PORTOFOLIU

LITERATURA ROMÂNĂ ŞI LITERATURA

PENTRU COPII

Tutore curs: conf. univ. dr. Mircea Breaz

Student: Chirila (Dragoș) Cornelia Alina
An II, sem. I, PIPP - Conversie

2019

0
 OPIS

1. Condițialiteraturii pentru copii – „Suntem ceea ce citim”.

Literatura pentru copii, o literatură a începutului de drum
lectoral.

2. Valoriperene în universul cărţii pentru copii, astăzi.

Prezentare carte Exuvii – Simona Popescu

3. Funcţii sau valori ale literaturii pentru copii în Lumea

poveştilor de Ion Vlasiu.

Bibliografie

1
 TEMA NR.1.CONDIŢIA LITERATURII PENTRU COPII – „SUNTEM
CEEA CE CITIM!”

Un motto de cititor:

Îmi plac mai mult cărţile decât oamenii. Ele - cele adevărate - nu vor să te convingă
de nimic, nu vor să aibă dreptate. Dacă nu se potrivesc cu vocea ta interioară, le-nchizi.Şi
nimeni nu se supără pe tine.-Simona Popescu

Consider că acest motto mă reprezintă și se pliază constituției mele sufletești. Am

găsit în cărțile citite nu numai un prieten fidel, ci și un refugiu, un spațiu compensatoriu care
se substituie realității și deschide porțile unei lumi fără granițe. Dincolo de a descoperi noi
lumi, noi posibilități, am realizat în final că m- am descoperit, și regăsit oarecum pe mine cea
uitată și camuflată în cenușiul vieții cotidiene.Lectura reprezintă,după părerea mea, cel mai sigur
drum către definirea propriei personalități, pentru exprimarea modului original de a fi și de a gândi al
fiecăruia dintre noi.Cărţile au devenit pentru mine „hrană pentru creier” şi „balsam pentru
suflet”. În vâltoarea acestui ocean de informații de dimensiuni excepționale, cartea și în
special lectura, reprezintă pentru mine o oază sigură și valoroasă de consolidare spirituală și
intelectuală.Și așa după cum susține și filosoful Immanuel Kant :” o lectură plăcută este tot
așa de folositoare sănătății noastre ca și exercițiile fizice corporale”.

„Plăcerea textului” literar

Poveștile devin pentru adulții din noi, puntea de legătură, liantul prin intermediul
căruia pătrundem pe tărâmul fascinant al copilăriei. Poveștile ne poartă spre o lume îngropată
în străfundurile ființei noastre, o lume în care posibilul schimbă mantia sa riguroasă, limitativă
pe pelerina omniprezentă a imposibilului, care de această dată devin posibil. Astfel, copilăria
este o lume fermecată, duioasa, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta
la care suntem cel mai aproape de Dumezeu și de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni
oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţuroaica cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din
filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie
că am fost acolo cu adevărat(…) și nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă identific cu
personajul din poveste, de aici și cultivarea unei voci interioare a lectorului.

2
 Vârsta de aur a copilariei am trăit - o sub semnul volumelor de povești intulate:
”Povești nemuritoare” am prins drag de buchisirea literelor și destul de devreme i- am scutit
oarecum pe părinții mei să îmi mai citească înainte de culcare. Citeam cu nesaț tot ce
prindeam de la bucăți de ziar rupte până la cartea de rugăciuni pe care bunica o avea veșnic
sub pernă. Am îndrăgit și Legende sau Basmele românilor culese de Petre Ispirescu.

În adolescență am fost tot mai înclinată spre literatura de introspecție, psihologică,

unde fiecare gest, cuvânt sau gând capătă din perspectiva celui ce le trăiește și le le asumă
conotații extraordinare și diferite. Am citit în adolescență cu deosebită plăcere: Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război sau piesa dramatică a aceluiași autor, Camil
Petrescu, căci despre el este vorba, Jocul ielelor.

 Dați cel puțin două exemple de cărți care v-au făcut plăcere în copilărie, la vârstă
școlară mică sau în adolescență

 Ion Creangă, Capra cu trei iezi;

 Petre Ispirescu, Povești nemuritoare

 Indicați autorul și cartea care v-au făcut să trăiți cea mai mare plăcere de lectură
infantilă sau juvenilă și care, de atunci, vă îndeamnă să o recitiți mereu

 Amintiri din copilarie - de Ion Creangă

 Robinson Crusoe- Daniel Defoe

Și acum citesc cu o oarecare tensiune itinerariul poveștii din Robinson Crusoe,

trăind alături de personaj, entuxiazmul călătoriei, descoperirea noului tărâm,
naufragiul și întreaga experiență de supraviețuire pe care personajul principal e nevoit
să și-o asimileze cat mai repede.

Cărţile începutului de drum lectoral personal

Mihail Sadoveanu spunea:”Cărţile ne sunt prieteni statornici... Ne sunt sfetnici şi nu

ne contrazic. Cărţile care ne plac sunt şi urne pline de amintiri.”Dacă la început citeam
volumele de Poveşti nemuritoare, Legendele sau basmele romaniloram continuat apoi cu
Poveşti de Ion Creangă (Soacra cu trei nurori; Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani,
Povestea porcului, Fata babei şi fata moşneagului), Amintiri din copilărie de Ion Creangă,
Basme de Petre Ispirescu, Poezii de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc,
Toate pânzele sus de Radu Tudoran, Fram, ursul polar de Cezar Petrescu, Schiţe (Bubico, D-l
3
Goe, Vizită) de I. L. Caragiale. De asemenea, am citit şi din literatura străină şi anume
Pinocchio de Carlo Collodi,Vrăjitorul din Oz, de L. Frank Baum,Poveşti de Hans Christian
Andersen, Poveşti de Fraţii Grimm.
În perioada liceului am citit aproape toată bibliografia cerută în şcoală iar dintre cărţile
citite cele care mi-au rămas în suflet sunt romanele Ion de Liviu Rebreanu şi Ultima noapte de
dragoste întâia noapte de război de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade, Concert din
muzică de Bach de Hortensia Papadat – Bengescu, precum şi poeziile scrise de George
Bacovia sau opera lui Marin Sorescu intitulată Iona.Aproape de sufletul meu a rămas și
romanul Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov dar și Idiotul de Feodor Mihailovici
Dostoievski.
În cadrul facultăţii citeam literatură română și universală de la însă m–a impresionat
Numele trandafirului lui Umberto Eco, complexitatae operei lui Lucian Blaga sau Mihail
Bulgakov Maestrul și Margareta.

În ceea ce priveşte în plan personal îmi plăcea şi-mi place şi în continuare să citesc
cărţi religioase, am început întâi cu volumele „Ne vorbeşte părintele Cleopa” iar apoi am
continuat cu cultura greacă aghiorită: Paărintele Paisie Aghioritul, Porfirie Aghioritul, Iosif
Vatopedinul și alte cărţi în acest domeniu. Am început să citesc astfel de cărţi deoarece
vroiam să-mi găsesc credinţa, vroiam să cred în ceva, vroiam să învăţ ceva.

Itinerare lectorale sau despre „Grădina potecilor care se bifurcă” (Jorge Luis Borges)

„Poate povestea e partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu
povești ne adoarme.Ne trezim și murim cu ele”. (Mihai Eminescu)

Basmele reprezintă o oglindire a vieții într-un mod fabulos. Personaje ca Alba ca

Zăpada, Ileana Cosânzeana, Cenușăreasa, Mica Sirenă, Crăiasa Zăpezii, Făt-Frumos etc. și-au
găsit un loc special în copilăria noastră. Am visat, am iubit, ne-am creat o lume a noastră în
care eram zâne, feți-frumoși, ne luptam cu zmeii etc. Cu o baghetă fermecată, transformam
banalul în magie. Căci acesta este principalul rol al basmelor, să ne transpună într-un univers
mirific.Cititul unei povești face parte din ritualul de seară al copiilor. De multe ori, micuții au
un basm preferat, pe care doresc să li-l recitim la nesfârșit.

4
 Până nu am știut să buchisesc literele, mă minunam de puterea mamei de a lega și a
face din niște furnicuțe minuscule pentru că așa le vedeam eu atunci, un adevărat înțeles, o
poveste care mă făcea să stau cu sufletul la gură și să aștept finalul fericit, Doamne ce mai
iubeam finalurile fericite! Mama a fost cea care mi-a insuflat dragostea pentru poezie și
lectură, până să nu știu a citi, mama mă punea să repet după ea pasaje din Luceafărul de
Mihai Eminescu, așa am ajuns să știu în clasa I 40 de strofe. Am ajuns tot datorită ei și la
bibliotecă, clădire pe care aveam să o cunosc până în cele mai amănunțite cotloane ale ei și
să îi recunosc mirosul specific de carte de la km depărtare, Ii spuneam mamei de multe ori,
doamna aceasta a fost la bibliotecă, miroase a cărți, și azi iubesc acel miros specific de carte.

Lista recomandărilor de lectură suplimentară la sfârşitul clasei a IV – a

Aş recomanda următoarea listă de lecturi suplimentare la sfârşitul clasei a IV – a:

 „Întâmplări din grădina mea”, Ana Blandiana;
 „Aventurile lui Pinocchio”, Carlo Collodi;
 „Care-i faza cu cititul?”, Mircea Cărtărescu;
 Robinson Crusoe- Daniel Defoe
 „A doua carte cu Apolodor”, Gellu Naum;
 „Charlie şi fabrica de ciocolată”, Roald Dahl;
 Micul prinţ -Antoine de Saint – Exupery
 „Darul lui Moş Crăciun”, T. O. Bobe;
 „Poveste de Crăciun”, Charles Dickens;
 „Exuvii”,Simona Popescu
 „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, Matei Vişniec;
 „Cipi, acest pitic uriaş”, Fodor Sandor;
 „Povestea a doi pui de tigru, numiți Ninigra şi Aligru”, Nina Casian;
 „Pippi Şosețica”, Astrid Lindgren;
 „Domnişoara Poimâine şi Joaca de-a Timpul”, Adin Rosetti;
 „Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă;
 „Liniştea cri”, Lucia Olteanu;
 „Cocostârcul Gât-Sucit”, Marin Sorescu;

5
 „Şi v-am spus povestea aşa, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înşişi”,
Florin Bican;
 „Fata săracului cea isteață”, Petre Ispirescu;
 „Dumbrava minunată”, Mihail Sadoveanu;
 „Fabule”, Grigore Alexandrescu;

6
TEMA NR. 2 PENTRU PORTOFOLIU
PREZENTARE DE CARTE

UNIVERSUL CĂRŢII PENTRU COPII, ASTĂZI

VALORI PERENE ÎN CĂRȚI DE LITERATURĂ PENTRU COPII DIN CREAȚIA
LITERARĂ ROMÂNEASCĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

Exuvii- Simona Popescu

Nascuta la 10 martie 1965 in Codlea (Brasov), Simona Popescu scrie poezie, proză,
eseuri.Este absolventă a Facultății de Litere - Universitatea din Bucuresti, în perioada
studenției frecventează Cenaclul literar „Universitas" (condus de Mircea Martin) și Cenaclul
„Junimea" (condus de Ov. S. Crohmalniceanu).

Debutează în 1990 cu volumul de versuri Xilofonul și alte poeme. Publică poeme și

eseuri în revistele „Dialog", „Echinox", „Amfiteatru", „Contrapunct", „România literară",
„Interval", „Dilema", „Vatra", „Contrafort", „Paralela 45" și „Familia". Volumul de debut
esteurmat de Pauza de respiratie (1991, volum colectiv de versuri -Simona Popescu, Andrei
Bodiu, Caius Dobrescu si Marius Oprea); Juventus (poeme, 1994), Exuvii (roman, 1997);
Noapte sau zi (poeme, 1998); Volubilis (eseuri, 1998). Una dintre cartile sale, Xilofonul, a fost
tradusa in limba maghiara in . In prezent, autoarea este asistent universitar la Facultatea de
Litere, Universitatea din Bucuresti.

Exuvii (1997) reprezintă debutul în proză al tinerei autoare, un debut încununat de

succes. Iată ce notează în acest sens Andreea Deciu în suplimentul „Vineri" al revistei
„Dilema" (1998): „Tot un jurnal, deghizat, este si exceptionala carte a Simonei Popescu. [...]
Scormonitoare si singuratica, povestitoarei (desi ar trebui sa-i spun mai curand
«vorbitoarei», pentru ca nu povesteste ceva anume, ci vorbeste fermecandu-te si lasandu-te
cu gura cascata) ii plac ascunzatorile de tot felul.Din ele ii spioneaza pe ceilalti, se gandeste
la o sumedenie de minunate aiureli, face si desface lumi miraculoase, in care ea insasi este,
involuntar, personajul cel mai interesant".

Cartea (un jurnal scris fară o anumită ordine și, pe alocuri, chiar un .jurnal în jurnal")
este o confesiune facută la persoana întâi, o posibilitate de redescoperire a jocurilor copilăriei
(„de-a prinselea", „de-a oamenii mari", „țările", „avionul" și unele mai ciudate: „de-a

7
verdele"), o reîntoarcere în „văgăunile" în care autoarea putea să fie doar împreună cu ea, să
se (s.n.) privească (patului, covata, beciul, podul, dulapul cu haine), o regăsire a
„experiențelor" vârstelor trecute. Spre deosebire de Proust, nu are nevoie de nicio
„madeleine" pentru a retrăi senzațiile de altădată. Simona Popescu nu cautăun „timp pierdut",
ci unul „paralel", care curge sincronic cu prezentul și viitorul cărtii („Viitorul se scurge în
prezent").

Pe de altă parte, nu mă pot feri de afirmarea unei banalităţi, Simona Popescu trebuia să dea o
formă scripturală cuiburilor de revelaţii produse de experienţele copilăriei şi adolescenţei,
văzute prin filtrul maturităţii. Autobiografia de tip clasic nu-i folosea, pentru că se pierdeau
tocmai prospeţimea şi impactul căutării dincolo de suprafaţa lucrurilor. Revelaţia ajungea
exclusiv o realitate a perioadei obscure a primilor ani de viaţă. Ficţiunea pură deservea tocmai
credibilităţii şi autenticităţii stărilor pe care dorea să le sugereze autoarea, frizând chiar
misticismul. Aşa că Simona Popescu figurează un hibrid perfect între cele două modalităţi
narative. Deşi se subintitulează „roman”, cartea Simonei Popescu îşi exibă calităţile
incontestabile tocmai la nivelul dezvăluirii senzoriale, viscerale chiar, a sinelui.
Numai că, pentru a atinge acest deziderat a „cărţii-vid” (după cum o numeşte chiar
autoarea) ce împlineşte „identitatea virtuală totală” a existenţei fiinţei umane, Simona
Popescu are nevoie să-şi proclame în mod repetat neîncrederea în forţa cuvintelor de a prinde
complexitatea unei senzaţii, precum şi imposibilitatea identificării totale cu o anume ipostază.
Iar această retorică ajunge manieră. Pentru că sinele personal pus sub lupă în acest volum nu
poate prinde esenţa unui întreg tipar uman, ci doar a unei persoane anume. Autenticitatea e
aici „simonitate”.
Tocmai din cauza acestui stil manierist, Simona Popescu se vede integrată în seria
acelor creatori care nu pot vorbi decât despre revelaţii ratate. Și pentru ea revelaţiile sunt doar
ale textului, ale scriiturii, iar nu ale vieţii.
Adîncirea în propria interioritate se face încă de la început, exteriorul nepărînd
niciodată altceva decît proiecţia subiectivă a lumii văzute din interior, o lume existentă doar
ca pretext pentru explorări cît mai variate în adevărata lume, cea creată de sentimentele şi
gîndurile unei fiinţe care, indiferent de vîrstă, nu încetează să descopere permanent lucruri noi
şi unghiuri inedite de a privi lumea şi pe sine.

Excursul Simonei Popescu în Exuvii se face printre numeroasele înfăţişări pe care, de-
a lungul timpului, le-a luat eul său, iar în lumea sa, alţi oameni practic nu există, şi atunci cînd

8
apar, sînt pretexte pentru o nouă „aventură“ a sinelui. Referinţele la ceilalţi sînt convenţionale
şi apar doar atunci cînd sînt cerute strict de logica construcţiei textului.

Încă din primele rînduri, adresarea se face către sine, poarta de intrare în această carte
fiind destul de clar conturată: personajele pe care le vom întîlni în ea sînt şi ele numeroase,
dar sînt toate „variante“ ale Simonei Popescu în Exuvii, variante în căutarea unui punct de
legătură care să unească disparităţile şi să le dea o coerenţă sub o cupolă unică. Numai că
autoarea nu reuşeşte niciodată să găsească acest fir de legătură, iar crizele de identitate capătă,
uneori, forme chinuitoare:Cum să se înţeleagă fetiţa băieţoasă de la 4 ani cu momîia de la 6
sau cu fetiţa bătăioasă de la 9 ani, tocilara de la 11 cu leneşa de la 16, slăbănoaga de la 15
cu grăsana de la 17, anemica de la 19 cu vitala de la 21, urîta de la 10 cu frumuşica de la 13,
visătoarea de la 16 cu proasta de la 15, eleva cu profesoara, fecioara cu femeia…?“Există un
neîncetat balans între propriile euri, o chinuitoare trecere de la o mască la alta, fără ca vreuna
să i se potrivească perfect, dar, totodată, fără a fi total incompatibilă cu acestea. Ce înseamnă
a vorbi despre tine?, se întreabă Simona Popescu în Exuvii, nereuşind să aleagă, fără vreo
urmă de îndoială, una dintre formele personalităţii sale, simţind că orice ar alege, ar face un
gest de trădare faţă de celelalte.

Nu se simte totuşi nici înstrăinată de sine, ştie că răspunsul se află în ea, dar este un
răspuns care o va face mereu să îşi pună întrebări şi să se analizeze şi mai mult: eul său nu va
scăpa niciodată de povara celorlalte forme pe care, de-a lungul etapelor din viaţă, le-au luat
conştiinţa şi interioritatea sa: „Eu nu este un altul. […] «Eu» sînt coprezenţe de «eu»,
multiplu de eu“. Atît de multele avataruri ale eului ajung să creeze confuzie între ceea ce e
real şi fictiv în fiinţa ei: cît este real şi cît ficţional din toate aceste proiecţii asupra sinelui?
„Ai grijă ca o mamă de copilul care… ai fost… Ai instincte materne faţă de o ficţiune.“ La 28
de ani, se simte ca reprezentînd un conglomerat din toţii copiii care a fost, „27 de fiinţe
nelămurite, semipierdute, pseudotrecute“.

Simte că are nevoie de dovezi concrete ale avatarurilor trecute, care nu i se mai arată
ca fiind ceva verosimil, ca ceva care a avut loc în realitate. Dar cum ar putea obţine siguranţă,
cînd nimic nu este stabil şi cînd trecerile de la o „fiinţă“ la alta din interiorul său se fac atît de
des şi de ameţitor?Intercorporalitate. Reîncarnări. Alunecînd dintr-o existenţă în alta, dintr-un
corp în altul. Transferuri. Glisări. Materie, senzaţii, imagini, densităţi, energii, fiinţe
prăbuşindu-se în ele însele, ca un colapsar, restructurări, simone şi anti-simone“.

9
 Întotdeauna privirea spre sine urmează un mecanism asemănător privirii printr-un
caleidoscop: permanentă reconstrucţie, forme multiple, un infinit de posibilităţi şi de
combinaţii. Eurile multiple ajung să nu se mai cunoască unele pe altele, devin ficţiuni unele
faţă de altele, în această figură a matrioşkăi pe care Simona Popescu o identifică drept
reprezentativă pentru sine.

La Simona Popescu Exuvii, scrisul, departe de a avea drept scop reconstituirea unei
lumi exterioare, este un refugiu, scrisul ca evitare a vidului, ca soluţie a umplerii golului care
ameninţa să o anihileze. Scrisul ca posibilitate de a păstra momente din viaţă care, altfel, riscă
să se piardă – la 12 ani, de pildă, este tristă din cauză că nu va mai reuşi să-şi amintească
lumea exact aşa cum era în acel moment, încercînd, ca exerciţiu, să memoreze toate detaliie
înfăţişării mamei sale, aşa cum a fost ea într-o zi anume zi. Scrie deci, de frică, recunoaşte că
scrie pentru copilul care a fost cîndva şi care ar putea să o înţeleagă. Mai tîrziu însă, îşi dă
seama că pasiunea pentru scris ascunde în ea nu numai izbăvirea, ci şi „stigmatizarea“:”Eu
ştiu că scrisul nu-i decît păcat mor(t)al. E ca o sinucidere continuă. Narcis, uitîndu-se la sine,
ceva descoperi, ceva teribil, de s-a sinucis (de-adevărat şi nu în mintea lui, o dată şi nu de
zeci de ori ca mine)“.

Permanenta tendinţă de evadare se manifestă mai degrabă înspre un mediu închis,

protector – este ceea ce ea numeşte „atracţia pentru văgăuni“ (beciuri, poduri etc.), avînd
senzaţia că de acolo poate să se privească pe sine din afară. Iată cum, poate în mod paradoxal,
înaintarea cît mai mare în „interior“ ar părea să creeze premisele unei reale distanţări.

La Simona Popescu în Exuvii însă, distanţarea aceasta, deşi căutată adesea, nu reuşeşte
să se producă. În căutarea propriului sine, dînd la o parte straturi peste straturi de forme ale
identităţii sale, Simona Popescu nu poate să obţină o privire detaşată asupra sa, căci traseul
parcurs de ea va rămîne întotdeauna unul care se proiectează din ce în ce mai mult înspre sine.

Prea aproape de sine, prea mult adîncită în aventura stărilor ei de conştiinţă, Simona
Popescu va găsi imposibilă unirea sub o cupolă comună a coordonatelor atît de diferite ale
fiinţei sale. Demersul ei duce nu doar la o simplă dedublare, printr-un discurs imaginar, într-
un personaj, ci în mai multe personaje, acele „simone şi anti-simone“ cum le numeşte
autoarea. Descoperirea de sine poartă o dublă valenţă, sugerează finalul excursului prin
propria fiinţă: dacă a te descoperi pe tine înseamnă o bucurie, acest fapt este, în acelaşi timp,
înspăimîntător. Regăsindu-se pe sine, în vis, la vîrsta de opt ani, autoarea încearcă atît
sentimentul bucuriei, cît şi pe cel al spaimei:”Mă aflu-n-tr-o pădure şi mă ascund sub

10
maldăre de crengi. Stau liniştită, abia respir.Aud paşi, lemne trosnind. O mînă smulge
coviltirul frunzos. Dau peste mine-acolo, înfricoşată. O, Doamne, mă descopăr. Mi-e
groază.Şi-o mare fericire“.

A te descoperi în totalitate, a nu mai păstra nici o urmă de îndoială asupra propriei

persoane nu este nici posibil, şi nici verosimil pentru o fiinţă care mai are încă de explorat
universul din sine şi cel din afara sa„În timp ce scriu e o-nfășurare-desfășurare în piept pe care
mintea o preia, o răsucește și o trage-n fire de cuvinte”[1].

Exuvii este o carte a corpului, a corpurilor succesive de care a avut parte scriitoarea în
propria ei biografie. Pentru Simona Popescu corpul nu înseamnă un timp pierdut, ci un timp
paralel, reactualizat prezentului absolut. În acest timp nu există un singur corp, ci mai multe,
nu există o singură identitate, ci o suită de identităţi. A parcurge volumul înseamnă a trăi
experienţa scriitorului. ,,Ele-eu-multele se uită unele la altele, se văd unele pe altele, se aud
unele pe altele, se gândesc unele la altele şi nu se cunosc”[2]. Senzațiile existente fac din
acest roman unul al percepţiilor, al eului însoțit mereu de corporalitate, unde se naște
problematica scrisului și relația scris-corporalitate. Exuvii e o lectură despre experiența
simonismului.Totodată, putem vorbi despre o curajoasă, sinceră şi fascinantă lecţie de
anatomie pe care autoarea o realiza în public asupra propriului eu și care îşi fascinează
cititorul, oferindu-i posibilitatea de a contempla experienţele profunde ale celuilalt. O lectură
fascinantă prin stil și prin complicitatea pe care o creează între cititor şi scriitor. ,,O, nu, eu nu
este un altul, cum s-a zis și-apoi tot repetat. Trag din mine putere, așa cum corpurile cerești
trag din spațiul cosmic materie […] Eu sunt coprezențe de eu, multiplu de eu. Mă plimb prin
lume și prin capul meu…”[3]. Treptat, romanul Simonei Popescu dă trup literar ideilor.

Conform dicţionarului Laroussse, ,,exuvie’’ este un substantiv feminin, ce provine din

latinescul „exuviae”, care înseamnă piele, cu alte cuvinte e învelişul rezultat prin năpârlirea şi
ieşirea adulţilor din pupe. Exerciţiul colecţionării acestor exuvii, vârstele, senzaţiile,
sentimentele contradictorii, nostalgiile, totul e redat prin dublul exerciţiu al scrisului.
Incursiunile în adâncurile fiinţei îi dezvăluie o lume miraculoasă şi neobişnuită în acelaşi

1
Simona Popescu, Exuvii, ediția a 4-a, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 171

2
Simona, Popescu, Exuvii, ediţia a 4-a, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 18
3
Simona Popescu, Exuvii, ediţia a 4-a, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 15

11
timp, o lume a voluptăţilor şi coşmarurilor. Această latură duală a lumii este excelent redată în
capitolul Văgăunile, acele spaţii aproape magice ale ascunderii şi ale retragerii. „În văgăuni
am avut senzaţia aia ciudată: că mă privesc din afară aşa cum te priveşti în vis pe tine şi tu
eşti un fel de duh, un fel de aer lucid, diferit cu totul de cel care doarme în învelişul tău de
carne”[4]. Scriitoarea simte esenţa umanului nu în unicitate, ci în multitudinea chipurilor sale,
rămânând totodată egală cu sine însăşi, iar prin acest exerciţiu câştigâ pariul de autenticitate.
Pentru Simona Popescu lumea are alcătuirea limbajului şi limbajul forma minţii, iar ea vine să
dea coerenţă şi sens aventurilor corpului. E o lectură ce se deosebeşte mult de cele pe care le
citim în mod obişnuit. E o carte de proză a unei poete şi prozatoare de excepţie.Nu are
acţiune, deşi mereu se întâmplă ceva. Trupul şi sufletul ,,năpârlesc’’ din când în când,
celulele fiinţei se schimbă odată la şapte ani, peisajele din jur se modifică, prietenele sunt
altele, cuvintele pe care le ştii sunt tot mai multe, cărţile pe care le citeşti sunt tot mai
complicate. Autoarea este o fiinţă care nu-şi abandonează la întâmplare carcasele în care a
locuit. Le adună, le dă un sens şi reînvie în acest fel o unitate pierdută a trupului său.
„Aparența e multitudine și esența e unicitate, așa ți s-a explicat, așa ai citit prin cărți mai
târziu. Dar ce citești prin cărți nu ți se potrivește. Ești unul în aparență, dar esența ta e
multiplul, o mulțime matematică, nesfârșite permutări”[5] 5.

Întreg volumul e încărcat de un limbaj ca semn irepetabil, multiplu, care-l pune pe

cititor în ipostaza unui „hermeneut” conştient că interpretările sale se află pe un teren fragil,
astfel că numai despre metaforele titlului, Exuvii, s-ar putea vorbi la nesfârşit. Acest joc al
vocilor narative, fragmentele povestite la persoana a doua se confundă pe neaşteptate cu
acelea relatate la persoana întâi sau a treia ce ambiguizează atât de mult perspectiva prin care
sunt prezentate evenimentele, încât spațiul temporal devine un element neimportant. Scrisul
simonesc face loc cititorului în intimitatea sa, iar autoarea pare a fi una dintre condiţiile de
bază ale supravieţuirii literare. Cu toţii putem fi de acord cu afirmaţia că scrisul reprezintă
afirmarea de sine în raport cu idealul divin al creaţiei.Cartea aduce în atenţia cititorilor
viziunea diferită a Simonei Popescu de a face literatură. Consider că literatura autoarei merită
atenţia noastră din mai multe puncte de vedere. Marea autenticitate a acestei cărţi, Exuvii,
vine treptat. Devenirile feminităţii sunt într-un fel, devenirile unor câmpuri
corporale.Încercarea romanului stă tocmai în recuperarea tuturor acestor ipostaze feminine
prin recâştigarea sufletului femeiesc. Această carte vie respiră prin trupurile a nenumărate

4
Simona Popescu, Exuvii, ediţia a 4-a, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 15
5
Simona Popescu, op.cit., p. 19
12
femei-fetiţe, care dialoghează între ele inversând scurgerea timpului, un timp reversibil, un
prezent simultan, care devine şi cel al cititorului.

Simona Popescu are o vocaţie a scrisului sincer, dezarmant, totul fiind redat şi alcătuit
din fine nuanţe psihologice. Cititorul regăseşte o lume plină de imagini, energii, simone şi
anti-simone cu care ajungi negreşit să te identifici. Exuvii e o poveste a metamorfozelor
vârstelor şi mentalităţilor, un registru de trăiri, o suită de tablouri ale micilor universuri
simoniene. Pornind de la un spaţiu greu de stăpânit, aproape imposibil de studiat, autoarea îşi
concentrează puterea de explorare şi reprezentare într-o scriitură analitică cu numeroase
pasaje de pură seducţie estetică. „Fraze greoaie, interminabile, neduse până la capăt,
pierzând sensul. Proliferări de cuvinte ca un dezmăț de veruci pe o piele expusă din decolteu.
Pateticoidisme, meaforite, fundițe lexicale. Îmi amintesc de plăcerea extatică de a mă
exprima”[6]6.

Totodată, prin Exuvii, descoperim ce înseamnă „plăcerea textului“, plăcerea de a-l

scrie, de a străbate „la bordul lui“ spațiul altor texte, plăcerea de a-i descoperi consistenţa şi
de a calcula efectele seducţiei sale în cititor. De remarcat că această plăcere a textului e
curiozitatea descoperirii propriei sensibilităţi, cu formele ei nostalgice, cu crizele trecerii de la
copilărie la adolescenţă, la maturitate. Autoarea cărţii şi Simona, personajul principal al
„experiențelor“ cuprinse în ea, sunt realităţi concrete, pe când Simona, acest ins textual, în
care se adună atâtea şi atâtea trăiri, senzaţii, imagini devine un concept. Capitole şi pasaje
întregi sunt o invitaţie la lectură. Cartea aceasta e o fiinţă care strânge în mod armonios stări,
senzaţii, amintiri, astfel spus e credinţa autoarei că scrisul reprezintă firul fragil de a te întâlni
cu tine. Din perspectiva copilului universal îi spionează pe ceilalţi, se gândeşte la o sumedenie
de minunate aiureli, face şi desface lumi miraculoase, în care ea însăşi este, involuntar,
personajul cel mai interesant.

Consider romanul Exuvii o năzuinţă incontrolabilă a autoarei de-a fi totul, iar pentru
ea scrisul ar putea fi considerat suprapersonajul fiinţei sale. În carte, scriitoarea rămâne egală
cu sine însăşi, câştigând pariul de autenticitate pe care şi l-a propus. Am putea să-i privim
romanul ca pe un poem şi-i vom realiza adevărata valoare.

6
Simona Popescu, Exuvii, ediția a 4-a, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 261

13
TEMA NR. 3 PENTRU PORTOFOLIU

FUNCŢII SAU VALORI ALE LITERATURII PENTRU COPII

ÎN LUMEA POVEŞTILOR DE ION VLASIU

Literatura pentru copii reprezintă o sursăde necontestat în lărgirea orizontului

cunoașterii celor mici. Molan V. (2014) susținea citându-l pe pe George Călinescu că
specificul literaturii pentru copii este viziunea despre vârstă: “Totuşi fondul etern va fi
înfăţişat copiilor într-o viziune specială, cum e, de pildă, aceea a basmului. Dar basmul
interesează şi pe omul matur.”
Povestea e de dimensiune redusă şi are o influenţă puternică asupra micului cititor,
deoarece le oferă informaţii diverse şi îl fac pe copil să trăiască sentimente, să aprobe – sau nu
– comportamentul unor personaje, să se identifice cu ele. Cu ajutorul poveştilor copilul devine
narator sau participant la întâmplările povestite, încercând și el divesrse stări sufletești,
încadrându-se într-un ritual al povestirii. Intensitatea cu care copiii trăiesc acţiunile unor
povestiri are puternice valenţe educative.
Iar aici aș recomanda cu drag în ceea ce privește literatura pentru copii, cartea „Lumea
poveştilor” de Ion Vlasiu..
Vede lumina zilei la 6 mai 1908, în satul Lechinţa din judeţul Mureş, sculptorul,
pictorul şi scriitorul Ion Vlasiu este autorul unei opere consistente, realizată pe parcursul a
peste şase decenii de creaţie. Fiu de ţărani mureşeni, rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi,
urmează Şcoala de Arte şi Meserii din Târgu-Mureş, apoi studiază sculptura cu Romulus
Ladea la Şcoala de Belle-Arte din Cluj. La 24 de ani are deja prima expoziţie personală de
sculptură la Târgu-Mureş. Profesor la Academia de Arte Frumoase din Timişoara (1938),
inspector al artelor pentru Transilvania (1943–1946), redactor şef al revistei „Arta”(1966-
1969). Ion Vlasiu are numeroase expoziţii personale de sculptură şi pictură, precum şi
participări la expoziţii colective, atât în ţară cât şi în străinătate. Monumente semnate Ion
Vlasiu pot fi admirate la Târgu-Mureş, Cluj, Piatra Neamţ, Bucureşti, Blaj etc.
Distins cu numeroase premii pentru artă plastică şi pentru literatură, Ion Vlasiu ne-a
lăsat o imensă moştenire culturală, atât artistică cât şi literară. Opera lui literară cuprinde:
romane autobiografice, jurnale, literatură pentru copii, poezie etc., în care autorul îşi evocă
satul natal, copilăria şi tinereţea, drumul vocaţional în căutarea sensului artei şi vieţii.
În cărţile sale pentru copii, Ion Vlasiu inventează mici poveşti noi, rescriind poveşti de
toată lumea cunoscute, aşadar alcătuieşte poveşti noi din frânturi de poveşti vechi. Poveştile

14
lui Ion Vlasiu sunt încărcate uneori cu un miez aspră de tristeţe, care însă nu sperie ci doar
trezeşte atenţia în faţa unor adevăruri ale vieţii.
Una din cele mai importante valori care reiese din opera ,, Lumea poveştilor'' de Ion
Vlasiu este valoarea instructiv-educativă și cea formativă. Opera se impune sensibilității
copilului prin valorile informative si formative pe care le concentreaza în imagini artistice.
Tema generală a acestui medalion literar este lupta dintre bunatate și răutate, dintre bine și
rău.prin intermediul acestei opere, realitatea este recreată în toată complexitatea ei, oferind un
întreg univers de gânduri, sentimente și aspirații
În Lumea poveştilorlui Ion Vlasiu (2014), ţinta proverbelor nu este niciodată
condamnarea instinctelor naturale în sine (instinctul de conservare sau instinctul matern) şi
nici stările decurgând din acestea (foamea, setea, somnul, prevederea, grija), ci opusul lor
disproporţionat sau denaturat, mai ales lăcomia şi zgârcenia: „Pe omul bogat degeaba umli
să-l îmblânzeşti – şi mai tare îl îndrăceşti!”, „Bogăţia rămâne la nebun”, „Îşi mânca de sub
tălpi” – Corbul înţelept.
Cel mai frecvent amendament paramiologic este lăcomia, aceasta o întâlnim în toate
mediile naturale: pe pământ (lupul – din Trei iezi şi lupul, Ţăranul şi lupul, Puiul de veveriţă,
pisica – Zăbăluţă, furnicile – din Greieraşul cântăreţ, şoarecii – din Motănaşul şchiop), în apă
(somnul – din Uac – Uac) şi în aer (albinele – din Greieraşul cântăreţ).
Unul dintre dezideratele aforistice majore ale poveştilor lui Ion Vlasiu este să te
cunoşti pe tine însuţi, ceea ce înseamnă să-ţi înţelegi condiţia, cu tot ce poate decurge din
rostul ei natural, în bine sau în rău (Breaz, 2017).
“Ion Vlasiu spune povești în care se ascunde, mereu, un miez de aspră tristețe. Dar e
multă, multă frumusețe în jur, așa că nu-i nimeni speriat, ci numai trezit de poveștile acestea.
Ion Vlasiu e copilul gângav care primește glasul de la o turturică singură pe lume, care vrea
să moară. Pruncul însă îi propune un schimb:
”Turturică, turturea,
Îți dau ție scufița mea
Și legănuțul ți-l dau ție,
Că m-ai scăpat de gângăvie.”(Petraş I., prefaţa cărţii Lumea poveştilor de Ion Vlasiu).
Pruncul sare din leagăn, metamorfozat în voinic și pleacăîn căutarea unei lumi,
departe, „în care soarele nu arde, vântul nu bate…”, unde-i va găsi pe aceia capabili să
prețuiască inima lui curată și poveștile pe care le duce cu sine.”

15
 Unele povești sunt familiare, cum e cea a greierașului flămând în prag de iarnă, altele
sunt cu totul noi sau personajele au alt rol decât cel din povestea deja cunoscută de copii (cum
este lupul păcălit și pedepsit de iezi.)
Povestea Puiul de Veveriță din cartea lui Ion Vlasiu Lumea Poveștiloraduce în fața
noastră aceeași lăcomie, vechea poveste cu povața răului, cu capcanele săpate în care tot cel
lacom cade. Oimagine antitetică se realizează între puiul de veveriță naiv și inocent ce își
pune baza în alții decât cei din neamul ei și ciobanul ce profită de ocazie, deși conștient de
nedreptatea sa, ca să își scoată pârleala și lupul mereu hain, lacom și viclean ce, indiferent de
conjunctură, tin Mesajul pe care autorul dorește să îl transmita direct sau indirect este victoria
binelui,a bunătății asupra răului, asupra răutății oamenilor. Valorile binelui și a răului sunt
așezate într-o puternică antiteza si oferă modele de ținută morală. Atmosfera generală este una
de optimism, creată mai ales prin oferirea unor modele de comportament pozitiv de să facă
numai rău, surd la dreptatea celorlalți. Ca în orice poveste, orice ființă, cât de mică, are darul
vorbirii. ,,Un puiuț roșcat, cam neastâmpărat” găsește ,,o alună mare și frumoasă” și pentru
că avea ,,dinții de lapte” și nu reușea să o spargă, ceru ajutorul unui cioban ce trecea prin
pădure. Ciobanul însă, în loc să ajute puiul de veveriţă, el îl băgă direct în traistă cu tot cu
alună. La strigătele veveriței, deoarece murea de foame, i-o sparge dar găsește în ea un
mărgăritar pe care îl bagă în șerpar zicând ,,nu știi când dă norocul peste om!” . Veverița este
eliberată dar mărgăritarul este păstrat.Puiul de veveriță urmărește ciobanul sperând să își
recupereze mărgăritarul, spunând că este al lui. Urmărindu-l prin pădure, dintr-o dată ,,a ieșit
dintr-un tufiș un lup flămând” care îl înghite pe cioban încurajat de veverița supărată. Însă
lupul îl înghite de tot pe cioban și dintr-o dată „scârț “ se aude mărgăritarul și lupul se îneacă.
Veverița repede înhață mărgăritarul și fuge ,,Când s-a văzut puiul de veveriță cu acel
mărgăritar minunat, a început să zburde, avântându-se din copac în copac, uitând că e
flămând”.Lupul a strănutat și pe gât afară pe cioban l-a dat și apoi a plecat în căutarea
veveriței. Dând de ea reușește să o păcălească promițându-i un schimb între fluierul blocat în
gâtul lui și mărgăritarul . Veverița prinsă în stomacul lupului nerușinat , nu se lasă și îl
răsplătește pe lup cântând la fluierul magic determinându-l să facă tot felul de ,,țopăieli” fără
voia sa. Astfel că lupul ,,a căzut frânt de oboseală, rămânând cu gura căscată” și veverița a
scăpat și de astă dată.

Scăpată de lup, veverița își aduce iar aminte că ii este foame când găsește o altă alună
și mai mare și frumoasă pe care din nou nu o poate sparge. Se căznește și se tânguie până o
aude un ,,cerb maiestuos care avea patruzeci și patru de flori în coarne, cu câte patruzeci și

16
patru de mărgăritare încrustate, ce străluceau mai tare ca soarele”. Târgul cerbului este
mărgăritarul în schimbul alunei sparte. Veverița acceptă, fiindcă singurul ei scop a fost acela
de a se hrăni. Pentru că cerbilor le place dreptatea, el fiind autoritatea pe acele meleaguri,
pleacă în căutarea lacomilor care au profitat de naivitatea veveriței.
Copiii descoperă morala ascunsă în haina poveștilor, sunt triști când eroul sau eroina
povestirii relatate sunt în impas și îndură suferințe apoi strigă de bucurie când vine întorsătura
fericită și personajele iubite sunt salvate. În călătoriile provocate de imaginarul din basme si
povești, copilul se simte fericit, participă afectiv și este alături de eroii pe care îi însoțeste și la
bine și la rău imitându-i mai târziu în activitatea lui. Conținutul povestilor și basmelor îl
transpune pe copil într-o lume mirifică, îi cultivă fantezia și visarea. Literatura pentru copii își
găsește un larg auditoriu în rândul tinerilor tocmai pentru ca apelează la afectivitatea lor,
aceasta contribuie la cunoașterea prin intermediul imaginii artistice a lumii înconjurătoare,
lărgirea sferei de reprezentări despre cele petrecute anterior dar și la formarea unei atitudini
corespunzătoare.
Este incontestabil rolul terapeutic al literaturii pentru copii, de dezvoltare socio-
emoțională și de transpunere în pielea personajelor, de asociere a caracterelor celor din jur cu
cele din povești, de îmbunătățire a capacităților de alegere și adoptare a unui model, de
modelare a caracterului după acesta și de a-și stabili un țel. Iar, existența unui material literar
bogat și variat pentru copii denotă o implicare a generațiilor existente în îmbogățirea și
îmbunătățirea percepției celor mici asupra lumii înconjurătoare și extinderea orizontului lor
cultural.
O altă poveste din cadrul Lumea poveştilor o constituie Greieraşul cântăreţ. Aceasta
este o versiune a fabulei „Greierele și furnica”. Vara întreagă, greierașul le cântă florilor din
grădină – panseluței, florii de dovleac, macului, romaniței, florii de măzăriche, florii cucului,
nalbei, precum şi pătrunjelului. Dar, când timpul se răceşte, făcându-şi prezenţa bruma,
greieraşul vine să le ceară florilor câte o sămânţă pentru hrană. Însă descoperă cu tristeţe că
furnicile au cules toate seminţele.Greieraşul cere mâncare albinelor şi furnicilor însă în
ambele cazuri el este alungat. El găseşte ajutor între frunzele pătrunjelului şi când credea că
va muri „Portița grădinii se deschise brusc și, înfruntând nămeții, veni o gospodină și, nici
una, nici alta, ridică oala de joc. Scoase mănunchiul de pătrunjel, cu greieraș cu tot și fuga,
fuga se duse în casă și puse mănunchiul pe măsuța de lângă vatră.”(Vlasiu, 2014: 57).
Încălzit, greierașul găsește aici un adăpost primitor, unde poate în sfârșit cânta cu bucurie.
Morala poveștii este următoarea: greierașul este harnic în felul său, deoarece cântecul aduce
folos comunităţii, motiv pentru care trebuie răsplătit. Faptele bune pot vindeca răni şi tristeţi.

17
 Prin intermediul poveștilor, autorul subliniază de cele mai multe ori indirect valoarea
cunoștințelor pe care le asimilăm sau pe care ar trebui să le asimilăm. Acestea au rolul de a ne
ajuta să ,,ieșim din încurcături”, să ne adaptăm cu ușurință unor situații neprevăzute. De
asemenea sunt aduse în atenția noastră și calități umane precum:hărnici,generozitate,cinste,
curiozitate,, simț al umorului, chibzuință. Astfel, iezii reușesc să -l învingă pe lupul (care este
un simbol al răutății), datorită faptului ca ei au citit povești. Peștele cel mare este învins de
broasca cea mică datorită inteligenței de care dă dovadă. Este ilustrat într-un mod plastic și pe
înțelesul copiilor faptul că în multe situații inteligență este mai folositoare decât puterea. Sunt
evidențiate și consecințele minciunii, ale lăcomiei,importanța prudenței în relațiile cu cei din
jur, precum și aprecierea talentelor diferitecare se regăsesc în membrii unei comunități(prin
exemplul greierului care cântă frumos și merită să fie rășplătit).

Pe lângă funcția formativă se sesizeaza și aparția funcției estetice. Astfel ,,utilitatea și

plăcerea există în orice text cu pretenții artistice...Literatura este tot timpul și indiferent de
valoare ei, utilă și plăcută.Utilitatea lecturii-seriozitatea, caracterul instructiv- este si ea o
seriozitate plăcută, adica nu seriozitatea unei datorii care trebuie îndeplinită, sau a unei lecții
care ar trebui invățată, ci o seriozitate estetică, o seriozitate a percepției”(Wellek și Wwarren,
1967:56).

Tema faptelor bune este reluată și în poveștile „Norocul”, a cărei morală este: omul își
construiește norocul prin faptele sale, în „Corbul înțelept” cunoscător de proverbe, în
„Cocoșul prietenos”, în „Revelionul veveriței”, în care aflăm despre binele, pe care se cuvine
să îl așteptăm mai ales de la cei de o seamă cu noi.

Funcția practică este vizibilă prin transmiterea unor informații practice pentru micul
cititor. Astfel, copilul este atenționat să se ferească în viața de zi cu zi de oamenii vicleni, să
nu se încreadă în orice persoană. În completare funcției deja amintite este și funcția de
securizare. Astfel, realitatea este expusă într -o manieră artistică, fiind imaginate tot felul de
situații din care copilul poate trage învățături, tocmai pentru a-l feri pe acesta de a trăi
experiențele negative trăite de unele personaje din ipotetica lumea a poveștilor( zăbăluță,
puiul de veveriță, veverița,etc). Prin transmiterea unui set de valori morale indispensabile în
opera lui Ion Vlasiu este ilustrată și funcția axiologică, adică de educare, cultivare și
vehiculare a valorilor.
În cadrul poveştilor lui Ion Vlasiu întâlnim o oarecare muzicalitate redată în secvenţe
scurte – versuri, a căror funcţie este de a uşura înţelegerea contextului textual. În cadrul

18
poveştilor scrise de Ion Vlasiu putem spune că întâlnim în primul rând funcţia etică, deoarece
se pune accent pe recunoaşterea binelui şi a răului, pe prezentarea trăsăturilor pozitive de
caracter, dar şi pe cele negative. Alte funcţii care se desprind din lumea poveştilor vlăsiene
sunt funcţia cognitivă - putem învăţa din fiecare poveste câte ceva, deoarece fiecare aare o
povaţă, o morală şi funcţia afectivă, deoarece face apel la emoţiile trăite de cititor, astfel aş
amintii două poveşti în acest sens „Motănaşul şchiop” şi „Lăcrămioarele”.
În cadrul poveştilor lui Ion Vlasiu întâlnim și funcția initiatică( de orientare sau
evaziune existențială) , deoarece prin intermediul informațiilor transmise într -o manieră
plastică, folosind diferite mijloace artistice, uneori expresii paremiologice, autorul dorește
inițierea ,,celor neîncercați”, a copiilor într-un set de valori fundamentale, în lipsa cărora
copilul care este adultul de măine nu va fi capabil să facă față provocărilor societătii în care
trăiește.
Prin imaginarea unor situații ineditemenite să atragă copii, opera lui Ion Vlasiu
îndeplinește și funcția ludică. Opera sa distrează copilul, îl recrează, îi oferă plăcere.
Este dovedit științific faptul că vocabularul unui copil se îmbogățește cel mai mult prin
intermediul lecturii. Din acest punct de vedere se poate afirma că opera ,,Lumea
poveștilor”îndeplinește funcția comunicativă, adică de conștientizare lexicală, de îmbogățire
a vocabularului,, de emancipare lexicală.
Așadar, prin opera lui Ion Vlasiu este transmis un set complex de valoricare au un rol
importantîn dezvoltarea copilului, în drumul de ,,pregătire”pe care acesta îl parcurge spre
viața de adult, spre integrarea în societate. Funcția inițiatică, estetică, formativă, comunicativă
sunt doar câteva dintre funcțiile care pot fi identificateîn acest medalion literar.
În concluzie, literatura pentru copii este una captivantă, urmând niște “reguli nescrise”
pentru a-și multumi publicul. De asemenea, aceasta creste generațiile viitorului, sădind în
fiecare copil valori etice și informatii pregătitoare pentru etapele ce-l așteaptă în viitor.
În concluzie, putem afirma faptul că lumea poveștilor creionată de Ion Vlasiu, făcând
parte din sfera literaturii pentru copii, are aceleași funcții ca și orice altă operă literară
adresată publicului infantil. Prin urmare, este incontestabil rolul terapeutic al literaturii
vlăsiene în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională, ca rezultat al implicării afective
celor mici, cu alte cuvinte al transpunerii lor în pielea personajelor, asocierea caracterelor
persoanelor familiare cu cele ale personajelor din povești, performarea deprinderilor de
alegere și adoptare a unui model, modelarea personalității în funcție de tiperul eroului și de a-
și stabili un obiectiv. Existența unui material literar bogat și variat pentru copii denotă o

19
implicare a generațiilor existente în îmbogățirea și îmbunătățirea percepției celor mici asupra
lumii înconjurătoare și extinderea orizontului lor cultural.
Opera lui Ion Vlasiu se încadrează în literatura cultă aforistică şi enigmatică pentru
copii, cititorul regăsind în paginile sale elemente de basm, proverbe, zicători, ghicitori.
Cultura şi literatura populară de la care se revendică şi proverbele lui Ion Vlasiu cuprinde
ansamblul valorilor spirituale şi materiale ale comunităţii etnice autohtone din Ardeal. Din
perspectiva determinismului psiho-social şi al dinamicii relaţiei dintre tradiţie şi inovaţie,
proverbele lui Ion Vlasiu au, la rândul lor, un caracter de sinteză, asimilând atât izvoarele
literaturii populare, cât şi sursele livreşti ale literaturii culte. (Breaz, 2011)

20
BIBLIOGRAFIA

1. Lefter, Ion Bogdan - Romanian Writers oflhe '80s and '90s. A concise Dictionary, Ed.
Paralela 45, Pitesti, 1999; Popescu, Simona - Exuvii, Ed. Nemira, Bucuresti, 1997.
2. Johan Huizinga, Homo Ludens, Încercarea de determinare a elementului ludic al
culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
3. Mihaela Ursa, coordonator, Divanul scriitoarei, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2012.
4. Simona Sora, Regăsirea intimităţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008.

PERIODICE

5. Crăciun, Gheorghe Un roman inedit, în „Observator cultural”, nr. 670, 2013.

6. Crăciun, Gheorghe Scurtă introducere în simonologie,; prefaţă la Exuvii, ediţia a II-a,
Editura Paralela 45, 2002.
7.
8. Crăciun, Gheorghe Pactul Somatografic, Stereogramele Simonei Popescu. Trup,
transformare, plăcere., în ’’Observator cultural’’, nr. 135, 2002.
9. Cârstea, Svetlana Simona Popescu-Exuvii, în ’’Exces’’, Bucureşti, nr. 7, februarie
1998.
10. Cuţitaru, Codrin Liviu, Femeia textual, în ’’Timpul’’, Iaşi, nr. 2-4 1999.
11. Deciu, Andreea, Cititor cu ziua în ’’Vineri’’, supliment al revistei Dilema, Bucureşti,
nr.4 februarie 1998.
12. Mihăilescu, Dan C. Sorbitor, „22”, nr. 10/1998.
13. Breaz, M. (2011). Literatura pentru copii. Repere teoretice şi metodologice. Cluj-
Napoca, Editura ASCR.
14. Breaz, M. (2017). Limba română şi literatura pentru copii – curs. Cluj-Napoca
15. Molan, V. (2014).Didactica disciplinelor „Comunicare în limba română” şi „Limba
şi literatura română din învăţământul primar” – Ediţie revizuită, actualizată şi
completată; studii critice. Bucureşti, Editura MINIPED.
16. Petraș, I. Prefață la Lumea poveştilor (2014), de Ion Vlasiu, Cluj-Napoca Editura
ASCR.
17. Vlasiu, I. (2014).Lumea poveștilor – ediţia a III – a. Cluj-Napoca: Editura ASCR.
***http://www.romlit.ro/ion_vlasiu_i_contemporanii_si

21
22