ALAIN BESANÇON s-a născut la 25 aprilie 1932, la Paris.

A
absolvit Institutul de Studii Politice în 1952 şi a mai obţinut ur­ ALAIN BESANÇON
mătoarele diplome: maîtrise (Istorie, Sorbona, 1954), agrégation
(Istorie, 1957), doctorat în istorie (Sorbona, 1967), doctorat în li­
tere (doctorat d'État, 1977). Cercetător C.N.R.S. (1959-1963), apoi
profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales
(1963-1992). Numeroase stagii ca profesor şi cercetător la Co­
lumbia University (1964), Rochester University (1965), Wilson ORIGINILE INTELECTUALE
Center, Washington (1979), Hoover Institution, Stanford (1983),
Ail Soûls Collège, Oxford (1986), Academia de Ştiinţe a U.R.S.S. ALE LENINISMULUI
Discipol al lui Raymond Aron, Alain Besançon este unul dintre
cei mai proeminenţi specialişti în istoria rusă şi sovietică — zona
centrală a activităţii sale academice şi publicistice. Numeroasele
Traducere din franceză de
sale lucrări ştiinţifice au fost publicate în toată lumea, începând
cu prestigioasele periodice Daedalus, Journal of Contemporary LUCREŢIA VĂCAR
History, Êncounter, Survey Commentary, Policy Review, Annales,
Contrepoint, Commentaire, Archivio di Filosofía, Revista de Oc-
cidente. Din 1983, publică frecvent comentarii politice în L'Express.
A fost tradus târziu în ţările Europei de Est, dar a avut mereu o
intensă circulaţie clandestină, în special în Polonia şi U.R.S.S. (sa­
mizdat). Academia Franceză 1-a distins cu Marele Premiu pen­
tru Eseu (1984) şi Premiul de Istorie.
In 1996, a devenit membru în Académie des sciences morales et
politiques. Scrieri principale: Le tsarévitch immolé (1967,1991);
Entretiens sur le Grand siècle russe et ses prolongements (în co­
laborare cu Wladimir Weidlé şi alţii, 1971); Histoire et expérience
du moi (1971); Éducation et société en Russie (1974); L'Histoire
psychanalytique, une anthologie (1974); Être russe au XlX-e siècle
(1974); Court traité de soviétologie à l'usage des autorités civi-
les, militaires et religieuses (1976); Les origines intellectuelles du
léninisme (1977,1986; trad. rom. Humanitas, 1993,2007); La con-
fusion des langues (1978; trad. rom. Humanitas, 1992); Présent
soviétique et Passé russe (1980, 1986); Anatomie d'un spectre
(1981 ; trad. rom. Humanitas, 1992); Courrier Paris-Stanford (eu
Jean Plumyène, 1984); La falsification du bien. Soloviev et Or-
well (1985); Une génération (1987); Vendredis (1990); L'Ima-
ge interdite : une histoire intellectuelle de l'iconoclasme ( 1994,2000;
trad. rom. Humanitas, 1996); Trois tentations dans l'Eglise (1996;
u.id. r o m . I [umanitas, 2001); Le Malheur du wïr/e ( 1998; trad.
rom i [umanitas, 1999, 2007).
HUMANITAS
BUCUREŞTI
Coperta
IONUŢ BROŞTIANU

CAPITOLUL I
Ideologia

Soljcniţîn: „Această minciună generală, impusă, obliga-

1 1 H ic, este aspectul cel mai teribil al existenţei oamenilor din
i 11 .i noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile ma-
|i riale, mai rău decât absenţa oricărei libertăţi civice. Şi tot
U est arsenal de minciuni (...) este tributul plătit ideologiei:
toi ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideolo-
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României gie moartă care încă se agaţă cu toate ghearele, dar tocmai
BESANÇON, ALAIN
pentru că statul nostru, prin inerţie, prin tradiţie, se cram-
Originile intelectuale ale leninismului / Alain Besançon; trad.: Lucreţia
Văcar. - Bucureşti: Humanitas, 2007
poneazăîncă de ea, de această doctrină mincinoasă, de ero­
ISBN 978-973-50-1555-8 rile sale cu ramificaţii multiple. Ideologia este aceea care are
nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor
I. Văcar, Lucreţia (trad.)
pe cei care îndrăznesc să gândească altfel [...]. Aruncaţi aceas­
141.82(47) Lenin, V I . tă vechitură murdară, îmbibată de sudoare, pe care există
deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al na­
ţiunii să respire! Ea este responsabilă de tot acest sânge văr­
ALAIN BESANÇON sat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni." 1
In Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, Solje-
LES ORIGINES INTELLECTUELLES DU LÉNINISME
niţîn revine, aproape în fiecare pagină, asupra unei noţiuni
© Calmann-Lévy, 1977 care nu este clară, dar care este inevitabilă şi de care se lo­
© HUMANITAS, 2007, pentru prezenta versiune românească veşte fără voia lui: ideologia. Ea ocupă, atât ca noţiune cât
EDITURA HUMANITAS şi ca realitate locul central. Cu un spirit de decizie pe care
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România nu-1 aveau înaintaşii săi, nici chiar Zamiatin sau Orwell 2 ,
tel. 021/3171819, fax 021/31718 24
www.humanitas.ro
el ţine cu fermitate la această intuiţie: că esenţa regimului
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30, sovietic, invariabilă după 7 noiembrie 1917, nu este etati­
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti zarea mijloacelor de producţie, nici birocraţia, nici noua cla­
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro
să, nici chiar partidul, nici, în general, o structură economică
s

5
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
şi socială, nici o structură politică, ci o „credinţă" de un anu­
me tip, ideologia, care, la ora actuală, nu mai este fără în­
doială chiar o credinţă ci, pentru a vorbi în termenii în mod
intenţionat cei mai vagi, o formaţiune mentală". „Aceasta"
este instalată de el în centrul strategic al lumii comuniste.
Cu toate lacunele informaţiei sale şi limitele analizei sale,
numai fiindcă a reperat şi situat în mod corect ideologia, el
ştie să păstreze un principiu de inteligibilitate superior.
Ce trebuie să înţelegem prin ideologie ?
Soljeniţîn întrebuinţează cuvântul în sensul în care el este
admis în limbajul sovietic actual. Pe urmele lui, voi înţele­
ge această noţiune ca un dat empiric al istoriei şi nu ca un
concept a priori.
Există o definiţie sovietică a ideologiei sovietice.
Ea se prezintă drept conformă marxismului. Ideologia
desemnează, în sens larg, ansamblul ideilor şi al operelor
de civilizaţie elaborate de clasa dominantă şi, sub influen­
ţa acesteia, de o societate de clasă dată. In sens restrâns, ea
este un sistem de interpretare permiţând justificarea unor
situaţii sociale şi permiţând puterii politice de clasă să se per­
petueze. Ideologia poate fi adevărată sau falsă. Dacă este fal­
să, este pentru că reprezintă expresia intelectuală a unei
situaţii de interese care nu poate fi dezvăluită fără riscul de
* într-adevăr, după luarea puterii, ideologia încetează să mai
fie o credinţă. Ea nu este de altfel eficace decât cu condiţia de a
nu fi crezută: ea este o credinţă în care nu se crede. Soljeniţîn:
„Doar constrânşi şi forţaţi ne prefacem [a crede]", ibid., p. 37.
Simularea credinţei este distructivă pentru spirit şi astfel se îm­
plineşte un obiectiv al ideologiei. Cf. infra, cap. XVI. Dar aces­
ta nu este un motiv pentru a crede, ca Saharov, că societatea
sovietică se caracterizează prin „indiferenţă ideologică şi utiliza­
rea pragmatică a ideologiei ca o faţadă comodă". SAHAROV, 1974,
p. 208. Legătura dintre societate şi ideologie este mai strânsă de­
cât cea pe care o presupune simplul pragmatism.
6 7
IDEOLOGIA
i pieri. Singur proletariatul — ale cărui interese se confun­
zi cu cele ale întregii umanităţi — este în stare să producă
i > ideologie care să nu fie falsă, ci adevărată.
Ea nu este ştiinţa, dar ea este conformă ştiinţei. Astăzi
mi mai există decât două ideologii, celelalte fiind depăşite
de mersul istoriei. Lenin scria în 1902: „Problema se poa­
le pune numai astfel: ideologie burgheză sau ideologie so-
I i.ilistă. în această privinţă nu există cale de mijloc pentru
I ,i omenirea n-a elaborat nici un fel de « a treia » ideologie." 3
Unul din manualele în vigoare în URSS, Micul dicţio­
nar filozofic, expune cu claritate situaţia respectivă:
„Ideologia clasei muncitoare este marxism-leninismul,
arma ideologică a partidului comunist şi a clasei muncitoa­
re în transformarea revoluţionară, socialistă a societăţii. For­
ţa invincibilă a acestei ideologii provine din faptul că ea
i raduce fidel legile obiective ale dezvoltării societăţii şi ex­
primă necesităţile dezvoltării istorice a epocii noastre. Ide­
ologia burgheză contemporană este, dimpotrivă, o forţă
reacţionară. Ea serveşte interesele burgheziei în lupta sa con­
tra clasei muncitoare, contra socialismului. Negarea ştiin­
ţei, idealismul, fideismul şi obscurantismul, apelul la
şovinism şi la rasism, propaganda în favoarea cosmopoli­
tismului, acestea sunt caracteristicile ideologiei burgheze
moderne." 4
Marxism-leninismul dă astfel o viziune a lumii intelec­
tuale în care ea apare împărţită între două ideologii în con-
I lict. într-adevăr, falsa ideologie nu dispare spontan în faţa
splendorii adevărului în ideologia proletară. Cele două ide­
ologii susţin o luptă înverşunată. Marxism-leninismul se
identifică cu una din cele două ideologii şi, printr-un ra­
ţionament interior al doctrinei, îşi dă el însuşi criteriile sale
de adevăr. De ce este marxism-leninismul adevărat ? Pentru
că el este ideologia clasei muncitoare şi aceasta, în mar­
xism-leninism, nu poate să se înşele. Dar dacă clasa mun­
citoare nu este leninistă ? Aceasta înseamnă că ea a căzut sub
influenţa ideologiei burgheze.
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Din nou, ce este ideologia sovietică ?
Pentru Soljeniţîn, ideologia nu este un concept, ci o rea­
litate. Ea este o realitate cotidiană care apasă asupra lui ca şi
asupra compatrioţilor lui. Este marxism-leninismul, diamat
[materialismul dialectic şi istoric], aşa cum este el predat co­
piilor, studenţilor, cadrelor, întregii lumi 5 . Cenzura şi po­
liţia veghează ca nimic să nu intre public în contradicţie cu
ea. Ideologia se confundă cu totalitatea cărţilor de filozo­
fie, istorie, economie. Ea controlează, indirect, totalitatea
literaturii şi a artelor frumoase. Are dreptul să supraveghe­
ze totalitatea celorlalte ştiinţe sociale sau naturale, ale că­
ror rezultate nu vor trebui niciodată să o falsifice. îşi pune
pecetea asupra limbajului cotidian. Ea informează corpul
social şi, invers, corpul social nu există, de drept, decât pen­
tru a-şi primi forma de la ideologie şi a-i servi de corp.
Dar aici se prezintă un fapt straniu. Ca sistem de idei,
ideologia sovietică este incredibil de simplă. Micul dicţio­
nar filozofic ajunge cu desăvârşire s-o epuizeze. ABC-ul
comunismului de Buharin şi Preobrajenski, apărut în 1919
era un expozeu complet 6 . Materialismul dialectic şi mate­
rialismul istoric publicat de Stalin în 1938 o conţine în
întregime . în 1958, a apărut sub semnătura unui colectiv de
ideologi eminenţi Fundamentele filozofiei marxiste, şi în
anul următor Fundamentele marxism-leninismului: ele sunt,
în ceea ce priveşte titlurile, satisfăcătoare. Nimic nu este adău­
gat, nimic nu este suprimat, în afara schimbărilor de echi­
pă şi de circumstanţele ce fac să fie trecute sub tăcere nume
şi evenimente a căror citare ar fi dobândit o valoare politi­
că indezirabilă. Conţinutul intelectual rămâne imuabil. Astăzi
încă apar manuale intitulate: Principii ale socialismului ştiin­
ţific sau Comunismul ştiinţific al căror conţinut nu variază.
" Publicat ca paragraful 2 al capitolului al IV-lea al Istoriei Par­
tidului Comunist (bolşevic) al URSS. Că Stalin nu-i este autor,
lucru mai mult decât verosimil, este fără importanţă.
8
IDEOLOGIA
Aceste cărţi se prezintă uneori ca expozeuri „populare" sau
„elementare". Dar nivelul superior nu există.
Ideologia sovietică ar fi deci acest sistem trivial, fără mis­
ter, pe care unii sovietici se prefac a nu-1 mai lua în serios ?
Cum se face că ea este, în acelaşi timp, vidă şi atotputernică ?
Cum poate constitui acest cvasi-neant centrul vital al co­
munismului? Căci Soljeniţîn, cu privirea pătrunzătoare a
marelui căpitan, o desemnează drept stâlpul şi fundamen­
tul regimului: înlăturând-o, regimul se prăbuşeşte. Astfel,
problema se deplasează şi misterul reapare ceva mai depar­
te : ideologia nu se reduce la sistemul de idei. Ea este regimul
sovietic însuşi. Ea nu se defineşte sau nu se lasă circumscri­
să prin catalogul ideilor sau propoziţiilor care o constituie.
Ea este altceva.
Problema i-a interesat pe sociologii şi filozofii contem­
porani. Soluţiile propuse de ei se pot clasa în două grupuri.
în primul, ideologia marxist-leninistă este o formă par­
ticulară a unui fenomen permanent care însoţeşte istoria uma­
nă de foarte mult timp. Este, de exemplu, punctul de vedere
al lui Mannheim şi al marxiştilor nonleninişti7. în această per­
spectivă, nu ar exista opoziţie între ideologia marxist-leni­
nistă şi cele care au precedat-o. Ea formează împreună cu ele
o serie. Ea nu este nici mai mult, nici mai puţin falsă. Ea în­
deplineşte aceleaşi funcţii de deghizare, de justificare etc.
Astfel definită, ideologia este inseparabilă de conflictul
8
politic care există de când trăiesc oameni în societate .
în cel de-al doilea grup, dimpotrivă, ideologia sovietică,
aşa cum funcţionează ea de 60 de ani, este o specie istori­
că nouă. Ea este un animal necunoscut care n-a fost nicio­
dată clasat sau descris, care a stupefiat secolul nostru, aşa cum
aztecii au putut fi stupefiaţi de calul conchistadorului".
* Există şi alte grupuri. în particular, cel care se consacră de­
scrierii fenomenului ideologic în termeni psihologici. Astfel face
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Mi se pare că această a doua perspectivă este mai fidelă
experienţei istorice decât prima care tinde să dizolve diamat-u\
în atemporal şi care nu face dreptate foarte numeroşilor mar­
tori care au afirmat că trăiesc sub imperiul a ceva pe care
lumea nu 1-a cunoscut niciodată.
Nu reprezintă acelaşi demers intelectual a situa ideologia
sovietică într-o căsuţă a unui ansamblu universal care ar fi
ideologia în general şi a recunoaşte originalitatea ireducti­
bilă a ideologiei sovietice pentru a căuta, după aceea, în is­
toria evenimentelor, paralele şi precedente. In primul caz,
fenomenul este inclus în ceva deja cunoscut; în cel de-al doi­
lea, se începe prin a-1 recunoaşte ca necunoscut şi apoi se
revizuieşte istoria universală în lumina acestei necunoscute
care serveşte de bază unei serii de întrebări asupra origini­
lor, genezei şi condiţiilor de apariţie.
Să cercetăm noua lighioană. Dacă o sesizăm în stare pură,
cum apare ea la fondatorul său, Lenin, ea prezintă două ca­
ractere care, de obicei, se înfăţişează separat şi care sunt, aici,
strâns unite: este o credinţă; este o teorie argumentată ra­
ţional şi pretins dovedită. In calitate de credinţă, ea este mai
structurată decât prejudecăţile, care sunt pluraliste, vagi,
confuze; decât crezurile, care sunt parţiale, fragmentare şi
care nu reclamă o adeziune totală; decât programele poli­
tice al căror câmp este limitat şi care nu cer o separare atât
de riguroasă a prietenilor şi a duşmanilor. In calitate de teo­
rie, ea se distinge de curentele de gândire care pot fi sistema­
tice şi explicite, dar care nu cer conformitatea de conduită,
nici consensul absolut al aderenţilor, şi, în general, nu re­
9
clamă o asemenea investiţie afectivă .
J. GABEL, 1952,1962,1974 amestecând, este adevărat, psihiatria
cu consideraţii sociologice lukdcsiene care nu simplifică lucruri­
le. Nu mă plasez pe acest punct de vedere în prezentul studiu.
10
IDEOLOGIA
Când Lenin scrie: „învăţătura lui Marx este autoputer-
nică fiindcă este justă. Ea este completă şi armonioasă, dând
oamenilor o concepţie unitară despre lume" 1 0 , suntem pe
versantul „credinţă" al ideologiei. Când scrie: „Odată cu
apariţia Capitalului, concepţia materialistă a istoriei nu este
o ipoteză, ci o doctrină ştiinţifică demonstrată" 1 1 , suntem pe
versantul teoriei raţional dovedite. Dar acest punct de vede­
re nu este exact, căci în primul pasaj Lenin intenţionează
să formuleze o evidenţă teoretică, şi în cel de-al doilea el face
act de credinţă. Nu se pot separa cele două aspecte.
Rezultă, din această descriere a ideologiei ca un mixtum
aparent contradictoriu, o consecinţă importantă pentru cer­
cetarea originilor şi a precedentelor.
întrucât este o credinţă, trebuie cercetată din perspecti­
va religiei; iar întrucât este o teorie, din perspectiva gândirii
raţionale, filozofice şi ştiinţifice. Dar ea nu este reductibi­
lă nici la una, nici la cealaltă, şi, în cursul cercetării, se obser­
vă că ideologia este contrariul lor, sau, mai curând, în sensul
lui Aristotel, forma lor coruptă.
Confuzia principală care a împiedicat şi împiedică încă
înţelegerea ideologiei sovietice provine din aceea că ea a fost
plasată în serie cu religiile sau cu filozofiile.
II
Genealogia filozofică a ideologiei sovietice pare natura­
lă, căci ea se reclamă din aceasta, situându-se explicit în rup­
tură cu religia. Dacă citim manualele, ideologia proclamă
o genealogie glorioasă: o mare parte a filozofiei antice (He-
raclit, Democrit, Epicur, Lucreţiu), filozofia Renaşterii şi a
Luminilor (Bacon, Descartes, Hobbes, Spinoza), Enciclo­
pedista şi, în fine, Hegel şi Marx. In plus, întreaga Ştiinţă.
Astfel, ea pretinde să desăvârşească istoria intelectuală a
umanităţii valorificând totalitatea moştenirii „valabile".
11
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Putem refuza această pretenţie, dar nu ne putem dispen­
sa să situăm marxism-leninismul în istoria gândirii. Ne pu­
tem teme aici de mai multe greşeli.
Cea mai gravă este aceea de a-1 considera ca o filozofie,
oricât de falsă sau de rea, dar totuşi o filozofie. Astfel, Losski
şi Zenkovsky, autorii a două Istorii ale filozofiei ruse, con­
sacră fiecare un capitol „materialismului dialectic" 1 2 . Este
evident că aceste capitole nu intră în istoria filozofiei, că for­
mează un corp străin. Henri Chambre, autor meticulos şi
obişnuit să respecte documentele, a elaborat Marxismul în
Uniunea Sovietică în care studiază, pe texte oficiale, con­
ceptele de drept, de „prietenie între popoare", de „econo­
mie politică", plecând de la Marx şi notând modificările
apărute 13 . El reconstituie o genealogie care pleacă de la Marx
sau de la filozofia Luminilor şi crede că discerne evoluţii,
de exemplu în economie, de la lucrările lui Buharin până
la ultimele învăţături ale lui Stalin. El presupune că între
marxism-leninism şi autorii săi există acelaşi raport care exis­
tă între Marx şi Capitalul. Tot aşa, el presupune că între
ideologia sovietică izvorâtă din Marx şi societatea sovieti­
că există un raport analog celui care exista între societatea
franceză şi ideile republicane izvorâte din Revoluţia fran­
ceză. O asemenea presupunere nesusţinută ruinează lucra­
rea, şi cu cât erudiţia este mai mare, cu atât cartea pierde
contactul cu realitatea. Nu se poate discuta filozofic cu ide­
ologia, nici chiar pentru a o refuza, pentru că ea este ete­
14
rogenă faţă de filozofie şi nu se lasă respinsă de către ea .
Este adevărat că ideologia este avidă de aceste „dialoguri"
în care obţine recunoaşterea unui rang filozofic şi, prin
aceasta, o legitimitate.
Alţii, mai lucizi, au conştiinţa rupturii şi disting între fi­
lozofie şi ideologie. Dar se deschid atunci două căi. Fie, păs­
trând privirea fixată asupra rezultatului catastrofic al
descendenţei, se va dovedi că ea este rezultatul unui adul­
ter. A existat o trădare într-un.punct al evoluţiei care, până
12
IDEOLOGIA
atunci, era considerată sănătoasă, dincolo de acest punct pro-
ducându-se deviaţia ruinătoare. Pentru Kostas Papaioan-
nou, ruptura se situează dincolo de Marx, chiar de
social-democraţii clasici precum Kautsky şi Plehanov 1 5 . In
cartea sa Ideologia rece se trece astfel treptat de la înalta gân­
dire (Marx) la ideologie (Stalin). Şi chiar aşa se şi prezintă
evoluţia. Totuşi, el riscă să scutească de orice responsabi­
litate pe filozoful situat imediat în avalul căderii catastro­
fice, şi aceasta nu este deloc verosimil. Nu există Imaculata
Concepţie în istoria filozofiei. Fie — este cealaltă cale — fi­
liaţia este recunoscută ca legitimă, dar aceasta conduce la a
face din istoria filozofiei un proces catastrofic urcând până
la o dată împinsă tot mai înapoi. Blestemul asupra copiilor
îi antrenează pe părinţi. Din aproape în aproape, iată-i pe
Hegel, Kant, Descartes, nominalismul convocaţi la judecă­
torul de instrucţie. Slavofilii ruşi, Kireevski, tânărul Solo-
viov erau virtuozii acestor inculpări în lanţ şi făceau, liniştiţi,
procesul sfântului Toma, al lui Augustin, al lui Aristotel 1 6 .
Trebuie atunci să ne întoarcem până la un păcat origi­
nar al filozofiei, păcat ce viciază întregul arbore. într-un caz,
se cedează utopiei unei vârste de aur filozofice revolute, în
celălalt, unui pesimism al corupţiei radicale a gândirii noas­
tre, ajungându-se până la a face din Hegel sau Descartes,
în maniera lui Bouvard şi Pécuchet, „cauza a toate".
Se pare că se pot evita dificultăţile acestor două căi, pre­
supunând că, între ideologie şi curentele de gândire filozo­
fice şi ştiinţifice al căror patronaj îl reclamă, nu există nici
o continuitate de specie. Există o mutaţie. Dar ea utilizea­
ză pentru a se constitui unele elemente smulse curentelor
de gândire istorice şi supuse unei noi utilizări. Nu există
deci nici filiaţie legitimă, nici chiar o filiaţie adulterină care
ar conserva, în schimbare, substanţa filozofică. Există apa­
riţia unei specii noi care supune fragmente ale unor vechi
formaţiuni intelectuale, servindu-i drept materie primă, că­
rora le imprimă forma sa. Se evită astfel procesele în lanţ,
13
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
căci aceste formaţiuni intelectuale nu sunt decât materiali­
ceşte responsabile de a fi purtat în ele asemenea elemente
recuperabile. Ele nu sunt responsabile moralmente.
Ceea ce a fost spus despre filozofii se potriveşte încă mai
bine pentru ştiinţă. Marx reclama patronajul lui Darwin. Le-
nin de asemenea (ca şi Hitler, de altfel). Călătoria la bor­
dul vasului Beagle, nu mai mult decât oricare din demersurile
care au constituit ştiinţa, nu trebuie să fie făcută responsa­
bilă de ideologie, cu toate că aceasta a intentat ştiinţei în an­
samblul său un proces de paternitate.
A pune în raport ideologia sovietică şi istoria religiilor
nu poate fi decât fapta adversarilor ideologiei sovietice, de
vreme ce aceasta realizează în ea, şi promite pentru toţi, sfâr­
şitul religiei. Dar, în generaţia contemporană lui Stalin, as­
pectele fideiste, de cult, dogmatice ale ideologiei erau atât
de vădite încât se impunea de la sine comparaţia cu imagi­
nea convenţională a unei creştinătăţi „medievale", „inchi­
zitoriale" etc. Jules Monnerot vorbea de „Islamul secolului
al XX-lea" 1 7 . Raymond Aron propunea expresia de „religie
laică" şi unuia din capitolele cărţii sale Opiul intelectualilor
îi dădea drept titlu: Oamenii bisericii şi oamenii credinţei *.
1
Există, într-adevăr, analogii prea numeroase şi prea pro­
funde pentru a fi examinate acum. Nu este o întâmplare că
ideologia sovietică este comparată de Nadejda Mandelstam
cu o „Biserică pe dos" şi că Biserica făcând obiectul aces­
tei inversiuni este fără îndoială mai mult Biserica romano-ca-
tolică decât Bisericile ortodoxe sau protestante 1 9 . La urma
urmelor, în legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski viza în
primul rând Biserica catolică, dar cititorii săi din secolul nos­
tru s-au gândit la regimul sovietic. Totuşi, Marele Inchizi­
tor schimba libertatea pentru pâine, în timp ce, printr-o
dispoziţie pe care Dostoievski ar fi putut-o considera provi­
denţială, regimul sovietic nu a fost capabil până acum să-i
facă pe supuşii săi să uite gustul libertăţii, în aceeaşi măsură
14
IDEOLOGIA
în care, prin penuria instalată, îi făcea deopotrivă să uite gus-
tul pâinii.
Cu toate acestea, ideologia nu este o religie, nici chiar
0 „religie laică". O trăsătură formală ajunge pentru a deo­
sebi ideologia de gruparea de religii cu care ea este îndeob­
şte comparată. Această trăsătură priveşte structura actului
de credinţă. E un adagiu clasic că un lucru nu poate fi, în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ştiut (sau: văzut) şi cre­
zut. Când a fost să-l jertfească pe Isaac, Avraam, citim, „cre­
zu ce îi spunea Dumnezeu". In faţa mormântului gol, Ioan
„crezu". în Coran, cuvântul credinţă înseamnă ca şi în Bi­
blie: „a se lăsa în seama", „a se încredinţa". La temelia re­
ligiilor credinţei există un non-ştiut conştient. Avraam,
Sfântul Ioan, Mahomed ştiu că nu ştiu. Ei ştiu că ei cred.
Când Lenin declară despre concepţia materialistă a istoriei
că nu este o ipoteză, ci o doctrină ştiinţific demonstrată este
desigur o credinţă, dar pe care el o presupune dovedită, în­
temeiată pe experienţă. La temelia ideologiei există un dat
ştiut. Lenin nu ştie că el crede. El crede că ştie.
III
Şi totuşi, nu istoria filozofiei, ci istoria religiilor este cea
care poate furniza un precedent ideologiei. într-adevăr,
aceeaşi trăsătură formală care deosebeşte ideologia de reli­
gie discriminează în interiorul religiilor credinţei o direc­
ţie de gândire care prezintă analogii destul de strânse cu
ideologia. Această direcţie de gândire este gnoza. Ea este
un model imperfect al gândirii ideologice, dar singurul care
dă acesteia o perspectivă istorică îndepărtată. Căci, deşi spe­
cia este într-adevăr nouă, deşi pare pe de-a-ntregul închi­
să în limitele modernităţii, e util să o legăm, chiar indirect
de un fenomen a cărui experienţă e seculară pentru uma­
nitate. Este evident că nu există nici o continuitate între cele
15
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
două fenomene. Lenin ar fi considerat, şi pentru prima oară
sunt de acord cu el, o nebunie să fie situat în tradiţia lui
Valentin sau Mani de care, fără îndoială, abia auzise vor-
bindu-se. Precedentul trebuie să fie înţeles ca o structură
analogă a gândirii, o tăietură, un aranjament al spiritului,
cu toate că ceea ce este gândit nu are nici o legătură. Voi
arăta mai departe că o altă trăsătură formală stabileşte o dis­
criminare între gnoză şi ideologie. Dar merită osteneala de
a considera, cu oarecare detaliere, fenomenul gnostic care,
deşi foarte îndepărtat de scena anchetei mele, îi dă aceste­
ia mai multe idei directoare.
Este posibil ca gnoza, înţeleasă ca direcţie de gândire,
să fie prezentă în preajma tuturor religiilor, ca toate, adi­
că, să poată suporta o mutaţie „gnostică". Dar, ca fenomen
istoric distinct, ea ia naştere la începutul erei creştine şi în
mediul sectelor iudeo-creştine. Gnoza se înrădăcinează în
mod anevoios într-un climat păgân, în care divinul nu este
încă nici concentrat, nici separat de lume prin natura sa
transcendentă şi în care apartenenţa religioasă nu se pece­
tluieşte, în consecinţă, printr-un act de credinţă religioasă.
Ea se cristalizează într-un climat monoteist şi cu atât mai
bine cu cât învăţătura a urmat, de partea sa, acelaşi proces
de concentrare şi de unificare. Ea însoţeşte ca o umbră iu­
daismul târziu, creştinismul timpuriu, mai târziu, islamul,
şi această umbră nu le va mai părăsi.
Gnoza nu s-a născut ca o doctrină unitară, ci ca o în­
mulţire rapidă a sistemelor, purtate de grupuscule, în mar­
ginea ortodoxiilor în formare (dacă nu cumva ortodoxiile
au constituit limita incertă a gnosticismelor). Explozia so-
cialismelor sub Monarhia din Iulie ne poate permite să ima­
ginăm spectacolul pe care trebuie să-1 fi oferit. Dar în
" VALENTIN — cel m a i de seamă maestru g n o s t i c ; MANI —
a p o s t o l u l g n o z e i m a n i h e e n e (n. t.)
16
IDEOLOGIA
perspectiva noastră (cercetarea precedentelor ideologiei), câ­
teva teme generale par interesante.
Mai întâi, o conştiinţă acută a unei duble decăderi a lumii
şi a sinelui, asociată cu o revoltă contra acestei condiţii de­
căzute. In lume, binele şi răul (luminile şi tenebrele) sunt
două inconciliabile implicate în mod absurd, printr-un ac­
cident contrar scopurilor generale ale acestei lumi. Dar re­
volta noastră intimă împotriva răului, factor al oricărei
suferinţe, este „în ea însăşi dovada apartenenţei noastre pri­
me la binele desăvârşit care este opusul său" 2 0 . Există deci
în noi bine, rest al unei condiţii anterioare, pe care ne re­
vine să-1 desprindem din sterilul funest care 1-a întemniţat
şi a cărui responsabilitate n-o purtăm noi.
Urmează că decăderea şi mântuirea lumii şi a omului for­
mează două istorii întrepătrunse. Lumea este subiectul unei
decăderi trecute, dar elementele binelui, întemniţate în rău
(în materie, în timp, în diferenţa sexuală etc., toate lucruri
rele), se vor elibera şi se vor întoarce în această patrie origi­
nară despre care păstrăm o amintire obscură. încă de pe
acum, aleşii pot opera în ei înşişi această alegere. Există, ast­
fel, două cicluri ale mântuirii, cel al aleşilor, mântuirea per­
sonală care se poate împlini hic et nune, şi cel al răscumpărării
celorlalte elemente de perfecţiune risipite în univers, care
are loc la capătul unei eschatologii generale.
Mijlocul acestei duble mântuiri este, înainte de toate,
gnoza, cu alte cuvinte cunoaşterea. Este o cunoaştere teo­
retică a legilor cosmosului şi a structurii sale de ansamblu,
macrocosmos şi microcosmos (omul). Este o cunoaştere is­
torică, privind evoluţia cosmosului, starea sa primitivă, ca­
uzele şi circumstanţele căderii sale, căile salvării sale, şi chiar
permite să se prevadă cu certitudine starea sa finală. Este o
cunoaştere practică, indicând mijloacele de a contribui la du­
bla mântuire şi călăuzind acţiunea mântuitoare a alesului.
Cu toate acestea, asupra conţinutului gnozei, nu există un
acord, ci o fărâmiţare grupusculară a şcolilor gnostice.
17
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în starea de incoativitate dogmatică în care se aflau atunci
iudaismul şi creştinismul, amestecate încă, nu era uşor să
delimitezi ortodoxia. Gnosticii erau siguri de ortodoxia lor
şi se bucurau de un întreg aparat de scripturi. De partea lor,
ortodocşii calificau misterul creştin drept „gnoză" veritabi­
lă opusă falsei gnoze. încetul cu încetul, au fost găsite probe
şi polemica antignostică a avut şi ea temele sale generale.
Gnosticilor le era reproşat în general faptul de a depăşi
limitele umane ale cunoaşterii, pretinzând să pătrundă miste­
rul central al cosmosului şi al istoriei. Prin aceasta ei deva­
lorizau măreţia divină. Credinţei în cuvântul divin — oferită
de revelaţie — ei îi substituiau o credinţă mai profundă de­
cât revelaţia, pentru că în fondul său se pretindea raţiune,
mai profundă decât raţiunea, pentru că se dădea drept o ilu­
minare ce transformă: astfel, gnoza era, în definitiv, credin­
ţă în sine însuşi, substituire semiconştientă a unui dat revelat
cu propria sa înţelegere.
îndeosebi, ortodoxia reproşa gnosticilor faptul că respin­
geau istoria concretă în favoarea unui plan mai adânc al is­
toriei, care în fapt o volatiliza. De exemplu, Patimile nu erau
decât simbolul unei realităţi mai profunde, subiectul mani­
fest al unui subiect latent, care, doar el, era real şi interesant.
Crucea Calvarului nu era, în fond, decât simbolul X-ului cos­
mic format prin încrucişarea elipticii şi a ecuatorului ceresc,
întreaga Scriptură era astfel obiectul unei lecturi simboli­
zante în care textul manifest (sau sensul literal) se estompa în
faţa unui text latent (simbolic) care demonstra sistemul gnos­
tic. Desfăşurarea materială, în timp, a faptelor irepetabile ale
istoriei mântuirii era înlocuită printr-o procesiune de sim­
boluri plutind în eternitate. Să spunem că istoria reală era ca
şi desfiinţată printr-o suprainterpretare alegorică.
Dar morala era aceea care furniza ortodoxiei iudaice şi creş­
tine dovezile cele mai sigure.
După gnostici, există o exterioritate a răului în raport cu
omul. Implicat într-o luptă cosmică ce-1 depăşeşte în mod ab-
18
IDEOLOGIA
solut, responsabilitatea sa nu e angajată. El nu are liber arbi­
tru: este manevrat de puterile bune sau rele care şi—1 dispută
şi pe care le ignoră. Păcatul, dacă există unul, nu este o ches-
(1 une de opţiune subiectivă: este faptul de a te găsi în mod obiec­
tiv de partea puterilor răului. Rezultă de aici pentru suflet
o pedeapsă obiectivă, chiar dacă el nu ştie unde se află răul.
Aşa cum scria Secundinus către Augustin, „nu pentru că a
păcătuit este sufletul pedepsit, ci pentru că nu-1 încearcă du­
rerea de a fi păcătuit" 21 . Nu există păcat decât prin ignoranţă.
Gnoza îi pune capăt. Ea trezeşte sufletul, îi dă conşti­
inţa situaţiei sale adevărate şi îi permite să-şi aleagă tabăra.
Se dezvoltă deci o morală gnostică. Ea va oscila, la voia sis­
temelor, între două atitudini opuse, dar echivalente: sau un
ascetism strict vizând extincţia cărnii (adică a răului în sine),
sau, mult mai rar, un desfrâu abandonând carnea mişcării
sale proprii, ceea ce poate fi o modalitate tot atât de efica­
ce de a o nimici. Dar esenţialul nu este în conduite, ci în
principiul acestei morale. într-adevăr, ea se opune în acelaşi
timp grecilor, evreilor şi creştinilor, în măsura în care cri­
teriul binelui şi răului încetează să mai fie universal pentru
a deveni interior doctrinei. Nu există dreptate în sine. Drep­
tatea este relativă la realizarea planului cosmic aşa cum este
el dezvăluit prin gnoză şi deci relativă la gnoza însăşi. Con­
formitatea cu binele nu este deci înregistrată prin realiza­
rea dreptăţii, ci printr-o adecvare a conduitei la realizarea
schemei cosmogonice. Aici gnoza se separă de religie. Iată
pentru ce Plotin o acuza că ignoră virtutea 2 2 .
Cel mai bun exemplu de sistem gnostic este, după cum
arăta H. Ch. Puech, maniheismul. El moşteneşte gnosticis-
mele precedente, le întăreşte şi le topeşte într-un sistem co­
erent. El a fost o Biserică universală ai cărei adepţi, în câţiva
ani, s-au diseminat de la Gibraltar până în China. Nu ne pu­
tem împiedica să ne gândim la maniera în care marxism-leni-
nismul a sincretizat, sistematizat, codificat, o bogată varietate
de curente intelectuale moderne, pentru a se răspândi pe ne­
aşteptate asupra lumii întregi.
19
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Revelaţia lui Mani este în principiu expresia clară, ime­
diată, totală a Adevărului, Gnoza plenară, Cunoaşterea ab­
solută 2 3 . Sistemul este fidel schemei generale a celor pe care
le-a moştenit. Aceasta se prezintă ca o cunoaştere simulta­
nă a naturii şi a destinelor lui Dumnezeu, a Universului, a
sinelui. Ea se desfăşoară în ştiinţa universală a lucrurilor di­
vine şi terestre, în care totul, fenomenele fizice ca şi eveni­
mentele istorice, îşi găseşte explicaţia. Cosmologia şi teologia
se blochează într-o cunoaştere unificată, cu aparenţă raţio­
nală şi cu vocaţie enciclopedică*.
Schema generală este deja cunoscută. Există două prin­
cipii (binele şi răul, lumina şi întunericul, spiritul şi mate­
ria) al căror „amestec" este resimţit ca funest. Există trei
timpi, un trecut în care există o disjuncţie perfectă a celor două
substanţe, un prezent în care s-a produs şi durează ames­
tecul, un viitor, sau final, în care diviziunea primordială va
fi restabilită. A fi maniheean înseamnă a recunoaşte cele
două principii şi cei trei timpi. Decurge din aceasta o geo­
grafie dualistă: cele două principii sunt concepute ca fiind
două regiuni separate printr-o frontieră mai mult sau mai
puţin ideală, în mişcarea neîncetată, şi ca fiind simetric an­
titetice: regiunea binelui la nord, regiunea răului la sud.
Două tabere, două regiuni, trei timpi: vom regăsi în leni­
nism o clasificare asemănătoare.
Dar punctul în care maniheismul pare să reclame de la
sine o punere în paralel cu realitatea contemporană este ace­
la care se referă la omul nou.
Universul are vocaţia mântuirii şi de asemenea omul care
face parte din univers şi care, prin urmare, este un amestec.
Fiecare om conţine deci un „eu" în chip originar şi substan­
ţial pur, dar care trebuie degajat de o stare actuală impură,
Există deci o identitate a cunoscutului şi cunoscătorului, iar
a accede la gnoză şi a se converti la gnoză reprezintă unul şi ace­
laşi act.
20
IDEOLOGIA
m care tendinţele rele acoperă sau ameninţă eul real al omu­
lui, în vocabularul Sfântului Pavel se dă o luptă în noi, în­
tre omul vechi şi omul nou. Dar, la gnostici, omul vechi este
sufletul în situaţia sa pasivă şi ignorantă. Omul nou este su­
fletul sub aspectul său activ şi mântuit, sufletul căruia i-a
fost dată conştiinţa ce-1 deşteaptă şi—1 separă de amestec.
Omul este deci solidar cu universul. El este acţionat de
acesta, în mod iresponsabil. Dar, prin capacitatea sa de a
cunoaşte, el poate deveni obiectul central al procesului mân­
tuirii. Cu el se joacă întreg destinul lumii şi cel al lui Dum­
nezeu însuşi, izvor de lumină şi Mântuitor, dar parţial
prizonier al Materiei şi care trebuie deci şi el să fie mân­
tuit. Omul devine astfel, după expresia lui Puech, „una din
rotiţele acestei maşini de produs mântuirea, care este uni-
versul .
Această mântuire va începe printr-o dobândire a con­
ştiinţei de sine. Eul pur fiind astfel perceput, va trebui îm­
plinită eliberarea sa. Aceasta înseamnă a opera, în interiorul
sinelui, separarea celor două substanţe pe nedrept ameste­
cate, a realiza în sine această „apocatastază" care va fi, pen­
tru cosmos şi ansamblul umanităţii mântuite, definitivă la
sfârşitul timpurilor.
Gnoza, susţin gnosticii, nu a fost niciodată absentă din
această lume. în tot cursul istoriei, Revelatorii care s-au suc­
cedat au adus pe rând adevărul eliberator. Alţii, dimpotri­
vă, aflaţi în serviciul unor puteri inferioare, propovăduiau
eroarea. O dublă înlănţuire străbate şi divizează istoria in­
telectuală a umanităţii, tradiţia luminii şi tradiţia întuneri­
cului. Chiar la cei care se reclamă de la adevărata gnoză,
aceasta este în mod inegal înţeleasă. Cum ea învăluie mo­
rala şi o impune, vor exista, de asemenea, printre adepţi,
două regimuri de reguli de conduită distincte şi inegale. Sim­
plii auditori se vor mulţumi cu un regim lax, minimal 2 5 .
Dar Desăvârşiţii, care sunt în posesia unei cunoaşteri de­
pline, sunt ţinuţi să se conformeze strict conduitei care
21
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
rezultă din aceasta. Biserica maniheeană nu este egalitară.
Adepţii ei sunt repartizaţi în două clase, după cum sunt ca­
pabili sau demni să primească întru totul, sau numai în par­
te, harul şi puterea pe care se presupune că le oferă gnoza.
De o parte, iniţiaţii, de cealaltă, candidaţii a căror formare
rămâne imperfectă.
Desăvârşitul se defineşte destul de bine ca un profesio­
nist al Mântuirii universale. Puţin importă mijloacele pe care
le foloseşte, rituri, posturi, abstinenţe, mortificări: impor­
tant este că ele formează mai puţin o morală cât o tehnică,
o asemenea aplicaţie practică încât gnoza se actualizează şi
se împlineşte în mântuire.
Noţiunea de păcat ia deci pentru Desăvârşit un cu to­
tul alt sens decât pentru creştin sau evreu. Exista o mărtu­
risire la maniheeni. Or, afirmau adversarii lor, ce puteau ei
să mărturisească, de vreme ce nu admiteau liberul arbitru ?
Eul nu era responsabil de greşeală, ci substanţa tenebroa­
să amalgamată exterioară, de drept, acestui eu. Păcatul era
comparabil cu o invazie microbiana, o maladie sau chiar cu
o vrăjitorie. Dar, din cauza iluminării, sufletul nu este în
întregime pasiv. Deasupra lui şi imanent lui există „noüs"-ul
inteligenţa, conştiinţa. Trezită prin gnoză, această conşti­
inţă poate, graţie prezenţei sale, să respingă ispita şi să dis­
trugă asaltul reînnoit al răului. Cum scrie Fortunat: „Pentru
că păcătuim în pofida noastră şi pentru că suferim constrân­
gerea unei substanţe care ne este potrivnică şi duşmănoa­
să, de aceea ajungem la cunoaşterea lucrurilor. Prevenit prin
această cunoaştere şi redat memoriei trecutului, sufletul îşi
recunoaşte originea, recunoaşte răul în care se găseşte..." 26 .
Odată ce a fost iluminat, sufletul ştie bine unde este bine­
le şi unde răul, şi, revenind la sine, cunoscându-se pe sine,
se îndepărtează în mod automat de ceea ce nu este el în­
suşi. El cunoaşte în acelaşi timp îndatoririle şi puterile sale.
El şi-a asigurat „în principiu" victoria 2 7 .
22
IDEOLOGIA
Se vede deci la ce serveşte mărturisirea: ea serveşte la a-şi
redobândi conştiinţa de sine prin intermediul doctrinei. A
păcătui semnifică, în fond, a uita, a dezvăţa. Semnifică a nu
fi vrut sau ştiut să combaţi răul făcând apel la resursele in­
telectuale puse la dispoziţia sufletului iluminat. A mărtu­
risi înseamnă a reînvăţa, a revizui. în această confesiune,
prilejul e mai puţin păcatul, cât eroarea, mai puţin căinţa,
cât autocritica.
Tentaţia gnostică se consolidează prin cele două tendin­
ţe puternice şi permanente ale naturii umane. Ea promite
omului, care, după cum enunţă Aristotel, „vrea în chip na­
tural să cunoască", această ştiinţă. Ea este o explicaţie to­
tală, ce rezolvă toate problemele, capabilă de a integra totul.
Realităţile transcendente, fenomenele fizice şi evenimente­
le istorice îşi găsesc în ea loc şi explicaţie. Chiar fazele lu­
nii erau explicate prin lupta celor două principii. Cu toate
acestea, cum spune foarte bine Solignac: „Nu este vorba aici
de o ştiinţă raţională, în sensul că fiecare afirmaţie ar fi ri­
guros demonstrată, ci mai degrabă de o cunoaştere supe­
rioară, de o înţelegere în care fiecare din elemente este înţeles
în coeziunea sa cu întregul. O asemenea doctrină nu poa­
te fi decât absolută în dogmatismul său: ea elimină orice cri­
tică, fiindcă, sau « înţelege » şi nu se pune nici o problemă,
sau nu o « înţelege » şi tot edificiul se surpă deodată" 28 . Aceas­
tă observaţie arată prin ce anume cunoaşterea gnostică se
opune cunoaşterii metafizice. în tradiţia greacă, cunoaşte­
rea se înălţa treptat, începând de la sensibil până la inteli­
gibil şi dincolo de acesta spre un centru inaccesibil unde se
aflau Dumnezeul lui Platon, al lui Aristotel, Unul lui Plo-
tin. Transcendenţa Dumnezeului lui Israel conserva aceas­
tă structură, am putea spune, centripetă a cunoaşterii. Existau
deci mai multe cunoaşteri posibile, care puteau converge
spre Centru fără ca vreodată să se întâlnească. Cunoaşte­
rea gnostică îşi are originea, dimpotrivă, într-o viziune cen­
trală. Plecând de la ştiutul absolut, plasat în centru, ca şi cum
Gnosticul s-ar plasa în interiorul înţelegerii divine, derivă
23
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în mod logic cunoaşterile particulare. Nici una nu scapă,
de drept, viziunii centrale, de la care plecând se constituie
într-o ordine centrifugă o cunoaştere unificată şi enciclo­
pedică, într-un sens, maniheenii nu greşeau simţind în ei
o foarte profundă schimbare de stare: această adeziune glo­
bală şi totală făcea cu adevărat din ei oameni noi. în loc însă
să fie pătrunşi de Lumină, ei erau doar posedaţi de gnoză,
care îi asigura că ea este Lumina. Negând liberul arbitru,
ei revelau poate adevărul psihologic al acestei posesiuni.
Această nouă închisoare ei o numeau eliberare.
Dar poate că într-adevăr îi datorau o eliberare: de răul
interior, de culpabilitate, de ambivalenţa şi tot cortegiul de
suferinţă şi de inhibiţie care o însoţeşte. Toate acestea au fost
evacuate în afară, proiectate în exterior, asupra principiu­
lui răului, singurul responsabil, stăpânit în mod raţional.
Mai multe trăsături în gnoză trimit fără tăgadă spre ide­
ologia sovietică. în mod intenţionat am selectat şi pus în
evidenţă ceea ce putea întreţine comparaţia: blocajul unei
cosmologii enciclopedice şi al unei soteriologii; suprainter-
pretarea istoriei; morala dedusă din doctrină şi extrăgân-
du-şi din ea criteriile; autocritica înţeleasă ca reînvăţare a
sistemului interpretativ; relativizarea omului în raport cu
contribuţia sa la mântuire; separarea distinctă între militanţi
şi mase; militantul deţinător de cunoaştere, ascetic, profe­
sionist, despovărat de sarcinile obişnuite ale vieţii; dualis­
mul geo-istoric între regiunile ontologic condamnate şi
regiunile salvate.
Dar comparaţia nu poate fi împinsă prea departe. Ea nu
este convingătoare decât dacă ne limităm la schemele ge­
nerale ale gândirii, la starea de spirit, poate la dispoziţia psi­
hologică. Dacă intrăm în detalierea doctrinelor, asemănarea
se şterge.
Gnozele antice semănau cu nişte romane metafizice foarte
complicate, cu nenumărate personaje celeste. Istoria cos­
mogonică se derula ca un roman foileton cu mai multe epi-
24
IDEOLOGIA
soade — şi intriga varia în mod considerabil de la o şcoală
gnostică la alta. Deoarece împrumuta sincretic de la curen­
tele intelectuale ale epocii, ea amesteca materiale compo­
zite şi variate. Cum avea vocaţie enciclopedică, se complica
la nesfârşit, pentru a explica treptat, succesiv, tot ceea ce
cerea a fi explicat*. Dar această explicaţie păstra forma mito­
logică, chiar dacă această mitologie se voia intelectualistă,
raţionalistă chiar. Tocmai această producţie mitologică aşa-
ză o prăpastie de netrecut între vechile gnoze şi ideologia
modernă.
într-adevăr, gnoza rămâne în intimitate cu religia din care
se hrăneşte. Ceea ce îi reproşa ortodoxia era de a substitui,
printr-un soi de subtilă alteraţie, credinţa printr-o convin­
gere care-şi găsea suportul în ea însăşi (şi nu în Dumneze­
ul invizibil). Dar, în acelaşi timp, gnoza parazita religia, îi
împrumuta vocabularul, schemele teologice, metodele
exegetice. Ceva mai mult, întărind spusele religiei, ea se ofe­
rea drept forma ei cea mai pură şi mai înaltă. Era foarte di­
ficil de respins, pentru că se dădea drept religia însăşi fiind
în acelaşi timp în mod insidios altceva. Rareori se lăsa prin­
să în flagrant delict de erezie şi cu toate acestea ea repre­
zenta o abatere mai mare, o subversiune de fond. De aceea
ortodoxia se temea de gnoză mai mult decât de erezie şi a
fost, în privinţa ei, necruţătoare, de-a lungul istoriei şi atât
cât a putut. Se înspăimânta de soliditatea convingerii gnos­
tice, mult mai de nezdruncinat decât credinţa, de vreme ce
stăruinţa în cele mai aspre suplicii era încă o manieră de a
* Plotin a fost şocat de acest lucru: „Enumerând o cantitate
de noţiuni inteligibile, ei gândesc că se va crede că au descoperit ade­
vărul exact. Or, chiar această multitudine face să semene natura
inteligibilă cu natura sensibilă şi inferioară: în inteligibil trebuie
tins să se admită cel mai mic număr de fiinţe cu putinţă" (II, 9, 5).
Altfel spus, explicaţia devine tot atât de impenetrabilă ca şi com­
plexitatea realului faţă de care sfârşeşte prin a forma un dublu ima­
ginar şi inutil. Este o elucubraţie.
25
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
se prefera pe sine în raport cu ceea ce nu era şinele. Fără
îndoială, ortodoxia simţea că perversiunea gnostică o ame­
ninţa pe ea însăşi, în fiecare clipă, din interior, chiar fără ca
ea să-şi dea seama, pentru că gnoza nu este atât o proble­
mă de dogmă, cât de atitudine faţă de ea.
Dar, în schimb, această intimitate cu religia putea de ase­
menea să contamineze gnoza şi, în mod ilicit, s-o reabiliteze.
Căci, dacă religia nu era totdeauna ferită de gnoză, gnoza
nu era nici ea neatinsă de religie. Când gnoza se organiza în
Biserică, cu cărţile sale, riturile sale şi ierarhia sa, când deve­
nea credinţă de masă, aspectele perverse se estompau şi ea
devenea o religie în plus. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul
maniheismului târziu, al mandeenilor 2 9 etc. Doctrinele cos­
mologice, în pofida pretenţiei lor la raţionalitate, nu erau
mai convingătoare decât dogmele. Ele trebuiau să facă apel,
fie că o voiau sau nu, la motive de credinţă religioasă. Desă­
vârşitul contribuia la salvarea lumii prin practici religioase
şi nu printr-o reorganizare a lumii profane. Gnoza nu se
dezvolta ca un partid politic. Ea nu aspira imediat la putere.
Din Antichitate şi până în Renaştere, iudaismul, creşti­
nismul, islamul au trebuit să facă faţă, în mai multe etape,
unor puseuri gnostice. Uneori, aşa cum a procedat cu bo-
gomilii şi catharii, ortodoxia folosea mijloace extreme. Al­
teori, aşa cum a procedat cu Kabala, ea a trebuit să se adapteze,
să o îmblânzească, să-i facă un loc. Cel mai grav pericol era
de a nu o recunoaşte, căci atunci ortodoxia risca să se per­
vertească în chip insidios. Dar, odată localizată, gnoza nu
mai constituia un pericol mortal: ea devenea o altă religie.
Iată, aşadar, diferenţa radicală între gnoză şi ideologie:
aceasta se foloseşte de o argumentaţie non-religioasă şi se
sprijină pe o certitudine de un tip absolut nou, ştiinţific.
Ideologia modernă nu se înscrie în tradiţia gnostică. Nu
este, de altfel, sigur că aceasta există: mai curând reluări de
atitudini intelectuale de acelaşi tip, în circumstanţe istori-
26
IDEOLOGIA
ce diferite, fără a avea nici memoria, nici conştiinţa unei con­
tinuităţi.
Ideologia ar putea fi o formă adoptată de atitudinea gnos­
tică în prezenţa ştiinţei moderne. Expresia în prezenţa ar
vrea să sugereze reacţiile chimice ce se produc „în prezen­
ţa" unui corp care nu ia parte direct la reacţie, dar care, to­
tuşi, trebuie să fie acolo pentru ca aceasta să se producă.
Ideologia sovietică nu se confundă cu ştiinţa. Ea respin­
ge cu oroare pozitivismul care neagă filozofia („negarea fi­
lozofiei este un subterfugiu al filozofiilor burgheze pentru
a introduce idealismul în ştiinţă" 3 0 ). Ea se declară o „filo­
zofie ştiinţifică". Dar cuvântul ştiinţă, aşa cum este între­
buinţat („descoperirea şi explicarea legilor obiective ale
fenomenelor" 3 1 ), desemnează ceea ce s-a născut sub acest
nume în secolul al XVII-lea. Iată ceea ce furnizează un ter­
minus a quo: ideologia nu poate să se nască înainte ca şti­
inţa modernă să se fi constituit şi să repurteze succese
evidente şi spectaculoase. Ştiinţa astfel înţeleasă este cea ca-
re-i întemeiază certitudinea, pe care ea o încarcă cu o in­
vestiţie psihologică considerabilă. Ea are forma unei
credinţe, dar care nu mai are nimic religios, mergând până
acolo încât neagă că ar fi o credinţă.
Istoria ideologiei ar putea fi comparată cu diferitele stări
succesive ale unor paraziţi parcurgând un ciclu aparent ca­
pricios, dar necesar dezvoltării lor complete. Trebuie, de
exemplu, să treacă printr-o moluscă de râu, apoi să treacă
la oaie şi în fine să se fixeze, nu fără daune, în corpul ome­
nesc, de unde se vor întoarce în râu schimbându-şi de fie­
care dată forma.
înainte de a atinge Rusia, unde îşi capătă forma pură, dez­
voltată, ideologia parcurge şi ea un ciclu istoric. Ea îşi amin­
teşte, de altfel, de acesta şi privilegiază aceste episoade
trecute care o anunţă. E necesar să evocăm rapid cele două
principale episoade, cel francez şi cel german. Singur epi­
sodul rusesc va fi examinat în detaliu. Dar el nu ar fi inte-
27
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
ligibil fără să fie prezentate, fie şi într-o hartă la scară foar­
te mare, aceste forme incomplete care-i constituie preisto­
ria şi care au fost necesare implantării sale în gazda sa
definitivă. Acest ocol prin Franţa şi Germania poate servi,
de asemenea, la a absolvi Rusia de o responsabilitate care
i se impută prea adesea*. Căci ea a importat elementele de
ideologie din Occident. Dar, împotriva a ceea ce gândeşte
astăzi un curent neoslavofil, Occidentul nu este nici el sin­
gurul responsabil. Toţi au fost amestecaţi în afacere şi acum,
toţi îşi aruncă acuzaţii unii altora.
Este o şcoală istorică foarte răspândită, poate dominantă,
aceea care pune în continuitate Rusia Vechiului regim şi Rusia
sovietică. Astfel au făcut, recent, istorici informaţi ca R. PIPES,
1974, şi T. SZAMUELY, 1974. Dar ideologia, care este responsa­
bilă de încremenirea Rusiei în ea însăşi şi de exacerbarea unora
dintre cele mai caricaturale trăsături ale Vechiului regim, este res­
ponsabilă şi de ruptura radicală cu acesta, cu mult mai comple­
tă decât distanţa normală între trecut şi prezent care există la
naţiunile moderne. Am tratat pe scurt acest paradox (A. BE-
SANQON, 1974). Această viziune comportă pericolul de a lăsa
să se creadă că regimul ideologic nu poate apărea decât pe tere­
nul localizat al Rusiei şi că nu este transpozabil altundeva. Ceea
ce contrazice datele istoriei contemporane.
28
C A P I T O L U L II
Ciclul francez
I
în Franţa s-au întâlnit de timpuriu două evenimente ne­
cesare, dar deloc suficiente, după cum urmează să vedem,
pentru emergenţa ideologiei: naşterea ştiinţei moderne şi
criza religiei.
Ştiinţa obţine certitudinea şi impune recunoaşterea ei ori­
cărui om rezonabil, dar în interiorul unui câmp care nu este
cel al cunoaşterii tradiţionale.
A fi savant însemna, încă de la Platon, să te ridici de la apa­
renţă la realitate, de la fenomen la lucrul în sine. Dar ştiin­
ţa nouă declară zadarnică cercetarea ideilor şi a esenţelor.
Nu în această direcţie se obţine certitudinea, ci dimpotri­
vă, în lumea aparenţei şi a schimbării, în fenomenele puse
în raport între ele prin legi. Nu exista altă ştiinţă decât cer­
cetarea legilor. Natura nu cheamă metafizica. Ştiinţa este
autonomă, se închide în ea însăşi, nu mai e o introducere
în lucrurile divine. Dimpotrivă, printr-o conversiune pu­
ternică a spiritului ea se întoarce spre universul material şi
valorizează un tip de cunoaştere pe care tradiţia izvorâtă
de la Platon o aşezase pe o treaptă inferioară.
Aşa se face că încă din 1630, pe baza îngustă dar sufi­
cientă a primei mari legi ştiinţifice demonstrate, legea iner­
ţiei, se instalează ceea ce se poate deja numi pozitivismul
modern 1 . El nu este încă admis decât de o parte a mediului
ştiinţific al Europei Occidentale: Hobbes, Mersenne, Gassendi,
Huyghens. Acesta nu este un scientism. Dimpotrivă, repre­
zintă o riguroasă circumscriere a ştiinţei la obiectul în care
29
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
ea obţine certitudinea, fenomenul. Realul există, dar el nu
este problema savantului care se mulţumeşte să organize­
ze aparenţele printr-un sistem de legi, în şinele fiind ceea
ce va dori el. Ştiinţa pozitivă nu ne garantează conformita­
tea fenomenului la obiectul real. Cu atât mai rău. Fenomenul
ajunge pentru a trezi interesul adevăratului savant. El poa­
te fi creştin, dar nu este fiindcă este savant.
Ştiinţa nouă a ridicat o ipotecă grea, care apăsa din Evul
Mediu târziu asupra vieţii spiritului. Magia şi ocultismul au
fost pentru mult timp discreditate. Puterea cuvintelor, a ima­
ginilor, a pietrelor preţioase, a astrelor, a vrăjitorilor a fost
în chip durabil răsturnată. Magia nemaiproducând teamă,
vrăjitoarele au încetat să mai fie arse. Cauza unui fenomen
nu mai este o putere ocultă, un în sine metafizic care îl cre­
ează, ci un alt fenomen, legat de el printr-un raport constant.
Causa sive ratio, cum spune Descartes. Astfel, este ruinat
acest determinism absolut al gândirii magice, care înglobea­
ză, în acelaşi sistem, omul şi lucrurile. Determinismul şti­
inţific este parţial: el eliberează omul de determinismul total,
primitiv. Datorită acestui fapt, gnoza, care este o maşină­
rie pseudo-deterministă, este dusă la ruină, cel puţin în Oc­
cidentul european.
Câmpul intelectual fiind astfel curăţat, epoca clasică a
fost un mare secol de filozofie şi de religie. Totuşi, şi una şi
alta, trezite prin ştiinţă şi sfidate de către ea, nu au propus
decât soluţii destul de precare.
„Cerul şi pământul proclamă gloria lui Dumnezeu." Dar
cerul şi pământul au fost private de realitate prin noua obiec­
tivitate a ştiinţei cantitative. Irealitatea lumii, care nu este lu­
mea în sine, ci lumea pentru gândire şi care, ca atare, nu poate
să-şi fie suficientă, iată ce-1 provoacă pe Descartes 2 . Aceas­
tă lume este inteligibilă pentru că este opera Spiritului care
este, de asemenea, autorul raţiunii noastre. Descartes inver­
sează ordinea tradiţională: metafizica nu se află la capătul
ştiinţei, ci la începutul ei. Fenomen şi lucru în sine sunt di-
30
CICLUL FRANCEZ
l'crenţiate, dar Dumnezeu, regăsit după considerarea gân­
dirii, garantează conformitatea unuia cu celălalt. „Ateul, spu­
ne el, nu este sigur de nimic."
întărit de această certitudine metafizică, Descartes a în­
treprins atunci o reconstrucţie, potrivit idealului, dacă nu
potrivit metodei lui Aristotel, a unei fizici a principiilor. Aceas­
ta înseamnă riscuri pentru ştiinţa însăşi. Gassendi, Hobbes,
care sunt empirişti, precum cea mai mare parte a savanţi­
lor secolului, se neliniştesc de generalizările a priori ale fi­
zicii carteziene. Secolul al XVIII-lea o va condamna. Dar
Descartes nu a avut niciodată ambiţia unei cunoaşteri to­
tale. El nu admite că gândirea omului poate coincide cu lo­
gosul divin. Fizica şi metafizica rămân separate.
Pascal acceptă, de asemenea, dualitatea. Natura umană,
după el, este inexplicabilă fără iraţionalul creştin. Aceasta
este ipoteza care salvează fenomenul, în speţă omul, ce se
oferă tuturor privirilor. Punctul fragil este deci acest raţio­
nament de tip ştiinţific şi care cheamă o teologie, dar nu im­
pietează asupra ei 3 .
Descartes şi Pascal fac fiecăruia dreptate, lui Dumnezeu
şi Cezarului, fizicii şi metafizicii. Echilibru deloc evident,
de vreme ce ei au fost interpretaţi în manieră cu totul con­
trară şi împinşi, unul spre scientism sau fenomenismul me­
tafizic, celălalt spre fideism. Dar acest echilibru nu putea
fi susţinut decât printr-un echilibru religios. Or, nici aces­
ta nu este foarte solid.
Controversele reformei, scandalul războaielor religioa­
se determinaseră, încă din secolul al XVI-lea, spiritele îna­
intate să se distanţeze, să piardă chiar încrederea în ideea
însăşi a unui adevăr dogmatic garantat prin autoritatea Bi­
sericii. Mulţi aspiră, după exemplul lui Montaigne, să sca­
pe de chestiuniîe controversate, poate insolubile. Ei sunt
creştini, dar doar în plan secund. Doresc o cunoaştere cer­
tă, dar la dimensiunea omului. Ştiinţa nouă răspunde într-o
31
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
anumită măsură acestei aspiraţii, dar, în acelaşi timp, ea con­
tribuie la replierea în interior şi la triumful subiectivităţii.
Lumea pe care o oferă ştiinţa nu mai are altă prezenţă de­
cât cea de res externa. Nelocuită, această lume înfricoşează,
spune Pascal. Omul, sau mai exact subiectul, devine singu­
ra existenţă faţă de care lumea poate fi situată, înţeleasă şi
utilizată. Există un anume raport între constituirea omu­
lui ca subiect al ştiinţei şi subiectivismul religios care, în ţă­
rile catolice, se sprijină în mod dogmatic pe un augustinism
exagerat.
In mediul francez, reforma catolică, chiar la apogeul ela­
nului său, a pierdut deja bunăstarea şi bucuria barocă de a trăi.
Biserici goale, feţe morocănoase, moravuri austere, iată
exemplele propuse unei curţi încă galante şi unei nobilimi
încă pasionate. Tonul jansenist se impune. Intuiţia iezuită
cu privire la libertatea omului nu ajunge să se dezvolte în me­
tafizică. Compania" acţionează mai ales în plan moral. Dar
acolo ea provoacă reacţii rigoriste. Viaţa intelectuală religioa­
să se blochează în cadrul teologiei morale, unde se zbate în
subtilităţi fără ieşire. Ele vor avea ca efect mai ales trezirea
spiritului de controversă şi spiritului de persecuţie. Dar, în
toată Europa, catolică sau protestantă, se observă încă de
la jumătatea secolului aceleaşi apatii şi aceleaşi crispări. Cre­
dinţa intră în era suspiciunii. De unde recurgerea la teste de
ortodoxie — care aduc cu ele un cortegiu de noi persecu­
ţii: testul predistanarian de la Dordrecht pentru calvinişti,
testul celor cinci propoziţii pentru catolicii francezi, testul
ubiquist pentru adepţii lui Luther din Germania şi chiar tes­
tul semnului crucii făcut cu trei degete pentru ortodocşii
4
din Rusia . Această cercetare a mărturiilor de credinţă este
poate semnul sau supracompensarea unei secrete pierderi
a credinţei.
Compania lui Isus, ordin fondat la Roma în 1540 de câţiva
maeştri ai Universităţii din Paris în jurul lui Ignaţiu de Loyola (n. t.).
32
CICLUL FRANCEZ
II
Cum se poate descrie, din punctul de vedere care ne pre-
(icupă, această criză a conştiinţei europene care, potrivit unei
cărţi celebre, se instalează în anii '80 ai secolului al XVII-lea5 ?
Este mai întâi refluxul marilor revărsări religioase. Se­
colul sfinţilor se încheie într-o debandadă spirituală.
Scrupulul moral jansenist abandonează puţin câte pu­
ţin terenul teologic al harului eficient sau suficient pentru
terenul autorităţii spirituale şi, în curând, temporale. Jan­
senismul se constituie în partid. împotriva ierarhiei eclezias­
tice, el se face avocatul unei democraţii religioase şi revendică
eliberarea conştiinţei şi, în curând, a raţiunii. împotriva pu­
terii regale absolute, el apără libertatea cetăţeanului. Scan­
dalul revocării sfârşeşte prin a discredita autoritatea Bisericii,
compromisă printr-o politică resimţită ca anticreştină sau
de-a dreptul inumană. Revocarea marchează o cotitură ho­
tărâtoare. Pornind de la ea, opoziţia religioasă se intensifi­
că în opoziţie politică. în bloc, universul politico-religios este
înglobat în acelaşi refuz. Ceea ce se numeşte în Franţa stân­
ga s-a născut probabil în 1685. în toată Europa, gândirea
religioasă cade în vechiul curent al liberalismului erasmic,
devenit foarte palid, care continuase în chip subteran, atât
în mediul catolic, cât şi în mediul protestant (sub numele
de socinian, antitrinitarian, unitarian)' şi care formează ma­
tricea deismului Luminilor. Locke şi Newton erau unita­
rieni. Curentul beneficiază de dezgustul ce urmează căderii
reformelor. Şi mai beneficiază de pe urma conservării sen­
sului libertăţii creştine ce devine cu uşurinţă toleranţă lai­
că. Dumnezeu este alungat din lume, părinte castrat, postulat
raţional de inteligibilitate, prim ceasornicar care lasă copi­
ilor săi grija maşinăriei.
" Socinianismul, Unitarismul, sisteme religioase, erezii antitri-
nitare care resping dogma Trinităţii (n.t.).
33
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Se deschide, apoi, o poartă reîntoarcerii la gândirea gnos­
tică, favorizată prin următoarea circumstanţă a vieţii reli­
gioase. In absenţa unei metafizici convingătoare, legătura
între om şi Dumnezeu şi menţinerea tradiţiei creştine fu­
seseră asigurate prin viaţa mistică. Reprimată încă de la sfâr­
şitul secolului al XVI-lea în Spania, mistica ortodoxă continuă
să aibă în Franţa o existenţă supravegheată. Condamnarea
lui Fénelon îi aduce o lovitură decisivă. Se pune la îndoia­
lă tot ceea ce în pietate nu este raţiune, conştiinţă, gândi­
re. Pe măsură ce anii trec, mistica devine suspectă şi capătă
chiar, progresiv, tenta unui ridicol periculos 6 . Este redusă
la stări psihologice. Dar această distrugere autoritară a mis­
ticii ortodoxe lasă câmp liber misticismelor heterodoxe şi
iluminismelor cu care fusese confundată. Posteritatea lui Fé­
nelon va popula deşteptările entuziaste din Anglia, pietis-
mul german, iar vicarul savoyard şi-1 va putea revendica drept
precursor. Englezul Ramsay, pe care Fénelon se bucurase
că 1-a convertit la catolicism, îşi va sfârşi cariera ca fondator
al francmasoneriei franceze. Ezoterismul secolului al XVIII-lea
se naşte atunci. Majoritatea europenilor care gândesc nu se
mai consideră legaţi prin ortodoxie nici din punct de vede­
re dogmatic, nici din punct de vedere mistic.
Pe fondul acesta, ştiinţa are o realizare cosmică, poate
cea mai mare din toată istoria sa. Descoperirea legii iner­
ţiei fusese suficientă pentru a întemeia revoluţia mecanicis­
tă, şi iată că Newton unifică dintr-o singură trăsătură mecanica
terestră şi mecanica celestă, şi aceasta printr-un triumf al me­
todei fenomenale. „N-am putut încă să ajung să deduc din
fenomene raţiunea acestor proprietăţi ale gravitaţiei şi nu
imaginez nici o ipoteză (hypotheses non jingo). Căci tot ceea
ce nu se deduce din fenomene este o ipoteză: iar ipotezele,
fie metafizice, fie fizice, fie mecanice, fie ale calităţilor ocul­
te nu trebuie să fie acceptate în fizica experimentală, este
t
34
CICLUL FRANCEZ
suficient că gravitatea există şi că ea acţionează după legi­
le pe care noi le-am expus." 7
Triumful ştiinţei şi decăderea religiozităţii pun capăt echi­
librului pe care cartezianismul îl menţinuse între metafizi­
că şi ştiinţă, teologie şi fizică. în mecanism, Malebranche
vede forma însăşi a conduitei divine şi realizează, pornind
de la durată şi de la mişcare, printr-o extremă simplicitate
a căilor, întreaga bogăţie a creaţiei. El ajunge să considere
adevărurile credinţei ca fiind omogene cu cele ale raţiona­
mentului ştiinţific. „Faptele religiei sau dogmele revelate
sunt experienţele mele în materie de teologie." 8 Prin cal­
culul infinitezimal, Leibniz pătrunde în înţelegerea divină
şi devine capabil să dea seamă de lume aşa cum este ea. Prin­
cipiul raţiunii este suficient pentru a explica că lucrurile sunt
aşa şi nu altfel, şi logica combinatorie permite înţelegerea
ordinii intime care le leagă. Leibniz arată că Universul îşi
este suficient lui însuşi şi că, odată creat, el este autarhic.
Dar, dacă el se conservă la infinit, Divinul Arhitect devine
o ipoteză inutilă 9 . De-a lungul secolului al XVIII-lea, monis­
mul metafizic al lui Spinoza este interpretat ca un materia­
lism ateist. Aceasta a fost, apoi, interpretarea revoluţionarilor
10
ruşi şi, oficial, cea a ideologiei sovietice .
în fond, metafizicienii de la sfârşitul secolului cred că
au rezolvat problema unităţii adevărului, pe care predece­
sorii lor din epoca clasică se declaraseră neputincioşi să o
restabilească. Discursul fizic, adică cel mecanicist, caracte­
ristic în epocă, învăluie şi absoarbe discursul metafizic sau,
mai degrabă, metafizica e încredinţată că are puterea să îm­
prumute, fără a avertiza totdeauna despre schimbarea ordi­
nii, discursul fizic. Sub acest raport, climatul intelectual nu
este lipsit de asemănare cu cel al filozofiei romantice germa­
ne, un secol mai târziu. Totuşi lipseşte mult pentru ca aceas­
tă cunoaştere unificată, deşi decăzută din rangul filozofic,
să genereze, la nivel inferior, o ideologie pe de-a-ntregul
35
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
dezvoltată. Ceea ce vedem apărând în secolul al XVIII-lea
sunt materiale pentru o ideologie şi, de asemenea, tipuri
umane de ideologi. Lipseşte ceva pentru ca ideologia să prin­
dă, aşa cum se spune despre beton că a făcut priză.
Dinspre partea Angliei, nu era nimic de aşteptat. Ilumi­
niştii sunt whig [liberali] fără îndoială, dar după Glorioasa
Revoluţie consensul social nu a fost pus sub semnul între­
bării. Revoluţiile engleze s-au derulat în timpuri preideo-
logice. In cel mai rău caz, la stânga armatei New Model s-a
constatat reapariţia unui milenarism creştin, ca acela de care
Evul Mediu fusese infestat; în consecinţă profund religios
şi fără nici o pretenţie ştiinţifică. Ideile de drept, de liber­
tăţi (la plural), de proprietate au fost ideile forţă ale unei
mişcări vizând mai degrabă restabilirea unei stări de drept
aflate în dezordine într-un anume moment, decât reface­
rea corpului social după un asemenea model a priori încât
dreptul, libertăţile şi proprietatea să devină superflue.
Iluminismul englez confirmă aceste principii. Tăişul lui
critic este dirijat mai mult contra dogmei creştine. Iar nu
contra bisericii instituite care nu protestează deloc împotri­
va deismului raţionalist dominant, ci împotriva rămăşiţelor
mileniului religios, sau, altfel spus, împotriva propensiunii
puritane de a tranşa, la nevoie de a oprima, în numele unei
light within [luminii interioare]. Iluminismul englez este
sceptic şi empiric. Locke consacră o bună parte din lucra­
rea sa Eseu asupra intelectului omenesc criticii limbajului,
sau altfel spus, criticii cuvintelor mari aşa cum erau cele fo­
losite de aceia pe care-i numeşte entuziaşti. What do you
mean ? How do you know Aceste întrebări „tutoriale" si­
tuează destul de bine iluminismul englez. Pe scurt, în aceas­
tă ţară nu exista nici corupţie a religiosului, nici a
ştiinţificului. Fervoarea este intactă, dar concentrată la pe-
Ce înţelegi prin aceasta ? De unde ştii aceasta ? (n.t.).
36
CICLUL FRANCEZ
11 Ic ii a societăţii, în clasele de jos, unde hrăneşte pietatea şi
ic'ivals' ale dissent""; în centru şi la vârf puţină teologie
i|iinge, şi ea este stabilizată prin conformism. Ştiinţa con-
i II mă în direcţia ei, potrivit metodei fenomenale stricte, ra­
dicalizată încă mai mult de către Hume, fără a fi tentată să
iasă din domeniul său. Politica nu o convoacă în serviciul
ci. Societatea politică engleză este mândră de ea însăşi, ido­
latrizată de toată Europa şi, în această perioadă de intensă
inovare socială şi economică, ea se dă drept tradiţională. De
la politică, englezii aşteaptă linişte, securitate şi, în plus, să
contribuie la fericirea unei ţări care niciodată nu s-a amu­
zat atât. Ei nu aşteaptă de la ea o mântuire.
III
în Franţa lucrurile stau diferit. Dintr-odată, iluminismul
dogmatizează opunându-se unui obiect combinat care se
prezintă ca o totalitate indisociabilă, Biserica şi ordinea po­
litică a Vechiului Regim.
Din punctul nostru de vedere, trebuie examinate trei
teme: tema cosmologică, adică Natura, tema epistemologi­
că sau, altfel spus, Raţiunea şi, în fine, tema politică.
în spiritul secolului al XVII-lea omul, bizuindu-se pe
Dumnezeu, înfrunta natura. Dar, în spiritul secolului al
XVIII-lea, el este inclus în natură, care devine singura re­
alitate 1 1 . Din acel moment se poate construi o ştiinţă a omu­
lui pe modelul ştiinţei naturale. Deja Hobbes propusese o
psihologie formată după modelul fizicii ciocnirii. Din ex­
citaţia transmisă mecanic prin organele de simţ se naşte fan­
tasma. Din fantasmă, imaginaţia, asociaţia de idei, reflecţia
* Renaştere (n.t.).
"~ Neconformism (n.t.).
37
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
care este de aceeaşi natură cu percepţia. Voinţa se ghidează
după mecanica plăcerii-neplăcerii. Gândirea este un instinct
puţin mai complicat decât la animale. Noua fizică tăia legă­
tura tomistă dintre natură şi Dumnezeu, noua antropologie
taie legătura augustiniană dintre inima omului şi Dumne­
zeu. Dacă conştiinţa nu este decât un sistem reflex, morala
se poate orienta după o ştiinţă pozitivă a moravurilor. Vechii
metafizici a sufletului i se substituie o istorie naturală a su­
fletului, o psihologie construită pe baza senzaţiei externe.
Aceasta a fost gloria lui Locke, pe care d'Alembert îl laudă,
pe nedrept, dar în mod semnificativ, „pentru reducerea me­
tafizicii la ceea ce trebuie să fie într-adevăr fizica experimen­
tală a sufletului"12, pentru gloria de a fi început această reducţie.
Ea continuă cu Hume al cărui Tratat asupra naturii umane
are drept subtitlu: „încercare de introducere a metodei ex­
perimentale în subiectele morale". Subiectul cartezian este
desfiinţat. El nu mai este decât un bundle' de senzaţii, o pâl­
pâire de prezenţe inexplicabile. Operaţiile intelectuale sunt
senzaţii transformate, după cum explică Condillac. însăşi
ordinea ideilor noastre nu este decât o reflectare a ordinii
biologice din care facem parte şi care se manifestă prin ne­
voia, interesul, utilitatea şi dorinţa de a ne conserva. „Ast­
fel, ideile renasc prin acţiunea însă şi a nevoilor care le-au
produs mai întâi. Ele formează, aşa-zicând, în memorie tur-
bioane ce se multiplică aidoma nevoilor. Fiecare nevoie este
un centru de unde mişcarea se transmite până la circumfe­
rinţă." 1 3 Acelaşi limbaj fizicist — turbion, revoluţie, atrac­
ţie — se aplică fără denivelare, fără precauţie, naturii şi
omului.
Iată deci omul închis, faţă în faţă cu natura, al cărei caz
particular este, fără nimic pe care să se poată sprijini. Incapa­
bil de a găsi în el însuşi explicaţia vieţii sale, el se va întoarce
Mănunchi (n.t.).
38
C I C L U L FRANCEZ
spre exterior şi, de vreme ce, cunoscându-1, se cunoaşte pe
sine, spre acest Tot din care este o parte.
Această natură are ea un sens ? Aici se iveşte o încruci­
şare de drumuri.
„Natura — termen vag" se poate citi în Enciclopedie, în
articolul scurt consacrat acestei noţiuni 14 . într-adevăr, în spi­
ritul revoluţiei ştiinţifice, natura şi-a pierdut sufletul, uni­
tatea. Ea se dizolvă în fenomene independente, legate numai
prin legi mecanice al căror studiu depinde doar de demer­
suri distincte ale gândirii. Totul, To Pan divin al anticilor,
nu mai este decât „acţiunea corpurilor unele asupra celor­
lalte conform legilor mişcării". Bucuria savantului constă
în aceea că el are totdeauna lucruri de cercetat şi, în aceas­
tă privinţă, natura este un rezervor inepuizabil; constă în
a găsi, iar nu a se epuiza în cercetarea vană a unui sistem
totalizant. Iată ce i se reproşează fizicii lui Descartes, căci
în ce priveşte metafizica sa, ea nu mai este înţeleasă. D'Alem­
bert exprima bine această cale de mijloc a Iluminismului:
„Principalul merit al fizicianului ar fi, la drept vorbind, ace­
la de a avea un spirit sistematic (căci el are nevoie de acesta
pentru a construi o teorie) şi de a nu face sisteme niciodată.
Fizica este deci în mod exclusiv limitată la observaţii şi
la calcule; medicina, la istoria corpului uman, la maladiile
sale şi remediile lor; istoria naturală, la descrierea detalia­
tă a vegetalelor, animalelor şi mineralelor... într-un cuvânt,
toate ştiinţele, mărginite la fapte, atât cât le este posibil, şi
la consecinţele pe care le pot deduce din ele, nu acordă ni­
mic opiniei, decât atunci când sunt forţate."
15
Voltaire refuză chiar noţiunii de natură întreaga consis­
tenţă: „Mi s-a dat un nume, spune Natura în viziunea sa,
care nu mi se potriveşte: mă numesc natură şi eu sunt în
16
totalitate artă." Este un kantianism avânt la lettre.
Din acest motiv, raţiunea este cantonată în limitele fe-
nomenismului şi renunţă în mod expres la cunoaşterea
4
Totul (în lb. greacă; n.t.).
39
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
totală. Montesquieu, Voltaire, d'Alembert, adică cei mai
mari, admit că înţelepciunea în domeniul intelectual con­
stă în a te mulţumi cu adevăruri parţiale şi a suporta aceas­
tă circumciziune a spiritului pe care o impune ştiinţa. Ei
sunt, cel puţin ei vor să fie, antidogmatici. Este nota empi­
rică, uneori sceptică a secolului al XVIII-lea, în Franţa, trăi­
tă mai puţin cinic decât în Anglia şi susţinută printr-un
stoicism pe care Candide al lui Voltaire 1-a moştenit de la
clasici.
Dar alţii merg mai departe. Ei au fără îndoială un punct
comun: acela de a nu fi practicat şi nici înţeles spiritul şti­
inţei newtoniene. Ei iau din ştiinţă, nu metoda, ci rezulta­
tul gata făcut, scoţându-1 din rânduiala sa şi dându-i, dar
fără a-şi da seama, statutul unei propoziţii dogmatice, asor­
tată cu o certitudine de tip ştiinţific.
De exemplu, la Meslier, La Mettrie, res extensa lui Des-
cartes este identificată cu materia şi, devenită singura rea­
litate (propoziţie metafizică introdusă în mod clandestin),
materia redă naturii consistenţa şi unitatea de care ştiinţa
adevărată o privase. „Nu există, în tot universul, decât o sub­
stanţă divers modificată", conchide La Mettrie 1 7 .
în mod cu totul natural, omul devine, la acest cartezian
rătăcit, o maşină după modelul proiectat asupra naturii şi
acum reintroiectat. „Corpul uman este o maşină care îşi în­
toarce singură resorturile." — „Un orologiu, dar imens."
Şi gândirea ? „Eu consider gândirea atât de puţin incompa­
tibilă cu materia organizată, încât ea pare a fi o proprieta­
te ca şi electricitatea, facultatea motrice, impenetrabilitatea,
întinderea etc." 1 8 De data aceasta, în acest punct, apare deja
ideologia sovietică.
Urmează că totalitatea realului — care e materia — poa­
te fi explicată de către cunoaşterea ştiinţifică. Nu se ştie to­
tul, dar totul poate, de drept, să fie ştiut. „Mă consolez, mai
scrie La Mettrie, de faptul că nu ştiu nimic despre modul
în care materia devine viaţă şi gândire: să mi se acorde doar
40
CICLUL FRANCEZ
că materia organică are în sine un principiu de mişcare gra­
ţie căruia se diferenţiază şi că întreaga viaţă animală depin­
de de această diferenţă de organizare." 1 9
Nu mai rămâne decât să găsim legea newtoniană capa­
bilă să explice, să epuizeze universul.
O întreagă pleiadă de filozofi secundari s-a străduit deci
să cerceteze echivalentul unei gravitaţii universale în dome­
niul psihologic, fiziologic şi, în curând, politic, de la Mo-
relly la Listonai, de la Robinet la Lassale, de la Azai's la contele
de Saint-Simon 2 0 . Atracţia universală retrezeşte astfel, sub
o spoială pseudoştiinţifică, vechile speculaţii magice sau mis­
tice asupra Universului Unu, care reînvie într-un alt sec­
tor al gândirii mistica iluministă şi ezoterismul mason.
Dar această extensie a paradigmei newtoniene în afara
domeniului în care este legitimă, fizica, va avea consecinţe
grave. într-adevăr, în momentul în care natura este priva­
tă de sens prin mecanismul ştiinţific, îi este cerută regula
moravurilor şi a vieţii în societate. în vreme ce se dăduse
o întrebuinţare destul de sobră conceptului de natură în cos­
mologie, în morală şi politică el a fost consumat fără mă­
sură, tocmai pentru că ştiinţele reale au plantat câteva paveze
în domeniul fizic, în timp ce domeniul moral şi politic este
larg deschis extrapolărilor.
Este fără îndoială principalul merit al lui Sade de a fi um­
plut o căsuţă goală din tabloul semnificaţiilor normative po­
sibile ale naturii. Ea reprezintă, pentru el, răul. Aşa se face
că Juliette declară: „Doar prin nelegiuiri natura se menţi­
ne şi recucereşte drepturile pe care i le răpeşte virtutea. Noi ne
supunem ei, aşadar, lăsându-ne pradă răului; rezistenţa noas­
tră este singura crimă pe care ea nu trebuie niciodată să ne-o
ierte. O, prieteni, să ne pătrundem de aceste principii: în
21
exercitarea lor se găsesc toate sursele fericirii omului."
în această categorie, Sade este singur, aproape întreg se­
colul se află în cealaltă. „O, natură, exclama Diderot, tot
binele este închis în sânul tău. Tu eşti sursa fecundă a
41
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
tuturor adevărurilor." 2 2 Groethuysen a descris bine această
conştiinţă de a fi în armonie cu un tot, plin de sens şi de
frumuseţe, care marchează secolul: „Este viaţa în natură,
cu natura, concepută ca normală şi bună în sine, spre deo­
sebire de toate celelalte. Omul determinat de natură, du­
când viaţa pe care ea i-o prescrie, trăind într-un mod natural,
realizând în umanitatea sa ceva ce ţine de esenţial, de ra­
ţional şi de frumuseţe... Orice lucru se încorporează, prin
natura sa, într-un tot plin de sens şi tinzând spre un scop
definit, despre care depun mărturie toate părţile sale..." Dar
dacă, pe de altă parte, se consideră viaţa oamenilor, se vede
că ea nu are nimic din legalitatea care se constată în cerul
înstelat, în plante, în natura însăşi a omului. Această viaţă
nu este conformă naturii. Ea este contra naturii. Există deci,
pe de o parte, în univers, ceva raţional, ceva a cărui exis­
tenţă o constatăm, pe care îl recunoaştem în jurul nostru
şi în noi, şi pe de altă parte, există ceva absurd, iraţional şi
acesta este viaţa noastră, viaţa umană 2 3 .
Asupra acestui punct există un acord profund între Vol-
taire, Diderot, Rousseau, Buffon, toţi cei mari. E vorba de
aflarea omului aşa cum 1-a format natura, omul a cărui le­
galitate interioară răspunde scopurilor urmărite de natură.
Or, istoria, dezvoltarea vieţii sociale şi în mod particular pre­
oţii şi superstiţiile i-au despărţit până acum pe oameni de
menirea lor naturală. Ei au drepturi. Dar aceste drepturi ale
omului sunt expresia dispoziţiilor teleologice cu care na­
tura i-a dotat pe toţi oamenii.
Natura este raţională, viaţa umană nu este. Intre omul
ieşit din mâinile naturii şi natură există acest obstacol, so­
cietatea. Ordinea socială este defectuoasă, lucru demonstra­
bil prin aceeaşi raţiune care ne-a dezvăluit natura.
Constrângătoare în secolul al XVII-lea, euforică în seco­
lul al XVIII-lea, natura devine critică şi, odată cu aceasta,
raţiunea devine practică. „Trebuie ca în viaţa umană totul
să se grupeze în ansambluri supuse legilor, ca viaţa umană
42
CICLUL FRANCEZ
s,\ nu mai fie un imbroglio indescifrabil în care cel mai pu-
t w n i c îl oprimă pe cel slab, în care hazardul naşterii deci-
I le soarta omului, în care ceea ce este permis într-o regiune
i s i c interzis în alta, unde mii de fiinţe umane depind de un
singur om care e semenul lor." 2 4 Pentru aceasta, raţiunea
dispune de educaţie şi legislaţie. Se trece astfel de la contem­
plarea naturii la acţiunea voluntaristă în numele naturii. La
d'Iiolbach o aceeaşi schemă unitară de inteligibilitate con­
stituie „sistemul naturii" şi, pe această bază, „sistemul social"
şi „morala universală".
După ce newtonizase în psihologie — interesul este gra­
vitaţia sistemului mental — Helvetius afirmă că toţi oame­
nii al căror corp este sănătos au facultăţi egale. Toate
diferenţele vin din educaţie. In consecinţă, instruirea poa­
te totul. Statul trebuie să aleagă conţinutul şi metodele, să
stabilească o regulă invariabilă, să întocmească planul unei
educaţii conforme fericirii publice. Educaţia devine deci o
problemă politică: „Arta de a forma oamenii este în orice
ţară atât de strâns legată de forma de guvernământ, încât
nu se poate face nici o schimbare considerabilă în educaţia
publică fără a face schimbări în însăşi constituţia statelor." 2 5
Iată-ne deci purtaţi spre utopiile politice, în 1759, Morelly,
un obscur pedagog la Vitry-le-Francois, astăzi foarte ono­
rat în Uniunea Sovietică, pune problema de „a găsi o situa­
ţie în care să fie aproape imposibil ca omul să fie depravat
sau rău" pentru că el ar fi „pregătit şi, ca să mă exprim aşa,
domesticit prin mecanismul unei educaţii conforme prin­
26
cipiilor noastre" . Aceste principii sunt expuse într-un gen
de cod prescurtat, intitulat: „Model de legislaţie conformă
intenţiilor naturii". Este un comunism destul de asemănă­
tor cu cel al tradiţiei utopice, dar cu toate acestea destul de
realist pentru ca legile penale să prevadă, cu precizie, lagă­
rele de concentrare.
43
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
D'Holbach, Helvetius, Morelly, mai târziu abatele Ma-
bly, nu ei sunt cei care dau tonul. Ei sunt marginali; ade­
văratul centru al secolului este altundeva. Există, tot sub
influenţa engleză şi totodată printr-o tradiţie autohtonă,
Montesquieu fiind cel mai bun exemplu, o suspiciune faţă
de fanatism, o infuzie de empirism, un spirit de modera­
ţie, care-i pun pe Voltaire, Diderot şi chiar pe Rousseau şi
Condorcet în altă tabără decât aceşti furioşi. Ei sunt părin­
ţii liberalismului mai mult decât ai iacobinismului. Diferen­
ţa nu rezidă în mod principal în opinii, nici în idei — de
vreme ce sub-gândirea se hrăneşte din firimiturile căzute
de la masa celor mari. Diferenţa este de stil intelectual. Un
Rousseau este cu siguranţă ambiguu. El a fost reclamat de
teroriştii din '93. Dar el nu este din lumea lor. El dialoghea­
ză cu Grotius, Hobbes, Platon. El este un filozof cu drep­
turi depline, în sensul etern al termenului, şi majoritatea
filozofilor partidului filozofic meritau, de asemenea, acest ti­
tlu. Morelly, în schimb, este pe picior de egalitate cu Marat.
La sfârşitul secolului apare, într-adevăr, un mediu de in­
telectuali proletaroizi. Principiul său de coeziune este îm­
părtăşirea unei doctrine sau a unui arsenal de idei, de noţiuni
şi de cuvinte. Desprinşi de societate, ei nu mai sunt mon­
deni şi, la drept vorbind, ei încep să producă teamă oame­
nilor de lume. Ei nu li se mai adresează acestora. Sunt militanţi
şi grupul lor se formează ca partid. îşi propun drept scop re­
facerea corpului social conform ordinii naturale. Din certi­
tudinea interioară că această ordine există, că ea este realizabilă,
izbucneşte pasiunea revoluţionară. Pentru ei, dintr-odată,
revoluţia capătă un sens total, cosmic, al unei regenerări uni­
versale. Şi în lumina acestui concept de revoluţie, interpre­
tează şi orientează ei seria de evenimente care se derulează
începând de la 1789. Revoluţia franceză nu era fatală. în fie­
care moment ea apare ca un accident, un derapaj neaştep­
tat. Dar fapt este că aceste întâmplări şi aceste secvenţe
44
CICLUL FRANCEZ
11 niiingente au putut fi subsumate, de la început, sub tota­
li i. 11 ca Revoluţiei. „Este o revoltă ? — Nu, Sire, o revoluţie."
Iacobinii au luat puterea în 1792 şi au păstrat-o aproxi-
ni.itiv 18 luni. Paroxismul se situează în anul 1794. După
.ii cea, treptat, revoluţia revine în matcă. Lenin ca şi toată
mişcarea revoluţionară rusă avea cea mai înaltă stimă pen-
iiu iacobini. Putem decide să considerăm Revoluţia fran-
• c/.ă din punctul de vedere al Revoluţiei ruse.
Unde sunt paralelismele, unde sunt opoziţiile ?
Pentru prima dată apare un embrion a ceea ce va fi Par-
lidul. Societăţile de gânditori, cluburile iacobine, societă­
ţile populare se organizează în reţele, comunică între ele,
difuzează informaţiile, cuvintele de ordine, programele 2 7 .
I'.lc formează un aparat al puterii care dublează instituţiile
legale şi se străduiesc să le controleze, să le epureze, aştep­
tând să li se substituie. Adevărata viaţă politică se derulea­
ză în interior. Puterea se cucereşte sau se pierde în incinta
închisă a cluburilor. Se forjează o tehnică politică nouă, deja
pusă la încercare în lojele şi societăţile de gânditori ale Ve­
chiului Regim şi care se aplică identic adunărilor publice şi
legale: degajarea majorităţilor, arta moţiunilor, manipula­
rea minorităţilor, infiltrare, obstrucţie, epurare etc. Acolo
se află, am zice, pâinea cea de toate zilele a vieţii democra­
tice. Da, dar diferenţa este că aceste manevre normale se ope­
rează la adăpostul unui limbaj codificat şi că au drept scop
mai puţin o gestiune politică, cât o instaurare a utopiei. î n ­
tr-adevăr, politica este suprainvestită prin faptul că e con­
siderată drept loc al mântuirii universale şi că, în consecinţă,
ansamblul corpului social, inclusiv viaţa particulară, trebuie
să intre în sfera puterii, în măsura în care totalitatea pro­
blemelor umane este reductibilă la problema politică.
în interiorul partidului, indivizii suferă o desocializare.
Avocaţi, jurnalişti, antreprenori, secretari notariali, preoţi:
45
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
puţin importă. Patria lor, mediul lor este clubul cu sociabi­
litatea sa particulară. Acolo este locul identităţii lor sociale.
Ei se recunosc în chip esenţial după limbaj. în ţesătura
lingvistică se disting fragmente din doctrinele secolului, că­
zute în stare de slogan şi care servesc drept materiale pen­
tru o retorică. Inflaţia lingvistică, aplatizarea limbajului
personal în limbaj impersonal şi formularistic, codificarea
sa politică — cu cuvinte-cheie, Fanatism, Moderantism, Fe­
deralism, Despotism etc. —, utilizarea acestui limbaj în sco­
puri de putere, iată evocată deja logocraţia modernă. Aceasta
dă dezbaterilor din Convenţie aceeaşi impresie de desprin­
dere de real şi de nesăbuinţă angoasantă. Acest limbaj are
un efect de încremenire. Popor, Libertate, Patrie sunt cu­
vinte de o asemenea încărcătură, încât ele paralizează opo­
ziţia eventuală, într-atât încât aceasta, onorând sub aceleaşi
cuvinte alte realităţi, se teme să fie acuzată de despotism sau
suspectată că acţionează pentru Pitt şi Coburg. Limbajul
legitimează şi el este acela care autorizează teroarea.
Lenin lăuda cutezanţa teroristă a revoluţiei. Douăzeci
de mii de execuţii este totuşi puţin. Este adevărat că erau
mai mult de o sută trei mii suspecţi în închisoare la 9 ter-
28
midor, care erau fără îndoială sortiţi exterminării . S-ar fi
atins atunci decimări de amploare bolşevică. Măcelurile sunt
abstracte, nu ating oameni, ci „monştri", „tâlhari", „duşmani
ai poporului". „Este vorba mai puţin de a-i pedepsi, cât de a-i
nimici", spune Couthon. „Nu trebuie deportaţi, trebuie dis­
truşi toţi conspiratorii", spune Collot d'Herbois 2 9 . Este o
atitudine maniheeană, separând tabăra celor buni de tabă­
ra celor răi care, potrivit legilor din Prairial, este aptă să cu­
prindă cvasitotalitatea francezilor.
în fine, apare tipul uman al ideologului. Sincer, dezin­
teresat, neiubind nici femeile, nici banii, nici vinul, fără prie­
teni, neobosit om de club, uneltitor, crezând tot ceea ce spune,
văzând peste tot capcane şi comploturi, mare maestru al lim­
bajului şi, mai presus de toate, total impersonal şi abstract,
Robespierre îl prefigurează, irezistibil, pe Lenin.
46
CICLUL FRANCEZ
1 )ar Robespierre a căzut, şi este uşor, dintr-un punct de
vedere bolşevic, să înţelegi de ce.
Partidul e lipsit de coeziune. S-a divizat. El nu a fost nici­
o d a t ă ierarhizat, monolitic. Nu a fost niciodată capabil să
impună membrilor săi o disciplină şi un elan potrivit. Căci
doctrina, al cărei păzitor este, nu este nici ea coerentă. Vir­
ili te, Popor, Libertate sunt principii morale. Doctrina re­
voluţionară nu este unificată. Ea se alimentează din mai
multe teme, rău coordonate, adesea contradictorii. Egali-
i .uca, de exemplu, este visată prin proprietate care protejea­
ză persoanele şi le dă autonomie în raport cu partidul însuşi.
IJ topia se dă drept o utopie. Ea nu este produsul unei evo-
I LI ţii naturale. Rămâne un ideal de împlinit. Ea depinde deci
de virtute, nu de ştiinţă. Conceptul de natură nu este sufi­
cient pentru a furniza o istoriozofie. Natura, la urma ur­
melor, rămâne obiect de contemplare. Ea învinge la termidor
sub chipul fermecător al Doamnei Tallien, al Josephinei, al
doamnei Recamier. Franţa este salvată prin galanteria uno­
ra, castitatea altora, prin femeile sale, semne şi agenţi ai des­
compunerii ideologiei.
A existat un decalaj.
Iacobinii, pentru a relua categoriile leninismului, erau
stângişti. Ei credeau în popor, în reprezentare sau în con­
trolul popular. Nutreau un anume antiintelectualism. Nu
erau apţi să susţină ferm Statul. Dorind o pauză — un NEP —
ci nu au fost capabili s-o controleze: societatea civilă, după
Termidor, le-a scăpat şi i-a zdrobit. Abia după ce au pier­
dut puterea se poate nota tentativa de a reforma toată cunoaş­
terea, de a reface gramatica, psihologia, ştiinţele naturale într-o
ştiinţă unică, de a unifica întreg sistemul de învăţământ într-o
piramidă având drept vârî penultima clasă a Institutului, cla­
sa de Analiză a intelectului uman. Acest condillacism ge­
neralizat era opera lui Volney, Cabanis, Destutt de Tracy,
* NEP - Noua Politică Economică, introdusă de Lenin (n.t.).
47
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

care se n u m e a u ideologi. Ei căutau un sprijin şi au fost a m e s ­

tecaţi în comploturile care l-au a d u s pe B o n a p a r t e la putere.
D i n nefericire, acesta era u n e r o u plutarhian, î m b i b a t d e
C A P I T O L U L III
C o r n e i l l e . El a s u p r i m a t p e n u l t i m a clasă a Institutului, a re­
i n t r o d u s g r e a c a şi latina şi a s e m n a t C o n c o r d a t u l . Ciclul german
I a t ă d e ce, înainte d e a-şi atinge î n R u s i a d e p l i n a d e z ­
voltare, d u p ă ce a p a r c u r s într-un secol un „ c i c l u f r a n c e z " ,
i d e o l o g i a t r e b u i a î n c ă s ă treacă printr-un ciclu g e r m a n .

Ingredientele a c ă r o r p r e z e n ţ ă , fuziune şi p r e c i p i t a t v o r
da ideologia, şi a n u m e religia, filozofia, ştiinţa, g n o z a , spiri­
tul revoluţionar, s-au prezentat rând pe rând în F r a n ţ a , nici­
odată î n s ă î m p r e u n ă , n i c i o d a t ă î n starea d e p u r i t a t e care
permite c o m b i n a r e a .
In G e r m a n i a , dimpotrivă, ele coexistă şi fuziunea se o p e ­
rează în creuzetul gândirii. Al gândirii doar, căci revoluţia,
care este m o m e n t u l pietrei filozofale, G e r m a n i a a ratat-o, lă­
sând astfel R u s i e i grija de a reuni m o d e l u l politic francez şi
modelul intelectual g e r m a n şi de a desăvârşi astfel ideologia.
E t a p a g e r m a n ă este o i n t r o d u c e r e m a i directă în s u b i e c t
decât etapa franceză, deoarece condiţiile pe care le oferă G e r ­
mania în raport cu F r a n ţ a s e a m ă n ă cu cele pe care le va oferi
mai târziu R u s i a în r a p o r t cu G e r m a n i a şi, m a i ales, d e o a ­
rece din G e r m a n i a şi s u b f o r m a g e r m a n ă au fost i m p o r t a ­
te în R u s i a materialele intelectuale care au servit la construirea
ideologiei s u b f o r m a s a r u s e a s c ă .

C r i z a religioasă şi receptarea ştiinţei m o d e r n e au l o c în

G e r m a n i a ca şi în F r a n ţ a , dar în condiţii foarte diferite.
Pe o cale ocolită, spiritualitatea luterană care t o t u ş i fă­
cuse să treacă elementele afective şi p e r s o n a l e înaintea d o g ­
maticii, incita la s p e c u l a ţ i e 1 . A c e a s t ă spiritualitate nu invita

49
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
la o v i z i u n e c a l m ă şi pacificată a celor divine. Ea c o m p o r ­
tă, d i m p o t r i v ă , t u l b u r a r e a şi a n g o a s a ca stare p e r m a n e n t ă .
Simul peccator et iustus' luteran, ca şi tendinţa de a face din
tortura spirituală un criteriu al credinţei este, fără nici o în­
doială, u n a din sursele lui D o s t o i e v s k i . O m u l c o r u p t î n m o d
radical p r i n p ă c a t şi fără c o n s i s t e n ţ ă o n t o l o g i c ă este ca şi
nimicit în evenimentul dezvinovăţirii, în care vine să i se
substituie, î n m o d „ j u r i d i c " , H r i s t o s salvatorul, „ H r i s t o -
sul din n o i " . D a r c u m s ă conferi u n statut raţional l a ceea
ce este d a t ca o experienţă existenţială, inefabilă ? S u b i e c ­
tul în chip juridic salvat de H r i s t o s este deci tentat să ex-
pliciteze acest e v e n i m e n t p r i n t r - o d o c t r i n ă d e a s e m e n e a
juridică, în stare să sprijine o m u l şi să-i satisfacă d o r i n ţ a na­
turală d e c u n o a ş t e r e . î n t r - u n cuvânt, s ă s p o r e a s c ă , î n p l a n
obiectiv şi discursiv, justificarea inefabilă şi să u ş u r e z e în
acelaşi timp chinul „crucii m i s t i c e " , căutând a r g u m e n t e p e n ­
tru a c e a s t a într-un fatalism tragic universal, al cărui p r i n ­
cipiu să fie inerent lumii şi istoriei şi care să fie în chip
raţional penetrabil. A c e a s t a î n s e a m n ă a d e s c h i d e larg p o a r ­
ta unei n o i invazii g n o s t i c e .
A existat într-adevăr, în G e r m a n i a s e c o l e l o r al X V I - l e a
şi al X V I I - l e a , un e x t r a o r d i n a r p u s e u iluminist, teosofic, în
care se r e u n e s c alchimia, a s t r o l o g i a , p a r a p s i h o l o g i a şi o c u l ­
tismul. L a P a r a c e l s u s , Valentin Weigel, l a B o e h m e , „ p ă r i n ­
tele filozofiei g e r m a n i c e " , hermetismul alexandrin, tradiţiile
n e o p l a t o n i s m u l u i s e c o m b i n ă î n m o d b i z a r c u m i s t i c a re­
n a n ă m e d i e v a l ă , k a b b a l a evreiască şi credinţa r e f o r m a t ă 2 .
A c e a s t ă n o u ă g n o z ă n u este m a i p u ţ i n l u x u r i a n t ă decât
g n o z a alexandrină. D a r romanul g n o s t i c suferă o inflexiu­
ne p r o p i c e v i i t o a r e l o r secularizări. D u m n e z e u are o d e v e ­
nire, ş i a c e a s t ă devenire trece î n m o d n e c e s a r p r i n l u m e .
U m a n i t a t e a devine un l o c de trecere o b l i g a t al istoriei di­
vine, d e o a r e c e p r i n ea divinul ajunge la c o n ş t i i n ţ a de sine.
" Totodată păcătos şi drept (n.t.).
50
CICLUL GERMAN
Această c o n ş t i i n ţ ă d e sine a p a r e î n o m , ş i d e aceea g n o z a
(s.m c u n o a ş t e r e a care este „ r e c u n o a ş t e r e " a ceva ce se află
acolo i m a n e n t ) este m â n t u i r e .
î n a c e a s t ă o p t i c ă , o m u l este m a i p u ţ i n m â n t u i t cât m â n -
l uitor, iar D u m n e z e u mai puţin mântuitor cât mântuit. A c e a s ­
tă intuiţie, care u r c ă p â n ă la E c k h a r t şi B o e h m e , va fi în
centrul filozofiei r o m a n t i c e .
O r , acest D u m n e z e u tinde m a i m u l t sau m a i p u ţ i n s ă s e
confunde cu c o s m o s u l m a g i c al R e n a ş t e r i i , cu o N a t u r ă în
care totul se află în c o r e s p o n d e n ţ ă , în interacţiune, a n i m a ­
tă de V i a ţ ă şi d o t a t ă cu un suflet. Se înclină astfel s p r e un
p a n t e i s m d e orientare b i o l o g i c ă ş i e v o l u ţ i o n i s t ă care o b s e ­
dează gândirea germană de la B o e h m e la acea „Weltanscbau-
ung o r g a n i c ă " a lui O e t i n g e r şi, finalmente, la Schelling. E
suficientă deci o pierdere a s i m ţ u l u i transcendenţei, atât de
puternic t o t u ş i l a L u t h e r , p e n t r u c a o m u l s ă devină s i n g u ­
rul d e p o z i t a r al Spiritului, subiect şi obiect al mântuirii, sal-
vandus şi salvator în m o d indisociabil.
A c e a s t ă recentrare pe subiect — chiar pe subiectiv — îşi
găseşte în p i e t i s m expresia religioasă.
P i e t i s m u l este o m i ş c a r e internaţională căreia, cu p r e c a ­
uţie, i s e p o a t e ataşa q u i e t i s m u l D o a m n e i G u y o n , A n t o a -
nette B o u r r i g n o n , s u e d e z u l S w e d e n b o r g , e n g l e z u l W e s l e y
şi fără nici o îndoială, câteva aspecte ale lui J e a n J a c q u e s R o u s -
seau". D a r , î n G e r m a n i a , u n d e s e află centrul s ă u , e l o p e ­
rează o m u t a ţ i e radicală a spiritualităţii lutheriene. In l o c
ca s i n g u r ă credinţa (solafide) să fie cea care î n t e m e i a z ă j u s ­
tificarea şi care j u d e c ă pietatea, este invers, pietatea este cea
care j u d e c ă credinţa şi a s i g u r ă indirect justificarea. Pietiş-
tii reclamă concursul sentimentului, deschid ecluzele
* H. JAEGER, 1965, 1977, G. GUSDORF, 1972 pp. 59-142,
G. GUSDORF, 1976, pp. 244-313. Pe măsură ce ancheta sa se dez­
voltă, G. Gusdorf pare să dea pietismului un loc din ce în ce mai
important.
51
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
„ l i c h i d e l o r a s c u n s e ale i n i m i i " c u m z i c e a u n u l d i n maeştrii
lor, Gottfried Arnold. Spre 1730, inundaţia a dus cu sine totul.
D o u ă a s p e c t e ale acestei v a s t e ş i c o m p l e x e m i ş c ă r i tre­
b u i e s ă n e intereseze.
M a i întâi, cultura sentimentului şi a emoţiei, tinzând une­
o r i s p r e antiintelectualism. D o a r o a m e n i i simpli, inculţi
d a u d o v a d ă d e u n c r e ş t i n i s m autentic, m a i ales d a c ă s u n t
pierduţi într-o c o m u n i t a t e d e m a s ă guvernată n u m a i d e m o ­
ravurile sale patriarhale, în care o a m e n i i nu i n t e n ţ i o n e a z ă
să r e v e n d i c e d r e p t u r i abstracte, individualiste, c e e a ce ar fi
contrar idealului „ c o m u n i s m " al unei Biserici primitive ima­
ginare. Sufletul este statornic invitat să se d i z o l v e în fluidi­
tatea emoţiilor, să trăiască la un nivel subraţional, în efuziune,
s c h i m b , lacrimi, antibiografie, a n g o a s ă , confesiune r e c i p r o ­
că, confidenţă de fiecare clipă. T r e b u i e să te exprimi cu ori­
ce preţ. De aceea pietismul a s o c i a z ă cultului prieteniei cultul
femeii c o n s a c r a t e vieţii interioare. î n t r e g u l p a t o s al r o m a ­
nului rus se naşte aici.
Pe de altă parte, ideea reformei totale — a transforma lu­
m e a prin transformarea o m u l u i — sau, c u m s p u n ei, a insta­
ura Reich-ul — împărăţia lui D u m n e z e u , dar prin meditaţia
unui regnum hominis se înţelege — face să reapară un vechi
milenarism eschatologic. Va fi echivalentul german, dar într-o
religiozitate supraîncălzită, al romantismului prerevoluţionar
francez. El infuzează francmasoneria din E u r o p a Centrală cu
un misticism speculativ şi cu o fervoare incandescentă.
Astfel c ă î n S u a b i a , într-un m e d i u d e p a s t o r i iluminaţi,
exegeţi p a s i o n a ţ i ai Scripturii, se e l a b o r e a z ă câteva idei for­
3
m e ale r o m a n t i s m u l u i , î n special t e o z o f i a istoriei . B e n g e l ,
O e t i n g e r d a u u n sens a p o c a l i p t i c împărţirii istoriei î n p e ­
r i o a d e . E i cred î n i m i n e n ţ a evului d e p e u r m ă . D e z v o l t a ­
rea n u este c o n c e p u t ă c a u n p r o g r e s linear î n m a n i e r a lui
C o n d o r c e t , ci ca o luptă dialectică a forţelor binelui şi a for­
ţelor răului. A c e a s t ă dialectică nu este de esenţă mitică, ci
istorică, iar e p o c a c o n t e m p o r a n ă c o n s t i t u i e p e r i o a d a ulti-
52
CICLUL GERMAN
m a. Ei i n v e n t e a z ă n o ţ i u n e a de viclenie a raţiunii, definită
ca preluare de către un p l a n divin, p r o v i d e n ţ i a l şi descifra­
bil, a acţiunii egoiste şi particulare a o m u l u i . Ei î m b i n ă cer­
cetarea istorică obiectivă şi activitatea profetică: istoria devine
profeţie d e - a - n d o a s e l e a , căutare aposteriori a u r m e l o r lui
I ) u m n e z e u . Ei s u b o r d o n e a z ă totul u n e i viziuni centrale, în
sensul lui J a c o b B o e h m e , î n care vin s ă s e î m b i n e m e d i c i ­
na, j u r i s p r u d e n ţ a , istoria şi t e o l o g i a . V i z i u n e a centrală se
identifică cu ştiinţa universală. T o ţ i o a m e n i i p a r t i c i p ă la ea
tic drept, şi D u m n e z e u ajunge la o conştiinţă totală de sine.
1 ) u m n e z e u este în î n t r e g i m e în om la sfârşitul v r e m u r i l o r .
D a r v i z i u n e a sfârşitului lumii s e u n e ş t e c u v i z i u n e a unei
noi societăţi care va fi d e m o c r a t i c ă şi egalitară ( u l t i m ava­
tar al s a c e r d o ţ i u l u i universal al lui L u t h e r ) , care va fi c o ­
munistă şi care va fi a n o m i c ă , p e n t r u că o b l i g a ţ i a va fi
devenit inutilă din c a u z a a b u n d e n ţ e i de b u n u r i , şi dreptul,
din c a u z a triumfului iubirii.
Ştiinţa m o d e r n ă a fost inventată în Italia, F r a n ţ a , O l a n ­
da, Anglia. G e r m a n i a , lovită de R ă z b o i u l de Treizeci de Ani,
nu s-a întâlnit cu O c c i d e n t u l , în inovaţie, d e c â t cu o întâr­
ziere d e u n a s a u d o u ă generaţii. î n O c c i d e n t , ştiinţa, m e ­
tafizica şi teologia încheiaseră, de la început, un soi de alianţă
c o n t r a c o n c e p ţ i i l o r t e o z o f i c e s a u g n o s t i c e ale E v u l u i M e ­
diu târziu. în G e r m a n i a , dimpotrivă, climatul religios c h e m a
alături de t e o l o g i e speculaţia filozofică şi i m a g i n a ţ i a g n o s ­
tică, fără s e p a r a r e a genurilor într-o c o m p e n e t r a r e r e c i p r o ­
că. A p o i , ştiinţa a fost invitată la rândul ei să se integreze.
Leibniz, discipol al paracelsianului Van H e l m o n t , O r ­
dinului R o s a c r u c i a n şi nu fără legături cu B r u n o şi B o e h m e ,
p r i m e ş t e m a t e m a t i c a occidentală, la care el î n s u ş i p a r t i c i p ă
4
î n m o d glorios, într-o matrice d e gândire preştiinţifică . L u ­
m e a sa este o c o n e x i u n e de m o n a d e în care fiecare element
este c o n d i ţ i o n a t p r i n altele, potrivit u n o r reguli fixe. E a
nu este o s u m ă m e c a n i c ă de părţi, ci un tot organic, în care
53
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
fiecare m o n a d ă este, l a r â n d u l s ă u , u n tot d i n a m i c , u n cen­
tru de forţă u n i c şi viu. S u n t e m , în aparenţă, a p r o a p e de in­
tuiţiile ezoterice, dar, de a c e a s t ă dată, viziunea centrală, în
loc să fie întrevăzută mistic ca la B o e h m e , este g â n d i t ă ra­
ţional într-un s i s t e m care face să intre fiecare lucru în cea
m a i b u n ă dintre lumile p o s i b i l e . A c e s t s i s t e m este calculul
divin, ce p o a t e fi gândit de om în calculul infinitezimal care
îi p e r m i t e să f o r m u l e z e p r o p r i a sa raţiune de a fi în seria
infinită care este devenirea lumii. R a ţ i u n e a analitică p o a t e ,
în teorie, să d e s f a c ă universul, să p ă t r u n d ă în interiorul in­
telectului divin, să intre în planificarea sa totală, în care răul
însuşi îşi g ă s e ş t e justificarea în v e d e r e a celui m a i m a r e b i n e
cu p u t i n ţ ă şi a a r m o n i e i 5 . E s t e deja s o l u ţ i a „ r o s i c r u c i a n ă "
a lui H e g e l , trandafirul raţiunii pe crucea p r e z e n t u l u i .
E x i s t ă n e n u m ă r a t e alte lucruri l a L e i b n i z . E l n u este ci­
tat d e c â t p e n t r u a indica faptul că şi la el, şi m a i ales d u p ă
el, marele r a ţ i o n a l i s m p r o f e s o r a l este î n m o d c o n s t a n t a m e ­
ninţat de o s u b v e r s i u n e g n o s t i c ă întărită şi de m i ş c a r e a de
masă a pietismului.
De aici, i z o l a r e a relativă a lui K a n t , care ar p u t e a fi ca­
lificat, u t i l i z â n d înainte de v r e m e o p o z i ţ i a r u s ă a slavofili-
lor şi a occidentaliştilor, d r e p t cel m a i o c c i d e n t a l i s t dintre
filozofii germani. C o n s i d e r a t într-un context franco-englez,
K a n t p a r e s ă î n c u n u n e z e efortul secular d e reflecţie a s u p r a
ştiinţei şi a s u p r a r a p o r t u l u i între metafizică şi ştiinţă. Pe
b u n ă d r e p t a t e este el a ş e z a t în linia lui D e s c a r t e s şi H u m e .
D a r , în c o n t e x t u l g e r m a n , p r o b l e m a k a n t i a n ă — ce p o t să
c u n o s c ? — c a p ă t ă un alt sens în faţa creşterii unei exaltări
c o n f u z e şi de ceea ce el n u m e ş t e cu dispreţ Schwärmerei".
In 1766 el p u b l i c ă Visurile unui vizionar care este o respin­
gere detaliată a revelaţiilor lui S w e d e n b o r g . D a c ă metafi­
zica ar fi posibilă, scria el, ea ar fi „o ştiinţă a limitelor raţiunii
u m a n e " 6 . Ş i conchide, citându-1 p e V o l t a i r e : „ S ă n e o c u p ă m
* Fanatism (n.t.).,
54
CICLUL GERMAN
de lotul n o s t r u , să m e r g e m în g r ă d i n ă şi să l u c r ă m " , ceea
re reprezintă programul celor trei Critici7. El crede că a trium­
fat definitiv, căci scrie în finalul Prolegomenelor': „Misti­
cismul, care nu se p o a t e ivi într-un secol de cultură d e c â t
dacă s e a s c u n d e î n spatele metafizicii d e ş c o a l ă , s u b p r o ­
iecţia căreia p o a t e cuteza să se ia la luptă cu raţiunea, este i z ­
gonit de filozofia critică d i n acest u l t i m r e f u g i u . " 8 In 1775,
raţionalismul u l t i m întâlneşte t o t u ş i i s t o r i c i s m u l n ă s c â n d ,
p r e c u m şi p r i m e l e elanuri ale r o m a n t i s m u l u i naţional. Se
întâmplă că instrumentul intelectual desăvârşit de K a n t este
reluat, cu alte finalităţi, de către o g â n d i r e străină spiritu­
lui kantian, şi î n t o r s î m p o t r i v a lui. F u z i u n e a r a ţ i o n a l i s m u ­
lui m o d e r n şi a g n o z e i c o m p o z i t e , reinterpretarea p a n t e i s t ă
a lui S p i n o z a , a lui L e i b n i z are l o c în generaţia lui H e r d e r ,
Lnchte, Schelling, H e g e l .
Nu este cazul să facem nici m ă c a r aluzie la conţinutul fi­
lozofiei r o m a n t i c e . Să s p u n e m că raţiunea subiectivată a lui
Kant, d e p ă ş i n d limitele pe care el î n s u ş i i le-a p u s (cele ale
f e n o m e n u l u i ) , se d e s f ă ş o a r ă în întreg c â m p u l c u n o a ş t e r i i şi
u r m ă r e ş t e să-1 unifice. A c e a s t ă raţiune este concretă, i s t o ­
rică şi e n c i c l o p e d i c ă . In filozofia m e c a n i c i s m u l u i , întregul
era a b a n d o n a t lui însuşi. Ea nu-1 p u t e a c u p r i n d e d e c â t spăr-
gându-1 în bucăţi, şi de aceea g â n d i r e a franceză a s e c o l u l u i
al X V I I I - l e a nu p u t u s e să g e n e r e z e o i d e o l o g i e c u p r i n z ă ­
toare ş i c o e r e n t ă . N o u a raţiune g e r m a n ă , organicistă, e v o ­
luţionistă, istoricistă p o s e d ă a c e a s t ă p u t e r e sintetică şi
t o t a l i z a t o a r e care, în t i m p u l întregului secol al X V I I I - l e a ,
trebuise să fie cerută e z o t e r i s m u l u i .
D e s p r e Schelling ş i m a i ales d e s p r e H e g e l s e p o a t e s p u ­
ne, r â n d p e r â n d , potrivit p u n c t u l u i d e v e d e r e p e care n e
p l a s ă m , că o p e r e a z ă o raţionalizare a e z o t e r i s m u l u i g n o s ­
tic s a u c ă „ e z o t e r i z e a z ă " r a ţ i o n a l i s m u l m o d e r n . E i p r o p u n
* Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea în­
făţişa ca ştiinţă (n.t).
55
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
s i s t e m e cu alură raţională şi cu a m b i ţ i e totală, care se inse­
r e a z ă în chip m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n p l a u z i b i l în realul is­
toric, s o c i a l şi n a t u r a l : a s e m e n e a s i s t e m e s u n t cu s i g u r a n ţ ă
în p e r i c o l de a d e g e n e r a în i d e o l o g i e . Şi t o t u ş i , în chip cu
totul evident, H e g e l ( n u m a i m u l t d e c â t S c h e l l i n g ) n u este
un ideolog. Sistemul conţine în largile sale reţele analize c o n ­
crete extraordinar de p r o f u n d e , p r e z e n t a t e într-un stil de o
p o e t i c ă a m b i g u i t a t e , astfel î n c â t H e g e l d ă cel m a i fascinant
s p e c t a c o l metafizic care s-a p u t u t a d m i r a de la P l o t i n în­
c o a c e . D a r i d e o l o g i a n u este d e p a r t e ş i s e c u v i n e să-i r e p e ­
r ă m etapele.
C a ş i î n F r a n ţ a , d r u m u l s ă u m e r g e d e l a critica religiei
la critica politică. A c e l a ş i lucru se va p e t r e c e şi în R u s i a . In
cele trei ţări v e d e m aceste d o u ă critici ridicându-se o d a t ă cu
căderea u n u i lung acces de fervoare religioasă. G e n e r a ţ i a r o ­
m a n t i c ă g e r m a n ă se o p u n e cu t o a t e forţele sale ireligiozi-
tăţii L u m i n i l o r . G e n e r a t o a r e a unei teozofii conceptualizate
sau a unui misticism sistematizat, ea se crede cu ardoare creş­
tină. H e g e l îşi p r o c l a m ă o r t o d o x i a luterană 9 . A c e e a ş i g e n e ­
raţie n u l a n s e a z ă î n c ă nici u n apel l a acţiune p o l i t i c ă . E a s e
s i t u e a z ă chiar î n a p o i a liberalismului lui K a n t . E s t e înclina­
t ă s ă i d e a l i z e z e statul p r u s a c , s ă accepte, î n orice c a z din
p u n c t de v e d e r e filozofic, ceea ce este. R e a l u l c o i n c i d e î n c ă
cu raţionalul. Ea se m u l ţ u m e ş t e cu libertatea de a s p e c u l a
în limitele p ă s t r a t e cu grijă ale R e p u b l i c i i L i t e r e l o r .
S i n t e z a hegeliană s e d ă d e a d r e p t d e s ă v â r ş i r e a filozofiei
(şi de a s e m e n e a a religiei, căci creştinismul p u t e a trece drept
e x o t e r i s m u l p o p u l a r al filozofiei lui H e g e l ) ; la m o a r t e a sa,
s i n t e z a se desfăcea.
C a ş i I l u m i n i s m u l , m i ş c a r e a tinerilor hegelieni î n c e p u ­
se p r i n t r - o critică istorică a revelaţiei.
S t r a u s s şi B r u n o B a u e r o c u p ă o p o z i ţ i e o m o l o a g ă celei a
lui R i c h a r d S i m o n şi a lui S p i n o z a din Tractatus", la sfârşitul
* B. Spinoza, Tratatul teologico-politic, 1670 (n.t).
56
CICLUL GERMAN
secolului al X V I I - l e a . B r u n o B a u e r inventează aici conceptul
tic alienare, ce semnifică iluzia că ceva există d i n c o l o de c o n ­
ştiinţa o m u l u i şi că el î n s u ş i d e p i n d e de acest lucru care este
p r o p r i a s a creaţie 1 0 . D a r , c u r â n d , i d e a l i s m u l î n s u ş i este ata­
cat ca un mit filozofic, d u b l u r ă s e c u l a r i z a t ă a m i t u l u i creş­
tin. P e n t r u B a u e r , alienarea este atunci l a p a r o x i s m . D a r
alienarea fiind totală, eliberarea totală este în fine p o s i b i l ă .
B a u e r î m p a r t e deci istoria u n i v e r s a l ă î n d o u ă : înainte, is­
toria alienării, d u p ă , r e s t a u r a r e a o m u l u i şi a libertăţii. C o ­
titura istoriei este secolul prezent şi iminenţa eliberării totale
îi dă un caracter catastrofic. „ C a t a s t r o f a , îi scrie el lui M a r x ,
va fi teribilă; va fi în m o d necesar o catastrofă gigantică...
ea va fi m a i m a r e şi m a i m o n s t r u o a s ă d e c â t cea care a în­
soţit intrarea creştinismului î n l u m e . " 1 1
Incet-încet, a p a r e ideea survenirii catastrofei nu n u m a i
î n d o m e n i u l metafizicii. T r e b u i e s u r m o n t a t mitul idealist
pentru a atinge realitatea c a r e este socială şi politică. A c ­
ţiunea trebuie să facă să c o r e s p u n d ă realitatea imperfectă
realităţii eterne a filozofiei. R a ţ i u n e a absolută ajunsese, prin
H e g e l , la c o m p r e h e n s i u n e a t o t a l ă a realităţii. P r i n t r - o răs­
turnare „ d i a l e c t i c ă " , realitatea trebuie să devină d e s ă v â r ş i ­
rea raţiunii. F i l o z o f i a devine p r a x i s .
D a r de ce să ne o p r i m la filozofia acţiunii ? Biografia S p i ­
ritului nu este, în fapt, d e c â t istoria o a m e n i l o r materiali re­
flectând a s u p r a alienării lor materiale. F e u e r b a c h p ă r ă s e ş t e
deci filozofia. S i n g u r ă m a t e r i a există, şi o a m e n i i inventea­
ză mituri religioase pentru a-şi oferi, în imaginar, ceea ce nu
p o t să atingă în realitate. Ştiinţa p e r m i t e a b o l i r e a alienării.
In acest p u n c t , idealismul g e r m a n îşi încheie răsturna­
rea şi se î n t o a r c e la poziţiile gândirii franceze p r e r e v o l u ţ i o -
n a r e : antireligie, materialism, utilitarism. In p l u s , el este în
măsură să integreze istoricismul hegelian. Şi mai mult încă, în
r e a ş e z a r e a materialistă a idealismului, această integrare se
face s i n g u r ă : viziunea r o m a n t i c ă a istoriei, i s t o r i o z o f i a tre­
c e s p o n t a n î n politică. „ T i m p u l , scrie R u g e , este p o l i t i c ă . " 1 2
57
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
S u n t e m în anii care p r e c e d 1848. G â n d i r e a g e r m a n ă a scă­
p a t d i n m e d i u l c o n t r o l a t al universităţii p e n t r u a se revărsa
în publicistică. La Paris, H e i n e , R u g e , Bauer, M a r x , o întrea­
g ă intelighenţie tânără s e p o l i t i z e a z ă î n c o n t a c t c u mediile
r e p u b l i c a n e şi socialiste ale M o n a r h i e i d i n Iulie. T o t u l este
gata pentru noua sinteză marxistă.
M a r x a trecut p r i n aceleaşi etape ca şi prietenii săi. Şi el
a ajuns la un u m a n i s m concret, istoric, iar a c u m politic. D a r
el îi d e p ă ş e ş t e a s u p r a u n u i p u n c t : alienarea o m u l u i nu are
d r e p t c â m p religia şi nici statul, ci m u n c a . I s t o r i o z o f i e i he­
geliene, M a r x îi a d a u g ă deci d i m e n s i u n e a e c o n o m i c ă , care
nu-i s c ă p a s e m a e s t r u l u i de la l e n a , d a r pe care M a r x o a ş a -
ză în centru. E x t r a o r d i n a r a descoperire a lui M a r x este aceea
de a r e g â n d i vechiul spirit al i a c o b i n i s m u l u i în l u m i n a fi­
lozofiei germane, de a p r o p u n e deci o n o u ă şi definitivă R e ­
v o l u ţ i e franceză, dar lărgită, p r i n H e g e l , la d i m e n s i u n i l e
C o s m o s u l u i ş i a n c o r a t ă p r i n R i c a r d o î n tuful e c o n o m i c u ­
lui şi al socialului. M o ş t e n i t o r al gândirii franceze, engle­
ze, g e r m a n e a secolului al X V I I I - l e a , M a r x are soluţii pentru
p r o b l e m e l e cele m a i u r g e n t e ale s e c o l u l u i al X l X - l e a .
Sistematic şi totalizant, m a r x i s m u l nu evită i d e o l o g i a d e ­
cât p r i n t e m p e r a m e n t u l faustic al a u t o r u l u i său, „ d o c t o r u l
r o ş u " , dar b o e m şi devorat de o insaţiabilă curiozitate. D u p ă
1848, M a r x a d e s c o p e r i t e m p i r i s m u l e n g l e z şi şi-a p r o p u s
ca s c o p întemeierea unei a d e v ă r a t e ştiinţe a s o c i a l i s m u l u i .
El a a b a n d o n a t astfel categoriile hegeliene. A simţit p o a t e
el î n s u ş i eşecul ştiinţific al Capitalului, m o t i v p e n t r u care
nu 1-a definitivat şi s-a î n t o r s chiar, s p r e sfârşitul vieţii, la
u t o p i s m u l n e o i a c o b i n a l tinereţii sale. D a r , c â n d prietenul
său E n g e l s s-a apucat, în Anti-Duhring, să i n t r o d u c ă rezul­
tatele cercetării, pe care M a r x le c o n s i d e r a p o z i t i v e , într-un
s i s t e m totalitar şi grosier al istoriei şi al naturii, M a r x bine­
c u v â n t e a z ă i m p r u d e n t această acţiune. Şi s u b această formă,
regresivă şi simplificată, s-a răspândit în G e r m a n i a marxismul.
U n ciclu d e gândire s e încheie. L e i b n i z p r o p u s e s e i d e e a
celei m a i b u n e dintre l u m i . H e g e l o v e d e a î m p l i n i n d u - s e în
- 58
CICLUL GERMAN
istorie. M a r x aşază această istorie în câmpul libertăţii u m a n e .
I )ar R u s i a este cea în c a r e se forjează i n s t r u m e n t u l politic
şi, dacă se p o a t e spune uşa, partidul celei mai bune dintre lumi.
II
D a r este o a r e u n ciclu d e gândire ? N u s u n t e m p e cale
de a confecţiona o g e n e a l o g i e a culpabilităţii — Hegel ge-
nuit Marx, genuit Lenin — căreia îi d e n u n ţ a m înainte ca­
racterul î n ş e l ă t o r ? într-adevăr, în acest p s e u d o c i c l u există
o s c h i m b a r e de p l a n şi, într-un p u n c t , se p r o d u c e trecerea
la i d e o l o g i e . E x i s t ă , p o a t e , la orice filozof, fie el de m ă r i ­
m e a lui L e i b n i z şi a lui H e g e l , un grăunte de i d e o l o g i e . D a r
i d e o l o g u l este cel care îl r e p e r e a z ă şi îl face să g e r m i n e z e .
î n m e d i u l „hegelienilor d e s t â n g a " , m a i m u l ţ i s e o c u p ă
d e a c e a s t ă germinare. E a îşi d e c u p e a z ă î n m a r e a m a n t a he­
geliană boarfele lor ideologice. Să privim la ce a devenit t e m a
dialectică. D i a l e c t i c a hegeliană nu c o n ţ i n e a nici m a i m u l ­
tă, nici m a i puţină virtualitate ideologică decât sofistica grea­
că, s c o l a s t i c a t o m i s t ă , r a ţ i o n a l i s m u l cartezian. D a r este u n
fapt de istorie că i d e o l o g i a sovietică i n v o c ă dialectica.
C e e a ce era p e r i c u l o s în dialectica hegeliană d a t ă pe alte
mâini, era capacitatea de a justifica o r i c e experienţă c o n t r a ­
z i c ă t o a r e , facultatea sa de a se eschiva sau de a integra c o n ­
tradicţia. C e l puţin ea se referă foarte deschis la un f e n o m e n
de g â n d i r e .
M a r x , E n g e l s şi, d u p ă s p u s e l e celui d i n u r m ă , „ m u n c i ­
torul g e r m a n J o s e p h D i e t z g e n " s-au a p u c a t s ă „ r ă s t o a r n e "
dialectica hegeliană, „ d e b a r a s â n d - o t o t o d a t ă d e z o r z o a n e ­
l e sale idealiste". „ D a r prin aceasta însăşi dialectica c o n c e p ­
tului nu a devenit d e c â t reflexul c o n ş t i e n t al mişcării
dialectice a lumii reale, şi astfel dialectica lui H e g e l , care
* Hegel 1-a produs pe Marx, 1-a produs pe Lenin (n.t.).
59
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
înainte fusese răsturnată cu c a p u l în j o s , a fost întoarsă, sau,
mai curând, repusă pe picioare."13
N i c i o î n d o i a l ă că, p e n t r u jurnalistul M a r x , m a n u f a c t u ­
rierul E n g e l s ş i m u n c i t o r u l p e care î l a s o c i a z ă î n m o d g e ­
neros la d e s c o p e r i r e a lor, această răsturnare prezenta
avantajul unei reîntoarceri la simţul c o m u n . P e n t r u cine nu
e filozof, în r a p o r t cu hegelianismul, m a r x i s m u l e m a i v e ­
rosimil, m a i realist.
Să t r e c e m p e s t e identificarea „ m a t e r i e i " şi a „ l u m i i rea­
l e " . C h e s t i u n e a i m p o r t a n t ă este de a fi a ş e z a t dialectica în
chip de p r o p r i e t a t e a acestei l u m i r e a l e 1 4 . O d a t ă cu a c e a s ­
ta, fiinţa raţională r u p e legăturile sale cu subiectul. E s t e tă­
iată l e g ă t u r a între dialectică şi experienţa intimă, filozofică,
a d i c ă r e l i g i o a s ă şi mistică, în care ea i se revelase lui H e g e l .
„ A m c o n s i d e r a t , scrie E n g e l s , din n o u , î n m o d materialist,
conceptele din mintea n o a s t r ă ca imagini ale lucrurilor rea­
le, în loc să c o n s i d e r ă m lucrurile reale ca imagini ale cutărei
sau cutărei trepte a conceptului absolut. Prin aceasta, dialec­
tica s-a r e d u s la ştiinţa legilor generale ale mişcării, atât a
lumii exterioare, cât şi a gândirii o m e n e ş t i : d o u ă şiruri de
legi identice p r i n f o n d u l lor, d a r diferind ca e x p r e s i e întru­
cât m i n t e a o m e n e a s c ă l e p o a t e aplica î n m o d conştient, î n
t i m p ce în n a t u r ă — şi p â n ă a c u m , în cea m a i m a r e parte, şi
în istoria omenirii — ele îşi fac d r u m în m o d inconştient,
s u b f o r m a necesităţii exterioare, î n mijlocul u n u i nesfârşit
şir d e c o n t i n g e n ţ e a p a r e n t e . " 1 5 T e x t u l este f u n d a m e n t a l . E l
face p a r t e d i n „ s i m b o l u l " i d e o l o g i e i sovietice. P e d r e p t c u ­
v â n t : el r e p r e z i n t ă d e m e r s u l i n a u g u r a l al i d e o l o g i e i ca p r i ­
mă d e z l i p i r e de real şi p r i m ă substituire cu un n o u real a
realului p i e r d u t .
într-adevăr, reîntoarcerea la real, care r e p r e z i n t ă inten­
ţia lui E n g e l s , este d i n t r - o d a t ă c o m p r o m i s ă p r i n injecta­
rea, în acest real, a unei s c h e m e p r e c o n c e p u t e : a u t o m i ş c a r e a
dialectică. L a H e g e l , a c e a s t ă s c h e m ă era p r o d u s u l unei for­
ţări a realităţii în categoriile discursului, d a r ea r ă m â n e a
60
CICLUL GERMAN
„ c o n t r o l a b i l ă " p e n t r u că realitatea era c a p t a t ă gata consti-
111 i tă, p â n ă în p u n c t u l în care o a d u s e s e m u n c a generaţiilor
d e savanţi. D e aceea, d a c ă n ă v o d u l dialectic n u a d u c e a l a
suprafaţă întreaga realitate, ceea ce aducea nu suferea, în prin­
cipiu, d e f o r m a r e . D i m p o t r i v ă , „ r ă s t u r n a r e a " făcuse s ă a p a ­
ră o realitate deja cadrilată p r i n t r - o s c h e m ă de gândire care
nu m a i este r e c u n o s c u t ă ca atare, ci se a s c u n d e în realitate
şi care, în fapt, se substituie acesteia. H e g e l făcuse să intre
în gândire pescuitul m i r a c u l o s al realului, în care el consti­
tuia viaţa logică. A c u m , a c e a s t ă viaţă rezidă, s e p r e s u p u n e ,
în obiect, înainte ca el să fie c u n o s c u t . Prin acest fapt, p e ş ­
tii m o r şi nu m a i r ă m â n e d e c â t n ă v o d u l . R e a l u l este r e d u s
la „legile generale ale m i ş c ă r i i " . El este ca şi p o s e d a t ( s a u d e ­
p o s e d a t ) de entităţile l o g i c e injectate în el şi aservit c a p a ­
cităţii explicative a a c e s t o r entităţi. A d i c ă el nu este real şi
considerat ca atare, decât în m ă s u r a în care este înlocuit prin­
tr-o d u b l u r ă — în sensul d u b l u r i i unei haine şi a dublurii
unui actor —, această d u b l u r ă fiind i d e o l o g i c ă sau, c u m va
spune în c u r â n d Plehanov, fiind materialismul dialectic. Din
l u m e n u m a i r ă m â n e d e v ă z u t d e c â t d o s u l p e care-1 d e s c o ­
peră şi explică, în chip radical, n o u a g n o z ă .
Astfel, reîntoarcerea la real, la common sense", intenţia
realistă î n c h i d un cerc infinit m a i „ i d e a l i s t " d e c â t idealis­
mul hegelian ş i p o t c o n d u c e l a a u t i s m logic. L a H e g e l , gân­
direa şi realul e x t r a m e n t a l îşi ocupau locul propriu.
Răsturnarea î m p i e d i c ă gândirea să v a d ă în realul extramen­
tal altceva decât ceea ce a p u s : structurile, legile mişcării,
tot gândire şi acestea. H e g e l se î m b ă t a de b u c u r i a gândirii,
care este c o n t e m p l a ţ i a . A c e a s t ă b u c u r i e îi este interzisă lui
Engels, de v r e m e ce ea se p u n e ca reflex al u n e i s c h e m e pe
care a p u s - o în lucruri fără să-şi d e a s e a m a . S i n g u r a satis­
facţie care-i r ă m â n e , relativ la e x p l o r a r e a realului, este de a
regăsi, la infinit, s c h e m a pe care a i n t r o d u s - o în el. E s t e ca
" simţul comun (în engl.; n.t.).
61
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
u n e x p l o r a t o r care a r f r e m ă t a d e e m o ţ i e r e g ă s i n d p r o p r i i ­
le sale traiectorii. A filozofa î n s e m n a p e n t r u H e g e l să te
identifici treptat cu A b s o l u t u l care este subiect. P e n t r u E n -
gels î n s e a m n ă să te identifici cu materia, d a r fără ca a c e a s ­
ta să p o a t ă da loc la cea mai m i c ă exaltare panteistă, de v r e m e
c e m a t e r i a este m u t i l a t ă p r i n s c h e m ă , v i d a t ă d e s p l e n d o a ­
rea sa reală, a s c u n s ă în spatele gândirii ecran. I se r e p r o ş e a ­
ză pe nedrept marxismului materialismul: m a i degrabă, ar fi
trebuit să i se r e p r o ş e z e faptul de a fi v o l a t i l i z a t materia.
Vechiul „ m a t e r i a l i s m v u l g a r " lăsa cel p u ţ i n m a t e r i a în p a c e .
C u r i o z i t a t e a d e m o n i c ă a lui M a r x era î n c ă de esenţă fi­
l o z o f i c ă sau ştiinţifică. E n g e l s î n c e p u s e p r i n t r - o excelentă
a n c h e t ă a s u p r a situaţiei m u n c i t o r i l o r englezi. O m practic,
a u t o d i d a c t n e o b o s i t , el d e z v ă l u i s e un a d e v ă r a t talent de is­
toric. N e n o r o c i r e a sa a fost aceea că a luat în serios s c h e m e ­
le lui Marx, mai mult decât M a r x însuşi. El a crezut că se p u t e a
r e o r g a n i z a a n s a m b l u l c u n o a ş t e r i i p l e c â n d d e l a câteva p a ­
gini din Manifestul Partidului Comunist, din Teze asupra
lui Feuerbach, din f r a g m e n t e de teorii de a n s a m b l u s c â n ­
teind ici şi c o l o . M a r x a făcut totul p e n t r u a-1 încuraja. U l ­
timele sale lucrări, Anti-Diihring şi vrafurile postume
p u b l i c a t e s u b titlul Dialectica naturii, n a v i g h e a z ă în p l i n ă
i d e o l o g i e . E l e nu a d u n ă cu respect, c u m fac Oglinzile şti­
inţei medievale, tezaurul unei cunoaşteri c o n s a c r a t e . N u re­
flectă, ca Tratatul asupra lumii al lui D e s c a r t e s , excesul de
a m b i ţ i e al unei ştiinţe n o i . Se p r e z i n t ă ca un s o i de „ r e v i ­
z u i r e " a rezultatelor ştiinţifice luate g a t a c o n f e c ţ i o n a t e de
la H a e c k e l , din conferinţele p o p u l a r e ale lui H e l m h o l t z , din
m a n u a l e l e d e chimie ş i d e b i o l o g i e . A c e s t e rezultate sunt
invitate să a d e r e la „legile generale ale m i ş c ă r i i " , adică „ l e ­
gea trecerii cantităţii în c a l i t a t e " , „ l e g e a unităţii contrarii­
lor", „legea negării negaţiei". C e e a ce nu se potriveşte, nu aderă,
C a r n o t , s p r e e x e m p l u , s a u N e w t o n , acest „ c a t â r a l i n d u c ­
ţ i e i " 1 6 este eliminat. C e e a c e a d e r ă este v ă r s a t î n f o r m ă . R e -
62
CICLUL GERMAN
aiul nu este d e s c o p e r i t ; el este t r a d u s . R e a l i s m u l dialectic
sc e p u i z e a z ă în v e r b a l i s m .
E n g e l s nu reflectează la faptul că, atunci c â n d v o r b e ş t e
de „legile dialecticii", u t i l i z e a z ă c o n c e p t u l de lege într-un
sens care nu are nimic de-a face cu cel de lege fizică, lege care
permite, în limitele m ă s u r ă r i i , o verificare e m p i r i c ă . L e g e a
dialectică a „trecerii cantităţii în c a l i t a t e " este ilustrată p r i n
exemplul apei care fierbe la o sută de grade şi, în acelaşi sens
al cuvântului lege, prin transformarea banilor în capital din­
c o l o d e u n a n u m e p r a g . î n p r i m u l c a z , legea p o a t e f i veri­
ficată şi ea p r e v e d e nu ce se s c h i m b ă , ci c â n d se p r o d u c e
s c h i m b a r e a : lege fizică s i m p l ă , care nu are nevoie să fie dia­
lectică, în cel de-al d o i l e a c a z , nu există verificare p o s i b i ­
lă: dacă m a s a de m o n e d ă nu se transformă în capital, se p o a t e
afirma t o t d e a u n a că p r a g u l nu a fost atins. P e n t r u a ilustra
„ l e g e a negării n e g a ţ i e i " el c o n s e m n e a z ă n e g a r e a capitalis­
mului de către socialism, negarea ouălor de fluture prin naş­
terea fluturilor care v o r d a n a ş t e r e l a m a i m u l t e o u ă ( i d e m
p e n t r u grăuntele d e o r z ş i s p i c ) , c v a d r a t u r a n u m e r e l o r n e ­
gative, n e g a r e a lui „ a " p r i n , , - a " ş i n e g a r e a lui „ - a " p r i n
el însuşi, ceea ce dă „ a 2 " . Prin negaţie el înţelege î n l o c u i ­
rea, succesiunea, apariţia, modificarea e t c .
17
Să ne i m a g i n ă m
urletele lui F l a u b e r t d a c ă ar fi citit Anti-Diihring ! E l u m e a
lui Bouvard şi Pécuchet.
î n a c e a s t ă trecere d e l a H e g e l l a E n g e l s , t r e c â n d p r i n
M a r x , există o s c h i m b a r e de stil sau, m a i b i n e zis, de m o d
de a g â n d i . C a r a c t e r i s t i c a cea m a i evidentă este simplifica­
rea e x t r e m ă . P r o c e s u l simplificator c o n t i n u ă de altfel de la
E n g e l s la P l e h a n o v şi K a u t s k i , a p o i la L e n i n şi la codifică­
rile diamat-u\m. El nu se d a t o r e a z ă unei s c ă d e r i a talentu­
lui si a cunoaşterii. A c e a s t ă s c ă d e r e este c o n s e c i n ţ a şi nu
c a u z a n o u l u i tip d e g â n d i r e . C â n d u n savant sovietic s a u
un n o r m a l i s t p a r i z i a n se i n s t a l e a z ă în diamat p r o d u c ţ i a sa
nu este s u p e r i o a r ă p r o d u c ţ i e i pe care o d a u cei p e n t r u care
este u n m i j l o c d e s u b z i s t e n ţ ă . Activitatea c o g n i t i v ă c o n s t ă
63
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în a verifica, din a p r o a p e în a p r o a p e , aplicabilitatea s c h e ­
m e i la a n s a m b l u l d a t e l o r furnizate de real, real care nu ofe­
ră nici o rezistenţă de v r e m e ce el nu î n a p o i a z ă i d e o l o g u l u i
d e c â t ceea ce acesta a p u s în el. A c e a s t ă t r a n s p a r e n ţ ă i l u z o ­
rie a lumii facilitează i m e n s ceea ce i d e o l o g i a crede a fi o
m u n c ă intelectuală. P r o d u c ţ i a devine l e s n i c i o a s ă ş i c u r â n d
s u p r a a b u n d e n t ă . Se constituie, î n c ă de la sfârşitul s e c o l u ­
lui al X l X - l e a , un c o r p c a n o n i c al doctrinei care s p o r e ş t e
c o n t i n u u p r i n a d ă u g a r e a d e n o i cărţi. C â n d aceşti „ c l a s i c i "
ai m a r x i s m u l u i au f o r m a t un raft destul de b o g a t , au ţinut
l o c d e cultură. S t u d i u l „ c o r p u s u l u i " , cercetarea c o e z i u n i i
sale interne — s a u , m a i d e g r a b ă , î n t r e b u i n ţ a r e a acestei c o ­
eziuni interne, care în i d e o l o g i e nu este finală, ci p r i m a r ă
şi dată dintr-odată — constituie o r i z o n t u l intelectual al a d e ­
renţilor doctrinei. Intre militantul de b a z ă şi teoreticianul
capabil s ă a r g u m e n t e z e m a i bine, dar n u s ă c u n o a s c ă m a i
mult, lanţul e scurt. T o ţ i î m p ă r t ă ş e s c orgoliul pe care-1 ofe­
ră p o s e s i u n e a acestui evrika, acestui p r i n c i p i u universal de
inteligibilitate. T o ţ i se b u c u r ă de privilegiul divin de a gândi
fără efort şi de a c o n c e p e l u m e a dintr-o ochire r a p i d ă , ca
într-un p a n o p t i c u m . Preţul plătit este depersonalizarea gân­
dirii. Pentru a relua un cuvânt al lui S p i n o z a , ei nu m a i gân­
d e s c , d a r lucrul g â n d e ş t e în ei. L u c r u l fiind s c h e m a care le
stăpâneşte gândirea.
O s t ă p â n e ş t e cu atât m a i bine, cu cât n o u a c u n o a ş t e r e
este certă. E s t e certă, p e n t r u că p r i m e ş t e garanţia a b s o l u t ă
a ştiinţei, aşa c u m o asiguraseră d o u ă secole de succes conti­
n u u . T i p u l d e certitudine p e care ştiinţa î l deţine î n d o m e ­
niul ei (şi care nu fusese clătinat de criticile e p i s t e m o l o g i c e
de la sfârşitul s e c o l u l u i ) este g e n e r a l i z a t la t o a t e d o m e n i ­
ile c u n o a ş t e r i i reunite de v i z i u n e a centrală şi unificate de
principiul universal de inteligibilitate. D a r e şi aici de p l ă ­
tit un preţ. M o d e l â n d u - s e d u p ă ce c r e d e ea că este certitu­
d i n e a ştiinţifică, certitudinea i d e o l o g i c ă îşi interzice actul
religios.. G n o z a n u s e p o a t e d e z v ă l u i î n m i t o l o g i e , î n artă,
64
CICLUL GERMAN
i n filozofie, aşa c u m făcuseră o d i n i o a r ă g n o z e l e religioase.
Pentru a avea certitudinea, i d e o l o g i a t r e b u i e să se limiteze
Li lumea dezvrăjită a m a n u a l e l o r ştiinţifice şi tehnice. N i c i
măcar asta, de altfel, fiindcă r e c o m p e n s a intelectuală a sa­
vantului, înţelegerea f e n o m e n u l u i , g ă s i r e a legii sale s u n t în
afara posibilităţilor ideologiei care se m u l ţ u m e ş t e să-1 aran­
jeze într-un c o m p a r t i m e n t deja pregătit al sistemului.
D a r iată p a r a d o x u l decisiv: î n m o m e n t u l î n care s e r u p e
tic l u m e , dialectica d u c e la acţiune a s u p r a acestei l u m i . O
c u n o a ş t e r e care n u m a i este î n m o d veritabil m ă s u r a t ă d e
real — de v r e m e ce realul nu este o b s e r v a t şi nici c o n t e m ­
plat aşa c u m este — îşi fixează î n m o d s p o n t a n d r e p t s c o p
a a c ţ i o n a a s u p r a lui şi a-1 modifica. „ P r o b l e m a d a c ă g â n d i ­
rea o m e n e a s c ă ajunge la adevărul obiectiv nu este, scrie
Marx, o p r o b l e m ă teoretică, ci una practică. In practică, o m u l
trebuie să d o v e d e a s c ă adevărul, adică forţa şi caracterul real,
netranscendent al gândirii sale [...] F i l o z o f i i nu au făcut d e ­
cât să interpreteze l u m e a în diferite m o d u r i ; i m p o r t a n t este
însă de a o schimba."1* Şi aceşti o a m e n i de cabinet, care erau
hegelienii de stânga, şi-au p ă r ă s i t cărţile p e n t r u a se arun­
ca în politică.
I d e o l o g i a se s e p a r ă de s i m p l u l şi veşnicul spirit de sis­
tem p r i n r a p o r t a r e a s a l a acţiunea p o l i t i c ă . A c o l o d o b â n ­
deşte ea ascuţişul incisiv şi cuceritor şi acel gen de viaţă care
p u s t i e ş t e sistemele d e p ă ş i t e . A c o l o îşi investeşte s p e r a n ţ a
sa de mântuire.
H e i n r i c h H e i n e scria î n 1 8 3 4 : „ R e v o l u ţ i a g e r m a n ă n u
va fi nici m a i blândă, nici m a i plăcută, d a t o r i t ă faptului că
a fost precedată de critica lui K a n t , de idealismul lui F i c h t e
ş i d e f i l o z o f i a n a t u r i i . A c e s t e d o c t r i n e a u d e z v o l t a t for­
ţele revoluţionare care n u a ş t e a p t ă d e c â t m o m e n t u l s ă
19
explodeze şi să umple lumea de spaimă şi de admiraţie.
H e i n e i m a g i n e a z ă kantieni care „ v o r r ă s t u r n a c u t o p o a r e ­
le şi s p a d e l e solul vieţii n o a s t r e e u r o p e n e p e n t r u a extirpa
65
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
din el ultimele rădăcini ale t r e c u t u l u i " , fichteeni înarmaţi,
„fanatici ai v o i n ţ e i " şi cei m a i înfricoşători dintre toţi, fi­
lozofi ai naturii „care ar interveni prin acţiune într-o revolu­
ţie g e r m a n ă şi s-ar identifica ei înşişi cu o p e r a de destrucţie".
Şi t o t u ş i nu acesta a fost destinul m a r x i s m u l u i în G e r ­
m a n i a . I n l o c s ă s e r v e a s c ă d r e p t n u c l e u u n e i contrareali-
tăţi r e v o l u ţ i o n a r e , el va î n s o ţ i integrarea m u n c i t o r i l o r în
s o c i e t a t e a g e r m a n ă . M i ş c a r e a m u n c i t o r e a s c ă , liderii d e sin­
dicate şi de c o o p e r a t i v e au b l o c a t deriva i d e o l o g i c ă a m a r ­
x i s m u l u i . A c ţ i u n e a lor n u u r m ă r e a r e m o d e l a r e a realităţii p e
m o d e l u l m a r x i s t al realităţii, ci p u r şi s i m p l u , c u m s p u n e a
B e r n s t e i n , „ivirea d e m o c r a ţ i e i " î n G e r m a n i a . Iar G e r m a ­
nia tindea la aceasta cu adevărat. Cuceririle m u n c i t o r e ş t i nu
erau asimilate semnelor unei lupte eschatologice a cărei m i z ă
era situată aiurea. E l e erau apreciate d r e p t cuceriri p e n t r u
m u n c i t o r i . C l a s a m u n c i t o a r e fiind r e p r e z e n t a t ă d e m u n c i ­
torii înşişi, m a r x i s m u l era s u p u s unei verificări practice. A
venit u n m o m e n t î n care B e r n s t e i n a p u t u t s o m a s o c i a l - d e -
m o c r a ţ i a să r e s p i n g ă o d o c t r i n ă care, întrucât s u p r a v i e ţ u i a
respingerii sale p e b a z ă d e a r g u m e n t e ştiinţifice ( e m p i r i c e ) ,
nu p ă s t r a d e c â t o funcţie i d e o l o g i c ă . T r ă i n d în realitate, s o -
cial-democraţia c o n s i d e r a m a r x i s m u l ca un ecran separator,
ca o c o n s t r â n g e r e . Ca teorie, el a fost, în m o d cât se p o a t e
de normal, depăşit şi abandonat. C â t priveşte dialectica, Bern­
stein o c a r a c t e r i z a astfel: „ D i a l e c t i c a hegeliană este cu atât
m a i p e r i c u l o a s ă , cu cât ea nu este n i c i o d a t ă t o t a l m e n t e fal­
să : ea s e a m ă n ă cu adevărul tot aşa c u m o flacără p â l p â i t o a ­
r e s e a m ă n ă c u l u m i n a . E a n u s e c o n t r a z i c e , d e v r e m e ce,
d u p ă ea, fiecare lucru p o a r t ă î n sine contrariul s ă u . " 2 0
C u t o a t e acestea, H e i n e n u s e înşela. C ă c i u n alt curent,
i z v o r â t din acelaşi r o m a n t i s m g e r m a n , suferea, în acelaşi
timp, un p r o c e s de ideologizare. G â n d i r e a naţionalistă şi ra­
sistă, d i f u z ă în secolul al X l X - l e a , a p r i m i t în s e c o l u l al
X X - l e a justificări „ştiinţifice", s-a î m b o g ă ţ i t c u u n p r o g r a m
66
CICLUL GERMAN
politic, a p u s stăpânire pe intelighenţie şi pe m a s e , H i t l e r
.1 .ulus-o la p u t e r e .
N u v o m u r m a această altă r a m u r ă a trunchiului i d e o l o ­
gii , ci pe aceea care a d a t r o a d e în R u s i a . î n a i n t e de a m a i
Mtce un p a s spre est, există câteva concluzii de tras din aceas-
i .1 survolare r a p i d ă a F r a n ţ e i şi a p o i a G e r m a n i e i .
R e a c ţ i a r e c i p r o c ă a crizei religioase şi a gândirii ştiinţi-
lice şi raţionale m o d e r n e nu a ajuns, în F r a n ţ a , la o viziu­
ne centrală: mai curând la explozia adevărurilor. In
( i e r m a n i a , d i m p o t r i v ă , filozofia r o m a n t i c ă , cea a lui H e -
gcl, p r o p u n e o sinteză m a i c u p r i n z ă t o a r e d e c â t tot ce fu­
sese p r o p u s d e l a A r i s t o t e l . E a u n e ş t e C e r u l , P ă m â n t u l ş i
I storia u m a n ă în stilul care îi este p r o p r i u , cel al u n e i m a r i
filozofii. D a r , t o t o d a t ă , e a p o a t e servi d r e p t c a d r u i d e o l o ­
giei, p r i n t r - o m u t a ţ i e şi o s c h i m b a r e de n a t u r ă . Ea c o m u ­
nică acesteia ambiţia sa universală. Se p o a t e naşte astfel iluzia
că U n i v e r s u l a fost c o m p l e t descifrat, chiar în m o m e n t u l
în care c o n t a c t u l cu el este pe p u n c t u l de a fi rupt.
Ş t i m m a i bine ce este această ideologie. R e u n i n d elemen­
tele care s-au d i s p u s succesiv, p u t e m să o d e s c r i e m , ca să
mă e x p r i m astfel, genetic, şi din acest m o t i v ş t i m m a i bine
ce nu este i d e o l o g i a .
Este o doctrină sistematică promiţând, prin conversiu­
ne, o m â n t u i r e ; p r e z e n t â n d u - s e c o n f o r m ă cu o o r d i n e c o s ­
mică, descifrată în evoluţia s a ; d e c l a r â n d că se sprijină pe
o certitudine ştiinţifică; i m p u n â n d o practică politică v i z â n d
s ă t r a n s f o r m e total s o c i e t a t e a p e m o d e l u l i m a n e n t p e care
aceasta îl c o n ţ i n e şi pe care d o c t r i n a 1-a d e s c o p e r i t .
I d e o l o g i a are î n c o m u n c u religia d o a r s p e r a n ţ a î n m â n ­
tuire (fără s-o r e c u n o a s c ă t o t u ş i ) , cu filozofia s a u ştiinţa,
d o a r r a ţ i o n a l i s m u l (pervertindu-i t o t u ş i f o l o s i r e a ) : n u este
destul pentru a stabili o veritabilă înrudire. Ea p o s e d ă struc­
tura m e n t a l ă a g n o z e i , dar m o d i f i c a t ă de tipul de certitu-
67
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

dine pe care şi-1 d o r e ş t e şi pe c a r e îl î m p r u m u t ă de la şti­

inţă ( s a u m a i d e g r a b ă i-1 atribuie ştiinţei). C â m p u l s ă u ' d e
acţiune este politicul. CAPITOLUL IV
I d e o l o g i a este un f e n o m e n datat, a cărei g e n e z ă a recla­
Educaţia religioasă a Rusiei
m a t c i r c u m s t a n ţ e e x c e p ţ i o n a l e . N i c i liberalismul, nici na­
ţionalismul, nici t r a d i ţ i o n a l i s m u l , nici cea m a i m a r e p a r t e
a s o c i a l i s m e l o r s e c o l u l u i al X l X - l e a nu p o t fi a s i m i l a t e ide­
o l o g i i l o r î n s e n s u l restrâns p e care î l d ă m c u v â n t u l u i . E l n u
se p o t r i v e ş t e , în fapt, decât cu d o u ă f o r m a ţ i u n i i s t o r i c e şi
n u m a i cu e l e : hitlerismul şi leninismul. S-ar p u t e a chiar p l e ­
F r a n ţ a şi G e r m a n i a s u n t l u m i b o g a t e şi diverse în care
d a p e n t r u faptul c ă hitlerismul, c a r e a d m i t e e l e m e n t e ira­
s e p o t d e c u p a m a i m u l t e istorii intelectuale d e c â t a c e e a p e
ţionale, s e m i r e l i g i o a s e , c a r e este instabil şi efemer, p a r e
care a m t r a s a t - o n o i g h i d â n d u - n e , retrospectiv, p e ceea c e
imperfect alături de leninism.
S-a p e t r e c u t a p o i î n R u s i a . R u s i a este m a i s i m p l ă . C u l t u r a
ei este m a i recentă, scriitorii m a i p u ţ i n n u m e r o ş i , g â n d i t o ­
I n fine, d a c ă g e n e z a i d e o l o g i e i ( c a p r o d u s a l unei c o r u p ­
rii î n c ă m a i p u ţ i n n u m e r o ş i . E i sunt, m a i ales, c a aspiraţi
ţii s i m u l t a n e a religiei şi a ştiinţei) a p a r ţ i n e istoriei intelec­
de o istorie a cărei greutate c o n t i n u ă să fie p e n t r u l u m e a
tuale, ea t r e b u i e să fie, de a s e m e n e a , a ş e z a t ă în istoria
întreagă c o p l e ş i t o a r e . Ei se p l a s e a z ă , fără a p u t e a să s c a p e ,
politică. E a a p a r e s u b f o r m ă i n c o a t i v ă î n F r a n ţ a , m a i d e z ­
î n c â m p u l m a g n e t i c p r e a p u t e r n i c a l acestei istorii. D i n ca­
voltată în G e r m a n i a , în cadrul datat cu precizie al crizei unui
uza ei, generaţii de cercetători au scrutat u r m e l e , ce ar fi tre­
V e c h i R e g i m . E a are nevoie, d e a s e m e n e a , d e sprijinul u n u i
g r u p social bine definit: intelighenţia. buit să se fi şters de mult, ale p r e d e c e s o r i l o r b o l ş e v i s m u l u i .
Ea a fost s u p r a s t u d i a t ă şi t o t ceea ce nu se integra în m a ­
In aceste d o u ă ţări, ea este d i z o l v a t ă s a u ţinută laolaltă
de s u c c e s u l societăţii civile. rele eveniment al revoluţiei r u s e a trebuit, în cele din u r m ă ,

T o a t e a c e s t e c i r c u m s t a n ţ e , c u excepţia ultimei, s e r e g ă ­ să-i fie integrat, u n e o r i chiar cu forţa.

sesc î n R u s i a .

L a fel c a î n F r a n ţ a , l a fel c a î n G e r m a n i a , p r o b l e m a i d e ­
ologiei n u a p a r e d e c â t p e terenul u n e i crize religioase. D i n
nefericire, e d u c a ţ i a religioasă a R u s i e i este p r o s t c u n o s c u ­
tă. M a i r ă u d e c â t atât, s e c r e d e c ă este c u n o s c u t ă , î n t i m p
ce ea a fost d e f o r m a t ă prin n e n u m ă r a t e l e g e n d e r e t r o s p e c ­
tive, într-adevăr, g â n d i r e a r e l i g i o a s ă r u s ă d i n s e c o l u l al
X l X - l e a şi-a fabricat o g e n e a l o g i e din ce în ce m a i p e r f e c ­
ţ i o n a t ă care, la î n c e p u t u l s e c o l u l u i al X X - l e a , era suficient

69
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de p u s ă la p u n c t p e n t r u ca să p o a t ă fi luată d r e p t istoria sa
veritabilă 1 . M a r i eforturi de erudiţie au fost c o n s a c r a t e c o n ­
fecţionării acestei istorii i m a g i n a r e , astfel încât, atunci c â n d
v r e m să r e c o n s t r u i m istoria reală, ne r e g ă s i m în faţa i p o t e ­
zei celei m a i fragile.
Să încercăm totuşi să trasăm marile linii ale acestui tablou.
P o p o r u l rus a fost convertit la versiunea greco-orientală
a c r e ş t i n i s m u l u i în jurul anului 1000. Ce vrea să î n s e m n e
convertire ? V i z i u n e a r o m a n t i c ă a unei „creştinătăţi" m e d i e ­
vale i m p r e g n a t e în m a s a ei de religie, trăind o „ v â r s t ă a cre­
dinţei", este a s t ă z i a b a n d o n a t ă d e majoritatea istoricilor.
S p l e n d o r i l e catedralelor, ale s u m m a e l o r şi sfinţilor, trebuie
r a p o r t a t e la o cultură elitară, î n t o t d e a u n a m i n o r i t a r ă . M a ­
joritatea trăieşte ca şi astăzi, într-un p ă g â n i s m practic, adică
într-o religiozitate cu alură creştină, dar din p u n c t de v e d e ­
re substanţial foarte îndepărtată de d o g m ă . D a c ă acest t a b l o u
este valabil pentru Occident, el este cu atât mai mult valabil pentru
p o p o r u l rus, situat la periferia extremă a centrelor civilizatoa­
re, sălbăticit încă şi m a i mult prin emigrarea sa în p ă d u r e şi
distrugerea de către mongoli a vieţii urbane. Faptul de a fi pri­
mit liturghia şi Biblia în p r o p r i a sa limbă, c o n f o r m practicii
bizantine, a instalat în jurul lui o barieră, de v r e m e ce nu era
solicitat să studieze cele d o u ă mari limbi de cultură, religioa­
se şi p r o f a n e în acelaşi timp, latina şi greaca. Stilul o r t o d o x ,
contrar celui latin, p u n e accentul m a i m u l t pe celebrarea li­
turgică decât pe e d u c a ţ i a etică şi intelectuală. M a i d e g r a b ă
decât catehizat, p o p o r u l rus a fost liturgizat. A t â t cât se ştie,
religia p o p u l a r ă r u s ă veche, de altfel foarte prezentă, e m o ­
ţionantă şi având o v a l o a r e a s u p r a căreia nu este cu p u t i n ţ ă
să se a v a n s e z e o j u d e c a t ă , este m a r c a t ă de i g n o r a n ţ ă şi m a ­
gie m a i mult decât în d o m e n i u l latin. In particular, există o
invadare a culturii religioase de către scrierile apocrife ale B i ­
bliei, fie p r i n t r - o literatură p o p u l a r ă i m p r e g n a t ă de s u p r a ­
natural, fie î n c ă printr-o literatură apocaliptică, necesitând,
mai mult decât apocalipsele canonice, o interpretare eclezia-
îă care, în m a r e m ă s u r ă , lipsea 3 .
70
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
D a c ă î n secolul a l X I X - l e a p o p o r u l rus, graţie i m p u l s i o ­
nării de către societăţile biblice p r o t e s t a n t e , a d i s p u s de
scrieri canonice, acestea au fost în principal evangheliile: cu
alte cuvinte, a d i s p u s de un c a n o n dezechilibrat care hrănea
s p o n t a n atitudini m a r c i o n i t e 4 " . î n c ă o dată, nu există crite­
rii u n i v o c e p e r m i ţ â n d să se d e c i d ă , d a c ă p o p o r u l rus era,
î n secolul a l X I X - l e a , m a i m u l t s a u m a i p u ţ i n „ c r e ş t i n " d e ­
cât era catolic p o p o r u l francez s a u decât era p r o t e s t a n t p o ­
p o r u l g e r m a n . D a r , cu siguranţă, ideea Sfintei Rusii nu este
m a i p u ţ i n mitică decât ideea de creştinătate la N o v a l i s s a u
Chateaubriand sau Péguy.
Religia p o p u l a r ă scapă anchetei şi, văzută de departe, pare
de o m a r e stabilitate. C u l t u r a creştină a elitei u r m e a z ă în­
d e a p r o a p e ritmul ţării. Vicisitudinile istoriei îşi exercită in­
fluenţa p o r n i n d de la vârf. T r e b u i e să s e m n a l ă m cel p u ţ i n
trei — statul, p r o t e s t a n t i s m u l şi catolicismul.
M a i întâi acţiunea statului. M a r e l e prinţ al M o s c o v e i dis­
p u n e a d e d o u ă legitimităţi. E l era m o ş t e n i t o r u l h a n u l u i tă­
tar. H a n u l , la rândul său, se b u c u r a de legitimitatea care
aparţine cuceritorilor. B i s e r i c a r u s ă s e r u g a lui D u m n e z e u
pentru el. S u c c e s o r u l său, ţarul M o s c o v e i , s-a c o n s i d e r a t
d r e p t cuceritorul p r o p r i i l o r săi s u p u ş i . î n a c e a s t ă calitate,
ei erau cu toţii sclavii s ă i 5 . D a r el a vrut, de a s e m e n e a , să
aibă legitimitatea î m p ă r a t u l u i o r t o d o x . T r e b u i a deci s ă ve­
gheze, p r e c u m bazileul, l a credinţa s u p u ş i l o r săi. O r , a c e ş ­
tia p r i m i s e r ă b o t e z u l î n m o m e n t u l î n care s c h i s m a î n c e p e a
s ă s e a d â n c e a s c ă între R o m a ş i C o n s t a n t i n o p o l .
în catastrofele care au precedat şi au urmat căderii C o n s t a n -
tinopolului, şi m a i ales ca o consecinţă a eşecului U n i u n i i de
la F l o r e n ţ a , sentimentul antilatin a devenit foarte p u t e r n i c
în t o a t ă o r t o d o x i a , p r o p a g a t a d e s e a p r i n episcopii greci care
găsiseră reşedinţe c o n f o r t a b i l e î n R u s i a barbară, dar i n d e -
" Marcionismul respectă în mare parte tradiţiile ortodoxe, dar
respinge Vechiul Testament şi stabileşte propriul său canon, redus
la Evanghelia după Luca, şi la cele zece Epistole ale lui Pavel (n.t).
71
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
p e n d e n t ă d e j u g u l turcesc. A p a r e t e m a potrivit căreia, d u p ă
căderea R o m e i în erezie şi cea a Constantinopolulul sub islam,
R u s i a devenise d e p o z i t a r a adevăratei credinţe, r ă m ă ş i ţ a I s ­
raelului, a d i c ă n o u l Israel. A c e s t p a r t i c u l a r i s m o p o z i ţ i o n a l
era avantajos p e n t r u suveran, d e o a r e c e d ă d e a o b a z ă reli­
gioasă unităţii naţionale şi loialităţii dinastice. C ă l u g ă r u l F i -
lotei din Pskov, care inventa la începutul secolului al XVI-lea
t e m a M o s c o v e i ca o a treia R o m ă ( i n s p i r â n d u - s e d i n A p o -
calipsa apocrifă a celei de-a I V - a C ă r ţ i a lui E z d r a ) salută în
p e r s o a n a lui Vasilii al I I I - l e a pe „ u n i c u l b a z i l e u al t u t u r o r
creştinilor. întreaga autoritate creştină cade sub bazileia s a " 6 .
Spiritul s c h i s m a t i c de u r ă p e n t r u latini f a v o r i z a c o n c e n t r a ­
rea puterii şi absolutizarea sa în autocraţia m o s c o v i t ă . „ P r i n
n a t u r a sa, scrie Iosif, abate de V o l o k a l a m s k , ţarul este a s e ­
m ă n ă t o r o a m e n i l o r , dar p r i n d e m n i t a t e a sa, el este egal lui
D u m n e z e u . E l n u este d o a r servitorul lui D u m n e z e u , c i re­
p r e z e n t a n t u l S ă u , care v e g h e a z ă a s u p r a purităţii credinţei
ş i a s u p r a securităţii Bisericii. D i n acest motiv, D u m n e z e u
i-a d a t lui d r e p t d e viaţă ş i d e m o a r t e . " 7 M a i m u l t d e c â t cea
a bazileului, puterea ţarului este nelimitată. Ea are un carac­
ter s a c e r d o t a l , şi toţi, inclusiv B i s e r i c a , îi d a t o r e a z ă s u p u ­
nere. D i n acest m o m e n t , ţarii c o n s i d e r ă B i s e r i c a , î n m o d
esenţial, din perspectiva capacităţii sale de a consolida auto­
craţia şi de a servi proiectelor lor. Lucrul acesta nu era atât de
original. î n acelaşi m o m e n t , î n A n g l i a , d i n a s t i a T u d o r i l o r
nu g â n d e a altfel.
D o u ă forţe se exercitau din Occident asupra Bisericii r u s e :
c a t o l i c i s m u l şi p r o t e s t a n t i s m u l .
Influenţa catolică s-a exercitat în secolul al X V I I - l e a , prin
P o l o n i a , dar în principal s u b o f o r m ă indirectă. într-adevăr,
pentru a înfrunta sfidarea politică şi culturală a acestui O c c i ­
dent polono-lituanian şi m a i ales ameninţarea uniatismului",
Uniat — creştin care recunoaşte supremaţia Papei, conser­
vând dreptul de a utiliza liturghia naţională (n.t.).
72
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
Biserica r u s ă a fost c o n s t r â n s ă să a d o p t e u n e l e d i n instru­
mentele adversarului, p e n t r u a-i rezista m a i bine. A c e a s t ă
imitaţie agresivă de f o r m e exterioare, în s c o p u l de a nu c o n ­
cesiona nimic din esenţa interioară, este caracteristică pen­
tru ceea ce se cheamă occidentalizarea Rusiei. T e r e n u l de
înfruntare era R u s i a albă şi m a i ales U c r a i n a , care va cădea
foarte repede s u b d o m i n a ţ i a M o s c o v e i . L a K i e v , p e m o d e ­
lul a c a d e m i i l o r p o l o n e z e , a fost întemeiată o a c a d e m i e or­
t o d o x ă . S e învăţa a c o l o r a ţ i o n a m e n t u l potrivit m e t o d e l o r
scolastice şi aceasta a î n s e m n a t p e n t r u g â n d i r e a r u s ă p r i m a
ucenicie a rigorii gândirii raţionale o c c i d e n t a l e . L i m b a de
cultură era latina. C a t e h i s m u l se inspira din c a t e h i s m u l ie­
zuitului Petru Canisius. T o t pe m o d e l u l occidental s-au des­
chis p r i m e l e seminarii, p r i m e l e şcoli regulate din R u s i a , şi
tradiţia g r e a c ă era p r e d a t ă în latină, d u p ă m e t o d e latine, în
cărţi latine. în 1685 s-a d e s c h i s la M o s c o v a p r i m u l a ş e z ă ­
mânt de învăţământ superior, o a c a d e m i e z i s ă „ g r e a c ă " , dar
care p ă s t r a tradiţia latinizantă a a c a d e m i e i d i n K i e v .
P e n t r u autocraţie, deriva s p r e c a t o l i c i s m c o m p o r t a u n
pericol, şi a n u m e acela de a i m p o r t a în R u s i a , o d a t ă cu cul­
tura şi erudiţia, ideile r o m a n e a s u p r a i n d e p e n d e n ţ e i B i s e ­
r i c i i î n sfera spirituală faţă d e suveranul t e m p o r a l . D e fapt,
în acest sfârşit al s e c o l u l u i al X V I I - l e a , patriarhii M o s c o ­
vei arătau veleităţi de a u t o n o m i e , pe care p u t e a u să le j u s ­
tifice p r i n tradiţia bizantină autentică ( n u cea falsificată de
M o s c o v a ) , dar care le venea din exemplul occidental*. Atunci
a survenit revoluţia p e t r o v i a n ă .
P e t r u cel M a r e , c u ajutorul e p i s c o p u l u i său T e o f a n P r o -
k o p o v i c i , a i m p u s de s u s o c v a s i r e f o r m ă în R u s i a 8 . O d a t ă
ce ţăranii au c ă z u t în i o b ă g i e , boierii şi nobilii fiind m a s a ­
craţi s a u aserviţi, B i s e r i c a a r ă m a s s i n g u r a instituţie r u s e a s ­
că aflată parţial în afara c o n t r o l u l u i statului. Petru cel M a r e
" Pe nedrept, într-adevăr, se atribuie pur şi simplu Bizanţu­
lui cezaropapismul moscovit. Cf. D. OBOLENSKI, pp. 2 1 - 2 3 .
73
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
a înţeles că „ p r o t e s t a n t i z a r e a " forţată ar fi mijlocul cel mai
o p o r t u n d e a lichida a c e a s t ă r ă m ă ş i ţ ă . L u t h e r s u p u s e s e B i ­
serica Principiilor. Recent, Pufendorf, pe care Petru cel M a r e
îl citise, d e m o n s t r a s e că, juridic, statul era s u p r e m şi că pen­
tru p a c e a şi securitatea p u b l i c ă era i m p o r t a n t ă încredinţa­
rea clerului în mâinile statului. In spiritul luteranismului,
Biserica adevărată este invizibilă şi libertatea creştinului este
în întregime lăuntrică. Iată ceva ce p u t e a servi proiectele au­
tocraţiei.
Patriarhul M o s c o v e i a fost s u p r i m a t şi înlocuit p r i n Prea
Sfântul S i n o d , imitaţie a s i n o d u l u i luteran, a d i c ă printr-un
corp de funcţionari ecleziastici şi civili, numiţi de suveran pen­
tru a a d m i n i s t r a treburile Bisericii. R e g u l a m e n t u l clerului
(Duhovnîi reglament — 1720) imita Kirchnerordungen al
statelor luterane şi, în particular, statutul d i n 1686 al rege­
lui C a r o l al X l - l e a al Suediei. El conţinea, de asemenea, afir­
maţii t e o l o g i c e net p r o t e s t a n t i z a n t e , p r e c u m principiul
potrivit căruia Scriptura este suficientă p e n t r u mântuire, iar
T r a d i ţ i a este superfluă. S u b cuvântul luptei c o n t r a supersti­
ţiei, erau v i z a t e liturghia şi s a c r a m e n t e l e Bisericii. In s e m i -
narii, s c o l a s t i c a luterană a lui G e r h a r d , filozofia lui Wolff
(în manualul lui Baumeister) iau locul Sfântului T o m a D ' A q u i -
no şi Sf. C a j e t a n 9 . De altminteri, intenţia lui P e t r u cel Mare,
p u s ă în practică de succesorii săi, a fost de a m o b i l i z a şcoala
ecleziastică pentru a se constitui într-un nucleu sau p e p i n i e ­
ră a î n v ă ţ ă m â n t u l u i de stat. A c e a s t a era p r a c t i c a G e r m a n i e i
luterane, aceea de a transforma reţeaua de parohii într-o re­
ţea şcolară. D a r , în spiritul imperiului petersburghez, aceeaşi
reţea p u t e a fi întrebuinţată în s c o p u l unei politici spirituale.
C a u r m a r e , l a sfârşitul s e c o l u l u i a l X V I I I - l e a , Biserica
o r t o d o x ă suferă o gravă p i e r d e r e de autoritate, şi aceasta la
cele d o u ă niveluri atât de net distincte ale societăţii, p o p o ­
rul şi n o b i l i m e a . O p a r t e a m a s e l o r p o p u l a r e a a b a n d o n a t
B i s e r i c a patriarhală. Raskol-ul a d u s cu sine p a r t e a cea mai
b u n ă a tradiţiei. D a c ă Sfânta Rusie m a i fiinţează u n d e v a .
74
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
|l casta se î n t â m p l ă în satele p i e r d u t e din n o r d - e s t care, d a ­
torită îndepărtării, s c a p ă de persecuţiile a t r o c e ale puterii
I entrale. Pe de altă parte, se n a s c o multitudine de secte, care
mi sunt foarte diferite p r i n n a t u r a lor de sectele E u r o p e i
l>iotestante. Antiierarhice, iluministe, f u n d a m e n t a l i s t e , ele
drenează fervoarea p o p u l a r ă .
C â t priveşte pătura europenizată a Rusiei, ceea ce se chea­
mă „ s o c i e t a t e " (adică, n o b i l i m e a şi c o r p u l f u n c ţ i o n a r i l o r ) ,
Biserica oficială n u este luată î n s e r i o s . D e aici, d o u ă tipuri
de c o m p o r t a m e n t . P r i m u l , în direcţia laicizării p e t r o v i e n e
ie o r i e n t e a z ă către d e i s m u l voltairian, d a r filtrat p r i n lu­
minismul g e r m a n şi vehiculat p r i n ceea ce s-ar p u t e a n u m i
li.incmasoneria guvernului. C e l de-al doilea caută, în afa-
i .i Bisericii, să-şi satisfacă n e v o i l e religioase. I a t ă p e n t r u ce
Rusia, d u p ă ce a v ă z u t i m p u n â n d u - i - s e cu forţa o s e a c ă or­
ganizare s i n o d a l ă luterană, de altfel pervertită p r i n p r o i e c -
1111 autocratic, s-a d e s c h i s larg, d i n p r o p r i e iniţiativă şi p r i n
I o m p e n s a ţ i e , celuilalt a s p e c t al p r o t e s t a n t i s m u l u i g e r m a n ,
lentimentalismului şi m i s t i c i s m u l u i pietist. P e n t r u pietis-
miil g e r m a n al universităţii din H a l l e , şi se p o a t e ajunge fără
îndoială p â n ă la p r o i e c t e l e religioase ale lui L e i b n i t z , R u -
lîa este o ţară de convertit 1 0 . Un evreu ucrainean, S i m o n T o -
dorski, trecut la o r t o d o x i s m şi venit să s t u d i e z e la H a l l e ,
.uluce cu sine în R u s i a , în 1 7 3 5 , o t r a d u c e r e în r u s ă a lucră-
iii lui A r n d t , Adevăratul Creştinism, care va r ă m â n e o car­
ie mult preţuită în B i s e r i c a r u s ă p â n ă la î n c e p u t u l s e c o l u l u i
,il X X - l e a . Spener, A r n d t , A r n o l d f i g u r e a z ă în bibliotecile
mănăstirilor ruseşti ca şi F e n e l o n şi Imitaţia' pe care p i e ­
ii sn ml le s t i m a în special. D a r vehiculul cel m a i eficace al
misticii şi al e z o t e r i s m u l u i iluminiştilor a fost f r a n c m a s o ­
neria căreia îi aparţinea tot ce avea i m p o r t a n ţ ă în R u s i a , la
i u r l e şi în m e d i u l urban. B i b l i a iluministă Despre erori şi
Imitatio Christi, lucrare anonimă în latină, atribuită, după
unii, l u i T h o m a s Kempis ( 1 4 4 1 - n.t.).
75
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
despre Adevăr a lui C l a u d e de S a i n t - M a r t i n , p u b l i c a t ă în
1775, p ă t r u n d e î n R u s i a î n 1777 ş i este c u r â n d t r a d u s ă î n
ruseşte. M a r e l e d u c e Pavel este iniţiat în misterele s w e d e n -
b o r g i e n e ale m a s o n e r i e i s u e d e z e î n 1777. S o ţ i a sa, viitoa­
rea împărăteasă M ă r i a F e o d o r o v n a , 1-a c u n o s c u t p e
Saint-Martin în principatul prusac de la Montbéliard11. In
1780, f r a n c m a s o n e r i a este în m a j o r i t a t e convertită de la ra­
ţ i o n a l i s m l a m i s t i c i s m . E d i t o r u l N o v i k o v s-a a p u c a t s ă răs­
pândească această literatură într-un număr mare de
exemplare. U n profesor german important, J o h a n n Schwarz,
a întemeiat r a m u r a rusească a O r d i n u l u i R o s i c r u c i a n , al că­
rei s c o p este de a r ă s p â n d i c u n o a ş t e r e a ştiinţifică şi f i l o z o ­
fică şi de a ajuta la p e r f e c ţ i o n a r e a m o r a l ă în s c o p u l de „a
deveni fără p ă c a t , c a A d a m înainte d e c ă d e r e " . C o n t i n u a ­
torul său, L o p u h i n , care a fost n a ş u l lui K i r e e v s k i , d e z v o l ­
tă la sfârşitul secolului, în o p u s c u l u l său — Câteva trăsături
12
ale bisericii lăuntrice, o mistică a unei e t e r o d o x i i d i s c r e t e .
Se găsesc aici temele caracteristice ale căderii lui A d a m , creat
ca a n d r o g i n , exilat din z o n e l e L u m i n i i , t e m a regenerării fi­
nale, a Bisericii lăuntrice, a d e v ă r a t a biserică a lui I s u s H r i s -
t o s , faţă de care B i s e r i c a instituită nu este d e c â t figura
exotérica, în fine, t e m a descifrării s o t e r i o l o g i c e a istoriei.
E s t e i m p o r t a n t c ă acelaşi L o p u h i n face a l u z i e l a p o s t u r a d e
r u g ă c i u n e u t i l i z a t ă în m o n a h i s m u l isihast" şi că p u n e să se
e d i t e z e de-a v a l m a P a r a c e l s u s ş i M a c a r i e d i n E g i p t , M o l i ­
n o s , S a i n t - M a r t i n ş i sfântul G r i g o r e P a l a m a s 1 3 . S e v e d e , în­
tr-adevăr, schiţându-se acel sincretism inconştient de t e o z o f i e
e u r o p e a n ă m o d e r n ă şi de patristică greacă, ce va a p ă s a foar­
t e g r e u a s u p r a întregii gândiri r u s e r e l i g i o a s e u l t e r i o a r e .
D a r chiar la acest sfârşit de secol a existat un c o n t r a c u -
rent catolic. E c a t e r i n a d ă d u s e azil C o m p a n i e i lui I s u s des­
fiinţată de p a p ă în toată E u r o p a . Pe teritoriul p o l o n e z anexat
Isibasmul, curent mistic având drept practică preferată „ru­
găciunea inimii" sau „rugăciunea lui Isus" (n.t).
76
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
sc găseau câteva colegii de iezuiţi. Ei au creat altele la P e -
i c i s b u r g şi au reuşit, m a i ales s u b Pavel I, câteva c o n v e r ­
siuni r ă s u n ă t o a r e în mediile de la c u r t e 1 4 . P r e a r ă s u n ă t o a r e
li prea a p r o a p e de curte p e n t r u a nu p r o v o c a reacţii. Ea a
b a t f o r m a unei veritabile revoluţii pietiste care străbate R u ­
sia din 1815 p â n ă î n 1825. U n d e i d e ş o c venite d i n G e r m a ­
nia i se a d a u g ă cea, p r o p a g a t ă p â n ă în R u s i a , a m a r e l u i
irvival" w e s l e y a n şi q u a k e r care z g u d u i a A n g l i a de g e ­
neraţii. A c e a s t ă reacţie nu vine din partea o r t o d o x i e i . Ea era
prea slăbită pentru a participa la a c e a s t a : reacţia este de p u r ă
inspiraţie p r o t e s t a n t ă 1 5 .
Iniţiatorul, c u m era normal în Rusia, era împăratul. Alexan-
dru, citind B i b l i a (în t r a d u c e r e f r a n c e z ă ) , citind teozofii şi
preluând conducerea luptei contra lui N a p o l e o n , s-a conver-
lit în 1812. Intr-o scrisoare adresată surorii sale, el îi explică
diferenţaîntre biserica interioară şi biserica e x t e r i o a r ă 1 6 . El
îi r e c o m a n d ă pe A r n o l d , S w e d e n b o r g , Saint-Martin, Imi­
taţia, T a u l e r , toţi clasicii p i e t i s m u l u i şi nici m ă c a r un sin­
gur a u t o r al tradiţiei o r t o d o x e ruse. In jurul lui se întâlnesc
I 'Yaţi M o r a v i , Q u a k e r i , J u n g Stilling, B a a d e r , D o a m n a de
K riidener şi alte figuri ale internaţionalei pietiste. S o c i e t a -
i ca biblică din P e t e r s b u r g o r g a n i z a t ă de englezi a întreprins
pentru p r i m a oară traducerea Bibliei în rusă. Biblie fără n o t e
(sola scriptura), d u p ă m o d e l u l englez, ea nu se întindea din­
colo d e N o u l T e s t a m e n t . L a Sfântul S i n o d , prinţul G a l i ţ î n
şi prietenii săi L a b z i n (un elev al lui Schwarz) şi Koşelev (vechi
prieten al lui Lavater, Saint-Martin şi al celor de la Eckhartsha-
usen) au cu adevărat intenţia să stabilească, potrivit acestor
linii încă vagi, o n o u ă religie de stat. Alexandru p u t e a c o n t a
Renaştere (n.t).
John Wesley a fondat secta „metodiştilor" pentru care ade­
vărata credinţă era o legătură vie, şi nu opera raţiunii (n.t).
Quakers (tremurătorii), credinţă religioasă a „Societăţii prie­
tenilor" pentru care religia era o experienţă spirituală interioară (n.t).
77
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
pe ajutorul micii n o b i l i m i . într-adevăr, tentaţia catolică nu
exista decât în înalta aristocraţie şi ea se a s o c i a visurilor libe­
rale privind o m o n a r h i e controlată, d u p ă m o d e l u l englez, de
către aristocraţie. C e e a ce nu voia masa micilor nobili, care pre­
ferau egalitatea s u b u n d e s p o t libertăţii a s o c i a t e c u privile­
gii. Ei nu aveau nici mijloacele unei educaţii de tip franţuzesc,
iar ideile pietiste, p r o p a g a t e p r i n meseriaşi, n e g u s t o r i , ofi­
ţerii şi tehnicienii germani, erau m u l t m a i accesibile nivelu­
lui social şi cultural la care ei ajunseseră.
C u toate acestea, această revoluţie s-a c u r m a t b r u s c . Sta­
tul îşi d ă d e a s e a m a de aspectele u t o p i c e ale acestei acţiuni.
El nu întâlnea o o p o z i ţ i e declarată ( m i t r o p o l i t u l M o s c o v e i ,
P l a t o n , înclina s p r e ideile p i e t i s t e ) , ci d o a r neliniştea unei
administraţii ecleziastice a v â n d deja u n r a n g i m p o r t a n t , p e
care societăţile biblice riscau să o s u b m i n e z e şi să o facă inu­
tilă. O r , se p u t e a o a r e aştepta de la aceste societăţi o docili­
tate atât de exemplară ca aceea a unui cler dresat timp de secole ?
L a u r m a u r m e l o r , d a c ă înclinaţia c a t o l i c i z a n t ă p r i v e a s p r e
liberalism, înclinaţia p r o t e s t a n t i z a n t ă , nu în î n t r e g i m e s c u ­
tită de elemente calviniste, ar fi p u t u t c o n d u c e , într-o b u n ă
zi, la d e m o c r a ţ i e . G a l i ţ î n a fost c o n c e d i a t în 1824, iar s o ­
cietăţile biblice au fost d i z o l v a t e .
L a această dizolvare tindea d e m u l t ă v r e m e u n vechi m e ­
diu arheopetrovian, câţiva aparatciki întârziaţi ca M a g n i t s k i ,
Ş i r i n s k i - Ş a h m a t o v , care erau neliniştiţi de fermenţii de in­
disciplină răspândiţi în biserică şi v o i a u să revină la un c o n ­
trol d e stat strâns, chiar s u b m a n t a u a o r t o d o x i e i . C ă d e r e a
lui G a l i ţ î n a fost o p e r a lor.
C a r e este deci situaţia r e l i g i o a s ă î n R u s i a , î n m o m e n t u l
în care îşi face intrarea filozofia r o m a n t i c ă g e r m a n ă ? Ea nu
este diferită, în anumite privinţe, de cea a G e r m a n i e i în m o ­
mentul în care se năştea această filozofie romantică. Pe de o
parte, o Biserică instituită, s u p u s ă principelui, cu o slabă stră­
lucire spirituală, incapabilă să integreze viaţa spirituală a elitei.
78
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
IV dc altă parte, un elan religios în anumite cercuri laice, care
sc găsesc la periferie, ba chiar în afara Bisericii instituite. A l t e
i .uacteristici sunt în exclusivitate ruseşti: nivelul a n o r m a l de
supunere în faţa principelui; sărăcia şi chiar indigenţă vieţii
intelectuale a clerului; aria î n g u s t ă a cercurilor c â ş t i g a t e de
revival-vl pietist (numai nobilimea, şi încă o foarte mică frac­
ţii ne a n o b i l i m i i ) ; în fine, lipsa de originalitate a acestor m e -
i Iii ruseşti care îşi î n c e p t o c m a i e d u c a ţ i a intelectuală şi care
sunt obligate s ă î m p r u m u t e t o a t e ideile lor din G e r m a n i a .
Cu t o a t e acestea, există p r o b a b i l — căci trebuie să p u ­
nem la î n d o i a l ă supraevaluările ulterioare — un filon de tra­
diţie vie în B i s e r i c a rusă. La sfârşitul secolului al X V I I I - l e a ,
la m a r g i n e a I m p e r i u l u i , în M o l d o v a , un c ă l u g ă r athonit
ucrainean, P a i s i e V e l i c i k o v s k i , t r a d u c e a Filocalia din grea-
Că în slavonă. Filocalia era un florilegiu de asceză, de mişti -
i ,i şi de r u g ă c i u n e din Părinţii Bisericii orientale, p u b l i c a t ă
la Veneţia în 1782. T r e b u i e subliniat că Filocalia slavonă,
culegere de spiritualitate, nu de d o g m a t i c ă şi de metafizică,
iste paralelă culegerilor franceze şi g e r m a n e din aceeaşi e p o ­
că. Filocalia care a fost utilizată de m o n a h i s m u l rus nu c o n ­
travenea sensibilităţii pietiste care p ă t r u n d e a de cealaltă
parte. D a r a c e a s t ă p r e z e n ţ ă s a u a c e a s t ă s u b z i s t e n ţ ă a unei
vieţi spirituale o r t o d o x e cu alură tradiţională pe p ă m â n t ru­
sesc va justifica grefele şi sintezele s u b s e c v e n t e ale r o m a n -
lismului slavofil. Ea va p e r m i t e şi falsificările lor.
într-adevăr, c o n s t r u c ţ i a t e o l o g i c ă slavofilă — şi a p o i cea
,i lui D o s t o i e v s k i — nu înfloreşte pe terenul acestei tradiţii
o r t o d o x e care este d e m u l t t i m p a p r o a p e vlăguită. E a vine
din altă parte. Şi d o a r ulterior, p e n t r u a r ă s p u n d e logicii sale
naţionaliste, a ajuns slavofilismul să se intereseze de ea, sau,
mai d e g r a b ă , să o r e c o n s t r u i a s c ă pe alte b a z e , fabricându-şi
I alse titluri de paternitate.
N u m a i c o n t i n u i cercetarea istoriei educaţiei religioase
a Rusiei. T r e b u i e î n s ă s e m n a l a t ă o t r ă s ă t u r ă care va m a r c a
79
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
durabil religiozitatea, ca de altfel şi gândirea religioasă rusă,
ş i care r e p r e z i n t ă u n a n u m e dispreţ p e n t r u f o r m e l e c a n o ­
nice, pentru d r e p t şi un accent p u s pe sentiment, pe emoţie.
A c e a s t a nu vine evident din B i z a n ţ . E s t e suficient să intri
într-o biserică greacă sau sârbească, chiar ucraineană: aceeaşi
liturghie nu are efectele care s u b j u g ă , violent afective, pe
care ea le are într-o biserică r u s e a s c ă . A c e a s t a î n s ă vine din
G e r m a n i a şi, m a i precis, de la s e m i r e f o r m a p e t r o v i a n ă . O
B i s e r i c ă s u p u s ă în î n t r e g i m e principelui, aservită, nu este
tentată să valorizeze ceva de care ea este a p r o a p e lipsită, drep­
tul. E a s e d e s c h i d e , d i m p o t r i v ă ş i p r i n c o m p e n s a ţ i e , u n u i
p a t e t i s m religios pe care îl a d u c e a u curentele pietiste. A c e s t
p a t e t i s m a i m p r e g n a t i m u a b i l a liturghie a lui I o a n G u r ă de
A u r , a t r a n s f o r m a t cântul, i-a d a t o altă tonalitate. A ş a c u m
o p i e s ă clasică d o b â n d e ş t e un alt efect la o p u n e r e în scenă
n o u ă , ş i f o r m a o r t o d o x ă s-a p ă t r u n s d e u n spirit n o u . D a r
ar fi o e r o a r e — cea pe care au făcut-o slavofilii şi p o s t e r i ­
tatea lor — să atribui acestui spirit m o d e r n Antichitatea tra­
diţiei.
II
P ă t r u n d e r e a filozofiei idealiste g e r m a n e în R u s i a este
a d u s ă de rivival-vX iluminist. In reacţia generală î m p o t r i ­
va raţionalismului Luminilor, î m p o t r i v a necredinţei şi a idei­
lor r e v o l u ţ i o n a r e , filozofia g e r m a n ă , ardent religioasă, se
a c o r d ă cu vederile guvernului şi ale Bisericii. Schelling este
de t i m p u r i u p r e d a t la universitate şi în a c a d e m i i l e eclezias­
tice, Schelling, s a u m a i c u r â n d , u n s c h e l l i n g i s m v u l g a r i z a t .
U n m i c cerc d e aristocraţi, prieteni spirituali, s e f o r m a s e l a
M o s c o v a : K o ş e l e v , K i r e e v s k i , Şevîrev, P o g o d i n , O d o e v s k i .
C ă t r e 1830 ei întâlnesc câţiva profesori care difuzează la uni­
versitate ceea ce Alexandre K o y r e n u m e ş t e „ u n schellingism
al p r e f e ţ e l o r " 1 7 . A c e ş t i p r o f e s o r i şi-au făcut studiile în G e r ­
m a n i a c u e p i g o n i a i m a e s t r u l u i : O k e n , Klein, W e b e r . A d e -
80
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
lea, ei au utilizat recenziile din Revue des deux mondes şi
i ey,umatele lui V i c t o r C o u s i n . Astfel se f o r m e a z ă cadrul de
gândire c o m u n acestei generaţii.
A c e a s t ă v u l g a t a schellingiană s e d u c e p e n t r u c ă e a s e d ă
drept c u n o a ş t e r e totală. R u s i a nu a c u n o s c u t p â n ă atunci
nimic din ştiinţa occidentală. E a n u făcuse decât s ă i m p o r ­
te tehnicieni, artilerişti, ingineri şi arhitecţi. în loc să s u p o r ţ i
lunga şi dificila ucenicie a ştiinţelor exacte, e m a i tentant să
te arunci a s u p r a unei c o s m o l o g i i unitare şi vagi. „Ştiinţa na­
turii" cercetează unitatea „ p r o f u n d ă " (cuvântul este c a p i t a l )
a naturii, altfel s p u s , v i z i u n e a centrală în care se integrea­
z ă m a g n e t i s m u l , electricitatea ( a d i c ă g a l v a n i s m u l ) , c h i m i s ­
mul, apoi fiziologia şi psihologia, în fine Spiritul. A c e s t p u n c t
de sprijin o d a t ă găsit, ştiinţele exacte, ceea ce Vellanski, de
exemplu, numeşte „doctrinele curente ale ştiinţei fizice", apar
ca superficiale şi „ u n i l a t e r a l e " . A c e s t v a g o r g a n i c i s m , a c e s ­
t e s c h e m e d e evoluţie î n care „ s e c o n f u n d ă într-o s e m i o b ­
scuritate idei v e n i n d de la Schelling cu cele care p r o v e n e a u
de la Paracelsus, de la B r u n o şi H e r d e r " 1 8 , par să fie, p e n t r u
o î n t r e a g ă generaţie, ultimul cuvânt al ştiinţei. G n o z a p r o -
vincializată p e r m i t e astfel scurtcircuitarea lungului p r o c e s
de aculturaţie şi o c c i d e n t a l i z a r e a fără o b o s e a l ă .
Ba chiar m a i m u l t : ea permite, din m o m e n t u l în care este
asimilată, d e s c o n s i d e r a r e a întregii culturi pe care o critică
şi p r e t i n d e să o î n l o c u i a s c ă sau, m a i d e g r a b ă , pe care o sin­
tetizează şi pretinde să o desăvârşească, adică ansamblul cul­
turii europene preidealiste. înainte de „Schelling", n-a existat
în O c c i d e n t d e c â t c u n o a ş t e r e a parţială, u ş o a r ă şi superfi­
cială, şi aceste trei adjective se adresează în ansamblu cultu­
rii franceze şi engleze clasice. A c e a s t a permite, în consecinţă,
să fie p u s ă în t e r m e n i mai avantaj o ş i p r o b l e m a a r z ă t o a r e a
identităţii r u s e şi a culturii n a ţ i o n a l e .
P r o b l e m a nu se punea în Occidentul franco-englez, sufi­
cient de sigur pe sine şi pe trecutul său, pentru a nu se întreba
81
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
a s u p r a valorii ce ar d e c u r g e din a fi francez s a u e n g l e z . Se
p u n e a m a i m u l t î n G e r m a n i a ş i î n Italia, u n d e a b s e n ţ a u n u i
stat naţional unitar era simţită ca o frustrare. D a r în aces­
t e d o u ă ţări era suficient s ă p r o d u c i r ă s u n ă t o a r e o p e r e d e
cultură p e n t r u a te linişti. E r a suficient să d e p l a s e z i centrul
de g r e u t a t e de la n a ţ i o n a l i s m u l statului naţional s p r e cul­
tura n a ţ i o n a l ă , p e n t r u a găsi în tine un p r i n c i p i u de s u p e ­
rioritate, î n R u s i a există u n stat naţional care şi-a d o v e d i t
t o c m a i p u t e r e a z d r o b i n d u - i pe cei trei m a r i cuceritori ai s e ­
c o l u l u i al X V I I I - l e a , C a r o l al X H - l e a , F r e d e r i c al II-lea şi
N a p o l e o n . D a r acest stat, în ochii unei părţi a nobilimii ruse,
are n e v o i e s ă fie justificat. D a c ă R u s i a este lipsită d e m e ­
m o r i e şi lipsită de istorie, dacă, aşa c u m scria C e a a d a e v , cul­
tura sa este inexistentă, statul nu este d e c â t o f o r m ă g o a l ă
şi p r a c t i c a sa nu se p o a t e susţine. Pe scurt, trebuie defini­
tă misiunea Rusiei.
N u a m d e e x p u s aici sistemul slavofililor. A ş d o r i n u m a i
s ă indic ceea ce, î n învăţătura lui K i r e e v s k i ş i H o m e a k o v ,
p r e g ă t e ş t e căile ideologiei".
D e m e r s u l lor f u n d a m e n t a l este acesta. E x i g e n ţ e l e gân­
dirii lor, p r o b l e m a t i c a lor, ideile lor d i r e c t o a r e vin din O c ­
cidentul e u r o p e a n , inclusiv cea m a i i m p o r t a n t ă dintre toate,
n a ţ i o n a l i s m u l . P r o b l e m a lor e, aşadar, de a i m p o r t a n a ţ i o ­
n a l i s m u l e s t o m p â n d etichetele de i m p o r t . E s t e de a n a ţ i o ­
naliza n a ţ i o n a l i s m u l g e r m a n în aşa m ă s u r ă î n c â t să a p a r ă ca
ţ â ş n i n d d i n a d â n c u r i l e naţiunii ruse, ca o f o r m a ţ i u n e indi­
genă, p u r t ă t o a r e de valoare. E s t e v o r b a de a î n z e s t r a cu tra-
"" Lucrările asupra slavofilismului trebuie împărţite în două gru­
puri, în primul figurează cele care aderă la slavofilism. Ele for­
mează imensa majoritate. Mai ales: A. GRATIEUX, 1939 şi 1953.
P. K. CHRISTOFF, 1961. în cel de-al doilea, figurează, după cu­
noştinţele mele, numai două lucrări, amândouă remarcabile:
F. ROULEAU, 1972, din nefericire încă inedit şi A. WALICKI, 1975.
Se poate adăuga, dintr-un punct de vedere mai special, P. BARON, 1940.
82
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
iliric antică a c e a s t ă n o u t a t e culturală. C u m n a ţ i o n a l i s m u l
pune pe sine o p u n â n d u - s e altuia, trebuie ca R u s i a să p o a -
I.I li o p u s ă G e r m a n i e i şi O c c i d e n t u l u i e u r o p e a n , f o l o s i n d
argumente germane şi occidentale, dar întoarse contra O c c i ­
dentului şi fără nici o referinţă la s u r s a lor reală. C e e a ce lip­
seşte în m o d a b s o l u t , la slavofili, s u n t referinţele şi citatele.
E i sunt deci î m p i n ş i s ă c o n s t r u i a s c ă , î n t o a t e d o m e n i i ­
le, o realitate-ficţiune, o istorie-ficţiune, o religie-ficţiune,
0 politică-ficţiune.
V r e a u să d a u câteva e x e m p l e luate de la K i r e e v s k i şi de
la H o m e a k o v 1 9 .
O t e m ă capitală a lui K i r e e v s k i este critica a d u s ă c o n ­
cepţiei raţionale a s u p r a o m u l u i şi, în consecinţă, oricărui ra­
ţionalism. R a ţ i o n a l i s m căruia el îi o p u n e p e r s o n a l i t a t e a cu
adevărat integrată, unificată în jurul u n u i centru vital, a s ­
cuns, accesibil t o t u ş i celui care îl caută. R a ţ i o n a l i s m u l d i s ­
truge integralitatea (ţelnost) interioară, împiedică înţelegerea
adevărată, c o n c r e t ă , s e p a r ă psihicul într-un a n u m i t n u m ă r
de facultăţi separate, p ă z i n d u - ş i cu străşnicie a u t o n o m i a şi
intrând în c u r â n d în conflict. D e s p o t i s m u l raţiunii inten­
sifică d e z a g r e g a r e a psihicului, tot a ş a c u m c o r e s p o n d e n ţ e ­
le lor în domeniul social, dreptul roman şi autoritatea exterioară
a Bisericii r o m a n e , îi leagă pe o a m e n i în l o c să-i u n e a s c ă şi
intensifică a t o m i z a r e a socială. D o a r c r e d i n c i o s u l o r t o d o x
ştie că p l e n i t u d i n e a adevărului cere p l e n i t u d i n e a p e r s o n a ­
lităţii, şi a c e a s t ă integralitate o c a u t ă el statornic. Astfel, se
o p u n d o u ă tipuri d e civilizaţii, u n a „ i n t e r i o a r ă " ( o r t o d o x ă ) ,
cealaltă „exterioară" (occidentală); u n a integrală, cealaltă „ l o -
gico-tehnică". D a c ă Occidentul pare să fi depăşit R u s i a în
ştiinţă şi tehnologie, este pentru că el a o p t a t pentru calea fa­
cilă a dezvoltării p u r exterioare, în t i m p ce R u s i a a ales calea
îngustă a d e z v o l t ă r i i interioare, a d i c ă m o r a l e şi p r o f u n d e ,
superioare în absolut20.
Potrivit expunerii general acceptate, Kireevski luase aces­
te idei de la Părinţii greci ai B i s e r i c i i 2 1 . în 1842 el p l e c a s e să
83
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
v i z i t e z e p e stareţul M a c a r i e î n m ă n ă s t i r e a d e l a O p t i n a , c u
care t r a d u s e s e m a i m u l t e p a s a j e din I s a a c Şirul. A c o l o gă­
sise el ideea concentrării interioare şi a integralităţii. La M a ­
x i m M ă r t u r i s i t o r u l raţiunea este, d e a s e m e n e a , u n o r g a n a l
s i m p l e i cunoaşteri, în t i m p ce î n ţ e l e p c i u n e a r e c l a m ă tota­
litatea psihicului. C o n c l u z i a : slavofilismul este de-a dreptul o
continuare m o d e r n ă a unei tradiţii religioase care d o m i n a s e
R u s i a î n c e p â n d c u V l a d i m i r ş i care fusese t e m p o r a r u m b r i ­
tă de r e f o r m e l e violente ale lui P e t r u cel M a r e şi ale s u c c e ­
sorilor săi. V o r b i n d cu soţia sa despre Schelling, Kireevski a
auzit-o pe aceasta s p u n â n d u - i că ea deja citise aceste lucruri
la Isaac Şirul. Şi într-adevăr, deschizând imediat pe Isaac, gă­
sise esenţialul filozofiei lui Schelling, dar c o r e c t a t şi a p r o ­
fundat.
D i n nefericire, e lucru d o v e d i t că K i r e e v s k i ajunsese deja
la aceste idei înainte de a se interesa de p a t r o l o g i e . Şi d a c ă se
d e s c h i d e lucrarea lui F r i e d e r i c h Schlegel Filozofia vieţii, se
găseşte, întreagă, n o ţ i u n e a de p u n c t focal al sufletului, d i s ­
trugerea unităţii interioare p r i n raţiune, p u n e r e a în paralel
a conflictului interior care r e z u l t ă cu h a o s u l s o c i a l 2 2 . I d e e a
k i r e e v s k i a n ă a raţiunii însufleţite de credinţă se g ă s e ş t e la
J a c o b i . K i r e e v s k i critica insistent ideea r o m a n ă d e d r e p t ş i
îi o p u n e a c u t u m a care creşte în m o d organic, ca o fiinţă v i e :
el îl repeta astfel pe Savigny. A p r e c i e r e a sa, în î n t r e g i m e ne­
gativă, a s u p r a R o m e i , a d r e p t u l u i r o m a n , a I m p e r i u l u i r o ­
man, în care vedea izvorul raţionalismului, al capitalismului,
al R e v o l u ţ i e i franceze şi al d e s p o t i s m u l u i n a p o l e o n i a n , p r o ­
vine d e l a A d a m M i i l l e r 2 3 .
D u p ă Kireevski, există d o u ă tipuri de legături sociale, pri­
mul, întemeiat pe constrângere exterioară, care caracterizea­
ză societăţile latină şi g e r m a n i c ă , cel de-al doilea, î n t e m e i a t
p e acord, p e armonie, p e comunitatea d e credinţă, p e iubire.
Aceasta este legătura socială care îi uneşte pe ruşi între ei şi îi
leagă de ţarul lor.
84
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
D a r , î n c ă d i n 1814, t e o z o f u l g e r m a n F r a n z v o n B a a d e r
distingea d o u ă tipuri de legături, ce există şi în natură şi în s o -
l II l a t e : o legătură b a z a t ă pe iubire şi atracţie reciprocă a păr-
ţilor, o l e g ă t u r ă b a z a t ă pe c o n s t r â n g e r e a ce leagă, în m o d
mecanic, a t o m i i sociali. I u b i r e a face inutilă forţa.
Acelaşi B a a d e r care, în plină ascensiune a iluminismului,
lusese î n s ă r c i n a t să r e d a c t e z e un m a n u a l de instruire reli­
gioasă p e n t r u clerul rus, scrie, la sfârşitul vieţii sale, m i n i s -
irului U v a r o v că O c c i d e n t u l se stinge, fie s u b d i c t a t u r a
mecanică a catolicismului, fie în anarhia şi fărâmiţarea p r o ­
testantismului; c ă R e f o r m a n u este d e c â t c o n t i n u a r e a , s u b
alte f o r m e , a principiului r o m a n ; că filozofia d e g e n e r â n d
d u p ă D e s c a r t e s , raţiunea şi credinţa au intrat în conflict; că,
în fine, P r o v i d e n ţ a a a p ă r a t B i s e r i c a r u s ă de influenţele d i s ­
trugătoare ale E u r o p e i . E a r ă m â n e s i n g u r a forţă c e p o a t e s ă
vindece celelalte d o u ă confesiuni creştine şi să p r o m o v e z e
în E u r o p a o renaştere spirituală: este cel m a i c o m p l e t r e z u ­
mat al filozofiei istoriei a lui K i r e e v s k i 2 4 .
A c e l e a ş i î m p r u m u t u r i , aceleaşi falsificări se r e g ă s e s c la
H o m e a k o v . El a vrut să p u b l i c e principalul s ă u tratat t e o ­
logic, Biserica e Una, în greacă, cu o prefaţă în care ar fi in­
dicat că este v o r b a de un m a n u s c r i s inedit, d a r reflectând
doctrina o r t o d o x ă şi investit cu autoritate 2 5 . A c e s t a ar fi fost
u n O s s i a n teologic. D u p ă H o m e a k o v , esenţa Bisericii vechi
era identitatea unităţii şi a libertăţii, sinteză care se expri­
mă în legea iubirii spirituale. R o m a a p ă s t r a t unitatea, d a r
a sacrificat libertatea. R e f o r m a a sacrificat unitatea pe alta­
rul libertăţii. S i n g u r ă o r t o d o x i a a r ă m a s fidelă faţă de tra­
diţia primitivă, faţă de ceea ce el n u m e ş t e sobornosf s a u
spiritul conciliilor, acest spirit care c o n d u c e conciliile s p r e
unanimitate. El a s c u n d e a faptul că îl calchia pe M o e h l e r , te­
o l o g din T u b i n g e n , care î n c ă din 1825, o p u n e a „ m u l t i p l i -
" Soborul e comunitatea de idei obţinută cu ajutorul doctrinei
religioase («.£.).
85
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
citatea fără unitate a p r o t e s t a n ţ i l o r " p r i n c i p i u l u i catolic al
unităţii î n multiplicitate, c e r e c o n c i l i a z ă î n m o d a r m o n i o s
diversitatea individuală c u c o m u n i t a t e a unică, c e e a c e re­
p r e z i n t ă o definiţie adecvată a c o n c e p t u l u i de sobornost h o -
meakovian26.
Polemica purtată cu catolicismul r o m a n îl determina pe
H o m e a k o v s ă susţină t e z a c ă adevărul d o g m a t i c r e z i d ă î n
c o n s e n s u l Bisericii, şi nu în a u t o r i t a t e a ierarhică, nici chiar
în Scripturi. D a r dacă infailibilitatea aparţine p o p o r u l u i creş­
tin în a n s a m b l u l său, a c e a s t a echivalează cu a p u n e a u t o r i ­
tatea în s e a m a Bisericii şi, finalmente, a p r o m o v a un gen de
d e m o c r a ţ i e eclezioîogică, ceea ce nu este lipsit de a s e m ă n a ­
re cu evoluţia lui L a m m e n a i s , care, bineînţeles, nu este ci­
tat, de v r e m e ce, sobornost-u\ non-ierarhic sălăşluieşte în
p r i n c i p i u n u m a i î n B i s e r i c a o r t o d o x ă rusă.
D o g m a t i c a nu trebuie să fie î n t e m e i a t ă pe o d e d u c ţ i e ra­
ţională. H o m e a k o v o p u n e raţionalismului teologic occiden­
tal, care, potrivit opiniei sale, culminează cu H e g e l , „ r a ţ i u n e a
i n t e g r a l ă " care s e b u c u r ă d e r e c u n o a ş t e r e î n R u s i a ş i care
i n t e g r e a z ă v o i n ţ a şi credinţa. V o i n ţ a şi credinţa nu a c ţ i o ­
n e a z ă p r i n d e m o n s t r a ţ i e . E l e sunt c u n o a ş t e r i lăuntrice ş i
i m e d i a t e . A c e a s t a î n s e m n a a relua literalmente criticile pe
care J a c o b i i le adresa lui H e g e l (credinţa este Unmittelbare
Wisseri) şi de a s e m e n e a pe cele ale lui Schelling în u l t i m a
27
sa perioadă .
F a p t u l c ă H o m e a k o v ş i K i r e e v s k i î i citiseră atent p e P ă ­
rinţii tradiţiei orientale este exact. D a r i-au citit atunci c â n d
sistemul lor era deja construit, cu s c o p u l de a-i da un alt
c a d r u de referinţă decât cel care era realmente al s ă u . E r a
v o r b a de p u s în j o s u l paginii n o t e care să trimită la alţi a u ­
tori decât cei a căror influenţă voiau să o nege şi a căror pater­
nitate voiau s-o refuze. A c e a s t a ducea la o lectură a patristicii
" cunoaştere nemijlocită (n.t.).
86
EDUCAŢIA RELIGIOASA A RUSIEI
potrivit p e r s p e c t i v e l o r i d e a l i s m u l u i g e r m a n . Q u i p r o q u o u l
era posibil. într-adevăr, i d e a l i s m u l g e r m a n înfige rădăcini
adânci în acelaşi neoplatonism din care se nutreşte şi o parte
.1 tradiţiei patristice. D a r , în t i m p ce Părinţii greci se s t r ă d u ­
iau să î n d r e p t e s a u să c o r e c t e z e n e o p l a t o n i s m u l de influ­
enţe gnosticizante, acest efort este anihilat dacă ei sunt recitiţi
in contextul e z o t e r i s m u l u i idealist. A c e s t e influenţe revin
in p r i m - p l a n . A n s a m b l u l tradiţiei orientale este astfel d e -
I ormat, în m ă s u r a în care ceea ce în ea este central este î m ­
pins la m a r g i n e , iar ceea ce este periferic este p u s în centru.
Cu temele origeniste* şi evargiene"" ale regenerării universa­
le (apocatastaza), cu temele d i o n i s i e n e a l e căii negative ( a p o -
I a z a ) r e a ş e z a t e la l o c de cinste, d o c t r i n a se d e z e c h i l i b r e a z ă
pentru că s p e c u l a ţ i a g e r m a n ă le a c a p a r a s e p e n t r u s c o p u r i
care îi erau p r o p r i i şi îi p r e g ă t i s e pe ruşi să le f o l o s e a s c ă şi
ci la rândul lor. Se d e s c h i d e astfel o p a n t ă s p r e i d e o l o g i z a -
rea teologiei, în m ă s u r a în care ea este s o m a t ă nu să expli-
citeze actul credinţei, ci să furnizeze o Weltanschauung. O
a s e m e n e a credinţă se aplică nu o b i e c t u l u i credinţei, ci a c e s ­
tei concepţii d e s p r e l u m e pretins g a r a n t a t e p r i n revelaţie şi
tradiţie.
E x i s t a falsificare religioasă, de v r e m e ce naturalizarea în
R u s i a a u n u i revival pietist ( m a s o n , idealist) se o p e r a p r i n
construirea unei false tradiţii care nu existase niciodată. S l a -
vofilii îi citiseră pe I s a a c Şirul, l o a n Scărarul şi alţii, tot aşa
cum, sau tocmai fiindcă romanticii germani citiseră pe Eckhart,
S u s o sau Silesius p e n t r u a-şi constitui o teologie naţională.
Origenismul, sistem teologic al lui Origene, teolog şi exe­
get (cea 185-254) (n.t).
** Evagrie din Pont, mistic şi teolog grec care a adoptat opi­
niile lui Origene (n.t.).
Ale lui Dionisie Areopagitul, călugăr sirian din secolul al
V-lea, care a pus temeiurile teologiei negative sau apofatice (n.t.).
87
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
D a r romanticii germani descindeau cu adevărat din Eckhart,
oricât de d e f o r m a t ă a fost lectura lor, în t i m p ce slavofilii
d e s c i n d e a u din r o m a n t i c i i g e r m a n i şi nu din I s a a c Şirul şi
I o a n Scărarul. Falsificarea istorică este şi m a i directă încă
în c o n s t i t u i r e a c u p l u l u i f u n d a m e n t a l al gândirii slavofile:
Rusia şi E u r o p a .
K i r e e v s k i are d o u ă z e c i şi şase de ani. El îşi părăseşte pen­
tru p r i m a d a t ă locurile natale de la D o l b i n o şi se d u c e în
28
G e r m a n i a p e n t r u ş a s e l u n i . A i c i el j u d e c ă fără întârziere
nu n u m a i E u r o p a , ci esenţa ei, pe care o n u m e ş t e europeism.
Ea este, p o t r i v i t opiniei lui, o stare m a l a d i v ă . E u r o p e i s m u l
este f o r m a t din m a i m u l t e s t r a t u r i : spiritul L u m i n i l o r „ d i s ­
t r u g ă t o r " , ştiinţa „ c a r e nu r e c u n o a ş t e ca adevărat decât ceea
ce e obiect al experienţei s e n s i b i l e " , artele f r u m o a s e încre­
menite î n imitaţia sterilă, m o r a l a utilitară. P e d e altă parte,
spiritul c o n t r a r e v o l u ţ i o n a r c a d e în m i s t i c i s m , reverie, d e ­
ducţie filozofică sistematică. N i c i o sinteză p o s i b i l ă între
cele d o u ă curente, d o a r o unitate forţată, artificială. El nu-i
c o n d a m n ă încă pe Schelling şi Schiller, dar în câţiva ani, ei
v o r întâlni, în inferno, a n s a m b l u l culturii e u r o p e n e 2 9 .
I n 1845, K i r e e v s k i d ă u n d i a g n o s t i c î n c ă m a i s u m b r u .
G a t a cu r o m a n t i s m u l şi deci gata cu p o e z i a . H e g e l i a n i s m u l
se d e s c o m p u n e , viaţa religioasă sfârşeşte p r i n a se răci. C u l ­
tura e u r o p e a n ă m o a r e , este m o a r t ă . In ce p r i v e ş t e Statele
U n i t e , ele s u n t o caricatură a E u r o p e i . D a c ă rusul era obli­
gat, p e n t r u p ă c a t e l e sale, să-şi s c h i m b e „viitorul g r a n d i o s "
c o n t r a celui d i n O c c i d e n t , m a i bine ar fi să d e v i n ă g e r m a n ,
englez, chiar francez decât „ s ă se lase asfixiat în p r o z a i s m u l
a c e s t o r relaţii fabricate, în m e c a n i s m u l acestei căutări an­
x i o a s e a c â ş t i g u l u i " . O c c i d e n t u l este rău, iar Statele U n i t e ,
care sunt E x t r e m u l O c c i d e n t , s u n t e x t r e m d e r e l e 3 0 .
In 1852, o n o u ă agravare. I n s p i r â n d u - s e din r o m a n u l eu­
ropean, Kireevski m o r a l a familială e u r o p e a n ă , insa­
tisfacţia, vidul d e z o l a n t al o m u l u i e u r o p e a n . El a d o p t ă toate
clişeele. Italianul este leneş, francezul - superficial, g e r m a -
88
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
nul - greoi, englezul - trufaş. El c o n d a m n ă , de a s e m e n e a ,
luxul s u b t o a t e formele sale. „ C â n d luxul, scrie el, a p ă t r u n s
111 Rusia, el a fost primit ca o m a l a d i e c o n t a g i o a s ă venită din
vecini. I s-a c e d a t ca u n u i viciu, simţindu-i-se î n t o t d e a u n a
i .u acterul nelegitim, nu n u m a i pe p l a n religios, ci, de a s e ­
menea, p e p l a n s o c i a l . " L u x u l face p a r t e d i n e u r o p e i s m . E l
este străin p r i n natură, c a tot c e este rău, d e R u s i a . D e fapt,
d u p ă c u m se ştie, nu luxul a p ă t r u n s în R u s i a , ci c o n d a m n a ­
rea lui. R u s i a face o v a l o a r e din refuzul c o m p r o m i s u l u i cu
lumea materială. I n acest m o d îşi justifică e a m i z e r i a 3 1 .
K i r e e v s k i î m p r u m u t ă această c o n d a m n a r e g l o b a l ă a E u ­
ropei gata făcută de la scriitorii europeni, de la revistele, r o ­
manele, eseurile care repetă aceste locuri c o m u n e . D e v r e m e
c e s p u n astfel, g â n d e ş t e K i r e e v s k i , î n s e a m n ă c ă s p u n a d e ­
vărul. E l acceptă, î n m o d necritic, criticile p e care e u r o p e ­
nii şi le a d r e s e a z ă p e r p e t u u lor înşile. N u - ş i dă s e a m a că în
acest m o d critic al percepţiei de sine rezidă europeismul ade­
vărat, interzicându-şi astfel să c u n o a s c ă E u r o p a .
Kireevski crede că judecă E u r o p a din exterior. D a r el este
exterior în acelaşi fel în care este P e r s a n u l lui M o n t e s q u i e u
şi H u r o n al lui Voltaire, deoarece critica sa vine din E u r o p a .
C u t o a t e acestea, născut î n R u s i a , e l n u este, c a p e r s o a n ă ,
p r o d u s u l unei ficţiuni, şi acest fapt face atât de dificil de res­
pins critica sa. Slavofilismul nu este p r o d u s u l u n u i s i m p l u
naţionalism ca acela care opunea, în vremea imperiului, G e r ­
m a n i a F r a n ţ e i . El se hrăneşte dintr-o falsă c o n ş t i i n ţ ă a E u ­
r o p e i însăşi, pe care aceasta o c o n t e m p l ă p r o i e c t a t ă pe
ecranul rus, î n t i m p c e R u s i a n u o p u n e p e s e a m a E u r o p e i
decât în m ă s u r a în care este câştigată de a c e a s t ă falsă c o n ­
ştiinţă ş i e u r o p e n i z a t ă t o t o d a t ă . D e aici p r o v i n e faptul c ă
v i z i u n e a slavofilă a s u p r a E u r o p e i a s e d u s u ş o r R u s i a şi a
s e d u s d e a s e m e n e a E u r o p a , e a însăşi d i s p u s ă p e d e - a între­
gul să-1 ia în serios pe Persanul m o s c o v i t şi pe H u r o n - u l pe
care ea îl învăţase, la Paris sau la G o t t i n g e n , rudimentele fi­
lozofiei. Punctul de plecare al slavofilismului nu este d r a g o s t e a
89
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de patrie, ci t e a m a de a nu o p u t e a iubi, o î n d o i a l ă , o d e ­
preciere, u n d e z i n t e r e s p e n t r u e a ş i u n teribil r e s e n t i m e n t
pentru acest O c c i d e n t de u n d e vin toate valorile şi toate lec­
ţiile. In m a r e l e teatru al culturii e u r o p e n e , tinerii intelec­
tuali ruşi nu au p u t u t să se i n s t a l e z e d e c â t s u s de t o t şi pe
m a r g i n i , p e l o c u r i l e cele m a i î n d e p ă r t a t e ş i m a i p u ţ i n o n o ­
rabile, î n d a t ă ce v ă d pe scenă o satiră a acestei culturi ş i - o
î n s u ş e s c c u p a s i u n e . Iată E u r o p a c o n d a m n a t ă şi, p r i n u r m a ­
re, n a ţ i o n a l i s m u l restaurat. î n d e p ă r t a r e a d e centru, atât d e
aspru încercată, devine şansă. în loc să participe la europeism,
ei s o m e a z ă E u r o p a să participe la rusism.
î n v i z i u n e a kireevskiană, E u r o p a este datul i m e d i a t , iar
R u s i a , datul construit. T a b l o u l E u r o p e i era neobiectiv, p a r ­
ţial, dar r e g ă s e a în n u m e r o a s e p u n c t e realitatea. C o n s t r u i t ă
din negativul unei E u r o p e rău c u n o s c u t e , R u s i a n u m a i este
a c o l o u n d e este R u s i a . E a este o figură pictată, c o n t r a s t â n d
p u n c t c u p u n c t c u cealaltă, p r e c u m a l e g o r i a virtuţii î n faţa
alegoriei viciului. Ea este, în întregime, u t o p i a lui K i r e e v s k i .
R u s i a „ n u c u n o ş t e a nici bariera de fier a claselor s o c i a ­
le i m u a b i l e , nici privilegiile care îi c o n s t r â n g pe unii în d e ­
trimentul altora, nici lupta politică şi m o r a l a care derivă din
ea, nici dispreţul de clasă, nici invidia de c l a s ă " . A c e a s t ă m i ­
n u n a t ă stare d e lucruri exista î n c ă a d â n c s ă d i t ă î n p o p o r .
T r e b u i e să fie aşa, căci, înainte de o r i c e experienţă, privile­
giile R u s i e i s u n t eterne. E l e există deci în s t a r e a s c u n s ă , în
stare de mister. Slavofilii nu au c o n t r i b u i t la istoriografia
p o z i t i v ă a R u s i e i . Ei citesc p u ţ i n şi i n c o r e c t statisticile p r e ­
cise p e c a r e l e p u b l i c ă g u v e r n u l i m p e r i a l . N u - ş i d a u o s t e ­
neala să descindă de pe peronul frumoaselor lor locuinţe
pentru a-şi vizita iobagii, p o p o r u l în carne şi oase. M u l ţ i erau
p r o p r i e t a r i destul d e aspri. C ă c i p o p o r u l n u s e află î n i z b e .
P o p o r u l este u n l o c spiritual, sediul u n u i mister. E i n u s e
grăbesc să-1 c u n o a s c ă : este suficient să-1 c o n t e m p l i . E s t e s u ­
ficient s ă p r o c l a m i c u î n c r e d e r e c ă vechiul m o d d e viaţă ru­
s e s c „ s - a c o n s e r v a t a p r o a p e intact î n clasele inferioare ale
90
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
p o p o r u l u i : s-a c o n s e r v a t — şi t o t u ş i trăieşte de a c u m î n a ­
inte într-un m o d a p r o a p e i n c o n ş t i e n t — de a c u m î n a i n t e el
face parte din tradiţia obişnuită, de a c u m înainte nu m a i este
32
legat p r i n h e g e m o n i a gândirii r e c e n t e " . Altfel s p u s , este
invizibil şi cu atât m a i real.
D a c ă d e s c r i e r e a slavofilă este falsă, teoria care o expli­
că este cu necesitate şi m a i falsă. K i r e e v s k i p o r n e a de la un
tablou b a n a l de fals al E u r o p e i , p e n t r u a ajunge p â n ă la o
explicaţie istorică, a p o i filozofică şi, în fine, t e o l o g i c ă a aces­
tei stări de lucruri i m a g i n a r e . F ă c â n d a c e a s t a , el îşi c o n s o ­
lida părerile şi le d ă d e a o coerenţă capabilă să sfideze timpul.
A v e a astfel o teorie a c r e ş t i n i s m u l u i latin, a I m p e r i u l u i r o ­
man, a feudalităţii o c c i d e n t a l e . Să l u ă m , de e x e m p l u , pe c e a
33
a I m p e r i u l u i r o m a n . O c c i d e n t u l se află deja, cu t o a t e c a ­
racteristicile sale, în R o m a . într-adevăr, „raţiocinarea exte­
rioară" trece înainte de ceea ce este esenţa internă a lucrurilor.
„ A c e a s t a s e v e d e î n viaţa s o c i a l ă ş i familială, î n g u s t u l p e n ­
tru g r a m a t i c ă şi drept, în a r m o n i a « artificială » care striveş­
te libertăţile naturale şi s p o n t a n e i t a t e a vie a m i ş c ă r i l o r
sufletului." R e l i g i a r o m a n ă este u n g e n d e p r e c a t o l i c i s m :
„ e a , care în spatele riturilor exterioare a uitat a p r o a p e v a l o a ­
rea lor de mister". C e e a ce îi leagă pe r o m a n i este, ca şi în s o ­
cietăţile moderne, „interesul c o m u n " şi spiritul de partid. C h i a r
p a t r i o t i s m u l r o m a n este rece ş i arid, dictat d e o r g o l i u . E l
nu are „ d e c â t inteligenţa s e a c ă a l o g i c i a n u l u i şi inteligenţa
interesată a o m u l u i d e a c ţ i u n e " . D u p ă c u m s e v e d e , K i r e ­
evski aplică istoriei r o m a n e categoriile pe care r o m a n t i s m u l
le aplică O c c i d e n t u l u i şi, m a i precis, clasicismului francez.
D a r , ceea ce este d o a r o o p i n i e c o m u n ă , nici adevărată, nici
falsă atunci c â n d se aplică lumii c o n t e m p o r a n e , devine o ju­
decată istorică absolut eronată atunci c â n d se aplică t r e c u ­
tului r o m a n . K i r e e v s k i t e o r e t i z e a z ă o părere, în l o c s-o
critice, şi se c u f u n d ă astfel în fals.
în ce p r i v e ş t e v i z i u n e a p o l i t i c ă a slavofililor, ea este d o ­
m i n a t ă d e t e m a refuzului e c o n o m i e i d e p i a ţ ă î n t e m e i a t e p e
91
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
c o n t r a c t şi circulaţia banilor, a refuzului i n d i v i d u a l i s m u l u i
liberal. In a c e a s t ă privinţă, ei nu s-au d e s p r i n s de g â n d i r e a
r o m a n t i c ă c o n s e r v a t o a r e care, ca şi g â n d i r e a r e v o l u ţ i o n a ­
ră, t u n a şi fulgera î m p o t r i v a alienării şi a religiei b a n u l u i .
Se p o a t e alătura p o l e m i c a lor antikrematistică* de cea a lui
K a r l M a r x : aceleaşi t e m e se r e g ă s e s c la c o n s e r v a t o r i i şi la
socialiştii e u r o p e n i din a c e a s t ă epocă..
E x i s t ă t o t u ş i o t r ă s ă t u r ă care îi d e o s e b e ş t e pe slavofili
de c o n s e r v a t o r i şi care, de a s e m e n e a , îl d e o s e b e ş t e pe M a r x
printre s o c i a l i ş t i : faptul că p r o t e s t u l lor nu e c a n t o n a t în
p l a n m o r a l , ci că e d u b l a t de o filozofie a istoriei. în F r a n ­
ţa, în A n g l i a , c o n s e r v a t o r i s m u l nu face p r e a a d e s e a efortul
de a t e o r e t i z a . în spiritul lui B u r k e , v e c h i m e a , prescrierea,
s p l e n d o a r e a lucrurilor trecute s u n t suficiente p e n t r u a da
un titlu c o n s e r v a t o r i s m u l u i . C h i a r la tradiţionaliştii fran­
cezi, u n d e catolicismul s-a î m b o g ă ţ i t cu elemente străine tra­
diţiei, aceasta este atât de vigilent supravegheată de autorităţile
d o g m a t i c e , încât abaterile a u fost repede c o n d a m n a t e . D i m ­
p o t r i v ă , în R u s i a , u n d e t e o l o g i i laici c u g e t ă fără l e g ă t u r ă cu
B i s e r i c a lor, chiar, şi m a i ales, d a c ă se p r e t i n d fideli tradi­
ţiei, ei fac apel la istoriozofiile r o m a n t i c e , inclusiv cele care
au f o r m a t terenul m a r x i s m u l u i .
Istoriozofia lui H o m e a k o v este dualistă. Religia este fac­
torul i s t o r i c principal, d a r religia însăşi este c o n c e p u t ă ca
n ă s c â n d u - s e din n a t u r ă s a u c o n s t i t u i n d u n p r i n c i p i u natu­
ral. Astfel, H o m e a k o v n u este atât d e d e p a r t e d e F e u e r -
b a c h 3 4 . E x i s t ă d o u ă principii religioase aflate î n luptă, unul,
principiul iranian ( s a u religia libertăţii) şi celălalt, princi­
piul k u ş i t " ( s a u religia necesităţii). î n t r e a g a istorie se d e -
" Krematistică — nume dat de unii autori din secolul al XlX-lea
economiei politice, considerată ca ştiinţă a producţiei de bogăţii (n. t.).
"" Cuş sau Kuş (Couch, Koush, Kuch) — nume dat de vechii egip­
teni la ceea ce grecii numeau Etiopia, adică Nubia şi Sudanul. Spre
2000 î. C. nume aplicat unei populaţii instalate la sud de Nil, dar
foarte repede a fost extins la toate teritoriile nubiene (n.t).
92
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
duce din conflictul lor, d i n p o z i ţ i a lor r e c i p r o c ă . D u a l i s ­
mul religios c o i n c i d e c u u n d u a l i s m rasial: rasele u m a n e s e
împart în iraniene şi kuşite. Şi chiar cu un d u a l i s m g e o g r a ­
fic ai cărui p o l i se s i t u e a z ă în I r a n şi în E t i o p i a . T i p u l u i ku­
şit de civilizaţie îi aparţin E g i p t u l , B a b i l o n u l , C h i n a , I n d i a
tic S u d . A c o l o d o m n e ş t e materialismul, f o r m a l i s m u l , d r e p ­
tul, statul. L u m e a greacă şi r o m a n ă se p r e z i n t ă şi se expli­
că printr-un a m e s t e c al celor d o u ă principii iranian şi kuşit,
G r e c i a fiind m a i iraniană şi R o m a m a i kuşită, aşa c u m o d o ­
vedesc „ c u evidenţă" convenţionalitatea şi artificialitatea re­
ligiei şi a dreptului roman. Creştinismul apare ca o resurgenţă
triumfătoare a principiului iranian, c u m era, de a s e m e n e a ,
într-o anumită m ă s u r ă vechiul iudaism. D a r această r a z ă sal­
vatoare s-a p u t u t p i e r d e î n d e s i m e a k u ş i s m u l u i : este ceea
ce s-a întâmplat cu catolicismul r o m â n . D i m p o t r i v ă , în n o r d
şi în est, creştinismul i-a atins pe g e r m a n i şi pe slavi. D i n
nefericire, g e r m a n i i a u fost c o n t a m i n a ţ i d e R o m a ş i prin­
cipiile kuşite reapar în filozofia idealistă. Ce e m a i b u n în
A n g l i a ( H o m e a k o v era anglofil) aparţine elementului slav.
C u v â n t u l Angl nu vine o a r e de la numele tribal slav Ulglici ?
C ă c i slavii s u n t cei care r e p r e z i n t ă principiul iranian în p u ­
ritatea sa. Se vede aceasta în religia greacă, în Iliada, p r o f u n d
i m p r e g n a t ă de spiritul slav. T r o i a era o c o l o n i e slavă. D a r
nicăieri slavitatea nu este atât de p u r ă ca la p o p o r u l rus. D a ­
torită acestui fapt, interesele R u s i e i coincid cu interesele su­
p e r i o a r e ale u m a n i t ă ţ i i 3 5 .
Să trecem peste acest delir rusist. S u n t e m în prezenţa unei
istoriozofii de tip gnostic cu caracteristicile sale clasice: cele
d o u ă principii (aici, kuşit şi iranian, dar de a s e m e n e a : m a ­
terie şi spirit, bani şi har, d r e p t şi i u b i r e ) ; a m e s t e c u l l o c a l ;
s e p a r a r e a lor finală, r e p a r a t o r i e . î n t r - u n cuvânt, cele d o u ă
principii şi cei trei t i m p i ai m a n i h e i s m u l u i , dar în l o c să fie
prezentate p r i n intermediul unei mitologii, ele sunt p r e z e n ­
tate printr-o istorie pretins reală, ce face o b i e c t u l u n e i şti­
inţe, constatabilă. A c e a s t a semnifică t o c m a i trecerea de la
o gândire g n o s t i c ă la o g â n d i r e i d e o l o g i c ă .
93
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
G â n d i r e a slavofilă e r a r e o r i c a p a b i l ă de a t â t a sinceri­
tate. A s u p r a acestui punct, într-adevăr, H o m e a k o v s-a mul­
ţ u m i t să-1 u r m e z e p e F r i e d e r i c h Schlegel. I n cartea s a
Prelegeri de filozofie a istoriei acesta distinsese d o u ă tipuri
de d e z v o l t a r e : unul carnal, celălalt spiritual, şi le r a p o r t a ­
se la d o u ă r a s e primitive, cainiţi şi s e t i ţ i ' 3 6 .
C e e a c e c o m p l i c ă totul este faptul c ă H o m e a k o v , c a ş i
Kireevski, m a s c h e a z ă şi a c o p e r ă s c h e m a lor gnostică cu hai­
n a tradiţiei creştine. T o a t e c o n c e p ţ i i l e istorice, politice, na­
ţionale sfârşesc prin a converge într-un dualism ecleziologic.
într-adevăr, I r a n şi K u ş s u n t o fantezie superfluă. E s t e
o î n c e r c a r e de a explica, în m a n i e r ă naturalistă, o altă o p o ­
ziţie care este cea a O r i e n t u l u i şi O c c i d e n t u l u i creştin, sau,
î n m o d identic, o p o z i ţ i a dintre R u s i a ş i E u r o p a . C o n f o r m
m o d u l u i de gândire ezoteric, fiecare realitate e x p r i m ă şi a c o ­
p e r ă o realitate a s c u n s ă m a i „ p r o f u n d ă " . C u p l u r i l e r a ţ i o ­
n a l i s m — g â n d i r e integrală, o b ş t e rurală — c a p i t a l i s m ,
liberalism — p a t r i a r h a l i s m şi chiar I r a n şi K u ş , s u n t în cele
din u r m ă s u b s u m a t e d e cuplul p e care î l f o r m e a z ă o r t o d o ­
xia r u s ă pe de o p a r t e şi p r o t e s t a n t i s m u l şi c a t o l i c i s m u l pe
de alta.
B i s e r i c a o r t o d o x ă r e p r e z i n t ă viitorul istoric al u m a n i ­
tăţii, societatea perfectă s a u politie creştină. Ea este şi rea­
litatea m i s t i c ă a R u s i e i . I a t ă de ce A k s a k o v afirma că istoria
R u s i e i e o istorie sfântă. A c e a s t ă e c l e z i o l o g i e ca atare este,
în a n u m i t e privinţe, tradiţională. D a r , în alte privinţe, ea se
intersectează cu exaltarea r o m a n t i c ă a Volksgeist'", de vre­
m e c e p o p o r u l ( c r e ş t i n ) este i z v o r d e inspiraţie c r e a t o a r e ,
m a t r i c e de libertate şi j u d e c ă t o r al infailibilităţii a d e v ă r a t e .
E a intersectează, d e a s e m e n e a , vechiul f o n d pietist ş i m a ­
s o n i c , de v r e m e ce adevărata B i s e r i c ă nu este instituţia vi-
* Cain, fiul Iui Adam, Seth, patriarhul biblic, al treilea fiu al
lui Adam, născut după asasinarea lui Abel (n.t.).
" s p i r i t al poporului (n.t.).
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
/.ibilă c i B i s e r i c a interioară, i n v i z i b i l ă 3 7 . C u aceasta, n i m i c
mi mai trebuie dovedit, de v r e m e ce realităţile p a l p a b i l e (a
Rusiei, a r e g i m u l u i p o l i t i c r u s , a trecutului rus, a o b ş t i i r u -
i .ile ruseşti, t o a t e s u b s u m a t e , în cele d i n u r m ă , B i s e r i c i i ) nu
sunt realităţile u l t i m e c e s e g ă s e s c a l t u n d e v a ş i p e c a r e n u
Ic poţi atinge decât în m o d mistic, în adeziunea la misterul
Bisericii interioare, invizibile. V i z i u n e a slavofilă a lumii, deşi
pretinde că are fundamente empirice, p o a t e totdeauna să sca­
pe prin altitudine criticii empirice, i n v o c â n d o înţelegere s u ­
perioară la care trebuie să aderi p e n t r u a a c c e d e : ceea ce e
tipic ideologiei. D a r , ceea ce face situaţia de n e r e z o l v a t este
infuzia d e t e o l o g i e o r t o d o x ă . G n o z a g e r m a n ă ( s u b f o r m a
s a e z o t e r i c ă m a s o n i c ă , p r e c u m ş i s u b f o r m a s a raţionaliza­
tă r o m a n t i c ă ) , de la care slavofilii au î m p r u m u t a t a p r o a p e
totul, s e p r e z e n t a c a atare, s u b a d e v ă r a t a s a înfăţişare. G n o ­
za slavofilă se vrea s u p r a o r t o d o x ă , supratradiţională şi p r o ­
d u c e suficiente texte, luate d i n cele m a i b u n e s u r s e , astfel
încât e dificil s-o p r i n z i cu v r e o greşeală. Eu s u n t p a s ă r e ,
iată aripile mele... A c e a s t ă ficţiune care refuză să fie ficţiu­
ne, care se susţine pe textele Părinţilor Bisericii şi pe reali­
tate, devine o ficţiune cu d o u ă g r a d e , a p r o a p e i m p o s i b i l de
dislocat.
A c u m c â n d s-a instalat în i n i m a r e l i g i o a s ă a R u s i e i , fic­
ţiunea slavofilă a devenit i n e x p u g n a b i l ă . Ea a dat, la ceea
ce era în f o n d o stare de spirit p a s a g e r ă , o m o d ă , s o l i d a r i ­
tatea T r a d i ţ i e i . în v r e m e ce, d a c ă s-ar fi sprijinit pe f i l o z o ­
fie, ca în Germania, ar fi trecut o d a t ă cu ea. D i n toate viziunile
a s u p r a lumii care s e f o r m a s e r ă î n E u r o p a î n e p o c a r o m a n ­
tică, d o a r v i z i u n e a slavofilă a ştiut să se fixeze î n t r - o t e o ­
logie, să se p r i n d ă de un principiu durabil, Biserica, credinţa
creştină. D e aici, perenitatea s a . D e aici, faptul c ă e a c o n ­
stituie î n c ă şi a s t ă z i alternativa la orice altă p o z i ţ i e care i se
o p u n e , occidentalistă, n a r o d n i c ă , liberală, c o m u n i s t ă .
D a r , devenind teologie, slavofilismul îşi p ă s t r e a z ă totuşi
caracterul de sectă — ceea ce a g r a v e a z ă considerabil s c h i s m a
95
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Orientului creştin — de sectă dualistă chiar, cu d u ş m ă n i i l e şi
excluziunile sale. Slavofilismul face să p i v o t e z e creştinăta­
tea r u s ă în care a intrat, ca o m a s ă de m a n e v r ă î n d r e p t a t ă
î m p o t r i v a d u ş m a n i l o r săi particulari. A d e v ă r a t a m o ş t e n i r e
a slavofilismului nu s u n t valorile, ci c o n t r a v a l o r i l e .
A c e s t e c o n t r a v a l o r i s u n t chiar cele ale mişcării r e v o l u ­
ţionare ruse. E s t e dispreţuirea dreptului — contract nego­
ciat între p e r s o a n e l e libere, c a d r u n o r m a l al libertăţii şi al
a u t o n o m i e i individului. P e n t r u slavofili, ca şi p e n t r u r e v o ­
luţionari, d r e p t u l este o s u p r a s t r u c t u r ă . E s t e , de a s e m e n e a ,
d i s p r e ţ u i r e a liberalismului, sau, altfel s p u s , a libertăţii p o ­
litice — condiţie, b a z ă şi p i a t r ă de temelie a unei o r d i n i p o ­
litice convenabile, oricare ar fi ea. „ L i b e r t a t e a politică, scrie
A k s a k o v , nu p o a t e fi numită libertate." Şi schimbând pla­
nul, sau mai degrabă confundând planurile, el a d a u g ă : „ A d e ­
v ă r a t a libertate este e m a n a ţ i a Sfântului D u h . " 3 8 E s t e iarăşi
dispreţuirea Occidentului sub toate formele sale: r o m a n ă
şi g e r m a n i c ă , g e r m a n ă şi franceză, c a t o l i c ă şi p r o t e s t a n t ă ,
m e d i e v a l ă sau m o d e r n ă . E s t e , î n fine, o r o a r e a d e capitalism,
altfel s p u s , faţă de l u m e a ş a c u m se arată ea şi, m a i precis,
a ş a c u m s e î m b o g ă ţ e ş t e . P r o d u c ţ i a d e b u n u r i , m a i ales d a c ă
s u n t f r u m o a s e ş i l u x o a s e , s c h i m b u l d e mărfuri, t r a n z a c ţ i a
m o n e t a r ă înfurie spiritul slavofil, a ş a c u m înfurie spiritul
revoluţionar. Pentru R u s i a orice este de preferat u n u i r e g i m
d e drept, liberal, occidental, unei e c o n o m i i d e piaţă. O r i c e ,
şi c u m o v o r s p u n e neoslavofilii de tip B e r d i a e v , chiar b o l ­
şevicii. C ă c i , p e n t r u spiritul slavofil, bolşevicii s u n t c o m ­
patibili cu inspiraţia spiritului, iar b u r g h e z i i liberali, nu.
O r i c â t de gravă în consecinţe a fost c o m u n i t a t e a de teme,
ea e t o t u ş i m a i p u ţ i n decisivă decât m a t r i c e a c o m u n ă a g â n ­
dirii. L i s e i m p u t ă î n m o d general slavofililor greşeala gra­
vă a antiraţionalismului şi, într-adevăr, ei au descurajat t i m p
de generaţii orice tentativă de a trata cu realul la un nivel ra­
ţional. T o t ce detesta este calificat de raţionalist — O c c i d e n ­
tul, c a t o l i c i s m u l , p r o t e s t a n t i s m u l , l i b e r a l i s m u l etc. în acest
96
EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI
sens, ei au c o m p r o m i s grav echilibrul facultăţilor într-o ţară
care-şi făcea u c e n i c i a intelectuală: au d e t e r m i n a t - o să tră­
iască p o t r i v i t afectivităţii, m e n ţ i n â n d - o într-un s o i d e a d o ­
lescenţă e m o ţ i o n a l ă . C u r e n t e l e pietiste, care î n G e r m a n i a
erau c o n t r a b a l a n s a t e de s o l i d e instituţii intelectuale şi un
serios a n t r e n a m e n t al r e s u r s e l o r de înţelegere, p ă t r u n z â n d
în această ţară n o u ă şi a p r o a p e virgină din p u n c t de v e d e r e
intelectual, au î m p i n s - o , fără oprelişti, s p r e pantele facilită­
ţii, ale celui mai mic efort. Slavofilismul gândea să înlocuias­
că d r e p t u l p r i n i u b i r e : m a i m u l t încă, el î n l o c u i a g â n d i r e a
prin sentiment.
D a c ă ar fi r ă m a s aici, răul ar fi fost m a i m i c . D e p r e c i i n d
raţiunea în utilizarea sa analitică, slavofilii nu renunţă la în­
ţelegerea realului: dar aceasta este o înţelegere globală, care
face e c o n o m i e de p r o b e şi de argumentaţie, d e o a r e c e ea este
dată î n b l o c , î n m o d m i s t e r i o s , î n m a n i e r a viziunii centra­
le a ezoteriştilor. G e r m e n i i c r e ş t i n i s m u l u i autentic pe c a -
re-i c o n ţ i n e această v i z i u n e nu p o t să o c o r e c t e z e , dar îi d a u
farmec şi atracţie. Mulţi ruşi, crezând că se convertesc la creş­
t i n i s m şi atraşi p r i n a c e a s t ă m o m e a l ă , se v o r converti la sla-
vofilism. D a r , crezând că v o r evita astfel spiritul revoluţionar,
ei s u n t p r i n ş i în c a p c a n a u n e i u t o p i i g e m e n e . O r , o u t o p i e
care se p r e t i n d e realizată nu este o u t o p i e . Falsificarea is­
t o r i c ă şi p o l i t i c ă slavofilă d ă , într-adevăr, i m a g i n a r u l d r e p t
ceva deja împlinit d e către R u s i a . N u există n i m i c î n reali­
tate care să c o r e s p u n d ă cu ceea ce ei d e n u m e s c o b ş t e rura­
lă, d r a g o s t e r e c i p r o c ă a ţarului şi p o p o r u l u i , integralitate,
conciliaritate etc. D a r este totuşi ceea ce ei asigură că se vede
şi se constată empiric în realitatea rusă. A ş a se face că ei se p l a ­
s e a z ă d i n c o l o d e u t o p i s m u l revoluţionar, c a r e p r i v e ş t e vi­
itorul şi nu prezentul, şi ating, dinainte, fără mijloace violente
şi cu blândeţe, falsul radical al b o l ş e v i s m u l u i aflat la putere,
care este de a constata socialismul ca existent. între realita­
tea pe care ei afirmă a o v e d e a şi realitatea reală există ace­
laşi hiatus. Nu faptul de a fi p r o d u s regresul inteligenţei ruse
97
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI EDUCAŢIA RELIGIOASĂ A RUSIEI

s p r e e m o ţ i o n a l a p r e g ă t i t căile i d e o l o g i e i , ci faptul de a o fi succesiune, ci simultaneitate şi a d e s e a a m e s t e c între elemen­

angajat în fals. Falsificare a trecutului p r i n sechestrul a s u ­
p r a istoriei, falsificare a p r e z e n t u l u i prin i m p u n e r e a unei vi­
ziuni a inexistentului, slavofilismul, în a s p e c t e l e e x t r e m e şi
delirante, este o m o l o g leninismului. Şi cel care iese dintr-unul
este î n m a r e p e r i c o l s ă c a d ă î n celălalt.
te care, în F r a n ţ a ca şi în A n g l i a , r ă m â n separate. în anii '40,
cu hegelienii de stânga, i d e o l o g i a iese din speculaţia r o m a n ­
tică p r i n t r - u n g e n de d e c a n t a r e s a u triere.
D a r î n R u s i a este m a i c o n f o r m d a t e l o r istoriei s a raţio­
năm în termeni de i m p o r t m a i degrabă decât în termenii unei
crize a u t o n o m e . E x i s t a religie în R u s i a , dar nu existase nici­

Ce se p o a t e c o n c h i d e din i s t o r i a r e l i g i o a s ă a R u s i e i ? odată gândire religioasă autohtonă. Deteriorarea Bisericii

este foarte v e c h e , d a c ă v r e o d a t ă s-a p u t u t v o r b i d e s p r e u n
P a r e că, în E u r o p a , i d e o l o g i a se năştea şi nu se p u t e a naş­
avânt. R e v o l u ţ i a p e t r o v i a n ă r e d u c e p e r s o n a l u l B i s e r i c i i l a
te d e c â t î n t r - o p r ă b u ş i r e şi o rătăcire a religiei.
starea unei caste, şi m i s i u n e a sa, la c e a a unei funcţii de stat.
In A n g l i a , c r i z a r e l i g i o a s ă a ajuns la o diferenţiere. Plu­
C e e a c e este viaţa religioasă, o r t o d o x ă s a u h e t e r o d o x ă , s e
r a l i s m u l vieţii religioase p e r m i t e fiecărui g r u p , de la aris­
a l i m e n t e a z ă din emanaţiile c a r e v i n din O c c i d e n t , catolice,
tocraţia c e a m a i satisfăcută p â n ă l a elementele cele m a i
p r o t e s t a n t e , pietiste, a t h o n i t e .
nefericite ale p o p u l a ţ i e i , să d u c ă , fie în B i s e r i c a instituită
P ă t r u n d e r e a filozofiei r o m a n t i c e u r m e a z ă î n m o d nor­
„ d i s t a n t ă şi u s c a t ă " , fie în v r e o sectă disidentă, m a i entu­
m a l p e c e a a p i e t i s m u l u i internaţional. N u e n e v o i e s ă v o r ­
ziastă, viaţa de tip autentic religios care îi c o n v i n e . C a l v i -
b i m de o c r i z ă a c r e ş t i n i s m u l u i în R u s i a p e n t r u a explica
n i s m u l , s e p a r â n d m i n u ţ i o s justificarea ş i sanctificarea, p e
d e z v o l t a r e a ideologiei, d e o a r e c e tradiţia creştină n u oferea
care L u t h e r t i n d e a să le c o n f u n d e , s-a î n t o r s s p r e etică şi
m i n i m u m de consistenţă şi de soliditate pentru a servi drept
n u s p r e speculaţie. E l v a l o r i z e a z ă dreptul ş i n u intenţionea­
teren unei c r i z e . P e s t e t o t aiurea, i d e o l o g i a c o m b a t e ş i d e z ­
z ă s ă justifice faptul p r i n t r - o c o s m o g o n i e p o t r i v i t ă . R e c u r ­
r ă d ă c i n e a z ă religia. D a r î n R u s i a , c u m o d o v e d e ş t e m i ş c a ­
sul la i d e o l o g i e nu este p r e s a n t .
rea slavofilă, ideologia îşi î n c e p e cariera redeşteptând religia.
Unicitatea catolicismului francez nu ar permite această
R e l i g i a r e n a ş t e aici, ca fervoare, gândire, c a d r u intelectual,
s u p l e ţ e s a u aceste a d a p t ă r i . S e m i e ş e c u l r e f o r m e i catolice,
s u b f o r m a c o r u p t ă a u n e i i d e o l o g i i religioase.
descalificarea pe c a r e o suferă în ultimii ani ai s e c o l u l u i al
X H - l e a , fac ca Biserica să p i a r d ă orice şansă de a î n c a d r a via­
ţa intelectuală a naţiunii. în afară de B i s e r i c ă , în F r a n ţ a , nu
m a i există î n c u r â n d religie. P r i m e l e l i n i a m e n t e ale i d e o l o ­
giei, speculaţiile e z o t e r i c e , spiritul r e v o l u ţ i o n a r se n a s c în­
tr-o p e r i o a d ă distinct u l t e r i o a r ă şi fără nici o altă referinţă
la religie, care s-a retras într-un m e d i u din ce în ce mai în­
chis.
î n G e r m a n i a , suita este m u l t m a i p u ţ i n clară. R e f o r m a
luterană, m i ş c a r e a filozofică şi ştiinţifică nu au retezat s p e ­
culaţiile g n o s t i c i z a n t e d e l a sfârşitul E v u l u i M e d i u , c i d i m ­
p o t r i v ă , le-au d a t o înflorire, o e x u b e r a n ţ ă n o u ă . Nu există

CAPITOLUL V 1 igurată printr-o mitologie care nega raportul statal real p e n -
Liberalism sau revoluţie
I mului era m a i vizibilă d e c â t din interior. M i c h e l e t v e d e a în
Slavofilii aveau cea mai m a r e grijă să se delimiteze de pur­
tătorii d e cuvânt oficiali, p r e c u m P o g o d i n ş i U v a r o v . E i n u
v o i a u să se d i s c r e d i t e z e cu statul, de v r e m e ce refuzau bi­
rocraţia petersburgheză. E x i s t a la ei un anarhism latent, m a ­
nifestat p r i n t r - o r e n u n ţ a r e la l u p t a politică, deşi, în chip
c o n t r a d i c t o r i u , a u avut u n p r o g r a m p o l i t i c . A v e r s i u n e a lor
p e n t r u u n e l e a b u z u r i n u p u t e a să-i p u n ă î n relaţii b u n e c u
curtea. E i a u fost obiectul a n u m e r o a s e c e n z u r i . L a rândul
său, N i c o l a e I se c o n s i d e r a un m o ş t e n i t o r al lui P e t r u cel
M a r e . E l v e d e a î n aceşti p r o p r i e t a r i m o s c o v i ţ i p e d e s c e n ­
denţii a c e l o r boieri şi aristocraţi ai s e c o l u l u i al X V I I I - l e a
care voiseră să constituie c o n t r a autocraţiei schiţa unei o p o ­
ziţii şi p r i m e l e liniamente ale u n e i societăţi civile a u t o n o ­
m e . B i r o c r a ţ i a imperială, care s e s t r ă d u i a s ă î m p i n g ă R u s i a
s p r e „ d e z v o l t a r e " ş i care u z a p e n t r u a c e a s t a d e p r o c e d u r i
raţionale, chiar raţionaliste, nu iubea iraţionalismul medita­
tiv al lui K i r e e v s k i şi al prietenilor săi.
Cu t o a t e acestea, r e g i m u l lui N i c o l a e I p u t e a să d e a o
întrebuinţare b u n ă slavofilismului cu preţul unei u ş o a r e fal­
sificări, însă nu atât de mari pe cât o credeau slavofilii. V r â n d
să scoată R u s i a din „ s u b d e z v o l t a r e " , ţarul făcea t o t o d a t ă din
temele slavofile o a p o l o g i e a ceea ce r ă m â n e a ca s u b d e z v o l ­
tare. D e o s e b i r e a între starea Rusiei şi cea a E u r o p e i p u t e a să
devină g l o r i a celei dintâi şi r u ş i n e a celei de-a d o u a d a c ă d e ­
c u r g e a nu dintr-o întârziere, ci dintr-o diferenţă de esen­
ţă. P e n t r u a ajunge d i n u r m ă printr-un m a r ş forţat E u r o p a ,
100
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
i egimul rus şi-a a c c e n t u a t caracterul d e s p o t i c c r e â n d astfel
0 nouă distanţare, de această dată ireparabilă: ea putea fi trans-
i ni a p u n e în locul său un r a p o r t imaginar de iubire. Nu m a i
exista ţară a Rusiei care să nu fi putut fi prezentată ca o s u p e -
i unitate religioasă.
V ă z u t ă din exterior, c â r d ă ş i a ţ a r i s m u l u i şi a slavofilis­
aceasta esenţa însăşi a minciunii ruseşti: „ T e n d i n ţ a unui ase­
menea stat este de a deveni din ce în ce mai puţin un stat, d i n
c e î n c e m a i mult o religie. T o t u l este religios î n R u s i a . N i ­
mic nu este legal, n i m i c nu este drept. T o t u l este sau se vrea
a fi sfânt [...] P r o d i g i o a s ă î n t r e p r i n d e r e ! Nu puteţi nici m ă ­
car să organizaţi, la voi, l u m e a ordinii civile, l u m e a inferioa­
ră ! Şi pretindeţi că sunteţi lumea superioară a religiei! D u ş m a n i
ai L e g i i , vreţi să vă ridicaţi m a i s u s decât L e g e a , atentaţi la
l u m e a h a r u l u i ! N e p u t i n c i o ş i cât priveşte cele o m e n e ş t i , v ă
consideraţi D u m n e z e u . " 1
Falsul rusesc, d u p ă Michelet, este falsul u n e i i d e o l o g i i
şi al unei p r o p a g a n d e de stat care n e a g ă realitatea, p e n t r u
a p u n e în locul ei s u p r a r e a l i t a t e a pe care o i m p u n e . „ R u s i a
este m i n c i u n ă . E a este m i n c i u n ă o d a t ă c u o b ş t e a , falsa o b ­
şte. Ea este m i n c i u n ă o d a t ă cu nobilul, cu p r e o t u l şi cu ţa­
rul [...] (falsul falsului, m i n c i u n ă s u p r e m ă care î n c o r o n e a z ă
toate minciunile . . . ) . Crescendo de minciuni, ipocrizie şi ilu­
2
z i i . " P ă t r u n z â n d a c e a s t ă suprarealitate c e este p r e z e n t a t ă
E u r o p e i ca fiind realitatea Rusiei, el regăseşte totala negaţie
a lui C e a a d a e v : „ E u s p u n , afirm, jur şi v o i d o v e d i că R u s i a
nu este.
A c e a s t a era şi p o z i ţ i a lui C u s t i n e . A c e e a ş i şi a lui M a r x ,
care, într-o f o r m u l ă celebră, declara că acest imperiu, „chiar
d u p ă realizări de anvergură m o n d i a l ă , nu î n c e t e a z ă a fi c o n ­
siderat ca o chestiune de credinţă şi nu de f a p t " . D a r aceas­
4
ta se aplica nu Rusiei, ci c o m p l e x u l u i indisociabil al unei
v o i n ţ e statale şi al unei mistificări.
101
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Şi lucrul devine fals când se aplică Rusiei. E r o a r e a lui C u s -
tine, Michelet, M a r x este de a c o n f u n d a cele d o u ă ordini
ale realităţii, realitatea r u s ă şi suprarealitatea care îi este su­
p r a p u s ă . In termeni sociologici, ei s u b e s t i m e a z ă existenţa şi
forţa societăţii civile. O r , chiar dacă aceasta nu este încă foar­
te vizibilă, ea există şi nu face decât să se c o n s o l i d e z e . R u s i a
secolului al X V I I I - l e a era un agregat de m a r i d o m e n i i m e n ­
ţinute laolaltă prin autocraţie, ajutată de o birocraţie elemen­
tară. O societate cu d o u ă clase, nobili şi i o b a g i , m a i simplă,
m a i elementară decât oricare alta din E u r a s i a . E a î n c e p e s ă
s e diferenţieze: m a i m u l t e tipuri d e n e g u s t o r i , m a i m u l t e
straturi nobiliare, m a i m u l t e specii de funcţionari, m a i m u l ­
te oraşe, un început de viaţă intelectuală. A c e a s t ă R u s i e este,
şi existenţa sa nu va înceta să crească p â n ă la războiul din 1914
şi p â n ă la R e v o l u ţ i e . Astfel se f o r m e a z ă , la începutul s e c o ­
lului al X l X - l e a , cuplul s t a t - s o c i e t a t e civilă. De la Petru cel
Mare, statul îşi fixase rolul de a crea societatea civilă, dar pentru
a o s u p u n e s c o p u r i l o r sale de putere. D e o a r e c e o d e v a n s a
şi d e o a r e c e el era foarte p u t e r n i c şi ea m a i slabă, i se s u b s t i ­
tuia, î m p i e d i c â n d astfel creşterea s a naturală. D a r această
creştere c o n t i n u a în p o f i d a lui, dar şi graţie lui, şi p u n e a în
d i s c u ţ i e acest stat care, în s c o p u r i l e sale şi a d e s e a în acţiu­
nea sa, era p a r t i d u l mişcării, în f o r m a şi în esenţa sa, p a r t i ­
dul rezistenţei. Statul, afirma Puşkin, este singurul e u r o p e a n
al R u s i e i . D a r el era în aceeaşi m ă s u r ă tipul a s i a t i s m u l u i .
Societatea civilă, în schimb, în măsura în care intră în aceas­
tă dialectică, aparţine în î n t r e g i m e E u r o p e i . Şi conştiinţa de
sine pe care o c a p ă t ă se n u m e ş t e liberalism.
I n t r - o istorie a i d e o l o g i e i nu există l o c p e n t r u istoria li­
b e r a l i s m u l u i rus, şi n-o v o i face eu aici. In acest sens mă
c o n f o r m e z e x e m p l u l u i celei m a i m a r i p ă r ţ i a istoricilor de
astăzi care, scriind în funcţie de marele eveniment revoluţio­
nar trec repede p e s t e R u s i a liberală. A c e a s t ă R u s i e nu a avut
parte de revoluţie şi a murit. D a r n-ar trebui ca această tăce­
re să d e f o r m e z e simţul proporţiilor. Pentru că este indicele
102
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
'. < ici etăţii civile de-a lungul întregului secol al X l X - l e a , li-
I ni alismul a fost curentul d o m i n a n t , cel care penetra în t o a -
ic mediile, c ă z â n d la învoială cu toate tendinţele. In m ă s u r a
111 care statul rus e legat de societatea civilă, în măsura în care
vi ea s-o promoveze, să-şi recruteze în ea agenţii, exista un c o r p
. le funcţionari la care spiritul Luminilor era progresiv impreg­
nat de acest liberalism de g u v e r n a r e căruia îi d ă d u s e r ă m o ­
delul un G u i z o t , un C o n s t a n t şi chiar un T o c q u e v i l l e şi care
este a d a p t a t şi interpretat în funcţie de condiţiile a u t o c r a ­
ţiei 5 . A c e s t liberalism este p r e z e n t în familia imperială. M a i
puţin deformat, mai radical sau m a i cu adevărat liberal, a c e ­
laşi liberalism u m p l e revistele, p r e s a atâta câtă este, c a d r e ­
le universitare, literatura. El prezintă toate gradaţiile î n c e p â n d
de la s u p u n e r e a totală faţă de autocraţie, justificată atunci
prin consideraţii hegeliene a s u p r a identităţii realului şi ra­
ţionalului — p â n ă la o p o z i ţ i a cea m a i răzvrătită şi cea m a i
declarată.
L i b e r a l i s m u l c o i n c i d e a cu o conştiinţă istorică c o r e c t ă
a R u s i e i . E r a , într-adevăr, în situaţia de a da a s u p r a trecu­
tului o i m a g i n e d e b a r a s a t ă de miturile r o m a n t i c e şi care ex­
plica situaţia în care se găsea istoricul. I s t o r i a R u s i e i pe care
o d e m o n s t r a u S o l o v i o v , C i c e r i n , K a v e l i n şi s u c c e s o r i i lor
din „ ş c o a l a statală", este m a i întâi istoria formării u n u i stat,
a p o i aceea a formării unei societăţi civile. Specificitatea R u ­
siei ţine de natura r a p o r t u l u i dintre d e z v o l t a r e a p r e c o c e a
statului şi cea întârziată a societăţii civile, de puterea fără mar­
gini a primului şi de slăbiciunea celei de-a d o u a . Situaţia p r e ­
zentă cere, în E u r o p a m o d e r n ă , o rearanjare a raportului lor.
Pentru aceşti istorici, ca de altfel pentru toţi liberalii, nu este
nici o î n d o i a l ă că p e n t r u a se realiza şi a p a r v e n i la maturi­
tatea istorică, R u s i a nu trebuie să se m u l ţ u m e a s c ă să v i z e z e
un s t a d i u oarecare al dezvoltării e u r o p e n e . A c e s t a este p r o ­
iectul limitat şi contradictoriu al statului. Ea trebuie să v i z e ­
ze spiritul E u r o p e i , deci m e t o d e l e şi stilul de d e z v o l t a r e
european. T r e b u i e deci ca statul să-şi asocieze partea cea mai
103
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
l u m i n a t ă şi p r o g r e s i v m a j o r i t a r ă a p o p u l a ţ i e i , l u â n d d r e p t
m o d e l p r o c e d u r i l e legale.
A s u p r a p r i m u l u i p u n c t , slavofilii e r a u d e a c o r d î n fapt,
dar nu şi în teorie, căci, în l o c să v o r b e a s c ă de reprezentare,
ei preferau să b r o d e z e pe n o ţ i u n e a de sobornost.
A s u p r a celui de-al doilea punct nu erau însă deloc de acord.
Ei nu vedeau progresul imens adus de Speranski, la ordi­
nul ţarului, prin colaţionarea p u r şi s i m p l u a legilor statului
şi p r i n aranjarea lor într-o o r d i n e cât de cât sistematică. S l a ­
vofilii v ă d în lege o o p r e s i u n e şi preferă starea de fapt stării
de drept, pentru că e m a i c o m p a t i b i l ă cu d o m n i a spiritului.
Programul liberal nu constituie o doctrină. El constituie un
c a d r u d e g â n d i r e î n interiorul căruia p o t să-şi g ă s e a s c ă l o ­
cul tactici politice diferite. Acelaşi liberalism îl va p u t e a c o n ­
d u c e p e P u ş k i n să-1 l a u d e ş i să-1 b l e s t e m e p e N i c o l a e , d u p ă
c u m c o n s i d e r ă , l a u n m o m e n t dat, c ă r e g i m u l î n funcţiune
profită s a u c o m p r o m i t e şansele unei R u s i i c o n f o r m e viziu­
nii liberale. Va fi astfel p â n ă la sfârşitul Vechiului regim. L i ­
beralii v o r p u t e a fi adversarii m a r x i s m u l u i , dar va exista, de
a s e m e n e a , o v e r s i u n e liberală a m a r x i s m u l u i . La b a z a libe­
ralismului există o a c c e p t a r e a lumii a ş a c u m este ea. L u ­
m e a este b u n ă î n f o n d u l s ă u şi, î n special, l u m e a R u s i e i .
F a p t u l c ă e a trebuie a m e l i o r a t ă c o n d u c e s p r e o acţiune p o ­
litică faţă de care p o a t e exista un d e z a c o r d a s u p r a m e t o d e i ,
dar n u a s u p r a principiului ş i nici a s u p r a s c o p u l u i . U n m i ­
nistru p r o v e n i t de-a dreptul din tradiţia d e s p o t i s m u l u i lu­
m i n a t — u n K i s e l i o v s u b N i c o l a e I , u n S a m a r i n , u n Witte
s u b A l e x a n d r u al I l I - l e a şi N i c o l a e al II-lea — şi un d e m o ­
crat, chiar un socialist, p o t avea în c o m u n o v i z i u n e a s u p r a
binelui R u s i e i şi o delimitare a c â m p u l u i de forţe în care se
derulează conflictul politic, d i n c o l o de tensiunea între stat
şi societatea civilă. în m ă s u r a în care gândeşte politic, libe­
ralismul n u g â n d e ş t e i d e o l o g i c . E l v r e a s ă m o d i f i c e realita­
tea în limite variabile. Nu are de g â n d să-i s u b s t i t u i e o altă
realitate.
104
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
Slavofilismul, a m s p u s - o , s e o p u n e celorlalte i d e o l o g i i
ale n a r o d n i c i s m u l u i , m a r x i s m u l u i , b o l ş e v i s m u l u i . D a r el se
înţelege cu toate ideologiile p e n t r u a se o p u n e l i b e r a l i s m u ­
lui, cu t o a t e că acesta d i n u r m ă nu este i d e o l o g i e .
Liberalismul prezintă o unitate în durată. Spiritul său s u b ­
zista invariabil, dar s u b m u l t e f o r m e , atât t i m p cât a n i m ă
societatea civilă în a s p i r a ţ i a ei la existenţă şi la r e c u n o a ş t e ­
re. D i n punct de vedere istoric, forma pe care a luat-o pentru
a se o p u n e slavofilismului este d e s e m n a t ă ca o c c i d e n t a l i s m .
La naşterea sa el nu este o i d e o l o g i e contrară, ci contrariul
unei i d e o l o g i i .
O c c i d e n t a l i s m u l este m a i întâi o î n t o a r c e r e la simţul c o ­
m u n . Slavofilii transfigurau realul d i n c o l o de limitele p l a ­
uzibilului. „ E i sunt r e s p o n s a b i l i , scrie H e r z e n , d e faptul c ă
ne-a trebuit atât de m u l t t i m p p e n t r u a înţelege şi p o p o r u l
rus, ş i istoria sa..." „ F u m u l tămâierilor l o r " î n c e ţ o ş a totul 6 .
Primele scrieri ale lui Herzen, cele ale lui Belinski respiră p r o s ­
p e ţ i m e a adevărului regăsit. E i a u francheţea ş i a d e s e a v o ­
ioşia lui P u ş k i n . S-au eliberat de spiritul ticăit, cucernic, al
lui K i r e e v s k i şi H o m e a k o v . C u m să nu subscrii la p r o t e s t u l
lui Belinski contra falselor p r o b l e m e şi falselor soluţii slavo-
file: „ R u s i a îşi v e d e m â n t u i r e a n u î n m i s t i c i s m , n u î n a s c e ­
tism, nu în pietism, ci în p r o g r e s u l civilizaţiei, al instrucţiei,
al umanităţii. Nu p r e d i c i îi trebuie ei (a a s c u l t a t d e s t u l e ) ,
nici rugăciuni (le-a repetat î n d e a j u n s ) , ci d e ş t e p t a r e a în p o ­
p o r a sentimentului demnităţii umane... drepturi şi legi c o n ­
f o r m e nu doctrinei Bisericii, ci b u n u l u i - s i m ţ şi echităţii, şi
aplicarea lor cât m a i strictă cu p u t i n ţ ă . " 7 El e n u n ţ a în fine
p r o b l e m e l e adevărate ale R u s i e i : abolirea iobăgiei şi p e d e p ­
selor corporale, instaurarea unui stat de drept, aplicarea corec­
tă a legilor. Occidentaliştii nu au un sistem pe care să-1 o p u n ă
slavofililor, şi de aceea, în pofida cuplului pe care ei îl formea­
ză în manualele de istorie, nu există simetrie între ei. C e l mult,
Kavelin, Granovski, tânărul H e r z e n , Belinski au câteva valori
105
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
c o m u n e . E i cred î n raţiune ş i n u s e î n c r e d î n i r a ţ i o n a l i s m .
N u c o n f u n d ă a u t o n o m i a eului c u „ p e r s o n a l i t a t e a integra­
l ă " . Ţ i n la universalismul dreptului, al dreptului natural tra­
diţional şi al d r e p t u l u i natural în sensul în care îl înţelegeau
C o n s t i t u a n ţ i i francezi. E i n u a u aversiune p e n t r u circula­
ţia b a n u l u i şi a b o g ă ţ i e i ca atare. In fine, ei a d m i t necesita­
tea statului şi, ca liberali, binefacerile unei constituţii, sau, dacă
nu, ale regularităţii p r o c e d u r i l o r legale.
C o n t r o v e r s a lor cu slavofilii nu se p o a r t ă pe p r o b l e m a na­
ţională. Ei nu sunt m a i p u ţ i n naţionalişti şi nu au d e l o c s i m ­
p a t i e p e n t r u E u r o p a , faţă d e care n u arată nici m a i p u ţ i n ă
a r o g a n ţ ă , nici m a i p u ţ i n d i s p r e ţ . D a r , în t i m p ce în linia lui
K i r e e v s k i p r o b l e m a n a ţ i o n a l ă era p u s ă î n t e r m e n i religioşi,
p â n ă la a evacua dimensiunea politică, la occidentalişti ea este
p u s ă î n termeni politici, iar p r o b l e m a religioasă este î n m o d
deliberat evitată. La drept vorbind, cea mai mare parte dintre
e i n u s e p r e a d a u î n vânt d u p ă chestiuni religioase.
R e l i g i a este a d e v ă r a t u l p u n c t d e d e z a c o r d doctrinal în­
tre cele d o u ă tabere. T o t u ş i trebuie făcută o distincţie î n ­
tre spiritul laic ş i ateismul filozofic. D e laicizare, g â n d i r e a
rusă avea cea mai mare nevoie, de când rănile corpului social
erau justificate, exaltate, transfigurate prin ideologia religioa­
să. C o n t r a acestei tartuferii se ridicau atât Puşkin, cât şi Belin-
ski şi H e r z e n . Belinski nu d e p ă ş e a limitele acestei contestări
c â n d d e c l a r a că preferă I l u m i n i s m u l şi afirma că V o l t a i r e e
m a i d e g r a b ă „fiul lui H r i s t o s ...decât toţi preoţii, e p i s c o p i i ,
8
m i t r o p o l i ţ i i ş i patriarhii n o ş t r i " . L a i c i s m u l face c o r p c o ­
m u n c u spiritul liberal, c e distinge planurile, s e m u l ţ u m e ş ­
te cu r e a l i s m u l şi nu s u p o r t ă ca injustiţia să fie m a s c a t ă de
haina religiei. D i m p o t r i v ă , ateismul filozofic va face c o r p
c o m u n c u spiritul r e v o l u ţ i o n a r .
într-adevăr, în sânul o c c i d e n t a l i s m u l u i î n c e p e să se d e ­
t a ş e z e o fracţiune m a i radicală. P r o c e s u l era previzibil. D i n
m o m e n t u l în care p r o b l e m a rusă este p u s ă în m o d politic, d e ­
vine clar că nicăieri în E u r o p a p r o g r a m u l liberal nu este atât
106
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
de d e p a r t e de realizare. Se p u t e a a ş t e p t a ca o fracţiune să
se lase p r a d ă disperării, c e e a ce constituie, d e o p o t r i v ă , o
e x a s p e r a r e a aşteptării p o l i t i c e şi un a b a n d o n al atitudinii
propriu-zis politice. într-adevăr, d a c ă orice acţiune a s o c i e ­
tăţii civile se arată z a d a r n i c ă , d a c ă nu se p o a t e afla în stat
un partener, dacă conflictul nu p o a t e găsi un cadru reglemen­
tat, nici să-şi fixeze regulile j o c u l u i , este tentant să a d o p ţ i
atitudinea refuzului c a t e g o r i c . E s t e tentant s ă c o n s t r u i e ş t i
o lume imaginară care formează dublura ideală a unei lumi d e ­
cretate ca fiind absolut rea. Atunci apare nevoia de ideologie.
II
A c e a s t a s-a petrecut s u b N i c o l a e I . î n fond, „ r e a c ţ i u n e a "
fusese c o n t i n u ă d u p ă 1815, d a c ă p r i n acest t e r m e n s e î n ţ e ­
lege refuzul statului de a c o l a b o r a cu societatea civilă. „ G e ­
neraţia anilor ' 4 0 " s e î m p a r t e între d e z g u s t u l p e n t r u viaţa
activă — ceea ce hrăneşte r o m a n t i s m u l splenetic al oame­
nilor de prisos, şi visul acţiunii a b s o l u t e . A c e s t a nu se p o a ­
te a l i m e n t a decât la s u r s a d i n care se i n s p i r a s e r ă slavofilii,
ş i a n u m e filozofia g e r m a n ă . D a r c u m aceşti tineri s o s e a u
ceva m a i târziu, s t o c u l d i s p o n i b i l d e idei s e m o d i f i c a s e : î n
l o c de Schelling, Schlegel, B a a d e r , ei citesc H e g e l şi, în c u ­
rând, F e u e r b a c h . Şi aici originalitatea lor r e z i d ă în m a n i e ­
ra în care idei v u l g a r i z a t e au fost interpretate şi a d a p t a t e
p r o i e c t u l u i p e care î l schiţaseră p e n t r u R u s i a .
S ă o b s e r v ă m a c e a s t ă evoluţie p r i n intermediul c â t o r v a
dintre ei.
H e g e l a p ă t r u n s în R u s i a s p r e 1835 p e n t r u a p r i n d e ră­
dăcini într-un cerc de o a m e n i tineri. Stankevici, sufletul aces­
tui cerc, îl p r i m e ş t e , a ş a c u m Schelling fusese p r i m i t de
generaţia p r e c e d e n t ă : c u e n t u z i a s m u l c u n o a ş t e r i i revelate.
„ L a n ţ u r i l e a u c ă z u t d e p e sufletul m e u c â n d a m v ă z u t c ă
107
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
nu m a i există c u n o a ş t e r e în afara ideii ce c u p r i n d e totul...
A c u m a m u n s c o p înaintea m e a : v r e a u unitatea a b s o l u t ă î n
l u m e a c u n o a ş t e r i i mele, v r e a u s ă înţeleg o r i c e f e n o m e n ,
v r e a u s ă v ă d r a p o r t u l s ă u c u v i a ţ a u n i v e r s u l u i întreg, n e c e ­
sitatea sa, rolul său în evoluţia i d e i i . " 9 T o n u l este iluminist,
aşa c u m era î n c ă în R u s i a la a c e a s t ă e p o c ă e n t u z i a s m u l fi­
l o z o f i c . B a k u n i n , prietenul s ă u , î l s t u d i a s a u m a i d e g r a b ă
î l p a r c u r g e a , î n acelaşi m o m e n t , p e H e g e l , c u a c e e a ş i exal­
tare r o m a n t i c o - r e l i g i o a s ă " . E l este î n căutarea u n e i g n o z e
totale în care F i c h t e se amestecă, fără cea m a i m i c ă grijă p e n ­
tru r i g o a r e , c u m a e s t r u l d e l a l e n a . I n 1840, s o s i n d l a B e r ­
lin, cu i n i m a b ă t â n d în faţa noii A t e n e , el se converteşte.
D a r nu la filozofie, ci la acţiune. „ V i a ţ a a d e v ă r a t ă este a c ­
ţiune şi acţiunea singură este viaţă a d e v ă r a t ă . " 1 0 A c ţ i u n e p o ­
litică, se înţelege, acţiune r e v o l u ţ i o n a r ă . In 1842, într-un
articol care apărea în g e r m a n ă în revista hegelienilor de stân­
ga, Die Reaktion in Deutschland, el i n a u g u r e a z ă d i n p u n c t
d e vedere filozofic ( d a r n u m a i filozofic) cele d o u ă c o n s t a n ­
te f u n d a m e n t a l e ale mişcării r e v o l u ţ i o n a r e ruse, m a x i m a -
lismul ş i p a r t i d u l 1 1 . B a k u n i n v a oscila, o p e r a s a i n f o r m ă s e
v a etala î n m u l t e direcţii. D a r aceste d o u ă p u n c t e r ă m â n
p u n c t e cucerite.
Potrivit m a x i m a l i s m u l u i , reacţionarul trebuie să fie p r e ­
ferat „ c o n c i l i a t o r u l u i " . A d e v ă r a ţ i i reacţionari s u n t c o n s e c ­
venţi. E i „ v ă d caracterul a b s o l u t a l o p o z i ţ i e i ; e i v ă d c ă
p o z i t i v u l şi negativul sunt unificabile tot atât cât şi a p a cu
f o c u l " 1 2 . N e g a t i v u l , î n j a r g o n u l lui B a k u n i n , este r e v o l u ­
ţia. F ă c â n d aceasta, „ e i menţin în t o a t ă acuitatea şi t o a t ă ar­
d o a r e a ei o p o z i ţ i a radicală şi i n c o n c i l i a b i l ă " . Altfel s p u s , ei
î n d e a m n ă l a e x p l o z i e eliberatoare ş i m e n ţ i n elanul r e v o l u -
El demonstrează imediat „depersonalizarea" gnostică: „Eul
meu este ucis pentru totdeauna; el nu mai caută nimic pentru el
însuşi; viaţa sa va fi de acum înainte viaţa absolutului în care eul
meu a găsit mai mult decât a pierdut. " (Scrisoare adresată fraţi­
lor săi în 4 februarie 1837.)
108
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
i, umarilor. M u l t m a i răi sunt deci „conservatorii conciliatori"
care c r e d î n existenţa p o z i ţ i e i d e mijloc ş i î n concilierea n e -
conciliabilului. B a k u n i n îi trimite la Logica lui H e g e l : sen­
sul negativului se află în destrucţia pozitivului. Conciliatorul
este d e m n d e u r ă pentru c ă n u înţelege m i z a luptei a s u p r a
căreia c a d d e a c o r d r e v o l u ţ i o n a r u l ş i r e a c ţ i o n a r u l : „ E a n u
c o n s t ă n u m a i î n o p o z i ţ i a faţă d e puterile stabilite, nici î n
vreo t r a n s f o r m a r e c o n s t i t u ţ i o n a l ă s a u p o l i t i c o - e c o n o m i c ă
particulară, ci î n t r - o b u l v e r s a r e c o m p l e t ă a întregii s t r u c ­
turi a lumii, şi a n u n ţ ă o viaţă, a b s o l u t n o u ă , care nu a fost
realizată n i c i o d a t ă î n c ă î n i s t o r i e . " 1 3 M i z a n u este nici m a i
mult, nici m a i p u ţ i n decât sfârşitul acestei l u m i şi n a ş t e r e a
e s c h a t o l o g i c ă a u n u i I e r u s a l i m p ă m â n t e s c . I a t ă de ce p r i ­
m a i m a g i n e schiţată a p a r t i d u l u i s e m o d e l e a z ă p e u n s o i d e
b i s e r i c ă : „ D e m o c r a ţ i a [altfel s p u s : starea p o s t r e v o l u ţ i o n a ­
ră] este o religie şi r e a l i z â n d - o ( p a r t i d u l ) va deveni religios,
adică nu n u m a i p ă t r u n s de p r i n c i p i u l ei în gândire şi în j u ­
decăţi, ci de a s e m e n e a d e v o t a t în fapt acestui p r i n c i p i u în
cele m a i mici manifestări ale vieţii sale — d o a r atunci p a r ­
tidul v a î n v i n g e l u m e a ! " 1 4 I d e e a d e p a r t i d i a naştere d e c i
ca p r i m l o c şi i n s t r u m e n t al mântuirii, ca nucleu p r e z e n t al
realităţii viitoare, ca m i c r o c o s m o s realizat al u n e i naturi în
m o d radical alta. El pretinde, în această calitate, d e v o t a m e n t
a b s o l u t ş i a b s o r b ţ i a m e m b r i l o r săi p â n ă î n „ c e l e m a i m i c i
manifestări ale vieţii". El duce o existenţă aparte p â n ă în ziua
saltului calitativ, în care b r u s c , realitatea se va converti la
el. „ P r i n esenţa şi principiul său, p a r t i d u l d e m o c r a t i c este
universal ş i a t o t c u p r i n z ă t o r , d a r p r i n existenţa s a c a p a r t i d
e l p r e z i n t ă ceva particular, c e v a negativ. E l n u e x i s t ă î n c ă
în sine, cu b o g ă ţ i a sa afirmativă, ci n u m a i ca n e g a r e a p o ­
zitivului, şi, din acest motiv, el trebuie să d i s p a r ă o d a t ă cu
p o z i t i v u l p e n t r u a r e a p ă r e a a p o i într-o i p o s t a z ă regenera­
tă, ca plenitudine vie a lui însuşi. Şi această t r a n s f o r m a r e in­
terioară a partidului d e m o c r a t i c nu va fi n u m a i o s c h i m b a r e
cantitativă, a d i c ă nu va fi n u m a i o extindere a existenţei sale
109
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
p a r t i c u l a r e şi deci d ă u n ă t o a r e — să ne ferească D u m n e z e u ,
o a s e m e n e a lărgire nu ar d u c e d e c â t la o m e d i o c r i t a t e ge­
nerală, iar sfârşitul sfârşitului acestei întregi istorii nu ar fi
d e c â t m e d i o c r i t a t e a generală a b s o l u t ă —, ci şi o transfor­
m a r e calitativă, o revelaţie nouă, vie, care însufleţeşte, o l u m e
tânără ş i n o u ă î n care t o a t e d i s o n a n ţ e l e actuale s e v o r re­
uni într-o unitate a r m o n i o a s ă . " 1 5
S u b acest p a t o s v a g hegelian, B a k u n i n d ă R u s i e i t o c m a i
f o r m u l a Revoluţiei ca refacere c o m p l e t ă a universului. P â n ă
la R e v o l u ţ i e , i n s t r u m e n t u l acesteia, p a r t i d u l , va fi nefericit,
d u p ă c u m este nefericită intelighenţia p e care B a k u n i n vi­
s e a z ă s-o constituie într-un bloc, în partid al revoluţiei. C e e a
ce este î n c ă d e p a r t e de realitate, cu excepţia acelei stări de
nelinişte resimţite de a c e a s t ă generaţie fără r e s p o n s a b i l i t a ­
te, ce refuză şi căreia îi este refuzată angajarea în viaţa s o ­
cială şi politică. D a r , a ş t e p t â n d ca visul să se î n c a r n e z e ,
B a k u n i n îl î m b o g ă ţ e ş t e şi îl c o m p l e t e a z ă cu ajutorul m a t e ­
rialelor s c o a s e din H e g e l .
T r e b u i e remarcat că î m p r u m u t u l principal ( c a şi la M a r x ,
ca şi la L e n i n , şi fără ca d e f o r m a r e a pe care i-o i m p u n e să
c o n t e z e ) este dialectica. E s t e o dialectică în care m o m e n ­
tul negativului biruie î n m o d a b s o l u t : „ O p o z i ţ i a n u este u n
echilibru, ci o p r e p o n d e r e n ţ ă a negativului, care c o n s t i t u i e
m o m e n t u l prevalent." A c e s t a n u m a i este hegelianism, p e n ­
tru că orice conciliere a o p o z i ţ i i l o r , orice s i n t e z ă este i m ­
p o s i b i l ă . D a r l a n a i b a c u H e g e l ! : „ N e g a t i v u l , tendinţa s p r e
pierzanie, d i s t r u g e r e a p a s i o n a t ă a p o z i t i v u l u i " , iată ce c o n ­
t e a z ă şi nu p r e o c u p a r e a de viitor. Spiritul va avea grijă. P r o ­
b l e m a este de a „ n e g a " p r e z e n t u l . „ S p i r i t u l de d i s t r u g e r e
este î n acelaşi t i m p u n spirit c r e a t o r . " R e z u l t ă c ă spiritul
r e v o l u ţ i o n a r n u trebuie s ă s e sprijine p e u n p r o g r a m p r e ­
stabilit. El este scutit de a c o n s t r u i o u t o p i e , de v r e m e ce
„revelaţia n o u ă , vie, î n s u f l e ţ i t o a r e " 1 6 va avea l o c n u m a i din­
colo de distrugere.
P â n ă atunci, acţiunea d i s t r u g ă t o a r e este suficientă.
110
LIBERALISM SAU REVOLUŢIE
B a k u n i n este pe cale să p ă r ă s e a s c ă orbita Rusiei. El 1-a lă­
sat î n u r m ă p e prietenul s ă u B e l i n s k i . D a r acesta s-a c o n ­
vertit şi el. S-a lăsat în s e a m a lui B a k u n i n (a lui H e g e l , crede
el), într-o desăvârşită pierdere a voinţei. H e g e l pe care-1 p r o ­
p o v ă d u i a B a k u n i n în 1835 era î n c ă cel al unei p u r e şi s i m ­
ple acceptări a realului, al reconcilierii cu concretul. D a r în
Rusia, realul era N i c o l a e I . C u r â n d , B e l i n s k i n u m a i rezis­
tă. El nu p o a t e construi ecuaţia între N i c o l a e I şi î n t r u p a ­
rea Ideii. M a i p u ţ i n „ d i a l e c t i c i a n " c a B a k u n i n , e l n u este
capabil, p r e c u m prietenul său, să-1 facă pe idolul s ă u să exe­
cute o î n t o a r c e r e s p r e stânga. N u m a i există deci o d i h n ă î n
liniştea hegeliană. A d e v ă r a t a sa p r e o c u p a r e este m o r a l ă şi
el nu g ă s e ş t e m o r a l i t a t e a a d e v ă r a t ă în Sittlichkeit" hegelia­
nă. D e aceea î l respinge p e H e g e l c a p e o „ i z m a n a v e c h e " ş i
chiar îşi ia r ă m a s - b u n de la filozofie. Idealul său este de a c u m
înainte socialismul de tip francez, „ n e g a t o r i i " practici, V o l -
taire, enciclopediştii, teroriştii Revoluţiei. La drept v o r b i n d ,
Belinski nu prea mai ştie unde se află. „Părintele intelighenţiei
r u s e " ( a ş a c u m î l salută A l e k s a n d r B l o k ) p o a t e f i revendi­
cat de posterităţi d u ş m a n e u n e l e faţă de altele 1 7 . I n a p t i t u ­
dinea sa p e n t r u speculaţie şi v i o l e n ţ a existenţei sale m o r a l e
l-au ferit cât de cât de i d e o l o g i e . P r o t e s t u l s ă u p o l i t i c este
radical, dar el provine dintr-un spirit de revoltă care v i z e a z ă
o restabilire a justiţiei, m a i c u r â n d d e c â t un spirit r e v o l u ­
ţionar ce v i z e a z ă instaurarea u n e i n o i realităţi d i n c o l o de
justiţie. E l r e c u n o a ş t e c o n s i s t e n ţ a realului actual ş i î m p i n ­
ge realismul p â n ă la a justifica, la sfârşitul vieţii sale, bur­
ghezia şi capitalismul: p o z i ţ i e excepţională în gândirea rusă.
A s u p r a acestui p u n c t , B e l i n s k i aparţine tradiţiei liberale.
D a r d a c ă etica s a l v e a z ă p o l i t i c a lui B e l i n s k i d e i d e o l o ­
gie, ea îi cufundă estetica în această i d e o l o g i e . B e l i n s k i a vă­
z u t cel dintâi că geniul naţional, p l a s a t de slavofili într-o
i s t o r i o z o f i e arbitrară, t r e b u i a căutat a c o l o u n d e se afla, în
* Moralitate (n.t.).
111
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
tânăra literatură a lui P u ş k i n şi G o g o l . C r i t i c u l u i literar îi
revine să d e s p r i n d ă sensul acestei literaturi. P r i n i n t e r m e ­
diul său, valorile u m a n e şi ruseşti i m p l i c a t e în o p e r e l e lite­
rare v o r servi d e p a r a d i g m ă a n s a m b l u l u i naţiunii. Astfel,
r o d u l culturii nu este b u n u l p r o p r i u al u n o r a : el t r e b u i e să
fie împărţit în m o d egal între toţi. Belinski creează astfel acest
p r i n c i p i u atât de p e r i c u l o s al responsabilităţii scriitorului
faţă de p u b l i c u l său, care nu a încetat, de atunci î n c o a c e , să
o t r ă v e a s c ă literatura rusă. E l c o n t a m i n a scriitorul d e cul­
pabilitatea faţă d e p r o p r i a s a m â n t u i r e s i p e r m i t e a p u b l i c u ­
lui, sau m a i c u r â n d oricărei fracţiuni p o l i t i z a t e a publicului,
şantajul cu b u n e l e sentimente. A u t o n o m i a artei a suferit o
gravă atingere. Şi de aceea şantajul m o r a l va p u t e a fi s c h i m ­
bat atât de lesne, în generaţia i m e d i a t u r m ă t o a r e , cu ş a n t a ­
jul i d e o l o g i c . S u b a p ă s a r e a o p r o b r i u l u i p u b l i c , scriitorul
trebuie să se c o n f o r m e z e imperativelor p r o g r a m a t i c e ale par­
tidului revoluţionar şi, încă m a i catastrofic, doctrinelor sale.
B e l i n s k i se felicită în 1844 de faptul că „ î n c e p u t u l feri­
citei reconcilieri a filozofiei cu p r a x i s u l p o r n e ş t e de la ari­
pa s t â n g ă a hegelianismului de a s t ă z i " . A c e a s t ă filozofie nu
mai este nici livrescă, nici şcolărească: „ E a trebuie să fie rece,
severă şi s u m b r ă ca raţiunea, dar, în acelaşi t i m p , i n s p i r a t ă
ca p o e z i a , p a s i o n a t ă şi p l i n ă de s i m p a t i e ca iubirea, vie şi
s u b l i m ă p r e c u m credinţa, p u t e r n i c ă şi eroică p r e c u m o f a p ­
t ă d e v i t e j i e . " 1 8 R a ţ i o n a l ă , o b i e c t de.credinţă, p u r t ă t o a r e d e
valori de a c ţ i u n e : acesta este p o r t r e t u l unei i d e o l o g i i viitoa­
re şi aşteptate.
I n acest t i m p , H e r z e n s e g ă s e a î n exil, d e p a r t e d e M o s ­
c o v a , d e p a r t e de prietenii săi a c ă r o r evoluţie n-o p u t e a ur­
mări. El r ă m â n e a la Schelling, la religiozitatea r o m a n t i c ă ,
la noul creştinism al lui Pierre L e r o u x . Şi deodată, el aude vor-
bindu-se despre o carte pe care o c o m a n d ă : „Imaginaţi-vă bu­
curia m e a : asupra tuturor punctelor esenţiale, eram de a c o r d cu
a u t o r u l . " 1 9 E r a v o r b a de Prolegomena zur Historiosophie
a u n u i tânăr hegelian p o l o n e z cu n u m e l e de C i e s z k o w s k i .
112
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
H e g e l , afirmă C i e s z k o w s k i , a dat umanităţii un g r a d atât
|e înalt al conştiinţei de sine, încât ea îşi c u n o a ş t e legea p r o ­
gresului în trecut. O r , d a c ă îşi c u n o a ş t e trecutul, p r e z e n t u l
şi legea de evoluţie, u m a n i t a t e a este c a p a b i l ă să-şi c u n o a s -
că viitorul, nu p r i n profeţie, ci p r i n previziune. Ii revine î n s ă
să realizeze această previziune. I s t o r i o z o f i a „ d e v i n e realiza­
rea obiectivă, efectivă a adevărului c u n o s c u t " 2 0 . In starea de
conştiinţă de sine nu m a i există distincţie între fapte şi a c ­
ţiuni: „ F a p t e l e ( s a u evenimentele naturale) c o n s t i t u i e u n
praxis inconştient, deci anterior teoriei, în t i m p ce acţiuni­
le f o r m e a z ă un p r a x i s conştient, deci p o s t e r i o r t e o r i e i . " 2 1
C â n d conştiinţa ajunge la maturitate, se creează un „ p u n c t
de inflexiune" în realitatea exterioară, graţie căruia faptele
sunt convertite în acte. D e c i z i i l e umanităţii devin deci „ î n
întregime identice c u planul P r o v i d e n ţ e i d i v i n e " 2 2 . H e g e l
a d e s c o p e r i t î n m o d speculativ l o g i c a faptelor istorice. E a
trebuie p u s ă î n aplicare î n m o d p r a c t i c . Ş i iată f o r m u l a d e ­
cisivă: „ C r e d e m c ă satisfacem aceste d o u ă exigenţe o p u s e :
a lăsa experienţa să-şi u r m e z e c u r s u l cel m a i natural şi, în
acelaşi t i m p , a p u n e în aplicare, în m o d sistematic, r i g o a ­
rea deducţiei l o g i c e . " 2 3 A c e a s t ă f o r m u l ă explică î n t r - a d e ­
văr perfect i n c o m p a t i b i l i t a t e a politicii u t o p i c e şi a politicii
i d e o l o g i c e . Potrivit acesteia, nu este c a z u l să fie împlinit un
ideal. T r e b u i e să ai încredere în a u t o m i ş c a r e a lucrurilor, aşa
c u m o prevede teoria, şi d o a r s-o adopţi în cunoştinţa de cau­
ză. Politica cea m a i voluntaristă echivala cu „ l a i s s e r - f a i r e " :
aceasta este iluzia „ r e a l i s t ă " care va stăpâni leninismul.
C i e s z k o w s k i îşi c o n s i d e r a cartea d r e p t u n exerciţiu d e
şcoală şi niciodată nu a intenţionat să extragă din ea o aplica­
ţie p r a c t i c ă . în P o l o n i a , v a s t e d o m e n i i familiale îl a ş t e p t a u
îa întoarcerea din studenţie. D a r , citită într-un u n g h e r pier­
dut al imperiului rus, cartea avu un m a r e efect. înainte chiar
de a-1 fi citit pe H e g e l , H e r z e n a înţeles că trebuia să-1 d e p ă ­
şească. P r i n acţiune. „ F i l o z o f i a practicii, p u t e a el citi, influ­
enţa sa cea m a i concretă a s u p r a vieţii şi raporturilor sociale,
113
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
d e z v o l t a r e a a d e v ă r u l u i în acţiunea concretă, a c e s t a este, în
viitor, destinul filozofiei în general. A c u m va î n c e p e deci
influenţa s a n o r m a t i v ă a s u p r a r a p o r t u r i l o r s o c i a l e ale u m a ­
nităţii p e n t r u c a adevărul obiectiv s ă s e reveleze n u n u m a i
în realitatea dată, ci, totodată, în realitatea în f o r m a r e . " 2 4 E r a
deja M a r x . H e r z e n p o a t e declara deci că H e g e l este „ a l g e b r a
revoluţiei care eliberează c o m p l e t o m u l şi nu lasă nici o p i a ­
tră la edificiul c r e ş t i n ă t ă ţ i i " 2 5 , ceea ce c o n s o n e a z ă m a i bine
cu R u g e , M o s e s H e s s şi filozofia acţiunii a tinerilor hege-
lieni, decât cu spiritul m a e s t r u l u i de la l e n a .
R e v e n i n d l a M o s c o v a î n 1842, H e r z e n a u d e î n cântecul
t â n g u i t o r p e care-1 s c o a t e u n mujic l a m a r g i n e a d r u m u l u i :
„ s t r ă d a n i a spiritului care c a u t ă să iasă din m e d i u l g r e u al
proletariatului pentru a intra în î m p ă r ă ţ i a lui D u m n e z e u " 2 6 .
Să t r a d u c e m : a devenit socialist.
Socialismul lui H e r z e n se referă la un stadiu al socialismu­
lui e u r o p e a n pe care M a r x şi E n g e l s sunt pe cale să-1 d e p ă ­
şească. El este o critică nu a m o d u l u i de p r o d u c ţ i e capitalist,
ci a d a u n e l o r pe care viaţa b u r g h e z ă le a d u c e p e r s o n a l i t ă ­
ţii, valorilor estetice. H e r z e n citeşte ziarele franţuzeşti care
sunt pline de d e z b a t e r i între liberalism şi socialism, d a r care
se raportează la o stare socială şi e c o n o m i c ă de care R u s i a nu
are î n c ă idee. E l este socialist, a ş a d a r , p r i n m a x i m a l i s m u l
liberal. D a r iată-1 în exil, descoperind Franţa în saloane care fac
p u ţ i n c a z d e el. C a orice c ă l ă t o r rus d i n s e c o l u l a l X l X - l e a ,
el se c u t r e m u r ă de oroare şi d e z g u s t faţă de E u r o p a g e r m a ­
nă, engleză, franceză, faţă de E u r o p a dezvoltată, b u r g h e z ă ,
reglementată, liberală. Ea îi hrăneşte resentimentul naţionalist.
In chip firesc, el se topeşte în matricea gândirii slavofile. El vede
în E u r o p a o reîntrupare a Imperiului r o m a n al decadenţei, în
slavi, pe barbarii care vor să-1 distrugă regenerându-1, în socia­
lişti, pe primii creştini persecutaţi. Printr-o repetare a m a n i ­
heismului geografic al slavofililor, H e r z e n ajunge să identifice
liberalismul cu Occidentul şi socialismul cu R u s i a 2 7 . Iată m e ­
s i a n i s m u l restaurat. N o u a realitate s o c i a l i s t ă s e p r o f i l e a z ă
114
L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
luminos î n acelaşi l o c i m a g i n a r p e c a r e slavofilii î l a u r e o -
l.iseră cu creştinismul: obştea rurală. O b ş t e a este cadrul u n d e
:c va efectua o s m o z a între valorile intelectuale pe care le
poartă în ele elitele şi valorile spirituale p o p u l a r e , locul u n d e
ie va o p e r a c o n v e r s i u n e a lor r e c i p r o c ă . R u s i a este socialis­
tă prin esenţă, aşa c u m era creştină p r i n esenţă. A s t f e l s-a
născut n a r o d n i c i s m u l şi s-a î m p l i n i t profeţia lui M i c h e l e t :
„ A c e a s t a este p r o p a g a n d a rusă, infinit variată p o t r i v i t p o ­
p o a r e l o r şi ţărilor. Ieri ne s p u n e : « Eu s u n t c r e ş t i n i s m u l . »
Mâine n e v a z i c e : « E u sunt s o c i a l i s m u l » . " 2 8
R e c u p e r a r e a temei naţionaliste, transferul la stânga al va­
lorilor unei d r e p t e potenţiale, transfigurarea, de această dată
laicizată, a întârzierii ruse în avans decisiv a s u p r a E u r o p e i ,
trebuie s ă a s i g u r e s u c c e s u l n a r o d n i c i s m u l u i . E l n u este m a i
puţin d e s p r i n s d e real d e c â t slavofilismul, d e v r e m e c e , î n
ca însăşi, o b ş t e a ţărănească, pe care de altfel H e r z e n nu face
eforturi m a i mari decât K i r e e v s k i de a o studia, nu este p u r ­
tătoare a u t o p i e i socialiste m a i mult d e c â t era p u r t ă t o a r e a
utopiei patriarhale creştine. D a r n a r o d n i c i s m u l n u c h e m a
la c o n t e m p l a r e a inexistentului, ci la acţiune în favoarea i m a ­
ginarului. D u p ă B e l i n s k i ş i B a k u n i n , H e r z e n l a n s e a z ă u n
apel la p r a x i s . în l o c să v i s e z e , p a s i v ca slavofilii, la emer­
genţa unei realităţi imanente d a r invizibile, în l o c să d o r e a s ­
că, p r e c u m liberalii, să a m e n a j e z e realitatea în limitele
p o s i b i l u l u i şi ale rezonabilului, el î n d e a m n ă la d e v o t a m e n t
activ faţă de n o u a realitate al cărei g e r m e n e îl c o n ţ i n e d o a r
R u s i a . E l eliberează s p e r a n ţ a r e v o l u ţ i o n a r ă .
Bakunin, H e r z e n , Belinski îşi apropriaseră dialectica. D a r
ei nu erau materialişti. H e r z e n , u r m â n d în a c e a s t ă privin­
ţă m o d a , se apucase să studieze ştiinţele naturale". în Scrisori
" Trebuie să-1 vedem cum biciuieşte ştiinţa „ordinară" în aceeaşi
termeni ca şi slavofilii: ea este „unilaterală", „abstractă", pleni­
tudinea sa nu este deplină etc. Diletantismul în ştiinţă, (1834) în
H E R Z E N , 1948, pp. 88 şi urm. Şi această vorbă paramarxistă:
„Istoria umanităţii este continuarea istoriei naturii." Ibid., p. 99.
115
 L I B E R A L I S M SAU R E V O L U Ţ I E
ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

despre studiul naturii el protestează contra imperialismului I 'ărinţii l o r nu a v e a u biblioteci şi n i m e n i nu i n t e n ţ i o n a

filozofic. El vrea să întemeieze speculaţia pe e m p i r i s m şi lo­ || le ofere o călătorie în G e r m a n i a . C e e a ce au învăţat ei

gica pe i s t o r i e 2 9 . El nu este p r e a d e p a r t e de a vrea să r e p u ­ este materialismul s u m a r c a r e u r m a m a r i l o r s i n t e z e idea­

n ă dialectica p e picioarele sale, d u p ă e x e m p l u l lui M a r x , li s i c : V o g t , M o l e s c h o t t , B ü c h n e r , m a i m u l t î n c ă d e c â t

c o n t e m p o r a n u l său. C u t o a t e acestea, r ă m â n e fidel idealu­ Feuerbach.

Nu este nevoie, în c a z u l lor, de o convertire la acţiune.
lui speculativ hegelian." O r , la mijlocul veacului, în m o m e n ­
Sunt toţi convertiţi. Ei nu au nevoie să g â n d e a s c ă în termeni
tul î n care acţiunea p o l i t i c ă devine posibilă, trebuie
generali evoluţia istorică a Rusiei, nici să se convingă că pra-
c o n s t a t a t ă eclipsa temei dialectice şi trecerea t e m e i m a t e ­
xisul este u l t i m u l c u v â n t al speculaţiei. S u n t deja angajaţi.
rialiste p e p r i m u l plan.
C e e a ce le este necesar este un s i s t e m capabil să le justifi­
B a k u n i n , H e r z e n , Belinski erau, prin forţa lucrurilor, re­ ce, din p u n c t de vedere politic şi moral, acţiunea. D i n p u n c t
v o l u ţ i o n a r i d e cabinet. E i c o n s i d e r ă p r o g r e s u l viitor a l R u ­ de v e d e r e politic nu era nici o dificultate. R u s i a cerea o
siei c a u n p r o c e s t u m u l t u o s , d r a m a t i c , altfel s p u s , potrivit s c h i m b a r e şi formulele s o c i a l i s m u l u i fuseseră p u s e deja la
v o c a b u l a r u l u i lor, dialectic. D i a l e c t i c a era u n mijloc c o m o d punct în O c c i d e n t şi aclimatizate prin H e r z e n . R ă m â n e a pla­
de a g â n d i d e s p r e R u s i a în generalitatea ei e x t r e m ă . Ea per­ nul m o r a l . E r a n e v o i e de o d o c t r i n ă s i m p l ă , evidentă, care
m i t e a să fie m e n ţ i n u t e î m p r e u n ă d e p l o r a r e a p r e z e n t u l u i şi să p e r m i t ă înfrângerea izolării, a ezitării, a culpabilităţii in­
exaltarea destinelor istorice ale patriei. în sânul speculaţiei, tenţiei teroriste. M a t e r i a l i s m u l se p r e t a la a c e a s t a .
ea oferea freamătul acţiunii.
R e v o l u ţ i o n a r i i anilor ' 6 0 se g ă s e s c într-o situaţie dife­
rită. C e r n î ş e v s k i , D o b r o l i u b o v , Pisarev a p r e c i a z ă c ă este
m o m e n t u l p r o p i c e p e n t r u acţiune. S e înşală, d a r intenţio­
n e a z ă s ă f o r m e z e p r i m e l e societăţi secrete. E i s u n t m a i în­
tâi militanţi. D e origine m o d e s t ă , cea m a i m a r e p a r t e din e i
au suferit pe pielea lor duritatea s o r d i d ă a vieţii în R u s i a .
Ei aparţin u n o r medii mai puţin europenizate şi totodată
m a i puţin protejate decât precursorii lor. F i i n d fii de preoţi,
de mici nobili provinciali, r u p t u r a revoluţionară cu m o r a l a
stabilită, c o d u l moravurilor, religia îi expune la conflicte p s i ­
h o l o g i c e brutale.

„ O p e r a ştiinţei este ridicarea întregii existenţe la gândire.

Gândirea tinde să înţeleagă, să absoarbă obiectul exterior, altul,
opus gândirii, adică ea neagă caracterul nemijlocit al obiectului
îl generalizează şi se referă la el ca la un universal etc." H E R Z E N ,
1948, p. 189. ' H

116

CAPITOLUL VI
Intelighenţia
Bakunin, Belinski, Herzcn sunt excepţii înlăuntru! unui
mediu pe care nu-1 reflectă, nu-1 rezumă şi nu-1 reprezin­
tă: mediul nobilimii şi, ceea ce este aproape acelaşi lucru,
al păturilor superioare ale birocraţiei, adică elita societăţii
civile. Acest mediu nu se defineşte printr-un corp de doc­
trine —- cu toate că există o legătură între ele şi liberalism
— de vreme ce îi poţi aparţine fără a fi liberal. El nu există
decât în raportul său cu statul pe de o parte, cu economia
şi proprietatea pe de altă parte: esenţa sa este socială.
Dar după 1850 se naşte un mediu de tip nou, a cărui esen­
ţă nu este separabilă de ideile pe care şi le însuşeşte şi al că­
ror purtător şi propagator devine: intelighenţia.
Cuvântul este de origine germană (Intelligenz), slavizat
de către polonezi, dar ruşii sunt aceia care i-au făcut carie­
ră mondială.
Retrospectiv, se observă că acest lucru trebuie să fi apă­
rut mai înainte în Franţa, la sfârşitul Vechiului regim şi în
Germania romantică. Mediile societăţilor de gânditori, ale
jurnaliştilor stângii hegeliene, ale republicanilor Monarhiei
din Iulie merită, prin analogie, să fie numite intelighenţii.
In secolul al X X - l e a fenomenul a luat o extensie plane­
tară: el se constată în America Latină, în Africa, în China, în
lumea arabă.
De vreo treizeci de ani, intelighenţia, care în ţările dez­
voltate din Occident cunoscuse o eclipsă (în Franţa celei
118
INTELIGHENŢIA
de-a IlI-a Republici, în Germania Wilhelmiană) sau chiar
nu apăruse niciodată (Statele Unite, Japonia, Anglia), cu­
noaşte cea mai remarcabilă răspândire.
Dacă ruşii au făcut carieră cuvântului, aceasta se dato­
rează faptului că nicăieri ca în Rusia lucrul nu manifestase
trăsături atât de nete, încât să poată constitui un tip gene-
ralizabil. Intelighenţia rusă poate servi de paradigmă.
Trei condiţii sau precondiţii par necesare emergenţei unei
intelighenţii.
Prima este existenţa unui sistem de educaţie naţional or­
ganizat prin acapararea de către stat a tuturor filierelor de
1
educaţie paralele . Această circumstanţă explică faptul că,
fiind ţara cea mai „înapoiată" dintre marile naţiuni europe­
ne, Rusia a produs un tip social care domină secolul al XX-lea,
după cum burghezia dominase secolul al XlX-lea. Intr-a-
devâr, construirea unui sistem de educaţie era pentru gu­
vernul ţarist investiţia cea mai ieftină şi mai eficace pentru
a scoate Rusia dintr-o stare de subdezvoltare ce punea în
pericol poziţia internaţională a Imperiului. Educaţia de stat
era cheia pentru constituirea unei organizări birocratice şi
militare capabile să primească sfidarea pe care Occidentul
european o adresa Europei Centrale şi Orientale, şi fără de
care urmau să piară Polonia şi Imperiul turc, datorită toc­
mai Imperiului rus.
Construirea sistemului de educaţie, luată în considera­
re de Petru cel Mare, planificată sub Alexandru I, a fost rea­
lizată cu strălucire de către Nicolae I. Sub domnia sa, nobilimea
şi o parte din clasele neaservite au fost corect şcolarizate.
Gimnaziul rusesc nu era chiar nedemn de liceele franceze din
aceeaşi epocă. Universitatea, fondată pe modelul german,
al cărei personal fusese în mare parte format în Germania,
nu era nici ea, în întregime, incomparabilă cu modelul său.
Bineînţeles acest sistem de educaţie lăsa în afara lui marea
majoritate a populaţiei şi nu cuprindea decât elita societă­
ţii civile. Nu existau decât aproximativ douăzeci de mii de
liceeni şi patru mii de studenţi în tot imperiul.
119
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
D a r însuşi scopul educaţiei de stat putea hrăni un con­
flict. Formarea cadrelor se vrea un substitut al insuficien­
ţei societăţii civile. Totodată, ea întăreşte şi face prin ea însăşi
„conştientă" societatea civilă. în Franţa, în Anglia, societa­
tea civilă îşi asuma răspunderea sau controla măcar îndea­
proape formarea copiilor. în Rusia, nobilimea se străduieşte
să facă aceasta, îndată ce are forţa şi capacitatea să o facă. în
zadar, căci statul ţine ferm în mână educaţia, de la care aş­
teaptă ca ea să fie exercitată în profitul său exclusiv. Siste­
mul de educaţie este astfel prins în câmpul conflictual dintre
stat şi societatea civilă. El este dorit şi întreţinut de stat, îşi
recrutează subiecţii din societatea civilă şi sfârşeşte prin a-i re­
stitui, în principal în beneficiul său. El formează generaţii de
oameni tineri, smulşi din tradiţiile lor particulare, topiţi în­
tr-uri tipar uniform, formând la ieşirea din instituţiile de în­
văţământ o pătură nouă, cu subcultura sa, obiceiurile sale,
comportamentele sale aparte, în afara tuturor castelor re­
cunoscute de societatea rusă.
A doua precondiţie este incapacitatea societăţii civile de
a impune acestor oameni tineri care provin din ea propri­
ile sale valori şi propriile sale raţiuni de a fi. Sub Nicolae I,
nobilimea se istoveşte, îşi pierde încrederea în sine, aban­
donează spiritul de grup. Ea tinde să fuzioneze cu masa de
tineri instruiţi în serie de gimnazii şi universităţi. Sunt pu­
ţin numeroşi cei care urmează încă vechiul cursus al nobi­
limii, regimentele Gărzii imperiale care conduc la Curte şi
la marile funcţii, corpul de Cădeţi care conduce la armata
regulată, conducând apoi, spre patruzeci de ani, la reîntoar­
cerea în viaţa civilă şi la exploatarea domeniului familial.
Cea mai mare parte trebuie să se plieze pe noul sistem
de examene şi de diplome. Sărăciţi, ei nu mai au de ales. Ei
fuzionează astfel cu studenţii ieşiţi din toate clasele şi din
toate rangurile, pentru a forma cu ei o singură clasă, o stare
a treia rusească, compusă din noile profesiuni liberale, din
120
INTELIGHENŢIA
profesori, jurnalişti, tehnicieni, în interiorul căreia se cris­
talizează intelighenţia. Puţin importă că în interiorul aces­
teia predomină originea nobilă sau originea plebeiană: aceste
distincţii nu mai au curs, căci nu nobilimea sau plebea dau
tonul, ci intelighenţia ca atare.
A treia precondiţie este, în sens larg, criza Vechiului re­
gim, în Rusia ea este virtuală cel puţin din 1825, adică din
momentul în care evenimentul decembrist a manifestat slă­
birea consensului politic. O parte a nobilimii nu este satis­
făcută de evoluţia politică. Statul nu are încredere în ea şi
nu o mai asociază la acţiunea sa, guvernează prin adminis­
traţie. Descoperirea Europei, adică a distanţei insuportabi­
le care o separă de Rusia, provoacă în nobilime o nelinişte
naţională şi o pierdere a încrederii în capacitatea statului de
a împlini destinele patriei. Pentru societatea civilă, instruită
europeneşte de către stat, căruia ea îi restituie însă fructele
instrucţiei, pare din ce în ce mai anormal ca marea majori­
tate a populaţiei să fie redusă la condiţia de sclavaj, iar res­
tul să fie lipsit de garanţii legale elementare. Această criză
latentă a devenit acută când a trecut, la moartea lui Nicolae I,
pe terenul politic. Ceea ce s-a produs între 1855 şi 1861 ilus­
tra încă o dată observaţia lui Tocqueville că momentul pe­
riculos pentru un regim autoritar este cel în care tinde să
se reformeze. Criza de la începutul domniei lui Alexandru
al II-lea se aseamănă cu cea din Anglia către 1640 şi cea din
Franţa către 1789. Uniunea sacră a oamenilor de bună-cre-
dinţă, atât în guvern cât şi în societate, fiind în acord una­
nim în ce priveşte reformele de îndeplinit, se divizează pe
măsură ce ele intră în aplicare. Era un proces clasic de radi­
calizare. Se formează o stângă, apoi o extremă stângă, căre­
ia guvernul nu e capabil să-i oprească supralicitarea. Dacă
nu-i acceptă revendicările mereu mai noi şi mai radicale pe
care le prezintă, el este respins spre dreapta. în opoziţie, se
opera o triere. Cei care ezitau să urmeze mişcarea spre stânga
121
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
erau dispreţuiţi ca aliaţi obiectivi ai regimului. între 1861
şi 1862 ansamblul publicului cultivat a fost constrâns să-şi
aleagă tabăra: sau accepta reformele, chiar criticându-le şi
cerând extinderea lor, sau le respingea în bloc în numele re­
voluţiei.
Aceste fenomene de polarizare caracterizează procese­
le revoluţionare. Deriva centrului de gravitate politică spre
independenţi în timpul lui Cromwell, spre iacobini în 1792,
sunt cazurile tipice. Dar în Rusia nu era revoluţie. Statul
rămânea solid, pe de-a întregul stăpân al concesiilor şi al
represiunii. Când a considerat că e timpul să reprime (1863),
totul a reintrat în ordine. Nu exista nici măcar o situaţie re­
voluţionară. Ţăranii, chiar dacă i-ar fi urmat pe revoluţio­
nari şi s-ar fi ridicat — lucru la care nu se gândeau, — n-ar
fi făcut decât răzmeriţe, în cel mai rău caz o răscoală ţără­
nească. N-ar fi fost capabili să facă o revoluţie.
Societatea civilă era prea slabă în Rusia pentru a se afir­
ma decisiv contra unui stat superputernic. Ea nu ayea mij­
loacele de a impune substituirea principiului tradiţional al
monarhiei de drept divin cu principiul nou al suveranită­
ţii naţionale. în 1905, toate clasele societăţii, inclusiv ţără­
nimea, se vor pune în mişcare, într-o alianţă încă precară,
pentru a răsturna Vechiul regim. Chiar la acest moment, Ve­
chiul regim va reuşi să se menţină, şi asta până în februa­
rie 1917. în 1861 el era în plină forţă.
Prin urmare acest proces avea loc ca într-un vas închis,
doar în interiorul societăţii civile (căci obscura ţărănime ră­
mânea în afară), şi mai precis în interiorul părţii celei mai
luminate a societăţii civile. El ajungea să desprindă de aceas­
ta partea cea mai radicală care refuza să se angajeze, să se
compromită şi chiar să trateze cu statul. Rezulta de aici pen­
tru stat un mare rău, de vreme ce pătura conducătoare, care
nu era destul de numeroasă, era condamnată la izolare, une­
ori la obscurantism şi era izolată de mediul din care se re­
cruta în mod normal: pătura instruită. Dar din aceasta
122
INTELIGHENŢIA
rezulta un rău încă mai mare pentru societatea civilă însăşi.
Iat-o amputată, concurată, condamnată la moarte de către
această pătură desprinsă din ea însăşi: intelighenţia.
Pentru ca intelighenţia să prindă consistenţă şi să-şi păs­
treze stabilitatea, cele trei precondiţii sus-menţionate sunt
necesare, dar nu suficiente. Trebuie o a patra, şi anume pre­
zenţa ideologiei, înţeleasă în sensul pe care am încercat să-1
definesc. Funcţia ideologiei este triplă.
1. Ea defineşte contururile intelighenţiei. Pentru apar­
tenenţa la ea, originea socială nu are nici o importanţă. Me­
diul este cum se poate mai eteroclit, aidoma efectivelor
şcolare şi universitare ale imperiului. în anii şaizeci nobi­
limea domină ca număr. D a r există, de asemenea, copii de
preoţi, de mici funcţionari, de negustori şi chiar de ţărani.
Aceştia din urmă având o origine socială conformă cu ceea
ce este bine privit în mediul respectiv, vor avea tendinţa să
o reamintească, în timp ce camarazii lor nobili vor încerca
mai curând să o facă uitată: dar această ierarhie răsturnată
nu traduce defel un raport social, cum ar fi cazul în socie­
tatea exterioară, ci pur şi simplu ideile care au curs. A vorbi,
ca Lenin, de o evoluţie socială a intelighenţiei (originea nobi­
lă, apoi a oamenilor de rând şi în fine proletară) nu are nici
un sens, căci principiul de coeziune este pur intelectual. Ubi
doctrina, ibi patria.
în intelighenţie nu există superioritate decât prin rapor­
tare la asimilarea doctrinei. Apartenenţa la doctrină deso-
cializează: puţin importă cine eşti şi de unde vii. Dimpotrivă,
se pot atribui apartenenţe sociale imaginare duşmanilor şi
prietenilor.
Cel care nu aparţine intelighenţiei este caracterizat so­
cialmente ca fiind de gradul doi. De exemplu, cine are „idei
burgheze" este un „burghez". La fel, prin adeziunea la idei­
le „proletare" faci parte dintre proletari sau din orice altă clasă
cu care intelighenţia a decis să se identifice. Este vorba de o
123
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
apartenenţă ideală, căci apartenenţa reală nu priveşte decât
intelighenţia.
C u m observă Wladimir Weidle: „ î n virtutea convenţiei
tacite care prezida această nouă caricatură de cărturari, nu
erau stări considerate ca putând fi demne de ea preoţii, ofi­
ţerii, funcţionarii de stat, chiar cei mai instruiţi şi mai stră­
lucitori, şi, în general, oamenii ale căror opinii păreau să fie
cât de cât reacţionare, conservatoare sau pur şi simplu mo­
derate şi susceptibile, odată cunoscute în cercuri înalte, de
a fi aprobate. De la profesorul universitar, frondeur cu ele­
ganţă şi liberal, la teroristul care aruncă bombe şi e candi­
dat la spânzurătoare, distanţa putea fi în fapt considerabilă;
dar un minimum de spirit subversiv era o condiţie, în ace­
laşi timp necesară şi suficientă, pentru a fi admis în sânul
noii elite." 2 Mediul, cu moravurile sale particulare, cu sem­
nele sale de recunoaştere reciprocă, cu obiceiurile sale ves­
timentare, cu stilul său de sociabilitate, ia naştere din valori
împărtăşite. Rupturile şi disidenţele se produc, la fel cu agre­
garea şi adeziunea, din raţiuni doctrinale.
Din acest motiv, intelighenţia se detaşează de funcţia sa
şi de originea sa socială: nivelul de instrucţie şi de califica­
re şi chiar profesia intelectuală nu îi fac să intre în intelighen-
ţie, iar absenţa lor nu îi face să iasă din aceasta.
2. Ideologia, pe de altă parte, asigură coerenţa intelighen-
ţiei faţă de stat. Ideologia îi dă un program care se va pu­
tea schimba, dar care interzice compromisul. într-adevăr,
ea propune un sistem complet de societate care poartă în
el un nou regim politic, raporturi noi între cetăţeni, o nouă
cultură. Ea înarmează intelighenţia cu o justificare morală
şi îi facilitează deci transgresiuni morale şi legale pe care in­
staurarea noului sistem le face inevitabile. S-a putut avan­
sa părerea că există o proporţie între radicalismul programului
politic şi frustrarea pe care o întâlneşte. Regimul în Rusia
fiind ceea ce era, se putea prevedea că intelighenţia rusă va
124
INTELIGHENŢIA
li maximalistăîn revoluţie. Dar regimul, cu urcuşurile şi că­
derile sale, s-a modificat progresiv şi programul revoluţio­
nar nu s-a temperat. Aceasta fiindcă imaginea pe care ideologia
şi-o face despre realitatea rusă este fosilizată, iar regimul este
demonizat. C u m acesta reprezintă răul absolut, se pot uti­
liza împotriva sa mijloace asemănătoare celor pe care el le
întrebuinţează, dar al căror scop le inversează valoarea.
în raporturile lor reciproce, statul rus şi intelighenţia re­
voluţionară formează un cuplu şi tind să-şi devină unul al­
tuia dublu. Ea se va organiza sub forma unei poliţii, după
cum crede ea că e organizat statul, iar el, la rândul lui, va în­
cerca să pună pe picioare o poliţie pe modelul a ceea ce cre­
de a fi partidul. Statul evoluează şi intelighenţia de asemenea,
dar acolo unde intră în contact, ele sunt obligate, ca prin
fatalitate, să-şi prezinte unul celuilalt faţa cea mai arhaică
şi, întrucât poartă greutatea visului, incapabilă de evoluţie.
3. Dar funcţia cea mai importantă a ideologiei este de a
proteja identitatea intelighenţiei în raport cu societatea ci­
vilă. Intelighenţia s-a separat de societatea civilă, dar aceas­
ta tinde mereu s-o reabsoarbă. Nu există şomaj intelectual
care să nu fie voluntar. Nu este adevărat că universităţile
produc prea mulţi studenţi. Este o impresie curentă în epo­
că, dar falsă, căci dacă un student vrea să se aranjeze, el gă­
seşte fără efort o situaţie. Rapida expansiune economică
provoacă până la Marele Război o penurie cronică de ca­
dre industriale şi comerciale, de ingineri, de profesori, de
jurişti. Un student poate îmbrăţişa cariera de militant, fi­
ind arestat, condamnat: la sfârşitul pedepsei toate cariere­
le îi sunt deschise*. Nu i se cere nici măcar să devină reacţionar:
aceasta ar dăuna mai degrabă prestigiului său social. Ideolo­
gia împiedică această „recuperare". Ea oferă intelighenţiei
* Nicolai Obrucev, redutabil conspirator în anii '60, a sfârşit ca
general şi şef de Stat Major. Cazul este tipic. A. ULAM, 1977, p. 71.
125
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
motive pentru a prefera modul său de viaţă particular, ade­
sea aspru şi ascetic, celor din societatea „exterioară". Ea asi­
milează intrarea în viaţa normală cu o trădare, o josnicie,
o dezonoare. Tânărul care vrea să treacă peste asta, să facă
o căsătorie frumoasă, să moştenească, să intre într-un curs
oarecare, riscă să îndure sarcasmele, dispreţul, acuzaţiile de
carierism, arivism şi îmburghezire.
In domeniul politic, această circumscriere a intelighen-
ţiei prin raport cu societatea civilă este esenţială. într-ade­
văr, aflată în Vechiul regim în criză latentă, intelighenţia şi
societatea civilă se găsesc împreună în opoziţie. Amândouă
vor, prin natură, dacă nu totdeauna în fapt, să pună capăt
Vechiului regim. Amândouă sunt deci, într-un sens larg,
„obiectiv" revoluţionare. D a r societatea civilă vizează ceea
ce au obţinut societăţile engleză, franceză sau germană în
secolul al X l X - l e a . Scopul său este limitat, dar el este con­
cret şi posedă garanţii în realitate. Ea vrea să se realizeze
potrivit liniei dezvoltării sale spontane, şi liberalismul di­
fuz este suficient pentru a exprima această voinţă. Intelighen­
ţia ideologică vizează instaurarea societăţii perfecte promise
de doctrină, care nu are garanţi nicăieri. Scopul său este ab­
stract, dar nelimitat. C u m nu există măsură comună între
finit şi infinit, orice concesie care poate satisface societatea
civilă şi pe care intelighenţia o va fi reclamat cu şi mai mul­
tă energie va fi fără valoare de îndată ce va fi smulsă de la stat.
Societatea este deci, în mod succesiv, aliată şi trădătoare, alia­
tă inevitabilă, pentru că intelighenţia nu are mijloacele să
obţină singură concesiunea, şi trădătoare în mod necesar,
pentru că, mulţumindu-se cu atât, ea nu urmează intelighen­
ţia în revendicarea pe care aceasta o avansează imediat şi care
în logica programului său maximalist slujeşte, în acelaşi timp,
să facă cunoscut acest program şi să demaşte trădarea socie­
tăţii. Ideologia serveşte la controlul acestei duble mişcări,
la definirea, în funcţie de lupta politică, a alianţelor, apoi la
întreţinerea, în pofida eventualului succes, a nemulţumirii
126
INTELIGHENŢIA
sacre. Ea defineşte punctul şi momentul în care intelighen­
ţia intră în contact şi rupe contactul cu societatea.
Ideologia îndeplineşte aceeaşi funcţie de delimitare faţă
ilc clasele cu care intelighenţia întreţine un raport proiec­
tiv, într-adevăr, ideologia, delimitând obiectiv intelighen­
ţia, o anulează subiectiv. în virtutea ideologiei, intelighenţia
nu acţionează niciodată în numele său propriu, ci sub nume
substituit. Ea reprezintă, se presupune, interesele superioa­
re ale poporului, mai întâi ale ţărănimii, apoi ale muncito­
rimii. Mai mult, ea stă în umbră în principiu şi se consacră
în întregime ţărănimii şi apoi proletariatului, în măsura în
care aceste două grupuri sociale ocupă, în ideologie şi în pla­
nul de reorganizare a societăţii pe care ea îl cuprinde, un
rol eminent. Aceste clase sunt mai mult decât aliate, pentru
că, potrivit ideologiei, iniţiativa istorică le aparţine şi pen­
tru că intelighenţia este cea care, abdicând de la orice con­
sistenţă, de la orice realitate ontologică, devine aliata lor.
Intelighenţia merge deci în întâmpinarea acestor clase, pen­
tru a încerca să le detaşeze de societatea civilă şi să le conver­
tească la ideologie. Acesta a fost obiectul mişcării „narodniciste"
în anii 7 0 , apoi a muncii obstinate şi continue de pătrun­
dere în rândul tinerei clase muncitoare ruse la sfârşitul Ve­
chiului Regim. Cu toate acestea, oricare ar fi locui pe care
aceste clase îl ocupă în concepţiile intelighenţiei, ele au în mod
normal vocaţia de a se uni cu societatea civilă şi au o tendin­
ţă naturală de a urma destinul acesteia. Este aici o circum­
stanţă dezagreabilă pentru intelighenţie, care reuşeşte cu greu
să facă să coincidă imaginea ţărănimii sau a proletariatului
pe care i-o oferă ideologia şi imaginea pe care i-o oferă re­
alitatea. Ideologia o ajută să nu se supună voinţei spontan
exprimate de ţărănime şi de proletariat. Dacă ţăranul şi mun­
citorul nu acţionează potrivit canoanelor ideologice, aceas­
ta se datorează faptului că suferă influenţe exterioare, ce pot
fi atribuite restului societăţii civile şi chiar statului.
Ne apropiem aici de paradoxul intelighenţiei. Atunci
când conversiunea ideologică a claselor vizate a obţinut unele
127
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
rezultate, intelighenţia dispare în propriii săi ochi: ideolo­
gia este confirmată prin această conversiune, căci în ideo­
logie nu există loc pentru intelighenţia ca atare. Mai mult,
pătrunzând la rândul lor în ideologie — şi în consecinţă în
intelighenţie — muncitorul şi ţăranul suferă acelaşi proces
de desocializare pe care-1 suferise mai înainte camaradul lor
student. El intră în republica egalitară a ideilor. Aceasta îi
conferă o apartenenţă de clasă, de natură ideologică, dar care
întâmplător coincide cu apartenenţa sa naturală. în timp ce
părăseşte în fapt clasa muncitoare, el conştientizează toto­
dată natura sa „proletară" căreia îi este ideologiceşte inte­
grat membrul intelighenţiei. D a r există momente în care
conversiunea eşuează şi în care intelighenţia se găseşte re­
dusă la propriile sale efective. Ea nu mai este decât gardia­
nul nesupus al ideologiei. Ea nu devine mai conştientă de
ea însăşi, sau cel mult ca formă separată în aşteptarea unui
trup, adică a ţărănimii sau a proletariatului. Aceste catego­
rii sunt în acest timp privite ca prima materia, materie bru­
tă în aşteptarea unei forme pe care intelighenţia le-o rezervă
pentru a le-o conferi. Din acest punct de vedere, intelighen­
ţia nu mai oferă nimic palpabil, nici o realitate socială: ea
este pură ideologie.
Dar, din punct de vedere al societăţii civile, ea există ca
un nucleu tipic socialmente recognoscibil. Ea este o parte
desprinsă de societatea civilă, căreia ideologia îi asigură co­
erenţa internă, care se separă de stat prin lupta politică pe
care şi-o impune, se separă de societate prin scopurile ulti­
me pe care şi le propune şi se aliniază de ambele părţi prin
vocaţia excluderii voluntare şi a recluziunii permanente.
Existenţa intelighenţiei complică sarcina societăţii civi­
le în Rusia. în Anglia secolului al XVII-lea exista într-ade­
văr o aripă extremistă a societăţii civile care şi-a jucat cartea
şi a pierdut-o în timpul revoluţiei, dar aceasta nu era o in-
128
INTELIGHENŢIA
lelighenţie. Ea nu-şi datora existenţa statului şi nu fusese
educată de el. Ea nu se impunea restului societăţii civile. Ea
nu gândea în chip ideologic, ci religios. Nu era deci închi­
să în ea însăşi şi ţinea prin multiple legături de restul so­
cietăţii civile, faţă de care tranziţiile erau constante^ în fapt,
ca n-a încetat niciodată să facă parte din aceasta. In Fran­
ţa Revoluţiei, aripa iacobină prezintă aproximativ aceleaşi
caracteristici. Cu siguranţă, entuziasmul său este mai pu­
ţin religios decât raţional şi e deja preideologic. Dar el nu
posedă încă o coerenţă intelectuală atât de puternică încât să
împiedice trecerea spre societatea civilă şi spre diferite re­
cuperări. Iacobinii cei mai terorişti nu se sustrăseseră de la
a trata cu ea şi pentru a dobândi bunuri şi a-şi spolia duş­
manii. Odată ajunşi proprietari, şi idealurile lor nu le inter­
ziceau să devină, ei intrau, cu drepturi depline, în societatea
civilă şi deveneau interesaţi în conservarea sa. înainte să fi
încheiat distrugerea societăţii civile, iacobinii au fost dis­
truşi de aceia dintre ei care intraseră în rândurile ei sau as­
piraseră să intre în rândurile ei. Proto-intelighenţia şi-a pierdut
puterea şi şi-a pierdut în curând autonomia. Se vede într-a­
devăr că ea avusese câteva ocazii de a se reforma în Parisul
Mizerabililor sau în cel al lui Jules Valles. Democraţia i-a
desăvârşit dizolvarea. Cuvântul „intelectual" care nu cores­
punde exact celui rus intelighent a fost forjat în cursul afa­
cerii Dreyfus. Dar „partidul intelectual" n-a fost niciodată
hegemonie, cel puţin până în perioada Frontului Popular.
De altfel, disidenţa intelectuală a democraţiei franceze era
atunci divizată între extremismul de stânga şi cel de dreap­
ta. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, cultura france­
ză a fost esenţialmente literară şi artistică. Ea nu era ideologică.
Se poate fără îndoială vorbi, cu privire la mediul hege­
lian de stânga şi marxizant, de o intelighenţie germană. Dar
şi aici legăturile sale cu statul sunt mai destinse decât în Ru­
sia (căci universităţile germane se bucură de o adevărată au­
tonomie), iar legăturile sale cu societatea civilă, mult mai
129
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
strânse. La fel ca Rusia, Germania a cunoscut în 1848 un
început de revoluţie care s-a sfârşit brusc. Acest eveniment
s-a produs în sânul unei societăţi mai moderne, pe care N a ­
poleon o eliberase în parte de Vechiul Regim. Naţionalis­
mul triumfător care, din tot ce rămăsese din intelighenţia,
prelua bucuros aspectele ideologice, tindea el însuşi să o su­
deze cu societatea civilă şi statul. Trecând de era romantică,
cultura germană a neglijat întru câtva artele, dar şi ideolo­
gia: ea a fost ştiinţifică şi erudită. Destinul marxismului mar­
chează încă mai bine diferenţa. El a reuşit, mult mai devreme
şi mai complet decât în Rusia, să se implanteze în clasa mun­
citoare. D a r aceasta nu a făcut-o pentru a o ridica împotri­
va societăţii civile, ci dimpotrivă, pentru a o face să intre în
ea. Social-democraţia se constituia în aripa stângă a demo­
craţiei germane ca parte integrantă a unei societăţi civile lăr­
gite. Ea încerca să preia conducerea ei şi nu să o distrugă.
Printre numeroşii factori care au permis în Franţa şi în
Germania absorbţia intelighenţiei în societatea civilă — dacă
ele fuseseră vreodată separate —, unul trebuie să fie pus pe
primul plan: nici în Germania, nici în Franţa nu s-a putut
stabiliza o ideologie atât de simplă, completă, fortificată, or­
ganizată ca ideologia rusă. Mediul cultural, mai întins, mai
înfloritor, mai divers, n-o admitea şi era capabil s-o c o m ­
bată şi s-o elimine, în Germania a trebuit să se aştepte pră­
buşirea echilibrului bismarckian şi revoluţia rusă ca să
renască o intelighenţie care, când se alimenta de la sursa so­
vietică a ideologiei, când secreta contracurente mai mult sau
mai puţin izomorfe, cu sensuri inversate. în Franţa a tre­
buit să se aştepte cel de-al D o i l e a R ă z b o i Mondial. D e z ­
voltarea mondială a intelighenţiei în epoca contemporană
este o problemă complexă. în unele cazuri (în America L a ­
tină, în Africa...) ne putem servi, mi se pare, de o schemă
analogă celei care se aplică în cazul Rusiei. în alte locuri,
trebuie avute în vedere fapte noi, ca generalizarea grăbită
a învăţământului secundar şi superior, masificarea lumii şco-
130
INTELIGHENŢIA
lare, universitare, jurnalistice etc. Dar, în toate cazurile, m o ­
delul ideologic adoptat, reprodus aproape fără schimbare,
este cel pe care Rusia îl pusese la punct în secolul al X l X - l e a
şi îl propusese lumii în 1917. El trecuse probele. Peste tot,
ideologia, şi mai precis această ideologie, e cea care decu­
pează şi pune de-o parte un segment al societăţii. Ideologia
nu este produsul intelighenţiei. M a i degrabă ea este cea care
o produce.
Societatea civilă din Rusia suferea, în comparaţie cu sta­
tul, de o slăbiciune congenitală. El o generase. Cu toate aces­
tea, de realizarea proiectelor de dezvoltare ale statului
birocratic, inclusiv educaţia publică, ea profita în primul
rând. Când a fost înlăturată ipoteca iobăgiei, ea s-a dezvoltat
rapid, urmând aceleaşi linii ca şi societăţile civile din E u ­
ropa Occidentală. Ca şi acestea, ea reclama o participare cres­
cută la treburile statului, şi, în timp, o lichidare a Vechiului
regim. în această luptă politică, ea era concurată de inte­
lighenţie, ale cărei scopuri le cunoştea, ştiind că erau incom­
patibile cu ale sale. Era deci obligată să lupte pe două fronturi.
D a c ă din când în când accepta să cadă la învoială cu inte­
lighenţia, alteori se apăra contra ei, căutând protecţia sau
acceptând conducerea statului. E r a o consecinţă a minicrizei
politice a anilor ' 6 0 . în timp ce în Franţa elementele radi­
cale se relevaseră pe măsură ce se dezvolta procesul revolu­
ţionar, în Rusia ele s-au reunit şi sudat într-un ansamblu,
înainte ca procesul să înceapă. în Franţa, Vechiul Regim nu
putea să fie răsturnat decât în momentul în care societatea
civilă convocase, pentru sporirea forţelor, clasele popula­
re, populaţia ţărănească şi mulţimea urbană, aliaţi pericu­
loşi fără îndoială, dar naturali. în Rusia, apelul la aceleaşi clase
se dovedeşte mai periculos, deoarece ele sunt pregătite mult
mai înainte de începutul procesului revoluţionar, organi­
zate poate de intelighenţie şi îndreptate de ea, atât contra so­
cietăţii civile, cât şi contra statului.
131
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Această situaţie triunghiulară (stat, societate civilă, in-
telighenţie) nu s-a dezlegat niciodată. Fiecare din cei trei
parteneri era slăbit prin coaliţia posibilă a celorlalţi doi, dar,
în acelaşi timp, întărit prin latenta lor divizare. Acest tri­
unghi se bazează pe masa subiecţilor pasivi. Regimul vrea
să lărgească societatea civilă încorporându-i o parte din
această masă şi acesta e şi scopul societăţii civile. D a r inteli-
ghenţia vrea să-şi anexeze această masă şi să se folosească
de ea.
Putem să marcăm câteva jaloane ale acestei îndelunga­
te lupte.
1. D i n 1863 până către 1874, intelighenţia, încă în lea­
găn, vegetează în obscuritate şi nevroză. Statul şi societa­
tea civilă trăiesc în destul de bună înţelegere, în avantajul
lor reciproc. Evantaiul poziţiilor politice public admise, cu
o situaţie stabilă este destul de larg, mergând de la conser­
vatorismul strict la liberalismul destul de avansat. Sfârşitul
domniei lui Alexandru al II-lea cunoaşte, cu toate acestea,
o creştere a nerăbdării aripii stângi liberale, care se lasă puţin
sedusă de manifestările cavalereşti ale intelighenţiei narod­
nice sau care intenţionează să utilizeze actele teroriste ale
acesteia ca un mijloc de presiune asupra guvernului în ve­
derea obţinerii de la acesta a unei concesiuni constituţio­
nale majore.
2. Asasinarea lui Alexandru al II-lea în 1881 împinge in­
telighenţia în tenebrele exterioare şi reduce la tăcere o socie­
tate civilă compromisă. Are loc o ultimă strălucire a Vechiului
Regim rus. D a r , în măsura în care rămânea fidelă spiritu­
lui modernizator petrovian şi în care putea să-şi realizeze
fără oprelişti planurile de dezvoltare, societatea civilă s-a
dezvoltat într-un ritm fără precedent. Instrucţia publică a
început să capete caracter de masă, fără totuşi ca intelighen­
ţia să profite de acest lucru, nefiind în măsură să-i ideolo-
132
INTELIGHENŢIA
gizeze, în mod sistematic, pe studenţi. Aceştia urmau deci
cariere normale.
3. începuturile domniei lui Nicolae al II-lea ( 1 8 9 4 - 1 9 0 5 ) ,
dată fiind decompresarea care a urmat morţii tatălui său,
pune în lumină starea relaţiilor dintre intelighenţie şi so­
cietatea civilă. Prima pare să fie în derută totală. Se bucu­
rase multă vreme de un gen de m o n o p o l cultural, fusese în
măsură să exercite o intimidare în domeniul literar, filozo­
fic, artistic. Constituise o a doua cenzură, mult mai eficace
şi mai jenantă, pentru cei care nu-i împărtăşeau valorile, de­
cât cenzura guvernamentală. Societatea civilă îşi recucereşte
autonomia culturală. Poezia, filozofia, pictura se emanci­
pează, îşi regăsesc statutul dinainte de 1860, adică dinainte
de naşterea intelighenţiei. Ele scapă de terorismul său. Ceva
mai mult, intelighenţia e contestată în miezul ei, în ceea ce
o cimentează, ideologia. Acesta era, într-adevăr, sensul cri­
zei revizioniste a marxismului. T o t u ş i înfrângerea nu a fost
totală. Intelighenţia a găsit în sânul său oameni capabili să
salveze ideologia, apoi valorile sale, în fine, identitatea sa. D i n
acest moment, Rusia a trăit într-un regim de dublă cultu­
ră. Cultura societăţii civile era completă. Ea îşi avea baza (să
spunem tehnicienii non-ideologici) şi vârfurile aristocrati­
ce în poeţii şi filozofii epocii de argint. Ea îşi avea tradiţia
naţională simbolizată de Puşkin, referinţele sale străine. Cul­
tura intelighenţiei, structurată în jurul ideologiei, îşi avea şi
ea baza ei (intelectualii proletaroizi) şi vârfurile sale, „teore­
ticienii" ideologiei. Ea avea tradiţia ei naţională care pleca de
la Belinski, şi referinţele sale străine centrate pe cultura so-
cial-democraţiei germane. Cultura intelighenţiei şi cultura
societăţii civile se dispreţuiesc reciproc. Ideologia nu recu­
noaşte dreptul la existenţă pentru ceea ce este în afara ei sau
împotriva ei. în mediul rafinat de la Moscova sau Petersburg
nu se poate imagina că Cernîşevski, Plehanov sau Lenin au
vreo existenţă culturală. Fiecare din cele două culturi este
133
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în expansiune rapidă şi crede că timpul lucrează pentru ea
şi împotriva celeilalte. Pentru gânditorii epocii de argint, tra­
diţia narodnic-marxistă este un arhaism pe care progresul
general al ţării îl va elimina puţin câte puţin. D a r cultura
intelighenţiei, uşor de asimilat cum este prin definiţie ide­
ologia, profită de învăţământul de masă. Ea poate deveni
atrăgătoare în caz de criză politică.
4. Aceasta izbucneşte în 1905 şi pare să urmeze un sce­
nariu revoluţionar de tip franco-englez. Diferitele grupuri
sociale se pun în mişcare unul după altul şi pornesc asaltul
împotriva vechii monarhii. D u p ă cum se ştie, revoluţia s-a
sfârşit repede. Până la război, cei trei protagonişti s-au in­
stalat pe poziţia lor şi au urmat o evoluţie distinctă.
Statul, după ce a cedat, reuşeşte să se restabilească şi să
oprească procesul revoluţionar. D a r n-a reuşit să reia con­
trolul asupra Rusiei în ansamblul său, control ce-i aparţi­
nuse sub Alexandru al III-lea. R e f o r m a lui Stolîpin a fost
ultima ocazie de a devansa societatea civilă printr-o iniţiati­
vă din care ea trebuia să profite — ca şi el însuşi —, dar de
care ea nu era capabilă încă. Pentru ultima dată, statul s-a
justificat în spiritul despotismului luminat, substituind ac­
ţiunea sa inacţiunii pasive a societăţii civile. A p o i a intrat
în declin. El a fost capabil să jeneze, să frâneze, să împie­
dice. Nu a mai fost capabil să inoveze, încă mai puţin să ia con­
ducerea unui proiect nou de societate, aşa cum păruse să o
facă statul lui Bismarck. Personalul său a devenit din ce în
ce mai mediocru. Mai rău, a devenit permeabil faţă de idei,
de ideile emanate de sectele cele mai marginale ale sub-inte-
lighenţiei: Rasputin, Centuriile negre.
Societatea civilă este în plină dezvoltare. Ea ocupă tot te­
renul lăsat prin retragerea statului. Ea cunoaşte o sporire nu­
merică apreciabilă. A fost capabilă să construiască un aparat
politic la scară naţională, pluralist, cum se şi cuvine, şi expri­
mând toate nuanţele liberalismului, de la un radicalism destul
134
INTELIGHENŢIA
de viguros, până la conservatorismul cel mai prudent. în do­
meniul economic, societatea civilă ia iniţiativa şi se dispensea­
ză de tutela statului. Ajunge să-şi ataşeze o fracţiune importantă
a ţărănimii, ţărănimea proprietară şi cea cooperativă. Nu face
eforturi mari pentru a-şi apropia elita muncitorească, nici
pentru a o organiza.
Pentru a face să intre în societatea civilă imensa ţărăni­
me săracă, incultă şi masele proletarizate care se acumula­
seră în oraşe trebuia timp. Trebuia, de asemenea, să fie în
măsură să reducă nucleul concurent, intelighenţia, care se
străduia, în acelaşi moment, să organizeze aceleaşi clase, dar
în scopuri care îi erau proprii.
Ea nu a reuşit aceasta.
Iată pentru ce, în aceşti ani, atenţia se îndreaptă asupra
intelighenţiei ce redevine, ca atare, un obiect de studiu şi
de dezbatere. Ivanov-Razumnik, pentru a lua exemplul ti­
pic, i-a conturat un tablou conform legendei sale: intelighen­
ţia era conştiinţa Rusiei. Conştiinţa în sensul hegelian, ca
parte a corpului social capabilă să gândească realul şi să se
gândească pe sine. Conştiinţa morală, de vreme ce, făcând
aceasta, lupta pentru bine şi împotriva unei injustiţii de fond.
3
Istoria intelighenţiei se confundă cu istoria „gândirii sociale" .
Mai interesante sunt două tentative de a aborda inteli­
ghenţia ca o formaţiune socială de drept comun, redusă la
condiţia comună a unei clase sociale printre altele.
Mahaiski trecuse prin naţionalismul polonez, apoi prin
marxismul ortodox, înainte de a ajunge, între 1903 şi 1908,
la doctrine personale. în Muncitorul intelectual ( 1 9 0 5 ) , el
susţinea că ştiinţa era un mijloc de producţie şi că, în con­
secinţă, intelighenţia era o clasă exploatatoare. Această nouă
clasă şi-a croit un loc aliniindu-se cu celelalte categorii mun­
citoreşti, aservindu-le faţă de capitalul său propriu care este
cunoaşterea, utilizându-le ca o masă de manevră pentru a-şi
atinge scopurile. Social-democraţia este ideologia de clasă
135
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
a intelighenţiei. Noţiunea de „societate fără clase" este opiu­
mul clasei muncitoare înşelate. In fapt, noua clasă vizează
acapararea de către stat a clasei muncitoare, stabilirea unui
sistem ierarhic în profitul său, confiscarea celei mai bune
poziţii. La prima vedere, Mahaiski pare să adopte punctul
de vedere cinic şi realist al unui discipol al lui Pareto sau
să exprime o legitimă moţiune de neîncredere faţă de mi­
litanţii partidului social-democrat care transpuseseră asu­
pra clasei muncitoare metodele de manipulare pe care
înaintaşii lor narodnici le încercaseră asupra ţărănimii. Ast­
fel, Mahaevşcina ar fi putut să fie reacţia de apărare a unui
sindicalism muncitoresc autonom, rezistând la penetraţia
revoluţionară. Ar fi fost normal ca ea să se exprime în ter­
meni marxişti: intelighenţia se prezintă ca o clasă parazi­
tară care îşi apropriază plus-valoarea.
De fapt, există câteva aspecte anarho-sindicaliste la M a ­
haiski. D a r ele se hrănesc dintr-un bakuninism inveterat. El
vrea să răspundă „conspiraţiei" intelighenţiei printr-o con­
spiraţie a militanţilor clasei muncitoare, a suprarevoluţio-
narilor, mascaţi în spatele revoluţionarilor — până într-atât
încât remediul său seamănă prea mult cu răul pe care vrea
să-1 denunţe. Mai curând decât un muncitor furios, Mahaiski
este un intelectual care îşi descoperă propria demagogie şi
ar dori să se vindece ridicând-o la p ă t r a t . D i n ideile sale se
vor hrăni bolşevicii atinşi de scrupule care, după exemplul
său, vor ridica negarea proiectivă de sine la o putere mai
4
mare decât tovarăşii lor .
In celebra culegere Vehi'' (Jaloanele) se regăsesc câţiva
disidenţi ai intelighenţiei care, în momentul intrării în so­
cietatea civilă, privesc în urmă. „ M i e mi-a revenit sarcina
de a exprima opinia că revoluţia rusă a fost opera intelighen-
* „ V E H I " — cule gere de articole despre intelectualitatea rusă
exprimând esenţa cadetismului (Partidul oadeţilor — n.t).
136
INTELIGHENŢIA
ţiei, scrie Bulgakov. Conducerea sa spirituală aparţinea in­
telighenţiei noastre, concepţiei sale despre lume, obiceiuri­
lor, gusturilor, cutumelor sale sociale. Aceasta, intelighenţii,
desigur, nu o recunosc şi fiecare, potrivit catehismului său,
va desemna cutare sau cutare clasă socială ca unic m o t o r al
revoluţiei." 5
Desigur, adaugă el, aceste grupuri sociale, ţărănimea, pro­
letariatul ar fi putut să se pună în mişcare din proprie ini­
ţiativă, dar intelighenţia le-a furnizat „bagajul ideologic,
armamentul spiritual, şi totodată combatanţii de avangar­
dă, teroriştii înarmaţi, agitatorii, propagandiştii. Ea a dat for­
mă spirituală aspiraţiilor instinctive ale maselor, le-a
înflăcărat cu entuziasmul său, a fost sistemul nervos şi cre­
ierul corpului gigantic al revoluţiei. In acest sens, revolu­
ţia este copilul spiritual al intelighenţiei şi, în consecinţă,
istoria sa se confundă cu soarta istorică a intelighenţiei". In
Vehi, Berdiaev, Gherşenzon, Struve, F r a n k o disecă, o cri­
tică, o deplorează. Izgoev schiţează o anchetă sociologică
asupra tineretului studenţesc. Vehi a fost într-adevăr un ja­
lon între vechile intuiţii literare ale lui Dostoievski şi T u r -
gheniev şi recentele lucrări ale şcolii istorice americane care
au dus la o sociologie completă a mediului.
Cu toate acestea, în momentul în care începea să fie se­
sizată ca obiect de studiu, în momentul în care era somată
să fie conştientă de ea însăşi, intelighenţia era fără îndoia­
lă pe cale de a se metamorfoza şi de a dispărea.
Şi aceasta, în două moduri.
Pe de o parte, ea se integrează în societatea civilă. E x i s ­
tă o creştere foarte rapidă a numărului de studenţi, care se
* Cf. culegerea editată de R. P I P E S , 1961 cu articolul esenţial
al lui M. MALIA, What is the intelligentsia, articolele semnate de
Pipes, Shapiro, L a b e d z etc. cf. de asemenea M. R A E F F , 1966 şi
M. C O N F I N O , 1972.
137
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
accelerează începând cu 1910 ( 7 0 0 0 0 în 1 9 1 3 ) , dar nu se
poate vorbi cu adevărat de o inflaţie. într-o lume e c o n o ­
mică aflată în plină dezvoltare, într-o societate care se m o ­
dernizează şi în care terţiarul începe să crească într-un mod
ce depăşeşte proporţionalitatea, există loc pentru toată lu­
mea. Intelighenţia integrată, cea a profesiunilor liberale —
avocaţi, profesori, ingineri — se specializează cu elan în po­
litică, aşa cum se petrec lucrurile în democraţiile occiden­
tale, dar se specializează în politica dusă de Cădeţi, adică în
politica liberală. Există, bineînţeles, o minoritate de studenţi
purtători de bombe şi mânuitori de revolvere care reînvie spec­
trul anilor ' 7 0 ; în fapt, ei nu mai reprezintă mediul studen­
ţesc ca atare, ca mediu omogen-nucleu al intelighenţiei.
Studenţii, deveniţi ofiţeri sau elevi-ofiţeri în timpul războiu­
lui, vor fi ultimii opozanţi ai bolşevicilor.
N i m i c nu indică mai bine această integrare decât glisa­
rea semantică a cuvântului intelighenţiei. El îşi pierde c o -
notaţia ideologică şi se îmbogăţeşte cu conotaţii sociologice.
El desemnează un grup socioprofesional, la limită cel al gu­
lerelor albe. Intelighenţia regăseşte, mutatis mutandis, func­
ţia pe care i-o destinase statul iluminist atunci când o generase
la începutul secolului al X l X - l e a , funcţia de grup specializat
în anumite sarcini, dar neimplicând în nici un fel contestaţia.
Diferenţa este că acest grup nu înlocuieşte şi nici nu du­
blează societatea civilă, dar este acum generat de aceasta,
în procesul general al diviziunii muncii.
Pe de altă parte, ea se integrează partidelor revoluţionare.
In cadrul intelighenţiei trebuie distinse nucleul ideolo­
gic şi segmentul de graniţă. Intelighenţia nu este un partid
politic. D o a r nucleul se organizează în partid. D a r el are
nevoie de un segment de graniţă, care este sub influenţa, dacă
nu sub dominaţia sa, permiţându-i să influenţeze societa­
tea „exterioară". Nucleul are faţă de valorile umanitare ale
intelighenţiei o raportare instrumentală. D a r segmentul crede
în mod sincer în ele, şi chiar trebuie să creadă pentru a avea
138
INTELIGHENŢIA
influenţa pe care nucleul doreşte s-o aibă. Nucleul se inte­
grează spontan în partidul revoluţionar. D a r după luarea
puterii, pătura va trebui să fie distrusă.
D i n punct de vedere sociologic, partidele revoluţiona­
re s-au ivit din intelighenţia, dar de multă vreme ele au recru­
tat din clasele pe care încercau să le câştige numeroşi ţărani
şi muncitori, ca şi numeroşi declasaţi şi marginali. Ideolo­
gia îşi îndeplineşte activitatea de desocializare şi de o m o ­
genizare. Intelighenţia pierde aici contururile sale din anii
' 6 0 . Instituţionalizarea partidelor este destul de puternică
pentru a le şterge complet. Acest proces se realizează cu atât
mai bine, cu cât partidul este mai revoluţionar şi cu cât ide­
ologia sa este mai desăvârşită. Partidul socialist-revoluţionar,
partid de mase slab centralizat, a cărui doctrină este vagă,
se înrudeşte prin aripa sa dreaptă cu lumea liberală. A c e ­
laşi lucru se întâmplă cu partidul menşevic prins de logica po­
ziţiilor sale de tipul social-democraţiei germane şi tentat în
mod continuu de revizionism. Dar, în partidul bolşevic, ide­
ologia îl înconjoară pe militant cu un zid de apărare, la adăpos­
tul căruia el este purificat, curăţat şi renaşte ca om nou, fiinţă
aparte, fără tată, fără mamă. Deşi conducătorii aparţin, prin
educaţia şi familia lor, intelighenţiei, ei nu resimt faţă de ea
nici o solidaritate. Dimpotrivă, Lenin nutreşte o ură tenace
contra intelighenţiei, după cum vechea intelighenţie nutrea
duşmănie contra societăţii civile, pentru că ele deveniseră
identice şi susceptibile, în consecinţă, de aceeaşi trădare.
La punctul de contact dintre Vechiul R e g i m şi Revolu­
ţie, se poate spune că intelighenţia este pe cale să dispară
prin jocul celor două mecanisme, fără raport unul cu celă­
lalt. F i e că membrii săi, prin dezerţiune, înfrâng cercul fer­
mecat al ideologiei şi, înrădăcinându-se, îşi găsesc fiinţa
socială reală. F i e că, în interiorul cercului, ideologia îşi îm­
plineşte opera de disoluţie a caracterizărilor sociale privind
139
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

originea, inclusiv cele ale intelighenţiei, pentru a-i înzestra

cu o identitate nouă, care nu exista decât în şi prin ideologie.
D u p ă cum se vede, intelighenţia nu poate, prin natura CAPITOLUL VII
ei, să fie un tip social permanent, şi asupra acestui punct
Lenin avea dreptate. Ea este, în Rusia, un m o m e n t tranzi­ Omul nou
toriu al unui proces care se anunţă prin precondiţii istori­
ce, care se cristalizează prin ideologie şi care este dizolvat
în cele din urmă prin aceeaşi ideologie. Ideologia o creea­
ză şi ideologia o distruge.

Cernîşevski şi Dobroliubov resimţeau ură şi dispreţ pen-

11 u generaţia romantică." Ei îi reproşau narcisismul, ceda­
rea în faţa stărilor sufleteşti. în plânsetul melodios al eroilor
liierari ai „anilor ' 4 0 " , sfâşiaţi între idealul inaccesibil al ac-
nunii şi trândăvia de fapt, ei vedeau laşitate pură. Discer­
neau în gustul pentru complexitate psihologică şi socială un
.ilibi pentru a nu face nimic. C e e a ce înaintaşii lor numeau
dialectică, ei numeau vorbărie şi flecăreală. „Părinţii" erau
bogaţi, dar progresişti; cultivaţi, dar revoluţionari: „copiii"
vedeau în bogăţie şi cultură, de care erau privaţi, un lux inu­
til, o contradicţie cu progresismul consecvent, un obstacol
în calea revoluţiei.
Pentru a învinge frământarea şi sfâşierea sufletului, noua
generaţie întreprinde o „simplificare". Cernîşevski şi-a dez­
voltat concepţiile într-o disertaţie de „filozofie practică",
rezumând, în chip satisfăcător, ideile acceptate în anii ' 6 0 1 .
El s-a apucat să corecteze o cărţulie a lui P.L. Lavrov care tra­
ta probleme morale şi care se sprijinea pe un pozitivism m o ­
ralizam. Lavrov, destul de informat asupra curentelor de
gândire occidentale, privea spre Jules Simon, Proudhon, Mill,
Schopenhauer. Cernîşevski îl trimite cu brutalitate la „şti­
inţă", adică la scientismul german contemporan.

* în vasta literatură asupra lui Cernîşevski consider o c a p o ­

doperă portretul pe care i-1 face V. N A B O K O V în cap. IV din Le
don. V. N A B O K O V , 1967, pp. 2 3 8 - 3 3 2 .

141
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Ştiinţa, aşa cum o înţelege el, demonstrează în mod apo­
dictic. Ea satisface din plin nevoia de certitudine, nu num.u
în ordine naturală, ci şi în ordine morală şi metafizică. Nu
există, într-adevăr, hiatus între aceste diferite ordini, căci
omul aparţine în întregime ordinii materiale. „Filozofia vede
în om ceea ce vede şi medicina, fiziologia, c h i m i a . " 2 Dacă
omul ar avea, în afara naturii sale materiale, o altă natură, ca
nu ar întârzia să se manifeste. O r , ea nu se manifestă nici­
cum. „Această dovadă, insistă el, nu e susceptibilă de nici
o îndoială." O m u l mănâncă şi gândeşte: nu există mai mult
mister în acest fapt decât în acesta: „Copacul creşte şi arde." 1
Materialismul (el spune monismul din cauza cenzurii) a fost
întrezărit dintotdeauna de oamenii de geniu. „ D a r abia în
ultimele decenii cunoştinţele noastre au atins proporţiile ne­
cesare pentru a demonstra pe cale ştiinţifică temeinicia aces­
tei explicaţii." 4 N o i suntem în secolul unor C o p e r n i c ai
chimiei şi fiziologiei. Scepticismul nu mai are valoarea şi nici
credulitatea, ce traduc o cunoaştere insuficientă a ideilor ela­
borate de ştiinţa actuală. Ceea ce avansează ea este de acum
înainte tot atât de cert ca şi: „rotaţia pământului în jurul soa­
relui, ca şi legea gravitaţiei, ca şi acţiunea afinităţii chimi­
c e " 5 . Lucruri verificate, dovedite, demonstrate. „Omului care
le-a acceptat o dată nu-i mai rămâne nici o cale de întoar­
6
c e r e . " In demersul oamenilor tineri ai acestui timp nu exis­
tă o cercetare a adevărului, nici o căutare a înţelepciunii. Ele
sunt date gata făcute, evidente prin sine. „Principala carac­
teristică a concepţiilor filozofice de azi constă în temeinicia
lor neîndoielnică, temeinicie care exclude orice fel de nesta­
7
tornicie a convingerilor." Se înţelege atunci tonul tranşant,
dispreţuitor pentru adversar sau pentru cel care ezită. Cău­
tarea sa nu este considerată drept merit, ci drept laşitate, stu­
piditate sau rea-voinţă. Certitudinea ideologică este un bloc.
Propoziţiile sale se impun prin ele însele. Un lucru nu poa­
te fi în acelaşi timp văzut şi crezut. Credinţa religioasă are
drept obiect invizibilul. Insă ideologia are drept obiect lu-
142
OMUL NOU
• rurile vizibile, palpabile, care se oferă simţurilor. A le re-
IH/.I este nebunie sau viciu, căci ele nu sunt o chestiune de
trcili nţă, ci de fapt. Un personaj al romanului lui Cernîşevski
1
v-i de făcut ? îl întâlneşte pe eroul ideologic Rahmetov.
„Am discutat vreo jumătate de oră, n-are importanţă de­
spic ce anume: este de ajuns să notez că el zicea: « Aşa trebuie »
ţii cu ziceam « Nu », el zicea: « Este datoria dumitale », iar
IU îi răspundeam « Câtuşi de puţin ». După vreo jumătate de
I c i s , îmi zise: « Văd că este zadarnic să mai continuăm. Mă
II >g, dumneata eşti convins sau nu că sunt un om care me­
ni .i o încredere deplină ? » « D a , aşa mi s-a spus şi acum con­
stat şi eu că este aşa. » « Şi totuşi rămâi la părerea dumitale ? »
- I )a, rămân. » « D a r ştii ce rezultă din aceasta ? Rezultă că
dumneata eşti sau un mincinos sau un om de nimic! »" „Vor­
bea, adaugă autorul, pe un ton grav, fără nici un resenti­
ment personal, de parcă ar fi fost un istoric care judecă la
rece, nu pentru a jigni, ci în numele adevărului." 8
Ne aflăm aici la rădăcina injuriei ideologice, a „renega-
lului" Kautsky, a „hitleristului" T r o ţ k i . Ea rezultă din exas­
perarea ideologului în faţa celui care nu recunoaşte ceea ce
pentru el este o evidenţă manifestă. Ideologia nu este un con­
simţământ comportând un risc şi fondat pe autoritatea recu­
noscută a celuilalt. Este o constatare verificată prin experienţa
personală. Ea nu este o credinţă. Este un pseudo-empirism.
în certitudinea ştiinţifică, Cernîşevski vede garantul ac­
ţiunii : „Când va veni vremea în care reprezentanţii elemen­
telor ce năzuiesc acum spre o prefacere a vieţii Europei
apusene vor rămâne neclintiţi în concepţiile lor filozofice,
aceasta va fi o dovadă a victoriei apropiate a principiilor noi
în viaţa socială a Europei apusene." 9
Ştiinţa conţine o antropologie, o psihologie, o morală.
Nu există liber arbitru: „Toate fenomenele din domeniul
moralei decurg unul din altul şi din împrejurări exterioa­
re, după legea cauzalităţii." Dorinţa este o „impresie subiec­
tivă". V o i n ţ a este „o verigă în şirul fenomenelor şi faptelor
143
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
unite prin legătura cauzală". 1 0 O m u l este deci lipsit de res­
ponsabilitate de vreme ce este acţionat, fie din exterior prin
circumstanţe materiale, fie din interior prin echilibrul său
pasional, care îl împing spontan către ceea ce este agreabil
şi îl deturnează de la ceea ce este dezagreabil. 1 1
O m u l este egoist. D a c ă se consideră cu atenţie un act sau
un sentiment care pare dezinteresat, se vede că se bazează pe
un gând de interes, de plăcere, de avantaj, în concluzie de
egoism. Cernîşevski dă acest exemplu: Empedocle s-a arun­
cat în craterul vulcanului, dar pentru a face o descoperire
ştiinţifică. N e w t o n a rămas cast, dar pentru a-şi consacra
tot timpul cercetării ştiinţifice. „Acelaşi lucru trebuie spus
şi despre oamenii politici." 1 2 Ce este deci binele? Este uti­
lul. C u m se stabileşte ierarhia acţiunilor bune ? „ N i m i c mai
u ş o r " : interesul întregii omeniri se află mai presus de avan­
tajele unei singure naţiuni, interesul întregii naţiuni stă mai
presus de avantajele unei singure pături, interesul unei pă­
turi numeroase — mai presus de avantajele uneia mai pu­
ţin numeroase. „Această gradare este în afară de orice
îndoială, ea constituie doar aplicarea la problemele sociale
a axiomelor geometrice." 1 3 Aceasta este morala ştiinţifică.
Este simplă şi completă. Ea oferă „un răspuns teoretic la aproa­
pe toate problemele importante pentru viaţă" 1 4 . In esenţă,
omul este capabil s-o urmeze, căci el efectuează calculul ele­
mentar a ce e mai mult sau mai puţin util. „Gândirea constă
în a alege, din diferite combinaţii de senzaţii şi reprezentări
produse de imaginaţie cu ajutorul memoriei, pe acelea care
corespund la un moment dat trebuinţelor organismului care
gândeşte, ea constă în alegerea mijloacelor de acţiune, în ale­
gerea reprezentărilor cu ajutorul cărora s-ar putea ajunge
15
la un anumit rezultat."
Şi totuşi, omul acţionează rău. El nu-şi urmează interesul.
Masele ţărăneşti nu se ridică în Rusia pentru a lua pămân­
turile, pentru a se asocia în artei şi în mir, pentru a aplica pro­
gramul narodnicist. E l e nu-şi văd interesul. Nu au primit
144
OMUL NOU
. tlucaţia potrivită. Dimpotrivă, au fost pervertite de con­
ţi iţii le exterioare, ororile familiale şi sociale ale Rusiei tra-
(lîţionale. Ce-i de făcut?
Kste titlul romanului pe care Cernîşevski 1-a scris în
II 11 liisoare şi care a servit drept manual pentru o viaţă per­
lei Li pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman
.11 educaţiei. O tânără fată, Vera, crescută într-o familie ti-
c .iloasă, se emancipează la întâlnirea cu un student „evo-
III.K". O prostituată se transformă sub oblăduirea unui alt
st udent încă mai evoluat. Vera trece de la primul la cel de-al
doilea în cadrul cursului său de evoluţie. T o ţ i au ochii fi­
xaţi pe un tânăr, care exemplifică prin el însuşi evoluţia dusă
până la capăt: R a h m e t o v este eroul pozitiv ideal.
Cernîşevski construieşte un model romanesc al antro­
pologiei sale ştiinţifice. Pentru că nu poate s-o aplice în re­
alitate, dat fiind că este închis, el o aplică, dacă se poate spune
aşa, în ficţiune. Cealaltă realitate se construieşte în „ima­
gini pregătite de imaginaţie", fără să interfereze cu realita­
tea adevărată. Aşa se face că totul se petrece conform teoriei.
Există o stare a lumii absolut satisfăcătoare. Ştiinţa do­
vedeşte că ea este coerentă, dezirabilă şi posibilă. Gândirea
luminată şi ghidată de descoperirile ştiinţifice concepe lu­
mea în toate detaliile, cu un nivel absolut de certitudine.
Această lume nu este o utopie de vreme ce corespunde spon­
taneităţii celei mai elementare a existenţei umane, orienta­
tă după simpla regulă a plăcerii şi interesului. Ea nu pretinde
virtutea, nici acţiunea asupra sinelui, ci numai o fidelitate
faţă de natura sa, faţă de impulsurile sale, faţă de interese­
le sale bine înţelese. Pentru omul deşteptat de către ştiinţă,
această lume există ca o viziune precisă, ca un plan pe care
l-ar avea sub ochi.
D a r aceeaşi ştiinţă care îi prezintă cetatea perfectă îi ara­
tă obstacolele istorice care se opun emergenţei sale în lume.
Lupta dintre cele două cetăţi este mult mai mult decât o dramă
145
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
morală. Este o dramă ontologică, în care ceea ce nu are drcp
tul de a exista (pentru că e neraţional, neconform planu­
lui, regulii interesului) împiedică să existe ceea ce are vocaţia
de a exista. Populaţia Rusiei se repartizează potrivit trep­
telor cunoaşterii şi potrivit treptelor rezistenţei la acelaşi
proces al cunoaşterii. Astfel, eroii din Ce-i de făcut? se dis­
pun ca treptele unei scări a perfecţiunii, pe care eroina, Vera,
le urcă una câte una.
Frontiera între cele două cetăţi trece prin inima fiecă­
ruia. O m u l poartă semnele si urmele proastei sale educaţii.
El nu este apt imediat să trăiască regula simplă a calculu­
lui raţional, el nu este pregătit pentru viaţa fericită. Studen­
tul Kirsanov a luat tocmai penibila decizie de a o lăsa pe Vera
să-1 părăsească pentru Lopuhov. Lupta a fost dură, dar el
este plin de satisfacţie interioară. C ă c i trebuie să lupţi îm­
potriva ta însuţi pentru a accede la fericire. întins pe diva­
nul său, Kirsanov meditează: „Fii cinstit, adică chibzuit, ca
să nu-ţi greşeşti socotelile. M a i ales, ţine minte totalul şi nu
uita că-i mai mare decât oricare parte a lui, că, vasăzică, fi­
rea ta de om înseamnă pentru tine mai mult decât oricare
năzuinţă a ta luată în parte [...] O singură regulă, atât de pu­
ţin complicată, şi iată tot rezultatul ştiinţei, tot codul vieţii
fericite. D a , fericiţi sunt cei care sunt în stare să priceapă
această regulă simplă. Şi în această privinţă sunt destul de fe­
ricit. Bineînţeles o datorez mai mult educaţiei decât firii mele
[...] treptat aceasta va deveni o regulă obişnuită tuturor, pe
care le-o va impune întreaga lor educaţie, întreg mediul în care
vor trăi. D a , viaţa întregii lumi va deveni mai uşoară, aşa
cum este a mea a c u m . " 1 6
D o u ă sarcini se prezintă înaintea omului n o u : a se ree­
duca şi a reeduca societatea în spiritul noii ştiinţe.
Cernîşevski a făcut portretul în mărime naturală al ero­
ului perfect, care a îndeplinit prima din aceste sarcini: R a h -
metov. Rahmetov a fost „sfântul", modelul existenţial al lui
Plehanov, al lui Lenin, al bolşevicilor. Merită osteneala să-1
146
OMUL NOU
III 111 / .1 m de aproape. Cernîşevski voia astfel. Romanul său
miiii iii iM subtitlu: „Schiţă despre oamenii n o i " . Capitolul
IX, Un om deosebit, reprezintă nucleul mesajului.
Kahmetov este descendentul unei familii bogate de pro-
m i. lari. El este de origine tătărească. în literatura rusă, aceas-
i i 11 prezintă adesea semnul unui caracter energic, voluntar,
dur, străin de bonomia nonşalantă a ruşilor. Este, de ase-
III. n e a , semnul unei bizarerii fundamentale în raport cu po-
I" n ui, al unei vocaţii a singularului. La 15 ani el se separă
lli familia sa în urma unui conflict cu alură „oedipiană". Tată
brutal, mamă delicată; el se îndrăgosteşte de o concubină
| tatălui său etc. Atunci cade sub influenţa lui Kirsanov, care
esic pentru el „ceea ce L o p u h o v fusese pentru V e r a " , ini­
ţiatorul, cel care îl introduce în viaţa nouă.
Regenerarea sa, trebuie s-o subliniem, este mai întâi de
Ilfttură intelectuală. De vreme ce există un adevăr absolut,
Iţarantat de ştiinţă, cultura trecutului nu are valoare decât
in măsura în care conţine elemente ale acestui adevăr. Iată de
I e, în disertaţia sa filozofică, Cernîşevski propunea să arun­
ce peste bord cvasitotalitatea culturii moştenite şi actuale:
„Specialiştii care merg în pas cu ideile ştiinţei de astăzi gă­
sesc că în cărţile de talia operelor domnilor de mai sus şi
ale predecesorilor lor, se găsesc prea puţine zdrenţe ştiin­
ţifice aşa încât citirea lor este o curată pierdere de timp care
poate produce o intoxicare a minţii. Acelaşi lucru se poate
spune aproape despre toate teoriile din trecut ale ştiinţelor
morale. Dispreţul faţă de principiul antropologic [nume eso­
pic pentru materialism] le lipseşte de orice merit." ^
17
Identică este, în roman, aroganţa eroului ideal. „ î n fie­
care materie, declară el, operele fundamentale nu sunt nu­
meroase; celelalte nu fac decât să repete, să dilueze, să risipească
ceea ce este expus mai cu miez şi mai clar în aceste câteva
opere fundamentale. Nu trebuie deci citite decât acestea.
Orice altă lectură este o inutilă pierdere de timp." Se pot pro­
duce amestecuri: într-o aceeaşi lucrare, adevărul absolut se
147
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
poate învecina cu eroarea flagrantă. O p e r a spiritului va 11
atunci de a separa, fără întârziere, adevărul de fals. Se p r e t
poate, de asemenea, ca amestecul să fie interesant ca ima­
gine foarte generală a lumii în care binele şi răul se ating.
Astfel, parcurgând cărţile din biblioteca Verei şi îndepăr
tând cu o mişcare a mâinii pe Macaulay, Thiers, Guizot,
Ranke, Rahmetov dă pe neaşteptate peste operele lui N e w ­
ton şi apucă volumul: Observation on the Propheties of Da­
niel and the Apocalypse of St. Johnf într-adevăr, este „un
izvor clasic în privinţa amestecului de demenţă şi raţiune".
„Iată o problemă istorică, urmează el, de importanţă uni­
versală: amestecul acesta de nebunie şi raţiune străbate fără
excepţie toate evenimentele, apare în mai toate cărţile şi
aproape în toate capetele." 1 8 A tria adevărul — sau binele,
de fals — sau rău, cu un discernământ infailibil, este primul
rezultat al iluminării intelectuale. în seara întâlnirii sale cu
Kirsanov, plângând, „blestemând ceea ce trebuie să piară
şi binecuvântând ceea ce trebuie să trăiască", tânărul con­
vertit îl întrebase: „Oare cu ce cărţi trebuie să-mi încep lec­
tura ? " 1 9 Kirsanov îl iniţiază comunicându-i o listă de titluri.
D u p ă care, cumpărând din librăriile germane şi franceze de
pe Nevski Prospekt, de la Amiralitate şi de la podul Poli­
ţiei cărţile recomandate, el se închide pentru a citi trei zile
şi trei nopţi fără întrerupere.
Ce citeşte el ? Feuerbach, „părintele filozofiei moderne".
Trilogia materialistă Vogt, B ü c h n e r şi Moleschott. Şi alţii,
fără îndoială, dar nu sunt numiţi. O d a t ă intrat în posesia
teoriei, el se întoarce spre acţiune. F o a m e a bruscă de lec­
tură nu va dura dincolo „de primele luni ale regenerării sale".
Când apreciază că a cucerit „felul de a gândi sistematic, cu
ajutorul unor principii pe care le socotea deplin întemeiate",
cărţile îşi pierd prioritatea: „Sunt pregătit pentru viaţă." 2 0
" Observaţii asupra profeţiilor lui Daniel şi a Apocalipsei Sf.
Ioan (n.t.).
148
OMUL NOU
< '.nnoaşterea deschide deci poarta mântuirii. D a r apoi ur-
1 1 I I i / . 1 antrenarea tuturor facultăţilor pentru plierea corpu-
1111 I .Hă de ştiinţa primită şi dotarea lui cu puteri care s-o facă
i I ii ace. Rahmetov se supune unui regim alimentar bazat ex-
elusiv pe carne (fără îndoială sub influenţa acelui Feuerbach
niti.imaterialist din ultima perioadă). Aceasta şi gimnasti­
ci lac din el în curând un atlet de o forţă aproape suprao­
menească. El practică o asceză foarte strictă, penitenţială
u n e o r i , destinată să-i călească voinţa, să o facă insensibilă
l.i suferinţe, să-1 dezbare de obiceiurile căpătate. Trebuie,
nu r-adevăr, ca voinţa să se plieze docil şi fără efort la „codul
vieţii fericite" determinat de ştiinţa nouă. Iată de ce, efor­
ii 11 i adesea eroice asupra sinelui nu sunt considerate drept me-
i ii, ci făcute din calcul. Ele nu sunt sacrificii, ci simple deturnări
in vederea unui câştig substanţial. Asceza este o formă ra­
ţională de hedonism. Esenţialul este de a-ţi rupe legături­
le. El se îndrăgosteşte accidental. Se stăpâneşte: „trebuie să
reprim această dragoste: ea m i - a r lega mâinile, ele sunt deja
legate şi nu mi le voi elibera atât de repede. D a r voi ajunge
acolo. Nu trebuie să iubesc". Este un capitol asupra căruia
este strict. Trebuie, într-adevăr, să fii disponibil pentru uma­
nitate şi exemplar. „« Nu beau nici o picătură de vin. Nu mă
ating de nici o femeie » [...] « Aşa trebuie. N o i cerem pen­
tru oameni folosirea deplină a bunurilor vieţii, şi de aceea
trebuie să dovedim prin felul nostru de viaţă că n-o cerem
pentru satisfacerea pasiunilor noastre proprii, nu pentru noi
în persoană, ci pentru om în general; trebuie să dovedim că
vorbim numai principial şi nu cu părtinire; din convingere
şi nu pentru nevoi personale. » " 2 1
N i c i un sentimentalism, aşadar. R a h m e t o v este simplu,
obişnuit, în mod voit banal. Cernîşevski îl repudiază pe faţă
pe revoluţionarul romantic căruia Turgheniev îi conturase
în Rudin tipul înflăcărat. El este organizat, precis, respec­
tă un orar regulat. Este îmbrăcat ca toată lumea. Vorbeşte
cât mai puţin cu putinţă, fără să ţină seama de precauţii, în
149
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
maniera unui savant care demonstrează şi nu al unui ora­
tor care convinge. El vorbeşte „fără sentiment personal", ex-
punându-şi punctul de vedere şi nu impunându-1. Dacă,
într-adevăr, partenerul nu ia parte la demonstraţie, e dato­
rită faptului că el nu este matur, nici „evoluat", şi este inu­
til să insişti.
R a h m e t o v este înconjurat de prietenii săi cu un respect
reverenţios. El produce teamă prin însăşi perfecţiunea sa.
D a r idealul său este împărtăşit de mulţi. D i n afară, aceştia
par stranii. Nu sunt ei ca o nouă „sectă" ? Formează un grup
solidar, lăudându-se cu aceeaşi ştiinţă, acţionând potrivit
aceleiaşi morale, animaţi de aceeaşi dragoste pentru ce ei nu­
mesc „logodnica". Logodnica apare în visul său în viziu­
nea Verei Pavlovna. Este Revoluţia. Ea poate lua şi alte nume:
dragostea de oameni, egalitatea în drepturi. Odată, după ce
i-a prezentat istoria oamenilor de la origini, logodnica i-a
dezvăluit prima sa manifestare pe pământ: este N o u a Heloîsă
a lui Rousseau. „ D e atunci stăpânirea mea s-a întins me­
reu. Nu sunt încă stăpână peste mulţi. în curând va veni însă
vremea când voi domni peste tot pământul. N u m a i atunci
oamenii îşi vor da seama pe deplin cât de frumoasă sunt.
Acum, acei care-mi recunosc puterea nu pot asculta cu t o ­
tul de voinţa mea. Cunoaşteţi în clipa de faţă numai o par­
22
te din voinţa m e a . "
într-adevăr, lumea este o şcoală. C e i pe care cunoaşte­
rea i-a eliberat trebuie să răspândească această cunoaştere
şi să elibereze. Este interesul lor. Ei sunt încă puţin numeroşi.
Tipul lor este de „formaţie recentă". Ei au avut precursori,
dar care se simţeau solitari şi neputincioşi, lăsându-se în voia
„fie a descurajării, fie a exaltării, avânturilor romantice ale
imaginaţiei, ceea ce îi priva de caracteristica esenţială a aces­
tui gen de oameni, şi anume sângele rece şi spiritul practic,
activitatea lucidă şi pasionată". A c u m şase ani, nu se vedeau
încă. în foarte puţini ani vor fi chemaţi în ajutor: „Salvaţi-ne".
Căci „societatea trebuie să se reeduce, aceasta este un fapt". 23
150
OMUL NOU
„< lei care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi." Astfel, ceea
11' reprezintă standardul O m u l u i N o u va fi în curând nor­
ma universală. „ E p o c a de aur va veni, epoca de fier trece."
Im .1 de astăzi, societatea, lumea conţine germenele salvă-
111 sale. Oamenii noi nu sunt deloc numeroşi, dar ei fac să
înflorească viaţa tuturor, fără ei ea ar fi dispărut şi s-ar fi
degradat. „Ei sunt însă printre ceilalţi ca teina în ceai şi bu-
. l u t u l la vinul nobil. Ei dau celorlalţi vlaga şi seva, ei sunt
IL ea celor aleşi, sunt motorul tuturor motoarelor şi sa-
ir.i sării pământului." 2 4
Cernîşevski este crucial în istoria ideologiei.
Cu Bakunin, Belinski, Herzen, gândirea rusă se întor-
( ea spre acţiune. Ea extrăgea din sine însăşi necesitatea te-
(u etică de a acţiona. D a r , neaflând punct de sprijin, se găsea
M ispendată. Cu atât mai radicală cu cât nu întâlnea nici o opre-
lişte în realitate, care i se sustrăgea, ea punea oamenii ani­
lor '40 într-o situaţie inconfortabilă. Ce distanţă între
cuvinte şi fapte! Ce neputinţă!
Cu Cernîşevski şi prietenii săi, situaţia se inversează. Este
stabilit că acţiunea primează, că se militează. Acţiunea se în­
toarce atunci spre gândire pentru a-i cere scopuri, mijloace
şi o morală justificatoare. Speculaţia, încă foarte bogată în
prima generaţie, încetează brusc. într-adevăr, nu mai exis­
ta căutare, ci adeziune la un adevăr care se impune fără dis­
cuţie. M o m e n t u l filozofic constă în decizia de căutare a
adevărului. Momentul ideologic este în actul constatării ade­
vărului. După care nu mai rămâne decât să se tragă consecin­
ţele. T o n u l particular al lui Cernîşevski, plin de aroganţă
şi de brutalitate, vine din intuiţia faptului simplu, a eviden­
ţei (o singură dată, un singur principiu şi extrem de elemen­
tar... aceste formule revin fără încetare), din bucuria în faţa
acestui evrika şi din irascibilitatea contra orbirii volunta­
re şi interesate a celor care refuză să vadă.
151
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Extrema sărăcie a gnozei cernîşevskiene frapează dacă
este comparată cu luxuriantele gnoze idealiste care înflo­
reau în Rusia la începutul secolului. Baader, Hamann, Schel-
ling, B o e h m e îi hrăniseră pe slavofili şi chiar pe Herzen, care
se delecta cu aceste lecturi în tinereţea sa. Imaginarul reli­
gios al francmasoneriei mistice este încă viu la ei. D a r C e r -
nîşevski urăşte religiozitatea, nu are încredere în sentiment,
ponegreşte sufletul frumos. Fără îndoială, „logodnica" poa­
te fi considerată ca un mit gnostic. D a r cât de sărac! Visuri­
le Verei Pavlovna ni-1 prezintă: este un falanster fourierist,
automatizat prin progresul tehnic. Crystal Palace al lui Pax-
ton, decorat de ilustratorii lui Jules V e r n e : iată cadrul uto­
piei sale. Căci ştiinţa, luată în serios, taie aripile imaginaţiei.
Ea nu permite decât extrapolarea. Mai mult, imaginaţia este
inutilă, de vreme ce însăşi materia în automişcarea sa pre­
ia sarcina viitorului uman. Mişcarea este totul, acţiunea o
însoţeşte, dar îşi interzice devansarea dincolo de un anume
punct.
D a r , deşi separată de producţia mitologică abundentă
care o însoţeşte în m o d obişnuit, gnoza cernîşevskiană îşi
manifestă structura tipică. Lumea se prezintă ca un ames­
tec de elemente bune şi rele, în care răul ferecă binele. Sal­
varea este adusă de cunoaştere. Această cunoaştere este de
natură raţională, ea este completă, puternică, absolut cer­
tă. Ea oferă planul adevărat al lumii, cheia destinului său. Ea
arată că lumea poate fi salvată, că este suficient să fie dispu­
să altfel, să fie separate elementele bune — care reprezintă
viitorul, progresul, viaţa — de cele rele, care aparţin trecu­
tului, reacţiunii, morţii. Ca şi la Mani există două principii
şi trei timpi. Agenţii acestei separări sunt Oamenii N o i . D e ş ­
teptaţi prin cunoaştere, ei au acces la o viaţă nouă. R a h m e -
tov este tipul modern (deci „ştiinţific") al desăvârşitului
maniheean. Trezit de iniţierea gnostică, el a intrat în partea
salvată şi salvatoare a umanităţii. Operând în el separarea,
el duce viaţa ascetică a aleşilor. El este cast. E întreţinut de
152
OMUL NOU
comunitatea care-1 hrăneşte, îl îmbracă, în schimbul acţiu­
nii sale militante permanente. El practică o morală care nu
este morala comună, dar care este interioară gnozei însăşi şi
pe care singuri gnosticii care au înţeles-o o practică între ei.
Ceilalţi sunt iresponsabili, acţionaţi din exterior. M u n c a sa
constă în a propune gnoza, a dezlega problemele prin apli­
carea strictă a doctrinei, a da exemplu, a se înălţa spre vâr­
ful unde stau cei deşteptaţi, conştienţii.
Totuşi el diferă printr-o trăsătură de cel desăvârşit. El este
lipsit de rit, de transcendenţă. Amestecul cosmic al gnozei
clasice trimitea spre o metafizică generatoare de acte reli­
gioase. Cosmologia materialistă îl face pe om solidar cu uni­
versul, dar cu un univers imanent, mecanic, aşa cum îl arată
ştiinţa, un univers în afara căruia nu există defel evaziune.
Rahmetov nu triumfă prin rit şi rugăciune. Câmpul său de
acţiune este societatea şi tehnica sa, politica.
în centrul preocupărilor lui Cernîşevski se află proble­
ma morală. în vederea asigurării unei anumite inocenţe a
acţiunii revoluţionare, el va aduce în Europa materialismul
cel mai strict determinist. O m u l este acţionat: el nu este deci
responsabil. D a c ă acţionează conştient, o face recunoscând
necesitatea acţiunii. Libertatea este necesitatea înţeleasă (este
definiţia lui L e n i n ) . Problema libertăţii e deplasată şi sus­
pendată de cunoaştere. Cunoaşterea fiind certă, acţiunea
conştientă este univoc ghidată de ea. Acţiunea umană regă­
seşte în conştiinţă inocenţa care-i era proprie când era în
mod inconştient determinată din exterior. Inconştient sau
conştient, omul îşi aruncă responsabilitatea asupra a ceea ce
nu este el. Unde se poate instala, atunci, greşeala ? In acel sin­
gur caz în care omul, trezit la conştiinţă, nu se supune porun­
cilor sale. Greşeala poate fi o slăbiciune: în acest caz training-ul
nu a fost dus până în punctul în care învinge complet me­
canismele ce operează în mod normal într-o lume neregene­
rată. Dar, mai general, greşeala morală poate fi redusă la o
greşeală logică. Trezirea nu a fost completă, nici vindecarea
153
 OMUL NOU
ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

încheiată, deoarece conştiinţa nu e destul de clară, penii u i • 'I esic partizan al progresului „burghez" şi al unei dez-
că teoria a fost rău înţeleasă sau pierdută din vedere. A pă­ < .ipitaliste în măsura în care ea nu c o m p r o m i t e şan-
cătui înseamnă a refuza să înţelegi sau a înţelege rău, sau a uita. m li unei obşti rurale. Este, de asemenea, un occidentalist.
| ' « i r deci destul de depărtat de narodnicismul clasic pen-
Nu se pune problema regretului, ci a autocriticii. Nu se pune
| | I I • .II e inamicul numărul unu este mai puţin întârzierea
problema iertării, ci a unui examen de tip şcolar care deci­
i II iei, eât „capitalismul". 2 5 Cernîşevski este maestrul ne-
de dacă elevul deficient poate „urma", dacă el este admis
• • M i estat al tinerei generaţii, nu prin program, care poate va-
să repete, să se recicleze sau trebuie exclus.
llrt, ei din cauza concepţiei sale privind acţiunea politică:
A rezolva problema morală era crucial pentru această ge­
l i ie salvarea. înainte deci de a şti să răspundă la între­
neraţie. Acţiunea îmbracă o urgenţă evidentă. Aceşti tineri
iţii i ea Ce-i de făcut} tânărul care se ambiţionează să intre
ieşeau din adâncurile întunecate ale Rusiei. Ei crescuseră în
in vi.iţa adevărată trebuie să intre în revoluţie.
subordonarea ortodoxă şi ţaristă. E r a u o mână de oameni.
I.it.i de ce s-a format un tip de ideolog revoluţionar la
C u m să învingă umilitorul sentiment de culpabilitate care-i
11 ii «putui anilor ' 6 0 , fără să fi existat încă o ideologie ela­
paralizase pe înaintaşii lor, mai bine înarmaţi totuşi decât
borată — convingerea că ea era posibilă ajungea — şi nici
ei ? C u m să acţioneze fără a se lovi de obstacolul interior ?
un program politic coerent. T i m p de câţiva ani au apărut,
O m u l doreşte în m o d natural să cunoască: acuma ştie.
|l I şi c o l o , militanţi fără doctrină şi fără program, practi­
Conversiunea la o cunoaştere certă şi introducerea în cer­
c i i ui acţiunea pentru acţiune şi combinând cea mai tran-
cul revoluţionarilor perfecţi se pare că generează o aseme­
ş.iniă încredere în ei înşişi cu ignoranţa provizorie a raţiunilor
nea bucurie, încât ea face să treacă pe planul al doilea problema
doctrinale care ar putea s-o justifice.
a cărei soluţie fusese această conversiune. Pentru a acţio­
na, trebuia concepută viaţa perfectă. Ea tinde să-şi ajungă
şi să dea criterii care nu sunt cele ale eficacităţii politice. Prin-
tr-o primă desprindere de real, politica devine un subpro­
dus al doctrinei, în timp ce doctrina fusese pusă la punct
pentru a face politica posibilă. Cu toate acestea, în 1860, nici
doctrina, nici programul politic nu sunt încă precizate. D o c ­
trina este presupusă ca existentă — pentru că este Ştiinţa —,
dar ea nu este elaborată. Garanţia că este adevărată e suficien­
tă pentru moment. Programul politic al lui Cernîşevski este
vag şi eclectic. El rămâne în linia iluministă. Principiul său
antropologic deriva direct din d'Holbach. Lenin îl laudă pen­
tru „antifeudalismul" său consecvent: ostilitate violentă faţă
de iobăgie, pledoarie în favoarea educaţiei, a autoguvernă­
rii, a libertăţii, apărarea maselor ţărăneşti. Cernîşevski este
un apărător al obştii rurale şi în aceasta este aliatul slavo-
fililor, un slavofil de stânga în stilul lui H e r z e n . în acelaşi

154

CAPITOLULVIII
Partidul visat
I
Cernîşevski a întemeiat etosul individual al revoluţiei.
Viaţa revoluţionară în Rusia devine o imitatio a lui Cernî­
şevski şi a eroului său Rahmetov. Ca şi în Franţa iacobină,
ideologul, ca tip de om, o ia înaintea ideologiei. Acelaşi lu­
cru se petrece cu partidul. Exista în E u r o p a restauraţiei un
model al societăţii secrete, carbonarismul. Rusia îl impor­
tase devreme, deoarece carbonarismul este o caracteristică
a societăţilor Vechiului regim, în care societatea civilă este
încă prea slabă pentru a face o revoluţie a sa. O a m e n i ti­
neri, care au în faţa ochilor exemplul iacobinilor, vor să i
se substituie. O r , partidul, a cărui invenţie este opera R u ­
siei, nu se concepe pe sine ca un substitut al societăţii civile,
ci ca o deducţie a ideologiei. T o t u ş i el nu aşteaptă ca ea să
fie completă şi desăvârşită pentru a încerca să se constituie.
La drept vorbind, partidul a fost mult timp visat înainte de
a ajunge la un început de existenţă. î n c ă de la „stadiul oni­
r i c " el îşi cucereşte totuşi trăsăturile definitive. „Trebuie să
visăm" scria L e n i n 1 .
Partidul a fost visat în c o m u n de către un tânăr delinc­
vent, Neceaev, şi un bătrân care se ataşase de el, Bakunin.
Spre deosebire de Herzen, care îşi afirma credinţa în R e ­
voluţie, dar nu o iubea, Bakunin îşi păstrase pasiunea re­
voluţionară în formula cea mai simplă: a distruge, a nega, a urî
— e suficient. Ritmul dialectic va face restul. Iată că i se pre­
zintă, în 1869, în exilul său din Elveţia, un tânăr de 22 de ani.
156
P A R T I D U L VISAT
S-a îndrăgostit pe dată de el. „Sunt admirabili, afirma el,
aceşti tineri fanatici — credincioşi fără dumnezei şi fără vor­
be goale." 2 V o r b e goale, de multă vreme bătrânul nu mai
I ăcuse decât aceasta. Neceaev îi istorisi că el era în fruntea
unei puternice organizaţii disciplinate, ce se pregătea să dea
revoluţiei ţărăneşti din Rusia impulsul decisiv, potrivit unui
program pe care Bakunin 1-a recunoscut ca al său şi pe care
îl rezumă astfel : „Distrugerea totală a lumii statal-legale şi
a întregii pretinse civilizaţii burgheze, având drept mijloc
o revoluţie populară, spontană, dirijată printr-o dictatură
colectivă, imperceptibilă şi anonimă a partizanilor unei eli­
berări complete a poporului de orice oprimare, strâns uniţi
într-o societate secretă, acţionând peste tot şi totdeauna în
vederea unui acelaşi scop şi potrivit unui acelaşi program." 3
Această societate, acest partid, Bakunin îl visa de trei­
zeci de ani. De câţiva ani el ştia că există în Rusia grupuscu-
le de oameni tineri violenţi, expeditivi şi rapizi. Ei pregătiseră
în 1866 un atentat contra lui Alexandru al Il-lea. C â n d B a ­
kunin 1-a văzut pe Neceaev debarcând, a recunoscut îm­
plinirea aşteptării sale. Nune dimittisf îl înzestra pe Neceaev
cu cele mai înalte virtuţi revoluţionare: gravitate, pasiune,
forţă de neînfrânt, devotament absolut faţă de cauză. B i ­
neînţeles, nu exista nimic din toate acestea. Acţiunea, ac­
ţiunea sacră care îl entuziasmase pe bătrânul vorbăreţ, nu
exista decât în vis. Fantasma este singura realitate a întregii
afaceri. Mai mulţi istorici s-au străduit să-1 prezinte pe N e ­
ceaev aşa cum era. D a r el nu era nimic. Dostoievski a vă­
zut bine că problema era infinit mai gravă în intenţie decât
în acţiune. Ca probă nu există nimic decât cadavrul unui
student şi Catehismul revoluţionarului.
în acest text celebru, unele părţi poartă amprenta lui B a ­
kunin. Sunt cele mai trecătoare. Bakunin anarhistul se re­
cunoaşte mai ales în ultima parte intitulată „Atitudinea
* A c u m răspândiţi-vă! (n.t.).
157
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Societăţii faţă de p o p o r " şi care este programul său politic.
Partidul (sau Societatea) are drept scop „eliberarea com­
pletă şi fericirea poporului". Ea nu este posibilă decât prin-
tr-o „revoluţie populară care ar distruge totul". Aceasta nu
trebuie înţeleasă ca o răsturnare a unui regim politic prin
altul, ca o substituire a unui stat prin alt stat. Acesta este
într-adevăr „modelul clasic al Occidentului" şi el nu trebuie
urmat. Revoluţia trebuie să distrugă „întreg etatismul" şi
să suprime tradiţiile statale ale regimului şi claselor în R u ­
sia. „Misiunea noastră este distrugerea teribilă, totală, ge­
nerală, nemiloasă." Reconstrucţia este problema viitoare a
„mişcării şi a vieţii populare". Iată de ce până atunci trebuie
să aibă loc unirea cu elementele vieţii populare care, după
întemeierea statului moscovit, nu au încetat să protesteze
„nu prin cuvinte, ci în fapte" împotriva a tot ceea ce este
legat de stat, nobilime, birocraţie, preoţi, negustori, ţărani
bogaţi şi exploatatori. „Trebuie să ne unim cu lumea cute­
zătoare a tâlharilor, singurii şi autenticii revoluţionari ai R u ­
siei." Cu acest apel mărturisit la delincventă, o altă trăsătură
poate fi corelată cu negativismul bakuninist. „Revoluţio­
narul dispreţuieşte orice doctrinarism şi a renunţat la şti­
inţele profane pe care le lasă generaţiilor viitoare. El nu
cunoaşte decât o singură ştiinţă, ştiinţa distrugerii. Pentru
aceasta, şi numai pentru aceasta, studiază el acum mecani­
ca, fizica, chimia şi chiar medicina. Scopul nu este decât
unul: distrugerea cât mai rapidă a acestui regim ticălos."
Există aici o renunţare la cunoaştere care este în afara tra­
diţiei revoluţionare ruse. A extinde utilitarismul în plan şti­
inţific şi a face din revoluţie o valoare absolută, dar vidă este
ceva la care revoluţionarul nu poate consimţi. Delincven­
ta şi nihilismul cultural sunt, fără îndoială, realităţi ale re­
voluţiei. E l e nu-i p o t fi principii. Iată de ce Lenin va fi în
m o d violent ostil anarhismului bakuninist — tot aşa c u m
va fi ostil moralismului anilor '70. El vede în acesta din urmă
o inconsecvenţă — căci cunoaşterea conţine morala şi aceas-
158
PARTIDUL VISAT
i i nu poate revendica autonomia —, şi în cel dintâi, o con-
11 idicţie pentru că revoluţia „gnostică" nu se poate recu-
noaşte ca fiind agnostică. Trebuie să existe un program.
(lliiar dacă el trebuie disimulat pentru motive tactice, el tre­
buie să existe în principiu, fie şi în stare latentă. Şi, în spa-
i . l c programului, o doctrină de ansamblu.
întreg restul Catehismului revoluţionarului aparţine se­
dimentului stabil al revoluţiei ruse, aşa cum s-a conservat
el de la Cernîşevski la Lenin. Sunt puţine de spus despre
proiectele de organizare. Societatea secretă nu are nimic spe-
i ilic rusesc. E plin de societăţi secrete în E u r o p a restaura­
ţiei. Elementul său de bază, cercul, este de o generaţie cadrul
normal al vieţii sociale a tinerilor din Rusia. îşi are el ori­
ginea în collegium pietatis german din secolul al X V I I I - l e a ?
In tot cazul, încă din 1820, krujok-ul" este atestat. El gru­
pează câţiva tineri în jurul unuia dintre ei, personalitate mar­
cantă şi eponimă. Se vorbeşte astfel de cercul lui Stankevici 5 .
I a Anglia, pentru apartenenţa la grup conta educaţia pri­
mită în aceleaşi colegii, practicarea aceloraşi sporturi, ca­
rierele echivalente, pe scurt omogenitatea socială. Ideile
contează puţin şi politeţea le evită. în Rusia, originea so­
cială, uneori naţională, este indiferentă. C e r c u l pietăţii ger­
man viza doar perfecţionarea morală. Cercul rus, o etică şi
un gen de viaţă. Foarte curând s-a adăugat dimensiunea po­
litică, în anii ' 6 0 , cercul şi-a schimbat caracterul. E r a for­
mat din amatori de vârste şi de formaţiuni diferite. El devine
în m o d special studenţesc. Universitatea nu oferea un ca­
dru autorizat socialităţii studenţeşti. Krujok-vâ devine punc­
tul de întâlnire al studenţilor veniţi din cele patru colţuri
ale Rusiei, întâlnirea camarazilor, cam pierduţi în marele
oraş, bursa de schimb a mijloacelor de existenţă, ca şi a idei­
lor şi broşurilor, şi unele şi altele adesea subversive. Despre
* cerc (n.t.).
159
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
eforturi spre o gândire superioară şi dezinteresată nu mai era
vorba. Intenţia era, mai degrabă, de a se împărtăşi dintr-o
subculturăîn formare, a cărei expresie cea mai coerentă sunt
Cernîşevski şi ziarul său. Atunci, în acele momente, U n i ­
versitatea a intrat în criză, s-a închis pentru o vreme, a ex­
matriculat mulţi studenţi. Cercurile au devenit curând
matricea acţiunii revoluţionare. Primele grupuri teroriste
au luat, după 1863, aceeaşi formă de organizare pe care o
adoptaseră „prietenii înţelepciunii" o jumătate de secol mai
devreme 6 .
Cercul a devenit clandestin. In Catehism el se vrea se­
cret: „mecanismul de organizare este ţinut ascuns" de ori­
ce privire exterioară. în interior, „trebuie exclusă orice
discuţie care nu are legătură cu scopul". O asemenea dis­
poziţie este importantă. Ea are drept obiectiv să împiedice
degenerarea cercului într-un club de discuţii, potrivit unei
înclinaţii familiare a intelighenţiei ruse. Nu se va vorbi de­
cât de „sarcini". Se introduce astfel un limbaj artificial cu
întrebuinţare obligatorie. Utilizarea sa desemnează o c o ­
munitate de adeziune la doctrină. Cercurile sunt locul în
care se forjează viitoarea limbă de lemn. Ea formează me­
diul şi legătura membrilor cercului, ocupând, dacă se poa­
te spune aşa, o funcţie „religioasă". Iată pentru ce este impusă
deschiderea sufletului, transparenţa faţă de duhovnic: „ T o ­
tala sinceritate a membrilor cercului faţă de organizator este
condiţia succesului activităţii." Este tot ce a rămas din ve­
chiul collegium pietatis: confesiunea reciprocă în vederea
progresului moral.
C ă c i aceasta este esenţialul. Intrarea în cerc — sau par­
tid — este consecinţa unei reorientări totale a vieţii, a unei
metanoia, a unei intrări într-o lume nouă, care se numeş­
te Revoluţie. Revoluţionarul îşi părăseşte tatăl şi mama, îşi
taie toate rădăcinile: „El nu are interese particulare, pro­
bleme personale, sentimente, legături personale de proprieta­
te. El nu are nici nume. Totul în el este absorbit de un singur
160
PARTIDUL VISAT
MU. ies, excluzându-le pe toate celelalte, de o singură gân-
ilirc, de o pasiune — revoluţia."
Vocabularul este transpozabil fără efort la o carieră m o -
BMtică. Monahul părăseşte totul, chiar şi numele, pentru a
*c dărui exclusiv Celui care este. Negativitatea bakuninis-
i.» (distrugerea, echivalentă cu Revoluţia) este pur şi sim­
plu substituită pozitivităţii divine. Revoluţionarul renunţă
l.i sine însuşi şi se absoarbe în nada" revoluţionară. Iată de
i c ionul şi vocabularul mistic se potrivesc aici cu o misti-
i .i negativă. D a r această mistică deviată, deformată seamă-
ii.i îndeajuns cu mistica religioasă pentru a-1 impresiona pe
I >< >stoievski care, zugrăvindu-1 pe Stavroghin după revo-
luijonarii pe care-i cunoscuse, îl plasează, ca să mă exprim
.işa, aproape de sfinţenie. El îl pune pe ateu (negarea lui
I Himnezeu înţeleasă ca negaţie universală â la B a k u n i n ) în
stadiul penultim al ascensiunii spirituale şi mult deasupra
I idclităţii ignorante şi calme a simplei religii. B l o k va obţi­
ne şi el efecte de o profunzime mistico-revoluţionară din
muzica pârjolurilor. Acest demonism byronian găseşte în
Catehismul revoluţionarului forma desăvârşită a politiză­
rii sale, dar îşi păstrează, în politică, prestigiul moral, am­
biguu, al marilor perversiuni romantice şi întreaga sa valoare
de chemare. Religiozitatea rusă crede că există o comuniu­
ne în rău ca şi în bine, o comuniune a Păcătoşilor, după cum
există o comuniune a Sfinţilor. Aceasta reprezintă o ispită
pentru sufletele adolescentine.
Cu toate acestea, dacă citeşti atent Catehismul, înţelegi
că structura sa nu este cea a unui creştinism de-a-n-doase-
lea, ci a unui maniheism „pe faţă", în poziţia sa naturală.
Retragerea din lumea creştină, nefiind o ruptură cu lumea,
ci adeziune la o lege pe care această lume nu o observă, nu
este o respingere a civilizaţiei şi a ordinii naturale. Ea se vrea,
mai curând, o restaurare a lor. Dimpotrivă, revoluţionarul
* necesitate, de la nado — trebuie (n.t.).
161

ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
„în adâncul fiinţei sale, a rupt nu numai în cuvinte, ci şi în
fapte, orice legătură cu ordinea publică şi cu lumea civili­
zată de pretutindeni, cu toate legile, convenienţele, conven­
ţiile sociale şi regulile morale ale acestei lumi. Revoluţionarul
este un duşman implacabil al acesteia, şi el nu continuă să
trăiască în lume decât pentru a o distruge cu mai multă si­
guranţă". El nu poartă asupra lumii o privire binevoitoare
care graţiază. „Revoluţionarul nu se introduce în lumea po­
litică şi socială, în lumea aşa-zis instruită, şi nu trăieşte de­
cât cu credinţa în distrugerea sa cea mai completă şi mai
rapidă. El nu este un revoluţionar dacă are compasiune pen­
tru ceva în această lume. Trebuie să aibă puterea să distru­
gă situaţiile, relaţiile sau persoanele aparţinând acestei lumi:
totul şi toate trebuie să fie pentru el în mod egal vrednice
de ură." Ca şi desăvârşitul, revoluţionarul operează o trie­
re în amestecul impur, contribuie la distrugerea părţilor rele,
astfel încât să elibereze părţile luminoase pe care ele le ţin
întemniţate. In acest scop, el trebuie să intre peste tot, pen­
tru a nu lăsa nici un ungher cosmic să scape de războiul pu­
rificator: „Revoluţionarul poate — şi adesea chiar trebuie —
să trăiască în societate, trecând drept ceea ce nu este. R e ­
voluţionarul trebuie să pătrundă peste tot, în toate clasele
mijlocii şi inferioare, în magazinul negustorului, în biseri­
că, în casa seniorială, în lumea birocratică, militară, litera­
ră, în poliţia secretă (Secţia a treia) şi chiar în Palatul de
iarnă." D a r , dacă intră peste tot, revoluţionarul nu se ames­
tecă. El are o altă natură. Aparţine unei alte societăţi. Nu
este legat prin morala comună, fiindcă nu există morală c o ­
mună. Nu recunoaşte morala „societăţii ticăloase". El este
legat, dimpotrivă, în mod absolut, de morala care decurge
din doctrină şi care se află la preţ printre cei care ştiu: „El
dispreţuieşte şi detestă morala actuală a societăţii în toate
motivaţiile şi manifestările sale. Pentru el, este moral tot ceea
ce contribuie la triumful revoluţiei; imoral şi criminal, tot
ceea ce o împiedică." „Calculul simplu" al lui Cernîşevski,
162
P A R T I D U L VISAT
susţinut încă la acesta din urmă printr-un raţionament ge-
i ural — utilitatea —, se detaşează de umanitatea luată în an­
samblu, pentru a deveni un calcul politic (revoluţia) aplicabil
direct numai revoluţionarului, indirect celorlalţi şi numai
1 1 1 măsura în care calculul politic o decide. Unitatea mora­
lei c abandonată, ceea ce nu înseamnă amoralism, căci în so­
cietatea nouă cealaltă morală este cu atât mai constrângătoare.
Această altă morală este descrisă în paragrafele 5, 6 şi 7
ale celei de-a doua părţi. Este o morală severă şi pesimis­
tă. „Revoluţionarul este un om pierdut." Neîndurător faţă
de stat şi „societatea instruită", el nu trebuie să aştepte „nici
o milă pentru sine". C u m e cu putinţă aceasta ? Gnosticul
participă la un conflict care îl depăşeşte şi nu poate exista
un mediator între cele două părţi antologic antagoniste. „In­
tre el pe de o parte, statul şi societatea pe de altă parte, exis­
tă o stare de război vizibilă sau invizibilă, dar permanentă
şi implacabilă — un război pe viaţă şi pe moarte." Nu poa­
te exista un compromis pentru că nu există cale de mijloc.
„Ei sau n o i " , cum va spune Lenin.
Această morală interzice dragostea şi prietenia. M a i în­
tâi, pentru că starea de război nu se pretează la acestea. Apoi,
pentru că sentimentele naturale sunt legate de lumea care
trebuie distrusă şi trebuie deci combătute odată cu ea. „ L e ­
găturile de rudenie, prietenie, dragoste, gratitudine, onoa­
re chiar, trebuie să fie înăbuşite în el printr-o singură şi rece
pasiune pentru cauza revoluţionară." Dostoievski va rele­
va această trăsătură. „Dreptul la dezonoare" este revendi­
7
cat de demonii săi . Aceasta presupune antrenamentul
ascetic al cărui exemplu a fost dat de Rahmetov.
Cu toate acestea, morala nu este în întregime depose­
dată de eudaimonism, de vreme ce revoluţionarul trebuie
să facă să progreseze lumea ideală. Aceasta e singura lui re­
compensă: „ N u există pentru el decât o singură bucurie, o
singură consolare, recompensă şi satisfacţie: succesul revo­
luţiei."
163
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
D a t e fiind acestea, deşi morala revoluţionară se aplică
în două moduri, potrivit câmpului în care se aplică, parti­
dul şi lumea ce trebuie distrusă, ea este în principiu una.
Ea depinde de calculul politic. Este evident că revolu­
ţionarii se eliberează de morala comună cu privire la non-re-
voluţionari, dar ar fi o eroare a crede că între ei această morală
îşi reia drepturile. Ea este detronată de altă morală care nu
are de-a face cu justiţia şi injustiţia. De unde paradoxul, care
a derutat multă lume, că revoluţionarul consideră partidul
sacru şi se comportă faţă de tovarăşii săi cu acelaşi cinism
aparent ca şi cel manifestat faţă de cei a căror distrugere o ju­
rase. Singura diferenţă este că între revoluţionari acest com­
portament e un fapt stabilit printr-un principiu general —
cu toate că regula de aplicare rămâne nedeterminată —, în
timp ce faţă de ceilalţi există o pură şi legitimă înşelătorie.
Primii s-au decis să respecte un pact conţinând clauza po­
trivit căreia nu există nici adevăr, nici justiţie (nu există de­
cât interesul în fiecare moment determinat) şi, înşelaţi, ei
păstrează satisfacţia de a fi stabilit un asemenea contract şi
de a nu avea de ce să se plângă. Ceilalţi, care cred că exis­
tă adevăr şi justiţie, sunt pedepsiţi tocmai pentru a fi luat
ca atare lucruri absolut condamnate.
Paragraful 3, despre „regulile generale ale reţelei", este
conceput astfel: „Indivizii aleşi în cercuri pentru a face par­
te dintr-o secţiune, îşi iau, la prima reuniune angajamen­
tul : a) de a acţiona în mod indisolubil, în mod colectiv,
supunându-se cu totul părerii generale şi de a nu părăsi sec­
ţiunea decât pentru a trece, la ordinul comitetului, la un ni­
vel mai tainic al organizaţiei; b) de a nu avea în vedere decât
interesul societăţii în toate relaţiile sale cu lumea exterioa­
ră." Este pactul constitutiv al societăţii desăvârşiţilor. Aceş­
tia îşi pierd, potrivit acestui pact, autonomia. Ei acceptă să
fie „un mijloc sau un instrument pentru a executa acţiunile
şi a atinge scopul Societăţii". Executanţii nu trebuie să cunoas­
că „natura", ci numai detaliile acţiunii a căror executare le
164
PARTIDUL VISAT
este încredinţată. „Pentru a le stimula energia, trebuie să li
st- expună în chip fals natura acţiunii." Nu există mai mult
loc pentruphilia în partid decât altundeva: „Gradul de prie­
tenie şi de devotament şi alte obligaţii faţă de un anume ca­
marad sunt determinate doar prin gradul lor de utilitate
pentru cauza revoluţiei reale şi distructive." Un alt senti­
ment înlocuieşte prietenia: solidaritatea. „In ea rezidă întrea­
gă forţă a cauzei revoluţionare." Prietenia este un sentiment
care aparţine vechii naturi, solidaritatea naturii care o com­
bate. Prietenia vrea binele prietenului. Solidaritatea, bine­
le revoluţiei. Solidaritatea, care se prezintă ca o depăşire a
simplei prietenii, poate intra în opoziţie cu aceasta, care nu
are consistenţă proprie: „Atunci când un camarad se află
în primejdie, revoluţionarul care hotărăşte să-1 salveze sau
nu trebuie să ia în consideraţie numai binele cauzei revolu­
ţionare şi nu sentimentele personale. în consecinţă, trebuie
să evalueze, pe de o parte, contribuţia acestui camarad şi,
pe de altă parte, cheltuielile forţelor revoluţionare necesare
pentru a-1 salva; decizia sa va depinde de partea în care în­
clină balanţa."
Solidaritatea este de natură intelectuală, deşi ea poate să
aibă un veşmânt afectiv. Ea se bazează pe considerarea doc­
trinei, a secretelor lumii, a conflictului în situaţia sa gene­
rală, între revoluţionari solidari nu există egalitate, ca între
prieteni. Partidul se organizează potrivit unei ierarhii care
este o ierarhie bazată pe ştiinţă şi pe respectarea legii. Infe­
riorul este instrument pentru superior, care dispune de el în
mod judicios pentru cea mai bună soluţie de ieşire din con­
flictul c o s m i c ; paragraful 1 0 : „Fiecare camarad trebuie să
aibă în subordine câţiva revoluţionari de categoria a doua
şi a treia, adică, incomplet iniţiaţi. Pe aceştia el trebuie să-i
considere ca o fracţiune a capitalului revoluţionar total pus
la dispoziţia sa. El trebuie să cheltuiască cu economie partea
sa de capital, străduindu-se totdeauna să obţină cel mai mare
profit posibil. El însuşi se consideră ca un capital destinat
165
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
PARTIDUL VISAT

a fi pierdut pentru triumful cauzei revoluţionare, dar un ca­

Acesta e deci micul text de şapte pagini care a fost pu­
pital de care nu poate dispune singur şi după voinţa sa fără
blicat în 1 8 7 1 , în timpul procesului discipolilor lui N e c e ­
acordul întregii Societăţi a camarazilor iniţiaţi."
aev şi care a fost redactat în 1869. In istoria intelectuală a
Partidul este ierarhizat în vederea construcţiei; în mod
Rusiei, el se compară sub un anumit unghi cu prima scri­
simetric, „societatea ticăloasă" este repartizată în categorii
soare a lui Ceaadaev."
în vederea distrugerii. „Prima categorie îi cuprinde pe cei
Această scrisoare cădea ca un aerolit de bun-simţ şi de
condamnaţi la moarte fără întârziere." Partidul stabileşte
simplă exactitate în dezbaterea trucată a tuturor concepţi­
lista în ordinea caracterului lor dăunător relativ.
ilor pe care o purtaseră între ei slavofili, occidentalişti, cei
La fel cum iubirea nu dictează alegerea camarazilor, nici
ce au cădelniţat „naţionalismul oficial". Ea scandaliza toa­
ura nu este însărcinată să desemneze duşmanul. Această ură
te părţile care se făceau că-şi răspund una alteia, în timp ce,
poate fi „parţial utilă", contribuind la stimularea revoltei
în fapt, se străduiau să răspundă lui Ceaadaev fără a-1 numi,
în popor. D a r iniţiatul se ţine deasupra. El se ghidează după
fără a-1 edita. Catehismul revoluţionarului exprima exact,
„gradul de utilitate pe care îl va avea această moarte pentru
cu o candoare periculoasă, substratul ideilor care, născute
cauza revoluţionară". O a doua categorie cuprinde indivi­
odată cu Cernîşevski, formau cimentul primelor cercuri te­
zii nepopulari cruţaţi provizoriu, pentru că ei pot împinge
roriste, cercul lui Işutin şi al lui Karakozov. C i n e îi era au­
prin existenţa lor poporul la revoltă. C e a de-a treia cate­
torul ? Neceaev sau Bakunin ? Contribuţia lui N e c e a e v era
gorie aparţine „mulţimii de prostănaci sus plasaţi". „Ei tre­
de a vehicula acest fond de idei comune. Contribuţia lui B a ­
buie exploataţi în toate modurile şi pe toate căile posibile,
kunin a fost, poate, aceea de a mânui condeiul — incapaci­
trebuie traşi pe sfoară, derutaţi şi, luându-le în stăpânire ne­
tatea literară a lui Neceaev face ca acest fapt să fie cel puţin
curatele secrete, să-i facem sclavii noştri." Apoi, „politi­
plauzibil. Ea se materializează de asemenea în introduce­
cienii ambiţioşi şi liberalii de orice nuanţă". Se acţionează
rea câtorva note personale de care tinerii ruşi nu făcuseră
în aşa fel încât să pară că sunt urmaţi, când în realitate „sunt
caz deloc, vechile amintiri hegeliene, negativitatea, progra­
aserviţi, sunt uzurpaţi de toate secretele lor, sunt c o m p r o ­
mul anarhist. Contribuţia sa a fost mai ales de a se încânta
mişi până la limita extremă, astfel încât să nu mai poată fi
în faţa sumbrului romantism al byronismului negru care dă­
vorba de o retragere, apoi sunt folosiţi pentru a semăna ne­
dea acţiunii o aură demonică, la care bătrânul estet al ani­
linişte în stat". Apoi, „doctrinarii" şi alţi vorbăreţi. Aceş­
lor '40 era mult mai sensibil decât aceste tinere brute ce
tia trebuie antrenaţi să facă declaraţii publice periculoase,
încercaseră să exploateze ilustrul său patronaj. Un elan liric
pentru a-i duce la pieire pe majoritatea şi a „da o formaţie
1-a pus în mişcare pe exilatul de pe malul lacului Léman.
revoluţionară autentică unora dintre ei". In fine, femeile.
Acest elan 1-a făcut să dea o formă literară clasică unei stări
Cealaltă jumătate a genului uman suferă clivajul general. Pe
de spirit care, în Rusia, era mai mult grăbită să găsească o
de o parte, frivolele, stupidele, cele fără suflet, având toate
aceeaşi soartă. Pe de altă parte, cele bune şi devotate, une­
le „care nu au ajuns încă la o conştiinţă revoluţionară au­ " în 1 8 3 6 a fost publicată o parte din lucrarea filozofică a lui
Ceaadaev scrisă între anii 1 8 2 9 - 1 8 3 1 , anume prima „Scrisoare"
tentică", altele care sunt „total iniţiate". Acestea pot intra
dintr-o serie de articole apărute sub titlul de „Scrisori filozofi­
în ierarhia societăţii.
ce" (n.t.).

166
167
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
ieşire practică decât să se analizeze filozofic. D a r prin aceas­
ta s-a expus gravelor pericole ale unei manifestări publice.
II
Reacţia lui Dostoievski a fost cea mai precoce. î n c ă de
la apariţia lui Ce-i de făcut? el simţise că ceva nou se ivise
pe suprafaţa pământului. Ca răspuns, publicase în grabă
însemnări din subterană, care marchează apariţia a ceva
nou în opera sa. Mutaţia revoluţionară a suscitat la el o mu­
taţie artistică şi filozofică 8 . întreaga suită glorioasă a mari­
lor romane — Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Demonii (care
reflectă direct afacerea Neceaev) şi chiar Adolescentul şi Fra­
ţii Karamazov — se va organiza într-o meditaţie din ce în ce
mai aprofundată asupra spiritului lui Cernîşevski şi Neceaev,
asupra originilor şi consecinţelor sale în istoria rusă, asu­
pra implicaţiilor sale metafizice în destinul lumii. Printr-o
şansă remarcabilă, ceva abia născut a fost desemnat şi în­
ţeles în ascunzişurile cele mai tainice. Şi, cu toate acestea,
istorici occidentali ca Venturi şi C o n f i n o îi reproşează lui
Dostoievski inexactitatea şi injustiţia. „Mitologia brutali­
zând istoria, indivizii, Bakunin, Neceaev şi alţii au fost ade­
sea înlocuiţi prin arhetipuri; faptele, prin schematizări
psihologice; cronologia, prin raţionamente false; istoria, prin
literatură sau metafizică." 9 Este un proces straniu. Nu este
inutil să reconstituim ceea ce s-a petrecut; dar, aceasta fiind
natura evenimentului, el apare ca anormal, prozaic şi nul.
R o m a n u l lui Cernîşevski nu valorează nimic din punct de
vedere literar. Neceaev nu este nimic altceva decât un tâ­
năr delincvent fără glorie, mai puţin poetic decât tâlharii
schillerieni, în faţa cărora Bakunin se prăpădea de admira­
ţie, şi decât cel mai mărunt „hoţ de cai" al folclorului po­
pular rus. Şi totuşi, aşa cum o prevedea Dostoievski, această
literatură, acest tip de om a uzurpat viitorul Rusiei. Singura
168
PARTIDUL VISAT
manieră de a aborda fenomenul era de a-i reda dimensiu­
nea sa metafizică, de a surprinde, sub suprafaţa insignifian-
i a, profunzimea sa fără nume.
Dostoievski îl prezintă pe omul nou drept ceva având
puţină consistenţă, lipsit de densitate, sortit să aibă în ro­
man rolul unui figurant ridicol, împins la periferia intrigii.
Astfel este caracterizat omul nou sociologic, tipul rus al in-
lelighenţiei. C u m sunt Lebeziatnikov în Crimă şi pedeap­
să, Doktorenko şi Keller în Idiotul, „studenţii" din Demonii,
seminaristul Rakitin în Fraţii Karamazov. D a r , printr-un
salt neaşteptat, iată că, fără a părăsi veşmântul său sociologic,
acelaşi „om ridicol" se găseşte proiectat în centrul romanu­
lui, Raskolnikov, Terentiev, Stavroghin, Ivan Karamazov,
iar marea intrigă devine cea a damnării lor (a confirmării ne­
antului lor) sau a naşterii lor întru fiinţă. Această mişcare
există deja în însemnări din subterană, matricea celui de-al
doilea Dostoievski. El uneşte satira moravurilor cu înfri­
coşarea metafizică. îşi bate j o c de vacuitatea noului tip de
om, apoi, regăsind gravitatea, el vede căscându-se un gol
în inima lumii, atât de prezent, atât de urgent, încât îi scrie
marelui duce moştenitor că Demonii „este aproape un stu­
diu istoric". începând de atunci, într-adevăr, conştiinţa rusă
nu a încetat să citească în el istoria sa.
Dostoievski biciuieşte doctrina şi antrenamentul revo­
luţionar în care vede un metodism al impersonalităţii, o
eroare fundamentală asupra naturii umane care este ţesută
din iraţional şi se întemeiază pe libertate. Aceasta era uşor
de văzut. Geniul său era însă necesar pentru a descrie eşe­
cul ascezei fără transcendenţă la care era constrâns omul
nou. în spatele grilajului unde sunt întemniţate, pulsiuni-
le refulate îi revin din exterior sub forma celor mai redu­
tabile halucinaţii. Dostoievski a văzut cel dintâi în mişcarea
revoluţionară o şcoală a nebuniei. Coşmarurile lui R a s k o l ­
nikov, Terentiev, diavolul lui Ivan, sinuciderile lui Svidri-
gailov şi Stavroghin se supun unei logici psihologice precise
169
 PARTIDUL VISAT
ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

nu te puteai î n d o i . " 1 1 Dostoievski a întrevăzut regulile cele

pe care el o considera nouă şi legată de această modernita­
te revoluţionară. El a pătruns în sectorul psihicului uman mai generale „ale cultului personalităţii".
în care omul nou credea că a repurtat un triumf asupra phi-
După Dostoievski, conştiinţa rusă a măsurat fenomenul
liei naturale. Impasibilitatea, detaşarea, calculul utilitar şi
ideologic prin el şi prin ceea ce descoperise el. D a r trebuie
autonomia afişată acoperă, Dostoievski o arată în însem­
adăugat că dostoievskianismul nu era neatins de otravă şi,
nări din subterană, o dependenţă subterană faţă de semen.
pentru acest motiv, el nu putea să constituie antidotul ei."
Această dependenţă, el o ia în consideraţie dintr-un punct
Dostoievski acceptă moştenirea slavofilă neştirbită.
de vedere metafizic: ateismul proclamat conduce la cea mai
Este posedat de aceeaşi ură faţă de Occident. El pune în ra­
ruşinoasă idolatrie. Şatovîl iubeşte pe Stavroghin: „Crezi că
port de continuitate noul spirit revoluţionar şi importul
n-am să sărut urmele paşilor dumitale după ce vei p l e c a ? "
principiilor occidentale rele, până într-atât încât Cernîşevski
P i o t r Verkovenski se rostogoleşte la picioarele sale: „Sta­
şi Neceaev se deduc pur şi simplu din catolicism, liberalism
vroghin, eşti superb! [...] D u m n e a t a eşti idolul m e u ! [...]
şi din socialismul occidental, în m o d egal detestate. Nefe­
D u m n e a t a eşti conducătorul, eşti soarele, iar eu sunt vier­
ricirea Rusiei nu poate veni de la ea însăşi; ea îi vine din
mele dumitale..." D a r el îl analizează, de asemenea, din punct
exterior şi responsabilitatea ei nu îi incumbă. Dostoievski
de vedere psihologic ca o homosexualitate lipsită de glorie.
moşteneşte de asemenea utopismul creştin slavofil, visul unei
E r o u l subteranei oscilează în mod perpetuu faţă de ofen­
lumi bune, atât de bune încât nu mai are nevoie de drept,
satorul său, pe care-1 admiră şi-1 pizmuieşte, între ura cea
de proprietate, de bani, pentru că este în întregime guver­
mai exasperată şi speranţa unei tandreţi reciproce, a unei
nată de iubire. în fine, convingerea, care este dincolo de uto­
victorii amoroase 1 0 . Dragostea pentru o femeie, imagine a
pie, că această lume există în potentă şi chiar în act în
celuilalt, le este inaccesibilă. Le este uşor să şi-o interzică, profunzimile poporului rus şi că este suficient s-o vezi pen­
de vreme ce cu această mortificare se înşală asupra dragos­ tru a o face să fie.
tei de nemărturisit care-i leagă de semen. Dostoievski nu
citise totuşi scrisorile pe care Bakunin i le scria lui N e c e -
D a r aceste teme repetate sunt susţinute la Dostoievski
aev şi care respiră amărăciunea iubirii şi resentimentul şi mi­
de o teologie în mod straniu seducătoare, a cărei influenţă
logeala lui Wilde pentru Bosie, a lui Charlus pentru M o r e l :
va fi imensă asupra gândirii ruse de la sfârşitul secolului şi
„ E u te-am iubit profund şi te iubesc pentru totdeauna,
finalmente asupra gândirii mondiale unde se va răspândi în
Neceaev, credeam foarte tare, cu ardoare în dumneata... cât
paralel cu ideologia comunistă, faţă de care reprezintă un
de profund, cât de pătimaş, cât de tandru te iubeam şi credeam
soi de dublet creştin ce i se opune pe faţă, fiindu-i în mod
în dumneata. Ai reuşit şi ai găsit cu cale să ucizi în mine
secret complice.
această încredere, cu atât mai rău pentru dumneata. M a i
mult, aş putea eu să mă gândesc că un om inteligent şi devo­
* Lucrările asupra lui D o s t o i e v s k i , ca şi asupra slavofilismu-
tat cauzei comune cum eşti dumneata în ochii mei până în lui, se repartizează în două grupe „dostoievskiene" şi celelalte.
prezent şi în pofida a tot ceea ce s-a întâmplat, aş putea eu Printre cele „dostoievskiene" cea mai bună este fără îndoială
gândi că vei putea spune minciuni fără nici o ruşine şi în mod C. M O C I U L S K I , 1963. Printre cele care se distanţează J. D R O U I L L Y ,
atât de stupid în faţa mea, a mea, de al cărui devotament 1971 şi P. P A S C A L , 1969 şi 1 9 7 0 .

171
170
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Raţiunii înnebunite de ideologie, Dostoievski nu încear­
că să-i opună o raţiune rectificată, ci (aceasta aparţinea încă
tradiţiei slavofile) un iraţionalism generalizat. El lasă ast­
fel ideologilor dreptul de a reprezenta raţiunea, mulţumin-
du-se cu bogăţiile inimii, fără a putea evita deriva spre
voluptatea emoţiilor şi deliciile hiperafectivităţii. Creştinis­
mul lui Dostoievski se înrudeşte cu cel al lui Kierkegaard,
după cum remarca Şestov 1 2 . Şi unul şi celălalt ar putea forma
cele două ramuri extreme, pe pământ străin, ale pietismu-
lui german. D a r cel al lui Dostoïevski, fără rigoare filozofică,
este mult mai inconsistent. Mai degrabă decât un creştinism,
el este un christism. Dostoievski nu este sigur de credinţa
în Dumnezeu. Purtătorul său de cuvânt, Şatov, declară că el
crede în Rusia, în ortodoxie, în Hristos, dar „în Dumnezeu ? " 1 3 .
Reprezentarea lui despre Hristos este tipic romantică, in­
termediară între Hristosul lui Hegel şi cel al lui Nietzsche,
asemănător cu Hristosul lui M i c h e l e t 1 4 . „Dacă mi s-ar do­
vedi, scrie el, că, Hristos este în afara adevărului, aş vrea mai
degrabă să rămân cu Hristos decât cu adevărul." 1 5 C e e a ce
ar echivala totuşi cu a urma un impostor. Rupt de D u m -
nezeu-Tatăl, Hristosul dostoievskian, separabil de adevăr, este
în egală măsură separabil de atotputernicie. E s t e Hristosul
idealităţii, sufletul frumos detaşat şi neputincios pe care-1
reprezenta ca icoană adecvată prinţul Mîşkin. Compasiu­
nea Idiotului multiplică în jurul lui catastrofele, cea a lui
T i h o n nu împiedică sinuciderea lui Stavroghin, nici cea a
lui Zosima, uciderea lui Karamazov. Creştinismul dostoiev­
skian este impregnat de gnoză, cu autonomia maniheistă pe
care i-o conferă răului, cu condamnarea adusă oricărei for­
me obişnuite de civilizaţie, cu anarhismul etic şi angelismul
vid al mântuitorului său." El se opune tradiţiei greceşti, căci
Fără să fie nevoie a căuta influenţele directe. Cu toate aces­
tea, asupra relaţiilor lui Dostoievski cu Swedenborg, cf. C. M I L O S Z ,
1975.
172
PARTIDUL VISAT
refuză cosmosul. Lumea materială este rea şi trupul este con-
I I. un nat. Tradiţiei ebraice, căci se opune Legii şi se vrea ano-
mic. Tradiţiei creştine, căci lipseşte întruparea şi Hristosul
său pare o emanaţie divină. D a r acest creştinism deviat în­
cearcă să se reechilibreze în mesianismul naţionalist. O c ­
cidentul este condamnat, dar Rusia e purtătoarea viitorului
umanităţii: o parte a cosmosului este astfel salvată. O m u l rus,
cu toate greşelile sale, este mai aproape de Dumnezeu decât
germanul cu „virtutea" sa şi francezul cu „viciile" sale: o eti­
că redevine posibilă; ea face din rusitate criteriul binelui,
în fine, singura întrupare a lui Hristos este poporul rus, „Hris­
tosul rus".
Morala dostoievskiană se dădea drept un evanghelism.
în mod tradiţional, teologia morală distinge poruncile care
se găsesc în Vechiul Testament şi preceptele morale care se
găsesc în N o u l Testament. Primele sunt obligatorii, cele­
lalte sunt adresate celor care le îndeplinesc deja pe primele.
La Dostoievski, totul se petrece ca şi cum poruncile ar fi fa­
cultative şi ca şi cum preceptele ar fi obligatorii. Astfel, fur­
tul este scuzabil, dar este absolut interzis a fi proprietar.
Lucrarea trupului inspiră oroare, mai ales în căsătorie. In
schimb, abstinenţa este obligatorie, chiar dacă e să fie do­
molită prin viol. Prin geniul său, Dostoievski dădea consis­
tenţă nostalgiei pietiste a unei domnii a harului deja instaurate,
liberând omul hic et nune de condiţia sa terestră. El dădea
exemplul unui marcionism moral (opunând unul altuia cele
două Testamente), căruia Biserica rusă îi era expusă prin
tradiţie îndepărtată şi mai ales prin influenţele recente. î m ­
preună cu mesianismul său, aceasta este una din cele două
surse ale antisemitismului său." D i n acest motiv, el întreţine
o confuzie între un extremism creştin şi extremismul revo­
luţionar, confuzie care, după el, nu încetează să se împrăştie.
* Cealaltă sursă fiind mesianismul său rus ce intră astfel în con­
curenţă cu poporul lui Israel. Cf. G O L D S T E I N , 1 9 7 6 .
173
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
PARTIDUL VISAT

T e m a demonului nu este specific dostoievskiană. Este l( usia şi o împing în abis, aşa cum, în Evanghelia după Marcu,
şi ea adusă din O c c i d e n t . Generaţia lui Puşkin şi L e r m o n ­ demonii alungaţi de Hristos intră în porcii de la Gadara.
tov a meditat asupra lui Milton, B y r o n şi G o e t h e . Totuşi,
1 1 1 1 1 eaga operă ulterioară însemnărilor din subterană poa-
la Dostoievski, demonul nu este o simplă expresie a titanis-
ii' I i interpretată ca o tentativă de exorcism, un Vade retro
mului, cum era în Franţa, în Anglia sau în Germania. El este
IBgoasat.
în chip absolut demonul teologiei, nu supraom, ci înger.
Şi cu toate acestea, oricât de detestat ar fi el, acest demo-
Aceasta deschide o cale pentru a interpreta două teme pe
111 • . 1 1 1 este în chip tainic preferat lumii aşa cum e. într-ade-
care Dostoievski le consideră drept exemplare pentru creş­
\ .u, Dostoievski nu este scutit de o anume fascinaţie în faţa
tinismul său. Mai întâi, umilinţa. E o dovadă de mai mare
.H x-stor tineri, căci cel puţin sunt ruşi. Extremismul în bine
umilinţă a te declara pe tine însuţi izvor al propriului pă­
i .i şi în rău nu este oare una din caracteristicile rusităţii ?
cat. Nu eşti păcătos fiindcă ai cedat ispitei, ci pentru că eşti
Această violenţă în rău care lasă să se prevadă Revoluţia nu
păcătos în fondul tău. Aşa face Stavroghin în spovedania sa
este de preferat, orice s-ar întâmpla, acestui O c c i d e n t ori­
către Tihon. Apoi, mila. Eşti cu atât mai milostiv cu cât pre­
cum c o n d a m n a t ? „Materialismul" practic al Occidentului
feri propriei mântuiri pe cea a umanităţii întregi şi, în cele
este mai condamnabil, în ochii lui Dostoievski, decât mate­
din urmă a cosmosului. Aşa face Ivan Karamazov. D a r a fi
rialismul teoretic al revoluţionarilor, pentru că el exprima o
tu însuţi cauza păcatului tău nu este faptul omului, ci al demo­
bunăstare a făpturii pe care el o judecă absolut insuportabilă.
nului, adică al unui înger, desigur căzut, dar înger. Pretin­
U r m e a z ă că dostoievskianismul va îndemna în chip as­
sa umilinţă revine la a face pe bestia pentru a face pe îngerul
cuns la revoluţie, deşi, în acelaşi timp, el o condamnă zgo­
şi a satisface astfel cel mai vinovat orgoliu. Aceasta ar pu­
motos, pentru că prin ea se împlineşte distrugerea acestei
tea explica faptul că, adesea, în tradiţia literară dostoievskia­
lumi şi se apropie apocatastaza. C e e a ce dostoievskianis­
nă — există încă amprente la Soljeniţîn şi la M a x i m o v —,
mul reproşează revoluţionarilor nu este faptul de a face re­
Rusia este comparată de bună voie şi cu plăcere unui infern.
voluţia, ci de a nu înţelege ce fac şi poate de a nu o extinde
Infernul este de preferat pământului nostru simplu, pen­
astfel atât de mult cât ar trebui. întotdeauna el îi va apăra
tru că el este şi un loc angelic. în ce priveşte actul milosti­
contra „burghezilor". Dostoievski îşi recapătă simpatia faţă
virii, el constă în a conta mai puţin pe mântuirea personală
de socialism în ultimii ani ai vieţii sale. Merejkowski, H i p -
promisă de creştinism, cât pe apocatastaza, restitutio in inte-
pius, Filosofov vor fi încântaţi de profunzimea unei revo­
grum a speculaţiei teozofice care cuprinde în mod egal mân­
luţii pe care Occidentul superficial şi orgolios este incapabil
tuirea demonilor şi extincţia Răului. Ivan Karamazov preferă
s-o înţeleagă. B l o k va face parte din comisiile Cekăi. B e r -
mântuirii apocatastaza, fapt prin care, încă o dată, o face pe
diaev va sfârşi în admiraţia patriotică pentru Stalin.
îngerul.
Expresia de sfârşit de secol a dostoievskianismului este
simbolismul. El revine, dincoace de materialismul şi scien­
Aceste consideraţii pot părea stranii. E l e luminează cu tismul populist, la speculaţia romantică cu care se hrănise
toate acestea câteva aspecte esenţiale ale politicii dostoiev- prima generaţie rusă. L u i Baader şi B o e h m e , simbolismul
skiene. Mai întâi faptul că a tratat deschis tema revoluţiona­ îi adaugă, vai, teozofia lui Steiner. Pe de altă parte, el încear­
ră prin intermediul temei demonice. Revoluţionarii invadează că să inventeze o nouă religie care ar putea fi un bolşevism

174 175
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI PARTIDUL VISAT

cu un supliment de suflet: este mişcarea Căutătorilor lui <. Scholem, nu mi se pare exclus ca o istorie paralelă să exis-
Dumnezeu. In aceeaşi perioadă, câţiva bolşevici se gândesc ir într-adevăr. Ea ar avea ca jaloane principale: 1) Difuza-
la o nouă religie care ar completa marxismul: este mişca­ I. .i Kabbalei. 2) Criza sabatistă şi prelungirile sale. ( T o a t e
rea Ziditorilor lui Dumnezeu. în întâlnirile lor, care de alt­ l. infesiunile par să sufere o ruptură de echilibru în secolul
fel nu au rezultate, se recapitulează cam c o m i c o mare parte al XVII-lea, catolicismul, protestantismul, ortodoxia rusă
a istoriei intelectuale a ţării, aceea cel puţin care se diviza­ ,.i chiar iudaismul.) 3) Dezvoltarea hasidismului cu aspec-
se în tinereţea lui Herzen, şi care încearcă să se reunească tele sale sentimentale şi speculative care ar trebui compara­
în ajunul Revoluţiei*. i t ' cu pietismul german contemporan. 4) Slăbirea iudaismului
N . B . — Situând ideologia într-o criză religioasă, era fi­ ortodox talmudic, consecutiv împărţirii Poloniei. 5) C o n ­
resc să facem consideraţii în principal asupra destinului creş­ diţiile în care s-au efectuat, sub suveranitatea rusească, se­
tinismului în Rusia. Cu toate acestea, nu trebuie uitat cularizarea şi emanciparea culturală a tineretului iudaic.
numărul important de evrei care se alătură, în aceeaşi ţară, Alţii vor spune dacă această paralelă are un sens.
mişcării revoluţionare, astfel încât poporul rus a avut după
Revoluţie iluzia că trăia sub domnia evreilor în acelaşi mod
în care trăia mai înainte sub domnia germanilor. Se invocă
de obicei, pentru a explica această raliere, problema naţio­
nală evreiască şi contralovitura antisemitismului. Aceasta
nu este suficient ca să explice trecerea, atât de des narată în
Memorii, de la iudaismul cel mai pios la ideologia cea mai
strictă, care cere renegarea apartenenţei evreieşti, adică an­
tisemitismul practic.
Ar fi deci interesant de ştiut dacă există un corespon­
dent iudaic la criza europeană a creştinismului. Nu eram
pregătit pentru o asemenea cercetare. Totuşi, citindu-1 pe

* La sfârşitul secolului apare deci un creştinism progresist, prin-

tr-o trecere la stânga a temelor slavofile, dar de data aceasta fără
abandonarea fervorii religioase. A c e s t creştinism progresist in­
vadează clerul şi recrutează preoţi pentru ceea ce va fi, după re­
voluţie, „Biserica vie", schismă instigată de guvernarea bolşevică.
La sfârşitul secolului începe să pătrundă în mediul clericilor sla-
vofilismul, care este de origine pur laică. T r e c e r e a spre stânga, în
Franţa, a maurassismului, mai întâi laic, apoi clerical, dând naş­
tere, de la F r o n t u l Popular plecând, unui creştinism progresist,
dă o idee apropiată de ceea ce s-a întâmplat în Rusia. Asupra fe­
nomenului, cf. J . S C H E R R E R , 1 9 7 3 , 1 9 7 6 , 1 9 7 7 .

176

CAPITOLUL IX
Partidul schiţat
I
Mărturisirea „ceaadaeviană" a Catehismului punea miş­
carea revoluţionară rusă într-o poziţie jenantă.
Neceaevismul era un activism pur, fără program. N e -
ceaev recuza toate cărţile. El scria: „Gândirea capabilă de
a servi revoluţia populară se elaborează numai în acţiunea
revoluţionară şi trebuie să fie rezultatul unei serii de încer­
cări şi de manifestări practice, dirijate totdeauna şi prin toa­
te mijloacele spre unicul scop al distrugerii." 1
Cultul acţiunii ajungea la o teorie a inutilităţii teoriei. „ N o i
nu ne vom lăsa angajaţi de nici una din aceste frazeologii
revoluţionare de care fac atâta abuz în prezent campionii
doctrinari ai revoluţiei pe hârtie. Am pierdut întreaga cre­
dinţă în cuvânt; cuvintele nu au importanţă pentru noi, decât
în singurul caz în care, imediat după ele, se simte sau se vede
2
acţiunea."
D a r aceasta este insuportabil.
Mişcarea revoluţionară rusă se găsea în faţa unei dile­
me. Sau Revoluţia coincidea cu justiţia şi nu se recunoştea
în Neceaev, de unde emana lumina dubioasă a unei delinc­
vente sordide. Sau, animată de o speranţă gnostică, R e v o ­
luţia trebuia să creeze un nou pământ şi noi ceruri; atunci,
morala rupea legăturile cu binele comun pentru a se fixa asu­
pra binelui desemnat prin doctrină. D a r totuşi, trebuia ca
acest bine să fie descris, să aibă o doctrină, o via positiva.
Fără acestea, actul terorist va părea, dacă nu criminal, cel puţin
gratuit, absurd şi periculos pentru cauza revoluţiei. Trebuia
178
PARTIDUL SCHIŢAT
d e c i , fie să se moralizeze, fie, pentru a rafina sistemul, să
se reintroducă pozitivitatea: mişcarea revoluţionară va ex­
plora aceste căi, rând pe rând.
Scrisorile istorice ale lui Lavrov apar în foileton în 1868
şi 1869. E l e cunosc un imens succes în preajma unor tineri
preocupaţi de regulile vieţii: „Pe această carte căzuseră la­
crimile noastre de entuziasm ideal... Ne dăduse o sete imen­
să de a trăi pentru ideile generoase şi de a muri pentru ele." 3
Gloria lui Lavrov se află în întregime într-un capitol al
Scrisorilor istorice intitulat: „Preţul progresului" 4 . Un dis­
cipol ne face să pricepem motivul entuziasmului general:
„Lectura acestei lucrări m-a convins că, în organizarea so­
cială actuală, ca urmare a hazardului naşterii sau a oricărei
alte circumstanţe independente de voinţa indivizilor, mem­
brii societăţii se repartizează în chip fatal între două gru­
puri inegale. U n u l , cel mai mic ca număr, se găsea într-o
poziţie privilegiată şi era în măsură să se bucure, în detri­
mentul celuilalt, de toate bunurile vieţii; cel de al doilea,
care constituie majoritatea zdrobitoare, este condamnat la
o mizerie eternă şi la o muncă ce depăşea forţele umane...
Mirtov [pseudonimul lui Lavrov] arăta cu elocvenţă imen­
sitatea acestei datorii neplătite care apăsa asupra conştiin­
ţei grupului privilegiat în faţa a milioane de muncitori ai
generaţiei prezente şi ai generaţiilor trecutului... Am fost
uluit." 5 Esenţialul este spus. Umanitatea a plătit prea scump
pentru ca gânditorii, în liniştea cabinetului lor, să vorbeas­
că despre progres. „M-aş elibera de responsabilitatea pen­
tru costul sângeros al propriei mele dezvoltări, dacă aş utiliza
chiar această dezvoltare, pentru a diminua răul în prezent
6
şi în viitor." Lavrov juca pe sentimentul culpabilităţii pri­
vilegiatului. Acest sentiment se alimentează din nenumă­
ratele surse care nu au relaţii cu privilegiul. Dar când un tânăr
care se simte vinovat este în acelaşi timp un privilegiat, el tin­
de în mod firesc să aşeze pe acest privilegiu întreaga povară
a culpabilităţii sale. Acest fapt poate fi analizat ca un
179
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
mecanism psihologic (în speţă o „raţionalizare"). Rezultatul
va fi de a „supradetermina" o atitudine politică printr-un fas­
cicul de forţe psihologice confuze şi de a-i da astfel o solidi­
tate şi o forţă de convingere aflate mult deasupra a ceea cc
i-ar conferi valoarea sa intrinsec politică.
Trebuie deci ca datoria să fie plătită. Iată-ne departe de
calculul utilitar şi de revoluţia la rece. Lavrov refuză în bloc
legile istoriei şi dezvoltarea obiectivă. împotriva unui ata­
re „obiectivism", el se face apărătorul „subiectivismului".
Aceasta putea să pară reeditarea unei vechi controverse. în
anii '30 şi ' 4 0 , Bakunin, apoi Belinski trecuseră de la o iubi­
re intelectuală hegeliană pentru „realitate", la una de tipul
revoltei schilleriene, pe care ei o condamnaseră totuşi, câţi­
va ani mai înainte. Demersul lui Lavrov este mai apăsat şi
orientarea sa mai pendantă. El vrea să respingă punct cu
punct determinismul implacabil şi amoral al cercurilor re­
voluţionare „materialiste". El crede că valorile morale nu
pot fi nici eliminate, nici deduse ştiinţific, că protestul con­
tra suferinţei este independent de „condiţii obiective". De
altfel, nu există condiţii obiective: cunoaşterea se susţine în
aceste domenii pe emoţii inconştiente sau, mai degrabă, pe
idealuri alese conştient. „Factorul subiectiv", ai căror pur­
tători sunt oamenii „dezvoltaţi", poate să se opună perfect
pretinselor legi ale istoriei şi să modifice cursul evenimen­
telor, în masa faptelor şi a evenimentelor el selecţionează
„ceea ce este important şi semnificativ". Sensul istoriei este
deci suspendat de un ideal etic. „Evoluţia idealului nostru
moral în viaţa trecută a umanităţii este pentru fiecare sin­
gura semnificaţie a istoriei." Lavrov îşi definea astfel idea­
lul: „Dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a individului;
întruparea adevărului şi justiţiei în instituţiile sociale." 7 Ce-i
de făcut ? Acestor „indivizi gândind critic" trebuie să li se pună
întrebarea. Ei transformă lumea gradual, înlocuind religia
prin ştiinţă şi obiceiul, prin ansamblul raţional al legii. N a ­
rodnicii anilor ' 7 0 au conştiinţa de a fi aceşti indivizi.
180
PARTIDUL SCHIŢAT
Scrisorile istorice sunt fără cea mai mică îndoială revo-
luţionare. Puţine opere vor recruta atâţia voluntari pentru
v ı.u.ı militantă. Dar, în acelaşi timp, ele sunt îndreptate spre
I II ıhıl antiideologic al mişcării. Există puţină utopie în Scri-
torile istorice. Lavrov renunţă chiar să se sprijine pe mitul
.l.ivofil şi herzenian al obştii ţărăneşti. Argumentul funda­
mental este constatarea unei injustiţii. Societatea, mai ales
| ea rusă, nu a respectat justiţia distributivă, pentru că îm­
părţirea nu este egală între clasele beneficiare ale progre­
sului şi celelalte clase. Ea nu a respectat justiţia comutativă,
pentru că, în schimbul beneficiilor primite, indivizii evo­
luaţi nu au plătit partea care le revine. Lavrov este revolu­
ţionar, dar al unei revoluţii de tip clasic, vizând restabilirea
violentă a unui echilibru de mult pierdut, o împărţire a b o ­
găţiilor conformă egalului. Acest element de drept natural,
anterior ideologiei şi mai fundamental decât ea, a rămas un
element permanent al narodnicismului şi chiar al social-de-
mocraţiei ruse. Apoi, el s-a încărcat de ideologie.
Lavrov a debarcat la Paris cu un an înainte de C o m u ­
nă. El era atunci, în acelaşi timp, un „apostol al Revoluţiei"
după un martor rus liberal (Stakenschneider) şi un „libe­
ral tipic" după un alt martor rus (Sajin), prieten al lui N e -
ceaev. D a r aici, noul H e r z e n al noului narodnicism suferă
în faţa Comunei acelaşi şoc pe care înaintaşul său îl resimţise
faţă de anul 1848, şi acest şoc produce aceleaşi consecinţe.
El a fost dezgustat de Occident. S-a lepădat de germenii li­
berali pe care-i purta în el. C o m u n a din Paris, scrie el, este
un mare eveniment al istoriei mondiale: poporul „necunos­
cut" (muncitorii) a încercat o experienţă de organizare sta­
tală şi se orientează spre o federaţie de comune libere
conducându-se singure. Asta e din Marx. El îl devansează
în schema sa asupra Comunei din Paris. Lavrov, cel care re­
dactează între Londra şi Zürich, între 1873 şi 1876, ediţiile
groase ale revistei Vperiod este diferit de Lavrov, cel al Scri­
sorilor istorice. Nu se mai pune decât problema regenerării
181
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
totale a societăţii prin viitoarea revoluţie. Ştiinţa trebuie să
înlocuiască religia. Libertatea este un mijloc, fericirea este
scop. în 1876 Lavrov îşi defineşte programul. El este cum
nu se poate mai radical. Naţionalizează presa. închide toa­
te şcolile. L u m e a burgheză (el o judecă totuşi după Elve­
ţia) îi apare ca un haos. în Rusia, unde se conturează şansele
unei revoluţii în acelaşi timp sociale şi politice, nu va tre­
bui în nici un caz să se facă alianţă cu tendinţele liberale. R u ­
sia nu va fi parlamentară. Rolul intelighenţiei este de a emana
o falangă revoluţionară care pregăteşte şi face propaganda
pentru forţele vii ale poporului. La această dată, el este apro­
piat de Tkacev. în 1917 ar fi fost maximalist sau eser" de
stânga. Ar fi capitulat înaintea bolşevicilor. O r i c u m , în re­
voluţionarismul său cel mai extrem, el şi-ar fi păstrat fără
îndoială atitudinea etică. El s-a ideologizat, dar nu până în­
tr-atât încât să elimine acest nucleu ireductibil 8 .
Cazul lui Mihailovski nu este foarte diferit. Acest pu­
blicist s-a aflat la apogeu puţin mai târziu. Influenţa sa a
fost considerabilă până spre 1890. El retransmite în Rusia
ideile lui Haeckel şi mai ales ale lui Spencer, care de câţiva
ani ieşise în avanscena intelectuală cu o nouă îmbinare de
idei-forţă: evoluţie, darwinisni social, scientism pozitivist
în contextul unui capitalism triumfător 9 .
Articolul său celebru: Ce este progresul? ( 1 8 6 9 ) pleacă,
aidoma lui Spencer, de la o anumită „lege a lui B a e r " : pro­
gresul, în lumea organică, merge de la simplu la complex,
de la omogenitate incoerentă la eterogenitate coerentă. De
unde, un gen de lege a celor trei stări. Umanitatea cunoaş­
te mai întâi un individualism fără cooperare socială (trecu­
tul) apoi (ne aflăm în acest stadiu) diferenţierea socială şi
alienarea persoanei individuale într-o multitudine de sfere
de activitate autonome, în fine (în viitor) o epocă în mod
subiectiv antropocentrică. Aceasta se caracterizează printr-o
" Eser — social-revoluţionar (n.t).
182
PARTIDUL SCHIŢAT
reînl oarcere conştientă la individualitate, dar în cadrul unei
| ( II ipcrări sociale acceptate şi voite pe de-a-ntregul. în uni-
u i e a socială organică regăsită, individul va putea, rând pe
i .ind, să fie ţăran, artizan, artist şi savant, potrivit nevoilor
si potrivit capacităţilor.
Acest punct de vedere avea avantajul de a furniza o ca­
uţiune ştiinţifică vechilor motive slavofile. într-adevăr, ob-
l| ea ţărănească, oricât de inferioară prin „nivelul de dezvoltare"
l.u.a de societatea occidentală, era superioară prin „tipul de
dezvoltare", pentru că permitea în sânul său schimburi or­
ganice între oameni şi nu lipsea decât un bobârnac moder­
nizator pentru ca ea să fie matricea exemplară a epocii
subiectiv antropocentrice. Acesta a fost unul din motivele
succesului lui Mihailovski.
într-o serie de articole pe care le scrie în 1875 şi 1876
(Luptapentru individualitate), Mihailovski constată o pier­
dere de încredere în garanţiile „formale" ale libertăţii şi o
nostalgie pentru formele medievale ale vieţii sociale. în Evul
Mediu, într-adevăr, relaţiile umane nu erau reificate. O m u l
avea un raport imediat cu semenul său. Capitalismul, după
atrocităţile acumulării primitive, nu eliberează individul. Nu
trebuie lăsat să-şi facă drum în Rusia. „Problema munci­
torească este în Rusia o chestiune conservatoare, pentru că
soluţia constă pur şi simplu în a păstra mijloacele de pro­
ducţie în mâinile producătorilor." Mihailovski scria atunci
sub influenţa primului volum al Capitalului. învăţase cos­
tul ridicat al capitalismului, dar refuza să plătească preţul,
în timp ce reflecta asupra lui Marx, Mihailovski reflecta şi asu­
pra lui Tolstoi. Ca şi el, T o l s t o i respingea caracterul ine­
xorabil al legilor istoriei, făcea să predomine „punctul de
vedere e t i c " . De asemenea punea mai puţin preţ pe nivelul
de dezvoltare decât pe armonia dezvoltării, care poate fi în­
tâlnită mai degrabă la un ţăran decât la un intelectual fră­
mântat. Ceea ce Tolstoi descoperise în lumina religiei,
Mihailovski probase cu rigoarea ştiinţei D a r Lenin avea deplin
183
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
temei să taxeze aceasta drept romantism şi s-o califice de
reacţionară în sensul „istorico-filozofic" al termenului, căci
Mihailovski „încerca să măsoare noua societate cu vechea
măsură patriarhală şi dorea să găsească un model în ordi­
nea veche şi în tradiţiile care sunt absolut neadaptate la
schimbarea condiţiilor e c o n o m i c e " . Păstrarea în faţa lumii
care vine a unui instrument de măsură provenind din lu­
mea veche şi sugerarea, în acest fel, a existenţei unui etalon
fix al valorilor, îl aşeza pe Mihailovski în afara jocului.
In plus, Mihailovski descoperea implicaţiile neliniştitoa­
re ale organicismului. Darwinismul îi apărea într-o lumi­
nă pesimistă. Evoluţia ne conduce la mai rău şi nu la mai
bine. D a c ă , aşa cum asigură Haeckel, perfecţiunea întregu­
lui antrenează imperfecţiunea părţilor, societatea este ina­
micul natural al omului. „ E u proclam că mă voi război cu
această individualitate superioară (societatea) care generea­
ză pericolul de a mă absorbi. Perfecţiunea sa îmi este indi­
ferentă. Pe mine vreau să mă perfecţionez." Pentru această
societate organică, capitalismul dezvoltat oferă modelul per­
fect. Mihailovski nu îl vrea, şi preferă o societate mai pu­
ţin organică, bazată pe „cooperarea simplă", conştient
acceptată. El se opune, aşadar, nu numai lui Marx, ci şi lui
Durkheim. La sfârşitul vieţii sale, el se întoarce pe jumăta­
te conştient la întâiul romantism german. Iubirea, declară
el, este o nostalgie a completitudinii. Diviziunea umanită­
ţii în două sexe, după exemplul oricărei diviziuni şi mai ales
al diviziunii muncii, îl lipseşte pe om de totalitatea ce con­
stituie perfecţiunea. Mitul Banchetului ne este scump din
două motive: „In primul rând, el ne arată clar superioritatea
hermafroditismului asupra organismului dismorfic sexual;
apoi, pentru că indică, cu egală claritate, că iubirea sexua­
lă este o formă de maladie." Mihailovski reface cu vioiciu­
ne cursul istoriei intelectuale ruse până la Schelling şi Baader.
Scientismul nu a fost la el niciodată decât un veşmânt
de epocă. Atunci când moda intelectuală s-a schimbat şi
184
PARTIDUL SCHIŢAT
când conştiinţa europeană a anilor 1890 s-a orientat către
spiritualism, către un neoidealism, iraţionalismul, ideile lui
Mibailovski s-au acordat perfect la această orientare nouă.
Aceasta nu înseamnă că ar fi încetat să fie „progresist" şi
nici, poate, revoluţionar. D a r era aşa din raţiuni „naive".
Lavrov şi Mihailovski inventează motivaţii etice pentru
a îmbrăţişa acţiunea revoluţionară. Că fac apel la culpabi­
litate, ca Lavrov, sau la consideraţii vag scientiste, ca Mihai­
lovski, ei se întemeiază, amândoi, pe o conştiinţă tradiţională
a dreptăţii şi injustiţiei. Societatea rusă era suficient de creş­
tină pentru a fi păstrat această conştiinţă şi era de aseme­
nea destul de injustă, potrivit criteriilor secolului al X l X - l e a ,
pentru ca această conştiinţă să fie deosebit de vinovată. D i n
cauza lui Lavrov şi Mihailovski intră tinerii ruşi în revolu­
ţie : pentru că revoluţia este binele. D a r aceasta nu repre­
zintă cauza pentru care ei rămân în revoluţie, deoarece binele
revoluţionar nu fusese cel pentru care ei deveniseră revo­
luţionari. Trebuie ca ei să înţeleagă noile motive, a căror
esenţă nu este etică, ci teoretică. Plecând de la punctul zero
al nihilismului neceavist, ne ridicăm deci de la stadiul etic
la stadiul ideologic al revoluţiei şi atunci are loc întâlnirea
inevitabilă cu marxismul.
II
Capitalul a fost primit în Rusia, ţara de care M a r x avea
oroare, mai devreme decât în ţările cărora li se adresa şi la
care această lucrare se raporta*. Primul volum din Capita­
lul fusese tradus în 1872, cinci ani după publicarea sa în ger­
mană şi cincisprezece ani înainte ca englezii să găsească de
* Această p r o b l e m ă a pătrunderii marxismului în Rusia a fost
pusă din nou de către W A L I C K I , 1 9 6 9 . Cf. cap. I I I , Populism and
Marxism, p. 132 şi urm.
185
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
cuviinţă să-1 traducă. Traducerea rusească a fost începută
de G h e r m a n Lopatin care se remarcase printr-o încercare
de a-1 elibera pe Cernîşevski din deportarea sa în Siberia, şi
continuată de Danielson, care se declara marxist convins.
Teroristul Kravcinski scrie o nuvelă al cărei scop era să răs­
pândească pe cale romanescă, printre muncitori, teoria plus­
valorii, încă din 1865, Tkacev, îşi zicea discipol al lui Karl
Marx, ale cărui idei „au devenit comune oricărui om care
gândeşte şi este cinstit". Mihailovski se orientează către
Marx, dar, este adevărat, pentru a-i întoarce spatele. Lavrov,
imediat ce a scăpat din Rusia ia contact cu M a r x şi umple
revista sa Vperiod de consideraţii asupra „legilor obiective
ale dezvoltării". într-o scrisoare adresată lui M a r x la 25 o c ­
tombrie 1880, comitetul executiv al partidului Narodnaia
volea îl informa cu privire la Capitalul că era de mult timp un
manual de utilizare cotidiană în rândurile intelighenţiei de­
mocratice ruse. E r a la fel de fals ca şi organizaţia fantomă
cu care Neceaev i se mândrea lui Bakunin; ceea ce era sem­
nificativ era însă faptul că fantasma domnea şi într-un caz
şi în celălalt. Bakunin însuşi avea cea mai mare stimă pen­
tru scrierile teoretice ale marelui său adversar, subscria în
principiu la materialismul istoric şi se oferea să traducă în
ruseşte Capitalul.
Faptul este cu atât mai straniu cu cât toată lumea, Marx,
revoluţionarii şi guvernul rus gândeau împreună că nu exis­
tă capitalism în Rusia. Cenzorul care a permis publicarea
Capitalului, un anume Skuratov, gândea că lucrarea era di­
rijată exclusiv contra ordinii sociale a Occidentului şi că or­
dinea socială din Rusia avea în această privinţă conştiinţa
liniştită, de vreme ce nu adoptase niciodată principiile lais-
ser-faire-ului şi că „proteja cu grijă bunăstarea muncitori­
l o r " . Frontiera imaginară trasată de slavofili între Rusia şi
O c c i d e n t a fost, la acest cenzor necunoscut, motivul pen­
tru a deschide frontiera reală a acestei chintesenţe a tutu­
ror „otrăvurilor Occidentului", într-atât era de convins că
pământul rusesc, prin natura sa, nu putea să fie contaminat.
186
PARTIDUL SCHIŢAT
Asupra problemei pătrunderii capitalismului în Rusia
11 cbuie să evităm să intrăm în dihotomia „feudalism" — „ca­
pitalism", care nu are sens decât în interiorul marxismului
dogmatic. în secolul al XLX-lea, noţiunea de capitalism nu
8 închisă în terminologia strictă a Capitalului. Ea admite ac­
cepţii mai largi şi mai vagi, toate legate de modernitatea occi-
( lentală. Capitalismul este unul din cuvintele de care se serveşte
secolul al X l X - l e a pentru a se desemna pe el însuşi.
în acest sens, Rusia, în măsura în care participă la aceas­
tă modernitate, şi se străduieşte în acest sens de mai multe
secole, participă la „capitalism". Statul o împingea pe aceas­
tă cale şi tot el, în acelaşi timp, o stingherea. D a r nu avea
un sistem pe care să-1 opună capitalismului, capitalism care
nu se propunea nici el ca sistem. Intervenţia atât de cople­
şitoare a statului rus se explică prin obligaţia de a îndeplini
sarcini militare şi imperiale în condiţiile dificile ale unei ţări
sărace şi ignorante. Statul se substituie societăţii civile, nu
din principiu, ci din necesitate, chiar dacă evoluează şi face
după aceea, dar numai după aceea, din necesitate o virtu­
te, în cea de-a doua jumătate a secolului al X l X - l e a , el în­
suşi pune accentul pe modernizare şi pe o competiţie de
iniţiative novatoare între reprezentanţii aparatului adminis­
trativ şi particulari. O intervenţie prea constrângătoare era
considerată chiar de către el drept soluţie de ultimă instan­
ţă. Prin starea sa de spirit şi prin perspectivele sale, Rusia
era mai aproape de Europa decât în oricare m o m e n t al is­
toriei sale. Rămâneau desigur zone imense care se găseau
departe de modernitate. Aparatul birocratic ca atare con­
stituia o incompatibilitate nu prin sentimentele sale moder­
niste, ci prin însăşi existenţa sa. Totuşi, între Europa de Vest
şi cea de E s t exista un continuum pe care-1 atestau toţi că­
lătorii, fie ei ruşi în Occident, francezi sau englezi în R u ­
sia. Capitalismul desemnează deci lumea aşa cum evoluează
şi mai ales î n c o t r o evoluează ea pe cel de~al doilea versant
al secolului.
187
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Acestei lumi, o parte a intelighenţiei ruse i-a opus tot­
deauna un refuz global. Tradiţia slavofilă introducea o di­
ferenţă de esenţă între Rusia şi Europa. Ea impunea o
dihotomie geografică a binelui şi răului, dublată în plan is­
toric, binele fiind trecutul rus şi răul, prezentul european.
D a r o parte a statului îşi trage şi el profitul din aceste opo­
ziţii, într-adevăr, prin esenţa sa, el este condamnat să de­
vină străin de opera sa modernizatoare. în măsura în care
reuşeşte, Rusia europenizată va respinge curând această ma­
şină care pentru a-1 europeniza s-a fixat într-un model
non-european. Singura frontieră adevărată între Rusia şi E u ­
ropa era forma statului său. De aceea mulţi funcţionari aveau
consideraţie pentru concepţia care se bucura de această di­
ferenţă şi care conferea frontierei o soliditate metafizică. Sta­
tul s-a folosit de slavofili şi aceştia îşi puneau nădejdea în el.
D a r când opoziţia a fost transpusă pe terenul profan, na­
rodnicii n-au încetat totuşi să facă apel la stat. H e r z e n şi tâ­
nărul Cernîşevski îl somau pe Alexandru al II-lea să devină
Petru cel M a r e care să le realizeze utopia. în acelaşi mod,
statul, care ştiuse să dea o culoare religioasă antipatiei sale
politice pentru lumea europeană, a ştiut în faţa narodnici­
lor să-i dea o culoare economică. El proteja Rusia de capi­
talism. Şi iată pentru ce lăsa să fie expuse ororile acestuia,
autorizând voluminosul tratat al dr Marx.
Walicki remarcă faptul că marxismul a făcut mai mult
decât să influenţeze narodnicismul: el a fost cadrul său prin­
cipal de referinţă 1 0 . Căci în ce priveşte realitatea, refuzată
de revoluţionari, marxismul le permitea s-o sesizeze în bloc,
ca o totalitate unificată. Capitalul îi învaţă să-şi cunoască
inamicul numărul unu şi să-1 organizeze conceptual ca pe
un organism coerent. Ei păstrau deprinderea slavofilă de a
cerceta în O c c i d e n t originea răului în care se scufundă R u ­
sia. Păstrau aceeaşi dispoziţie a spiritului de a face să deri­
ve acest rău dintr-un principiu unic, luat de această dată din
economia politică şi nu din teologie. Capitalismul e sub-
188
PARTIDUL SCHIŢAT
stituit lui filioque". Există totuşi o disparitate între cele două
procese catastrofice deduse de către slavofili plecând de la
filioque, şi de către Marx plecând de la formarea Capitalului.
Primul este abstract, evanescent, celălalt, concret, hră­
nit de dezvoltarea însăşi a realităţii, constatabile tot timpul
în preajma sa. U n u l este lipsit de forţă proprie, celălalt po­
sedă un dinamism incomparabil. Iată un alt motiv care i-a
împins de timpuriu pe ruşi spre marxism: lumea rea, aşa cum
este înţeleasă de marxism, este înfăţişată ca un asalt perma­
nent. Ea dă deci acţiunii revoluţionare un caracter de urgen­
tă. Trebuie acţionat acum, căci „capitalismul" este iminent,
în fine, marxismul dădea generaţiilor atee o garanţie a cer­
titudinii echivalentă celei pe care generaţia credincioasă o
plasase în cea mai sublimă dintre dogme: el era ştiinţific.
Captarea marxismului de către un mediu atât de străin
celui care 1-a văzut născându-se nu putea decât să-1 devie­
ze într-o direcţie necunoscută fondatorului. în discipolii săi
ruşi, Marx îi descoperea pe primii „marxişti" — şi în zadar
îi avertiza că el nu e marxist. în mâinile lor, Capitalul de­
venea o sistematică a răului. Ei ştiau de acum contra cui,
adică pentru ce luptaseră. Erau astfel eliberaţi de nihilism.
D a r marxismul le furniza un instrument raţional infinit mai
puternic decât materialismul primitiv al lui Cernîşevski.
Adeziunea lor era mai întâi o conversiune intelectuală, îna­
inte de a fi o conversiune politică. într-adevăr, prin argu­
mente marxiste ei susţineau un program opus celui al
Internaţionalei. Ei absolutizau critica marxistă a „aspecte­
lor negative" ale capitalismului şi ale democraţiei burgheze.
Nu erau pregătiţi să accepte teza potrivit căreia capitalis­
mul, cu toate cruzimile sale, era fără îndoială cel mai mare
'"' Filioque, principiu dogmatic catolic, potrivit căruia „sfân­
tul duh" provine atât de la Dumnezeu-tatăl, cât şi de la Dumne-
zeu-fiul (n.t).
189
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
progres al istoriei umane. Walicki remarcă faptul că viziu­
nea lor despre capitalism era, în linii mari, non marxistă,
pentru că îl considerau ca un proces esenţialmente regre­
siv, dar cu o argumentaţie şi un limbaj împrumutate de la
M a r x 1 1 . Vechiul spirit manihean îşi aservise cea mai puter­
nică raţionalizare.
III
Cu Tkacev, spiritul cernîşevskian întâlneşte, pentru pri­
ma oară, spiritul marxist. Tkacev era din aceeaşi generaţie
ca Neceaev. Student, el este un cititor al ziarului Sovremen-
nik al lui Cernîşevski. Arestat cu prilejul unor tulburări de
mase, îşi petrece toamna anului 1861 în compania câtorva
sute de camarazi, în închisoare. A r e şaptesprezece ani. în
anii următori, va sta frecvent la închisoare. Atunci a emis
faimoasa propoziţie, potrivit căreia lichidarea tuturor oa­
menilor mai bătrâni de douăzeci şi cinci de ani era singu­
ra capabilă să regenereze Rusia".
In acest moment, el şi-a definit deja programul, care nu
va evolua. Intr-un cuvânt, este vorba despre „egalitatea de
fapt". Nu trebuie confundată cu egalitatea politică sau ju­
ridică, nici chiar cu cea economică, fiindcă ea este „o egali­
tate organică, fiziologică, condiţionată de o aceeaşi educaţie
şi prin comunitatea condiţiilor de existenţă". Tkacev pros­
lăveşte deci un comunism de veche tradiţie utopică.
„Problema repartiţiei resurselor va fi actualizată când
toate persoanele vor fi necondiţionat egale, când nu va mai
* B. K O Z Î M I N , 1922, p. 19. Monografia lui K O Z Î M I N rămâ­
ne lucrarea esenţială. C o m p l e t a t ă de B. K O Z Î M I N , 1 9 6 1 , care re­
produce prefaţa o p e r e l o r alese ale lui T k a c e v , editate de acelaşi
autor î n 1 9 3 2 - 1 9 3 3 .
190
PARTIDUL SCHIŢAT
exista între ele cea mai mică diferenţă, nici intelectuală, nici
morală, nici fizică." 1 2
Acest comunism egalitar nu este în principal o soluţie
economică. El este „scopul final şi singurul posibil al socie­
tăţii umane" şi, în acelaşi timp, „criteriul suprem al progresu-
lui istoric şi social". Căci, ca un bun discipol al lui Cernîşevski
şi Neceaev, Tkacev identifică legea istoriei şi legea morală:
„Tot ceea ce putea apropia societatea de acest scop era pro­
gresist, tot ceea ce o îndepărta, regresiv." 1 3
Rolul elitei intelectuale este de a „găsi în ea însăşi, în cu­
noştinţele sale, în dezvoltarea sa mentală superioară, în con­
diţiile sale morale şi culturale" primul punct de sprijin
capabil să răstoarne puterea stabilită. Tkacev nu cade în idea-
lizarea populistă sau slavofilă a Poporului.
„Idealizarea mulţimii necivilizate, scria el în 1868, cu pri-
vire la romanele ţărăneşti ale lui Reşcetnikov este una din
iluziile cele mai periculoase şi cele mai răspândite." 1 4 M a ­
sele nu au capacitatea, şi nici dorinţa de a se elibera. E l e nu
ştiu. Cei care ştiu sunt „oamenii viitorului". El le face aces­
tora, în 1868, un portret asemănător în toate punctele sale
modelului cernîşevskian. O m u l viitorului evită aerele ro­
mantice. „Nici ascet, nici egoist, nici erou", el se aseamă­
nă cu omul obişnuit, având o voinţă de a fi prozaic care era
deja subliniată în Ce-i de făcut ? Nu sentimentul este cel care
contează, ci ideea: „Semnul lor distinctiv constă tocmai în
faptul că întreaga lor activitate, ca şi modul lor de viaţă sunt
determinate printr-o aspiraţie, printr-o idee pasionată." Su­
punerea tuturor laturilor persoanei faţă de idee îi asigură
unitatea. Realistul, cunoscând şi stăpânind realul, este fe­
rit de conflicte, calm, senin, discret, rezonabil. D i n exterior
cl seamănă cu un burghez. „A realiza această idee devine uni­
cul imperativ al acţiunii lor, pentru că ea se confundă în între­
gime cu concepţia privind fericirea personală. T o t u l este
supus acestei idei, totul îi este sacrificat — în măsura în care
se poate vorbi în acest caz de sacrificiu." 1 5 Minciuna este
191
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
justificată dacă ea contribuie la triumful principiului m o ­
ral cel mai înalt — care este programul (în m o d simultan
lege a istoriei) pe care l-am rezumat. Astfel, Tkacev poartă
în el, intact, idealul revoluţionar al anilor ' 6 0 : Ideea abso­
lută este enunţabilă. O a m e n i i viitorului o cunosc, conspi­
ră să o întrupeze.
Şi cu toate acestea, în 1865, Tkacev traducând un pasaj din
Critica economiei politice, îl menţiona pe Marx pentru pri­
ma dată în istoria presei ruse şi adăuga că nu există nici o per­
soană inteligentă sau onestă care ar putea să facă cea mai
mică obiecţie acestei concepţii. Ce însemna pentru el marxis­
mul ? Dacă judecăm după scrierile sale, el prelua din marxism
un materialism e c o n o m i c elementar. El a schiţat un studiu
asupra istoriei raţionalismului: gândirea modernă este produ­
sul capitalismului, şi raţionalismul, o consecinţă a domniei
burgheziei. Reforma religioasă în Germania secolului al XVI-iea
este, de asemenea, simbolul intereselor burgheziei. De fie­
care dată când îşi încerca puterile cu marxismul, el regăsea
imediat utilitarismul şi materialismul sumar al maestrului
său, Cernîşevski. Puţin importă. Ceea ce contează, în „mar­
xism", este „marea sa importanţă practică". Materialismul
e c o n o m i c este capabil să „concentreze energia şi activita­
tea celor care se devotează sincer cauzei sociale". El „inci­
ta la o activitate practică directă". într-adevăr, marxismul
aduce Ideii o coeziune superioară. „ C u cât un ideal este mai
abstract, scria el cu privire la comuniştii francezi, cu atât este
mai logic. Edificându-1, omul nu este ghidat decât de legi­
le logicii pure. El nu poate conţine nici contradicţii, nici ilo-
gisme. T o t u l este dedus dintr-o idee, totul este echilibrat
16
şi a r m o n i o s . " Tkacev pare a fi unul dintre acei revoluţio­
nari pentru care este mai puţin important să fii, decât să te
declari marxist; mai puţin urgent să pătrunzi în tainiţele unei
teorii, decât să-i garantezi în bloc gândirea punându-te sub
patronajul ei, conferindu-i eticheta unei doctrine prestigioa­
se care, înainte de orice examinare, este considerată fiabi-
192
PARTIDUL SCHIŢAT
Iii, unitară, ştiinţifică. O r , nu acesta este cazul. Tkacev a uti­
lizat foarte judicios marxismul. în mod obişnuit se spune
contrariul. El este considerat iacobin, buonarottist şi este
cert că el a avut legături cu blanquiştii parizieni. Cu toate
acestea, gândirea lui s-a format în întregime în Rusia. C o ­
munismul său terorist nu era iacobin decât prin referire la
Robespierre şi la Marat, obişnuită în Rusia, şi prin întâlni­
rile emigraţiei. în mod cert, el nu era discipolul lui Marx, nici
în ce priveşte perspectivele sale politice, nici în schema re­
voluţiei. D a r analiza pe care o făcea situaţiei ruse în perspec­
tiva propriei sale revoluţii era corect marxistă şi putea să
treacă pe drept cuvânt drept o adaptare creatoare a punctu­
lui de vedere descoperit de Marx.
Odată cu o viziune comparativă a societăţii ruse în ra­
port cu societăţile occidentale, Marx îi aduce un timing al
acţiunii revoluţionare. Faptul că nu există burghezie în R u ­
sia — şi că nu există nici proletariat, în sens marxist — nu
are importanţă, nu este un argument potrivnic, ci unul în
favoarea posibilităţii revoluţiei. Rusia este situată, cu o anu­
me întârziere, pe vectorul istoriei europene care se realizea­
ză potrivit liniilor definite în Capitalul: „Oricât de lent şi
fără forţă, noi avansăm pe calea dezvoltării economice şi
această evoluţie este supusă aceloraşi legi, se realizează în
aceleaşi direcţii ca în statele occidentale [...] Există deja la
noi, în acest moment, toate condiţiile pentru formarea, pe
de o parte, a unei foarte puternice clase conservatoare de
ţărani, proprietari şi farmers şi, pe de altă parte, a unei bur­
ghezii financiare, comerciale, industriale, pe scurt, capita­
liste" [... ] „Iată de ce nu putem aştepta, iată de ce afirmăm
că revoluţia în Rusia este realmente indispensabilă în chiar
acest moment. Nu vom admite nici un răgaz, nici o întârzie­
17
re. A c u m sau niciodată."
în 1874, Tkacev se alătură, în plan teoretic, la ceea ce va fi,
după 1917, punctul de vedere liberal menşevic asupra R e v o ­
luţiei ruse: Rusia se îndrepta, din punct de vedere structural,
193
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
către tipul social occidental; războiul a fost accidentul care,
făcând Rusia să revină la un stadiu anterior şi slăbind sta­
tul, a permis succesul acestui arhaism care era mişcarea bol­
şevică. Fiindcă subscria dinainte la o teorie „accidentalistă"
a revoluţiei ruse, a fost T k a c e v capabil să o prevadă cu atâ­
ta perspicacitate într-o scrisoare adresată lui E n g e l s : „ V o r
fi suficiente două sau trei înfrângeri militare, câteva insu­
recţii ţărăneşti simultane în două sau trei provincii şi o in­
surecţie pe faţă în oraşe, în timp de pace, pentru ca guvernul
să rămână complet izolat şi abandonat de t o ţ i . " 1 8
Specificitatea situaţiei din Rusia, pe care îi cerea lui E n ­
gels s-o recunoască şi pe care i-o descria în termeni marxişti,
indica două puncte strategice — statul şi partidul revoluţio­
nar. C â t priveşte statul rus, T k a c e v cădea de acord cu ceea
ce acest stat spunea despre sine în mod oficial, că nu expri­
mă interesele vreunei clase. In Occident, îi scria el lui E n ­
gels, „nu numai soldăţimea şi poliţia sunt cele care îl susţin,
ci întreg sistemul societăţii burgheze [...] La noi [...] dim­
potrivă, forma socială îşi datorează existenţa statului, un stat
care nu ţine decât de un fir de păr, un stat care nu are nimic
comun cu regimul social existent". 1 9 E s t e aproximativ ceea
ce afirma despre statul despotic rus şcoala istorică libera­
lă, de la Soloviov la Miliukov şi Plehanov. „Statul nu re­
prezintă la noi interesul vreunei clase. El le împovărează pe
toate în mod egal." Astăzi, statul rus funcţionează în pro­
fitul conservatorilor, al proprietarilor de pământ şi al ca­
pitaliştilor. D a r , în esenţă, el este neutru şi poate fi deturnat
spre un alt scop. In mod logic, T k a c e v scrie deci: „ D e vre­
me ce în societatea contemporană în general, şi în Rusia în
particular, forţa materială este concentrată în puterea de stat,
revoluţia autentică nu se poate realiza decât cu o singură
condiţie: cucerirea puterii de stat de către revoluţionari. în
alţi termeni, scopul următor şi imediat al revoluţiei este de
a cuceri această putere şi de a transforma statul conserva­
t o r într-un stat revoluţionar." 2 0
194
PARTIDUL SCHIŢAT
Această cucerire se va face prin violenţă. D a r cine o va
conduce? Revoluţionarii înşişi. Masele, în măsura în care
ar fi capabile să se ridice, nu ar face această revoluţie. „ R e ­
voluţionarii sunt cei care fac revoluţia." 2 1 T k a c e v s-a inte­
resat de timpuriu de fenomenul intelighenţiei. El observa
că civilizaţia rusă avusese acest merit de a produce în ace­
laşi timp ignoranţa poporului şi dezvoltarea „ideilor sănă­
toase şi a conceptelor într-un grup limitat al clasei noastre
cultivate". El schiţează o teorie marxistă a dezvoltării idei­
lor revoluţionare în intelighenţia. înainte de eliberarea ioba­
gilor, ea era de origine nobilă şi reflecta interesele privilegiaţilor.
Dar, de acum, ea provine „dintr-o altă clasă de persoane,
intermediară între cele care au o solidă bază e c o n o m i c ă şi
cele care nu o posedă d e l o c " 2 2 . Este deja ideea leninistă a
celor două generaţii, nobilă şi plebeiană, ale intelighenţiei.
Noii intelectuali sunt într-o situaţie precară. Ei trebuie să
trăiască, fără garanţia serviciului, din munca lor. „ C u cât el
(intelectualul) se simte mai dependent de ceilalţi, cu atât sim­
te mai puternic necesitatea unei solidarităţi integrale a in­
tereselor u m a n e . " 2 3 El devine deci socialist prin condiţiile
sale obiective de viaţă. D i n acest mediu se va recruta nu­
cleul partidului format din realişti, din oameni ai viitoru­
lui. Aceştia, intrând în organizaţie, rup cu intelighenţia care,
ca atare, nu are nici un privilegiu. Este fals a gândi că oame­
nii de cultură creează progresul pentru că aduc cultura. Ca
şi Lenin, Tkacev consideră intelighenţia ca un rezervor de re­
voluţionari, dar nu ca o clasă revoluţionară. Intelighenţia
oscilează în mod spontan între supraestimarea de sine şi des­
considerarea de sine. Ea este, prin natura ei, vanitoasă şi ser­
vilă: „ D a c ă aţi fi puşi într-un puţ negru şi vi s-ar spune:
căutaţi parfumul acestor miasme, demonstraţi despre con­
ţinutul acestui puţ negru că este cea mai sănătoasă şi mai
agreabilă mâncare [...] veţi fi întotdeauna gata să faceţi servi­
cii, aţi executa ordinele [...]. V o i sunteţi cei care arătaţi dru­
mul progresului! în realitate, mergeţi acolo unde sunteţi
24
împinşi." Puterea leninistă se va îndârji să verifice această
195
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
predicţie. Faptul că atâţia revoluţionari provin din inteli-
ghenţie este o chestiune de circumstanţă. D a r ei nu au de
ce să-i fie recunoscători. Ei au intrat într-o lume în care apar­
tenenţa de clasă nu mai contează. Narodnicii îi obiectau lui
Tkacev că, ajunsă la putere, elita ar realiza un stat tot atât de
opresiv ca şi cel care există deja. Tkacev răspundea că mino­
ritatea la care se gândea el nu era compusă numai din nobili
pocăiţi, ci conţinea, de asemenea, raznocinţi (oameni de „ran­
guri variate") şi elemente provenite din ţărănime. „Apoi,
adăuga el, originea socială nu este problema esenţială: t o ­
tul depindea exclusiv de ideile, de principiile care ar ghi­
da-o în acţiunea sa." 2 5
O analiză marxistă de cea mai pură speţă întărea aceas­
tă scrupuloasă separare a intelighenţiei şi a partidului re­
voluţionar: într-adevăr, scria el, intelighenţia, ca şi Rusia,
se îmburghezea. E p o c a intelectualului şomer şi disponibil
pentru ideal este revolută. Capitalismul spune acum inte­
lectualilor : „Dezvoltaţi industria şi comerţul, raţionalizaţi
agricultura, învăţaţi poporul să citească, fondaţi bănci, spi­
tale, construiţi căi ferate e t c , în schimb, vă voi asigura o
bună şi solidă recompensă şi mă voi strădui să procedez în
aşa fel încât activitatea voastră să nu fie foarte apăsătoare, voi
crea condiţiile care vor corespunde caracterului vostru şi,
în plus, vă voi acorda un sentiment de satisfacţie faţă de ope­
26
ra voastră, care vă va alunga melancolia." Era, într-adevăr,
ceea ce stătea să se petreacă. Intelighenţia, abandonând
„principiile ideale", se transforma în ingineri, medici, in­
stitutori. Punctul de sprijin al revoluţiei se clatină. î n c ă o
dată „nu trebuie lăsat să treacă momentul oportun".
Revoluţionarii trebuie deci să se organizeze temeinic. T o ­
tul depinde „de o organizare puternică a forţelor revoluţio­
nare, de o uniune a eforturilor individuale şi particulare
27
într-un tot comun, disciplinat, p u t e r n i c " . Mişcarea „ C ă ­
tre p o p o r " este o pierdere de timp. Revoluţionarii trebuie
să plaseze centrul de gravitate al revoluţiei acolo unde este,
adică în mijlocul lor şi nu în afara lor înşile. Metoda lui N e -
196
PARTIDUL SCHIŢAT
l eaev este bună. Partidul lui T k a c e v corespunde, destul de
fidel, visului conspirator al Catehismului. El este hotărât mi­
noritar. El nu cade „în iluzia" unei mişcări revoluţionare
I .no ar ieşi din „grupurile naturale" printr-o „evoluţie natu-
i .ila", ceea ce reprezintă totuşi fondul ideii social-democra-
ir marxiste. Lui Lavrov şi propagandiştilor naivi de la sate
li se face observaţia că nu se pot organiza satele, propovăduin-
<lu-lc în acelaşi timp că orice putere este un rău. „Indiferent
( a se întemeiază pe principii federaliste sau centralizatoa-
i c... orice organizaţie este totuşi, întotdeauna, autoritară şi,
in consecinţă, antianarhistă." 2 8 E r a un lucru de bun-simţ.
Partidul este prin natura sa slab şi puţin numeros. Este ca
(> armată într-o ţară inamică. „Problema unirii şi a organi­
zării este o chestiune de viaţă şi de m o a r t e . " 2 9
Se poate spune că Tkacev repudia complet amiciţiile sale
hakuniniste şi anarhiste ? Dimpotrivă, el le apăra în faţa lui
Kngels. C ă c i poporul era necesar rupturii revoluţionare.
Concepţia sa despre popor se îndepărtează total de cea a
I ui Marx, dar o anticipează pe cea a lui Lenin, în măsura în
care aşteaptă de la popor nu o capacitate constructivă au­
tonomă, ci o capacitate distructivă. Poporul este forţa bru­
tă, primară, stihiinosi" indispensabilă. Şi iată cum vede el
raporturile dintre partid şi p o p o r : „Minoritatea revoluţio­
nară, eliberând poporul de jugul care-1 oprimă, ca şi de tea­
ma şi de spaima sa în faţa vechii puteri, îi dă posibilitatea să-şi
manifeste forţa distructivă şi, sprijinindu-se pe această for­
ţă, dirijând-o abil spre distrugerea duşmanilor revoluţiei,
ea subminează fortăreţele care o înconjoară, le lipseşte de
toate mijloacele de rezistenţă şi de reacţie. D r e p t consecin­
ţă, utilizând forţa şi autoritatea sa personală, ea introduce
noi elemente progresiv-comuniste în condiţiile vieţii popo­
rului, eliberează această viaţă de obstacolele sale seculare,
animă formele sale pietrificate şi uscate." 3 0 Pentru un alt mo­
tiv, Tkacev menţinea o complicitate cu vechiul spirit al
" Stihia (n.t.).
197
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
bunt-ulm rusesc: anume acela că mitul anarhist se afla la
capătul dictaturii. în directivele fundamentale cărora trebu­
ia să li se supună statul revoluţionar, după suprimarea schim­
bului economic, abolirea inegalităţii fizice, intelectuale şi
morale, instaurarea unui sistem obligatoriu de educaţie so­
cială integrală, nimicirea familiei, citim: „Dezvoltarea au­
tonomiei în administrarea colectivă, însoţită de o slăbire
graduală, apoi de o distrugere a funcţiilor centrale ale pu­
31
terii de stat." D e j a Statul şi revoluţial Paralela cu Lenin
se impune prin ea însăşi.
Apropierea este atât de tentantă, că istoriografia sovieti­
că evită subiectul. Operele sale complete nu au fost publica­
te în întregime. Kozîmin, editorul lor şi autorul monografiei
din care decurg toate celelalte, a ştiut să se oprească la timp
pentru a nu-şi atrage grave neplăceri.
Combinarea între realismul consecvent al mijloacelor şi
utopismul radical al scopurilor caracterizează în mod egal
pe T k a c e v şi Lenin, şi unul şi celălalt fiind izolaţi în miş­
carea revoluţionară a timpului lor, mişcare, în ochii lor, prea
moderată în scopuri şi prea utopică în realizare, ceea ce pro­
voacă, la unul şi la celălalt, aceeaşi exasperare. D a r a nu ve­
dea contrastul între cei doi oameni înseamnă a renunţa să
înţelegem de ce T k a c e v a murit nebun la azilul Sf. Ana, iar
Lenin, la putere, la Kremlin.
T r e b u i e văzut, într-adevăr pe ce se susţine paralela: se
susţine pe teoria lui T k a c e v şi practica lui Lenin. Iată de ce
paralela nu a putut fi recunoscută decât după Revoluţia din
O c t o m b r i e . Teoria lui L e n i n nu conţine nici unul din ele­
mentele cu alură cinică sau machiavelică ce reprezintă va­
loarea teoriei lui Tkacev când e raportată la tehnicile politice
ale marelui său succesor. Potrivit lui Lenin, nu partidul face
revoluţia, ci clasa muncitoare, masele ţărăneşti, poporul, şi
atunci când e suspectat de contrariu intră în j o c o profe­
siune de credinţă de un marxism ireproşabil. într-un cu-
" revoltă, răzmeriţă, răscoală ( » . £ ) .
198
PARTIDUL SCHIŢAT
vânt, ceea ce-i separă pe cei doi oameni este mărturisirea.
I )ar aceasta nu este suficientă, căci Lenin, dacă ar fi fost pre­
sat, nu ar fi avut nimic de mărturisit. Chiar în adâncul con­
ştiinţei sale, nu-şi imagina că practica sa putea, într-o bună
/.i, să se modeleze pe cea propusă candid de T k a c e v .
32
între Tkacev şi Lenin, se spune, există un progres în asi­
milarea marxismului. E s t e incontestabil, dar nu în sensul
în care această judecată este în mod obişnuit avansată.
La Tkacev, sinteza între impetuosul cernîşevskian sau ne-
ccaevian şi Weltanschauung-vX marxist este incomplet ope­
rată. Marxismul este, la el, instrumental în raport cu planul
„gnostic" pe care 1-a moştenit de la primii săi maeştri. Pen­
tru a face să intre lumea în noul eon prin intermediul u n o r
desăvârşiţi de tip nou, el va căuta în marxism argumente,
analize, scheme comode. El păstrează faţă de M a r x o ati­
tudine în mod fundamental utilitară şi empirică, şi de aceea
îl şi utilizează atât de judicios. El nu ezită să disocieze ana­
liza socioeconómica de scopurile generale ale sistemului.
Rste un bun marxist, pentru că este parţial marxist.
La Lenin, dimpotrivă, impregnarea marxistă este tota­
lă. El nu este satisfăcut decât atunci când face să intre în­
treaga sa argumentaţie în cadrul exact şi verificat prin citate
ale operelor lui Karl M a r x şi Friedrich Engels. Chiar cu pre­
ţul unor grave distorsiuni ale realităţii ruse, el se vrea total­
mente fidel întregului marxism. O r , realitatea este că această
fidelitate totală şi oarbă s-a dovedit capabilă nu numai să
cuprindă totalitatea moştenirii cernîşevskiene, ci s-o şi rea­
lizeze în istorie. T o t u l arată că dacă Lenin ar fi fost tkace-
vian în teorie, nu ar fi avut niciodată ocazia să fie în practică.
IV
D i n anii ' 4 0 , gândirea rusă era obsedată de valoarea, de
urgenţa acţiunii, dar această obsesie avea drept imbold
199
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
imposibilitatea şi incapacitatea de a acţiona. Revoluţionarii
îşi aliniau fanteziile şi, în funcţie de acestea, guvernul elabora
contra-fantezii care se resimţeau în acţiunea sa. Este t o c ­
mai ceea ce-i conferă acestei istorii irealitatea. Este un pa­
lat al oglinzilor ca baraca de bâlci din Doamna din Shangai,
unde nimeni nu ştie asupra cui trage, unde doar oglinzile
plesnesc şi se sparg. Revoluţionarii aşterneau pe hârtie pro­
iecte de partide care, pentru a-1 combate mai bine, semă­
nau cu imaginea pe care ei şi-o făcuseră despre statul rus, şi
acest stat, luând în serios aceste proiecte, se comporta, pen­
tru a le para, după modul în care revoluţionarii aşteptau să
o facă. M u l t timp, singura consecinţă materială a ideii re­
voluţionare în Rusia a fost practica statului rus.
Elaborarea acestei idei avusese influenţă în două direc­
ţii. Exista, acum, un corp de doctrine pe cale de unificare
filozofică — dacă nu politică — în jurul marxismului. Exis­
ta un tip de om a cărui echivalenţă nu se afla în Occident,
de formaţie specific rusă, militantul revoluţionar de tip Cer-
nîşevski, pe care un anume număr de persoane îl exempli­
ficaseră deja prin persoana lor.
Ethosul revoluţionar se alimenta din alte surse decât cele
doctrinale. Neliniştea psihologică, tulburarea intelighenţiei,
nenorocirile istorice ale Rusiei fuseseră suficiente pentru a
explica spiritul de revoltă. Propunând o soluţie globală, de­
finitivă, doctrina transforma în schimb revolta în revolu­
ţie şi pe revoltat, în revoluţionar. Revolta vizează restabilirea
justiţiei. Ea face apel la drept, e mulţumită când acesta este
restabilit. Revoltatul care vrea să restabilească justiţia prin
mijloace violente poate căuta alianţa cu alţi revoltaţi. D a r
banda pe care o formează, precum cea a Hoţilor lui Schiller,
nu are vocaţia de a se transforma în partid. Ea nu contes­
tă lumea în bunătatea sa de fond, pe care caută pur şi simplu
să o restabilească. Justiţia este considerată ca fiind o obli­
gaţie pentru revoltat şi pentru opresor, deşi acesta din urmă
s-a situat în afara ei. Revoluţionarul nu dă justiţiei un ca-
200
PARTIDUL SCHIŢAT
racter de universalitate. El nu face apel la drept. El vizea­
ză o stare a lumii în care dreptul să fie superflu şi existen­
ţa justiţiei fără obiect. El nu caută justiţia, ci „regenerarea
socială" în care relaţiile între lucruri şi oameni se efectuea­
ză de la sine, în perfecţiune. Atunci se prezintă partidul ca
o necesitate imperioasă. El îi reuneşte pe oamenii care ştiu
şi îi formează în ce priveşte cunoaşterea. El constituie nu­
cleul „salvat" de la care se va propaga salvarea. Faţă de lu­
mea care trebuie regenerată, el este de o esenţă aparte şi nu
se poate contopi cu ea. El stabileşte tacticile şi stadiile suc­
cesive ale revoluţiei salvatoare. Justiţia nu este stadiul final
pentru el: ea este instrumentală şi se reduce la un moment
tactic. Poate admite în rândurile sale „revoltaţii", pentru ca
revoluţia să se poată realiza. D a r vede mai departe decât re­
voltatul şi va păstra pentru el dispreţul gnosticului pentru
ignorant, al camaradului avansat pentru camaradul întâr­
ziat şi din acest motiv aflat în situaţia de subaltern*.
Bakunin avusese intuiţia vagă a acestui partid încă din
epoca conversiunii sale la hegelianismul de stânga. El se si­
tuează, în mod logic, la capătul reformei morale cernîşev-
skiene. Este schiţat, cu precizie, în Catehism şi perfecţionat
apoi de Tkacev. Până în 1875, a rămas în stadiul de proiect
şi de vis. D a r odată cu Zemlea i volea" \ el îşi inaugurează
intrarea în lumea reală.
Zemlea i volea oferă o recapitulare a mişcării revoluţio­
nare ruse. El sincretizează încă imperfect tendinţele sale di­
verse şi le face să treacă la acţiune 3 3 .
Nucleul iniţial este de tipul cercurilor clandestine cu rază
limitată ale generaţiei neceaviene. Acest grup, format în 1875
la Petersburg, a primit numele de troglodiţi, pentru că, spu­
ne unul dintre ei, nici un străin nu ştie unde locuiesc, nici
4
C f . V. M A T H I E U , 1974, cap. IV şi V.
"" Zemlea i volea („Pământ şi libertate"), organizaţia narod­
nicilor revoluţionari (n.t).
201
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
sub ce nume trăiau tinerii care-1 compuneau. C e l mai in­
fluent dintre ei, alături de Natanson, era Mihailov. Acesta
dăduse deja primele dovezi, în acelaşi an, la Kiev. El întâl­
nise cele trei curente în care era divizat atunci narodnicis­
mul şi care s-au contopit, fără ca totuşi să se amestece
complet, în Zemlea i volea. Lavriştii erau moştenitorii ce­
lor care, în 1873 şi 1874, „merseseră în p o p o r " . „Deschideţi
ochii poporului" aceasta trebuia să fie sarcina lor, istoriseş­
te Mihailov. Intenţia lor este de a „lumina toate masele po­
pulare" graţie sutelor de mii de propagandişti, pentru ca o
„minoritate, fie cât de mică, să devină în mod conştient so­
cialistă" 3 4 , în p o p o r „nu pasiunea e cea care trebuie trezi­
tă, ci conştiinţa". Bakuniniştii, dimpotrivă, contau pe
sentimente şi pe pasiunea revoluţionară brută. Mai curând
decât să luminezi poporul, trebuia să îl dezlănţui. îndată ce
ar izbucni undeva o răscoală ţărănească, ar trebui favoriza­
tă propagarea sa şi oricare ar fi urmarea „va rezulta o acu­
mulare de pasiuni revoluţionare şi educarea poporului" 3 5 ,
în fine, tkaceviştii, foarte puţin numeroşi, gândesc să con­
stituie partidul puternic care, odată doborât guvernul ac­
tual, ar impune noua ordine.
Troglodiţii au reuşit, în cursul anului 1876, să se orga­
nizeze temeinic şi să-şi extindă legăturile în oraşele de pro­
vincie, unde organizau relaţii instituţionale cu cercurile
înrudite la Odessa, Kiev, Harkov, Rostov. Materialul uman,
destul de divers, poate fi împărţit — simplificând lucrurile
— în tipul terorist sau tipul propagandist. Propagandistul
este adesea un student care nu a rupt încă legăturile sale cu
lumea oamenilor. El este, uneori, mai degrabă revoltat de­
cât revoluţionar. Teroristul trăieşte într-un vas închis, ade­
sea în obşte. El este înarmat şi se pregăteşte de violenţă. Se
întâmplă ca, din raţiuni doctrinale, teroristul prin tempe­
rament să prefere propaganda sau ca propagandistul decep­
ţionat să treacă la teroare. T r e b u i e să ne ferim să atribuim
dezbaterilor care opun aceste tendinţe seriozitatea cu care
202
PARTIDUL SCHIŢAT
ele sunt ţinute. Şi imii şi alţii se acuză reciproc că pun în
pericol revoluţia şi, în consecinţă, că nu sunt revoluţionari.
Noi nu-i v o m urma pe acest teren. Şi unii şi alţii vizează
revoluţia totală, o schimbare completă a modului de exis­
tenţă al acestei lumi. Ei nu sunt reformişti. Nu se înţeleg
asupra tehnicii revoluţiei, dar nici unii, nici alţii nu supra­
estimează tehnica. Revoluţia care se pregăteşte în cosmos
depăşeşte facultăţile voinţei umane şi depăşeşte limitele pre­
viziunii, în acest sens, ei nu sunt voluntarişti, pentru că pro­
cesul în ansamblul său poate fi urmat, favorizat, facilitat,
dar nu controlat de la un capăt la altul. Vittorio Mathieu
aplică revoluţionarului distincţia pe care o făcea Schiller în­
tre artistul naiv şi artistul sentimental 3 6 . Artistul naiv cre­
de că îndemânarea şi cunoaşterea sa sunt cauza reuşitei
estetice. Artistul sentimental ştie că ele nu sunt decât oca­
zia. El aşteaptă momentul favorabil pentru a capta reuşita
când aceasta se prezintă. Astfel, revoluţionarul se află dis­
ponibil pentru evenimentul despre care nu ştie când se va
produce. Tehnica sa este atunci mai puţin una cauzală, cât
una de favorizare. Cu toate acestea, între spontaneistul ba-
kuninist şi pianistul tkacevist există un progres de încre­
dinţare gnostică. Amândoi ştiu că regenerarea nu poate să
se producă decât după fractura şi ruptura aşteptate. D a r cel
de-al doilea crede că ştie mai bine decât primul potrivit că­
ror linii se va opera regenerarea şi care vor fi condiţiile. El
îl suspectează pe primul de a acorda partea cea mai mare
afectelor individuale şi nu este niciodată sigur că, la el, spi­
ritul revoluţionar nu va degenera în revoltă naivă sau în ci­
nism delincvent. îl acuză de insuficienţă ideologică, căci el
ştie că singură cunoaşterea este capabilă să evite această du­
blă deviaţie. Dar, în pofida neîncrederii reciproce, viaţa po­
litică şi militantă reală oferă numeroase posibilităţi de
colaborare. Şi de aceea Zemlea i volea a putut funcţiona timp
de câţiva ani.
203
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Constituindu-se în partid, Zemlea i volea a trebuit să-şi
fixeze un program care a fost definit la Petersburgîn 1876.
El îşi limita obiectivele pe termen scurt într-o perspectivă
narodnicistă (împărţirea pământului, dezmembrarea Impe­
riului, reaşezarea funcţiilor sociale la nivelul obştilor), dar
indica în mod clar principiul: revoluţie violentă şi cele două
mijloace: agitaţia „vizând să organizeze forţele revoluţio­
nare şi să dezvolte sentimentele revoluţionare" şi dezorgani­
zarea statului. Intre aceşti doi poli, propaganda organizată
şi terorismul organizat, se va derula scurta carieră a parti­
dului Zemlea i volea.
Nu e aici locul să povestim istoria, de altfel foarte con­
fuză, care s-a derulat simultan în mai multe oraşe, într-o
perioadă de aproximativ trei ani. Remarcăm că Zemlea i vo­
lea a încercat simultan să realizeze proiectele contradicto­
rii elaborate de douăzeci şi cinci de ani, proiecte care până
atunci eşuaseră în germene. Istoria lui N e c e a e v a reînceput
cu buntarii din Ucraina. Un „trădător", Gorinovici, a fost
doborât cu un foc de revolver şi stropit cu acid sulfuric.
Aceasta însemna a repeta uciderea studentului Ivanov. Un
alt episod, dincolo de mistificările lui Neceaev, regăseşte
unele reverii decembriste: în 1876, în districtul Cighirin,
aproape de Kiev, ţăranii fuseseră chemaţi să ia cunoştinţă
de o „Cartă imperială secretă" care le acorda, de drept, tot pă­
mântul, apoi să se organizeze în miliţii pentru a-1 lua în stă­
pânire de la nobilii care îl deţineau. Mai multe sute de ţărani
i-au urmat pe cei trei buntari care le câştigaseră încrederea.
Alţi zemlevolţî, în maniera înaintaşilor lor, se instalau în c o ­
lonii, în zonele rurale de tradiţie pugaceviană sau în oraşe
muncitoreşti. Aceştia aparţineau curentului „propagandist".
M a i puţin închişi în lumea lor interioară decât teroriştii, ei
au sfârşit prin a înnoda legături autentice cu oraşele şi uzi­
nele şi a descoperi, fără a fi totdeauna conştienţi, sub exis­
tenţele teoretice pe care le imaginau, poporul real, ţăranul
şi muncitorul în carne şi oase. Convingerea lor îi îndemna
204
PARTIDUL SCHIŢAT
să apere necondiţionat interesele poporului. D a r în măsu­
ra în care o făceau cu seriozitate, ei trebuiau să aplece ure­
chea la doleanţele realmente exprimate de acest popor. Adesea
ei locuiau în sate în calitate de medici sau institutori: boa­
la şi ignoranţa nu sunt noţiuni epuizabile prin ideologie. R e -
mediindu-le, ideologul acţiona pe terenul unui bine comun.
Ui făceau experienţa unei alte realităţi ca atare. Această baie
de real îi împingea încet-încet în afara irealităţii lor. In faţa
abuzurilor de putere ale administraţiei, a mizeriei fiziolo­
gice, exploatării săracului de către bogat şi a celui slab de
către cel puternic, ei nu puteau decât să facă apel la justi­
ţie şi la drept şi, în consecinţă, ieşiseră puţin câte puţin din
condiţia lor de revoluţionari. T i m p de câţiva ani, aceşti mi-
li tanti ai satelor vor rămâne pe poziţiile cele mai stricte ale
narodnicismului teoretic: dar aceasta semnifica atunci nu
O opoziţie la marxism, ci la terorism, la iacobinism şi, într-un
mod general, o luare în considerare a poporului, a vocaţiei
sale de autonomie. Ei au pus, cei dintâi, problema politică
a libertăţii. D i n această fracţiune a organizaţiei Zemlea i vo­
lea s-a recrutat viitorul grup scizionist Fracţiunea neagră
şi s-a format viitoarea bază a social-democraţiei.
In 1877, majoritatea militanţilor din Zemlea i volea au
fost arestaţi şi li s-au intentat procese. Acestea au fost ră­
sunătoare. Acuzaţii au devenit acuzatori. Opinia publică,
adică cea a Rusiei cultivate, a fost entuziasmată de erois­
mul comportamentului lor. „Sunt sfinţi", se spunea. „Ei
aminteau de primii martiri ai creştinismului... Predicau iu­
37
birea, egalitatea, fraternitatea." Opinia publică rusă a epo­
cii formează zona periferică a intelighenţiei revoluţionare.
Ea a suferit influenţa aceloraşi idei, dar diluate şi fără să fi
ajuns la concluzia lor logică. într-adevăr, între revoltă şi re­
voluţie nu există numai opoziţie, ci şi succesiune 3 8 . Spiri­
tul revoluţionar se naşte, se implantează pe terenul propice
al spiritului de revoltă, devenind soluţie. între tânărul Marx,
revoltat utopic, şi bătrânul Marx, revoluţionar ştiinţific, ca
205
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
şi între copilul revoltat şi adolescentul revoluţionar există
o ordine cronologică şi logică. Negare şi realizare în ace­
laşi timp, revoluţia este Aufhebung-\A" revoltei. In conse­
cinţă, opinia publică vedea în spiritul revoluţionar realizarea
spiritului de revoltă de care era animată şi care se hrănea
în mod firesc din toate nedreptăţile Rusiei. Ea era puţin sen­
sibilă la negarea aceluiaşi spirit, căci nu parcursese proce­
sul care conduce de la unul la celălalt. Lega actele revoluţionare
prezentate la proces de o paradigmă a justiţiei: martiriul creş­
tin. De partea lor, revoluţionarii acceptau sincer această asi­
milare, fie că profitaseră, de bună-credinţă, de conservarea
revoltei în revoluţie, fie că, mai conştienţi, profitaseră din
plin de revoltă într-un spirit utilitar şi conform „catehis­
melor" celor mai avansate. Revoluţia şi revolta formau în fie­
care un amestec de compoziţie diferită şi totdeauna instabil.
D a r grupul acuzaţilor materializa amestecul pentru că el cu­
prindea anarhişti iluminaţi (ca „antropoteistul" Malikov) şi
revoluţionari avansaţi, ca Mîşkin. Acesta a enunţat foarte
bine adevăratul caracter al acţiunii revoluţionare 3 9 . In faţa
tribunalului, el a dezvoltat următoarele trei puncte: 1. Enun­
ţul u t o p i c : „Rolul esenţial al partidului social-revoluţionar
este de a crea pe ruinele actuale ale regimului etico-burghez,
organizarea socială care va da satisfacţie exigenţelor popo­
rului." Această organizare este obştea rurală în accepţia na-
rodnicistă a termenului. 2. Procesul revoluţionar ca destin
ineluctabil: „ N u se poate pune în practică (această organi­
zare) decât printr-o revoluţie socială", căci puterea de stat
interzice orice cale paşnică de a ajunge la acest rezultat. „Nu
este nevoie să fii profet, dată fiind situaţia disperată în care
se găseşte actualmente poporul, pentru a prevedea că rezul­
tatul inevitabil al acestei situaţii va fi o insurecţie popula­
ră generală." 3. Sarcina mijlocitoare şi gnostică a partidului:
* C o n c e p t hegelian construit pe dubla semnificaţie a cuvân­
tului german care înseamnă t o t o d a t ă a depăşi şi a păstra (n.t).
206
PARTIDUL SCHIŢAT
„Sarcina noastră imediată nu constă în a face sau a declan­
şa revoluţia, ci numai în a-i garanta un final pozitiv." în acest
scop, trebuie corelate forţa populară brută şi inteligenţa con­
ducătoare a partidului: „Iată de ce activitatea noastră prac­
tică trebuie să rezide în unirea, întărirea forţelor populare
şi tendinţelor revoluţionare, în punerea bazelor celor două
curente esenţiale, unul care nu este născut de mult timp, dar
a manifestat deja o energie notabilă în intelighenţia, celă­
lalt, mai larg, mai profund, inepuizabil, revoluţia popula­
ră." Trebuie deci format partidul. Să notăm, în trecere,
strania răsturnare: datul, adică spiritul revoluţionar al in-
tclighenţiei, este în mod sistematic subordonat iminentei răs­
coale populare, construite sau imaginate. D a r intelighenţia
nu putea fi revoluţionară decât cu condiţia existenţei unui
presupus p o p o r revoluţionar.
Efortul perseverent al propagandei şi agitaţiei în p o p o r
va antrena o reacţie de simpatie, dar nu în popor, ci în „so­
cietate". Ea a devenit activă cu ocazia acestor procese. în ziua
următoare încheierii unuia din aceste procese, 24 ianuarie
1878, o tânără, Vera Zasulici, trăgea asupra guvernatorului
Petersburgului pentru a-1 răzbuna, declara ea, pe studentul
Bogoliubov, biciuit în închisoare. O r , acest atentat a trezit
încă mai multă simpatie în opinia publică decât apostola­
tul la ţară.
Opinia, în mod normal nemulţumită de starea de lucruri,
atribuia tinerilor eroi o sarcină salvatoare, faţă de care fo­
curile de revolver păreau mai direct adaptate decât predi­
cile ţinute ţăranilor. Dintr-odată, partidul revoluţionar vede
în recurgerea la atentatele teroriste un mijloc de a capitali­
za câştiguri politice mult mai rapide. Vechiul fond neceae-
vian putea să renască în prospeţimea sa nativă. „Comitetul
central executiv", în loc să fie un cuvânt magic, capabil să pro­
ducă teamă numai micului cerc clandestin care-1 utiliza, devi­
ne un adevărat comitet central capabil de a executa asasinate
în tot imperiul, chiar şi în Palatul de Iarnă. Terorismul
207
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
scurtcircuita un lung o c o l prin popor. Nu mai era nevoie
să se aştepte la infinit ca ura atribuită poporului să se ma­
nifeste pentru a da frâu liber urii proprii. Terorismul era,
în fond, adevărul primitiv al mişcării revoluţionare. In fine,
după cum s-a văzut, marxismul îi dădea teoria şi justifica­
rea : să nu lăsăm burgheziei ruse născânde timp să ne înă­
buşe: „Atenţie!, scria Kravcinski, asasinul şefului de jandarmi,
ca un stol de corbi care simt mirosul de cadavre, iată că se
înalţă din toate părţile noii inamici: aceştia sunt burghezii." 4 0
D a r pentru a face revoluţia „cât mai curând cu putin­
ţă", pentru a împiedica corupţia poporului prin „dezvol­
tarea capitalismului şi penetrarea crescândă a diverselor
otrăvuri ale vieţii burgheze", partidul, trecut în majoritate
la terorism şi din nou concentrat la Petersburg, trebuia să
se reorganizeze. In primăvara lui 1878, noile sale statute erau
gata. E l e sunt de tip neceaevian. Zemlea i volea este o or­
ganizaţie „de persoane strâns legate unele de altele", de oameni
dispuşi „să-şi consacre toate forţele, mijloacele, legăturile,
simpatiile şi antipatiile, chiar propria lor viaţă" organiza­
ţiei. Membrii organizaţiei renunţă la orice proprietate pri­
vată. Ei acceptă „controlul activităţii tuturor grupurilor şi
fiecărui membru în mod individual". Viaţa particulară a fie­
căruia cade sub control „pentru actele care pot fi considera­
te ca importante în practică, în fiecare caz particular".
Ruptura cu omul vechi, conversiunea la o nouă stare spi­
rituală este astfel reafirmată. „Scopul scuză mijloacele", de­
cretează paragraful 9, „cu excepţia cazului în care utilizarea
unor mijloace determinate poate dăuna organizaţiei înseşi":
ceea ce este — descris cu exactitate —partiinost-\x\ leninist.
Partidul este centralizat. „Cercul fundamental" este com­
pus din revoluţionari de profesie. T o ţ i au aceleaşi drepturi,
dar trebuie să se subordoneze în acţiune. Grupul îi poate
obliga pe membri să-şi asume cutare activitate, dacă o va con­
sidera utilă. Fiecare este ţinut să păstreze secretul. Admi­
nistrarea centrală coordonează toate activităţile. Ea culege
208
PARTIDUL SCHIŢAT
„informaţii exacte şi precise asupra activităţii tuturor gru­
purilor". Ea intră în raport cu alte organizaţii revoluţiona­
re. O r i c e membru de partid poate şi trebuie să pătrundă în
alte organizaţii pentru ca să le influenţeze şi să le atragă. Ast-
lel organizat, partidul se prezintă ca o „organizaţie compac­
tă şi bine ordonată de revoluţionari bine pregătiţi, provenind
atât din intelighenţia, cât şi dintre muncitori". El poate să-şi
fixeze mijloacele de acţiune: apropierea de sectele religioa­
se, de bandele ţărăneşti, de muncitori. Universitatea şi in­
telighenţia ar trebui să furnizeze „principalul contingent
destinat să completeze rândurile organizaţiei". Trebuia, în
fine, „să stabilească legături cu liberalii, astfel încât să fie
exploataţi în vederea propriilor noastre obiective" 4 1 .
Noutatea partidului Zemlea i volea este de a fi transpus
în realitate ceea ce, de douăzeci de ani, rămăsese în stadiul
de proiect. Apoi, de a fi sincronizat, fără rigoare sau suc­
ces, curentele diverse ale narodnicismului, ale anarhismu­
lui şi marxismului începător. In fine, de a fi manifestat o
derivă irezistibilă spre terorism. „Propagandiştii" au sfârşit
prin a abandona Zemlea i volea (care a devenit atunci Na-
rodnaia volea) şi sinteza a luat sfârşit. Partidul fusese creat
pentru prima dată, dar linia teroristă 1-a condus rapid la sci­
ziune, apoi la nimicire.
Sinteza era instabilă. Elementele erau juxtapuse, nu com­
binate. Partidul are un spirit neceaevian. El formează o fa­
langă separată de oameni aparte. Era puternică tentaţia de
a da curs prin acte eroice, ieşite din comun, unor fapte care
semnalează noua morală, depun mărturie asupra omului
nou. D a r era o tentaţie care trebuia respinsă. Trebuia res­
pinsă pentru raţiuni politice: terorismul era eficient pen­
tru a influenţa societatea. Pornind de aici, el putea influenţa
statul şi tocmai aceasta s-a întâmplat cu Loris Melikov şi
proiectele semiconstituţionale ale guvernului. O r , Zemlea
i volea era orice, numai reformist nu: partidul voia să distru­
gă statul şi nu să-1 influenţeze. Pentru aceasta, el avea nevoie
209
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

de „berbecele" insurecţiei populare, care trebuia oricum să

fie declanşată pentru a pune în mişcare procesul de reno­
vare totală. Abandonând „propaganda", el se afunda într-o CAPITOLUL X
contradicţie politică. Şi, astfel, se punea în contradicţie cu
legea sa morală de supunere integrală faţă de progresul revo­
Social-democratia
luţiei. El se expunea reproşurilor de „romantism", „indi­
vidualism". Exalta eul în detrimentul misiunii pe care o avea.
Sinteza era distrusă. Teroriştii erau spânzuraţi. Propa­
gandiştii se îndreptau spre reformism. Pentru a-i reuni din
nou într-o sinteză superioară, incomparabil mai stabilă, tre­
buia aşteptat Lenin. Pentru a te orienta în istoria social-democraţiei, compli­
cată prin atenţia minuţioasă pe care i-au acordat-o de şai­
zeci de ani istoricii din toate ţările, un bun fir conducător
este cariera lui Plehanov. Plehanov a fost primul (împreu­
nă cu Axelrod) care a purtat pe deplin eticheta marxistă,
într-un chip indiscutabil. In timp ce narodnicismul contem­
poran, pătruns în întregime de marxism, se acomoda cu
amestecul, el a dat conversiunii sale la marxism valoarea unei
rupturi cu narodnicismul. Plehanov a fost deci, formal, fon­
datorul social-democraţiei. îndelungata sa relaţie cu Lenin,
care se declarase „îndrăgostit" de el şi fusese aliatul său în
criza revizionismului, dădea rupturii lor parţiale un ecou
exemplar. în fine, Plehanov a avut timpul să reflecteze ca
scholar asupra istoriei sociale a Rusiei şi să atingă practic
poziţii pe care le-am putea califica, cel puţin la orizontul
academic, drept cripto-liberale. în prefaţa primei sale cărţi
marxiste, Socialismul şi lupta politică, Plehanov declară:
„Tendinţa de a activa în popor şi pentru popor, convingerea
că eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei
muncitoare însăşi, această tendinţă practică a narodnicis­
1
mului nostru continuă să-mi fie scumpă."
Scrisă în 1883, cartea sa este o respingere clară a tero­
rismului cu scopuri dictatoriale de la Narodnaia volea.
I )eutsch, care întemeiază împreună cu el grupul disident
eliberarea muncii, dorea conştient titlul de social-demo-
erat, pentru că, afirma el, „în toată lumea civilizată, numele

211
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de social-democraţie era asociat cu un partid concret, paş­
nic şi parlamentar, a cărui activitate era caracterizată prin
excluderea aproape completă a tuturor metodelor revolu­
2
ţionare." Social-democraţia înseamnă moderaţie. Sub o dic­
tatură „socialistă", scrie Plehanov, poporul nu ar putea decât
să contemple lenta degradare a „egalităţii economice" şi dacă
va dori să ia în mână organizarea producţiei, el nu va pu­
tea din cauza obiceiurilor sale şi a nivelului său slab de dezvol­
tare. „Sau va trebui să caute salvarea alături de comunismul
patriarhal autoritar, introducând în el această unică schim­
bare : în locul Fiilor Soarelui Incaşi şi al birocraţiei lor, pro­
3
ducţia naţională să fie administrată de casta socialistă."
Astfel, nici un comitet, nici un executiv nu poate, de
drept, reprezenta clasa muncitoare şi nici să i se substituie.
Misiunea clasei muncitoare este de a încheia occidentaliza-
rea Rusiei şi de a desăvârşi opera începută de Petru cel Mare.
Nu există o cale scurtă. Scurtăturile ar conduce la o regre-
sie. Calea lungă este şcoala Occidentului, a capitalismului.
Ea poate dura mai puţin decât în E u r o p a pentru că în R u ­
sia „conştiinţa de clasă" beneficiază de cuceririle occiden­
tale. Aici Plehanov se detaşează de sindicatele muncitoreşti.
Sinceritatea narodnicismului său „practic" 1-a separat de na­
rodnicismul terorist care se trăda pe sine. T o t u ş i el nu are
intenţia de a lăsa poporul să inventeze şi nici să improvi­
zeze căi noi. El cunoaşte dinainte aceste căi. Marxismul i-a
dezvăluit planul istoriei. D a r el acordă maselor încrederea,
pe care însuşi marxismul îi comandă s-o facă, de a executa
ele însele acest plan. Aici rezidă ambiguitatea lui Plehanov.
El crede în mod profund că totul trebuie lăsat în seama lu­
crurilor şi a oamenilor, că mijloacele naturale sunt mai bune
decât cele artificiale. De aceea el se orientează în direcţia
liberalismului, a sindicalismului, a social-democraţiei nedog-
matice. Dar, pe de altă parte, el nu acceptă acest laissez-faire
decât pentru că este absolut convins că se supune legilor
pozitive descoperite o dată pentru totdeauna de Marx. El
212
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
nu este liberal decât în cadrul unui determinism absolut, că­
ruia îi controlează toate pârghiile în cadrul unei tratări ab­
solut serioase a dogmaticii marxiste. în numele marxismului
luat ad-litteram, Plehanov se opune, succesiv, terorismu­
lui narodnicist, apoi revizionismului şi, în fine, bolşevismu­
lui leninist.
Plehanov îşi atribuie un precedent, pe Belinski. Mihai-
lovski pusese în paralel teodiceea marxistă rusă şi reconci­
lierea „hegeliană" cu realitatea lui Belinski. Apoi, Belinski
sc revoltase. M o m e n t u l reconcilierii este însă tocmai cel pe
care Plehanov găseşte cu cale să-1 laude. Belinski depăşea
moralismul lui Schiller, raţionalismul abstract al Luminilor.
Revolta sa era o recădere în utopie. Această recădere se ex­
plică foarte simplu cu ajutorul marxismului: în epoca lui
Nicolae, condiţiile obiective nu erau mature pentru ca so­
cietatea rusă să dea naştere unui Plehanov. Pe de o parte,
occidentalistul Belinski este strămoşul marxismului corect.
I )ar, pe de altă parte, el a comis „păcatul originar al intelighen-
ţiei ruse": este optica din care Plehanov, mai târziu, va stig­
matiza „subiectivismul" lui Lenin 4 .
în politică, poziţia lui Plehanov este foarte clară. El pre­
conizează o revoluţie în doi timpi. Prima etapă va fi „bur-
jjiczo-democratică, ceea ce respinge dogma narodnicistă a
burgheziei ca grup intrinsec reacţionar. Capitalismul exis-
l ii deja în Rusia, dar organizarea sa statală este „feudală". Bur­
ghezia va fi împinsă spre liberalism prin logica „intereselor
sale de clasă". D u p ă care va urma cea de-a doua etapă, cea
.1 „dictaturii proletariatului". Şi Plehanov o înţelege în sen­
sul lui M a r x : guvernarea imensei majorităţi a populaţiei asu­
pra unei infime minorităţi de exploatatori. Ea va fi, afirmă
li, o „panarhie".
Aceasta lăsa loc la interpretări contradictorii. D e m o c r a -
n.i, libertatea şi legalitatea trebuiau gândite drept atribute
provizorii ale primei etape sau trebuia să li se acorde o va­
loare în sine? Care ar fi intervalul între cele două etape?
213
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Proletariatul, cum o dorea Axelrod, şi-ar fi exercitat „he­
gemonia" încă din faza „burghezo-democraticâ" ? C u m se
pot combina cele două obiective „democratic-burghez" şi
„socialist" la scara partidului ? în ce proporţie ar trebui să
se alieze cu liberalii sau să-i combată ?
C ă c i , la această cotitură a secolului, noutatea în Rusia
este pluralismul social şi cultural, ca şi viaţa politică. Este
un ansamblu de fenomene concomitente, pe care marxis­
mul ce învăluie totul le subsumează, inadecvat, termenu­
lui generic de „capitalism".
Există acum o societate mai fin diferenţiată decât socie­
tatea cu două clase — ţărănimea şi nobilimea — de altăda­
tă; o viaţă culturală care se anunţă printr-un sistem de
învăţământ complet în rapidă extindere, o presă variată, al­
cătuită din mai multe ziare de mare tiraj, fundamental li­
beră. Intelighenţia îşi pierde c o n t u r u r i l e stricte de
funcţionărime şi devine, în mod treptat, o pătură sociopro-
fesională fără orientare ideologică specifică. Vulgata popu-
listo-marxistă î n c e t e a z ă să t r o n e z e d e s p o t i c asupra
publicului cultivat. Acesta, în păturile sale superioare, tră­
ieşte la ora europeană. El este influenţat de spiritualism, es­
tetism, iraţionalism, curentul „art nouveau". El este,
precum Occidentul, „ 1 9 0 0 " . în fine, ceea ce este cel mai im­
portant este că o viaţă politică asemănătoare celei occiden­
tale este pe cale de a se naşte. Pe aceasta însă, marxiştii, care
văd marele proces modernizator sub unghiul îngust al „dez­
voltării capitalismului", abia dacă o văd: clasa capitalistă este
strâns legată de stat, care rămâne marele realizator al creş­
terii economice. Şi, cum ei nu cred în autonomia politicu­
lui, subestimează tendinţa liberală din care fac un fenomen
„burghez" şi care, cu toate acestea, se extinde sub ochii lor
în toate clasele.
Chiar la ţară, unde narodnicismul eserilor este important,
liberalismul biruie. Bazele sale sociale sunt nobilimea care
214
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
Se exprimă în zemstvă şi, în continuitate cu ea, intelighen­
ţia profesionalizată ce prinsese rădăcini. Liberalismul dispu­
ne de o reţea politică ce îi permite să creeze, între 1900 şi
1905, un adevărat partid în sensul occidental al termenu­
lui. In timp ce partidele social-démocrate sunt grupuri con­
spirative organizate în vederea manipulării unei crize, partidul
cadet este organizat în vederea unei lupte politice cotidiene,
normale, electorale. Pentru prima dată în Rusia, un partid
politic organizat îşi fixează alt orizont decât bulversarea re­
voluţionară. Pentru prima dată, un partid de opoziţie îşi pro­
pune să organizeze realitatea şi nu să-i substituie una nouă.
O r , acum când există o viaţă politică, cele două clase care
lormau suportul proiecţiilor revoluţionare sunt în măsură
să-şi manifeste veritabila stare de spirit. Ţărănimea se pre­
supunea că visează la un bunt. în fapt, organizarea admi­
nistrativă, reţeaua puterii locale, eficacitatea supravegherii
militare şi poliţieneşti au făcut asemenea progrese de un se­
col, încât bunt-ul era foarte puţin probabil. Te puteai t o ­
tuşi teme de el sau îţi puteai pune speranţe în el. O r , începând
aproximativ cu anul 1902, ţărănimea se pune în mişcare şi
este evident că ea a abandonat visurile eschatologice ale răs­
coalelor ţărăneşti de odinioară. Ea preferă o presiune in­
sistentă, semiviolentă, semipaşnică, asupra nobilimii, pentru
a o constrânge să-şi vândă pământurile pe care le păstrează
încă în mâinile sale. Ea se organizează comercial, tehnic, po­
trivit direcţiilor liberalismului e c o n o m i c şi al cooperative­
lor. Satul este destul de alfabetizat pentru a se orienta din
punct de vedere politic: el priveşte mai mult spre Cădeţi
ilccât spre Socialişti. în aceeaşi direcţie va merge şi clasa
muncitoare. D a c ă nu se ţine cont de polonezi şi de letoni,
istoria mişcării muncitoreşti în Rusia începe realmente cu
evreii. In 1900, singura „clasă muncitoare" organizată, ca­
pabilă să gestioneze case de asigurări, să organizeze cu suc­
ces greve, care dispune de o organizare suplă şi democratică,
este Uniunea muncitorilor evrei, Bttnd-ul. Masa muncitorilor
215
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
ruşi este foarte întârziată. Ea cuprinde un nucleu de mun­
citori de elită, de bună formaţie profesională, dar în mod
constant copleşită şi barbarizată de fluxul imigranţilor de
la sat. Muncitorii ruşi sunt capabili să susţină acţiuni revendi­
cative destul de importante. Marea grevă din 1896 este o pură
iniţiativă muncitorească. D i n ea s-a desprins o conducere au­
tentic muncitorească ce va cantona studenţii social-demo-
craţi în poziţia subalternă a confecţionerilor de manifeste 5 .
Totodată, atâta timp cât greva este ilegală, mişcarea mun­
citorească născândă nu poate ocoli planul politic dacă vrea
să-şi cucerească legitimitatea. Ea descoperă politica, dar po­
litica liberală. Când funcţionarul Zubatov a fost în măsu­
ră să propună clasei muncitoare o formă de organizare
alternativă la partidul politic clandestin, ea se va precipita
către această formă. între 1901 şi 1903, Rusia a cunoscut
poate, dacă se exceptează Bund-u\, sindicalismul muncito­
resc cel mai pur, şi faptul că poliţia s-a străduit să-1 con­
troleze nu i-a alterat substanţial adevărata natură. Mai târziu,
succesul lui Gapone dovedeşte încă slaba influenţă social-de-
mocrată. Abia în ajunul războiului clasa muncitoare se ra­
dicalizează, şi poate nu în sensul marxist.
în ce mod ia în considerare marxismul această nouă Rusie ?
Marxismul „narodnicist" exista în continuare. V o r o n ţ o v şi
Danielson, obnubilaţi de problema agrară, insistau asupra
efectelor negative ale capitalismului. Foametea din 1891, care
provocase, direct sau indirect, moartea unei jumătăţi de mili­
on de persoane, consolida, aparent, acest marxism catastro­
fic. D a r se născuse un alt marxism, cu totul diferit. Iniţiatorul
pare a fi fost un profesor de la Universitatea din Kiev, Zi-
ber, a cărui disertaţie David Ricardo şi Karl Marx, editată
6
în 1885, primise aprobarea călduroasă a lui Marx însuşi .
Acest marxism este un determinism e c o n o m i c hotărât op­
timist. F o r m e l e vieţii sociale rezultă din legile naturale ale
dezvoltării. Ele nu depind de opţiunile oamenilor. Fazele
216
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
naturale, şi capitalismul este o asemenea fază, nu pot fi o c o -
litc, nici scurtate. Structura statului se ajustează în m o d au-
i ornat la baza socială. Socialismul va învinge, fără revoluţie,
printr-o inaugurare oficială, în cadrul unui gen de Congres
|J statelor dezvoltate din punct de vedere economic. La aces-
ic idei adera din plin tânărul Struve*. Note critice cuprivi-
ic la problema dezvoltării economice a Rusiei, lucrarea sa
apărută în 1894, este o apologie a dezvoltării industriale a
Rusiei (aşa cum fusese întreprinsă de Witte şi ministerul de
finanţe), în numele ştiinţei obiective. Trebuie „învăţat de la
Capitalism" 7 .
Notele critice au avut un mare succes. Reputaţia lui Struve
era atât de înaltă, încât el a fost însărcinat să redacteze
Manifestul primului congres al social-democraţilor ruşi
( 1898). Clasa muncitoare, se putea citi, avea drept primă
sarcină să lupte pentru libertate politică, luptă de care era
incapabilă „laşa şi slaba burghezie rusă". D a r de ce Struve,
• arc se declara în particular mult mai interesat de libertate
decât de socialism, se găsea în compania cercurilor social-dé­
mocrate, formal revoluţionare î n c ă ? Pentru că alte două
marxisme îşi croisera drum în acelaşi mediu, la adăpostul
ortodoxiei: economismul şi revizionismul.
Economismul ? Nici fracţiune, nici sistem, cel mult o ten-
dmţă timidă şi o interogaţie împărtăşită de câţiva militanţi,
m i r e care, scrutând scrierile lor cu minuţiozitate filologi­
c i , se pot distinge două sau trei curente 8 . Pe scurt, e c o n o ­
mismul a izbucnit din experienţa amară a grevelor din
I K 9 6 - 1 8 9 7 , în care muncitorii se purtaseră ca nişte elevi
foarte slabi ai tutorilor lor intelectuali. „Propaganda" adi-
I a învăţătura marxistă eşuase. Social-democraţii, spuneau
„economiştii", trebuie să se unească cu opoziţia liberală care
Cere acel lucra de care este nevoie în prezent în Rusia: adică
P . B . Struve, unul din liderii partidului cadeţilor, reprezen-
i.int al „marxismului legal" (n.t.).
217
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
o constituţie, iar nu o revoluţie. A reuşit însă, dimpotrivă,
„agitaţia", adică apelul la grevă şi la ameliorarea condiţii­
lor de viaţă: aceste acţiuni să fie aşadar conduse de munci­
torii înşişi, de vreme ce aceasta îi interesează. Este deci oportun
să se deschidă rândurile Comitetului director al Uniunii de
luptă pentru Eliberarea Muncii câtorva muncitori. D a c ă
marxismul este adevărat (lucru de care economiştii nu se
îndoiau), muncitorii îl vor descoperi singuri, prin propria
lor experienţă. Trebuie democratizat partidul. Trebuie, în
consecinţă, ca „foştii" din partid să cedeze locul. „ E c o n o ­
miştii" declanşează protestele vehemente ale acestor foşti.
Gardieni ai ortodoxiei, aceştia din urmă au construit o en­
titate de respingere, şi anume economismul — conferindu-i,
pe nedrept, o consistenţă istorică pe care nu o avea. Prin
amalgamare, ei au înglobat-o în condamnarea unei alte ten­
dinţe, într-adevăr reale şi cu o reală deschidere internaţio­
nală: revizionismul.
Actul de naştere al revizionismului este scrisoarea pe care
a adresat-o, în octombrie 1898, Eduard Bernstein C o n g r e ­
sului social-democraţiei germane. Există cel puţin trei as­
pecte în această scrisoare şi în polemica ce i-a urmat. Primul
este strict politic. Un hiatus se lărgeşte între ceea ce afirmă
social-democraţia germană şi ceea ce face ea, şi acest hia­
tus nu e sănătos: „Trebuie ca social-democraţia să aibă cu­
rajul să se emancipeze de frazeologia trecutului şi să vrea să
apară drept ceea ce este în realitate: un partid numai al re­
formelor democratice şi socialiste." 9 N u m a i coincizând cu
sine însuşi, îşi va găsi partidul eficienţa deplină. Pentru Bern­
stein, ideologia este un parazit al politicii. Apoi el face o
judecată istorică asupra trecutului şi prezentului. „ E u am
negat pur şi simplu ideea că prăbuşirea societăţii burgheze
este aproape şi am afirmat că social-democraţia nu trebuie
să-şi întemeieze tactica pe speranţa unei catastrofe iminen­
t e . " 1 0 Evoluţia istorică a dezminţit pronosticurile lui Marx.
Engels, în „Testamentul" său din 1895, presimţea deja acest
218
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
lucru. Situaţia economică a muncitorilor nu s-a agravat.
„Este inutil şi absurd de a se disimula faptul." Numărul de
proprietari a crescut. în domeniul politic, „vedem cum pri­
vilegiile burgheziei capitaliste se şterg puţin câte puţin în
fftţa progreselor instituţiilor democratice". Mişcarea mun­
citorească contracarează eficient exploatarea capitalistă. Ce
este atunci socialismul ? Aici, Bernstein descoperă funda­
mentele filozofice ale revizionismului. Este, mai întâi, o re­
întoarcere la adevăratul spirit ştiinţific. „O eroare nu devine
j a c r ă prin faptul că la un m o m e n t dat M a r x şi Engels au
impărtăşit-o, şi un adevăr nu pierde nimic din valoarea sa
pentru că un economist antisocialist, sau nu în întregime
socialist, 1-a constatat primul. în domeniul ştiinţei, tendin-
riu creează privilegii şi nu notifică sentinţe de expulza-
i c . " 1 1 Or, Marx s-a înşelat. Teoria pauperizării este infirmată.
„Dialectica" este un paspartu sofisticat. Există contradic­
ţii în Capitalul. Ceea ce se înţelege prin ştiinţă în „socia­
lismul ştiinţific" este o „litanie" 1 2 . Este, apoi, politiceşte
vorbind, o opţiune în favoarea reformei şi împotriva revo­
luţiei. Socialismul nu este în ruptură cu liberalismul, el îl
realizează. Liberalismul este un principiu social mai larg de­
cât „liberalismul burghez" sub care s-a relevat prima dată
şi rezultatul său este socialismul. „ C u numărul şi inteligen­
ţa în creştere, (sufragiul universal) devine instrumentul prin
care reprezentanţii poporului, din stăpânii care erau, sunt
transformaţi în oameni aflaţi în slujba poporului." Socia­
lismul nu este altceva decât un „liberalism organizator" 1 3 .
('.a urmare, nu se poate i m a g i n a i priori ce este socialismul,
de vreme ce el depinde de activitatea liberă a forţelor so­
ciale. „Democraţia este, în acelaşi timp, mijloc şi scop." D e ­
mocraţia nu este nici un cuvânt de ordine al agitaţiei, nici o
etapă tactică, ci un mijloc în vederea obţinerii unui plus de
democraţie. „Socialismul" nu este o stare; el este un vector,
0 orientare şi este în zadar să sari peste etape de vreme ce
nimeni nu cunoaşte sfârşitul; „în acest sens am scris această
219
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
frază la care subscriu î n c ă : mişcarea este totul, şi ceea ce se
numeşte în m o d obişnuit scopul final al socialismului nu
este nimic . portantă renunţarea la cealaltă lume, ideologică. Şi acest
D a r , dacă socialismul nu este altceva decât automişca-
rea unei societăţi în dezbatere liberă, lupta de clasă nu este
decât indicatorul unei lipse de libertate, de democraţie. „In­
teresele antagoniste de clasă vor dispărea, în parte pe câm­
pul de bătaie al concurenţei economice (care cuprinde lupta
sindicală), în parte — şi aceasta la un nivel din ce în ce mai
mare — în legislaţie. D i n lupta intereselor de clasă, intere­
sul colectiv se va detaşa lent şi cu cât acesta va predomina,
cu atât societatea va fi mai d e m o c r a t i c ă . "
15
Bernstein a renunţat să construiască o altă lume. Lumea
care trebuie schimbată şi amenajată este aceasta. In conse­
cinţă ea are o valoare. Socialismul şi adversarul său sunt c o ­
relaţi. El respinge antagonismul absolut al luptei de clasă
şi ruptura revoluţiei. Astfel spus, el redescoperă binele co­
mun. Odată cu aceasta revine luciditatea ştiinţifică, bunul-simţ
istoric, răbdarea şi perspicacitatea politică. Bernstein este
la originea „dezideologizării" mişcării muncitoreşti. D e j a
se remarcă la el efectele spirituale care însoţesc ieşirea din
cercul vrăjit. O c h i i săi se deschid, stilul său se eliberează.
Cartea sa respiră cu uşurinţă. C ă c i scrisoarea sa din 1898
conţine în esenţă totul. El îl va dezvolta apoi cu talent şi,
tot aşa cum ideologia operează o schimbare completă de sta­
re, completă şi imediată este şi ieşirea din ideologie.
Mişcarea muncitorească germană era prea masivă, prea
muncitorească, pentru ca să fie posibilă o delegare a puterilor
unui grup de ideologi şi de conspiratori profesionişti.
Curentul bernsteinian provine pe de o parte din examina­
rea serioasă a realităţii muncitoreşti de către un partid mun­
citoresc. Asupra acestui punct, el nu se deosebea de ortodoxia
social-democrată, de Kautsky, de R o s a Luxemburg, nici
chiar de Plehanov, care, în îndepărtata Rusie şi înainte chiar
să existe mişcarea muncitorească, avea încredere în capaci-
220
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
utile sale de organizare şi respingea manipularea conspi-
i .H i vă. D a r bernsteinismul este într-o măsură mult mai im­
lucru ortodoxia nu putea să-1 accepte. Nicăieri acest refuz
nu este exprimat atât de clar ca în răspunsul adresat lui
Bernstein de către R o s a Luxemburg: „A lega marea masă
populară de un scop care depăşeşte întreaga ordine existen-
i .i, a lega bătălia de fiecare zi de marea reformă a lumii, aceasta
este marea problemă a mişcării social-démocrate, care, în
mod consecvent, trebuie să avanseze între aceste două pe­
ricole: abandonarea caracterului său masiv şi abandonarea
scopului final, recăderea la starea de sectă şi rostogolirea în
mişcarea reformistă burgheză, anarhie şi oportunism." 1 6
Poziţiile lui Bernstein au fost imediat cunoscute în R u ­
sia. Desigur, se poate spune că, în ce priveşte condiţiile apa­
riţiei revizionismului, ele sunt reunite de îndată ce există,
dacă nu o mişcare muncitorească socialistă — ceea ce nu era
cazul în Rusia —, cel puţin o viaţă politică diversificată şi
legală — ceea ce exista de câţiva ani. O altă explicaţie mai
simplă ar pleca de la o apreciere cu totul opusă a situaţiei:
că în Rusia, tocmai pentru că acţiunea era dificilă, practica
sindicală aproape inexistentă, practica politică la începutu­
rile sale, în partidele socialiste rămânea mult timp pentru
dezbaterea de idei, cu atât mai mult cu cât esenţialul efec­
tivelor lor era compus din intelectuali. Frontiera culturală
nu exista. Cărţile şi ideile treceau. Prestigiul social-demo-
craţiei germane era imens: aceasta e suficient pentru a în­
ţelege difuziunea timpurie a gândirii lui Bernstein. La care
trebuie încă adăugată o particularitate a câmpului intelec­
tual rus. Plehanov remarca faptul că „însăşi europenizarea
burgheziei noastre se realizează sub stindardul marxismu­
lui" 1 7 . Marxismul juca, pentru moment, rolul utilitarismu­
lui manchesterian, ca raţionalizare entuziastă a începuturilor
industrializării. în lupta lor contra narodnicismului sau
221
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
neoslavofilismului Ministerului de Interne, Cadeţii şi
chiar unele medii ale Ministerului de Finanţe gândeau după
modelul liberalismului, în stil marxist. Marxismul desprin­
dea legea de fier a salariilor şi punea în contul naturii obiec­
tive a lucrurilor mizeriile decolării e c o n o m i c e 1 8 . Mai mult,
el avea un avantaj: nu era în chip deschis „burghez". El pă­
rea să ţâşnească din tradiţia socialistă. El dădea intelectua­
lului rus o cauţiune a deschiderii spiritului şi a
progresismului, care era necesară prestigiului său şi utilă
pentru publicarea lucrărilor sale.
Cu toate acestea, în 1899, redactorul programului so­
cial-democrat la primul congres al partidului, Piotr Struve,
proceda la rândul său la revizuirea lui Marx. La drept
vorbind, el nu aştepta decât ocazia, căci în timp ce redacta
programul el nu prea mai credea în ortodoxie, dar consi­
derase de datoria sa să păstreze îndoielile pentru sine. R e ­
vizionismul lui Struve este net intelectualist 19 . Ruşii căutaseră
în M a r x coerenţa sistematică. Atunci când aceasta slăbeşte
într-un punct, ea nu întârzie să se năruiască. Struve îl ata­
că pe M a r x în centrul teoriei sale, teoria valorii. El reia o b ­
servaţiile lui B o e h m Bawerk asupra contradicţiei dintre
Cartea I şi Cartea a I l I - a a Capitalului. în Cartea I rata pro­
fitului depinde de proporţia capitalului variabil în capita­
lul total, pentru că valoarea de schimb şi, în consecinţă, rata
profitului sunt determinate de cantitatea de muncă utilizată
în producţie. O r , în Cartea a IlI-a, Marx admite constanţa
ratei profitului care încetează deci să depindă de compozi­
ţia capitalului şi acceptă că valoarea de schimb e determi­
nată prin costul de producţie, în care cantitatea de muncă nu
formează decât un element. Marx încerca să scape de aceas­
tă contradicţie aşezând conceptul precis de valoare a mun­
cii în contextul nedeterminat al celui de muncă socialmente
necesară — dar explicaţia devenea atunci tautologică. Prin
această fisură în coerenţa ideologică se emancipa spiritul lui
Struve, după cel al lui Bernstein. D u p ă aceasta, nu mai era
222
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
dilicil de distrus teoria scăderii tendenţiale a ratei profitu­
lui, a pauperizării şi, în fine, a revoluţiei. Struve devenise
un liberal.
Revizionismul a fost resimţit de Plehanov ca o trădare.
A rticolele lui Bernstein din Neue Zeit l-au îmbolnăvit 2 0 .
Prietenul său Axelrod a făcut aproape o depresie. „Motivul
lăuntric al idealismului meu şi al activităţii mele sociale, scria
acesta din urmă, a fost conceptul progresului infinit al na­
ni iii umane..."
Şi Bernstein venea să-i năruie credinţa! Revizionismul
il punea pe Plehanov în faţa eventualităţii unei reconcilieri
cu lumea imanentă şi a unei volatilizări a transcendenţei sale
comunismul. M a i mult, atitudinea de dispreţ „ştiinţific"
pe care el o adoptase faţă de narodnicism, era acum adop-
i .il a de revizionişti faţă de el. Savanţii ar fi reprezentaţi acum
I Ic Bernstein, Struve, iar el, Plehanov, ar fi confundat cu ig­
noranţii narodnicismului credincios şi naiv. în fine, culmea,
Bernstein avea aerul de a nu-i recunoaşte lui Plehanov ran­
gul ce i se cuvenea în secţia rusă a Internaţionalei.
Plehanov nu înţelegea de ce Bernstein nu fusese exclus
II mediat din partid. El a fost stupefiat când Kautsky, pe care
il admira atât, nu îl urma în imboldurile sale, tipic ruseşti,
l.i o justiţie expeditivă. C u m de dragul şi veneratul tovarăş
Kautsky lăsase să se publice asemenea orori ? „Libertatea de
opinie în partid poate şi trebuie să fie limitată tocmai pen­
ii II că un partid este o uniune liber consimţită între oameni
împărtăşind idei comune. O d a t ă ce unitatea dispare, schis­
21
ma devine inevitabilă." Era, într-adevăr, obiceiul cercului
FUS, după 1830, de a face din doctrină o problemă de apar-
i cnenţă şi un simbol de loialitate. O interpelare aidoma i-a
lost curând adresată de către Lenin.
Pe de altă parte, Plehanov s-a aşezat la lucru. Nu am cu-
i .ijul să rezum lucrările Bernstein şi materialismul, Cant con-
11 ¡1 Kant sau testamentul spiritual al domnului Bernstein,
223
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Conrad Schmidt contra lui Karl Marx şi Friederich Engels,
Materialism sau Kantianism, Primele faze ale unei teorii a
luptei de clasă, Critica criticilor noştri e t c . 2 2 Este o literatu­
ră peste măsură de plicticoasă. Să spunem că, în acord cu
ortodoxia kautskyană, el apără lupta de clasă şi necesitatea
unei revoluţii; că el apără, pas cu pas, linia avansată a „pau­
perizării absolute", întărind în spate o poziţie de retrage­
re pe linia „pauperizării relative". Că, în fine, el filozofează.
Bernstein, distanţat de dogmatica marxistă, gândea uneori
în maniera epistemologilor timpului său, care erau neopo-
zitivişti şi neokantieni. D a r nu trecuse de la marxism la neo­
kantianism printr-o apostazie. Plehanov, şi după el Lenin,
va vedea întotdeauna ieşirea din ideologie ca o adeziune de
aceeaşi natură la o ideologie contrară. Aici însă nu era ca­
zul. Bernstein, trântind în urma sa poarta grea a ideologiei,
se exersa cu un alt mod de gândire şi, dacă gândirea sa a ajuns
să fie colorată de spiritul timpului, folosind chiar modali­
tăţi de gândire neokantiene sau neopozitiviste, el era depar­
te de a întreţine cu aceste doctrine raporturile pe care le
întreţinea mai înainte cu marxismul. D a r cei pe care îi lă­
sase în urma lui nu-şi imaginau alte raporturi. Şi acordau
o atenţie inchizitorială decelării în gândirea sa a germeni­
lor unui sistem antagonist, fără a vedea că ceea ce era nou,
era faptul că aceşti germeni nu se dezvoltaseră în sistem, pen­
tru că spiritul sistemului era abandonat.
Lucrul la care Plehanov ţine din toate puterile sale este
materialismul.
El scrisese ample disertaţii asupra acestui subiect. Con­
tribuţii la istoria materialismului trebuia să apară în Neue
Zeit, dar în ciuda promisiunilor lui Kautsky, aceasta nu s-a
întâmplat. Ea a apărut în ediţie germană în 1896. Este o am­
plă istorie a materialismului din secolul al X V I I I - l e a (d'Hol-
bach, Helvetius), căruia, după ce este elogiat, i se reproşează
în final a fi „static": „Materialismul metafizic nu era revolu­
ţionar decât pe j u m ă t a t e . " 2 3 Apoi, în maniera lui Engels, el
224
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
.ii ata cum Hegel introduce devenirea imanentă (dialectica):
., M ctoda metafizică a materialiştilor francezi este, faţă de
metoda dialectică a idealismului german, ceea ce matema-
i ui Ic elementare sunt faţă de matematicile superioare." Is-
i o r i c i i Restauraţiei caută legile istoriei. Urmează, în fine, o
expunere a materialismului dialectic şi istoric al lui Marx,
I 11 exemple. Expunerea se face în stricta ortodoxie social-de-
mocrată. El nu este „mecanicist": expune în detaliu „inter-
.u ţiunea". Există o ordine a factorilor: nevoie — forţe de
producţie — relaţii de producţie — drept, regim politic şi m o ­
rală. Dar, prin interacţiune, istoria este una: „ E a este isto­
ria raporturilor sociale condiţionate de către starea forţelor
de producţie în orice m o m e n t . " „Ceea ce se numeşte ide-
t >logie, conchide el, este numai reflectarea multiformă în spi­
rite a acestei istorii una şi indivizibilă." 2 4 T o a t e acestea nu
au nimic original, dar sunt expuse ireproşabil. Există o eru­
diţie la acest rus care citeşte mult, dar numai pentru a savu­
ra mai bine calma certitudine a totalităţii. O r i c e eveniment
nou, orice lectură, orice istorie acumulează tot atâtea do­
vezi noi. Se înţelege schimbarea de ton când Bernstein vine
să zdruncine credinţa. Furia, indignarea, amărăciunea vin
să anime oarecum cele trei sute de pagini îndreptate î m p o ­
triva apostatului.
Articolul din Neue Zeit (Bernstein şi materialismul) este
scris încă sub impactul emoţiei. T o t u l ţâşneşte simultan.
„Bernstein a trăit ani lungi în intimitatea lui Engels fără a-i
înţelege filozofia." „Marx şi Engels nu au fost materialişti
numai în unicul domeniu al studiilor istorice, ci şi în n o ­
ţiunea prin care ei definesc raporturile spirit-materie." U r ­
mează o demonstraţie a acordului între materialismul lui
Marx şi Engels şi „materialismul" lui Spinoza ( ! ) . De alt-
Icl, această identitate materialistă de vederi există deopotri­
vă între Spinoza şi La Mettrie, d'Holbach, Diderot. „Eu nu
văd absolut nici o diferenţă fundamentală între spinozism
şi materialismul lui La M e t t r i e . " 2 5 Atingem aici cu degetul
225
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
această pivotare a spiritului, prin care se întoarce spatele ati­
tudinii filozofice pentru a privi lumea ideologic. Atunci când
toate lucrurile sunt reduse la cadrul fără mister în care sunt
închise, nu mai există, într-adevăr, diferenţă între Spinoza
şi La Mettrie. N i m i c nu este mai patetic decât dovada avan­
sată de Plehanov asupra „spinozismului" lui M a r x şi E n -
gels. Iată pasajul în care se trădează respectulpentru Maestru
şi mândria unei perfecte occidentalizări: „ î n 1889 [...] am
avut plăcerea, timp de o săptămână încheiată, să am cu el
(Engels) lungi conversaţii asupra diverselor subiecte teore­
tice şi practice. într-o zi conversaţia se purta asupra filo­
zofiei şi Engels critica cu putere ceea ce Stern numeşte, foarte
neinspirat, « materialismul fizic. » — Astfel, deci, întrebai
eu, bătrânul Spinoza avea dreptate când afirma că gândi­
rea şi întinderea nu sunt decât două atribute ale uneia şi ace­
leiaşi substanţe? — Cu siguranţă, îmi răspunse Engels,
bătrânul Spinoza avea în întregime dreptate." 2 6 Verdictul
lui Engels este atât de decisiv că Plehanov ţine să citeze doi
martori ai acestei istorice conversaţii: celebrul chimist
Schorlemmer şi Axelrod.
De ce trebuia el să înşire trei sute de pagini de materia­
lism contra lui Bernstein, în timp ce problema pusă era po­
litică: realizarea adecvării frazeologiei catastrofiste la
practica reformistă ? Poate că găsim o indicaţie în numeroa­
sele pasaje în care Plehanov îl atacă pe Kant şi chiar pe Hume.
în fond, Plehanov nu suportă poziţia critică. El o res­
pinge cu toate forţele ca ideolog, pentru că ea ruinează nu­
cleul cunoaşterii absolute, de la care pornind se dezvoltă
ideologia. El o respinge ca revoluţionar pentru că ea rui­
nează determinismul securizant care justifică acţiunea re­
voluţionară şi volatilizează responsabilitatea individuală,
punând în aceeaşi serie de determinaţii natura materială şi
omul. „Kant ar vrea să ne convingă că nu se poate aplica
deloc lucrului în sine categoria de cauzalitate." 2 7 O r , lucrul
în sine acţionează asupra gândirii noastre care este tradu-
226
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
( c r e a lui fidelă, verificată de experienţă. Este esenţial să se
a Urme omogenitatea naturii şi a omului. Şi Plehanov îl ci-
l c a z ă o dată în plus pe scumpul său d ' H o l b a c h : „ O m u l este
(>pcra naturii; el există în natură; este supus legilor sale; nu
se poate elibera de e l e ; nu poate nici chiar în gând să iasă din
c a . " 2 8 El cunoaşte în m o d obiectiv aceste legi. Acest mate­
rialism asimilează, fără maliţiozitate, „pentru şinele" obiec-
i ivităţii tehniciste cu „în şinele" proceselor din natură. Astfel,
savantul tehnicist din ştiinţele naturii este pus pe aceeaşi li­
nie cu savantul tehnicist din ştiinţele sociale (revoluţiona­
rul), ca posesori, ambii, ai unei cunoaşteri ultime („obiectul
Cercetării materialiste este natura şi istoria u m a n ă " ) . M a r ­
xistul, materialist rafinat ( d i a l e c t i c ! ) , este capabil să expli­
ce chiar aberaţia kantiană şi cea, încă mai gravă, a lui Bernstein
şi Conrad Schmidt. Şi iată această explicaţie: „Burghezia are
interesul de a resuscita filozofia lui Kant în speranţa că aceas-
la filozofie o va ajuta să adoarmă proletariatul." N - a spus
K a n t : „Trebuia deci să distrug cunoaşterea pentru a face
loc credinţei ?" Kant varsă opium în conştiinţa muncitoreas­
că. „Nu, cu adevărat", comentează Plehanov, „burghezia
29
nu este atât de proastă."
U n e i probleme politice, Plehanov îi răspunde prin filo­
zofie, sau, mai curând, asupra unei probleme filozofice i m ­
plicate de o atitudine politică, el trage zăvorul ideologiei.
Strivind îndoiala filozofică sub certitudinea sistemului, el
se întâlneşte cu politica ce-1 descalifică pe adversar şi-i r e ­
c u z ă argumentaţia situându-1 într-o căsuţă a sistemului p o ­
litic condamnat: burghezia. Drumul lui Bernstein de la
emanciparea politică spre o emancipare a spiritului este p a r ­
c u r s în sens invers de Plehanov care, după un proces inchi­
zitorial, îl dă pe mâna pământească a „luptei de clasă".
Caracterul circular al argumentaţiei ideologice care, după
ce a respins obiecţia, îl digeră pe cel care face obiecţia (şi foar-
le adesea începe prin a-1 digera în loc de a-1 respinge) este mai
desăvârşit decât procesul inchiziţiei. C ă c i dacă judecătorul
227
 O R I G I N I L E INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
inchiziţiei se străduieşte să descopere erezia, el nu posedă
o teorie pozitivă pentru a-1 explica pe eretic. îl trimite spre
diavol, părintele său, şi nimeni, nici chiar inchizitorul nu
se poate considera ferit de ispitele sale. în timp ce ideolo­
gia, dat fiind că este, de drept, centrală, trebuie, pentru a
rămâne ca atare, să ţină cont de acest fapt nou pe care îl con­
stituie disidentul. Ea nu a realizat nimic dacă, dincolo de
respingere, nu reduce accidentul la nimic, explicându-1 până
la capăt, astfel încât să aibă loc restabilirea continuum-ului
în cunoaştere şi, odată operaţiunea terminată, să nu mai sub­
ziste decât ideologia triumfătoare ocupând tot terenul.
Această metodă, pe care Plehanov a utilizat-o în mod
exemplar, fapt pentru care a primit de la Lenin cele mai mari
elogii, va fi prin excelenţă metoda bolşevică. Şi cu toate aces­
tea, Plehanov nu va rămâne cu bolşevicii. El devine în 1904
menşevic şi chiar, dacă se poate spune astfel, cripto-cadet.
Nu este locul aici să refacem cronica relaţiilor dintre Ple­
hanov şi Lenin, relaţii bogate în accidente. Există din par­
tea lui Lenin veneraţia discipolului, din partea lui Plehanov
vanitatea maestrului. Lenin îi făcea emigrantului de la G e ­
neva eminentul serviciu de a-1 promova de la rangul de fi­
lozof marxist la cel, dacă ne gândim bine mai glorios pentru
un marxist, de şef de partid 3 0 . D a r Lenin nu putea să aibă
în gând să-i lase conducerea partidului. Plehanov, în pofi­
da capriciilor, schimbărilor bruşte de dispoziţie, suscepti­
bilităţilor, va colabora cu Lenin în timpul perioadei de la
Iskra. Ce-i de făcut ? apare în 1902 şi Plehanov nu a ridicat
obiecţiuni. La faimosul congres de la Bruxelles şi Londra,
care a deschis marea schismă şi a marcat naşterea bolşevis­
mului, Plehanov a rămas, nu fără ezitări, de partea lui Lenin.
D a r încă din anul următor ( 1 9 0 4 ) , Plehanov ia distanţă
faţă de noul „Robespierre", noul „Bonaparte" şi noul „Blan-
qui", pentru a relua comparaţiile pe care le formulează deschis
sau discret. El a recitit atunci Ce-i de făcut f şi a descoperit
228
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
în el ororile care îi scăpaseră la prima lectură. Vedea în el
csenţialmente o reîntoarcere la tradiţia de la Narodnaia vo-
lea. C â t regreta că nu 1-a denunţat mai devreme! El a fă­
cut în anul 1904 această profeţie, mai timpurie decât cea a
lui T r o ţ k i şi a Rosei Luxemburg: „Să ne închipuim că re­
cunoscutul de noi toţi Comitet Central posedă dreptul, încă
în discuţie, de «lichidare ». Iată ce se va întâmpla atunci. în
timp ce congresul este în pregătire, Comitetul Central « va
lichida » peste tot elementele de care nu este mulţumit şi,
completând toate comitetele cu oamenii săi, îşi asigură, fără
dificultate, o majoritate absolut supusă la congres. Congre­
sul, constituit din oameni ai C C , strigă cu amabilitate ura,
îi aprobă toate actele, încununate sau nu de succes, şi îi apla­
udă toate proiectele şi iniţiativele. Atunci, în realitate, n-ar
mai exista în partid nici majoritate, nici minoritate, pentru
că am realiza idealul Şahului Persiei." 3 1 Este o viziune premo-
nitorie ce prevesteşte glorioasele congrese ale erei stalinis-
tc. Dar după aceasta, Plehanov a fost departe de a fi totdeauna
atât de ferm. Menşevicii, în loc să se declare deschis refor­
mişti, îşi petreceau timpul dovedind că erau tot atât de re­
voluţionari ca oricare alţii. Ei încercau, în acelaşi timp, să-şi
dovedească aceasta lor înşile. Până într-atât, încât, citind li­
teratura social-democrată, schisma bolşevic-menşevică pare
complet invizibilă, declaraţiile, şi ale unora, şi ale altora, pă­
rând croite după acelaşi patron. Este ceea ce îl face pe U l a m
să afirme că principala diferenţă între cele două fracţiuni
32
poate fi rezumată într-un singur cuvânt: „ L e n i n " . Pleha­
nov însuşi nu se decide între cele două tabere. în 1908, în
i imp ce colabora strâns cu menşevicii, şi pentru că unul din-
i re ci (Potresov) omisese într-un articol să sublinieze su­
ficient rolul personal al lui Plehanov în începuturile mişcării,
acesta îl ameninţă că se asociază cu Lenin şi că îi denunţa
ci „lichidatorişti". El nu reuşeşte decât să-i discrediteze pe
menşevicii ruşi în ochii social-democraţilor germani, care
nu cunoşteau nimic din problemele ruseşti şi îi respectau
229
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
renumele. în 1912, în Pravda bolşevică, spre consternarea
prietenilor săi, el îi flagela încă pe „lichidatorişti".
Dar, înainte de a fi aruncat în 1914 în obscuritate, ca „de-
fensist", Plehanov se îndepărta lent de politica activă. El îşi
dădea aere de erudit şi de istoric. Revoluţionar, Plehanov
era, desigur, în continuare. Continua să apere teoria celor
două etape, burgheză şi proletară, ale Revoluţiei. Revoluţia
din 1905 nu i se părea un motiv suficient pentru a modifica
această schemă de ansamblu. El nu obosea să reaminteas­
că punerea în gardă de către Engels contra unei luări pre­
mature a puterii ce ar expune proletariatul la cele mai grave
pericole. Aliatul privilegiat era deci curentul liberal, care pre­
gătea activ revoluţia zisă burgheză. Pentru cea de a doua
etapă mai era timp. în lucrările sale de istoric, Plehanov se
întâlnea, pe de altă parte, îndeaproape cu concluziile şco­
lii istorice liberale. Nefericirea Rusiei era că societatea ci­
vilă fusese totdeauna strivită de statul despotic. Europenizarea
s-a efectuat, sub Petru cel Mare, cu mijloace asiatice. E p o ­
ca modernă, şi mai ales după abolirea iobăgiei, lasă o şan­
să dezvoltării de tip european. Rolul proletariatului este de
a desăvârşi procesul de occidentalizare a Rusiei şi de a o
smulge astfel despotismului oriental. La sfârşitul vieţii, mar­
tor al unei reîntoarceri brutale, sub Lenin, la despotismul
oriental, el a avut remuşcări şi s-a întrebat asupra respon­
sabilităţii sale. Oricât de nelegitimă i-a fost posteritatea, nu
el o generase oare ? „N-am început noi oare să răspândim mar­
xismul prea devreme, într-o Rusie înapoiată, semiasiatică ? " 3 3
Se vede deja încolţind justificarea troţkistă a eşecului revo­
luţiei prin circumstanţele externe şi mediul defavorabil.
C e e a ce îi leagă unul de altul pe Plehanov şi pe Lenin,
ceea ce îl împiedică pe primul să se rupă complet, iar pe cel
de-al doilea să blameze în mod absolut, este doctrina. O p o ­
ziţiile de caracter sunt secundare. Opoziţiile politice ar fi
putut să se rezolve într-un compromis de faţadă. Până la
război nici unul nu a putut-o rupe deschis cu linia ortodo-
230
SOCIAL-DEMOCRAŢIA
xă kautskyană. Lenin adera formal la teoria celor două re­
voluţii.
D a r iată ce îi separa: atitudinea lăuntrică faţă de doctri­
nă. Plehanov credea în ea fără rezerve, dar într-un mod naiv.
Mai întâi, el crede într-un acord între valorile şi noţiunile
utilizate de marxism şi valorile şi noţiunile acceptate în c o ­
mun sub aceeaşi denumire. El nu crede deci că noţiunile de
„popor", „democraţie", „proletariat" au în marxism un alt
sens decât „popor", „proletariat", „democraţie" în utiliza­
rea curentă sau în dicţionare. El crede în universalitatea va­
lorii de adevăr a marxismului. Plehanov, spre deosebire de
I ,cnin, nu s-a simţit aproape de clasa muncitoare, nu a par-
licipat niciodată la o grevă, nici nu şi-a pus speranţa poli­
tică în mişcarea muncitorească concretă. Clasa muncitoare
rămâne o construcţie raţională. De la plecarea sa în străi­
nătate el nu a întâlnit niciodată clasa muncitoare ca atare,
decât în reprezentanţii ei calificaţi, în redingotă şi pălărie
melon, din social-democraţie.
Dar, în mod paradoxal, această abstracţie este cea care
menţine contactul între Plehanov şi realitatea rusă. Prin chiar
dogmatismul său, el e constrâns să acorde încredere hotă­
râtă clasei muncitoare ruse, chiar, şi mai ales, dacă nu o cu­
noaşte şi să respingă orice manevră care ar fi făcut ca partidul
să i se substituie. Printr-o asimilare serioasă a marxismu­
lui în întregul său, el îşi însuşeşte drept ale sale elementele
democratice şi „occidentaliste" ale doctrinei. El îşi însuşeş­
te o parte a viziunii pe care o avea Marx asupra Rusiei, foar­
te apropiată de viziunea unui Custine şi a unui Michelet.
Statul rus este tipul ideal al despotismului. Plehanov dez­
voltă îndelung tema în Introducere la istoria socială a Ru­
siei. El întâlneşte astfel curentul occidentalist al istoriografiei
ruse, care este în majoritate liberal, fie liberal conservator
în tradiţia lui Soloviov, fie liberal de stânga în cercul lui M i -
liukov. Această viziune liberală a istoriei ruse este, sub de­
ghizarea ei marxistă, corectă. D a c ă între Lenin şi Plehanov
231
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI SOCIAL-DEMOCRAŢIA

doctrina constituie legătura pe care nimic nu poate să o rupă dată aproape conform cu spinozismul pe care îl profesa, în
în întregime, ea constituie totodată obstacolul pe care ni­ contrasens, în luptele sale contra lui Bernstein. Murind şi
mic nu-1 poate surmonta în întregime. Societatea civilă tre­ văzând lacrimi în ochii soţiei sale, el o dojeneşte: „ T u şi cu
buie să devină în Rusia, în m o d decisiv, mai puternică decât mine suntem vechi revoluţionari, noi trebuie să fim fermi.
statul, înainte de a gândi trecerea la socialism, sau, în caz Şi ce este moartea ? Vezi pe fereastră mesteacănul acela care
contrar, acest socialism va fi o nouă formă a unui despo­ se înclină tandru către brad ? Şi eu voi fi, poate, într-o zi
tism asiatic veşnic. Plehanov şi Lenin sunt de acord asupra iransformat într-un mesteacăn asemănător. Ce este rău în
34
revoluţiei „în două etape": liberal-burgheză şi socialist-pro- asta?"
letară, dar Plehanov ia în serios mai mult decât Lenin aceas­ Materialismul suficient de înfrumuseţat ca urmare a unei
tă întindere a programului pe două etape, pentru că el ia în stări sufleteşti panteiste se realizează în contemplarea lu­
serios modificările concrete pe care revoluţia liberal-bur­ mii aşa cum este ea şi se înalţă aproape în rugăciune. T i m p
gheză trebuie să le introducă în societatea rusă. de o jumătate de secol, materialismul servise pasiunea re­
C e e a ce aşteaptă Plehanov de la ea este, efectiv, intro­ voluţionară şi justificase acţiunea violentă. Acelaşi materia­
ducerea în Rusia a liberalismului burghez, a dezvoltării eco­ lism la bătrânul Plehanov explică extincţia pasiunii şi justifică
nomice burgheze, a maturizării unei clase muncitoare, în tergiversarea şi prudenţa. Materialismul era un zăvor tras
asupra filozofiei, atât timp cât hrănea orgoliul cunoaşterii
raport cu care revoluţia constituie un mijloc. In timp ce Lenin
totale, dar forţele abandonându-1, nu mai rămânea din ma­
este în întregime concentrat asupra revoluţiei ca asupra unui
terialism decât materia în splendoarea sa, şi el i-a servit drept
scop, în raport cu care apetitul liberal al populaţiei ruse şi
reazem pentru tot ce era capabil bătrânul în materie de fi­
aspiraţia sa la dezvoltarea economică sunt luate ca teme de
lozofie.
agitaţie şi propagandă, ca mijloace politice. D u p ă cum ac­
centul este pus pe „revoluţie" sau pe „burghez" şi „prole­
tar", marxismul îşi schimbă sensul. Iată de ce, pe măsură
ce îmbătrâneşte, Plehanov este determinat să accepte par­
(
tea liberală a moştenirii marxiste. O r , chestiune ce merită
să fie remarcată, această parte liberală nu se separă de ver­
santul materialist, în timp ce revoluţionarismul are afinita­
te pentru dialectică. C e e a ce protejează, într-o largă
măsură, raţiunea plehanoviană este acest lest de materialism,
filozofie onorabilă, deşi insignifiantă, care permite un anu­
me contact cu realul.
D i n cauza materialismului credea el în forţele economi­
ce, în ponderea claselor sociale, în pericolele de a brusca tim­
pul, în imposibilitatea de a ajunge la întâlnirea forţelor
obiective ale istoriei şi ale naturii. Materialismul său ia, în
momentul morţii sale, un contur cvasireligios şi de această

232

CAPITOLUL XI
Lenin
Istoria este personală. Marile evenimente ale istoriei, c o ­
titurile sale, trec şi se exprimă prin marile personalităţi. Mar­
xismul lui Plehanov, infidel în acest caz lui Hegel, neagă
personalităţile. El dădea evoluţiei istorice un caracter trans-
personal: infrastructura, masele, clasele, ideologia de cla­
să. „ D a c ă o ţiglă rătăcitoare l-ar fi omorât pe Robespierre,
scria Plehanov, locul său ar fi fost în m o d sigur luat de un
altul, şi chiar dacă acest altul ar fi fost inferior din toate punc­
tele de vedere, evenimentele n-ar fi urmat mai puţin aceeaşi
direcţie." 1 Lenin avea aceeaşi opinie. în secolul care s-a scurs,
istoria democraţiilor noastre occidentale se concepe totuşi,
la rigoare, făcând abstracţie de principalii oameni de stat.
Nu avem impresia că Chamberlain, Daladier, H o o v e r au
influenţat decisiv istoria ţării lor, nici chiar, s-ar putea ple­
da, Churchill, de Gaulle, Roosevelt. D a r istoria U R S S nu
se poate imagina fără Lenin.
Este imposibil de afirmat că ar fi avut loc revoluţia dacă
Lenin n-ar fi făcut-o şi n-ar fi ţinut-o în mână. Lenin este
autorul, iniţiatorul, inspiratorul şi referinţa constantă a unui
regim de tip nou care s-a întins fără a-şi schimba natura pe
mai mult de un sfert din univers şi despre care nu ştim, după
şaizeci de ani de când durează şi se consolidează, dacă nu
se va întinde la întregul univers.
C i n e poate rivaliza în istorie cu Lenin ? Stalin s-a mul­
ţumit să aplice principiile leninismului cu o determinare şi
o logică ele însele leniniste. Hitler a dat leninismului o con-
234
LENIN
liafacere instabilă şi convulsivă, fără influenţă durabilă. T r e ­
buie să mergem mai departe ? R e m a r c ă m atunci că Lenin
nu intră în nici un gen cunoscut. D o m i n a ţ i a sovietică este
mai întinsă şi mai durabilă decât imperiul lui Alexandru şi
cel al lui Genghis Han, dar, privită de aproape, ea nu are struc­
tura unui imperiu de cucerire. Ca şi Cezar, Richelieu, Thiers,
Lenin a întemeiat o legitimitate nouă. D a r a sa nu se bazea­
ză pe consensul subiecţilor. Ea nu produce un sistem sta­
bil, autoreglat. Consensul este presupus, dar el nu este probat
prin slăbirea coerciţiei. Aceasta nu poate face astfel încât
să nu rămână tot atât de puternică precum în prima zi. T r e ­
buie ca, depăşind ordinea politică, să-1 comparăm pe Lenin
cu Constantin cel Mare care reînnoia bazele spirituale ale
imperiului, cu M a h o m e d şi profeţii înarmaţi ? D a r ideolo­
gia nu este o religie.
Atunci cu şefii revoluţionari ? în orice caz, nici cu Mvin-
zer, nici cu milenariştii, pe care refuzul dimensiunii poli­
tice i-a condus la pieire. Cromwell are o dexteritate, un simţ
al situaţiilor concrete, un discernământ al posibilului şi im­
posibilului, care se poate situa alături de virtuţile corespun­
zătoare lui Lenin. Dar Cromwell gândeşte în termeni religioşi.
El nu se vrea revoluţionar, ci restaurator al unei constitu­
ţii violate. El nu se află în fruntea unui partid revoluţionar.
I )impotrivă, supune constrângerii aripa extremistă şi, oda­
tă ajuns la putere, renunţă în mod expres la utopie. Ca ur­
mare, el pregăteşte o restauraţie. N a p o l e o n îi detestă pe
ideologii iacobini, pe „oamenii sângelui". El caută o via me­
dia între vechiul şi noul regim, între monarhia de drept di­
vin şi remiterea puterii către societatea civilă. Această via
media, care este şi a lui Cromwell, este propria sa putere
personală. Prin aceasta, el restaurează politicul în optica
principelui machiavellian. D a r nu acesta este Lenin, care de-
icstă orice via media, care se opune atât Vechiului regim
cât şi societăţii civile şi care nu aspiră conştient la puterea
personală.
235
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Robespierre este tipul care se apropie cel mai mult de
Lenin. Despre cel de-al doilea, se poate spune, ca şi despre
primul, „că el crede tot ceea ce z i c e " . Paralela a fost făcu­
tă de mai multe ori după Malaparte. Ei se aseamănă prin
caracter. Dominaţia unui partid ideologic într-o situaţie re­
voluţionară, rezultat al unei dictaturi de fapt, dar nu de in­
tenţie, dă aceeaşi alură carierei lor. Robespierre a căzut însă
la capătul câtorva luni şi el nu a lăsat în urmă nici un ro-
bespierrism. Superioritatea lui Lenin este evidentă; uimitor
este că ea se bazează în acelaşi timp pe cei doi poli opuşi a
căror tensiune a sfârşit prin a-1 distruge pe Robespierre, po­
lul ideologic şi polul politic. Robespierre nu era destul de
ideologic în latura sa politică: partidul său, insuficient su­
dat şi educat, s-a divizat şi 1-a trădat. D a r el nu era suficient
de politic în latura sa ideologică, de vreme ce, la el, utopia
stingherea acţiunea şi oblitera perceperea situaţiilor. Lenin
duce ideologia la perfecţiune, dar, în acelaşi timp, acţiunea
sa politică este cu desăvârşire liberă şi realistă. De nenumă­
rate ori mai intoxicat decât Robespierre şi decât Marat, in­
capabil de a percepe lumea aşa cum este ea, totalmente
dominat de o viziune ireală a lucrurilor, el pare, dintr-un
alt unghi, tot atât de lucid, implacabil, cinic, ca şi principe­
le machiavellian, tot atât de constant în neşansă ca Frede-
ric al II-lea, tot atât de sigur în planuri ca Bismarck, tot atât
de decis şi de cutezător ca C e z a r şi N a p o l e o n . C u m poţi
să fii în acelaşi timp Marat şi Bismarck ? Acesta este mis­
terul lui Lenin.
Ar mai fi un mister. Istoria, după cum am spus, este a
personalităţilor. O r , nouă ne scapă persoana lui Lenin. C e ­
zar, Richelieu, Bismarck fascinează mereu prin inepuiza­
bila bogăţie a personalităţii lor. C e l e mai bune biografii ale
lui Lenin nu pătrund în interiorul personajului. Wolfe, Fischer
glisează de la biografie la istoria generală. U l a m nu se mul­
ţumeşte să o intituleze pe a sa Lenin, c i : Bolşevicii2. B i o ­
grafia sfârşeşte brusc pentru că acest individ excepţional
236
LENIN
nu poate fi atins ca persoană. Pare că aceasta e o noutate fără
precedent a epocilor ideologice: istoria se face în cadrul lor prin
indivizi impersonali. Lui Stalin, Hitler, Troţki, aspectul cri­
minal sau dement sau teatral al existenţei le conferă, mar­
ginal, un soi de personalitate. Ea se manifestă în marginea
activităţii lor istorice, ca fantezii în raport cu o linie de acţiu­
ne principală în raport cu care tind, ca şi Lenin, simultan spre
atotputernicie şi spre abolirea personalităţii. La Lenin, aceas­
tă margine nu există.
Tatăl său era inspector al şcolilor publice în provincia
Simbirsk. Când a primit această funcţie în 1869, un an îna-
in te de naşterea lui Vladimir Ilici, nu existau în această vas-
l ă provincie cam periferică decât douăzeci de şcoli. La moartea
sa, în 1886, el a adus această cifră la 434 (cu douăzeci de mii
de elevi) fără a lua în considerare mai multe şcoli secunda­
re de nivel excelent. Destinul a făcut deci ca Lenin să fie
c o p i l u l unui bun slujbaş al sistemului şcolar rusesc şi să se
nască chiar în locurile unde se forma intelighenţia. Educa­
ţia sa provincială, incompletă, îl făcea incapabil să acceadă
la nivelul înaltei culturi petersburgheze care se desprindea,
la acest sfârşit de secol, de cultura narodnico-marxistă a in­
iei ighenţiei. Opiniile sale îl orientează dimpotrivă spre aceas­
ta din urmă. Gusturile sale îl fac prizonierul ei.
Gusturile lui Lenin sunt datate şi de o perfectă stabili-
tate. E l e sunt cele ale generaţiei anilor '60 aşa cum au fost
lixate o dată pentru totdeauna. în ce priveşte arta moder­
nă, el nu pricepe nimic şi nici nu vrea să priceapă. C o n t e m ­
poran al lui M a x Weber, al lui Freud, al logicii engleze, al
lilozofiei critice germane, el n-a auzit nimic de ele. Avan­
garda literară rusă îi este suspectă chiar dacă se vrea revo­
luţionară. „ N u înţeleg nimic, afirmă el, din acest entuziasm
pentru Maiakovski. Versurile sale nu sunt decât o umplu-
tui'ă, o păsărească de neînţeles, pe care el a lipit cuvântul
„revoluţie". D u p ă părerea mea, revoluţia nu are nevoie de
bufoni ca Maiakovski care se joacă cu ea şi care nu ne
237
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
asigură că Maiakovski se situează la o sută de coţi deasu­
pra lui Beranger.'"
Cultura sa clasică e dintre cele mai limitate. Valentinov,
care 1-a cunoscut bine la Geneva şi a lăsat cel mai fidel por­
tret al lui, 1-a întrebat dacă 1-a citit pe Shakespeare, B y r o n ,
Moliere, Schiller. N u . D i n G o e t h e a citit Faust şi atât. D i n ­
tre clasicii ruşi, Puşkin, Turgheniev, Tolstoi, G o n c e a r o v ,
dar numai în maniera în care îi înţelegeau criticii intelighen-
ţiei, Belinski şi D o b r o l i u b o v . îi place nespus de mult N e -
krasov, „poetul cetăţean". îl ignoră voit pe Dostoievski.
„ N u am timp de pierdut cu porcăria asta", afirmă el. D u p ă
ce a citit Amintiri din casa morţilor şi Crimă şi pedeapsă, nu
a vrut să citească Fraţii Karamazov şi nici Demonii. „ C u ­
nosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient,
începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să
ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul
cărţii. în ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară...
şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am
frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă. Ce poa­
te să-mi aducă e a ? " 3 î n c ă o trăsătură tipică a genului său
de cultură e gustul său pentru folclor. într-o zi la Paris, me­
najera sa fredona: „Ei nu vor avea Alsacia şi Lorena...". L e -
nin a căzut în extaz: era vocea poporului francez.
Plehanov a fost mentorul său în cunoaşterea marxismu­
lui. Pentru omul Plehanov el a avut o pasiune urmată de o cear­
tă violentă. D a c ă Lenin 1-a înjurat ca adversar politic, el nu-1
* N. V A L E N T I N O V , 1 9 6 4 , p. 9 8 . La 6 mai 1 9 2 1 , L e n i n îi adre­
sa lui Lunacearski telegrama u r m ă t o a r e : „ N u este o ruşine să vo­
tezi în favoarea publicării poemului 150 0 0 0 0 0 0 de Maiakovski
în 5 0 0 0 de exemplare ? Prostie, absurditate, extravaganţă şi pre­
tenţie. D u p ă părerea mea, numai zece din scrierile astea ar m e ­
rita efortul de a fi publicate si doar 1 5 0 0 de exemplare pentru
biblioteci şi pentru smintiţi. în ce-1 priveşte pe Lunacearski, el
merită o săpuneală pentru futurismul său." L E N I N , 1 9 6 9 , p. 2 2 2 .
238
LENIN
va renega niciodată ca mentor spiritual. îi admira dogma­
tismul de nezdruncinat.
„Marxismul este o concepţie monolitică, îi spunea L e ­
nin lui Valentinov, nu poate fi diluată sau denaturată prin
diverse adăugiri sau completări. Nu mai ştiu cu privire la
care critic al marxismului, Plehanov mi-a zis odată: « Să în­
cepem prin a-i pune un as de caro, după aceea vom vedea »
| în Rusia pe îmbrăcămintea ocnaşilor se cosea un as de caro].
Hi bine, eu cred că trebuie să aplicăm un as de caro tutu­
ror celor care vor să lovească marxismul, fără chiar « să mai
vedem după ». Aceasta trebuie să fie reacţia oricărui bun re­
4
voluţionar."
D a r înainte de Plehanov, Lenin suferise o influentă tim­
purie, mai decisivă încă, nu numai asupra gândirii, ci şi asu­
pra caracterului său, şi anume cea a lui Cernîşevski. El 1-a
citit mereu în tinereţe şi în m o d special când avea domici­
liu forţat la ţară, după expulzarea sa de la Universitatea din
Kazan. „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până
in noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski. Citeam
şi reciteam până la ultimul rând tot ceea ce se publica de el
in Sovremennik. Graţie lui Cernîşevski am luat cunoştin­
ţă de materialismul filozofic [...] Am citit de la un capăt la
altul remarcabilele eseuri ale lui Cernîşevski asupra esteti-
t II, artei, literaturii [...] Aria enciclopedică a cunoştinţelor
lui Cernîşevski, claritatea vederilor sale revoluţionare, ta­
lentul său necruţător de polemist, toate acestea m-au cu-
Cerit. Aflându-i adresa, i-am scris şi am fost foarte afectat
I .i nu am primit răspuns. Vestea morţii sale, survenită după
un an, mi-a produs multă durere. Există oameni despre care
.se poate zice că au un fler revoluţionar absolut. Aşa a fost
Marx, aşa a fost şi Cernîşevski. Până la această dată nici un
uvoluţionar rus nu a înţeles sau judecat într-un m o d atât
de fundamental, atât de penetrant şi atât de puternic, laşi-
i .i i ea, josnicia şi trădarea care există în întreg liberalismul."
Kl a citit Ce-i de făcut ? imediat după executarea fratelui său
239
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Alexandru, ştiind că acest roman fusese una din cărţile sale
preferate. „Am petrecut în compania lui, afirmă el, nu zile,
ci săptămâni. N u m a i atunci i-am înţeles profunzimea. M-a
răscolit profund." 5 Ce-i de făcut? este punctul de obser­
vaţie cel mai bun pentru a contempla viaţa lui Lenin. D a c ă
nu e eul său, imposibil de surprins, idealul său privitor la
eu este Rahmetov. Ca şi modelul său romanesc, Lenin îşi
supune facultăţile fizice la un antrenament. Gimnastica, re­
gimul alimentar, regularitatea vieţii, ordinea domestică pre­
cisă îi asigură revoluţionarului o deplină stăpânire a forţelor
sale. Ia şi el, din economie, din asceză şi din calcul, înfăţi­
şarea, dar numai înfăţişarea micului burghez perfect. Ca şi
Rahmetov, Lenin împarte literatura în utilă şi inutilă, iar
pe aceasta n-o citeşte.
Acest neobosit autodidact, care, ca şi maestrul său Marx,
petrece mult timp în bibliotecile publice, decide, ca şi maes­
trul său Cernîşevski — şi R a h m e t o v —, cu cutezanţă în nu­
mele convingerilor sale de neclintit şi a noii sale ştiinţe
provinciale. El nu ezită să scrie o carte groasă pentru a-1 re­
duce la tăcere pe un dificil logician austriac, Ernst Mach, pe
care bagajul său intelectual nu-i permite să-1 citească, dar
pe care-1 „respinge" de la cap la coadă; mai târziu, ajuns la
putere, îl va scoate din bibliotecile publice împreună cu Des-
cartes şi K a n t şi alţi câţiva filozofi „antimarxişti".
Ca şi Rahmetov, L e n i n trăieşte cast. N i m e n i nu s-a gân­
dit vreodată că voluptatea a reprezentat ceva în legătura lui
cu Krupskaia, căreia toate mărturiile îi scot în evidenţă urâ­
ţenia şi mediocritatea excepţionale. S-a glosat mult pe sea­
ma ataşamentului pe care l-ar fi avut pentru o femeie mult
mai atrăgătoare, Inessa Armând. Se pare într-adevăr că, la
un m o m e n t dat, s-au tutuit şi că Lenin a fost foarte afectat
de moartea ei. Se păstrează câteva scrisori, acestea fiind însă
ample disertaţii politice şi instrucţiuni pentru militanţi. Ei
au purtat conversaţii asupra amorului liber. Lenin consi­
dera că acesta era o revendicare burgheză. „Nu-i vorba de
ceea ce dumneata, în m o d subiectiv, vrei să înţelegi prin
240
LENIN
amorul liber, ci de logica obiectivă a raporturilor de clasă
în iubire." Asupra unui roman pe care i-1 dăduse, el afirmă:
„Ce porcărie! Strângeţi cel mai mare număr de orori p o ­
sibile, uniţi viciul cu sifilisul, cu infamia romantică, cu stoar­
cerea de fonduri prin şantaj şi cu procesul unui doctor...
I )upă părerea mea, e cu siguranţă o imitaţie arhidetestabi-
lă, a arhidetestabilului Dostoievski." 6 Puţin importă ce a fost
sau poate n-a fost între L e n i n şi Inessa. D a r şi-a dat cine­
va seama că Inessa are şi un model literar şi că acesta este
Vcra Pavlovna din Ce-i de făcut ? Trecuse şi ea de la viaţa
burgheză la viaţa revoluţionară şi de la un soţ mai puţin pro­
gresist la un soţ progresist. Către 1860 era la modă să imiţi
iui numai spiritul din Ce-i de făcut ?, ci însăşi intriga sa. Ines­
sa a fost oare conştientă de această paralelă ? Şi dacă ea nu
a fost, i-a scăpat paralela lui Lenin ? Nu ştim.
Cheia descifrării lui Lenin, ca şi a lui Rahmetov, este de-
voţiunea totală faţă de imperativele ideologiei, completa sub-
< «rdonare la practica revoluţionară pe care o ordonă. Această
absorbire atingea la Lenin desăvârşirea. în liniştea nopţii,
când visa, visa tot la revoluţie. Relaţiile umane erau jude­
cate cu această măsură. Iată-lîn 1907, atunci când este aban­
donat de aproape toată lumea. El îl întâmpină pe Valentinov
CU o faţă „rece şi rea" şi îl întreabă: „Aparţineţi încă grupu­
lui nostru ? — Da — Aşadar nu l-aţi părăsit î n c ă ! Voiam mai
întâi să ştiu căci, în caz contrar, v-aş fi întors spatele şi nu
v-aş mai fi vorbit. Nu vreau să vă întreb de ce nu aţi sem­
nat protestul celor treizeci şi şapte de bolşevici, mi s-a spus
că aveaţi atunci neplăceri personale. — Mi-am pierdut fiul.
Explicaţia se află aici sau altundeva ? De altfel, lucrul nu mai
prezintă prea mult interes. Am de discutat cu dumneavoas-
II a lucruri mai importante..." Şi atât de puternică era con­
vingerea lui Lenin, atât de surprinzătoare logica sistemului,
ca sărmanul Valentinov a rămas mut, ca şi cum protestul
celor treizeci şi şapte de bolşevici era într-adevăr mai im­
portant decât moartea fiului său 7 .
Dar Lenin exista oare în afara acestei polarizări ? Idea­
lul său privitor la eu este pentru sine fără mister, dar eul
241
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
său ? în zadar cultul organizat după moartea sa a încercat
să aşeze pe altare un Ilici „uman", un soi de geniu bun, ma­
liţios şi vesel. Legenda se năruie de la sine. în zadar istoricii
de pe toate tărâmurile au fost tentaţi să atingă o zonă non
politică, un ungher al persoanei sale care să fi scăpat pre­
facerii ideologice. Lenin este absent din propriile sale biogra­
fii, care se dezvoltă, după cum am spus, în analize politice.
A fost el rus, aşa cum Gladstone a fost englez, Thiers
francez, Bismarck prusac ? El este cu siguranţă inexplica­
bil fără condiţiile politice şi intelectuale care l-au format şi
care nu au fost reunite decât în Rusia. D a r , ca tip uman, în
ce priveşte caracterul, el scapă oricărei specificităţi naţio­
nale. Dostoievski reproşa intelighenţiei revoluţionare că se
deznaţionalizează. Lenin ar fi atunci exemplul perfect al
acestei deznaţionalizări, el care aparent se integrează atât
de bine în această Europă anonimă a clasei mijlocii (middle
class). De altfel, cultura naţională nu îl interesa. în 1914, pro­
clama că acest concept e o înşelătorie burgheză răspândită
de centuriile negre şi de clerici. Cultura naţională era cea a
marilor proprietari, a clerului şi a burgheziei. Cultura ma­
selor este internaţională. Principalul motiv de „mândrie na­
ţională a velicoruşilor" este contribuţia lor la mişcarea
revoluţionară mondială şi mai ales faptul de a avea drept
concetăţean pe „democratul velicorus Cernîşevski care şi-a
8
închinat viaţa cauzei revoluţiei" .
El nu se interesa mai mult nici de cultura „internaţio­
nală". Hazardurile emigraţiei l-au purtat în centrele stră­
lucitoare ale civilizaţiei Europei aflate la apogeul său. El nu
a avut ochi pentru ele. La Londra, dispreţuieşte „celebrul
lor Westminster", Westminsterul duşmanilor de clasă." Şi
Cernîşevski ieşise o singură dată în viaţa sa din Rusia pen-
* „Acest d lor, comentează T r o ţ k i (Lenin, Paris, 1925, p. 1 3 7 ) ,
face referinţă bineînţeles nu la englezi, ci la duşmani." L. F I S C H E R ,
1 9 7 1 , p. 77.
242
LENIN
11 u a-1 vedea pe H e r z e n şi petrecuse la L o n d r a patru zile
discutând, apoi revenise fără a arunca o privire în jurul lui.
I ,a Salzburg, Lenin se plânge de durerile sale de stomac şi
cerc o sută de ruble mamei sale. La Berlin, îşi face în Spree
I mia cotidiană. Detestă Parisul. T r o ţ k i îşi făcuse prieteni în
I.Inărui C . G . T . francez. Lenin nu şi-a dat această ostenea­
lă sau această plăcere. Lui i s-a furat bicicleta, circulaţia este
loarte intensă, biblioteca este incomodă. Un automobilist,
i.isturnându-1, i-a intentat proces şi 1-a câştigat. La Capri
j o a c ă şah cu G o r k i , nu este de acord asupra lui Mach, pier­
de, se supără. îi place la Geneva. Se simte încă mai bine la
(Cracovia. „Femeile umblă cu picioarele goale şi poartă î m ­
brăcăminte în culori vii, exact ca în Rusia... Trăim aici mai
bine ca la Paris." 9
Să privim omul care va bulversa universul. M i c de sta-
lură, robust, corect îmbrăcat în costumul său anonim de
11incţionar, jiletcă, cravată, lanţ de ceasornic. Mediul său fa­
milial ? N i m i c neobişnuit. Un bunic rus, un alt bunic evreu
(lucru exclus din biografiile oficiale), o bunică germană şi
una kalmucă ce i-a lăsat moştenire pomeţii obrajilor şi ochii
alungiţi: este un rus de graniţă, cum existau mulţi pe Volga,
eu sânge amestecat. Părinţii, demni, afectuoşi, o familie uni-
i a. Un copil viguros, studios, încăpăţânat şi, în general, ofe-
ii ud satisfacţie. Stilul său ? Stilul jurnaliştilor anilor '60, bogat,
p r o l i x , compact, fără ritm, fără imagini, clar, cu toate aces-
i ea întotdeauna plicticos. Dispoziţia lui ? T o n i c , cu o alter­
nanţă uşor ciclotimică de superactivitate şi de depresiune.
I >elccte de caracter? O tendinţă către nerăbdare şi mânie.
Sănătatea ? Bună, în afară de câteva dureri de stomac, mi-
cuc şi hipertensiune. Vicii ? N i c i unul.
Tabloul este extraordinar de banal, de un prozaism per­
fect, de o platitudine fără cusur. Ne poticnim totdeauna în
II uşierul eului leninian. Iată răspunsul cel mai probabil: acest
" Confederaţia Generală a Muncii — sindicat (n.t).
243
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI LENIN

eu nu există şi armătura doctrinală este cea care 1-a înlo­ CU adevărat, dar căruia lumea întreagă, transformată prin
cuit. Ce catastrofă interioară 1-a constrâns pe Lenin să se­ Kiija sa şi absorbită în el, n-ar putea să-i confere existenţă.
crete această enormă şi complicată proteză a eului, acest Există însă o altă abordare, cea care face abstracţie de abs­
„marxism" elementar dar coerent, de care nu se putea îndoi tractul Lenin şi care scrutează ceea ce i s-a substituit lui, şi
fără a-şi pune în pericol identitatea, fără a resimţi o amenin­ anume doctrina. Gnosticul, pradă gnozei salvatoare, se sim­
ţare pe care o îndepărta perfecţionând sistemul şi nimicin- ţea renăscând şi devenea altul, căpătând un conţinut nou.
du-i pe cei care semănau îndoiala ? Să datăm oare accidentul Acelaşi lucru se petrecea şi cu eroul cernîşevskian, pradă
de la moartea tatălui său, când Vladimir Ilici — avea 16 ani — .ulcvăratei cunoaşteri şi renăscând la condiţia omului nou.
a încetat să mai meargă la biserică şi a rupt cu tradiţia fa­ Metafizicianul poate medita asupra dezastrului lăsat în omul
milială ? Sau fractura era mai veche ? Este în zadar să facem pustiit de el însuşi. Istoricul trebuie să se ţină de ceea ce,
speculaţii, n-o vom şti niciodată. El a făcut totul pentru a in omul nou, funcţionează, aşa-zicând, în locul lui cu o efi­
se ascunde sub acest ţesut calos alcătuit din celule moarte, cacitate politică fără precedent: leninismul.
cum este cel care creşte pe locul înţepăturii unei insecte la
unii arbori care m o r astfel înăbuşiţi. Este un caz destul de
banal, un tip frecvent, pe care psihologia epocii l-ar fi eti­
chetat drept paranoid. C e e a ce însă nu este banal, e faptul
că acestei lipse i-au fost asociate mari vocaţii; că o perso­
nalitate atât de slabă s-a potrivit cu o situaţie istorică ex­
cepţională, iar carenţa sa de fiinţă, cu carenţa lumii noastre
şi cu cea a milioane de fiinţe umane.
Iată de ce istoricul se rătăceşte atunci când vrea din toa­
te puterile să-i trateze împreună pe Lenin şi leninismul şi
să-i atribuie un detaliu oarecare, pitoresc şi „uman", aces­
tui personaj perfect neted şi închis. Singura abordare c o ­
rectă a lui Lenin este cea metafizică, fiindcă sub un anume
unghi, acest personaj opac de atâta transparenţă, batjoco­
ritor, înfuriat, cu gusturi simple, descoperă sub plata supra­
faţă, profunzimea neliniştitoare a Neantului. Aşa 1-a văzut
Soljeniţîn când a făcut portretul aferat, migrenos şi orgo­
lios al lui Lenin la Zürich. Aşa îl întrevăzuse înainte, nu Cer-
nîşevski, ci autorul Demonilor, Dostoïevski, care privind
cum se agitau mărunţii militanţi provinciali, înţelesese cine
avea să se năpustească asupra Rusiei. Astfel că Lenin nu sea­
mănă cu criminalul princiar Stavroghin, ci mai degrabă cu
nevoiaşul, guraliv şi impetuos Verhovenski, nici măcar rău

244

CAPITOLUL XII
Leninismul metafizic
Este prea simplu să afirmi că leninismul sintetizează tra­
diţia revoluţionară rusă. într-un fel toate elementele care
au apărut succesiv în această istorie converg spre Lenin. Ia­
cobinii francezi, hegelienii de stânga şi Marx, dihotomiile
slavofile, Herzen şi Cernîşevski, partidele înjghebate de N e -
ceaev şi Tkacev, agitprop narodnicistă, apoi marxistă, Ple-
hanov: acesta este orizontul său, acestea sunt referinţele sale
constante şi cercul strâmt al preferinţelor sale. D a r moşte­
nirea este triată, pentru că Lenin ignoră părţile cu adevărat
filozofice care există la Marx, nu acceptă părţile religioase
sau etice care subzistă la narodnici şi nu se află la el acel soi
de bună-credinţă intelectuală care-1 însufleţeşte încă pe Ple-
hanov. în plus, moştenirea este refăcută în întregime, ast­
fel că nu se poate totdeauna decide dacă păstrează sau dacă
trădează astfel tradiţia pe care a primit-o. Nu există mar-
xolog cât de cât savant începând cu Kautsky care să nu fi
demonstrat falsificările la care a supus spiritul marxismu­
lui; dar se poate totodată pleda şi pentru faptul că Marx con­
ţinea cu adevărat ceea ce Lenin a luat de la el. în înlănţuirea
de idei pe care o operează Lenin, toate elementele reţinu­
te sunt împinse la extrem. C e e a ce era violent, devine mai
violent. Ceea ce rămăsese în stare de fantezie sau de reve­
rie vrea să se întrupeze în realitate.
246
LENINISMUL METAFIZIC
Se poate vorbi de metafizica lui Lenin ? El nu a scris de­
cât o singură carte filozofică în intenţie şi câteva articole asu­
pra istoriei concepţiei sale despre lume, pornind de la M a r x
şi Herzen. M a i mult, el ar fi refuzat energic termenul de
metafizică. într-adevăr, Engels declarase în Anti-Diihring
că metafizicianul considera lucrurile şi noţiunile una după
alta, ca nişte obiecte de studiu izolate: „El spune da-da, nu-nu;
1
e c e a ce trece dincolo de asta nu valorează nimic." Opunân-
(lu-se deci celui de „dialectică", termenul de metafizică c o -
i u )tează ceva rău, de evitat. Dacă s-ar lua metafizica în sensul
•au tradiţional, Lenin l-ar fi refuzat în egală măsură. într-a-
< levăr, spiritul speculativ îi este străin. Nu există decât o me­
todă care are valoare, este ştiinţa demonstrativă. Fundamentele
prime ale gândirii sale sunt deci considerate drept demon-
.1 rate ştiinţific şi cer acordul spiritelor de bună-credinţă. Ele
I U I fac obiectul unei opinii. „Metafizica" sa este deci o m o ­
genă cu fizica ale cărei fundamente prime le constituie.
Ştiinţa principiilor fizicii nu este de resortul imediat al
lui Lenin care nu se crede şi nu se pretinde un om univer­
sal. Totuşi, se poate întâmpla ca un atac politic să nu poa­
la li respins numai pe terenul politic, să trebuiască urcat în
amonte. Atunci îl vedem pe Lenin deschizând fără teamă
logica lui Hegel, tratatele lui Mach, Avenarius, Poincare şi,
i uarmat numai cu Plehanov, M a r x şi Engels, respingându-i
pe propriul lor teren. într-adevăr, politica lui Lenin ţine de
aceeaşi ştiinţă unitară ca fizica şi filozofia. Principiile or­
ganizatoare ale lumii sociale au aceleaşi structuri ca şi cele
ale lumii fizice şi filozofice. Nu este necesar, pentru a face
politică, să fii specialist în fizică şi filozofie, dar este indis­
pensabil ca această politică să fie garantată prin aceeaşi şti­
inţă care explică fizica şi filozofia. Lenin nu poate deci să
se dezintereseze de soarta acestora. De aici, o eroare c o m u ­
na în Occident. Faptul că un om politic se interesează de
247
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
filozofie era neobişnuit. I s-a dat lui Lenin aura pericleană
a filozofului încoronat şi s-au adus în jurul lui umbrele ilus­
tre ale lui Platon şi M a r c Aureliu. Nu se putea neînţelege­
re mai mare. Lenin nu se interesează de filozofie, dar aderă
la o ideologie în care filozofia şi politica sunt omogene şi
se garantează reciproc.
El se consacră ideologiei care impune o viziune asupra
lumii şi, în consecinţă, dictează o conduită politică.
A face politică înseamnă deci a acţiona în virtutea aces­
tei concepţii asupra lumii şi, în acelaşi timp, a face filozo­
fie. Cu toate acestea, trebuie să existe elementele prime ale
acestei concepţii despre lume, pe care Lenin nu simte nevo­
ia să le elaboreze pentru că ele au fost în mod definitiv stabi­
lite de alţii, dar care există în fundal şi domină universul său
inteligibil.
Ascultă, Lenin, materia, Dumnezeul tău, materia este una.
Lumea este materială. Diversitatea fenomenelor este o ma­
nifestare a formelor pe care le ia materia unică în mişcare.
Atomul, celula vie, omul social şi omul spiritual sunt spe­
cii diferite ale materiei. „ N u există nimic etern, scria E n -
gels, decât materia în eternă mişcare şi legile potrivit cărora,
ea se mişcă şi se schimbă." Materia este eternă, infinită,
atotputernică, predicabilă la infinit, substanţialmente una.
Materia sive Natura".
„Concepţia materialistă asupra naturii, scrie Engels, nu
semnifică nimic altceva decât o simplă înţelegere a naturii,
aşa cum se prezintă ea fără adaosuri străine." 2 Materia este
înzestrată cu mişcare. C u m nu există decât materie, mişcarea
îi este internă şi sursa mişcării se află în materia însăşi. In
acest vast cazan de materie în mişcare care este lumea, elemen­
tele reacţionează unele asupra altora. Recopiind fragmente
din logica lui Hegel, Lenin scrie: „Mişcarea ş i « automişcarea »
* Materie sau natură (n.t.).
248
LENINISMUL METAFIZIC
( N . B . acest lucru! mişcarea autonomă (de sine stătătoare),
spontană, lăuntric-necesară, « schimbarea », « mişcarea şi via­
ţa », « principiul oricărei automişcări », « i m p u l s u l » ( T r i e b )
spre « mişcare » şi spre « activitate » — opoziţia faţă de «lip­
sa de viaţă a fiinţării » — cine va crede că în aceasta constă
esenţa « hegelianismului», a hegelianismului abstract şi
abstrus (greoi, încâlcit) ? Această esenţă a trebuit să fie dez­
văluită, înţeleasă, curăţată, purificată, ceea ce au şi făcut Marx
şi Engels." 3
Câştigat de data aceasta de stilul imaginativ al lui Hegel,
el notează: „Râul şi picăturile în acest râu. Poziţia fiecărei
picături; raportul dintre ea şi celelalte; legătura ei cu cele­
lalte; direcţia mişcării ei; viteza; linia mişcării — dreaptă,
curbă, circulară etc. — în sus, în jos. Suma mişcării. C o n ­
ceptele ca inventare ale diferitelor laturi ale mişcării, ale di­
feritelor picături (= lucruri) ale diferitelor « şuvoaie » etc.
Iată a peu pres tabloul lumii după Logica lui Hegel, fireş­
te minus bunul D u m n e z e u şi absolutul." 4
Multe lucruri diferite sunt subsumate aceluiaşi concept
de mişcare. Mişcarea particulelor, deplasarea unui corp în
spaţiu, combinarea chimică a atomilor şi moleculelor, me­
tabolismul celulei, conştiinţa, viaţa socială sunt tot atâtea
mişcări. Cu toate acestea, suma acestor mişcări nu produ­
ce o agitaţie aleatorie „pe l o c " . Ea este ordonată potrivit unui
proces care se derulează în timp. Automişcarea materiei este
obiectul unei istorii. Ea se produce prin intermediul c o n ­
tradicţiei. O r i c e fenomen comportă două tendinţe opuse,
care sunt legate între ele şi care, în acelaşi timp, se exclud şi
„luptă" una contra celeilalte. într-un fragment, Lenin ilus­
trează ceea ce el denumeşte această „lege" prin exemplele
următoare: „în matematică, + şi -. Diferenţiala şi integrala,
în mecanică, acţiune şi reacţie. în fizică, electricitatea p o ­
zitivă şi cea negativă. în chimie, unirea şi disocierea atomi­
lor." 5 în sincronie aceasta se numeşte contradicţie. în
diacronie, aceasta poartă un alt n u m e : lupta dintre vechi şi
249
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
nou. Dezvoltarea naturii se face prin lupta între ceea ce „dis­
pare" şi ceea ce se „naşte". Lupta duce la victoria noului care
ia atunci numele de progres. Mişcarea este într-adevăr di­
rijată de la inferior la superior. Curba nu este circulară, este
ascendentă. D a r ea nu este continuă. într-adevăr, se c o n ­
stată accidente, opriri. Atunci suntem înaintea unei schim­
bări calitative. Elementele se acumulează (cantitativ) şi apoi
există un salt. Spre exemplu, este necesar un anume prag
de intensitate al curentului electric pentru a aduce la incan­
descenţă o lampă. Alt exemplu: revoluţia.
Nu există decât mişcare. Repaosul, echilibrul nu este de­
cât un moment al mişcării. N u m a i mişcarea este eternă şi
absolută. Unitatea contrariilor, indică Lenin, este momen­
tană, relativă, în timp ce lupta contrariilor este absolută şi
nu se opreşte niciodată. Iată de ce, ceea ce este perimat şi
reacţionar (adică ceea ce împiedică mişcarea progresivă) este
eliminat. Acest proces general se numeşte dialectică şi me­
toda pentru a-1 cunoaşte, metoda dialectică. Dialectica este
„miezul marxismului".
O m u l reprezintă încununarea materiei şi, în mod echi­
valent, a naturii. Gândirea este produsul superior al unei
materii organice particulare — creierul. Ca atare, el este în
întregime supus legilor obiective care guvernează materia.
Nu subiectul transcendental este cel care introduce mate­
ria în cadrele pe care el i le impune şi care ar fi legile. Aceas­
tă concepţie este „idealism". „Recunoaşterea legităţii obiective
în natură şi a reflectării aproximativ fidele a acestei legităţi
în capul omului este materialism. " 6
Nu există întâmplare. N i m i c nu este accidental. T o t u l
este necesar. O m u l este supus în m o d legitim determinis­
mului. Nu există deci nici un loc pentru liberul arbitru şi
cu atât mai mult nu există unul pentru un „suflet" auto­
nom. C u m se pune atunci problema responsabilităţii m o ­
rale a omului şi, mai general, a libertăţii sale ?
250
LENINISMUL METAFIZIC
în prima sa lucrare ( 1 8 9 4 ) , L e n i n se ocupa de respin­
gerea lui Mihailovski. Să-1 ascultăm: „Una dintre temele pre-
Ferate ale filozofului nostru subiectivist: ideea conflictului
dintre determinism şi morală, dintre necesitatea istorică şi
rolul personalităţii. El a consumat o grămadă de hârtie de­
bitând un noian de absurdităţi sentimentale mic-burgheze
pentru a rezolva acest conflict în favoarea moralei şi a r o ­
lului personalităţii.
In realitate nu există aici nici un conflict [...] Ideea de­
terminismului, care stabileşte necesitatea acţiunilor omu­
lui şi spulberă povestea absurdă a liberului arbitru, nu
exclude câtuşi de puţin nici raţiunea, nici conştiinţa omu­
lui şi nici aprecierea acţiunilor lui. Dimpotrivă, numai punc-
i u I de vedere determinist face posibilă o apreciere riguroasă
şi exactă, în loc să pună totul pe seama liberului arbitru. De
Asemenea, ideea necesităţii istorice nu diminuează câtuşi de
puţin rolul personalităţii în istorie: întreaga istorie se c o m -
I uurc tocmai din acţiunile unor personalităţi, care sunt, fără
îndoială, forţe care acţionează. Adevărata problemă care se
pune atunci când urmează a se aprecia activitatea pe tărâm
sc )cial a unei personalităţi este aceasta: în ce condiţii va fi
asigurat succesul acestei activităţi ? " 7 Lenin nu-şi va schim­
ba părerea asupra acestui punct. în 1908, respingându-1 pe
M ach, el se reîntoarce asupra problemei libertăţii şi iată cum
0 rezolvă:
începe prin a-1 cita pe Engels: „Liberul arbitru nu este deci
altceva decât capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză.
( \\ cât judecata unui om cu privire la o anumită chestiune este
deci mai liberă, cu atât mai mare e necesitatea [...] Liber-
1 a t ca constă deci în a ne domina pe noi înşine şi în a domi­
na natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoaşterea
" Lenin, V.I., Ce sunt „prieteniipoporului" şi cum luptă ei îm­
potriva social-democraţilor? (n.t.).
251
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
necesităţilor naturii." Apoi Lenin adaugă un comentariu în
patru puncte:
1. „Engels recunoaşte chiar la începutul acestor raţio­
namente legile naturii, legile naturii exterioare, necesitatea
naturii, adică tot ceea ce Mach, Avenarius, Petzoldt & C o .
califică drept « metafizică »."
2. „Engels nu se îndeletniceşte cu născocirea de defini­
ţii ale libertăţii şi necesităţii, în genul definiţiilor scolastice
care îi preocupă în cel mai înalt grad pe profesorii reacţio­
nari." Necesitatea naturii este factorul prim, iar voinţa şi
conştiinţa omului factorul secund.
... Acestea din urmă trebuie, în mod inevitabil şi nece­
sar, să se adapteze celei dintâi".
3. „Engels recunoaşte existenţa unei necesităţi necunos­
cute de om [...] Punctul de vedere materialist este recunoaş­
terea realităţii obiective a lumii exterioare şi a legilor naturii
exterioare, considerându-se totodată că această lume şi aces­
te legi sunt pe deplin cognoscibile pentru om, dar nu pot
fi niciodată cunoscute până la capăt. N o i nu ştim ce nece­
sitate naturală guvernează fenomenele meteorologice, şi de
aceea suntem inevitabil sclavi ai timpului. D a r , deşi nu cu­
noaştem această necesitate, ştim totuşi că ea există."
4. Engels „face un salt de la teorie la practică [...] La E n ­
gels însă întreaga practică umană vie pătrunde în sfera te­
oriei cunoaşterii, oferind un criteriu obiectiv al adevărului;
cât timp nu cunoaştem o anumită lege naturală, aceasta din
urmă, existând şi acţionând în afara cunoaşterii noastre, ne
transformă în sclavi ai « necesităţii oarbe ». D a r odată ce am
aflat această lege, care acţionează independent de voinţa şi
de conştiinţa noastră, suntem stăpânii naturii. Dominaţia
asupra naturii, care se manifestă în practica omenirii, este
rezultatul reflectării obiectiv-fidele în capul omului a feno­
menelor şi a proceselor naturii". 8
Astfel, cunoaşterea este cea care salvează omul şi îl face
stăpân al necesităţii. O r , cunoaşterea obiectivă este posibi-
252
LENINISMUL METAFIZIC
la. în fapt, ea este o funcţie a materiei „care generează sen­
zaţia. Senzaţia depinde de creier, de nervi, de retină etc., adi­
că de materia organizată într-un anumit m o d " . 9 Materia
capătă conştiinţă de sine însăşi prin intermediul materiei.
Este însăşi definiţia sa: „Materia este categoria filozofică care
desemnează realitatea obiectivă dată omului în senzaţiile lui,
copiată, fotografiată şi există independent de e l e . " 1 0 P r o c e ­
sul automişcării materiei este în acelaşi timp, prin omul care
0 reflectă, un proces de autoconştiinţă. Cunoaşterea este,
Aşadar, în acelaşi timp obiectivă — pentru că materia se re-
1 lectă în ea însăşi, în m o d exact — şi relativă, pentru că ma­
teria nu a încetat să se mişte şi să se reflecte. Leninismul
cuprinde relativismul, dar nu este un relativism: „Istoriceş-
i e condiţionate sunt limitele apropierii cunoştinţelor noas-
l re de adevărul obiectiv, absolut, dar necondiţionată este
existenţa acestui adevăr, necondiţionat e faptul că noi ne
.ipropiem de e l . " 1 1 Relativismul conduce la scepticism, la
.\gnosticism, la sofistică, la subiectivism, lucruri pe care L e ­
nin le judecă abominabile.
„Condiţionate din punct de vedere istoric sunt momen-
tul şi împrejurările în care, în procesul cunoaşterii esenţei
lucrurilor, am ajuns la descoperirea alizarinei în gudron sau
a electronilor în atom, dar necondiţionat e faptul că fiecare
din aceste descoperiri constituie un pas înainte al « cunoaş­
terii necondiţionat obiective ». într-un cuvânt, condiţiona­
lă din punct de vedere istoric este orice ideologie, dar
necondiţionat e faptul că oricărei ideologii ştiinţifice (spre
deosebire, de pildă, de cea religioasă) îi corespunde adevă­
rul obiectiv, natura absolută." 1 2 C â t priveşte criteriul ade­
vărului obiectiv absolut, practica este aceea care îl furnizează.
Şi Lenin îl citează încă o dată pe E n g e l s : „Succesele acţiu­
nilor noastre fac dovada concordanţei (Ubereinstimmung)
percepţiilor noastre cu natura obiectivă a obiectelor perce­
pute." 1 3 Aceasta îi lasă leninistului o marjă confortabilă de
acţiune. Acţiunea sa este sanctificată de adevărul obiectiv
253
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
absolut. D a r , dintr-o clipă în alta, îl poate decreta relativ şi
opera o cotitură: practica îl poartă atunci la un nou nivel,
mai ridicat, încă mai apropiat de adevărul obiectiv absolut.
După cum se vede, există o istorie a cunoaşterii după cum
există o istorie a materiei, ea fiind de altfel una şi aceeaşi.
Ea se supune deci marii legi dialectice a luptei contrariilor,
a luptei dintre vechi şi nou. In istoria recentă a materiei, care
este istoria umanităţii, se opun mişcarea autoconştiinţei şi
o mişcare ce contrazice şi împiedică conştiinţa. Trebuie dat
acesteia din urmă numele generic de idealism. De când exis­
tă şi gândesc oamenii, există deci „două linii fundamenta­
le în filozofie". 1 4 „Materialismul consideră natura factor
prim iar spiritul factor secund. Idealismul procedează in­
vers." 1 5 U n a din linii trece prin Platon, Berkeley, Kant,
H u m e şi ajunge în mod ruşinos la Mach, Avenarius & C o .
Cealaltă linie pleacă de la Heraclit, D e m o c r i t , Epicur, tre­
ce glorioasă prin D ' H o l b a c h , Helvetius, Diderot, trece vic­
torioasă prin ambiguul Hegel, frizează perfecţiunea la
Feuerbach şi Cernîşevski, înfloreşte în fine la M a r x şi E n -
gels. Autorevelarea materiei se desăvârşeşte în marxism.
Lupta nu este încheiată. într-adevăr, din motive dialec­
tice, ansamblul conştiinţelor nu este alăturat la splendoarea
adevărului. M a i rău, maeştrii erorii se străduiesc să c o m ­
plice problemele şi să mascheze tocmai distincţia dintre cele
două linii. O r , noi am găsit mereu, fără excepţie, observă
Lenin, „sub paravanul noilor subtilităţi terminologice, sub
mormanele de gunoi ale scolasticii savante, două linii fun­
damentale, două orientări fundamentale în rezolvarea pro­
blemelor filozofice". Trebuie continuată opera lui M a r x şi
Engels „măturând fără cruţare, ca pe un gunoi, inepţiile, ga-
limatiile emfatice şi pretenţioase, nenumăratele încercări de
a « descoperi » o linie « nouă » în filozofie, de a inventa o
orientare « nouă » etc. care va fi a idealismului pe gustul epo­
c i i " 1 6 . Există decipartide în filozofie şi mai exact, există două
254
LENINISMUL METAFIZIC
partide 1 7 . Partidul de mijloc este ca totdeauna cel mai demn
de dispreţ din toate partidele. Pretinsa imparţialitate este o
momeală şi o revoltătoare ipocrizie. Şi chiar dacă este sin­
ceră, ea deschide în mod obiectiv drumul idealismului. Exis­
tă o „ştiinţă de partid" 1 8 . în acest punct, ne învecinăm cu
domeniul politicului.
înainte de a pătrunde în acest domeniu să ne oprim o
clipă cu consideraţiile noastre asupra viziunii despre lume
a lui Lenin. Ea i-a fost dată în bloc, în tinereţe, fără îndo­
ială înainte să fi început să scrie, poate în perioada vacan­
ţelor sale de student exmatriculat, atunci când se îndopa cu
lecturi pe proprietatea familiei sale de la Kokuskino. Nu se
i onstată apoi nici revoluţie, nici aprofundare, nici progres.
I'olemicaîl obligă să-şi reia lecturile din Cernîşevski, Marx,
l'aigels, Plehanov şi alţi câţiva. Ea nu îl obligă să şi le extin­
dă. Stocul de argumente pe care le extrage de aici i se pare
întotdeauna pe deplin suficient. „Vă înşelaţi, domnule Poin-
( arc", declară el, cu o liniştită îndrăzneală 1 9 . Nu trebuie să
situăm concepţiile lui Lenin în istoria filozofiei, oricât de
simplist şi de grosier am privi-o, căci acredităm ideea unui
1 ,cnin filozof. M a i degrabă trebuie văzut de unde vin ele­
mentele smulse din filozofie şi aglomerate în această ideo­
logie. Ea se prezintă ca o decantare a lui M a r x şi, încă mai
mult, a lui Engels din Anti-Dubring. Această ultimă carte
conţine aproape întreaga cosmologie a lui Lenin, ceea ce de
altfel ar fi recunoscut bucuros. El nu s-a dat drept un ori-
ginal, ci drept un discipol capabil să aplice aceleaşi princi­
pii în circumstanţe istorice diferite. Astfel simplificat, căci
paginile precedente îl rezumă suficient, sistemul uimeşte prin
arhaismul său. Acest monoteism al materiei reaminteşte în-
(r-o oarecare măsură cosmologiile naturaliste ale Renaşterii*
un hilozoism, o ţesătură omogenă în care totul reacţionea­
ză asupra a tot ce există, animat de mişcări interne; un mi-
Crocosm care-1 conţine pe om ca pe rezultatul său cel mai
evoluat, aflat în mers spre o palingeneză finală; parcă ar fi
255
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Paracelsus, dar fără elementele religioase şi fără ca între părţi
corespondenţele să fie situate în registrul simbolic în care
ele se găsesc în mod real. Cuvântul „mişcare" este întrebuin­
ţat în mod analogic pentru a caracteriza mai multe feno­
mene, fără ca acestea să aibă raporturi definite unele cu altele.
Ca m o d de gândire, aceasta constituie un mare recul din­
colo de metoda fenomenală şi de gândirea ştiinţifică m o ­
dernă. Natura, Materia regăsesc un statut din care gândirea
critică a secolelor al X V I I - l e a şi al X V I I I - l e a le alungase.
D a r ceea ce este constitutiv ideologiei este că genul de
consens la care obligă ştiinţa exactă modernă este impus în
legătură cu această cosmologie. Cuvântul lege este întrebuin­
ţat pentru a caracteriza „lupta dintre vechi şi n o u " sau „tre­
cerea cantităţii în calitate". Acelaşi gen de consimţământ cu
care spiritele rezonabile acceptă ecuaţiile lui N e w t o n sau
Fourier este reclamat cu privire la aceste analogii confuze.
U n e l e şi altele formează împreună o „ştiinţă unică". Siste­
mul constituie cadrul universal în care trebuie să se aşeze
legile pozitive particulare. Ele se aşază atât de bine încât fie­
care aduce o nouă dovadă a validităţii ansamblului. D e s ­
coperirea electronilor confirmă, în ochii lui Lenin, marxismul.
Ideologia „cuprinde în sine" ştiinţa, dar ştiinţa nu cu­
prinde în sine ideologia. Ce i-ar fi putut răspunde M a c h şi
Poincare lui Lenin ? Ei n-ar fi ştiut de unde să înceapă, pe
ce să întemeieze schimbul de argumente. „Vă înşelaţi, dom­
nule Poincare." D a r asupra a ce ? Cu adevărat, Poincare n-ar
fi putut înţelege.
D a r Lenin înţelege în schimb orbirea lui M a c h şi Poin­
care. El înţelege chiar că nu e înţeles, pentru că teoria îl îm­
brăţişează pe posibilul contrazicător, îl înţelege temeinic,
îi explică cu anticipaţie în chip minunat. într-adevăr, exis­
tă o sociologie a erorii şi a relei-credinţe. Şi există de ase­
menea o politică de dus faţă de ele.
Să reluăm discursul asupra leninismului.
256
LENINISMUL METAFIZIC
Iată ce a făcut Marx, după părerea lui L e n i n : el a pre­
lungit ştiinţa universală a naturii (sau materiei) la ştiinţa so-
Cială, la om. Aceasta a admirat Lenin încă în prima sa carte
din 1894. El citează din prefaţa Capitalului: „Punctul meu
de vedere — spune M a r x — concepe dezvoltarea formaţiu­
nii social-economice ca un proces istoric-natural." 2 0 Marx
este Darwinul sociologiei. „Aşa cum Darwin a pus capăt
concepţiei după care speciile de animale şi de vegetale ar fi
întâmplătoare, nelegate prin nimic între ele, « create de D u m ­
nezeu » şi neschimbătoare, şi a aşezat pentru prima oară bio­
logia pe o bază pe deplin ştiinţifică stabilind transformarea
speciilor şi succesiunea lor, tot aşa şi Marx a pus capăt con­
c e p ţ i e i după care societatea ar fi un agregat mecanic de in­
divizi, care permite orice schimbări dictate de voinţa
stăpânirii (sau, ceea ce este acelaşi lucru, de voinţa societă­
ţi i şi a cârmuirii) şi care ar apărea şi s-ar transforma în m o d
întâmplător şi a aşezat pentru prima oară sociologia pe o
bază ştiinţifică stabilind noţiunea de formaţiune social-e-
conomică ca totalitate a relaţiilor respective de producţie
şi arătând că dezvoltarea acestor formaţiuni este un proces
21
istoric natural." Aceeaşi ştiinţă care explicase materia
non-umană explică, începând cu Marx, materia umană. Şti­
inţa este unificată, de vreme ce ea explică tot ce putea fi ex-
plicat, materia şi conştiinţa materiei, obiectul şi subiectul.
Se ştia, înainte de Marx, că omul şi universul erau create
din aceeaşi ţesătură materială, dar rămânea de dat legea uni-
tară a celor două lumi substanţial unitare. M a r x a realizat
aceasta şi ne-au fost dezvăluite marile linii ale universului,
dar ştim şi de ce ele au fost dezvăluite tocmai de Marx, de
Ce oamenii se împart în două tabere, în două partide filo­
zofice, cei care acceptă şi cei care refuză concepţia ştiinţi-
I ică a universului, şi de ce o acceptă şi de ce o refuză. Lenin
se înţelege pe el însuşi şi îşi înţelege adversarul: el înţelege
totul. în mod cert, rămân lucruri de cunoscut. D a r sâmbu­
rele adevărului obiectiv absolut este dat definitiv. Practica
257
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
este cea care va dezvolta acest sâmbure, fără a-1 deforma,
până la a-1 face să coincidă cu adevărul obiectiv absolut.
M a r x dă lumii sociale şi istorice o teorie completă. L e ­
ninismul nu este altceva, în acest domeniu, decât o încre­
dere absolută în analiza marxistă, aşa cum este ea codificată
puţin câte puţin de către Engels, Kautsky, Mehring, Ple-
hanov şi de către gânditorii social-democraţiei europene.
Esenţa învăţăturii marxiste, aşa cum a înţeles-o Lenin,
este aceasta: istoria este o succesiune de regimuri sociale şi
politice ducând la capitalism. In Europa Occidentală, lup­
ta între vechi şi nou este lupta între capitalism şi regimul
social şi politic care trebuie să-i succeadă, socialismul. în
Rusia, lupta dintre vechi şi nou este lupta dintre feudalism
şi capitalism pe de o parte, între capitalism şi socialism, pe
de altă parte.
Nu se trece de la un regim politic la altul decât printr-un
salt care se numeşte Revoluţie. Lupta contrariilor care pre­
găteşte acest salt este lupta de clasă. Astfel, orice poziţie jus­
tă, corectă, ştiinţifică reflecta în trecut poziţiile burgheziei
contra feudalismului, iar astăzi, poziţiile proletariatului con­
tra capitalismului. O r i c e dezacord teoretic se poate anali­
za cu ajutorul acestei grile: burghezie sau proletariat. De
exemplu, dezacordul privind empiriocriticismul: „ F i l o z o ­
fii machişti ruşi încep să se împartă după partidele politi­
ce... Machistul V. Cernov, narodnic şi duşman înverşunat
al marxismului, îl atacă de-a dreptul pe Engels pentru « lu­
22
crul în sine »."
Lupta socială şi politică este deci dovada marxismului.
Marxismul este reflectarea obiectivă în conştiinţa oameni­
lor a emergenţei proletariatului. El explică proletariatul,
după cum se explică pe sine prin proletariat. Emergenţa sa
progresivă în istoria gândirii este paralelă cu istoria luptei
de clasă. Sistemul este închis în el însuşi pentru că orice încer­
care de respingere relevă influenţa burgheziei, prin urmare
258
LENINISMUL METAFIZIC
i luptei de clasă aşa cum a definit-o marxismul însuşi. Ar­
gumentul contradictoriu este deci o nouă dovadă a validi-
i ii II sistemului. într-un cuvânt, există o ecuaţie între
aiiiomişcarea materiei, autorevelarea sa în marxism şi au-
fcoverificarea acesteia în lupta politică.
Iată de ce, pe de o parte, marxismul este incontestabil
I, pe de altă parte, trebuie apărat prin toate mijloacele. C e r ­
ni mlinea nu ajunge la seninătate, ci dimpotrivă, la o poie­
nii, a violentă care nu cunoaşte odihnă. A fi marxist, pentru
I ruin, înseamnă a-i ataca fără încetare pe duşmanii mar­
xismului.
I ,ui Mihailovski, primul său adversar, Lenin îi dă o lo-
viiură puternică: „Acum, după apariţia Capitalului, con-
• i plia materialistă a istoriei nu mai este o ipoteză, ci o
doctrină dovedită ştiinţificeşte [...] Materialismul nu este
prin excelenţă o concepţie ştiinţifică asupra istoriei», cum
. ii de dl Mihailovski, ci singura concepţie ştiinţifică asu-
Dl i istoriei." 2 3 Mai târziu, într-un articol apărut în 1913 şi
« ftre, graţie formei sale concentrate, serveşte drept profe-
iinic de credinţă mişcării comuniste, el scrie: „învăţătura
1111 Marx este atotputernică fiindcă este justă. Ea este c o m -
I >lcia şi armonioasă, dând oamenilor o concepţie unitară de-
ipre lume [...] Ea este succesoarea legitimă a tot ce a creat
omenirea mai bun în secolul al X l X - l e a : filozofia germa­
na, economia politică engleză şi socialismul francez." „Ma­
ici ialismul istoric al lui M a r x s-a dovedit a fi cea mai
i;iandioasă cucerire a gândirii ştiinţifice. Haosului şi arbi-
II arului care dominaseră până atunci în concepţiile despre
i a orie şi politică le-a luat locul o teorie ştiinţifică uimitor
i le unitară şi de armonioasă, care arată cum o orânduire so-
l ială, dezvoltându-se ca urmare a creşterii forţelor de pro­
ducţie, se transformă într-o altă orânduire, superioară —
cum feudalismul, de pildă, dezvoltându-se, se transformă
MI capitalism." 2 4
259
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
N u m a i că marxismul, care este cea mai ştiinţifică din toa­
te ştiinţele, nu poate întruni adeziunea pe care o obţin atât
de uşor fizica şi chimia. Acest lucru Lenin 1-a prevăzut. Aşa
se face că acelaşi articol se deschide prin aceste cuvinte: „în­
văţătura lui Marx stârneşte în toată lumea civilizată cea mai
mare ostilitate şi cea mai mare ură din partea întregii ştiin­
ţe burgheze (atât oficiale cât şi liberale), care vede în mar­
xism un soi de « sectă dăunătoare ». La o altă atitudine nici
nu ne putem aştepta, căci într-o societate bazată pe lupta
de clasă nu poate exista ştiinţă socială «imparţială ». întrea­
ga ştiinţă oficială şi liberală apără (într-un fel sau altul) ro­
bia salariată, pe când marxismul a declarat acestei robii un
război necruţător."
Astfel, lupta pentru adevărul ştiinţific nu poate fi nici­
odată despărţită de lupta de clasă: „Genialitatea lui Marx
constă în faptul că el a fost în stare, înaintea tuturora, să
tragă de aici şi să aplice consecvent concluzia pe care o in­
dică întreaga istorie mondială. Această concluzie este teo­
ria luptei de clasă. O a m e n i i au fost şi vor fi întotdeauna
victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică atâ­
ta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze,
declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau
social, interesele unor clase sau ale altora." 2 5
Astfel se explică tonul foarte special al lui Lenin. Când
face o expunere, o face cu un ton al evidenţei, căci el nu ca­
ută să emoţioneze, ci să convingă prin ceea ce crede că sunt
demonstraţii. Nu este vorba la Lenin de elocvenţă, ci de au­
toritatea savantului care avansează fapte şi dovezi. Stalin a
fost uimit când 1-a auzit prima oară rostind un discurs:
„Ceea ce m-a captivat era forţa irezistibilă a logicii lui L e ­
nin, logică puţin cam seacă, dar care în schimb, pune stă­
pânire temeinic pe auditoriu, îl electrizează puţin câte puţin
şi apoi îl face prizonier, cum se spune, fără recurs... Logi­
ca lui Lenin apare ca nişte tentacule atotputernice care strâng
260
LENINISMUL METAFIZIC
din toate părţile ca într-o menghină a cărei încleştare e im­
26
posibil să o c u r m i . "
Astfel le vorbea el tovarăşilor. D a r el stia că adevărul sti-
uuific nu poate trece decât înlăturând una după alta trădă-
i ile, falsificările burgheze, liberale. De aceea discursurile şi
II i icrile sale sunt de la un capăt la altul al celor cincizeci şi
(louă de volume în care au fost adunate, animate de o agre-
|j vítate furioasă, inepuizabilă şi plină de invective. Acest lim-
luj era pentru adversari. D a r se întâmplă ca agresivitatea
•..i se ridice până la furie, până la o frenezie a injuriilor, o
I H.isperare zgomotoasă, atunci el se adresează nu amicilor
naturali şi nici duşmanilor naturali, ci trădătorilor, celor care
p u n natura lor trebuiau să înţeleagă şi care din rea-credin-
\.\ se fac că nu au înţeles. E s t e normal ca profesorii „bur­
ghezi", în schimbul „lefii primite de la stat", „să repete
pl.it itudinile popimii". 2 7 D a r ce se poate spune despre mar-
i .ni care „au încercat efectiv să revizuiască baza marxis­
mului, adică teoria luptei de clasă" ? Ce se poate spune despre
un bolşevic care merge în derivă de la M a r x la M a c h ? C u ­
vintele nu sunt destul de tari. R e n e g a t ! Valet servil! J o s n i -
( i e ! etc.
I )ar şi josnicia trebuie înţeleasă. Există explicaţie şi pen-
II ii t rădător şi pentru reaua-credinţă. De aceea, după ce şi-a
\ .II sat indignarea, Lenin se stăpâneşte şi dă teoria comple-
i .i A fenomenului. „ î n ce constă inevitabilitatea revizionis-
n ui lui în societatea capitalistă ?[...] Pentru că în fiecare ţară
1 ipilalistă există întotdeauna, alături de proletariat, pături
Iftrgi de mică burghezie, de mici proprietari... T o t atât de
inevitabil aceşti noi mici producători sunt aruncaţi îndărăt
HM ,indurile proletariatului. E deci absolut firesc ca în rân-
BUrile partidelor muncitoreşti de masă să pătrundă mereu
eepţiile mic-burgheze." 2 8 Cunoaşterea triumfă totdea-
iiii.i până la urmă. Cu toate acestea, dezlănţuirea de afecti­
vi .i i e agresivă nu este incoerentă. Lupta de clasă îl angajează
pe militant în întregime. întreaga sa fiinţă constituie acea
261
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
parte a materiei care luptă şi triumfă asupra celeilalte părţi
a materiei, care reprezintă trecutul. Lenin este inclus într-unui
din aceste două contrarii care în procesul devenirii creea­
ză noul. Savantul este militant pentru că e savant şi mili­
tantul este savant, fiindcă e militant.
II
Ce-i de făcut ? era un roman de iniţiere şi Rahmetov,
omul nou, contura un om desăvârşit de un gen nou. D a r
acest om desăvârşit era mai înaintat decât starea unui sis­
tem care rămânea, în anii '60 şi în gândirea lui Cernîşevski,
la stadiul de schiţă. Ideologul preceda ideologia şi gnosti­
cul preceda, ca tip uman, gnoza. Leninismul este gnoza pe
care o aştepta R a h m e t o v şi pentru acest motiv persoana lui
Lenin este cu adevărat împlinirea unui personaj romanesc.
Desăvârşitul este acum copleşit de o gnoză totală, care-1 si­
tuează pe o poziţie aparte faţă de umanitatea comună, îl um­
ple de o viaţă fără asemănare şi se arată aptă de a-i crea
numeroşi tovarăşi.
Leninismul operează o cristalizare brutală şi simplifica­
toare a temelor şi atitudinilor gnostice care chinuiau R u ­
sia şi le reformulează într-un sistem a cărui structură nu ne
este necunoscută.
Lumea care este omogenă, compusă din materie mai mult
sau mai puţin subtilă, este teatrul unui conflict care îi este
imanent. Prin acest conflict ea se mişcă în timp spre sfâr­
şitul timpului. Leninistul ca şi maniheistul recunoaşte cele
două principii şi cei trei timpi.
Cele două principii: leninismul este un dualism. Ceea ce
animă materia nu este o dezordine, ci un cuplu de forţe.
Contrariile tind totdeauna, fiecare la nivelul său, să se p o ­
larizeze în cosmosul material. La nivel social, populariza-
262
LENINISMUL METAFIZIC
i < .1 sc face în două clase. Celelalte clase tind în mod spon-
i.ni să se ataşeze la una din cele două tabere antagoniste.
Această polarizare este bună, căci ea agravează conflictul
i il apropie în consecinţă de soluţionarea sa. Inamicul prin-
I ipal, prioritar, va fi liberalul, conciliatorul, oportunistul care
menţine lucrurile în starea amorfă a amestecului şi împie­
dică mişcarea. în marxismul al cărui moştenitor e Lenin,
lupta contrariilor este structurală (clasele); ea nu este spa­
ţială ca în vechile gnoze unde cele două principii se opu­
neau în spaţiu, separate printr-o frontieră în mişcare. D a r
I ,enin a adus un remediu acestei lacune adăugând noţiunea
de imperialism.
Nu mai mult decât celelalte componente ale sistemului,
i ei >ria imperialismului nu este a lui Lenin. Ea este a lui H o b -
son şi a altor câţiva. Originalitatea nu îl interesa pe Lenin.
I )ar integrându-se în leninism, devenind o componentă
esenţială, această teorie a cunoscut un succes mondial. O r i -
i ai ar fi fost de falsă sau inconsistentă, aceasta nu a împie­
dicat-o să fie considerată drept adevărată înainte de orice
examen, nu numai de comunişti, ci şi de non-comuniştii în­
şişi. Şi aceasta fiindcă îndeplinea funcţia importantă de a da
un conţinut geografic dualismului social. O d a t ă cu impe­
rialismul se opun nu numai clasele, ci apar zone care avan­
sează şi dau înapoi de-a lungul unei frontiere în mişcare.
I n plus, imperialismul permitea o repliere c o m o d ă în caz
tic eşec, dovedit cu fapte, al luptei de clasă. D a c ă într-o anu­
me regiune proletariatul nu îndeplinea rolul său de forţă
contrară burgheziei, aceasta se datora faptului că este corupt
de imperialism, că este pătruns de ideologia imperialismu­
lui. D i n această cauză, regiunea întreagă este condamnată.
Astfel puteau fi reluate ca noi şi recente vechile dihotomii
slavofile între regiunile salvate şi regiunile condamnate. An­
tica deviză slavofilă: ex oriente lux devine cuvântul de or­
dine al Congresului K o m i n t e r n i s t al popoarelor din
263
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Orient. în schimb, proletariatul englez fiind îmburghezit,
întreaga Anglie este învăluită în imperialism.
Dualismul de clasă este principiul unei dihotomii gene­
ralizate. Există două morale. Lenin nu este imoral: „în ce
sens negăm noi morala, negăm etica ? în sensul în care o pro­
povăduia burghezia, care deducea această morală din po­
runcile Domnului. în această privinţă noi spunem, fireşte,
că nu credem în D u m n e z e u , şi ştim foarte bine că în nu­
mele lui Dumnezeu vorbea clerul, vorbeau moşierii, vorbeau
burghezii pentru a-şi face interesele lor de exploatatori."
Această morală care are ca punct de plecare concepte „din
afara noţiunii de omenesc, din afara noţiunii de clasă", el
o respinge. D a r există o morală comunistă: „morala noas­
tră este total subordonată intereselor luptei de clasă a pro­
letariatului". Şi care este directiva sa, comandamentul său ?
„Desfiinţarea clasei capitaliştilor." „ N o i spunem: morala
este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi, exploa­
tatoare, şi la unirea tuturor celor ce muncesc în jurul pro­
letariatului care făureşte societatea nouă, c o m u n i s t ă . " 2 9
Există, de asemenea, două culturi.
D a r ar fi fals să facem presupunerea stângiştilor prolet-
cultului, potrivit cărora cultura proletară constituie o nou­
tate absolută, o entitate autosuficientă care va urma dintr-odată
culturii burgheze. în realitate, cele două culturi au rădăcini
îndepărtate în trecut şi lupta lor datează de la începuturile
lumii: „Marxismul [...] nu a făcut câtuşi de puţin abstrac­
ţie de cuceririle extrem de preţioase ale epocii burgheze, ci,
dimpotrivă, şi-a însuşit şi a prelucrat tot ce a fost mai de
preţ în dezvoltarea de peste două milenii a gândirii şi cul­
turii o m e n e ş t i . " 3 0 D a r când starea de amestec a luat sfârşit,
când separarea s-a efectuat pentru că proletariatul a luat pu­
terea, acesta asigură triumful adevărului. De unde, impor­
tanţa fundamentală a învăţământului. V e c h e a şcoală
pretindea că dă o cultură generală. D a r era fals, pentru că
264
LENINISMUL METAFIZIC
„liecare cuvânt al ei era adaptat interesului burgheziei" 3 1 .
I >mumirea de învăţământ „apolitic" sau „nepolitic" este o
„laţărnicie a burgheziei". Sarcina esenţială constă în „a opu­
ne adevărul nostru" şi a-1 impune ca o contrapondere „ade­
vărului b u r g h e z " 3 2 . Nu î n s e a m n ă n i m i c a c o m b a t e
bu i ghezia cu armele, ea trebuie combătută „mai întâi pe plan
ideologic, prin educaţie". Căci toţi, chiar şi masele munci-
l o . u e trebuie să se reeduce. Şi în această luptă „fiecare tre-
I ui ie să se plaseze de partea noastră sau de cealaltă parte.
Toate încercările de a nu ne situa nici de o parte, nici de
.iha duc la slăbiciune şi la catastrofă". 3 3 Astfel vom ajunge
l.i cultura proletară care este „dezvoltarea firească a acelui
bagaj de cunoştinţe pe care omenirea le-a elaborat sub ju-
l'.ul societăţii capitaliste, a societăţii moşiereşti, a societăţii
bir< >cratice". 3 4 Acest dualism nu suportă excepţii. Nu exis-
I.I producţie a omului social, un tablou, o sonată, o formu­
la < le chimie, căreia să nu i se poată atribui în ultimă instanţă
un conţinut de clasă. D a r acest dualism social este omolog
dualismului care polarizează în mod egal celelalte zone ale
materiei. Se poate vorbi de Westminsterul lor (cel al duş­
manilor de clasă), dar şi de electronii noştri, care pot fi re­
vendicaţi pentru că ei aduc o piatră nouă la edificiul
marxismului. Contrariile care pun în mişcare materia ma-
tcrială nu sunt de altă natură decât cele care fac să treacă
materia socială de la starea veche la un stadiu nou.
Căci, odată cu cele două principii, Lenin recunoaşte şi
• vi ir ei timpi. Trecutul nu este urât ca revolut, ci el este
l >l ticctul unei detestări totale deoarece se prelungeşte în pre-
viitulpecare-1 corupe. Lenin detestă fără nuanţe Rusia „re-
it ţionară", regimul său, cultura sa care este cea a moşierimii,
i t apitaliştilor şi a centuriilor negre. îl analizează pe T o l -
.toi ? O face pentru a distinge între ceea ce este reacţionar
li progresist, pentru a lăuda ultimul aspect şi a-1 respinge
pe primul. Există un trecut bun şi un trecut rău, un trecut
265
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
bun care pregăteşte viitorul, un trecut rău care durează din­
colo de cât ar fi trebuit să dureze.
N i m i c nu poate fi salvat din acest trecut.
Viitorul se pregăteşte, el nu se decide. Automişcarea ma­
teriei este suficientă pentru a asigura viitorul aşa cum tre­
buie el să fie. T o t ce este de făcut e să degajezi drumurile
viitorului, să îndepărtezi obstacolele din calea sa. De aceea
Lenin este discret în ce priveşte cel de-al treilea timp. Sta­
tul şi Revoluţia este singura sa incursiune în viitor. Aceas­
tă carte nu trebuie să figureze printre utopii. Ea se prezintă
ca o compilaţie de citate din Marx, pentru a susţine o cri­
tică a ceea ce prezentul-trecut pare să aibă mai vrednic de
a rămâne: democraţia, libertatea. Democraţia, arată el, este
o democraţie pentru bogaţi, care decide numai ce opresori
îi vor reprezenta pe oprimaţi în parlament. Libertatea este
o libertate formală. în perioada de trecere de la capitalism
la comunism, represiunea este încă necesară şi statul, care
în sine este „o maşină care permite unei clase să oprime o
altă clasă", păstrează încă această funcţie, deşi în beneficiul
robilor salariaţi de ieri. N u m a i comunismul creează con­
diţiile în care statul devine cu totul inutil. D a r ce este c o ­
munismul ? Ei bine, noi nu mergem atât de departe ca
reveriile falansteriene din Ce-i de făcut ? ale lui Cernîşevski.
Debutul societăţii comuniste în imaginaţia leninistă este de-a
dreptul o birocraţie autogestionată generalizată.
„Evidenţă şi control — iată lucrul principal necesar pen­
tru « organizarea », pentru buna funcţionare a societăţii c o ­
muniste în prima ei fază. Toţi cetăţenii devin acum
slujbaşi salariaţi ai statului, care este constituit din înşişi
muncitorii înarmaţi. Toţi cetăţenii devin acum funcţionari
şi muncitori ai unui singur « sindicat » de stat, care cuprin­
de întregul popor. Totul constă acum în aceea ca ei să lucre­
ze deopotrivă, respectând cu exactitate cuantumul muncii,
şi să fie retribuiţi deopotrivă." Viziunea se reduce la aceea
că „întreaga societate nu va mai fi decât un singur birou şi
266
LENINISMUL METAFIZIC
nu singur atelier cu muncă egală şi salariu egal" 3 5 . D a r aceas-
i ,i sărăcie a imaginaţiei corespunde spiritului doctrinei. Nu
sc ştie ce va face materia, dar se ştie că, eliberată de legătu-
i ilc sale, o va face cu uşurinţă.
„Evidenţa şi controlul" au fost deja „extrem de simpli­
ficate" de capitalism şi în societatea comunistă ele sunt „re­
duse până la neobişnuit de simple, accesibile oricărui om
CU ştiinţă de carte, operaţii de supraveghere şi de înregis-
i rare, la cunoaşterea celor patru operaţii aritmetice şi la eli­
berarea unor chitanţe corespunzătoare" 3 6 . Astfel se ridică
» ortina asupra unei societăţi care are aerul de a prelungi so­
cietatea birocratică de ieri, cu deosebirea că totul se va în­
deplini cu o uşurinţă de vis. Bucătăresele vor putea guverna
statul. Oamenii vor trăi ca zeii, fără efort. „Atunci se va des­
chide marea poartă care va permite trecerea de la prima fază
,i societăţii comuniste la faza sa superioară." Asupra aces­
teia se cuvine să nu anticipăm. „Marxiştii sunt ostili orică­
ror utopii." 3 7
Rămâne prezentul care este locul alegerii între ceea ce
moare şi ceea ce se naşte, între ceea ce împiedică naşterea
şi ceea ce împiedică moartea. Militantul este la marginea flu-
v i ului material ale cărui scocuri şi ecluze le manevrează.
El are impresia că lasă să treacă valul şi că reţine numai
epavele şi corpurile străine. El veghează asupra purităţii ma­
teriei eliberate. De aceea trebuie ca toţi cetăţenii să devină
salariaţii unui singur sindicat. Toţi, unul singur... prin in­
termediul căruia esenţialul (evidenţa şi controlul) se poa­
te realiza. Criteriul alegerii este dat de analiza doctrínala,
clar alegerea nu se face fără luptă şi de aceea prezentul este
locul deciziei politice. Ceea ce verifică justeţea deciziei este
puritatea torentului, uşurinţa cu care se va mişca materia
odată ridicate barierele care o împiedică. D a c ă totuşi toren­
tul refuză să ia direcţia prevăzută, aceasta se datorează noi­
lor obstacole, nepercepute încă, faptului că nu toţi sunt încă
regrupaţi într-unui singur, şi lupta politică trebuie reluată.
267
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
O m u l este solidar cu materia şi supus determinismului.
El nu are liber arbitru. D a r prin capacitatea sa de cunoaş­
tere el poate deveni componenta centrală a procesului mân­
tuirii. Ideile sunt reflectări ale materiei, dar odată orientate
potrivit direcţiei luate de aceasta, ele au un rol adjuvant, ac­
celerator. Ideile devin o forţă materială şi aceasta cu atât mai
direct, cu cât ele ies din practică şi se reîntorc în ea. „Punc­
tul de vedere al vieţii, al practicii trebuie să fie punctul de
vedere prim şi fundamental al teoriei cunoaşterii."
Cunoaşterea, care în leninism ia numele de teorie, per­
mite omului acţiunea conformă cu determinismul căruia i-a
dezvăluit secretul. Teoria este enciclopedică, cum era de
drept vechea gnoză. într-adevăr, lumea fiind o entitate omo­
genă, materialismul dialectic îi este viziunea centrală. El are
drept de control asupra ştiinţelor particulare şi drept de cen­
zură asupra rezultatelor acestora. D a c ă în linia dezvoltării
spontane a geneticii, a lingvisticii sau a oricărei alte ştiinţe
particulare un savant contravine ştiinţei ştiinţelor, el va tre­
bui să se retragă în faţa autorităţii celui care ţine în mâini­
le sale Mişcarea însăşi, adică progresul, singura formă
imaginabilă a mântuirii. N u m a i lui îi revine sarcina de a da
sensul acestor rezultate particulare.
Cu toate acestea, leninismul nu este o gnoză, ci o ideolo­
gie. C e a mai evidentă transformare este eliminarea elemen­
telor mitice şi religioase. Chiar marele mit al imperialismului
trebuie redus la proporţiile unei teorii pozitive şi conţinu­
tul său ideologic nu se dezvăluie decât în măsura în care re­
zistă oricărei respingeri. De unde caracterul sufocant al
stilului leninist, totdeauna legat de pseudo-pozitivitatea sa,
acoperind prin tir continuu de injurii sărăcia materialului
intelectual şi circularitatea argumentaţiei: el are dreptate
pentru că este doctrina proletariatului şi proletariatul nu arc
dreptate decât dacă-şi însuşeşte această doctrină. Doctrină
închisă, capabilă să distrugă tot ce îi vine la îndemână, dar
incapabilă să-1 asimileze, leninismul rămâne la fel ca în pri-
268
LENINISMUL METAFIZIC
nu zi, precum acele insecte pe care carapacea le împiedică
să crească.
Trecerea de la gnoză la ideologia „ştiinţifică" maschea­
ză singurul element al leninismului care poate fi conside­
rat de natură religioasă. în acest sistem, în care subiectul
I < uitrolează toate operaţiunile şi ţine toate sforile, există t o ­
ni şi acest element ireductibil de încredere, de încredinţare
a sinelui şi, ca să spunem totul, de credinţă într-o forţă
incontrolabilă, timpul. Lenin se lasă orbeşte în voia viito­
rului, ca sursă a oricărui bine, a oricărui adevăr. D a r acest
ICI propriu-zis religios de cronolatrie îi este furat de ideo­
logic. El nu este conştient de aceasta, nu poate face din ea
nici o virtute, nici o valoare, îi este interzis să observe.
liliminarea mitologicului, a poeticului şi a religiosului
arc o altă consecinţă, în vechile gnoze, cosmologia celor
d o u ă principii şi istoriozofia celor trei timpi erau domina-
ic tic fiinţe supraterestre. O m u l , deşi situat în punctul de
joncţiune şi în locul strategic al marii bătălii universale, pri­
mea impulsul, inspiraţia, ajutoarele unor puteri exterioare
lui. In leninism nu mai există demiurgi, buni sau răi, nu mai
există eoni, nici emanaţii. în marxism, omul este suprem.
()arnenii, „clasele" de oameni sunt cele care-şi vor asuma
i esponsabilitatea devenirii cosmice. în ultimă instanţă omul
c i e demiurgul bun sau rău. T o ţ i oamenii se împart între
un rol şi celălalt. în consecinţă, relaţia fundamentală care
ii leagă pe oameni între ei nu poate fi iubirea, nici armo­
nia, ci dimpotrivă, ura. Lenin accepta această situaţie de lup-
i.i i ară milă, în care legătura între oamenii din aceeaşi tabără,
• II e se numeşte solidaritate, nu poate fi apreciată decât în
funcţie de situaţia de război, trebuind astfel să se subordo­
neze unui principiu mai înalt, cel al urii. Agresivitatea ui­
mii» >are a lui Lenin, pe care am putea-o lua drept o trăsătură de
. a ia eter, chiar nota dominantă a caracterului său, îşi pierde
269
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în această perspectivă conţinutul personal şi trebuie, ca şi
tot restul, să fie dedusă din doctrină.
U l t i m a consecinţă este aceasta. De vreme ce lupta cos­
mică este în definitiv o luptă între oameni, terenul pe care
se decide mântuirea universală este terenul politic. Faptul
că Lenin consacra politicii întreaga sa energie nu este re­
zultatul unei preferinţe, nici expresia unui gust. Ci a fap­
tului că, în ideologie, politica reprezintă ceea ce este mai
important, unicul necesar. C e l care a înţeles-o cu adevărat
se situează în consecinţă el însuşi în cadrul luptei de clasă
şi participă activ la aceasta. Lenin nu face practic decât po­
litică, dar acest lucru e justificat teoretic. Metafizica nu este
obiectul unei dezvoltări sistematice. Ea rămâne implicită,
ceea ce se acordă cu primatul praxisului. Ea nu apare de­
cât atunci când este contestată sau când implicaţiile politi­
cii antrenează şi implicaţii teoretice. Atunci vedem politica
ieşind din vizuina sa şi pe Lenin teoretizând nu pentru plă­
cerea sa, ci pentru că o comandă politica. Politica este de
neconceput fără teorie. D a r ea nu prea iubeşte teoretiza­
rea, care odată enunţată, ar putea s-o jeneze, să o distragă de
la ea însăşi. In plus, cea mai bună teorie este o politică în­
cununată de succes. Politica este criteriul ultim al teoriei.
în ideologie ordinea temeiurilor este inversă celei din fi­
lozofie. In aceasta, politica luând cunoştinţă de omul so­
cial este datul primordial, apoi morala vine să regleze politica
şi, în fine, metafizica devine obiectul final al contemplării.
Ideologia impune în primul rând o viziune asupra lumii,
ce conţine în ea însăşi o etică, aceasta reducându-se la po­
litică şi definind acţiunea.
Filozoful întoarce spatele până la urmă lumii subluna­
re, urmându-şi dorinţa naturală de a cunoaşte. El nu revi­
ne la politică decât pentru motive filozofice. Ideologul care
posedă de la început cunoaşterea ei se conformează abătân-
270
LENINISMUL METAFIZIC
I 111 se de la ea. El nu revine la teorie decât deplin autorizat
l>i intr-un mandat politic.
Raporturile dintre teorie şi practică în leninism nu au
llimic de-a face, în ciuda unei asemănări total exterioare, cu
i aporturile dogmaticii şi, respectiv, ale credinţei şi virtuţii
ni religie.
în religie, cel puţin în cea creştină, credinţa este dată şi
virtutea verifică acest dar. Dogmatica se dezvoltă cel mai
idesea ca răspuns la o alterare a rezervelor de credinţă. Ea
cxplicitează obiectul credinţei, dar, ca atare, ea nu este cre­
dinţă şi nu este necesară în exercitarea virtuţii. Iată de ce
I iinoaşterea dogmei nu constituie un principiu al ierarhiei
1 1 1 1 re creştini. D i n contră, dogma, fiind primită ca o resta-
I«iIire a adevărului ( u n s e d c o n t r a " ) , este considerată caimua-
I >i la după imaginea adevărului de care încearcă să ţină seama.
în leninism, recurgerea la teorie se produce adesea, ca
.i m religie, în urma unei contestări, a unei revizuiri. T e o -
ii. i, repetă Lenin, este legată de practică şi reciproc. Cunoaş-
ni ca teoriei este deci un principiu al ierarhiei între militanţi.
(lei ce stăpâneşte practica trebuie să stăpânească în aceeaşi
măsură teoria, motiv pentru care astăzi nu poate exista con­
ducător care să nu trebuiască să pozeze în teoretician. Pe
de altă parte, legătura între teorie şi practică face ca ele să
sc regleze una pe cealaltă şi ca, atunci când praxisul o impu­
ne, teoria să se metamorfozeze, ceea ce de altfel este prevă­
zut în teoria însăşi, în capitolul despre dialectică. Conducătorul
este abilitat să decidă dacă metamorfoza teoriei constituie
sau nu o revizuire. Teoria conţine un set de variaţii virtu­
ale sau deja încercate, astfel încât să se poată produce tot­
deauna o variantă nouă fără ca totuşi să aibă loc o revizuire.
('.onducerea decide ce trebuie spus şi gândit în cutare m o ­
ment, apoi în alt moment, astfel încât există un soi de or-
i odoxie punctuală în timp, relativă la o situaţie, o directivă,
Dar dimpotrivă (n.t.).
271
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
o putere. D a r nu există dogmă. „Marxismul, îi plăcea lui
Lenin să repete după Engels, nu este o dogmă, ci o călăuză
în acţiune." O r t o d o x i a este ceea ce spune partidul în acest
m o m e n t şi în forma în care el o spune: ea este o ortoglos-
sie. Totuşi ansamblul variaţiilor trebuie să se producă în in­
teriorul cadrului teoretic care formează, pentru praxis, o
combinatorie adecvată. Activitatea teoretică constă în a face
să funcţioneze această combinatorie, dar fără a se ieşi din
ea, fără a o distruge. Cadrul este destul de cuprinzător pen­
tru a furniza praxisului tot ce are nevoie şi pentru a-1 orien­
ta astfel încât ea însăşi să consolideze cadrul în interiorul
căruia lucrează. Astfel, întotdeauna actul va putea fi adău­
gat la raţiunea justificatoare, din care, la rândul său, actul
va fi considerat a deriva.
CAPITOLUL XIII
Leninismul politic
I
Totul în leninism — şi totul în persoana lui Lenin — se
i educe la politic. D a r politica ia cu totul alt sens decât în
I i lozofia tradiţională. Aristotel: „Diversele forme de socia-
bilitate sunt opera prieteniei, căci alegerea deliberată de a
II ai împreună nu este altceva decât prietenie... Şi un stat este
Comunitatea de familii şi sate într-o viaţă perfectă şi inde­
pendentă; adică, după părerea noastră, în faptul de a trăi
i (Hiform fericirii şi virtuţii. Trebuie deci să stabilim un prin-
I ipiu potrivit căruia comunitatea politică există în vederea
împlinirii binelui şi nu numai a vieţii în societate." 1 Politica
vizează binele comun. D a r în leninism materia socială po­
larizată în clase nu formează o comunitate politică. Nu exis-
i .1 bine comun şi nu există nici prietenie. Există ură şi război.
Recopiind în 1915 extrase din Clausewitz, Lenin a luat
pentru sine faimoasa frază: „Războiul este continuarea po­
lii ieii prin alte mijloace." D a r în contrasens. Războiul, după
( llausewitz, conţine în mod virtual o culminare a extreme­
lor şi nu poate fi gândit fără ca această culminare să fie pre­
văzută şi anticipată; dar nu acesta este scopul războiului,
nici în fapt, nici în principiu. Pentru că războiul este con-
i Minarea politicii, el păstrează toate năzuinţele politicii, adi-
i a partajul negociat între subiecţi autonomi. Conflictul
2
ai mat este o modalitate a acestei negocieri .
1 )acă partajul duce la pace şi dacă aceasta este demnă de
aeest nume, el defineşte totodată, în mod empiric, binele c o -
n i u n . L a Lenin, dimpotrivă, războiul în esenţa sa vizează
273
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
înfrângerea totală, eliminarea, exterminarea duşmanului şi
e însoţit în mod necesar de o ură pe care Clausewitz o consi­
deră inutilă, şi aceasta tocmai pentru că războiul este continua­
rea politicii care, în esenţă, vizează de asemenea distrugerea
totală a duşmanului, exterminarea sa. Intenţia lui Lenin ar
fi fost mai clară dacă ar fi răsturnat formula clausewitzia-
n ă : politica este continuarea războiului prin alte mijloace.
Scopul politicii este de a distruge adversarul. „ D a c ă re­
voluţia se va termina printr-o victorie hotărâtoare, atunci
noi ne v o m răfui cu ţarismul în chip iacobin sau, dacă vreţi,
în manieră plebee [...] nimicind fără cruţare pe duşmanii li­
bertăţii, zdrobind prin forţă împotrivirea lor şi nefăcând nici
o concesie blestematei moşteniri a iobăgiei, a asiatismului,
a batjocoririi omului." 3 Şi î n c ă : „A ascunde maselor nece­
sitatea unui război exterminator sângeros, disperat ca obiec­
tiv imediat al acţiunii viitoare, înseamnă a te înşela pe tine
însuţi şi a înşela poporul." 4 A învinge înseamnă a nimici, a
împiedica pentru totdeauna ca duşmanul să-şi recapete pu­
terea. Astfel, el scria în 1 9 1 8 : „Burghezia a fost învinsă la noi,
dar n-a fost încă stârpită din rădăcină, n-a fost încă nimicită şi
nici măcar complet înfrântă [...] trecerea de la sarcina des­
tul de elementară de a continua exproprierea capitaliştilor, la
sarcina mult mai grea şi mai complexă de a crea condiţii în
care burghezia să nu poată să existe şi nici să apară din nou." 5
Nu există cale de mijloc. „ O r i victoria în războiul civil
împotriva exploatatorilor, ori pieirea revoluţiei." 6 La această
dată, în ianuarie 1918, războiul civil nu începuse în fapt. Dar
el exista în m o d invizibil: „ C ă c i în perioada de revoluţie,
lupta de clasă ia în m o d inevitabil, întotdeauna şi în toate
ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de necon­
ceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare..." 7
Nu Lenin era cel care voia războiul. El există în fapt, în orice
moment. El este declarat dintotdeauna şi pacea socială în­
seamnă fie o înşelătorie, fie acceptarea înfrângerii. Războiul
este un război pe viaţă şi pe moarte, şi concluzia sa este re­
voluţia. A face politică constă deci în a pregăti revoluţia.
274
LENINISMUL POLITIC
I )ar Lenin înţelege această revoluţie în termeni de pu-
ici c. „Problema fundamentală a oricărei revoluţii este pro-
8
I ilema puterii de stat." Este unul din aspectele în care Lenin
• îndepărtează cel mai mult de tradiţia narodnică care pri-
v i lcj;ia raporturile sociale până la a neglija sau uneori la a des-
i alilica lupta politică. U n i i narodnici imaginau o tranziţie
lentă a societăţii la un nivel substatal, în afara privirii şi ac-
nuuii statului. Lenin pune lupta „contrariilor" sub forma în­
fruntării a două armate organizate, ierarhizate, dirijate.
I'orma supremă a acestei organizări este statul.
A face revoluţie înseamnă a cuceri statul. F ă r ă îndoială
1 1 1 1 asemenea punct de vedere decurge la el din maniheis­
mul său excepţional de viu şi de tranşant. C e l e două tabe-
i c sc opun din punct de vedere militar ca două conţinuumuri
maicrie-conştiinţă, şi conştiinţa de sine se concentrează pe
de o parte în stat şi pe de altă parte în Partid care are vocaţia
de a deveni stat. Statul şi geamănul său, Partidul, ţin la L e ­
mn locul arhonţilorîn conflictele cosmice maniheiste. Cele
dl >uă tabere ştiu ce fac. E l e sunt personalizate la vârf, deloc
inocente şi în întregime responsabile.
Lupta opune clasele, dar ea se decide la nivelul statului.
Cum nu există comunitate politică, statul este în serviciul
unei clase şi funcţia sa nu este de a arbitra, ci de a asigura
0 dominaţie. Totdeauna a fost aşa: „In istoria omenirii gă-
•a m zeci şi sute de ţâri care au trecut sau trec în prezent prin
sclavagism, feudalism şi capitalism. în fiecare din ele, cu toa-
ic enormele schimbări istorice prin care au trecut, cu toa-
ic peripeţiile politice [...] veţi constata întotdeauna apariţia
•a aiului. Statul a fost întotdeauna un aparat distinct, des­
prins de societate şi compus dintr-un grup de oameni care se
îndeletnicesc numai, sau mai ales, cu guvernarea. Oamenii
le i inpart în guvernaţi şi în specialişti în materie de guverna-
1 e, care se situează deasupra societăţii şi se numesc guvernanţi,
i eprezentanţi ai statului. Acest aparat, acest grup de oameni
i a r c îi guvernează pe ceilalţi îşi asigură întotdeauna un anumit
275
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
aparat de constrângere, de forţă fizică, indiferent dacă
această violenţă exercitată asupra oamenilor îşi găseşte ex­
presia în bâta omului primitiv sau, în epoca sclaviei, într-un
tip de armă mai perfecţionat, sau în arma de foc, apărută în
Evul Mediu sau, în sfârşit, în armamentul modern care în
secolul al X X - l e a a ajuns să fie o adevărată minune a teh­
nicii, bazat fiind în întregime pe ultimele cuceriri ale teh­
nicii moderne [...] Statul este o maşină de asuprire a unei
clase de către alta, o maşină cu ajutorul căreia o clasă ţine
în frâu clasele ce-i sunt subordonate." 9 Această oprimare este
violentă prin esenţa ei; ceea ce nu se vede întotdeauna cu
ochiul liber. Statul burghez care se ascunde în dosul repu­
blicii democratice „nu poate spune adevărul şi e obligat să
înşele". D a r el nu e mai puţin asupritor: „Nicăieri nu e miş­
carea muncitorească mai crud reprimată ca în Elveţia şi
A m e r i c a . " Statul sovietic, în schimb, declară deschis şi fără
ocolişuri că el este o dictatură.
Cadrul luptei este deci statul. Lenin, strateg al unei re­
voluţii mondiale, este în m o d hotărât internaţionalist. D a r
societatea internaţională, sediu al luptei de clasă, se prezin­
tă ca o înlănţuire de state. Imperialismul poate opune une­
le dintre state altora în beneficiul mişcării revoluţionare, dar
natura lor de clasă rămâne intactă. E l e sunt solidare. Sarci­
na revoluţionarilor, oriunde ar fi ei, este de a rupe o verigă
a lanţului de state, adică statul sub dominaţia căruia mun­
cesc. C â n d acest lanţ este întrerupt într-un punct — odată
cu crearea statului sovietic — sarcina lor principală este ca
lanţul să nu se refacă şi ca ei să nu compromită, printr-un
succes local tactic, succesul strategic obţinut de imperialism.
Statul încununează totalitatea socială pe care o reprezin­
tă. Lupta nu poate fi deci cantonată în sfera restrânsă a po­
liticului. Mişcarea revoluţionară se manifestă pe frontul
luptelor economice. Ea nu se dezinteresează de revendică­
rile muncitoreşti în ce priveşte salariile, condiţiile de viaţă.
Se manifestă pe „frontul luptelor ideologice". Demască min-
276
LENINISMUL POLITIC
l iu na burgheză oriunde s-ar afla şi încearcă să răspândeas-
i adevărul de clasă în rândurile clasei ce are vocaţia să-1 re-
• i pteze. Această luptă generalizată este însă ierarhizată
potrivit realităţii înseşi, adică ea nu poate fi apreciată decât
din momentul în care se încheie în mod decisiv, din momen-
uil cuceririi puterii de stat. Lupta sindicală, propaganda tre­
buie să fie deosebite de lupta politică în sens restrâns, aşa
• 11 n i este ea dusă în condiţii politice normale, dar ele fac par­
te clin lupta politică generalizată, formând un segment spe-
• i.ili/at al acesteia. Leninismul nu este un blanquism, cum
il acuzau adversarii săi, care, fiind social-democraţi clasici,
&pi eeiau că Lenin conta prea mult pe mijloacele politice în
lensul strict al cuvântului. Acuzaţia era nedreaptă. Potri­
vii circumstanţelor, Lenin putea să privilegieze politica sau
dimpotrivă să exploateze mişcarea de masă, sau încă să as­
tupe o breşă în teorie: fiecare din aceste acţiuni trebuia să
fie judecată drept acţiune politică, moment al unei lupte po­
lii ice globale. Leninismul nu este un blanquism, ci este un
poliţism. T o t u l se reduce la politică şi politica se reduce la
cucerirea puterii.
Acest poliţism luminează acea trăsătură leninistă care este
i ui abdarea, voinţa de a sări peste timp. Marxismul clasic men-
pevic şi plehanovist era atent la maturizarea condiţiilor. El
voia să aştepte ca societatea rusă să atingă un nivel de dez­
voltare care să o ducă spre ceea ce se cheamă „revoluţia bur­
gheză". N u m a i atunci când aceasta ar fi dat rezultate se
putea reflecta la „revoluţia socialistă". D a c ă mişcarea se pre-
i ipita, dacă se urmărea înfăptuirea revoluţiei socialiste îna­
inte ca să fie reunite condiţiile, se ajungea, potrivit lor, la o
i onfuzie groaznică, la dictatură şi chiar mai rău. O r , pentru
I ,enin, mai rău decât menţinerea ţarismului nu era decât re­
voluţia burgheză care ar tinde la consolidarea unei guvernări
liberale. Marxist, el era forţat să admită că revoluţia burghe­
ză era o etapă inevitabilă între ţarismul „feudal" şi socialism,
277
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
dar el voia ca statul să fie dintr-odată stat proletar (adică
partidul revoluţionar transformat în stat) şi ca lui să-i re­
vină sarcina de a conduce această revoluţie burgheză. O va
conduce în manieră teroristă, iacobină, „plebee" şi-şi va păs­
tra capacitatea de a aprecia în ce m o m e n t şi pe ce căi va de­
cide trecerea la faza următoare, „socialistă". De la început
până la sfârşit, el va păstra puterea. „Problema fundamenta­
lă a oricărei revoluţii este cea a puterii", şi nu cea a precon-
diţiilor economico-sociale existente, excepţie făcând cele
care compromit dinainte şansele puterii. Considerentele asu­
pra puterii, posibilităţile de a o cuceri, de a o păstra trebuie
să prevaleze; restul va veni ca surplus. Apreciind că războiul
mondial deschidea posibilitatea unei rupturi a lanţului im­
perialist al statelor şi a cuceririi statului rus, el a hotărât ime­
diat declanşarea procesului revoluţiei mondiale. Puţin
importă condiţia mizerabilă a Rusiei ce ar fi ruinat dinain­
te ideea de socialism, aşa c u m exista ea în Internaţionala a
Il-a. Esenţială este începerea revoluţiei". El reia cuvintele lui
N a p o l e o n : „întâi te angajezi în luptă şi-apoi... rămâne de
văzut." 1 0 D a r când speranţa revoluţiei mondiale s-a înde­
părtat, esenţială este salvarea fortăreţei proletariatului mon­
dial, statul sovietic, de la care pornind, se va relua într-o zi
sau alta procesul revoluţiei mondiale. Atunci noţiunea de
imperialism, care dă un conţinut geografic conflictului de
clasă, capătă întreaga sa utilitate. Imperialismul şi socialis-
* „Dacă pentru făurirea socialismului este nevoie de un anu­
mit nivel de cultură (deşi nimeni n-ar putea spune cum arată acest
anumit « nivel de cultură », fiindcă el este diferit în fiecare din­
tre statele din Europa Occidentală), de ce n-am putea să începem
mai întâi prin a cuceri pe cale revoluţionară premisele necesare
pentru acest anumit nivel, urmând ca după aceea, pe baza puterii
de stat muncitoreşti-ţărăneşti şi a orânduirii sovietice, să ne
punem în mişcare pentru a ajunge din urmă cât mai repede ce­
lelalte popoare ?" L E N I N , Despre revoluţia noastră, trad. rom.,
voi. 45,1967.
278
LENINISMUL POLITIC
Biul se opun ca două teritorii având frontiera contiguă şi
m o b i l ă şi ca două state în expansiune concurenţială.
Poliţismul lui Lenin este de asemenea un voluntarism.
('.aci cele două contrarii materiale opuse, întrucât tind să
(•organizeze, sunt supuse voinţei conştiente a actorilor po­
lii ici. în mod cert, aceştia sunt legaţi prin necesitate, ei nu
pol acţiona în mod eficace decât conform legilor ştiinţifi-
(e care îi guvernează. D a r , posedând perfect legile graţie
marxismului, partidul revoluţionar la putere va putea crea
materiei condiţiile ideale ale automişcării sale. El amena-
jează câmpul, înlătură obstacolele, orientează în direcţia
Bună şi totul va merge de la sine, foarte simplu şi mai ales
mult mai repede. Puterea oferă mişcării istorice un drum
mai scurt. Nu este deci niciodată prea devreme pentru a lua
puterea şi posibilitatea însăşi de a o cuceri dovedeşte că a
venit momentul de a o cuceri.
II
„ Noi înaintăm în grup compact pe un drum abrupt şi ane-
vmos, ţinându-ne strâns de mână. Suntem înconjuraţi din
toate părţile de duşmani şi mai totdeauna suntem nevoiţi
•a păşim sub focul l o r . " 1 1 Acest mic grup compact, califi-
• ai îii termeni neobişnuit de lirici este instrumentul politi-
• ii, l'artidul.
Trebuie făcută distincţia dintre Partid şi conjuraţiile şi
spiraţiile antice şi moderne. Acestea sunt politice în sco-
I ni ii le lor: este vorba de cucerirea puterii în interiorul unei
ii» i etăţi care rămâne politică dincolo de această cucerire a
puterii, pentru că ea este păstrată în structura sa. Partidul
• ic politic în mijloacele sale. E vorba de a lua puterea în
copul schimbării societăţii, potrivit unui plan şi într-un ase-
menca mod încât politica să fie abolită printr-o autoregla-
H .pontană a societăţii înseşi. Poliţismul are vocaţia de a
279
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
se aneantiza într-o revoluţie care îl va face inutil şi care va
aduce cu sine disoluţia Partidului însuşi.
Partidul este produsul normal al gnozei ideologice. Dacă
mai mulţi oameni poartă împreună un adevăr total, compor­
tând un plan de reorganizare a societăţii şi impunând o ac­
ţiune politică, ei au tendinţa de a se constitui în partid. Aşa
au făcut iacobinii în măsura exactă în care ei se împărtăşeau
din ideologie. Ca şi grupurile atât de numeroase care se for­
mează în jurul atâtor ideologii în Europa Restauraţiei şi a
Monarhiei din Iulie. Se ştie cât de timpuriu va importa Rusia
acest carbonarism generalizat. Decembrismul poate deja tre­
ce drept o versiune locală a romantismului de stânga inter­
naţional. Apoi vine succesiunea regulată care a fost menţionată:
versiunea filozofică a lui Bakunin, versiunea delincventă a lui
Bakunin şi Neceaev, apoi Tkacev, Zemlea i volea şi celelalte.
Ideea Partidului nu este mai originală decât altele ia L e -
nin. Majoritatea trăsăturilor partidului bolşevic sunt pre­
figurate în organizaţiile narodnice şi marxiste ale anilor '60
şi ' 8 0 . Lenin nu-şi face probleme pentru a o recunoaşte. El
apreciază „admirabila organizaţie pe care au avut-o revo­
luţionarii din deceniul 8 şi care ar trebui să ne servească nouă
tuturor drept model..." 1 2 şi anume Zemlea i volea. „ N e tre­
buie Jeliabovi social-democraţi", scrie el de asemenea, re­
abilitând parţial Norodnaia Volea. Şi în fine: „încercarea
de a pune mâna pe putere — încercare pregătită prin cele
propovăduite de Tkacev, care se realiza prin teroare ca mij­
loc « de înfricoşare » şi care într-adevăr a înfricoşat — a fost
măreaţă." 1 3 La predecesorii săi, Lenin admiră eficacitatea con­
spiratoare. El critică, de asemenea, ineficacitatea politică.
Trebuie priceput cum se face că, la Lenin, complotul şi po­
litica nu se opun, iar politica izvorăşte din complot prin ge­
neralizarea acestuia.
O r i c e gândire dualistă îşi reprezintă lumea ca divizată
în două forţe organizate, dar ascunse. Orice gnoză, orice ide-
280
LENINISMUL POLITIC
< >logie presupune în spatele lumii o lume ascunsă, singura re­
ală, singura eficientă. U r m e a z ă că Partidul se alcătuieşte nu
pentru a unelti comploturi, ci pentru a rezista complotu­
lui care îl ameninţă şi a cărui descoperire constituie evrika
Ideologiei. Partidul se prezintă mai întâi ca un contra-com­
plot. Am putea desena reţeaua de comploturi şi contra-com-
ploturi care au polarizat un vast sector al secolului al
X I X-lea dacă nu ne-am teme de a fi contaminaţi de nebu-
tlia contagioasă a unei asemenea istorii. Trebuie totuşi evo-
t.u complotul masonic pe care abatele Barruel îl vedea
acţionând după constituirea Iluminaţilor din Bavaria şi pe
i are-1 făcea responsabil de Revoluţia franceză de la un ca­
pa i la altul. O asemenea viziune nu putea să nu influenţe­
ze pe cei care fondează, sub Restauraţie, Societatea
< iavalerilor Credinţei. Aceasta forma nucleul veridic al mi-
i ului Congregaţiei care va provoca la rândul său contra-or-
Ijmizaţiile revoluţionare ale Monarhiei din Iulie. î n mitul
( !< mgregaţiei se întâlnea mitul mai vechi al conspiraţiei iezui-
i c , care data din secolul al X V I I I - l e a şi fusese cel ce suscita­
se contra-fantasma complotului mason. Manevrele întunecate
ale Companiei lui Isus, care umplu de teroare şi indignare
I ><• Michelet şi Quinet, înflăcărează în schimb, odată ce mi­
tul iezuit găsise în Rusia un teren mai favorabil, imagina­
ţiile revoluţionare. Fără îndoială, Bakunin şi Neceaev
i (începuseră Partidul ca imitaţie pe dos a Companiei, aşa cum
Michelet, Q u i n e t şi propagatorii mitului o descriseseră.
I .a sfârşitul secolului, forţa complotului iezuit slăbeşte
ui beneficiul complotului evreiesc. Fabricarea sub coman­
da rusească a Protocoalelor înţelepţilor Sionului duce la apa-
1 1 1 1 a contra-complotului Centuriilor negre. Şi aşa mai departe.
< ¡omploturi şi contra-comploturi se generează contrario
i schiţează un gen de zigzag genealogic. D a r trebuie o b -
II i vat că aceste comploturi reale se înnoadă pentru a para
Ii imploturi imaginare. Partidul filozofic încerca realmen-
11 a se organizeze pentru a se apăra contra unui iezuitism
281
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de mult timp muribund. Acest partid filozofic nu mai exis­
ta atunci când s-au fondat Cavalerii credinţei. Congrega­
ţia şi Compania lui Isus nu există decât cu titlul de justificare
fantasmatică pentru diversele grupuscule care se constituie
contra lor. Acelaşi lucru cu evreii. Aceasta nu înseamnă că
evreii sau iezuiţii nu există. Dimpotrivă, ei există, dar nu sub
forma organizată şi conspiratoare pe care o pretind ideo­
logiile. Cu toate acestea, simpla lor existenţă serveşte drept
hrană fantasmelor în ce-i priveşte şi oferă o dovadă indefinit
reînnoită a realităţii ameninţării cosmice pe care ei o repre­
zintă şi a urgenţei măsurilor de luat împotriva lor. C o m p l o ­
tul şi contra-complotul nu sunt simetrice: acesta din urmă
este real şi prim, deşi el se dă drept defensiv şi secund. C o n ­
tra-complotul este consecinţa ideologiei. Complotul nu exis­
tă decât în lumina acesteia, şi el primeşte aici o alură abominabil
ofensivă. Evrei sau iezuiţi, care în această afacere au un rol
pasiv, sunt agresaţi în calitate de agresori şi somaţi să se jus­
tifice. D a r justificarea lor, dacă ei fac imprudenţa să dea una,
este curând scoasă la lumină şi încarcă şi mai mult actul de
acuzare.
Ideea contra-complotului este proporţională cu ideea
complotului. Partidul se modelează în mod ideal potrivit
duşmanului de care vrea să se apere. D a c ă în ideologie duş­
manul este localizat, partidul îşi vede impuse limite în in­
tensitate şi în extensie, dar dacă inamicul este total, partidul
trebuie să devină de asemenea total. Evreii şi iezuiţii formea­
ză o parte destul de redusă a realităţii şi nu obligă în prin­
cipiu să se construiască un mare aparat pentru a-i elimina.
D a r pare că întruchipând pentru o mentalitate dualistă prin­
cipiul contrar, aceste grupuri circumscrise se văd învestite
cu o putere nemăsurată şi obligate la contra-măsuri de o
amploare cvasiinfinită.
în Rusia, de la bun început duşmanul a fost total. Miza
partidului, aşa cum o definea Bakunin cu o generaţie îna-
282
LENINISMUL POLITIC
imc să existe cel mai mic partid, era „bulversarea comple-
I.I a întregii structuri a lumii" 1 4 . Progresul ideologiei a fost
•..i măsoare înălţimea, lărgimea şi profunzimea lumii de în-
li icuit. Odată cu marxismul, care lărgeşte în mod decisiv sis-
icmatica râului, duşmanul nu mai este un grup de oameni.
Structura intimă a întregii societăţi, în toate dimensiunile
laie, cu economia sa, cu structurile sale sociale, viaţa sa po­
lii ică şi culturală este cea care, cu adevărat, se dezvăluie sub
formă de complot. Acest complot are o încununare, impe­
rialismul: iată de ce, întemeindu-se ca un contra-complot,
I LI i tidul formează din acest motiv o contra-societate, tot atât
de completă ca şi cealaltă. Totul îl priveşte şi nimic nu-i este
indiferent. N i m i c din ce e omenesc nu îi este străin.
Lenin se distanţează de interpretarea sau, mai degrabă,
i Ic practicile social-democrate care tindeau să limiteze acţiu­
nea Partidului la interesele socioprofesionale ale clasei mun-
• iioare. Partidul nu este un adjuvant al sindicatului:
„Social-democraţia reprezintă clasa muncitoare nu numai
1 1 1 relaţiile ei cu un anumit grup de întreprinzători, ci şi în
i elaţiile ei cu toate clasele societăţii contemporane şi cu sta-
lul ca forţă politică organizată." 1 5 Partidul este muncito-
i esc, potrivit modului său, instrumental, dar prin esenţă el
0Ste pansocial. „Conştiinţa maselor muncitoreşti nu poate
fi o conştiinţă cu adevărat de clasă dacă muncitorii nu vor
învăţa, pe baza faptelor şi evenimentelor politice concrete,
pi anume a celor la ordinea zilei (de actualitate), să obser­
ve pe fiecare din celelalte clase sociale în toate manifestările
n e i ii lor intelectuale, morale şi politice, dacă nu vor învă-
(I să aplice în practică analiza materialistă şi aprecierea ma­
ici ialistă a tuturor laturilor activităţii şi vieţii tuturor claselor,
paturilor şi grupurilor populaţiei." 1 6
Aceeaşi temă este reluată puţin mai departe: „ N o i vrem
H.\ ştim tot ceea ce ştiu şi ceilalţi, vrem să cunoaştem în amă­
nunţime toate aspectele vieţii politice..." 1 7 Lenin revine la
283
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
această chestiune în mai multe rânduri. Acţiunea partidu­
lui este totală în toate direcţiile, după cum este şi cunoaş­
terea sa teoretică. A venit momentul să spunem un cuvânt
asupra aspectului cel mai cunoscut al leninismului: rapor­
tul dintre partid şi clasa muncitoare.
Partidul „reprezintă clasa muncitoare" în raporturile sale
cu societatea totală, dar el reprezintă cunoaşterea teoreti­
că, ideologia, în raporturile sale cu clasa muncitoare.
Marx făcuse din clasa muncitoare o clasă aleasă. D a r me­
sianismul era proprietatea muncitorilor: „Emanciparea
muncitorilor va fi opera muncitorilor înşişi." La Marx, par­
tidul muncitoresc nu este separabil de clasa muncitoare:
„Partidul, în sensul istoric al termenului", desemnează an­
samblul forţelor prin care se manifestă „autoactivitaiea",
„autoeliberarea" clasei muncitoare şi totdeauna lupta po­
litică este profund devalorizată în faţa activităţii organiza­
torice a proletariatului în sânul societăţii 1 8 . Astfel, marxismul,
chiar incomodat de mesianism şi de aparatul teoretic care
îl justifica, nu părăsea terenul realităţii şi anume pătrunde­
rea combativă a unui nou grup social care era pe cale să-şi
cucerească locul în sânul societăţii civile şi al societăţii po­
litice : proces care, dacă întreaga eschatologie e pusă de o
parte, putea foarte bine să primească calificarea de luptă de
clasă. Iată pentru ce marxismul putea să însoţească pe o anu­
me perioadă clasa muncitoare, constituindu-se în forţa po­
litică autonomă în sânul unei societăţi politice, adică
conflictuale. Marxismul social-democrat este politic, în sen­
sul în care politicul se opune ideologicului.
Nu aşa priveşte Lenin procesul emancipării. Acesta nu
este un efort empiric al unui grup, determinat de propria
sa responsabilitate, prin intermediul încercărilor, erorilor,
corecţiilor. Emanciparea este rezultatul difuziunii în întreg
284
LENINISMUL POLITIC
I orpul social interesat al doctrinei liberatoare, a cunoaşte-
i ii, a teoriei, a „conştiinţei". O r , conştiinţa salvatoare nu iz­
bucneşte spontan din grupul social căreia ea îi atribuie
vocaţia salvatoare.
în cadrul unei greve care avusese loc la Petersburg în
I H%, Lenin remarcase că muncitorii se orientau spontan
spre apărarea intereselor lor particulare şi nu aderau spontan
li ideologie. în 1902, în Ce-i de făcut? el trage concluziile:
„Aceste greve, privite ca atare, reprezentau o luptă trade-u-
nionistă, dar nu încă social-democrată; ele marcau trezirea
antagonismului dintre muncitori şi patroni, dar muncito-
iii nu aveau şi nici nu puteau să aibă conştiinţa contradic­
ţii lor de neîmpăcat dintre interesele lor şi întreaga orânduire
I li >litică şi socială actuală, adică o conştiinţă social-democra-
la |...] Ea le putea fi adusă numai din afară. Istoria tuturor
ţarilor arată că numai prin forţe proprii clasa muncitoare
mi şi poate forma decât o conştiinţă trade-unionistă . . . " 1 9
I >e unde vin atunci ideile ? C h i a r din idei, printr-o ilumi­
nare progresivă care survine la profesioniştii inteligenţei,
• are pot, datorită circumstanţelor istorice, să aparţină „bur­
gheziei", de unde aceste idei îi extrag ipsofacto. „învăţătu-
i a socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filozofice, istorice
• fi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai
I Liselor avute, intelectualii. Fondatorii socialismului ştiin­
ţific modern, Marx şi Engels, au aparţinut şi ei, prin situa­
ţia lor socială, intelectualităţii burgheze. La fel şi în Rusia,
învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul
II Klependent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti,
a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gân­
dirii intelectualităţii revoluţionare socialiste." 2 0 Există în
acest punct o ciudată deplasare a clasei muncitoare reale spre
(91 'i ia clasei muncitoare. Este de asemenea o răsturnare ne­
aşteptată a marxismului tradiţional. C u m s-a scris: „Nu exis-
n m ă este cea care determină conştiinţa, ideile nu mai sunt
285
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
« reflectări » ale situaţiei sociale, ci ele se dezvoltă spontan,
urmând logica lor proprie, independent de orice situaţie a
unei clase sau a alteia şi ajung să determine existenţa. Mai mult
decât atât: existenţa proletariatului este în cele din urmă de­
terminată prin conştiinţa intelectualilor [...] De vreme ce
muncitorii lăsaţi în voia lor nu pot gândi decât obscur şi în
chip neadecvat propria lor situaţie istorică, intelectualii
mic-burghezi, deveniţi revoluţionari de profesie, trebuie,
potrivit lui Lenin, să formeze nucleul partidului şi să-şi asu­
me misiunea de a purta conştiinţa şi ştiinţa proletară « în
proletariat »." 2 1 Există o disociere între proletariat şi ideea
de proletariat. Ca şi demiurgul platonician, Partidul, cu pri­
virile fixate pe ideea de proletariat, remodelează clasa mun­
citoare pentru a o face conformă cu exemplarul său ideal.
Maniheismul leninist se manifestă deci la două nivele.
Pe de o parte, nu există solidaritate de drept şi de fapt în­
tre grupurile sociale; proletariatul nu îşi recunoaşte nici o
datorie faţă de alte clase a căror soartă, bună sau rea, va fi
reglată în mod automat datorită victoriei sale, victoria so­
cialismului. D a r , pe de altă parte, partidul nu este angajat
nici faţă de proletariat. El nu-1 „reprezintă" în virtutea unei
delegări democratice, ci în virtutea unei delegări mistice. El
nu este angajat decât faţă de interesele superioare ale socia­
lismului, aşa cum le defineşte ideologia. El se interesează
de clasa muncitoare în măsura în care aceasta, în această ide­
ologie, e considerată a avea un rol particular. D a c ă aceas­
tă clasă se arată incapabilă să îndeplinească sarcina care i-a
fost încredinţată, dacă ea trădează într-o oarecare măsură
„proletariatul" şi „socialismul", Partidul nu va trebui s-o
trateze altfel decât tratează „burghezia" sau orice altă cla­
să duşmană. Va avea grijă atunci să declare că R o m a nu mai
este în R o m a ; că proletariatul este în întregime acolo unde
este Partidul, iar clasa muncitoare, al cărei suflet a trecut
prin metempsihoză în aparatul de partid, a primit în schimb
un suflet mic-burghez.
286
LENINISMUL POLITIC
După cum se ştie, practica leninistă a fost să suspecte­
ze orice organizaţie, soviet sau sindicat în care clasa mun-
• ii oare s-ar putea organiza. Clasa muncitoare este unul din
ia ramurile pe care se înfruntă cele două ideologii antago­
niste. Ea este în mod fundamental pasivă şi-şi primeşte im­
pulsul de aiurea. „[...] Orice ploconire în faţa spontaneităţii
mişcării muncitoreşti, orice diminuare a rolului « elemen-
i ului conştient», a rolului social-democraţiei înseamnă impli­
ci i — absolut independent de faptul dacă cel care diminuează
acest rol o doreşte sau nu — o creştere a influenţei ideolo­
gici burgheze asupra muncitorilor." 2 2 înainte, ca şi după cu­
cerirea puterii, clasa muncitoare este prima materia.
Acestea fiind raporturile între clasă şi Partid, el poate păs-
i ra aproape intactă structura sa conspirativă moştenită de
la generaţiile precedente.
Lenin este concis şi sobru în ce priveşte organizarea in-
lernă a Partidului. Aceste probleme fuseseră deja rezolva-
ie de narodnici. Spiritul catehismelor, al lui Bakunin, al lui
< iernîşevski, a devenit o a doua natură. Se înţelege de la sine.
Ar fi nepolitic să vorbim despre aceasta. Partidul este sta-
Mi, centralizat, secret, selecţionat. „Unicul principiu orga­
nizatoric serios pentru militanţii mişcării noastre trebuie să
lie: conspiraţia cea mai riguroasă, selecţionarea cea mai ri­
guroasă a membrilor, pregătirea de revoluţionari de pro-
23
lesie." Partidul are drept nucleu oameni a căror profesie
este acţiunea revoluţionară. Ei trebuie să fie antrenaţi: „Este
nevoie de ani întregi de muncă pentru a te forma ca revo­
24
luţionar de profesie." în interiorul partidului dispar spe-
i ilicaţiile sociale pe care omul nou le abandonează intrând
iu organizaţie. în faţa caracteristicii comune de revoluţio­
nar de profesie „orice deosebire între muncitori şi intelec-
25
luali trebuie să se şteargă cu desăvârşire" . Partidul este
dincolo de clase, perfect omogen.
287
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Un lucru uneşte şi sudează Partidul: „ D a c ă există aces­
te calităţi, este asigurat şi ceva mai de preţ decât «demo­
cratismul» şi anume o deplină încredere tovărăşească între
revoluţionari." 2 6 Nu este nevoie de proceduri elective, ge­
neratoare de tendinţe şi de diviziuni, de vreme ce revolu­
ţionarii împărtăşesc o doctrină unică şi infailibilă. Partidul
este păzitorul ei, iată pentru ce el nu admite libertatea de
critică. Se poate oare critica ceea ce, ştiinţific fiind, impu­
ne, dacă nu există rea-credinţă, acordul spiritelor ? „Nişte
oameni cu adevărat convinşi că au făcut să progreseze şti­
inţa ar cere nu libertatea noilor concepţii de a fiinţa alături
de cele vechi, ci înlocuirea acestora din urmă prin cele din­
t â i . " 2 7 Ştiinţa proletară realizează unanimitatea, ea pece­
tluieşte unitatea partidului.
Centrul centrului partidului nu este deci personalul sta­
bil al revoluţionarilor de profesie, ci unul încă mai imate­
rial, şi anume cunoaşterea ideologică. Şi iată cel de-al treilea
şi ultimul nivel al maniheismului leninist. M e m b r u l de par­
tid nu este angajat faţă de Partid din acelaşi motiv pentru
care Partidul nu este angajat faţă de proletariat, nici acesta
faţă de celelalte clase ale societăţii. El este angajat faţă de
socialism. O r , în orice moment, Partidul este atacat din in­
terior de aceeaşi forţă ostilă care îi disputa, din exterior, su­
premaţia asupra clasei muncitoare, şi anume ideologia
burgheză. Iată de ce libertatea de critică nu este posibilă:
„Libertatea criticii înseamnă libertatea curentului oportu­
nist în cadrul social-democraţiei, libertatea de a transfor­
ma social-democraţia într-un partid d e m o c r a t i c al
reformelor, libertatea de a infiltra în socialism idei burghe­
ze şi elemente burgheze." 2 8 „încrederea deplină" este con
diţională. Lovind un tovarăş, suspiciunea rupe solidaritatea,
îl respinge ipso facto foarte departe de rândurile Partidu­
lui. Suspiciunea poate atinge orice punct al câmpului uni­
tar al doctrinei, orice eroare metafizică (teoretică) avându-şi
prelungirea în eroarea politică, una avându-şi rădăcina în
288
LENINISMUL POLITIC
cealaltă. Ambele au drept cauză penetrarea ideologiei bur­
gheze. Astfel, sub acest raport, Partidul în întregime este
1l prima materia, penetrabilă de către una sau alta dintre ide­
ologii. Un militant poate deveni, singur între toţi ceilalţi,
depozitarul cunoaşterii adevărate. Atunci nu mai există alt
remediu decât lupta în sânul partidului. D a c ă această cu­
noaştere se difuzează corect (prin persuasiune, critică, au-
i or ritică) unitatea va fi menţinută. Altfel, trebuie recurs la
li i/.iune. întreaga istorie a partidului bolşevic de-a lungul
numeroaselor epurări şi sciziuni atestă că, pentru Lenin,
I cea ce e important este de a sacrifica numărul şi influen­
ţi Partidului, esenţei sale, adică unităţii „monolitice" infor­
mate de ideologie, precum o celulă de codul său genetic.
()dată partidul realizat, când ideologia şi-a găsit întrupa-
rea, există un punct (în anumite momente partidul se re­
ducea aproape doar la L e n i n ) din care totul devine posibil,
< aci a apărut principiul, logos-ul lumii noi. „Daţi-ne o or­
ganizaţie de revoluţionari şi vom răsturna R u s i a ! " 2 9 Apoi,
lumea întreagă.
Odată cu constituirea Partidului, lupta cosmică şi-a gă-
ii centrul. în jurul Partidului se ordonează în cercuri con-
• eiurice inamicii şi aliaţii. Poziţia centrală a Partidului
Ui mite o situare în ordine logică a universului politic.
III
Centrul lumii inamice este tot atât de imaterial ca şi cel
al partidului. El este structural: feudalismul pentru unele
Imie locale şi subordonate marelui conflict (mai ales în Ru-
I I ) , capitalismul m genere şi, în sfârşit, imperialismul. I m -
I 'ei lalismul constituie inamicul natural al Partidului, raţiunea
II de a exista. El este obiectul unei duşmănii susţinute, certe,
chiar rutinizate, aproape profesionalizate. El este coerent
289
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
din punct de vedere ideologic şi manipulează oamenii, de
aceea problema care se pune nu este de a urî personal pe cu­
tare patron, cutare om de stat sau chiar cutare membru in­
fluent al poliţiei adverse, ei îşi fac meseria şi sentimentele
care le poţi avea pentru ei trebuie să fie revărsate asupra
structurii. Detestarea individuală este îndreptată asupra oa­
menilor care se găsesc în stare intermediară, cărora condi­
ţia lor socială sau intelectuală le dă posibilitatea să-şi aleagă
tabăra şi care, refuzând să o facă, împiedică desfăşurarea lup­
tei şi întunecă justa ei cunoaştere. La frontiera taberei bur­
gheze se găsesc liberalii şi îndeosebi intelighenţia liberală.
Lenin nu lasă să-i scape nici o ocazie pentru a-şi exprima
dispreţul. D a c ă face elogiul lui Herzen, de exemplu, o face
pentru a-1 lăuda pe acesta de a fi rupt „cu unul din tipii cei
mai respingători ai mojiciei liberale" (onestul profesor Ka-
velin) 3 0 . „Utopia liberală, scrie el, pretinde că, în m o d paş­
nic şi prin bună înţelegere, fără a supăra pe cineva [...] fără
o luptă înverşunată şi dusă până la capăt, pot fi obţinute în
Rusia îmbunătăţiri cât de cât serioase în ceea ce priveşte li­
bertatea politică, în situaţia maselor poporului muncitor." 3 1
Liberalismul, în vocabularul său, se opune democratismu­
lui, care semnifică a fi revoluţionar. „Utopia liberală perver­
32
teşte conştiinţa democratică a maselor."
M a i aproape de Partid, la marginea exterioară a taberei
proletare şi, în consecinţă, infinit mai demn de ură, este opor­
tunistul. Oportunismul este liberalismul în mişcarea mun­
citorească. Cuvântul se opune deci şi celui de revoluţionar.
T o a t e partidele social-démocrate din Europa, inclusiv cel
rus, cunosc „împărţirea fundamentală în aripa revoluţiona­
ră şi aripa oportunistă" 3 3 . Lupta împotriva oportunismu­
lui este o muncă de Sisif. Căci oportunismul este multiform.
El atinge problemele de organizare şi deci însăşi structura
partidului. Atinge „problemele esenţiale ale concepţiei noas­
tre despre l u m e " şi programul. Loveşte în tactică. El renaş­
te sub forme noi, disimulate, latente : „ N u trebuie să uităm
290
LENINISMUL POLITIC
niciodată trăsăturile caracteristice ale întregului oportunism
• ontemporan, indiferent de domeniul în care se manifestă
Bİ. Aceste trăsături sunt: lipsa de precizie, ambiguitatea, in-
scsizabilitatea. Prin însăşi natura sa, oportunismul se eschi­
vează întotdeauna să pună problema în termeni precişi şi
I alegorici; el caută o linie de mijloc, oscilează între punc-
i e de vedere care se exclud reciproc, căutând « să fie de acord »
li cu unul şi cu celălalt, reducându-şi divergenţele la îndrep-
i.iri de amănunt, la îndoieli, la deziderate pioase, inocente
eic. e t c . " 3 4 U n u l va fi de acord cu programul şi va fi opor-
i mi ist în tactică, adică reformist. Altul, revoluţionar în tac-
i i că şi oportunist în organizare, este menşevicul. Hărţuirea
oportunismului în tainiţele profunde în care se disimulea­
ză constituie stimulentul principal al activităţii intelectua­
le a lui Lenin. Se întâmplă ca oportunismul să ajungă să-şi
împingă emisarii până în vecinătatea imediată a centrului.
Ei devin atunci culmea perversităţii. Există două categorii
principale care subminează cele două coloane ale Partidu­
lui: doctrina, cei ce o subminează fiind revizioniştii; orga­
nizarea, cei ce o subminează fiind lichidatoriştii.
I ntr-o ordine concentrică, precum cea a adversarilor, dar
Cftre trebuie să fie enumerată plecând de la centru, se oran­
dın esc aliaţii Partidului.
Trebuie făcută distincţia între cei care depind direct sau
indirect de partid şi aliaţii ocazionali sau tactici. Primii se
i' i ai hizeazăîn manieră „gnostică", potrivit nivelului de con-
Itiinţă şi, în consecinţă, potrivit nivelului de organizare şi de
• landcstinitate. Potrivit acestor ultime criterii, Lenin îi enu-
n i c . a astfel: „1) Organizaţiile de revoluţionari; 2) Organi-
ii nle m u n c i t o r e ş t i ; aceste două categorii formează
împreună Partidul; 3) Organizaţiile muncitoreşti ce nu se
il ii ură Partidului, dar supuse în fapt controlului şi condu­
cerii de către acesta; 4) elementele neorganizate ale clasei
291
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
muncitoare, care în parte se supun şi ele conducerii so-
cial-democraţiei, cel puţin în timpul marilor manifestaţii ale
luptei de clasă." 3 5 Pretenţia lui Martov şi a menşevicilor era
de a confunda partidul şi clasa, de a suprima ierarhia, de a
considera toate categoriile ca formând prin ele însele Par­
tidul. Lista, care datează din 1904, poate să fie prelungită
la infinit cu organizaţiile de masă, de tineret, de femei e t c ,
controlate de Partid şi distincte de el. E l e sunt curelele de
transmisie de care Lenin va vorbi mai târziu.
R o l u l esenţial al Partidului este de a difuza conştiinţa,
cunoaşterea corectă, dar proporţional cu capacităţile de as­
cultare şi de înţelegere a mediului în care „activează". „Sar­
cina partidului, scria Lenin încă în 1898, este de a conduce
lupta de clasă a proletariatului." 3 6 El o face prin propagan­
dă, care constă în a răspândi printre muncitori „o concep­
ţie justă asupra societăţii actuale" şi prin agitaţie, care constă
în a participa la toate manifestările spontane ale luptei de
clasă muncitoreşti şi de a dezvolta, în legătură cu cuvinte­
le de ordine concrete şi limitate, conştiinţa lor 3 7 . In mediul
muncitoresc există o armonie prestabilită între sarcinile sin­
dicatului şi cele ale Partidului, chiar dacă primul nu-şi dă
seama de asta. Trebuie deci ca în interiorul sindicatului să
se realizeze o secţie a partidului care să traducă în fapt aceas­
tă armonie garantată de teorie. „ U n nucleu mic, strâns în­
chegat, format din muncitorii cei mai de nădejde, cei mai
cu experienţă şi cei mai căliţi, care să aibă oamenii săi de
încredere în principalele regiuni şi să fie legat, după toate
regulile celei mai stricte conspiraţii, cu organizaţia de re­
voluţionari, va putea foarte bine să îndeplinească [...] toa­
te funcţiile care revin organizaţiei sindicale şi, în plus, să le
îndeplinească tocmai în felul în care este de dorit pentru so-
cial-democraţie." 3 8 Partidul poate atinge scopurile sindicale,
căci ele se deduc din teorie. D a r sindicatul nu poate atin­
ge finalităţile socialiste, căci el nu posedă o teorie. Un nu­
cleu în sindicat înseamnă infiltrare. D a r Lenin are dreptate
292
LENINISMUL POLITIC
sa nu vadă nici o ipocrizie aici. Revenind asupra acţiunii sale
I rccute şi dând sfaturi tinerelor partide comuniste occiden-
i ale, Lenin scria încă în 1 9 2 0 : „Trebuie să ştim să facem ori­
ce sacrificii, să biruim cele mai mari greutăţi pentru a face
propagandă şi agitaţie în m o d sistematic, cu dârzenie, per­
severenţă şi răbdare tocmai în acele instituţii, asociaţii şi uni-
iini, oricât de reacţionare, în care se află mase proletare sau
scmiproletare [...] Trebuie să folosim tot felul de stratage­
me, vicleşuguri, procedee ilegale, treceri sub tăcere, ascun­
derea adevărului pentru a pătrunde în sindicate, pentru a
i amâne în ele şi a desfăşura cu orice preţ o muncă comu­
nistă în cadrul l o r . " 3 9
Agitaţie, propagandă, teorie formează treptele urcătoa-
i e ale unei iniţieri. Intre ce afirmă Partidul în „organizaţii
de masă" şi ceea ce afirmă în interiorul său, există aceeaşi
dilerenţă ca şi între învăţătura exotérica şi învăţătura ezo-
terică. Este aceeaşi învăţătură, dar cu salturi, cu răsturnări
• are formează tot atâtea etape spre sensul ultim. în sindi­
cat, comunistul foloseşte un limbaj contrar celui pe care-1
utilizează în celula de partid. Sindicalistul non-comunist nu
are mijloacele intelectuale de a înţelege că este în fond ace­
laşi limbaj. Comunistul nu-1 „înşală". D a r el păstrează pen­
tru sine interpretarea.
Nu se acţionează la fel cu aliaţii tactici. Aceştia, din ca­
uza poziţiei lor sociale, nu sunt apţi să primească iniţierea;
într-adevăr, teoria îi condamnă şi prevede lichidarea lor. T o ­
ni şi, având în vedere interesele lor particulare, ei pot par-
1 1 1 rge o bucată de drum împreună cu partidul. Tabăra inamică
se prezintă ca o coaliţie eterogenă în mişcare şi în fiecare
moment Partidul trebuie să discearnă care este punctul for­
ie, punctul slab al adversarului său, care este adversarul prin-
i ¡pal, care este adversarul ce poate fi temporar ademenit.
Nu există altă regulă în materie, decât interesele revoluţiei
şi cucerirea puterii.
293
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
In aplicarea acestei reguli, nimeni nu este mai riguros de­
cât Lenin şi, în consecinţă, nimeni nu este mai suplu în pro­
blema alegerii alianţelor. U n e l e sunt dorite, anume cele care
conduc în mod direct la revoluţie. Celelalte vor fi aprecia­
te drept acceptabile dacă permit să se depăşească un pas de­
licat în pregătirea acestei revoluţii.
Menşevicii, cel puţin aceia care aveau curajul să reziste
etichetei, vizau mai mult sau mai puţin clar consolidarea so­
cietăţii civile şi integrarea clasei muncitoare în societatea ci­
vilă. Ei aveau deci o înclinare spre alianţe liberale. Se temeau
de barbarie, de violenţa pe care o închidea în ea vâltoarea
satului rus şi se temeau să nu scufunde dintr-o singură lo­
vitură ambarcaţiunea precară a civilizaţiei. Politica lor în
chestiunea ţărănească încerca să evite explozia şi regresul
care ar fi urmat. Lenin nu numai că nu se temea de explo­
zie, ci o dorea cu pasiune. De aceea aliatul privilegiat al pro­
letariatului era, potrivit lui, partea cea mai înapoiată şi,
presupunea el, cea mai violentă a ţărănimii. Imaginase chiar
un gen de luptă de clasă în interiorul ţărănimii, opunând
pe „săraci", „mijlocaşi" şi „bogaţi". Această luptă nu exista,
căci satul era în ansamblu solidar. Cu toate acestea existau
mulţi ţărani săraci şi Lenin susţinea fără rezerve revendi­
cările şi acţiunile lor. Prin aceasta el relua cel mai maxima-
list din programele narodniciste ale trecutului.
Exista în imperiu o altă mare forţă de disociere: naţio­
nalităţile ne-ruse. Lenin nu analiza în această problemă dacă
trebuia mai bine să prevadă pentru naţionalităţile alogene
un statut federativ, asociativ, nici dacă, aşa cum visa R o z a
Luxemburg, internaţionalismul proletar ar fi trebuit să trans-
ceandă şi să depăşească revendicările naţionaliste: el le sus­
ţinea în mod necondiţionat pentru motivul că ele contribuiau
la ruina ansamblului politic pe care el voia să-1 distrugă.
D a r în cursul agitat al vieţii politice, Lenin, alături de
cele două alianţe pe care le considera ca naturale pentru că
294
LENINISMUL POLITIC
ideologia le declara ca atare, admitea şi multe altele pe care
Ic considera drept antinaturale, dar care erau de dorit pen-
i ni binele Partidului şi al Revoluţiei. S-a aliat în mai mul­
te rânduri cu liberalii. Mult mai costisitoare cu siguranţă
.iu fost alianţele cu duşmanii intimi, marxiştii legali, opor­
tunişti, menşevici... N i c i un motiv doctrinal, şi încă mai pu­
ţi n un sentiment personal, nu i se părea admisibil din
momentul în care alianţa era în mod politic utilă în vede-
ie.i scopului imuabil al revoluţiei şi al cuceririi puterii.
Ne apropiem de punctul focal al leninismului politic. In-
11 e marea politică şi conspiraţia sectară, acolo chiar unde
era admis că exista o tensiune şi chiar o opoziţie, leninis­
mul pune o legătură strânsă şi construieşte o articulaţie. Par-
tidul, aşa cum îl dezvolta Lenin în Ce-i de făcut f, este în
acelaşi timp o organizaţie secretă conspirativă şi o organi­
zaţie politică, iar una nu trebuie să fie sacrificată celeilal-
t e l 0 . Mai mult încă, pentru că există o organizaţie stabilă,
c entralizată, în posesia doctrinei absolute — în fapt consti­
tuită şi posedată de ea —, pentru că partidul îşi păstrează
l>e faţă şi contra tuturor identitatea şi specificitatea, el poa­
te să încheie alianţele cele mai cutezătoare, cele mai înde­
părtate de el însuşi şi cele mai acrobatice. „Numai cine nu
este sigur de el însuşi se poate teme de alianţe vremelnice,
fie chiar şi cu oameni nesiguri; nici un partid politic n-ar
putea exista fără asemenea alianţe." 4 1 D a r partidul bolşevic,
tocmai pentru că este sudat printr-o teorie infailibilă, cu dis-
11plina şi organizarea centralizată care decurg din aceasta,
poate fără primejdie să conducă operaţii politice periculoa­
se, în care alte partide şi-ar pierde coeziunea.
Alianţele, pactele de neagresiune, renunţările la un avan-
taj, abandonarea unei revendicări, reculul temporar, toate
acestea se orânduiesc în categoria leninistă a compromisului.
In septembrie 1917, anul cel mai fierbinte al luptei pentru
295
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
putere, L e n i n scria: „Sarcina unui partid cu adevărat revo­
luţionar nu este aceea de a declara imposibilă renunţarea la
orice compromisuri, ci de a şti să-şi păstreze, cu toate com­
promisurile, în măsura în care ele sunt inevitabile, fidelitatea
faţă de principiile sale, faţă de clasa sa, faţă de sarcina sa re­
voluţionară, faţă de opera de pregătire a revoluţiei şi de edu­
care a maselor poporului în vederea obţinerii victoriei în
revoluţie." 4 2 E s t e datoria sa, pentru că acţionând astfel par­
tidul rămâne în acord logic cu el însuşi: „Partidul nostru
aspiră ca orice partid politic la putere."43 Politica întotdea­
una voluntară a compromisului este în mod corect aplica­
tă când partidul îşi atacă şi denunţă aliatul, fără a renunţa
nici la beneficiile alianţei, nici la datoria de lămurire teore­
tică a conştiinţei proletare. Lenin scria aceasta în 1 9 0 2 : „Dar
condiţia necesară într-o asemenea alianţă (cu democraţii
burghezi) este ca socialiştii să aibă deplina posibilitate de
a dezvălui în faţa clasei muncitoare contradicţia antagonis­
tă dintre interesele ei şi interesele burgheziei." 4 4 El mai scria
în 1 9 2 0 : „Intre anii 1903 şi 1912 am făcut parte în m o d for­
mal, în răstimpuri de câţiva ani, din acelaşi partid social-de­
mocrat cu menşevicii, fără a înceta vreodată să-i combatem
pe tărâm politic şi ideologic ca pe nişte p r o m o t o r i ai influ­
enţei burgheze în rândurile proletariatului şi ca oportu­
45
nişti." Trebuie, adaugă el, utilizate ezitările aliaţilor pentru
a-i demasca^.
Să mergem mai departe: nu numai alegerea alianţelor,
ci şi ansamblul strategiei politice sunt posibile datorită struc­
turii particulare a Partidului. De vreme ce sunt fixate linia
de plecare, Partidul, şi linia de sosire, puterea (echivalentă
cu revoluţia), există posibilitatea de a determina în orice mo­
ment poziţia politică, de a o stabili pe etape şi de a face bi­
lanţul. In jurul unei poziţii optimale, care constituie linia
justă, partidul oscilează între două poziţii la fel de erona­
te. U n a este devierea de dreapta sau urmăritoristă care riscă
296
LENINISMUL POLITIC
'..i antreneze partidul la remorca aliaţilor săi naturali sau tem­
porari, până la a-1 determina la compromisuri capitularde.
I '.irtidul, descompus prin alianţele sale, prizonier al limba-
jului acestora şi uitând propriile sale obligaţii, riscă atunci
•>.i se volatilizeze în oportunism. Cealaltă deviere este stân­
gismul, boala copilăriei comunismului. D a c ă oportunismul
este o uitare a principiului (a Partidului), stângismul este
< i uitare a scopului (a puterii). El nu este coerent din punct
ile vedere politic. „El abate, scrie Lenin, de la condiţiile şi
necesitatea unei lupte de clasă proletare consecvente." 4 7 Stân­
ci s tul este un revoltat care ia cuvânt cu cuvânt marele re-
I uz revoluţionar, vrea totul în imediat şi reneagă disciplinele
.instere ale aşteptării momentului oportun şi manevrei po­
litice. Oportunistul nu vrea revoluţia, dar stângistul o ra-
lează. U n u l nu vrea Partidul, celălalt îl conduce în m o d
involuntar la ruină.
De unde provin aceste două devieri antitetice ? De la o
singură şi aceeaşi ostilă influenţă: ideologia burgheză. In le­
ninism nu există alta. Lenin are deci o teorie a stângistului
I .i „revoluţionar mic-burghez", mic producător, mic patron
cuprins de turbare. Anarhismul, scrie el, este pedeapsa pen-
i i u devierile oportuniste: „Aceste două devieri se comple-
i cază una pe alta." Ce trebuie făcut împotriva stângismului ?
A explica şi iar a explica. A arăta, de exemplu, că partidul nu
are nimic contra terorismului individual: „Bineînţeles, noi
i cspingem teroarea individuală numai sub raportul opor-
l unităţii e i . " 4 8 A arăta că negarea partinităţii şi a disciplinei
ile partid echivalează cu dezarmarea totală a proletariatu­
lui în folosul burgheziei. Trebuie deci reeducat micul pro­
ducător şi instaurate în partid centralizarea şi disciplina cea
49
mai riguroasă .
Remanierea alianţelor, schimbarea de program, depla­
sarea frontului revendicativ pot lua, dacă obligă conjunc-
1 1 1 1 a politică, un caracter brutal şi instantaneu. Aceasta se
297
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
numeşte o cotitură. O regulă fundamentală a Partidului este
aceea de a nu fi niciodată prizonier al poziţiei adoptate şi
a rămâne liber să adopte alta dacă interesele politice (înţe­
lese ca preluare a puterii) o cer. O cotitură trebuie pregă­
tită practic, veghind ca alianţele să fie reversibile, şi teoretic,
căci ea va trebui explicată ideologic pentru a menţine uni­
tatea partidului. încă o dată, structura „conspirativă" a Par­
tidului este aceea care face posibil acest instrument al marii
politici clasice, reprezentat de schimbarea radicală a con­
cepţiei şi de cotitură. 5 0
Trebuie să generalizăm: în spiritul leninismului, politi­
ca sub toate aspectele şi în toate momentele se repartizea­
ză în două registre, unul c o m u n tuturor forţelor prezente
şi celălalt propriu partidului însuşi. D a r , cum spune Lenin,
ele sunt legate. Lupta între imperialism şi Partid este o lup­
tă totală şi nu există eveniment, tendinţă sau accident care
să nu poată, care să nu trebuiască să fie apreciat în funcţie
de soluţiile finale. Teoria îmbrăţişează totalitatea realului.
Partidul, care este întruparea teoriei, este pan-social. Iată
pentru ce Partidul poate atât de uşor să adopte revendică­
rile specifice ale unui sat de stepă, ale unui artei de pescari,
ale unei universităţi în revoltă, ale unui ghetou evreiesc umi­
lit. Pentru că, în analiza sa, toate aceste fapte fără corelaţie
între ele converg şi primesc o explicaţie coerentă. Fiecăru­
ia din aceste grupuri, ca şi fiecăruia din aliaţii săi, chiar ce­
lor mai incerţi, Partidul li se poate adresa într-un limbaj
identic cu al lor. El nu-i înşală. Există într-adevăr o plura­
litate de sensuri. Acelaşi cuvânt de ordine, aceeaşi reven­
dicare vor fi prezentate într-o lumină moderată mediilor
liberale, romantică, cercurilor studenţeşti narodnice, naţio­
nalistă, alogenilor sau ruşilor, internaţionalistă, în Interna­
ţională. D a r sensul sensurilor, sensul care le cuprinde pe
toate şi care ştie să le ierarhizeze corect, se elaborează în
298
LENINISMUL POLITIC
Partid şi, la rândul său, constituie Partidul. C e e a ce reuneş­
te conspirativitatea din partid cu ce ţine în el de domeniul
public, de legalitate, de normalitate este această eşalonare
a interpretărilor, acest lanţ al sensurilor din care Partidul
ţine un capăt şi care s-ar desface în întregime dacă Partidul
şi-ar pierde coeziunea şi doctrina — certitudinea sa.
Sensurile ierarhizate, care se schimbă prin salt, care de­
vin de la un nivel la altul de nerecunoscut, care sunt ace­
leaşi şi totuşi altele, doar Partidul, sau mai curând, cei sau
cel în care rezidă spiritul Partidului, le examinează în mod
sinoptic. Aceasta formează cel mai important capitol al dia­
lecticii. Efortul intelectual principal al comunistului con­
stă în a asigura coerenţa dialectică în aval, în acţiunea politică
şi în amonte, în teorie. Astfel sunt reunite cele două registre.
Mai contribuie la dispariţia frontierei dintre conspira­
ţie şi politica dusă potrivit regulilor stabilite faptul că ţoa­
le aceste operaţiuni se fac în mod public. Nu poate fi altfel,
de vreme ce cunoaşterea trebuie să se difuzeze în tot Par-
liduL iar activitatea de explicare trebuie în mod continuu
reluată. Dezbaterile în Partid se fac în congrese deschise,
unde mişună denunţătorii, în jurnale aproape deloc clan­
destine, adesea legale. între interpretarea exotérica şi inter­
pretarea ezoterică nu există zidul unui secret. Bolşevicii nu
sunt francmasoni. D a r ei ştiu din experienţă că enunţarea
publică a ideologiei nu-i asigură înţelegerea. Viziunea lor
• éntrala trebuie pătrunsă, trebuie să aderi la ea pentru a ac-
Cede la înţelegerea globală pe care o oferă. Fără această ade-
i.ue, ideologia pare o ţesătură de absurdităţi. D o c t r i n a
explică acest fenomen: ea nu este înţeleasă din cauza ide­
51
ologiei burgheze. D a r acest fenomen părea bolşevicilor o
nouă dovadă în favoarea ideologiei şi hrănea la Lenin un
dispreţ de nestăpânit. Incapacitatea duşmanului de a înţe­
lege afişele purtând condamnarea sa şi care se lipeau sub na­
tul său îi transforma într-un soi de „pot" pe care „eliberatul"
I omunist putea să-1 „ridice" în voie. De unde ironia lui
299
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

Lenin când vorbeşte de „serviciile" liberalilor sau de spri­

jinul acordat oportunistului Henderson ca de „sprijinul fu­
niei pentru spânzurat", funie pe care, de altfel, o furnizează CAPITOLUL X I V
burghezii înşişi 5 2 .
Minciună si adevăr

Acţiunea politică eficace este dependentă de existenţa

Partidului, este existenţa Partidului, şi dependentă de exis-
i enţa ideologiei. Impactul politic al leninismului este con-
ţinut în această ecuaţie. D a c ă se iau termenii extremi se
ajunge la formula: cu cât este mai legat de ideologie, cu atât
militantul acţionează într-un mod politic mai eficace. Este
găselniţa leninismului de a fi asociat la ideea complotului
şi la cea a contra-complotului, idee coerentă, detaliată, dar
nebunească atunci când e examinată din exterior, o acţiune
raţională în vederea cuceririi puterii. Astfel, el este Marat,
adică posedat de o idee fixă, şi Bismarck, adică logic în ur­
mărirea scopului, zweckrational.
Ajungând în acest punct, se cuvine să examinăm mai în­
deaproape problema machiavelismului lui Lenin.
Lui Machiavelli îi este atribuit în general meritul de a fi
delimitat cu precizie sfera politicului, de a-i fi expus logi­
ca proprie care este luarea şi păstrarea puterii. De aceea era
(;reu să fie invocat de către social-democraţia din cadrul In-
i ernaţionalei a Il-a, care refuza autonomia politicului şi de­
clara vană ambiţia puterii pentru putere. De aceea Lenin era
suspectat de machiavelism practic. Lenin face puţin caz de
Machiavelli. Intr-o scrisoare confidenţială adresată C o m i ­
sarului poporului pentru justiţie din 20 februarie 1922, în
I are redactează un program al terorii, el scrie: „ U n serii­
l o r inteligent a scris cu exactitate, în ce priveşte probleme­
le statului, că dacă realizarea unui scop politic precis cere

301
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
să se treacă printr-o serie de durităţi, aceasta trebuie să sc
înfăptuiască în maniera cea mai energică şi în timpul cel mai
scurt posibil, căci masele populare nu ar suporta aplicarea
1
durităţilor pe termen lung." Scriitorul inteligent, dar pe care
Lenin nu-1 numeşte este Machiavelli, iar episodul vizat, cel
privitor la Cezar Borgia şi teroarea în R o m a g n a , se găseş­
te în capitolul al VH-lea al Principelui. Lenin îl cunoaşte deci
pe Machiavelli. El îl aprobă ca tehnician al problemelor sta­
tului. Aceasta însă nu e suficient pentru a face din el un dis­
cipol al Secretarului florentin. Machiavelli justifica viclenia,
falsele jurăminte, sperjurul prin incapacitatea Principelui dc
a cunoaşte viitorul. Evenimentele dictează şi Principele na­
vighează la vedere. D a t fiind că, om fiind, el nu vede de­
parte, îşi păstrează libertatea mişcărilor şi nu se simte legat
prin cuvintele sale — dând în acelaşi timp impresia că este
loial. Lenin, în schimb, crede că vede departe. Necesitatea
la care îşi supune acţiunile nu e oarbă: ea este pătrunsă dc
către revoluţionarul care cunoaşte legile. Problema minciu­
nii şi a vicleniei nu se pune în contextul miopiei umane, ci
a caracteristicii vizionare supraumane a ideologiei. Proble­
ma minciunii este un caz particular al problemei deja tra­
tate a conspiraţiei publice şi a partidului de tip nou.
In opera lui Tkacev, raţionalitatea ideologică şi raţiona­
litatea politică rămâneau separate. T k a c e v făcea o analiză
ideologică a situaţiei generale, dar măsurile practice pe care
le propunea făceau abstracţie de această analiză şi supuneau
totul raţionalităţii specifice a ordinii politice: luarea puterii.
El îi juxtapunea pe militantul revoluţionar şi pe princi­
pele machiavelian într-un gen de Lorenzaccio modern, dis­
tingând planurile, aşa cum se poate distinge în mod
intelectual într-o spargere prin efracţie, între acţiunea m o ­
rală de a fura şi acţiunea tehnică de a deschide casa de bani.
Pe de o parte, Tkacev voia să edifice comunismul şi, pe dc
altă parte, el indica tehnica loviturii de stat într-un mod re­
alist şi rece, fără a o privi din punct de vedere ideologic. El
302
MINCIUNĂ ŞI ADEVĂR
descrie dinainte puciul din octombrie aşa cum apare el is-
i< M icilor non-leninişti. Iată de ce aceştia fac din Tkacev pre-
iii sorul lui Lenin, ca şi cum la Lenin existaseră operaţiunile
mentale pe care ei le realizează ca istorici şi pe care le fă-
i usc Tkacev. Pe nedrept, cum am spus.
Lenin nu este machiavelian nici în privinţa metodei. Fără
îndoială cele două raţionalităţi, politică şi ideologică, pot
li evidenţiate pentru comoditatea analizei. D a r munca in-
i electuală a militantului comunist constă în a conferi fiecă-
1 1 1 i pas politic un sens ideologic, de o asemenea manieră încât
li igica „machiavelică" a luării puterii să nu se realizeze decât
CU condiţia ca ea să fie mascată şi transformată în ceva cva­
si inconştient printr-o a doua logică, cea a ideologiei.
Machiavelismul dă seamă de o dedublare între discur­
sul public al principelui şi discursul privat pe care îl ţine în
• onsiliul privat sau în forul său interior. Leninismul este un
efort metodic îndreptat tocmai spre suprimarea acestei de­
dublări. Nu există, în spiritul comunistului, abatere min-
i moaşă între discursul pe care-1 ţine aliatului său provizoriu
i cel pe care-1 ţine public în ziarele de partid, pe care alia-
lul provizoriu le poate consulta. Funia îi este arătată dlui
I Icnderson cu toată francheţea. D a c ă el nu a văzut-o este
problema lui şi de altfel există motive pentru aceasta.
Pluralitatea sensurilor este o consecinţă a dualităţii lu­
mii şi a configuraţiilor totdeauna diferite pe care le ia în spa­
ţiu şi timp lupta dintre cele două principii. Compartimentarea
lor, care le face indescifrabile, este efectul condiţiilor sociale
< ihicctive. Inconştienţa este partea celor care nu cunosc doc-
i rina. D a r pentru cei care o cunosc, care posedă ştiinţa pro­
letară, compartimentarea este abolită, spaţiul lingvistic devine
transparent şi chiar adevărul circulă sub multiple faţete.
Monismul ontologic al lui Machiavelli face posibilă în in-
icriorul aceleiaşi realităţi opoziţia minciunii şi adevărului.
303
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Acesta descrie realitatea comună, aceea o deformează şi în-
şală. Există deci o dedublare a limbajului. Adevărul şi min­
ciuna îşi au sălaşul în însăşi inima subiectului care optează,
urmând liberul arbitru, pentru a spune adevărul sau a minţi.
D a c ă minte, este divizat, pentru că el continuă să adăpos­
tească în sine conştiinţa adevărului. Nu există deci decât un
singur sens. Dualismul ontologic al lui Lenin răstoarnă si­
tuaţia. Nu mai există adevăr în sine, după cum nu există li­
bertate. Adevărul cui ? Libertatea pentru cine ? ar răspunde
imediat Lenin. Nu există realitate comună. Există două ade­
văruri în concurenţă de moarte, fiecare legat de câmpul său
obiectiv, adevărul burghez pentru burghezie şi adevărul pro­
letar pentru proletariat. D a r nu există simetrie şi încă mai
puţin egalitate între cele două adevăruri. într-adevăr. 1. Ade­
vărul celei dintâi este garantat de viitor, adevărul celui de-al
doilea aparţine trecutului care-1 înghite: el este fals. 2. Şti­
inţa proletară înglobează ştiinţa burgheză, dar nu şi invers.
Adevărul şi minciuna nu mai pot rezida în acelaşi su­
biect decât atât timp cât el aparţine erorii şi cât nu este încă
în posesia adevărului. Ideologia proletară (adevărată) şi ide­
ologia burgheză (falsă) îşi dispută spiritele, după cum for­
ţele obiective îşi dispută universul. Activitatea care se
realizează în Partid este, pe de o parte, de a se manifesta în
puritatea sa esenţială adevărul proletar, iar pe de altă parte,
de a elimina în fiecare militant, prin educaţie, explicaţie, cri­
tică, autocritică, rămăşiţele adevărului burghez. Când mun­
ca este dusă la bun sfârşit, conştiinţa astfel purificată nu mai
are de ales între adevărul pe care îl constată şi eroarea asu­
pra căreia i s-au deschis ochii. M u n c a intelectuală duce deci
la unificarea limbajului care numeşte adevărul. Comunis­
tul nu minte, în măsura în care limbajul său coincide cu ade­
vărul obiectiv al uneia din cele două realităţi în conflict,
realitatea proletară 2 .
304
M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR
Ce poate semnifica atunci minciuna în dualismul leni-
nisi ? Trebuie ştiut cine minte şi pentru cine minte. D u ş ­
manul de clasă minte fără încetare. El minte în mod subiectiv,
I Ici el vrea să înşele clasa muncitoare. El minte, de aseme­
nea, în mod obiectiv chiar atunci când pretinde că ajunge
la adevăr, adevăr care în poziţia sa socială nu îi este acce­
sibil. El este în cel mai bun caz un obiectivism burghez. Este
uşor a-1 dejuca atunci când minte, dar este mai periculos
persuasiv când este sincer, pentru că atunci trebuie o întrea-
i , i explicaţie pentru a demasca pretinsul său adevăr univer-
•al, care este un adevăr de clasă.
Pronunţând enunţuri false, comunistul poate minţi din
I >u netul de vedere al ştiinţei proletare. D a c ă se adresează
ailor comunişti înseamnă că din nou se află pe poziţiile bur­
gheziei. El este atunci un renegat. Există puţin interes în a
aci canina dacă, făcând aceasta, el este sincer. Există totdea-
una prezumţia că este, căci această minciună nu este nimic
a h ceva decât o răsturnare subită a procesului de educaţie.
„Păcatul" gnostic era o invazie a conştiinţei de către prin-
I ipiul ostil: acesta este exact eroare — care este minciună —
i i cnegatului, o contaminare prin ideologia burgheză. Par-
lidul este cel care reflectează dacă merită să reia procesul
educativ — renegatul va trebui atunci supus criticii, apoi pu-
111nat prin autocritică şi în fine reeducat — sau dacă e mai
bine să-1 expulzeze din rândurile sale. D e c i z i a pe care Par­
iu I ul o ia cu privire la acest subiect este o decizie politică care,
I a loate celelalte, este zweckrational în raport cu puterea.
I )acă minte în acelaşi mod adresându-se duşmanului de
• lasă, această minciună va fi foarte aproape de minciuna ma-
> luaveliană. El încearcă să înşele inamicul disimulându-şi
nu ii ivele, mijloacele, scopurile. Se poate afirma atunci că el
ire două limbaje, dacă ştie în m o d conştient că acela pe ca-
ie I foloseşte în mod public este contrariul celui pe care-1
foloseşte cu sine însuşi.
305
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Acest tip de minciună este inevitabil într-o viaţă consa­
crată politicii. Lenin era un bun uneltitor, ştiind să răstoar­
ne o tendinţă într-un congres, să degajeze o majoritate, să
blocheze o moţiune ostilă sau chiar să capteze redacţia unui
ziar. El ştia să umble cu şiretlicuri. Viaţa sa cotidiană era
acaparată şi chiar obsedată de activităţi de acest gen, în care
el devenise maestru, dar care nu se diferenţiau cu nimic de
cele pe care le efectua orice lider octombrist sau liberal. De
acest machiavelism al rutinei politice de care se folosea c o ­
pios în interiorul social-democraţiei, nu avea motive să se
lipsească în faţa duşmanului de clasă instituţionalizat. U n e ­
le cazuri ţineau pur şi simplu de complot în tradiţia con­
spirativă a anilor ' 6 0 : Lenin superviza de sus ekş-ii, respectiv
recursul la gangsterism pentru a salva finanţele Partidului
după înfrângerea revoluţiei din 1905. El nu dezavua nici
tentativele necinstite de seducere la comandă a moştenito­
rilor bogaţi şi alte misiuni foarte speciale. D a r el însuşi con­
sidera aceste istorii drept anecdotice şi marginale. Ele
rămâneau cantonate la polul conspirativ al Partidului. Nu
caracterizează prin nimic leninismul, nici persoana lui L e ­
nin, în pofida a ceea ce afirmă adversarii săi. Alte cazuri se
explică prin conducerea luptei în m o m e n t e decisive. Lenin
nu era să anunţe proiectele sale de insurecţie. C â n d se pre­
găteşte o cotitură sau o răsturnare de alianţe, aşteptând ca
ele să devină publice, trebuie apărată vechea linie şi flatat
aliatul de moment. D a r nici acest lucru nu e considerat esen­
ţial de către Lenin. Ceea ce reprezenta machiavelismul prac­
tic în conduita lui Lenin îşi găseşte aplicarea la nivelele medii
şi inferioare ale vieţii politice. Acesta face parte dintr-o bu­
cătărie inevitabilă, dintr-o tehnică care trebuie cunoscută,
dar pe care nu e nevoie să fii bolşevic pentru a o practica.
Sunt raţiuni să credem că unul din motivele de nemulţu­
mire a lui Lenin faţă de Stalin şi de T r o ţ k i era faptul că ei
crezuseră în m o d exagerat în mijloacele de acest gen.
306
M I N C I U N A ŞI ADEVĂR
Leninismul şi, în mod particular, concepţia sa despre Par-
IKI impun într-adevăr comprimarea acestui „machiavelism"
l.i nivelul său minimal. El este utilizat în m o d subaltern cu
0 eficacitate şi o dexteritate cu atât mai mari cu cât, nefă-
1 .md parte din lucrurile esenţiale, el este realizat cu răcea­
lă şi în modul cel mai detaşat.
Machiavelismul este o practică leninistă localizată, pen-
11 u că intră în contradicţie cu sarcina primordială de a „di-
11 ja lupta de clasă a proletariatului" 3 , de a „răspândi printre
muncitori o concepţie justă asupra societăţii actuale" 4 , „de
a generaliza faptele pentru a compune un tablou complet al
exploatării capitaliste" 5 , „de a-i face pe oamenii care, la drept
vorbind, nu sunt nemulţumiţi decât de starea de lucruri din
universităţi sau din zemstve e t c , să se pătrundă de ideea că
mircgul regim politic este defectuos". 6 Disimulându-şi in­
tenţiile faţă de unele categorii de persoane, machiavelismul
Itânjeneşte această explicaţie globală pe care partidul vrea
..1 o prezinte tuturor categoriilor. C u m poate el disimula
mlormaţia şi în acelaşi timp să o răspândească prin mijloci-
i ea unui „ziar politic pentru întreaga Rusie", a unui ziar care
si fie „un organizator colectiv" 7 ? Informarea este doctrina.
8
„Aceste revelaţii politice" , care sunt, afirmă Lenin, instru-
11 lentul prim al propagandei, reprezintă sensul pe care ea îl
impune evenimentelor. A răspândi sensul în afară, a deveni
ni interior disponibil în întregime faţă de sens, aceasta nu
le poate face minţind. Minciuna ar bloca influenţa parti­
dului asupra tuturor claselor cărora el se adresează. Plura­
litatea interpretărilor în interiorul Partidului, rezultând din
l.iptul că unii ar avea acces la adevăr şi alţii nu, i-ar coru­
pi < >mite unitatea şi l-ar fracţiona în mai multe facţiuni. U n i -
i. 11 ca nu se bazează decât pe activitatea constantă de explicare.
I '< ilitica Partidului leninist este deci fundamental explicită9.
I' xistă de-a lungul operelor lui Lenin o coerenţă şi o con-
gn icnţă a programului şi a conduitei politice. Nu se pot opu-
i ic declaraţiilor sale trecute actele sale prezente. In mod cert,
307
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
între democratismul absolut din Statul şi Revoluţia şi prac­
tica comunismului de război pare să existe o contradicţie.
D a r cu toate acestea există un punct de vedere superior, con­
ţinut în operele lui Lenin, de la care se poate pleca pentru a dez­
lega această contradicţie şi a-i observa caracterul doar aparent.
Explicaţia, explicitarea constau în a-1 conduce pe mili­
tant până la acest punct de vedere indiferent de rangul pc
care se plasează.
Lenin nu a lăsat memorii. D a c ă scriindu-şi memoriile un
om politic este animat de dorinţa de a releva intenţiile pro­
funde şi gândirea intimă care i-au dictat conduita, Lenin n-ar
fi trebuit să le scrie. Concepţia, scopul său, el le-a anunţat
de la început, apoi succesiv, de-a lungul carierei sale. Pu­
ţini oameni politici au minţit atât de puţin ca Lenin, dacă
avem în vedere minciuna în accepţia leninistă". El nu-şi fă­
cea un merit moral din această francheţe, ci unul politic:
era mai bine pentru a lua puterea.
în ce priveşte adevărul, trebuie să ne punem aceeaşi pro­
blemă, în aceeaşi perspectivă dualistă, ca şi cea pusă în ca­
zul minciunii: cine spune adevărul ? şi cui ?
D o a r comunistul spune adevărul. Cu toate acestea, chiar
atunci când pronunţă un enunţ „just" din punct de vedere
politic, nu este sigur că el aderă la acest enunţ aşa cum ar
trebui. în această privinţă există două devieri posibile.
într-adevăr, el poate înţelege acest enunţ nu în modul
în care este el acceptat în Partid, ci în modul în care este ac­
ceptat de duşmanul de clasă. în mod formal, el pare să ade­
re la poziţiile Partidului, dar, cum nu le înţelege corect,
poziţiile se modifică şi el apare brusc ca fiind exterior Par­
tidului.
* Se poate afirma acelaşi lucru despre Stalin şi H i t l e r : ambii
au anunţat totdeauna ceea ce aveau să facă, în timp ce viitoarele
l o r victime erau lovite de o foarte specifică surzenie.
308
M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR
Un exemplu: una din cele mai vechi revendicări ale opo­
ziţiei era convocarea unei Adunări Constituante. Partidul
bolşevic îşi însuşise această revendicare, se flata că o susţi­
ne cu mai multă energie şi spirit metodic decât oricare alt
partid. Când Adunarea a fost aleasă şi nu a acordat majo-
i nate bolşevicilor, ea a fost dizolvată din prima zi, în urma
somaţiei unui marinar roşu.
Să ne închipuim un bolşevic care a făcut campanie pen-
i ni convocarea Adunării Constituante şi care a dezvoltat toa-
l e argumentele care pledau în favoarea acestei convocări —
libertate, democraţie, reprezentare populară etc. — dar luând
aceste argumente ad litteram, adică în m o d „formal", „me­
canic", nedialectic şi la urma urmei: burghez. El n-ar fi „în­
ţeles" că Partidul dizolvă Adunarea şi şi-ar fi reproşat că-şi
violează angajamentele. D a r el ar fi fost acela care s-ar fi în­
şelat. Lenin s-a îngrijit să explice dinainte acest lucru în Te­
ch- cuprivire la Adunarea Constituantă, redactate cu câteva
•le înainte de dizolvare. E l e se dezvoltă astfel:
„ 1. Revendicarea de a se convoca Adunarea Constituan-
i a era în mod pe deplin « legitim » inclusă în programul so-
• i a I -democraţiei revoluţionare.
2. Republica Sovietelor reprezintă o formă mai înaltă a
i lemocraţiei decât obişnuita republică burgheză cu Adunâ­
nd Constituantă.
3. N i c i măcar formal componenţa celor aleşi în Aduna-
Wa Constituantă nu corespunde şi nu poate corespunde
voinţei masei alegătorilor; care de altfel s-a schimbat odată
i II etapele succesive ale dezvoltării Revoluţiei din O c t o m ­
brie.
4. Lozinca « Toată puterea în mâna Adunării constituan-
i' a devenit în fapt lozinca duşmanilor de clasă.
5. Adunarea Constituantă vine în conflict cu voinţa şi cu
Interesele claselor muncitoare şi exploatate... Interesele aces-
i M evoluţii sunt mai presus d e drepturile formale ale Adu-
ii II ii Constituante... O r i c e încercare, directă sau indirectă,
309
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de a considera problema Adunării Constituante din punct
de vedere juridic, formal, în cadrul democraţiei burgheze
obişnuite, fără a ţine seama de lupta de clasă şi de războiul
civil, înseamnă a trăda cauza proletariatului.
6. Sau Adunarea Constituantă « declară fără rezervă că re­
cunoaşte Puterea sovietică », sau se iveşte o criză « care nu
poate fi rezolvată decât pe cale revoluţionară » . " 1 0
Se vede că dialectica lui Lenin nu contrazice nici unul
din argumentele invocate pentru a asigura convocarea Adu­
nării, dar îi redresează sensul „dintr-un punct de vedere de­
clasa". Şi din acest punct de vedere, date fiind circumstan­
ţele, chiar aceste argumente, libertate, democraţie, reprezen­
tare populară, cer dizolvarea revoluţionară a Adunării.
Să numim prima deviere „naivă". Pe cealaltă s-o numim
„cinică". Ea are următorul conţinut: membrul de partid pro­
nunţă un enunţ „just din punct de vedere politic", dar el
nu-1 înţelege aşa precum Partidul, căci i-a dat sensul pur in­
strumental al unui simplu mijloc de a înşela duşmanul de
clasă şi fără a-1 lua deloc în serios. D a c ă luăm acelaşi exem­
plu, trebuie să ne imaginăm un bolşevic care duce campa­
nie pentru convocarea Adunării Constituante, care dezvoltă
argumentele de libertate, democraţie, reprezentare populară.
D a r în loc să le preia ad litteram precum naivul, ar fi gân­
dit încă de la început că aceste lozinci nu au decât o utili­
tate politică şi că, la momentul oportun, s-ar dizolva Adunarea
pentru a instaura puterea Sovietelor, apoi, după dizolvarea
acesteia, puterea Partidului. C u m lucrurile s-au petrecut
într-adevăr astfel, era tentant să li se atribuie cinism bolşe­
vicilor.
Cinismul trebuie situat sub aceeaşi rubrică cu machia­
velismul. Raţiunile care-1 interzic pe cel de-al doilea îl in­
terzic şi pe primul. Cinismul este distrugătorul spiritului
de partid. El nu este diferit de naivitate prin faptul că se pla­
sează tot pe poziţii burgheze: el înţelege lozincile partidului
310
M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR
If a cum duşmanul de clasă crede că le înţelege partidul. El
IC plasează pe poziţii burgheze afectate direct de un semn
negativ, şi nu în realitatea în care partidul gândeşte şi ac­
ţionează.
Cinicii şi naivii se acuză reciproc de naivitate şi de ci­
nism. D a r cele două poziţii trebuie să fie denunţate plecând
de la poziţia justă. Este ceea ce face Lenin în răspunsul său
• .ii re Kautsky. Acesta „simula" că nu înţelege irezistibila
demonstraţie a lui Lenin în legătură cu Adunarea C o n s t i -
ui.intă. „Nimeni, observa Kautsky, nu reclamase Constituan­
ta atât de impetuos ca L e n i n . " Şi doar, avansa el, pentru că
I >i >lşevicii se găseau în minoritate în această Adunare, au in­
ventat ei mai târziu „tipul superior de stat". Erau deci sau
naivi în revendicarea Constituantei, sau, mai probabil, ci­
nici. „ D e o minciună atât de mârşavă, replică Lenin, este
i apabil numai un nemernic care s-a vândut burgheziei..." 1 1
într-adevăr, Lenin citise în public încă în aprilie 1917 te­
zele în care proclama superioritatea unui asemenea stat (de
npul C o m u n e i din Paris) asupra republicii parlamentare
I Mirgheze şi afirmase acest lucru în repetate rânduri. Kautsky
II prezintă pe bolşevici ca pe nişte „oameni lipsiţi de prin-
i ipii, ca pe nişte oportunişti revoluţionari". M a i mult, el „a
preferat să uite marxismul şi de aceea nu pune întrebarea:
mganul cărei clase a fost Adunarea Constituantă din R u -
• i « 1i 2
.1.1? z
Poziţia justă nu este nici naivă, nici cinică. Lenin prezen-
lase înainte toate clarificările asupra limitelor care se cuve­
neau a fi puse revendicării Constituantei. D a r ea poate să
pară şi una şi cealaltă, dacă se ia în considerare cu câtă sin­
ceritate ceruse Lenin convocarea acestei Adunări, apoi di-
/.< >lvarea sa. Prima sa teză respinge cinismul: „Revendicarea
de a se convoca Adunarea Constituantă era în mod pe deplin
legitim inclusă în programul social-democraţiei revoluţio­
nare." Dar, adaugă el tăind scurt orice perspectivă naivă po­
sibilă (care s-ar fi numit atunci oportunism sau urmăritorism),
311
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
„deoarece într-o republică burgheză Adunarea Constituan­
tă reprezintă cea mai înaltă formă a democratismului".
Aceasta pregăteşte depăşirea dialectică a dizolvării imedia­
te a aceleiaşi Adunări, de vreme ce în acelaşi moment se des­
chide posibilitatea unui regim superior celui al republicii
burgheze.
Partidul trebuie să spună adevărul „proletar" aderând
din plin, cu tot spiritul său la interpretarea corectă pe care
o dă, pentru că această sinceritate este singurul mijloc de a
fi crezut de aliaţii săi şi de a dejuca planurile duşmanului.
Pentru aliat este demonstrată sinceritatea partidului: reven­
dicarea unei Adunări Constituante este justă şi motivaţiile
pe care le dă Partidul sunt atunci chiar acelea pe care le dă
propriilor săi militanţi: libertate, democraţie, reprezenta­
re populară. D a r fiecare primeşte acest adevăr cum poate el,
potrivit demnităţii proprii. Aliatul apropiat, „ţăranul sărac"
de exemplu, nu va avea nici o dificultate să simtă limitele no­
ţiunii de „libertate" sau de „democraţie". Nu este imposi­
bil ca el să se plaseze pe poziţiile Partidului, cu condiţia ca ele
să-i fie propuse. Iată de ce adevărul trebuie să fie public.
Aliaţii potenţiali sau neutri se vor înşela asupra aceloraşi no­
ţiuni. D a r ei nu vor fi fost înşelaţi. Faptul însă de a nu pu­
tea dovedi Partidul nici mincinos, nici machiavelic va avea
asupra lor un efect paralizant. într-adevăr, ce pot ei să facă ?
Să se opună Constituantei ? Ar fi atunci în m o d viguros de­
nunţaţi ca duşmani ai libertăţii şi democraţiei. Să se opună
sensului pe care comuniştii îl dau acestor noţiuni ? D a r ei
le-ar face un proces fals, de vreme ce comuniştii, cât timp
Adunarea nu este convocată şi situaţia rămâne aceeaşi, ac­
ceptă bineînţeles sensul pe care-1 dă „burghezia". Ei îl în­
văluie într-un sens superior care îl transcende, dar care nu-1
anulează. într-o altă fază politică, acest nou sens va fi scos
în faţă, dar numai atunci când condiţiile vor fi reunite pen­
tru o soluţie revoluţionară a conflictului.
312
M I N C I U N Ă ŞI ADEVĂR
Nu Partidul este deci machiavelic, ci aliatul său. Parti­
dul vrea Adunarea Constituantă, apoi în numele aceloraşi
principii, mai bine înţelese, vrea o depăşire a acestei Adu­
nări spre un stadiu superior al cărui uşier este într-un sens
marinarul roşu. Aliatul de ieri vrea să utilizeze Adunarea
('.onstituantă contra Partidului şi a proletariatului. în con­
secinţă, el trădează propriile sale principii de vreme ce el
demonstrează că nu vizează o adevărată libertate, o ade­
vărată democraţie. El îl minte pe aliatul său loial, Partidul.
Partidul este deci apărătorul consecvent al Adunării C o n -
II ii uante. De aceea el nu încetează în tot timpul campaniei
sa denunţe ipocrizia, minciunile, inconsecvenţele aliaţilor
sai liberali care sabotează din start revendicarea comună.
Apoi îi trece la rangul de duşmani majori, fie ei Kautsky şi
Axclrod, când se opun la Aufhebung, la depăşirea prin ne­
gaţie a însăşi acestei revendicări.
Kxistă deci un punct esenţial în care Lenin se distanţea-
a cu fermitate de machiavelism: nu minciuna este eficace
in politică, ci adevărul. Adevărul înşală şi dezarmează duş­
manul mai mult decât minciuna.
Paradoxul se explică prin disimetría fundamentală pe care
> i provoacă introducerea într-o lume monista a unui mod de
gândire dualist. O m u l politic „burghez" vede o duplicita-
ii i, o dedublare a gândirii, acolo unde există, în spiritul leni­
nismului, o dedublare a realităţii. Iată pentru ce acesta „nu
Umblă cu şiretlicuri" când refuză să acţioneze prin sic şi non,
dft, da şi nu, nu. El pune da-ul şi nu-ul ca două momente
ale unui proces a cărui lege o cunoaşte şi care se numeşte
dialectică. La fel de dăruit şi într-unui şi în celălalt, buna
sa credinţă este deplină. Iluminat de doctrină, antrenat în
li est mod de gândire, el nu înţelege incomprehensiunea alia-
i ii lui său. El îl taxează în consecinţă de rea-credinţă.
I )uplicitatea machiavelică implică o dedublare a subiec-
iiilui care este o stare dureroasă. Sumbră este lumea machia-
313
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

veliană a politicii pure, lume decăzută, peşteră de hoţi, la-

trocinium* al celui mai pesimist Augustin. Dimpotrivă, de­
dublarea realităţii rezolvă conflictul interior. Ideologia CAPITOLUL XV
permite leninismului să proiecteze în afara lui însuşi răul
pe care-1 combate din punct de vedere politic. El nu are nici
La putere
un motiv de a se îndoi de ideologie de vreme ce fiecare pas
spre putere o verifică, o îmbogăţeşte, o consolidează. M i ­
litantul trăieşte într-o sferă omogenă, dominată de ideolo­
gie, pe care praxisul politic o extinde puţin câte puţin,
respingând elementele duşmane, până la a o face să coinci­
Asemănător este portretul pe care Soljeniţîn i-1 face lui
dă finalmente cu universul. în interior domneşte un sistem
I cnin din perioada de dinainte ca acesta să preia puterea.
de reprezentare articulat, un limbaj diferenţiat, dar unitar.
I! I este la Ztirich, spaţiu neutru, zonă izolată în mijlocul E u ­
Purificat de rămăşiţele ostile, militantul se simte plin de o
ropei aflate în război. Iată-1 în locuinţa sa, cu femeia sa slu-
viată nouă, şi totul dovedeşte că aceasta este viaţa adevăra­
u, apartamentul său jalnic, cu bărbuţa sa hirsută, hainele
tă, î n c ă puţin şi el va fi în întregime bun, atotştiutor, atot­
Iile roase. Această mediocritate este suportată exemplar şi
puternic. Militantul este fericit. Eritis sicut dei". D a r iată
ii ijată în sistem pentru că ea face parte din asceza revolu­
că Lenin ia puterea.
ţionară. Iată-1 pe Lenin în activitatea sa publică sau pseu-
«lopublică, petrecând zile şi nopţi în reuniuni, meditând la
11111 me manevre în infime congrese, indignându-se la tăie-
1 1 1 1 1 Ic din ziare. Viaţa se consumă în discuţii, rapoarte, c o -
miicte, mitinguri perfect zadarnice. Pluteşte în jurul lui un
miros de praf, de tutun rece, de hârtie şi de cerneală. L e -
este meticulos şi himeric. Acest bolşevic, acest „majo­
rii ar" este un om singur. Camarazii elveţieni se îndepărtează
de- el când vorbeşte cu patimă împotriva imperialismului el­
veţian. Anturajul său ? Zinoviev, o băşică, Radek, un „der-
I icdeu" nesigur. N i c i un fel de prietenie între aceşti oameni,
I i raporturi stricte, ceremonioase, pretenţioase, raporturi
politice îngreunate de gânduri ascunse, de dezacorduri fără
Iertare, de moţiuni contradictorii rău digerate. Partidul s-a
dizolvat, dar rămâne stilul de relaţii ce caracterizează Par­
iului. Lenin îşi petrece timpul la biblioteca din Ztirich bu-
< lusind nu se ştie ce, veghind asupra doctrinei, devorând
tâlhărie (n.t). in ele fără ca această „rugăciune realistă de dimineaţă" să-i
Veţi fi asemeni zeilor (n.t.). iducă cea mai mică alinare. Este chinuit de migrenă.

314 315
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Trăieşte în agitaţie, în tensiune, analizează permanent. El face
proiecte: instigă o sciziune în social-democraţia suedeză;
face din Elveţia baza revoluţiei mondiale... D a r din când în
când îl apucă taedium vitae, un dezgust neaşteptat în faţa
irealităţii vieţii sale. Nu va fi fost ea, pentru a relua un ti­
tlu al lui Dostoievski, decât visul unui om ridicol ?
Ce rămâne din Partid ? Lenin însuşi. El a păstrat intac­
tă, numai în persoana sa, forţa de concentrare metodică a
vieţii, celula germinală a ceea ce va fi, o jumătate de secol mai
târziu pe o jumătate din suprafaţa Pământului, comunis­
mul. Primăvara, „vagonul plumbuit" îl transportă la Peters-
burg şi implantează această celulă în Rusia.
Nu Lenin, nu partidul bolşevic e cel care a făcut revolu­
ţia, în fond, judecat în ajunul războiului, tot sistemul uluitor
de eficace şi coerent al leninismului nu a servit la nimic.
Această bucurie bolşevică de a fi o existenţă unificată, lo­
gică, eficace, stăpână a istoriei, s-a dovedit a fi o iluzie. O ilu­
zie din care mulţi în interiorul partidului sunt pe cale să se
trezească.
Revoluţia „burgheză" şi cea „proletară" din Rusia sunt
situate, după Lenin şi T r o ţ k i , în serie. Ele ar fi avut loc una
după alta ca o rachetă cu două trepte care se plasează pe or­
bită. Nu aşa s-au petrecut însă lucrurile.
Existase într-adevăr în Rusia un început de trecere a pu­
terii de la monarhia de drept divin la societatea civilă : pro­
ces pe care Anglia îl cunoscuse în secolul al X V I I - l e a , Franţa
în secolul al X V I I I - l e a şi în secolul al X I X - l e a , un proces
denumit de Malia o „mare revoluţie" ". De fiecare dată pro­
cesul fusese foarte lung : el se întinsese pe două sau trei ge­
neraţii, în Rusia revoluţia nu făcea decât să înceapă. Ea se
* Mă refer aici, ca şi în alte pagini, la un curs m e m o r a b i l ţinut
de M. M A L I A la É c o l e des Hautes Études.
316
LA PUTERE
pregătea de la abolirea iobăgiei. Debutase formal în 1905,
dar în 1913 nu era deloc rezolvată. M o n a r h i a rămânea în
picioare, fără a fi putut să ajungă la un compromis de tip
bismarckian cu societatea civilă. Aceasta nu fusese destul
de puternică pentru a lua singură puterea (sub forma unui
parlament reprezentativ de exemplu), dar viitorul părea să-i
aparţină. Partidele maximaliste o întârziaseră în dezvolta­
rea sa, dar nu putuseră să o împiedice în mod serios. E l e ar
I i putut, desigur, să provoace accidente al căror tip proba­
bil era C o m u n a din Paris: aceste accidente ar fi cunoscut
lără îndoială acelaşi deznodământ. Sectorul arhaic rus (sa­
tul, periferia muncitorească, semiintelighenţia) avea oare­
care şansă de a se resorbi fără a da prea multe şocuri în
sectorul modern încă minoritar, dar în plină dezvoltare. C o ­
operativa ţărănească, sindicatul muncitoresc, cu toate efor­
turile bolşevicilor, existau deja ca nişte cadre pregătite pentru
viitoarele integrări.
O r , în loc de aceasta, a avut loc ceea ce un poet rus a
numit „blestematul an ' 1 4 " 1 .
Războiul a avut drept efect transformarea raportului de
lorţe între cei trei parteneri care îşi disputau Rusia. Parti­
dul revoluţionar şi, în primul rând, fracţiunea sa bolşevică
s-au volatilizat la început în unanimitatea patriotică. Apoi
statul vechiului regim a suferit o profundă eroziune. El s-a
năruit lent în incompetenţă, coterie, nevroză. Se părea deci
Că şansele sunt de partea partidelor liberale (sau social-de-
mocrat liberale) care reprezentau societatea civilă. D a r asu­
pra acesteia cade greutatea războiului modern şi, în mod
vădit, ea cedează. Ea este prea neînsemnată, prea tânără, prea
slabă. îşi demonstrează vitalitatea improvizând o puterni-
I .i industrie de război, dar nu reuşeşte să împiedice apari­
ţia ici şi colo a unor strangulări. Sistemul monetar, sistemul
de transporturi se deteriorează: de unde, în capitalele care
se dezvoltă vertiginos, apar riscuri de penurie, de dezordi­
ne, adică ceea ce prevăzuse Tkacev. încadrarea maselor şi,
317
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în primul rând, a maselor mobilizate, a soldaţilor, devine în
fiecare lună mai insuficientă, mai fragilă.
Războiul provoacă o regresie de ansamblu a societăţii
ruse. Pe măsură ce extenuează statul şi economia, el face să
se ridice la suprafaţă Rusia primitivă pe care nu mai e cu pu­
tinţă să o facă să evolueze, dar este totuşi posibil să o adu­
că la disperare şi la sălbăticie. Până într-atât, încât atunci
când izbucneşte momentul decisiv al unei mari revoluţii, că­
derea monarhiei, când se reia procesul întrerupt pentru o
clipă, el nu mai poate evolua conform modelelor clasice en­
glez şi francez.
C e e a ce se petrece după februarie 1917 nu reproduce de­
cât în aparenţă deriva girondinilor spre iacobini. Asistăm
la Petersburg la o reproducere accelerată a acestei derive spre
stânga ce caracterizează revoluţiile occidentale. D a r faptul
esenţial este că societatea civilă se volatilizează de tot. Ţ ă ­
ranii se î n t o r c la economia naturală. Inflaţia distruge mo­
neda şi schimburile. Producţia industrială se opreşte şi
muncitorii abandonează oraşul înfometat, reîntorcându-se
la sat. Soldaţii dezertori se întorc şi ei. Ei încheie împărţi­
rea pământurilor nobililor, nimicind astfel ce mai rămăse­
se din nobilime. Burghezia întreprinzătoare şi burghezia
tehnică sunt ruinate şi şomează. Alogenii se separă de Im­
periu, şi Imperiul se dislocă. Acest proces este continuu. El
a început odată cu războiul, s-a accelerat după februarie 1917
fără ca puciul din octombrie să marcheze vreo întrerupe­
r e : el se încheie în 1918 şi în anii următori.
Rezultă că „revoluţia burgheză" nu poate fi decât un tea­
tru de umbre. Când monarhia cedează în sfârşit puterea so­
cietăţii civile, aceasta nu mai este în măsură s-o ia. Partidele
liberale cred că revoluţia s-a încheiat şi într-adevăr, aparent,
transferul puterii s-a făcut complet. De aceea, ele cred că sar­
cina esenţială este de a rezista, de bine, de rău, până la înche­
ierea păcii. Apoi vor relua cursul întrerupt în 1914. O r , ceea
318
LA PUTERE
CC li s-a transmis de drept nu este puterea, ci sarcina de a
NI.mâni enormul acces de anarhie care le dizolvă aşa cum
•lc dizolvaseră statul monarhic. N i c i dreapta (cum o va ară-
i i eşecul lamentabil al lui K o r n i l o v ) , nici cadeţii, nici K e -
lenski nu aveau nici cea mai mică şansă. Nu era probabil
ile neconceput ca în enormul partid al socialiştilor-revolu-
\i< mari, care era inform, neorganizat, dar majoritar în că­
di ui naţiunii, să se producă un fenomen de „fascizare",
II castă combinare de populism, de naţionalism, de milita-
i r.m, care 1-a adus la putere pe Mussolini, sau, pentru a pre-
lii.i o comparaţie mai apropiată şi mai puţin „fascistă", pe
Pilsudski. Se pare că descompunerea era atât de avansată
i .i nici această soluţie nu era practicabilă. Soluţia războiu­
lui civil o va îndepărta definitiv.
II
1 ,cnin viza distrugerea statului monarhic. D a r aceasta era
|nevizibilă la capătul unei derulări normale, deja începută
,.i .isupra căreia nici un observator nu avea nici cea mai mică
îndoială. In principal, Lenin avea deci în vedere distruge-
i ea societăţii civile. Aceasta constituia esenţialul activităţii
lllle politice fie că a avut drept obiect doctrina, partidul, lup-
I.I contra menşevicilor, a liberalilor, oportuniştilor, urmă-
1 1 1 . triştilor, aventuriştilor, otzoviştilor etc. In 1913 el eşuase
• i implet. In 1917 reuşise, dar nu avusese nici un amestec. Exis-
i.ise o coincidenţă între ceea ce voise el şi ceea ce se pro­
dusese, fără ca voinţa sa să aibă cea mai mică parte în derularea
evenimentelor. întâlnirea a două serii cauzale independente,
ci ia reală a războiului şi seria imaginară a politicii bolşe-
v ice, va conferi acesteia din urmă realitatea de care fusese
iniotdeauna lipsită.
* Grupare bolşevică (n.t.).
319
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
Ea i-a conferit de asemenea o popularitate pe care nu ol
avusese niciodată. Pentru o dată, Lenin mergea „în sensul
istoriei". Politica sa coincidea cu mişcarea spontană a mun­
citorilor, a ţăranilor şi a soldaţilor. D a r politica sa nu s-a
schimbat. Nu există un capitol nou de adăugat principiilor
leninismului, aşa cum erau ele fixate cu douăzeci de ani îna­
inte. Geniul lui Lenin a fost, contrar majorităţii partidelor
şi celei mai mari părţi a conducătorilor partidului său, de a
rămâne fidel acestor principii în pofida transformării sce­
nei politice şi bulversării permanente a circumstanţelor.
Politica lui Lenin comportă în timpul acestor nouă luni
două aspecte:
Primul aspect este în întregime înscris în primele instruc­
ţiuni pe care le dădea partidului său în martie şi aprilie 1917.
Acum, când statul monarhic este înfrânt, trebuie împiedi­
cat statul societăţii civile să se consolideze şi trebuie împie­
dicat să guverneze. Pentru aceasta trebuie încheiat procesul
de distrugere a societăţii civile şi susţinute sistematic toa­
te iniţiativele de masă care merg în sensul acestei distrugeri.
Este latura anarhistă a leninismului în perioada revoluţiei.
Astfel se explică defetismul revoluţionar, sprijinul dat pri-
kaz-ului numărul 1 şi dizolvării armatei, lozincile naţiona­
lizării pământurilor, pacea imediată, naţionalizarea băncilor
şi, în fine, sprijinirea sovietelor. Acestea erau comitete de
grevă, adunări populare permanente şi confuze, embrioni
de democraţie directă, ce se ivesc atunci când reţeaua re­
gulată a puterilor a dispărut 2 . Ele erau capabile nu să guver­
neze, ci să împiedice guvernarea. Dificultatea politică consta
în faptul că masele, vizând interesul lor particular, riscau
să alcătuiască din nou, între ele şi cu restul elitelor sociale
şi politice, o societate de tip obişnuit. Vreau să spun, o so­
cietate pe care Aristotel ar fi calificat-o drept democratică,
adică răspunzând numai intereselor particulare ale săraci­
lor, o societate rea, deci o guvernare rea, dar totuşi de un
320
LA PUTERE
np cunoscut, a cărei experienţă istorică omenirea o făcuse
.i pe care ştiinţa politică era capabilă s-o claseze. Revoluţia
i usă s-ar fi limitat atunci să fie una din acele revoluţii ale
săracilor contra bogaţilor, pe care Antichitatea le cunoscu-
16 tic multe ori şi care, în consecinţă, ar fi dat naştere la alte
i.iivcrnări bune sau rele („republica", aristocraţie sau oli­
garhie, monarhie sau tiranie e t c ) , potrivit unui ciclu cu care
lltoria era deprinsă 3 . Acest tip de revoluţie nu era ceea ce voia
I cnin, pentru care revoluţia trebuia să se materializeze în
i a-.iurnarea capitalismului şi în instaurarea socialismului.
1 .ucrul de care se teme Lenin, lucrul pe care vrea să-1 rupă
u n i resturile de solidaritate care pot dăinui între clase, res­
pectiv, ceea ce poate rămâne în spirite din noţiunea de bun
Bomun şi chiar de bun particular. Această teamă se exprimă
111 a I i rmaţia absurdă că „Rusia este ţara cea mai mic-burghe-
i dintre toate ţările europene". „Un gigantic val mic-burghez
i a c < >perit totul, a covârşit proletariatul conştient nu numai
p 1 1 1 1 numărul său, ci şi sub raport ideologic, adică a cuprins,
i i outaminat cu concepţiile lui politice mic-burgheze cer-
4
• in i loarte largi de muncitori." Versantul anarhist al poli-
i i ' II leniniste nu se distingea uşor de o politică a democraţiei
i ulieale, simplă deplasare sau extensie catastrofică a socie-
i 1 1 1 1 civile, ducând în final la o consolidare definitivă a aces-
toia. lată de ce Lenin scrie: „ N o i evităm cu grijă cuvintele
democraţie revoluţionară». Putem folosi această expre-
a ( 11 aeă este vorba de un atac din partea guvernului, dar în m o -
nientul de faţă ea ascunde cea mai mare înşelătorie, pentru
i a este foarte greu să deosebeşti clasele contopite în acest
5
haos." De aceea, în timp ce sprijină democratizarea (îm-
I' 1 1 1 1 rea pământului, reprezentarea parlamentară, pacea fără
inexiuni şi fără despăgubiri), Lenin dezvoltă în acelaşi timp
i in mod public tezele superioare din punct de vedere „dia-
li 11 ic", contrarii adică: superioritatea marii gospodării m o -
• I. I, superioritatea statului „de tipul C o m u n e i din Paris",
nanslormarea războiului imperialist în război civil 6 . Deşi
321
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
aceste teze nu sunt la ordinea zilei din punct de vedere po­
litic, ele trebuie totuşi să fie prezentate public pentru a pre­
găti viitorul, „a lumina" conştiinţa proletariatului „în partid
şi la aliaţii săi naturali". în starea de dezordine şi de haos care
caracterizează revoluţia, trebuie făcută distincţia celor două
principii şi celor două linii: „Sarcina partidului proletar este
[...] să-şi concentreze toate eforturile şi toată atenţia asupra
masei muncitorilor şi soldaţilor, asupra delimitării liniei pro­
letare de linia mic-burgheză, a liniei internaţionaliste de li­
nia defensistă, a liniei revoluţionare de linia oportunistă." 7
C e l de-al doilea aspect al politicii lui Lenin merge în sens
exact invers celui dintâi. El constă în a forja instrumentul
la care visase de douăzeci de ani, dar care, din sciziune, nu
putuse să devină niciodată operaţional — Partidul. în februa­
rie 1917 el cuprindea poate 17 000 de bolşevici dispersaţi
în toată Rusia, Europa şi S U A . în octombrie ajung la circa
2 0 0 0 0 0 . Ei sunt încă departe de a fi dobândit disciplina,
unitatea de gândire, de limbaj, reflexele spiritului de par­
tid pe care îl vor cuceri în cursul războiului civil, al purifi­
cărilor şi epurărilor ulterioare. D a r Lenin a reuşit să-i ţină
departe de procesele de descompunere care afectau în acel
moment ansamblul societăţii şi majoritatea formaţiunilor po­
litice. Partidul este acum suficient de puternic şi unit pen­
tru a-şi asuma două funcţii.
Prima este de a constitui în ochii întregii societăţi şi, mai
exact, în faţa a ceea ce rămăsese din societatea civilă şi a păr­
ţii din mase care se opune descompunerii anarhiste, o alter­
nativă la neputinţa Guvernului provizoriu. De vreme ce
scopul lui Lenin este de a separa pe cât e posibil masele de
încadrarea lor în tradiţional, la primul mijloc, respectiv anar­
hismul, el adaugă un altul cu totul opus: o restaurare a sta­
tului, dar, de această dată, în jurul bolşevicilor. El instituie
astfel un pol virtual de reconstituire a unei societăţi, socie­
tate pe care mulţi nu o iubesc, dar o preferă unei non-so-
322
LA P U T E R E
eictăţi. El lansează bazele unei recuperări a unei mari părţi
din fostul aparat administrativ poliţienesc şi militar al sta­
lului monarhic, ca şi colaborarea părţii tehnice şi ştiinţifice
a societăţii civile, burghezia competenţelor. Astfel se expli-
t i şi natura socială a recrutărilor sale: nu „poporul", ci cadre­
le mărunte, maiştrii, subofiţerii.
C e a de-a doua funcţie este de a se pregăti să preia pu-
u rea de stat. Mijlocul: infiltrarea şi cucerirea din interior
.i Sovietelor. Aceste adunări, prin natura lor instabile, ne-
iv.md nici cadrele, nici spiritul metodic al sindicatelor, care
de altfel nu existau defel, se oferă pătrunderii bolşevicilor,
lucă din septembrie 1917, Lenin scrie că „având majorita-
11 a în Sovietele de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din
amândouă capitalele, bolşevicii pot şi trebuie să ia puterea
de stat în mâna lor". El adaugă: „Ar fi o naivitate să aştep-
i.un ca bolşevicii să aibă o majoritate « formală »: nici o re­
voluţie nu aşteaptă asta."s
Mai mult decât atât, trebuie să fie asigurate anumite alian­
ţe. Luptând contra stângismului, Lenin apăra spiritul de
I ompromis. „Partidul nostru, ca şi orice alt partid politic
tinde spre dominaţia politică pentru sine." în acest scop, „noi
puicm, ca partid, să propunem un compromis benevol — ce-i
drept, nu burgheziei — duşmanul nostru de clasă direct şi
9
pi incipal, ci adversarilor noştri celor mai apropiaţi." Alia­
ţii, rar denumiţi de Lenin cu această precizie, sunt într-a-
d. var nu amici, ci în esenţă „adversari apropiaţi". în
li ptembrie 1917 el se gândeşte la menşevici şi la socialiş-
III revoluţionari. Nu va dispune în fapt decât de o fracţiu­
ni „stângistă" a socialiştilor-revoluţionari. Puţin importă
m definitiv. „După revoluţia din 1905, scrie el, Rusia a fost
• ondusă de 130 000 de moşieri [...] Şi cei 2 4 0 000 de mem-
Dl i ai partidului bolşevic n-ar putea să conducă R u s i a ? " 1 0
„Criza s-a maturizat", scria Lenin. A scăpa un asemenea
moment şi a „aştepta" ar fi „o totală idioţenie sau o trădare
323
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
totală"11. în fapt, nu exista criză în sensul unei înfruntări
de clasă, dar exista o ocazie bună. Nu exista criză, căci anar­
hia sfârşise prin a pune capăt activismului maselor, întorcând
muncitorii şi soldaţii la treburile cotidiene şi absorbante ale
aprovizionării, ale încălzirii. Valul popular care i-a adus în
primele rânduri pe bolşevici este pe cale de a se retrage lă-
sându-i suspendaţi în aer, pe ei ca şi ceea ce rămăsese din
Guvernul provizoriu. Ziua de 7 N o i e m b r i e 1917 a fost o
înfruntare fantomatică a „batalionului m o r ţ i i " al lui K e -
renski şi a câtorva detaşamente ale gărzilor roşii într-o dez­
organizare, şi unele şi altele, de nedescris — care a făcut ca
foarte repede, cel puţin învingătorii să fie beţi morţi 1 2 .
III
Contrar multora dintre locotenenţii săi, Lenin se îndrep­
tase fără teamă către insurecţia armată. De altfel, după el,
ea era „la ordinea zilei" 1 3 . într-adevăr, ea este în fondul său
o măsură defensivă contra complotului imperialismului, a
asaltului burghez al korniloviştilor 1 4 . Ea este prin excelen­
ţă un contra-complot.
încrederea lui Lenin se baza pe doctrină. Ea îi reprezen­
ta societatea ca purtând în pântecele ei o autoorganizare care
nu se putea realiza în cadrul statului capitalist, dar care ar
lua forma naturală de îndată ce acesta ar fi fost distrus şi ar
fi fost instaurat statul proletar. N i c i nu ar fi nevoie de dis­
trugerea statului capitalist în întregime. într-adevăr, scria
el cu câteva zile înainte de insurecţie, în afară de aparatul prin
excelenţă „asupritor": armată permanentă, poliţie, funcţio-
nărime, exista în statul modern un aparat deosebit de strâns
legat de bănci şi sindicate, un aparat care execută o vastă
muncă de evidenţă şi înregistrare. Aparatul acesta nu poa­
te fi şi nici nu trebuie să fie sfărâmat. „ N o i trebuie să-1 scoa­
tem din subordinea capitaliştilor, trebuie să îndepărtăm, să
324
LA PUTERE
THpem, să izolăm de el pe capitalişti şi căile lor de influen­
ţi, i rebuie să-1 subordonăm Sovietelor proletare, să-1 lărgim,
mt-l extindem, să-1 punem în slujba întregului p o p o r . " 1 5
Sarcinile statului devenit proletar vor fi uşor de realizat,
i .ni nu există nici un motiv ca imensa majoritate A popu­
laţiei, în interesul căreia este întemeiat, să nu colaboreze la
opera comună. Iată de ce acest stat nu va fi redus, ci dim-
I!•'IIIvă, va fi extins fără limită. El nu va fi statul remorcă
,il liberalismului burghez, ci statul omniprezent, omnipo-
ii ini al muncitorilor eliberaţi prin însuşi faptul consolidă-
i i i acestui stat: „Sarcina noastră fiind aici doar de a amputa
tlfiiicntele de desfigurare capitalistă ă'm acest aparat admi-
i a 11 I I, de A-1 face şi mai vast, şi mai democratic, şi mai cuprin-
a i < >r [...] Asta înseamnă o contabilitate pe scara întregului
II a I, o evidenţă pe întregul stat A producţiei şi A repartiţiei
p i i >duselor, înseamnă, ca să spun aşa, un fel de schelet al so-
l K laţii socialiste." 1 6 El prevede câteva mijloace suplimen-
I ,u e: monopolul cerealelor, cartelele de pâine, obligativitatea
I ţenerală A muncii şi în fine o cărţulie de muncă, mai întâi pen-
i i u „bogătaşi", iar apoi treptat şi pentru întreaga popula-
i i . I 'oate acestea le va realiza ca de la sine, procesul fiind înscris
in automişcarea materiei sociale. Va fi uşor de guvernat: este
IU I ICIENT să însoţeşti emergenţa naturală A socialismului. In-
(URCCŢIA armată este ridicarea cortinei asupra unei piese cu-
in iscute dinainte şi care va putea în fine să fie jucată.
('.ortina se ridică şi scena este goală. Nu se întâmplă ni-
i i i i c sau nimic nu se întâmplă aşa cum se aştepta Lenin.
Ziua din octombrie A influenţat atât de puţin asupra
I ursului lucrurilor că mulţi observatori străini nici nu şi-au
• Iai seama de ea, atât erau de obişnuiţi cu succesiunea insu­
recţiilor şi A focurilor de puşcă. N o u l guvern legiferează în
lni, in timp ce ţara continuă să se descompună. Ucraina, ţă-
n I c din Caucaz, Siberia, ţinuturile de peste Volga scapă formal
puterii centrale. Imperiul rus A revenit la limitele vechiului
325
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
mare ducat al Moscovei. Ţăranii, neputând să mai cumpe­
re nimic de la oraş, nu mai au nici un motiv să vândă. P r o ­
letariatul, care de câteva luni este mai ocupat să stea la cozi
în faţa magazinelor goale decât să facă grevă sau revoluţie,
se destramă cu repeziciune. Hiperinflaţia devalorizând mo­
neda, în Rusia se instalează trocul. La periferie încep să se
organizeze armatele antibolşevice şi oricum germanii pot,
oricând vor, să disperseze pretinsul guvern de la Petersburg
în termenii unei simple operaţii poliţieneşti. într-adevăr,
gloata de soldaţi în dezordine nu mai formează o armată,
cu atât mai puţin o armată roşie capabilă să i se opună.
Până aici Lenin nu avea nici un motiv să se îndoiască de
ideologia care 1-a adus la putere. în faţa realităţii care o dez­
minţea, el nu vede nici un motiv să se îndoiască de ea pen­
tru că autorizează o interpretare care salvează, nu fenomenul
desigur, ci ideologia şi în consecinţă Partidul şi puterea, cu
preţul, este adevărat, al unei distrugeri a realităţii. Aceeaşi ex­
plicaţie convine tot atât de bine pentru a explica faptul că
experienţa a reuşit şi că nu a reuşit. Instaurarea spontană a
socialismului ar fi verificat ideologia. D a r faptul că nu s-a
produs nimic asemănător o verifică o dată mai mult.
Lenin îşi păstrează integral analiza şi metodele. D a c ă ma­
rilor oameni de stat le este proprie plierea pe circumstan­
ţe, realizarea în fiecare m o m e n t a unor analize noi — Lenin
nu face parte din familia lor. Leninismul este un bloc. El a
eşuat timp de douăzeci de ani. A reuşit preluând puterea
în interiorul unei revoluţii crezând că realiza astfel o revo­
luţie. Leninismul este integral menţinut până în ultimele săp­
tămâni de viaţă ale autorului său şi aceasta este cauza pentru
care puterea a fost păstrată.
în cadrul unei analize dualiste care rămâne aceeaşi, se
operează o profundă remaniere în distribuirea adversarilor
şi aliaţilor. în momentul luării puterii, L e n i n credea că
326
LA PUTERE
.i|u oape toată Rusia şi curând E u r o p a întreagă s-ar găsi de
partea sa şi că doar o infimă minoritate a capitaliştilor şi a
i n.ii ilor proprietari funciari s-ar găsi de cealaltă parte. L u p ­
ţi celor două principii nu este deci egală: cea mai mare par­
ii .i materiei sociale a trecut sau va trece la bolşevici. D a r când
I >i 11 crea este luată, şi pe măsură ce timpul trece, asistăm, dim-
I li il rivă, la un vast transfer dintr-o tabără în alta. Presupuşii
Dl ieleni devin duşmani. Aliaţii naturali, cei pe care ideolo­
gi, i îi declară ca atare, se relevă a fi duşmani. Pe scurt, reîn­
cepe, dar la scara Rusiei întregi, procesul de trădare, de
defecţiune care exista înainte de război la scara unui grupus-
1 1 1 1 sau a unui mic partid. Şi răspunsul va fi acelaşi: sciziu-
i ic, epurare. Dar cum Lenin este la putere, sciziunea, excluderea,
epurarea, extinse puţin câte puţin asupra întregului popor,
voi lua o altă formă şi un alt n u m e : represiunea.
I .cnin nu uită sarcina prioritară de a distruge societatea
I ivilă. „Burghezia a fost învinsă la noi, scrie el în 1918, dar
n a lost încă stârpită din rădăcină, n-a fost încă nimicită şi
nici măcar complet înfrântă." Trebuie create condiţiile în
Cftre burghezia „să nu poată să existe şi nici să apară din n o u " 1 7 .
I'sie direcţia spre care tind decretele, încă inaplicabile din
I a ii za lipsei de putere reală, dar devenite programatice după
i li lombrie şi care vizează toate să distrugă nu numai „bur-
1,1 iczia", ci tot ce o generează, piaţa, schimbul, contractul in­
dividual şi, în fine, proprietatea. Puţin câte puţin, îşi va da
•cama îngrozit că burghezia reprezintă finalmente ansam­
blul populaţiei.
„Problema proprietăţii fiind practic rezolvată, domina-
ţifl clasei (muncitoare) este asigurată." D a r cum ? Prin evi-
denţă şi control. Ele trebuie să fie exercitate de Sovietele
de deputaţi, ca putere de stat supremă sau — totul se află în
Celălalt termen al alternativei — „pe baza directivelor şi îm-
puicrnicirilor date de această putere". „Evidenţa şi controlul,
327
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
exercitate pretutindeni, în m o d general, universal, eviden­
ţa şi controlul cantităţii de muncă, a repartiţiei produselor
aceasta este esenţa transformărilor socialiste." 1 8
Acestea sunt cuvintele care revin în mod obsesiv în fie­
care discurs, în fiecare intervenţie. In sprijinul acestei vi­
ziuni, îşi construieşte o întreagă mitologie a economiei de
război germane, ca şi cum ar fi transferat vechea sa admi­
raţie pentru social-democraţia germană spre puternicele car­
teluri organizatorice ale aceleiaşi ţări. Legea mimetică a
complotului şi a contra-complotului, a identificării cu ad­
versarul imaginar, găseşte şi aici o aplicaţie. „Organizarea
evidenţei, controlul asupra marilor întreprinderi, transfor­
marea întregului mecanism economic de stat într-o maşină
unică imensă, într-un organism economic care să funcţio­
neze în aşa fel ca sute de milioane de oameni să se condu­
că după un plan unic — iată ce sarcină organizatorică uriaşă
apăsa pe umerii noştri." 1 9
D a r nu există nici un raport între viziune şi realitatea pre­
zentă. Nu exista nimic de inventariat, nu exista nimic de
controlat în incredibila scădere a producţiei şi pulveriza­
rea organismului economic. De aceea Lenin caută respon­
sabilii şi îi găseşte imediat, căci întotdeauna există acelaşi
duşman. In decembrie 1 9 1 7 : „Burghezia deteriorează to­
tul, sabotează totul..." 2 0 „Am vrut să mergem pe calea unei
înţelegeri cu băncile, le-am acordat credite pentru finanţa­
rea întreprinderilor, dar ele au pus la cale un sabotaj de o am­
21
ploare fără precedent." In primăvara lui 1 9 1 8 : „Bântuie
foametea nu pentru că în Rusia n-ar fi cereale, ci pentru că
burghezia şi toţi bogătaşii dau lupta cea mare, hotărâtoa­
re..." 2 2 N u m a i burghezia ? D e j a se profilează „bogătaşul sa­
23
tului, chiaburul, lipitoarea" , „ţăranii bogaţi, profitori de
24
război" . D a r în 1919, orice ţăran proprietar este un virtu­
al burghez şi trebuie făcută „deosebirea, delimitarea între
ţăranul muncitor şi ţăranul proprietar, între ţăranul mun-
328
LA PUTERE
I nor şi ţăranul negustor, între ţăranul muncitor şi ţăranul
Npeculant"25. Iată că înşişi muncitorii intră în procesul fatal
de reconstituire a burgheziei. îşi schimbă clasa, devin mic-bur-
i'Jie/.i: „ E i sunt obligaţi să fure sau să execute lucrări par-
i iculare în afara uzinei socialiste, pentru a-şi procura articole
I Ic schimb contra mărfurilor agricole [...] Proletarul este obli-
i;.u să intervină în sfera economică în calitate de speculant
IAU de mic producător." 2 6 (1921) Mai sunt ei încă muncitori ?
„De foarte multe ori, când se rosteşte cuvântul « mun-
I nor » se înţelege că e vorba de proletariatul din fabrici şi
Uzine. D a r lucrurile nu trebuie înţelese deloc aşa. La noi,
llică din timpul războiului au intrat în fabrici şi uzine oa­
meni care numai proletari nu sunt şi care s-au dus acolo ca
•..I nu fie trimişi pe front." 2 7 Ei nu sunt proletari, „ci tot felul
qc clemente întâmplătoare", altfel spus, tot ale burgheziei.
Kxistă burghezie îndată ce există schimb, şi de aceea bur-
iJiezia nu a fost extirpată, ci dimpotrivă, e omniprezentă.
I ihertatea schimbului este, scria Lenin, libertatea comer­
ţului „iar libertatea comerţului înseamnă întoarcere la ca­
pitalism [...] Libertatea schimbului şi libertatea comerţului
m.eamnă schimb de mărfuri între micii producători indi-
\ iiluali". 2 8 Astfel, acest ţăran care împinge plugul fără cal,
la care este înhămată vaca sau femeia sa, acest muncitor care
• dedă la orice minuscul trafic este un mic patron. Exista
la Moscova, în Piaţa Suharevskaia, un gen de târg unde se
I ii eau aceste mizerabile schimburi. El a fost închis. Dar,
K i ie Lenin, a fost desfiinţată fosta „suharevkă" din Piaţa
'•iiliarevskaia şi asta nu era o treabă grea. „Pericolul îl pre-
i n i â suharevkă ce dăinuie în spiritul şi faptele fiecărui mic
111 < iprietar. Această suharevkă trebuie desfiinţată". 2 9 Prin-
i ipiul ostil este în structuri. Izgonit din structuri, el se in­
ii In cază în inimi. Duşmanul este peste tot.
I ată veritabila surpriză: lupta de clasă nu s-a încheiat, ea
l -.i e exacerbată. Asta nu era prevăzut: „Nu-mi amintesc de
329
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
vreo operă socialistă cunoscută mie sau de vreo părere a
unor socialişti de seamă cu privire la viitoarea societate so­
cialistă, în care ei să fi arătat greutatea practică concretă care
se va ridica în faţa clasei muncitoare care a luat puterea." 3 0
Cu toate acestea dezminţirea adusă de realitate nu implică
abandonarea teoriei luptei de clasă, ci reafirmarea sa prin
intermediul unei extinderi duse până la capăt: lupta de cla­
să nu se stinge, „ea îşi schimbă doar f o r m e l e " 3 1 devenind
„în multe privinţe şi mai înverşunată" 3 2 , pentru că energia
împotrivirii exploatatorilor „a sporit de sute şi de mii de
ori tocmai datorită înfrângerii suferite" 3 3 , de vreme ce to­
talitatea populaţiei cade sub influenţa lor şi poate curând
sub puterea lor.
Ce-i de făcut? N i m i c altceva decât să extinzi principii­
le din Ce-i de făcut? la această situaţie de infidelitate a clasei
muncitoare şi a întregului popor, aplicându-i acelaşi reme­
diu care este Partidul, partid ce trebuie să ia acum extensia
supremă cerută de această situaţie. Acţionează acelaşi rău
şi acelaşi remediu, dar la o scară necunoscută. „Revoluţia
cere [...] o supunere absolută a maselor faţă de voinţa uni­
34
că a celor ce conduc procesul m u n c i i " , adică faţă de Par­
tid, scrie Lenin în mai 1918. El precizează: „Supunerea, şi
anume o supunere absolută, în timpul muncii, faţă de dis­
poziţiile personale date de conducătorii sovietici — aceşti
dictatori aleşi sau numiţi de instituţiile sovietice", adică tot
35 36
Partidul . „Disciplina de fier în P a r t i d " , faptul că „par­
tidul îndreaptă, hotărăşte şi construieşte totul după acelaşi
principiu" 3 7 , aceasta este singura chezăşie a socialismului.
De vreme ca capitalismul iese prin toţi porii, se infiltrează în
toată societatea, invadează proletariatul, Partidul devine de­
pozitarul acestei chezăşii, aşa cum era înaintea revoluţiei.
Partidul suferă deci o consolidare de vreme ce discipli­
na se bazează pe un model militar, şi o extindere de vreme
ce, către 1920, el trece de la aproximativ 2 0 0 000 de mem-
330
LA PUTERE
Im la 600 0 0 0 . El se identifică cu statul. Iată de ce el înce-
I ie să atragă alte cadre mijlocii, subofiţeri, institutori, maiştri,
Cei care, ori de unde ar veni, refuză anarhia. „Avem, afir­
ma Lenin, o mare pătură de medici, ingineri, agronomi, c o -
I '| icratori burghezi"care intră, supravegheaţi, în aparatul de
aai şi care prin chiar acest fapt sunt „înfrânţi moraliceşte".
.. A i unei ei vor fi atraşi de la sine în aparatul nostru, vor de-
* 'iii o parte integrantă a acestuia." 3 8
I )ar este de maximă importanţă ca acest Partid-stat în
formare să nu se autonomizeze în m o d conştient, ca el să
li ţioneze şi să creadă că acţionează în numele proletaria-
tUlui. Pentru acest lucru, garant este Lenin. El veghează fără
nu clare ca Partidul să păstreze „încrederea maselor", pe care
I pe cale să le domine şi să le copleşească. La Kremlin ca şi
li Ztirich, el însuşi dictator, n-a avut niciodată conştiinţa
I ,i este altceva decât centrul focal al proletariatului şi al unei
bune părţi a universului în automişcare spre salvarea sa.
I'tactica politică a Partidului se ghidează după nişte prin-
II pi i elaborate înainte de revoluţie. Ea se confundă cu o prac-
i ii a militară, de vreme ce politica este continuarea războiului
I H alte mijloace. Vizând nimicirea, ea se repartizează între
I t n c , care este mai curând un asalt şi o defensivă, care ia în
m o d obişnuit forma unui compromis provizoriu.
Asaltul este, în mod simultan, civil şi militar. Organizarea
ritmatei roşii, a Cekăi", detaşamentele care merg la ţară să
PRADE satul, să distrugă solidaritatea tradiţională a acestuia,
In.tlc acestea acţionează simultan. Succesele sunt foarte ine-
!•.''<•• în domeniul militar, armata roşie abia reuşeşte să în­
vingă armatele pe care le are de înfruntat succesiv. Rechiziţiile
* C o m i s i a extraordinară ( C E K A ) a fost creată la 7 decembrie
I ' ' I / ca organ de luptă împotriva contrarevoluţiei, sabotajului şi
I II i ulei, unul dintre principalele organe ale dictaturii proletaria­
tului (n.t).
331
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
forţate împiedică să piară de inaniţie ce a mai rămas din ora­
şe, dar blochează satul contra bolşevicilor şi antrenează o
foamete cum nici Rusia, nici Europa nu mai cunoscuseră
de secole. C e k a şi poliţia, primele organe constituite ale gu­
vernului, sunt şi primele care funcţionează corect.
Dificultatea proprie de care se ciocneşte o poliţie este
determinarea şi căutarea vinovaţilor. In această direcţie, le­
ninismul îi uşurează imens sarcina dând vinovatului o de­
finiţie atât de largă, încât ea echivalează cu a considera ca
atare pe oricine e arestat de poliţie. „ R ă z b o i pe viaţă şi pe
moarte împotriva bogătaşilor şi întreţinuţilor lor, împotri­
va intelectualilor burghezi; război pungaşilor, trântorilor
şi huliganilor!" D a c ă se citeşte acest text din 27 decembrie
1917 în lumina comentariului care îi urmează, totalitatea po­
pulaţiei poate fi plasată fie sub rubrica de bogătaşi şi de in­
telectuali burghezi (vechea societate civilă), fie sub rubrica
de pungaşi, trântori şi huligani (partea poporului care nu
se pretează la evidenţă şi control). Lenin se dedă, în ce-i pri­
veşte, la un acces de furie sadică destul de rar, căruia Soljc-
niţîn i-a consacrat pagini de neuitat şi pe care merită să le
reamintim: „A curaţi pământul rus de toate insectele dău­
nătoare, de purecii-pungaşi, de ploşniţele-bogătaşe etc. etc.
Ici vor fi băgaţi la închisoare vreo zece bogătaşi, vreo du­
zină de pungaşi, vreo cinci-şase muncitori care se sustrag
de la muncă (la fel de huliganic ca şi numeroşi zeţari din
Petrograd, mai ales din tipografiile partidului). C o l o vor fi
puşi să cureţe closetele. Intr-alt loc vor primi, după ce îşi
vor fi ispăşit pedeapsa, legitimaţii galbene, pentru ca, până
la îndreptarea lor, tot poporul să-i supravegheze ca pe niş­
te elemente dăunătoare. în altă parte, va fi împuşcat pe loc
39
câte unul la fiecare zece indivizi vinovaţi de trândăvie."
Analizând în detaliu problemele, Lenin dădea sfaturi de teh­
nică poliţienească cekăi şi mai ales cel de a opera arestări­
40
le noaptea . Erudiţia modernă — recent, chiar Medvedcv
— nu se teme să demonstreze că ceea ce s-a înţeles sub nu-
332
LA PUTERE
mele de stalinism, respectiv represiunea ce putea să loveas-
> i pe cel clasat într-o categorie ideologică oarecare, „opor­
tunist", „duşman al poporului" sau simplu „huligan",
decurge din principiile leninismului.
I ntr-adevăr, nu în etapa cea mai dură a bătăliei era să fie
abandonată divizarea ontologică între ce trebuie salvat şi
CC t rebuie distrus, divizare în numele căreia bătălia este dată
ilintotdeauna. „Istoria omenirii săvârşeşte în zilele noastre
11 cotitură dintre cele mai mari şi mai grele şi care prezin-
i a (> însemnătate imensă — am putea spune chiar, fără nici
0 exagerare, o însemnătate universală — pentru eliberare.
1 >e la război la pace, [...] de la infernul de suferinţe, chinuri,
foamete şi sălbăticire la viitorul luminos al societăţii c o m u ­
niste, al bunăstării generale şi al păcii trainice." 4 1 Nu este mo­
mentul să ezităm. Trebuie mers mai repede decât a mers
I 'ei iu cel Mare „fără a ne da în lături de la mijloacele bar-
IIfl i e de luptă împotriva barbariei". „Puterea noastră de stat
• .ie extrem de m o a l e . " 4 2 D a r cum să se săvârşească aceas-
i a purificare, această curăţire a insectelor dăunătoare ? Sin-
i'iua forţa nu este suficientă. Constrângerea pură trebuie
a I ii- însoţită de un progres al conştiinţei. Deriva poporu­
lui spre „bogătaşi" sau „intelectuali burghezi" sau spre „trân-
43
" ia forme politice. Ei devin „cădeţi" sau „aproape cădeţi" .
I ,ocul menşevicilor şi al socialiştilor-revoluţionari este, de-
HHtir, în închisoare. D a r există încă aceia care, fără a apar-
i Inc partidului lor, îi urmează, cei care ar putea să-i urmeze
ni a căror atitudine echivalează cu a-i u r m a : „Menşevicii
i «H'ialiştii-revoluţionari au învăţat acum să se deghizeze
H I cnimeni fără partid »." 4 4 Locul lor este tot î n închisoare.
Irttă tic ce, dacă vrem ca represiunea să ducă la ridicarea nive-
11111 ii de conştiinţă, trebuie explicată poporului, ca acesta să-i
In asociat. Acesta este rolul tribunalului care nu face drepta-
sens abstract, formal şi juridic, ci care discriminează
din punctul de vedere al apartenenţei de clasă: „Pe măsură
i e sarcina principală a puterii devine conducerea treburilor
333
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
de stat, iar nu represiunile cu caracter militar, forma tipi­
că de manifestare a reprimării şi constrângerii devine jude­
carea, iar nu împuşcarea pe loc." Or, tribunalele revoluţionare
şi populare — „sunt peste măsură de slabe, neînchipuit de
slabe". Aceasta pentru că ele nu sunt conştiente: „Oame­
nii nu sunt îndeajuns de conştienţi că o instanţă judecăto­
rească e un organ menit să atragă tocmai populaţia săracă,
în întregul ei, la conducerea statului [...], că instanţele ju­
decătoreşti sunt organe ale puterii proletariatului şi ţărani
mii sărace, sunt un instrument de educare în spiritul
45
disciplinei."'
Tribunalul şi jurisdicţia revoluţionară elaborează deci I
grilă de culpabilităţi atât de fină pentru ca, în principiu, ni­
meni să nu se poată lăuda că trece prin ochiurile acestei gri­
le; în acelaşi timp ea este plină de învăţăminte revoluţionare
de vreme ce denumirea culpabilităţilor cartografiază fron­
tul politic şi desemnează sectoarele asupra cărora se d i n e
asaltul partidului. Simultan, una din cele două tabere dis­
pare în timp ce cealaltă se fortifică.
Asaltul se raportează în întreaga lume. Revoluţia mon­
dială a început în Rusia. In această ţară, Partidul „n-a făcui
decât să profite de o dificultate vremelnică a imperialismu­
lui internaţional, întrucât se oprise vremelnic maşina care
trebuia să dea năvală peste noi, aşa cum dă un tren năvălii
peste o roabă şi o zdrobeşte; iar maşina se oprise pentru
că se ciocniseră două grupuri de tâlhari" 4 6 . Greutatea ce.i
mai mare a revoluţiei ruse, marea ei problemă istorică este
„necesitatea de a rezolva sarcinile internaţionale, de a în»
făptui trecerea de la revoluţia noastră, îngust naţională, l.i
revoluţia mondială" 4 7 .
D a r principiul fiind stabilit, asaltul poate cunoaşte limi­
te temporare. Când forţele se echilibrează într-un punct este
inutil să se rişte înfrângerea. T r e b u i e încetată orice activi­
tate, câştigat timp şi făcut un compromis. In domeniul po­
liticii externe, compromisul cel mai grandios este tratatul
334
LA PUTERE
de la Brest-Litovsk, care oferea Germaniei jumătatea cea
in.u utilă şi mai prosperă a ţării. Naţionalismul este cel care
minase Internaţionala a I l - a . Reflexul patriotic dispersase
in I9 14 esenţialul forţelor bolşevice. Acest patriotism — care
reprezintă încă un sentiment de apartenenţă la o comuni-
i.iie a unui bun c o m u n aflat între clase — apărea din nou
111 Iurtid în faţa condiţiilor drastice puse de germani. El de-
i In/a acest sentiment sub fraza „stângistă" a războiului re­
voluţionar. Lenin aprecia în schimb că „tactica de a pune
I ii ' > singură carte soarta revoluţiei socialiste care a început
in Rusia, numai în speranţa că revoluţia germană ar putea
48
Izbucni curând, [...] ar fi absolut inadmisibilă" . O aseme­
nea tactică ar fi aventurism.
„ A asigura mai bine şi mai temeinic revoluţiei socialis-
Ic posibilitatea de a se consolida sau măcar de a se menţine
tlilr-o ţară" 4 9 , aceasta însemna a păstra o porţiune de teri-
u, oricât de redusă ar fi ea, având forma şi statutul unui
iu. Pentru Lenin, revoluţia însemnase întotdeauna cuce-
Hi ca puterii de stat şi succesul său se măsura cu întinderea
i nliditatea puterii astfel cucerite. Brest-Litovsk îi dădea
lui Lenin un motiv în plus să dispreţuiască imperialismul,
l II c este feroce şi redutabil, dar care, nefiind conştient, este
dl asemenea stupid. Căci, în fine, pur şi simplu pentru a
INI gura armatei o recoltă de grâu în vederea dificilei uniri
11111 I9 18, înaltul comandament german salva puterea bol-
ţevică care era totalmente la discreţia lui. Alt exemplu de
lini>/,ie imperialistă este misiunea H o o v e r . Fără a cere nici
li i oncesie politică, imperialismul american a venit să dis-
li ibuic milioane de tone de grâu înfometaţilor, salvând apro­
ximativ opt milioane de oameni şi copii de la moarte, salvând
I 'i •aic indirect şi gratuit puterea bolşevică. C u m făcea în toate
< m i l e de compromis, însuşindu-şi în întregime profitu-
nle, Lenin nu scăpa ocazia să atace fără încetare şi să de-
Mi r.ie acest adversar apropiat.
335
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
Pe de altă parte, asaltul se duce asupra totalităţii grupu­
rilor sociale care se găsesc în interiorul limitelor puterii de
stat bolşevice. D a r survine un m o m e n t în care puterea so­
vietică este pusă în pericol prin însuşi triumful său, ca un
incendiu care se stinge din lipsă de combustibil. Ţărănimea
terorizată, cucerită, prădată, la capătul „unei campanii mi­
litare" 5 0 , deposedată de mult timp de surplusul său de pro
duse, nu mai avea ea însăşi cu ce să se hrănească. Ţara murea
de foame, de tifos, se găsea într-o stare de şoc şi într-o dis­
perare psihologică pe care însăşi invazia mongolă ar fi fost
incapabilă să o provoace. Puterea, pierzându-şi bazele, era
ameninţată.
C o n t r a r părerii unei fracţiuni a partidului său, Lenin I
făcut deci un compromis cu adversarii din interior, de ace­
laşi tip cu cel încheiat cu adversarii din exterior şi care ia
numele de N E P * . In anumite limite, care trebuiau circum­
scrise cu minuţiozitate, erau tolerate schimbul liber, comer­
ţul, circulaţia monetară, piaţa. Raţiunea invocată nu era aceea
de a uşura suferinţa maselor. Partidul nu îşi propune acest
scop pentru că masele îl ating spontan, dar pe căi necomu
nişte. Scopul Partidului este de a construi socialismul, de
unde provine toată prosperitatea şi tot binele prin defini
ţie. D a c ă acest bine este atins pe alte căi, el devine antago­
nist socialismului şi, în consecinţă, dăunător acestor maSţ]
pe care Partidul urmăreşte să le salveze. In interiorul aces­
tora, obiectivul prioritar este deci de a salvgarda Partidul
şi aceasta numai pentru că o uşurare a disperării poate de­
veni de dorit. Iată pentru ce Lenin renunţa temporar la co­
munismul de război: „ A m mers mai departe decât trebuia
din punct de vedere teoretic şi politic. Putem să admitem
într-o măsură însemnată schimburi locale libere, fără a dis­
truge puterea politică a proletariatului, ci dimpotrivă, con­
solidând-o. C u m s-o facem, este o problemă tehnică."
* N o u a Politică E c o n o m i c ă (n.t).
336
LA PUTERE
C u m s-a întâmplat întotdeauna, compromisul nu este o
(til naţie stabilă. Este, cum zice Lenin, un anumit „tribut"
plătit capitalismului mondial, prin care „ne răscumpărăm"
• I' Li el şi ne asigurăm numaidecât, într-o anumită măsură,
1 1 H isolidarea situaţiei Puterii sovietice 5 2 . Este un recul pro­
vizoriu. Trăgând lecţia cea mai generală a compromisului,
• I scrie în noiembrie 1921: „Până la victoria proletariatu­
lui, reformele sunt un produs accesoriu al luptei de clasă
i (Voluţionare [...] Ele reprezintă în plus, pentru ţara care a
i epurtat victoria, un răgaz necesar şi legitim în cazurile când
• vădit că forţele, după o maximă încordare, sunt insuficien-
n pentru înfăptuirea revoluţionară a unei treceri sau a al-
Icia. Victoria dă o astfel de „rezervă de forţe", încât dacă
Bite necesar să te retragi, ai cu ce rezista atât materialiceş-
1 1 , i ât şi moraliceşte. A rezista materialiceşte înseamnă a păs-
11 a i» superioritate de forţe suficientă pentru a nu fi zdrobit
total de inamic. A rezista moraliceşte înseamnă a nu te lăsa
demoralizat şi a nu te dezorganiza, a-ţi păstra capacitatea
dr a aprecia lucid situaţia [...] a te retrage chiar mult, dar
• II măsură, a te retrage în aşa fel, încât să poţi opri retrage-
53
i' a la timp şi să treci iar la ofensivă." Asaltul nu a fost deci
in /adar, nici ofensiva prea îndrăzneaţă, de vreme ce ea a
I i'.ai o mare marjă de manevră pentru retragere. „Cu cât vom
i iccuta mai conştient, mai unit şi cu cât mai puţine preju-
llci aţi această retragere necesară, cu atât mai repede o vom
putea opri şi cu atât mai temeinic, mai rapid şi mai larg va
li apoi mersul nostru victorios înainte."
54
IV
I )upă martie 1923, Lenin nu a mai participat deloc la con­
ducere. Rămâne deschisă problema dacă în ultimele luni ale
vieţii sale, el nu intenţiona să extindă N E P - u l dincolo de
i i ca ec fusese prevăzut, dacă nu începea să privească cu un
337
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
alt ochi ceea ce se realizase în cinci ani. O r i c u m el nu pro­
punea nimic altceva decât a supraveghea activitatea Parti­
dului prin comisiile organizate în Partid sau a încredinţa
poliţiei preocuparea de a îndrepta abuzurile poliţiei. Leni­
nismul rămânea intact. Lenin a murit la 21 ianuarie 1924 şj
putem alege această dată pentru a face consideraţii îndrăz­
neţe asupra situaţiei puterii sovietice.
Ca arie geografică, puterea a reluat controlul asupra vechiu­
lui Imperiu rus, cu excepţia Poloniei, Finlandei, ţărilor balti­
ce şi a câtorva teritorii ucrainene şi bieloruse. Leninismul este
formal implantat într-un anumit număr de ţări din E u r o ­
pa şi începe să exploreze bogatele posibilităţi pe care le ofe­
ră începuturile crizei colonialismului european. D a r despre
revoluţia mondială sau europeană nu mai este vorba pen­
tru multă vreme.
In ce priveşte intensitatea, el a trebuit să admită o altă li­
mită. Asaltul frontal contra ţărănimii a eşuat. Partidul nu
are încă mijloacele politice de a infiltra satul, de a-i distru­
ge structura tradiţională, de a-i dirija viaţa cotidiană. Nepu­
tând deci să închidă, ca să mă exprim astfel, pe fiecare ţăran,
el închide în mod global ţărănimea. D a r în interiorul aces­
tei vaste incinte, ea se bucură de o anumită libertate de miş­
care.
Domeniul propriu al puterii sovietice este deci încă des­
tul de îngust. El controlează oraşele. Clasa muncitoare nu
mai avea dreptul să-şi spună părerea după bolşevizarea so­
vietelor. O r i c e întoarcere la sindicalism era considerată ca
o formă de economism. O r , scria Lenin, „Politicul nu poa­
55
te să nu aibă întâietate faţă de economic". Satul fiind „dome­
niul constrângerii", „administrarea" şi metodele administrative
56
sunt aici obligatorii" . Ce sunt deci sindicatele ? E l e sunt
„un rezervor al puterii de stat, sunt o şcoală a comunismului,
o şcoală de gospodărire" 5 7 . Greva nu este de conceput de­
cât în caz de nefuncţionare a acestei curele de transmisie în-
338
LA PUTERE
ii' mase şi puterea de stat. Ea trebuie să fie imediat arbi-
11 aia printr-o instanţă superioară care este Partidul. Aceas-
i i este pentru muncitori marja îngustă pe care le-o acordă
Nl'.l'-ul, atunci când s-a renunţat, după Kronstadt, la mi-
lu.irizarea totală a muncii industriale.
M ai important decât controlul oraşelor şi al proletaria-
IIIlui este controlul cuvântului, al presei şi al educaţiei. El
• ite indicatorul puterii ideologice. Decretul asupra presei
pite dat la trei zile după Revoluţia din O c t o m b r i e . El este
III u'ient cu articolele pe care le c o n ţ i n e : şaizeci de ani s-au
i urs fără a-i adăuga nimic. „Guvernul muncitoresc-ţără-
ni si atrage atenţia populaţiei asupra faptului că în societatea
1 1 ' i.astră acest paravan liberal (al libertăţii presei) ascunde în
realitate libertatea pentru clasele avute care au partea leu­
lui m toată presa, libertatea de a otrăvi nepedepsiţi spiritele
ţi de a arunca neliniştea în conştiinţa maselor. Fiecare ştie
I i presa burgheză este una din armele cele mai puternice
11. I uirgheziei [...] Este imposibil să lăsăm în întregime aceas-
i i armă în mâinile duşmanului în aceste m o m e n t e când ea
> a r mai periculoasă decât bombele şi mitralierele." 5 8 Aceas-
i i „armă" i-a fost deci luată de tot. Instituţia monopolului
Informaţiei a fost cea mai lesnicioasă, cea mai completă şi
mai definitivă la care a ajuns puterea sovietică.
în materie de educaţie, puterea legiferase mult de la sta­
bilirea sa. Ea naţionalizase şcoala, începuse prin a extirpa
Ii I lica ştiinţă burgheză, distrusese vechea pedagogie şi in-
II < ulusese educaţia comunistă. Aproximativ jumătate din în-
11 .i (orii şi profesorii din învăţământul secundar au fost
lliminaţi şi cealaltă jumătate înregimentată. Pentru Lenin,
frontul educaţiei nu era mai puţin important decât frontul
1111111 ar, căci lupta celor două principii cuprinde atât planul
ipiritual, cât şi pe cel material, şi primul decide în final asu-
I a a celui de-al doilea. „ N o i trebuie să luptăm împotriva bur-
y) ie/iei atât pe calea armelor cât şi, mai ales, pe cale ideologică,
p u n educaţie." 5 9 „Masele celor ce muncesc, masele de
339
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
ţărani şi muncitori, trebuie să învingă vechile deprinderi ale
intelectualităţii şi să se reeduce în vederea construirii comu­
nismului." 6 0 Lenin considera această luptă spirituală ca ana­
logă, prin metodele sale, luptei militare. E r a o Armată roşie
a educaţiei, pe care voia s-o lanseze asupra ţării. „Trebuie
să punem sute de mii de oameni corespunzători în slujba edu­
caţiei comuniste. O problemă asemănătoare a fost rezol­
vată pe front, în Armata noastră Roşie, în ale cărei rânduri
au fost înrolaţi zeci de mii de oameni din vechea armată.
In cursul unui îndelungat proces de reeducare, ei s-au con­
topit cu Armata R o ş i e [...] Acest exemplu trebuie să-1 ur­
măm şi în munca noastră cultural-educativă. Ce-i drept,
această muncă nu este atât de spectaculoasă, dar ea este şi mai
importantă." 6 1 La moartea sa, această operă nu este înche­
iată, dar este începută şi principiile ei sunt fixate 6 2 .
Intelighenţia artistică şi literară a emigrat sau s-a divizat,
adesea simpatizantă, uneori ea cerşeşte pentru a avea pâi­
ne. Krupskaia, la începutul anului 1920, face să dispară din
bibliotecile publice „literatura perimată". La rubrica filo­
zofilor occidentali figurau ca perimaţi Descartes, Kant, Pla-
ton, Schopenhauer, Nietzsche, William J a m e s . Bineînţeles,
63
n-a fost uitat M a c h . într-adevăr, distrugerea vechii cul­
turi este un mijloc facil, puţin costisitor, fără consecinţă ma­
terială sau politică gravă, de a dezorienta şi slăbi adversarul,
în momentul în care Lenin renunţa să supravegheze modul
în care ţăranii semănau şi plantau, el distrugea dintr-o sin­
gură lovitură fundamentul culturii săteşti, nimicind Bise­
rica. T o t aşa el distrugea sinagoga şi reţeaua de şcoli evreieşti,
privând astfel de referinţă şi de sprijin o parte importantă
a meşteşugarilor şi a clasei muncitoare. El va primi pentru
aceste două sarcini ajutorul unei fracţiuni a clerului orto­
dox şi a poporului evreu. Cei pe care N E P - u l îi îngrădise
într-o „rezervaţie" rămâneau gata să contribuie la întreţi­
nerea puterii sovietice, dar, rupţi de modelele lor cultura-
340
LA PUTERE
le, degradaţi prin dispariţia cadrelor lor spirituale, pierdeau
0 bună parte a capacităţii lor de rezistenţă la un viitor asalt.
Pentru acest asalt se pregăteşte Partidul comunist. El nu
ire incă numărul, nici unitatea, nici antrenamentul pentru
.i I întreprinde imediat. Succesiunea lui Lenin nu este cla-
1 . i , chiar dacă ascensiunea emulului cel mai demn, Iosif Sta-
lin, e pe calea cea bună. Partidul-stat este schiţat, dar nu este
desăvârşit. Aceasta se va realiza abia în momentul în care
mircaga populaţie va fi supusă puterii sale, adică odată cu
• "lectivizarea; atunci când partidul însuşi va fi fost în
i n 11 egime reînnoit, ceea ce va constitui obiectul epurărilor din
II ui ' 3 0 ; atunci când succesiunea lui Stalin va fi fost rezolva-
i . i . ceea ce va lua încă zece ani, din 1953 până la căderea lui
I Iruşciov. N u m a i atunci, în 1964, se poate afirma că revo­
luţia bolşevică s-a desăvârşit şi că procesul început la 7 n o ­
ii nibrie 1917 a atins apogeul şi s-a stabilizat în mod durabil.
în 1924, Partidul este totuşi sigur pe sine şi se ştie pla-
u de către fondatorul său pe o direcţie bună. El şi-a întă-
H i eonsiderabil capacitatea d e represiune. Lenin arătase
uee csitatea cu totul particulară a acesteia în perioada de re-
II agere sau de oprire a ofensivei. „ î n timpul unei retrageri
Insă, şi disciplina trebuie să fie mai conştientă şi este de o
uia de ori mai necesară [...] într-un asemenea moment ori-
• i i ncălcare a disciplinei, fie ea cât de neînsemnată, trebuie
I ii depsită aspru, fără milă şi fără cruţare." 6 4 în zona în care
domina în mod absolut, Partidul a folosit toate mijloace­
le 1 ,a moartea lui Lenin, poliţia este perfecţionată şi Gu-
l.iv ui este de multă vreme deschis.
Astfel, Lenin a câştigat. Diggerii" englezi, iacobinii, c o -
II u 11iarzii nu rezistaseră mai mult de câteva luni. Lenin lasă
după şase ani o situaţie consolidată.
Adepţi ai curentului de extremă stângă în timpul Revoluţiei
l'in i'Jieze din Anglia (n.t.).
341
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
între toate cauzele care au asigurat succesul Partidului
trebuie relevată înainte de toate cea asupra căreia insistă is­
toriografia oficială, şi anume că el s-a bucurat de sprijinul
maselor. Bineînţeles, acest sprijin nu a fost niciodată ma­
joritar şi nu se vede cum ar fi putut depăşi circa 2 5 % din
sufragii, procent ce reprezentase scorul bolşevic la alegeri­
le pentru Adunarea Constituantă. D a r nu se poate vedea
nici cum ar fi putut Partidul recuceri aproape întreg teri­
toriul, dacă n-ar fi putut să se sprijine pe o parte importan­
tă a „poporului", a ţăranilor şi muncitorilor şi, de asemenea,
a fostelor cadre. Mărturii ce concordă arată că masele, după
ce au oscilat şi s-au alăturat adesea armatelor albe, le-au
abandonat în final şi s-au raliat sau supus puterii sovietice.
Cauza acestui fapt este că, pentru ansamblul poporului
rus — trebuie pusă la o parte recucerirea militară a terito­
riilor alogene —, puterea sovietică reprezenta speranţa unei
restaurări a societăţii civile. Ţăranul voia pământul: îl avea.
Muncitorul voia condiţii de viaţă mai bune şi mai multă
demnitate. Condiţiile de viaţă se prăbuşiseră, dar exaltarea
publică „a proletariatului" putea să treacă drept o compen­
saţie pentru o autonomie sindicală a cărei pierdere nu o re­
simţea, de vreme ce nu se bucurase niciodată de ea. Ofiţerii,
naţionaliştii se bucurau de restabilirea aparentă a Imperiu­
lui. Medicii, inginerii, profesorii se grăbeau să se pună pe
treabă. Eliminarea celei mai mari părţi din aparatul admi­
nistrativ şi e c o n o m i c deschisese un spaţiu pentru reînnoi­
rea elitelor, pentru capilaritatea socială şi întrecerea pentru
posturi. Sunt mulţi cei care profită sau speră să profite cu­
rând de ceea ce ei cred a fi o radicală democratizare a so­
cietăţii ruse.
T r e b u i e remarcat că în interiorul Partidului sunt nume­
roase elementele care împărtăşesc această speranţă sau o cul­
tivă la cei care nu sunt în partid. Este, s-ar putea zice, o bună
utilizare a cinismului şi naivităţii. Dintr-un punct de vedere
comunist, acestea sunt devieri, dar ca atare ele pot fi folo-
342
LA PUTERE
M I C în profitul ralierii în jurul Partidului a aliaţilor ocazio-
n.ili. Mulţi au intrat în Partid în speranţa unei cariere, ca
,u ci iacobini terorişti, dar încredinţaţi că vor deveni mai târ-
/iii prefecţi sau proprietari opulenţi. Cinismul în Partid în-
ICamnă introducerea unui individualism de întreprindere,
i •.ic intenţia de a trata cu celălalt la nivelul diverselor tran-
K iii constitutive ale societăţii civile. Cu aceşti comunişti,
••<• credea, se va putea cădea la înţelegere întotdeauna.
I'.fectele politice ale naivităţii, mult mai răspândite sub
I cnin decât în orice epocă ulterioară, sunt distincte, dar
II Iii valenţe. Comuniştii naivi confundau mai mult sau mai
DUţin proletariatul conceptual cu proletariatul real, „ţăranul
II .ic" CU ţăranul sărac, justiţia de clasă cu justiţia. Ei îşi formau
licspre socialism o idee care se contopea, până la identifi-
i .II e, cu ideea binelui comun. „Spiritul de Partid", „conştiin­
ţa de clasă", toată această disciplină separatoare a dualismului
leninist era la ei întru câtva estompată 6 5 . Pierduţi pentru alte
II ci ni, aceşti comunişti „naivi" erau cel puţin buni prin aceea
i ,i întreţineau speranţele de „reîntoarcere la n o r m a l " , re-
. i mipensând marile lucrări cu mai multă justiţie, libertate,
i lemnitate. Aceasta, se credea, se va produce odată cu victo-
I I I I tolşevismului asupra duşmanilor săi ş i consolidarea de-
I mii ivă a regimului. Teroarea şi-ar pierde atunci raţiunea de
i 11: N E P - u l şi pacea la graniţe nu sunt ele un prim pas ?
Astfel se gândeşte în Franţa, în Anglia, în Germania şi în
• I A. Se speră într-o reîntoarcere la normal. Se ajută pu­
ici ca bolşevică pentru că astfel se crede că e ajutată să se „nor-
in.ilizeze". Politica Occidentului este deja, cum doreşte ea
i li totdeauna, de „destindere" 6 6 .
Una din cauzele succesului bolşevic rezidă în falsitatea
iiiali/.ci politice al cărei obiect este, atât din partea puterilor
n aine, cât şi a societăţii ruse înseşi. Se credea cu generozi-
i ne că Partidul tindea sau să se dizolve într-o societate ci­
vilă pe cale de reconstituire, sau că el însuşi tindea să formeze
343
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI

societatea civilă înlocuind-o pur şi simplu pe cea pe care

tocmai o distrusese. D a r era o eroare. Partidul s-a substi­
tuit efectiv vechii societăţi civile. D a r el este incapabil de a CAPITOLUL XVI
constitui la rândul său una. Aceasta din cauza raporturilor
pe care le întreţine cu ideologia.
Imperiul falsului

Martorii supravieţuitori ai tradiţiei slavofile Blok, R o z a -

ni iv, Berdiaev priveau revoluţia ca o apocalipsă. Flacăra dis-
I nimerii anunţa sfârşitul lumii.
Spiritul apocaliptic separă în mod absolut cele două rea­
lităţi sau, cum se spunea, cei doi eoni. Revelaţia apocaliptică
inunţă noul eon, dar ca venit de altundeva şi pe care trebuie
i aii să-1 aştepţi. B l o k şi Berdiaev reacţionau la Revoluţie
precum vechii credincioşi din secolul al X V I I - l e a , care în
II .uisformările provocate de Petru cel Mare vedeau iminen-
i i sfârşitului şi opera Antihristului. Se înşelau. E r a nouă nu
reprezenta venirea noului eon, ci produsul unei gnoze afla-
te la putere. Spiritul gnostic vede realitatea nouă conţinu -
ii ni întregime în realitatea prezentă, nu transcendentă, ci
imanentă. Revoluţionarul nu trăieşte în expectativă, ci în
n fiime. El se străduieşte să dărâme peretele subţire care as-
' unde, în spatele eonului prezent, eonul viitor. Lenin este
in.i moşul socialismului şi adesea revin în textele epocii ima-
1,1 iu de naştere violentă, de cezariană. D a r după şase ani de
• 11111 pântecele mamei este deschis şi se cotrobăie prin el,
i 11 mstată că nu se află nici un copil. Lenin poate fi c o m -
p.u .il şi cu un căutător de c o m o r i . El a demolat de sus până
|i is castelul în care credea că este ascunsă comoara. D a r c o -
11 II LI ră ioc. Lenin a acţionat conform formulei magice pe care
ll.ikunin o crezuse extrasă din H e g e l : spiritul de distruge-
ic este spiritul de creaţie. El a demolat într-adevăr „capi­
talismul". D a r unde este socialismul? Nicăieri. C o n t r a r

345
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
previziunii, el nu se manifestă în mod spontan. Trebuie con­
struit.
în 1920, Lenin începe să proiecteze construcţia socialismu­
lui, „ î n lupta noastră se disting însă două laturi ale ches­
tiunii : pe de o parte, sarcina de a anihila moştenirea orânduirii
burgheze, de a zădărnici încercările, reluate de întreaga bur­
ghezie, de a strivi Puterea Sovietică. Până acum această sar­
cină a preocupat în cea mai mare măsură atenţia noastră şi
ne-a împiedicat să trecem la cealaltă sarcină — sarcina con­
strucţiei." Distrugerea ne-a acaparat, adăugă Lenin, „nouă
zecimi din timp suntem ocupaţi cu lupta împotriva burghc
ziei .
D a r cum să construieşti socialismul ? Lenin este ostil ori­
cărei forme de utopie. Puţinul proiecţiei imaginare pe care
şi—-l permite oferă un peisaj transcapitalist cu multe maşini
mari, electricitate, organizare industrială, la care concură în
mod unanim masele şi partidul: într-un cuvânt, instaurarea
„evidenţei şi a controlului" în Galeria de Maşini a oricărei ex­
poziţii universale. Este „Palatul de Cristal" al lui Ccrnî-
şevski, modernizat prin intervenţia amintirilor unui om pe
care Germania wilhelmiană 1-a marcat profund. Deja se schi­
ţează viitoarea lozincă: „A ajunge din urmă şi a depăşi".
O r , de la această sarcină de edificare se sustrage toată
Rusia reală. Muncitorii ca şi cadrele, scriitorii ca şi artiştii.
Ţărănimea, adică imensa majoritate a populaţiei, şi-a făcut
oficial retragerea pe pământurile sale, în mijlocul vitelor sale,
în proprietăţile sale. C u m se poate explica aceasta ?
De vreme ce nu există nimic altceva decât socialism şi
capitalism şi de vreme ce nu există socialism, capitalismul este
acela care domneşte mai mult ca niciodată în Rusia. „Ca­
pitalismul ucis putrezeşte, se descompune în mijlocul nostru,
infectând aerul cu miasme, otrăvindu-ne viaţa, prinzând ceea
ce este nou, proaspăt, tânăr şi viu în mii de fire şi legături
2
care ţin de ceea ce este vechi, putred şi mort." Spiritul gnos­
tic rămâne intact, dar el funcţionează invers. Sub capitalism,
346
IMPERIUL FALSULUI
I cnin zărea socialismul iminent. A c u m realitatea profun­
di a socialismului, lumea sa din umbră, faţa sa ascunsă este
I .ipitalismul. Revoluţia nu a dus decât la instalarea capita­
lismului în fortăreţe de nebiruit.
în consecinţă, nu se poate spera în m o d serios să se con-
II i uiască atâta timp cât opera de distrugere nu este dusă la bun
ifârşit. Totul rămâne încă să fie distrus. Răgazul N E P - u l u i
11n priveşte decât forţele sociale cu care este necesar să se ne-
jocieze. Cele cărora, prin răgazul astfel câştigat, li se poa­
le acorda o atenţie sporită, văd abătându-se asupra lor un
iurplus de teroare. Iată de ce instrumentele viitorului asalt —
Partidul, poliţia, armata — cunosc, la adăpostul N E P - u l u i
• li spre marea surpriză a observatorilor străini ca şi a po-
| u irului rus, o enormă expansiune. Comoara nu a fost găsită:
• aci din castel rămân încă în picioare câteva bucăţi de zid.
I ,a urma urmei, soluţia problemei este politică. Lenin nu
i abandonat şi nici nu abandonează cu nimic poliţismul fun-
11a11 icntal al tinereţii sale. D a c ă nimic nu merge este, se spu­
ne uneori, pentru că în Rusia lipseşte cultura. „Dacă pentru
lauri rea socialismului este nevoie de un anumit nivel de cul­
mi a [...] de ce n-am putea să începem mai întâi prin a cu-
I cri pe cale revoluţionară premisele necesare pentru acest
i n u m i t nivel, urmând ca după aceea, pe baza puterii de stat
1 1 1 1 1 ncitoreşti-ţărăneşti şi a orânduirii sovietice, să ne punem
m mişcare pentru a ajunge din urmă cât mai repede cele-
I ilie popoare ? " 3 Pentru a trimite Rusia la şcoală, pentru a
i e c l ă d i sufletele, pentru a extirpa capitalismul, pentru a dis-
II uge, trebuie putere şi iar putere, mereu putere. O r , afir­
ma 1 ,enin, „proletariatul, avangarda revoluţionară, posedă
l'inere politică suficientă — cu totul suficientă" .
4
Din nou se prezintă atunci ideologia. Aceasta nu a fost
dezminţită prin desfăşurarea evenimentelor, de vreme ce
u ceaşi explicaţie care ar fi sancţionat reuşita dă seama şi de
347
 O R I G I N I L E I N T E L E C T U A L E ALE LENINISMULUI
eşecul aparent. D a r există un domeniu în care teoria a fost
verificată direct şi de o manieră evidentă, cel al puterii po­
litice. In definitiv, politica este cea care testează validitatea
ideologiei. O r , succesul politic, adică luarea şi conservarea
puterii, a dovedit-o dincolo de orice contestare posibilă.
T o c m a i pentru că ideologia, circulând în Partid, 1-a consti­
tuit şi 1-a susţinut, a ieşit el învingător dintr-o bătălie ago­
nică, după ce a fost în mai multe rânduri la un pas de dezastrul
ireparabil. Ceea ce a funcţionat bine în toată această aface­
re este Partidul, pentru că a rămas fidel principiilor ideo­
logice care îl fondaseră.
Ceea ce constituie legitimitatea partidului comunist este
comunismul. Partidul nu reprezintă nimic altceva în ochii
maselor muncitoreşti şi ţărăneşti decât viitorul luminos spre
care el le conduce, în timp ce ele sunt încă oarbe faţă de pro­
priul lor destin. în 1 9 2 4 , ele sunt mai oarbe decât fuseseră
vreodată. întreaga clarviziune a ideologiei s-a refugiat în Par­
tid şi de aceea, în timp ce îndoiala şi deziluzia universală
exprimă puterea ideologiei burgheze, trebuie ca Partidul să
devină mai mult ca niciodată păstrătorul certitudinii. La
moartea lui Lenin, leninismul este canonizat. Leninismul
astfel înţeles dă Partidului soliditatea, monolitismul de care
el avea nevoie pentru a conserva în sânul său ideea comu­
nistă şi în consecinţă legitimitatea sa şi monopolul absolut
al puterii sale. Copilul nu s-a născut, c o m o a r a nu a fost gă­
sită: e fals, pentru că Partidul este acest copil şi această co­
moară. U n d e este Partidul, acolo este socialismul.
Intre realitate şi percepţia bolşevică a realităţii s-a des­
chis hiatusul. Materialismul antrena o pierdere a contactu­
lui cu materia, căreia i s-a substituit schema proiectată în
ea. Caracterul proletar al Partidului nu este de conceput fără
o ruptură cu realitatea clasei muncitoare. Socialismul nu
există decât dacă societatea rămâne în afară.
D a r acest hiatus nu i-a împiedicat pe bolşevici să păs­
treze puterea. Dimpotrivă, graţie acestuia au păstrat-o. Acest
348
IMPERIUL FALSULUI
enorm complex de analize false, aceste lupte de clase ima­
ginare între categorii fantomatice, aceste raţionamente in­
consistente asupra imperialismului, această întrerupere
I ibuloasă a evenimentelor nu i-au dăunat. Teoretizările fără
i Aport cu realitatea erau în mod cert costisitoare din punct
dc vedere politic (costul uman nu trebuie luat în seamă),
dai permiteau în schimb menţinerea unui excelent şi suprem
instrument al politicii leniniste, Partidul. Bilanţul politic al
irealităţii ideologice era realmente pozitiv. Cinicii din Par-
i ul erau primii care o recunoşteau.
Aceasta face ca din exterior geniul leninist să apară atât
de derutant. U n e o r i pare să funcţioneze cu o eficacitate ad­
mirabilă, cu aceeaşi siguranţă impersonală cu care termita
r.i construieşte şi îşi apără cuibul. Atunci superioritatea sa
pro lesiónala străluceşte asupra unor încurcă-lume ca Z i n o -
i/icv, brutali ca Stalin, amatori ca T r o ţ k i . Alteori, îl vedem,
. .i si când instinctul dereglat ar realiza în vid programul său,
I um respinge fără încetare, în Rusia cadaverică a anului 1 9 1 9 ,
i ibscuri social-democraţi germani, cum botează ca luptă de
I lasă lupta între partide; drept comunism de război — dis­
perarea, foametea şi tifosul; drept dictatură a proletariatu­
lui, propria sa putere. Şi întocmai termitei, el este condamnat
s.i nu ştie niciodată ce face. Este un nou motiv de a nu asi­
mila leninismul cu un machiavelism. în timp ce Principe­
le este lucid şi cunoaşte adevărul, Lenin, orbit de ideologie
un percepe decât un adevăr falsificat. El nu înşela duşma­
nul, dar se înşela pe sine însuşi. Dualismul celor două ade­
văruri ireconciliabile e suficient pentru a explica acest
aparent paradox. El dădea duşmanului adevărul comunist
pe care acesta nu-1 putea înţelege. El şi—1 dădea de asemenea
lieşi, rămânând în întregime opac la adevărul comun. Totul
se petrece ca şi cum puterea comunistă nu putea să se men­
ţină decât cu condiţia de a nu percepe realitatea pe care se pre­
supune că trebuie s-o guverneze. Informaţiile numeroase
349
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
pe care birocraţia şi poliţia, umflate dincolo de efectivele
Vechiului Regim, le colectează din toată ţara, trebuie, pen­
tru a ajunge la conducătorii de partid, să treacă printr-un
filtru ideologic, un codaj lingvistic, o prismă deformată la
ieşirea din care ele nu mai sunt informaţii.
In situaţia puterii, duplicarea adevărurilor devine, sau mai
degrabă încearcă să devină, duplicarea realităţilor. Adevă­
rul „proletar" este Partidul, adevărul „burghez" este socie­
tatea care rezistă Partidului. Iată de ce puterea nu poate
acţiona asupra realului decât în mod distrugător, de vreme
ce acesta este realul pe care trebuie să-1 distrugă pentru ca
să se poată manifesta realitatea al cărei depozitar este. El
nu poate face compromis cu societatea la nivelul interese­
lor comune şi nici s-o guverneze în interesul său particu­
lar, pentru că Partidul nu există decât în ficţiunea unui
devotament total al interesului său particular la acest inte­
res comun, pe care nimeni nu-1 vrea — comunismul. Şi în
numele acestui interes deţine puterea.
O r , comunismul nu este un ideal moral. El este ştiinţi­
fic, adică trebuie să se impună în virtutea u n o r legi natura­
le, a unui raport necesar derivând din natura lucrurilor, pe
care acţiunea Partidului o însoţeşte, dar nu o creează. D u ­
plicarea realităţilor, hiatusul căscat între Partid şi societa­
te, între lumea pe care o vede Partidul şi lumea pe care o constată
societatea, este o ameninţare constantă pentru legitimita­
tea puterii, care se bazează pe verificarea teoriei.
Acest hiatus, Partidul se pregăteşte să-1 suprime în fapt,
suprimându-1 până atunci în m o d magic. în fapt, căci atât
cât îi stă în putere, el toarnă materia socială în creuzetul pe
care i-1 pregăteşte, conferindu-i forma al cărei exemplar e
chiar el. La aceasta serveşte constrângerea. De aceea pre­
găteşte el noi forme în care vor fi turnaţi curând ţăranii şi
încă o dată muncitorii, intelectualii şi alte categorii din ora­
şe, pentru că prima turnare a fost ratată şi pentru că ei au
350
IMPERIUL FALSULUI
i, .ii din formă aşa cum intraseră: impregnaţi de rămăşiţe
burgheze. Cu toate acestea, nu este suficient ca subiecţii să
tu ccpte socialismul, nici ca ei să se resemneze, nici chiar ca
• i s ă - 1 dorească, trebuie să consimtă la faptul că legea evo­
luţiei există. Altfel spus, educaţia comunistă nu constă în
,i i convinge pe subiecţi să vrea socialismul, ci să-1 vadă.
P a r t i d u l nu-şi consumă energia doar în construcţia socia-
U i m u l u i , ci î n a face să se admită ficţiunea că el funcţionea­
ză d e j a , că el este actualmente întrupat şi a obţine de la subiecţi
i .cunoaşterea acestei ficţiuni. Constrângerea este suficien-
ii pentru supunere, dar pentru a obţine aprobarea, surâ-
| u l , bucuria, entuziasmul, gratitudinea exprimate Partidului
in f a ţ a imaginarului şi a inexistentului, trebuie o teroare de
un tip până acum necunoscut.
Această teroare nu provine din construcţia reală, ci din
i onstrucţia fictivă a socialismului, din suprimarea magică
i luatusului iremediabil. E a s e realizează prin limbaj ş i , s u b -
.11 l i a r , prin artă.
La moartea l u i Lenin, limbajul comunist e s t e complet
format. E l era în formare d i n a n i i ' 6 0 ai secolului a l X I X - l e a ,
• fu Lenin 1-a fixat şi generalizat. E l e s t e semnul comuniu­
nii Partidului în ideologie. Progresul militantului, nivelul
•„iu de educaţie comunistă se măsoară prin capacitatea sa
de a trata cu lumea exterioară uzând de mijloace de anali-
i canonice, de aceleaşi judecăţi, de aceleaşi figuri de stil,
insialându-se în interiorul viziunii centrale ca şi cum ea s-ar
confunda cu viziunea proprie.
Utilizarea corectă a limbajului ideologic semnifică deci
succesul identificării persoanei care-1 utilizează cu mode­
lul s ă u . Ca mijloc de comunicare, el semnifică acordul între
interlocutori asupra viziunii centrale, naşterea şi subzisten­
ţa, între ei, în timp ce vorbesc, a realităţii ideologice. L i m ­
bajul nu este un schimb între două subiectivităţi diferite,
ci o comuniune constatată faţă de o aceeaşi realitate. El este
astfel un sacrament al unităţii. în lumea comunistă blestemul
351
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
lui B a b e i este abolit, de vreme ce multiplicitatea limbilor
este depăşită prin uniformitatea stilului şi prin faptul că vo­
cile individuale renunţă să profereze alte sunete decât cele
care se vor chema curând „limba de l e m n " .
In congresele Partidului, raportul secretarului-general se
prezintă ca o analiză exemplară a stării Universului şi a ce­
lor două puteri care şi-1 dispută. El trebuie să fie lung pen­
tru ca nici un aspect important să nu scape operaţiei de
recompunere ideologică a realităţii. Ceilalţi intervin apoi,
nu pentru a contrazice, ci pentru a perfecta această recom­
punere. Scopul ceremoniei este deci de a manifesta prin ar­
monia respectată cu minuţiozitate a regulilor lingvistice,
armonia lumii ideologice în doctrina care o unifică.
Analizând acest limbaj se descoperă, mai bine decât
oriunde altundeva, natura ideologiei ca o compunere a unei
religii corupte şi a unei ştiinţe corupte*.
Ca şi limbajul ideologic, limbajul liturgic este transper-
sonal. El manifestă prezenţa unei alte realităţi decât reali­
tatea empirică. Oficiantul iese din subiectivitatea sa şi, odată
cu el, adunarea participantă. Limbajul liturgic este riguros
pentru că realitatea semnificată trebuie să fie şi ea riguroasă
sub pedeapsa de a fi grav alterată. Nu se poate schimba un
cuvânt şi de aceea o liturghie evoluează foarte lent. Tonul
nu este cel al limbajului obişnuit. Există o dicţie, o psalmodic-
re distinctivă. In fine, liturghia promite şi ea abolirea bleste­
mului lui Babei, de vreme ce între participanţi se alcătuieşte
un chip al Unului. In cu totul alt plan, cel al realităţii fe­
nomenale, limbajul ştiinţific posedă aceleaşi atribute ca şi
limbajul liturghiei: transpersonal, nedepinzând de inteligi-
bilitatea comună, obiectiv, riguros, unificator.
P r o b l e m a limbajului în regimul ideologic este în m o d cert
o chestiune-cheie. D a r până aici ea a fost mai degrabă simţită de­
cât tratată în fond. Indicaţii în L. B O D , 1 9 7 5 ; Y. G L A Z O V , 1974.
Şi, bineînţeles, O R W E L L în totalitatea operei sale şi M I L O S Z , 1953.
352
IMPERIUL FALSULUI
I .imbajul ideologic este o fuziune a liturgicului şi a şti­
inţificului. In mod cert, el se vrea în întregime ştiinţific. D a r
„ştiinţa" ideologică nu se cantonează la fenomen. Ea pă-
11 u n d e în Fiinţă, îi dă legea. Discursul ideologic este deci
i ngura liturghie a singurei realităţi care nu-şi trage consis-
i. nia ontologică dintr-o Fiinţă transcendentă, ci dintr-o mâ­
i n i i ' supusă determinismului.
Acest discurs devine magie pe măsură ce devine eviden-
i,i neputinţa sa. Incapabil să modifice realul potrivit sco-
I M i r i l o r sale, neputând să creeze un alt real conform cu ceea
• i promite, rolul său este de a evoca în sensul magic al ter­
n i i inului, adică de a sugera realitatea inexistentă. Pentru aceas-
i i , el împrumută de la cele două magii, care se grefează în
m o d tradiţional pe religie şi pe ştiinţă, slujba închinată dia­
v o l u l u i şi şarlatania. E l este formularistic, căci puterea sa
CIUTE legată de respectarea literă cu literă, şi este incantato-
M u Menit să sugereze prin cuvinte o realitate iluzorie, ală-
i ui i şi deasupra realităţii reale, el este mediumul transfigurării
NECESARE a acesteia. Propagandistul care străbate satele, cu
l li i .i.şamentele armate care vin să pună mâna pe grâu, nu vine
pentru a-i convinge pe ţărani, ci pentru a proceda la înscău­
NAT CA realităţii ideologice. Ea îşi face intrarea prin efracţie
m realitatea rurală, cu întregul său aparat, banderolele sale,
„ALEGERILE" sale, „amplele sale discuţii", „democraţia sovie-
11< ,i". Ea survine, se instalează, domnia sa începe.
în sprijinul magiei lingvistice, se constituie o magie es-
i ei ică. Unul din ultimele legate ale lui Lenin şi nu cel mai pu-
i,in important, a fost cel de a promova şi facilita implantarea
i I ',A avea drept scop să dea o consistenţă vizuală unei alte
i • i li taţi, de a face ca ea să fie văzută prin simţuri. Ea a m o ­
bilizat deci în serviciul ei tehnicile de reprezentare care fu-
CNCRĂ inventate în secolele în care arta se străduise să „rivalizeze
i II natura" şi care erau, la moartea lui Lenin, pe punctul de
353
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
a fi abandonate de O c c i d e n t şi chiar de Rusia avangardis­
tă. Ea s-a calificat drept realism socialist. Dădea o imagine
lizibilă a realităţii pe care era însărcinată s-o reprezinte: con­
ducători iubiţi, poporul entuziast, câmpuri fertile, uzine mo­
del. A rivaliza cu natura însemna în vechea pictură a folosi
tehnici de reprezentare, de culoare, de perspectivă pentru
a atinge o realitate mai profundă decât cea care se desco­
perea privirii celui care nu era un artist. Astfel arta era un
intermediar între lumea sensibilă şi lumea inteligibilă, care
era mai reală încă decât prima. Realismul socialist se vrea
o oglindă a unei realităţi inexistente. De aceea, departe de
a putea lua distanţă faţă de tehnicile de iluzie vizuală aşa
cum putea face realismul „clasic", realismul socialist depinde
de ele în mod absolut. De vreme ce trebuie afirmată irea­
litatea drept singura realitate, trebuie menţinute toate tru­
curile iluzionismului fotografic. Tablourile sunt confecţionate
în maniera panoramelor din secolul al X l X - l e a , pentru a d.i
spectatorului impresia că se află acolo. La fel, în literatură
sunt reluate tehnicile de sugestie ale marilor romancieri cla­
sici, dar deturnate de la scopurile lor şi puse în serviciul ilu­
ziei. Arta devine irealistă pe măsura „realismului" său şi
farmecul său se reduce la tehnica sumară a celui care aşază
decoruri la Hollywood. In mod cert, iluzia e lipsită de efect.
Spectatorul nu a avut niciodată impresia că se află acolo,
de vreme ce ştie că nu se află acolo. D a r în schimb el sufe­
ră, sub forma cea mai brutală, agresiunea falsului, ca o banc­
notă evident falsificată căreia Statul i-ar asigura un curs legal.
Atât de perfect se simbolizau unul pe celălalt realismul so­
cialist şi Partidul — estetica acţionând prin mijloacele po­
liticii şi Partidul acţionând în mod estetic —, încât ele nu
au putut niciodată să se despartă.
Singurul punct de contact între cele două realităţi se re­
duce la puterea însăşi. D a r , dacă nu cădem în civism, pu­
terea nu are legitimitate decât dacă este articulaţia care uneşte
354
IMPERIUL FALSULUI
cele două realităţi subzistente — cea „veche" şi cea „nouă"
şi dacă asigură trecerea de la una la alta. D a r cum să o facă ?
Realitatea reală este singura realitate. Realitatea ideologică
nu există decât ca limbaj (sau ca decor). Ea este alcătuită
din cuvinte. Partidul nu poate acţiona asupra realităţii re-
.ile decât prin intermediul cuvintelor realităţii ideologice şi
i i a n s f o r m a r e a ulterioară a celei dintâi nu poate fi descrisă
decât în termenii celei de-a doua, care sunt prin definiţie
inadecvati. Este deci absolut necesar ca depăşirea duplică-
iii lumii să ajungă să confişte cuvântul realităţii reale şi să
. i c e z e , alături de ea, o altă realitate care nu există decât prin
I u vânt. Acestea odată realizate, nu mai există nici o limită
iu ec priveşte proliferarea discursului, rapoartele se lungesc
pană la dezgust, presa le mai multiplică încă, limbajul ne-
1111 a I nind rezistenţă în realitate, ci constituind unicul simu­
lacru al acesteia, cum s-ar zice despre o piuliţă că „se învârte
iu gol". Inflaţia exagerată a cuvântului vid este deci contra-
Dnrtea exactă (dar inversă) a realităţii reale, redusă la tăce-
i c , care se îndepărtează la nesfârşit în sens contrar, derivă
i .ueia inflaţia verbală, de cealaltă parte a articulaţiei pu-
ti i II, îi măsoară amploarea. Ideologia se epuizează într-un
Cult copleşit de consideraţii şi de amănunte, iar discursul
n i , lără raport cu fenomenul, şi încă mai puţin cu Fiinţa,
limbolizează un gen de liturghie a neantului.
Această magie are drept scop să facă să dispară progre-
\\ i liiasmul dintre cele două ordine ale realităţii. Dualis­
mul sc va transforma în cele din urmă într-un monism, de
• mc ce realitatea reală se va confunda, în comunism, cu
• i ilaltă. Naivul nu admite separarea iniţială a acestor două
nnline ale realităţii. „Dacă e să tratezi poporul astfel, cre-
lli el, nu merita făcută revoluţia." Cinicul nu crede în coin-
• iileuţa/zWtfacelor două realităţi. El acceptă deci dedublarea
lllti 11 (iară, în profitul său. D a r comunistul care se află în po­
m i iustă respinge aceste două ispite, trăieşte î n întregime
355
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
în realitatea ideologică, ca să fie, cum se cuvine, avangar­
da, precursorul lumii viitoare neconciliate.
Prin constrângere, socialismul este construit; prin ma­
gie lingvistică el există deja. Descoperirea pe care o face Par­
tidul este că cele două mijloace se combină în mod strălucit,
astfel încât magia facilitează constrângerea, iar constrânge­
rea pune în scenă ceremonia magică. Nu se rezistă C E K Ă I
dacă omul care vine să-ţi aresteze tatăl îţi aduce prin acest
fapt adevărata libertate. Pe de altă parte, e nevoie într-ade­
văr de poliţie dacă vrem ca banderolele să nu fie smulse şl
ca toată lumea să participe la alegeri. în această combina­
ţie constă eficacitatea puterii sovietice, calitatea vrăjii sale,
tonalitatea terorii sale. Aceasta nu este tirania lui Lenin, ci,
cum a spus-o Pasternak, tirania, mult mai rea, a frazei şi „pu­
terea magică a literei m o a r t e " 5 . Dezorientarea raţiunii, lip­
sa reperelor, aplombul aserţiunii ideologice, prăpastia absolută
între ceea ce se spune şi ceea ce este, se dovedesc adjuvanţi
incomparabili ai puterii sovietice. Şi, de vreme ce ideologia
este cea care permite această creştere a puterii, apropiind
prin aceasta momentul în care ea va fi realizată, ideologia este
deci adevărată. Atotputernicia „minciunii" dovedeşte o dată
în plus veracitatea ideologiei. Prin ea se intră în Imperiul
Falsului.
Ajunsă în acest punct, ideologia suferă o mutaţie radi­
cală. La începutul acestei cărţi, ea se prezenta ca o credinţă
de un anumit tip, ca o doctrină. Ea nu mai este această de­
cât în m o d incidental sau secundar.
Substanţa ideologiei, atunci când este la putere, este aceas­
tă putere însăşi. Ea este forma acestei puteri şi această pu­
tere nu are alt conţinut decât ea însăşi. Ea este noua realitate,
care pune stăpânire pe realitatea comună, se străduieşte să
o transforme după chipul său şi, până atunci, se pretinde a
fi singura realitate.
356
IMPERIUL FALSULUI
Urmează că ideologia nu mai trebuie crezută, chiar sub
lorma falsei evidenţe şi a unei pseudo-empirii gnostice sub
|.irc ea pusese altădată stăpânire pe conştiinţele revoluţio-
ftare. Ea există în fapt: ea este puterea. Ea trebuie deci să
11 e executată. De vreme ce ideologia prevede alegeri demo-
itatice şi unanimitatea alegătorilor în jurul socialismului,
nu mai trebuie decât să se organizeze minuţios aceste ale­
geri, ceea ce consolidează ideologia, nu ca modalitate a cre-
(linţei, ci ca modalitate a puterii. Acelaşi lucru cu imensa
armată de propagandişti, atelierele unde se fabrică totali-
i.iiea cărţilor, editate în sute de milioane de exemplare: ele
nu intenţionează să convingă, ci să manifeste puterea de fapt
.1 ideologiei.
Când Stalin proclamă Constituţia cea mai democratică
din lume, când opune în discursurile sale falsa democraţie
Occidentală adevăratei democraţii sovietice, el nu încearcă
•.i convingă, ci să intimideze prin fals, un fals atât de enorm,
.u fit de copleşitor, încât îşi trage forţa sa uluitoare din in­
solenţa neverosimilă cu care este impus, căci ea denotă de
I e este capabilă puterea 6 . Ideologia este semnul, emblema
I iţ i terii. Nu se mai pune problema să aderi la ideologie prin-
II o decizie liberă a spiritului, şi nici să intri în operaţiuni­
le intelectuale care o constituie. Este suficient să i te supui.
Trebuie să o vorbeşti, căci limba este o instituţie socială şi
u castă limbă este instituţia unei societăţi presupuse ca exis-
i entă*. Abia vorbită însă, fie mai întâi chiar în mod inocent,
prin simplul conformism social, având conştiinţa deplină
.i insignifianţei sale, iată că prinde consistenţă. într-adevăr,
vorbind-o, puterea câştigă un punct şi ideologia, care face
* Uniformitatea limbii de lemn, care semnifica înainte de lua-
i ea puterii comuniunea în cadrul unei viziuni centrale, reprezin-
i.i, după luarea puterii, supunerea faţă de aceeaşi putere.
(lonformitatea lingvistică este într-adevăr testul principal de cre­
dinţă al supusului faţă de suveran. Heteroglosia este primul semn
il rebeliunii.
357
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI
corp c o m u n cu ea, începe să se întrupeze: ea este deci ade­
vărată. C e l care o vorbeşte îi acordă din veridicitatea sa, din
fiinţa sa. C e l supus ideologiei, după ce a trecut de primul
pas, care este încă cel al unei minciuni, rămâne vid de sub­
stanţa sa în profitul acestei minciuni, care astfel încărcată,
nu mai este minciună, ci un soi de fapt căruia în curând i
se va putea adresa sinceritatea sa şi, la urma urmelor, poa­
te chiar credinţa sa. Supusul nu-şi mai aminteşte atunci pri­
mul demers care a inaugurat deposedarea sa sau, dacă vreţi,
posedarea sa.
A trebuit să aşteptăm până în 1974, pentru ca un om,
drept recompensă pentru suferinţe şi prin munca sa inte­
rioară, să găsească formula capabilă să ridice vraja. „Vio­
lenţa nu-şi aşază laba grea nici în fiecare zi, şi nici pe fiecare
umăr; ea nu cere de la noi decât supunerea noastră la min­
ciună, decât participarea noastră cotidiană la minciună şi
aceasta este tot ceea ce aşteaptă ea de la supuşii săi loiali.
T o c m a i în asta se găseşte, neglijată de noi, dar atât de sim­
plă, atât de accesibilă, cheia eliberării noastre: refuzul de a
participa personal la minciună! Puţin importă dacă minciu­
na acoperă totul, dacă ea devine stăpână peste tot, să fim
refractari cel puţin asupra acestui punct: să nu devină prin
mine." D o m n i a impersonală a limbajului ideologic este
aneantizată prin irumperea limbajului personal, a eului. „Căci
atunci când oamenii î n t o r c spatele minciunii, minciuna în­
cetează pur şi simplu să mai existe. Aidoma unei maladii con­
7
tagioase, ea nu poate exista decât cu concursul oamenilor."
O distincţie fundamentală îi opune în U R S S pe Ei, mem­
brii de partid şi pe Noi, subiecţii pasivi ai puterii sale. D a r
nici vorbă ca Partidul să fie mai liber decât subiecţii săi faţă
de ideologie. „Părăsindu-ne, tovarăşul Lenin ne-a recoman­
dat să ţinem sus şi să păstrăm în puritatea sa gloriosul titlu
de membru de partid. N o i îţi jurăm, tovarăşe Lenin, să în­
deplinim cu onoare voinţa t a . " 8
358
IMPERIUL FALSULUI
C e e a ce putem să înţelegem din „jurământul" lui Stalin
sunt următoarele: suita ideologie-Partid-putere, pe care Par-
lidul a moştenit-o de la Lenin, nu mai poate fi disociată.
I .cnin o formulase în mod liber. Ea a devenit o necesitate.
I'.a este de acum suportată. In timpul lui Lenin, primul ter­
men al acestei suite îi venise întâi în minte. El 1-a forjat pe
cel de-al doilea. L-a cucerit pe cel de-al treilea. Pentru moş-
icnitorii săi, suita trebuie să fie citită în sens invers. D a c ă
vor să păstreze puterea, ei trebuie să vegheze la unitatea Par-
i iilului şi pentru aceasta, trebuie să conserve sufletul său ima-
I crial, ideologia. în faza în care se află Rusia, nu mai poţi pierde
puterea fără a-ţi pierde viaţa. Problema conservării ideolo­
gici este o chestiune de viaţă şi de moarte. Puţin importă
dacă este vie sau moartă.
Un singur lucru este incontestabil pentru regimul leni­
nist: că se află la putere şi capabil să-şi extindă încă domi­
naţia, întreaga realitate a ideologiei se concentrează în
exercitarea puterii. D o a r la acest nivel subzistă conduitele
i al ionale, instrumentale, neutre în raport cu ideologia, dar
învăluite şi dotate de ea cu o eficacitate pe care nu o avu-
•.eseră cele mai imposibile conduite machiaveliene ale tre­
cutului. La acest nivel subzistă şi pasiunile tradiţional umane
i le a guverna, de a domina şi, mai general, de a acţiona, pe care
II ehuie să le transceandă ideologia, dar care sunt şi ele, gra­
ţie ci, satisfăcute din plin. Puterea leninistă, ca orice pu-
lerc, are priză la real, îl atacă şi-1 devorează şi speră astfel să se
li rănească din el. Pasiunea puterii pe care o autorizează ide-
i >logia este un mod de a scăpa de irealitatea ideologiei. P u -
i crea este pentru ideolog o speranţă perpetuă de vindecare.
Dar este o speranţă mereu contrazisă. C ă c i puterea, ne­
existând decât prin ideologie, este invadată de ea, transfor­
m a t ă în sclava ei. E a nu poate acţiona decât conform
planului pe care îl impune ideologia, plan care este ireali­
z a b i l , dar pe care nu-1 poate schimba. Preţul pe care Par-
i ului trebuie să-1 plătească ideologiei pentru a păstra puterea
359
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI IMPERIUL FALSULUI

este neputinţa radicală de a acţiona asupra realităţii acolo poate asimila. Rămâne o putere neîncorporată, ceva ca un
unde este ea. Ideologia pretindea să cuprindă totalitatea re­ înger, a cărui soartă veşnică ar fi să dorească la nesfârşit ca
alului. D a r realul se ascunde în umbra pe care ideologia o i cea ce este să nu fie şi ca ceea ce nu este să fie.
aşază asupra lui. Niciodată distanţa între ideologie şi real
nu a fost atât de mare ca din momentul în care acesta a fost 1 ; isura deschisă mai întâi în spiritul unui om, apoi în cel
supus puterii sale. Ea nu mai poate să recunoască drept ceea ,il unui oraş la 7 Noiembrie 1 9 1 7 , nu s-a închis aşadar şi con-
ce este nici sâmburele de realitate pe care îl deţine această 1111 u ă să se lărgească în detrimentul universului obişnuit. Ide-
putere. Ideologia este conştiinţa partidului, forma puterii i iii igia este în prăpastia aceasta totul şi nimic, după cum se
sale, dar ea este o inconştienţă şi forma rămâne vidă. Par­ i niisideră omniprezenţa sa vizibilă sau neputinţa sa invi­
tidul nu poate voi altceva decât să construiască socialismul, zibilă. Partidul nu se poate debarasa de ea, fie ea moartă în
să obţină simultan mărturia că el este actualizat, în timp ce •pirit şi în credinţă, fără a se anula pe sine însuşi. Aşa se face
realitatea reală îi scapă prin toate interstiţiile şi, deşi slăbi­ i ,i suportă, împreună cu supuşii săi, supliciul pe care un rege
tă, mutilată, rămâne singura realitate. Puterea Partidului cerc etrusc, după spusele lui Virgiliu, îl aplica prizonierilor săi
deci să se extindă la nesfârşit printr-o compensaţie nepu­ când îi lega de un cadavru 9 .
tincioasă la neputinţa sa fundamentală. Este o putere fără
conţinut şi voinţa socialismului, în măsura în care el nu se Acest cadavru este public. El este în Mausoleul pe care
întrupează, este o voinţă a neantului. Extensia indefinită a put crea i 1-a ridicat când a înţeles că nu-1 putea înhuma. D i n
puterii (care este de asemenea o extensie indefinită a ideo­ . i i el moment, o coadă mai lungă decât a fost vreodată pro­
logiei) poate să se compare cu o revopsire care acoperă în cesiunea de Paşti în Rusia ortodoxă se întinde în faţa in­
întregime tabloul, dar care nu poate împiedica figurile să trării. Bărbaţi, femei, copii pătrund în acest mormânt plin
reapară de dedesubt, fapt pentru care, în curând, se cere un neutru a privi trupul — sau manechinul de ceară care 1-a în-
nou strat de zugrăveală. li icuit poate — din care a evadat sufletul ideologic ce i-a luat
iu posesiune.
Această istorie se poate opri aici, pentru că istoria în­
săşi s-a oprit. Ceea ce a evoluat este realitatea însăşi. Ea a
făcut-o cum a putut, într-un compromis permanent între
cerinţele sale vitale şi rolul care îi era impus. D a r regimul
leninist a rămas imobil, fixat la ideologia care 1-a precedat,
care 1-a întemeiat, care 1-a menţinut — şi îl menţine mereu.
Este soarta stranie a acestei cronolatrii de a fi făcut să iasă
din timpul istoric căruia i-a pretins să supună totul, chiar
regimul pe care ea 1-a stabilit în acest scop.
Această putere păstrează un soi de realitate pe frontul
său de atac, la această limită mobilă care separă ceea ce do­
mină şi ceea ce nu domină încă. Ea cucereşte pentru a exis­
ta, dar abia a cucerit şi cucerirea sa moare, îi scapă, şi el n-o

360
 Cuprins

CAPITOLUL I : Ideologia (5)

I. Soljeniţîn şi ideologia. O definiţie sovietică a ideologiei. Ea
este totul şi n i m i c . Ea este o noutate în istorie. C r e d i n ţ ă şi te­
orie raţională în acelaşi timp. (5)
I I . Ea nu este o filozofie. Ea nu este o religie. Un m o d e l im­
perfect: gnoza. Atitudinea gnostică. (11)
I I I . C e l e două principii. C e i trei timpi. O m u l nou. Viziunea
centrală. P r i n ce nu este ideologia o gnoză. C i c l u l istoric al
ideologiei. (15)

CAPITOLUL I I : Ciclul francez (29)

I. Ştiinţa m o d e r n ă este exactă în domeniul său. Ea descalifi­
că gnoza. E c h i l i b r u l fizicii şi al metafizicii în secolul al
X V I I - l e a . Precaritatea echilibrului religios. (29)
I I . C r i z a conştiinţei europene. Naşterea ezoterismului. Ispra­
va ştiinţei newtoniene. E s t o m p a r e a frontierelor dintre fizică
şi metafizică. Anglia neatinsă de ideologie. (33)
I I I : In Franţa, critica c o m b i n a t ă a politicului şi religiosului.
O m u l , natura. Revărsarea raţiunii. Stilul filozofic şi stilul ide­
ologic. C o m p a r a ţ i e între iacobini şi bolşevici. Ideologia im­
perfectă şi Partidul incomplet. Triumful societăţii civile. (37)

CAPITOLUL I I I : Ciclul german (49)

I. Persistenţa în G e r m a n i a a speculaţiei gnostice. Pietismul.
N a ş t e r e a istoriozofiei. G n o z a tinde să sincretizeze metafizi­
ca şi ştiinţa. Sinteza romantică şi descompunerea sa. De la cri­
tica religioasă la critica politică. M a r x . (49)
I I . O trecere de la filozofie la ideologie: dialectica la Engels.
Sărăcirea ideologică. Mişcarea muncitorească „dezideologizea-
z ă " marxismul. Ce este şi ce nu este ideologia. Condiţiile sale
politice. (59)

401
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI CUPRINS

CAPITOLUL I V : Educaţia religioasă a Rusiei (69) CAPITOLUL V I I : Omul nou (141)

I. Legenda Sfintei Rusii. Statul şi biserica. T e n t a ţ i a catolică. Cernîşevski dispreţuieşte suferinţa romantică. Scientismul.
R e f o r m a lui P e t r u cel M a r e . D e c l i n u l Bisericii. Pătrunderea M o r a l a în concepţia ştiinţei. Ce-i de făcut ? ca r o m a n gnos­
pietismului şi a iluminismului. Revoluţia pietistă a lui Alexan­ t i c . R a h m e t o v ca desăvârşit revoluţionar. N o u a morală, c h e ­
dru I. Situaţia religioasă a Rusiei în 1 8 2 5 . (69) ia acţiunii revoluţionare. Un ideolog fără ideologie.
I I . Pătrunderea filozofiei r o m a n t i c e . G n o z a scurtcircuitează
aculturaţia. Ea aduce o soluţie p r o b l e m e i naţionale. Slavofi- CAPITOLUL V I I I : Partidul visat (156)
lii naţionalizează naţionalismul german. Falsificarea slavofi- I. Partidul visat anticipează partidul real. B a k u n i n şi N e c e -
lă a istoriei. D e t u r n a r e a teologică şi falsificarea religioasă. aev. Catehismul revoluţionarului. Partea lui Bakunin. Kru-
Cuplul R u s i a - E u r o p a la Kireevski. Anticrematistica. I s t o r i o - jok-u\. Cercul revoluţionar. Metanoia. Morala. Mărturia
zofia dualistă a lui H o m e a k o v . G n o z a deghizată în tradiţie pa­ indezirabilă. (156)
tristică. Slavofilii şi revoluţionarii împart aceleaşi contra-valori
I I . D e n u n ţ a r e a lui D o s t o i e v s k i . Ambiguitatea dostoievskis-
şi o aceeaşi matrice de gândire. (80)
mului. (168)

CAPITOLUL V : Liberalism sau revoluţie (100) CAPITOLUL I X : Partidul schiţat (178)

I. Recuperarea slavofilismului de către stat. Minciuna rusă după
M i c h e l e t , Custine, M a r x . E r o a r e a lor. Liberalismul în Rusia.
O c c i d e n t a l i s m u l liberal. (100)
I I . N a ş t e r e a spiritului revoluţionar. Maximalismul lui B a k u -
nin. Partidul. Dialectica. E s t e t i c a narodnicistă a lui Belinski.
H e r z e n î l citeşte p e C i e s z k o w s k i . E l devine socialist. E l de­
termină să treacă la stânga temele slavofile. Materialismul noii
generaţii. (107)
CAPITOLUL V I : Intelighenţia (118)
în Rusia intelighenţia îşi află tipul pur. P r i m a p r e c o n d i ţ i e : un
sistem de educaţie naţional şi etatizat. A doua p r e c o n d i ţ i e : o
slabă a u t o n o m i e a societăţii civile. A treia p r e c o n d i ţ i e : criza
vechiului regim. Prezenţa ideologiei, condiţie decisivă. Ea de­
fineşte contururile intelighenţiei. Ea îi asigură identitatea faţă
de Stat. Ea o protejează faţă de societatea civilă. C o m p a r a ţ i e
cu Anglia, Franţa, G e r m a n i a . Situaţie triangulara: Stat, S o c i e ­
tate civilă, Intelighenţie. E t a p e l e relaţiilor lor, respectiv:
1) 1863-1881; 2) 1881-1894; 3) 1894-1905; 4) 1905-1913.
Mahaiski şi Vehi. D u b l u l proces al disoluţiei intelighenţiei.
I. D i l e m a mişcării revoluţionare. Lavrov şi culpabilitatea. M i -
hailovski şi individualismul. Stadiul etic. (178)
I I . Pătrunderea marxismului. Statul şi intelighenţia în faţa „ca­
pitalismului". Sistematica răului şi rusificarea marxismului. (185)
I I I . T k a c e v . P r i n ce se aseamănă şi prin ce se opune el lui
L e n i n . (190)
I V . R e v o l t ă sau revoluţie. Zemlea i volea, primul partid efec­
tiv. Atitudinea societăţii. Propagandă sau terorism. Instabi­
litatea sintezei. (199)
CAPITOLUL X : Social-democraţia (211)
C a r i e r a lui Plehanov. Marxismul c o n t r a terorismului. N o u a
Rusie. V i z i u n e a marxistă a noii Rusii. E c o n o m i s m u l şi revi­
zionismul. B e r n s t e i n şi Struve. M a r x i s m u l c o n t r a revizionis­
mului. Marxismul contra bolşevismului. Materialismul contra
dialecticii.
CAPITOLUL X I : Lenin (234)
L o c u l lui L e n i n în istorie. Cu cine să-1 c o m p a r ă m ? î m b i n a ­
rea unei viziuni ideologice şi a unei acţiuni raţionale. I m p e r ­
sonalitatea. Educaţia sa intelectuală. R a h m e t o v redivivus. N i c i
rus, nici european. Un monstru de normalitate. L e n i n i s m u l
în locul lui L e n i n .

402 403
 ORIGINILE INTELECTUALE ALE LENINISMULUI CUPRINS

CAPITOLUL X I I : Leninismul metafizic (246) CAPITOLUL X V I : Imperiul falsului (345)

I. Există un leninism metafizic ? Antropologia. Iobagul arbitru. R e v o l u ţ i a nu este o apocalipsă. U n d e este socialismul ? C o n ­
Cunoaşterea. C e l e două linii în filozofie. Izvoarele lui Lenin. strucţia socialismului. R e c u r s u l la putere şi la ideologie. Hia-
Autorevelaţia materiei în marxism. Certitudinea polemică. (247) tusul. E l i m i n a r e a sa prin constrângere. E l i m i n a r e a sa magică.
I I . Leninismul ca maniheism. C e l e două principii. C e i trei Limbajul. Arta. î m b i n a r e a constrângerii şi a magiei. M u t a ţ i a
timpi. Ştiinţa. U r a . Politica. Leninismul nu este nici o filozo­ ideologiei. Ea nu mai este o credinţă, ci o putere. R e l a ţ i a su­
fie, nici o dogmatică. (262) puşilor cu ideologia. Relaţia Partidului cu ideologia. M a u s o ­
leul.
CAPITOLUL XIII: Leninismul politic (273)
363
I. Politică, la L e n i n are un alt sens decât la Aristotel şi la Note
Clausewitz. Revoluţia vizează puterea. Ea trece prin stat. P o ­ 381
Bibliografie
liţismul şi nerăbdarea. (273) 393
I n d i c e de nume
I I . Partidul. N o u t a t e şi precedente. Contra-complotul. O con-
tra-societate completă. Partidul şi clasa muncitoare. Structu­
ra partidului. Partid şi ideologie. (279)
I I I . Ierarhia duşmanilor. Ierarhia aliaţilor. Conspiraţia şi ma­
rea politică. Compromisul. Linia justă. Cotiturile. Ierarhia sen­
surilor. O conspiraţie publică. (289)

CAPITOLUL X I V : Minciună şi adevăr (301)

L e n i n este machiavelic ? D e d u b l a r e a limbajului sau dedubla­
rea adevărului. C i n e minte faţă de cine ? O politică explicită.
C i n e spune adevărul la cine ? Naivitatea. E x e m p l u l Adunării
C o n s t i t u a n t e . C i n i s m u l . P o z i ţ i a justă. Buna-credinţă a Par­
tidului. Reaua-credinţă a aliaţilor săi. F e r i c i r e a leninistului.

CAPITOLUL X V : La putere (315)

I. L e n i n la Zurich. Derularea probabilă a revoluţiei ruse. R ă z ­
boiul. Imposibilitatea unei evoluţii clasice a revoluţiei. (315)
I I . Şansa lui L e n i n . Versantul anarho-democratic al politicii
sale. Versantul etatist. O c t o m b r i e . (319)
I I I . încrederea lui L e n i n . Devierea. Reafirmarea leninismu­
lui. Evidenţă şi c o n t r o l . D u ş m a n i i . L u p t a de clasă. Naşterea
Partidului-stat. Asaltul. C o m p r o m i s u r i l e : B r e s t - L i t o v s k şi
N E P - u l . (324)
IV. Bilanţul puterii sovietice. Limitele sale. Presă, educaţie, cul­
tură. Partidul. Sprijinul maselor. Ajutorul puterilor străine.
Dispreţul lor. (337)

404