Portretele copiilor regilor români Ferdinand şi Maria,

care nu au fost moştenitori ai Coroanei.

Principii români nu au fost în lumina reflectoarelor istoriei, aşa ca

personalităţile care au ajuns la conducerea ţării. Destinele lor au
rămas oarecum obscure şi, de multe ori, nu au fost luate în seamă la
portretizarea Casei Regale a României.
SERIAL Poveşti neştiute cu prinţi şi prinţese: ce au făcut copiii lui
Ferdinand şi ai Mariei, care n-au moştenit tronul român
adevarul.ro/cultura/istorie/serial-povesti-nestiute-printi-printese-facut-copiii-ferdinand-mariei-n-au-mostenit-tronulroman-
1_59563d5f5ab6550cb8aa4248/index.html
Alexandra Şerban July 1, 2017

În 1945, în România, se anunţa decisiv sfârşitul grăbit al unei epoci. Schimbările se succedau
cu repeziciune, într-o lume încă tulburată de război, sărăcie şi deznădejde şi buimăcită de
manevre obscure şi de ideologii care vindeau marile minciuni ale secolului. Vechea ordine
era luată prin învăluire cu viclenie de comuniştii ţinuţi pe braţe de Moscova şi era clar, se
prăbuşea. Ruptura cu trecutul părea inevitabilă. Odată ce pentru unii începea viitorul luminos
al victoriei proletariatului, cum s-or fi gândit ei, pentru ceilalţi începea epoca ilegalităţii, a
clandestinităţii, a rezistenţei. Fiecare lupta după posibilităţi.
Lucrurile sunt bine ştiute. Situaţia a început să se agraveze iremediabil din 6 martie 1945,
odată cu numirea Guvernului Groza. Curând, foarte curând, au început persecuţiile,
arestările abuzive, condamnările la închisoare fără judecată. Braţul lung al ordinii comuniste
se strecura prin toate colţurile ţării şi ale societăţii româneşti şi rearanja dibaci. Ce era de
făcut? Salvarea nu putea să vină în masă, ci numai particular.

Cu puţin ajutor de la un... prieten?

S-a ajuns, în primele luni de guvernare comunistă, să fie arestaţi toţi cei neconformi cu noile
tipare sociale – generali care nu s-au întors din Rusia închinaţi marxism-leninismului,
intelectuali, oameni suspectaţi de legături cu legionarii şi, în general, cetăţeni cu origini
nesănătoase. Valul arestărilor a ajuns şi la Bran, la Spitalul „Inima Reginei“, deschis în timpul
războiului şi condus de principesa Ileana. Într-o bună zi, l-au ridicat pe chirurgul-şef. Ce or fi
avut cu omul nu se ştie exact, dar cert e că s-a deschis imediat o petiţie pentru eliberarea sa –
a semnat tot personalul spitalului, ba chiar şi militarii reveniţi în ţară cu divizia „Tudor
Vladimirescu“. Nu a funcţionat acest mic şi ingenuu exerciţiu democratic. Comuniştii n-au
vrut să-i dea drumul, ei jucau după alte reguli.

1/21
Când se epuizaseră toate opţiunile, oamenii s-au dus la principesa Ileana: să facă ea ceva, să-l
salveze ea! Atunci, a lăsat deoparte toate temerile că şi ea putea ajunge curând în locul
2/21
chirurgului – fiind evident că una dintre fiicele regelui Ferdinand nu avea origini deloc
sănătoase, ba era chiar portretul-robot al duşmanului poporului – şi s-a pus pe treabă. A scris
o scrisoare către Emil Bodnăraş, rugându-l să-l elibereze pe sărmanul doctor. Cererea i-a fost
îndeplinită, în mod surprinzător – „El a fost efectiv tras afară din trenul care urma să-l ducă
cine ştie unde, în momentul în care părăsea gara din Braşov“, scria principesa în volumul
memorialistic „Trăiesc din nou“.

Doamna şi comunistul
Bodnăraş a ajutat-o nu pentru că ar fi adunat capital şantajabil, şi nici pentru că urmărea să
aibă vreun infiltrat în tabăra „cealaltă“ ori vreun tovarăş de drum. Explică Ileana în memoriile
sale cum a înţeles ea această relaţie incredibilă dintre un lider comunist, absolvent al şcolii
moscovite, şi o tânără prinţesă din familia regală: „Şi aşa am început cu Bodnăraş o stranie –
cum să-i spun? Prietenie? Nu, căci nu era asta. Emil Bodnăraş şi cu mine am fost întotdeauna
în mod deschis în tabere opuse. Eram inamici până în străfundul gândurilor şi idealurilor
noastre. (...) Supravieţuirea unuia din noi însemna moartea celuilalt. Totuşi, oricât ar părea
de ciudat, el nu a lăsat niciodată vreun apel de-al meu fără răspuns, şi am apelat de multe ori
la el“. Cei din vârf ajunseseră nişte marginali, acceptaţi de noile clase conducătoare, aşa au
mers lucrurile.

3/21
Ileana îl întâlnise pe Bodnăraş în februarie 1945, într-o vizită oficială la spital. În acel moment,
ea habar nu avea cine este civilul „cu părul tuns scurt şi o faţă puternică, colţuroasă,
inteligentă“, care i-a spus în loc de la revedere: „Nu am dorit să vin aici câtuşi de puţin. Acum
mă bucur că am venit, căci mi s-a schimbat părerea despre dumneavoastră şi munca pe care
o faceţi. Dacă – sau mai degrabă când – vom ajunge la putere, amintiţi-vă de mine. O să fac
tot ce pot să vă ajut“. Asta a fost tot. În cei trei ani, până când principesa a plecat în exil, Ileana
4/21
şi Bodnăraş s-au mai întâlnit în secret, au complotat împreună pentru a mai salva câte un
nefericit căzut pe lista neagră nepotrivită. Dar n-au uitat niciodată de lupta cu trecutul,
pentru a schimba viitorul.

Portrete în tuşe de gri

Acest scurt episod de la răscruce de epoci, interacţiunea aceasta dintre cele două lumi nu
face decât să ilustreze un detaliu din istoria mică, nu este simptomatic pentru ansamblul
societăţii. A făcut parte, însă, din actualitatea acelor vremuri, în care confruntarea a fost, într-
adevăr, brutală şi s-a încheiat cum deja este binecunoscut. Este, totuşi, o pată gri în tabloul
alb-negru al istoriei postbelice. Aceasta este, de fapt, finalitatea în dezgroparea istoriei de
acum un secol: de a creiona în nuanţe de gri ceea ce a fost expus contrastant, numai după
principiile binelui şi răului; de a realiza portretele unor oameni care au rămas definiţi în
memoria colectivă numai în urma unei singure trăsături de caracter sau în urma unui
eveniment important care le-a marcat existenţa; de a găsi relevanţa existenţei unor
personalităţi care nu au fost în linia întâi de conducere, dar care nici n-au trecut prin lume
fără să fi contat câtuşi de puţin.
Vieţile prinţilor şi prinţeselor române, umbrite în istorie de personalitatea fratelui lor, Carol al
II-lea, au rămas cunoscute după câteva coordonate distincte – Ileana era o fetiţă frumoasă
despre care gurile rele ziceau că ar fi fost fiica lui Barbu Ştirbey, Nicolae a intrat în Regenţă în
timpul primei domnii a lui Mihai I, iar Elisabeta şi Mignon au fost două domniţe care şi-au
ajutat mama prin spitale în timpul războiului. Totuşi, câte mai sunt de ştiut? Ce a însemnat
viaţa lor, a celor care au văzut întemeindu-se România Mare, după un război crunt, care au
văzut ascensiunea la putere a nebunilor istoriei în perioada interbelică şi, în final, s-au văzut
înfrânţi de comunişti şi alungaţi din ţară spre sfârşitul vieţii?

Destinele princiare, recuperate din negura istoriei

În serialul „Prinţii şi prinţesele României“, vom realiza câte un portret al fiecăruia dintre copiii
familiei regale române (Ferdinand şi Maria au fost singurii care şi-au crescut copiii în ţară, în
timpul domniei) – personaje relevante pentru epoca pe care au trăit-o, dar lipsite de acel sclipici
istoric care i-a însoţit pe moştenitorii la tron şi ale căror poveşti au rămas mai puţin cunoscute.
Aşadar, dintre copiii lui Ferdinand şi ai Mariei, va lipsi Carol al II-lea, iar şirul portretelor va ţine
cont de cronologie, de ordinea în care s-au născut. Menţionăm că Mircea, ultimul copil al regilor,
care a murit prematur, la 3 ani, va fi abordat în paginile următoare. Biografiile celorlalţi patru
copii vor urmări toate episoadele importante în formarea lor, cu accentele necesare pe
evenimentele cruciale, cum ar fi alianţele matrimoniale, războiul ori exilul impus de instaurarea
comunismului. Vor fi portrete în tuşe subţiri ce vor cuprinde relaţiile dintre fraţi, modul în care
erau percepuţi de societate şi felul în care au influenţat România şi statele în care au ajuns să
conducă.

EPISODUL 2: ELISABETA, O PRINŢESĂ CAM NEFERICITĂ

5/21
6/21
Al doilea copil şi prima fiică a cuplului princiar Ferdinand-Maria a rămas într-un con de
umbră, şi în epocă, dar şi în istorie. Elisabeta (foto) s-a născut pe 12 octombrie 1894, la
Sinaia, în vremea când Ferdinand şi Maria încă erau cuplul moştenitor la tronul României.
Fată capricioasă şi retrasă, Lisabeta – aşa cum o alinta familia – nu a legat relaţii de prietenie
cu niciunul dintre fraţii săi, iar dintre toţi, cel mai adesea se certa cu fratele mai mare, Carol,
care riposta imediat şi nu îi tolera nemulţumirile. De asemenea, a rămas anecdotică răutatea
cu care Elisabeta o trata pe mezina familiei, Ileana. Regina Maria se arăta îngrijorată, în
jurnalul său, de atitudinea fiicei cele mari: „Trăieşte numai pentru ea şi totuşi, se ascunde în
ea un fond foarte bun. Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie
întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori
şi nicăieri nu se simte bine. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de
fericire în sufletul ei“. Şi totuşi, după câteva aventuri amoroase cu care părinţii n-au fost de
acord, Elisabeta a fost căsătorită cu principele moştenitor George al Greciei. Nunta a avut loc
în 1921, iar peste un an, Elisabeta devenea regină a Greciei. Mariajul n-a durat foarte mult, cei
doi au divorţat în 1935 şi principesa a revenit în România. A rămas aici până la plecarea în
exil, în 1948. Şi-a trăit restul vieţii la Cannes, în Franţa, şi a murit pe 15 noiembrie 1956.

EPISODUL 3: MIGNON, SINGURA REGINĂ A IUGOSLAVIEI

7/21
8/21
Maria (foto) s-a născut la Gotha, în Germania, pe 6 ianuarie 1900. În acea perioadă,
programul operei din oraş cuprindea şi piesa „Mignon“, scrisă de Ambroise Thomas, care a
cucerit-o pe regina Maria, astfel că aşa i-a rămas alintul. Mignon a crescut la Cotroceni şi
Pelişor, ca şi ceilalţi copii ai lui Ferdinand, şi a fost educată de cei mai mari profesori ai
timpului, printre care se numără Nicolae Iorga şi George Enescu. Spre deosebire de sora sa
mai mare, Mignon era o copilă veselă, fără mofturi şi sociabilă, aşa încât ceilalţi o mai
tachinau şi o numeau „o mică Cenuşăreasă“. În timpul Primului Război Mondial, Mignon a
fost lângă regina Maria şi a activat ca soră medicală în spitalele de război ale Crucii Roşii, din
timpul retragerii în Moldova. După război, în 1922, s-a căsătorit cu regele Alexandru I, primul
rege al Iugoslaviei (până în 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor). Aşadar, Mignon a
devenit prima regină a Iugoslaviei independente după război. La nunta celor doi a avut loc, la
Belgrad, şi primul meci al echipei naţionale de fotbal a României, pe care l-a câştigat cu 2-1.
Numai că nici mariajul său n-a fost cu noroc. De fapt, a fost încheiat dramatic, în 1934, prin
asasinarea regelui Alexandru I la Marsilia. Fiul cel mare al cuplului, Petru al II-lea, i-a urmat la
tron şi a fost ultimul monarh iugoslav înainte de instaurarea comunismului. Maria şi-a
petrecut ultima parte a vieţii în exil la Londra, unde a murit în iunie 1961. A fost
înmormântată în Marea Britanie, iar în 2013, a avut loc o procesiune oficială de reînhumare,
în Serbia.

EPISODUL 4: PRINCIPELE NICOLAE, MEREU ÎN UMBRA LUI CAROL AL II-LEA

9/21
Cel de-al doilea fiu al regilor României, principele Nicolae (foto) s-a născut la Sinaia, în 1903.
În familie, a fost numit Nicky – după alintul pe care îl acorda Maria şi naşului lui de botez,
ţarul Nicolae al II-lea. În copilărie, micul prinţ l-a captivat mai ales pe unchiul Carol I, care se
amuza adesea pe seama ştrengăriilor sale. „El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs
deosebit era rezervat mereu acestui drăcuşor, care cucerise inima austeră a regelui“,
susţinea regina Maria în jurnal. În tinereţe, Nicolae a dezvoltat o pasiune pentru aviaţie şi, de
fapt, cam pentru orice activitate sportivă – a reuşit chiar să asambleze automobile artizanale,
a participat la raliuri şi concursuri internaţionale. Personalitatea sa a început să iasă mai mult
în evidenţă în societatea românească după ce Carol a renunţat prima dată la tron, în 1918.
Atunci, o parte din clasa politică a susţinut ca al doilea fiu al regilor să fie numit în
10/21
succesiunea la tron. Însă nu a fost acceptat acest compromis. A jucat un rol în conducerea
statului, totuşi, în perioada 1927-1930, când a făcut parte din Consiliul de Regenţă, instituit
după a doua renunţare a lui Carol, când pe tron urcase regele Mihai I, minor. Nicolae s-a
căsătorit în secret cu Ioana Doletti, în octombrie 1931 – mariajul a fost anulat la cererea lui
Carol, în decembrie, Nicolae n-a acceptat decizia şi, în final, a fost scos din Casa Regală de
către Carol al II-lea. A rămas cu Ioana, cu numele de civil Nicolae Brana. A plecat în exil şi a
murit la Lausanne, în 1978.

EPISODUL 5: DOMNIŢA ILEANA, „CEL MAI FRUMOS COPIL DIN EUROPA“

11/21
Mezina familiei regale s-a născut la Bucureşti, pe 5 ianuarie 1909. Biografia sa a început
controversat, întrucât au existat zvonuri că ar fi fost, de fapt, fiica lui Barbu Ştribey, şi nu a lui
Ferdinand. Nimic nu a fost dovedit în acest sens, aşa că totul a rămas numai o legendă. Cert
este că Ileana (foto) i-a semănat în multe privinţe Mariei, care o considera fiica ei preferată,
singura de care era convinsă că merita să fie cândva un cap încoronat. Ileana, spre bucuria
mamei, a înţeles de mică ce înseamnă să ai o responsabilitate faţă de ţară, faţă de oameni –
12/21
de pildă, în timpul războiului, a ajutat în spitale, orfelinate şi cantine, după posibilităţile unui
copil de 10 ani. În acea perioadă, a războiului, a suferit drama puternică a morţii fratelui mai
mic, Mircea, de care era nedespărţită. În tinereţe, i s-a dus vestea în ţară şi în afară pentru
frumuseţea sa – şi dacă în România era considerată cea mai frumoasă dintre prinţese, în
articolele din Vest era descrisă ca fiind „cel mai frumos copil din Europa“. Domniţa Ileana a
fost pasionată de iahting şi, în acea vreme, a fost singura femeie din ţară cu brevet de căpitan
de cursă lungă. Ileana s-a căsătorit în 1931, cu arhiducele Anton de Habsburg – şi acesta a
fost primul mariaj din dragoste în familia regală, dar şi ultima căsătorie oficială încheiată de
un membru al familiei regale în România. În 1944, a revenit în România, fugind din calea
naziştilor şi s-a stabilit la Bran. În 1948, a plecat în exil, întâi în Elveţia, apoi în Argentina. În
1950, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, alături de familie, dar după patru ani a divorţat
de Anton. În 1961, a ales viaţa monahală şi a devenit maica Alexandra. A murit în 1991, în
Pennsylvania, reuşind însă să viziteze România după prăbuşirea regimului comunist, în 1990.

O dramă la începutul războiului mondial: dispariţia prinţului Mircea

13/21
2 noiembrie 1916. Ziua morţilor, în calendarul religios catolic. România intrase de numai
câteva luni în războiul mondial şi la porţile Bucureştiului băteau armatele germane, părea că
înfrângerea este aproape. Însă în aceste zile, regina Maria nu era interesată de nimic mai
mult decât de soarta celui mai mic dintre fiii ei, micul Mircea. De câteva luni era grav bolnav
de febră tifoidă, epidemie care a cuprins întreaga ţară în anii războiului care a urmat. Acum,
îl lovise pe cel mai mic dintre fiii regilor României, în vârstă de numai 3 ani.
În această zi mohorâtă şi rece de toamnă târzie, regina nota în jurnal aproape cu
înverşunare, prevestind sfârşitul zilei: „Nici un semn că ar fi conştient, ochii îi sunt în
continuare ca de mort. Nu mai ţipă, dar de câteva zile are o mişcare continuă a maxilarului,
clănţăne şi scrâşneşte din dinţi“, nota în cursul dimineţii. La orele prânzului, a revenit la jurnal
pentru a puncta doar atât: „Cred că se duce. Doctorii nu spun nimic, dar eu aşa cred...“, aşa
cât să poată să justifice apoi că ea, mama lui, a ştiut mai bine ce se petrece. Şi a insistat
câteva ore mai târziu: „Se duce, acum sunt sigură că se duce... în curând...“. O repetiţie care
nu se traduce decât prin disperare şi neputinţă. În final, la ora 9.00 seara, prinţul Mircea a
murit, cu mâna în cea a mamei sale.

„Are ceva la gât“

În ultimele trei săptămâni, sănătatea băiatului s-a tot agravat, în ciuda tuturor eforturilor
depuse de părinţi şi de medici. Era în grija doctorilor Romalo, Ion Cantacuzino şi Vasile
Voiculescu, noaptea era în permanenţă asistat de o soră medicală, şi Maria sau una dintre
surorile sale stătea mereu în jurul lui să-i îndeplinească orice poftă.
Boala îl cuprinsese pe 15 octombrie, chiar de ziua de naştere a lui Carol, fratele cel mare, care
împlinea 23 de ani. Atunci, pe lângă gândurile uşor îngrijorate privind soarta lui Carol – „Sper
că-şi va face datoria. Are mari calităţi şi multe defecte, dar e un băiat bun, care poate face
multe când vrea“ – Maria nota trecător în jurnal că a sosit devreme acasă, la Buftea, unde se
retrăsese de când începuse războiul, şi l-a găsit pe Mircea bolnav: „Are ceva la gât“. Pe
măsură ce zilele treceau, observaţiile privind starea lui de sănătate şi de spirit fluctuau –
14/21
părea că se ameliorează, în ciuda febrei mari, uneori părea bosumflat, fără chef, obosit, şi
apoi iarăşi se simţea foarte rău.

Abia pe 21 octombrie a fost consultat de medici pentru „boala misterioasă, cu febră foarte
mare“, care nu ceda de atâtea zile. I s-au făcut analize de sânge şi, după două zile au fost
transmise rezultatele: febră tifoidă. Grijile pentru sănătatea lui erau dublate de veştile
proaste de pe front, mai ales din Dobrogea – ceea ce punea probleme serioase dacă ar fi fost
vorba de o evacuare, cu un copil de 3 ani grav bolnav, care începuse deja să nu mai
vorbească, să nu mai aibă nicio energie de a se juca, de a spune ce vrea şi ce nu-i place. Din
26 octombrie, aproape fiecare însemnare din jurnalul Mariei începe cu variaţii ale acestei
expresii: „E încă în viaţă, nu credeam că va supravieţui peste noapte“. Aproape în fiecare zi,
Maria se agăţa de orice urmă de ameliorare a stării copilului şi trăia până la disperare fiecare
cădere mai abruptă în boală.

Sfârşitul agoniei
Pe 29 octombrie, a fost aniversarea de 41 de ani a reginei. A fost o zi cruntă, căci atunci a
înţeles că Mircea al ei „e aproape dus“, „cu plânsetul acela înfiorător, cu ochii injectaţi, duşi în
fundul capului, orbi, îngrozitori“. Sfârşitul era aproape, doctorii îi dădeau numai câteva ore de
trăit, însă copilul se agăţa de viaţă după fiecare cădere, nu putea nici trăi, dar nici muri, cum
spunea mama sa. În final, s-a produs inevitabilul şi au început pregătirile de înmormântare,
într-o atmosferă sumbră, amplificată şi de eşecurile de pe front. În acea noapte, Maria n-a
putut să-şi scoată din minte toată viaţa scurtă a copilului, cum se juca cu Ileana prin grădina
de la Buftea, cum ultimul său cuvânt, rostit cu multe zile în urmă, a fost „destul“ – „cuvântul
lui Hristos“, zicea Maria.

15/21
16/21
În fine, ceremonia funerară a avut loc la Cotroceni, unde a fost şi înmormântat. După câteva
săptămâni, avea să se ia decizia de a părăsi Bucureştiul şi toată familia s-a urcat în tren spre
Iaşi. Maria nu se gândea decât la mormântul lui Mircea, rămas acum singur sub ocupaţie.

„Zilele acelea de chin ale copilăriei mele“

În afară de regină, cei mai afectaţi de dispariţia lui Mircea au fost Ileana şi Carol. Profund
marcat de moartea fratelui celui mai mic, Carol scria în jurnal: „Aşa a părăsit el locul unde a
râs şi a plâns pentru ultima oară. Pentru mine, momentul în care mortul părăseşte casa este
cel mai cumplit“. În amintirea lui, Carol l-a numit pe primul său copil, născut din relaţia cu Zizi
Lambrino, Mircea Carol. Pe de altă parte, Ileana fusese mult mai apropiată de micuţ.
Diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani – el se născuse pe 13 ianuarie 1913, iar
ea, în 1909 – aşa că găsiseră unul în celălalt un bun companion de joacă. Erau de
nedespărţit.
De pildă, când regina Maria s-a simţit slăbită, în primele luni după naştere, şi a trebuit să
urmeze un tratament în Franţa, Ileana a rămas lângă fratele nou-născut. Şi pe măsură ce
băiatul a crescut, relaţia lor s-a tot consolidat: „Mircea era câteodată un băieţel
neastâmpărat, dar Mircea şi Ileana îşi aparţineau unul celuilalt. Mircea iubea păpuşile lui
Ileana, tot aşa de mult pe cât le iubea şi ea, mai ales pe una pe care el o numea Foica şi care
era îmbrăcată ca un bebeluş englez, într-o cămaşă foarte lungă, cu dantele. (...) Mircea era un
mic ştrengar şi se prefăcea că n-o iubeşte pe nici una. O iubea însă pe Ileana şi păpuşile ei“.
Astfel că fetiţa a fost foarte afectată de moartea lui. Mai târziu, Maria recunoştea că nu a
putut să discute despre asta cu fiica ei, simţea că nu îi poate explica deplin pierderea lui. Doar
când s-au retras la Iaşi, fetiţa a insistat să ia cu ea şi căluţul de lemn cu care se juca Mircea şi
a lăsat păpuşa Foica deoparte, nu s-a mai jucat niciodată cu ea. Peste ani şi ani, Ileana scria în
volumul său memorialistic, „Trăiesc din nou“: „Mult timp după ce el trecuse în nefiinţă, vocea
lui de copil îmi răsuna în urechi chemându-mi numele, ore în şir, şi acest lucru nu l-am putut
uita niciodată. Întotdeauna cel mai greu pentru mine a fost să lucrez cu copiii, în toată
experienţa mea de spital, căci plânsetul unui copil în suferinţă sau în delir mi-a adus mereu în
minte zilele acelea de chin ale copilăriei mele când mi-am pierdut frăţiorul“.
Tocmai pentru că amintirea morţii lui într-o vreme de cumpănă istorică nu i-a dat pace,
principesa Ileana s-a îngrijit, în 1941, ca trupul său să fie dezhumat de la Cotroceni – capela
fiind afectată grav în timpul cutremurului din 1940 – şi mutat la Castelul Bran, într-o capelă
special amenajată la parterul turnului rotund. Pe piatra de mormânt stă scris şi astăzi:
„Mircea, mort în 20 octombrie 1916, în timp de război, când soldaţii României îşi sacrificau
vieţile pentru un vis care dăinuia de secole. Timp de doi ani a rămas singur păzitor al casei
părinţior săi, deasupra căreia drepelul ţării a încetat să mai fluture“.

„Trebuie să învăţ să trăiesc cu un membru tăiat“

17/21
Moartea prinţului Mircea a afectat-o profund pe regină, care descrie succint procesiunea de
înmormântare, în condiţii de război. În jurnalul său de război, nota următoarele: „L-au dus
din casă, bătrânul grădinar german care l-a iubit atâta transformase drumul scurt pe care
trebuia să-l facă sicriul într-o străduţă cu flori. Când am ieşit din casă, grădina parcă înflorise
18/21
din nou. L-au pus într-un vagon pe jumătate deschis, în trenul care fusese tras pe o linie
aproape de casă – nu avea locomotivă, l-au împins soldaţii până nu s-a mai văzut...
În ziua aceea nu m-am dus cu el – m-am dus în pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns.
Iar a doua zi l-au înmormântat în biserica de la Cotroceni.
Toată biserica era plină de crizanteme albe – altceva nu vedeam, doar florile şi groapa neagră
în care l-au coborât sub pământ. (...) Acum trebuie să ţin piept unei vieţi fără el – trebuie să
învăţ să trăiesc cu un membru tăiat...“. Durerea ei avea să răzbească în paginile jurnalului în
zilele următoare, căci simţea acea sfârşire ori de câte ori auzea pomenindu-se numele
copilului său: „Probabil într-o bună zi voi fi mai tare la auzul numelui acestuia“, mai scria într-
o notiţă din 7 noiembrie.

Primele funeralii ale unui copil regal: „Nu a murit, ci doarme“

19/21
Pe 9 aprilie 1874, chiar în ziua Paştelui ortodox, Maria murea la Castelul Peleş din Sinaia, la
numai 4 ani. Părinţii săi, Carol de Hohenzollern şi Elisabeta, rămâneau fără unicul lor copil.

20/21
Agonia începuse cu aproape o săptămână înainte. Copila începuse să aibă friguri puternice şi,
curând, s-au adeverit bănuielile medicilor: contractase scarlatină, ceea ce era foarte uşor,
având în vedere că în Capitală era o epidemie gravă, iar fetiţa obişnuia să se joace cu toţi
copiii din azilele pe care le vizita alături de mamă. Starea ei s-a agravat treptat până pe 8
aprilie, când, la ora 23.00, părinţii au fost chemaţi să-i stea la căpătâi. Crizele se înteţeau, iar
în toiul nopţii, Maria îşi anunţa părinţii, cu glas stins: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai
trezesc“. În zori, s-a constatat decesul.

De Paşte, întreaga ţară era în doliu, iar toate casele regale din Europa aflau cu stupoare
vestea. Maria a fost înmormântată la capela de la Cotroceni, iar sicriul a fost purtat chiar de
Carol. În loc de epitaf, pe mormântul ei a fost scris „Nu a murit, ci doarme“. În 1916, la
moartea reginei Elisabeta, rămăşiţele Mariei au fost reînhumate la Curtea de Argeş, alături de
mama sa.

21/21
 Elisabeta n-a fost o prinţesă ca toate celelalte. Ea nu s-a
bucurat pe deplin de statutul său. Nu s-a bucurat de oamenii
din viaţa ei. Nu s-a bucurat, în general, de mai nimic. A fost o
nefericită. A făcut alegeri constrânsă de rigorile sociale ale
vremii, care s-au dovedit a fi păguboase. A trăit numai în
idealurile şi visurile ei, afundată în muzică clasică şi
literatură. Aşa i-a plăcut ei.
Prinţii şi prinţesele României, ep. 2: Elisabeta, o prinţesă nefericită,
fără prieteni şi fără noroc. A refuzat să mai fie regină a Greciei şi s-
a mutat la ţară
adevarul.ro/cultura/istorie/printii-printesele-romaniei-ep-2-elisabeta-printesanefericita-prieteni-noroc-refuzat-mai-regina-
greciei-s-a-mutat-tara-1_595f49305ab6550cb8e15ca1/index.html
Alexandra Şerban July 8, 2017

Principesa Elisabeta s-a născut pe 12 octombrie 1894, la castelul Peleş din Sinaia. A fost al
doilea copil şi cea mai mare dintre fiicele cuplului pe atunci princiar al României, Maria şi
Ferdinand. A venit pe lume înainte ca cel dintâi născut, Carol, să fi împlinit 1 an, în perioada în
care se întorsese din exil Carmen Sylva – poveste veche, regina Elisabeta fusese pedepsită de
regele Carol I cu doi ani de pribegie în străinătate, pentru a se fi amestecat în chestiuni de
stat prin susţinerea aventurii romantice dintre prinţul Ferdinand şi Elena Văcărescu, una
dintre doamnele de onoare de la Curte. Între timp, păcatele îi fuseseră iertate, aşa că la
revenirea în ţară, Ferdinand şi Maria au numit-o pe prima fiică Elisabeta, în cinstea ei. De fapt,
numele complet al prinţesei era Elisabeta Charlotte Josephine Alexandra Victoria, dar în
familie a fost alintată Lisabeta.

1/20
2/20
Foto: Elisabeta s-a născut când Carol nu împlinise încă 1 an; sursa: Royal Collection Crown &
Camera/Wikipedia

Copila a devenit rapid răsfăţata familiei şi, în special, a reginei, despre care Maria spunea că o
considera pe Lisabeta „marea ei favorită“. Explicaţia acestei afecţiuni sporite, care s-a
manifestat chiar din primele zile de la naştere, este dată tot de Maria, în „Povestea vieţii
mele“: „Aunty (n.r. – regina Elisabeta), strivită de dureroasa amintire a propriei ei maternităţi
şi de numeroasele ei speranţe spulberate, era foarte mişcată şi înfrigurată de această sporire
a familiei şi nu înceta să mă îndemne să nu pierd din vedere că acest ceas era cel mai
minunat, cel mai strălucit, cel mai fericit din viaţa mea“. Chiar şi Carol I, oricât de aspru era,
tot „arăta multă luare-aminte strănepoatei lui Elisabeta, care era un copil cât se poate de
drăgălaş, cu ochii mari deschişi, cu faţa solemnă“.

Demnitatea unei fetiţe

Aşadar, Elisabeta a intrat într-o familie tânără, care avea mult timp la dispoziţie să o
îngrijească şi să o distreze prin toate colţurile Sinaiei. Era un copil vioi, curios, inteligent, dar
cam retras şi rece. Mama sa adesea s-a plâns de temperamentul ei, chiar din prima copilărie
a fetei: „A fost totdeauna un copil solemn, cam auster şi tăcut, care nu-şi putea da pe faţă
simţirile“. Acesta a fost marele of al Mariei, că Elisabeta era prea distantă şi nu se lipea de
oameni, nu intra în jocul lor.

3/20
Foto: Prinţesa Elisabeta, în costumaţie militară, în 1908; sursa: imagoromaniae.ro/MNIR

O secvenţă elocventă în acest sens: Lisabeta se afla la Sinaia şi era ziua ei de naştere,
împlinea 11 ani, iar regina Elisabeta plănuise un cadou extraordinar pentru nepoată.
Surpriză: s-a înfăţişat în faţa casei într-o caleaşcă trasă de patru ponei norvegieni, îmbrăcată
într-o rochie albă, splendidă. A strigat-o pe Lisabeta să-i iasă în întâmpinare, ceea ce prinţesa
a şi făcut, însoţită de Mignon. Cadoul nemaipomenit al reginei a fost dezvăluit abia când a
coborât din caleaşcă – pe rochia ei agăţase zeci de fluturi de mătase în toate culorile şi
mărimile – şi le-a spus fetelor: „Acum, puişorilor, trebuie să smulgeţi de pe mine fluturii şi să-i
prindeţi peste tot de rochiile voastre. Are să fie aşa de frumos, aşa de încântător! Nu-i o idee
minunată?“.

Elisabeta n-a considerat că ar fi fost. Ba dimpotrivă, explica Maria, care a fost martoră la tot
chinul fetei ei: „Lisabetha, cu buzele strânse şi încercând vitejeşte să-şi învingă sfiiciunea, se
apropie de Aunty şi, cu toate că ar fi vrut mai bine s-o înghită pământul – căci Lisabetha la 11

4/20
ani vedea lumea cu ochi mult mai cumpătaţi decât Carmen Sylva la 70 de ani –, se supune şi
începe să culeagă acei fluturi fără noimă şi să-i mute pe rochia ei. Îi displace grozav ceea ce
face, se simte caraghioasă“. În tot acest timp, Mignon se bucura nespus de cadoul aniversar
al surorii sale şi îşi umplea rochiţa şi părul de fluturi coloraţi într-o frenezie de neoprit.
„Elisabetha însă priveşte la soră-sa cu oarecare dispreţ şi doreşte în gând să nu mai aibă
Aunty aşa idei ciudate; se simte cât se poate de nenorocită, covârşită de sus până jos de
gângăniile bătătoare la ochi care i se par cu totul nepotrivite cu demnitatea ei de fetiţă de 11
ani“, încheie Maria episodul notat cu umor în jurnal. Aceasta era prinţesa, o fiinţă scumpă cu
afişarea entuziasmului şi mai degrabă introvertită, fără apetit de a se hlizi la toate ideile
năstruşnice ale altora.

5/20
Foto: Elisabeta călăreşte un ponei, alături de regina Maria şi sora mai mică, Mignon

Povestea cu tatăl

6/20
Cu cât a crescut, cu atât s-au acutizat aceste stări ale Elisabetei. N-a reuşit să lege nicio
prietenie autentică cu vreunul dintre fraţii ei. Se considera o neînţeleasă, iar ei o găseau de
neînţeles. Un joc relaţional cu sumă zero. Uneori agrea compania lui Carol şi a surorii
Mignon, însă de multe ori, întâlnirile lor se terminau cu certuri grozave: „Ceilalţi se tem de ea
şi-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează şi atunci sar scântei, şi eu trebuie să intervin să joc
rolul de pacificator“, explica Maria în jurnal. În relaţia cu fraţii ei, anecdotic a rămas felul în
care se comporta cu mezina familiei, Ileana. Povestea a fost larg răspândită prin Bucureşti şi
notată în memoriile sale de Constantin Argetoianu, deşi rămâne o umbră de îndoială asupra
veridicităţii episodului: într-o zi Elisabeta a chemat-o la geam pe Ileana spunându-i: „Vino iute
să vezi pe tatăl tău!“, tocmai când cobora din maşină Barbu Ştirbey, referindu-se la zvonurile
care insinuau că Ileana ar fi fost, de fapt, fiica boierului român. Chiar dacă nu este adevărată
această istorisire, cert este că în memoriile Ileanei, sora sa nu este menţionată decât de vreo
cinci ori, ca personaj episodic, în treacăt.

7/20
Foto: Elisabeta, alături de mama sa, în anul 1907; sursa: C. Oroian/Wikipedia

Capriciile prinţesei erau greu de tolerat, iar relatările Mariei în acest sens curg: „Cred că
secretul ei stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici
dragoste, nici timp, nici atenţie. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici
urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i
oferă nici un fel de bucurie şi nouă foarte puţină pentru că nu se manifestă niciodată“. Într-o
altă zi, Maria găsea că sufletul fiicei sale e pătat de nemulţumire, resentiment şi invidie,
neputând să se bucure sincer de norocul altuia şi spunând cuvinte care loveau întotdeauna
acolo unde durea mai tare.

O fiinţă profund artistică

Pentru că relaţiile de familie erau, în general, tensionate în preajma ei, Elisabeta prefera să se
retragă şi să-şi vadă de ale ei. A crescut în preajma reginei Elisabeta, care i-a cultivat de mică
simţul artistic – de pildă, unul dintre profesorii săi de muzică, începând cu vârsta de 5 ani, a
fost chiar George Enescu, unul dintre protejaţii reginei. Prinţesa a devenit chiar un virtuoz al
pianului. A fost singurul dintre copiii lui Ferdinand şi ai Mariei care a fost educată numai
acasă, cu profesori particulari pentru patru limbi străine, pictură şi muzică.

Însă nefericirile, angoasele şi deviaţiile comportamentale de nejustificat ale tinerei prinţese

au convis-o pe regina Maria că fiica ei suferă cu nervii şi nu se poate însănătoşi decât prin
tratament de specialitate într-o clinică din străinătate. Astfel că, în 1919, a dus-o la Paris,
unde fata a petrecut o vreme sub supravegherea unui medic francez. În această perioadă,
Elisabeta s-a înscris pentru prima dată la cursurile unei şcoli de artă, la un atelier de artă
decorativă. Când s-a întors din Franţa, după aproximativ un an, Elisabeta a fost considerată
de mama sa o fiinţă agreabilă şi foarte drăguţă. Tratamentul funcţionase. Simptomele aveau
să apară, însă, curând, căci aşa era Elisabeta, nu putea să aibă relaţii liniare cu semenii săi şi
întotdeauna prefera să se afunde în lecturi şi muzică.

8/20
O mare romantică a timpului său: „Nu pune vina grea pe o fiinţă
cu sufletul în robie“

Foto: Elisabeta, o mare iubitoare de frumos; sursa: Library of Congress

Erau puţine momentele în care Elisabeta nu lăsa niciun dubiu că ar fi fost fericită, aşa ca toţi
oamenii obişnuiţi. O dată, s-a întâmplat, de pildă, la aniversarea de 10 ani a principesei
Ileana. Seara, la palat s-au strâns mulţi tineri la ceai şi atunci, Elisabeta s-a hotărât să îşi
îmbrace una dintre cele mai frumoase rochii din garderobă şi să coboare la petrecere. O
atrăgeau grupurile largi, pentru că de obicei aici găsea bărbaţi interesanţi cu care să-şi
petreacă timpul. Era bine cunoscut de familie şi apropiaţi faptul că se deda la flirturi
nevinovate, dar şi mai înţepate cu diverşi bărbaţi din anturaj. Nu conta pentru ea vârsta,
profesia ori statutul matrimonial. Odată, regina Maria a surprins-o făcându-i ochi dulci unui
verişor proaspăt căsătorit în familie şi după acest incident nota îngrijorată: „Sper că nu va
merge mai departe. Pentru moment, Marie (n.r. – verişoara încornorată) râde, dar se poate
ca în final să o plictisească“.

Dragostea orbeşte
Aplecările fetei pentru aventurile romatice pasagere cu diverşi bărbaţi pe care-i întâlnea, care
nu erau din familii regale, o îngrijorau pe Maria. Şi o scoteau din sărite. Odată, după ce a aflat
de relaţia ei cu un cântăreţ de operă ceh, relaţie care o dubla pe cea cu George al Greciei, cel
care avea să fie logodnicul Elisabetei, Maria a numit-o „fată uşuratică“ şi şi-a vărsat năduful în

9/20
jurnal: „Ceea ce este mai rău este că ea admite că este aşa şi că atunci când i se întâmplă îşi
pierde orice simţ al proporţiei şi devine inconştientă de modul ei de comportare şi, deşi
acesta pare absurd, este fără îndoială adevărat“.

Iubirea cu Farmec, interzisă

Una dintre cele mai notorii pasiuni ale Elisabetei a fost cea cu marele dirijor George
Georgescu. S-a întâmplat în 1919. După un succes răsunător la Orchestra filarmonică din
Berlin, Georgescu a ajuns faimos şi în România şi a fost invitat să susţină o serie de concerte
la Ateneul Român. Aici a avut loc întâlnirea dintre dirijor şi marea melomană Elisabeta, care a
început să participe la toate concertele pe care el le-a susţinut. Apropierea a fost mediată de
profesoara de canto a prinţesei, doamna Leria: „Aceasta a rugat pe maestru să asiste la o
lecţie, pentru ca, pe urmă, el să devină o prezenţă permanentă. Domniţa concedia cupeul
regal şi plecau amândoi pe jos sau mergeau la Şosea. Trăiau o idilă de primăvară plină de
duioşie şi de pasiune“, nota viitoarea soţie a dirijorului, Tutu George Georgescu, în volumul
memorialistic „ Amintiri dintr-un secol“.

Idila a fost depistată curând de regina Maria, care o urmărea cu mare agilitate şi vigilenţă pe
fiica sa cea mare. Astfel că a luat iniţiativa şi i-a scris dirijorului Georgescu să pună capăt
situaţiei – ştiind probabil că nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă ar fi încercat să discute cu fiica
ei: „Dragul meu Georgescu, copiii regali au viaţa lor, au un destin. Destinul copiilor mei este
să fie regi şi regine, deci noi plecăm la Paris să-i fac trusoul. (...) Te rog să nu-i scrii, să nu-i
telefonezi, să nu-i telegrafiezi, să nu-i răspunzi la scrisori“. Deja începuseră aranjamentele
10/20
pentru căsătoria cu George al Greciei, astfel că Maria păzea fragila relaţie dintre Elisabeta şi
prinţul elen. Atunci a luat decizia să o ducă pe fiică la tratament în Paris, departe de toate
ispitele de la Bucureşti.

Sigur că în singurătatea camerei ei de la hotelul Ritz din Place Vendôme, gândul i-a fugit
adesea la iubitul său din Bucureşti. I-a scris scrisori pasionale şi disperate, fără să primească
vreodată un răspuns: „Farmec, Farmec, ce faci? Ce gol ai pus între ieri şi azi! Ce noian ţi-a
răpit mintea de nu-mi dai semn de viaţă? (...) Timpul trece, Farmec, trece ceas cu ceas, zi cu
zi, iar eu, fiind numai un simplu muritor, încep să mă îndoiesc de făgăduinţele tale, tu fiind ca
şi alţii, om între oameni, înzestrat de păcatele omeneşti. Nu pune vina grea pe o fiinţă cu
sufletul în robie“. Farmec n-a răspuns, povestea se sfârşise. Însă nu şi şirul căutărilor
romantice ale prinţesei.

Eforturile de război ale Elisabetei

Foto: Elisabeta, îngrijind bolnavii dintr-un spital de pe frontul din Moldova, în 1917; sursa:
marelerazboi.ro

Intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916, a produs schimbări majore în viaţa
copiilor regelui Ferdinand şi ai Mariei. Momentul crucial a fost, desigur, părăsirea
Bucureştiului şi retragerea în Moldova, care a presupus mai întâi slăbirea ritmului în care
copiii îşi dedicau timpul pentru studiu. Apoi, odată ajunşi la Iaşi, toţi membrii familiei, chiar şi
mica Ileana, s-au dedicat actelor caritabile pentru întrajutorarea răniţilor, a soldaţilor, a
prizonierilor de război, a populaţiei înfometate. Nici Elisabeta nu s-a dat deoparte de la
aceste îndatoriri, deşi poate că nu a făcut munca de soră medicală cu la fel de multă dăruire,
la fel de mult patos precum sora sa Mignon. Totuşi, a lucrat în spitalele de război şi a avut
11/20
grijă de soldaţii răniţi şi şi-a însoţit mama în misiunile în care pleca. Cel mai adesea împărţeau
cadouri de sărbători şi provizii de haine şi alimente. De pildă, pe 13 martie 1917, regina Maria
nota în jurnal: „După dejun am ieşit cu Lisabetha într-o maşină încărcată cu provizii.
Dibuirăm mahalalele cele mai sărăcăcioase ale oraşului şi împărţirăm o mulţime de lucruri
de-ale mâncării şi îmbrăcăminte: cămăşi, mănuşi, ciorapi, fulare de lână… Ajunserăm în nişte
locuri de o sărăcie nemaiauzită, unde se părea că lumea se sfarşeşte în noroi“. Trei zile mai
târziu, Maria şi Elisabeta s-au angajat la o misiune similară, tot fără o ţintă precisă. Era o zi
geroasă de martie când s-au întâlnit cu un şir mare de prizonieri de război germani, unguri şi
austrieci care cărau lemne. Au ezitat iniţial dacă să oprească, de teamă să nu aibă prea
puţine provizii pentru câţi erau. Au oprit, iar reacţia oamenilor a fost uimitoare pentru cele
două femei: „Înnebuniseră de bucurie. Ne înconjurau ca nişte lupi flămânzi; aproape ne
smulgeau lucrurile din mână“. Dar n-a fost numai munca pe teren. În perioada războiului,
Elisabeta n-a încetat să mai deseneze şi să picteze. Iar tablourile sale au fost donate în 1919
pentru „Calendarul Regina Maria“, veniturile încasate din vânzări fiind distribuite pentru
reconstrucţia de după război.

Foto: Regina Maria şi prinţesa Elisabeta, în uniformă de asistente medicale, alături de membri ai
Misiunii americane a Crucii Roşii, într-un spital american de război din Roman. Bărbatul din
stânga, singurul care râde, este Arthur Baker, şeful Misiunii britanice a Crucii Roşii în România.
sursa: Library of Congress

Cronica unui divorţ anunţat dinainte de căsătorie

12/20
13/20
Foto: Elisabeta şi George s-au căsătorit la Bucureşti, în 1921; sursa: imagoromaniae.ro/MNIR

„Lisabeta, deşi a promis că se va căsători cu el, simte că nu-l iubeşte cu adevărat, dar cu toate
astea îşi dă seama că trebuie să se căsătorească“, nota regina Maria în jurnalul său –
îngrijorată, uşor întristată, dar şi câtuşi de puţin încrezătoare că fiica sa cea mare s-a
maturizat, în sfârşit, şi-şi vede de responsabilităţile regale – în preajma oficializării logodnei
dintre prinţul George al Greciei şi Elisabeta a României. Întreaga poveste a relaţiei dintre cei
doi începuse demult, însă abia prin 1920 s-a bătut palma şi a fost făcut anunţul oficial, de la
care nu prea mai era cale de întoarcere, spre deznădejdea prinţesei române.

Propuneri de refuzat
S-a întâmplat în felul următor: în 1911, pe când Elisabeta era doar o copilă de 16 ani, l-a
cunoscut pe prinţul moştenitor grec, care a plăcut-o atât de tare, încât în 1914 a cerut-o în
căsătorie. Izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi gravele tribulaţii politice din Grecia
acelor ani, care au condus la plecarea în exil a familiei regale, au amânat orice iniţiativă
matrimonială. Mai mult decât atât, regina Elisabeta considera că prinţul elen este o partidă
prea slabă pentru nepoata sa favorită, căreia îi vedea un viitor mult mai luminos.

S-au încercat, între timp, şi alte căi de a găsi pretendentul ideal. De pildă, în 1912, a fost
aranjată o întâlnire, la München, între Elisabeta şi prinţul Adalbert, fiul împăratului german
Wilhelm al II-lea. N-a avut niciun rezultat, căci tânărul principe a refuzat cu multă
intransigenţă aranjamentul. Nu ştim sentimentele Elisabetei vizavi de această conjunctură,
dar probabil că nici ea nu a tresăltat de încântare.

S-a revenit asupra acestor planuri abia după încheierea Primului Război Mondial. În a doua
jumătate a lui 1919, decisă să nu mai amâne câtuşi de puţin căsătoria fiicei celei mari, care
împlinea deja 25 de ani, o vârstă înaintată pentru o prinţesă nemăritată, regina Maria a luat-o
pe Elisabeta într-o călătorie în Italia, cu oprire în Elveţia. Dincolo de planurile personale,
gândul era şi să îl cunoască pe fiul cel mare al ducelui Genevei, însă nu s-a întâmplat, pentru
că acesta era ofiţer de marină şi nu reuşise să revină acasă în permisie.

Lisabeta, în sfârşit, a acceptat ca logodna ei să fie anunţată oficial. Ea are idei bizare,
imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el şi ideea căsătoriei nu-i
provoacă nicio bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă şi ştie că
este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată.

O logodnă cam forţată

Totuşi, în această perioadă, l-a reîntâlnit pe George al Greciei, aflat în exil. Au petrecut o
vreme împreună, iar la sfârşitul anului 1919, regii români au primit prima cerere de căsătorie
a celor doi, din partea mamei lui, regina Sofia a Greciei. Se pare că George se îndrăgostise de
prinţesa română fără cale de întoarcere şi luase decizia finală. Elisabeta era însă în cumpănă,
încă nu se putea decide ce vrea să facă. Ezita mai ales pentru că, spunea ea, nu este
îndrăgostită de presupusul său viitor soţ. Pe lângă toate acestea, era şi chestiunea firii sale
romantice, prinţesa fiind veşnic îndrăgostită de câte-un bărbat care-i părea interesant.

Dar aventura cu George nu putea să rămână nesoluţionată. Un cuvânt de spus l-a avut mai
14/20
ales bunica sa, Maria Alexandrovna Romanova (devenită prin căsătorie ducesă de Saxa-
Coburg şi Gotha; mama reginei Maria), care insista că nu se mai poate persista în această
situaţie scandaloasă în care o fată de viţă nobilă de etatea ei să fie nemăritată. Au venit apoi
noi scrisori din Atena: într-una, regele Constantin I şi regina Sofia cereau oficial mâna
domniţei Elisabeta. Reacţia ei la auzul veştii a fost una disperată – avea gânduri temătoare
despre viitor, simţea nesiguranţă în căsnicia cu un om pe care nu credea că-l iubeşte şi
plângea mult şi des. Până la urmă a acceptat, a discutat cu viitorul soţ, s-au înţeles şi totul
părea că va fi mai bine. N-a renunţat, în schimb, la nestatornicia emoţională şi a continuat să
facă ochi dulci altor bărbaţi, încât până şi mama sa se declara nedumerită în această privinţă:
„Îşi schimbă «iubirile» atât de rapid, încât noi nu ştim niciodată prea bine de cine este
captivată în clipa prezentă, câteodată sunt chiar mai mulţi în acelaşi timp“. Fire romantică, ce
să-i facă?

Foto: Un cuplu regal nepotrivit, Elisabeta a României şi George al Greciei

„O zi aproape tragică“
Logodna a fost anunţată oficial pe 13 octombrie 1920, iar prinţesa părea cât se poate de
împăcată cu această decizie. Nu mai plângea şi nu mai protesta, ba chiar era încântată de
felul de a fi al lui George. „O zi aproape tragică, cu mult consum emoţional. Lisabeta, în
sfârşit, a acceptat ca logodna ei să fie anunţată oficial. Ea are idei bizare, imposibile, este
impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el şi ideea căsătoriei nu-i provoacă nicio
bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă şi ştie că este deja la
o vârstă când ar trebui să fie măritată. Astăzi este deosebit de frumoasă, dar, vai, cât mi-ar
15/20
plăcea să o văd intrând altfel în viaţă“, nota regina Maria în jurnal, conştientă de toate
frământările fiicei sale. Conjunctura a fost una specială, pentru că cele două case regale
hotărâseră să se înrudească de două ori dintr-o lovitură: căsătoria Elisabetei cu George a fost
aranjată în aceeaşi perioadă cu uniunea dintre Carol, fratele Elisabetei, şi fiica cea mare a lui
Constantin I şi a Sofiei, principesa Elena a Greciei. De altfel, cele două nunţi au avut loc la o
distanţă de două săptămâni.

Responsabilitate şi caviar
Prima nuntă a fost a Elisabetei şi a avut loc în România, pe 27 februarie 1921. Ceremonia
civilă a avut loc în Biblioteca mare a Palatului Regal de pe Calea Victoriei din Bucureşti, iar
ofiţer al stării civile a fost chiar ministrul Justiţiei, Mihai Antonescu (acela condamnat de
Tribunalul Poporului şi executat pentru crime de război în 1946). De aici, întregul alai s-a
urcat în trăsuri şi s-a dus la Mitropolie pentru ceremonia religioasă, oficiată de Mitropolitul
Primat, alături de mitropoliţi din toate regiunile istorice ale României şi de alţi înalţi prelaţi.
Naşi la nuntă au fost prinţul Nicolae al Greciei şi prinţesa Mignon, sora Elisabetei.

Pentru regina Maria, momentul a fost de mare bucurie, aşa că a descris-o pe fiica sa cea
mare mai frumos decât oricând până atunci: „Cineva i-a dăruit miresei un buchet imens de
garoafe roşii şi, cu acest roşu ca focul în braţe, mi s-a părut că n-a arătat niciodată mai bine.
Era aproape în lacrimi atunci şi, când s-a întors să arunce o ultimă privire la prietenii ei, se
putea înţelege că îşi dădea seama, pe deplin, că era sfârşitul vieţii vechi, că începea acum
responsabilitatea“.

De la Mitropolie s-a făcut cale întoarsă la Palatul Regal, unde, la ora 13.30, a început gala de
sărbătorire a căsătoriei. De atunci n-au rămas poveşti, doar meniul – mâncăruri din acelea pe
care mulţi, din oricare vremuri, nici nu şi le pot imagina: caviar cu blinii, nisetru à la
venetienne, baron de miel favorit, ficat de gâscă în aspic cu şampanie, fazan la frigare,
sparanghel cu sos muslin, parfe cu fragi, tartlete cu brânză Mont d’Or. Cam aşa arăta un
dejun regal, aşadar.

O regină fără tragere de inimă

16/20
Foto: În Grecia, Elisabeta a descoperit pasiunea pentru îngrijirea florilor şi a plantelor exotice;
sursa: Library of Congress

17/20
După o lună de la căsătorie, Elisabeta l-a însoţit pe George în Atena. În 1922, a avut loc
încoronarea sa, iar Elisabeta a devenit regină a Greciei. Degeaba, însă. Nu s-a putut adapta la
noile condiţii de viaţă, la traiul alături de soţul său. Nimic nu mergea cum trebuia: nu se
înţelegea bine nici cu rudele sale adoptive – cum se putea uşor intui, având în vedere relaţiile
anterioare, cele de acasă – şi regina-mamă Sofia îi scria Mariei cât de apatică şi nepăsătoare
este nora sa – ceea ce pe regină nu o uimea câtuşi de puţin –, nu cunoştea limba greacă şi
nici nu arăta vreun interes să o înveţe, aşa că renunţa să participe la dineurile oficiale. Nici
măcar nu îi plăcea Grecia, din cine-ştie-ce motive. Era în continuare preocupată de arte şi
literatură şi, într-o doară, s-a apucat de cultivat plante exotice. Dorul de casă a fost şi mai
apăsător când a constatat că nu i se mai îndeplinesc toate poftele, casa regală elenă având
mult mai puţini bani decât cea română, din cauza crizei interne.

Inevitabilul
Chinul n-a durat însă prea mult. În 1924, după doi ani de domnie, George a fost detronat şi
Grecia a devenit republică prin vot popular. Familia regală a părăsit ţara, iar Elisabeta s-a
întors în România. Relaţia cu George s-a tot răcit, iar Elisabeta a insistat să se declare divorţul
– ceea ce s-a întâmplat în 1935, când George a revenit pe tronul elen. Regina Maria
consemna că, până în ultima clipă, George a încercat să-şi înduplece soţia să rămână
împreună, dar fără succes: „Înaintea divorţului, George a mai încercat, în câteva rânduri, să
se împace, dar parcă ar fi vorbit cu pereţii! Elisabeta îi răspundea cu citate în versuri, fie din
Petrarca, direct în italiană, fie din Ronsard, în franceză. Cine s-o mai înţeleagă?“. Fire
romantică, ce să-i facă?

În primii ani la Bucureşti, Elisabeta şi-a construit un frumos palat în apropiere de Arcul de
Triumf, însă curând a plecat definitiv la ţară, în judeţul Timiş. Astăzi, palatul din Bucureşti
serveşte drept reşedinţă regală. Este locul în care regele Mihai se mutase în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial şi unde a semnat abdicarea sa, pe 30 decembrie 1947. În 1948,
Elisabeta a fost nevoită să plece în exil, alături de întreaga familie regală. N-a mai revenit
niciodată în România. S-a stabilit la Cannes, într-un apartament închiriat, unde a trăit din lecţii
de pian. A murit la vârsta de 62 de ani, pe 15 noiembrie 1956, şi a fost înmormântată în
Franţa.

Banloc, refugiul benevol al unei prinţese

Întoarsă în România, după despărţirea de regele George al Greciei, Elisabeta a constatat că
nu se poate trăi la Bucureşti. Atmosfera era toxică pentru ea, căci dezvoltase o duşmănie
ireconciliabilă cu Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea. Ca urmare, nu se înţelegea
prea bine nici cu fratele ei, care o voia izolată de Curtea regală. Aşa că Elisabeta şi-a strâns
renta viageră şi a cumpărat, cu 22 de milioane de lei, castelul Banloc, la 50 de kilometri de
Timişoara, în apropiere de Deta. Aşa şi-a găsit, în sfârşit, liniştea.

Ultima epocă de aur a Banlocului

18/20
Foto: Castelul din Banloc, în anul 1906; sursa: Wikipedia

Moşia de la Banloc avea o istorie foarte veche, fiind atestată documentar pentru prima dată
în 1400. În perioada otomană, aici îşi stabilise reşedinţa de vară paşa, pentru ca ulterior,
moşia să intre în proprietatea unui ban croat, la decizia Mariei Tereza. Castelul a început să
fie construit în 1750, iar câţiva ani mai târziu, a fost vândut grofului Lázár Karácsonyi. Parcul
din jurul castelului, acoperind o suprafaţă generoasă, de zece hectare, a început să fie
decorat de către nobilii maghiari cu specii rare de copaci şi plante exotice. Splendoarea
moşiei de la Banloc a dăinuit, în ciuda faptului că în perioada Primului Război Mondial sârbii
au purces la primele mari devastări ale proprietăţii. După război, castelul şi parcul au intrat
în degradare, iar ultimul conte maghiar de la Banloc, Karácsonyi-Keglevich, a intrat într-o
criză financiară care nu îi mai permitea să salveze moşia. Aşadar, în 1935, Banlocul a intrat în
posesia principesei Elisabeta. Aceea a fost ultima perioadă de glorie, după ce au început
renovările, sub grija directă a prinţesei.

Ceva pe placul Elisabetei

În vremea prinţesei Elisabeta, Banlocul ajunsese un castel de poveste, şi aici nu este niciun fel
de exagerare şi nicio metaforă. O descriere minuţioasă a frumuseţii parcului şi a castelului
din Banloc a făcut-o Ioan Mureşianu, în ziarul „Dacia“, în 1939: „La răscrucea aleilor veghează
statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de
la Sarmizegetusa, după cât mă lămureşte un studiu german de paleografie. Printre liniile de
brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acaţi, aduşi din America
sub Maria Thereza. Castelul îşi ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată
ascuţită, în faţa parcului. Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo,

19/20
preţioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o
frumoasă colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia
adusă din Egipt...“.

Prinţesa Elisabeta s-a mutat definitiv la Banloc, însoţită de numai două servitoare. În castelul
său, departe de intrigile din Capitală, Elisabeta avea să îşi petreacă timpul făcând exact ceea
ce îi plăcea mai mult: s-a dedicat artelor, îndeosebi picturii în ulei pe pânză, şi echitaţiei. În
1948, Elisabeta a fost forţată să plece în exil, iar averile i-au fost confiscate. Toţi angajaţii de
pe moşia de la Banloc au fost daţi afară, iar bunurile au fost prădate – statuile din parc,
sparte şi vasta bibliotecă, arsă. Aproape toate piesele de mobilier şi tablourile au fost furate
de cine a fost mai rapid de mână. Până în 1956, castelul a fost sediul Gospodăriei Agricole
Comune din zonă, apoi a intrat în administrarea Ocolului Silvic pentru următorii doi ani. Din
1958, a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat şi, în final, şcoală pentru clasele I-X.

Foto: Ruinele castelului din Banloc, în 2007; sursa: wikipedia

În anii ’90, Banlocul ajunsese o ruină. Şi aşa a rămas, deşi a fost clasificat monument istoric şi
a existat o intenţie de a-l transforma în centru european de conferinţe. Nu s-a ajuns la nicio
rezolvare. Casa Regală a României nu l-a revendicat, l-a lăsat în administrarea statului. În anii
2000, domeniul a fost concesionat pe o perioadă de 49 de ani de către primărie Mitropoliei
Banatului, care intenţiona să-l folosească drept centru ecumenic. Orişicât, viitorul e în lucru:
în iunie 2017, Sinodul Mitropolitan a aprobat cererea arhiepiscopului Timişoarei Ioan de a
înfiinţa un centru social-cultural şi un schit pentru monahii pe lângă conacul de la Banloc.

20/20
Prinţesa Mignon a fost singura regină a Iugoslaviei, iar
această calitate exprimă tot tragismul destinului ei. A ajuns să
conducă o ţară măcinată de conflicte etnice, care, într-un
final, i-au răpus soţul. Singură, a trăit toată prăbuşirea istoriei:
Al Doilea Război Mondial, venirea la putere a comuniştilor,
exilul şi sărăcia. Totuşi, Mignon a reuşit să rămână, în
memoria sârbilor, kraljica Marija Karađorđević. Acesta nu-i
puţin lucru.
Prinţii şi prinţesele României, episodul 3. Povestea Mărioarei: de la
prinţesă a României şi regină a Iugoslaviei la exilul în sărăcie
adevarul.ro/cultura/istorie/printii-printesele-romaniei-episodul-3-povestea-marioarei-printesa-romaniei-regina-iugoslaviei-
exilul-saracie-1_5969d9a85ab6550cb821b6ca/index.html
Alexandra Şerban July 15, 2017

„Prevestisem că al treilea copil al meu are să fie un copil al lacrimilor, căci, pe acea vreme, nu
era noapte în care să nu adorm plângând. Dar prevestirile mele dădură greş când mi se
născu fetiţa la Gotha, în 9 ianuarie 1900, căci a fost, din prima zi, un copil al bucuriei şi al
soarelui“, nota regina Maria, în volumul memorialistic „Povestea vieţii mele“, despre naşterea
celei de-a doua fiice, Mignon. Tânăra prinţesă moştenitoare se aştepta să fie un „copil al
lacrimilor“ din cauză că se afla în relaţii foarte tensio​nate cu Ferdinand şi Carol I în acea
perioadă. Pe de-o parte, Ferdinand, care tocmai ieşise din convalescenţă, după o perioadă
dură în care suferise de febră tifoidă, aplecase urechea la clevetitorii care spuneau că noul
născut al familiei ar fi fost, de fapt, produsul unei relaţii extraconjugale a Mariei cu ofiţerul
Zizi Cantacuzino. S-a vehiculat chestiunea divorţului – pe la colţuri, pe şoptite, neoficial, dar s-
a vehiculat. Pe de altă parte, amestecul regelui Carol I în organizarea familială a tânărului
cuplu princiar nu era deloc pe placul Mariei, care se opunea cu vehemenţă, ori de câte ori
avea ocazia. În acest context tulbure, prinţesa moştenitoare şi-a luat fiica, pe Elisabeta, şi s-a
dus în vizită la părinţii săi, care stăteau în marele castel din Gotha. Şi acolo s-a întâmplat să şi
nască, departe de micul Carol şi de Ferdinand.

Pentru că fetiţa a venit pe lume în mijlocul familiei Mariei, în acest moment negru din viaţa ei,
viitoarea regină a decis să o boteze Maria, ca pe ea şi pe mama ei, Maria Alexandrovna
Romanova. Dar, pentru că în perioada în care se afla în Gotha, Maria fusese impresionată de
opera „Mignon“ a compozitorului francez Ambroise Thomas, bazată pe cartea lui Goethe,
„Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“, a decis să o alinte Mignon. Ceea ce i se şi potrivea
micuţei cu părul bălai şi buclat, mereu zglobie şi prietenoasă – cuvântul „mignon“ se traduce
din franceză prin drăgălaş, micuţ. Pentru români, în circumstanţe oficiale,Mignon avea să fie
numită prinţesa Mărioara.

1/26
Foto: Mignon nu a avut o relaţie foarte apropiată cu sora sa mai mare, Elisabeta; sursa:
royalfamily.org

Anti-Elisabeta
Copila a întors soarta familiei: prin aprilie 1900, Ferdinand a fost convins, nu fără intervenţii
de la mai multe case regale europene, să se ducă în Germania şi să îşi recunoască noul copil.
Astfel că pentru Maria, Mignon a fost începutul unei noi ere în viaţa ei, ceea ce şi recunoştea
în memorii: „Nu puteam s-o las o clipă din ochi, era pentru mine o solie de pace şi de
nădejde“. În plus, a fost primul copil de care s-a putut apropia sufleteşte pe deplin, aşa cum
şi-a dorit dintotdeauna – micul Carol era sub influenţa regelui Carol I, care voia să scoată din
el un bun viitor suveran şi se îngrijea îndeaproape de educaţia lui, limitând astfel intervenţiile
2/26
Mariei, iar Elisabeta era o fetiţă retrasă, care nu-şi manifesta sentimentele după pofta
mamei. Mignon avea să fie prima mare bucurie a Mariei, aşa cum reiese din însemnările din
memorii: „Nu-şi poate nimeni închipui un copil mai dulce şi mai fericit. Totdeauna o
asemuiam cu unul dintre acei bujori mari, trandafirii, cu miros dulce, care au o culoare
sidefie, sunt răcoroşi la pipăit şi dau atmos​ferei unei camere o încântătoare prospeţime.
Tocmai aşa era Mignon în felul ei. Nimic nu tulbura vreodată paşnica bunăvoie a lui Mignon;
pentru mine era o deplină bucurie. Şi apoi Mignon venise ca o rază de lumină în mijlocul unui
întuneric greu, într-un ceas în care pierdusem încrederea în viaţă. Mignon fusese una dintre
punţile însorite ce duc spre nădejde şi ni se ivesc uneori în viaţă; apoi răspundea iubirii mele
cu nespusă duioşie...“.

3/26
Foto: Un copil vesel, cu părul bălai. Sursa: Library of Congress

4/26
Foto: Mignon şi Nicky au fost cei mai buni prieteni, încă din copilărie; sursa: royalfamily.org

Ce au în comun fraţii când sunt prinţi

Dintre fraţii ei, Mignon s-a împrietenit cel mai bine cu fratele său mai mic cu trei ani, Nicolae,
alintat Nicky. Încă din prima copilărie au împărţit aceeaşi doică, aceeaşi guvernantă şi acelaşi
majordom. Acestea au fost primele lor legături, concrete. Când au mai crescut, au dezvoltat
aceleaşi pasiuni: călăreau vara prin poienile şi pădurile din Sinaia, cântau la pian şi învăţau
limbi străine împreună. Au fost şcoliţi împreună, acasă, cu profesori privaţi – printre care,
Vasile Păun, părintele Mazarie, Nicolae Iorga şi George Enescu. Mignon şi Nicky erau un duo
de nedespărţit. Până şi la masă era obligatoriu să fie aşezaţi unul lângă celălalt.

5/26
Firea lor era oarecum complementară: Nicky era pus numai pe şotii, iar Mignon, cu blândeţe,
îi făcea toate poftele. Într-o secvenţă de jurnal, regina Maria surprindea fin relaţia dintre cei
doi copii: „[Mignon] se mulţumea cu orice, se învoia cu supunere la toate jocurile celorlalţi,
fără a arăta vreodată dorinţa de a porunci sau de a domina. Niciodată nu se jeluia de nimeni,
nici nu se supăra, ochii ei prelungi şi albaştri aveau o privire liniştită şi îngăduitoare.
Frumosul ei păr blond, foarte des, era o necontenită ispită pentru Nicky, care nu se putea
opri de a-l trage. Îmi amintesc că, într-un rând, când îmi arătai mila pentru că-şi prinsese
părul în clanţa de la uşă, ea îmi răspunsese liniştit: «O, nu face nimic, mă doare mult mai tare
când mă trage Nicky», şi din nenorocire Nicky o trăgea foarte des pe sora sa de păr!“. Când
au mai crescut, iar aceste mici torturi au încetat, Mignon şi Nicky obişnuiau adesea să se
plimbe prin Bucureşti, să meargă la Capşa să mănânce prăjituri sau să facă drumeţii pe
munte, pe la stâne, alături de alţi prieteni. Din nefericire, cei doi fraţi au fost despărţiţi la scurt
timp după sfârşitul războiului mondial, pe 11 septembrie 1922, când Nicky a plecat la studii
în Anglia – Mignon fusese şi ea înscrisă la şcoala de fete din Ascot –, fără să ştie că aveau să
se mai revadă după mai bine de 20 de ani, amândoi în exil. Nu ştiau, de unde să ştie.

6/26
Foto: Mignon şi Nicky obişnuiau să-şi petreacă timpul liber în natură; sursa: royalfamily.org

Istoria cu chiftelele zburătoare

Faptul că Mignon era o fiinţă calmă şi blândă, căreia îi plăcea să petreacă timp în natură a
apropiat-o de regele Ferdinand, care prefera compania ei mai mult decât pe a celorlalţi fii. De
pildă, Mignon era singura care îl însoţea pe rege la vânătoare, fără să se teamă să-şi vâre
picioarele princiare în ghete stâlcite şi să cutreiere aşa munţii şi văile. Avea o naturaleţe şi o
simplitate din popor – de altfel, mama sa chiar a caracterizat-o astfel, la un moment dat:
„Mignon avea aproape o răbdare de ţăran. Ţi-ai fi putut-o foarte bine închipui într-o colibă la
ţară, reazăm al întregii familii, făcând focul, mulgând vaca, scoţând apă din fântână sau
purtând în braţe copii prea grei pentru ea, măturând pe jos sau punând masa“.
7/26
Orişicât, atât de mult era apropiată de tatăl său, încât nu se sfia să-l ia cu ea nici când ieşea cu
prietenii. Odată, povestea Dina Balş – prietenă din copilărie a Mărioarei, născută Berindei,
căsătorită cu Alexandru Berindei şi, ulterior, cu Alexandru Balş: când au mers la un picnic,
Mignon şi Nicky l-au luat şi pe Ferdinand. Când au ajuns pe pajişte, gata să mănânce, băieţii
au stârnit o bătaie de pomină cu chiftele – desigur, la început a fost „dă-mi şi mie o chiftea“:
plonjau şi zburau chiftele din toate părţile, peste capetele tuturor, iar regele s-a amuzat
teribil pe această chestiune, deşi el n-a pus mâna pe vreuna. Toată lumea s-a bucurat de
isprava aceasta.

8/26
Foto: Prinţesa Mignon a fost copilul favorit al regelui Ferdinand; Sursa: Library of Congress

Inamicii copiilor, miniştrii

9/26
Nu se petreceau astfel de momente vesele tot timpul. Se întâmplau mai ales vara, când
familia se muta la Sinaia. Acolo, copiii puteau profita mai mult de prezenţa tatălui, care nu
reuşea să petreacă prea mult timp alături de ei în perioada în care se aflau la Cotroceni – el
era reţinut de treburile de stat, iar ei, de şcoală.

Se întâmpla, însă, ca regele Ferdinand să fie întrerupt în perioada vacanţei de câte-un telefon
de la vreun ministru sau de vreo vizită importantă a vreunui oficial de la Bucureşti. Şi-atunci,
era nevoit să plece de lângă copii, spre nefericirea lor. Miniştrii au devenit, astfel, inamicul
numărul unu al copiilor regelui român. Prinţesa Ileana, mezina familiei regale, îşi amintea că
odată, când se jucau scriind diverse epitafuri, Mignon a compus unul pentru un rege:
„Odihneşte-l, Doamne, departe de miniştrii săi!“. „Aşa simţea ea, care era pe atunci fiică de
rege şi, mai târziu, soţie de rege. Acum îmi dau seama că nici viaţa miniştrilor nu era uşoară,
dar pe vremea aceea nu-mi părea rău decât pentru noi“, continua prinţesa în memorii.
Acestea erau incovenienţele vremurilor paşnice şi frumoase ale copilăriei. Avea să se încheie
curând viaţa bună de la Curte şi avea să înceapă o altă etapă, mai sumbră. Mai ales pentru
Mignon, al cărei destin a fost un şir de evenimente din ce în ce mai triste, până la tragism.

Cea mai devotată soră medicală de pe frontul românesc

10/26
Foto: În uniformă de soră medicală, în timpul Primului Război Mondial; sursa: royalfamily.org

11/26
Când România a intrat în Primul Război Mondial, Mignon nu era decât o adolescentă de 17
ani. Noua realitate a războiului şi retragerea în Moldova nu au speriat-o, ba dimpotrivă,
Mignon s-a mobilizat. Regina Maria, care se implicase în dezvoltarea sistemului medical, îi
ţinea pe toţi copiii ei pe lângă ea când mergea în câte-o misiune prin spitale, prin orfelinate
ori prin mahalale şi sate pentru a împărţi provizii. Este de netăgăduit, însă, că Mignon a fost
cea mai dedicată noii sale misiuni de soră medicală. În 1917, chiar s-a dus să lucreze într-un
astfel de spital de război – muncă serioasă, de dimineaţa până seara, nu doar vizite sporadice
pe la paturile răniţilor. Lucra la spitalul din Ghidigeni şi se declara cât se poate de fericită de
noua ei misiune – şi regina Maria aproba, căci vedea că fiica ei mai pierdea din greutate astfel
şi se bucura să nu-şi vadă fiicele atât de durdulii; în afară de modelarea fizică, Maria
considera că munca alături de răniţi de război mai întărea caracterul fetei, pe care o
considera „prea blajină“.

Pe lângă acestea, o însoţea şi pe mama sa în câte o acţiune de binefacere. Pe 9 martie 1917,

de exemplu, Maria, Carol şi Mignon s-au dus să ducă provizii unui regiment staţionat într-un
sătuc izolat. Le duceau din cele obişnuite – ceai, pesmeţi, zahăr, săpun, tutun, ciocolată,
ciorapi. Pentru bolnavi erau rezervate câteva sticle de rom, coniac şi, bineînţeles,
medicamente. La finalul acestei vizite, devenită rutină în viaţa familiei regale, Maria nota în
jurnal: „Mignon a fost adânc îndurerată de tot ce vedea, însă copiii mei mă însoţesc fără a se
tângui. Au început să se obişnuiască cu această grozavă stare de lucruri şi învaţă să-şi
stăpânească firea, să nu se înfioare în faţa acestor privelişti care îţi sfâşie inima. Dar văd
uneori cum un val de spaimă trece prin ochii albaştri, blajini, ai lui Mignon. Ea are însă o
inimă vitează şi bună şi e gata să facă pentru nenorociţi tot ce-i stă în putinţă“.

„Un tânăr gingaş, cu ochii negri, catifelaţi, foarte blânzi“

12/26
Foto: Nunta Mărioarei cu regele sârb Alexandru I a avut loc în vara anului 1922, la Belgrad; sursa:
royalfamily.org

13/26
La sfârşitul Primului Război Mondial, după ce România îşi atinsese toate aspiraţiile naţionale,
regina Maria s-a preocupat de destinele copiilor săi. Era vremea ca fiecare să se căsătorească,
şi nu oricum, ci cu folos pentru ţară. După ce a aranjat legătura cu casa regală a Greciei, prin
căsătoriile lui Carol şi a Elisabetei cu Elena, respectiv George, Maria s-a preocupat de mariajul
lui Mignon. În timpul Conferinţei de Pace de la Paris, regina îl cunoscuse pe regele Alexandru
al proaspătului vecin, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. I se părea o partidă bună
pentru Mignon. Înfiripase în mintea reginei această idee: să se înrudească în Balcani, adică să
unească Balcanii mai strâns decât cu alianţe politico-militare. A fost aranjată, aşadar, o
întâlnire între cei doi tineri, în 1921. Apoi, pregătirile de nuntă nu au fost decât detalii.

Logodna lui Alexandru al Serbiei cu prinţesa Mignon a fost organizată cu patru luni înainte de
căsătorie, în martie 1922. S-a făcut ceremonie mare la Cotroceni. Întâi de toate, dimineaţa,
logodna a fost consfinţită la Mitropolie, dinaintea Mitropolitului Primat Miron Cristea, cu alai
mare de feţe aristocrate din înalta societate românească şi de la marile case regale din
Europa. La finalul slujbei, pentru a pecetlui prietenia româno-sârbă, regele Ferdinand i-a
oferit lui Alexandru comanda onorifică a Regimentului 9 Vânători, care a primit şi numele
său. A doua zi, a avut loc o recepţie la Palatul Regal din Bucureşti, după care s-a organizat pe
străzi o frumoasă paradă militară. Sărbătoarea logodnei s-a încheiat în seara acelei zile, cu
un splendid bal la Palat.

Bucureştenii au primit cu căldură şi simpatie pe regele sârb, pe care revista „Ilustraţiunea

română“ îl portretiza cu multă bunăvoinţă: „Alexandru I al Serbiei este un tânăr gingaş, cu
ochii negri, catifelaţi, foarte blânzi, iar prin vorba lui prevenitoare şi plină de bunăvoinţă
vădeşte o distincţie naturală pe care i-ar putea-o invidia scoborâtorii autentici ai celor mai
vechi dinastii. (...) Ne-a emoţionat pe toţi făina de grâu adusă din ţara lui, colacii cu porumbeii
simbolici, rugăciunile slavone ale Liturghiei sârbeşti şi – mai ales – frumosul act democratic de
a împărţi poporului, fără deosebire de clasă, frânturile marelui colac de logodnă“. După
câteva zile, Alexandru a plecat la Belgrad pentru a începe pregătirile de nuntă. Mignon
rămânea încă acasă, convinsă că el era marea ei dragoste.

Trista poveste a singurei regine a Iugoslaviei

14/26
Foto: Regina Maria a Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; sursa: royalfamily.org

15/26
Nunta lui Mignon a fost un eveniment de mare însemnătate la Belgrad. Regele Alexandru
planificase cu multă atenţie sărbătoarea din 8 iunie 1922. „Alexandru a fost înzestrat cu cai,
maşini, trăsuri, veselă de argint şi lenjerie, case, mobilier, totul până la cele mai mici detalii şi
absolut de cea mai bună calitate. Am fost foarte şocată cât de perfect de bine s-a făcut totul...
Sârbii par să aibă ceva din generozitatea fără margini a ruşilor, care m-a impresionat pe mine
şi cu care, în România, nu sunt obişnuită“, observa regina Maria în memorii.

În acea zi de vară, palatul regal din Belgrad a fost ticsit de capete încoronate. Au fost prezenţi
500 de invitaţi, iar petrecerea a durat mai bine de16 ore. Ce vremuri! Presa a scris, zile bune
după încheierea nunţii, despre fastul sărbătorii pe care au asemuit-o cu banchetele de la
curţile basileilor. Prinţesa Mignon a furat toate privirile cu darul său de nuntă: o diademă
încrustată cu smaralde, safire şi topaze şi un brâu cu 400 de briliante. În jurul Mărioarei a stat
toată familia, cu excepţia lui Nicky, care încă se afla în Anglia, la studii. Regina Maria, în
schimb, a fost prezentă şi a fost tare fericită pentru fata ei în acea zi: „Mignon stătea dreaptă
şi i-a fermecat pe toţi cu prestanţa ei absolut naturală. Beteala de pe capul ei scânteia ca o
lumină. Am fost mândră de ea... La un moment dat, coroane înalte (adevărate coroane regale
cu catifea roşie în interior) le-au fost puse pe cap şi Mignon, cu o faţă de copil, arăta chiar ca
o regină scoasă dintr-o carte de basme...“.

O regină cum se cuvine

Odată ce şi-a început noua viaţă în Belgrad, Mignon şi-a luat foarte în serios rolul: s-a apucat
să înveţe limba sârbă, să înveţe istoria ţării, să participe la dineuri diplomatice şi gale oficiale
şi, în general, să se implice în viaţa socială. Avea dorinţa de a se integra în ţara sa adoptivă pe
deplin, dar problemele politice şi etnice o speriau pe tânăra regină: „Sunt momente când
aproape îmi este teamă de tot ce trebuie să fac şi mă întreb dacă sunt suficient de puternică
pentru munca pe care o am de îndeplinit“, se confesa ea mamei. Nu s-a lăsat demoralizată,
totuşi, a rezistat până la capăt.

Cuplul regal locuia în vestitul Palat Alb din Belgrad, însă a decis că e un edificiu prea
somptuos pentru a fi considerat un cămin cumsecade. Aşa că s-a început construcţia unei
case la Dedinje, la marginea Capitalei sârbe, de care regina Maria părea foarte entuziasmată:
„Cred că va fi o casă foarte frumoasă şi acum Sandro mă consultă tot timpul şi-i pot da
sfaturi foarte bune, fiind deosebit de interesată ca ei să aibă o casă încântătoare, în care să
fie pe deplin fericiţi, împreună cu copiii şi toţi ceilalţi“. În acest loc s-au născut cei trei copii ai
cuplului regal sârb: Petru (1923), Tomislav (1928) şi Andrei (1929).

16/26
Foto: Mignon, alături de cei trei fii ai săi: Petru, Tomislav şi Andrei; sursa: royalfamily.org

Incidentul Elisabeta
Începutul domniei reginei Maria a Serbiei părea aproape perfect. Numai că la o lună de la
naşterea primului fiu, s-a ivit şi prima dramă. Protagonişti au fost soţul şi sora lui Mignon,
Elisabeta. S-a întâmplat aşa: Elisabeta se afla de-o vreme în vizită la sora ei, iar regele
Alexandru, pe nesimţite, s-a îndrăgostit nebuneşte de ea, fără să-i ştie firea aventurieră.
Scandalul nu a fost făcut public, dar regina Maria a ţinut un jurnal minuţios al evenimentelor
de atunci. „Lisabeta stătea lângă Sandro pe o mică sofa. Ea era emoţionată, îndrăzneaţă, cu o
privire strălucitoare, era Elisabeta pe care deseori o văzusem când îşi pierdea capul...“, nota
regina despre momentul în care li s-a adus la cunoştinţă ei şi lui Ferdinand despre idila
nefirească din proaspăta familie a lui Mignon. De cealaltă parte, Mignon i se confesa mamei
despre cele mai tulburi sentimente pe care le avea faţă de Elisabeta: „Mă necăjeşte, îmi
distruge nervii, sunt fericită când pleacă din camera mea... asta e atmosfera pe care o
creează, o simt avidă, avidă, vrea totul, tot ce am eu“.

17/26
Foto: Cu excepţia incidentului din 1923, provocat de Elisabeta, regele Alexandru şi Mignon au avut
o căsnicie liniştită; sursa: royalfamily.org

A avut loc o discuţie pe fondul problemei, iar, spre surprinderea tuturor, Alexandru s-a
declarat în favoarea Elisabetei, „pentru că ea a fost atacată“. Maria a asistat neputincioasă la
ieşirea nervoasă a sobrului rege sârb faţă de tânăra sa soţie şi a găsit o explicaţie simplă
pentru toată această angoasă matrimonială: „A urmat apoi indignare faţă de Mignon şi, spre
oroarea mea, el a început să-şi toarne toate resentimentele faţă de Mignon! Că era rece,
indiferentă, leneşă, că făcuse totul ca să o facă fericită, dar că nimic n-o face fericită, că nu-i
pasă de el... Am fost absolut îngrozită... Mi-am simţit sufletul sfâşiat. (...) Nu înţelege cu
adevărat ce se petrece chiar în sufletul lui şi în sângele lui, pentru că el este doritor de
dragoste şi afecţiune, pe care soţia lui, încă timidă şi imatură, nu i le-a arătat niciodată“. Într-
adevăr, Mignon avea atunci 24 de ani şi nu era versată ca sora sa într-ale amorului fizic,
despre care vorbea regina. Ştia ea bine ce se petrece cu fiicele ei. Convinsă că Mignon îl
iubeşte sincer pe soţul său, Maria a încercat să aplaneze conflictul şi idila a fost înăbuşită
rapid. Liniştea fusese restaurată la castelul din Belgrad.

18/26
Foto: Regina Maria o vizita destul de des pe fiica sa, la Belgrad; sursa: royalfamily.org

Moarte la Marsilia
Dacă viaţa de familie tulbure de la Curte putea fi ameliorată facil, situaţia politică a Regatului
Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, născut la finalul Primului Război Mondial, era instabilă. Era un
stat multietnic, în care revendicările erau mari şi multe. Era o ţară greu de guvernat. Dorinţa
lui Alexandru era să creeze, în final, un stat centralizat, coagulat în jurul vechii Serbii. Numai
că nu toate forţele politice interne erau de aceeaşi părere. Terorismul politic era în floare în
regat, asasinatele politice erau prea frecvente pentru a fi catalogate drept incidente. Pentru a
rezolva criza internă, regele Alexandru a recurs la o mişcare în forţă, după 1929: a dat o nouă
Constituţie prin care a instaurat un regim autoritar şi a schimbat numele statului în Regatul
Iugoslaviei. În acest context politic, au început să se dezvolte tot mai mult facţiunile politice
radicale din stat.

19/26
https://youtu.be/6R3dVZdFxxo

20/26
Foto: Mignon şi-a crescut singură cei trei băieţi, după moartea lui Alexandru, în 1934. Petru
(dreapta) a devenit rege al Iugoslaviei; sursa: royalfamily.org

21/26
Efervescenţa iredentistă din stat a culminat în octombrie 1934, cu un incident tragic. Pentru
că Iugoslavia era considerată de Franţa un pilon important al sistemului de alianţe politico-
mi​litare din Balcani, regele Alexandru a fost invitat la Paris de ministrul francez de Externe,
Louis Barthou. Regele a onorat invitaţia. A pornit spre Franţa pe crucişătorul regal
„Dubrovnik“, lăsând-o pe Mignon să-l urmeze pe ruta ferată, întrucât aceasta suferea de o
criză la rinichi, iar transportul pe mare i-ar fi făcut rău. În după-amiaza zilei de 9 octombrie
1934, regele sârb ajungea în portul Marsilia, unde era întâmpinat de Barthou şi de multă
lume. La câteva minute după ce cortegiul oficial pornise pe bulevard, un individ iese din
mulţime, urcă pe treapta maşinii în care se aflau cei doi oficiali şi trage cu un pistol automat.
Alexandru moare pe loc. Asasinul a fost ucis în ambuscada care s-a creat, iar ancheta care a
urmat a arătat că făcea parte
dintr-o organizaţie care milita pentru independenţa Croaţiei.

Lungul drum spre exil

Vestea asasinatului a ajuns mai întâi la regina Maria, care se afla la Londra. Ea s-a dus la
Petru, moştenitorul coroanei iugoslave, care avea numai 11 ani, şi l-a anunţat despre tragicul
eveniment. Petru a fost numit rege, însă conducea printr-o regenţă, încredinţată prin
testament de Alexandru principelui Paul. Mignon s-a retras la castelul din Bled, pe ţărmul
Mării Adriatice, dar nu a părăsit complet afacerile publice: „Am stabilit o regulă, nu părăseam
ţara atunci când Paul nu era acolo, iar Paul nu pleca dacă nu eram prezentă“, spunea ea. În
această perioadă îşi dedica timpul mai mult pasiunilor sale: grădinăritul, literatura şi
maşinile – era o şoferiţă recunoscută, se spunea despre ea că avea „o eficienţă aproape
masculină“ în condus. În plus, a intensificat acţiunile caritabile pe care le avea în grădiniţe,
şcoli, institute pentru oamenii cu dizabilităţi, orfelinate, spitale.

Noua etapă a vieţii sale începea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Mignon s-a
opus cererii lui Hitler de a tranzita Iugoslavia spre Grecia, cu trupe, blindate şi armament.
Atunci, în 1941, regentul Paul a fost înlocuit de prinţul Petru al II-lea. După numai o
săptămână, Germania a început bombardarea Iugoslaviei, care a fost ocupată în numai
câteva zile şi a capitulat pe 17 aprilie 1941. Familia regală şi guvernul au plecat în exil.

22/26
 https://youtu.be/Zz4TjPvC8co

Ajutor din pribegie

În perioada războiului, Mignon şi Petru s-au refugiat în Elveţia şi au asistat neputincioşi la
măcelul care s-a dezlănţuit în ţara lor, apoi la modul în care Tito şi comuniştii au preluat
puterea, la sfârşitul războiului. În mod evident, familiei regale i s-a interzis să revină la
Belgrad. Au urmat încă 15 ani de exil greu. În martie 1950, Mignon s-a mutat în cartierul
Chelsea din Londra, însă drumurile surghiunului au purtat-o prin toată lumea – din Italia,
Germania, Elveţia şi Spania, până în SUA. A trăit din vânzarea frumoaselor bijuterii pe care le
primise în perioada în care fusese regină, ultima fiind diadema de la nuntă.

23/26
În această perioadă, şi-a dedicat timpul ajutorării comunităţii iugoslave de emigranţi: în anii
războiului, a fost preşedinta Comitetului Crucii Roşii Iugoslave din Londra, ocupându-se de
trimiterea de provizii prizonierilor de război iugoslavi. Apoi, s-a preocupat numai de

24/26
organizarea de expoziţii de artă şi întruniri ale comunităţii iugoslave, militând pentru
interesele patriei sale adoptive.

Mignon a murit la Londra, pe 22 iunie 1961 şi a fost înmormântată la cimitirul regal de la

Frogmore, Windsor. Dar istoria sa nu s-a terminat atunci. În octombrie 2013, oficialii de la
Belgrad au reabilitat-o pe regina Maria a Iugoslaviei, hotărând că aceasta a fost privată de
autorităţile comuniste de drepturile sale umane (la vot, la proprietate, la cetăţenie) din
motive politice. Astfel, urmaşii prinţilor Tomislav şi Andrei puteau începe procedurile de
revendicare a proprietăţilor confiscate. În plus, în 2013, a fost aprobată şi deshumarea
reginei din Anglia şi reînhumarea în pământ sârbesc, în necropola regală de la Oplenac,
alături de soţul ei. S-a întors din pribegie după 72 de ani.

Primul amical al Naţionalei, jucat la nunta Mărioarei

La nunta Mărioarei cu Alexandru au fost organizate o serie de evenimente sportive,
celebrând mai mult decât mariajul lor per se, şi anume înfrăţirea celor două ţări vecine. În
acest context a avut loc şi primul meci de fotbal dintre Naţionala României şi cea a Regatului
Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. A fost un amical şi, mai mult decât atât, a fost primul meci
internaţional al echipei României.

A început la ora 17.00, pe 8 iunie 1922. În tribuna oficială au stat regele Ferdinand I al
României, Alexandru I al Serbiei şi George al Greciei. Românii aveau de ce să se teamă de
echipa adversă, care mai jucase cu echipe ale altor ţări şi chiar câştigase meciuri cu Franţa şi
Suedia. În deschiderea meciului, sârbii au fost cei care au marcat, din penalty, după un henţ
în careu al unui jucător român. A urmat un gol efectuat de Ronay Ferenc, cu patru minute
înainte de pauză. Victoria României a fost decisă de golul lui Aurel Guga în repriza a doua.
Până la finalul meciului, românii au fost cât pe ce să mai puncteze în două rânduri, având
avantaj la minge, dar au dat-o în bară în ambele ocazii.

„Au combinat frumos“

Orişicât, a fost o victorie frumoasă, care le-a adus multe elogii în presa din România:
„Rezultat foarte neaşteptat după performanţele frumoase ale echipei naţionale a Jugoslaviei,
jocul echipei naţionale române a fost adevărat cap’o-de-operă, toţi jucătorii fără excepţie au
fost bine, au combinat frumos, cu multe preciziune, nici o lovitură nu era dată fără socoteală.
Meritul formării echipei cade asupra d-lor prof. Dragomir, care împreună cu arbitrii Szika şi
Steinhubel au ştiut să facă această fericită selecţiune, iar antrenamentul şi conducerea
echipei se datoreşte d-lui dr. Moraru care a ţinut echipa înainte de joc cu un regim adevărat
superior sportiv“. Aşadar, talent, muncă şi fairplay la începuturile fotbalului românesc. Este
de menţionat şi faptul că acest meci a deschis o nouă competiţie regională, care a devenit
tradiţională, Cupa prieteniei româno-iugoslave. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial
a pus capăt şi acestei tradiţii.

Fotbal regal, după 95 de ani

25/26
Anul acesta a avut loc aniversarea acelui prim meci internaţional al României, în ciuda
faptului că istoria a trecut peste cele două state şi niciunul nu se mai află nici în graniţele, şi
nici în forma de guvernământ de atunci. Totuşi, cu ocazia împlinirii a 95 de ani de la acel meci
de la Belgrad, a fost organizat la Timişoara, pe 11 iunie 2017, un meci comemorativ, organizat
de organizaţiile monarhiste din România şi Serbia. În deschiderea meciului, jucătorii au
purtat tricouri cu numele celor care au jucat în 1922 la Belgrad. Meciul s-a încheiat cu scorul
5-3 pentru români. S-a repetat victoria.

26/26
Prinţul Nicolae a avut, încă de mic, o atitudine princiară de
manual – cu bune şi cu rele. A judecat drept în chestiunile de
stat, a preluat responsabilităţile lăsate de izbelişte de Carol al
II-lea, dar a fost prea pasional în chestiunile lumeşti: a iubit o
singură femeie – pământeană, nu nobilă –, i-au plăcut
nebuneşte maşinile şi a fost aprig la mânie. Pentru că nu a
ştiut să facă compromisuri personale, a fost pedepsit cu exilul.
Prinţii şi prinţesele României, episodul 4. Pasiune şi pedeapsă,
pentru o femeie din popor. Prinţul Nicolae, despre Carol al II-lea:
„L-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume“
adevarul.ro/cultura/istorie/printii-printesele-romaniei-episodul-4-pasiune-pedeapsa-femeie-popor-printul-nicolae-despre-
carol-ii-l-am-urat-fratele-mai-decat-lume-1_5970bf435ab6550cb85377f3/index.html
Alexandra Şerban July 22, 2017

Cel de-al patrulea copil şi al doilea fiu al lui Ferdinand şi al Mariei s-a născut pe 3 august
1903, la Sinaia, când cuplul princiar încă locuia la castelul Foişor. Venirea sa pe lume a făcut
ca această locuinţă să devină neîncăpătoare pentru familia mărită, astfel că regele Carol I le-a
dat o casă mai încăpătoare, Pelişorul. În fine, copilul l-a avut ca naş de botez pe ultimul ţar al
Rusiei, Nicolae al II-lea, al cărui nume i-a şi fost dat. Şi, la fel ca pe ţar, regina Maria l-a alintat
Nicky.

În logica succesiunii la tron, Nicky nu era o verigă importantă decât dacă prinţul Carol ar fi
fost incapabil să urce pe tron sau nu ar fi avut moştenitori. Lucruri considerate, fireşte, puţin
probabile. Astfel că el nu a primit o educaţie potrivită unui rege. A fost un alintat al familiei,
încă din copilărie, de când a dovedit a avea atitudini princiare de manual. „Nicky fu îndată
foarte iubit de toată lumea, mari şi mici. Avea anume însuşirile şi aş putea adăuga şi
cusururile menite să-l facă fermecător şi lesne de iertat când păcătuia“, scria regina Maria în
jurnal. Puncta corespunzător mama sa, căci Nicky pentru asta era vestit: pentru faptul că era
mereu pus pe şotii, că avea tot timpul idei năstruşnice de la a căror punere în practică nu
putea fi oprit de nimic.

1/25
2/25
Slăbiciunea regelui Carol I
Foto: Micul Nicky, în costum de soldat roman

În mod surprinzător, năzdrăvăniile lui Nicky l-au cucerit mai abitir pe bătrânul rege Carol I.
Micul Nicolae era favoritul său, singurul membru al familiei căruia severul rege îi ierta toate şi
îi făcea concesii. „Der Nikolai ist wirklich ganz unglaublich. Mann kann ihn nie fassen“ („Nicolae e
într-adevăr ceva de necrezut. Nu poţi niciodată să-l ţii în loc“), spunea uneori Carol I şi era
dovadă suficientă de câtă dragoste şi îngăduinţă avea pentru copil. „Unchiul îl iubea şi-l lua
cu el în lungi plimbări, poate că uneori era cam uluit de năzdrăvăniile acestui copil impulsiv,
însă nebuniile lui spontane îl înviorau şi îl înveseleau pe bătrânul rege mai mult decât orice
altceva. Nicky ajunsese distracţia regelui, care aproape nu mai putea fi o zi fără el şi avea un
zâmbet de o bunăvoinţă specială pe care îl păstra numai pentru acest copil vioi ca o flacără
care îi furase de-a binelea inima“, spunea regina Maria.

„I-ar trebui o bătaie“

3/25
Foto: Aici, costumat în uniformă de vânător de munte; sursa: Biblioteca Centrală Universitară
"Lucian Blaga" Cluj

4/25
Însă pe cât de captivant îl găsea Carol, pe atât de greu de strunit îl considera bunica sa
maternă, Maria Alexandrovna – ea era obişnuită să poruncească şi să fie ascultată, menţiona
subtil regina Maria despre mama ei. Odată, când se aflau la Tegernsee, în Germania, Nicky a
fost îmbrăcat într-un frumos costum tirolez albastru aprins, cu tunică de bumbac şi pantaloni
scurţi de piele, cu pălăriuţă de fetru la care era înfiptă o pană de fazan, când a scăpat de sub
ochii bunicii şi-a alergat să îşi petreacă timpul cu şoferii: „Ba chiar găseşte mijlocul să toarne
apă în benzină, ceea ce e pricină de dezastru, însă vinovatul nu se lasă înspăimântat, îţi
lunecă din mâini ca peştele în apă. «I-ar trebui o bătaie», declară mama, dar trage nădejde că
altcineva îi va da bătaia“, nota Maria, amuzată de situaţie.

„Avea o şiretenie comică“

În orice caz, Nicky a devenit rapid băiatul preferat al Mariei şi al lui Ferdinand. Carol era prea
preocupat de lucruri plicticoase, legate de politică. Nicky nu avea aceleaşi gusturi, deşi ceva
din temperamentul coleric al fratelui mai mare se păstrase. „Era cât se poate de nostim şi de
neascultător, parcă ar fi avut argint viu în vine, nu putea să se astâmpere nici o clipă, era
totdeauna şi mereu în mişcare. Cu toate că nu era nici cuminte, nici supus, avea un fel al lui
prin care-i făcea pe toţi să-i împlinească voia. Oriunde se ducea Nicky, se ducea să
poruncească şi să dea ordine, nu doar că era stăpânitor şi agresiv, dar pentru că era mucalit.
Nostimada lui era plină de voie bună, irezistibilă, şi-i făcea să râdă şi pe cei mai posaci. De
când era un nod mititel, răspunsurile lui erau atât de hazlii, încât în loc de a-şi atrage
mustrarea de care era vrednic, stârnea la toată lumea râs şi veselie. Avea o şiretenie comică,
mulţumită căreia i se îndeplinea întotdeauna voia, căci învingea orice stavilă sau piedică“, îl
portretiza Maria pe al doilea fiu. Când a mai crescut, a avut şi Nicolae un cuvânt de spus în
ceea ce priveşte moştenirea sa genetică: „Ochii şi firea le moştenesc de la mama, iar
meticulozitatea şi aspectul fizic, de la tata“, scria el în memorii.

5/25
Foto: Mignon era cea mai bună prietenă a prinţului Nicolae

Mai multă mecanică, mai puţină şcoală

Prinţul Nicolae n-a avut vreun apetit special pentru învăţătură. Lui îi placeau mecanica,
automobilele şi sporturile extreme – între care schiul avea un loc privilegiat, chiar a scris o
carte despre tainele acestui sport rezervat atunci elitelor. Înainte de Primul Război Mondial, a
fost trimis să studieze la colegiul britanic Eton, cu un bagaj de cunoştinţe cam precar: „Am
reuşit să învăţ într-un an şi jumătate cât alţii în 12; după un timp atât de scurt am trecut un
examen pentru marină cu 88%, ca apoi, tot după o scurtă vreme în marină, să trec cu 90%
examenele la artilerie, cu 90% la navigaţie şi cu 70% în rest“, spunea prinţul despre
experienţa la Eton. În 1923, a devenit ofiţer cadet în marina britanică, o ipostază considerată
potrivită pentru un prinţ.

Extravaganţele unui copil

6/25
Foto: Nicolae, la volanul maşinii sale mici, pe care o botezase Bambino; sursa: "Povestea vieţii
mele", Regina Maria (editura Rao)

În 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, Nicolae şi-a întrerupt studiile în Anglia şi a
revenit acasă. Peste doi ani, când a intrat şi România în conflict, a însoţit-o aproape zilnic pe
Maria pe front, în ciuda faptului că atunci avea numai 13 ani. De pildă, Maria nota în jurnalul
de război, în ziua de 6/19 decembrie 1916, când Nicolae îşi sărbătoarea ziua onomastică şi s-
au dus într-un spital al Crucii Roşii: „Nicky le adusese [ofiţerilor răniţi] prăjitura lui de ziua
onomastică. Am intrat în celelalte odăi şi am vorbit cu aproape toţi răniţii. Aici văzurăm şi pe
tânăra eroină Ecaterina Teodoroiu. Apoi lăsai pe Ileana în grija lui Nini, iar Nicky şi cu mine ne
urmarăm colindul prin oraş în Bambino“.

Bambino era maşina mică a prinţului. Era considerată o extravaganţă la acea vreme. Regina
Maria i-a susţinut pasiunea pentru automobile, mai ales că şi ea se bucura alături de el: „Am
făcut cu Nicky, în Bambino, o lungă colindare prin locuri necunoscute. Ne hotărâserăm să
găsim sfârşitul Iaşilor şi descoperirăm că se sfârşesc în noroaie nemaipomenite şi cu un porc
gras, ce aţinea calea, întins în mocirla aşa-zisei şosele. Ne pornirăm pe râs! Uneori trebuie
neapărat să râd niţel ca să nu mi se rupă inima şi ca să nu-mi fie mintea copleşită de durere.
Aceste mici plimbări caraghioase în Bambino mă liniştesc şi-mi fac bine fizic. Devin iar copil,
ca să zic aşa, şi găsesc o bucurie în nepreţuita maşină mică, mânată de un copil“, scria Maria
în prima zi a lui 1917.

7/25
Foto: Nicolae (dreapta), alături de ţareviciul Alexei şi prinţesa Ileana

8/25
Aproape principe moştenitor
Foto: Prinţul Nicolae, în uniformă de ofiţer de marină

Sfârşitul războiului mondial nu a adus pacea în sânul familiei regale, căci în septembrie 1918,
Carol a renunţat la tron şi s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. S-a creat criza la care nimeni nu s-a
gândit până atunci: cine să fie numit principe moştenitor? Momentul a fost consemnat de
9/25
Alexandru Marghiloman, în volumul memorialistic „Note politice“: „5 ore. Ies de la Rege, care
are ochii roşii de lacrimi. Pare mai mult că aşteaptă chestiunea; o pun imediat: „M.V. doreşte
să vadă pe Printul [Carol]: aşi sfătui să nu-l vadă înainte de a fi luat o deciziune. – Regele: «Dar
care? Aşa îndată şi fără să am timpul de reflexiune?». Eu: Am consultat miniştrii şi prezidenţii;
nu am vorbit cu cei din opoziţie, dar cunosc părerea generală a publicului: Prinţul [Carol]
trebue să fie declarat decăzut din prerogativele sale; Prinţul Nicolae proclamat în locul său, şi
pentru el făcută o educaţie severă şi serioasă“. Regele Ferdinand nu a fost de acord cu
viziunea lui Marghiloman. De altfel, s-au mai opus şi alţi lideri politici, care îl considerau pe
micul prinţ nepregătit pentru domnie. Situaţia s-a detensionat curând, în noiembrie 1918,
când căsătoria cu Zizi Lambrino a fost desfăcută, iar Carol a revenit în ţară. Nicolae s-a întors
la studii în Anglia, mulţumit că a scăpat de povara domniei, fără să ştie că de atunci înainte va
trăi permanent în umbra lui Carol al II-lea, fratele său devenind cel mai mare duşman al său.

Derapajele vitezomanului Nicky

Pasiunea prinţului Nicolae pentru mecanică şi automobile l-a dus mai mereu pe culmi. Era
nelipsit de la cursele de maşini, organizate în România, dar mai ales în străinătate. Le-a şi
câştigat, nu de puţine ori. A avut un automobil Duesenberg Straight-8, roşu ca focul, realizat
de fraţii Fred şi Augustus Duesenber la St. Paul, Minnesotta. A fost adus din Statele Unite în
1926. Era unul dintre cele opt astfel de exemplare produse în toată lumea. În 1933, cu
această maşină, a participat pentru prima dată la competiţia de la Le Mans, din Franţa. Cursă
de anduranţă, de 24 de ore, nu glumă. Atunci, Nicky l-a avut copilot pe „Papa“ Cattaneo şi a
ieşit pe locul 14. Onorabil, s-ar putea spune. Peste un an, a revenit, alături de britanicul
Withney Straight, dar a coborât pe locul 45.

10/25
Foto: În competiţia de la Le Mans, Franţa, în 1933

Spaima şoselelor
Obişnuit cu circuitele, prinţul Nicolae nu se sfia să calce acceleraţia excesiv şi prin Bucureşti,
fără să aibă prea multă consideraţie pentru ceilalţi participanţi la trafic. Au scris ziarele vremii
în neştire despre metehnele lui din trafic. Pe unde trecea Nicky cu maşina, ieşea cu scandal,
cel puţin – ca atunci când profesorul Antonescu, de la Universitate, s-a pomenit că i se lipesc
două perechi de palme de obraji, chiar în faţa Cercului Militar.

Însă cele mai mari probleme le-a avut cu taximetriştii. De pildă, la începutul lunii decembrie,
în 1927, prinţul s-a apucat şi a arestat, singur, un şofer de taxi care a refuzat brutal şi
vehement să se dea din drumul lui. S-a făcut vâlvă mare, a ajuns ştirea până peste Atlantic:
„Nicolae l-a prins pe protestatar de guler, l-a ridicat şi l-a pus în propriul său automobil şi a
pornit în viteză spre staţia de poliţie, unde şi-a depus prizonierul“, scria revista „Time“, pe 12
decembrie 1927. Au fost unii care n-au crezut în veridicitatea poveştii, dar Nicolae, care
atunci era un tânăr de numai 24 de ani, a recidivat cu astfel de situaţii.

„August sau nu – dar să fie cap“

În 1929, circumstanţele de trafic l-au adus din nou pe Nicolae în culmea disperării. Tot revista
„Time“ a înregistrat şi acest eveniment: maşina prinţului a intrat în coliziune cu un taxi, iar, ca
urmare, Nicolae s-a mâniat amarnic. S-a dat jos din automobil, s-a dus la taximetrist, un
oarecare Ion Damian, l-a lovit sub centură cu picioarele şi-a plecat de la locul faptei. Omul a
trebuit dus la spital de martorii la această scenă.

Ulterior, scriitorul Mircea Damian a publicat în ziar o scrisoare deschisă adresată prinţului,
numindu-l un bătăuş, un scandalagiu şi un vitezoman. Scriitorul vigilent şi-a încheiat textul cu
o ironie: „Supuşii Tăi, pe care-i conduci cu maşina şi cu picioarele, s-au cam revoltat, fiindcă ei
pretind ca Măria Ta să aibă şi cap. August sau nu – dar să fie cap. Căci ei nu cunosc până
astăzi, din partea Alteţei Voastre, decât o activitate de contravenient la legea circulaţiei şi a
vitezei, de scandalagiu şi de bătăuş. Ceea ce, se zice, n-ar fi suficient. Personal, nu sunt de
aceeaşi părere. Mai mult: eu aşi propune guvernului să pună la dispoziţia Măriei Tale un tanc,
cu care să dai buzna unde e lume mai multă, să sfărâmi toate automobilele şi căruţele cu
franzele de lux, să dărâmi Cercul Militar şi Academia, Ateneul şi Universitatea şi toate
instituţiile particulare şi de Stat“. Guvernul n-a dat curs ideilor domnului Damian, însă acesta
a fost chemat la Parchet, s-a deschis proces în instanţă şi s-a aplicat o pedeapsă de patru luni
de închisoare, în baza Articolului 77, Lése Majesté.

11/25
Claxonul emis prin decret guvernamental
Foto: Regina Maria, călătorind în maşina lui Nicolae

12/25
Aceea era vremea în care unii bucureşteni nici nu se mai supărau că maşinile lor au fost
zgâriate sau parţial lovite de maşina princiară. Nu, aceea era vremea în care unii bucureşteni
chiar se bucurau de o astfel de „marcă“, şi-şi spuneau cu mândrie: „Vezi crestătura aia? Acolo
m-a lovit lateral prinţul Nicolae!“. Oricum, guvernul a găsit o soluţie pentru a pune capăt
accidentelor: i-au dat prinţului Nicolae un claxon special, unicat. Trebuia doar să apese pe
claxon şi ceilalţi participanţi la trafic ştiau că se apropie şi trebuiau să-i facă loc. Decret
guvernamental. Şi de atunci, prinţul nu a mai lovit nicio maşină.

Ultima zi de libertate
Nu s-au încheiat însă ieşirile nervoase ale lui Nicky faţă de supuşii săi. Fire colerică, ce să-i
facă? În 1930, Carol al II-lea avea să devină rege, prin restauraţia din vară. În contextul creat,
s-au schimonosit şi legile presei, aşa încât ziarele nu mai aveau voie să publice ştiri negative
despre familia regală. Necaz mare la organele de presă antimonarhise, aşa cum au fost
„Lupta“ şi „Ţărănismul“. Revista „Time“, sensibilă la legile cenzurii ce se înfiripau în România,
nota ce preocupări au avut aceste cotidiene româneşti în ultima lor zi de libertate: au scris
despre virajele comportamentale deosebit de periculoase ale prinţului Nicolae.

În acea vară, Nicky se afla la castelul din Scrovişte, la vânătoare. Scandalul s-a iscat acolo
după ce doi funcţionari de la Ministerul Agriculturii au trecut val-vârtej pe lângă el, lăsându-l
într-un
nor de praf. De supărare, Nicky i-a închis în beciurile castelului şi nu a vrut să audă de
atribuţiile lor oficiale, că au fost trimişi de ministru să supravegheze domeniul. Pentru
eliberarea prizonierilor, a fost nevoie de două ore de negocieri cu prim-ministrul Iuliu Maniu
şi alţi doi miniştri, care s-au deplasat imediat la Scrovişte. Aşa au considerat oportun ziarele
„Lupta“ şi „Ţărănismul“ să prezinte aceste fapte în ultima lor zi de independenţă.Patru zile
după ce legea presei a intrat în vigoare, Nicky se plimba pe Buzeşti cu maşina, când a luat-o
puţin pe bord pe soţia maiorului Georgescu. Maiorul, supărat, a sărit la maşină şi-a lovit
parbrizul cu cravaşa din dotare. Când l-a recunoscut pe prinţ, s-a potolit, dar era prea târziu –
Nicolae a cerut să fie condamnat la trei săptămâni de arest la domiciliu. Dar despre aceasta
nu s-a mai scris în presa română, ci în cea americană.

Pasiune şi pedeapsă, pentru o femeie din popor

13/25
Într-o bună zi, când prinţul Nicolae se plimba cu maşina pe un drum de ţară, a întâlnit un alt
vehicul staţionat la marginea şoselei. A constatat că făcuse pană. Lângă el, a văzut o domniţă
la ananghie, bucălată, cu ochii negri şi cu gropiţe în obraji. A oprit şi s-a oferit să o ducă la
Bucureşti, iar ea l-a lăsat. Şi-aşa, Nicky a început o frumoasă idilă cu Ioana, femeie măritată
cu Sauciuc Săveanu, fiul fostului ministru şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, Nicolae
Săveanu.

Aventura se consuma liniştit pe la Automobil-Club, până într-o zi, când dragostea nebunească
dintre ei a declanşat divorţul femeii: după un dejun între prinţ şi cuplul Săveanu, la plecare
de la Club, doamna s-a suit lejer în maşina lui Nicky, şi nu în cea conjugală. Au plecat
14/25
împreună în trombă, cu soţul încornorat goană după ei. Când au ajuns la palat, au coborât
liniştiţi şi prinţul Nicolae a ordonat gărzilor să-l aresteze pe soţ. De la această întâmplare
până la pronunţarea divorţului n-a fost cale prea lungă – numai cu un mic ocol, prilejuit de
faptul că Săveanu a trebuit să fie compensat cu un post de consul la Bruxelles. Însă
dragostea pentru această femeie avea să îi producă mari necazuri prinţului Nicolae. Multe
obstacole stăteau în calea împlinirii dragostei lor.

15/25
„Mare prostie ai făcut să te cari“
Foto: Regina Maria, Nicolae şi Ileana, la bordul navei Leviathan, în drum spre SUA, în 1926

16/25
Înainte de toate, tânărul prinţ se afla din 1926 în postura de regent, după ce fratele său, Carol
al II-lea, renunţase a doua oară la tron şi-a fugit în lume cu Elena Lupescu. Din 1927, de la
moartea lui Ferdinand, când Mihai a fost numit rege la 6 ani, regenţa a intrat în vigoare. Dar
pe Nicolae nu-l interesa tronul, nu-l interesa puterea, nu-l interesa politica. În plus, relaţiile
dintre Nicolae şi Maria, de-o parte, şi Carol de cealaltă parte, se cam stricaseră când acesta
renunţase la tron, căci una dintre motivaţiile lui de a pleca a fost faptul că regina şi Ion
Brătianu unelteau împotriva lui pentru a-l favoriza pe Nicky la postul de prinţ moştenitor. În
această logică, el spunea că a renunţat, de fapt, în favoarea lui Mihai, pentru a-i asigura lui
tronul şi, sublinia el mai departe, Brătianu se hazardează în afirmaţii false când spune că şi-a
părăsit ţara pentru o femeiuşcă. Orişicât, Carol s-a dus, iar Nicolae a rămas să conducă cum
se pricea el mai bine, la cei 24 de ani.

Numai că în această perioadă, Nicolae nu vedea altceva mai important decât revenirea în
ţară a fratelui său, pentru ca el să fie liber să îşi vadă de aventura sentimentală. În acest sens,
a lucrat pe lângă Carol: „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus
şi proastă conducătoare. Mare prostie ai făcut să te cari“, îi scria prin 1929. Numai un an mai
târziu, Carol al II-lea a revenit la Bucureşti şi a devenit rege, şi cu ajutorul fratelui mai mic.

17/25
Un refuz, o nuntă şi o bătaie
Foto: Ioana Dolette, soţia prinţului Nicolae

Odată ce l-a văzut pe tron pe fratele său, Nicolae s-a dus să îi ceară consimţământul să se
căsătorească cu Ioana. Se gândea că se aflau amândoi în aceeaşi postură: să se
îndrăgostească de o pământeană, de o femeie din popor, nu de o faţă princiară, cum cerea
statutul Casei Regale. Regina Maria chiar suferea o nefericire incredibilă din această pricină:
„Şi tu, ca şi Carol, v-aţi sortit decăderii din cauza unor femei care vă sug sângele şi vă năruie
idealurile de puritate. Distrugeţi amândoi munca a două generaţii şi nu vă daţi seama nici
unul, nici altul că dansaţi pe marginea unei prăpăstii“, îi spunea Maria lui Nicky. Degeaba, căci

18/25
nimic nu îl mai putea face să se răzgândească. În ceea ce îl privea pe Carol al II-lea, el nu
vedea deloc situaţiile lor ca fiind similare, pentru că el o ţinea amantă pe Lupeasca, nu voia să
o ia de soţie. Miopia dublei măsuri l-a făcut pe Carol să îi refuze cererea fratelui.

Aşa că Nicolae nu a mai avut nimic de făcut decât să se căsătorească în secret, pe 28

octombrie 1931. Ioana – care după divorţ a luat numele de Dolette, că i se părea ei mai
sofisticat – era fiica moşierului Iorgu Dumitrescu, din Tohani, atunci în judeţul Buzău. Într-
acolo
s-au îndreptat îndrăgostiţii, spre Tohani, şi s-au căsătorit. A fost nuntă ca în poveşti, după
toate sursele vremii. Diplomatul Grigore Gafencu nota în jurnalul său: „În ziua nunţii s-au
strâns în jurul tinerei perechi, al popei şi al primarului din Tohani toate satele din
împrejurime. S-a băut, s-a mâncat, s-a jucat până noaptea târziu. Pe la miezul nopţii a sosit în
goana nebună un automobil; prefectul. Primarul şi actele au fost duse la Bucureşti şi
înaintate lui Argetoianu. Acesta şi-a făcut datoria de ministru. A rupt actele şi l-a bătut pe
primar“.

Când regele a avut amigdalită

În acea seară de pomină, Carol al II-lea stătea la pat, suferind de amigdalită şi bronşită. În
acea seară, avea să constate că nu există dreptate pe lume: i s-a adus la cunoştinţă că la
telefon este primarul din Tohani, care spune speriat: „Tocmai l-am cununat pe prinţul
Nicolae! N-am vrut, dar m-a obligat! M-a obligat!“; astfel că regele suferind nu a putut ţipa
după voie, ci doar a răcnit răguşit: „Este o crimă la adresa dinastiei Hohenzollern!“. Chiar în
starea în care se afla, s-a dat jos din pat şi i-a cerut ministrului de Interne Argetoianu să ia
măsuri, să încheie această afacere neoportună. „Pricep orice; pricep să fii hipnotizat de o
femeie şi să trăieşti cu ea, dar sunt limite peste care nu se trece. Este inadmisibil să introduci
în familie o persoană de un rang care nu se potriveşte cu dânsa“, i-ar fi spus Carol al II-lea
ministrului.

Pentru a anula căsătoria s-a recurs la o manevră care ieşea puţin din sfera legală. A fost
daravelă mare, dar pe scurt: Argetoianu a ordonat ca registrul de stare civilă din Tohani să fie
copiat în întregime, cu excepţia foilor ce cuprindeau certificatul de căsătorie al lui Nicky.
Numai că prinţul îşi scosese, prevăzător, o copie a certificatului şi a cerut să i se recunoască
mariajul. Aşa a început exilul cu intermitenţe.

Cine umblă cu batista murdară

19/25
În perioada în care Carol al II-lea a fost rege, s-a înconjurat de o camarilă, care-i umplea şi
nopţile de jocuri de pocher, dar şi zilele cu idei despre conducerea statului. Nicolae a încercat
să-l facă pe fratele lui sensibil la astfel de imixtiuni, dar uneori a ieşit cu scântei. De exemplu,
20/25
la un moment dat, camarila carlistă a venit cu ideea confecţionării unor batiste cu efigia
regelui, pe care să le cumpere obligatoriu toţi militarii. Numai că în afacere era implicat şi
cineva din cercul Elenei Lupescu şi aflând de aceasta, Nicolae a încercat să oprească
operaţiunea: „M-am aşezat într-un jilţ, cu faţa spre Carol. I-am spus că se vorbeşte mult în
popor despre aceste batiste ca despre o afacere murdară, l-am sfătuit să fie extrem de atent,
căci nemulţumirea creşte. Parcă l-aş fi atins cu un fier roşu; a început să ţipe la mine: «Oare
de ce să nu aibă dreptul să cumpere batiste cu portretul meu?». Am crezut că va avea un atac
de cord: «Ei bine, Carol, chiar eu am să cumpăr una!». S-a calmat cât ai zice peşte şi,
imprudent, m-a întrebat: «La ce-ţi trebuie?». «Cum la ce, să-mi şterg mucii pe faţa ta.» A
rămas ţintit în scaun, iar eu am spus «Rămas bun» şi am plecat“, scria Nicolae în memorii.

„L-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume“

După căsătoria lui Nicolae cu Ioana, relaţia dintre el şi Carol al II-lea s-a înrăutăţit
considerabil. Regele nu voia să consimtă la acest mariaj cu niciun preţ. După o consultare cu
Argetoianu, mareşalul Prezan şi generalul Baliff, a decis să îi acorde lui Nicolae şase luni de
reflecţie, în străinătate. „Prinţul va trebui să se plece sau să plece“, a decretat atunci Carol.
Nicolae şi Ioana au plecat, revenind în ţară în aprilie 1932.

Foto: Voievodul Mihai, regele Carol al II-lea şi prinţul Nicolae, la sfârşitul anilor '30

La ora 15.00, Nicolae ateriza pe Băneasa, fiind întâmpinat de mareşalul Prezan, care avea
ordin să-l aresteze la Scrovişte. Nicolae, senin, l-a întrebat dacă glumeşte şi i-a spus răspicat
că nu se duce decât la Cotroceni. Ceea ce s-a şi întâmplat, după cum povestea în memorii:
21/25
„Când am ajuns la şosea, i-am ordonat şoferului să vireze spre stânga şi nu la dreapta, iar,
cum el a ezitat, i-am pus revolverul la ceafă – nu cred să fi mers vreodată la Cotroceni cu
asemenea viteză“. La palat, i-a comunicat Mariei cele întâmplate, iar când a ajuns în camera
sa, a descoperit la uşă două santinele şi în cameră pe colonelul Orăşeanu. A rămas în arest
acolo, până a doua zi dimineaţă, când a vrut să coboare la dejun cu regina Maria. Santinelele
i-au blocat ieşirea, a intervenit şi Orăşeanu. „Dar am rostit mai tărişor nişte cuvinte bine
simţite referitoare la arborele lui genealogic; i-am spus de la obraz ce părere am eu despre
caracterul lui“, povestea prinţul, care a reuşit să iasă din cameră într-un final. Numai că de
atunci înainte, relaţiile lui cu fratele mai mare aveau să fie de nereconciliat. Nicolae era trimis
în exil aproape în fiecare an, i se prelungea timpul de gândire. I s-au dat, totuşi, câteva funcţii
onorifice: de şef al Forţelor Aeriene Române, de amiral al Flotei şi inspector general al
Armatei.

22/25
„Ar merita să fie la ghilotină, şi nu pe tron“
În această perioadă de pribegie întreruptă, Nicolae i-a spus Mariei, în repetate rânduri, ce
gândeşte el despre Carol al II-lea. Dezvoltase o aversiune iremediabilă faţă de el. De pildă, în
octombrie 1934, la funeraliile regelui Alexandru al Iugoslaviei, soţul lui Mignon, când Nicolae
se afla în exil, s-a întâlnit cu Carol la Belgrad, unde a apărut o altercaţie. Regele fusese cazat
la Palat, unde era depus corpul regelui iugoslav, în timp ce Nicky fusese invitat acasă la
23/25
Mignon. Dar Carol nu i-a permis să meargă, ceea ce a declanşat o rafală de gânduri
maliţioase în Nicky: „În pofida faptului că i se acordase Ordinul Mihai Viteazul, era laş din fire,
atât fizic, cât şi moral. De ce l-a decorat regele Ferdinand cu acel ordin nici eu şii nici altcineva
n-a putut înţelege vreodată: pe front, în faţa duşmanului, n-avusese un post de comandă
efectivă, şi nici n-a auzit să fi făcut cumva un act de bărbăţie pe câmpul de luptă. O fi fost
bărbăţie doar dezertarea lui la inamic, la Odessa...“, scria în memorii. Altă dată, într-o
scrisoare din martie 1935, Nicolae îi spunea mamei sale cum găseşte el comportamentul lui
Carol faţă de el şi faţă de ţară: „E un trădător şi un dictator, care ar merita să fie la ghilotină,
şi nu pe tron“.

Soluţia finală
Sfârşitul acestei situaţii echivoce a fost lămurit în 1937, când a avut loc un Consiliu de
Coroană în care s-a ajuns la o concluzie: Nicolae să aleagă, soţia sau familia regală.
Răspunsul lui a venit într-o scrisoare, care se încheia aşa: „Anunţ categoric Majestăţii Voastre
că intenţiunea mea este de a reface căsătoria anulată. Sunt al Majestăţii Voastre cu cel mai
profund respect –Nicolae Principe al României“. Rezultatul: a fost exclus din Casa Regală şi şi-
a pierdut toate prerogativele ce decurgeau de aici. I s-a dat un nume de cetăţean obişnuit,
Nicolae Brana – de la castelul Bran, pe care el şi Ileana îl adorau.

Opt zile mai târziu, părăsea ţara. De data aceasta, era exil obligatoriu, prelungit. În aprilie
1937, Carol al II-lea a fost mâhnit tare: „Nu mă simt fericit, întreaga afacere a lui Nicolae mă
tulbură rău de tot. Păcat de el, şi mai ales păcat că a căzut pe o femeie ambiţioasă, interesată
şi fără cap. Gândesc ce noroc am avut eu cu Duduia, cu toate suferinţele ei, nu m-ar fi împins
niciodată cum a fost împins el de Jeana“.

Deşi cei doi fraţi nu s-au mai reconciliat niciodată, Nicolae a făcut un ultim gest de onoare
faţă de fratele lui, căci el fusese adeptul judecăţilor juste şi nepărtinitoare când venea vorba
de afaceri de stat – de altfel, şi în perioada în care Carol a fost rege, el mereu îl sfătuia să stea
departe de camarila care-l măgulea interesat. În 1953, la moartea lui Carol, prinţul Nicolae a
fost singurul care a fost prezent la funeralii. „Am venit la înmormântarea lui Carol, pentru că
am simţit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume.
Carol a fost însă fratele şi regele meu“, îşi justifica el prezenţa.

Un lider al exilului românesc

În anii ’40, Nicolae a făcut demersuri pe lângă Ion Antonescu să revină în ţară, dar nu l-a
primit. În schimb, în 1942, mareşalul Antonescu şi regele Mihai i-au dat aprobare să poarte
numele de Nicolae de Hohenzollern.

În perioada exilului, a luptat împotriva sovietizării ţării, cu discursuri la Europa Liberă, Vocea
Americii şi Radio Londra. La Paris, în 1949, a fondat Centrul Român de Cercetări, unde a
activat alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavian Vuia, Horia Stramatu şi alţi
reprezentanţi ai intelighenţiei româneşti în străinătate. Apoi, a înfiinţat la Madrid o tipografie

24/25
şi editura Factum, la care au publicat şi autori români, printre care Grigore Gafencu şi Vintilă
Horia. Tot la Madrid, au apărut sub patronajul său revistele „Fapta“ şi „Libertatea
românească“.

În 1963, Ioana a decedat, iar în numele ei a înfiinţat Fundaţia de Cultură Românească

Principesa Ioana, cu sediul la Lorettoberg. În 1967, Nicolae s-a recăsătorit cu Thereza Figuera
de Mello.

Spre sfârşitul vieţii, a început să îşi scrie memoriile, care au rămas însă nefinalizate. A murit în
1978, la vârsta de 74 de ani, la Madrid. În testamentul său şi-a exprimat dorinţa ca
osemintele să-i fie aduse în ţară, când România va fi liberă. Nu s-a întâmplat, însă cea de-a
doua soţie l-a înmormântat la Lausanne, în Elveţia, lângă Ioana Dolette, marea lui dragoste.

25/25
Cea mai mare calitate a prinţesei Ileana, mezina familiei
regale române, a fost – în mod banal, s-ar putea spune –
bunătatea. Pentru ea nu era nimic ordinar în asta. Ea ştia
că aşa trebuie să fie o prinţesă şi nicicum altfel. Coroana
obligă. Aşa a rămas pe parcursul celor două războaie
mondiale pe care le-a trăit printre soldaţi şi infirmiere şi
până la moarte, care a găsit-o în straie monahale şi sub
un alt nume: Maica Alexandra.
Prinţii şi prinţesele României, episodul 5. Ileana, prinţesa care a
crescut pe front. După două războaie mondiale, două divorţuri şi
un exil lung, s-a călugărit
adevarul.ro/cultura/istorie/printii-printesele-romaniei-episodul-5-ileanaprintesa-crescut-front-doua-razboaie-mondiale-
doua-divorturi-exil-lung-s-a-calugarit-1_597af5525ab6550cb8907247/index.html
Alexandra Şerban July 29, 2017

Când România ducea războiul greu, iar guvernul şi regele se retrăseseră în Moldova, prinţesa
Ileana, mezina familiei regale, avea numai 7 ani. Era un copil ca toţi ceilalţi, însă văzuse şi
auzise destule, încât să aibă o înţelegere mai mare asupra a ceea ce se petrecea în jurul ei. Şi-
aşa, de Crăciun, părinţii i-au explicat că în acel an Moşul nu va putea trece de liniile inamice ca
să ajungă şi la ea. Fetiţa a înţeles situaţia, ba, mai mult, s-a apucat să răspândească vestea
printre prietenii ei, soldaţi americani şi englezi din misiunea Crucii Roşii.

Aceştia au rămas uimiţi când au auzit şi au asigurat-o că nu va fi deloc aşa, Moş Crăciun sigur
va putea trece de nemţi. În fine, în toiul acelei nopţi, Ileana s-a trezit la auzul unor foşnete
prin cameră: erau ofiţerii străini care-i lăsau cadouri, sub paza reginei Maria. A înţeles atunci
că nu există, de fapt, Moş Crăciun, că nu a existat niciodată. Nu a zis nimic, s-a prefăcut că
doarme în continuare. A doua zi dimineaţa, a inspectat darurile, care erau dintre cele mai
diverse şi cam ciudate pentru un copil de 7 ani: două pungi de tutun – una din piele şi alta din
cauciuc; o tabacheră de lemn; o mică monedă de aur americană; o ciocolată mică; o insignă a
regimentului şi steguleţe englezeşti şi americane. Cadouri de război, mărunţişuri. Chiar şi
aşa, ea s-a declarat încântată şi le-a zâmbit binevoitoare ofiţerilor. La maturitate, amintindu-
şi isprava militarilor, Ileana spunea că abia atunci a înţeles de fapt adevăratul spirit al
sărbătorii: „În efortul pe care aceşti oameni plini de griji şi nelinişti l-au făcut pentru o fetiţă
străină, dintr-o ţară străină lor, se găsea, cu siguranţă, adevăratul înţeles al Crăciunului“, scria
ea în volumul memorialistic „Trăiesc din nou“.

Cea mai frumoasă prinţesă

Cam aceasta este cheia în care a crescut şi s-a format mica prinţesă Ileana. Născută pe 5
ianuarie 1909, când la Bucureşti au răsunat 21 de salve de tun, după cum cerea tradiţia la
naşterea unui copil regal, Ileana şi-a petrecut prima copilărie în preajma mamei, care a
numit-o de la început „[copilul] întregirii mele“. Cu alte cuvinte, fără niciun fel de ocoliş, Ileana
a devenit cea mai bună prietenă a Mariei, confidenta ei, copilul ei preferat. O ştia toată
lumea, nu era niciun secret. Până şi numele îi fusese ales tot de Maria, după cum explica
aceasta într-o povestire scrisă în 1931, cu ocazia nunţii copilei ei favorite: „Ceilalţi patru copii
pe care-i născusem primiseră deja nume pe măsura cerinţelor regale, omagiu tradiţiilor de
familie, dar de această dată, mi-am cerut dreptul să aleg numele pe care eu îl voiam – o
recompensă pentru lunga mea supunere de până atunci. (...) Puteam să cer şi eu în sfârşit o
favoare, dreptul de a da un nume pe măsura acelor ochi albaştri... Ileana“. Legătura dintre
mamă şi fiică a fost foarte strânsă. Şi era firesc să fie aşa, pentru că asemănarea de caracter
dintre ele era izbitoare. „Ileana, din prima ei copilărie, avea în firea ei ceva pe care nu-l
avuseseră ceilalţi copii ai mei. Ochii ei nespus de albaştri-închis se uitau la mine adânci şi
cercetători, părând că-mi înţelege fiece emoţie cu o limpezime aproape zguduitoare“, scria
regina în memorii.
1/22
Foto: Ileana a fost numită de publicaţiile americane "cel mai frumos copil din Europa"; fotografii
realizate în Grădina Palatului, în august 1919; sursa: Library of Congress

2/22
Foto: Despre Ileana s-a zvonit că ar fi fost fiica lui Barbu Ştirbey, un prieten apropiat al reginei
Maria, însă nimic nu a fost dovedit; sursa: castelulbran.ro

Prinţesa a înţeles de mică faptul că datoria ei de prinţesă este să îi slujească pe cei

neajutoraţi, să se îngrijească de nefericirile oamenilor, să fie înţeleaptă, cuminte şi bună –
ceea ce mama sa a constatat curând: „Ileana era un copil cuminte şi se născuse cu legea
binelui într-însa. Pe Ileana n-aveai nevoie s-o înveţi ce e bine şi ce e rău. Dar, cu toate acestea,
nu era încrezută; era un copil vesel, fericit, plin de viaţă şi de vioiciune. Ileana era plină de
dorinţa de a-i face pe alţii fericiţi, de pe timpul chiar când era numai cât un nod“. Nu era ca
ceilalţi fraţi ai săi, nu voia mătăsuri şi diademe, deşi le purta cu brio şi pe acelea când o cerea
eticheta de la Curte, şi nu o interesau nici titlurile date de cotidienele americane, care o
numeau – probabil pe bună dreptate – „cel mai frumos copil din Europa“, deşi nu putea să nu
o bucure şi asta. Asta însemna să fii prinţesă. Cu altă ocazie, regina Maria completa portretul

3/22
fiicei ei astfel: „Chiar de mică, a trăit nu doar pentru ea, ci şi pentru ceilalţi – cei care aveau
nevoie de dragostea ei. A părut dintotdeauna să înţeleagă lipsurile celorlalţi, lăsându-le la o
parte pe ale sale. De la bun început, Ilenei i-a plăcut să dăruiască“.

„Are o minte ciudat de serioasă“

Copilăria Ileanei a fost întreruptă brutal de intrarea României în războiul mondial, iar
mutarea rapidă la Iaşi a fost o dramă pentru toată lumea. Asta a înţeles şi ea, care a văzut
toată faţa urâtă a războiului: „Se găsea foarte puţin combustibil şi mâncarea nu era nicidoată
de ajuns. Îmi amintesc cum tot timpul îmi era foame, şi totuşi nu îmi doream niciodată să
mănânc, pentru că puţina mâncare pe care reuşeam să o procurăm nu era prea variată, şi de
multe ori era atât de stricată încât în împrejurări normale nu ar fi fost considerată
comestibilă“, scria ea în memorii.

Foto: Prinţesa Ileana, alături de colonelul Anderson, împărţind provizii în timpul Primului Război
Mondial; sursa: Library of Congress

4/22
Foto: Ileana şi guvernanta ei; sursa: Library of Congress

Încerca, însă, să se facă utilă celor din preajma ei. Când nu mergea cu mama ei în vizită prin
spitale, sate ori mahalale, îşi petrecea timpul prin oraş, oferindu-le oamenilor de mâncare:
„Ileana iese în fiecare zi cu pâine, pesmeţi şi un termos cu ceai pentru nenorociţii pe care-i
întâlneşte pe stradă. Are o minte ciudat de serioasă; văzând cum încerc să ajut lumea în toate
părţile, vrea şi ea să fie de folos“, nota Maria în jurnalul său de război, pe 26 februarie 1917.
În afară de aceasta, mica prinţesă s-a ataşat de şeful Crucii Roşii americane în România,
colonelul Anderson. Îl ajuta la împărţirea proviziilor şi cel mai adesea avea rol de interpretă
atunci când se organizau acţiuni de binefacere prin oraşele şi satele din Moldova.

5/22
Foto: Ileana, lângă poneiul Tango, împreună cu Maria şi doi copii orfani pe care regina i-a luat sub
protecţia sa, în timpul Primului Război Mondial; sursa: Library of Congress

Amintirile de război ale unui copil

Le-a văzut pe toate Ileana în timpul războiului: soldaţi muribunzi, ofiţeri răniţi şi amputaţi în
dureri, ţărani săraci şi flămânzi. S-a împrietenit cu toţi, cu soldaţii, cu ofiţerii, cu ţăranii şi mai
ales, cu copiii orfani pe care regina Maria îi lua în grija sa. Însă nimic nu a afectat-o atât de
mult precum un incident petrecut chiar în faţa casei ei, din întâmplare: periodic, pe acolo
trecea o căruţă trasă de un cal costeliv. Era un soi de procesiune funerară, căci în căruţă, pe
bancheta improvizată dintr-o scândură, în faţă, stăteau un preot şi un soldat trompetist, în
timp ce încărcătura era formată din cadavre stivuite unele peste altele. Într-o zi, s-a întâmplat
coşmarul micuţei Ileana: „Deodată, calul s-a oprit şi s-a prăbuşit mort, între osii. Căderea lui a
provocat răsturnarea căruţei, şi cadavrele goale din ea s-au răspândit ţepene pe stradă.
Cavaleriştii din garda noastră s-au grăbit să dea ajutor, în timp ce mă îndepărtam de lângă
fereastră...“, scria ea în memorii.

6/22
Foto: Ileana, împreună cu poneiul ei, Tango, în august 1919; sursa: Library of Congress

Totuşi, în vremea războiului, s-au găsit şi momente mai liniştite, aproape vesele. Ca atunci
când, în vara lui 1917, Ileana a adus acasă un pui de găină care o urma peste tot, spre
amuzamentul reginei. În momentele de relaxare, Maria o lua cu ea pe mezină când ieşea la
7/22
călărit pe dealurile din jurul Iaşilor şi se declara fericită de postura fiicei: „Se ţine foarte
dreaptă în costumaşul ei de cazac şi poartă o căciulă înaltă de astrahan gri; e un copil viteaz
şi drăgălaş“. Era o imagine frumoasă aceea a cailor Tango şi Ardeal străbătând pădurile şi
câmpurile Moldovei, când românii intraseră în dansul morţii pentru unirea cu Transilvania.
Mai ales având în vedere aceste detalii privitoare la animalele princiare: Ardeal era un cal
„plin de avânt şi cam greu de mânuit“, cum spunea regina, în timp ce poneiul Tango suferise
o operaţie în urma căreia a rămas fără coadă, amputare care a supărat-o enorm pe Ileana.

„Prietenul meu Antonescu“

Viaţa pe lângă regina Maria a adus-o pe prinţesă în preajma soldaţilor şi generalilor români.
Unul dintre cei cu care a legat o prietenie strânsă a fost pe atunci tânărul Ion Antonescu,
viitorul mareşal care a condus România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Apropierea
s-a făcut prin intermediul generalului Prezan: copila mergea adesea în vizită la vila familiei
Prezan, în zona rurală a Iaşilor, unde îl întâlnea pe Antonescu, care era aghiotantul
generalului. Antonescu era „un căpitan tânăr, simpatic şi iubea foarte mult copiii“, conform
amintirilor prinţesei: „Se prindea cu entuziasm în jocurile mele de imaginaţie şi mă ajuta
foarte mult să uit timpurile grele pe care le trăiam. Îmi amintesc cum m-am prefăcut că-i fac
poze, folosind ca «aparat de fotografiat» un creion pe care mi-l dăduse un american care
lucra la Crucea Roşie. Poza cu toată seriozitatea şi era uimit cu adevărat în faţa schiţelor nu
prea măgulitoare pe care le făceam pe post de «fotografii»“. S-au revăzut în anii ’20, când
Ileana a mers la studii în Anglia, la şcoala Heathfield
din Ascot, iar Antonescu a fost ataşat militar la legaţia română din Londra. Prietenia şi
respectul dintre ei a rămas, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei: „Era un om integru şi
foarte serios. Tot timpul aveam sentimentul că mi-ar fi tare ruşine dacă prietenul meu
Antonescu ar afla că am făcut ceva rău. Oricât de autocrat a devenit el în viaţa publică în anii
care au urmat căsătoriei mele, pentru mine a rămas la fel. Am remarcat acest lucru odată
faţă de el şi a râs: «Când eşti cu mine îmi regăsesc propria mea tinereţe», mi-a spus“, scria
Ileana în „Trăiesc din nou“.

8/22
Prinţesa tinerilor
După încheierea războiului, în 1924, Ileana a insistat să fie trimisă la studii în Anglia, după
modelul surorii sale Mignon. „Ileana nu voia să fie o persoană privilegiată. Voia să
dobândească totul pe merit. De aceea a insistat mereu să fie examinată ca oricare alt elev.
9/22
Institutorii au îndrăgit-o mult, dar fără ca ea să simtă vreo uşurare a îndatoririlor. Ea i-a
obligat moralmente să fie tot atât de serioşi pe cât era şi ea“, spunea Maria. Întoarsă în ţară
în perioada Regenţei, prinţesa s-a implicat în mişcările de tineret – mai întâi a fost rezervă în
Young Men’s Christian Association (YMCA), apoi a organizat şi condus filiala din România a
YMCA, Asociaţia Tinerelor Femei Creştine şi, apoi, Asociaţia Cercetaşelor României.

În această perioadă îşi însoţea mama adesea la Bran şi Balcic, unde Ileana găsea de cuviinţă
să se erijeze într-o voce a tinerilor români, iar Maria – în protectoarea lor. „Atât la Balcic, cât şi
la Bran, ne înconjuram de tineri adunaţi în tabere de vacanţă; devenisem nucleul lor, datorită
nouă puteau petrece vacanţe fericite în aer curat, departe de praful oraşelor“, spunea regina
Maria. Această eră a patronajului tinerilor a fost încheiată de regele Carol al II-lea, care a scos-
o din viaţa publică pe Ileana, pentru că a ţinut partea Mariei şi Elenei (soţia regelui Carol al II-
lea) în problema iscată de Elena Lupescu. Degeaba îl atenţiona Ileana că „un rege care minte
nu poate să fie un rege bun“, fratele ei avea planuri să o îndepărteze din ce în ce mai mult de
România.

Paradisul privat al prinţesei: iahtul „Isprava“

„Cea mai mare pasiune a copilei cu ochi albaştri a fost marea“, spunea regina Maria despre
fiica sa cea mică. Într-adevăr, Ileana era pasionată de sport şi între toate îi plăcea mai presus
de orice să înoate şi să navigheze. În 1928, a încheiat cursurile şcolii navale, cu examen
riguros în faţa unei comisii care i-a oferit brevetul de căpitan de cursă lungă. A fost prima
femeie din ţară cu o asemenea licenţă. „În ceea ce mă priveşte, sunt extraordinar de fericită,
pentru că am acum un mic iaht, în greutate de 12 tone, cu motor şi vâsle, căruia îi zic
«Isprava». Îmi petrec tot timpul pe iaht, care este raiul meu. Dragostea mea pentru mare
creşte necontenit. Am studiat tainele navigaţiei toată iarna cu căpitanul-comandor Pais, un
profesor excelent şi un om de mare încredere. Primăvara viitoare intenţionez să depun
cerere pentru a obţine brevetul de căpitan de navigaţie“, îi spunea ea fratelui ei Carol, într-o
10/22
scrisoare din acea perioadă în care studia navigaţia. După ce a obţinut brevetul, Ileana a
primit şi gradul de viceamiral în cadrul Forţelor Navale Române. Regina Maria îşi amintea cât
de mult o încânta pe Ileana timpul petrecut pe iaht şi cât o înspăimânta pe ea: „Adesea, la
Balcic, stând pe terasa mea de deasupra mării, îmi priveam copila tăind valurile cu micul şi
viteazul său velier «Isprava», cu pânzele întinse în vânt, precum aripile unei păsări mari şi, din
când în când, o durere îmi străfulgera inima, gândindu-mă ce ar fi însemnat pentru mine ca,
în loc să se întoarcă la lăsarea serii, aripile acelea s-o răpească din viaţa mea pe Ileana, copilul
meu, tovarăşa mea, iubirea mea“.

Foto: Prinţesa Ileana şi Elena a Greciei, soţia lui Carol al II-lea; sursa: historia.ro

Ultima nuntă regală din România

11/22
12/22
Foto: Regina Maria (pe scaun), alături de fiicele ei, Elisabeta, Ileana şi Mignon, la nunta Ileanei, în
1931

În iarna anului 1930, la un bal mascat organizat de regina Maria, Ileana l-a cunoscut pe
contele german Alexandru „Lexel“ de Hochberg, un tânăr blond, cu ochi albaştri şi şarmant.
Cei doi s-au îndrăgostit şi câteva zile mai târziu, Lexel a cerut-o de soţie. Ileana a acceptat,
însă logodna a fost anulată de guvernul Maniu, din cauza reputaţiei contelui, despre care se
zvonea că ar fi avut ceva legături homosexuale. Nimic confirmat, dar suficient cât să fie găsit
inacceptabil şi Ileana să rămână cu inima frântă. Însă numai câteva luni mai târziu, în vara
aceluiaşi an, prinţesa a călătorit în Spania, la Barcelona, unde l-a întâlnit pe arhiducele Anton
de Habsburg, care se afla cu familia în exil. S-au îndrăgostit, chiar dacă acesta se afla într-o
situaţie politică incertă: după abdicarea împăratului Carol, în 1918, ţara a fost proclamată
republică, însă Casa de Habsburg a refuzat să recunoască noul guvern. Ca o formă de
represiune, Austria le-a retras cetăţenia şi i-a forţat să plece în exil. Au plecat în Spania, unde
au rămas cu toţii până la izbucnirea revoluţiei din anii ’30. Atunci l-a cunoscut şi Ileana pe
Anton. Regina Maria nu era deloc încântată de această aventură. Ea mereu a crezut că fiica
cea mică este singura dintre copiii ei care ar merita să fie un cap încoronat, să conducă o
ţară, şi tocmai ea, Ileana, ajungea acum doar o simplă arhiducesă într-o republică în care
rangul acesta nu prea mai însemna mare lucru! N-a putut însă să se opună fericirii fetei.

Ultima nuntă: Hohenzollern-Habsburg

Foto: Ileana şi Anton, în ziua nunţii

13/22
„Simt că am întâlnit cu adevărat omul care mă va face fericită. Desigur, viitorul este în mâna
Domnului, însă – cum am credinţă în El – cred că împreună cu Anton voi putea înfăţişa viaţa
sigur, găsind în el tovarăşul şi reazămul de care am atâta nevoie“, îi scria prinţesa fratelui ei
Carol, care între timp devenise rege al României, cerându-i consimţământul pentru căsătorie.
Carol al II-lea dorea să o scoată cât mai repede de la Curte, din viaţa publică, din România,
astfel că nu a ezitat să-i dea acceptul. Ba mai mult, i-a spus că nu poate permite ca tinerii soţi
să se stabilească în România, căci un Habsburg în Transilvania ar trezi răscoale în ţară.

Nunta a fost stabilită pentru luna iulie a anului 1931. A fost sărbătorită la Sinaia, cu
ceremonia civilă la Pelişor, iar cea religioasă, la Peleş, unde mireasa a fost condusă la altar de
către regele Carol al II-lea. Avea să fie ultima căsătorie a unui membru al casei regale române
oficiată în România. În aceeaşi zi, soţii au plecat în luna de miere – o săptămână la Bran, locul
de suflet al Ileanei, apoi o călătorie prin Europa, din Budapesta până în Viena şi Londra.

Foto: Ileana şi Anton s-au căsătorit religios la Peleş

Problemele de cetăţenie

14/22
Foto: Anton şi Ileana, împreună cu cei şase copii ai lor

Anton s-a putut reîntoarce în Austria, iar cei doi s-au stabilit la Mödling, lângă Viena. Numai
că nu i s-a redat şi cetăţenia, astfel că primii lor doi copii, Ştefan (1932) şi Maria Ileana (1933)
s-au născut tot heimatlos, adică „oameni fără ţară“. Când familia s-a mărit, Anton şi Ileana s-
au mutat în zona rurală, în castelul Sonnberg, unde s-au născut şi Alexandra (1935) şi
Dominic (1937) – născuţi cetăţeni austrieci – şi Maria Magdalena (1939) şi Elisabeta (1942) –
înregistrate cu cetăţenie germană, „fără ca noi să putem lua vreo hotărâre în această
privinţă“, spunea Ileana în memorii, prefigurând perioada grea pe care a trăit-o în Austria
după realizarea Anschluss-ului de către Germania lui Hitler.

De altfel, din cauza Anschluss-ului, Ileana nu a putut ajunge la timp pentru a-şi mai prinde
mama în viaţă, în 1938. Vestea că Maria e grav bolnavă a ajuns la Ileana chiar pe 18 iulie,
când regina a murit. Plecarea spre România a Ileanei şi a lui Anton a fost zădărnicită de faptul
că aveau probleme cu paşapoartele, întrucât cele austriece nu mai erau valabile, iar cele
germane nu fuseseră încă emise. Maria a murit în timp ce Ileana era pe drum spre Sinaia. La
graniţă, vameşii s-au prefăcut că nu cunosc nimic despre starea reginei, deşi cunoşteau. N-au
vrut să-i dea ei vestea rea. Abia ajunsă la Cluj, Ileana a văzut steagurile coborâte în bernă şi a
înţeles. „În 1938 am descoperit că odată ce părinţii sunt duşi dintre noi, toată viaţa ni se
schimbă. Şi în castel, şi în bordei este la fel: «Este teribil să nu mai fii copilul nimănui»“,
spunea Ileana. Şi viaţa avea să i se schimbe, într-adevăr, căci se anunţa un nou război
mondial.

„Când vom ajunge la putere, amintiţi-vă de mine“

15/22
Foto: Ileana, în uniformă de infirmieră, în cel de-Al Doilea Război Mondial

16/22
În familia Ileanei, schimbările au venit imediat după anexarea Austriei de Reich-ul german:
chiar în toamna lui 1938, în timpul Crizei Sudete, Anton a fost nevoit să se înroleze voluntar în
armată, pentru a putea să-şi aleagă singur specializarea – în forţele aeriene, el fiind un foarte
bun pilot. În acea perioadă, Ileana a început cursurile de infirmieră în colaborare cu Crucea
Roşie: „Nu m-am alăturat Crucii Roşii germane, căci făcând acest lucru însemna să-i jur
credinţă lui Hitler, iar eu nu puteam face aşa ceva“, scria prinţesa în memorii. Din 1942,
Ileana a început să se implice în tratarea românilor răniţi care ajungeau în Austria. Le procura
soldaţilor mâncare, haine, tutun, ce era nevoie şi se îngrijea să primească cele mai bune
tratamente medicale, fiindu-le şi translator când era nevoie. În aprilie 1943, a reuşit să
deschidă propriul său spital dedicat soldaţilor români la castelul de la Sonnberg. Numai că în
acel an a revenit în România, chiar în perioada în care a fost bombardat Ploieştiul, şi a realizat
că e momentul să vină acasă, să-şi ducă aici munca – mai ales că viaţa în Austria devenea din
ce în ce mai greu de suportat.

A doua „Mamă a răniţilor“

S-a stabilit în România, la Bran, în primăvara lui 1944, alături de cei şase copii ai săi – Anton
avea să li se alăture în vară, când a fost scos din armata germană. La început, Ileana s-a
înscris în Crucea Roşie din România, la munca de jos – a servit ceai şi mâncare la cantină,
apoi s-a mutat la dispensar. Însă a vrut să repete povestea din Austria, să înfiinţeze şi în
România un spital pe care să-l conducă ea, să fie dedicat tot soldaţilor răniţi şi să fie chiar în
Bran. Cu mult sprijin de la prieteni – în special de la industriaşul Malaxa – şi chiar de la
oameni simpli din Braşov, a reuşit să recondiţioneze o fostă şcoală din Bran şi să deschidă
aici Spitalul „Inima Reginei“. Aici, Ileana a dus mai departe misiunea pe care mama sa şi-o
asumase în timpul Primului Război Mondial, când era numită „Mama Răniţilor“. Noul război
nu era cu nimic diferit faţă de celălalt, când era trăit prin spitale. Frica nici nu mai avea timp
să se manifeste, după cum arăta şi prinţesa în memorii: „Când m-am aplecat, un jet de sânge
a ţâşnit deodată dintr-o rană mică din pieptul rănitului, iar şuvoiul cald şi lipicios mi-a sărit pe
gât. Am pus repede podul palmei peste rană şi am apăsat tare, dar una dintre arterele
principale era perforată şi eforturile mele erau în van. Curând, plânsetul unui copil care se
afla lângă mine m-a obligat să uit de groaza provocată de sânge şi să am grijă de el. Bietul
micuţ stătea întins, fără să fie rănit, pe o targă lângă mama lui, moartă, desfigurată“. Aşa au
mers lucrurile. Din 1945, când au venit comuniştii la putere, a început activitatea de
clandestinitate a cuplului Ileana-Anton. Între toate micile acţiuni de rezistenţă, notabilă este
găzduirea a două personaje care ar fi fost persecutate politic dacă nu reuşeau să se ascundă.
Le-a numit „Deasupra“ şi „Dedesubt“ şi le-a găzduit în secret timp de şase luni, respectiv doi
ani, până a reuşit să le scoată din ţară cu acte false.

O prietenie improbabilă
Munca la spital a adus-o pe Ileana în faţa unui personaj care avea să îi schimbe întrucâtva
viaţa în România în următorii trei ani. În februarie 1945, la spital a venit în inspecţie un „domn
important“, un „civil care părea de vârstă mijlocie, deşi mai tâziu am aflat că era mai tânăr
decât arăta“, căruia i-a putut povesti despre planurile ei de extindere a spitalului cu un salon
pentru femei, altul pentru copii, unul pentru pacienţii externi, precum şi cu o clădire pentru
boli contagioase. Ileana nu i-a înţeles numele când s-a prezentat, însă a reţinut că era
17/22
secretarul Partidului Comunist. „Dacă – sau mai degrabă când – vom ajunge la putere,
amintiţi-vă de mine. O să fac tot ce pot să vă ajut“, i-a spus în continuare Emil Bodnăraş, căci
el era „domnul cel important“.

Aşa am început cu Bodnăraş o stranie – cum să-i spun? Prietenie? Nu, căci nu era asta. Emil
Bodnăraş şi cu mine am fost întotdeauna în mod deschis în tabere opuse. Eram inamici până în
străfundul gândurilor şi idealurilor noastre. Supravieţuirea unuia din noi însemna moartea celuilalt.
Totuşi, oricât ar părea de ciudat, el nu a lăsat niciodată vreun apel de-al meu fără răspuns, şi am
apelat de multe ori la el. Prinţesa Ileana

În perioada următoare, când situaţia politică s-a deteriorat, iar arestările şi condamnările
erau la ordinea zilei, prinţesa s-a văzut nevoită să apeleze la Bodnăraş. Spre surprinderea ei,
s-a ţinut de cuvânt şi a ajutat-o: mai întâi pentru eliberarea unui chirurg al spitalului din Bran
arestat, apoi pentru anularea pedepsei cu moartea dată de Tribunalul Poporului pentru o
serie de generali veniţi de pe Frontul de Est în divizia nepotrivită.

În gaură de şarpe

18/22
Foto: Prinţesa Ileana şi-a scris memoriile, în volumul "Trăiesc din nou", în anii '50

Tot Bodnăraş a fost şi cel care i-a propus prinţesei să cunoască întreg guvernul comunist. Era
în 1946, şi Bodnăraş organiza o petrecere acasă la el, când i-a propus să vină să-i cunoască
pe colegii lui. Prinţesa s-a dus. Şi a rămas cu următoarele concluzii vizavi de următoarea
generaţie de politicieni a României: „Groza ştia să fie antrenant într-o societate. Râdea
zgomotos, iar glumele sale erau prea puţin rafinate; Gheorghiu Dej, fostul mecanic de tren,
un bărbat solid şi nu neplăcut ca înfăţişare; Maurer, care era poate mai distins decât ceilalţi
19/22
din grup; Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, cu frumoasa şi talentata lui soţie – singura
femeie dintre cele prezente îmbrăcată cu gust; şi mai era şi scundul, antipaticul Theohari
Georgescu, ministrul de interne, care nici măcar nu se străduia să fie agreabil“. De departe,
cea mai puternică impresie a făcut-o Ana Pauker: „Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt şi în
dezordine, cu ochi albaştri tăioşi, privind pe sub sprâncenele joase şi cu un zâmbet fascinant,
nealterat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste cea de jos... era ca un boa constrictor
care abia a fost hrănit, aşa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie şi trândavă cum părea, avea tot
ce este respingător, dar totodată fascinant la un şarpe. Puteam să-mi imaginez cu uşurinţă,
doar privind-o, că îşi denunţase propriul soţ, care fusese, ca urmare, împuşcat“, nota prinţesa
Ileana în „Trăiesc din nou“.

A vrut pământ
În urma tuturor experienţelor alături de noua putere din ţară, Ileana a început să contemple
la ideea părăsirii României. N-a fost nevoită să ajungă la o concluzie, căci comuniştii au luat-o
ei pentru ea: pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să abdice, iar toţi membrii
familiei regale au fost înştiinţaţi că trebuie să plece din ţară, după ce toate proprietăţile au
fost confiscate. Branul a fost închis şi pus sub pază: „Ni s-a dat voie să luăm numai lucruri
personale, adică haine, lenjerie de pat şi tacâmuri de argint de opt persoane – dar nicio
lucrare de artă, căci acestea erau «proprietatea poporului», nici covoare, nici bijuterii, cu
excepţia celor care erau indiscutabil «bijuterii de familie», nu dobândite în ultimii ani. O
comisie de control a venit să ne supravegheze cu grijă, să nu «furăm» ceva din proprietatea
noastră – doi oameni din Bucureşti şi optsprezece oameni din Bran. Aceştia erau cu noi în
permanenţă, astfel încât nu putea fi vorba de intimitate, nici măcar pentru discuţii“. Ultimul
gest pe care l-a făcut la plecarea de la Bran, înainte de a se îndrepta spre trenul exilului, a fost
să adune un pumn de pământ şi să-l pună într-o cutiuţă veche de metal. „Din câte am adus
cu mine, acesta este lucrul cel mai preţios pe care îl am în casa din Noua Anglie“, spunea ea
din pribegie, mulţi ani mai târziu.

Singura prinţesă română care s-a călugărit

20/22
Viaţa în pribegie nu a fost prea bună pentru Ileana. Iniţial, familia s-a stabilit în Elveţia, de
unde a plecat spre Argentina. Aici, Ileana s-a ocupat de înfiinţarea unui cămin pentru
21/22
refugiaţii români. În 1950, s-au stabilit în Statele Unite, la Boston. În 1954, a divorţat de
arhiducele Anton şi s-a recăsătorit cu doctorul Ştefan Isărescu. În 1961, a divorţat a doua
oară şi a luat decizia decisivă: să se călugărească. „În inima mea, întotdeauna am dorit să
devin călugăriţă. Dar a fost atât de mult de făcut în România, când era tânără... Cu ajutorul
Domnului, am găsit echilibrul, fără a fi neloială trecutului“, spunea Ileana. Orişicât, a plecat în
Franţa, unde timp de şase ani a fost novice la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului“
din Bussy en Othe. În 1967, a devenit Maica Alexandra (foto) şi a revenit în SUA, cu gândul
să fondeze ea o mănăstire ortodoxă pe pământ american. A reuşit, a înfiinţat Mănăstirea
„Schimbarea la faţă“, din Elwood City, Pennsylvania. După căderea comunismului, în
septembrie 1990, când avea 81 de ani, Maica Alexandra a vizitat România pentru ultima dată.
Principalul său obiectiv atunci a fost ajutorarea copiilor orfani din ţară, pentru care a strâns
fonduri în cadrul acţiunii umanitare „Help the children“. Câteva luni mai târziu, pe 21 ianuarie
1991, a murit la spitalul St. Elisabeth din Youngstown, Ohio, SUA, ca urmare a unei complicaţii
survenite în urma fracturii bazinului. A fost înmormântată la mănăstirea fondată de ea, în
Elwood City.

22/22