești de la 14 ani pentru niște bani
în plus? No problem. Vrei să concediezi un muncitor
leneș pentru a angaja altul mai harnic? No problem. Vrei
să studiezi la biblioteca din campus chiar și la ora patru
dimineața? No problem. Vrei alt pachet de asigurare
medicală decât cel oferit de Statul federal? No problem.
Aceste mii și mii de afirmații încrezătoare și lu-
minoase detensionează sufletul și elimină frustrarea
socială. De asta, milioane și milioane de oameni continuă
să-și dorească emigrarea spre faimosul land of the free
and home of the brave...

1 decembrie 2001
Mirajul Scoției

Am fost în orașul zeului Odin: Edinburgh. O me-

tropolă marcată de stilul european, cu iz romantic. Pășești
pe urma unor genii care au făcut istorie.
Despre Scoția ce-ar fi, oare, mai întâi de spus? E
o lume care prețuiește lucrurile vechi, nu doar în aroma
florală a unui whisky single malt. Scoția a oferit lumii,
prin Adam Smith, David Hume sau Francis Hutcheson,

97
JURNAL BRITANIC

o viziune extraordinară despre capitalism și moralitate

(recapitulată de viața scoțianului Andrew Carnegie).
Scoția a impus britanicilor un respect pentru autonomia
locală. Scoția, în sfârșit, a dăruit creștinismului universal
sfinți de talia lui Columba, Finan și Cuthbert.
Descopăr români brilianți. Oameni dedicați profe-
siei lor, de la medici interniști și programatori de softuri
până la universitari. Inteligenți, mucaliți, posesori ai unui
umor balcanic incomparabil, acești emigranți dau culoare
Occidentului. Unii par mai conservatori, alții mai pro-
gresiști. Un medic îmi elogiază noile tehnici de clonare,
motiv pentru care îl chestionez filozofic pe tema originii
vieții. Omul se apără invocând scientismul de manual.
Aflu stupefiat că diferența ontologică între inteligența
unui babuin și inteligența umană e pur cantitativă. Saltul
din regnul animal către regnul uman s-ar putea face, deci,
cumulativ. Cine va salva definiția sufletului plăsmuit
după chipul lui Dumnezeu (imago Dei)?

Alin Șt. (din Slatina), alături de soția lui, Cornelia:

acea cumințenie blândă, răbdătoare, nevinovată. Alin
este o minte sclipitoare, educată în matematicile su-
perioare la universitățile din München și Stuttgart. Un
tată, un patriot, un creștin. Secretul? Ucenicia pe lângă
părintele Tănase de la Valea Plopului.

98
 MIHAI NEAMȚU

Parcurg în grabă volumul lui Gavin Flood, Intro-

duction in Hinduism, 1996 (profesor de istorie comparată
a religiilor convertit la Ortodoxie); fragmente din cărțile
unui intelectual comunist: Eric Hobswam, On History;
Paul Ricoeur, La mémoire, l’oubli, l’histoire (profesorul
de la Chicago pe care am avut privilegiul să-l fi cunoscut
la Cluj); câteva capitole din Norman Davies, The Islands
(o mie de pagini despre civilizația insulelor britanice) și
Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise (ediția bilingvă
J. Daniélou). Aprofundez și tema „întrupării” în fenome-
nologia lui Michel Henry (aici mă lămurește studiul lui
Rudolf Bernet, Christianity and Philosophy).

Îmi reproșez lectura rapidă a tomurilor filozofice

și tentația risipirii prin multi-tasking.

3 decembrie 2001
Bucureștiul mític

Scrisoare de la E. C., tânăr istoric al religiilor. Ci-

tesc manuscrisul Cronică către păgână care se vrea un
roman din categoria realismului magic. Genul e prolix,
iar povestea e începută, dar neterminată. E. C. își pierde
cititorul speriat de frazele lungi și obscure. Neclaritatea
nu-i neapărat prima calitate a oamenilor profunzi. Pe

99
JURNAL BRITANIC

urmele lui Eliade, autorul remitologizează Bucureștiul

printr-un onirism hipertrofic. Tărâmul fantastic al per-
sonajelor transformă orașul într-un fundal al regăsirii de
sine. Geografia socială e pusă-n paranteză. Orientalistul
pasionat de istoria doctorului Honigberger iese din con-
cretul istoric prin sacralizarea cunoașterii. Asfixiată de
propoziții incidente, fraza nu slujește defel comunicării
unui ideal.

T. S. Eliot: „And pray to God to have mercy upon

us // And I pray that I may forget // These matters that
with myself I too much discuss // Too much explain.”

Jurământ – acest cuvânt greu și neînțeles de omul

recent...

5 decembrie 2001
Moartea sufletească

În Bizanț, Părinții strânși la cel de-al șaselea sinod

al Bisericii Răsăritene au citit exegeza patristică la epi-
sodul din Grădina Ghetsmani. Sf. Maxim Mărturisitorul
a clarificat tensiunea între voința gnomică și voința
naturală, exprimată de fraza: „De este cu putință, treacă
paharul acesta...”

100
 MIHAI NEAMȚU

Păcatul se exprimă, îndeobște, prin senzația de

vertij. Aluneci somnolent, dulce, abulic. Cazi sub pu-
hoiul gândurilor așa cum se scufundă un vas sub forța
atracției gravitaționale. Pentru oamenii puternici, păcatul
lovește prin desfrânare. Pentru oamenii slabi, păcatul te
adoarme prin trândăvie.
Prezumăm inocența atunci când ne relaxăm. Și
totuși: una e odihna, alta-i ușurătatea. Programele de
televiziune îți arată că o națiune e ademenită, seara, în
anticamera prostiei. Butonezi bezmetic în căutarea unui
sens. Divertismentul e fad. Emisiunile sunt repetitive.
Privești la un talk-show politic și nu înveți mai mult
decât dintr-o discuție cu Gică de la sculărie... Merită?
Cauți telecomanda. Zapezi. Ai vrea să te ridici și să
pleci. Eziți. Vezi o carte pe masă. Ești confuz, iar voința
a slăbit. Timpi franjurați. Clipe risipite. Ai vrea să te rogi
și-ți descoperi neputința, nuditatea, minciuna. Există o
singură soluție: nașterea din nou.

8 decembrie 2001
Triada sacră: artă, știință, religie

Două filme: Contact și celebrul Amadeus. Triun-

ghiul de aur știință-artă-religie. Unii caută Absolutul
prin știință, alții, prin artă, alții, prin spiritualitate. În

101
JURNAL BRITANIC

modernitate, mintea educată ori sensibilitatea cultivată

fac experiența unor stări care livrează, sau nu, un plus de
cunoaștere. Există experiențe inclasabile, imposibil de
integrat într-o taxonomie a științelor pozitive, precum
elementele chimice în tabelul lui Mendeleev.
Întreb acum: aduce experiența credinței, așadar
curajul nebun de-a crede în pofida tuturor evidențelor,
la un plus de cunoaștere? Iar dacă anumite experiențe
nu sunt repetabile, adică nu pot fi baza unei inferențe
logice (căci n-am un laborator pentru experimente ra-
tate), atunci ele n-au valoare cognitivă?
Kierkegaard a căutat să reunifice formele de cu-
noaștere pe care Kant le-a separat: estetica (Critica fa-
cultății de judecată), etica (Critica rațiunii practice) și
cunoașterea (Critica rațiunii pure). Medievalii credeau
în solidaritatea frumosului, a binelui și a adevărului.
Noi, astăzi, vorbim despre indiferența opțiunilor intime
în raport cu angajamentele publice: nu contează etica
sexuală (așadar nu contează pe cine și nici cum iubești),
dacă ai calități de lider.
Modernii cred în separația puterilor în stat, dar și
în separația facultăților sufletești: noaptea și ziua sunt,
uneori, continente diferite în sufletul unui om. Crești-
nismul știe că fracturile noastre de logică se datorează
îndepărtării naturii umane de harul divin, a originii

102
 MIHAI NEAMȚU

paradisiace de țintă. Creștinismul ne cere să iertăm, să

nu condamnăm. Putem îngădui rătăcirile aproapelui,
dar n-avem dreptul să abandonăm nostalgia Paradisului.

12 decembrie 2001
Lecția lui Gandhi

— „Ce părere aveți despre civilizația creștină?”

— „N-ar fi o idee rea”, ar fi răspuns Mahatma.

Tânărul indian cu studii juridice în Marea Britanie

și avocatul rezistenței pasive (satyāgraha) a indienilor
față de coloniștii englezi a fost omul potrivit așezat la
locul potrivit. Cine-i poate nega înțelepciunea și cura-
jul? Gandhi a inspirat milioane de cetățeni deposedați,
fiind totodată beneficiarul unui sistem legal și a unei
ordini constiuționale care apără libertatea de expresie
și principiul habeas corpus.
Dac-ar fi trăit într-o țară comunistă, Mahatma
Gandhi era împușcat imediat, fără remușcări și fără
rezerve. Comisarii sovietici n-au inimă sau lacrimi pe
obraz. Diferența dintre coloniștii leniniști și coloniștii
englezi este, deci, evidentă. Lui Gandhi i-a fost tolerată
mișcarea de independență, în timp ce patrioților anti-
comuniști – episcopului Ioan Suciu sau părintelui Jerzy

103
JURNAL BRITANIC

Popiełusko la Varșovia – le-a fost servită temnița grea și

condamnarea la moarte.
Pelicula cinematografică zugrăvește personajul
în tușe mitologice (Gandhi, 1980). La începutul mișcării
de protest, pe când Eliade vizita peninsula (anii 1930),
Winston Churchill ironiza „fakirul dezgolit.” Rezistența
civică a castei intangibile (the Untouchables) l-a făcut pe
politicianul conservator să-și schimbe, încet, perspecti-
va. Vedea și Churchill deosebirea între mișcările revolu-
ționar-extremiste din Europa și curentul spiritualist al
lui Mahatma, cel hrănit cu intuiții morale de inspirație
creștină. Cine i-a tălmăcit Predica de pe Munte blajinului
Gandhi? Misionarul texan Jarrel Waskom Pickett, un
creștin metodist.
Gandhi a asumat abstinența și pacifismul, în
contrast cu logica violenței acceptată de comuniști, na-
ziști, fasciști sau legionari. Spre deosebire de „ortodoxul”
Corneliu Zelea Codreanu, liderul indian a refuzat violen-
ța și crima. Simplitate și demnitate, iată rețeta ascetică
a unui om cu suflet mare. În locul luxului, Gandhi a ales
frugalitatea. Dincolo de politicile sforăitoare și jocurile
de culise, liderul indian a defilat în straiele smereniei.
Impulsul franciscan l-a ajutat pe Gandhi să em-
patizeze cu suferința poporului său. Mahatma iubea
oamenii săraci, dar nu știa (ca și Martin Luther King)

104
 MIHAI NEAMȚU

să ofere soluții concrete pentru ieșirea din pauperitate.

Gandhi nu-l citise pe Adam Smith și n-avea o doctrină
economică inspirată de Friedrich Hayek. Iată drama
activismului care întoarce spatele bibliotecii: deplângi
mizeria poporului, dar ignori importanța titlurilor de
proprietate! Vrei să scapi de asuprirea străină, dar nu
pricepi importanța capitalului privat. Spre deosebire
de Milton Friedman, laureatul Nobel pentru economie,
Gandhi n-a știut cum anume poți transforma o insulă
de feudalism (Hong Kong ori Singapore) într-un paradis
al prosperității.
Ce învățăminte putem trage din povestea lui Ma-
hatma? Indignarea și revolta nu-s ingrediente sufici-
ente pentru a produce schimbarea socială. Nimic nu
înlocuiește cunoașterea temeinică a istoriei: nici senti-
mentalismul, nici propaganda. Este esențial să ai ideile
corecte despre economie. E fundamental să te sfătuiești,
să citești, să compari. Istoria națiunilor libere oferă un
manual de îndreptare pentru cei dispuși la asceza lectu-
rii. Fără oameni învățați, orice țară își îngroapă talanții.

105
JURNAL BRITANIC

23 decembrie 2001
Philia

Prietenia întrupează miracolul gratuității. Cum

trăiești o adolescență febrilă? Prin dragostea asexuată.
Camaraderia spirituală între marii capadocieni Vasile al
Cezareei și Grigore Teologul; înflăcărarea lui Mihai Emi-
nescu și Ion Creangă; dragostea neegalată între Vincent
Van Gogh și fratele Theo. Cum să nu admiri amiciția
dintre Hegel și Hölderlin, dintre Byron & Shelley, dintre
J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis, dintre Groucho Marx și T.
S. Eliot? Sunt atâtea forme de curaj și solidaritate care
se nasc pe urzeala mitologică a prieteniei, țesută mai
întâi de povestea lui David și Ionatan... Cum reușește o
relație? Când ambiția nemăsurată a unuia e ponderată
de răbdarea cordială a celuilalt.

Tinerii greșesc dorindu-și totul dintr-odată: ba-

nii, recunoașterea, așezarea. Virtutea adolescenței este
entuziasmul, dar precipitarea hrănește vârsta juvenilă.

106
 MIHAI NEAMȚU

24 decembrie 2001
Crăciun euharistic

Celui qui n’a pas communié n’a pas de vérité. Au-

cune rédemption sans la communion qui nous fait un
corps, une chair vivante. Dans l’Eucharistie on recueille
tout le silence de la joie et de l’humilité du Christ.

Nu poți iubi o persoană care-și ascunde mereu

vulnerabilitatea. Nu poți iubi un Dumnezeu care nu s-a
suit pe Cruce. Cuvântul s-a făcut om deplin în Pruncul
Iisus. Poate de aceea, memoria copilăriei are un parfum
edenic. În Betleem s-a născut, prin glasul Fecioarei,
libertatea de a spune „da” vocației cerești.

La culture moderne est une tentative impuissante

de réconcilier la rupture ontologique entre la création et le
divin. Si la culture n’est pas engendrée par la souffrance,
elle quitte sa portée religieuse initiale.

26 decembrie 2001
Iubiri pierdute

Cine oare n-a cunoscut iubirea tăcută, hrănită cu

zgârcenia răspunsurilor intermitente? Iubita îți spune:

107
JURNAL BRITANIC

„Poate ne vom revedea.” Ce-a vrut să zică? Trăim sub

hazard? Ne vom intersecta pașii ca doi străini în amurg?
Eșecul relației e dictat de accidente absurde: dis-
tanță geografică, vârste inegale, diferite clase sociale.
Romanele englezești abundă în exemple. Jane Austen
descrie pasiunea amoroasă între un aristocrat timid
(Mr. Darcy) și o tânără jucăușă (Elizabeth). Mândria și
prejudecata sunt cel mai mare obstacol în calea iubirii.
Teama de-a fi refuzat se exprimă frecvent în tăcere.
Îndrăgostitul alege să sufere. Romantismul devine, au-
tomat, rețetă a durerii. Dincolo de ispita masochismu-
lui, sunt atâtea inimi zdrobite și suflete abandonate.
Oamenii răniți în dragoste se apropie, fără să vrea, de
misterul abandonului christic. Profetul Osea vorbește
despre dragostea neîmpărtășită a lui Dumnezeu pentru
aleasa inimii Sale, Israel. Deși asimetrică, relația de iu-
bire presupune reciprocitatea pentru a fi, cu adevărat,
desăvârșită. Fericirea înseamnă oglindire.
Ce faci când ești refuzat? Te retragi, aștepți, co-
munici, faci promisiuni sau zugrăvești viitorul? Iubitul
și iubita se întâlnesc nu doar în chimia atracției erotice,
ci și-n uimitoarea chemare de-a aduce un suflet la viață,
de-a ctitori, de-a procrea, de-a înveșnici.
Tatăl Îl iubește pe Fiul și Fiul Îl iubește pe Tatăl
în Duhul Sfânt. Modelul trinitar al iubirii (agape) n-are
nimic din patosul erosului romantic, tragic, nefericite.

108
 MIHAI NEAMȚU

28 decembrie 2001
Recunoștință

Erosul, se întreabă Rubem Alves, este oare o boală

a limbajului? Doar neîncetata laudă a Celui iubit asigură
continuitatea relației. Teologia este doxologie, imn, ado-
rare. De ce, atunci, n-am accepta că iubirea adolescen-
tului se manifestă într-o cascadă „patologică” de rostiri
ale cuvintelor mari, ale frazelor supraîncărcate semantic,
ale enunțurilor „naive” și intoxicate de ideal? Au dreptul
adulții să ucidă elanul iubirii tinerești printr-o trimitere
abruptă spre câmpul responsabilităților practice?

Simone Weil: Nu voi răspunde răului făcut de

aproapele și, astfel, voi topi viciul celuilalt într-o virtute
personală. Răul care primește un răspuns egal se multi-
plică în cosmos. Doar binele se cuvine duplicat.

2 ianuarie 2002
Cultură și sacrificiu

Către mijlocul anilor 1990, idealul encicloope-

dic al culturii umaniste i-a înflăcărat pe mulți colegi
de generație: Teodor Baconschi, Marius Lazurca, Toa-
der Paleologu, Adrian Papahagi, Petre Guran, Bogdan

109
JURNAL BRITANIC

Tătaru-Cazaban, Eugen Ciurtin, Liviu Bordaș, Andrei

Timotin și atâția alții... Mă trezesc și eu prizonier al
bibliografiilor exhaustive.
Deși trăiesc în Anglia, dedic zeci de ore proiectelor
de la București, centrate asupra singurului periodic de
istoria religiilor (Archæus). Ignor agenda personală și
investesc timp și bani pentru a învăța secretele interdis-
ciplinarității. Scriu epistole către diferite edituri și bibli-
oteci; fac propuneri de abonamente; lucrez (împreună
cu Dragoș Mîrșanu) la website; monitorizez contribuțiile
venite la redacție; verific punerea-n pagină a textelor;
îmbogățesc cu recomandări contribuțiile la rubrica de
recenzii și notițe bibliografice.
Ignor sfaturile mamei și preiau toate aceste res-
ponsabilități cu gândul la importanța unei „construcții
instituționale.” Planificăm un Congres la București unde
sute de savanți ar putea veni pentru a încuraja studiul
unei discipline generaliste care pentru Mircea Eliade a
însemnat totul.
Viața de savant? Un șantier perpetuu.

110
 MIHAI NEAMȚU

4 ianuarie 2002
A Beautiful Mind

Pe vremuri se făceau filme adevărate, concentrate

pe drama, eroismul sau genialitatea marile spirite... Am
vizualizat pelicula „A Beautiful Mind” („O minte fru-
moasă”) în care Russell Crowe dramatizează povestea
matematicianului american John Nash. După ce și-a
susținut teza la Universitatea din Princeton, Dr. Nash
a revoluționat teoria jocurilor printr-o formalizare a
problemei deciziei iscată de situații conflictuale, cu
potențial letal. Un intelect briliant, lovit de-o necruță-
toare patologie: schizofrenia... La numai treizeci de ani,
Dr. Nash a început să se confrunte cu puternice stări de
halucinație, dezvoltând un acut complex de persecu-
ție. A refuzat terapia și medicamentele, sperând că-și
poate reveni singur, ajutat de soție. Cine era sub asaltul
nebuniei? Omul care rezolvase problema complexității
sistemelor economice printr-o ecuație cunoscută sub
denumirea de „Nash equilibrium.” Povestea are, totuși,
un deznodământ luminos...

Îi scriu duhovnicului meu despre experiența

euharistică a Crăciunului. Estonia, mon amour. Visez
la o vacanță sub nopțile albe ale Petersburgului.
L’Eglise, c’est l’autre — mais l’autre c’est parfois
l’enfer, comme moi-même.

111
JURNAL BRITANIC

5 ianuarie 2002
Posesia ideologică

M-a fascinat mereu misiunea educatorului public

în lume. Vocația dialogului, a comuniunii și a pedagogiei
informale m-a mânat mereu de la spate. Știu un lucru:
cuvintele vii produc, oriunde, o nouă realitate. Experiența
credinței creștine a schimbat comportamentul a milioane
de oameni: cruzimea romanilor a fost atenuată de mi-
lostenia, blândețea și compasiunea ucenicilor lui Iisus.
Ideile au consecințe. Națiuni întregi au fost ruinate
de superstiții rasiste și teze economice greșite, aplicate
cu oarbă tenacitate. Ideea nazistă a ucis șase milioane
de evrei și a declanșat cel mai cumplit război al veacului
trecut. Ideea comunistă a eliminat o sută de milioane de
vieți pe întreg mapamondul. Se înșală, așadar, cine crede
că datele empirice premerg interpretării filozofice. Bătă-
lia ideilor prefigurează și configurează dramele istorice.
Dialogul cu oamenii simpli nu poate fi silogistic,
ci trebuie să aibă un puternic înveliș emoțional. Miza
conversației e să provoci o schimbare de percepție a
realității. Dacă vârstnicii le știu pe toate, tinerii mai au
întrebări. Nu orice căutător al adevărului devine dis-
cipol întrucât discipolatul presupune... asumarea unei
discipline. Oricum, esențială e deschiderea sufletească,

112
 MIHAI NEAMȚU

receptivitatea, reflexul de sugativă al interlocutorului.

Școala vieții completează studiul Marilor Cărți, fixate
pe acestet teme: libertatea, iubirea, prietenia, adevărul,
fericirea, suferința, moartea...

Am studiat mirat traiectoria publică a faimosului

Thomas Merton, călugărul trapist mort subit în 1968...
Câți n-au sfârșit cu dorința de-a se revărsa în lume după
ce-au făcut experiența rugăciunii? (Disciplina spirituală
nu-i prea departe, zic, de maturitatea exercițiilor filolo-
gice pe care Simone Weil le practicase-n tinerețe.)

Der „ewig Sterbender” — Angelus Sielesius — hat

einmal gesagt: „stehen ist zurück gehen.”

15 ianuarie 2001
Eminescu

„Talentul țintește acolo unde alții nu pot să tragă;

geniul țintește acolo unde alții nu pot să vadă.” Vorba
lui Schopenhauer exprimă esența apariției lui Mihai
Eminescu pe firmamentul culturii române, undeva către
finele secolului al XIX-lea.
Profilul acestui romantic târziu m-a fascinat din
liceu. În clasa a X-a, am început să parcurg nu doar opera

113
JURNAL BRITANIC

poetică, ci și textele sale gazetărești. Să fi fost vrăjit de

ambițiile enciclopedice ale gazetarului de la Timpul?
Sau, poate, de neîngrădita curiozitate pentru literatură,
teatru, istorie, politică, metafizică sau drept a tânărului
din Ipotești? Fiul lui Gheorghe Eminovici și al Ralucăi
Iurașcu a contemplat frumusețea codrilor de aramă și
cerul nepătat al Moldovei ștefaniene. Ce-a ieșit? O operă
indepasabilă.
Articolele despre Moldova mușatinilor și despre
soarta Basarabiei criticau ambâțul muscalilor și trezeau
imperativul patriotic. Eminescu a fost un avocat al liber-
tății și un pionier al ideii naționale. Citindu-i tiradele
împotriva rentelor politice și a paraziților bugetari, am
simțit o imediată înrudire spirituală cu adversarl „roșilor”
din tabăra lui C.A. Rosetti. După secole de fanariotism și
servitute voluntară, Eminescu a elogiat ideea de inde-
pendență. Format din țărani, poporul s-a lăsat condus,
timp de secole, de-o aristocrație curajoasă, uneori, dar
adeseori lașă. Nu întâmplător, Petrache Țuțea l-a numit
pe Eminescu „sumă lirică de voievozi.” După ce-a res-
pins formele fără fond din politica valahă, ucenicul lui
Maiorescu a mângâiat inimile îndrăgostiților, hrănind
lirica următorului secol (de la Arghezi până la Nichita
Stănescu).

114
 MIHAI NEAMȚU

Pentru Slavici, Eminescu era „un om cu trebuințe

puține, dar cu apucături boierești.” De unde venea un
asemenea compliment? Din faptul că poetul „știa să
sufere și să rabde fără să se plângă.” Noblețea spiritului
se vede în aplecarea spre perfecționism. Gestația lungă
a unor poezii (a lucrat la Scrisoarea I aproape zece ani)
arată un respect uriaș pentru limbă. În așteptarea mo-
mentului de inspirație, geniul se ostenește. Încordarea
lui creativă are însă o rațiune transcendentă și dă roade
peste veacuri...

20 ianuarie 2002
Eroul:
admirație, emulație, imitație

Vrem să avem copii puternici, ambițioși, îndrăz-

neți? Trebuie să le spunem vechile povești, așa cum
s-au sedimentat ele în conștiința culturală europeană.
Structura adâncă a psihicului uman ascunde nevoia
de identificare cu eroi și anti-eroi. Prin imaginație, ad-
mirația sufletului curat produce reflexul de emulație și
imitație. Narațiunile arhetipale trezesc dorința omului de
auto-depășire, de situare deasupra unei vieți mediocre,
banale, mizere.

115
JURNAL BRITANIC

Protagoniștii mitologiilor islandeze, eroii biblici

sau marile figuri ale Antichității clasice întrupează do-
rința de-a câștiga bătălia complicată dintre plăcere și
datorie. Lupta primordială între forțele haosului și cos-
mosul divin, drama războinicilor lui Yahwe care pornesc
din Sinai către râul Iordan spre cucerirea Canaanului,
bătălia cu filistenii a regelui David, revolta macabeilor ori
muntele Megiddo (Armagedōn), adică situl conflictului
final (Apocalipsa 16, 16) – toate aceste povestiri și imagini
sunt despre neobosita bătălie (agon) între bine și rău.

Cea mai mare greșeală a pedagogiei moderne?

Să scoți din școală orele de literatură universală. Nu
întâmplător, milioane de englezi l-au redescoperit, în
ultima vreme, pe J. R. R. Tolkien, autorul viziunii fantas-
tice din „Lord of the Rings.” Toate librăriile din Marea
Britanie sunt invadate de cărțile acestui autor capabil să
împrospăteze, ca nimeni altul, imaginația mitopoetică a
omenirii. Sunt basmele o boală a limbajului, s-a întrebat
cândva un cercetător german din secolul al XIX-lea? Nu.
Mitologia vechilor popoare dramatizează ceea ce astăzi
cinematografia pune-n scenă: lupta dintre Gandalf și
Sauron, dintre lumină și întuneric.
Să nu uităm că apostolul Pavel folosește limbajul
soldățesc, evocând „armele luptei noastre”, „dărâmarea
întăriturilor” și „surparea iscodirilor.” Muniția atletului

116
 MIHAI NEAMȚU

credinței include „platoșa dreptății”, „pavăza credinței”

sau„cingătoarea adevărului.”
Elogiul luptătorului făcut prin mijloacele cinema-
tografiei și ale literaturii reprezintă rețeta de maturizare
a „generației Peter Pan” și ocazia redescoperirii demni-
tății persoanei într-o lume castrată de sentimentalism,
conformism social și colectivism ideologic.

23 ianuarie 2002
Die Philologie –
eine strenge Wissenschaft

În zilele din urmă, completez zeci de formulare

pentru a obține o bursă doctorală de la una dintre marile
universități occidentale. Țintesc triunghiul Cambridge –
Oxford – Londra. Nu-mi doresc revenirea grabnică în țară.

Descopăr (d)efectele nocive ale birocrației de pre-

tutindeni. Hârtii, hârtii și iarăși hârtii... Compun proiecte
de cercetare în două registre: philosophical theology ori
studiul istoric al Bisericii primare. Evit să-mi asum o
teză legată de geografia românească (deși am fost tentat,
inițial, să explic occidentalilor contribuția părintelui
Stăniloae la renașterea filocalică din secolul XX).

117
JURNAL BRITANIC

Refuz să mai privesc spre România. Mă bat pentru

a rămâne relevant pe plan internațional. N-am decât o
șansă: să particip la conversația iscată de Marile Cărți.
Ca om format la școala numerelor, n-am aprofundat
niciodată greaca, latina ori siriaca (ceea ce astăzi m-ar
fi avantajat). Mă scade filologia, dar mă crește filozofia.

Viața e o suită neîntreruptă de răscruci.

24 ianuarie 2002
Blestemul sărăciei

Scriu o epistolă largă către compatrioți și fac

pledoaria ctitoririi unor instituții durabile. Vorbesc
despre importanța unui lobby politic care să asume
acordul lovinescian al României moderne cu lumea
occidentală. Folosesc limbajul binelui comun pentru a
spune că reîntoarcerea tinerilor deștepți presupune o
grădinărire specială a instituțiilor. Universitățile ma-
rilor orașe și Academia Română trebuiesc primenite.
Strecor pe undeva și formularea îndrăzneață: „M-am
săturat de oameni fericiți.”

E. C. îmi scrie înapoi: „Dacă nici noi n-am putea

pierde și risca – atunci dezolarea mea ar fi finală.” Va

118
 MIHAI NEAMȚU

câștiga pasiunea culturală în fața neputinței valahe

și-n competiție cu logica pieței globale?

Se dă-n mine lupta firească dintre pragmatism

și idealism. Robit de pasiunea cunoașterii, sfidez să-
răcia. Ignor anotimpul vitreg al istoriei. Nu-mi permit
să visez la o casă luxoasă, mașini nemțești, vacanțe
exclusiviste. Investesc totul în eșafodajul interior. Con-
tează doar cărțile, ideile, enunțurile clare și distincte.
În România sunt milioane de oameni care n-au
ce mânca, iar echipa de tineri savanți cu care lucrez cere
Universității din București deschiderea unui departa-
ment de studii... indiene! Nu-i țara lui Patañjali prima
mea curiozitate intelectuală, dar susțin acest demers. De
ce? Pentru că nu pot tolera gândirea parohială a celor
care ignoră un subcontinent cu mii de ani de istorie și
peste un miliard de locuitori. Promovez dialogul dintre
culturi, fără să am iluzii ecumeniste.
Dacă n-ai moștenit o avere de la tatăl, precum Kier-
kegaard, anumite forme de prietenie și solidaritate te ard
la buzunar. Fascinația pentru bibliotheca universalis se
plătește scump. Fac oare bine ceea ce fac, alimentând vi-
sul unor congeneri? Sunt un naiv? Mă las ușor păcălit de
șantajul sentimental al unor congeneri? Pragmatismul,
totuși, nu înseamnă egoism, ci responsabilitate. Dacă ești
adult, ai obligația să ușurezi povara dusă-n spinare de

119
JURNAL BRITANIC

părinți. Cad pe gânduri văzând o țară bogată unde omul

cultivat e răsfățat material: stă într-un apartament spa-
țios, cu patru-cinci camere, călătorește oriunde, nu face
economie de tabieturi... Proiectul Oxbridge n-ar fi reușit
în absența banilor din contul unor lorzi latifundiari.

Prea nepăsător cu ziua de mâine, mă las cooptat,

așadar, în două proiecte romantice: Societatea Română
de Fenomenologie (animată de Cristi Ciocan) și Institu-
tul de Istorie a Religiilor (inițiat de Eugen Ciurtin). Îmi
doresc să trăiesc într-o țară ca oamenii de știință să fie
nu idolatrizați, ci doar respectați. Mi-aș dori ca școlile
teologice să prețuiască profunzimea cunoașterii unor
tradiții hermeneutice mai mult decât partizanatul confe-
sional. Ideal, o adevărată Universitate trebuie scoasă de
sub controlul politic sau ecleziastic. Să fie, oare, o iluzie?

25 ianuarie 2002
Bătrânul dascăl

„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n

coate / Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate /
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi, / Își
înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi; / Uscățiv așa

120
 MIHAI NEAMȚU

cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini

e în degetul lui mic.”

În România e nevoie de eroism pentru a produce

erudiție. În Occident e suficientă hărnicia. La Londra,
savantlâcul înseamnă perseverență. La București, pre-
cizia filologică e clădită prin jertfă.
Eminescu făcea foamea, uneori, pentru a cumpăra
vechi manuscrise. Și astăzi, tipărirea publicațiilor de nișă
presupune o chetă prealabilă și telefoane către oameni
avuți sau prieteni plecați peste hotare. Cercetătorul
pasionat de medievistică, orientalistică sau arheologie
renunță la concedii exorbitante sau la răsfățuri culina-
re. Savantul uită de haine scumpe, mașini fițoase ori
accesorii high-tech... Pentru ce toate acestea? Pentru a
aduce proștilor lumina științei. Pentru a apăra civilizația
de barbarie și ignoranță.
Merită, oare, să anulezi un concediu la bulgari
pentru a cumpăra operele complete ale lui Platon, can-
tatele lui Bach sau o traducere bilingvă din Pico de-
lla Mirandola? Am făcut asta. Toți banii primiți de la
Fundația Renovabis (prin intervenția magnanimului
monah benedictin Gabriel Bunge) se duc către achiziția
de carte! Promisiunea uluitoare a momentului? 21,000
Euro făgăduiți într-o scrisoare a „papistașilor” către un

121
JURNAL BRITANIC

doctorand ortodox (subsemnatul). Care-i rațiunea unei

asemenea investiții? Occidentalii își doresc să ridice
fostele țări comuniste investind în noile elite. Măsura
foștilor tovarăși o cunoaștem...

E musai să mori sărac din pricina pasiunii pentru

cunoaștere? Mă gândesc acum la viața faimosului preot
idioritmic, Jacques-Paul Migne, paroh lângă Orléans.
Îi datorăm părintelui Migne cele 162 de volume din
Patrologia Graeca și cele 221 de volume din Patrologia
Latina. A murit ca un pustnic... Aș evoca apoi simplitatea
cămăruței lui Constantin Noica, cel care a umblat pe
marile bulevarde ale spiritului și le-a amintit ucenicilor
săi faptul că s-au scris cărți și la lumina lumânării...
Dincolo de țarcul filozofiei speculative, sărăcia nu
va putea niciodată susține scrierea unor cărți de medicină
(pentru a nu pomeni aici astronomia sau microbiologia).
Totul are un preț...

26 ianuarie 2002
Cumpăna vârstelor

Etapele devenirii spirituale sunt foarte curioase.

Deși provenea dintr-o familie de creștini practicanți, Va-
sile (fiul Emiliei și al lui Grigore) s-a botezat târziu, la 27

122
 MIHAI NEAMȚU

de ani. Fratele său, Grigorie de Nyssa, s-a căsătorit inițial

și a întârziat prin „barourile” avocățești ale Capadociei,
înainte de-a îmbrăca haina monahală și de-a scrie cele
mai adânci comentarii despre viața lui Moise și despre
„Cântarea Cântărilor.” În luna iulie a anului 386, la 32
de ani, tânărul retor Augustin renunța la profesoratul
din Milano și pentru a-L sluji fără rest pe Iisus Hristos,
redactând o operă teologică de proporții.
La vârsta de 34 de ani, fostul secretar al împăratului
bizantin Heraclie s-a călugărit în mănăstirea din Chryso-
polis și-a luat numele de Maxim Mărturisitorul. Secole
mai târziu, un pictor rus trecea prin teosofie și yoga
către experiența creștinismului ortodox, devenind că-
lugărul Sofronie după întâlnirea cu țăranul Siluan din
Mănăstirea Sf. Pantelimon a Muntelui Athos. După o
experiență de sihastru, părintele Sofronie fondează o
școală monastică în Occident, la Essex... Tânărul clasicist
britanic Timothy Ware devine monahul Kallistos într-o
mănăstire grecească din Patmos, în jurul vârstei de 30
de ani. Cumpăna lui Dante, nel mezzo del camin... Să fie
oare vârsta lui Hristos cel mai potrivit moment pentru
marile convertiri?

Ar merita studiat parcursul similar al lui Erasmus

și Nicolae Olachus. Problema sincronicității se pune nu
doar la nivelul biografiilor, ci și al epocilor („orele astrale
ale omenirii”, ar fi spus Zweig). Există, oare, o rezonanță

123
JURNAL BRITANIC

între vârstele noastre biologice și vârstele lumii (tema

lui Schelling: die Weltalter)?

Don Juan întrupează seducția puterii sexuale, iar

Faust exprimă seducția puterii magice. Starea de trans-
port bulversează claritatea minții. Endorfina omoară
reflecția prudentă.

Rareori ploaia britanică e însoțită de furtuni.

28 ianuarie 2002
Vârsta inițierilor

Adevăratul mentor îți dă impulsuri indirecte, dar

evită cicăleala. Maestrul te motivează, trezind partea
adormită dintr-un suflet deopotrivă iscoditor și contem-
plativ. Îmi spun adesea că voi termina studiile abia către
30 de ani – vârsta la care Porfir își începea ucenicia. Din
nou, modelul Școlii de la Păltiniș îmi revine-n minte, doar
că inițierea, știu, începe prin disponibilizarea maestrului.

Cui datorăm un anumit fel de-a privi natura? Ma-

eștrilor zugravi. Fără expunerea ochiului la capodoperele
picturii moderne, tehnoștiința s-ar transforma în tiranie
și posesie.

124
 MIHAI NEAMȚU

29 ianuarie 2002
Despre asceză

Notez din autorul mai puțin cunoscut Aleksandr

Buharev: „Numai diavolul e dualist.” Buharev a fost
cunoscut inițial drept arhimandritul Feodor, apoi ca
prietenul lui Gogol, ulterior devenit laic căsătorit. El a
fost un fel de Alioșa întors din mănăstire în lume, fiind
chemat să se dăruiască tuturor.

Mă familliarizez săptămânal cu această tradiție

rusă prin Paul Vallier (Modern Russian Theology: Bu-
kharev, Soloviov, Bulgakov, 2000). Descopăr alt teolog
moscovit care trebuie urmărit: Sergei Koruzshy (Feno-
menologia ascezei, 1998). Studiez înfrânarea la monahi,
deși sunt un postitor leneș. Viața de oraș m-a stricat. Și
totuși, vreau să salut virtuțile creștinismului tradițional.
Credința te cheamă să alegi. Să iei decizii. Să-ți
asumi responsabilitatea personală. Să nu-i culpabilizezi
pe ceilalți. Să trăiești cu fiecare consecință a judecăților
tale. Să-ți înnoiești mintea. Să birui răul cu binele. Să nu
renunți niciodată.

125
JURNAL BRITANIC

12 februarie 2002
Salahorie

Sunt la Durham și descopăr c-am nevoie de bani

pentru cărți, fotocopii și cheltuieli diurne. O prietenă
rusoaică (Maria Lastochkina) îmi găsește o mică opor-
tunitate: munca part-time într-o fabrică de conserve din
nord-estul Angliei. Plata? Cinci lire pe oră. Mă trezesc
dimineața foarte devreme, mă sui într-o dubiță care
transportă alți salahori, ajung la fabrică, mă costumez
și mă așez la bandă. Nu fac nimic relevant din punct de
vedere intelectual: pun doar capace la conservele cu la-
sagna și sortez caserole cu mâncare asiatică. Experiența
activității fizice îmi amintește de anii copilăriei petrecute
la țară. Să nu disprețuim omul de la coada vacii. Munca
brațelor întărește voința și diminuează orgoliul.

O muncă necalificată îți descoperă realitatea mi-

lioanelor de săraci veniți în Marea Britanie din toate
colțurile lumii. Fac cunoștință cu tineri din Kurdistan
(regiunea nerecunoscută politic de turci), cu o mână
de irakieni, iranieni, ruși, chinezi, cetățeni din Uganda.
Printre colegii mei găsesc și câțiva tineri europeni rebeli,
dar și musulmani pioși. Descopăr fenomenul robotizării

126
 MIHAI NEAMȚU

care poate ucide viața spiritului, dar care și descoperă

caracterul.

Cum afli dacă un om e vegan?

Îți spune el.

19 februarie 2002
King’s College & Desmond Tutu

Primesc vestea cea mare: am o bursă asigurată la

King’s College (singura oferită de această universitate
studenților din afara Marii Britanii). N-am bătăi de cap.
Voi primi cazare într-o zonă centrală, lângă St Thomas’
Hospital, timp de trei ani. Voi urma cursurile și semina-
riile ținute lângă Strand, aproape de Bush House (sediul
BBC), la câțiva pași de London School of Economics.
Tresalt de bucurie și cinstesc cu prietenii în urma
primirii acestei vești. Încep să studiez harta capitalei fos-
tului Imperiu și descopăr trimiteri familiare din opera lui
Dickens (Chancery Lane). Biserica românilor ortodocși
e așezată chiar pe Fleet Street, o șosea care găzduiește
redacțiile unor vechi gazete. În timpul războiului, aici
munceau și dormeau corespondenții de presă.
Am, așadar, o ancoră fermă pe malurile Tami-
sei. King’s este cotată între primele 25 de universități

127
JURNAL BRITANIC

ale lumii, mândrindu-se cu patru laureați ai premiului

Nobel. „Ludwig Maximilians Universität” din München
avea aproape patruzeci... Poate nu doar cifrele contează:
între puținii absolvenți de teologie premiați la Oslo se
numără și arhiepiscopul Desmond Tutu, reprezentant
al creștinismului african.
Vigoarea credinței apostolice e mai puternică
pe continentul negru decât în multe locuri sterile din
Europa. Așezat pe scaunul de mitropolit în Cape Town,
Desmond Tutu a luptat împotriva politicilor de aparthe-
id, devenind ulterior șeful comisiei Adevăr și Reconciliere
(1995-1999). Acest om și-a dorit să vindece prin rugăciune
și dialog relațiile otrăvite prin violență politică. L-am
ascultat ținând o prelegere și i-am admirat candoarea
evanghelică, simțul umorului și optimismul contagios.
Viața la King’s College se anunță o experiență...
regească.

27 februarie 2002
Ph.D. Thesis

Bucuriile mele se întețesc. De ce? Pentru că am

primit o altă scrisoare de confirmare a unei burse de
trei ani din partea rectorului de la Churchill College,
University of Cambridge. Mai aștept doar acordul din

128
 MIHAI NEAMȚU

partea unui profesor de la Divinity pentru confirmarea

proiectului doctoral.
În proiectul doctoral caut să articulez o teologie a
monahismului care să țină cont de hotărârea pustinicului
Antonie de-a îmbrățișa dogma trinitară ortodoxă. Pă-
răsind lumea orașului, prietenul lui Dumnezeu n-avea
să întoarcă spatele dezbaterilor doctrinare. Prin figuri
exemplare ca Antonie sau Pahomie (părintele călugă-
rilor cenobitici), monahismul egiptean a aderat la Cre-
zul niceean, cel care afirmă egalitatea ontologică între
Dumnezeu și Logos. Tatăl ceresc nu-și domină ierarhic
Fiul, ci-l iubește din veșnicie. Cum arată, atunci, relația
dintre părintele duhovnicesc și ucenici? Ce consecințe
sociale are răsturnarea vechii paradigme stăpân-sclav?
Cum se configurează relațiile din sânul Bisericii?
Dincolo de această teză speculativă, observ un
pattern istoric: liderii funcționează ca puncte de infle-
xiune pentru comunitățile politice sau corpurile reli-
gioase. Ce face Antonie pentru monahism echivalează
cu schimbările aduse de Constantin cel Mare în corpul
politic. Dumnezeu lucrează prin oameni și a schimbat
fața lumii prin apostolii Săi. Europa n-ar fi fost aceeași
fără scrierile pustnicului egiptean, a cărui viață l-a inspi-
rat pe Atanasie cel Mare și Augustin din Hippona. Istoria

129
JURNAL BRITANIC

lumii s-ar fi scris altfel dacă moștenirea lui Iulius Cezar

n-ar fi fost depășită de faptele lui Constantin cel Mare.
Viețile sfinților rezumă luptele interioare ale celor
care și-au dorit o viață radical transformată. Evul Mediu
e plin de asemenea personaje carismatice, de la Bene-
dict de Nursia (influențat de modelul egiptean) până la
Francisc de Assisi ori Dominic din Osma (zis și „câinele
lui Dumnezeu”). În istoria Ortodoxiei românești sunt
interesante figurile unor Paisie Velicikovski sau Ioan cel
Străin (Kulîghin) – doi „venetici” chemați să-i trezească
pe valahi la pasiunea pentru rugăciune și studiu.

29 februarie 2002
Cambridge University

Proiectul de cercetare doctorală a fost acceptat la

King’s College. N-am găsit un coordonator la Divinity
School, Universitatea din Cambridge. Puțini profesori
de teologie sunt pasionați de patristica greacă (subiectul
cercetării mele). E posibil să pierd bursa de la Churchill
College. În ambele variante, vestea bună este că am
asigurați trei ani în Marea Britanie cu plata școlarizării
și a costurilor de viață. Străinii investesc zeci de mii de
lire sterline într-un anonim est-european. Mă gândesc

130
 MIHAI NEAMȚU

că va trebui să întorc eu însumi celor care, acasă, n-au

suficiente resurse pentru a trăi.
Puterea deciziei: să pleci ori să rămâi? O hotărâre
individuală transformă o lume întreagă.

24 martie 2002
Eu rămân ce-am fost: romantic

Natura inspiră și respiră. De ce ne mișcă peisajele

montane, apele repezi și dealurile împădurite? Pentru
că avem la îndemână analogii, îndemnuri, metafore
vii. Basmele stimulează imaginația și convinge întrea-
ga făptură să participe la drama eroului. Când Albă ca
Zăpada e otrăvită, piticii, iepurașii, căprioarele și cerbii
plâng sfârșitul aparent al prințesei. Natura e prezentă
în contextul întâlnirii lui Prâslea cu Ileana Cosânzeana,
frumoasa îmbrăcată-n haine de mătase, parfumată cu
mireasma florilor și luminată de razele soarelui.
Din rețeta fericirii nu pot lipsi bijuteriile creației
divine. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi, românii,
trăim la bloc, sufocați de betoane și tehnologie... Privirea
noastră cade, mereu, pe ecranul unui gadget. Nu mai
vedem Cerul, nu mai simțim pământul. De ce, oare?
Îmi amintesc prospețimea unei seri din Apuseni,
cu mirosul curat de iarbă tăiată. Mi-e dor și acum de

131
JURNAL BRITANIC

pajiștea afânată, unde greieri muzicanți se veseleau în

briza vântului de vară... Era august și-am petrecut alături
de o ființă dragă clipe de fior și sfială. Studiam detașat
emoția devenirii și experiența integrării cosmice a iu-
bire. Inima a bătut mai tare la prima îmbrățișare. Astăzi
n-am rămas decât cu memoria primului sărut și dulceața
fericirii trecătoare: emoția somnolentă, neputincioasă
și beată a îndrăgostirii.

Am cunoscut plăcerea de-a te dărui și durerea de-a

pierde. Torsul inimii l-am pus în acord cu zvonul apelor
de munte. Am căutat ispășirea prin lacrimi. Sentimentul
regretului s-a năpustit ca o mare tulburată către limanul
conștiinței. M-am înveșmântat apoi cu haina tăcerilor
de mătase. Nu poți păși pe tărâmul iubirii și să te întorci
teafăr. Între veghe și vis, memoria îți prevestește.

Secretă, oare, disciplina memoriei și rețeta pro-

fetismului? Ce paradox!

Câte fete n-au visat, ca adolescente, parcurgerea

drumului către palatul de cleștar, luminat de coridoa-
re albastre? Câte nu s-au dorit prințese încoronate în
Templul Iubirii? Cele care au ales Mirele ceresc nu mai
suferă dezamăgirea.

132
 MIHAI NEAMȚU

1 martie 2002
MoneyGram și cheta diasporei

Cunosc zeci de români exilați care trimit bani

acasă. Serviciile de transfer MoneyGram sunt, pentru
atâția compatrioți rămași acasă, o sursă de supraviețuire.
O știm din statisticile Băncii Naționale.

Între discuțiile frecvente purtate cu prietenii de la

București, revine tema Institutului de Istorie a Religiilor.
Sunt chemat să particip la finanțarea primelor reviste de
orientalistică. Nu-i indianistica pasiunea vieții mele, dar
simt nevoia să contribui la studierea științifică a memo-
riei religioase a umanității. Vedele, în fond, l-au fascinat
și pe Eminescu... Planul echipei noastre (care l-a cooptat
și pe Andrei Oișteanu) e să atragem sprijinul Asociațiilor
internaționale de profil pentru a cere fondarea Catedrei
Mircea Eliade la Universitatea din București. Solicit
unor rude și prieteni bani pentru tipărirea mai multor
numere din Studia Asiatica, unde E. C. a publicat mai
multe articole despre savantul Arion Roșu și comentarii
docte pe marginea Spătarului Milescu. Complementar
acestor cheltuieli editoriale, apar urgențele secretariale
și nevoile cotidiene. Cultura costă și te pune, adesea, în
postura religioasă a cerșetorului.

133
JURNAL BRITANIC

Romani 1, 18: „Căci mânia lui Dumnezeu se des-

coperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată ne-
dreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.”

3 martie 2003
Viața întru adevăr

Fără curajul întâlnirii adevărului, rămânem doar

cu falsele reprezentări ale sinelui, cu trecătoarele apreci-
eri și puzderia de vorbe nesincere din laudele omenești.
E plină lumea de lingușitori și, pentru că simțim nevoia
de-a fi iubiți, ne trezim păcăliți cu vorbe calpe, goale
de conținut. Prețul autenticității e scump și cel care a
fost dispus să-l plătească s-a numit Zaheu, vameșul din
Ierihon. Disprețuit de oameni, el s-a suit în sicomor.
Căuta din priviri chipul Celui care trăia adevărul vieții
fără rest, cu maximă onestitate. Ce-a primit după ce-a
asumat rușinea cocoțării într-un dud? Vizita Domnului
și experiența comeseniei cu cel care nu vrea să aibă
prieteni triști, cu felinarele stinse.
Hristos ne oferă bunătăți mai mari decât toată
slava oamenilor și a îngerilor, dar cu o singură condiție:
să-L mărturisim. Ce trebuie să facem? Să ne despărțim
de făgăduințele mincinoase ale păcatului. Să renunțăm
la frică, șovăială sau autovictimizare.

134
 MIHAI NEAMȚU

Fiul lui Dumnezeu ne iartă-n văzul tuturor și ia

asupra Lui tot blestemul și toată ocara vrăjmașilor (Ga-
lateni 3, 13). Când misiunea pământească i s-a împlinitt,
Iisus primește răstignirea nedreaptă și mărturisește pe
Tatăl în agonia Crucii. Noi, oare, ce-am fi făcut? Pe cei
arestați de duhul fricii, al tristeții și al îndoielii, Hristos
îi răscumpără cu o monedă tare. Învierea prăbușește
casele de schimb ale ale Cezarului. Ce înseamnă asta?
Cuvintele puterii seculare n-au puterea de-a opri comu-
niunea, filantropia, rugăciunea și martiriul creștinilor.
Moartea lui Hristos arată că banii stăpânitorilor lumii
sunt cheap currency, monede abia poleite. Clienții nu se
mai lasă înșelați, renunțând la credința în cele trecătoare,
descoperind gustul celor veșnice (II Corinteni 4, 18).
Hristos ne-a putut răscumpăra pentru că Tatăl
Său este sursa infinită de bogăție (ousia). Nu primești
moștenirea când ai pornirile hoțului. Fiul nu se comportă
precum adolescentul rebel, precum delicvenții, precum
robii. Când păcătuim, trebuie să ne cerem iertare. Abia
atunci Dumnezeu poate reînnoi creditul risipit de noi
pe false prieteșuguri, desfrânări și alte roșcove din tă-
râmul neasemănării. De ce? Pentru că ne vrea restaurați
într-o condiție demnă, verticală, de fii și fiice ale Celui
Prea-Înalt.

135
JURNAL BRITANIC

Îmi disciplinez zilele prin efortul de sumarizare

a ideilor din cărți importante de teologie, filozofie și
istoria religiilor. Recenzii mai vechi și noi includ cartea
lui Anthony Meredith despre Grigorie de Nazianz, Vasile
cel Mare și Grigorie de Nyssa (The Cappadocians, 1995),
teza interesantă a lui R. P. Vaggione despre revoluția ni-
ceeană (Eunomius of Cyzicus and the Nicene Revolution,
Oxford, 2000), eseul despre creștinismul apostolic al
teologului englez John Behr (The Way to Nicaea, 2001),
dar și opul libertarian al texanului Hugo T. Engelhardt
Jr., The Foundation of Christian Bioethics (2000). M-am
angajat să traduc ultimele două cărți pentru cititorii
români.

Ce dictează valoarea judecăților noastre? Părerea

colegilor, opinia rudelor, bârfa presei, vocea străzii.
Adesea, apostazia se naște dintr-o acceptare a modei.
Azi socialism, mâine utilitarism, apoi existențialism,
răspoimâine postmodernism...

13 martie 2002
Salonul englezesc

Pancake party. Studenți care-și fac doctoratul

sau masteratul în Abbey House s-au adunat la casa

136
 MIHAI NEAMȚU

profesorului Louth. Într-o mulțime de etnii, descopăr

culoarea specifică a unei familii de americani: optimism
solar, jovialitate și relaxare. Răsăritenii, îndeosebi rușii,
îmi par afectați de suferința istorică a geografiei lor, au
gustul european pentru tragism și o abordare defensivă.
Ascultăm muzică din cultura „idiș”, povestim despre
raportul Orient-Occident, combat trăznăile anti-NATO
ale unui rusnac. Lansez acest stereotip: dacă ai cunoscut
un finlandez, ai cunoscut toți finlandezii existenți. Dacă
ai cunoscut un român, n-ai cunoscut decât o bucățică
de Românie.

Deși în exterior am ieșiri de exuberanță, dau o lup-

tă surdă cu timiditatea. Sunt încordat. Am moștenit oare
înclinațiile mizantropice ale părintelui A.C. (duhovnicul
din liceu)? Simt că excesul de verbalizare falsifică sinele.
Autenticitatea presupune evitarea diluării, după cum
esențele tari se țin în sticle de mici dimensiuni. Prefer
conversațiile one-to-one, în locul discuțiilor de salon.
Refuz patul lui Procust din lumea lui Proust...

Privesc văzduhul și-mi vine-n minte titlul lui Eli-

ade: „Nuntă în cer.” Mai e, oare, cu putință?

137
JURNAL BRITANIC

25 martie 2002
Sailing to Byzantium

Simpozion pentru studii bizantine la Durham.

Întîlnire cu John Behr, Sergei Averinţev, Anthony Bryer.
Ce pot spune despre mentorul meu, Andrew Louth? E
mereu la înălţime. Părintele Ephrem Lash pare îmbătrânit
şi obosit, dar încă rebel. Ultimele zile alături de Adam
Cooper (teolog luteran conservator, expert în hristologia
maximiană).

Parcurg selectiv câteva cărți: Eric Hobsbawn, The

Age of Extremes. The Short Twentieth Century (1914-
1991); P. Pomper, R. Elphick, Richard T. Vann (ed.), World
History. Ideologies, Structures and Identities; Roy Porter,
The Greatest Benefit to Mankind (1997).

Redescopăr pompa ceremonialului monarhic în

muzica lui Händel (Dettingen Te Deum, The Royal
Fireworks). Îl aprofundez pe Bruckner (Symphony No.
1, Symphonie No. 8).

Trimit o scrisoare către părintele Teofil de la Sâm-

băta de Sus.

138
 MIHAI NEAMȚU

2 aprilie 2002
Italia eternă

Decolăm din aeroportul Heathrow. Detenta per-

fectă a avionului Boeing mă uimește, fiind parcă la primul
zbor. Mă gândesc la Isaac Newton și la povestea legii
gravitației. Prietenul Krastu Banev vine de la Trinity
College, Cambridge (orașul lui Newton). E un om de
știință convertit la înțelepciunea patristică.
Primesc de la prietenul meu bulgar explicații des-
pre dinamica curenților de aer și mecanica accelerației.
În câteva minute, suntem la zece mii de metri altitudine
și la doar două ceasuri de Roma. Până să fi ajuns în Ciam-
pino, prietenia româno-bulgară a programat un drum
spre Sicilia – amanta nefericită a tuturor popoarelor
mediteraneene.
Am plecat spre Italia știind că n-am penița lui
Burckhardt sau rozariul pelerinilor care treceau Alpii
pentru a primi, la Padova sau Assisi, dezlegarea de pă-
cate. Astăzi, nici măcar Roma nu mai oferă indulgențe.
Poți oare cumpăra mila lui Dumnezeu? Inimile noastre
s-au răcit . Ne copleșește nu devoțiunea, ci indolența.
Cu gândul la osuarele sfinte ale Bisericii primare, am
simțit că duc în spate mari nevrednicii. Călcam pe niște
urme sacre și mă simțeam nepregătit să înțeleg marea

139
JURNAL BRITANIC

poveste a convertirii peninsulei italice de la cultul puterii

la noua religie a iubirii.
În lipsa metaforelor, recurgi la truismul care spune
că Italia este insigna perfectă a europenității: peste vesti-
giile republicane se așează bazilici creștine pictate-n stil
oriental. Există, așa cum ne-au arătat Teodor Baconschi
și Horia Bernea, o Romă bizantină, născută din lespezi
de Carrara și cenușa incendiilor lui Nero.
Iată-mă, deci, într-o „cetate mare, înveșmântată
în vison, în porfiră și în stofă stacojie, împodobită cu
aur, cu pietre scumpe și mărgăritare.” Roma împăraților
și a patricienilor. Roma stoicilor și a retorilor creștini.
Roma martirilor și cetatea apostolilor. Roma papilor,
îmbălsămată-n aromă iezuită. Roma ipocrită, fariseică,
sodomizată. Roma bibliotecarilor și Roma umaniștilor.
Roma blăjenilor și orașul băjeniilor. Roma plângerilor lui
Inochentie Micu și Badea Cârțan. O Romă încăpătoare și
grațioasă, cu voaluri primăvăratice așternute pe cele șapte
coline. Încerc din nou să le memorez: Mons Capitolinus,
Mons Quirinalis, Mons Viminalis, Mons Esquilinus, Mons
Caelius și Mons Aventinus...
După Roma (unde stăm de vorbă cu istoricul Gio-
vanni Casadio, studioasa Daniela Dumbravă și pictorul
Bogdan Vlăduță), am petrecut o seară în Napoli alături
de același Krastu. Gustăm o salată de roșii și-o porție

140
 MIHAI NEAMȚU

de pește-spadă. Drumul acesta între Lazio și capitala

napolitană n-a fost străbătut niciodată de către Giam-
battista Vico, din pricina sărăciei... Și ce posteritate a
avut filozoful care a reabilitat rolul imaginației narative
în metodologia istorică!
Cu gândul la bătrânul Pliniu, am rămas o du-
pă-amiază la Herculaneum și Pompei. Mi-am imaginat
scenele de groază ale marii catastrofe, când lava fierbinte
a muntelui Vezuviu a înghițit femei și copii, acoperind
așezări întregi sub magma clocotitoare... Am luat apoi
trenul de noapte spre Sicilia.
Țara aceasta fără pereche a devenit pentru atâtea
suflete, leagăn și mormânt. Ochilor celor mai adânci,
Italia le-a fost leac și otavă. Simți la orice pas că plăsmu-
irile artiștilor se varsă cuminți din creuzetul celor mai
chipeșe vise ale bunului Dumnezeu.
Ne-am trezit din somn îmbarcați pe vapor, în
timp ce traversam strâmtoarea Reggio Calabria-Mes-
sina. Legenda spune că pe aici, la început de veac XVI,
fratele minorit Francisc de Paola a trecut marea întins pe
mantia lui călugărească, după ce-a fost izgonit din barca
unor pescari cărpănoși. Când vasul care ne transporta
se urnise din loc, știam deja că Sicilia ne așteaptă cu
binecuvântările ei arheologice, peisagistice și culina-
re. La orele dimineții, trenul defila pe linia litoralului

141
JURNAL BRITANIC

răsăritean, salutând câteva orășele arhaice de pe malul

răsăritean al insulei: Taormina, Catania și Siracusa, pe
urmele bătrânului Platon…
Un sejur prescurtat care mi-a smuls din inimă, ca
poate niciun alt loc al Sudului, un mănunchi de făgădu-
ințe. Frumusețea Italiei nu te seduce; ea răpește și aduce
inimii o boală fără leac. Nu trebuie să cultivi hiperbola
pentru a pricepe că Italia nu-i doar o altă țară a Europei.
Ea este cea mai bună lume între lumile posibile.

13 aprilie 2002
Adevăr și libertate

Imperiile și construcțiile politice totalitare s-au

prăbușit mereu. De ce? Pentru că, simplist vorbind,
minciuna are picioare scurte. Mascarea sistematică a
adevărului a fost ocupația principală a sistemului con-
struit de Hitler, Stalin sau Mao. Ideologii imaginează o
lume perfectă plecând de la niște axiome puse pe hârtie.
Confruntați cu eșecul aplicării teoriei, ideologii recurg
la minciună. Ipostazele falsității sunt nenumărate: de
la abureală propagandistică și delir verbal din partea
Liderului Suprem până la imprecizia statistică, limba
de lemn sau minciuna sfruntată.

142
 MIHAI NEAMȚU

Pe vremea comunismului, foștii secretari de partid

raportau excedentul de recoltă în tone la hectar. URSS
mințea cu privire la morții din Gulag sau numărul vic-
timelor de pe front. Astăzi, după căderea dictaturii, noi
practicăm altfel minciuna: varianta soft, interpretabilă,
ușor alunecoasă. Și trăind atâta vreme în minciună sau
înșelare, ajungem să nu mai suportăm adevărul.
Ce presupune o viață autentică? O permanentă
luptă. Împotriva cui? A înșelării, a minciunii, a iluziilor
și a ignoranței. Condițiile de apariție ale adevărului
științific nu seamănă cu spațiul de revelare a misterului
teologic. Simțul comun percepe adevărurile legii firii: să
nu ucizi, să nu furi, etc. Simțul spiritual distinge parado-
xurile subtile luminate de har. (Istoria ne arată că prin
propagandă și orbire ideologică poți obnubila atât simțul
comun, cât și simțul spiritual al oamenilor.)
Știința observă repetarea unor fenomene și tra-
ge concluziile evidente pentru rațiune („orice corp își
păstrează starea de repaus sau de mișcare rectilinie și
uniformă dacă nu este constrâns de acțiunile unor cor-
puri asupra lui să-și schimbe starea”). Credința enunță
adevăruri despre fenomene, uneori, irepetabile.
„Hristos a înviat” e strigătul de bucurie al credin-
cioșilor care și-au biruit propria îndoială. Acest enunț, de-
loc trivial, exprimă neîncrederea în opacitatea materiei.

143
JURNAL BRITANIC

În cuvintele lui Pascal, credința diferă de probele admi-

nistrate într-un proces judiciar. Probele sunt agoniseli
omenești, însă credința e un dar.
Creștinii mai cred ceva, anume că misterele există
doar pentru a fi aprofundate. Trecerea de la pistis la
gnosis presupune un progres moral, o intuiție intelec-
tuală și un salt spiritual. Când ai ajuns de la speranță la
iubire, poți vorbi despre o certa conscientia (cum afirmă
Augustin). Viața celor înfiați prin har e dinamică. De ce?
Pentru că Dumnezeu suplimentează permanent resur-
sele naturii căzute; sfinții cer și primesc mereu „cuvânt
cu putere multă.” Se face astfel trecerea de la afirmația
ritualică spre gesticulația liturgic-poetică. Așa cum fi-
zica fluidelor reconstruiește estetica marină, teologia
întâlnește geografia sufletului nevăzut.

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Numai Ființa dumne-

zeiască nu are nimic contrariu, ca Ființă eternă și infinită
și dăruind și altora veșnicia. Ființa lucrurilor, însă, are
contrară ei neființa. Deci stă în puterea Celui ce este cu
adevărat ca ființa lucrurilor să existe de-a pururi sau
să existe. Dar, fiindcă lui Dumnezeu nu-i pare rău de
darurile Sale, ea va exista veșnic.”

144
 MIHAI NEAMȚU

31 martie 2002
Revelația Italiei

Italia este cea mai frumoasă ţară din lume. Ea

cuprinde un mănunchi de capodopere urbane: Roma,
Siena, Pisa, Napoli… Mai este apoi Bari (loc de odihnă
pentru Sfântul Nicolae), Milano (cetatea lui Ambrozie),
Florența lui Brunelleschi, Arezzo lui Petrarca și Vasari sau
Veneția lui Tintoretto — destinațiile favorite ale consu-
matorului. Reverii poetice, revelații artistice, experiențe
mistice în fața armoniei și a bunului gust.
Pentru turiști, Italia este mai ales decor, context,
butaforie. Pentru pelerini, peninsula e un loc sacru unde
poți descoperi splendoarea neștirbită a creației lui Dum-
nezeu. Am poposit cel mai mult timp în „cetatea mare,
înveșmântată în vison, în porfiră și în stofă stacojie, îm-
podobită cu aur, cu pietre scumpe și mărgăritare.” Roma
împăraților și a patricienilor, așadar. Roma stoicilor și
a retorilor creștini. Roma martirilor și a nemuritorilor
apostoli. Roma papilor, îmbălsămată-n aromă iezuită.
Roma ipocrită, fariseică, sodomizată. Roma bibliote-
carilor și Roma umaniștilor. Roma blăjenilor și orașul
băjeniilor. Roma plângerilor lui Inochentie Micu și Badea

145
JURNAL BRITANIC

Cârțan. O Romă încăpătoare și grațioasă, cu voaluri pri-

măvăratice așternute pe cele șapte coline…
Am pornit la drum știind pertinamente că n-am
penița lui Goethe, ochiul lui Burckhardt sau rozariul
pelerinilor care treceau Alpii pentru a primi, la Padova
sau Assisi, dezlegarea de păcate. Astăzi, nici măcar Roma
nu mai oferă indulgențe. Nimeni nu mai crede că poţi
cumpăra mila lui Dumnezeu. Inimile noastre s-au răcit.
Ne copleșește ignoranța culturală și indolenţa spirituală.
Cu gândul la osuarele sfinte ale lui Petru și Pavel,
simțeam că port pe umeri teribile nevrednicii. Călcam
pe urme sacre și mă simțeam nepregătit să înțeleg po-
vestea convertirii peninsulei italice de la cultul puterii
la religia iubirii. Et ego. Am plecat ca orice student iti-
nerant, norocit cu șansa de-a face saltul în epoca lui
Octavian Augustus, Papa Martin, Lorenzo de Medici sau
Giuseppe Garibaldi. Presat de urgențele academice ale
zilei, n-am putut include în pregătirea acestei excursii
romane nicio lectură sistematică a izvoarelor. În locul
să-l conspectez pe Suetoniu ori să parcurg însemnările
lui Goethe, am răsfoit niște manuale scrise de cei mai
împătimiți călători: britanicii.
Când vine vorba de călătoriile-n universul Anti-
chității, atât elita business, cât și turistul sărac descoperă
nevoia unui călăuzitor. Ghidul meu savant este prietenul

146
 MIHAI NEAMȚU

de la Cambridge: Krastu Banev. Discut cu el remarcabila

revoluție provocată de apariția serviciilor low cost, oricât
de aglomerate. Companii precum EasyJet sau Ryanair
ajută milioane de oameni să înțeleagă mai bine comorile
Europei. Curiozitatea e carburantul noilor industrii legate
de servicii și ospitalitate. Turismul în masă provoacă
și fobii, căci nu-i ușor să înduri zgomotul gregarității.
Spre deosebire de pelerini sau misionari, turistul
modern pleacă la drum asigurat. Puține surprize pot
apărea pe parcurs. Englezul denumește prin serendipity
experiența coincidențelor semnificative. Omul civilizat e
posesorul unui pachet turistic și al unui bilet dus-întors.
Sunt eliminate din calcul experiențele răpirii spirituale
sau extazul prelungit în fața frumuseții. Cu ochii pe ceas,
turistul dă mereu fuga la autocar. El nu privește, ci aruncă
doar o privire. Chiar și-n vacanță, turistul n-are timp.
Îmburghezit prin fire, el a pierdut vocația aventurii. De
aici și derapajul narcisist și obsesiile fotografice. (Omul
resimte nevoia imortalizării momentelor speciale prin
autoreprezentare.)
Ce încerc să spun, de fapt? Că noua industrie a
călătoriilor organizate mizează pe teama de necunos-
cut și nevoia de familiar. Agențiile de turism ne asigură
plăcerile culinare, dar nu și, vorba lui Wittgenstein,
„crampele mentale.” Turiștii călătoresc a avea cu ce să se
laude la următoarea tacla în fața rudelor, a prietenilor, a

147
JURNAL BRITANIC

cunoștințelor... Pelerinii, în schimb, caută mult mai mult:

urmele prezenței lui Dumnezeu în istorie.

Garcia Marquez, la sfârşitul vieţii, cu trupul îm-

pânzit de cancer: „aș trăi în dragoste cu dragostea.”

17 aprilie 2002
Cuvânt, ordine, lumină

Aveam optsprezece ani când am descoperit, ca

student la Filozofie, limbajul ermetic al unor scriitori
francezi: Jacques Derrida, Gilles Deleuze, Félix Guattari,
Julia Kristeva. Delirul neologismelor a făcut ravagii prin-
tre studenții generației mele. Motivul? Complexul de
inferioritate al unei culturi minore. Insecuritatea psi-
hologică. Mimetismul. După ce-am risipit ani prețioși
în studiul inutil al autorilor postmoderni, a dat bunul
Dumnezeu și m-am întâlnit cu exigența anglo-saxonă a
clarității. Aici, profesorul Colin Gunton mi-a spus: „dacă
vrei să comunici cu forță, atunci limpezește-ți gândurile
și îmbracă-le atent în haina cuvintelor.”
Verbul restaurează ordinea lumii sau, altfel spus,
aduce lumină. Marii oratori au schimbat destine prin
puterea cuvintelor de-a inspira minți și de-a mișca inimi.
Omul, spre deosebire de celelalte mamifere, e capabil să

148
 MIHAI NEAMȚU

vorbească într-un limbaj articulat. Nu răcnetele, strigă-

tele sau niște onomatopee, ci metaforele, conceptele sau
rimele fac parte din patrimoniul unui spirit cultivat. Nu
poți confrunta anxietățile, depresiile și incertitudinile
zilei de mâine fără să-ți dezvolți aparatul cognitiv.
Oricât de complexă, o lume întreagă poate încăpea
într-o singură propoziție (the ordinary British sentence,
vorba lui Winston Churchill). Nu poți diagnostica pro-
blemele vieții atunci când îți lipsește eleganța și precizia
exprimării.
Care-i prima regulă? Termină propoziția pe care o
începi. Nu vorbi oricum, nu deschide gura fără un rost.
Evită exprimările vagi. Rostul și rostirea se caută reci-
proc. Pune acordul între cuvinte și realitate. Cântărește
bine greutatea unui verb. Caută sinonimiile potrivite.
Ascultă sunetul fin al adjectivului. Cuvintele potrivite
alungă haosul indeterminat, reușind să construiască
sensuri ale existenței.
Dacă râvnești la retorica lui Cicero, întărește mai
întâi osatura limbii: gramatica. În absența acestui schelet,
cuvintele vor fi deșirate. Când propozițiile n-au structură
iar paragrafele sunt lipsite de logică, auditoriul nu va re-
ține nimic. Forma și materia trebuie să-și dea întâlnirea
într-o producție lingvistică de sensuri și semnificații. O
viață bogată spiritual se oglindește-n limbaj.
O minte lucrată se lasă șlefuită de Cuvânt.

149
JURNAL BRITANIC

19 aprilie 2002
Minunea și logica umană

Miracolele biblice se referă la fapte care presupun

existența unor martori. Ar fi absurd să credem că pentru
evreii primului secol proclamarea învierii unui mort pă-
rea acceptabilă din perspectiva ordinii firii. Mormântul
gol coroborat cu aparițiile lui Iisus au produs scanda-
lul primordial al creștinismului. Ce-i drept, îngerul nu
trâmbițează minunea în fața unei audiențe nepregătite,
disprețuitoare, cinice. Înțelesul Învierii a fost primit de
femeile iubitoare (care însă n-aveau credibilitatea socială
a bărbaților)...

După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua

întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magda-
lena și cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Dom-
nului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și
ședea deasupra ei.
Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea
lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce
păzeau și s-au făcut ca morți.
Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă
temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați. Nu este

150
 MIHAI NEAMȚU

aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul

unde a zăcut.
Și degrabă mergând, spuneți ucenicilor Lui că
S-a sculat din morți și iată va merge înaintea voastră în
Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică și
cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.
Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor,
iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucurați-vă! Iar ele,
apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat.
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și
vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo
Mă vor vedea.

Miracolul pascal vindecă frica noastră funciară

față de moarte. Să observăm, apoi, că minunile se co-
munică celor care au dovedit loialitate, râvnă, fidelitate.
Pentru a crede, e nevoie de inteligența inimii iar femeile
mironosițe o au din abundență. Să observăm că Islamul
neagă minunea pascală, precum un ateu de teapa dos-
toievskianului Kirilov. Sfântul Pavel vorbește, de altfel,
despre „nebunia credinței”, ca și despre nebunia căutării
(mulți dintre cei care vor citi această carte vor deplânge,
probabil, excesul de trimiteri evanghelice).
Există o precipitare mistică a căutătorului, a ce-
lui care, îndrăgostit fiind, exclamă pe ultima pagină a

151
JURNAL BRITANIC

Scripturii: Vino, Doamne Iisuse! Vocativul este timpul

rugăciunii. Acela și veni Domine apare în imnele Sfântului
Simeon Noul Teolog, dar și în faimoasa Auferstehung
Symphonie a lui Mahler.

Ia Chung: o prietenă buddhistă din Hong Kong,

recent convertită la Ortodoxie. Ne înțelegem de minune!

Binecuvântat este omul al cărui ogor lăuntric a

fost semănat de părinți cu dorul veșniciei. Binecuvântați
sunt cei lipsiți de povara grijilor de mâine. Fericit este cel
care, dincolo de suferință, a răsărit întru speranța „erei
creștine” (Léon Bloy).

20 aprilie 2002
Misiunea vieții noastre

Cum aș interpreta misiunea mea în Occident?

Vreau să învăț, dar vreau să mărturisesc. Absorb și trans-
mit. Ascult și (ad)notez. Dar nu tac. Refuz conformismul
politically correct. Nu-mi reneg rădăcinile spirituale
și nici nu-mi vorbesc de rău țara. De ce? Pentru că am
trecut deja printr-un Război fierbinte și un Război rece.
Am plătit destul cu sânge. Nu-mi ascund identitatea

152
 MIHAI NEAMȚU

creștină, dar nici nu mă trufesc cu vreun merit personal.

Caut să vin îmbogățit acasă.

Nu credința e grea, ci ascultarea poruncilor.

Pr. Arsenie Boca: „omul te minte şi în genunchi.”

24 aprilie 2002
Arvo Pärt: geniul din Estonia

Am avut marea bucurie să-l fi întâlnit pe Arvo

Pärt în comitatul Essex din Anglia, chiar la mănăstire.
Soarele inunda bucătăria la ceas de dimineață. După
Liturghie, s-a așezat la masă pentru a-și bea sfios ceaiul
negru, marca Earl Grey.
Arvo Pärt: compozitorul genial, interiorizat, dar
prolific. Statură verticală și privire curată. L-am studiat
discret și m-am odihnit în tăcerile sale reflexive.
Îi știam muzica decantată până la suprema rigoare.
Minimalism contemplativ. Suflet viu. Sunet purificat.
Bătăi de inimă rugătoare. Un artist copleșitor, o minte
colosală, un personaj smerit și tăcut, coborât din Pateri-
cul mirenilor înduhovniciți. Arvo Pärt n-a cântat patimile
omului căzut, ci pătimirile Domnului ridicat pe cruce și
înălțat la cer. Compuse la senectute, piesele artistului

153
JURNAL BRITANIC

estonian sunt cântate nu pe stadioane, ci în biserici

(asta și pentru că declarațiile de iubire se fac în șoaptă).
Muzica lui Pärt? Un murmur doxologic într-un
colț de cer. O definiție calofilă a păcii interioare. De
profundis…

26 aprilie 2002
O viață cu sens

„Gândesc cu sufletul durut / la anii ce i-am risipit,

/ Cât am trăit din ce-am știut, / Cât am știut din ce-am
trăit? / Cât am gândit din ce făceam, / Cât am făcut din
ce-am gândit, / Cât am iubit din ce aveam, / Cât am avut
din ce-am iubit?” (Traian Dorz)

M-au fascinat dintotdeauna misionarii, explora-

torii, deschizătorii de drum. Într-o altă viață, mi-aș fi
dorit să trăiesc sentimentul aventurii trăit de pionierii
cauzelor mari. Aflu pentru prima oară despre Maica Ga-
vrilia (1896–1992) și peregrinările sale în India și Africa.
Oare n-ar putea Biserica să ridice o statuie în cinstea
Misionarului Necunoscut?
Am întâlnit oameni convertiți la creștinism după
expunerea la experiența canibalismului ritualic din

154
 MIHAI NEAMȚU

Insulele Fiji. Am descoperit occidentali neîmpliniți de

beția consumerismului și reîntorși, precum fiul risipitor,
la straiele simplității. Mă gândesc, bunăoară, la faimo-
sul globe-trotter Klaus Kenneth, un guru neîmplinit în
ținuturile Indiei, revenit în Europa și convertit la cre-
dința ucenicilor lui Hristos prin dragostea unui prieten:
părintele Sofronie Saharov. Astăzi, Klaus e misionarul
creștinismului apostolic, cântă la chitară, spune povești
haioase și dă speranță tinerilor apuseni trecuți prin
experiența drogurilor și a destrăbălării.

28 aprilie 2002
Despre libertate
(cu John Zizioulas)

E o însorită zi de primăvară iar verdeața gazonului

englezesc bucură privirile vizitatorilor mănăstirii. Sunt
din nou la Tolleshunt Knights, printre prietenii contem-
plativi din Essex. Primesc binecuvântarea părintelui
Syméon de-a petrece timpul la biblioteca burdușită cu
tot soiul de cărți. Acolo aveam să trăiesc o mare surpriză.
Într-o cămăruță din mansardă, l-am întâlnit pe
Mitropolitul de Pergamon. Toți studenții britanici,
australieni și americani de la King’s rosteau cu admi-
rație numele doctorului Ioannis Zizioulas. Relația de

155
JURNAL BRITANIC

prietenie cu profesorul Colin Gunton i-a facilitat frec-

vente deplasări pe ruta Atena-Londra. Un gânditor doct
și controversat, recunoscut ca președinte al Academiei
de Științe a Greciei, răsfoia acum un volum într-un colț
de cameră prăfuită.
M-am eliberat de trac și l-am salutat cordial. Mi-a
răspuns cu un zâmbet afabil. Îmbătrânit și fragil, Mi-
tropolitul Ioan mi-a făcut impresia unui om curtenitor,
poate chiar elegant, deși rănit sufletește. Ce mi-a plăcut la
acest teolog al Răsăritului? Prezența organului metafizic.
M-am bucurat să văd un slujitor al Bisericii familiarizat
cu filozofia occidentală, de la Heidegger și Sartre până
la Paul Ricoeur sau Emmanuel Lévinas.
Predicile, conferințele și studiile mitropolitului au
provocat comentarii acide printre monahii atoniți, dar
și observații rezervate din partea unor patrologi. De ce?
Pentru că Dr. Zizioulas forțează distincții semantice, cum
ar fi diferența între individul atomizat (apărat în discursul
juridic occidental) și persoana în comuniune (revelat de
practica spirituală a Răsăritului). Orice s-ar spune, nu e
puțin lucru să investighezi modalitățile de participare a
ființării multiple la Unul necreat. Zizioulas recunoaște
iubirea ca atribut primordial al Dumnezeirii, revelat
deplin prin întruparea, moartea și învierea lui Hristos.

156
 MIHAI NEAMȚU

Ieșit din ghetoul teologiei academice, Mitropolitul Ioan

a asumat curajos dialogul cu marile discipline umaniste.
Am avut răgazul să-i pun câteva întrebări docto-
rului Zizioulas. Momentul central al discuției n-a fost o
discuție despre „ontologia persoanei”, ci o frământare
legată de „teologia politică” a Ortodoxiei.

„Prea Sfinția Voastră”, m-am adresat respectuos.

„Creștinii fac niște afirmații foarte tari. Dumnezeu este
liber de necesitate, deci El transcende orice esență, orice
concept sau orice definiție. Când Dumnezeu ne iubește,
El n-o face pentru că trebuie, ci mai degrabă dintr-o su-
praabundență firească a dragostei Sale față de coroana
creației. De-a lungul istoriei, Creatorul universului își
alege un popor smerit, format din păstori. Ce le promite?
Eliberarea de tirania faraonică a Egiptului. Exodul se
traduce, astfel, printr-o experiență a slobozeniei.
În sfârșit, Întruparea Cuvântului oferă eliberării o
dimensiune universală. Toate neamurile se bucură acum
de promisiunea mesianică, fără excepție sau favoritisme.
Cei care-L primesc pe Hristos ca Domn al vieții scapă de
noianul de frici, angoase, nevroze ale vechiului Adam.
Prin darurile Duhului, Biserica produce o eliberare nu
doar spirituală, ci chiar și una fizică. Cei aflați sub jugul
sclaviei romane, începând cu Onisim (născut în lanțuri ca

157
JURNAL BRITANIC

ucenic al lui Pavel), încep să spere... Libertatea e, așadar,

firul roșu al creștinismului.
După prăbușirea Bizanțului, popoarele balcanice
au glorificat lupta pentru independență. Sârbii, grecii,
bulgarii sau românii s-au rugat lui Dumnezeu să scape
de ocupația otomană. Sclavia politică, deci, e percepută
drept blestem. Comunismul rus, pentru atâția gânditori
ca Nicolai Berdiaev sau Alexander Men, a fost o manifes-
tare diabolică în istorie. Robia e străină de firea omului.
De ce, atunci, Ortodoxia n-are o teologie politică care să
recunoască vocația centrală a libertății pentru înflorirea
persoanei și a familiei umane? De ce n-am gândi virtu-
țile comunității politice, pe lângă darurile comuniunii
euharistice?”

Mitropolitul Ioan m-a ascultat atent și aprobator.

Cum să nu aprecieze libertatea chiar un om luminat,
sufocat de atmosfera ostilă dialogului din atâtea medii
bisericești? Dr Zizioulas mi-a spus că este important să
nu reducem la nivelul imanenței problematica libertății
(invocând limitele naționalismului balcanic sau excesele
panslavismului rusesc).
Multe națiuni care s-au eliberat de vechile imperii
au ajuns să persecute, la rândul lor, anumite minorități
etnice. Vlahii din Grecia sau românii din Banatul sârbesc

158
 MIHAI NEAMȚU

sunt un exemplu dureros în acest sens. Robia țiganilor

din vechile mănăstiri reprezintă o altă pată pe obrazul
popoarelor ortodoxe... Totuși, am replicat: n-ar fi trebuit
atunci să recunoaștem importanța libertăților constitu-
ționale consacrate-n Occident? Mai mult: n-ar fi util să
vedem cum libertatea e cuantificabilă în plan economic?
Viziunea ortodoxă despre libertatea spirituală este
extraordinară. Ea se ancorează într-o promisiune infinită
a iubirii lui Dumnezeu. Totuși, dacă experiența personală
a eliberării de păcat n-ajunge să fecundeze societatea,
cultura și instituțiile politice ale unei țări, atunci ce rol
are creștinismul în construcția unei civilizații?
Un lucru e cert: Dumnezeu ne cheamă să fim
liberi nu doar față de frici, angoase și păcat, ci mai ales
pentru a înflori, pentru a iubi, pentru a ne dărui. Marea
taină a credinței? Darul libertății de care însuși bunul
Dumnezeu nu se atinge...

3 iunie 2002
Islamo-fascism

Talibanii mitraliază vechi statui budiste. Un semn

de barbarie și o formă de incompetență teologică. Ido-
lii sunt reprezentările mentale, așadar afecte hrănite
de-o imaginație pătimașă, care blochează transportul

159
JURNAL BRITANIC

sufletului către Unul transcendent. Nu mă tulbură, deci,

niște banale artefacte așezate-n marile muzee ale lumii...
Statuile zdrobite de talibani vorbeau despre o lume dis-
părută, demnă de investigația istorică a omului modern
sau contemporan. Pentru jihadiști, istoria începe astăzi
sau poate mâine, după ultima fatwa. Postmodernismul
disprețuitor la adresa clasicilor întâlnește imbecilitatea
barbarilor care transformă relieful complex al lumii
într-o tabula rasa...

This noble continent, comprising on the whole the

fairest and the most cultivated regions of the earth… It
is the fountain of Christian faith and Christian ethics. It
is the origin of most of the culture, arts, philosophy and
science both of ancient and modem times. If Europe were
once united in the sharing of its common inheritance,
there would be no limit to the happiness, to the prospe-
rity and glory which its peoples would enjoy. (Winston
Churchill, 1946)

9 iunie 2002
Păcate naționale

Superficialitatea e blestemul României. Delăsarea

noastră cronică se vede în starea drumurilor, a limbii
române, a diacriticelor și a lucrărilor de licență bazate

160
 MIHAI NEAMȚU

pe arta fușerelii și tehnica plagiatului. Nu-i nevoie de

străini sau dușmani din exterior: ne furăm singuri căciula.

Vezi un om iscusit în munca lui? El va sluji înaintea

regilor. (Proverbe 22, 29)

2 iulie 2002
Dor de Caragiale

E o vară toridă. Străzile din București sunt goale

și terasele s-au umplut de mușterii. Mă gândesc la ve-
chea Capitală din Regat, de pe vremea lui Eminescu și a
Regelui Carol. Ce personaje au populat, cândva, scena
culturii. Câte condeie! Ce poeți, romancieri, dramaturgi
și fini observatori...
Revăd o stampă cu Vlahuță, Coșbuc și Caragiale.
Corifeii literelor românești privesc amuzați, cu aer boem,
curgerea vremii la Carlsbad. Mă întreb, oare, despre
ce-or fi discutat înainte de venirea fotografului? Vor fi
avut România pe inimă sau năravurile Europei? Nimic
nu egalează verva și geniul lui Caragiale. Ploieșteanul
e mult peste Cioran. Autorul „Scrisorii pierdute” a fost
darul Providenței oferit unui neam ușuratic, risipit între
umor și flecăreală.

Proverb românesc: Vorba sună, fapta tună.

161
JURNAL BRITANIC

4 iulie 2002
Iubirea divină

Jean-Luc Marion: „numai dragostea deschide spa-

ţiul în care poate străluci privirea celuilalt.”

Cum să vorbești despre veșnicie, dacă n-ai fost,

măcar o clipă, în preajma morții? Cum să înțelegi mira-
colul vindecării, dacă n-ai făcut experiența bolii necru-
țătoare? Cum să trăiești iubirea, dacă n-ai avut parte de
înstrăinare și destrămare?
Îl însoțesc adesea pe monahul finlandez de la
Essex – omul care a biruit cancerul, păstrându-și zâmbe-
tul suav și sobrietatea ascetică. M. T. e un călugăr smerit,
natural și fără pretenții. Are o minte ageră, întreagă și
nepervertită. Surâsul îi maschează uneori durerea din
corp, descoperind o inimă plină de har. Mi se pare că
am în fața ochilor imaginea copilului lui Dumnezeu
care nu judecă, nu ceartă, nu jignește și nu otrăvește,
ci, dimpotrivă, tămăduiește și binecuvântă. Monahul
știe să vorbească atât cât se cuvine. Nec plus ultra. De
Crăciun, am simțit nevoia să-i trimit o carte poștală cu
acest text nou-testamentar: „Mai presus de toate țineți
iubirea, care iartă mulțime de păcate” (II Petru 4, 8).

162
 MIHAI NEAMȚU

Am nimerit bine, căci fratele M. își redactează teza

doctorală studiind problematica iubirii. Iată cum mi s-a
destăinuit. Părinții sinoadelor ecumenice n-au căutat să
complice, dar nici să explice speculativ misterul Sfintei
Treimi. Dumnezeu Își iubește Fiul, dar această predicație
(dragostea) nu epuizează relația. Tatăl este obârșia (sau
cauza), dar esența paternității divine, exprimată prin
iubire, scapă limbajului omenesc. Iată de ce nu vom găsi
tratate de ontologie care să decripteze esența relației
dintre ființa Dumnezeirii și persoana Tatălui.
Un gigant de talia sfântului Maxim Mărturisitorul
răspunde logicii porfiriene (care diferențiază experiența
realității prin cinci categorii: gen, diferență, specie, pro-
prietate și accident). Cum? Privind spre miracolul Întru-
pării. Ce aduce înomenirea Logosului divin? Unitatea
pierdută a lumii create. Hristos reface țesutul fragmentat
prin căderea adamică. Cum depășim ruptura dintre
cer și pământ? Prin iubire – genul unificator al tuturor
virtuților dumnezeiești. Vădit lucru, creștinismul nu-i
religia proștilor.

Kyrie, Iesou Christe, eleison me kai ton kosmon sou.

163
JURNAL BRITANIC

12 iulie 2002
Dușmănia morții

Găsind răgazul reflecției solitare, filozofii Antichi-

tății s-au întrebat: „De ce mai degrabă ceva decât nimic?”
Interogația ascunde nostalgia Unului nemișcat, dar și
fascinația neantului, dulcea plăcere a suicidului amânat
sau violența protestului surd față de chiar darul vieții.
Reflecția filozofică apare drept ingratitudine ontologică,
în contrast vădit cu celebrarea liturgică, debordantă și
entuziastă, a Pâinii vieții.

Ascultând vocea conștiinței. „Și-a pus Dumnezeu

veșnicia în inima omului...”, spune Ecleziastul. Toți fu-
gim de confruntarea cu sfârșitul și prin aceasta înțeleg
că ne-am născut pentru a trăi în comuniune cu Însuși
Dumnezeu. Moartea e străină de gena noastră. Decesul
prietenului rănește afectul dragostei. Iisus îl învie pe
Lazăr dintr-un reflex de iubire. Miracolul nu exprimă
voința de epatare a unui fachir, ci firescul empatiei di-
vino-umane.

164
 MIHAI NEAMȚU

15 iulie 2002 - seara

Blestemul valah

Aflu din presă că filozoful francez Michel Henry a

trecut în veșnicie. Viața adevărată, spunea el, e necreată...
Sufletul e amenințat de barbaria tehno-științei. Viața
trebuie trăită, nu delegată sau amânată.

Am plecat din România obsedat de „blestemul

valah.” Ce înțeleg prin asta? Neputința politicienilor
post-decembriști de-a se ridica la înălțimea unei che-
mări istorice. Excepții au fost, dar prea puține: Corneliu
Coposu, Ion Rațiu, Ioan Alexandru... Polonia are un
trecut tragic, marcat de violențe îngrozitoare și vinovății
ascunse. Dar țara lui Sobiețki mai înseamnă și curajul
Papei Ioan Paul al II-lea de-a rosti adevărul despre co-
munism. Constat cu durere faptul că amânăm canoniza-
rea sfinților din închisori: Daniil Tudor, Sofian Boghiu,
Nicolae Steinhardt...

Un torționar care la tinerețe stârnea frica, azi, la

bătrânețe, îți provoacă mila (ori sila)...

Yancheii tradiționaliști mai cred în idealul liber-

tății. Statuia din Long Island fixează pentru fiecare vi-
zitator definiția națiunii americane. Noi, europenii, ce

165
JURNAL BRITANIC

ideal apărăm? Ce definiție își dă Uniunea Europeană: e

un imperiu? Vorbim despre o federație? Există o direc-
ție istorică pe care națiunea noastră și-o asumă? Visul
libertății mi se pare că hrănește cel mai bine năzuința
unui popor.

Scriu un text pascalian despre buna utilizare a

maladiilor istorice și integrez câteva idei din eseul scli-
pitor al lui Karl Löwith, Meaning of History (1949) – un
gânditor protestant venit, ca și Gadamer, din vestitul
Heidelberg. Löwith ne reamintește, în stil augustinian,
că orice veritabil creștin își are adevărata patrie în cer...

Citind câteva pagini din Filocalie, mă lupt cu textul

original. Învățarea limbilor străine, iată disciplina inte-
lectuală ignorată-n școala publică! Filologia este terapia
minții împotriva împrăștierii. Știu prea puțină greacă ca
să pot înțelege scrierile capadocienilor. Perseverența e
cheia progresului pe orice front al cunoașterii. De ce
învățăm limbi? Pentru a descoperi limitările oricărui
idiom și failibilitatea naturii umane.

166
 MIHAI NEAMȚU

1 august 2002
Capra vecinului. Schadenfreude

Bunica mi-a repetat mereu: să nu te bucuri de

necazul altuia! Mai târziu am descoperit ravagiile istorice
produse de zicala: „să moară capra vecinului” (nemții au
găsit, ca de obicei, un concept potrivit: „Schadenfreude”).
Opusul măreției este invidia. Să râvnești ceea ce
nu-i al tău, să pizmuiești bucuriile altora; să confiști
lucruri pe care nu le-ai dus la viață cu sudoarea propriei
tale frunți: iată josnicia umană! Noblețea nu se clă-
dește pe frustrare. Proiectul egalitarist al modernității
revoluționare? Să-l denigrezi pe cel care, spiritual sau
material, deține mai mult decât tine: daruri, moșteniri,
oportunități. Iacobinii și bolșevicii au dezlegat la ură
masele de nemulțumiți iar sindicalismul a promovat
gândirea prin sloganuri.
Ce-a rezultat din această posesie ideologică a su-
fletelor moarte? Organizarea politico-militară a hoției.
Mă gândesc la drama poporului nord-coreean. Cum se
explică tragedia țărilor comuniste? Prin căderea min-
ților luminate în păcatul luciferic al pizmei. În numele
Ideii mărețe de Egalitate s-a declanșat mecanismul de
confiscare, persecuție, sărăcire și degradare a omului
gospodar, a țăranului cinstit, a dascălului harnic.

167
JURNAL BRITANIC

Opusul invidiei este admirația. Ce greu ne e s-o

cultivăm!

Privesc către semnalele transmise de cultura pop.

Morțile vedetelor sunt premature și, adesea, absurde.
Jim Morrison se stinge drogat, la 27 de ani. Elvis Pre-
sley e lovit de alcoolism și nu se mai salvează nici cu
muzica Gospel (pe care o cântă bine). Stranii pulsiuni
către pedofilie îl aruncă pe Michael Jackson într-un hău
nemărginit. Religia succesului îl face pe fiecare star să-și
spună: „Sunt un dumnezeu” (Iezechiel 28, 2). Și, de aici,
pregustarea morții.

3 august 2002
Mirajul ateismului

Friedrich Nietzsche: Așa grăit-a Zarathustra

(1883-1885): „Când rămase iarăși singur, grăi astfel în si-
nea sa: « Să fie oare cu putință?! Acest prea sfânt moșneag
încă nu a auzit, acolo în pădurea lui, că Dumnezeu e mort
».” Elitele universitare ale Europei l-au ucis pe Dumne-
zeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Marii academicieni au
făcut din rațiune un vițel de aur.
Controversa privind ateismul are o dublă rădăcină:
semantică și conceptuală. Ce înțelegi prin Dumnezeu,

168
 MIHAI NEAMȚU

atunci când respingi ipoteza existenței Lui? Presa bri-

tanică abundă cu trimiteri la Christopher Hitchens (ad-
mirator al lui Troțki), Richard Dawkins (biolog eșuat în
filozofie) ori Sam Harris (spiritualitate fără transcen-
dență). Nu mă simt lezat de scepticismul celor care pun
în discuție o anumită reprezentare a divinului, deși mă
irită ușurătatea cu care oameni inteligenți aprobă crimele
bolșevismului. Totuși, cu cine se războiesc acești filozofi
postmoderni? Istoria religiilor ne spune că semnificația
cuvântului Allah nu este aceeași pentru creștinii arabi
din Liban ca și pentru jihadiștii din Hamas.
Părinții filocalici insistă asupra capcanei idolatriei
mentale. Mai mult, John Romanides vorbește despre
existența unei maladii sufletești („the sickness of religi-
on”) ca efect al imaginației. Patologiile spirituale includ
sincretismele New Age, egolatria cultivată în ciupercăriile
unor guru, dar și fanatismele născute din scurtcircuitarea
relației dintre minte și inimă. Momentul ateu al culturii
europene nu trebuie, deci, să ne sperie.
Ce mă întristează este capcana materialismului
deșănțat în care ajung să cadă scepticii. Urmașii lui
Voltaire disprețuiesc devoțiunea omului simplu și îi
răpesc, astfel, șansa înnobilării. Stepan Trofimovici
avea dreptate: „Măreția și infinitul sunt așa de necesare
omului, ca și această mică planetă pe care locuiește...
Fiecare om, oricare ar fi, are nevoie să se plece în fața

169
JURNAL BRITANIC

faptului că există o Idee măreață. Chiar și omul cel mai

prost are nevoie de ceva grandios.”
Și care este Ideea modernă care L-a înlocuit pe
Dumnezeul? Egalitatea.
Avva Pimen: „Dacă cineva păcătuiește și tăgădu-
iește spunînd: ‚N-am păcătuit’, nu-l condamna, că-i tai
zelul. Dar dacă îi spui: ‚Nu te descuraja, frate, ci ai grijă
de viitor’, îi trezeşti sufletul la pocăinţă.” (Apophtheg-
mata Patrum)

4 august 2002
Suflete moarte

Mă plimb pe străzile Londrei și, oricât de mult aș

admira vibrația comercială a unui mare centru financiar,
resimt greutatea de plumb a ateismului post-creștin. Un
front atmosferic rece alungă, parcă, rugăciunea. Sufletul
îngheață. Nenumărate biserici sunt goale și au un aspect
de cavou. Era obligatoriu, mă întreb, ca modernitatea
să sfârșească-n divertisment și nihilism? De ce n-am
celebra, simultan, inovația tehnologică și entuziasmul
spiritual? Dacă privim spre Coreea de Sud, capitalismul
nu provoacă neapărat ateism și indiferentism. De ce vor
să uite europenii de adâncimile sufletului? Când s-a
produs ruptura?

170
 MIHAI NEAMȚU

Încă ceva. Cred că aș fi necinstit sufletește dacă

n-aș observa cum la Varșovia, Cracovia, Iași sau București
mai poți găsi vestigiile creștinismului apostolic. Chiar
și-n timpul săptămânii, în bisericuța lui Bucur sau la
Schitul Darvari candelele rămân aprinse. Răceala ateis-
mului ideologic n-a putut alunga fierbințeala credinței.
Pe malurile murdare ale Dâmboviței mai găsești români
însuflețiți de idealul curăției. Unii taximetriști suduie,
pe când mușterii evlavioși tac și se roagă. Neajunsurile
materiale explică unele neputințe: fețe încrâncenate,
haine ponosite, claxoane violente. Omul din popor este,
uneori, omul din topor. N-au dispărut cu totul românii
sufletiști, inimoși, jertfelnici. Cât va dura minunea?
Nu mă grăbesc să disprețuiesc precupețele care
fac metanii și sărută osemintele Cuvioasei Parascheva.
Vin dintr-o țară unde lăcașurile de cult se deschid tu-
turor, indiferent ce religie, sex ori profesie. În mijlocul
unei culturi minore, iată o deschidere de tip democratic.

8 august 2002
Parabola lui Dostoievski

Se spune că odată a trăit o femeie din cale afară

de egoistă și rea, care nu făcuse în viața ei vreo faptă
bună. Nu avea milă de nimeni și nu iubise pe cineva, în

171
JURNAL BRITANIC

afară de propria-i persoană. Era o povară și un blestem

pentru toți cei din jurul său.
Dar iată că, într-o bună zi, această femeie moare
și nimerește drept în iad, unde, de altfel, îi era și locul.
Dar, ca toată lumea, avea și ea un apărător în viață și
în moarte. Acesta era îngerul ei păzitor, care nu voia cu
niciun chip s-o lase să putrezească în iad. Îngerul se duce
la Dumnezeu și se roagă pentru sufletul femeii, pe care
o cunoștea mai bine decât alții.
– A făcut vreun bine în toată viața ei? – a întrebat
Dumnezeu.
Cum dorea să o salveze cu orice preț de la chinurile
veșnice ale iadului, îngerul și-a adus aminte, că femeia,
o singură dată în viața ei, a dat cuiva de pomană un fir
de ceapă.
– Bine! – a spus Dumnezeu în marea Sa îndurare.
Dacă e așa, atunci las-o să se agațe de firul de ceapă
iar tu trage-o afară din iad și, dacă firul rezistă, atunci
e salvată!
Îndată îngerul a luat firul de ceapă și l-a întins
femeii, care s-a ținut bine de el, cu amândouă mâinile.
Numai că atunci câțiva păcătoși din preajmă au
încercat să se prindă și ei de femeie, ca să îi scoată și pe
ei îngerul din iad.

172
 MIHAI NEAMȚU

Îngerul trăgea de fir și, culmea, firul rezista. Dar

femeia tot egoistă a rămas – era firul ei de ceapă, era
îngerul ei, – așa că începu să-i alunge, ca nu cumva să
se salveze și ei.
În clipa în care a rămas singura stăpână pe fir,
acesta s-a rupt. De acum, îngerul n-a mai putut face
nimic...

14 august 2002
Mircea Eliade: mit și mister

Fac parte din generația tinerilor care s-au hrănit

cu mitul perfecțiunii enciclopedice întrupat de Mircea
Eliade. Mulți chemați, puțini aleși... Liderul generației
1927 s-a înscris, foarte devreme, într-o paradigmă com-
paratistă de cercetare a memoriei religioase a umanității.
N-a părăsit niciodată această preocupare, iar specializa-
rea în indianistică l-a ajutat să fie, simultan, un expert
și un generalist.
Pentru Eliade, substanța vie a credințelor religi-
oase nu poate fi surprinsă de categoriile sociologiei, dar
nici monopolizate teologal. Distanța impune respectul.
Poate că atunci când ești exterior unei tradiții vezi lucruri
care scapă aderenților entuziaști. Poți studia hinduismul
fără să aderi la mitologiile vechilor brahmani, așa cum

173
JURNAL BRITANIC

vor adepții mișcării New Age. Nici studiul creștinismului

istoric nu-ți garantează o relație personală cu Iisus. Ce
ne rămâne, atunci? Cultura generală. Pentru un euro-
pean, înțelegerea Bibliei rămâne o datorie morală. De
ce? Pentru că numai astfel poți decripta semnele unei
istorii bimilenare care te precede.
Autorul Tratatului de istorie a religiilor a refuzat
lectura ideologică a sacrului. Fenomene numite hiero-
fanie sau cratofanie depășesc categoriile vulgare ale
marxismului. Ce înseamnă asta? Că Eliade n-a disprețuit
omul contemplativ, capabil de asceză, lectură devoți-
onală sau rugăciune. Astăzi, o pletoră de cercetători
studiază izvoarele unei tradiții doar pentru a-i distruge
credibilitatea sau pentru a-i macula posteritatea. Ca-
nonul metodologic impus de profesorul Universității
din Chicago n-a permis niciodată o asemenea abordare
toxică și ingrată.
Oricât s-ar fi demonetizat astăzi noțiunea de in-
terdisciplinaritate, Eliade a fost unul dintre puținii cer-
cetători capabili să integreze o pluralitate a disciplinelor
umaniste (istorie, filologie, arheologie, studii clasice,
teologie, filozofie) într-un discurs unitar și coerent. Cu-
lianu a adăugat acestei palete de instrumente științifice
și psihologia cognitivă, căzând (după umila mea părere)

174
 MIHAI NEAMȚU

în plasa reducționismului metodologic. Consecințele?

Uciderea misterului prin recurs la o logică binară.
Ceea ce Mircea Eliade făcea singur, odinioară, a
ajuns astăzi să fie sarcina unui întreg departament de
istoria religiilor. E semnul măreției unui geniu repede
uitat (iar, dacă nu, atunci lesne denigrat).

16 august 2002
Calvin și obsesia legalistă

București este orașul unde polemica teologică a

prosperat în vremea lui Constantin Brâncoveanu și a
lui Antim Ivireanu. Marele voievod fusese un veritabil
mecena pentru comunități credincioase aflate nu doar
în Transilvania, ci și la Athos, în Georgia sau la Muntele
Sinai. Spre finalul secolului al XVII-lea, nu premisele
heliocentrismului copernican și nici legea gravitați-
ei lui Newton, ci tezele lui Jean Calvin tulburau apele
Răsăritului ortodox. Dositei al Ierusalimului publica
Tratatul teologic împotriva calvinismului – un produs
contradictoriu al modernității.
Dositei caută echilibrul între nevoia de autogu-
vernare a bisericilor locale și primatul episcopiei con-
stantinopolitane (devenit obligatoriu după 1054). Din-
colo de chestiunile ecleziologice, Ortodoxia revendică o

175
JURNAL BRITANIC

epistemologie duhovnicească. Biserica răsăriteană oferă

calea regală către infinita cunoaștere a lui Dumnezeu –
participare deschisă, nu posesie egoistă. Cum ajungem
la Tatăl? Prin Iisus, al cărui Nume este „mai presus de
orice nume” (Filipeni 2, 9). Ce primim în botez? Iertarea.
Cum se naște omul cel nou? Prin răstignirea patimilor
vechiului Adam. Pocăința aduce starea de smerenie și
ne dă șansa de-a triumfa cu supremă detașare (Iartă-i
Doamne, că nu știu ce fac...) în fața oricărei insulte. Re-
zultatul? Îndumnezeirea.
Apusul a uitat orientarea eshatologică a creștinis-
mului răsăritean. Reforma lui Luther și Calvin a contestat
abuzurile legaliste ale catolicismului medieval și, mai cu
seamă, spiritul tranzacțional în relația cu Dumnezeu.
Calvinismul democratizează cunoașterea teologică prin
scoaterea Bibliei de sub monopolul interpretării magis-
teriale. Ce se pierde? Simțul misterului. Tensiunea dintre
aici și acum. Excluziunea păcătoșilor din Împărăție face
din calvinism o religie obsedată de Judecare, iar nu de
iertare. Fixația pe justețea pedepselor divine a creat o
puternică contra-reacție umanistă. După atâta pesimism
antropologic de extracție augustiniană, nu-i de mirare că
Iluminismul a hotărât să valorizeze rațiunea, simțurile
și corporalitatea!

176
 MIHAI NEAMȚU

În 1714, pe când Voltaire își utiliza sarcasmul la

adresa misticilor catolici, Constantin Brâncoveanu mu-
rea decapitat sub ochii sultanului Ahmet al III-lea. Cum
putem tâlcui jertfa voievodului, alături de Ștefan, Radu,
Matei și sfetnicul Ianachie? Într-o cheie hristică. Să nu
uităm că jertfele aduse la Templu de poporul israelit
n-aveau consimțământul animalelor sacrificate. Or,
Mielul-Hristos deschide „ușa cortului ceresc” (Evrei 9, 26)
printr-o jertfă voluntară, liberă, integrală. Care-i gestul
seminal al oricărui martir? Deși moare, el dă viață unei
vieți comunitare lipsită de sens, direcție sau claritate.

Secole la rândul, ortodocșii est-europeni au cu-

noscut persecuția, marginalizarea, degradarea, umilința.
Teribilele pierderi ale creștinismului răsăritean au um-
plut paginile vechilor sinaxare. Creștinismul apusean (și
îndeosebi cel american) nu și-a dat măsura în vremuri
de prigoană.

Trei cărți importante. Sociologul Christopher

Lash, Culture of Narcissism: American Life in an Age of
Diminishing Expectations; Fr John Chrysavggis despre
Părinţii Bisericii; Steven Holmes, Listening to the Past.
The Place of Tradition in Theology, 2002.

177
JURNAL BRITANIC

22 decembrie 2002
Revoluția română:
câteva întrebări

Pentru a înțelege cu adevărat momentul prăbușirii

dictaturii lui Nicolae Ceaușescu e important să răspun-
dem la câteva întrebări. De ce trebuiau să moară sute de
oameni nevinovați? De ce tocmai Ion Iliescu a preluat
puterea? (Iliescu a devenit membrul Partidului Comunist
Român în 1953, anul morții lui Stalin... Iliescu a făcut
studii la Moscova iar, mai târziu, a devenit membru al
Comitetului Central.) De ce a fost ucis Ceaușescu chiar
în ziua de Crăciun? De ce protestele de la Timișoara au
fost dedicate, simbolic, de Petre Roman sângeroasei
Revoluții franceze? De unde a apărut micul „Gavroche”,
pozat pentru o revistă franceză?
Trebuia, oare, ca ziaristul Jean-Louis Calderon să
fie ucis la București? A fost regizată oare transmisiunea
TVR a Revoluției? Ce făcea Sergiu Nicolaescu în 22-23
decembrie? În timp ce se trăgea cu muniție grea, cum
de s-a oficiat și o nuntă în Muzeul de Artă de la Palatul
Regal: un soldat căsătorit cu o muzeografă... De unde
vine nota pregnant cinematografică a evenimentelor?
Cum de-au fost plasate camere de luat vederi exact
în locul unde „teroriștii” erau arestați? De ce crainicii TV

178
 MIHAI NEAMȚU

au declanșat Marea Panică vorbind, mincinos și ires-

ponsabil, despre otrăvirea apelor și-a fântânilor? Cine
a comasat TAB-urile din fața BCU în 22 decembrie 1988
și cine a dat foc Bibliotecii Universitare? Cum de-au
schimbat imediat numele Pieței Carol în Piața Revolu-
ției? Ce căuta Silviu Brucan la televizor, taman el, fostul
bolșevic care ceruse moartea lui Iuliu Maniu la Sighet? A
fost, oare, Ceaușescu singurul simbol al comunismului?
Copiii uciși și îngropați în Cimitirul Eroilor au murit
pentru un certificat de revoluționar?
România ar fi o țară normală dacă ar scăpa de
tupeul borfașilor și obrăznicia oamenilor fără meserie.

1 februarie 2003
Stavropegic Monastery, Essex

Un grup de pelerini din Cambridge vine în crip-

ta părintelui Sofronie și cântă imnul pascal în patru
limbi:Christos anesti, Hristos voskresei, Christ is risen,
Christ est ressuscité.
Mănăstirea luminează calea multor rătăciți, între
care cel dintâi sunt eu. Descopăr, parmi les autres, pri-
eteni clujeni, precum Ștefan G. (cel care, în ultimul an
de facultate, ne ținea seminarii pe textele lui Hegel),
dar și Ole O. (asistent social care-mi povestește lucruri

179
JURNAL BRITANIC

neverosimile din subterana vieții urbane englezești, cu

trimiteri la numărul mare de incesturi și abuzuri sexu-
ale...) Povestesc cu Ole despre primul nostru duhovnic,
părintele Teofil Părăianu: ce extraordinară minte, voință
și căldură sufletească!

Honigberger, Brașov, Samarkand.

14 Februarie 2003
Războiul din Irak

Guvernul lui Tony Blair s-a solidarizat cu admi-

nistrația Bush. Liderul laburist are complexul salvato-
rului de pe vremea când intervenea (legitim) în Balcani
pentru limitarea atrocităților lui Slobodan Milošević.
Se anunță un uriaș miting de protest în centrul Londrei
(iar eu mi-am programat o vizită la British Museum).
Ipocrizia neoconservatorilor din Washington D.C. este
evident. Mă scoate din minți și pacifismul complet opac
la atrocitățile din Cuba sau Coreea de Nord.
Situaţia de război dictează modificări bugetare
importante. Prețul petrolului ar putea crește. Unii se
tem de riscul atentatelor străine. Poate reuși proiectul
democratizării societăților tribale din Orientul Mijlociu?
Ultima sută de ani spune că nu.

180
 MIHAI NEAMȚU

Christos Yannaras: „creștinii răsăritenii caută

adevărul, dar occidentalii caută utilul.” Și totuși: de ce
milioane de ortodocși est-europeni și-au părăsit me-
leagurile natale?

4 martie 2003
Fiul risipitor

Toți suntem fiul risipitor, într-un fel sau altul. Toți

suntem fratele fiului risipitor. Irosim timp, bani, averi,
tinerețe, sănătate, cuvinte, daruri, talanți, ocazii, relații,
iubiri, prietenii, șanse, oportunități. Risipim, uneori,
însăși substanța vieții (ousía). Ne înstrăinăm de casa
părintească și renunțăm singuri la dragostea Tatălui.
Avem însă, cu toții, vocația convertirii, a întoarcerii și a
revenirii întru sine. Suntem oricând capabili să alegem
între împrăștierea minții sau adunarea cugetului, între
indiferență și căldura inimii. Darul libertății? O neobosită
chemare la primenire sufletească.
Povestea fiului risipitor e povestea arhetipală des-
pre condiția umană și despre starea culturii noastre con-
temporane. Ce spune Fiul? „Dacă ești tatăl meu, atunci
vreau ceva palpabil de la tine! Nu doar un nume, nu doar
zestrea genetică, nu doar încrederea ta, ci averea lichi-
dă, imediat disponibilă. Dacă ești bun, arată-mi ceva!”

181
JURNAL BRITANIC

Esența redusă la aparență. A avea e mai mult decât a fi.

Înstrăinarea începe printr-o contabilizare a posesiunilor
funciare. Cererea fiului plonjează în regnul cantității.
Persoana tatălui echivalează cu valoarea de schimb.
Fiul operează reducția bunătății (atribut suprem al
Divinității) la o sumă de bunuri. El nu doar că-și revendică
averea, ci o secularizează. Fiul înscrie moștenirea într-o
temporalitate măruntă, a prezentului fugar, trăit aici și
acum. Tatăl nu mai e nici promisiune, nici nostalgie, nici
autoritate morală, nici izvor al vieții, ci doar un simplu
furnizor de consumabile.
Casa părintească devine, în ochii fiului, o debara.
Și, atunci, rebelul se debarasează... Viața însăși nu mai
e un dar, ci consum nevrotic al clipelor de plăcere oar-
bă. Rezultatul final? Sărăcia, criza identitară, moartea
sufletească.

9 martie 2003
Pariul erudiției

Savantul total: Raffaele Petazzoni știa aproape

totul despre religiile mediteraneene la numai 35 de ani.

Sunt interesat de literatura intertestamentară,

textele apocaliptice și istoria canonului scripturistic.

182
 MIHAI NEAMȚU

Revin la Rudolf Otto, G. Tucci, G. Scholem și Hans Jonas

(specializat în gnosticism). Descopăr fabuloasa colecție
Variorum. Urmăresc atent cărțile publicate de editurile
Cerf, Walter Gruyter, Mohr-Siebeck și Harrasowitz. Îl
citesc pe August Heisenberg, Karl Rahner și J. Moltmann.
Sunt șocat de scrisorile lui Martin Heidegger din peri-
oada 1942-1943 (publicate în colecția Gesamtaugsabe
de editura Vittorio Klosterman).
Alte curiozități: Edith Stein, Simone Weil, Martin
Buber, Franz von Baader, Vladimir Soloviov. Problematica
modernității o studiez prin lentilele apologetice ale lui
Alister MacIntyre și Stanley Hawerwas.

13/14 Martie 2003

Acasă la Jean-Luc Marion

Sunt la Sorbona și am programată o întâlnire la
cafea cu profesorul Jean-Luc Marion. Când ne vedem
are un aer distrat, cordial, dar formal. E bine îmbrăcat
şi, plin de amenitate, îşi cere scuze pentru întârziere.
Conversăm în limba franceză şi câștig două ore pentru
un interviu audio. Asist apoi la cursul de fenomenologie,
unde explică studenților (nu foarte numeroși) genealo-
gia noțiunii de donație (Gegebenheit): Husserl, Natorp,
Rickert, Heidegger.

183
JURNAL BRITANIC

„Cuvintele lui Hristos nu vor trece” spune acest fi-

lozof catolic al Franței, arătând că Sursa revelației biblice
nu este din această lume. Hristos este o apariție situată
deasupra fenomenelor comune, a căror definiție rămâne
tranzitivitatea. Ce-am învățat de la Marion: să înțeleg
că veritabila teofanie nu se produce în orizontul lumii.
Ne revedem a doua zi într-un apartament fabulos.
Covoare purpurii, fotolii din piele scumpă, o gravură
cu Descartes așezată la intrare, chiar deasupra uşii. O
pleiadă de intelectuali catolici și-au găsit protecția în
timpul pastorației arhiepiscopului Jean-Marie Lustiger
(evreu convertit la creștinism). Profesorul Marion are o
ținută impecabilă. Văd că lucrează la un birou masiv de
lemn. Remarc imediat curăţenia şi ordinea imaculată
din încăpere („je suis en peu maniaque”). Razele soarelui
primăvăratec străpung vălătucii de fum degajați de pipa
dascălului. Îl felicit pentru recenta cooptare în sânul
Universității din Chicago. Lângă șemineu, descopăr un
metru cub de pachete metalice care au conținut cândva
tutun (acum bănuiesc că-s goale). Discutăm două ceasuri
vrute și nevrute (aparatul înregistrează, oare de ce?,
numai 45 minute...).
Vorbim despre chemarea fundamentală a Teologi-
ei, despre criza creștinismului european şi despre relația
între fenomenologie și literatură (l-a citat frecvent pe

184
 MIHAI NEAMȚU

Soljenițîn, între alții). Mi-aș fi dorit să putem dezbate

și problematica ateismului metodologic al lui Husserl
(poziție criticată în 1982 şi acceptată, aparent, în 1997).
N-apuc s-o fac...
Jean-Luc Marion este evident nemulţumit de mo-
dul în care Jacques Derrida a compromis teme esențiale
ale Revelației biblice: darul, apofatismul (Exod 3, 14),
depășirea metafizicii (libertatea deasupra necesității,
iubirea deasupra ființei). Când îi vorbesc, mă privește
atent și-şi pufăie luleaua, părând să-și mestece gându-
rile fără stres, fără grabă. Spre deosebire de politicieni
sau jurnaliști, adevărații filozofi își acordă răgazul unei
pauze de reflecţie. O întrebare grea pe care i-am pus-o
profesorului Marion a fost legată de apariția lui Hristos
în istoria poporului Israel și, inevitabil, în analele Im-
periului Roman condus de Octavian Augustus. Ce arată
și ce ascunde Hristos atunci când apare în sinagoga din
Capernaum? De ce ucenicii nu văd pretutindeni lumina
descoperită pe muntele Tabor? Răspunsurile le-am înre-
gistrat într-un interviu deja pregătit pentru publicare...
Plec încântat şi emoţionat. Cele trei sute de pa-
gini scrise pentru lucrarea de licență m-au ajutat să fiu
coerent în fața unui autor tradus, astăzi, în multe limbi
de circulație (m-am ocupat și eu de tălmăcirea unui vo-
lum despre televiziune, idol și icoană). Îmi spune că va

185
JURNAL BRITANIC

scrie despre Fericitul Augustin şi că va continua tradiția

exegezei Sfintei Scripturi (Marion ia foarte în serios co-
mentariul patristic la Noul Testament așa cum Emmanuel
Lévinas a ajuns versat în marea tradiţie talmudică).
Cine au fost maeștrii lui Marion? În mod evident,
Hans Urs von Balthasar și Henri de Lubac. Îmi spune că
se simte atras de Ortodoxie și că așteaptă să fie invitat
de un prieten răsăritean pentru a putea vizita Muntele
Athos (a călătorit, de altfel, în Grecia și-n Țara Sfântă).
O mărturisire decisivă, la sfârşit: „la philosophie
m’ennui.”

22 martie 2003
Geniul patristic al oratoriei

De mic am fost fascinat de retorii mari. Totuși, la

școală am aflat prea puțin despre numeroasele secrete
ale oratoriei. A trebuit să caut singur poveștile uimitoare
despre Isocrate, Libanius și Ioan Gură de Aur... De la
clasici am înțeles ce formidabilă este puterea cuvintelor
de-a schimba destine!
E atât de important să adresezi mereu aproapelui
tău o vorbă cumsecade, pe un ton adecvat, la momentul
potrivit! Dincolo de interacțiunea cu cei apropiați, e im-
portant să vorbești cordial celor necunoscuți. Stăpânind

186
 MIHAI NEAMȚU

verbul, poți transmite mulțimilor atât lecția greșelilor

comise, cât și visul succesului abia întrezărit... Am învățat
importanța pregătirii pentru intervențiile impromptu.
Precum merindele într-o bucătărie aerisită, cuvintele
potrivite se așază-n cămara memoriei.
Când vorbești mult și n-ai vocabular, e ca și când
ai umbla dezbrăcat pe stradă. Pentru că am înțeles asta,
mi-am petrecut toată adolescența studiind limba ro-
mână. Mi-am umplut caietele cu neologisme, vorbe de
duh, paronime, calambururi, sinonime și tot soiul de
etimologii reale sau fictive. Am făcut asta munca asta în
detrimentul matematicii, neglijând chimia și astronomia.
De ce? Pentru că m-a fascinat mereu omul înzestrat cu
logos — inelul de legătură între Creator și creatură.
Într-o lume urâtă și superficială, numai cuvântul
extras din Marile Cărți ne vindecă de vulgaritate.

Cicero: Omnia mea mecum porto (Paradoxa Sto-

icorum 1.1.8).

25 martie 2003
În căutarea îngerului pierdut

Stânga modernă ironizează și ridiculizează lu-

mea bunicilor plină de „superstiții”: acatistele, sfintele

187
JURNAL BRITANIC

moaște, apa sfințită... Religia, spun urmașii lui Marcuse

& Althusser, există pentru a camufla relația de putere
dintre capitaliștii veroși și noul precariat. Utilizat ca drog
și substitut al visării, religia ar consola sufletele obidite
ale clasei muncitoare, sărace și ignorante.
Unii care nu cred că Dumnezeul viu poate intra în
chiar intimitatea sufletului omenesc sunt gata să accepte
utilitatea socială a religiei. Radicalii ateismului contem-
poran susțin, în schimb, teoria relativismului moral.
Motivul? Etica n-are fundamente, deci schimbările sunt...
permanente. De aici și pledoariile șocante în favoarea
infanticidului, auzite din gura unui Peter Singer... Oare
mai poți salva caracterul sacrosanct al vieții atunci când
negi înrădăcinarea omului întru Dumnezeire?
Și cum vor ideologii marxismului cultural să-i
lege de pământ pe tinerii de astăzi? Chemându-i să-și
exploreze „creativ” sexualitatea, adică să-și trăiască
solidaritatea biologică cu regnul animal. Despărțirea
de îngeri ne sărăcește umanitatea.
Progresismul se folosește de ateism. Cum? Prin
ancorarea sensului într-o dimensiune socială a existen-
ței. În faimosul volum Ființă și Timp, Martin Heidegger
descrie cotidianitatea (Alltäglichkeit) ca pe-o experiență
a căderii, a risipirii mundane, a grijii devoratoare. Omul
întrebător (Da-sein) se trezește aruncat în malaxorul

188
 MIHAI NEAMȚU

temporalității, suspinând după sens precum copilul

înfometat caută sânul mamei.
Sacrul este inaparent pentru omul modern. Inca-
pabil să-și pună întrebarea cu privire la „ființa ființării”,
ateul e condamnat la inautenticitate. El ratează adânci-
mea clipei, degustată de mistici precum Hildegard din
Bingen, Johannes Tauler sau Meister Eckhart. Detașarea
de lume îl aruncă pe credincios în cercul de foc al eter-
nității. Prin suspendarea angoaselor psihologice, mintea
văzătoare descoperă Dumnezeirea.
Ateismul te lasă fără speranță. Copiii orfani, pier-
duți prin ulițele mizere ale orașelor lumii a treia, iubiți de
condeiul lui Charles Dickens și mângâiați de filantropia
Maicii Tereza din Calcutta, vor mori neiubiți și neînfiați.
În paralel, oameni bogați dar împietriți rămân nemișcați
de promisiunea veșniciei. Ce le rămâne? Consumul plă-
cerilor goale, momentele de plictis și distracție abjectă.
Rămânem – în absența orizontului revelat – niște creaturi
oarbe la prezența sacrului în profan.

Grigorie de Nyssa: „Orice concept format pentru

a încerca să atingă sau să circumscrie natura divină nu
reușește decât să înfățișeze un idol al lui Dumnezeu, fără
a-L face deloc cunoscut pe El.”

189
JURNAL BRITANIC

26 martie 2003
Esența familiei e loialitatea

Fără devoțiune, afecțiune și respect, adversitățile

vieții risipesc idila romantică sau orice fragilă construc-
ție conjugală. „Tot ce-i adevărat continuă”, spunea un
filozof. Miza relației maritale nu e plăcerea de moment,
ci transmiterea unei moșteniri materiale și spirituale.
Cei din vechime priveau familia ca pe o grădină unde
buruienile erau zilnic plivite. Totul se orienta către viitor.
Limba, credința, îndemânările, cunoștințele,
moralitatea și cinstirea sărbătorilor erau inelul de legă-
tură între generații. Nu contează durerea de moment,
ci moștenirea lăsată-n urmă. Grija pentru prunci face
din jertfa părinților și dedicația bunicilor un gest de
normalitate. Prin educarea copiilor, adulții își plătesc
datoria față de strămoși.
Familia, pe scurt, operează după alte reguli decât
un business obișnuit, unde calculul de profit individual
precumpănește în fața echipei. Când nu mai înțelegem
principiul loialității, logica sacrificială și etica respon-
sabilității, pierdem nu doar instituția familiei, ci și apar-
tenența la o națiune, oricare ar fi aceasta. Esența vieții
e loialitatea.

190
 MIHAI NEAMȚU

Lecturi din Moshe Idel, Paul Cernovodeanu, Char-

les Long, Zoe Petre, Lawerence Sullivan, Andrei Oișteanu,
Giulia Sfameni Gasparro.

29 martie 2003
Paradigma Stăpân-Sclav

Într-o bună dimineață, când fiul risipitor se trezi

în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni
metamorfozat într-un porc înspăimântător. Așa ar fi scris
Franz Kafka primul rând din parabola Fiului Risipitor. E
povestea adolescentului care-și dorește emanciparea de
sub tutela culturii în care s-a născut. Folosind limbajul
drepturilor omului, fiul se rupe lumea care l-a hrănit și
comite, astfel, un paricid simbolic. El reduce bunătatea
Tatălui la o sumă de bunuri. Casa devine o debara plină
de consumabile și, astfel, fiul se debarasează fără prea
multe remușcări. Părăsindu-și familia în postura de fiu, el
ajunge-n ținutul îndepărtat ca rob netrebnic. El renunță
la disciplină, deci și la gândul de-a mai fi discipol.
Fără să mai aibă nevoie de povețele tatălui, fiul își
vinde moștenirea (care astăzi ar fi fost supraimpozitată)
iar cu banii câștigați se duce acolo unde nimeni nu-i
cunoaște numele, coafura sau iscălitura. Dor de ducă?
Plictis prematur? Revolta fiului e protestul celui căruia

191
JURNAL BRITANIC

i s-a urât cu binele și decide că părinții lui îmbătrâniți

n-au nimic să-l învețe.
Ce face adolescentul, odată „eliberat”? Își risipește
averea trăind în desfrânări. Drumul către necunoscut
promite libertatea fără constrângeri, dar e presărat cu
ispite. Banii se scurg printre degete. Prietenii fiului risi-
pitor îl distrag de la căutarea sinelui profund și-l invită
să guste din voluptatea negației și-a uitării. Scrânteala
atrage întotdeauna o sumedenie de amici, bucuroși să-ți
cheltuie surplusul. În locul unei experiențe faustice, în-
tâlnim protestul sterp al hedonistului care-și face hatârul.
Spre deosebire de Hercule, fiul risipitor alege plă-
cerea, nu datoria. Ingratitudinea îl definește sub raport
moral. Ontologic, păcatul devine o nouă regiune a ființei.
Tânărul rebel va afla că hamartia înseamnă eșec, țintă
falsă, vânare de vânt. Există încântări care te împuținea-
ză, desfătări care tulbură, plăceri care amețesc. Răul se
manifestă atunci ca parazit al binelui originar, ca deviere,
ca pervertire. Destrăbălarea, distracția și desfrânarea nu
satisfac dorința de sens, rațiune sau temei (logos).
Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare
în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Fiul resimte nu
doar golul din stomac, ci vidul unei existențe fără Dum-
nezeu. Interacțiunea cu prietenii din țara îndepărtată e
superficială și conduce, îndată, la dezamăgire. În sfârșit,

192
 MIHAI NEAMȚU

fiul devine argat, slugă, lacheu, căci s-a alipit de unul

din locuitorii acelei țări, iar acesta l-a trimis la țarinile
sale să pască porcii. Paradigma stăpân-sclav înlocuiește
relația tată-fiu. Un străin îi poruncește și fiul ascultă.
„Robia își are în stăpân realitatea esențială,” spune Hegel
undeva în Fenomenologia Spiritului. Pentru că se teme
de moarte, sclavul e gata să ofere deplina recunoaștere
oricărui patron.
Parabola fiului risipitor este, așadar, o poveste
despre servitutea voluntară. Sub impulsul plăcerilor
imediate, omul renunță singur la darul libertății. Robul
înstrăinat se predă adicțiilor sale într-un mod inutil și
catastrofal. Fiul își scrie propriul tratat de descompunere.
Departe de casă, el trăiește într-o lume unde dialectica
supraviețuirii îl obligă, în cuvintele lui Hegel, „să încerce
subjugarea celuilalt.” Atunci când poftește jalnicele păs-
tăi, dar nu poate să le mănânce (porcii având întâietate
la roșcove), fiul risipitor descoperă esența înșelării de
sine și absurditatea regimului totalitar. Metamorfoza e
radicală. Ea ne amintește de experiența lui Pinocchio pe
Insula Plăcerii, unde păpușa lui Geppetto se împriete-
nește cu Feștilă, elevul delicvent. Dornic să-și satisfacă
toate dorințele, băiatul se transformă într-un măgar.
Regresia spre animalitate e implacabilă și pentru
fiul care ar vrea să aibă hrana scroafelor. Ce sunt roș-
covele? Minciuna, curvia, vorbele golănești, amicițiile

193
JURNAL BRITANIC

neserioase, băutura nemăsurată, glumele deocheate și

celelalte droguri care prăjesc mintea, paralizează voința
și ucid sufletul. Metaforic vorbind, păcatul te face porc.
Fiul simte că a ajuns nesimțitor. După ce și-a îndreptat
privirea spre cele de sub pântece, el își ridică ochii și caută
izbăvirea. O va găsi prin rostirea adevărului și aducerea
aminte a chipului Tatălui ceresc.

3-4 aprilie 2003

Cinematografie

Descopăr limitele culturii mele cinematografice, în

raport cu generațiile mai vârstnice care n-au avut parte
de televizor. Am gustat filmul de artă în primii ani de
studenție, când mergeam în subsolul unei biserici bap-
tiste din Mănăștur ca să văd filmele lui Andrei Tarkovski:
Călăuza, Oglinda sau Andrei Rubliov.
Trăim în videocrație. Pululația imaginilor e ubi-
cuă, toxică, amenințătoare. Pentru a rămâne în incinta
disciplinei duhovnicești, e nevoie de atenție și discernă-
mânt. Tarkovski era un creator genial, vizionar, dizident,
afectat de pesimismul social al Uniunii Sovietice. Spre
sfârșitul vieții, bolnav de cancer fiind, Tarkovski vorbea
numai despre Apocalipsă. L-a cunoscut la Londra pe

194
 MIHAI NEAMȚU

mitropolitul Antonie Bloom și a căutat „marea împăcare”

cu Dumnezeu.

Mi-am completat lista de achiziții cu un Kurosawa

(Kagemusha) și Robert Bresson (Jurnalul unui preot de
țară, după George Bernanos). Nu fac priză la Bergman,
a cărui trilogie l-a consacrat sub cupola maeștrilor eu-
ropeni. Nu-i deloc simplă trecerea de la un simplu thri-
ller către filmul spiritual, încărcat de parabole.

Cum îi răspundem lui Hegel care afirma că „tot ce-i

real este rațional”? Simplu: există forme de iraționalitate
care degradează realitatea. Inteligibilitatea lumii se re-
velează doar într-un orizont eshatologic. Sensul istoriei
nu se descoperă, hic et nunc. Nu orice grandoman isteric
e Unsul Domnului. Există mereu un rest de semnificație
neștiut și inaccesibil muritorilor de rând.

Scrisoarea lui Ovidiu Sferlea din Paris: „iată o

întrebare pentru tine: ce ai face dacă ai ști că Hristos nu
a înviat? Sau altfel, ce ai face dacă ai înţelege că nimic
miraculos nu s-a întâmplat vreodată în istorie? Sigur,
s-au întâmplat o grămadă de lucruri: cosmo-bioevolu-
ția, nominalismul, revoluţia franceza, sonatele lui Bach
sau simfoniile lui Beethoven, modernitatea, descifrarea
codului genetic... În fond, tot nimic. Ce ai face dacă ai

195
JURNAL BRITANIC

şti că religia (y compris creștinismul), arta, cultura sau

știința nu sunt decât simple mind games? Ce ai face dacă
ai crede că nimic în afară de noi și lume (adică totalitatea
obiectelor sau fenomenelor supuse legilor fizico-chimi-
ce) nu ne-a vizitat vreodată sufletul? Ce ai face dacă ţi-ai
da seama de această grandioasă tautologie?”

Jaroslav Pelikan: If Christ is risen, nothing else

matters. And if Christ is not risen, nothing else matters.

28 Aprilie 2003
Duhovnicul

Ieri am avut o întâlnire cu părintele S., duhovnicul

meu. Mă bucură lumina chipului său hâtru, de om viu,
dăruit călugăriei, dar încă neliniștit intelectual. Ucenic
al arhimandritului Sofronie, acest monah cu rădăcini
elvețiene a trăit o viață în preajma altarului lui Hristos.
L-am auzit spunînd: „Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace
unii cu alţii.”
Are un mod jucăuș de-a comunica și-un fel minu-
nat de-a privi oamenii la distanţă. Ieri i-am spus: Father,
I am happy to see you. Răspunsul a venit prompt: I am
extra-happy to see you, mon ami. (Alteori îmi spune paidē
mou, pe elinește.) Discutăm despre gândul la moarte şi

196
 MIHAI NEAMȚU

despre o experiență a harului trăită în orașul Lausanne,

chiar înainte de-a deveni monah. L-am întrebat cum
percepe apropierea sfârșitului şi mi-a spus: „acum nu-mi
mai este frică... dar a fost o vreme când marea trecere
m-a tulburat...”
Caut să aflu despre trecerea la cele veșnice ale
părintelui Sofronie, care n-a fost lipsită de-o dimensiune
agonală. Sfinții sunt atacați de gânduri până-n ultima
clipă, de aici și încordarea. Dar oamenii damnați nu se
chinuiesc, l-am întrebat? Ba da, „ei resimt iubirea lui
Dumnezeu ca pe-o arsură violentă.”
„Komm, süsser Tod” (Johann Sebastian Bach).

Definiția precocității. În 1663, tânărul Leibniz își

susține – la numai 17 ani – teza despre principiul indi-
viduării. Cinci ani mai târziu, în 1668, el redactează un
tratat despre transsubstanţierea euharistică (termenii
moderni diferă de cei adoptaţi la Conciliul din Lyon în
1274).

29 Aprilie 2003
Purificare

Este începutul Săptămânii Mari – chiar foarte

mari. Încep să înţeleg la ce se raporta apostolul Pavel

197
JURNAL BRITANIC

atunci când spunea: „mor în fiecare zi”. Consemnez

o experiență repetată la mănăstire: darul lacrimilor și
lipirea minții de cuvintele Rugăciunii lui Iisus. Slujbele
încep la cinci dimineaţa și se termină la nouă seara, cu o
pauză mai lungă la ora trei după amiaza, când mâncăm
hrană de Post, fără ulei.
Înțeleg scurtimea vieții omenești, dar mă gândesc
la veșnicia Dumnezeirii. Poți înfrunta verdictul morții
fără să-i faci reproșuri Creatorului? Te ajută credința să
dobândești cunoaşterea duhovnicească? Îl simți mai
bine pe cel de lângă tine atunci când te rogi pentru el?
Sfinții nu sunt doar longevivi, ci primesc, uneori, înști-
ințarea despre starea sufletească a aproapelui. Alteori
au premoniția morții.
Nonagenar, părintele Sofronie a fost, până la capăt,
doctorul teologiei între iadul mândriei şi raiul smereniei.
Starețul mănăstirii îi învăţa pe fraţi şi surori importanța
discreției spirituale: nu-ți ventilezi gândurile, nu-ți afi-
șezi eșecurile, nu-ți porți rănile la vedere. Dumnezeu
oferă mângâiere inimii celui care nu judecă și iese, astfel,
din capcana ieftină a comparațiilor.

Părintele Rafaele de la Eremo Santa Croce avea o

barbă grizonată care-mi amintește de părintele Zaharia
Zaharou. Om de-o vastă bunătate, hăruit cu pruncia

198
 MIHAI NEAMȚU

sufletului, ieromonahul cipriot ne vorbește de lărgirea

inimii prin rugăciunea pentru întregul Adam. Duhov-
nicia nu-i psihologie. Universalitatea Bisericii se expri-
mă atunci când fiecare credincios mijlocește în fața lui
Dumnezseu pentru toți cei necredincioși.

Somnul mineral și indiferența păgână în fața mor-

ții... Boala nesimțirii se răspândește acolo unde sufletul
nu se mai teme de întâlnirea Dreptului Judecător. Păcatele
se repetă, dar moartea vine o singură dată (și nu pentru
a-ți cere o cafea, vorba Părintelui Arsenie Papacioc).

2 mai 2003
Vinerea Mare

Ai multe de învățat de la un om căzut, dar care în-

cearcă să se ridice, decât de la om care se crede imaculat,
ireproșabil, fără pată. Creștinul e un păcătos ca oricare
altul. Atâta doar că atunci când se uită-n oglindă și-și
vede neajunsurile nu sparge oglinda, ci încearcă să se
curățească. Păcate avem cu toții, dar nu trebuie să ne și
mândrim cu ele.

Iustin Popovici: „Oamenii L-au condamnat pe

Dumnezeu la moarte, Dumne­zeu însă, prin învierea Lui,

199
JURNAL BRITANIC

îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul lovitu-

rilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în
locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul
mor­ţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat
ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi
niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni
ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe
Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut
pe oameni nemuritori.”

Domnul este răstignit pe lemnul Crucii, la margi-

nea Ierusalimului. Dezbrăcat, scuipat, rănit și torturat,
Iisus se face tuturor toate. Niciun abandon, nicio insultă,
nicio suferinţă nu-i mai este străină Fiului lui Dumnezeu.
El e Calea, lovită cu pietre de cei rătăciți. El e Adevărul,
crucificat prin minciună. El e Viața infinită, ucisă pentru
treizeci arginți.
Iisus răspunde batjocoritorilor cu demnitate și
iubire. Cuvântul este faptă și fapta e Cuvânt. Mirul Hris-
tosului devine balsam vindecător pentru cei părăsiți,
răniți, nedreptățiți, ferecaţi în cătușe de fier. Harul vi-
zitează chiar și oamenii nevrednici, dar onești: tâlharul
de pe Cruce este unul dintre cei întorși la Tatăl precum
fiul risipitor. Când ești cu Hristos, trebuie să te aștepţi la
reacţia josnică a lumii: pamfletul, batjocura, scuipatul,
marginalizarea. Moartea, însă, n-are ultimul cuvânt.

200
 MIHAI NEAMȚU

Fiecare-și duce Crucea propriilor alegeri. În ceea

ce mă privește, simt vechea zbatere între vocația mona-
hală şi gândul reîntoarcerii în lume. Pot îngropa, oare,
afectele vechiului Adam? Mă pot despărți de plăcerile
vieții urbane, de la vanitățile culturale, pasiunile poli-
tice sau nevoia recunoașterii sociale până la taifasul cu
prietenii?Am crezut, ani la rândul, că pot dribla, că pot
fenta sau că pot para verdictul implacabil al vieții: îm-
bătrânirea. Mă declar învins. Cuvintele meşteşugite nu
te ajută decât să ambalezi neputința. Amânarea deciziei
este și, ea, o decizie.

Rugăciunea de foc pironește păcatul și descâlcește

mintea prinsă-n gânduri deșarte, himere sau înșelăciuni.
Cu Numele lui Iisus zdrobești capul murdar al gândurilor
blasfemiatoare. Cer să fiu luminat. Cer să primesc semn.
Cer să înțeleg care-i slujirea și chemarea mea-n veac.

5 mai 2003
Învierea Domnului

Nu poți înțelege creștinul posomorît, trist, posac

ori melancolic dacă te-ai expus exploziei de bucurie, lu-
mină și exuberanță a Învierii Domnului. Minunea pascală
e o veritabilă celebrare a victoriei vieții asupra morții, a

201
JURNAL BRITANIC

libertății asupra sclaviei, a bunătății asupra meschinăriei.

„Bucurați-vă”, spune Hristos! Creștinismul, așadar, dez-
voltă simțul gratitudinii, starea de recunoștință a inimii
sau, altfel spus, conștiința euharistică.
Bucurați-vă pentru un petec de cer, pentru lumină
și verdeață, bucurați-vă pentru cântecul păsărilor din
primăvara vieții sau pentru amurgul de soare, pentru
comuniunea cu cei de aceeași credință, pentru Cuvânt,
pentru rugăciune, pentru cântare, bucurați-vă pentru
c-ați primit dezlegarea de păcate. Fiți însă recunoscători
și pentru lucrurile pământești: o masă îmbelșugată, un
copil vesel, bunicii afectuoși sau niște părinți grijulii.
Bucurați-vă pentru fiecare prieten, bucurați-vă pentru
sănătate, dar și pentru suferința din trup, care-ți amin-
tește că ești trecător. Bucură-te, om drag, pentru că ești
viu, pentru că ai minte, pentru c-ai primit de lucru (iar
dacă nu, atunci bucură-te pentru șansa de-a te reinventa)!
Bucură-te, așadar, și mulțumește pentru darurile fiecărei
zile: o cafea matinală, un ceai aromat, o carte bună, un
zâmbet din partea unui necunoscut.
Ce am fără să fi primit? Ce-aș fi fost fără ceilalți?
Dăruind vei dobândi. Hristos a înviat!

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu,

să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat. De s-a

202
 MIHAI NEAMȚU

ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lucrat

cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata
cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mul-
ţumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul
al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic
nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul
al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.De-a
ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se
teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul,
primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe
cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din
ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi
mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi
faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl
preţuieşte, şi voinţa o laudă. Pentru aceasta, intraţi toţi
întru bucuria Domnului nostru.” (Sf. Ioan Gură de Aur)

Slujba de noapte a avut loc în biserica veche din

Tolleshunt Knights, construită pe la finele secolului XII.
După ce a fost abandonată de anglicani, comunitatea
monastică ortodoxă din Essex a renovat-o la sfârşitul
anilor 1960. Cum se obişnuieşte, părintele arhimandrit
Kyrill a fost cel dintâi slujitor (protos) între liturghisi-
tori. Îl privesc cu admirație pe acest călugăr de origine
australiană, student al marelui George Florovsky. Pe

203
JURNAL BRITANIC

chipul starețului citesc multă blândeţe, dar și fermitate,

integritate lăuntrică şi o enormă smerenie. Faţă largă,
nasul acvilin, maxilarele puternice, obrajii înroşiţi, barba
argintată, pleată sură, trupul masiv şi rezistent, privirea
de vultur. Ipsa se virtus satis ostendit.

Am petrecut Sfintele Paşti într-o tensiune marcată

de gândul morții și al necredinței. Tânjesc după sim-
plitatea sfinților și m-aș bucura să primesc darul păcii.
Dar chiar dacă îndoielile persistă, știu că celor puțini
credincioși le-a fost dată Duminica Tomii.

Emilianos Simonopetritul: „În Dumnezeu nu există

probleme, pentru că El le rânduiește pe toate în lumina
Sa...Nu mergem la Liturghie ca să cerem una sau alta,
adică să ne împlinim trebuințele. Mergem să-L cerem
numai pe El. Pe toate celelalte le lăsăm în seama lui
Dumnezeu, lăsați-I Lui toată grija voastră.”

Să-i vezi pe toți oamenii ca fraţi şi surori întru

Hristos: iată începutul eliberării pascale de răutate, pizmă
sau viclenie.

204
 MIHAI NEAMȚU

6 mai 2003
Căutarea trăirii
și trăirea căutării

Cărturarii se folosesc de cuvinte aşa cum femeile

frumoase se folosc de parfum: cu maximă naturalețe.

Radu Drăguloiu: „Mă crezi sau nu, ești singurul

prieten pe care-l am. Este mai mult decât o potriveală
că am ajuns în această fază. Este prea multă gratuitate
la mijloc, ca să nu fie ceva minunat, gingaș, adevărat.
Câteodată mă roade și sentimentul că nu ne știm prea
bine. Și ce dacă? Că sunt multe lucruri despre care aș
vrea să te întreb sau că sunt multe altele care îți rămân
neguroase. Și ce dacă?
Nu știu când ne vom întâlni. Poate că glumele
mele sunt ciudat de acre și ne vom întâlni la bătrânețe,
cărunți, sau poate că nu ar fi bine să ne întâlnim până
atunci. Ce să ne spunem între timp, că suntem sau nu
fericiți, că ne căutăm fericirea? Poate că nu ne-am născut
pentru fericire, ci pentru adevăr, poate că va fi o clipă a
recunoașterii valabile, considerabile, masive, când vom fi
eșuat cu fericirea, când indiferența ne va fi peste cuvinte,
iar cuvintele vor vorbi de la sine, ca într-o rugăciune, ca

205
JURNAL BRITANIC

și cum ai spune că Dumnezeu este Dumnezeu; poate va

fi într-o dimineață, pe o terasă pustie, cu o cafea în față,
poate că ne vom îndoi unul de celălalt, de noi, de tot.
Cine spune că experiențele trebuie să fie
împărtășite? Trebuie să le trăiești, asta este tot. Cine
spune că adevărul trebuie dezvelit? Trebuie căutat, asta
e tot. Între această trăire a căutării și căutare a trăirii,
identitatea noastră este o problemă, una mare de tot.
Nici un fel de garanție că am putea fi ceea ce am vrea,
chiar din toată inima, să fim.” (Brașov-Londra)

În plină dictatură, Ioan Alexandru călătorea cu

trenul, având mereu Scriptura-n mână, la vedere. Un om
liber e nestingherit și nepăsător față de judecata lumii.

7 iunie 2003
Bibliotheca

Alain Besançon: „Coranul nu este o praeparatio

Evangelica.” Lecturi eclectice din Hegel, Principii de filo-
zofia dreptului: „hazardul este momentul rece, obiectiv,
al oricărei relaţii pasionale.” Ajung inevitabil la Francis
Fukuyama (influențat de Kojève).
Angus Fraser despre ţigani; Ernst Jünger, Jurnalul
Parizian; Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine; Christos

206
 MIHAI NEAMȚU

Yannaras, Foamea şi setea; Eros şi Persoană. Finalizez

lectura din Mircea Cărtărescu, Levantul (citesc ultimul
cânt cu voce tare).
Mircea Eliade, Jurnalul portughez: „atracţia aceas-
ta către scientism, erudiţie, cultură, etc. – era omolo-
gabilă atracţiei trupeşti către aventură ieftină, comodă,
repede depăşită într-alta.” Virgil Ierunca (Paris, 1949):
„mi s-a părut o clipă că Eliade este o frescă ce se sileşte să
nu fie ştearsă de timp.” Impresii valoroase depre Eliade
mai găsim în consemnările lui Mihail Sebastian (deza-
măgit) sau notițele doamnei Sanda Stolojan (prietena
Monicăi Lovinescu).
R. C. Zaehner despre mistica LCD și religiile orien-
tale. Steve Pinker și hermeneutica suspiciunii: „genele
organismului doresc să se reproducă atunci când omul
se angajează în acte aparent gratuite de generozitate.”
Rowan Williams, Lost Icons: eseuri despre copilăria
pierdută și despre societatea de consum. Un arhiepiscop
erudit, cu instincte culturale conservatoare, dar păcălit
de miturile socialismului egalitar.

207
JURNAL BRITANIC

29 iunie - 10 iulie 2003

Gojdu la Budapesta

Sunt din nou la Universitatea Central-Europeană

din Budapesta. Am poposit într-un spațiu academic
finanțat de magnatul american George Soros. Pe lângă
inițiativele meritorii de recuperare a memoriei civilizației
occidentale – studiul Holocaustului și cercetarea istoriei
Războiului Rece – există o atmosferă foarte prietenoasă
față de paradigma relativismului modern. Comunismul
e rău atât cât a împrumutat năravurile fascismului...
Pe malurile Dunării, l-am redescoperit pe Sorin
Antohi: istoric briliant și polimat îndrăzneț. Ieșean de
origine, S.A. are memoria unui palimpsest viu. Sinapse
rapide, o natură colocvială, atitudine reactivă și inter-
activă. Petrec aici câteva zile și nopți rodnice, citind
în bibliotecă sute de pagini pentru seminarul despre
Religion, State, and Globalisation.
În câteva plimbări socratice redescopăr pe Cor-
neliu Berari – o inimă delicată și o inteligență enciclo-
pedică. Este una dintre cele mai cuprinzătoare minți ale
generației crescute după 1989. Încă din anii studenției
bavareze, Corneliu mi se înfățișa ca acel istoric autodidact
și sociolog al modernității – un om plin de sevă, umor și
adâncime. Fiu de țărani, născut și crescut într-o familie

208
 MIHAI NEAMȚU

de apicultori din Valea Mureșului, el caută astăzi, fără

rest, viața creștinească. Nu-și dorește decât să fie curățit
prin har și rugăciune de lestul amintirilor păcătoase și
să topească, astfel, drojdia patimilor otrăvitoare.
Vorbind cu inepuizabilul Corneliu, aflu o mulți-
me de lucruri despre istoria Ungariei. De la adoptarea
creștinismului sub regele Ștefan (în jurul anului 1000)
și până la misionarismul regelui Ladislau (înmormântat
la Nagyvárad, astăzi Oradea), ținutul Panoniei s-a lăsat
fecundat de germenii civilizației occidentale. Fiica lui
Ladislau, Piroska (botezată Irina la Constantinopol, în
pregătirea mariajului cu Ioan al II-lea Comneul) a legat
Ungaria de Imperiul Roman de Răsărit.
Prima episcopie maghiară s-a înființat la Eszter-
gom, sub papa Silvestru al II-lea... (cel dintâi Silvestru
fiind pictat de zugravii lui Ștefan cel Mare la Voroneț).
Discutăm despre persecuțiile comuniștilor împotriva
creștinismului est-european (cardinalul József Minds-
zenty, mort în 1975, fiind una dintre personalitățile prea
puțin cunoscute).
Vizităm fostele proprietăți ale magnatului Emanoil
Gojdu, filantropul românilor ortodocși din vremea lui
Andrei Șaguna. După moartea sa, o mare parte din avere
a ajuns în buzunarele a zeci de generații de studenți.
După venirea comuniștilor la putere, toată moștenirea

209
JURNAL BRITANIC

(cheltuită judicios între 1870 și 1947) s-a spulberat. Până

astăzi, autoritățile de la București n-au recuperat absolut
nimic dintr-o colosală avere. Suntem oare cu toții proști
și neisprăviți?
Îmi propun să vizitez și orașul Debrețin, această
„Romă a calvinismului” (cum i s-a mai spus). Ajung în
cartierul evreiesc și discutăm despre infinita dramă a
Holocaustului. Disoluția statelor est-europene a favo-
rizat, volens nolens, „soluția finală”. În ce context? Prin
invadarea de către Hitler a spațiului situat între Belarus,
Polonia și Ucraina.
În sfârșit, aflu detalii despre campania militară a
generalilor Moșoiu și Mărdărescu din războiul de elibe-
rare a Ungariei ocupate de intelectualul Kun Béla (școlit
la Zalău și Cluj). Românii au salvat civilizația central-
europeană de asaltul bolșevismului asupra ordinii firii.

24 iulie 2003
Memorialul de la Sighet

Sunt într-un pelerinaj cu grupul de tineri strâns în

jurul carismaticului Mitropolit Iosif al Parisului. Ajungem
pe Valea Izei și la Ieud vizităm biserica de lemn (decorată
cu pictură veche, din secolul XVIII).

210
 MIHAI NEAMȚU

Cel mai important moment al zilei a fost popasul

purificator la Memorialul Durerii din Sighet – ctitoria
doamnei Ana Blandiana. Celula lui Iuliu Maniu, zarca,
camera neagră destinată elitei politice din România
interbelică, profesorilor și academicienilor… Admir
echilibrul între documentarea istorică şi conservarea
locului destinat atrocităților. În capelă, săvârşim slujba
de pomenire a eroilor, dar și o rugăciune de iertare pentru
cei persecutaţi şi pentru persecutori… Câtă nebănuită
îndrăzneală în speranţa creştinilor!

Gellu Naum, Zenobia: „starea aceasta de dragoste

pentru tine, totală şi cotropitoare, rezumă întreaga mea
existenţă de până acum.”

26 iulie 2003
Tocqueville

Eram în ultimii ani de liceu când m-am întâlnit

cu una dintre cele mai strălucitoare minți ale Europei
moderne: Alexis de Tocqueville. Născut într-o familie de
aristocrați francezi, el a ascultat devreme povești despre
ororile Revoluției din 1789. Mama lui Tocqueville a scăpat
cu greu de lama ghilotinei. Înrudit cu Chateaubriand,

211
JURNAL BRITANIC

adolescentul devine un avid cititor al clasicilor: Pascal,

Montesquieu, Rousseau.
Avocat briliant și curios, tânărul Alexis ajunge în
America pentru a studia temeiurile vieții democratice de
peste Ocean. (Câțiva ani mai târziu, Marchizul de Custine
vizitează Rusia autocratică.) Ia cina și conversează în
limba franceză cu John Quincy Adams, marele diplo-
mat. Împreună cu prietenul său Gustave de Beaumont,
el analizează sistemul penitenciar din Statele Unite. În
paralel, Tocqueville observă cu atenție religia, moravurile
și valorile familiale îmbrățișate de yanchei.
După ce l-a întâlnit pe Andrew Jackson la Casa
Albă, Tocqueville s-a declarat uimit de spiritul asocia-
tiv, zelul democratic și sistemul electoral al Republicii
fondate de Jefferson, Madison, Adams și Franklin. În
același timp, a fost dezgustat de practica sclaviei, cri-
ticând prejudecăților culturale și discriminările rasiale
din secolul XIX.
„Democrația în America” ne avertizează împotriva
tiraniei majorității și a despotismului blând al guver-
nului federal. Tocqueville a înțeles mai bine ca oricine
suveranitatea poporului și diviziunea puterilor în Stat,
valoarea muncii și pericolul materialismului. Părinte
al liberalismului clasic, Tocqueville a remarcat preva-
lența spiritului creștin în cultura Americii tradiționale

212
 MIHAI NEAMȚU

(„The Second Great Awakening”): metodiștii, baptiștii,

discipolii lui Hristos — mai mult decât credincioșii ca-
tolici — distribuiau Biblia, organizau școli duminicale
și combăteau viciile lumii de ieri și de azi.
Familia e celula de bază a societății iar mamele
sunt cele chemate nu doar să educe copiii, ci și să pre-
zerve moravurile publice. Femeia, așadar, e gardianul
pudorii.

Fără virtute, nu există libertate. Participarea ac-

tivă a oamenilor în viața cetății — iar nu expansiunea
Statului birocratic-administrativ — e garanția unei vieți
înfloritoare. „Americanii formează în mod constant
asociații voluntare”: spitale, biserici, școli, drumuri,
poduri, biblioteci sau cluburi literare. O societate civilă
vibrantă e secretul prosperității.
Dacă dorim să fim înțelepți, am face bine să recitim
Părinții liberalismului clasic.

7 august 2003
Călători români

Citesc o carte de convorbiri cu Gellu Naum şi

memoriile lui Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului
1957-1970 (prietenul lui Paul Gherasim). Răsfoiesc apoi

213
JURNAL BRITANIC

amintirile Monicăi Lovinescu și cartea autobiografică a

domnului Nicolae Stroescu-Stânişoară (voce importantă
la Europa Liberă).
Parcurg și însemnările lui Iorga despre vizita lui
în Marea Britanie: o memorabilă descriere a Tamisei (un
fluviu ca o „zamă de cărbuni”), drumurile către British
Museum, participarea la Congresul de istorie de la Uni-
versitatea din Oxford (cu două decenii înainte de-a primi
titlul doctor honoris causa).
Tot despre Anglia avea lucruri interesante de spus
Al. Odobescu pe la 1852, cum ar fi clișeele despre scum-
pătatea Londrei şi aristocraţia Engliterei. (Arheologul
român i-a scris mamei astfel: „am găsit feţele românilor
– fără îndoială, capuţinii lui I.-L. Caragiale – strălucind
de plictiseală.”)
Nu știu dacă Dincu Golescu a trecut Canalul Mâ-
necii, însă povestește cu vervă și savoare atmosfera din
München pe timpul ultimului crai, Ludovic: cărţile de
la Staatsbibliothek, „icoanele” de la vechea pinacotecă,
apoi imensa grădină englezească a capitalei bavareze...

Ion Ghica despre Nicolae Bălcescu: „Dotat cu înles-

nire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast,
predilecţiunea lui era mai cu deosebire pentru studii-
le istorice şi mai ales pentru partea militară a istoriei.
Din copilărie citise cu atenţiune Vieţile oamenilor lui
Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian

214
 MIHAI NEAMȚU

al lui Tucidid; citise şi recitise pe Tacit, Comentariile

lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic
cel Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile
generalului Jomigny asupra strategiei. (...) La etatea de
douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea,
despre istoria naţională, petrecea zile întregi cufundat
în studiul documentelor adunate de repauzatul căpitan
Cornescu Olteniceanu, colecţiune preţioasă, care mai
târziu a trecut în posesiunea părintelui episcop de Buzău,
Dionisie. Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl
făceai să-ţi citească câte ceva din cele ce scria.” (Scrisori
către Vasile Alecsandri, Ed. Fundaţiei Culturale Române,
București, 1997, p. 193-194).

2 octombrie 2003
Obsesia politicii

De ce te obsedează politica? — mă întreabă un

prieten. Pentru că trebuie să ocrotim viitorul copiilor, să
primenim casa noastră românească și să întărim temeliile
civilizației europene. Cum facem asta? Cultivând valorile
perene, șlefuind caractere și promovând idei sănătoase.
Pe acest pământ, suntem amenințați permanent
de corupție, uitare și haos. Viețile a milioane de oa-
meni sunt afectate azi de lăcomia, invidia sau furtul

215
JURNAL BRITANIC

guvernamental... Din fragedă pruncie suntem ispitiți

de rele. Iată de ce respingem utopia societății perfecte,
promovând virtuțile creștine, construind instituții du-
rabile și întărind norme.
Ordinea politică — sprijinită de Parlament, Gu-
vern, Curte Constituțională — există pentru a împie-
dica manifestarea distructivă a rapacității oamenilor.
Nu muritorii de rând și năravurile lor schimbătoare ne
protejează de abuzuri, ci legea imuabilă. Numai frica de
pedeapsă îi face pe unii să nu mintă, să nu fure, să nu
profaneze, să nu jefuiască. Morala privată nu-i sufici-
entă, oricât ar insista prietenii libertarieni. E nevoie de
moravuri publice obiectivate într-o legislație.
În sfârșit, pe lângă instituții și legi, caracterele
puternice ocrotesc marile achiziții ale civilizației occi-
dentale. Dincolo de sloganuri, campanii electorale sau
partide, politica ne privește pe toți.

România interbelică deborda de vitalitate cultu-

rală. Erau vremuri când Onisifor Ghibu îl aducea pe Emil
Racoviţă de la Paris la proaspăt înfiinţata Universitate a
Daciei Superioare din Cluj, la primul institut de speologie
din Europa răsăriteană. Publicația Sămănătorul (care îl
găzduia și scrierile unui Nicolae Iorga) era cumpărată
prin abonament de o sută de studenți ai Academiei

216
 MIHAI NEAMȚU

andreiene din Sibiu. Controversata revistă Predania (a

lui Gh. Racoveanu) avea, cu bune și rele, un impact ui-
mitor printre clerici. Ziarul Cuvântul schimba guverne.
Societatea Română de Radiodifuziune îi invita pe Mircea
Vulcănescu sau Constantin Noica să ţină conferinţe. În
revista Universul literar (1938), Mircea Eliade semna
articole despre Ahriman și Ahura Mazda (zeul suprem
al mitologiei persane). Vasile Voiculescu își publica po-
emele de succes. Se făceau recenzii temeinice la cărţi de
fenomenologie (Husserl, Heidegger, Marcel).

Citesc Jurnalul lui Tudor Vianu și însemnările lui

Onisifor Ghibu (Om printre oameni). Mă familiarizez,
apoi, cu autori esențiali pentru disciplina istoriei religii-
lor. Conspectez texte din Antoine Faivre, Frantz Grenet,
Charles Guittard (clasicist și istoric al religiei romane),
Alain de Libera (pasiunea lui Alexander Baumgarten),
Guy Stroumsa (descoperit prin mijlocirea diac. Ioan
Ică Jr.), Pierre Maraval, Nalini Balbir, Michel Tardieu,
Jean-Robert Armogathe (prietenul lui Jean-Luc Marion),
Gilbert Dagron (mentorul lui Petre Guran).

217
JURNAL BRITANIC

9 octombrie 2003
Povestirile Bibliei

Într-o lume fascinată de cuceririle științei și

progresele tehnologiei, de rachete, drone, calculatoare și
telefoane mobile, am uitat parcă semnificația miturilor
ancestrale. Și totuși: nimic nu poate secătui dorința
oamenilor de-a trăi o viață împlinită. Povestirile
arhetipale din vechea tradiție iudeo-creștină au, între
altele, și o importantă funcție psihologică. Narațiunile
biblice articulează un răspuns profund nu la întrebările
biochimiei (din ce materie-i compus corpul), ci la
neliniștea sufletească a omului confruntat cu propria-i
mortalitate.
Cartea Facerii fixează două categorii ale
experienței umane: haosul precosmogonic și ordinea
instituită prin Cuvânt. Povestea lui Adam și Eva transmite
un adevăr despre ispită și cădere, despre dureroasa trecere
dinspre inocență către lumea păcatului și a dedublării.
Mitul lui Cain și Abel descrie înrădăcinarea profundă a
răului și evocă, dureros, misterul fraternității sfâșiate.
Corabia lui Noe este imaginea dramatică a luptei
dintre haos și ordine, dintre apele diluviale și pământul
civilizației. Iona iese din burta monstrului marin
(imaginea întunericului morții). Micul David înfruntă

218
 MIHAI NEAMȚU

pe uriașul Goliat, arătând importanța credinței în vremuri

de restriște. Cartea lui Iov este o pildă mișcătoare despre
loialitate în vremuri de suferință, declin și adversitate.
Textele sapiențiale ale Bibliei ne ajută, fără
excepție, să răspundem unor întrebări dificile despre
eșec și împlinire, despre ratare și fericire. În ce mod
putem acționa pentru a evita catastrofa? Care virtuți
ne sprijină atunci când ne clătinăm? Imitația eroilor
produce emulația în sânul comunităților de credință.
Poveștile trecutului hrănesc desăvârșirea viitoare. Numai
redescoperind puterea marilor texte, vom regăsi curajul
acțiunii, claritatea gândirii și profunzimea vieții.

Îl citesc pe Robert Jensen, profesor de teologie

sistematică la Princeton (a ținut în primăvară câteva
conferințe la King’s College).

12 octombrie 2003
România manelistă

Orice tâmplar, orice faianțar, orice zidar e plătit

decent într-o economie dezvoltată. Nu poți schimba un
robinet fără să lași niște bani frumoși în buzunarul meș-
terului. Foarte bine: e legea pieței libere, a cererii și a ofer-
tei! Se aplică frizerilor, bucătarilor, dar și specialiștilor

219
JURNAL BRITANIC

în fizica nucleară. Se plătesc nunți și botezuri, ca și

abonamentele la sală ori masajele thailandeze. N-am
înțeles niciodată poziția insultătoare a celor așteaptă
gratuit delectări artistice cu Bach, Mozart și Vivaldi
sau expozeuri docte despre Platon, Shakespeare sau
Steinhardt. O țară care disprețuiește inteligența (dar își
îmbogățește maneliștii) merită părăsită, fără regrete.

13 octombrie 2003
Show-biz

Trăim vremuri în care faimoase competiții de

muzică, sport, frumusețe sau cultură generală au ajuns
să fie despre corectitudinea politică, nu despre excelen-
ța intelectuală, atletică sau artistică a concurenților. E
judecată nu vocea interpretului, ci conduita lui privată.
Se premiază nu măiestria, ci alinierea ideologică.
Pe vremea lui Ceaușescu, nu puteai ajunge director
de școală, fabrică sau uzină dacă nu îți declarai adeziunea
la Manifestul Partidului Comunist. Astăzi nu se vorbește
despre revoluția proletariatului, ci despre revoluția mul-
ticulturală. darurile tale șlefuite prin sudoare și muncă
sunt mai puțin importante decât apartenența stridentă
la un anumit grup.

220
 MIHAI NEAMȚU

Nu ești obsedat de chestiunea sexualității? Nu

aderi la tribul progresist? Vei fi descalificat, penalizat
sau marginalizat. Nu vrei să împarți lumea între mino-
rități și majorități? Comisarii PC te vor încondeia. Niște
lătrăi ignari și complexați au ajuns să terorizeze tinerele
talente și să impună pretutindeni reflexul auto-cenzurii.
Oare cum ar fi fost dacă profesoara mea de română
m-ar fi întrebat la școală nu despre Eminescu, Slavici sau
Caragiale, ci despre... religia părinților sau credințele
bunicilor? Sau ce-aș fi zis, în plină dictatură, dacă proful
de geografie mi-ar fi dat note în funcție de... lungimea
pletelor? Oare n-aș fi protestat, mă întreb?
De ce nu-i suficient să fiu un profesionist, astăzi,
păstrându-mi simțul pudorii? De ce opiniile mele private
sunt analizate de un juriu plătit din bani publici? Oare
pentru că sexomarxismul a devenit doctrina oficială a
mediului artistic?

14 decembrie 2003
Bufnița din dărâmături

Pregătesc manuscrisul primei mele cărți acceptată

de editura Anastasia. Titlul (Bufnița din dărâmături) e
un citat din Psalmii lui David și sugerează dificultatea
privegherii într-o lume obsedată de consum, confort și

221
JURNAL BRITANIC

bunăstare. Buha evocă virtutea trezviei și a răbdării, dar

și a înțelepciunii filozofice.
Înțelegi sensul istoriei privind înapoi, dar poți să
trăiești viața numai privind înainte. Sunt fascinant de
obiectele muzeale și artefacte precum ia, chimirul, brâiele
ori straiele populare, însă rolul creștinismului universal
astăzi e să fecundeze, prin Cuvânt și fapta iubirii, viața
milioanelor de oameni pierduți în marile orașe.
De la chinezii confucieni sau japonezii șintoiști și
până la grecii bizantini, nostalgia reprezintă un lux al ma-
rilor civilizații. Îndrăgostiți de gloria Constantinopolului
de odinioară, ortodocșii cad, frecvent, în această capcană.
E facil să idealizezi trecutul și să deplângi prezentul.
Și totuși, viitorul reprezintă pariul dificil al existenței.
Viitorul e singura formă de temporalitate aflată sub
influența cugetării și a acțiunii noastre.
Iată de nu cred că trebuie să ne scandalizeze plu-
ralismul politic și diversitatea culturală a societății occi-
dentale. Dacă apostolul Pavel a vizitat Efesul idolatriilor
păgâne, de ce creștinii de astăzi n-ar vorbi păcătoșilor din
Vegas? Dacă Biserica primară a prețuit cartea, de ce-am
respinge mediile noi de comunicare? Dacă Origen l-a
înfruntat pe Celsus, cum poate ocoli apologetica zilelor
noastre dialogul cu necredincioșii, de la Richard Dawkins
până la Christopher Hitchens? Creștinismul viguros își

222
 MIHAI NEAMȚU

asumă conversația cu scepticii abulici, indiferenți sau

debusolați. De ce? Pentru că ultima carte a Bibliei ne
orientează către viitor.
Bufnița din dărâmături vrea să spună câteva lu-
cruri simple. Biserica nu poate rămâne fidelă tradiției
apostolice și viziunii evanghelice despre universalitatea
mântuirii dacă va fi cantonată într-un proiect misionar
de tip folcloric. Pietismul etnocratic produce o bulă de
siguranță psihologică, dar nu garantează transformarea
țesutul social al metropolelor. Nici ghetoizarea liturgică
sau izolarea monastică (adică mutarea vieții de parohie
dinspre oraș către o frumoasă vatră monahală) nu ajută
la dospirea întregii frământături.
Mai este ceva. Biserica trebuie să examineze critic
relația cu Statul (deci și proiectele perdante de tipul „a
patra Romă”). Deplâng relația viciată dintre „mită și
mitră.” Avem nevoie de veritabili apostoli ai Cuvântului,
pentru ca tinerii să fie ajutați să treacă la un alt nivel de
conștiință și prezență – situat peste bârfa din Can-Can
sau muzica cluburilor sau a discotecilor. Se poate obține
o asemenea transformare la nivel personal? Convertiții
ne spun că da. Pentru a proclama Evanghelia e nevoie,
totuși, de o minimă pregătire a vorbitorului și a audito-
riului. „Nu voi spune taina Ta, ca Iuda”... Ce înseamnă

223
JURNAL BRITANIC

aceste cuvinte? Că nu vei trăda prietenia lui Iisus, dar și că

nu vei vorbi despre Dumnezeu oricum, oriunde, oricând.
Poate că, dintr-o rațiune pedagogică, sensurile
vieții se dezvăluie gradual. Pentru ca noi, cei mândri și
nerecunoscători, să prețuim darul credinței. Misterul
prezenței lui Dumnezeu în istorie merită surprins cu
ajutorul poeziei, prin paradoxurile științei și ale gân-
dirii filozofice. Pretutindeni, omul inspirat va găsi nu
doar coincidențe, ci semne providențiale. Deși există
texte patristice care invocă dimensiunea „esoterică”
a cunoașterii teologice, creștinismul e viu, dinamic și
relevant atunci când își apără public tezaurul de adevăr,
bine și frumos.

13 decembrie 2003
Bibliofilie

Piața de carte a Marii Britanii este foarte compe-

titivă. Apar, anual, peste 80.000 titluri, dintre care 5000
sunt tomuri savante.

Am completat rafturile bibliotecii cu următoa-

rele volume: J. W. Drijvers & J. W. Watt (ed.), Portraits
of Spiritual Authority. Religious Power in Early Chris-
tianity, Byzantium and the Christian Orient (Leiden,

224
 MIHAI NEAMȚU

1999), din care rețin extravaganța creștinismului siriac și

faptele incredibile ale lui Simeon Stâlpnicul; John Behr,
Asceticism and Anthropology in Irenaeus and Clement
(Oxford, 2000), unde autorul insistă asupra inocenței
adolescentine a lui Adam, înaintea căderii din Paradis;
M. J. Edwards (ed.), Neoplatonic Saints. The Lives of
Plotinus and Proclus by their Students (Liverpool, 2000)
mă surprinde prin revelarea vocației politice a lui Plotin,
interesat de fondarea unui oraș pe temelia preceptelor
lui Platon; istoria utopiei nu poate rata acest moment
incredibil de naivitate antropologică și incompetență
socială.
P. T. Kroeker & B. K. Ward, Remembering the End
(Londra, 2002) – o carte excelentă despre Dostoievski
și despre rolul vindecător pe care Alioșa îl joacă în fami-
lia Karamazovilor; F. Young, The Making of the Creeds
(Londra, 2002) – decepționantă analiză a noțiunii de
ortodoxie doctrinară; Gabriel Bunge, Earthen Vessels.
Practice of Personal Prayer According to the Patristic
Tradition (San Francisco, 2002), tradusă și în românește:
un manual de practică spirituală bazat pe învățăturile lui
Evagrie Ponticul și Ioan Casianul; Max L. Stackhouse &
D. B. Obenchain (ed.), God and Globalization: Christ and
the Dominions of Civilization (Londra, 2002), din care
înțeleg tensiunea dintre civilizația chineză și Evanghelia

225
JURNAL BRITANIC

lui Hristos; excepționala monografie a lui Mark J. Edwar-

ds, Origen Against Plato (Aldershot, 2002), care spulberă
verdictul lui Nietzsche privind creștinismul paulin (de-
finit drept platonism pentru vulg).
G. R. Evans (ed.), The First Christian Theologians.
An Introduction to Theology in the Early Church (Oxford,
2004) – o excepțională introducere în frământările Biseri-
cii primare; tomul exhaustiv al marelui Henry Chadwick,
The Church in Ancient Society: From Galilee to Gregory
the Great (Oxford, 2003), poate cea mai acoperitoare
sinteză pentru istoria primelor șase secole de crești-
nism; plus A. de Vogüé, Regards sur le monachisme des
premiers siècles (Rome, 2000), excelentă îndeosebi în
analiza monahismului pahomian.

15 decembrie 2003
Prostia zgomotoasă

„Vreme este să taci, vreme este să vorbești,” spune

Ecleziastul. Beția de cuvinte reprezintă o mare ispită, mai
ales când toți se pricep la toate. Occidentul s-a dezvoltat
prin specializarea competențelor, mizând pe ierarhia
meritului individual.
De-o vreme încoace, în locul științei a apărut ide-
ologia, adică surogatul de filozofie pentru atotștiutori.

226
 MIHAI NEAMȚU

Spațiul public e sufocat de zgomotul celor care n-au

dileme, dubii sau remușcări. Pentru aceștia, existența e
lipsită de taină sau mister. Prostia activiștilor e ca râia:
mereu harnică și insomniacă. Verbozitatea lor ascunde
un caracter găunos. Privirea lor declamă: „n-am cultură,
ci megafon; protestez și prestez la orice ocazie.” Ce mas-
chează trăncăneala? O enormă autosuficiență, penuria
de idei și încremenirea-n proiect.
Cu adevărat agreabil și dezinvolt e tipul socratic
care știe să spună, măcar ocazional, „nu știu.” Umilința
e resortul progresului intelectual. Insul autentic, atașant
și prizabil nu e cel care le știe pe toate și nici cel care
caută originalitatea cu obstinație. Alexandru Paleologu
lăuda frecvent „îndrăzneala de-a fi banal.” Rareori poți
fi sofisticat sau paradoxal, profund și aporetic, făcând
recurs la neologisme, la calambur sau la etimologii. (Cine
n-ar fi uimit să afle că denumirea Șcheii Brașovului are
ca rădăcină latinească termenul sclavus?)
Colecțiile de proverbe populare ne obligă să redes-
coperim simplitatea. O minte educată se lasă îmbogățită
de memoria colectivă a neamului său. O inimă smerită
produce un caracter șlefuit prin virtutea ascultării. Când
n-ai nimic de spus, înțelept este să taci. Receptivitatea
rămâne o virtute subapreciată. Germinația presupune
deschidere și pasivitate. Să te lași interpelat de marile
texte și să primești cuvântul maestrului, iată modul
concret prin care umilință trimite către înțelepciune.

227
JURNAL BRITANIC

19 decembrie 2003
Războiul cel dintre noi

Mă pasionează istoria creștinismului și visez la

niște eseuri apologetice prin care să contribui la redes-
coperirea prospețimii filozofice a Evangheliei. Nu vreau
să descopăr Ortodoxia pentru că-s bulgar, pentru că-s
grec, pentru că-s rus ori pentru că-s român. Vreau să
descopăr, pretutindeni, făgăduința universalității...

Simonia (cumpărarea preoției sau tocmeala pentru

locul de veci) reduce experiența sacrului la o valoarea-
tranzacțională. Ființa nu poate fi redusă la ceea ce se
vinde. Simonia din Biserică hrănește corupția din socie-
tate (și viceversa). De aici și neîncrederea instalată între
ierarhie și popor, între parlamentari și cetățeni, între
diaspora și țara-mamă. Peste tot, cinism și resemnare.
Cum ne vom reveni?

Nu știu câți mai cred, cu adevărat, că România este

Grădina Maicii Domnului. Cine ar fugi dintr-o grădină?

La înmormântarea uncioaiei Persida (aveam zece

ani) am reţinut versetul faimos din Evanghelia după Ioan:
„în casa Tatălui meu mai multe lăcașuri sunt.”

228
 MIHAI NEAMȚU

12 februarie 2004
Less is more (and more is less)

Poți împacheta un elefant într-un ziar? Desigur,

dacă ziarul include cuvântările tovarășului Secretar
General. Bancul circula pe vremea dictaturii comuniste
tocmai pentru că oamenii erau sătui de rumegușul limbii
de lemn. Newspeak. Discursurile kilometrice ale lui Ni-
colae Ceaușescu reușeau, ore întregi, să nu spună nimic.
Dimpotrivă, un Abraham Lincoln a făcut istorie vorbind
poporului american, după bătălia de la Gettysburg, preț
de numai două minute. Brevitatea e o formă de politețe
și rezultă dintr-o stringentă disciplină intelectuală. Less
is more, spune englezul.
Dacă trebuie să comunici, e bine s-o faci lămurit.
Copiii răspund prompt atunci când părinții se exprimă
succint. Precizia înseamnă eficiență. Pentru cei inocenți,
viața este despre „da” sau „ba”. Încearcă să vorbești deslu-
șit. Îți vei ușura viața. Dacă adulții complică fraza, ei o fac
pentru a masca o intenție nerostită, pentru a juca cartea
ambiguității ori pentru a amâna decizii grele. Cuvintele
ne ajută frecvent să mințim prin omisiune (se și spune
că vorbitul este ieftin până când angajezi un avocat).
Ce-i zice Iisus vameșului cocoțat într-un copac
din Ierihon? „Zahee, grăbește-te de coboară, că astăzi

229
JURNAL BRITANIC

în casa ta trebuie să rămân.” Omul îl ascultă și viața i se

schimbă. Adevărata cunoaștere de sine izvorăște din
faptă, prin cuvânt. Un fel neocolit de-a vorbi avea și Cră-
ișorul Munților Apuseni. Înaintea bătăliei de la Abrud,
drept ca o sfoară, Avram Iancu le-a dat soldaților cea mai
scurtă comandă militară din istoria românilor: „No, hai!”
Iată o formulare oablă, de geniu. În fața pericolelor, te
salvează acțiunea (și nu neapărat narațiunea).
Marii lideri ne arată că nimeni nu te ascultă dacă
nu-ți termini propoziția sau dacă vorbești îngălat, mol-
făit sau tărăgănat. Bine zice românul: „îndrugă verzi și
uscate.” Te exprimi, dar nu comunici. De ce? Pentru că
n-ai acordat sufucientă atenție dicției, gramaticii, lim-
bajului corporal sau vocabularului. Așa cum grădinița
anticipează școala primară, stăpânirea gramaticii pregă-
tește învățarea mecanismelor gândirii. Dacă faci mereu
dezacorduri, riști să te expui deriziunii. Ești, precum
Nae Cațavencu, rătăcit prin labirintul comediei umane...
Caută, deci, să rostești adevărul și să respecți lim-
ba. Vei obține claritatea atunci când vei deosebi între
esențial și accidental, între chestiunile importante și
problemele periferice. Nu orice realitate complexă tre-
buie explicată prin enunțuri arborescente. Dimpotrivă,
geniul aparține celor care simplifică problema, fără să
rateze soluția.

230
 MIHAI NEAMȚU

19 Februarie 2004
Brașov (reloaded)

Îl întâlnesc pe inconfundabilul părinte Adrian D.,

tânăr și zglobiu, care la numai 36 ani etalează un panta-
gruelic apetit bibliofil. Facem planuri pentru o casă de
creație la Fundata iar seara, într-o plimbare prin Poiana
troienită, discutăm teologie. Străzi pustii, brazi feerici,
alei de gheaţă. Descopăr bisericuţa de lemn aflată sub
purtarea de grijă a unui monah al Mânăstirii Sâmbăta.
Părintele Adrian: un sacerdot inteligent și smerit, a cărui
față veselă ascunde secretul inimii de prunc, încălzită
de Iisus. Zâmbește, tace și ascultă, fără să dea lecții ori
sfaturi nechemate.
Suntem la Brașov, în vechiul târg de graniță între
provinciile imperiale. Discutăm despre cea dintâi scrisoa-
re atestată în limba română, trimisă către judele Hanăş
Beagnăr și semnată în 1521 de Neacșu din Câmpulung.
Judele era sponsorul tipografului Coresi din Târgovişte,
cel care a pus în circulație Psaltirea șcheiană (dacă nu
mă înșel), dar și un Catehism și un Tetraevangheliar...
Întemeiat de cavalerii teutoni la 1211, misteriosul burg
i-a ținut secole la rândul pe români în afara zidurilor
cetății. Biserica ortodoxă Sf. Nicolae datează din 1392.
De sub poalele Tâmpei, bravul Mihai pleca, la 16 martie
1600, către Sibiu şi, apoi, Alba-Iulia.
 Iată-mă în oraşul săsesc al predicatorului Johan-
nes Honterus (1498-1549), cel care corespondase cu
Erasmus din Rotterdam (a vizitat oare și el Brașovul?).
Construită vreme de un secol de căttre catolici (între
1385-1477), Biserica Neagră a fost preluată de calvini și
trecută printr-un teribil incendiu. Bucăți de tăciune au
rămas din 1691 până astăzi.
Către începutul veacului XIX, Brașovul a fost în-
zestrat cu patinoare. În 1845 apărea aici Foaia pentru
minte, inimă şi literatură. Sub lumina galben-verzuie
a felinarelor, Piaţa Sfatului e umedă, pustie și pătrunsă
de frig. Peisajul e dominat de Clădirea Primăriei, recent
restaurată (a fost ridicată în stil boemian la 1420). Tu-
riști răzleți, bănci îngheţate, îndrăgostiți grăbiţi și firme
colorate la parterul unor clădiri nemţeşti de epocă (ur-
când către secolul XVIII). În depărtare se arată turnuri
de bresle medievale, prinse într-un sistem complex de
fortificaţie.
Încet-încet, îmi pare că România își revine...

3 Martie 2004
Bavaria

Biblioteca Universității Ludwig Maximilians a

unificat fondul de carte al Facultății de Teologie Catolică
și, respectiv, Teologie Protestantă. Au rezultat multe
 MIHAI NEAMȚU

dublete din care am putut achiziționa și niște titluri rare:

J. Gribmont, Histoire du texte des Ascétiques de S. Basile
(Bibliothèque du Muséon), Louvain, 1953; Ernst Benz, Die
abendländische Sendung der östlich-orthodoxen Kirche.
Die russische Kirche und das abenländische Christen-
tum im Zeitalter der Heiligen Allianz, Wiesbaden, 1950;
Christoph von Schönborn, Sophrone de Jérusalem. Vie
monastique et confession dogmatique, Beauchesne, Paris,
1972; G. Bardy, La conversion au christianisme durant les
premiers siècle, Aubier, Paris, 1947; P. Nautin, Origène.
Sa vie et son oeuvre, Beauchesne, Paris, 1977; Cyril of
Scythopolis, The Lives of the Monks of Palestine, ET by
R. M. Price, annotated by J. Binns, Kalamazoo, 1991; O.
Crouzel, Origène et la „connaissance mystique“, D. de
Brouwer, Paris, 1961; Grégoire de Nazianze, Discours 4-5,
SC 309; Discours 42-43, SC 384; Discours 6-12, SC 405;
Discours 1-3, SC 247, Paris; Isiodore de Péluse, Lettres I,
SC 422, Paris, 1997.

11 aprilie 2004
Adrian Papahagi

Am trecut Canalul Mânecii pentru a sărbători

Învierea Domnului la Paris. L-am cunoscut mai bine pe
Adrian Papahagi, doctorand la Sorbona și tânăr erudit,
invitat să conferențieze la Collège de France sau Warburg

233
JURNAL BRITANIC

Institute (Londra). Vorbește fluent și fără accent o sume-

denie de limbi moderne (germană, franceză, italiană,
engleză ori spaniolă); citește lejer manuscrise de limbă
latină, greacă, plus alte idiomuri indo-europene. Prin
accesul nemijlocit la izvoare, un medievist de talia lui
Adrian Papahagi devine contemporanul scribilor lui
Ptolemeu al II-lea, al filozofului Marcus Aurelius, al
melancolicului Boethius sau al savanților regelui Char-
lemagne. O inteligență relaxată pe durata lungă a istoriei
occidentale: vreo trei milenii și câteva zile. Ce ofensă
la adresa progresului! Mă bucură că-și face planuri să
revină acasă.
Toată studenția am fost abonat (și colaborator
ocazional) al revistei „Echinox”. Adrian publica texte
savante scrise direct în limba latină, engleză sau germană.
Fiul lui Marian Papahagi a ales nu doar erudiția, ci și viața
așezată de familist, dascăl pasional și apologet creștin.
Îi așez condeiul lângă scriitori de talia unui T.S. Eliot
ori C.S.Lewis: verb, astuție și dăruire sufletească. Nu
ne-am înțeles mereu, însă diferențele de opinie n-au
abolit simțul camaraderiei. Îl văd oricând Ministru al
Educației într-o țară dornică să-și redescopere valorile.

Descartes: „credinţa fiind un dar al lui Dumnezeu,

Cel care ne dăruieşte graţia de-a ne face să credem alte
lucruri ne-o poate dărui totodată pentru a crede că El
există.”

234
 MIHAI NEAMȚU

17 aprilie 2004
Tiranii și binefăcătorii lumii

Hristos a venit ca să răstoarne raportul stă-

pân-sclav și să instituie relația tată-fiu: „Cei din lume îi
numesc pe tirani binefăcători, dar cu voi să nu fie așa”,
s-a adresat Mântuitorul ucenicilor. Capacitatea omului
de a se înșela e atât de mare, încât vedem în persecutorii
noștri niște personaje generoase. Așa îmi explic nos-
talgia unora pentru Ceaușescu sau regretele staliniste
exprimate la Moscova de votanții lui Putin.
Monahul există pentru a avertiza că, dincolo de
lume, sunt experiențe care transcend valoarea de piață:
harul, prietenia, noblețea, dragostea... Monahii iau în
serios exemplul spălării picioarelor. În cele mai triviale
acte, viața călugărului caută dragostea lui Hristos prin
slujirea aproapelui. Regula lumească după care fiecare
vrea să vândă și să cumpere ceva se răstoarnă. „Mai
fericit este a da decât a lua.”

29 aprilie 2004
Frumusețe și stil

Răsfoiesc un album cu mănăstirile moldave: fru-

musețea are întotdeauna stil. Prin zăvorârea noastră în

235
JURNAL BRITANIC

blocuri, comunismul a amputat imaginația omului de

rând. Bâlciul și talciocul, volumetria kitsch și cromatica
stridentă a orașelor (re)construite între 1948-1990 ne
despart de omogenitatea arhitecturală a metropolelor
occidentale.
Călătorești în Italia și vezi pe o stradă din Roma
colosala memorie vizuală a civilizației, consolidată prin
acceptarea monumentelor venite din toate epocile cul-
turale: aici semnele barocului, dincolo stilul neoclasic...
Noi am dărâmat cât am putut: piețe, case boierești, vechi
spitale sau chiar muzee. Astfel am ajuns la tirania estetică
a parveniților: omul în trening și cultul termopanului.
Chiar și noile biserici sunt străine de firescul pro-
porțiilor medievale. Arbore, Probota ori Dragomirna îți
încântă privirea pentru că aceste temple ale Duhului
respectă canonul bizantin. Stridența vine dintr-o do-
rință nemăsurată de-a domina și de-a arăta (de aici și
monstruozitatea arhitectonică). Baronii locali au facilitat
apariția unor noi biserici, făcute-n grabă, cu pictură în-
doielnică și interior desacralizat. Preoții, dornici să facă
sfințirea în prezența episcopului local, au grăbit lucrarea.
Rezultatul final? Kitsch și improvizație. Evlavia nu ține
loc de învățătură. Prostul fudul strică tot. E mare păcat.
De ce? Pentru că adevărata frumusețe exprimă sfințenia
Bisericii chemată să fie Mireasa lui Hristos.

236
 MIHAI NEAMȚU

Eșecurile sunt modul în care Dumnezeu, uneori,

ne trage de urechi.

Iubirile noastre vor parcă să repete alunecările de

picior ale poporului Israel.

Teologia morală e orice, dar nu filologie.

Calistrat Hogaș: „Orice călătorie, afară de cea pe

jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea
la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau
picioarele unui cal înseamnă şezând şi a vedea numai
ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi.”

2 mai 2004
Gabriel Liiceanu:
cultură și antreprenoriat

Ucenicul lui Constantin Noica este printre puținii

cărturari români care au reușit în afaceri. Ce înseam-
nă, concret, acest lucru? Să renunți la salariul fix. Să
urmărești nevoile pieței. Să accepți munca în echipă.
Ca director al editurii Humanitas, profesorul Liiceanu
a trebuit să înțeleagă așteptările clienților și dorința
angajaților (o competență diferită de studiul filologiei).

237
JURNAL BRITANIC

Traducătorul lui Heidegger și Platon a deprins din mers

legile de funcționare ale economiei libere: cererea și ofer-
ta, relațiile contractuale, rigoarea contabilă, strategiile de
marketing. Un antreprenor miroase oportunitățile din
târg așa cum un fotbalist atacant vede culoarul deschis
către golul victoriei. Poți avea succes ca businessman
în România? Numai când îți eliberezi mintea de scuze
pentru eșec.

Noua mea adresă: 12 Vicars Close, London E9 7HT,

Great Britain. Noua mea achiziție de carte: Kierkegaard,
The Unscientific Postscript.

3 mai 2004
Vârstele formării intelectuale

Viața, ca și piața, e o suită de oportunități urmate

de provocări. Oare mai înțelegem rânduiala temporalității
sau logica succesiunii anotimpurilor? Pentru tineri, pri-
măvara reprezintă momentul chemărilor mărețe. Când
iarna se retrage cuminte, sub razele soarelui alegru, totul
devine posibil. Poți însămânța idei și proiecte în mintea
și-n sufletul semenilor tăi. Te îndrăgostești. Aprinzi
flacăra iubirii. Rodești.

238
 MIHAI NEAMȚU

Studenția a însemnat pentru mine cultul prie-

teniei. Am deschis cât mai multe ferestre către viitor,
practicând virtutea speranței. Presimt că urmează vara,
care înseamnă victorii de etapă, dar și bătălii pierdute.
Vor apărea buruienile și dăunătorii; căderile și gândurile
negre. Fără luptă, viața chiar nu merită trăită.

Francis Bacon: „Some books are to be tasted,

others to be swallowed, and some few to be chewed
and digested. That is, some books are to be read only
in parts; others to be read, but not curiously; and some
few to be read wholly, and with diligence and attention.
Some books also may be read by deputy, and extracts
made of them by others; but that would be only in the
less important arguments, and the meaner sort of books,
else distilled books are like common distilled waters,
flashy things. Reading maketh a full man; conference a
ready man; and writing an exact man.”

12 mai 2004
Oameni din alte vremi. Bunicul

Bunicul s-a născut la poalele Munților Apuseni,

pe meleagurile lui Ioan Slavici. Rămas orfan (de ambii
părinți!) la numai 12 ani, Gheorghe Neamțu a trăit cu

239
JURNAL BRITANIC

obsesia hărniciei și a depășirii de sine. A făcut școala

de cântăreți la Caransebeș și s-a întors acasă pentru a
fi agricultor. Cultul muncii l-a făcut fruntaș în sat, deși
pornise fără nicio moștenire. Se trezea la cinci dimineața,
când cântau cocoșii. Punea hamul pe caii proaspăt țesă-
lați și mergea în căutare de mușterii la Pâncota, la Dud
ori la Tauț. În tinerețe, trăise experiența suferinței și a
nedreptăților de tot soiul. Comuniștii i-au luat pământ,
grapă sau plug – și, deci, nu-i putea suferi. Disprețuia
hoții, activiștii ori trăncănitorii. S-a luptat mereu cu
neputința oamenilor și cu răutatea vremurilor.
În casa frumos tencuită de la stradă găseam pe
masă o Biblie cu scris mărunțit și pagini șifonate de
lectura intensă. În gospodărie nu se auzeau înjurături
ori vorbe spurcate. Uda florile cu regularitate și mătura
trotuarul pe unde treceau sătenii. O atmosferă de aust-
eritate domina conversațiile noastre despre politică,
religie și afaceri. Ca milioane de alți români, bunicul
credea că, întru târziu, vor veni americanii… I-a admirat
pe Henry Ford, industriașul, și pe Ronald Reagan, pre-
ședintele-vizionar. Cânta la vioară și se ruga în șoaptă
înainte de masă. Seara, după cină, ascultam împreună
două sau trei emisiuni la radio. Ne amuzam de glumele
unui Mircea Crișan (Vocea Americii) sau Neculai Constan-
tin Munteanu (Radio Europa Liberă). Însoțit de nepoți,

240
 MIHAI NEAMȚU

Gheorghe Neamțu mergea duminică de duminică la

Sfânta Liturghie.
Fusese, zeci de ani, cantor și dirijor al unui su-
perb cor bărbătesc. Își dregea vocea cu miere crudă și,
când avea puțin răgaz, juca o partidă de șah. Avea o soră
penticostală (rămasă văduvă-n timpul războiului) și-o
soție baptistă — bunica Ana care asculta de zor predicile
lui Iosif Țon. În biblioteca acestui țăran ardelean am
descoperit sute de pagini luminoase, scrise de Vasile
cel Mare, Origen și Clement Alexandrinul. Și-a iubit
nucul, grădina, caii și holdele. Și-a refăcut gospodăria
după căderea lui Ceaușescu. Credea în lucruri așezate,
în tihnă și-n ritual. A îmbătrânit cu mâinile aproape de
pământ și privirea aruncată spre Cer.

14 mai 2004
Mârlanul

Insul insidios, insinuant, insensibil. Mârlanul:

obraznic la tastatură, bădăran în pas de defilare.
Tu admiți că ești păcătos, deși n-ai renunțat la
ideal. El n-are idealuri, dar îți scoate-n față scăderile
omenești. Tu vorbești despre marxism și posesia ide-
ologică, el îți zice că ești gras. Tu invoci Marile Cărți,

241
JURNAL BRITANIC

el te face „tocilar”. Ți-e dor de strămoși, el fluieră din

buldozer. Tu aduci o floare la mormânt, el tropăie în
cimitir. Porți papion? Mârlanul își etalează maieul și
scuipă semințe. Tu aperi valorile conservatoare, el îți
bârfește viața privată. Tu enunți un principiu, el recurge
la atacul „ad hominem.” Tu îl saluți cu „Hristos a înviat”,
el zice „hai sictir”.
Ăsta-i mitocanul cool, licheaua zeflemitoare, lepra
specializată-n trolling. Canalie guralivă, ființă atotștiu-
toare, contabil al eșecului, voyeurist nesătul. E greu să
nu disprețuiești o asemenea bestie, dar e mai bine s-o
compătimești.

15 mai 2004
Cărțile care-ți schimbă viața

Un prieten mi-a cerut să-i fac lista de lecturi

obligatorii pentru formarea unui tânăr. Am notat rapid
următoarele titluri pentru vârsta copilăriei: Pinocchio
de Carlo Collodi (1880); Legendele sau basmele româ-
nilor de Petre Ispirescu (1882), Rudyard Kipling, Cartea
junglei (1895); Edmondo de Amicis, Cuore (1886); Ion
Creangă, Amintiri (1892); Minunile lui Nils Holgerson de
Selma Legerlof (1906); Antoine de Saint-Exupéry, Micul
Prinț (1943); Cronicile din Narnia de C. S. Lewis (1956).

242
 MIHAI NEAMȚU

Esențial este să lași copilului șansa de-a răsfoi liber un

atlas geografic, un dicționar enciclopedic, cărți ilustrate
și benzi desenate.
Alți autori importanți: Jonathan Swift, Daniel
Defoe, Frații Grimm, Mark Twain, A. A. Milne (Win-
nie-the-Pooh), Lewis Caroll, Hector Malot, Jules Verne,
Karl May, Charles Dickens, Ionel Teodoreanu (deși eu
l-am descoperit după lectura lui... Mircea Sântimbreanu).
Filme? Ecranizările clasice făcute de Walt Disney,
plus „Black Beauty” şi „The Secret Garden.” Muzica?
Asociez copilăria sunetelor hazlii, tonice, exuberante
din opera lui Vivaldi („îngerul baroc”) și Mozart („Mica
Serenadă”).
Adolescența face bună companie cu operele lui
Eminescu (romanticul incurabil), Cehov (maestrul de-
cenței burgheze), Gogol (moralistul rus), Tolstoi (filozofia
istoriei), Dostoievski (psihologia adâncurilor). O famili-
arizare rapidă cu izvoarele Antichității clasice înseamnă
răsfoirea lui Herodot, Tucidide, Plutarh, Dio Cassius
ori Suetoniu. Noblețea sufletească poate fi regăsită-n
Apologia lui Socrate (Platon) și-n scrisorile lui Seneca
(avocatul detașării, al echilibrului și al moderației).
Peste toate, însă, Evangheliile și scrisorile pauline
nu pot lipsi din formarea unui tânăr credincios. Creșterea
spirituală presupune lectura textelor scrise de Părinții

243
JURNAL BRITANIC

Bisericii: Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu din

Lyon, Origen, Atanasie cel Mare, Palladie, Grigorie de
Nyssa, Ioan Gură de Aur, Evagrie Ponticul, Marcu Ascetul,
Ioan Casian, Fericitul Augustin, Dionisie Areopagitul,
Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog, Grigorie Pala-
ma. Pentru cei fascinați de Ortodoxia modernă, rămân
obligatorii introducerile semnate de Serghei Bulgakov,
Vladimir Lossky, John Meyendorff, Kallistos Ware și
părintele Stăniloae.
Filozofie? Da. Meditațiile lui Kierkegaard sunt
accesibile oricui, ca și paginile lui Kant despre Iluminism,
cugetările lui Nietzsche despre nașterea tragediei, dar și
notațiile lui Heidegger despre pictura lui Van Gogh sau
reflecțiile lui Paul Johnson despre intelectualii moderni.
Autori români esențiali pentru un tânăr licean?
Nicolae Bălcescu, Titu Maiorescu, B. P. Hașdeu, Vasile
Pârvan, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Con-
stantin Noica, Andrei Scrima, Nicolae Steinhardt, Andrei
Pleșu. După asta poți merge la doctorat.

17 mai 2004
Inamicii libertății

Ce anume explică sclavia spirituală a omului mo-

dern? Materialismul. Omul are o chemare mai înaltă

244
 MIHAI NEAMȚU

decât satisfacția pântecelui și mângâierea gâtlejului.

Fericirea consumeristă e superficială — beția simțurilor
slăbește voința, tâmpește mintea și corupe caracterul.
În al doilea rând, relativismul moral. Distincția
între bine și rău e decisivă pentru o viață împlinită.
„Anything goes” e cancerul postmodernității. Soluția?
Căutarea sinceră a adevărului. În al treilea rând, egali-
tarismul. Libertatea adevărată înseamnă risc, ierarhie,
competiție. Omul slobod acceptă meritocrația. Invidia,
în schimb, distruge admirația, ambiția și elanul creator
Misecuvenismul e o altă patologie a celor care
refuză libertatea. Se dă mereu în sufletul nostru o bătălie
între plăcere și datorie. Terapia? Starea de veghe, paza
minții și atenția inimii.
În sfârșit, mai întâlnim și problema legalismului
reduce aspirațiile morale ale omui. Omul nobil știe că
există multe fapte pot fi legale, dar reprobabile moral.
Dincolo de mlaștina mediocrității se află pariul erois-
mului spiritual. Sinai, Horeb, Sionul sau Taborul: iată
piscurile contemplației.

245
JURNAL BRITANIC

19 mai 2004
Claritatea dă putere

Care-i prima regulă a comunicării? Termină pro-

poziția pe care ai început-o. Nu vorbi oricând, nu oricum,
nu oricui, nu oriunde. Evită exprimările vagi. Rostul și
rostirea se caută reciproc. Pune acordul între cuvinte și
realitate. Spune adevărul. Ocolește minciuna.
Cântărește bine greutatea unui substantiv. Nu uita
că verbele alungă haosul indeterminat al experienței și
construiesc, prin înlănțuire, sensul enunțurilor clare și
distincte. Caută sinonimiile potrivite. Ascultă sunetul
fin al adjectivului. Un bun orator nu trebuie să urle, mai
ales dacă are acces la muzica limbii și grația unui bemol.
Râvnești la retorica unui Cicero? Întărește mai
întâi osatura limbii: gramatica. În absența acestui schelet,
cuvintele vor fi deșirate. Când propozițiile n-au structură
iar paragrafele sunt lipsite de logică, auditoriul nu va
reține nimic. Forma și materie trebuie să-și dea întâl-
nirea într-o producție lingvistică de semnificații. Așa
cum spunea Louise-Ambroise de Bonald (1754-1840),
„l’homme pense sa parole avant de penser sa pensée”.
O viață bogată se oglindește-n veșminte alese. O
minte lucrată strălucește prin Cuvânt.

246
 MIHAI NEAMȚU

20 mai 2004
Mitropolitul Bartolomeu

Aveam optsprezece ani atunci când am urcat,

pentru prima oară, treptele Catedralei Ortodoxe din
Cluj, fiind uimit de mulțimea tinerilor adunați să-l as-
culte pe retorul din amvon. Nevoia de modele întâlnea
șansa libertății.
Omul purta cu sine rănile unui veac tumultos.
Să fi avut apucături non-conformiste în viața privată?
Nu m-ar mira, când știm că Valeriu Anania s-a format
la școala lui Tudor Arghezi. În studenție, Mitropolitul
cunoscuse nu doar boema bucureșteană, ci și febra
angajamentelor naționaliste. Și-a justificat pozițiile anti-
catolice prin trimitere la Dictatul de la Viena, documentul
care pecetluia ruptura Transilvaniei de trupul țării-
mamă. Student medicinist în timpul războiului mondial,
Valeriu Anania a făcut ani grei de pușcărie sub regimul
comunist. Unii spun că, din pricina torturilor, ar fi pierdut
starea de har. Poate. Cine va judeca slăbiciunea omului
brutalizat, umilit, batjocorit cu răutate și cruzime? Ieșit
din închisoare, Valeriu Anania a rămas demn. Sub dic-
tatura lui Nicolae Ceaușescu, controversatul dramaturg
n-a făcut carieră de ierarh. Dimpotrivă: a deplâns, în
numeroase intervenții, scăderile clerului obedient față

247
JURNAL BRITANIC

de analfabetul din Scornicești. Și-ar fi dorit să avem,

precum polonezii, curajul înfruntării minciunii.
Muntean prin naștere și moldovean prin adopție
(la Văratec), Mitropolitul se simțea bine printre ardeleni.
Fără să copieze accentul locuitorilor din zona Someșu-
lui, prelatul ortodox s-a integrat perfect în atmosfera
cosmopolită a capitalei transilvănene. A ratat dialogul
cu „uniții” ieșiți de sub catacombe, deși dezacordurile
ecleziastice asupra retrocedărilor ar fi meritat să fi depă-
șite de o viziune comună axată pe filonul umanist-creș-
tin și anti-comunist. A cultivat, în schimb, relațiile cu
protestanții din Germania, așa cum lăsase cucerit de
farmecul grandios al Americii.
Septuagenar, el a dorit să lumineze mințile româ-
nilor aflați în căutare de repere. Judecățile categorice,
aplombul omiletic, trimiterile neașteptate la biblioteci
laicizate, umorul dezinhibat și călcătura grea — toate
aceste fire colorate țes un portret dinamic pe urzeala
fondului țărănesc de personalitate robustă, directă și
conservatoare. 
Mitropolitul Bartolomeu era capabil de omilii
fulminante, dar și de meditații interiorizate. Cu o voce
gravă, răsunătoare, tălmăcitorul Scripturii își înălța
pledoaria pe un crescendo al verbului înaripat, sprijinit
de metafore, alegorii și aliterații. Cuvântările sale

248
 MIHAI NEAMȚU

aveau sclipiri memorabile și puteau înlăcrima inimile

credincioșilor strânși la sinaxa duminicală din Piața
Avram Iancu. Predicatorul se dovedea, fără excepție, un
bun cunoscător al Bibliei.
După o liturghie slujită solemn, bătrânul scriitor
urca pe un piedestal. În catedrală se așternea liniștea.
Corul tăcea. Retorul se apropia de microfon și-și potrivea
vocea. Mitropolitul nu părea grăbit. Își lua avânt por-
nind de la tonalități joase. După ce fixa mesajul etic al
pericopei evanghelice, exegetul făcea acolade culturale,
stimulând elita educată a Clujului. Nu lipseau, deci,
referințele la capodoperele literare ale unui Dostoie-
vski, Tolstoi sau Blaga. Omiliile erau convingătoare,
deși predictibile. Ele pecetluiau certitudinile credinței
omului simplu și îndreptau poporul lui Dumnezeu către
asumarea publică a virtuților creștine. 
Întâlnindu-l nemijlocit pe Bartolomeu Anania,
am descoperit o inteligență subtilă și o inimă afectuoasă,
mai repede iertătoare decât ar fi spus unii contempo-
rani. Și-a revărsat dragostea paternală peste ucenici
din Ardeal și din Capitală. Putea fi blând, dar și exigent.
Era tăios, uman, paradoxal. Ca „manager”, performan-
țele Arhiepiscopiei n-au fost copleșitoare. Vremurile
sărace au îngăduit însă apariția unui post de radio și a
unor publicații importante. Mitropolitul era mereu cu

249
JURNAL BRITANIC

gândul la slova lui Dosoftei, fiind animat de conștiința

dramaturgului de odinioară.
L-am cunoscut îndeaproape. În mai multe rân-
duri, m-a primit în audiență și mi-a ascultat păsul. Ca
și alți scriitori (între care Teodor Baconschi, Mircea
Oliv sau Radu Preda), i-am resimțit prețuirea afabilă.
Oferea sprijin material și încurajări prietenoase celor
aflați la început de drum. Te privea în ochi și-ți măsura
puterile sufletești. Simțeai că ai în față un părinte grijuliu,
zâmbitor și încrezător, gata să te îndrume pe drumul
aspru către astre.
Prins și cu treburi obștești, Mitropolitul găsea
răgaz pentru a răspunde scrisorilor personale. Știa să as-
culte și se lăsa întrerupt. Zâmbea tandru, încălzindu-ți
inima temătoare. Dădea uneori replici în cheia Pateri-
cului, străfulgerându-și interlocutorul cu acea căutătură
masculină, pătrunzătoare. Te îmbrățișa afabil și-ți dădea
binecuvântarea discret, fără blazon sau emfază. Nu
sprâncenele, ci ochii scăpărători te făceau să ții minte
chipul acestui bărbat apostolic.
Mișcat de vuietul Duhului, Mitropolitul Bartolo-
meu a citit corect semnele vremii. Deși lăudase progre-
sele medicinei, ne-a avertizat asupra derapajului faustic
al tehnologiei; cititor al vechilor Cazanii, ierarhul s-a
angajat în dialog cu Areopagul; chiar dacă a criticat

250
 MIHAI NEAMȚU

modernismul, și-a asumat fără complexe modernitatea.

Deși încărunțit, a fost printre primii episcopi ortodocși
care au adus mesajul Evangheliei pe Internet, făcând
accesibilă Biblia românească pe suport digital.
Deopotrivă neconvențional și tradiționalist, Barto-
lomeu Anania a prețuit darul vieții, dar și petrecerea cu
Dumnezeu. N-a acceptat niciodată ghetoizarea liturgică,
subliniind importanța demersului apologetic, al dialo-
gului cultural și al acțiunii sociale din partea creștinilor.
Le-a cerut românilor să se integreze cu fruntea sus în
Uniunea Europeană, fără mimetisme adolescentine.
Mitropolitul Bartolomeu a avut parte de câțiva
discipoli cu personalitate, lăsându-se cercetat, în ultimii
ani, de pelerinii Mănăstirii Nicula. Acolo, aproape de
mormântul lui Ioan Alexandru, se plângea că românii
au ajuns să sărbătorească „un Paște fără Înviere, un
Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără agheasmă, un Sfânt
Ion fără Înainte-mergătorul Ioan și, mai ales, un An Nou
într-un revelion perpetuu, fără sfârșit, condimentat cu
narcotice vaporoase, straie impudice și aburi etilici.”
Fraza lungă a scriitorului Valeriu Anania era fru-
mos trecută prin daltă. Ogorul limbii române muncit de
„pălmaș” (cum îi plăcea să-și spună) dădea roadă însutit.
Memoriile sale au o cadență fluvială. Fin psiholog și
dibaci polemist, autorul a evitat anecdota irelevantă,

251
JURNAL BRITANIC

desenând fresca unei epoci tulburi. Părea că și-a însușit

criticile pertinente venite din afară, rămânând neschim-
bat pe interior. 
Între oamenii care mi-au marcat tinerețea se
numără, deci, acest strașnic mărturisitor al creștinis-
mului oriental. „Nu toate dorurile dor, / Nu toate poartă
câte-o rană, / Există doruri care vor / Să se așeze-ntr-o
icoană.” 

14 iunie 2004
Rațiu Foundation

Miercuri, la King’s, am un intreviu cu profesorul

Graham Gould (specialist în istoria monahismului și
editor al faimosul Journal of Theological Studies, publicat
de Oxford University Press). Discutăm despre strategiile
de finalizare a tezei doctorale.

Vl. Soloviov: „Etica este igiena, dar nu şi terapia

vieţii spirituale.”

Vineri mă întâlnesc cu dl. Nicolae Raţiu, fiul

marelui om politic (cel mai mare președinte pe care
România nu l-a avut niciodată). Îmi povesteşte pelerinajul
făcut la muntele Athos și vizita, alături de Indrei Rațiu, la

252
 MIHAI NEAMȚU

mormântul fondatorului Marii Lavre: sfântul Athanasie,

mort în 963. Nicolae Rațiu și-a amintit nu doar despre
corespondența tatălui său cu Mircea Eliade, ci și despre
dialogul viu purtat cu stareţul Petroniu Tănase de la
Schitul românesc Prodromu. Virtuțile euristice ale
conversației...

18 iunie 2004
Corupția valahă

Corupția a fost cancerul vieții noastre publice —

virusul care ne-a lăsat nu doar mai săraci, ci moralmente
precari, nedemni, jalnici. Ritualul șpăgii a scurtat vieți,
a alungat stima de sine, a îngropat cariere. Mita dată
la fiecare examen, contract comercial sau exercițiu
electoral a schimonosit pe dinăuntru atâția oameni
cândva onești sau chiar admirabili…
Milioane de români trecuți prin labirintul
umilințelor de tot soiul au hotărât să-și părăsească casa
natală, bătătura și petecul de pământ pentru a munci
prin țări îndepărtate. Bani mai mulți în Occident? Nu
neapărat, dar mai puțină batjocură și falsitate. Blestemata
corupție a făcut din România — o bijuterie a Europei —
acea țară jalnică despre ale cărei „reușite” cu greu poți
vorbi străinilor. Corupția a distrus educația, a blocat

253
JURNAL BRITANIC

infrastructura, a ruinat sănătatea, mânjind chiar și

religia, fotbalul sau cultura. Duhorile corupției ne-au
degradat mai mult decât războaiele venite din afară.
E timpul să ne curățăm, să ne trezim și să ne revenim
în fire.

254
MIHAI NEAMȚU

255