Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
Înainte de a încheia acest capitol, mai este un aspect al vechilor credinţe
evreieşti despre Dumnezeu ca Mire al lui Israel care merită menţionat. Pe
lângă profeţiile explicite despre noul legământ de căsătorie între YHWH şi
Israel, unii interpreţi evrei antici ai Scripturii citeau Cântarea Cântărilor
ca pe o descriere simbolică a viitoarei nunţi a lui Dumnezeu Mirele cu
poporul său ales. Orice abordare a semnificaţiei Mirelui Isus ar fi
incompletă fără o scurtă incursiune în interpretarea iudaică tradiţională a
Cântării Cântărilor care întăreşte speranţa unui nou legământ nupţial.
Există, desigur, interpretări multe şi diverse ale Cântării Cântărilor.14
Modernitatea privilegiază exclusiv interpretarea de poem al iubirii
omeneşti. Astfel, mirele este un bărbat şi mireasa este soţia lui, iar
accentul cade pe dragostea pasională dintre bărbat şi femeie. Multele
comentarii mistice din tradiţia creştină interpretează Cântarea Cântărilor
ca pe o alegorie a sufletului. Astfel, mirele este Dumnezeu, mireasa este
sufletul şi accentul poemului cade pe unirea spirituală dintre Dumnezeu şi
om. În sfârşit, pentru discuţia noastră, interpretarea cea mai importantă
este dată de vechea tradiţie iudaică pentru care, din cele mai vechi timpuri,
Cântarea Cântărilor nu a fost un poem de dragoste sau o alegorie despre
suflet, ci o alegorie despre iubirea de soţ a lui Dumnezeu faţă de poporul
lui Israel.15
Într-adevăr, încă din secolul I, Iosephus clasează Cântarea Cântărilor
printre cărţile care cuprind „imnuri închinate lui Dumnezeu“ (Împotriva
lui Apion 1, 40), iar textul cunoscut sub numele de Cartea a patra a lui
Ezra, care nu face parte dintre textele Bibliei, foloseşte imagini din
Cântarea Cântărilor pentru a descrie relaţia dintre Dumnezeu şi cetatea
Ierusalimului (4 Ezra 5:23–28). Cea mai celebră şi mai explicită afirmare
a interpretării simbolice este însă dată de Rabbi Akiba (50–135 d.Cr.),
care, în două dintre cele mai cunoscute ziceri ale sale, nu numai că
discreditează interpretarea erotică a Cântării Cântărilor, dar numeşte
această carte cea mai sfântă carte a Bibliei ebraice:
„Cel care face din Cântarea Cântărilor16 o lălăială la ospeţe nu are ce
căuta în lumea de apoi“ (Tosefta, Sanhedrin 12, 10).
„Toate epocile la un loc nu fac cât ziua în care Cântarea Cântărilor i-a
fost dăruită lui Israel; căci toate scrierile sunt sfinte, dar Cântarea
Cântărilor este Sfânta Sfintelor“ (Mişna Yadaym 3, 4).
Cu alte cuvinte, Rabbi Akiba socoteşte că cine interpretează Cântarea
Cântărilor ca pe o cântare de dragoste oarecare greşeşte profund. Departe
de a fi cea mai profană carte a Bibliei, Cântarea Cântărilor este cea mai
sacră, tocmai pentru că se referă la iubirea de soţ a lui Dumnezeu. Pentru
Rabbi Akiba, Mirele din Cântarea Cântărilor este „Cel care a grăit şi
lumea a luat fiinţă“, iar mireasa este „Israel“ (Mekilta de Rabbi Işmael 3,
49–63). Poate că nu toţi evreii din vechime împărtăşeau punctul de vedere
al lui Rabbi Akiba, dar toate dovezile din antichitatea iudaică legitimează
interpretarea Cântării Cântărilor ca alegorie a lui Dumnezeu ca Mire şi a
legământului său cu Israel. Până în zilele noastre nu a apărut o altă
interpretare.17
Despre Cântarea Cântărilor se poate scrie un volum întreg. Scopul
nostru însă este de a înţelege câteva fragmente din perspectiva vechilor
evrei. Spaţiul acestei cărţi nu-mi permite să fac o pledoarie pentru lectura
tradiţională iudaică; vreau doar să vin în ajutorul cititorilor din zilele
noastre ca să vadă rolul Cântării Cântărilor în concepţia evreiască despre
Dumnezeu ca Mire al lui Israel pentru a plasa speranţa legată de un nou
legământ în context său istoric real.
Note
1. Cf. N. T. Wright, The New Testament and the People of God, Fortress, Minneapolis, 1992,
xiv–xv; Tom Wright, The Original Jesus: The Life and Vision of a Revolutionary, Eerdmans,
Grand Rapids, Mich., 1996, pp. 76–87.
2. Autorul foloseşte New Revised Scripture Version.
3. Raymond C. Ortlund, „God’s Unfaithful Wife: A Biblical Theology of Spiritual Adultery“ în
New Studies in Biblical Theology 2, III, InterVarsity Press, Downers Grove, 1996, p. 68 n. 64. Cf.
Geneza 34:3; Judecători 19:3; Isaia 40:2.
4. John Bright, Jeremiah, Anchor Bible 21, Doubleday, New York, 1965, p. 14.
5. Mekilta de Rabbi-Ishmael, trans. Jacob Z. Lauterbach, 3 vol., Jewish Publication Society of
America, Philadelphia, 1933, 2, pp. 218–219.
6. Vezi Ortlund, God’s Unfaithful Wife, p. 83; după N. Stienstra, YHWH Is the Husband of His
People: Analysis of a Biblical Metaphor with Special Reference to Translation, Kok Pharos,
Kampen, The Netherlands, 1993, p. 163: „Situația de fapt implicând prostituția sacră se combină
cu conceptul metaforic. Faptul că practicile adorării idolilor se concretizau în acte sexuale făcea
cu atât mai mult ca metafora căsătoriei să fie cea mai potrivită pentru a le spune oamenilor cât de
urât s-au purtat față de YHWH.“ În același sens, John Oswalt remarcă: „Puternica orientare
sexuală a religiei cananeene făcea din prostituție o parte fundamentală a ritualului. Așa că atunci
când se spune că cei care se urcau pe munte să ofere jertfe își așezau acolo patul nu este vorba
despre o imagine întâmplătoare“ [în Isaia 57:7–8]. John H. Oswalt, The Book of Isaiah, New
International Commentary on the Old Testament, 2 vol., Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1986,
1998, 2, p. 478, citându-l pe W. F. Albright, „The High Place in Ancient Palestine“ în
International Organization for the Study of the Old Testament, Volume du Congrès: Strasbourg,
1956, Vetus Testamentum Supplements 4, Brill, Leiden, 1957, pp. 242–258. Pentru poziții
sceptice în această privință, vezi Kare van der Toorn, „Prostitution (Cultic)“ în Anchor Bible
Dictionary, ed. David Noel Freedman, 6 vol., Doubleday, New York, 1992, 5, pp. 505–513.
7. Vezi G.K. Beale, We Become What We Worship: A Biblical Theology of Idolatry, III,
InterVarsity Press, Downers Grove, 2008.
8. Vezi Michael L. Satlow, Jewish Marriage in Antiquity, Princeton University Press,
Princeton, NJ, 2001, p. 54, care observă că imaginea căsătoriei desfăcute, a lui Dumnezeu cu
Israel, a continuat în tradiția iudaică ulterioară care conține câteva parabole în care „Israel se
căsătorește, e necredincios și apoi e readus la legământul relației cu Dumnezeu.“
9. Pentru analiza completă, vezi Ortlund, God’s Unfaithful Wife, pp. 25–136.
10. J. Andrew Dearman, The Book of Hosea, New International Commentary on the New
Testament, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2010, pp. 127–128.
11. Vezi Francis I. Anderson şi David Noel Freedman, Hosea: A New Translation, Anchor
Bible 24, Doubleday, New York, 1980, p. 215.
12. Vezi Dearman, The Book of Hosea, pp. 128–129.
13. Toate traducerile în engleză din Midraș Rabba [Great Commentary] ale rabinilor antici
sunt din Midrash Rabbah, trans. and ed. H. Freedman and Maurice Simon, 10 vol., Soncino,
London – New York, 1983.
14. Despre rezumate utile ale istoriei interpretării, vezi Roland E. Murphy, The Song of Songs,
Hermeneia: A Critical and Historical Commentary on the Bible, Fortress, Minneapolis, 1990, pp.
11–41; Blaise Arminjon, The Cantata of Love: A Verse by Verse Reading of the Song of Songs,
Ignatius, San Francisco, 1988.
15. Philip S. Alexander, The Targum of Canticles, Aramaic Bible 17a, Liturgical Press,
Collegeville, Minn., 2003, p. 35: „Nu rabinii au inventat interpretarea alegorică: era, probabil,
deja veche în timpul lui Akiba.“
16. Cf. Talmudul babilonian, Sanhedrin, 101a.
17. Alexander, The Targum of Canticles, p. 27.
18. Ellen F. Davis, Proverbs, Ecclesiastes, and the Song of Songs, Westminster Bible
Companion, Westminster John Knox, Louisville, 2000, p. 231.
19. Davis, op. cit., p. 231.
20. Davis, op. cit., p. 255.
21. Davis, op. cit., pp. 284–285.
22. Davis, op. cit., p. 269.
23. „Numai indirect ni se spune dacă în Cântarea Cântărilor căsătoria este consumată fizic“
(Davis, op. cit., p. 252).
24. Vezi Davis, op. cit., pp. 301–302.
25. Davis, op. cit., p. 205.
2
ISUS MIRELE
CINA DE PE URMĂ
Ţinând cont de interpretarea de până acum, ne putem pune întrebarea:
Dacă Isus este, într-adevăr, mult aşteptatul Mire al profeţiilor ebraice şi
dacă el va aduce, într-adevăr, vinul mântuirii prevestit de profeţi când îi va
veni „ceasul“, atunci când se vor petrece, mai exact, toate acestea? Când
aduce Isus vinul nunţii sale? Sau, altfel spus, când are loc ospăţul său de
nuntă?
Răspunsul la aceste întrebări se află în partea a doua a răspunsului pe
care Isus i-l dă Mariei: „Încă n-a venit ceasul meu“ (Ioan 2:4). Aceste
cuvinte creează o legătură între semnul nunţii mesianice din Cana şi
realitatea vinului mesianic băut în „încăperea de sus“ şi consumat pe
cruce. Ca să vedem limpede această legătură, trebuie să facem trei
observaţii esenţiale despre Cina de pe Urmă şi pătimirea lui Isus.
Note
26. RSVCE. Am tradus cuvântul grecesc christós literal, prin „Mesia“, pentru a evita confuzia
frecventă cu un nume de persoană.
27. Vezi mai ales John P. Meier, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus, Anchor
(Yale) Bible Reference Library, 5 vol., Yale University Press, New York, Doubleday/New Haven,
1991, 1994, 2001, 2009, 1, pp. 332–345; James H. Charlesworth, Jesus within Judaism, Anchor
Bible Reference Library, Doubleday, New York, 1988, p. 72; Geza Vermes, Jesus the Jew,
Fortress, Philadelphia, 1973, pp. 100–101.
28. Ioan face aluzie la o celebră profeție biblică. Vezi Adela Yarbro Collins and John J.
Collins, King and Messiah as Song of God: Divine, Human, and Angelic Messianic Figures in
Biblical and Related Literature, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2008, pp. 44–45; Walter C.
Kaiser, The Messiah in the Old Testament, Zondervan, Grand Rapids, Mich., 1995, p. 191;
Joseph Klausner, The Messianic Idea in Israel: From Its Beginning to the Completion of the
Mishnah, trans. W. F. Stinespring, George Allen & Unwin, London, 1956, pp. 100–102. Deși
cuvântul „Mesia“ nu apare în Ieremia 33, așa cum observă Joseph Fitzmyer S.J., pasajul a fost
interpretat ca referindu-se la Mesia, în iudaismul celui de al Doilea Templu (The One Who Is to
Come, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2007, pp. 28–49). Vezi Craig A. Evans, „The Messiah in
the Dead Sea Scrolls“ în Israel’s Messiah in the Bible and the Dead Sea Scrolls, ed. Richard S.
Hess and M. Daniel Carroll, Baker, Grand Rapids, Mich., 2003, pp. 85–102 (aici pp. 94–95).
29. Vezi Jocelyn McWhirter, The Bridegroom Messiah and the People of God: Marriage in
the Fourth Gospel, Society for New Testament Studies Monograph Series 138, Cambridge
University Press, Cambridge, UK, 2006, p. 56.
30. Deși McWhirter observă corect că Ieremia nu-l identifică pe „mire“ niciodată în mod
explicit în Ieremia 33:10–11 ca Mesia (Mirele Mesia și Poporul lui Dumnezeu, p. 57), ea omite că
oracolul despre glasul mirelui culminează cu făgăduiala lui Dumnezeu de a-l trimite pe
moștenitorul mesianic al lui David (Ieremia 33:17–26). Astfel, deși Ioan Botezătorul a fost primul
care a făcut legătura între Mesia și glasul mirelui, trebuie spus că această legătură a fost înlesnită
de juxtapunerea celor două speranțe în textul lui Ieremia 33.
31. Toate traducerile din Mișna citate sunt din The Mishnah, trans. Herbert Danby, Oxford
University Press, Oxford, UK, 1933. Pentru alte exemple date de rabini despre shoshbin ca
prieten al mirelui, vezi Exodus Rabbah 20, 8; 46, 1.
32. Vezi Craig S. Keener, The Gospel of John: A Commentary, 2 vol., Hendrickson, Peabody,
Mass., 2003, 1, p. 579.
33. Toate traducerile din Talmudul Babilonian sunt din Soncino Talmud, ed. și trad. Isidore
Epstein, 35 vol., Soncino, London, 1935–1952.
34. Vezi Raymond E. Brown, The Gospel According to John, 2 vol., Anchor Bible Reference
Library 29 și 30, Doubleday, New York, 1966, 1970, 1, p. 152.
35. Fericirile (n. trad.).
36. Vezi Rudolf Schnackenburg, The Gospel According to St John, trad. Kevin Smyth et al., 4
vol., Herder and Herder, New York, 1968, 1979, 1982, 1, pp. 327–328; Brown, The Gospel
According to John, 1, pp. 98–99.
37. Pentru o listă largă de texte pe tema cinstirii părinților de către evreii antici, vezi Craig S.
Keener, The Gospel of John, 1, p. 505, n. 135.
38. Cf. Brown, The Gospel According to John, 1, p. 108. Vezi și Edward C. Hoskyns, The
Fourth Gospel, Faber & Faber, London, 1940, p. 530.
39. „Răspunsul lui Isus nu e atât de brutal în originalul semitic pe cât apare în unele traduceri
în engleză.“ De exemplu RSV traduce prin: „Ce treabă ai tu cu mine?“ Vezi Craig Blomberg, The
Historical Reliability of John’s Gospel, InterVarsity Press, Downers Grove, 2001, p. 86.
40. Cf. Brown, The Gospel According to John, 1, p. 99.
41. Keener, The Gospel of John, 2, p. 503.
42. Ca să îndepărtăm orice îndoială că cuvintele Mariei sunt, de fapt, o aluzie la Isaia 24–25,
să observăm că aceeași profeție este menționată într-o veche tradiție rabinică despre cântecele de
nuntă evreiești. Potrivit Mișnei, când Templul și conducerea lui au fost distruse, până și modul în
care erau celebrate nunțile evreiești a fost afectat: „Când n-a mai existat Sanhedrin, cântarea la
nunți a încetat, după cum e scris: «La băutură nu se mai cântă.»“ [Isaia 24:9] (Mișna Sotah 9, 11;
cf. Tosefta, Sotah 15, 7).
43. Vezi Dennis E. Smith, „Messianic Banquet“ în Freedman, ed., Anchor Bible Dictionary, 4,
pp. 787–791; J. Priest, „A Note on the Messianic Banquet“ în The Messiah: Developments in
Earliest Judaism and Christianity, ed. James H. Charlesworth, First Princeton Symposium on
Judaism and Christian Origins, Fortress, Minneapolis, 1992, pp. 222–238; Emil Schürer, The
History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ (175 B.C.–A.D. 135), rev. and ed. Geza
Vermes et al., 4 vol., T. & T. Clark, Edinburgh, 1973, 1979, 1986, 1987, 2, 534 n. 73.
44. Keener, The Gospel of John, 1, p. 511; Schnackenburg, The Gospel of St John, 1, p. 332
n. 25.
45. O vadră are aproximativ 10 litri (n. trad.).
46. Vezi Keener, The Gospel of John, 1, p. 494 n. 19; Brown, The Gospel According to John,
1, p. 105.
47. Toate traducerile din Pseudepigrapha Vechiului Testament sunt din The Old Testament
Pseudepigrapha, ed. James H. Charlesworth, 2 vol., Anchor Bible Reference Library, Doubleday,
New York, 1983, 1985. Autorul a adaptat, pentru claritate, unitățile de măsură („litru“ pentru
„cor“).
48. Keener, The Gospel of John, 1, p. 514.
49. Adeline Fehribach, The Women in the Life of the Bridegroom: A Feminist Historical-
Literary Analysis of the Female Characters in the Fourth Gospel, Liturgical Press, Collegeville,
Minn., 1998, p. 29. Ea urmează în parte analiza lui Mark Stibbe, John, JSOT Press, Sheffield,
UK, 1993, p. 46; și pe a lui Raymond Collins, „Mary in the Fourth Gospel: A Decade of
Johannine Studies“ în Louvain Studies 3 (1970), pp. 125–126.
50. Fehribach, The Women in the Life of the Bridegroom, p. 30; după Sandra Schneiders, The
Revelatory Text: Interpreting the New Testament as Sacred Scripture, Harper, San Francisco,
1991, p. 187.
51. Vezi Keener, The Gospel of John, 1, p. 507; André Feuillet, „The Hour of Jesus and the
Sign of Cana“ în Johannine Studies, trad. Thomas E. Crane, Alba House, Staten Island, 1964, pp.
17–37.
52. Cuvântul „nou“ este pus între paranteze pentru că lipsește din unele manuscrise ale
Evangheliilor lui Matei și Marcu. Totuși, așa cum scriu comentatorii, chiar și fără cuvântul exact,
în toate cele patru relatări Isus instituie de facto un nou legământ, căci cele vechi nu au fost
pecetluite cu sângele lui Isus. Vezi W. D. Davies şi Dale C. Allison, Jr., The Gospel According to
Saint Matthew, 3 vol., International Critical Commentary on Scripture, T. & T. Clark, Edinburgh,
1988, 1991, 1997, 3, pp. 464–465; I. Howard Marshall, Last Supper and Lord’s Supper,
Paternoster, Exeter, 1980, p. 92.
53. Vezi, de pildă, Kim Huat Tan, The Zion Traditions and the Aims of Jesus, Society of New
Testament Studies Monograph Series 91, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 1997, pp.
206–227, 216; Davies and Allison, The Gospel According to Saint Matthew, 3, pp. 372–77;
Joseph A. Fitzmyer, The Gospel According to Luke, 2 vol., Anchor Bible 28–28A, Doubleday,
NewYork, 1983, 1985, 2, p. 1391.
54. „Încăperea de Sus este un «nou Sinai»“ (John Ronning, The Jewish Targums and John’s
Logos Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Mich., 2010, p. 154).
55. RSVCE, ușor adaptat.
56. Claude Chavasse, The Bride of Christ: An Enquiry into the Nuptial Element in Early
Christianity, Religious Book Club, London, 1939, pp. 60–61.
57. Vin acrit (n. trad.).
58. Vezi Joseph Ratzinger (Papa Benedict XVI), Jesus von Nazareth, II. Vom Einzug in
Jerusalem bis zur Auferstehung, trad. rom. Isus din Nazaret, II. De la Intrarea în Ierusalim la
Înviere, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2012, pp. 221–222.
59. Citat în Joel C. Elowsky, John, 2 vols., Ancient Christian Commentary on Scripture, New
Testament IVb, InterVarsity Press, Downers Grove, 2007, 1, p. 98.
3
FEMEIA DE LA FÂNTÂNĂ
FEMEIA SAMARITEANĂ
În mod semnificativ, în Evanghelia lui Ioan, la scurt timp după ce Ioan
Botezătorul enunţă ghicitoarea despre „mirele“ Isus şi despre sine ca
„prieten al mirelui“ (Ioan 3:25–29), Isus întâlneşte o femeie care, din
perspectiva evreiască veche, aduce în chip misterios cu o posibilă mireasă
(Ioan 4:1–42). Chiar dacă fragmentul evanghelic despre întâlnirea lui Isus
cu femeia samariteană este cam lung, merită examinat cu atenţie, căci
scoate în evidenţă câteva elemente care se vor dovedi importante pentru
cercetarea noastră.
„[Isus] a lăsat Iudeea şi S-a dus iarăşi în Galileea. Şi trebuia să treacă
prin Samaria. Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape
de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui
Iacov. Iar Isus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era
ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă.
Isus i-a zis: «Dă-Mi să beau.» Căci ucenicii lui se duseseră în cetate ca
să cumpere merinde. Femeia samariteancă I-a zis: «Cum Tu, care eşti
iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samariteancă?» Pentru că
iudeii nu au amestec cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă ai fi
ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai
fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.» Femeia i-a zis: «Doamne, nici
găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva
eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această
fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?» Isus a răspuns
şi i-a zis: «Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea
din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-
o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.»
Femeia a zis către El: «Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez,
nici să mai vin aici să scot.» Isus i-a zis: «Mergi şi cheamă pe bărbatul
tău şi vino aici.» Femeia a răspuns şi a zis: «N-am bărbat.» Isus i-a zis:
«Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai
acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.» Femeia I-a zis:
«Doamne, văd că Tu eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest
munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne
închinăm.» Şi Isus i-a zis: «Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici
pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă
închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că
mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii
închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel
de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină
trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.» I-a zis femeia: «Ştim că va
veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă
toate.» Isus i-a zis: «Eu sunt. Cel ce vorbesc cu tine»“ (Ioan 4:3–26).
Vom dedica cea mai mare parte a acestui capitol extraordinarei bogăţii a
acestei relatări. Deocamdată, ar trebui puse câteva întrebări. Care este
semnificaţia faptului că întâlnirea are loc la „fântâna lui Iacov“ (Ioan
4:6)? De ce Isus intră în vorbă cu o „femeie samariteană“ (Ioan 4:9)?
Samaritenii erau în general dispreţuiţi şi priviţi de evrei ca fiind impuri;
prin urmare, va fi fost foarte neobişnuit ca un evreu precum Isus să intre în
vorbă cu o femeie samariteană şi cu atât mai neobişnuit să-i ceară de băut.
Care este înţelesul discuţiei lui Isus cu femeia samariteană? Mai ales, de
ce petrec atâta timp vorbind despre „apa vie“ (Ioan 4:10–15)? Şi de ce se
mută dialogul de la apa misterioasă la trecutul femeii samaritene şi apoi la
locul unde trebuie să se aducă închinare lui Dumnezeu – pe muntele
Gerizim (cum credeau samaritenii) sau în Templul din Ierusalim (cum
făceau iudeii)? Ce se petrece în acest episod şi ce legătură are el cu Isus
Mirele?
Putem afla răspunsuri la aceste întrebări dacă ne întoarcem la vechea
Scriptură şi la tradiţia iudaică, privind acest episod în lumina a ceea ce ne
spun aceste surse despre miri, mirese, fântâni şi despre „apa vie“.
Note
60. Vezi, în special, Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom; și McWhirter, The
Bridegroom Messiah and the People of God, pentru studii academice ale figurii miresei în
Evanghelii.
61. Despre femeia samariteană ca simbol al mireselor din Scriptura ebraică, vezi în special
McWhirter, The Bridegroom Messiah and the People of God, pp. 58–76; Fehribach, Women in
the Life of the Bridegroom, pp. 45–58; Francis J. Moloney, The Gospel of John, ed. Daniel J.
Harrington, Sacra Pagina 4, Liturgical Press, Collegeville, Minn., 1998, p. 121; Calum
Carmichael, „Marriage and the Samaritan Woman, în NewTestament Studies 26 (1980), pp. 332–
346; Normand R. Bonneau, „The Woman at the Well, John 4, and Genesis 24“ în The Bible
Today 67 (1973), pp. 1252–1259; Hoskyns, The Fourth Gospel, p. 263.
62. Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom, pp. 50–51.
63. Fehribach, op. cit., pp. 50–51.
64. Despre samariteni, vezi Robert T. Anderson, „Samaritans“ in Freedman, ed., Anchor Bible
Dictionary, 5, pp. 940–947.
65. Despre divorțul și recăsătorirea evreicelor, vezi Tal Ilan, Jewish Women in Greco-Roman
Palestine, Hendrickson, Peabody Mass., 1996, pp. 135–157; Tal Ilan, Integrating Women into
Second Temple History, Hendrickson, Peabody Mass., 1999, pp. 43–63. Despre divorț și
recăsătorire în timpul lui Isus, vezi, mai ales, Meier, A Marginal Jew, 4, pp. 84–94.
66. Traducere după Charlesworth, ed., Old Testament Pseudepigrapha, 2, p. 581.
67. Pentru alte referințe la imoralitatea relațiilor premaritale și extramaritale la vechii evrei vezi
Keener, The Gospel of John, 1, p. 594.
68. Vezi McWhirter, The Bridegroom Messiah and the People of God, p. 69 n. 77; Fehribach,
Women in the Life of the Brideg room, pp. 58–69; Hendrikus Boers, Neither on This Mountain
Nor in Jerusalem: A Study of John 4, Society of Biblical Literature 35, Scholars Press, Atlanta,
1988; C. K. Barrett, The Gospel According to St. John, Westminster, Philadelphia, 1978, p. 235;
C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, Cambridge University Press, Cambridge
UK, 1953), pp. 313–314.
69. Vezi Scot McKnight, „Jesus and Prophetic Actions“ în Bulletin for Biblical Research 10
(2000), pp. 197–232; Meier, A Marginal Jew, 3, p. 153; N.T.Wright, Jesus and the Victory of
God, Christian Origins and the Question of God, vol. 2, Fortress, Minneapolis, 1996, p. 558.
70. Cf. 2 Regi 17:13–34. Unii specialiști resping această idee pe baza faptului că e vorba, de
fapt, despre șapte zeități, căci două dintre neamuri aveau câte doi zei. Această problemă poate fi
însă rezolvată dacă acceptăm interpretarea pe care o dă Gerard Sloyan textului din 2 Regi 17:13–
34. Sloyan spune că două dintre cele șapte zeități erau soț și soție, ceea ce ar aduce numărul
zeităților masculine la cinci, căci numai zeii-bărbați i-ar fi simbolizat pe cei cinci foști bărbați ai
femeii“ (Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom, pp. 65–66).
71. Iosephus scrie: „Dar acum Cuteii mutați în Samaria (căci așa au fost numiți până acum
fiindcă veneau din ținutul Cuta din Persia, unde este și un râu cu acest nume) aveau fiecare, po-
trivit celor cinci neamuri ale lor, zei pe care și i-au adus în Samaria.“ (Antichități iudaice 9, 14, 3).
72. Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom, p. 67. Precum și McWhirter, The
Bridegroom Messiah and the People of God, pp. 71–72.
73. „Dacă scena simbolizează integrarea Samariei în Noul Israel, mireasa noului Mire…,
atunci adulterul/idolatria, simboluri atât de prezente în literatura profetică pentru a descrie
infidelitatea lui Israel față de Mirele YHWH, ar fi cum nu se poate mai potrivite într-o discuție
despre situația religioasă atipică a Samariei“ (Schneiders, The Revelatory Text, p. 190). Citat în
Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom, p. 67.
74. Vezi John J. Collins, „Marriage, Divorce, and Family in Second Temple Judaism“ în
Families in Ancient Israel, ed. Leo G. Perdue et al., John Knox, Louisville Westminster, 1997, pp.
113–115; Roland de Vaux, Ancient Israel: Its Life and Institutions, trans. John McHugh,
Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1998, pp. 26–28; John L. Comaroff, ed., The Meaning of
Marriage Payments, Academic Press, New York, 1980.
75. Keener, The Gospel of John, 1, p. 604; cf. Geneza 26:19; Leviticul 14:5–6.
76. Targum Pseudo-Jonathan: Genesis, trans. Michael Maher, MSC Liturgical Press,
Collegeville, Minn., 1992. În altă versiune: „Odată plecat Iacob, păstorii au venit la fântână dar n-
au găsit apă. Și au rămas acolo trei zile că poate curge. Dar nu a curs. De aceea, i-au spus lui
Laban a treia zi că Iacob fugise, pentru că nu mai datorită lui apa cursese timp de douăzeci de
ani.“ (Targum Pseudo-Jonathan on Genesis 31:22).
77. Vezi Baruch A. Levine, Numbers 1–20, Anchor Bible 4A, Doubleday, New York, 1993, p.
468.
78. Două studii excelente despre ritualul evreiesc al spălării: Jonathan D. Lawrence, Washing
in Water: Trajectories of Ritual Bathing in the Hebrew Bible and Second Temple Literature,
Society of Biblical Literature, Atlanta, 2006; Jonathan D. Lawrence, „Washing, Ritual“ în The
Eerdmans Dictionary of Early Judaism, ed. John J. Collins and Daniel C. Harlow, Eerdmans,
Grand Rapids, Mich., 2010, pp. 1331–1332.
79. Despre baia miresei în Israelul antic, vezi Daniel Bodi, „Ezekiel“ în Zondervan Illustrated
Biblical Backgrounds Commen tary, Vol. 4, Isaiah, Jeremiah, Lamentations, 2 Ezekiel, Daniel, ed.
John H.Walton, Zondervan, Grand Rapids, Mich., 2009, p. 438; Block, The Book of Ezekiel, 2
vol., New International Commen tary on the Old Testament, Eerdmans, Grand Rapids, Mich.,
1997, 1998, 1, p. 484, citând S. Greengus, „Old Babylonian Marriage Ceremonies sand Rites, în
Journal of Cuneiform Studies 20 (1966), pp. 57, 61, cu privire la Ur Excavation Texts 5, 636,
care men ționează o „zi a îmbăierii“ ca parte a vechiului ritual de căsătorie din Orientul Apropiat.
Pentru tradiția evreiască ulterioară, vezi Michael Kaufman, Love, Marriage, and Family in Jewish
Law and Tradition, Jason Aronson, London, 1996, pp. 164–165.
80. Traducere de Judah Goldin, The Fathers According to Rabbi Nathan, Yale University
Press, New Haven, Conn., 1955, p. 172.
81. Vezi Schnackenburg, The Gospel According to St. John, 2, pp. 152–57; Ratzinger
(Benedict XVI), Jesus von Nazareth, trad. rom. Isus din Nazaret, 1, RAO, Bucureşti, 2010, pp.
214–216.
82. Vezi Dale C. Allison Jr., „The Living Water (John 4:10–14; 6:35c; 7:37–39)“ în St.
Vladimir’s Theological Quarterly 30 (1986), pp. 143–157.
83. Despre speranța evreilor legată de un nou Templu, vezi T. Desmond Alexander and Simon
Gathercole, Heaven on Earth: The Temple in Biblical Theology, Paternoster, Carlisle, 2004; R. J.
McKelvey, The New Temple: The Church in the New Testa ment, Oxford University Press,
London, 1969, pp. 9–24.
84. Făcând această paralelă, e important să nu punem în opo ziție apa și spiritul. Isus nu
dăruiește apă sau spirit, ci pe amân două. În gândirea evreiască antică, „apa“ și „duhul“ sunt
legate încă din zorii creației, când Duhul lui Dumnezeu se purta „pe deasupra apelor“ ca o pasăre
(Geneza 1:1–2). Vezi Joseph Ratzinger (Papa Benedict XVI), Isus din Nazaret, 1, pp. 211–218,
pentru legăturile dintre apa vie și Duhul.
85. Citat în Elowsky, John, 2, pp. 146–147.
86. Citat în Elowsky, John, 2, pp. 156–157.
4
RĂSTIGNIREA
Ţinând seama de tot ce ştim până acum, apare o altă întrebare: Dacă
Isus este Mesia Mirele şi omenirea păcătoasă este viitoarea sa mireasă,
atunci care este ziua nunţii? Şi cum se însoară el cu această mireasă?
Ştiind despre Cina de pe Urmă că este un ospăţ de nuntă, iar apa din coasta
Răstignitului o baie nupţială, probabil că cititorul a şi ghicit răspunsul:
ziua nunţii lui Isus este ziua morţii lui, ziua răstignirii.
Totuşi, nu cred că majoritatea oamenilor interpretează astfel răstignirea
lui Isus. Pentru unii, precum soldaţii romani care au dus-o la îndeplinire,
răstignirea lui Isus din Nazaret a fost, în primul rând (dacă nu exclusiv), o
execuţie. Aşa cum vom vedea în curând, Isus nu a fost nici primul, nici
ultimul dintre evreii din primul secol care au sfârşit atârnaţi de ceea ce
romanii numeau „pomul ruşinii“. Pentru cei care socotesc că Isus era, în
primul rând, un mare profet sau învăţător, răstignirea reprezintă un
martiriu. Din acest punct de vedere, Isus a fost un om nevinovat care şi-a
dat viaţa pentru dreptate şi adevăr, murind pentru valorile în care credea.
Pentru mulţi creştini, care privesc cu ochii credinţei la Isus ca Mesia şi Fiu
al lui Dumnezeu, răstignirea a fost o jertfă pentru păcatele omenirii, după
cum spune chiar Isus: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să
slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi“ (Matei 20:28;
cf. Marcu 10:45). Dar nimic din toate acestea nu duce, până la urmă, la
ideea că răstignirea este şi o căsătorie. În ce sens poate fi astfel descrisă?
Ce asemănare ar putea exista între metodele brutale şi sângeroase ale
răstignirilor romane şi frumuseţea şi bucuria unei nunţi?
În acest capitol, vom încerca să răspundem acestei întrebări privind
moartea lui Isus pe cruce din perspectiva vechilor tradiţii de nuntă
evreieşti. Pentru aceasta, vom parcurge trei etape. Vom analiza mai întâi,
pe scurt, afirmaţiile lui Isus în care se prezintă în mod explicit drept mire,
dând de înţeles că ziua nunţii sale va fi aceeaşi cu ziua morţii. Ne vom
familiariza cu această ocazie cu anumite obiceiuri evreieşti de nuntă.
Apoi, pentru a înţelege mai bine prin ce a trecut Isus în Vinerea Mare, ne
vom opri asupra realităţii istorice brutale a răstignirilor romane. În sfârşit,
vom pune laolaltă ce ştim despre tradiţia nunţii evreieşti şi ce am aflat
despre răstignirea romană pentru a încerca să vedem răstignirea lui Isus ca
pe o împlinire a iubirii mirelui faţă de mireasa sa şi ca pe căsătoria
suprafirească a lui Dumnezeu cu omenirea.
Cruzimea răstignirii
Întâi, practica romană a crucificării era o formă de execuţie extrem de
crudă. Deopotrivă evreii şi celelalte neamuri antice o socoteau cu totul
înspăimântătoare. Istoricul evreu din primul secol, Iosephus se referă, de
pildă, la răstignire ca „la cea mai groaznică moarte“ (Istoria războiului
iudeilor împotriva romanilor 7, 203).109 Tot astfel, juristul roman Paulus o
descrie drept „pedeapsa cea mai severă“ cu putinţă (Sententiae 5, 21, 3).110
Unul dintre motive era că victimele răstignirii erau pregătite pentru
cruce prin biciuire.111 De pildă Iosephus, ca martor ocular, scrie:
„Mulţi cetăţeni paşnici erau arestaţi şi aduşi la Flaccus [consulul
roman] care poruncea să fie mai întâi biciuiţi şi apoi răstigniţi“
(Iosephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor 2, 306).
Spre deosebire de biciuirea pe care o practicau evreii şi care limita
numărul loviturilor la treizeci şi nouă sau patruzeci (vezi Deuteronom
25:2; 2 Corinteni 11:24), biciuirea romanilor nu avea milă. Mai mult,
biciuirea care preceda o execuţie (cunoscută în latină ca flagellatio sau
verberatio) se făcea cu bice din fâşii de piele împletite cu cuie sau cu ţinte
de fier ori de os, menite să sfâşie carnea victimei.112 Iosephus povesteşte
despre un astfel de caz:
„A pus să fie biciuiţi până li se vedeau rărunchii… Apoi au fost lăsaţi
aşa, plini de sânge, iar acest spectacol a răspândit o asemenea teroare în
duşmani încât au lăsat armele şi au luat-o la goană“ (Iosephus, Istoria
războiului iudeilor împotriva romanilor 2, 612).113
Aşa cum remarcă Martin Hengel, specialist în Noul Testament, în
studiul său clasic despre răstignire, „biciuirea… reprezenta o parte
obişnuită a pedepsei, care făcea să curgă sângele şuvoaie“.114 Iar dacă cel
condamnat la moarte prin crucificare nu murea în urma biciuirii era
adesea silit să care braţele crucii115 la locul execuţiei şi uneori era biciuit
pe drum, rezultând şi mai multe răni şi sânge. Când ajungea, în sfârşit, să
fie bătut în cuie pe cruce, omul era îngrozitor de privit.
După încheierea biciuirii şi sfâşierii preliminare, crucificarea în sine
presupunea un fel de spânzurare de o bârnă de lemn sau „cruce“ (în latină
crux) – fie prin tragere în ţeapă, prindere în cuie sau prin legarea
membrelor cu frânghii. Rabinii antici descriu, de pildă, moartea prin
„spânzurare“ – un mod obişnuit de a se referi la răstignire – astfel:
„Cum spânzurau ei pe cineva? Puneau o bârnă de lemn în pământ cu o
bucată de lemn prinsă deasupra. Mâinile erau legate împreună şi apoi
era spânzurat… Îl lăsau în jos imediat: dacă rămânea peste noapte
încălca o poruncă, fiindcă e scris că «trupul lui să nu rămână peste
noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea; căci
blestemat este înaintea Domnului»“ (Mişna, Sanhedrin 6, 4, cu citarea
Deuteronomului 21:23).
Cruzimea răstignirii atingea apogeul în practica suspendării victimei.
Spre deosebire de alte forme de execuţie precum decapitarea, în care
condamnatul moare repede, răstignirea avea scopul de a face victima să
sufere cât mai mult timp până când murea. Iată ce spune scriitorul roman
Seneca:
„Poate fi pe lume cineva care să aleagă durerea de a muri încet, cu
fiecare parte a trupului său, ori sfârşindu-se picătură cu picătură, în
locul unei morţi rapide? Poate cineva pe lume să-şi dorească să fie
legat de pomul blestemat, îndelung chinuit, cu trupul deformat, cu
rănile sângerânde la umeri şi la piept şi abia suflând în prelungita-i
agonie? Un astfel de om ar fi îndreptăţit să moară înainte de a urca pe
cruce“ (Seneca, Epistola 101 către Lucilius).116
După cum arată cuvintele lui Seneca, la final, răstignitul murea prin
asfixiere sub greutatea propriului trup schingiuit. Având în vedere
caracterul îngrozitor şi spectaculos al morţii prin răstignire, autorităţile
romane obişnuiau să ridice crucile în locuri cât mai expuse privirii
publice, aşa cum scrie autorul roman Quintilian: „Ori de câte ori îl
răstignim pe cel vinovat sunt alese străzile cele mai aglomerate, pentru ca
lumea să vadă şi să fie cuprinsă de frică“ (Declamaţii 274).117
Ruşinea răstignirii
Nu numai că era de o cruzime nemaipomenită, dar răstignirea era
socotită şi cea mai ruşinoasă dintre morţi. Vestitul orator antic Cicero se
referă la crucea romană ca la „pomul ruşinii“ (Cicero, Pro Rabirio 16).118
Răstignirea era considerată atât de ruşinoasă pentru că în Imperiul
Roman această metodă de pedepsire era destinată claselor inferioare
precum sclavii şi străinii (adică non-romanii). Cetăţenii din înalta clasă
erau ucişi prin metode mai „respectabile“, precum decapitarea. (De
exemplu, Sfântul Petru, evreu din Galileea, a fost răstignit cu capul în jos
la Roma, spre deosebire de Sfântul Pavel, cetăţean roman, care a fost
decapitat). După cum spune Cicero, crucea este „pedeapsa ultimă extremă
pentru un sclav“ (In Verrem 2, 5, 169).119 În cuvintele unui alt scriitor
roman, răstignirea era „pedeapsa sclavilor“ (Valerius Maximus 2, 7, 12).120
Faptul că cineva era răstignit era ca o declaraţie publică prin care se
afirma că acela era doar un sclav al imperiului, un nimeni în ochii lumii.
Mai mult, ruşinea crucificării era amplificată de batjocura deliberată pe
care o presupunea adesea. Executorii supliciului îşi dădeau frecvent frâu
liber pornirilor sadice. Ca urmare, unele descrieri contemporane ale
torturii care însoţea răstignirea sunt înfiorătoare. Iată, de pildă, relatarea
de martor ocular a lui Seneca:
„Văd acolo cruci, nu doar de un fel, ci făcute diferit: pe unele victimele
stau cu capul în jos; altele au părţile intime străpunse; altele îşi
încordează braţele pe lemn“ (Dialog 6, 20, 3).121
Aceste mărturii îl fac pe Craig Keener să conchidă că „deşi anumite
caracteristici ale răstignirilor rămâneau cele obişnuite, călăii le puteau
pune în aplicare în diferite feluri, în funcţie de gradul lor de creativitate în
materie de sadism.“122
În sfârşit, şi poate mai ruşinos decât orice, potrivit obiceiului roman,
victimele erau răstignite în pielea goală.123 Un autor roman descrie astfel
situaţia:
„Un cetăţean roman cunoscut, care a poruncit ca unul dintre sclavii săi
să fie dat morţii, îl predă celorlalţi sclavi şi, pentru ca pedeapsa să fie în
văzul tuturor, le cere ca, biciuindu-l, să-l târască în Forum şi prin alte
zone bine cunoscute ale oraşului… Bărbaţii însărcinaţi cu pedepsirea
sclavului îi legau braţele de un drug de lemn care-i traversa pieptul şi
umerii până la încheieturi şi, din spate, îi biciuiau trupul gol“ (Dionisie
din Halicarnas, Antichităţi romane 7, 69, 2).124
Această ultimă umilire avea scopul de a-i lua celui răstignit şi cel din
urmă strop de demnitate. Până şi sensibilităţile moderne occidentale125
permisive în materie de îmbrăcăminte – şi care nu sunt, cu siguranţă, cu
mult mai pretenţioase decât cele ale evreilor şi romanilor antici – evită, în
aproape toate reprezentările contemporane în film sau artă, să arate
despuierea de haine a răstignitului aşa cum făceau romanii.
Încoronarea cu spini
Evangheliile subliniază că Isus a fost batjocorit de soldaţii romani ca
unul care s-ar fi autodesemnat rege al iudeilor, îmbrăcându-l ca pe un rege
ca să râdă de el:
„Atunci ostaşii dregătorului, ducând ei pe Isus în pretoriu, au adunat în
jurul lui toată cohorta şi dezbrăcându-l de hainele Lui, I-au pus o
hlamidă roşie. Şi împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi în
mâna Lui cea dreaptă trestie; şi îngenunchind înaintea Lui, îşi băteau
joc de El, zicând: «Bucură-te, regele iudeilor!»“ (Matei 27:27–29; cf.
Marcu 15:16–19; Luca 22:11)
„Deci atunci Pilat a luat pe Isus şi L-a biciuit. Şi ostaşii, împletind
cunună din spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie
purpurie. Şi veneau către El şi ziceau: «Bucură-te, regele iudeilor!» Şi-I
dădeau palme. Şi Pilat a ieşit iarăşi afară şi le-a zis: «Iată vi-L aduc pe
El afară, ca să ştiţi că nu găsesc în el nici o vină.» Deci a ieşit Isus afară,
purtând cununa de spini şi mantia purpurie. Şi le-a zis Pilat: «Iată
Omul!»“ (Ioan 19:1–5)
Istoric vorbind, încoronarea cu spini şi îmbrăcarea lui Isus cu mantie
regală reprezintă gesturi de batjocură la adresa lui şi a politicii pe care
credeau că o reprezintă el. După cum spune Raymond Brown, exeget al
Noului Testament, „coroana e parte a batjocoririi regalităţii, ca şi mantia
şi sceptrul“.127 Dezbrăcându-l pe Isus de hainele sale şi înveşmântându-l ca
pe un rege, soldaţii îi spun de fapt cam aşa: „De vreme ce eşti rege, trebuie
să fii îmbrăcat ca un rege!“ Cu alte cuvinte, ei îşi bat joc de presupusa lui
pretenţie de a fi Mesia – îndelung aşteptatul rege al lui Israel.
Note
87. În cele ce urmează, voi traduce expresia „fiii iatacului de nuntă“ literal (Marcu 2:18),
îndepărtându-mă de traducerea comună „nuntași“ (din RSVCE). [În traducerea în românește am
păstrat exprimarea din Biblia Sfântului Sinod BOR, ediția 1982, „prietenii mirelui“] (n. trad.).
88. Vezi Noah Hacham, „Fasting“ in Collins and Harlow, ed., The Eerdmans Dictionary of
Early Judaism, pp. 634–636.
89. Lit. „Fiii iatacului de nuntă“.
90. Vezi în special Klyne R. Snodgrass, Stories with Intent: A Comprehensive Guide to the
Parables of Jesus, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2008, pp. 1–31. Vezi și Arland J. Hultgren,
The Para bles of Jesus: A Commentary, Grand Rapids, Mich., 2000, pp. 332–341; Brad H.
Young, Jesus and His Jewish Parables: Rediscovering the Roots of Jesus’ Teaching, Paulist, New
York, 1989.
91. Hultgren, The Parables of Jesus, p. 2.
92. Traducere după Charlesworth, ed., The Old Testament Pseudepigrapha.
93. Adela Yarbro Collins, Mark: A Commentary, Hermeneia: A Critical and Historical
Commentary on the Bible, Fortress, Minneapolis, 2007, pp. 198–199.
94. Vezi Craig S. Keener, A Commentary on the Gospel of Matthew, Eerdmans, Grand Rapids,
Mich., 1999, pp. 299–300; Davies and Allison, The Gospel according to Saint Matthew, 2, p.
109.
95. Vezi David Rothstein, „Phylacteries“ in Collins and Harlow, ed., The Eerdmans Dictionary
of Early Judaism, pp. 1086–1088.
96. Soncino Talmud, ușor adaptat. Pentru claritate, am tradus şoşbin prin singular, neexistând
echivalent în engleză pentru „cavaleri și domnișoare de onoare“. Vezi și Tosefta Berakoth 1, 3:
„Mirii și toți participanții la ceremonie sunt scutiți să recite Şema’, după cum spune Scriptura
«Când șezi în casa ta»; această regulă nu se aplică celor care îndeplinesc poruncile; și «când
mergi pe cale» (Deuteronom 6:7); aceasta îi exclude pe miri.“ (The Tosefta, trans. Jacob Neusner,
2 vol., Hen drickson, Peabody Mass., 2002).
97. Vezi Isidore Epstein, Sukkah, Soncino Talmud, London, 1984), loc. cit. Yarbro Collins
(Mark, 198) sugerează că „fiii iatacului de nuntă“ sunt fie „nuntașii“, fie „cavalerii de onoare“.
98. Vezi „Home and Family“ în Jewish People in the First Century: Historical Geography,
Political History, Social, Cultural and Religious Life and Institutions, ed. S. Safrai and M. Stern, 2
vol., Van Gorcum, Assen, The Netherlands, 1976, 2, pp. 757–760; Adolf Büchler, „The
Induction of the Bride and the Bridegroom into the huppah in the First and the Second Centuries
in Palestine“ în Livre d’hommage à la mémoire du Dr. Samuel Poznanski, Harrassowitz, Warsaw,
1927, pp. 82–132.
99. „Textul nostru distinge astfel două perioade: perioada de bucurie, când mirele era
împreună cu cavalerii de onoare, și perioada de jale, când el va fi absent“ (Ulrich Luz, The
Gospel of Matthew, 3 vol., Hermeneia Fortress, Minneapolis, 2001, 2005, 2007, 2, p. 37.
100. Keener, Commentary on the Gospel of Matthew, p. 300. Vezi și Joel Marcus, Mark, 2
vol., Anchor Bible 27 and 27A, Doubleday, New York, 2000, p. 237.
101. Despre huppah, vezi Büchler, „The Induction of the Bride and the Bridegroom into the
huppah“ pp. 82–132.
102. Un cot are aproximativ 50 cm (n. trad.).
103. Raphael Posner, „Marriage“ în Encyclopedia Judaica, ed. Cecil Roth, 18 vol., Keter,
Jerusalem, 1971, 11, pp. 1040–1041.
104. Vezi J. P. Migne, Patrologia Latina 39 (col. 1986–1987). Îi sunt recunoscător părintelui
Nile Gross pentru permisiunea de a adapta traducerea făcută de el textului.
105. Collins, Mark, p. 199.
106. Sigurd Grindheim, God’s Equal: What Can We Know About Jesus’ Self-Understanding in
the Synoptic Gospels?, Library of New Testament Studies 446, T. & T. Clark, London, 2011, p.
127. Vezi și R.T. France, The Gospel of Mark, New International Greek Testament Commentary,
Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2002), p. 139; J. C. O’Neill, „The Sources of the Parables of the
Bridegroom and the Wicked Husbandmen“ în Journal of Theolo gical Studies 39 (1988), pp.
485–489.
107. Ratzinger, Isus din Nazaret, 1, p. 222.
108. Despre răstignire în vechiul iudaism, lucrarea cea mai completă de până acum este David
W. Chapman, Ancient Jewish and Christian Perceptions of Crucifixion, Wissenschaftliche
Untersuchungen zum Neuen Testament 2, 244, Mohr Siebeck, Tübingen, Germany, 2008. Vezi și
Michael O. Wise, „Crucifixion“ în Collins and Harlow, ed., The Eerdmans Dictionary of Early
Judaism, pp. 500–501; Raymond E. Brown, The Death of the Messiah: From Gethsemane to the
Grave: A Commentary on the Passion Narratives in the Four Gospels, 2 vol., Anchor Bible
Reference Library, Doubleday, New York, 1994, 2, pp. 945–952; Joseph Zias and James H.
Charlesworth, „Crucifixion: Archaeo logy, Jesus, and the Dead Sea Scrolls“ în Jesus and the
Dead Sea Scrolls, ed. James H. Charlesworth, Anchor Bible Reference Library, Doubleday,
NewYork, 1992, pp. 273–289; Martin Hengel, Crucifixion in the Ancient World and the Folly of
the Message of the Cross, trans. John Bowden, Fortress, Philadelphia, 1977.
109. Citat în Hengel, Crucifixion, p. 8.
110. Hengel, Crucifixion, p. 59.
111. Despre această practică, vezi Keener, The Gospel of John, 2, p. 1119; Brown, The Death
of the Messiah, 1, pp. 851–852.
112. Keener, The Gospel of John, 2, p. 1119.
113. Această traducere ușor adaptată este din Josephus, The Jewish War, Books III–IV, trans.
H. St. J.Thackeray, Loeb Classical Library, No. 487, Harvard University Press, Cambridge, Mass.,
1997; v. Keener, The Gospel of John, 2, p. 1119.
114. Hengel, Crucifixion, p. 32.
115. Keener, The Gospel of John, 2, p. 1134.
116. Citat în Hengel, Crucifixion, pp. 30–31.
117. Citat în Hengel, Crucifixion, p. 50.
118. Citat în Hengel, Crucifixion, p. 44.
119. Citat în Brown, The Death of the Messiah, 2, p. 947; și Hengel, Crucifixion, p. 8.
120. Hengel, Crucifixion, p. 51.
121. Citat și tradus în Hengel, Crucifixion, p. 25.
122. Keener, The Gospel of John, 2, p. 1135.
123. See Keener, The Gospel of John, 2, p. 1138; Brown, The Death of the Messiah, 1, p. 870.
124. Traducere după Dionysius of Halicarnassus: Roman Antiquities, vol. 3, books 5–6, 48,
trans. Earnest Cary, Loeb Classical Library, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1940.
Citat în Brown, The Death of the Messiah, 1, p. 870.
125. Vezi Dionysius of Halicarnassus, Roman Antiquities 7, 69, 2; Artemidorus Daldianus,
Oneirokritika 2, 53; Valerius Maximus, Facta 1, 7, 4. Brown conchide că nu putem fi siguri dacă
Isus a fost răstignit cu sau fără o pânză în jurul coapselor (The Death of the Messiah, 2, pp. 952–
53). El scrie că dovezile patristice se con trazic, unele surse afirmând că Isus a fost răstignit
complet gol (e.g., Meliton de Sardes, Despre Paşti 97), dar altele îl descriu cu o pânză în jurul
coapselor (Acta Pilati 10, 1). Despuierea oamenilor înaintea execuției și nu numai în cazul
răstignirii era o practică atât de răspândită încât rabinii antici își puneau problema dacă bărbații (și
chiar și femeile) trebuie sau nu să fie dezbrăcați de haine când sunt duși la moarte. Vezi Mișna
Sanhedrin 6, 3 „Când mai avea ca la 2 metri până la locul uciderii cu pietre îi smulgeau hainele
de pe el. Bărbatul are partea din față acoperită, iar femeia și în față și la spate. Așa a spus Rabbi
Iuda. Dar înțelepții spun: «Bărbatul e ucis cu pietre în pielea goală, dar femeia nu este ucisă cu
pietre goală.»“
126. Citat și tradus în Hengel, Crucifixion, pp. 25–26. Pentru alte răstigniri în masă din
Iudeea, vezi Iosephus, Istoria războiului evreilor împotriva romanilor 2, 75; Antichităţi iudaice
17, 295.
127. Brown, The Death of the Messiah, 1, p. 866.
128. Vezi Safrai, „Home and Family“ în Safrai and Stern, ed., The Jewish People in the First
Century, p. 758 n. 2; Philip and Hanna Goodman, „Jewish Marriages Throughout the Ages“ în
The Jewish Marriage Anthology, The Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 1965,
p. 73; David Mace, „Marriage Customs and Ceremonies“ în Hebrew Marriage: A Sociological
Study, Epworth, London, 1953, pp. 179, 182. Citat în Fehribach, Women in the Life of the
Bridegroom, p. 123 n. 26.
129. Satlow, Jewish Marriage in Antiquity, p. 172.
130. Fehribach, Women in the Life of the Bridegroom, p. 123.
131. Brown, The Death of the Messiah, 2, p. 955.
132. Vezi Brown, The Death of the Messiah, 2, pp. 956–957.
133. Vezi John Paul Heil, „Jesus as the Unique High Priest in the Gospel of John“ în Catholic
Biblical Quarterly 57 (1995), pp. 729–745; André Feuillet, The Priesthood of Christ and His
Ministers, Doubleday, New York, 1975, p. 47; C. K. Barrett, The Gospel According to St. John,
SPCK, London, 1967, p. 457.
134. Feuillet, The Priesthood of Christ and His Ministers, p. 47.
135. Oswalt, The Book of Isaiah, 2, p. 570 n. 41. Vezi și Grind heim, God’s Equal, p. 126 n. 4;
Fitzmyer, The Gospel According to Luke, 2, p. 599.
136. Ușor adaptat din Bruce D. Chilton, The Isaiah Targum: Introduction, Translation,
Apparatus and Notes, Aramaic Bible 11, Liturgical Press, Collegeville, Minn., 1987, p. 119.
137. Vezi Kaufman, Love, Marriage, and Family in Jewish Law and Tradition, pp. 161–162;
„Kitel“ în Roth, ed., Encyclopedia Judaica, 10, p. 1079. Curios, Roth scrie: „Ziua căsătoriei este
socotită o zi de pocăință pentru mire și mireasă, iar ideea pocăinței și a ispăşirii este asociată cu
ideea morții.“ Pentru veșmintele albe purtate la momente solemne, vezi Talmudul ierusalimitean,
Roş Haşanah 1, 3.
138. Vezi Keener, The Gospel of John, 2, pp. 1150–1151.
139. Victor P. Hamilton, The Book of Genesis, New International Commentary on the Old
Testament, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1990, 1, p. 179.
140. Vezi în special Hoskyns, The Fourth Gospel, pp. 532–535; Edward Hoskyns, „Genesis
I–III and St. John’s Gospel“ în Journal of Theological Studies 21 (1919), pp. 210–218. Pentru o
discu ție completă despre interpretare cu argumente pro și contra, vezi Brown, The Gospel
According to John, 2, pp. 946–952. Despre Isus ca noul Adam în Evanghelia lui Ioan, vezi
Ronning, The Jewish Targums and John’s Logos Theology, pp. 84–115; Nicolas Wyatt,
„Supposing Him to Be the Gardener (John 20:15): A Study of the Paradise Motif in John“ în
Zeitschrift für die Neutestamentliche Wissenschaft 81 (1990), pp. 24–38.
141. Septuaginta: „Și el i-a luat una din coaste (mían tón pleurón)“ (Geneza 2:21).
142. Sau Tainele, în limbajul liturgic ortodox (n. trad.).
143. Citat în Elowsky, John, 2, p. 328.
144. Ratzinger, Isus din Nazaret, 2, p. 214.
5
SFÂRŞITUL TIMPULUI
Ne-am putea opri la picioarele crucii, unde apa şi sângele şiroiesc din
coasta noului Adam. Dar aşa cum ştie oricine a fost vreodată căsătorit,
ziua nunţii nu este sfârşitul, ci, mai curând, începutul relaţiei dintre soţi.
„Până ce moartea ne va despărţi“, cum se spune (deşi în cazul lui Isus şi al
miresei sale corect este „până ce moartea ne va uni“).
Biblia nu se încheie însă cu crucea. În Noul Testament, povestea lui Isus
şi a miresei sale continuă şi după ceremonia de nuntă. La o nuntă
obişnuită, după ce mireasa s-a pregătit, ospăţul a avut loc şi legământul a
fost pecetluit, mirele ia mireasa acasă pentru a locui împreună. Dar în
cazul Mirelui Isus se întâmplă ceva foarte ciudat. La scurt timp după
începerea nunţii sale, în „ceasul“ pătimirii, morţii şi învierii, el pleacă.
Evangheliile ne spun că, a treia zi, Isus a înviat din morţi şi li s-a arătat
ucenicilor (Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 21), iar după 40 de zile s-a
înălţat la cer (Faptele Apostolilor 1:1–11).
Cum să înţelegem acest lucru? Ce mire se însoară şi apoi (literalmente)
„îşi ia zborul“?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să recunoaştem
importanţa faptului că, deşi nunta lui Mesia cu mireasa sa a început, ea nu
este încă deplină. E uşor de sesizat acest lucru dacă ne amintim că mireasa
lui Isus nu este o fiinţă anume, ci întreg poporul lui Dumnezeu
răscumpărat prin sângele lui. Şi în timp ce miliarde şi miliarde de oameni
s-au unit cu Isus de-a lungul secolelor prin apa şi sângele care continuă să
curgă de pe crucea sa în botez şi euharistie, există nenumărate suflete care
nu au fost curăţite încă şi nu au băut vinul mântuirii. Mai mult, chiar şi cei
care au ajuns să creadă în Mire şi să devină membri ai miresei lui şi-au
„întinat“ adesea veşmintele de nuntă prin păcat şi gesturi de infidelitate
spirituală. Altfel spus, marea nuntă a lui Dumnezeu cu omenirea se află în
plină desfăşurare, dar nu este completă încă.
Atunci când se încheie această poveste? Cum ajunge unirea lui
Dumnezeu cu poporul său la totala împlinire? În acest punct al studiului
nostru, răspunsul ar trebui să fie limpede: după cum Biblia ebraică începe
cu căsătoria dintre Adam şi Eva, Noul Testament se încheie prin căsătoria
lui Dumnezeu cu întreaga omenire la marea „cină de nuntă“ de la sfârşitul
timpului (Apocalipsa 19:7). În timp ce mulţi oameni se gândesc în primul
rând (dacă nu exclusiv) la sfârşitul lumii ca la un timp de restrişte, de
apostazie, de înşelăciune şi de venire a lui Anticrist, Noul Testament
descrie sfârşitul timpului şi altfel: ca pe căsătoria veşnică a lui Isus cu
mireasa lui „într-un cer nou şi un pământ nou“ (Apocalipsa 21:1–2). În
acest capitol, vom zăbovi puţin asupra semnificaţiilor biblice ale acestui
sfârşit şi asupra sensului pe care îl dau ele „marii taine“ a iubirii lui Isus
pentru Biserică.
MIRELE SE ÎNTOARCE
Primele indicii că această căsătorie a lui Isus nu va fi completă până la
sfârşitul timpului pot fi găsite întorcându-ne la cuvintele pe care le spune
ucenicilor la Cina de pe Urmă. Cum am văzut în capitolul al doilea al
acestei cărţi, în cuvintele instituirii Euharistiei, Isus vorbeşte despre
vărsarea sângelui său prin care se stabileşte un nou legământ nupţial între
Dumnezeu şi noul Israel, reprezentat de cei doisprezece ucenici (Matei
26:26–28; Marcu 14:22–25; Luca 22:19–20; 1 Corinteni 11:23–25).
Potrivit Evangheliei lui Ioan, în timpul Cinei de pe Urmă, Isus declară şi
că se va despărţi de ucenici. Motivul: Se duce în casa Tatălui să
pregătească locuri pentru ei ca – într-un moment nedeterminat din viitor –
să se întoarcă şi să-i ia ca să fie cu el:
„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în
Mine. În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus.
Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi
voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu“ (Ioan 14:1–
3).
La prima vedere, aceste cuvinte par doar un mod elegant prin care Isus
le spune ucenicilor: „Nu vă îngrijoraţi, mă voi întoarce.“ Având în vedere
că Isus este în acelaşi timp Mesia şi Mirele profeţiei ebraice şi că Cina sa
cea de pe Urmă este un ospăţ de nuntă al noului legământ, când le spune
apostolilor că se duce să le pregătească loc, aceste cuvinte capătă un nou
înţeles din perspectiva obiceiurilor vechi de nuntă ale evreilor.
Noul Ierusalim
Întâi, mireasa din cartea Apocalipsei este un nou Ierusalim.158 Aşa cum
am văzut în capitolele precedente, cetatea Ierusalimului era adesea
identificată de profeţi drept mireasa lui Dumnezeu. Spre deosebire de
Ierusalimul profeţilor asemănat cu o nevastă „adulteră“, la acest nou
Ierusalim nu este „nimic impur“ (Apocalipsa 21:27). Aici avem, în sfârşit,
împlinirea profeţiei lui Isaia:
„Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu voi avea odihnă… Şi tu
vei fi ca o cunună de mărire în mâna Domnului şi ca o diademă regală
în mâna Dumnezeului tău. Şi nu ţi se va mai zice ţie: «Alungată» şi ţării
tale «Pustiită», ci tu te vei chema «Întru tine am binevoit» şi ţara ta
«Cea cu bărbat»… Şi în ce chip se însoţeşte flăcăul159 cu fecioara, Cel
ce te-a zidit se va însoţi cu tine…“ (Isaia 62:1, 3–5)
Interpretat în lumina Scripturii ebraice, Noul Ierusalim din cartea
Apocalipsei este mireasa lui Dumnezeu – o mireasă atât de strâns unită cu
Dumnezeu încât numele ei este „Cununată“ (în ebraică Beulah). Reţineţi
bine: numele miresei lui Isus nu este ca numele altor neamuri – nu este ca
„America“ (ţara lui „Amerigo Vespucci“), sau „Europa“ (ţara lui „cât vezi
cu ochii“), sau Asia (ţara Asiei, soţia lui Prometeu), ci este Beulah160 – ţara
„Cununată“, fiindcă în adâncul misterului ei este ţara unde Dumnezeul
universului e unit cu poporul său printr-un legământ de iubire veşnică.
Noul Israel
În al doilea rând, mireasa Mielului161 este, de asemenea, Noul Israel. Pe
de o parte, ea întruchipează poporul Vechiului legământ prin simbolurile
celor „douăsprezece porţi“ care corespund celor „douăsprezece triburi ale
fiilor lui Israel“ (Apocalipsa 21:12). Pe de altă parte, ea este construită pe
temelia celor „doisprezece apostoli ai Mielului“ (Apocalipsa 21:12–14).
Cea mai puternică dintre toate aceste imagini ale noului Israel este
poate cea din descrierea lui Ioan referitoare la mireasa lui Isus gătită cu
douăsprezece pietre preţioase: jasp, safir, agată şi aşa mai departe
(Apocalipsa 21:19–20). Orice evreu din primul secol şi-ar fi dat seama că
alegerea lor nu e întâmplătoare. Mireasa lui Isus este împodobită cu cele
douăsprezece giuvaieruri purtate de marele preot când oferea jertfa în
Cort, şi care simbolizează cele douăsprezece triburi162 ale lui Israel:
[Dumnezeu i-a spus lui Moise:] „Să faci Pieptarul Judecăţii… Să
ţintuieşti în el ferecături de pietre pe patru rânduri… Iar pietrele să fie
cu numele fiilor lui Israel, douăsprezece, cu numele lor, crestături pe
sigiliu, fiecare să fie cu numele său, pentru cele douăsprezece
seminţii… Aaron să poarte numele fiilor lui Israel pe Pieptarul
Judecăţii, la inima sa, când intră în Sfânta, spre pomenire în faţa
Domnului, necurmat… să fie la inima lui Aaron când intră în faţa
Domnului: să poarte Aaron judecata fiilor lui Israel la inima sa în faţa
Domnului, necurmat“ (Exod 28:15, 17, 21, 29–30).
Punând alături viziunea lui Ioan despre mireasa Mielului şi descrierea
pietrelor care împodobesc pieptarul preotului Aaron, semnificaţia pietrelor
preţioase de la temelia cetăţii cereşti devine dintr-odată foarte clară. Cele
douăsprezece pietre ale noului Ierusalim reprezintă sufletele aleşilor lui
Dumnezeu, care sunt ca nişte pietre preţioase în ochii lui Dumnezeu. După
cum marele preot din vechime purta pietrele preţioase care reprezentau
cele douăsprezece triburi ale lui Israel „la inima sa“ când intra în prezenţa
lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, tot astfel Isus, adevăratul Mare Preot,
poartă „la inima sa“ sufletele celor din noul popor al lui Dumnezeu
aducându-le în cetatea Lui veşnică. Duhul Sfânt îi descoperă lui Ioan (şi
prin el şi nouă) cum vede Mirele Isus sufletele celor care formează
poporul lui Dumnezeu: ca pe nişte giuvaieruri sfinte şi strălucitoare şi
totdeauna apropiate inimii sale.
Noul Templu
În al treilea rând, mireasa lui Isus este şi noul templu. Acesta este
înţelesul formei cetăţii descrise ca având patru colţuri163, aşadar un cub.
(Apocalipsa 21:16). Orice evreu antic familiarizat cu Scripturile ar fi
recunoscut în forma perfectă de cub a noului Ierusalim cubul de aur al
Sfintei sfintelor:
„Iar despărţitura dinlăuntrul templului el [regele Solomon] a pregătit-o
ca să pună acolo chivotul legământului Domnului. Şi despărţitura
aceasta era lungă de douăzeci de coţi, lată de douăzeci de coţi şi înaltă
de douăzeci de coţi; şi a ferecat-o cu aur curat“ (1 Regi 6:19–20).
Aşa cum spune apoi Ioan, în Noul Ierusalim nu există un templu
separat, „pentru că templul ei este Domnul Dumnezeul Atotţiitorul şi
Mielul“ (Apocalipsa 21:22). Cu alte cuvinte, în Noul Ierusalim nu mai
există separare ori despărţire între Dumnezeu şi poporul său. Toate acestea
au fost depăşite, astfel încât cetatea este „templul viu“ al lui Dumnezeu.
Noul Eden
În sfârşit, în al patrulea rând, mireasa lui Isus164 este descrisă ca un nou
Eden. Deşi această caracteristică a miresei se poate să nu reiasă limpede
din descrierea de până acum făcută de cartea Apocalipsei, ea devine clară
când îngerul îi arată lui Ioan „interiorul“ noului Ierusalim:
„Şi mi-a arătat apoi râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care
izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţei
din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod
de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele
pomului sunt spre tămăduirea neamurilor. Nici un blestem nu va mai fi.
Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui îi vor
sluji Lui. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi
noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina
soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi
în vecii vecilor“ (Apocalipsa 22:1–5).
Cu aceste cuvinte, povestea dragostei divine din istoria mântuirii
închide cercul. Biblia începe cu „nunta“ lui Adam cu Eva în Grădina
Raiului, udată de patru râuri (Geneza 2–3) şi se încheie cu nunta Mirelui
Isus cu Biserica, Mireasa sa, într-un nou Eden udat de râul supranatural al
vieţii. Acesta este cel mai profund mister de la sfârşitul timpului: unirea
veşnică a lui Dumnezeu cu poporul său în Cristos şi în Noul Ierusalim,
care le va permite oamenilor să vadă, în sfârşit, chipul lui Dumnezeu care
este chipul Mirelui divin.
CĂSĂTORIA ŞI ÎNVIEREA
Ţinând cont de toate acestea, înainte de a încheia capitolul, mai avem de
analizat un ultim text. Cum împăcăm nunta veşnică a lui Isus şi a miresei
sale din noua creaţie, cu binecunoscuta (şi pentru mulţi tulburătoarea)
afirmaţie a lui Isus că, după Înviere, nu există căsătorie?
Pentru a răspunde la această întrebare, să zăbovim puţin cu atenţie
asupra cuvintelor lui Isus pe această temă165, încercând să le înţelegem şi
pe acestea în contextul lor iudaic.
Note
145. Safrai, „Home and Family“ în Safrai and Stern, eds., The Jewish People in the First
Century, p. 758, citând Babylonian Talmud, Berakoth 59b.
146. Cf. Luz, The Gospel of Matthew, 1, pp. 93–94.
147. Fehribach, The Women in the Life of the Bridegroom, p. 123.
148. Vezi Keener, The Gospel of John, 2, p. 932; Brown, The Gospel According to John, 2,
pp. 618–620.
149. Cf. Ronning, The Jewish Targums and John’s Logos Theology, pp. 154–155.
150. Pentru studii aprofundate, vezi în special Philip J. Long, Jesus the Bridegroom: The
Origin of the Eschatological Feast as a Wedding Banquet in the Synoptic Gospels, Pickwick,
Eugene, 2013; Snodgrass, Parables with Intent, pp. 505–519; Marianne Blicken staff, „While the
Bridegroom Is With Them: Marriage, Family, Gender, and Violence in the Gospel of Matthew“ în
Journal for the Study of the New Testament Supplement Series 292, T. & T. Clark, London, 2005,
pp. 78–108; Luz, The Gospel of Matthew, 3, pp. 226–245.
151. Vezi Luz, Matthew, 3, p. 228 n. 18.
152. Keener, A Commentary on the Gospel of Matthew, pp. 596–597.
153. Vezi Snodgrass, Stories with Intent, pp. 511–518, pentru o explicație similară.
154. The Great Commentary of Cornelius a Lapide: The Holy Gospel According to Saint
Matthew, vol. 2, trans. Thomas W. Mossman, rev. and completed by Michael J. Miller, Loreto,
Fitzwilliam, NH, 2008, p. 469.
155. Scott Hahn, „The World as Wedding“ în Catholic for a Reason IV: Scripture and the
Mystery of Marriage and Family Life, Emmaus Road, 2007, pp. 10–11, citând pe de Vaux,
Ancient Israel, pp. 33–34: „Ea purta un voal pe care și-l scotea numai în odaia nupțială.“ Vezi
Albrecht Oepke, „apokálypsis“ în Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard
Kittel, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 1977, 3, pp. 556–571.
156. Vezi D. A. McIlraith, The Reciprocal Love Between Christ and the Church in the
Apocalypse, Pontifical Gregorian University, Rome, 1989, pp. 94–10, 123–147, 170–204.
157. Despre podoabele de nuntă, vezi David E. Aune, Revela tion, 3 vol., Word Biblical
Commentary 52C, Thomas Nelson, Nashville, 1998, 3, pp. 1121–1122.
158. Vezi Aune, Revelation, 3, pp. 1121–1122.
159. Mirele (n. trad.).
160. Vezi Oswalt, Isaiah, 2, p. 581.
161. Vezi Aune, Revelation, 3, p. 1122.
162. Aune, Revelation, 3, p. 1165.
163. Vezi McKelvey, The New Temple, pp. 167–176.
164. Vezi D. S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic: 200 B.C.–A.D. 200,
Old Testament Library, Westminster, Philadelphia, 1964, pp. 280–284; David M. Russell, The
„New Heavens and New Earth“: Hope for the Creation in Jewish Apocalyptic and the New
Testament, Visionary, Philadelphia, 1996.
165. Pentru o discuție pe această temă, vezi Davies and Allison, Saint Matthew, 3, pp. 221–
248; Marcus, Mark, 2, pp. 826–836; Fitzmyer, The Gospel According to Luke, 2, pp. 1298–1308.
166. Vezi George W. E. Nickelsburg, „Resurrection“ în Collins and Harlow, ed., The
Eerdmans Dictionary of Early Judaism, pp. 1142–1144; George W. E. Nickelsburg, Resurrection,
Immortality, and Eternal Life in Intertestamental Judaism and Early Christianity, Harvard
Theological Studies 56, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 2006; N.T. Wright, The
Resurrection of the Son of God, Christian Origins and the Question of God, vol. 3, Fortress,
Minneapolis, 2003, pp. 129–200.
167. Vezi Günter Stemberger, „Sadducees“ în Collins and Harlow, ed., The Eerdmans
Dictionary of Early Judaism, pp. 1179–1181.
168. Fitzmyer, The Gospel According to Luke, 2, p. 1305.
169. Vezi în special Lucian Legrand, The Biblical Doctrine of Virginity, Sheed and Ward, New
York, 1963, pp. 71–80. Cf. Davies and Allison, Saint Matthew, 3, pp. 226–227.
170. Ușor adaptat din The Midrash on Psalms, trans. William G. Braude, 2 vol., Yale
University Press, New Haven, 1959), 2, pp. 366–367.
171. Despre raportul dintre ideea rabinică a „lumii ce va să vină“ și învățătura lui Isus din
Evanghelii, vezi Dale C. Allison, Jr., Constructing Jesus: Memory, Imagination, and History,
Baker Academic, Grand Rapids, 2010, pp. 164–203.
172. Vezi Legrand, The Biblical Doctrine of Virginity, pp. 71–78.
6
MISTERELE NUNŢII
BOTEZUL
Pentru mulţi creştini, botezul reprezintă mai cu seamă un semn exterior,
public, al căinţei interioare pentru păcat. Gândiţi-vă la chemarea adresată
evreilor de Ioan Botezătorul să primească „botezul pocăinţei întru iertarea
păcatelor“ (Marcu 1:4). Pentru alţii, botezul reprezintă o poruncă a lui
Isus, un ritual care trebuie îndeplinit în virtutea marii Trimiteri în
Misiune: „Mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28:19). Pentru
mulţi alţii, botezul este mai cu seamă un ritual de iniţiere în comunitatea
creştină, prin care o persoană devine „mădular“ al „unicului trup“ al lui
Cristos (1 Corinteni 12:13).
Privind însă taina botezului din perspectiva a tot ceea ce ştim acum
despre Mirele Isus, iese la iveală şi un alt înţeles. Dacă Isus este Mirele şi
Biserica este mireasa lui, atunci botezul creştin este mai mult decât un
semn de căinţă, o poruncă sau un ritual de iniţiere; botezul este baia de
nuntă prin care Isus ne curăţeşte de păcat ca să ne putem uni cu
Dumnezeu.
EUHARISTIA
Îndreptându-ne către taina Cinei Domnului, cunoscută şi ca Euharistie,
descoperim aceeaşi diversitate de semnificaţii ca în cazul botezului.
Pentru mulţi creştini, Cina Domnului este, în primul rând, o „amintire“ a
Cinei de pe Urmă şi a evenimentelor din noaptea în care a fost trădat Isus.
Cum spune Isus: „Faceţi aceasta în amintirea mea“ (Luca 22:19; 1
Corinteni 11:24–25). Pentru alţii, este un ospăţ de „mulţumire“ (în greacă
eucharistía) oferit lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul mântuirii, în
unire cu Isus, care „a adus mulţumire“ (în greacă eucharistésas) frângând
pâinea şi împărţind vinul înainte de a muri (Matei 26:27; Marcu 14:23).
Pentru alţii, Euharistia este în primul rând o jertfă în care sacrificiul
sângeros de pe cruce se actualizează prin jertfa nesângeroasă de pâine şi
vin, descrisă de apostolul Pavel: „Paharul binecuvântării pe care-l
binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe
care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Cristos?“ (1
Corinteni 10:16)
Când privim însă taina Euharistiei din perspectiva pătimirii şi morţii lui
Cristos ca Mesia Mire, iese la iveală şi alt înţeles. Dacă Isus este Mirele şi
Biserica este Mireasa sa, Cina Domnului nu este doar o amintire sau un
ospăţ de mulţumire, ori o jertfă, ci este şi un ospăţ de nuntă la care Isus se
dăruieşte pe sine cu totul miresei sale printr-un legământ marital veşnic.
CĂSĂTORIA
Misterioasa instituţie numită „căsătorie“ face, în zilele noastre,
subiectul a nenumărate controverse. Pentru unii, căsătoria este o invenţie
pur omenească, un fel de parteneriat civil sau contract temporar. Din acest
punct de vedere, căsătoria, ca orice altă instituţie umană, este ceea ce
facem noi din ea. Nu e neapărat sacră sau permanentă şi tinde să aibă în
centru, în primul rând, fericirea personală a soţilor şi chestiunea iubirii
dintre ei (indiferent ce ar însemna acest lucru). Pentru alţii, căsătoria este
o instituţie divină, un legământ sacru înrădăcinat în ordinea creaţiei şi
instituit în zorii istoriei omenirii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (Geneza
2:24). Din acest punct de vedere, căsătoria presupune unirea soţilor,
precum şi procrearea şi întemeierea unei familii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi
şi umpleţi pământul şi-l supuneţi“ (Geneza 1:28).
Când suntem însă confruntaţi cu „marea taină“ a căsătoriei lui Cristos
cu Biserica (Efeseni 5:32), suntem în faţa căsătoriei creştine – diferită de
orice alte forme de căsătorie – care este mai mult decât un contract
personal sau un legământ familial sacru. Mai mult, căsătoria creştină este
o icoană vie a iubirii nupţiale jertfelnice dintre Cristos şi Biserică. Este
(sau trebuie să fie) semnul extern al tainei nevăzute a iubirii lui Isus
pentru mireasa sa şi a miresei pentru el.
FECIORIA
Înainte de a încheia acest capitol, mai există un aspect al vieţii creştine
pe care nu pot să nu-l includ în studiul nostru despre Mirele Isus: misterul
fecioriei creştine208 numită şi „celibat consacrat“. (Deşi au conotaţii puţin
diferite, voi folosi în continuare cei doi termeni în variaţie liberă cu
referire la starea celor care renunţă de bună voie să se căsătorească,
dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu.) Pentru multă lume din zilele noastre,
celibatul ales de bună voie este socotit straniu, „nenatural“ şi inexplicabil.
Cu toate că Isus a dus viaţă de celibatar, ideea ca altcineva să renunţe la a
se căsători e privită, din cine ştie ce motive, chiar şi de mulţi creştini, cu
suspiciune. Pentru alţii, viaţa de celibatar poate fi privită mai cu seamă ca
un mod simplu de a evita complicaţiile căsătoriei. Gândiţi-vă numai cum
reacţionează ucenicii la vorbele prin care Isus opreşte divorţul şi
recăsătorirea: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos
să se însoare“ (Matei 19:10). Pentru alţii, celibatul şi fecioria reprezintă în
primul rând un mod de a se devota cu totul lucrării lui Dumnezeu, fără a se
mai supune distragerilor şi îndatoririlor vieţii de familie. Apostolul Pavel
spune:
„Cel necăsătorit (în greacă ágamos) se îngrijeşte de cele ale Domnului,
cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale
lumii, cum să placă femeii, şi este împărţit. Şi femeia nemăritată şi
fecioara poartă grijă de cele ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi
cu duhul. Iar cea care s-a măritat poartă grijă de cele ale lumii, cum să
placă bărbatului“ (1 Corinteni 7:32–34).
Dacă privim misterul fecioriei şi al celibatului din perspectiva a tot ce
am aflat până acum despre Mirele Isus, renunţarea de bunăvoie la
căsătoria lumească are un sens eshatologic. Cu alte cuvinte, această stare
de viaţă ne face să privim către „sfârşitul“ timpului (în greacă éschaton).
Căci dacă, aşa cum spune Isus, la înviere nu va mai exista căsătorie
(Marcu 12:18–27), atunci cei care nu se căsătoresc, ci se consacră lui
Dumnezeu devin semne vii ale vieţii celibatare pe care toţi o vom trăi la
sfârşitul timpului, când întreaga omenire răscumpărată va fi unită cu
Dumnezeu prin unirea virginală dintre Cristos şi Biserică.
Note
173. Apărută, în traducere românească, la Editura Humanitas, în 2016 (n. trad.).
174. Pentru un rezumat excelent al textelor patristice, vezi Chavasse, The Bride of Christ, pp.
99–221.
175. „Aici, menționarea explicită a apei sugerează nu doar o metaforă extinsă pentru
răscumpărare, ci și o referire directă la apa botezului“ (Andrew T. Lincoln, Ephesians, World
Biblical Commentary 42, Nelson, Nashville, 1990, p. 375).
176. Peter S. Williamson, Ephesians, Catholic Commentary on Sacred Scripture, Baker
Academic, Grand Rapids, Mich., 2009, p. 166. Pentru specialiștii care recunosc aluzia la baia
nupțială evreiască, vezi și James D. G. Dunn, Baptism in the Holy Spirit, SCM, London, 1970,
pp. 162–163; R. P. Meyer, Kirche und Mission in Epheserbrief, Stuttgarter Bibelstudien,
Katholisches Bibelwerk, Stuttgart, 1977, pp. 295, 298.
177. Williamson, Ephesians, p. 166.
178. Ilan, Jewish Women in Greco-Roman Palestine, pp. 88–89.
179. Thomas Aquinas, cap. 5, lecture 8, Commentary on Saint Paul’s Epistle to the Ephesians,
trans. Matthew Lamb, O.C.S.O., Magi, London, 1966, p. 219.
180. Lincoln, Ephesians, p. 375.
181. De exemplu, autorul din secolul al IV-lea, Didim cel Orb scrie: „În apele botezului, cel
care ne-a dat suflet și-l ia acum ca Mireasă“ (Didymus, On the Trinity, citat în Jean Daniélou, The
Bible and the Liturgy, University of Notre Dame Press, Notre Dame, 1956, p. 192.
182. Toate traducerile din Chiril citate de aici înainte sunt din The Works of Saint Cyril of
Jerusalem, trans. Leo P. McCauley S.J. and Anthony A. Stephenson, 2 vol., The Fathers of the
Church 61 and 64, Catholic University of America Press, Washington, D.C., 1969, 1970, 1, pp.
75–76.
183. La fel și Grigorie de Nyssa: „«M-am dezbrăcat de haina cea veche, cum s-o îmbrac din
nou?» Astfel, Mireasa promite să nu mai îmbrace veșmintele dezbrăcate, ci să se acopere cu o
singură haină, după instrucțiunile date de ucenici. Aceasta e haina cu care a fost îmbrăcată la
Botez“ (Gregory of Nyssa, Commentary on the Song of Songs, 46, citat în Daniélou, The Bible
and the Liturgy, p. 195).
184. Vezi McCauley and Stephenson, trans., The Works of Saint Cyril of Jerusalem, 1, pp.
161–162; citat în Daniélou, The Bible and the Liturgy, p. 195.
185. McCauley and Stephenson, trans., The Works of Cyril of Jerusalem, 1, pp. 117–118; citat
în Daniélou, The Bible and the Liturgy, p. 197.
186. Daniélou, The Bible and the Liturgy, p. 200.
187. John Paul II, Man and Woman He Created Them: A Theology of the Body, trans. Michael
Waldstein, Pauline, Boston, 2006, pp. 482–483.
188. Merită notat că acest paragraf e citat de Papa Benedict XVI în Exortația Apostolică
Postsinodală Sacramentul Carității (Sacra mentum Caritatis), Februarie 22, 2007, nr. 27.
189. Vezi Aune, Revelation, 3, pp. 1029–1030.
190. Roch A. Kereszty, Wedding Feast of the Lamb: Eucharistic Theology from a Historical,
Biblical, and Systematic Perspective, Hillenbrand Books, Chicago, 2004, p. 80. Vezi și Michael
Barber, Coming Soon: Unlocking the Book of Revelation and Applying Its Lessons Today,
Emmaus Road, Steubenville, Ohio, 2005, p. 230.
191. Citat în Chavasse, The Bride of Christ, pp. 147–148.
192. Citat în Daniélou, The Bible and the Liturgy, p. 205. Vezi și Roy J. Deferrari, Saint
Ambrose: Theological and Dogmatic Works, The Fathers of the Church, vol. 44, Catholic
University of America Press, Washington, D.C., 1963, p. 311.
193. Daniélou, The Bible and the Liturgy, p. 205.
194. Vezi Brant Pitre, Misterul Cinei de pe Urmă. Isus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei,
Humanitas, 2016.
195. Vezi Chavasse, The Bride of Christ, p. 109.
196. Pentru comentarii, vezi Williamson, Ephesians, pp. 154–178; și John Paul II, Man and
Woman He Created Them, pp. 465–490.
197. Williamson, Ephesians, p. 163.
198. Williamson, Ephesians, p. 160.
199. John Paul II, Man and Woman He Created Them: A Theology of the Body, trans. Michael
Waldstein, Pauline, Boston, 2006, p. 473.
200. Lincoln, Ephesians, p. 381.
201. Vezi St. John Chrysostom on Marriage and Family Life, trans. Catherine P. Roth and
David Anderson, Popular Patristics Series 7, Crestwood, St. Vladimir’s Seminary Press, NY,
1986.
202. Citat în Mark J. Edwards, Galatians, Ephesians, Philippians, Ancient Christian
Commentary on Scripture, New Testament VIII, InterVarsity Press, Downers Grove, III, 1999, p.
195. [Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale – omilii la căsătorie, trad. din lb. greacă veche de
Pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004 (n. trad.).]
203. Vezi John Chrysostom, Homily on Ephesians 20, 5, 33; citat în Edwards, Galatians,
Ephesians, Philippians, p. 200.
204. Roth and Anderson, trans., St. John Chrysostom on Marriage and Family Life, pp. 60–
61.
205. În acest sens, vezi comentariile lui Tertulian: „Cu atât mai mult vom fi legați de soțiile
decedate, fiindcă suntem hărăziți unei stări mai bune, hărăziți să ne ridicăm la o însoțire
spirituală. Ne vom recunoaște deopotrivă pe noi înșine și pe cele cărora le aparținem. Altminteri,
cum vom cânta cântec veșnic de mulțu mire lui Dumnezeu, dacă nu mai păstrăm în noi amintirea
acestei legături? … Așadar, cei ce suntem împreună cu Dumnezeu vom rămâne împreună… În
viața veșnică Dumnezeu nu-i va mai despărți pe aceia pe care i-a unit în această viață în care le-a
interzis să se despartă (Tertullian, On Monogamy 10; citat în Christopher A. Hall, Mark, Ancient
Christian Commentary on Scripture, New Testament II, InterVarsity Press, Downers Grove, III,
1998, p. 170).
206. Vezi, de pildă, enciclica despre căsătoria creștină a lui Leon XIII (Arcanum), 10 februarie
1880; Pius XI, Enciclica despre căsătoria creștină (Casti Connubii), 31 decembrie 1930; Paul VI,
Enciclica despre viața umană (Humanae Vitae), 25 iulie 1968; Ioan Paul II, Exortația Apostolică
despre rolul familiei creștine în lumea modernă (Familiaris Consortio), 22 noiembrie 1981;
Ramón García de Haro, Marriage and the Family in the Documents of the Magisterium: A
Course in the Theology of Marriage, trans. William E. May, Ignatius, San Francisco, 1993.
207. Vezi, de exemplu, Curtis Mitch and Edward Sri, The Gospel of Matthew, Catholic
Commentary on Sacred Scripture, Grand Rapids, Baker Academic, Mich., 2010, pp. 237–242;
Luz, Matthew, 2, pp. 493–494; Angelo Cardinal Scola, The Nuptial Mystery, trans. Michelle K.
Borras, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2005, pp. 263–269; Alejandro Díez Macho,
Indisolubilidad del matrimonio y divorcio en la Biblia: La sexualidad en la Biblia, Fe Católica,
Madrid, 1978.
208. Despre fecioria consacrată vezi în special Papa Ioan Paul II, exortația apostolică
postsinodală despre viața consacrată (Vita Consecrata), 25 martie, 1996; Mary Jane Klimisch,
OSB, The One Bride: The Church and Consecrated Virginity, Sheed and Ward, New York, 1965;
Legrand, The Biblical Doctrine of Virginity; Pope Pius XII, Encyclical On Consecrated Virginity
(Sacra Virginitas), March 25, 1954.
209. Pe această temă vezi Davies and Allison, Saint Matthew, 3, pp. 21–25.
210. Legrand, The Biblical Doctrine of Virginity, p. 443; pentru comentarii pe aceeași temă,
vezi Pierre Grelot, Man and Wife in Scripture, trans. Rosaleen Brennan, Herder and Herder, New
York, 1964, pp. 93–94.
211. Citat în Arthur A. Just Jr., Luke, Ancient Christian Commentary on Scripture, New
Testament III, InterVarsity Press, Downers Grove, 2003, p. 313.
212. Vezi Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, ed. Philip Schaff, et al., 14 vol.,
repr., Hendrickson, Peabody, Mass., 1994, 10, p. 371.
213. Vezi The Rites of the Catholic Church, vol. 2, Liturgical Press, Collegeville, Minn., 1991,
pp. 168–170.
214. Homily for Rite of Consecration to a Life of Virginity, în The Rites of the Catholic
Church, Volume Two, pp. 168–170.
215. Vezi Papa Ioan Paul II, Scrisoare Apostolică despre demnitatea și vocația femeilor
(Mulieris Dignitatem), 15 august 1988, nr. 26.
7
CU ISUS LA FÂNTÂNĂ
Pentru a situa vorbele şi faptele lui Isus în contextul lor istoric, e nevoie
să ne familiarizăm cu două surse-cheie de informaţie: 1. Scripturile
ebraice, numite îndeobşte de creştini „Vechiul Testament“ şi 2. Vechea
tradiţie iudaică aflată într-o largă serie de scrieri care nu sunt cuprinse în
Biblia ebraică şi adesea nu sunt uşor accesibile cititorilor ne-evrei care nu
sunt specialişti în studii biblice. De aceea, e util să menţionez pe scurt
diferitele colecţii de scrieri iudaice extrabiblice la care mă refer pe
parcursul acestei cărţi. (Cititorul ar putea, dacă doreşte, să reţină această
pagină ca referinţă.) În nici un caz nu sugerez că Isus (sau chiar autorii
Noului Testament) ar fi citit vreuna dintre aceste scrieri, dintre care unele
au fost compilate mult după viaţa şi moartea lui. Ce vreau să spun însă
este că multe dintre aceste scrieri216 dau mărturie despre vechi tradiţii
iudaice necuprinse în Biblie şi care vor fi fost în circulaţie în vremea lui
Isus. Există, în special, expresii, obiceiuri, practici şi credinţe evreieşti
reflectate deopotrivă în Noul Testament şi în aceste scrieri extrabiblice,
tradiţii care par de la sine înţelese pentru Isus şi pentru primii iudeo-
creştini care uneori au nevoie de explicaţii pentru că în Scriptura ebraică
nu se face referire la ele (cum ar fi expresia „prietenul mirelui“ din Ioan
3:29 sau „fiii iatacului de nuntă“ din Marcu 2:19). Specialişti
contemporani ca Dale Allison, Maurice Casey, Craig Keener, John Meier,
James Dunn, Craig Evans, Geza Vermes şi mulţi alţii utilizează din belşug
sursele iudaice extrabiblice în analiza pe care o fac vorbelor şi faptelor lui
Isus. Într-adevăr, interesul în creştere al specialiştilor pentru contextul
ebraic al creştinismului se poate vedea limpede în The Jewish Annotated
New Testament (eds. Amy-Jill Levine şi Marc Zvi Brettler, Oxford
University Press, 2011), Noul Testament cu adnotări iudaice, în care o
echipă internaţională de exegeţi evrei foloseşte, deopotrivă Scriptura
ebraică şi textele extrabiblice, inclusiv literatura rabinică, pentru a
clarifica înţelesul Noului Testament. În acest sens, după scrierile din
Biblie, cele mai importante surse iudaice folosite de specialiştii
contemporani sunt următoarele:
– Manuscrisele de la Marea Moartă: o veche colecţie de manuscrise
evreieşti copiate cândva între secolul al II-lea î.Cr. şi 70 d.Cr.. Această
colecţie conţine numeroase scrieri din perioada celui de al Doilea Templu,
când a trăit Isus.
– Pseudepigrapha: o serie vastă de scrieri atribuite adesea unor scriitori
străvechi precum Enoh, Ezra, Baruh şi alţii, şi care se întind pe mai multe
secole dinainte şi de după Isus (din secolul al II-lea î.Cr. până în secolul al
IV-lea d.Cr.). Multe dintre aceste scrieri, precum 1 Enoh, Cartea
Jubileelor, 4 Ezra, 2 Baruh ne oferă indicii importante despre iudaismul
din perioada celui de al Doilea Templu.
– Lucrările lui Iosephus Flavius: Iosephus a fost un istoric şi fariseu
evreu care a trăit în primul secol d.Cr. Scrierile lui reprezintă mărturii
importante ale istoriei şi culturii iudaice din vremea lui Isus şi a Bisericii
timpurii.
– Mişna şi Tosefta sunt două mari colecţii de tradiţii orale ale rabinilor
evrei care au trăit cu aproximaţie între 50 î.Cr. şi 200 d.Cr. Majoritatea
tradiţiilor se referă la chestiuni legale şi liturgice. Pentru iudaismul
rabinic extrabiblic, Mişna rămâne mărturia cu cea mai mare autoritate a
tradiţiei iudaice.
– Targumurile sunt vechi traduceri şi parafraze din ebraică în aramaică
ale unor fragmente din Scripturile ebraice. Aceste texte au apărut cândva
după exilul babilonian (587 î.Cr.), când mulţi evrei au început să
vorbească aramaica în loc de ebraică. Specialiştii se contrazic în privinţa
datării exacte.
– Talmudul babilonian este o compilaţie vastă – peste 30 de volume
masive – de tradiţii ale rabinilor evrei din perioada cuprinsă aproximativ
între 220 şi 500 d.Cr.. Talmudul conţine deopotrivă opinii legale şi
interpretare biblică, în forma unui lung comentariu la Mişna.
– Midraşim sunt comentarii iudaice vechi la diferite cărţi ale Bibliei.
Deşi sunt parţial posterioare Talmudului, ele conţin multe interpretări ale
Scripturii atribuite unor rabini care au trăit în vremea Mişnei şi a
Talmudului
Bineînţeles că acestea nu sunt toate scrierile iudaice vechi relevante
pentru înţelegerea Noului Testament, dar sunt cele la care mă refer din
când în când în această carte.
Notă
216. Fragmentele din scrierile ebraice vechi sunt citate în următoarele lucrări recente
importante despre persoana istorică a lui Isus: Dale C. Allison, Jr., Constructing Jesus: Memory,
Imagination, and History, Baker Academic, Grand Rapids, Mich., 2010); Maurice Casey, Jesus
of Nazareth: An Independent Historian’s Account of His Life and Teaching, T. & T. Clark,
London, 2010; Craig S. Keener, The Historical Jesus of the Gospels, Eerdmans, Grand Rapids,
Mich., 2009; John P. Meier, A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus, 4 vol., Anchor
(Yale) Bible Reference Library, Yale University Press, New York, Doubleday/New Haven, Conn.,
1991, 1994, 2001, 2009; James D. G. Dunn, Jesus Remembered, Christianity in the Making, vol.
1, Eerdmans, Grand Rapids, Mich., 2003; Craig A. Evans, Jesus and His Contemporaries:
Contemporary Studies, Brill, Leiden,The Netherlands, 1994.