Victoria Iacob- Carp

Poveşti de viaţă
roman

Editura Exponto
1
 Copiilor mei, Alexandru şi Oana…

“Apucă grabnic timpul şi ţine-l strâns! Păzeşte-l,

veghează asupra lui oră de oră, minut de minut.
Nesupravegheat, îţi scapă şi se îndepărtează…
Priveşte fiecare moment ca pe ceva sacru. Dă-i
fiecăruia claritate şi sens, dă-i greutatea atenţiei tale
şi adevărată, cuvenită împlinire.”

Thomas Mann

2
 Cuvânt înainte

Ce am în urma mea? O biografie sau o poveste de viaţă? Pot să cred numai

în destin?
Biografia mea sau a personajelor din carte, oameni cunoscuţi, nu au nimic
spectaculos.
M-am uitat în urma mea şi mi-am dat seama că întâmplările trăite nu sunt un
simplu destin. În bună măsură, destinul este şi o consecinţă a caracterului nostru,
iar ursitoare principală fiind ereditatea, îmi creează multe întrebări. În ce să cred?
La timpul lor, întâmplările risipite pe parcursul unei vieţi, atunci anonime,
de o teribilă banalitate, nu-mi spuneau nimic. Şi nu le-am dat importanţa cuvenită.
Explicaţia mea pentru nevoia de confesiune am realizat-o, atât pentru mine,
cât şi pentru personajele cărţii, prin poveşti de viaţă.
Nu am dorit biografii, care mi se par că au un veştmânt sobru, fără accesorii,
ci poveşti de viaţă, la care s-a adăugat imaginaţia mea, realizând o constantă latură
emoţională. Povestea de viaţă e ca o rochie cu multe culori şi volane, pe care le
mişcă mintea celui ce o scrie, aşa cum vrea el, aşa cum vede şi simte. Subliniez
faptul că aceste trei personaje realizate sunt oameni pe care i-am cunoscut, m-au
impresionat trăind alături de ei, bună parte din viaţa mea. Precizia evenimentelor
derulate am urmat-o cu obstinaţie. O mulţime de repere comune (oameni, locuri,
întâmplări) balizează itinerariul vieţii primelor două personaje. Am comunicat, de-
a lungul anilor, amical şi fără rezerve cu ele, întâmplarea a făcut să ne regăsim
mereu şi mai târziu să parcurgem cu consideraţie calea “întoarcerii în timp”.
Dacă peste ani buni am avut acelaşi entuziasm faţă de ele, înseamnă că
legătura noastră a avut un drum bun şi am fost protejaţi de intemperiile inevitabile
ale vremii, bazându-ne pe frumuseţea statorniciei.
Nu sunt personaje dramatice sau întâmplări inedite, dar lumea lor reală,
percepută de mine, este un “REMEMBER” afectiv.
Primul personaj, Adriana, aparţine copilăriei şi, mai târziu, cel de-al doilea,
Nelu, maturităţii, iar al treilea, Valentin, vine într-o perioadă scurtă a senectuţii
mele, total diferit ca mod de viaţă în perioada în care l-am cunoscut. Puţin ermetic,
dar punctând concis perioada din viaţa sa, singur, în peisajul dur al Sulinei de
astăzi, hotărât şi necomplexat, în orăşelul care nu cere ideea de progres. Cum
putem numi pasiunea sa pentru Cimitirul Viu? Pentru turistul trecător,
impresionează; pentru un analist fin, şochează. El este şi un adevărat povestaş,
3
inserând şi combinând poveştile personalităţilor îngropate în cimitir, cu
evenimentele istorice din Sulina.
Cu ani şi multe date, ca într-o enciclopedie. Se naşte o altfel de psihologie,
pe care eu nu pot s-o definesc.
Deocamdată, un sihastru în agora, după ce a cutreierat de-a lungul ţara.
Solitudinea nu i-a dat nici un pesimism , pentru că între preocupările serioase,
zilnic este într-un balans între realitate şi universul lui halucinant. Aşa cu înţelegem
noi, oamenii din jur: “mai ceva ca ceva”, cum ar spune Caragiale.
Cu Valentin, am trecut puntea spre oameni cu repere biografice solide
strămoşeşti din Sulina. Interesante cele ce aparţin trecutului, cu nostalgii şi vremuri
de tinereţe, cu oameni sortiţi pentru totdeauna unei Suline fabuloase, trăind la
bătrâneţe din suflet, din minte, din amintire sau propriile proiecţii, imaginile
acestor locuri cu istorie unică. Sunt poveştile impresionante ale unor oameni din
partea locului, dar şi a celor veniţi: colonişti basarabeni sau ardeleni ajunşi să caute
o viaţă mai bună în deltă. Eu am găsit şi un paradis al naturii, ireal şi de neuitat.
“O carte trebuie citită peste umărul autorului” (Paul Valéry). Astfel o vei
înţelege mai bine şi va da măsură vieţii şi prestigiul unui bilanţ.
Avem multe slăbiciuni de recunoscut, fără îndoială, multe tăceri de regretat.
Lăsăm urme: copii, iubiri, drame şi, unii, cărţi.
Cartea ca urmă – o transmitere de căldură, e necesară şi dă sens centrului
galactic, universului şi frumuseţii vieţii.
Cred mult în cuvinte. Cuvintele se adună într-un univers din care răsare
povestea. Şi poveştile mele, generate din gânduri bune…

Victoria Iacob- Carp

4
 FATA CU OCHII ALBAŞTRI
I
“Femeia şi floarea, cartea şi femeia
trebuie admirate de unul singur, în tăcere.”
Grigore Vieru

Departe de a privi într-o oglindă, unde uneori există acea lumină favorabilă,
dar fără tenta de a îmbunătăţi imaginea, consider că există propria-ti conştiinţă, cu
lumea secretelor, a gândurilor pe care doar noi le ştim.
E greu să-ţi spui propria poveste? Sunt amintiri frumoase sau din cele care
atârnă greu sau unele estompate de patina timpului. Altele, de care chiar nu vrei să-
ţi aminteşti.
M-am născut la mare. Pentru unii, un miraj al fericirii unui concediu frumos
sau chiar pentru localnici, bucuria scăldatului, bronzatului dorit pe plaja
amăgitoare, când soarele e puternic.
Probabil că din acest punct de vedere am fost tare ciudată. Plaja de la
Constanţa îmi plăcea când era pustie. Admiram marea liniştită sau zbuciumată de
la fereastra camerei mele, dintr-un bloc poziţionat pe strada Mircea cel Bătrân,
chiar în dreptul plajei “Modern”.
Întotdeauna zborul pescăruşilor şi ţipetele lor în zorii zilei însemnau pentru
mine prevestire neplăcută şi abia când se lumina bine totul intra în normal.
Întunericul mării, valurile infuriate izbindu-se de stânci şi acel rece tumult de nori
negri-argintii mă înspăimântau, dar îmi ţineam sufletul în tăcere şi taină. N-am vrut
să-mi mărturisesc niciodată sentimentul acesta şi gândurile mele nerostite aşteptau
dimineaţa ca pe o flacără ce îmi încălzea inima.
Îmi cer iertare, dragă mare, că n-am putut să te îndrăgesc, aşa cum mulţi o
fac, şi că am fost pentru linişte şi împlinire în verdele pădurii. Aici simţeam că
renasc din albastrul cerului curat şi din bazaltul imperios al munţilor înalţi.
Din locul unde mă cufund în munte, o singură privelişte îmi întregeşte
bucuria pe firul vârstelor.
Între pământul mut şi cerul albastru, aproape toată vremea numai apele şi
frunzele au sunet, încolo linişte deplină…
Am întâlnit, după mult timp, o persoană pe care o cunoşteam din copilărie.
Ne-am mai întâlnit sporadic, dar cu drag şi simpatie. Ştiam multe despre familia ei,

5
pentru că mamele noastre erau prietene şi, dacă noi o vreme îndelungată nu ne-am
văzut, aflam veşti, atunci când venea vorba, de la mama mea.
Adriana a avut o copilărie “corectă”, oferindu-i-se tandreţe, iubire, atenţie.
Era alături de fratele ei, aşezată între doi părinţi care se înţelegeau şi veniseră
fiecare de pe alte meleaguri, în împrejurări diferite.
Tatăl, rus de origine, din Păşcăuţi, de lângă Cernăuţi, şi cu un nume
predestinat, de erou literar, se numea Boris Polevoi. Cine n-a auzit de Nicolai
Ostrovski cu cartea sa “Aşa s-a călit oţelul”, care a devenit pentru generaţiile
trecute etalonul genului de erou-sfânt al culturii sovietice, sau Boris Polevoi, cu
romanul său “Povestea unui om adevărat”. Dar eroul romanului “Aşa s-a călit
oţelul”, creat în cumpliţii ani 1930 şi citit de mine după 1960, îmi prezenta un erou
oficial, un fel de sfânt creştin de factură revoluţionară, care credea în “idealurile
sfinte”, sincer şi devotat până la moarte. Lipsit de egoism şi interese personale,
Pavel Kovciaghin era omul non perfect care ne sensibiliza sau ne mira.
La fel, povestea impresionantă a lui Alexei Meresiev, din romanul lui Boris
Polevoi “Povestea unui om adevărat”, mi-a tulburat adolescenţa şi mi-a creat un
model de voinţă. În urma prăbuşirii avionului într-o luptă cu inamicii nemţi,
eroului i se amputează picioarele. Drama lui Alexei Meresiev este legată de
incapacitatea de a mai zbura.
Cu o voinţă de fier, reuşeşte să îşi folosească protezele pentru a merge
normal, a alerga şi chiar a dansa.
După o tiranică luptă cu destinul şi cu refuzul generalilor din armată de a-l
reprimi pe front, reuşeşte să se întoarcă în aviaţie, dovedind că talentul şi pasiunea
nu cunosc obstacole omeneşti.
Sunt absolut superbe pasajele în care oamenii află cu stupoare că omul care
aleargă, dansează sau pilotează un avion are ceva în minus faţă de ei.
Dacă se trece peste ideologia politică şi se extrage din ea ceea ce trebuie,
adică lecţia de viaţă, este o carte fascinantă, cu un personaj model.
Tatăl Adrianei venea uneori pe la noi, întrucât se pricepea foarte bine să
repare radioul care, bătrân sau, mai bine zis, vechi, marca Aganiok, se strica
mereu.
După aceea a venit vremea televizoarelor, care se procurau cu multă greutate
şi erau după cum îl nimereai. Şi pentru acesta nenea Boris ne mai vizita, cu adresă
strict – radioul sau televizorul. Pe mine, copil fiind, mă mira povestea lui de viată,
pe care mi-o aminteam ori de câte ori urca scara la noi şi se auzea un scârţâit
6
ciudat. Ştiam că proteza piciorului lipsă, pierdut pe front, face acest sunet uşor
perceptibil.
Nu povestea niciodată despre această întâmplare nefericită şi, cu o detaşare
şi seninătate specială, ne povestea altfel de întâmplări frumoase din viaţa lui.
Nimic şi niciodată nu amintea de clipele grele prin care a trecut în viaţa lui.
Spre deosebire de eroul pilot Alexei Meresiev, rămăsese în armată ca ofiţer
terestru, dorind să-şi ducă mai departe activitatea pe care o începuse de la
terminarea adolescenţei.
Ştia poveşti adevărate, care pe mine mă fascinau. M-a întrebat glumind de
câteva ori: “Stii ce a spus Gagarin în clipa în care racheta se desprindea de sol?
Da? Paehali! (Să mergem!)”
Vorba aceasta a rămas ca un citat. Cuvântul îţi dă avânt, îţi dă puterea de a te
simţi stăpân pe marile decizii ale vieţii.
Era Gagarin mai important decât Neil Armstrong? Mijloacele de informare
în masă occidentale susţin că fraza cea mai faimoasă este cea a cosmonautului
american care a păşit pe Lună: “Un pas mic pentru mine, un pas uriaş pentru
omenire.”
Iura Gagarin, băiat din popor, a spus foarte simplu, în momentul în care a
plecat spre Lună. Forma aceasta frustă dădea foarte bine şi omul Gagarin era
primul care a pătruns în cosmos. Şi noi priveam cu admiraţie la televizor şi o
consideram o mare reuşită pentru sovietici.
Mă impresiona teribil cât citise nenea Boris. Şi nu ştiu de ce mi-ar fi fost
ruşine să spun că nu cunosc valorile unui popor. Într-adevăr, în biblioteca mea,
moştenire de la mama, existau Esenin, Tolstoi, Dostoievski.
Pe Vladimir Vîsotki îl adoram. Puneam discul procurat cu mare greutate şi-l
ascultam cu veneraţie. Tremura carnea pe mine când îl auzeam cum cântă, cu
vocea lui răguşită, parcă intra un tanc în casă. Un actor teribil.
Alături de el, la sfârşitul anilor ’60, apăruse un fenomen nou: cântau actorii
şi muzicienii, interpretându-şi propriile creaţii şi făcând un număr incredibil de
turnee prin ţară. Se impusese o calitate ridicată a textelor, căci ei se numărau
printre cei mai buni poeţi ai ţării.
Când a murit Vladimir Vîsotki, în 1980, cu puţin timp înainte de olimpiada
de vară de la Moscova, moment în care controlul asupra evenimentelor crescuse
semnificativ, ţara a paralizat. Nu cred că mai existase ceva asemănător de la
moartea lui Stalin. Oricât a încercat statul să controleze evenimentul, n-a reuşit.
7
 Din toată ţara au sosit la Moscova mii şi mii de oameni ca să-şi ia rămas-bun
de la inegalabilul Vladimir Vîsotki. A murit în plină glorie, la 42 de ani, în condiţii
neclare şi familia nici n-a dorit să fie elucidate. Era căsătorit cu faimoasa actriţă
Marina Vlady (de origine franceză), fiind a treia soţie, după Iza Zhukova şi
Ludmila Alevamova. Mariajul lor de peste zece ani a fost şi perioada lui cea mai
prolifică, cu roluri principale în teatru (Hamlet şi Otello) şi cicluri lungi, originale
de poveşti romantice puse pe melodie şi cântate alături de o chitară, în turnee prin
întreaga Rusie.
Textele cântecelor erau extrem de savuroase şi continuau şirul romanelor
cum ar fi “Romanul despre fete”, “Vacanţă în Viena”, etc.
Nenea Boris văzuse la noi în bibliotecă o carte a copilăriei mele: “Buratino”.
Poate voi nu ştiţi cine este Buratino! Buratino este echivalentul sovietic al eroului
italian Pinocchio, adaptat şi repovestit în manieră sovietică de unul dintre cei mai
importanţi scriitori din prima perioadă a U.R.S.S., Alexei Tolstoi.
Cartea, apărută în 1936, ca şi prima variantă a filmului (1939), s-a numit
“Cheiţa de aur”, iar ecranizarea cea mai frumoasă, “Aventurile lui
Buratino”(1975).
Nenea Boris ştia cartea pe dinafară, cu toate peripeţiile păpuşii de lemn care
prinde viaţă în mâinile lui papà Karlo, dintr-o buturugă de lemn, fără o educaţie
prestabilită, fără reguli ale binelui şi răului învăţate. El devine eroul preferat prin
gesturi simple, banale, modeste, iar sintagme precum “sărmanul Buratino”,
“bogatul Buratino”, “am nişte gânduri mici, mici, mici”, au devenit cunoscte
pentru copii şi bunici.
Mai este un lucru interesant cu Buratino. El a devenit un erou de prim rang
al bancurilor sovietice. Mare parte a bancurilor care îl au ca protagonist au o
tematică sexuală. Buratino, naiva păpuşă de lemn cu un nas tare şi lung, devine
sex-simbolul Uniunii Sovietice. Casanova este un Buratino răsturnat. Ala
Pugaciova înnebunise Moscova şi alte ţări cu şlagărul ei intitulat “Buratino”.
Interlocutorul meu se punea pe aceeaşi treaptă cu papà Karlo. “Dacă el a
făcut o păpuşă vie dintr-o bucată de lemn, eu de ce n-aş putea face un sicriu pentru
când voi muri. Aş vrea să fiu aşezat când voi muri într-un sicriu bine făcut, cu
amprenta mâinii mele.” Am rămas cu gura căscată, ca mai apoi să aflu că aşa a
făcut. Sicriul a fost făcut din timp şi a stat în beciul casei nişte ani.
Unchiul Boris arăta mereu spre cartea alăturată scrisă de Vladimir Nosov,
comentând-o: “Alte aventuri picante în Habarnam” – plasând un erou adorat de
8
copii. Chiar de copiii lui – Adriana şi Boris. Le spunea lor şi mie că este personajul
perfect în ceea ce înseamnă “descurcă-te singur”.
Când am citit-o prima dată, totul mi s-a părut cunoscut, intim, iar personajele
aveam impresia că le ştiam de mult.
De la el, de la nenea Boris, am învăţat să fac deducţii şi să construiesc
raţionamente interesante.
Mă întreba, ca şi cum ai vorbi cu un personaj de poveste: “Care îţi plac mai
mult? Personajele care se păcălesc între ele sau cele pe care le leagă prietenia?” În
cărţile acestea de poveşti ruseşti, personajele se ciondăneau, dar aveau o relaţie de
prietenie.
La întrebarea “Cine a învins?” răspunsul clasic era: “Prietenia”. Nu degeaba,
în frumoasa poveste “Iepuraşul şi ursuleţul”, fiecare doreşte să-i dea un nume
celuilalt. Aşa că, după ce ursuleţul decide numele
IEPURASULPRIETENULURSULETULUI, iepurele este mai inventiv şi îi pune
numele URSULETULCAREPRIETENESTECUIEPURASUL.
În timp ce noi, părinţii generaţiei trecute, ne învăţam copiii “să
prietenească” între ei şi le citeam poveşti frumoase, astăzi copiii singuratici petrec
ore în şir la calculator cu filmuleţe şi jocuri de luptă în mare parte, formându-se cu
alte valori morale, potrivit timpurilor.
La vremea când discutam despre prietenie cu nenea Boris, mai aveam şi alte
curiozităţi, dar nu ştiam cum să abordez problema şi anume despre dragoste. Mă
gândeam: să întreb ceva din viaţa lui sau în general?
Ce putea să-mi spună despre Olga, soţia lui? Era o femeie frumoasă şi
prezentabilă, cu o fire mai puţin domoală ca a lui, cu personalitate vizibilă. Era
întotdeauna pusă la punct, îmbrăcată cu mult bun gust, fiind şi maistră în croitorie.
Poate că nu cu mine putea să discute sincer problema sentimentelor lui, dar
ştiam din alte surse că Olga iubise o singură dată în viaţa ei şi anume un aviator,
care murise prăbuşindu-se cu avionul. După un timp, când rănile se mai atenuaseră
şi împlinise cam 26 de ani, şi-a dat seama că trebuie să aibă o familie. Venită în
Bucureşti după fraţii care plecaseră din Bârlad, îl cunoscuse pe Boris. Om bland şi
bun, o impresionase şi hotărî să-l ia de soţ. Perioada oraşului Bucureşti nu durase
prea mult, pentru că fusese mutat cu serviciul la Constanţa.
Totuşi, am insistat să văd ce ştie nenea Boris despre dragoste. Mă interesa
subiectul din punctul de vedere al bărbatului. Poate un bărbat, din dragoste, să-şi
piardă capul?
9
 Am pus întrebarea şi am rămas perfect focalizată, aşteptând răspunsul.
Acesta a fost impresionant:
“Cu cât iubim mai mult, cu atât mai mare va fi puterea noastră de a ne crea o
viaţă fericită, trăită in bucurie şi armonie, dar… să existe legea atracţiei, care este
şi legea iubirii. În cazul marilor iubiri, atracţia iubirii a fost de ambele părţi. Şi, de
obicei, bărbatul este cel care îşi pierde echilibrul, iubeşte nebuneşte şi face lucruri
nesăbuite.
În istoria lumii – la capitolul iubire, chiar mari personalităţi au uimit prin
gesturi mari, necugetate, faţă de o femeie.”
Si asta ce înseamnă, că ei iubesc mai profund?
Nu ştiu… cum bine ai zis, îşi pierd capul… apoi, unii regretă, alţii nu, adică
“se sinucid” până la capăt.
Puteai să-ţi închipui că marele Lenin a avut povestea lui de “iubire” interzisă
total, el fiind un exemplu de corectitudine, iar conştiinţa politică nu vedea
în femeie decât un tovarăş de drum.
Pe “ea” o chema Inessa, educată, frumoasă, revoluţionară, impresiona prin
felul ei stilat, comportament feminist şi a devenit pentru mult timp prietena
preferată a lui Ilici şi visul neoficial al revoluţionarului de meserie.
Inessa, la rândul ei, a avut o viaţă zbuciumată. Provenind dintr-o familie de
actori francezi, se mutase în Rusia la vârsta de 15 ani, unde preda lecţii de muzică
şi franceză unei familii înstărite, Armand. Se căsătoreşte cu unul din fiii acestei
familii, fuge cu fratele soţului, care era atras de ideile revoluţionare ale vremii.
În perioada pariziană a lui V. Ilici, Inessa este văzută deseori în compania
lui, iar restaurantul Longgumeau, mult prea scump pentru revoluţionarii lumii, era
destul de des vizitat de perechea îndrăgostită.
Când îl vizita Inessa, acasă la Ilici, soţia simţea bucuria lui şi mai târziu a
mărturisit că acei ani au fost “cei mai grei ani ai exilului”. Ori de câte ori era nevoit
să se mute, ţineau cont de locul unde se afla Inessa. Cum nici Ilici nu avea nevoie
de un scandal în familie, a impus un fel de “menaj în trei”.
În anii revoluţiei, Inessa este implicată în mersul lucrurilor, alături de Lenin,
iar după 1918 devine una dintre cele mai influente femei din noul stat, dar,
implicată în foarte multe activităţi, cedează fizic.
Lenin o internează într-un sanatoriu din Caucaz, dar este prea tâziu. De la
moartea ei, 12 octombrie 1920, Lenin este de nerecunoscut. Moartea ei a accelerat

10
moartea lui Lenin şi unul dintre apropiaţi spunea că “singura femeie pentru care a
plâns Lenin a fost Inessa.”
O altă femeie importantă, dar nefastă, din istoria ţării noastre, datorită iubirii
ei pentru o mare personalitate, a fost Elena Lupescu. Aceasta l-a sedus pe regele
Carol al II-lea şi relaţia lor a evoluat atât de mult, încât regele nu mai ţinea cont de
faptul că era căsătorit şi avea un copil. El o lua la cele mai importante evenimente
publice, astfel că şi la funeraliile reginei Marii Britanii, în 1925, Carol a ajuns la
Londra, iar după o săptămână de şedere la rudele sale, s-a hotărât să plece la Paris,
acolo unde îl aştepta Elena Lupescu.
Sentimentele lui au fost atât de puternice, încât a fost gata să renunţe la tron,
de dragul amantei sale, motiv pentru care a trimis o scrisoare familiei, prin care
cerea să fie declarat mort. Astfel, aproximativ cinci ani, cei doi şi-au trăit iubirea
departe de casă, în timp ce în ţară situaţia politică devenea din ce în ce mai grea.
Când primul ministru de atunci, Iuliu Maniu, l-a condiţionat pe Carol al II-
lea să renunţe la idila cu Elena Lupescu, după ce s-a întors în ţară cu ocazia morţii
tatălui său, regele Ferdinand, acesta nici n-a vrut să audă, fiind orbit de dragoste.
Regele accepta orice îi spunea Elena şi nici o dorinţă de-a ei nu rămânea
nesatisfăcută. În acest timp, ea adună o avere impresionantă, iar în 1940, când
regele Carol al II-lea a abdicat de la tron, ea l-a însoţit în exil în Portugalia (Estoril)
şi după şapte ani s-au căsătorit. Astfel, Elena Lupescu a primit titlul de Principesa
de Hohenzollern şi a devenit moştenitoarea lui Carol al II-lea.
Două cazuri concludente şi majore, dar în rândurile oamenilor obişnuiţi, câte
familii nu s-au destrămat, din vina celui care a întâlnit “marea iubire” după
căsătorie. Orice caz este aducător de mare suferinţă şi de compromisuri.
Iubirea ştim că este ceva nobil, ceva ce te înalţă dacă ştii să o păstrezi şi să te
dăruieşti cu statornicie într-o singură flacără.
În ce prăpastie se duc să se cufunde anii, încărcaţi de-atâtea întâmplări, de-
atâtea chipuri şi de-atâtea sorţi?
Mă gândeam, în nopţi târzii, cum aş putea răspunde dacă va trebui să dau
exemplul unei femei puternice în iubire. Am un model, cum simt eu, admir un
personaj feminin?
Nu ştiu de ce m-am legat sufleteşte de povestea de viaţă a scriitorului Boris
Pasternak – aceeaşi, în mare parte, cu cea a personajului principal Doctor Jivago,
numai că experienţa de viaţă trăită de scriitor este mult mai dramatică decât cea a
personajului literar.
11
 Dar, pentru mine, iubirea mare a Larisei, corespondent clar din viaţa lui
Boris Pasternak – Olga Ivinskaia, a fost traseu de întuneric şi lumină, de viaţă şi de
moarte.
Boris a văzut-o prima dată la redacţia ziarului Novii Mir, unde era redactor.
Din acel moment, gândul lui a fost numai la ea, deşi era căsătorit şi a mărturisit,
considerând că: “în viaţa mea a apărut un soare auriu.”
Olga, îndrăgostită până peste cap, neraţionând situaţia, s-a aruncat “în
valuri”: “Iată un om, singurul de care am nevoie” – astfel că aşa a rămas până la
moarte.
Dealtfel, scria despre Boris că şi el intrase în viaţa ei “ca o vijelie şi se
năpustise cu asemenea forţă, încât n-a lăsat liber nici măcar un colţ în ea”.
Bănuia oare prin ce necazuri va trece şi care va fi preţul? După mari
neplăceri cu soţia lui Pasternak, încep marile lovituri. La orizont se profila un nou
val al terorii staliniste. Lui Pasternak i-a fost retrasă de sub tipar culegerea de
versuri “Opere alese”.
Casa Olgăi Ivinskaia este percheziţionată şi ea este arestată. Era gravidă în
cinci luni. Capătă cinci ani de închisoare, pentru acţiuni antisociale. În lagăr pierde
copilul şi lui Boris i se dau înapoi volumele de poezii cu dedicaţii găsite în casa ei.
A fost eliberată din lagăr după graţierea survenită în urma morţii lui Stalin şi
se întoarce la Moscova.
Oricât de mult îl rodea vina faţă de soţia pe care o înşela şi de care îi era
greu să divorţeze, nu doar din cauza scandalurilor cu care îl ameninţa, dar şi pentru
confortul domestic pe care Zinaida îl asigura, Boris s-a întors la Olga Ivinskaia.
Olga, întoarsă cu mâinile trudite de munca din lagăr, n-a vrut să-l mai vadă,
dar a clacat la prima întâlnire.
Pasternak a scris în acei ani: “Zinaida, soţia, îmi este ca o fiică, iar de Olga
am nevoie ca de aer. Când eram tânăr, n-am întâlnit fiinţa unică. Lara, din tinereţea
mea, nu este decât o experienţă comună. Lara din anii mei de bătrâneţe este
înscrisă în inima mea cu sângele ei şi cu anii de închisoare. Ea este întruchiparea
bucuriei de viaţă şi a sacrificiului. Nimic din ea nu trădează suferinţele prin care a
trecut.”
Într-adevăr, să-ţi închini viaţa unei iubiri, cu o multitudine de privaţiuni,
dureri, suferinţe, înseamnă mai mult decât devotement în iubire, peste limitele unei
femei. Cu îngrijorare permanentă, am urmărit parcursul vieţii ei, similar cu al

12
Larei, din “Doctor Jivago” – poate cartea vieţii mele, meritând pe deplin premiul
Nobel.
De ce îmi plăcea să stau de vorbă atât de mult cu nenea Boris? Cu el, aveam
aceleaşi momente frumoase, ca în anii copilăriei, când povestea bunica mea, de pe
alte meleaguri, din alte timpuri, cu acelaşi accent. Din comuna Reni, din Basarabia,
adunase majoritatea poveştilor, desigur, adevărate. Din această lumină sufletească
ce mă îmbrăţişa din toate părţile, am păstrat dragostea pentru oamenii veniţi de-
acolo cu o altă aură, mai blânzi, mai domoli, mai sinceri. Erau legaţi permanent de
ţăruşul trecutului. Toate poveştile făceau parte din destin.
În casă la nenea Boris şi tanti Olguţa am ajuns prima dată cu bunica. Eram
aşa de mândră când bunica mea, care studiase vreo patru ani la Odessa, mai scăpa
câte o vorbă în ruseşte cu nenea Boris. Era pentru mine ca un trofeu, nu legam cu
nimic această limbă cu ceea ce era în istorie. Ei dialogau cu seninătatea unor
oameni crescuţi în altă lume, dar tanti Olguţa le reteza fulgerător cu un paloş de
demnitate feminină rar întâlnită.
În tinereţe, fiind dusă la părinţi pentru a fi prezentată înainte de căsătorie,
rudele s-au adunat la un praznic vesel. Oricum, se hotăra primirea în familie a unei
tinere, venită de departe, cu alte obiceiuri şi tradiţii.
După un drum lung, obositor, tinerii vorbeau mai mult în şoaptă, aşteptând
să se pună masa. Aerul se prăbuşise şi el printre florile din curte, iar ele îl respirau
ca pe o mare iubire aşteptată.
În bucătărie era o mare carpetă cusută cu mâna, cu aţă roşie, silueta a doi
îndrăgostiţi şi, lângă ei, o furculiţă şi un cuţit. Asta probabil însemna că gospodina
nu va face şi ciorbă. Cu ce s-o mănânce, dacă cel ce desenase nu făcuse şi o
lingură? Din păcate, bărbatul din carpetă nu avea decât un ochi. Înseamnă că “el”
nu le putea vedea pe toate, dar totul era liniştitor, pentru că pe carpetă, deasupra
lor, scria: “Dragostea în casă face gospodăria frumoasă!”.
Bărbaţii erau foarte veseli şi spuneau glume cu tâlc, majoritatea pe seama
băuturii: “Nu avem nici un motiv să nu bem”. Mâncarea nu era încă gata, dar aceea
era fudulie.
“Să bem şi să fim veseli că Boris al nostru se însoară!” In timp ce se bea
votka, se râdea şi toţi se simţeau din ce în ce mai bine, unul mai în vârstă, deja
“luat de ape”, îşi turna mai iute în pahar şi tot îi repeta lui Boris: “Să ştii că nu
există soţ care să nu vrea să devină măcar pentru un ceas burlac”

13
 Ei, spusele acestea o cam enervau pe Olga, dar şi atmosfera pe care nu o
cunoscuse până atunci. Păhăruţele cu votcă nu se pupau, se dădeau peste cap, până
la fund. Ca să fie în rând cu mesenii, Boris făcu la fel la vreo două-trei păhărele,
dar o îndemnă şi pe Olga să încerce un păhărel. Neştiind de tăria băuturii, Olga
apucă paharul şi-l trase peste cap, dar se înecă, ochii îi ieşiseră din cap, totul o arse
de parcă i se pusese foc.
Reacţia ei de a-şi pierde echilibrul şi râsetele celor din jur o făcură să se
repedă spre Boris şi să-i tragă o palmă.
Se făcu deodată linişte, nu se mai râse, momentul fusese atât de penibil,
încât, după ce mâncară cu noduri în gât, tinerii viitori însurăţei se îmbrăcară şi
plecară la tren.
La plecare, totuşi tatăl lui Boris încercă să-l îmbărbăteze: “Nu-i nimc, Boris,
lângă o femeie adevărată, bărbatul poate să devină om!”
Nu puteam spune nimic de bine despre acest “băut” la bine sau la rău sau
fără nici un motiv, dar el s-a împământenit de când lumea pe aceste meleaguri.
Boris o ştia, dar nu-i intrase în obicei şi nici nu-i plăcu băutura. Ştia de
exemplu că poate fi şi mai rău.
Berea fără votcă e ca nunta fără lăutari. Se fac diferite amestecuri, fie din
bere cu votcă, când acest amestec se acoperă cu mâna şi este lovit de genunchi, ca
amestecul să fie “gazat” (spuma creată se bea dintr-o înghiţitură şi nu vreţi să îi
ştiţi efectul), fie din bere cu vin roşu, dar cu mai puţină căutare.
Sunt foarte multe cocteiluri, unele din componente la care nici nu te aştepţi,
dar cea mai nocivă băutură, compusă din spirt şi apă, intitulată “Moartea albă”, o
cunoştea toată lumea.
Aceste băuturi populare - superstrong - erau ca şi cum ai pune sare în
mâcare.
Olguţa a fost oare fericită? Sigur este că a ştiut ce vrea de la viaţă. Dincolo
de fărâma de iubire, la care râvneşte orice femeie, şi-a dorit o familie şi copii, dar i-
au rămas căutarea, visurile şi amintirile…
Era o fire veselă, neinvidioasă, fapt ce i-a ajutat să treacă senină prin viaţă.
Cu teancul de fotografii ale părinţilor şi bunicilor de pe meleaguri bârlădene, îşi
povestea originea cu mândrie. Aceştia fuseseră oameni înstăriţi, dar acestea se cam
ascundeau acum. Trebuia să ai origine sănătoasă, mai ales pentru copii. Te gândeai
cumva şi la viitorul lor.

14
 Ani de-a rândul, Olguţa le-a povestit copiilor despre bunici şi părinţi, câte o
întâmplare sau un episod din viaţa lor. Nu e de mirare că au devenit parte ascunsă a
memoriei ei. În sufragerie, pe peretele dinspre răsărit, sunt atârnate două fotografii
mărite: bunicul, un bărbat înalt, sprijinit în baston, îmbrăcat într-o cămaşă albă,
încins cu un brâu la mijloc, cu un chip care emană un fel de onestitate tranşantă.
Bunica e o femeie mărunţică, zveltă, cu un zâmbet cald pe buze.
Cei doi copii ai Olguţei, Adriana şi Boris, sunt asemenea lor. Boris, înalt şi
robust, cu privire senină, deschisă, iar Adriana, mult mai mică de statură, blondă,
cu ochi albaştri şi ca o svârlugă, se apropia de oricine, fiind prietenoasă şi
sociabilă.
Adriana, în vizitele ei la bunici, avea amintirile cele mai duioase. O însoţea
pe bunica şi la biserică, acolo unde mersul ei, spre deosebire de cel pe care îl avea
acasă, era încet şi îngândurat.
Acasă, plăcerea cea mare era când bunica cobora seara în pivniţă să
pregătească produsele din lapte. Subsolul întunecat, luminat de două lămpi, făcea
şi el parte dintre minunile locului. Acolo, bunica bătea untul, făcea brânzeturi şi
păstra merele pentru iarnă.
După ce a murit bunicul, toate treburile gospodăriei le făcea bunica singură,
fără să se plângă. Să ridice chepengul pivniţei, să coboare scările, să aprindă
lămpile, toate lucrurile acestea le făcea singură de-o viaţă. Adriana tropăia pe scări,
coborându-le vijelioasă, fără să aibă teamă de ceva. Mai mult, reuşea să urce în
cireşul din curtea casei, aproape de vârf, şi să culeagă de acolo ultimele cireşe.
În fundul curţii exista o bancă lungă, solidă, pe care o escalada de pe un
picior pe altul, fără să se dezechilibreze. Dar, cea mai îndrăzneaţă escapadă era
mersul cu bicicleta pe uliţa satului, până la poalele pădurii. Atunci bunica chiar se
îngrijora.
Îi spunea mamei ei: “E prea curajoasă fata asta!” Si totuşi, bunicii îi plăcea
firea Adrianei şi se gândea că acest curaj nu face decât bine în viaţă şi apoi auzise
de multe ori cum o educa şi Olguţa: “Urmăreşte să fii întotdeauna prima: prima
care acceptă, prima care zâmbeşte, prima care spune o vorbă bună şi prima care
iartă.”
Bunicul se prăpădise foarte tânăr, cam pe la 45 de ani şi nu avusese un trai
prea bun cu bunica. Se luaseră din mare dragoste, fără acordul părinţilor. Bunica,
fată de chiabur, fusese dezmoştenită din cauza căsătoriei ei.

15
 Nu după mult timp, nici lucrurile nu au mers prea bine. Bunicul dorea foarte
mult să se întoarcă la Moscova, de unde venise, dar ea n-a vrut nici în ruptul
capului.
Din această dispută nu s-a ales nimic bun, el a luat-o pe calea băuturii, iar
relaţiile lor au devenit din ce în ce mai reci. Moartea lui i-o anunţaseră vecinii.
Căzuse într-un şanţ, în drum spre casă, şi acolo a rămas până a fost descoperit şi,
iarnă fiind, se crede că a îngheţat de frig. Bunica nu a fost deosebit de afectată de
moartea lui, deşi împreună avuseseră cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Se părea că
sufletul ei împietrise, de prea multe necazuri şi neîmpliniri.
Devenise puternică, mai ales că avea în grijă copiii, pe care trebuia să-i
rostuiască. Ca dovadă, trei dintre ei reuşiseră să termine o facultate. Două dintre
fete, Olguţa şi încă o soră, învăţaseră câte o meserie, a treia şi cei doi băieţi
reuşiseră să facă şi facultate şi plecaseră rând pe rând la Bucureşti.
Bunica veghea sufletele celor trei fete. Ştia mai ales despre marea poveste de
iubire a Olguţei.
Zilele treceau cenuşii şi, dincolo de istorie, singurul lucru pe care îl făceau
era să trăiască în sensul supravieţuirii cotidiene, într-o inerţie oarecare.
Olguţa îl cunoscuse pe Boris la Bucureşti, dar venea destul de des în locurile
unde crescuse şi contactul cu pământul de aici îi dădea bucuria cea mai pură şi cea
mai adâncă.
Totul era simplu şi frumos acolo, de-o seninătate totală, pe când la Bucureşti
intra într-o lume nouă, cu sentimentul nu chiar de amărăciune, dar avea o stare de
tensiune interioară. Ce va fi mai departe?
Exista mereu şi un vis care îi completa realităţile şi, venind în locurile natale,
îi încolţeau iar şi iar toate dorurile şi nostalgia spaţiilor. Pământul acesta bătrân,
tocit şi bun o chema în zi, în noapte, dar viaţa trebuia trăită mai departe cu
înţelepciune şi sigur şi din simpla bucurie de a trăi.
În Bucureşti, Olguţa lucrase la Fabrica de confecţii, potrivit pregătirii ei. Era
o perioadă grea, cu multe evenimente politice, sărăcia înţeleasă în urma războiului,
la care se adaugă puterea de şoc a comuniştilor.
În martie 1949, izgonirea proprietarilor din conace s-a făcut cu o sălbăticie
dezolantă. Acasă, la mama, lucrurile nu stăteau deloc bine. Femeia bătrână, rămasă
singură, nu poate face faţă terorii comuniste. Li se ia totul.

16
 Schimbări în ministere, reforma judiciară, schimbarea de la Banca Naţională
şi de la Finanţe, strângerea excesivă a şuruburilor, sărăcirea populaţiei, erau semne
că se joacă disperat. a
În iulie se făcuse război cu statuile. Mai întâi este dată jos cu tancurile,
statuia regelui Carol, apoi distrusă statuia lui Brătianu.
Oamenii civilizaţi, intelectualii sunt daţi la o parte. De îndată ce s-a instalat
puterea sovietică la noi în ţară, au ieşit ca din pământ mii şi mii de comunişti.
Poate erau simpatizanţi dinainte, dar în mare parte au devenit comunişti numai
pentru a fi de partea învingătorului, de partea celui care deţinea puterea.
S-a crezut că după 23 August 1944 se poate relua o viaţă parlamentară
normală. Oamenii noştri politici de atunci, în frunte cu Iuliu Maniu, şi, de
asemenea, regele, au fost surprinşi şi mai apoi consternaţi de slăbiciunea reacţiilor
Aliaţilor faţă de încălcările din ce în ce mai grave ale ocupanţilor sovietici în raport
cu angajamentele lor internaţionale. S-au comportat în România, pe când ostaşii
noştri luptau alături de ei pe frontul de Vest, ca într-o ţară definitiv cucerită. Au
deportat zeci de mii de români din Basarabia şi Bucovina, au deportat zeci de mii
de saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat, au condus din umbră, ani de-a rândul,
guvernul comunist roman prin consilierii lor instalaţi în toate centrele vitale de
conducere.
Perioada care începe cu ocupaţia sovietică a răsturnat toate valorile societăţii
româneşti. Mare parte din elita noastră intelectuală şi politică a fost fie suprimată
în închisori sau la Canalul Dunăre – Marea Neagră, fie obligată să se exileze. S-a
instaurat o teroare pe care cei ce n-au trăit-o nu sunt în stare să şi-o închipuie.
Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva.
Dublă vinovăţie aveau cei refugiaţi din Basarabia şi Bucovina. În pătura
invadatorilor ruşi intrau şi cei cărora le scria în buletin: născut în U.R.S.S. Cine
erau aceştia pentru cei ignoranţi? Spioni, invadatori ai U.R.S.S. sau năpăstuiţii
deportaţi sau refugiaţi care nu mai aveau loc nicăieri? În societatea românească cu
o astfel de anatemă pe buletin sau un nume slav, nu erai privit cu simpatie.
Se consumaseră atâtea drame umane, sfârşiseră atâţia oameni în închisori,
duşi apoi în gropi comune, încât durerea era prea mare, iar dreptatea nu putea fi
căutată nicăieri.
Reuşise Marin Preda să ne impresioneze, ceva mai târziu, cu personajul său
Victor Petrini, din capodopera sa, romanul “Cel mai iubit dintre pământeni”.

17
 Puţini dintre cititorii acestei cărţi, mult căutată la acea vreme, ştiu că
personajul principal, Victor Petrini, reprezenta un om cunoscut, din realitate.
Este vorba de scriitorul I.D. Sîrbu, care la 27 de ani are prima condamnare,
în avântul carierei sale, fiind cadru universitar şi doctorandul lui Lucian Blaga.
Este declarat duşman al poporului şi arestat în septembrie 1957, pentru manifestări
ostile la adresa regimului comunist.
Este trimis în închisoarea de la Periprava – “lagărul morţii”, acolo unde o
sută de deţinuţi politici şi-au găsit sfârşitul.
Acest exponent de seamă al culturii din Valea Jiului a trecut prin infernul de
la Periprava alături de reputatul artist Mitică Popescu. Lipsa de hrană, alături de
multe altele, l-au determinat pe actor să spună că “mâncarea era suficientă doar în
vis”.
După prima detenţie din 1957, când lucra la revista “Teatrul”, din Bucureşti,
şi i s-a dat un an de detenţie “pentru omisiune de denunţ”, urmează cea de-a doua,
de şapte ani. Şi asta pentru că a avut îndrăzneala să scrie o piesă cu conţinut ostil,
intitulată “Sovrom cărbune”, care arăta cum zăcămintele de cărbune erau jefuite de
conducătorii poporului “eliberator” sovietic.
A treia condamnare, dublată de confiscarea averii, începând cu biblioteca sa,
a fost pronunţată pentru “uneltire contra ordinii sociale”.
A ieşit din închisoare la 43 de ani, dar nimic n-a mai fost ca înainte.
În perioada aceasta tulbure, fiind transferat el cu serviciul, Boris şi Olguţa
se mută la Constanţa.
La doi paşi de mare, au primit un apartament într-un bloc cochet, al unui
grec plecat din ţară, naţionalizat, şi, alături de alte cadre militare, au plecat la drum
într-o nouă etapă a vieţii.
Aici, în acest loc, vin pe lume cei doi copii ai lor. Gustul libertăţii se simte
însă cu adevărat numai atunci când apar şi restricţii suficient de puternice. Membrii
de partid obţin mai uşor avantaje personale. Se produce schimbarea familiei din
apartamentul unde locuiau fără nici un menajament. Sunt trecuţi la demisolul
blocului, pentru că apartamentul fusese vizat de un alt cadru militar cu apartenenţă
politică, motiv pentru care Olguţa îşi arăta nemulţumirea ori de câte ori avea
ocazia.
Vecinătatea apropiată şi prietenia mamei mele cu Olguţa determină
întâlnirile noastre destul de dese. Boris glumea ori de câte ori ne vedea: “Iar au
venit rudele mele?”
18
 Îmi plăcea teribil s-o iau pe Adriana de mână şi să plec cu ea înspre plaja
“Modern”, fiind pentru ea ca sora mai mare şi în care avea încredere. Aveam cu
opt ani mai mult şi un simţ matern bine dezvoltat.
Vedeam în ochii ei albaştri ca cerul senin, bucuria copilului scos din casă.
Celui care trăieşte la bloc, doar strada îi oferă un loc de joacă, dar destul de
periculos, pentru că erau destule maşini care treceau, înspre gară mai ales. Astăzi
gara a rămas doar o amintire. Deci, în centrul oraşului, în inima lui, intra trenul.
Deseori auzeam fluieratul locomotivei din casă. Iarna, de la gară până acasă, în
cele câteva minute, înfruntam viscolul pe culoarul îngust al străzii Dragos Voda, cu
multă greutate.
Vara era o plăcere. Vedeam turiştii coborâţi din tren, care căutau camere de
închiriat pentru sezon, fiind la doi paşi de plajă. La Mamaia nu căpătau oricum
bilet, şi încă erau destul de puţine hoteluri. Pentru temelia acestora săpaseră multe
cunoştinţe de-ale noastre, care nu aveau origine sănătoasă. Îmi făcusem în cartier o
grămadă de prietene de vârstă mai mare şi lucrul acesta îmi plăcea pentru că aveam
ce învăţa de la ele. Ştiam că sunt inteligente, că învaţă bine şi am rămas uimită că
nu s-au putut înscrie la facultate din cauza originii nesănătoase. Fiecare amănunt
nefast politicii partidului împiedica adolescentul să urmeze facultatea pe care şi-o
dorea. Una din prietenele mele, Doina, a reuşit să se înscrie la Facultatea de
Agronomie. Mama ei, fiică de chiabur, n-a putut obţine nici un serviciu şi, pentru
că tatăl Doiniţei dispăruse, ea îşi pusese maşina de scris în holul blocului şi copia
acte. Cu aceşti bani s-au întreţinut până la terminarea facultăţii.
Dintre prietenele mai apropiate, dar de vârsta mea, a fost Lizica. Cu ea am
bântuit cartierul de la aproximativ trei ani, când ne-am cunoscut în curtea poştei
(clădirea veche), alături de mamele noastre. Mama lucra la poştă, iar Lizica locuia
vis-à-vis şi ieşea cu mama ei în curtea poştei să se joace. Prietenia noastră a
început cu jocul “de-a prinde fluturi”. Micuţul rond cu flori din mijlocul curţii
aduna fluturi frumoşi de toate culorile.
Pe parcursul anilor, probabil că ne-au unit contrastele. Tatăl ei era
responsabilul unui mare restaurant din Constanţa; eu – fără tată. În casa lor mereu
îndestulare şi tot ce trebuia rostuit de o mamă care stătea acasă să-şi crească unicul
copil. Acolo am băut prima dată ciocolata de la ora 5 şi am savurat cele mai nobile
prăjituri.
Nu ştiu de ce mama ei insista mult să vin la ei. Mă gândeam atunci, în
mintea mea de copil, că mă găsise perechea potrivită pentru ca Lizica să nu se
19
plictisească. Calmul meu şi toate poveştile pe care le ştiam de la bunica şi mama le
plăceau îndeosebi.
Stăteau la etajul al doilea, urcându-se pe o scară îngustă, cu trepte înalte. Mă
vedeau din balcon şi mă aşteptau în capul scărilor; mai târziu mi-au spus că urcam
atât de molcom, fără grabă, fără nelinişti şi de multe ori cu o felie de pâine unsă cu
untură, ce era plăcerea mea. Mama Lizicăi îi reproşa: “Uite ce mănâncă copilul
ăsta şi tu nu vrei nici unt cu dulceaţă.”
Mă gândeam de ce oare face mofturi la mâncare… Deşi, de mică a fost
plinuţă, dar atunci îi stătea foarte bine, mai târziu destul de grăsuţă, urmând cură de
slăbire cu mere ionatan şi lapte covăsit.
În general, cu ce mă servea, refuzam politicos. Erau prea multe şi eu aveam
acasă o altfel de mâncare. Şi mama şi bunica îmi făceau fel de fel de mâncăruri şi
delicatese basarabeneşti. Nu pot uita nici acum slăninuţa făcută în casă, ţinută în
saramură cu usturoi, chifteluţele din carne de vită, cu multă verdeaţă şi cartofi,
cornuleţele cu gem de caise, cozonacii moldoveneşti cu împletitură în formă de
trandafir deasupra, care dădeau pe afară, papanaşii afânaţi, cu smântână şi dulceaţă
şi multe altele.
Eram atât de mulţumită cu ceea ce aveam, încât niciodată n-am râvnit la ce
vedeam în casa lor.
O singură scenă dureroasă a existat în sufletul meu, pe care n-am spus-o
acasă, de teamă să nu mă mai lase bunica la ei. După uşa din dormitor am văzut un
sac cu mere, nu ştiu de ce erau ţinute acolo. Lizica a observat că eu văzusem
“marele depozit” şi a crezut că vreau şi eu, dar se întorsese de acolo cu unul mic,
pricăjit. L-am luat încet şi l-am pus pe masă. I-am spus că îl voi mânca mai târziu,
dar eu de fapt nu mâncam mere. Atunci, la vârsta aceea de copil, m-a durut
alegerea mărului cel mai mic pentru mine.
N-am mai călcat câteva zile pe la ea, dar mama mă întreba mereu, ştiindu-ne
nedespărţite, ce s-a întâmplat. Invocam motive aiurea şi, după ce mi-a trecut, am
început să merg iar. N-am acceptat niciodată să mă simt în casa lor copilul sărac.
Nu funcţiona la mine formula “om sărac – om bogat”. Eu eram întotdeauna cu o
carte sub braţ sau cu o poveste pe buze.
Până venea mama să mă ia de la Lizica, eu le umpleam timpul cu câte o
poveste adevărată sau născocită de mine. Asta era plăcerea mare a copilăriei
noastre, eu să spun şi ele să asculte.

20
 De altfel, la mine acasă începusem să adun copii de prin vecini, cu acelaşi
scop. Cea mai mică dintre ei era Adriana, care asculta cu mare plăcere. Din
apartamentul alăturat veneau regulat doi băieţi mai mici, Virgil şi Mihnea. De via-
a-vis, două fete, Miludia şi Aurelia. Se înşirau în pat, cu picioarele sub ei, şi
aşteptau povestea. Atenţi, cu gura căscată, nu se plictiseau niciodată.
Cu Virgil m-am întâlnit peste ani buni şi mi-a reproşat că atunci, pe vremea
aceea, l-am tras de urechi. Nu-mi venea să cred că am făcut aşa ceva, dar el mi-a
mulţumit şi mi-a spus că de la mine i se trage cititul şi că pe tot parcursul vieţii a
citit cu plăcere.
În casa Adrianei mă simţeam foarte bine. Mama Adrianei, dacă ştia croitorie,
îmi mai făcea câte o rochiţă.
Ea îmi pătrundea sufletul, dacă mă vedea tristă îşi lăsa lucrul deoparte ca să
mă asculte. Începusem să văd necazurile mamei. I le spuneam. Dar firea ei
puternică şi optimistă mi le alunga. Curajul şi discreţia ei m-au mişcat întotdeauna.
Când discuta cu mama, nu stăteam acolo. Plecam cu Adriana. Dar, când mergeam
singură, mă bucuram că mă ascultă. Nu mi-ar fi plăcut să tacă. Tăcerea nu e calmă,
e mai mult o aşteptare. Mi se transmite un mesaj. La plecare mă simt diferită, ca şi
când în forul meu interior mama Olguţa ar fi semănat o sămânţă: am dobândit un
dar neaşteptat – nu mă tem de nimic, doar de Dumnezeu. O dată în plus, am învăţat
că problemele trebuie înfruntate.
Este septembrie, luna mea preferată. Adriana începea grădiniţa. De multe ori
o luam de la grădiniţă şi îmi încălzeau sufletul mânuţa ei mică şi ochişorii ei
albaştri şi blajini. Era un flux de dragoste, care mie îmi făcea bine.
Programul meu e reglat ca un ceasornic şi aşa a fost toată viaţa. Am impresia
că unul din punctele mele forte este că nu-mi pun întrebări inutile. Am remarcat că
majoritatea prietenelor mele, de fiecare dată când au un mare necaz, se întreabă:
“De ce eu? Ce i-am făcut bunului Dumnezeu ca să mi se întâmple asta?” Eu trăiesc
fără întrebarea “de ce?”, eu întreb numai: “cum?”. Cum să trec peste asta, mai
ales!
Prietena mea Lizica s-a mutat la liceul “ Mircea cel Bătrân”. Eu am rămas
după gimnaziu în acelaşi local, la liceul “Mihai Eminescu”. În sfârşit, competiţia
noastră a luat sfârşit. Mutarea a făcut-o la dorinţa mamei ei, de care era
dependentă. Atunci am înţeles cât de uşor a renunţat la mine. Bănuielile mele prind
contur. Mă doare ce gândesc. Mi-a motivat că pregătirea ei pentru a deveni doctor

21
se va face mai bine la acel liceu. În vijelia acelor ani am impresia că îmi pierd
unele repere. Dar anii petrecuţi împreună n-au însemnat nimic?
Trec iar pe la tanti Olguţa. Simt nevoia de dialog, de la ea plec cu sufletul
uşor şi cu un echilibru stabil.
În fiecare zi apare ceva în viaţă. Nu ştim cum, nici când, dar “regatul
speranţei nu cunoaşte iarna” (proverb rusesc).
În multe ocazii, venind aici, mi-am dat seama că e o mare diferenţă între a
învăţa şi a înţelege. Mulţi oameni sunt adevărate biblioteci ambulante, dar nu
înţeleg mare lucru de la viaţă. Alţii, în schimb, mai simpli, au foarte multă
înţelepciune, însă dobândită pe alte căi. Au inteligenţa sufletului, care mi se pare
mai presus de orice.
Prieteniile din copilărie nu se uită. În perioada liceului am întâlnit-o pe
Lizica tot mai rar. Eram amândouă prinse cu învăţatul şi fiecare şi-a făcut alţi
prieteni. Eu o mai căutam uneori, nu-mi plăcea distanţa creată între noi două.
Încercările mele au dus la câteva întâlniri substanţiale. Devenise medic, apoi
fiecare cu familia ei.
După un concediu împreună prin munţi cu cortul şi câteva evenimente de
familie, n-a mai fost nimic. S-a stins din viaţă, fără s-o mai revăd, fapt care m-a
durut. Mi-am propus de multe ori, în ultimele zile ale ei, să fac ceva, măcar un
telefon, parcă presimţeam sfârşitul…
Era atât de singură şi puteam să fac acest pas, dar necazurile ei mă depăşeau.
Şi poate şi comportamentul ei ciudat. Nu cred că mai vroia să mai vadă pe nimeni,
decât pe fiul ei, Radu, pe care l-a iubit nespus de mult şi căruia îi dedicase viaţa ei
în totalitate.
A venit primăvara. Simt un parfum de libertate, deşi sunt într-o perioadă de
eşec sentimental. Mama mă încurajează: “Iubeşte viaţa şi ea te va răsplăti, nu
dispera, eşti tânără şi vei trece şi peste asta”.
Mă întâlnesc cu Adriana şi simt că are să-mi spună ceva. A început o
poveste de dragoste. Îmi destăinuie că este un coleg de liceu şi amândoi sunt tare
îndrăgostiţi. Ei i se pare că este foarte frumos, blond, cu ochii albaştri, cu o ţinută
mândră şi o privire pătrunzătoare. Fetele cam roiesc în jurul lui. La şcoală sunt
împreună, dar în rest întâlnirile se fac cu mare greutate.
Acasă, părinţii au impus un regim. Mama, în special, i-a fixat orele de întors
acasă şi orice ieşire trebuie anunţată. Noroc că la şcoală mai sunt chemaţi în afara
orelor de curs, la unele munci voluntare sau meditaţii gratuite în vederea bac-ului.
22
În plus, pe timp de vară avea voie cu prisosinţă la plaja de la Modern, ştiind-o mare
amatoare de bălăceală şi înot în mare.
Acolo sunt cele mai frumoase clipe cu Dan. Întâlnirile lor devin tot mai dese.
În ciuda dificultăţilor de libertate, relaţia Adrianei cu Dan devine tot mai profundă.
Cred că funcţionează povestea cu “mărul oprit”. Curenţii telurici care îi unesc îşi
continuă calea învolburată. Marea şi nisipul fierbinte nu fac decât să exacerbeze
dorinţele lor. Adriana îmi spune că şi-au promis să nu se despartă niciodată.
Dragostea aceasta inocentă era fără bariere.
Totuşi, un nor de greutăţi plana asupra relaţiei lor. Fiecare pleca pentru studii
pe alt drum. Adriana – la Sibiu, iar Dan – la Braşov, pentru că doreau specialităţi
diferite.
Dragostea la distanţă este foarte frumoasă, dar nu pe timp îndelungat. La
început, în situaţia asta, au reuşit să aibă zile frumoase şi în special colindatul
munţilor cu rucsacul în spate le-a adus o enormă satisfacţie. Muntele, ca şi marea,
erau două puncte comune, o pasiune devorantă, încununată de mult curaj şi
optimism.
În perioada aceea erau mereu pe aceeaşi lungime de undă. Sunt tare
bucuroasă că Adriana a avut noroc.
După al doilea an de studii, întâlnirile lor au început să se întunece. Cum te
poţi apăra în faţa unor acuzaţii bazate pe presupuneri? Simţea din partea lui un fel
de reţinere, nu mai avea aceeaşi privire senină. Era maliţioasă şi, după lungi
momente de tăcere, veneau reproşuri legate de comportamentul ei. Gelozia este o
boală care nu se vindecă uşor.
În general, se spune: “Toate la timpul lor!”. Existenţa lui e infinită, dacă te
gândeşti că fiecare secundă conţine trecutul, prezentul şi viitorul. Există, teoretic,
un timp pentru muncit, un timp pentru iubit şi unul pentru murit. Deseori,
conceptele timpului sunt amestecate.
În această perioadă de studenţie, ocupaţi până peste cap, se anunţă primul
copil. Le dau sfatul de a accepta cu inima deschisă acest dar de la Dumnezeu.
Parcă dintr-o dată s-a făcut pace în inimile lor. Un copil nu putea decât să-i
unească şi mai mult. Nu mai era o dragoste de adolescenţi, ci o dragoste de oameni
aproape maturi, care hotărau să se căsătorească şi să aibă un copil.
Perioada ce a urmat a fost dominată de o fericire lăuntrică de ambele părţi.
Parcă, mai mult ca niciodată, se trăia la unison. Iubirea şi bucuria străluceau,
precum soarele pe un cer senin.
23
 Adriana îşi terminase studiile la Sibiu şi se întorsese acasă la Constanţa, la
părinţi. Dan mai avea trei ani până la terminarea facultăţii. Se adăugase şi anul de
armată, dinaintea facultăţii. Drumul care îi despărţea până acum, Sibiu-Braşov, se
mai lungise cu câteva sute de kilometri, fiind de astă dată Braşov-Constanţa.
Miracolul sublim al acestei perioade a fost un băieţel dolofan şi care chiar
de la naştere părea copia fidelă a tatălui său. Fiecare nouă zi din viaţa lor aducea un
echilibru, o dăruire totală a Adrianei şi părinţilor ei pentru micuţul Octavian.
Părinţii sunt foarte importanţi în felul în care evoluează un copil. Şi genele,
bineînţeles.
Din cauze obiective, de la bun început, Dan nu putea veni foarte des să-şi
vadă copilul. În primele luni de viaţă, o casă fără tată nu ştirbea mult sau puţin
afectiv copilul. Dar, depărtarea dintre cei doi părinţi şi întâlnirile sporadice,
presărate cu reproşuri, stricau treptat acordul iubirii. Erau din partea lui Dan multe
gesturi de tandreţe şi atenţie, dar veneau în limita întâlnirilor.
La distanţă, fără să vrem, totul funcţionează mai greu. Suspiciunea, frica de
tentaţiile exterioare, slăbiciunea partenerului, în cele mai dese cazuri rup verigile
căsătoriei. Atunci când se întâlneau, Dan dorea să fie doar ei singuri. Dar, atunci
când se întâlneau şi cu prietenii, atmosfera nu era prea destinsă.
Lui i se părea că Adriana are un dialog pasional cu nu ştiu cine sau prietenii
fac glume nepermise şi nu existau niciodată situaţii de adaptare la buna dispoziţie a
grupului.
Spunându-mi şi mie despre noile conflicte, am înţeles experienţele
traumatizante dintre cei doi şi totodată faptul că o căsnicie la distanţă nu duce decât
la turbulenţe psihice.
Era poate destul de aproape de momentul când o fereastră se sparge şi rămân
doar cioburi… Era o aşteptare sau o “presimţire” că a venit timpul, dar nu apăruse
piatra care să izbească geamul.
Prima iubire este oare o alegere sau o stare care se cere de la sine? Ea este
începutul şi ştim că în orice stare începutul este cel care nu se uită şi pare
incomparabil.
Prima întâlnire, primul sărut, prima noapte sau zi împreună singuri, o
complicitate minunată între doi îndrăgostiţi.
Poate că prima iubire, chiar dacă este nereuşită, validează ideea că iubirea
există.

24
 Anii următori, de la caz la caz, îi pot face pe unii dintre noi să-şi schimbe
punctele de vedere şi dacă iubirea se erodează, naşte frustrări şi stă minată pe un
loc vulnerabil.
Luată de val, încerc să-mi demonstrez că viaţa mea aşa trebuie să fie şi nu
încerc să ţin mai strâns frâiele existenţei mele.
Ascult de la Adriana o temătoare poveste ce i se întâmplă de câtva timp. E
mai fericită, mai luminată, dar nepregătită pentru o nouă relaţie.
Fugind din “paradisul fără libertate”, minunea s-a întâmplat. S-a îndrăgostit,
încât n-a mai avut nevoie de nimic. Nu ştia să-mi spună care din cei doi
îndrăgostiţi a vrut primul să crape uşa spre viitor.
Convinsă că adevărata fericire este să petreci timpul, zile şi nopţi nesfârşite,
în doi şi să simţi răsuflarea profundă şi ocrotitoare a celui ce te iubeşte permanent,
fără convulsii repetitive şi nepotrivite, Adriana şi-a anihilat strângerea cumplită de
inimă, la un nou început de viaţă.
Era în preajma Crăciunului. Începuse vâlvătaia pregătirilor. Octavian sărea
în pătuţ, bucurându-se de becuţele multicolore din brad, care se aprindeau şi se
stingeau. Primise printre alte jucării şi un urs mare, pe care îl strângea în braţe şi
apoi adormea numai lângă el.
Venea bucuria unei nopţi sfinte. Se gândea, uitându-se la Octavian cu
duioşie: “Mă voi simţi pustie la miezul nopţii?” Toată groaza de singurătate care îi
dădea târcoale uneori se destrăma atunci când se auzea clinchetul soneriei, de data
asta zurgălăii de la sania Moşului.
Tânjea să reia exerciţiul pur al emoţiei şi răscolirii, să treacă spre noul an cu
nădejde şi linişte. Dragostea aceasta avea frăgezimea unui pahar de şampanie spart
la miez de noapte.
Ceasul intrase în rezonanţă cu ticăitul inimii, în cadenţa silabelor numelui
drag.
Adriana şi Niculai au intrat împreună în luna ianuarie. Erau înzăpeziţi
sufleteşte până la vârful brazilor, până peste crestele munţilor. Aveau în ei destulă
căldură, destulă poveste, ca să nu le fie frig în nici o seară.
La capătul acestui an, speranţele erau destul de mari, iar ianuarie venea cu
nădejdile lui neîncepute şi cu şansa luminată de a trece peste hopul cel mare:
divorţul. Simţea că va face din anul abia scos din cutie cel mai norocos răstimp al
vieţii sale.

25
 Îi era dragă luna ianuarie, pentru că atunci ningea disperat, pentru că pe
lângă brad încă mai tronau cadourile Moşului, iar în ninsoarea de afară putea să
găsească pretextul de a se cuibări în braţe fierbinţi.
Adriana era convinsă că nu va irosi cele douăsprezece luni şi neînceputul
calendar îi va aduce o proaspătă tinereţe.
Femeile de astăzi sunt mai îndrăzneţe, mai hotărâte şi mai libere să ia o
decizie de cuplu.
Problema divorţului se rezolvase destul de simplu. Trebuia luată o decizie.
Asta îşi dorea Adriana şi era destul de firesc, pentru că avusese de înfruntat părerea
şi dezacordul familiei şi alte piedici, pe care le depăşise.
Atunci i-am spus că nota deciziei trebuie prezentată de ea. Dacă vezi că el
este nehotărât şi-l iubeşti cu adevărat, lasă-l să plece; dacă se întoarce, e minunat.
Dacă nu, probabil e cu altcineva…
“Despărţirea” nu a durat decât câteva zile. În pragul uşii, parcă timid, dar
teribil de hotărât, Niculai a spus: “Vreau să rămân cu voi”.
“Preferăm să iubim decât să facem declaraţii de dragoste”, la acest aforism
puteam să-l integrez pe Niculai. Avea felul lui de-a fi, asemenea oamenilor crescuţi
la munte. Parcă plecat din intimitatea tăcută a muntelui, îi era greu să-şi
mărturisească sentimentele. Aparent timid, dar generous în lucrurile importante, cu
decizii şi înţelepciune profundă. O calitate principală şi importantă era că nu se
juca cu vorbele. Provocat să râdă, parcă ieşea stingherit din adâncul său de tăcere.
Dar, întâlnind marea, firea omului s-a schimbat. Mi s-a părut întotdeauna că
iubirea şi marea sunt un miracol. Deci, dintr-un foc, omul putea să devină altul. A
venit vara, fierbinte şi fidelă. Adriana şi Niculai au început ciclul răsfăţului pe plaja
care avea cărare spre mare.
Când nisipul arde şi marea e la doi paşi, ai senzaţia că fericirea costă puţin.
Cu un cer clar şi cu liniştea mării la prima oră a dimineţii, uitau de problemele
inerente. Erau oamenii verii, iubind, culmea, chiar şi canicula, trupurile bronzate şi
nisipul care arde. Atunci părea că nimic nu mai contează.
Ceea ce admiram la Adriana era faptul că dintr-un singur salt se arunca în
apă cu îndrăzneală şi siguranţă. O clipă dispărea în mijlocul unui vârtej de spumă şi
apărea departe, spintecând valurile ca un delfin în larg. O vedeam departe, întinsă
ca o planşă, cu mâinile sub cap, plutind minute în şir în elementul ei.

26
 Dimineţile la mare sunt dimineţi fără cer. Zilele cele mai frumoase petrecute
în largul mării, undeva pe lângă balizele de avertizare, erau cele când se conturau
valurile înalte de spumă, pe întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt.
Aşa au trecut nişte ani, iar din vâltoarea lor, se sedimentau împlinirile şi
apoi, după aproape zece ani, un miracol al lui Dumnezeu: venirea pe lume a unei
fetiţe, umplându-le viaţa de bucurie. Marea forţă a unei căsnicii împlinite pe un
drum mai puţin sinuos, unde iarba şi florile cresc nestingherite…
Mama m-a lăsat să plec singură pentru prima dată la Bucureşti, pentru că îmi
doream foarte mult. Avea acolo o prietenă foarte bună, fără copii şi care mă
îndrăgea pe mine.
Eram foarte apropiate, în contrast teribil cu vârstele noastre. Eu, vreo 12 ani,
ea, vreo 60 sau chiar mai mult.
Atunci am trăit cred prima mea dezamăgire. Auzisem că se pot vizita multe
în Bucureşti şi credeam că voi deschide porţile unui ţinut idilic. Mă mir şi acum ce
încercare a fost aceasta şi cum a avut încredere mama să mă lase. La gară m-a
aşteptat într-adevăr Lulu, bătrâna mea prietenă, care m-a dus la casa unor prieteni
în vârstă şi care aveau o fetiţă de vârsta mea. Acolo totul era mohorât şi neprimitor
şi simţeam că locurile în care am coborât nu corespundeau câtuşi de puţin
imaginaţiei mele. Copila aceea trăia într-o singurătate dezolantă, fără zâmbet şi
vioiciune.
Nu era deloc lumea mea. Singurătatea urla pur şi simplu în jurul lor şi pot
jura că n-am întâlnit nicăieri o tăcere mai zgomotoasă.
Lulu a venit a doua zi la familia respectivă, iar eu, care dormisem foarte
puţin în noaptea aceea, n-am fost în stare, spre regretul meu, să spun decât că vreau
acasă.
Mi-a lipsit orice poftă de a mai vedea Bucureştiul, iar Lulu era atât de tristă
şi schimbată, încât mi-am dat seama că dorinţa mea, pe care mama mi-o
îndeplinise, se transformase în eşec. Mai târziu am aflat că Lulu era grav bolnavă,
avea un cancer avansat, iar eu picasem ca musca în lapte, cu gânduri de plimbare
prin Bucureşti.
Pentru mine, Bucureştiul a fost mereu un eşec. Mi l-am dorit şi nu l-am putut
avea. La întoarcere, după numai o zi, mama mă aştepta în gară. Am îmbrăţişat-o şi
am izbucnit în plans. Nu m-a mângâiat, am mers spre casă tăcute, de abia acum îmi
era jenă de insistenţele mele şi cred că atunci mama a vrut să-mi dea o lecţie.
Bănuiesc că văzuse la mine de mică mult spirit de independenţă, care mai trebuia
27
domolit. M-am ghemuit în pat, înfricoşată de aventura mea printre străini, dar
fericită că sunt acasă, visând ca a doua zi să merg la cei dragi, cu care am împărţit
copilăria.
A doua zi dimineaţa, la o oră cam matinală, întrucât mama de-abia please la
serviciu, am plecat la părinţii Adrianei. Ca să-mi treacă ce aveam pe suflet, trebuia
să-mi descarc năduful cuiva. Mamei n-am putut să-i spun tot ce simţisem, pentru
că această călătorie se făcuse la insistenţele mele.
Simţeam că nu sunt înţeleasă întotdeauna şi, mai precoce decât vârsta mea,
încercam să fac lucruri care uneori mă puneau în dificultate. Mama ştiu că se lupta
în felul ei cu puternica mea personalitate şi cu dorinţa de independenţă. Lecţiile de
viaţă le-am primit mai târziu singură.
Spre norocul meu, am găsit-o acasă pe tanti Olguţa. Oare ştia ceva de la
mama despre mine? După socotelile mele, n-au avut când să se întâlnească.
La întrebarea “Ce ai mai făcut şi cum a fost?”, am răspuns aşa, ca un om
care trecuse bine prin viaţă: în primul rând, i-am spus că dorinţele îmi depăşiseră
de departe posibilităţile.
Tanti Olguţa s-a uitat lung la mine şi acum cred că ar fi fost curioasă să-mi
cunoască dorinţele, dar s-a apropiat de mine, şi-a aşezat mâna pe capul meu şi mi-a
spus: “Ai o privire frumoasă şi pătrunzătoare, încearcă să n-o pierzi.” Un fior
puternic de înţelegere reciprocă m-a cutremurat. Dacă m-ar fi certat, aş fi plecat
mânioasă, dar aşa am plecat cu impresia că mi-a transmis că prin confruntări te
formezi în viaţă.
Am trecut şi a doua zi pe la tanti Olguţa, dar nu mai era acasă. Îi plăcea
foarte mult să colinde, să nu stea în casă. Când copiii erau la şcoală, îşi găsea
timpul necesar să termine repede problemele din gospodărie şi apoi să hoinărească
şi chiar să se întâlnească cu bunele ei prietene, inclusiv mama. Această înclinaţie
spre plecare în natură şi comunicare cu alţii a moştenit-o şi Adriana.
Era ceva oare de moştenit? Nu se afla într-o dimensiune necunoscută. Auzise
la mama ei, cum îi spunea tatălui: “Mergi cu mine? Gândeşte-te repede, căci dacă
nu vrei, eu am plecat!” Si dacă răspunsul nu era ferm în clipa următoare, Olguţa
era deja pe uşă afară.
Şi din toată energia asta debordantă, într-o zi Olguţa a simţit o lipsă de
putere şi alte simptome care nu o caracterizau. În corpul ei bântuia ceva ca o
furtună. Nu i-a spus nimic Adrianei, care tocmai o născuse pe Ada. A încercat să o
ferească de griji în plus. Boris a dus-o imediat la spital, mai ales pentru analize.
28
 Începea un naufragiu în perspectivă. N-a ţinut mult. Incredibil de puţin, nici
măcar să se dezmeticească cineva din familie. Nimeni nu a presimţit nimic. Se
discuta ca despre o boală banală ce se va remedia. Tatăl Adrianei s-a dus după
câteva zile să-i ducă un aparat de radio, pentru că asta-i ceruse, ca să asculte
muzică.
A vrut să îl dea la geam, salonul fiind la parter. A văzut patul gol şi a crezut
că e pe afară. N-a mai fost nici acolo, era undeva spre cer…
Această veste i-a luat pe nepregătite pe toţi. A căzut ca un trăsnet. Fiecare
moment, în asemenea cazuri, devine preţios. De-abia după începi să realizezi ce s-a
întâmplat, să ai regrete şi chiar procese de conştiinţă.
Mult timp Adriana a simţit prezenţa Mamei. Îmi spunea că o visa mereu într-
un loc necunoscut! Uneori într-un deşert de nisip auriu, iar alteori pe o apă întinsă,
cu răcoarea ei bântuită de o ceaţă miraculoasă. Erau potecile ce duc spre locuri
necunoscute, unde nu fusese niciodată, şi aveau un corespondent.
Ce i se transmitea de fapt? Se insinua prin vise că lumea i se oferă iluminată
de povaţa mamei să colinde. Provocarea de a vedea lumea era tâlcul acestor vise.
Adriana m-a căutat şi am început să facem planuri.
Am simţit că are înclinaţii spre locuri inedite. În primul rând, visase un
deşert cu nisipul auriu. Auzise de la Ică, care lucrase cinci ani în Algeria şi avea
multe poveşti adevărate despre Sahara. Şi eu eram curioasă să văd deşertul,
cămilele, furtuni de nisip şi să ştiu cât mai multe despre viaţa tuaregilor. Şi am
hotărât ca prima noastră călătorie să fie în Tunisia.
Universul nu suportă vidul. A iubi lumea cu tot ce oferă ea, rău sau bun,
periculos sau liniştitor, este înţelepciunea fiecăruia. Şi am trăit aici destule
întâmplări în care ne-am lovit de infern!
Pot spune că în Tenerife ne-a impresionat insula-vulcan-munte, care, pe o
suprafaţă relativ mică, ajunge deasupra oceanului până la 3000 m. Lava din
adâncurile fierbinţi ale Terrei a străbătut scoarţa terestră pe fundul oceanului şi a
început să se depună până la suprafaţă. Nu poţi să nu tresari pe serpentinele abrupte
spre zona Nasca. La unele curbe, autocarul a trebuit să facă manevre periculoase
pentru a se înscrie pe drum. Cu toate acestea, existau zone unde vegetaţia se
dezvolta selectiv, pe trepte de înălţime (bananieri, citrice, cartofi, viţă de vie),
facilitată de condensarea evaporărilor din jurul insulei, în lipsa unui sol organic
propice. Am găsit acolo, la cel mai de sus punct al urcuşului, un restaurant drăguţ,
unde am luat o masă copioasă la un preţ acceptabil. La întoarcere, după atâta
29
adrenalină, am organizat o baie în ocean. Spre apusul soarelui, într-un peisaj
superb, am lenevit pe nisipul cenuşiu de pe plaja îngustă.
Nu ştiu care dintre munţi ne-a trimis pe un tărâm al feeriei, dar locurile
noastre dragi de fiecare an, în apropiere de Cheile Râşnoavei sau la Cârţişoara, în
inima munţilor Făgăraş, ne-au fascinat şi întărit dorinţa de a reveni mereu.
Îmi tot vorbea de o croazieră şi ştiam că este atrasă şi îşi doreşte din tot
sufletul să fie pe mare, liniştită sau zbuciumată, constituind cercul magic al zodiei
ei.
Eu, “Vărsătorul”, care ar fi trebuit, asemenea “Racului”, să vibrez sensibil la
cercurile concentrice ale unei pietricele aruncate în apă, m-am “revărsat” în
refuzuri elegante pentru că nu ştiam cum să îmi explic frica.
Cum să mă urc de bunăvoie pe o insulă plutitoare cu tot confortul secolului
al XXI-lea şi cu toate deliciile şi eleganţa costisitoare, când nu ştiam să înot?
Orice mijloc de transport – avion, autocar, automobil – mi se părea lipsit de
primejdie, dar un vapor, cu “drăgălaşele” lui bărci de salvare, era pentru mine total
riscant. Aventura aceasta plină de rafinament, dorită de mulţi, mi-a dat mie multe
nopţi de nesomn.
Şi energia risipită pentru a înfrunta situaţia m-a obosit atât de mult, încât am
cedat, descurajată, dar întărită de voinţa şi dorinţa soţului meu, care mă lămurea că
merită măcar o dată în viaţă să înfruntăm frumuseţea mărilor.
Aşadar, închid ochii… Si ce văd? Coridoare înguste, în culori vii, cu săgeţi
care te îndrumă în limba italiană sau engleză. N-am reuşit nici înainte de debarcare
chiar cu o zi, să mă descurc perfect şi să ajung fără bâlbâieli la ţinta dorită.
Mă strecor prin această animaţie zgomotoasă, cu oameni occidentali
degajaţi, cu vârste înaintate, fericiţi, umblând nestingheriţi prin acele saloane de
distracţii sau restaurante luxoase, unde se impuneau toalete de seară şi un ritual.
Totul era foarte bine organizat, punctualitate maximă şi ar fi fost o greşeală dacă
nu aş fi intrat şi eu cât de cât în ritm.
Nu prea m-am acomodat cu marele restaurant “Villa Borghese” unde, după
ce ţi se oferea cartea de menu şi trebuia să alegi ceva de acolo, scris în engleză sau
franceză, cu nume sofisticate, necunoscute deplin de noi, primeai nişte aranjamente
pictoriale, ornate cu şiruri de stropi, cu frunzuliţe de design şi desigur că exista o
pătrăţică de friptură, făcută în siropuri de coacăze sau struguri, cu cireşică
deasupra.

30
 Din când în când, de la mesele de români, cineva ridica ochii spre tavan.
Clienţii restaurantului, repartizaţi la mesele lor cu număr fix, aşteptau şi un
spectacol al serii, pentru că fiecare seară purta un nume: “Seara comandantului”,
“Seara Italiei”, “Seara Albă”. Nu ştiam ce va fi, dar aşteptam cu nerăbdare ceva
spectaculos.
Ei, nu prea a fost ceva special, dar, culmea, noi, cele trei familii, ne-am
simţit deosebit de bine pe puntea 12, acolo unde era un restaurant gen “bufet
suedez”, unde cu greu găseai o masă şi umblai cu tava să-ţi alegi ce doreşti. Fiind
în formă de potcoavă, cutreierai un spaţiu imens cu tava în mână, în furnicarul de
lume care privea numai spre galantarele cu mâncare şi spre mesele aglomerate, să
prindă loc. Spectacolul era frumos şi după o anumită oră era destul de lejer şi chiar
bine de venit, gândindu-te la o lâncezeală agreabilă în faţa unei farfurii cu fructe (la
final) şi cu ochii pe geamurile imense, pentru a admira peisajul.
Ieşind din restaurant, pe aceeaşi punte, te întâmpinau baruri, unde puteai bea
o cafea sau să stai la masă în imediata apropiere a barei vaporului, de unde simţeai
răcoarea apei şi savurai fericirea călătoriei.
Dar aici, urcând doar câteva trepte, erau bazinele “zacusi”, unde permanent
erau oameni în costume de baie, care îşi făceau cu plăcere terapia, deşi afară pe
pute se umbla în geci, fiind sfârşitul lui octombrie. În mijloc se afla o piscină mare,
unde doritorii de înot erau nelipsiţi până la apusul soarelui. De jur împrejur, diferite
activităţi, lecţii de dans, aerobic şi alte jocuri unde nu exista limită de vârstă.
Pentru cine dorea în spaţiu închis şi mai complex, era la prova vaporului sala de
sport cu o aparatură multifuncţională.
Punctul “forte” al vaporului, în afară de cazinouri şi magazine de tot felul,
era sala de spectacole, enormă, elegantă, unde în fiecare seară se prezenta câte un
spectacol diferit, de la muzică clasică la muzică şi spectacole de variété, muzică
modernă, cu artişti din toate colţurile lumii. Aşteptam cu bucurie ora 19, când,
grăbiţi, ne îndreptam paşii spre sala de spectacol, ştiind din programul zilei, ce ne
era strecurat pe sub uşă, ce spectacol va fi.
De asemenea, în fiecare zi, de la ora 17, într-o sală spectaculoasă, chiar în
apropierea recepţiei, se asculta un recital la pian şi vioară. Pianul alb, marca
Forster, era aşezat pe un fel de postament gen sticlă, pe sub care se vedea apa
sclipind, iar alături, pe un perete, era o cascadă în diferite culori, în funcţie de
luminile proiectate. Cele două instrumente interpretau lied-uri şi arii cunoscute, la
un înalt nivel artistic, dar uneori cântau şi doi artişti ruşi arii din opere. După
31
spectacolul de seară, cu sufletele încărcate de lumină şi bucurie, mergeam la masa
de seară, având în grijă noua toaletă vestimentară ce se impunea programului.
Cred că n-am văzut-o mai fericită ca acum pe Adriana. Ea a gustat din toate
aceste oferte cu mult entuziasm plăcerea oferită de elegantul vapor.
Alerga înnebunită pe puntea de sus a navei, la plecarea ei, când, cu cea mai
mare uşurinţă, acest bloc plutitor îşi deschidea aripile, ieşind din rada portului,
unde acostase. Melodia “My Heart Will Go On“, cântată de Céline Dion la plecare,
contribuia la sezaţia că ai aripi şi tu alături de pescăruşii care ne însoţeau până
departe, într-o clipă sau alta îţi vei lua zborul spre zări. Era într-adevăr ceva superb.
Eu aşteptam “clipa terestră”! Prima escală – în oraşul port Burgas.
Debarcarea a fost exemplară. Bine organizat totul, cu cardul în mână - cu
emblema companiei MCS (companie italiană), am trecut de pe scara vaporului pe
cheiul portului, preluându-ne autobuze şi lăsându-ne aproape de centru.
O vizită scurtă în acest orăşel provincial, curat şi primitor, cu magazine
multe şi mărfuri ca peste tot.
A doua zi de dimineaţă am parcurs Bosforul, admirând faptul că localităţile
de pe versantul european se înşiră aproape continuu de la Marea Neagră la Marea
Marmara.
Se remarcă jumătatea sudică a strâmtorii, cu fortăreaţa anatoliană unde
castelul construit în 1394-1395, pare a fi funcţionabil şi azi, precum şi toate
construcţiile medievale şi actuale ale marii metropole Istanbul, inclusiv cele două
poduri peste strâmtoare, care leagă cele două continente.
În după-amiaza următoare am parcurs strâmtoarea Dardanele, mai puţin
impresionantă decât Bosforul, dar ne-am amintit cu plăcere de altă excursie în
Turcia, când am vizitat Troia şi Canakkale, oraş frumos şi modern, în care am
dormit o noapte, şi a doua zi am traversat strâmtoarea, în drum spre casă.
Escala următoare a fost în oraşul port din Grecia – Volos, situat pe marginea
golfului Pagastic, în sudul Peloponesului.
Primitor, ne-a oferit o promenadă pe ţărmul mării, printre hoteluri moderne
şi terase ale cafenelelor. Am aflat că acest loc poartă numele de “Cheiul
Argonauţilor”. Aici sunt o puzderie de taxiuri şi am aranjat să mergem în punctul
forte al localităţii – muntele Pilion, cu vârful Purianos Stavros (1650m), acoperit
cu o vegetaţie luxuriantă şi cu 24 de sate pitoreşti, cuibărite pe pantele sale, cu
arhitectură caracteristică: case înalte, cu uşi de fier şi ferestre mici, cu gratii.

32
 Atârnate pe terenul în pantă, ele au trei etaje în faţă şi unul în spate, la
nivelul drumului. Taxiul ne-a urcat în satul Macrinitsa, oferindu-ne o privelişte
mirifică.
Refugiu împădurit al zeilor şi eroilor Greciei Antice, muntele Pilion era
cadrul de desfăşurare a unui mare număr de aventuri amuzante sau dramatice din
mitologia greacă. Aici, la nunta lui Peleu cu Thetis, Eris a aruncat faimosul “măr al
discordiei”.
Aici s-au ambarcat Argonauţii pentru a porni în căutarea “lânii de aur” şi tot
aici Titanii s-au străduit zadarnic să înghesuie pe Pilion peste Ossa (Ossa este un
munte de 1978m, între Pilion şi Ossa), pentru a urca Olimpul (2917m).
Escala următoare ar fi trebuit să fie oraşul Gythion, din sudul Peloponesului,
dar timpul nefavorabil a împiedicat oprirea uriaşului vapor în acel port, astfel încât
timp de două nopţi şi ziua dintre ele am parcurs sudul Mării Egee, Marea
Mediterană în sudul Greciei, Marea Ionică şi Marea Adriatică, sosind la Veneţia.
Pe mine nu mă încânta prea mult Veneţia. Ce stare sufletească mă împinsese
iar alături de cei derutaţi? Şi prima dată când am vizitat-o n-am fost departe de
dezamăgire. Recunsc, este ceva inedit, dar apa şi canalele ei mă înfioară.
O vizităm pentru trecutul ei. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de
odinioară, locuitorii o părăsesec, dar, în loc să nu mai aparţină nimănui, ea aparţine
tuturor. Nici acum, în plină decadenţă, ea nu-şi întoarce capul pentru a visa o
sărăcie sfântă.
Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast. Steagurile nu se
mai umflă orgolioase în vânt, iar în palatele părăsite şi cu obloanele trase nu se mai
întâmplă nimic.
M-am mirat că, recent, cunoscutul actor american George Clooney şi-a
oficiat căsătoria, urmată de o nuntă fastuoasă, în Veneţia. Mirajul nunţii nu a
constat în organizarea impecabilă şi numărul mare de personalităţi, ci în plimbările
galante ale mirilor, cu gondolele obişnuite, pe canalele oraşului.
Odată spectacolul restrâns al nunţii terminat, Veneţia emană o tristeţe
neobişnuită. Cei care vin aici în plimbare admiră orologiul din turnul San Marco şi
văd palatul şi celelalte clădiri cufundate în trecut şi melancolie. Veneţia nu poate
învăţa modestia, de aceea agonizează. Timpul acela dat de orologiul din turn doar
pietrifică vanităţile Veneţiei şi măreţia ei de altădată. Acum e obsedată de
decadenţa ei, lunecând într-un exil iremediabil.

33
 M-am pierdut de Adriana şi Niculai şi de ceilalţi prieteni ai noştri, Monica şi
Lucian, pe străduţele mici ale Veneţiei, până la Ponto Rialto. Am apucat să facem
câteva poze în preajma gondolierilor, apoi fiecare băga nasul în magazinele cu
suveniruri, atrăgându-ne mai mult obiectele din Murano.
Întorşi la vapor, am primit vestea că, din cauza timpului nefavorabil, nu vom
putea face escala în portul Katakolon, astfel încât din nou ne-am bucurat numai de
ofertele vasului de croazieră timp de două nopţi şi ziua dintre ele, ajungând în
Pireu.
Aici, escala a fost de scurtă durată, încât nu ne-am permis decât o scurtă
vizită în Atena, pe Acropole şi prin cartierul Placa.
De câte ori am fost la Atena am fost împinşi să vedem pe Acropole, cel mai
important şi frumos templu, numit şi “Piaţa Sfântă a Atenei “, dedicat iniţial
protectoarei sale, zeiţa Atena. Monumentele de aici stau în armonie cu aşezământul
natural. Datând din secolul al V-lea î. Hr., este cea mai bună reflecţie a splendorii
şi bogăţiei Atenei.
Cele mai vechi mituri, festivaluri măreţe religioase, culte şi evenimente
decisive din istoria oraşului, sunt toate conectate în acest loc sacru.
Atraşi mereu de clădirea Pantheonului, am mărit pasul spre reşedinţa
imensei statui a Atenei. Ştiam că Pantheonul este templul fatal al spiritului
european, iar lucrările de restaurare au durat 30 de ani. În zadar s-au străduit
creştinii să-l transforme în bazilică, în zadar s-au străduit turcii să-l transforme în
moschee, în pulberărie şi în harem, în zadar au tras veneţienii cu tunul să-l dărâme.
Chiar a fost şi perioada când a fost lăsat să devină cuibar de şerpi.
Toate acestea n-au folosit la nimic. Cu câtă durere şi dezgust aflăm de lordul
Elgin care, acum mai bine de un secol şi jumătate, a luat tot ce se putea fura de pe
Acropole şi a dus în Anglia la British Museum. Pentru lucrurile furate, uitate şi
neînapoiate Greciei, nu apar decât legende.
Am privit Pantheonul şi am făcut poze aşa cum nu se recomandă să vezi o
operă de artă: din imediata apropiere. Am avut o revelaţie. M-am convins că
templul nu e acelaşi când e privit de la baza coloanelor. Pantheonul de aproape e
masiv, copleşitor şi în muchiile crenelurilor simţi tăişul de secure. Pantheonul a
fost ridicat de artişti care înţelegeau de ce Athena se sprijină gânditoare pe o lance.
Acelaşi sentiment de neîmpăcare îl avem când aflăm căTemplul Athena
Nike este dărâmat de turci în 1686, pentru ca din materialul scos să se facă un zid
de apărare.
34
 De aici, am plecat cu Adriana şi Niculai în cartierul Placa. Grecii nu păreau
deloc trişti din cauza perioadei lor de recesiune. Cafenelele absolut pline,
magazinele la fel, iar pe faleza uluitor de elegantă, tineri mulţi în restaurantele
unde preţurile nu erau la îndemâna noastră.
Surpriza călătoriei noastre a fost oraşul Izmir. Este un oraş de aproape patru
milioane de locuitori, înşirat în cel mai pitoresc mod pe un relief muntos, care
cuprinde numeroasele braţe ale unui golf, cu cea mai albastră apă din lume.
Un taximetrist bine calat pe prestaţii turistice, ne-a plimbat pe la principalele
puncte atractive ale oraşului: Turnul cu ceas, Ascensorul, Cetatea medievală, o
moschee albastră, Bazarul, oferindu-ne apoi un specific ceai turcesc.
Şi, în sfârşit, ultima escală a croazierei a fost la Istanbul. Era Ziua Naţională
a Turciei şi asta ne-a făcut să credem că vom vedea ceva inedit, altfel, în câteva
ore, nici nu ne închipuiam că ne vom bucura de prea multe. Totuşi, ne-am propus
să vedem un obiectiv interesant: Bazilica Cisternă, unicat mondial. După ce am
admirat Piaţa Taxâm (Piaţa Republicii) în zi de sărbătoare, cu o impresionantă
paradă a poliţiştilor pe motociclete, am intrat în Bazarul Mic, unde am cumpărat
rahat cu nucă şi baclava.
Ajunşi pe vapor, am aflat vestea bună: vom debarca a doua zi la Constanţa,
fiindcă portul fusese închis vreo trei zile din cauza furtunii. Se vehicula vestea, cu
o zi-două înainte, că ne vom întoarce la Veneţia şi de acolo cu avionul la Bucureşti.
Nu a fost aşa, şi foarte bine, pentru că ce e mult nu e bun, chiar dacă era gratis. Nu
ne-ar fi costat nimic.
Sunt convinsă că Adriana ar fi preferat încă un tur cu vaporul şi, dacă s-ar fi
putut, mai multe zile la fiecare escală! Eu vroiam să fac un pact cu marea: să ne
despărţim prietene, fără furtuni şi pericole!
Visele de noapte ale Adrianei, în care Mama îi apărea cu insistenţa
îndemnurilor de a călători, se repetau, ducând-o pe meleaguri necunoscute, care
mai apoi coincideau cu alegerile bizare şi întâmplătoare dintr-o agenţie de turism.
Eu sunt din nou fericită! Într-una din discuţiile mele cu ea, îmi povesteşte că
a colindat în vis pe undeva pe ţărmul mării, unde nişte stânci caudate rezonau cu
marea. Din spuma mării, a ieşit în valuri albe, apropiindu-se de ţărm, o zeiţă…
Am plecat după o lună împreună în Cipru. Şi, într-adevăr, una dintre cele
mai frumoase imagini din călătoriile noastre a fost zona de pe malul Mării
Mediterane, unde zeiţa Afrodita s-a născut din spuma mării. Aceleaşi stânci,
aceleaşi valuri ca în vis…
35
 Nostalgia frumosului a dominat istoria, îmbolnăvind bărbaţi puternici, pe
regi ducându-i la războaie, pe sclavi ducându-i în genunchi în faţa unei femei
iubite.
Cele trei zeiţe, Atena, Hera şi Afrodita, i-au cerut lui Paris să acorde uneia
dintre ele mărul hărăzit de zeiţa discordiei, Eris, celei mai frumoase.
Alegerea lui Paris a fost Afrodita, dezlănţuind astfel duşmănia celor două
zeiţe împotriva troienilor.
Vremuri atât de încurcate! Era nevoie ca ulterior Paris s-o răpească pe Elena,
soţia lui Menelau, regele Spartei?
Grecii au profitat de răpirea soţiei lui Menelau pentru a declara război
Troiei. Toată lumea a zis după aceea că ei n-au suportat să trăiască fără frumuseţe.
De fapt, nu sunt multe popoare care ar fi fost în stare să echipeze corăbii, să-
şi trimită bărbaţii şi zeii pe câmpul de luptă ca să aducă înapoi o femeie frumoasă
şi infidelă.
Vă daţi seama cât de şireţi sunt grecii? Au făcut din povestea războiului
purtat împotriva Troiei un cal troian pe care l-au împins în Europa.
În prezent, nu putem să n-o admirăm pe neruşinata cu trup de zeiţă, care stă
pe soclu, la Louvre, cu mâinile retezate după ce s-a îmbrăţişat şi cu alţii.
Dar noi am savurat, după ziua întâlnirii imaginare cu Afrodita, seara de dans
tradiţional grecesc în restaurantul hotelului. Din noianul de femei frumoase de aici,
dansatorii greci, unul mai frumos ca altul, au ales-o pe Adriana (Afrodita grupului
nostru).
Am văzut-o radiind de bucurie, dansând şi aşezând paharele, unul peste altul,
pe capul unui grec, în ritm de dans.
Îmbrăcată într-o superbă bluză roz şi cu pantaloni albi, mi-a amintit de
artista mea preferată. Amândouă aveau aceeaşi veselie pe chip, purificându-se prin
aceste clipe memorabile, cu o muzică atât de îndrăgită şi pasională.
“Regatul speranţei nu cunoaşte iarna” spune un proverb rusesc. I-am spus
atunci că este încă tânără să traverseze bulevardul “Trandafirilor”. Suntem atât de
fericite împreună… N-am avut niciodată îndoieli şi nici nori negri deasupra
noastră.
Eu cred că mi-am greşit secolul. Cred în prietenie şi în stabilitatea ei. Pun
mult suflet. Un fir invizibil ne uneşte; romantic amândouă, căutăm “poarta verde”
spre un tărâm al transparenţei şi frumosului din natură.

36
 Mi-aduc aminte de o noapte petrecută la Vama Veche, cu mulţi ani în urmă.
De fapt, nu mai aveam ce căuta noi acolo, dar festivalul de folk m-a atras, fără să
ştiu exact peste ce voi da pe plajă… Au fost multe surprise!
Tineret vesel, într-o libertate deplină, nonconformist, corturi cu drapele,
fiecare pe limba lui cânta sau vorbea. Plaja era atât de plină că, odată intraţi, n-am
mai găsit o cale de acces spre ieşire. Nici n-am mai încercat, pentru că după ora 23
începea spectacolul de folk, în cadrul festivalului, şi am hotărât să rămânem.
Destul de departe de scenă, ne-am aşezat pe nisip, ca toată lumea, şi am
aşteptat. Era mare problemă şi cu ocuparea locurilor pe nisip!
Mi-am imaginat că suntem într-un bazar sentimental. Tinerii trăiau cu
frenezie o dragoste neobişnuită, în locul acesta magic, mai toţi se pupau sau
dormeau unul în poala celuilalt, dând impresia că se cunosc de când lumea.
Nu mai exista nici ieşire, nici intrare, doar dacă săreai peste trupurile
tinerilor în acea lumină difuză. De altfel, nu s-ar fi supărat nimeni.
Adriana, împreună cu ceilalţi “veri” din gaşca noastră, pregătise o saramură
nemaipomenită, cu care ne ademenise, căci nu plecasem din Constanţa odată cu ei.
Pe plajă ne-am luat dozele de bere să continuăm ospăţul. De fapt, toată
lumea avea câte ceva de cărat în mână. Mai frumos a fost când a început
spectacolul iniţial. Erau anunţaţi în program cântăreţi dintre folkiştii noştri
renumiţi. Eu şi Adriana îi aşteptam cu nerăbdare pe Vasile Seicaru şi Tatiana
Steopa…
Curenţi telurici care se uneau cu muzica dădeau o atmosferă de vis. Putea fi
ca o magie neagră, pentru unii tineri care aveau deja o stare de euforie…Marea şi
nisipul care fusese fierbinte dezlănţuiau exacerbarea dorinţelor lor.
După miezul nopţii, cei care “puteau sta în picioare” plecau să facă o baie în
mare, la lumina lunii. Era una din plăcerile nopţii, la care eu mă înfioram complet.
Dintre ai noştri, “verii” au urmat exemplul, chiar şi Adriana, care era o curajoasă şi
spunea că nu este la prima încercare, ci, dimpotrivă, în ieşirile lor la mare, cele
nocturne au fost cele mai palpitante.
Noi nu ne-am urnit de la locurile noastre mult timp, pentru că pe picioarele
noastre dormea un tânăr atât de profund, părăsit de amicii lui, iar nebunia locului
era cumplită, de neînţeles. Am zăbovit din dorinţa de a-l ajuta, deşi muzica era atât
de tare, încât inimile noastre rezonau puternic, insuportabil. Ne-am descătuşat la un
moment dat şi, cu puţină tărie, îndrăzneală, ne-am croit culoar spre partea opusă,
unde erau aşezate corturile.
37
 Ne-am găsit cu mare greutate grupul nostru “de destrăbălare” şi am anunţat
că vom pleca spre casă. Era trecut de ora două noaptea, iar lupta de a ieşi cu
maşina din această hărmălaie nocturnă până la şosea mi s-a părut mai grea decât
dacă urcam pe Everest.
Nu ştiu ce au făcut “verii” noştri până dimineaţa, dar oricum au simţit briza
mării şi au rămas într-un vis fermecător. Între timp am auzit că lucrurile acolo s-au
schimbat şi mai mult, mult din rusticul locului s-a mai dus, ridicându-se vile şi
hoteluri, pentru cei care vroiau să ajungă aici, dar cu condiţia să aibă bani.
Oricum, cazarea cu cortul e la îndemâna oricui…
Din păcate vara, pe care toţi o dorim cu nerăbdare, trece repede, iar toamna,
care vine cu ploi ce nu mai încetează, face să mustească amintirile şi să se infiltreze
ca o apă freatică în starea mea de spirit.
Eu aştept iarna. Mi-a adus atâtea bucurii, încă din copilărie… Fiind născută
în februarie, la o zi distanţă de “Ziua Indrăgostiţilor” (sărbătoare pentru tineri sau
chiar pentru toată lumea, preluată de la americani), am sărbătorit cu prietenii
purtând de fiecare dată inimioare roşii în piept.
Mă uitam în jurul meu, privind cu discreţie, şi mă gândeam, folosindu-mi
intuiţia. Cine de cine este îndrăgostit? Cei căsătoriţi cât de îndrăgostiţi mai sunt?
Soţul meu imi spusese mai pe la început că dragostea ţine cam trei ani! Ştiu
că am sărit ca arsă şi nu-mi dădeam seama cum se poate încadra la cifra asta. Din
experienţa altora?
A fost tăcere şi un uşor zâmbet m-a făcut să cred că din experienţele lui
anterioare.
Şi dacă eu voi putea să extind termenul?
Asta-i treaba ta!
Deci, fiecare după posibilităţile sale sufleteşti…
Gândindu-mă la tăria sentimentelor de iubire, mi-am adus aminte de fiica
unei prietene, o tânără drăguţă, deşteaptă, terminase facultatea, cu nişte părinţi
deosebiţi care o ajutau în continuare.
Mi-a mărturisit la una din întâlnirile noastre la un picnic că se îndrăgosteşte
foarte des şi focul se stinge tot atât de repede cum s-a aprins.
I-am spus că nu te poţi îndrăgosti de două-trei ori pe lună şi că trăieşte într-o
mare confuzie. Crezi că iubeşti, când, de fapt, nu e decât o dorinţă. Cel mai rău
lucru care ţi se poate întâmpla este să trăieşti o pasiune distrugătoare. Cele

38
pasagere pot fi exaltante, ameţitoare. Avantajul e că nu lasă urme când se termină.
Dar, şi când sunt prea multe, îţi pierzi încrederea în tine şi în destin…
Cine fuge de dragoste şi de viaţă, căutând inocenţa singurătăţii? Anumite
popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Un epitaf scris de un
înţelept în pragul morţii spunea cam aşa: “Am trăit şăptezeci şi şase de ani, dar, de
fapt, numai patru.”
Nu ştiu cum şi-a făcut bietul om socotelile, dar zilele fericite sunt cele în
care trăieşti cu adevărat şi cum doreşti.
Şi cred că şi eu sunt de acord că zilele mele fericite sunt cele în care soarele
a răsărit în fiecare dimineaţă…
Câte or fi la număr? N-am încercat să le număr, dar nedumerirea mea n-a
durat mult când Adriana mi-a spus că de ziua ei – pe 30 august – nu vrea alt cadou
decât… şi m-a pus la încercare. Cunoscând-o destul de bine, am început să înşir:
“O biciletă… o excursie… o …”
Nimic nu se potrivea şi nici n-aş fi ghicit! Atunci când copiii au întrebat-o ce
şi-ar dori la împlinirea celor 60 de ani, n-a ezitat să răspundă că ar fi fericită dacă i-
am dărui un salt cu paraşuta.
Ce înţelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă? Şi, de fapt, în faţa ei nu
exista decât împlinirea unei dorinţe de mult râvnite, fără frică şi prejudecăţi.
De multe ori, vorbeam la modul general să facem din viaţa noastră lucrurile
care ne fac fericite şi uite că ea, mai temerară, a cerut ce şi-a dorit.
E un fel de manifestare a dragostei faţă de viaţă. Nici Niculai nu i-a tăiat
elanul, nici nu s-a opus, ci, într-un mod tacit, a aprobat.
La aeroportul de la Tuzla am însoţit-o mai mulţi prieteni şi cele două
nepoţele, Amalia şi Clara.
Le-am întrebat pe fetiţe ce fac la aeroport. Ştiţi ce mi-au răspuns? “Sare buni
cu paraşuta!” Si într-adevăr, a fost ziua ei fericită!
Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieşti din plin orice ţi se oferă
în viaţă.
Am vrut să construiesc o biografie sau un destin? Biografia e rece, lipsită de
sentimente şi trăiri emotive.
În destin cred şi nimic nu e mai fascinant ca derularea unor întâmplări rupte
dintr-un roman, pe care nu le poţi anticipa. Le trăieşti, fiind sub o vrajă, uimit de ce
ţi se poate întâmpla. Oare crezi că le poţi dirija? Se poate spune că destinul este
propriul nostru caracter.
39
 Întrebarea este dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Atât pentru
mine, cât şi pentru cei dragi din jurul meu. Pe cine admir, pe cei prudenţi, care au
mers cu piciorul pe frână, sau pe cei cu viteza maximă, lacomi de viaţă? Încerc să-
mi răspund şi, fără jenă, recunosc că am balansat între cele două categorii de
oameni. “Evadarea tăcută” mi-a dat cele mai frumoase amintiri şi mulţumire
sufletului.
Mă gândesc din nou la Adriana. Am putut s-o compar cu un instrument
muzical, o vioară, de exemplu, cu al cărei arcuş se poate reda o melodie plină de
vitalitate, exact ce îmi trebuia mie în unele momente. Eu am nevoie de bogăţia ei
sufletească, în care mă răsfăţ.
Pe drumul nostru comun, lipseşte un final. Cum ar zice Marc Aureliu, ai
colindat mările şi ai ajuns în port. Deocamdată avem sentimentul că vom cutreiera
lumea fără a întâmpina pericole şi evenimente neplăcute. Nu este timpul încă!
Redescopăr, pentru timpul trăit, că esenţiale sunt doar viaţa şi iubirea…
Octavian Paler a pus un cuvânt nedorit şi nepotrivit pentru noi în locul punctelor de
suspensie, şi anume “moartea”. Nu-l voi putea folosi mult timp de-aici încolo.
Sunt ca-ntr-un spectacol. Vom aştepta finalul unui destin.
Un bilanţ al vieţii se poate face oricând:
Mi-am respectat pasiunile, am avut cheia de la “poarta verde”, am intrat în
câmpul Universului, îndeplinindu-mi misiunea pe pământ.
Un loc pentru toate şi fiecare la locul lui.
Un timp pentru toate şi fiecare lucru la timpul său.
Am iubit crezând în visurile iubirii. Din dragoste, am făcut nebunii la care
nu m-aş fi gândit vreodata.

In prietenie am crezut cu adevărat. Am vrut-o pe viaţă. Cu cât mai de durată,

cu atât mai preţioasă. In acest bilanţ al vieţii, pot adăuga şi prietenia mea cu “fata
cu ochii albaştri”, Adriana.

40
 FARUL SPERANŢEI
II
“Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii, are
dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă”.
Octavian Paler

Nu mai ştiu care dintre cei doi îndrăgostiţi a vrut primul să crape uşa înspre
restul lumii.
Observând povestea lor de dragoste, măsurata în timp şi fericire, ai fi zis că e
eternă. Dacă ar fi fost cunoscută, ar fi depăşit cu mult poveştile din literatura
universală. Foarte tipică, povestea îndrăgostiţilor din Verona nu ne mai
impresionează.
Julieta, la foarte puţin timp după ce îl cunoaşte pe tânărul Romeo, îi promite
că îl va urma ca domn şi stăpân al ei până la capătul pământului.
Pentru Romeo nu mai era nimic dincolo de zidurile cetăţii unde trăia iubita
lui. O uitase rapid pe Rosalinda – pe care o considera “o lebădă care nu e decât o
cioară”.
Rivalitatea celor două familii, Capulet şi Montague, care explică gestul de
sinucidere, poate explicabil la acea vreme, dezbină mai tare, dar uneşte după
moartea celor doi tineri.
Dragostea lor nu poate fi înţeleasă şi acceptată de familii, iar povestea lui
Romeo şi Julieta, deşi scurtă şi banală, nu mai impresionează, rămânând doar un
simbol al celor care iubesc şi au un final tragic.
Poveşti de dragoste au fost de când lumea, ştiute sau mai puţin explorate,
trăite cu intensitate, cu durere şi dezamăgire şi în care personajele s-au despărţit
într-un fel sau altul, părăsind vâlvătaia iubirii pentru care îşi juraseră eternitate.
Mai impresionantă mi s-a părut trista poveste de dragoste a doi tineri care au
avut idila la Sulina, dar decedaţi accidental prin înec într-o vară a anului 1868.
Proveneau tot din familii rivale. William Webster era căpitan pe nava Adalia
şi venise în vizită la tatăl său, John Webster, angajat ca şef mecanic pe una din
navele CED. cimitirului. Ei au trecut şi pe la celelalte morminte. Iubita lui,
41
Margaret Ann Pincle, l-a urmat în secret pe navă, deghizată în marinar, pentru a fi
alături de el pe parcursul voiajului.
Monumentele ridicate celor doi tineri în Cimitirul viu de la Sulina
impresionează turiştii şi constituie o realitate a tragediei şi alăturarea lor relevă
dragostea ce i-a unit şi după moarte.
Pe ambele capace sunt inscripţionate numele lor, cauza morţii – blestematul
naufragiu, data comună a morţii şi textul lung al unui psalm din Noul Testament.
Totul a fost realizat, după cum se spune, de părinţii nemângâiaţi ai tinerilor
decedaţi prin înecare în apele Dunării.
Plăcile nu sunt prea mult alterate de trecerea timpului. Legenda s-a conturat
foarte mult în memoria localnicilor datorită calităţii deosebite a monumentelor,
roşii carmin la culoare, remarcabile.
Am rămas tăcută în faţa lor, cu gândul în trecut. Am impresia că prind
rădăcini şi nu mă pot urni din loc. Cei care mă însoţeau sunt de mult în afara Mă
urnesc greu şi trec singură mai în viteză. În spate simt mereu apăsarea tragediei
celor doi îndrăgostiţi.
Statuile celor două surori, una mai mică, iar cealaltă mai mare, care n-a
pregetat să o salveze din apă, dar fără rezultat, sunt poate cele mai monumentale.
O altă criptă funebră, ridicată de William Smith, este dedicată unor femei la
care a ţinut foarte mult în viaţă: soţia, fetiţa şi soacra. Soţia sa a murit la naşterea
fetiţei apoi, după cinci săptămâni, i-a murit şi fetiţa. Durerea sa de tată, prin
pierderea fiinţelor iubite, i-a scurtat viaţa la vârstă tânără, astfel că după doi ani s-a
alăturat fiinţelor iubite.
În memoria frumoasei Emilie Louise Jackson, moartă la 18 ani, tatăl,
directorul Casei de Navigaţie CED, cu sediul la Sulina, îi ridică un monument cu
placă din marmură. Fata se născuse la Galaţi, în 1860, dar tatăl Jackson fusese
numit de Hartley, din a cărui echipă făcea parte, director al Casei de Navigaţie
CED în Sulina.
Sunt îngropaţi oameni de toate confesiunile, săraci şi bogaţi, prinţese şi
piraţi. Ghiorghios Kantaguris, un pirat grec, celebru în secolul al XIX-lea, atrăgea
navele pe limbile de nisip şi le jefuia. A fost ucis în 1871, la vârsta de 33 de ani,
într-un schimb de focuri cu nişte soldaţi ruşi. Pe mormântul lui este gravat un cap
de mort, semnul piraţilor. Se spune că el a ascuns o comoară, intens căutată, dar
negăsită de nimeni. Tot aici a fost înhumată şi prinţesa Ecaterina Moruzi, nepoata
lui Sturza Voievod.
42
 Venisem după o perioadă lungă de timp în Sulina nu atât pentru împărăţia
apelor, cu toate splendorile ei, ci mai mult pentru un remember al unei mari iubiri
pe care o ştiam cel mai bine eu şi o păstrasem tainic, cu sfinţenie, în sufletul meu.
Sfârşitul lunii septembrie în Mangalia. Mă cheamă insistent prietena mea
Raluca să ne plimbăm prin Bucureşti.
Am chemat-o pe Raluca la Constanţa, deşi sezonul se terminase, dar vremea
era atât de frumoasă, că părea ireală.
Când a coborât din tren, am simţit cea mai intensă bucurie. Totul era
albastru: cerul, marea, bluza ei, dar în special ochii. Aducea un suflet proaspăt,
candid. Ne înţelegeam atât de bine, având aceleaşi vederi despre lume şi viaţă,
aceleaşi gusturi şi idei.
Printr-o intuiţie ascuţită îmi ghicea gândurile. Într-adevăr nu eram prea
fericită şi nici nu doream să vorbesc despre ce mă apasă. La fel şi ea. După ce se
căsătorise, oarecum în grabă, intrase într-un pustiu de singurătate. Soţul, diplomat
de carieră, cu nişte ani în plus, mai mult plecat, o alesese pentru frumuseţea şi
inocenţa ei. Nu se gândise la urmările unei căsnicii mai mult la depărtare. Prin felul
lui echilibrat, calculat şi rece, imprima respect şi admiraţie. Pentru o tânără venită
din apropierea Clujului, la studii în Bucureşti, totul fusese neaşteptat şi incredibil.
O cerere în căsătorie din partea unui asemenea om!
Scăpată din frâul strâns al şcolii şi al părinţilor, Raluca, precum un mânz
slobod, zburase din primul an, îmbătată de sentimentul libertăţii. Printr-un hazard,
nimerise în braţele lui Sergiu şi i se păruse varianta cea mai bună.
Îşi închipuise că vor urma multe nopţi de tandreţe şi iubire. Nu a avut nici o
premoniţie, curând a avut o certitudine raţională. Nu se poate trăi aşa, deşi nivelul
de trai era de invidiat, mai ales pentru o studentă cu părinţii modeşti. Viaţa mergea
înainte, cu un amalgam de sentimente confuze. Îl aştepta pe Sergiu, cu bucuria
copilului orfan, care are totuşi pe cineva mai mare, care să-i dea sfaturi şi un baton
de ciocolată străină.
Serile petrecute în ţară, pentru Sergiu, care nu avea prieteni, erau fie uneori
în interes de serviciu, fie acasă cu Raluca, dar numai ei doi. Îi tot povestea din viaţa
şi peripeţiile lui. Era atât de emoţionată, încât nici nu mai auzea ce spune. Ar fi
vrut să iasă în lume să se plimbe ca doi îndrăgostiţi sub clar de lună.
Nu îndrăznea să-i ceară o asemenea favoare. Să nu creadă că asta este
superficialitate, având în vedere preocupările lui majore.

43
 Într-una din zile i-a promis că o va lua cu el într-o călătorie în Belgia.
Obţinuse această aprobare. A considerat această călătorie un cadou pentru toate
zilele trecute şi viitoare.
A ajuns la Bruxelles, într-o zi liniştită şi însorită de august. În ziua plecării
era moartă de frică. Nu mai zburase cu avionul. Avea impresia că este o
extraterestră care vine de pe “colonia penitenciară”. În avion, un imens privilegiu,
aveai la discreţie ziare şi reviste. Se serveau în cutiuţe albe gustări calde, băuturi
alcoolice şi nonalcoolice. Prăjituri cu ciocolată. Momentul vânzărilor, cu
parfumuri, ţigări extrafine, băuturi şi ceasuri, a făcut-o mică pe scaun. Pierdută de
emoţie, în clipa când stewardeza a ajuns în dreptul ei, a tăcut, în timp ce Sergiu a
întins mâna spre un pachet de ţigări.
În aeroport, lumină ameţitoare. Era ca hipnotizată. Taxiurile aşteptau marea
de lume venită de pe tot continentul. Sosesc la un hotel cu o firmă mare, colorată.
Oraşul respiră un fel de serenitate. Cafenele la toate colţurile de stradă.
Oameni calmi şi surâzători. La recepţie, o fată tânără, cu zâmbetul pe buze, în scurt
timp le oferă o cheie cu un breloc greu. În cameră totul sclipeşte de curăţenie.
Remarcară cu mirare patul matrimonial, imens de lat, iar perdelele şi draperiile
asortate cu cuvertura de pe pat. La început de seară, curiozitatea Ralucăi a fost
presantă pentru un tur de oraş.
Coborâţi în stradă, se simte adierea de seară, dar şi de libertate. Prea multă
lume, oraşul are un farmec incredibil. Îl ţinea strâns de mână pe Sergiu, ca
niciodată.
Luase o notiţă cu antetul hotelului, ştia destul de bine limba franceză, dar
trăia oricum şocurile unei lumi noi.
În faţa magazinelor îndestulate de mărfuri, tarabe cu fructe şi legume
apetisante, produse ambulate în hârtii colorate, sclipitoare, cu fundiţe şi floricele,
vitrine pline de ciocolate.
În faţa buchiniştilor a avut un şoc; i-ar fi trebuit mai multe vieţi să poată citi
totul. Le-a răsfoit cu multă răbdare, dar în final a rămas cu o revistă în mână. A
întrebat cât costă. Preţul transformat în lei era echivalent cu o pereche de pantofi în
România. Sergiu, calm, a scos repede suma respectivă şi a plătit-o. era un cadou de
preţ şi vroia s-o savureze la hotel.
Se grăbeau spre Grand-Place, locul cel mai efervescent al Bruxellului. Aici
spectacolul se schimbă mereu. Piaţa asta enormă seamănă cu o scenă. Au pătruns
printr-o străduţă strâmtă. Pe margini, nenumărate braserii, iar mesele de-afară,
44
pline mereu. Au văzut în mijloc covorul cu flori, care se face din doi în doi ani şi
rămâne în lunile iulie şi august.
Mulţimea pestriţă se plimbă, se fotografiază şi admiră altoreliefurile aurite
de pe faţa primăriei sau edificiile (baroc flamand) care erau cândva casele
diverselor corporaţii, de pe celelalte trei laturi ale pieţei.
Sergiu a grăbit-o spre străduţa unde este Rastignac, copilul din bronz care
face pipi. Este o sculptură celebră, ajunsă mascota oraşului şi proliferată în toate
suvenirurile posibile: Mannekein Pis. El întreţine, prin gestul său necuviincios,
buna dispoziţie a celor care privesc jetul de apă cu pricina, ce-i stropeşte uneori,
mai ales când bate vântul.
S-au întors în Grand-Place, unde permanent este o chemare a animaţiei.
Clădirea primăriei este cel mai vechi şi impunător edificiu din piaţă. Aripa dreaptă
este în mod vizibil mai scurtă decât cea stângă, iar arhitectul se spune că s-a
aruncat din turn când şi-a descoperit greşeala.
Orologiul din turnul primăriei anunţă orele, jumătăţile de oră şi sferturile.
Aici e bine să stai în afara timpului şi fără gânduri. Doar să priveşti spectacolul.
Cum de altfel scria pe un afiş la Sacré-Coeur: “Je perds mon temps. Tu perds ton
temps. Tout le monde y gagne?”
Nu, timpul e câştigat trăindu-l! La Sacré-Coeur, corul cântă, puşlamaua de
bronz face pipi, grupuri de tineri cântă, se bea bere, totul e un spectacol. Şi covorul
de flori din mijloc în lumina reflectoarelor dă speranţă şi culoare.
Raluca şi Sergiu s-au întors la hotel în miez de noapte şi prea obosiţi.
Sergiu se sculase de dimineaţă şi nota într-un carnet de însemnări. Raluca
încercase să deschidă ochii, dar amintirea frumoasă a serii o făcu să mai
zăbovească puţin. Era ca un vis, dar un vis adevărat. Parcă şi acum mai cutreiera pe
străduţele înguste sau în marea piaţă a Bruxellului.
Sergiu îi spusese că azi îi va oferi o surpriză impresionantă. Ştia că citise
mult şi cu nesaţ despre Napoleon. Închiriase o maşină şi îi spusese că vor merge
vreo 20 km la Waterloo.
La Waterloo? Înfrângerea definitivă a lui Napoleon. Pentru Raluca bătălia
aceasta avea o semnificaţie deosebită.
Curajul împăratului aici a fost evident. Să ştii că toată lumea e împotriva ta
şi tocmai de aceea să ridici mai mândru capul; să ştii că nu mai ai aproape nici o
şansă şi tocmai de aceea să înfrunţi lupta.

45
 După Waterloo nu mai era nimic de făcut, era un singur drum, spre insula
Sfânta Elena.
V-aţi gândit vreodată că fiecare dintre noi are sau poate avea un moment
Waterloo?
Drumul până la destinaţie a fost destul de scurt. Raluca vedea autobuze
speciale, care merg până acolo, dar şi multe autoturisme din alte ţări.
În centrul oraşului se află fostul stat major al ducelui de Wellington, cu un
muzeu.
Localitatea este celebră datorită bătăliei de la 18 iunie 1815, când o coaliţie
anglo-prusacă îl învinge aici pe Napoleon.
Cel mai impresionant loc este “Bute de Lion”, un deal în vârful căruia se
află imensa statuie a unui leu cu laba pe o sferă. Aici Wilhem de Orange (viitor
rege al Olandei) a fost rănit în bătălie. Dealul este artificial, construit timp de doi
ani, când mii de femei din actuala Belgie, au cărat pământ în coşuri pentru a-l
construi. De lângă leu se vede câmpul de bătălie. La câţiva ani are loc “reluarea”
bătăliei pentru turişti. Există diorama bătăliei şi muzeul figurilor de ceară. Marele
învins, Napoleon, este motivul pentru care majoritatea turiştilor vizitează
Waterloo.
Într-adevăr, jumătate de zi frumoasă, petrecută într-un loc cu rezonanţă
istorică.
La plecare, Sergiu o anunţase pe Raluca că mai urmează o surpriză:
Luxembourgul.
A fost o perioadă de fericire neaşteptată. Raluca avea să-şi amintească de
zilele petrecute alături de Sergiu ca de nişte zile senine şi însorite, iar de cele care
au venit după ele, ca de un întuneric fără sfârşit.
Ajunşi acasă, Raluca a simţit un fel de pericol. Dintr-o lume luminoasă,
ajunsese la porţile iadului. Termina şi facultatea, iar premoniţiile ei în general nu
erau prea bune. Sergiu lipsea destul de mult de-acasă, iar când venea era posomorât
şi preocupat. Se apropiau repartizările. Se ştia că se fac în ordinea mediilor. Cu
Sergiu, discuţia abordată pe tema rămânerii acasă în Bucureşti nu a dat roade.
Era atât de singură şi din motive clare i-a spus în ajunul repartizărilor că nu
o poate ajuta. Nu-şi făcuse visuri, la starea lui de “apatie”. Nu mult mai târziu,
Raluca va afla de ce căsnicia ei a fost aşa. Presimţea necazuri strângâdu-se la
orizont. De fapt, “când te aştepţi la dezastre, nu eşti niciodată dezamăgit”. Firea ei
puternică şi optimistă a determinat-o să se salveze printr-o soluţie dură.
46
 În faţa comisiei de repartizare, ştiindu-şi verdictul cu o zi înainte, spuse că
vrea un post în deltă.
Liniştea din sală era aproape audibilă. Ochi miraţi la cererea incredibilă.
Erau şi locuri de unde se putea face naveta. Numai un paria ar mai fi privit aşa. În
sfârşit, când cei din comisie se mai dezmeticiseră un pic, o doamnă mai în vârstă o
întrebă foarte direct:
Ce ai, fetiţo, de ce vrei aşa departe?
Izolarea asta îmi va da linişte să învăţ pentru viitoarele examene!
Nimeni nu a mai zis nimic şi i s-a dat Sulina. Nu ştia nici când, nici prin ce
miracol se va “vindeca”. Dar oricum, va fi o viaţă nouă şi, cum nimic nu este
întâmplător, a mers pe mâna destinului. Atât a trebuit, să ia hotărârea de una
singură.
Până la 1 septembrie, când trebuia să plece, era mai bine de o lună.
Bucureştiul marilor călduri nu-i oferea nimic. Oriunde ar fi plecat, nu ar fi putut
fără o carte în geantă. De aceea, primul gând a fost să meargă prin librării.
Raluca descoperi în prima librărie de pe Calea Victoriei una din cărţile
preferate, cea a scriitoarei Françoise Sagan – “Dulcea plictiseală”. O citise cu
câţiva ani în urmă, împrumutată de nu ştiu unde. O carte îndrăzneaţă pentru acea
vreme – descrierea sentimentelor pentru un bărbat însurat. Pe vremea aceea a fost
şocată de “imoralitatea” romanului, acum dorea să o retrăiască din curiozitatea
constatării unei astfel de iubiri. Oricum fusese extaziată din primul volum al
scriitoarei – “Bonjour, tristesse” şi stilul care “curge narativ” o deconectase şi mai
mult cu cel de-al treilea roman. “Vă place Brahms?”. Işi “îmbunătăţise”
paradoxurile despre iubire. Celebrul roman, ecranizat de Anatole Litvak, îi pusese
anumite semne de întrebare: cel care iubeşte nu-i condamnat la suferinţă? Iar cel
care refuză să sufere nu se protejează pur şi simplu de iubire?
Vara aceea transforma zidurile clădirilor în cuptor încins. Dimineaţa
începea cu un soare strălucitor, ziua continua cu o căldură de iad şi se termina cu
un cer plin de praf roşu.
Raluca tânjea după o ploaie care să calmeze aerul surescitat; când se
înnegura puţin, norii se dovedeau sterili. Aşa că hotărâse să plece la mare. Eu nu
eram acasă. Plecasem la munte. Printre colege, cea mai apropiată se bucură de
ideea Ralucăi şi plecară cu un tren de noapte. Imediat ce ajunseră în Constanţa, li s-
a părut că mirosea a paradis. Au găsit la nişte bătrâni o cameră, destul de aproape
de mare. Din acea străduţă în pantă, urmau treptele de lemn şi se intra pe plajă.
47
 Aproape nebuneşte, au lăsat bagajele şi au străpuns plaja spre mare. Luna
strălucea, dezvelindu-le o plajă cu un nisip foarte fin şi marea care foşnea stins. Au
simţit cum le cuprinde o vrajă. S-au dezbrăcat, intrând în apă fără nici o frică. Era
numai extaz şi binecuvântare. Marea le răcorea şi trupul şi sufletul.
Au ieşit pe mal, bucurându-se ca nişte copii. Au stat minute bune cu ochii
la cerul înstelat. Uneori se auzea un ţipăt de pescăruş, apoi foşnetul mării relua
melodia lascivă care le făcea fericite. După o astfel de desfătare, întoarse acasă,
somnul fusese lin şi fără vise.
A doua zi, s-au sculat târziu şi micul dejun a fost luat în grabă, ca să ajungă
iar pe plajă.
Decorul, total schimbat. Vacarmul oraşului parcă fusese mutat pe plajă. S-
au instalat undeva, într-un colţ, la buza digului. Oameni sporovăind veseli, copii
gălăgioşi care vroiau numai în apă, strigătele comercianţilor cu porumb şi nămol,
toate astea şi la ora când soarele dogorea, schimbau plăcerea lor de a savura
peisajul.
Iubind liniştea plajelor goale, au hotărât să schimbe locul de scăldat în
mare. În ziua următoare, plecate dis de dimineaţă, au găsit locul minunat, undeva la
ieşirea din Mamaia, o plajă largă, cu nisip fin şi câţiva oameni.
Erau toate condiţiile unei vacanţe liniştite. Acolo au regăsit locul cel mai
primitiv al pasiunii. S-au întins liniştite pe nisipul cald, cu o carte în mână, în
pofida timpului care le alunga la ora când soarele începea să dogorească.
Marea foşnea confuz la câţiva paşi de ele, continuând o melopee pe care o
reia mereu, în fiecare vară.
Ultima noapte au dorit să o petreacă pe plaja din Constanţa, unde îşi
începuseră sejurul. A fost cu totul altceva, prevestitor de ceas rău. Apa era rece ca
gheaţa, parcă era ceva de neînţeles. Şi vântul suna altfel. Aspru şi duşmănos. Erau
valuri mari, care se micşorau la mal, dar cu un vuiet ostil.
Au adunat câteva scoici aduse de mare şi au plecat grăbite spre casă. A
doua zi, plecarea spre Bucureşti.
Nu mai rămâneau decât câteva zile până la plecarea la post. Nu prea multe
haine, cât se putea lua într-o valiză. Dar, ca niciodată, s-a gândit la mâncare. Luase
mulţi biscuiţi populari şi câteva borcane de gem. Cu asta spera că va rezolva orice
criză de mâncare.
În noaptea plecării, Raluca a avut un vis premonitoriu. Pe cheul unde acosta
vaporul la Sulina o aştepta cineva cu ochii ca marea când este albastră…
48
 Urcându-se cam pe la prânz pe vasul care o ducea spre Sulina, după un
drum de vreo două ore şi jumătate, privea atent, ca marinarii la datorie, ce se
contura la orizont.
Contrar visului, pe cheu a abordat-o o tânără, care fusese trimisă în
întâmpinarea ei. La cabinetul medical, amenajat într-o casă aproape de primărie,
era un medic, destul de tânăr, care era bucuros de noua colaboratoare, dar spre
sfârşitul discuţiei o anunţase că aşteaptă cu sufletul la gură întoarcerea lui în oraşul
natal, Galaţi.
Toate întâmplările s-au succedat cu repeziciune. Asistenta care o
întâmpinase, ştiind că îşi caută o cameră, îi făcu cunoştinţă cu un funcţionar din
primărie. Un bărbat fermecător, cu mustaţă în vânt şi cu surâsul în colţul gurii. Era
foarte mirat de venirea ei acolo. Cu greu a reuşit să-l lămurescă că nu va pleca
foarte curând.
Odată rezolvată şi problema cazării, a avut dorinţa să vadă portul din
Sulina. Se lăsa noaptea şi începuseră să se vadă luminiţele de la câteva nave
acostate. Avea o linişte inexplicabilă aici, departe de toţi…
Eu n-am avut nevoie de buchete enorme de flori, cine romantice sau
plimbări nesfârşite. Iubirea s-a aprins de la o scânteiuţă sfrijită, poate mai mică
decât luminiţa unui licurici. Mi s-au părut o mare dovadă de dragoste şi
devotament aşteptările lui nespus de lungi în faţa unui liceu unde aveam ore. Port
în mine pretutindeni gustul nostalgiei, în amintirea unei salate de crudităţi şi măr
ras, la care el, tot în aşteptarea mea, pusese câteva grame de dragoste.
Îmi dădea acele calorii de care sufletul meu avea nevoie să se încălzească.
N-am mai avut nevoie de delicatesuri înmuiate în sos de lapte. Am vrut să ajung la
esenţa trandafirie a unei iubiri profunde, stabile. Am fost fidelă până la nebunie cu
bărbatul iubit. Nici cu umbra gândului n-am crezut că pot gusta otrava ispitei
curioase.
Am aşteptat cu nerăbdare clipa întâlnirii. Ce-a fost cu noi?
“Tii minte, tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din Carul Mare?”
Total neaşteptat să mi se recite versuri. Era admiratorul lui Topârceanu. Era
poate ceva de modă veche. I-am vorbit şi eu despre preferinţele mele.

49
 Într-o dimineaţă, colindând prin librării împreună, ne-am ales fiecare C.D.
–ul preferat: el – “Arii celebre din opera”, eu – Tudor Gheorghe.
Ariile le-am pus o dată în acea seară, dar Tudor Gheorghe, aproape până
spre dimineaţă (“Risipei se dedă florarul”).
“Au înnebunit salcâmii / Si tu vrei să fiu cuminte!”
I-am povestit Ralucăi nu cu mult înainte de plecarea la Sulina multe din
bucuriile mele. Privea undeva departe şi simţeam cu tristeţe gustul nefericit al
căsătoriei ei. Despărţirea face parte din condiţia umană. Cuvântul “despărţire” se
asociază imediat cu un sentiment de tristeţe, nostalgie, amărăciune.
Sulina – din vremuri străvechi, un loc de acostare a navelor din toată
lumea, zonă liberă, care mustea de lume şi întâmplări. Un fel de Porto Franco.
După prima zi de lucru în micul dispensar medical, unde nimeni nu bătuse
la uşa medicului începător, Raluca îşi dădu seama că nimerise într-un loc plin de
istorie, iar oamenii în vârstă pe care îi întâlnise cu o seară înainte erau bucuroşi să-i
înceapă câte o poveste. Prinsese din zbor frânturi de cuvinte: CED, piraţi, prinţese,
bordeluri, cimitir…
Fiecare avea o poveste sau chiar mai multe.
La extremitatea estică a României, în punctul de vărsare al braţului Sulina
în Marea Neagră, Delta Dunării, este o altă lume. La fiecare răsărit, soarele sărută
mai întâi plaja virgină a Sulinei. Ea nu este amenajată, se aseamănă cu cea din
Vama Veche, dar e ceva mai lată.
Raluca, iubind apa şi soarele, s-a gândit ca în orele libere, atât cât îi va
permite luna septembrie, să vină în locurile acestea pustii, să se întindă pe nisipul
cald încă pentru a savura liniştea.
Aici pe plajă a întâlnit la prima ieşire pescari bătrâni, care se întreceau deja
cu bărcile lor din largul apei.
Nici unul nu se grăbea să ajungă acasă. Îşi rostuiau peştele prins, îşi aranjau
sculele, apoi îşi trăgeau în linişte trabucul sau ţigara nelipsită. Se auzise deja în
port de venirea ei şi erau bucuroşi să mai stea de vorbă, să mai depene amintiri.
Ştiau de la părinţii lor despre colibele de stuf, răsfirate pe plajă, multe fiind
adăpostul aventurierilor care se îndeletniceau cândva cu jefuirea vapoarelor ce
veneau de la mare sau navigau către ea, coborând din porturile dunărene cu cereale
şi alte produse.
Ei foloseau diferite şiretlicuri, mai ales că se ofereau să călăuzească navele
sau să le ofere merinde proaspete.
50
 Dacă nu le reuşeau vicleniile, nu se sfiau să prade noaptea vasele, mutând
grâul în mahoanele lor cu fund dublu.
Din amalgamul cosmopolit al populaţiei existau, încă de pe la 1800, greci,
armeni, evrei, ruşi, italieni.
Cel mai celebru fusese un pirat grec, Ghioghios Kantaguris, omorât într-un
schimb de focuri cu soldaţi ruşi şi înmormântat în cimitirul din Sulina.
Să nu credeţi că în zilele noastre nu mai sunt hoţi şi contrabandişti la
Sulina, desigur că se află un important punct de trecere a frontierei. Poliţiştii de
Frontieră sunt cei care îi au în vizor pe hoţi şi pe contrabandişti.
În casa gazdei sale, într-o cameră alăturată, Raluca a cunoscut un profesor
de istorie. A aflat că şederea lui nu va fi aici de lungă durată, învăţa sârguincios şi
vroia să dea admiterea la Facultatea de Drept.
În bucătăria casei, care era un fel de cameră de zi, au putut să mai discute la
un ceai despre istoria şi legendele Sulinei. Ce-i povestea nu semăna a lecţie de
istorie. Îmbina lucrurile serioase cu picanterii aflate de la localnicii mai bătrâni,
băştinaşi ai locului.
A insistat mai ales pe importanţa “Comisiei Europene a Dunării”, care a
transformat localitatea dintr-un sat de pescari într-un oraş important pentru traficul
fluvial european.
Văzuse din prima zi construcţia Palatului fostei Comisii Europene a
Dunării (CED), construit în 1900. În prezent, în sediu funcţionează Administraţia
Fluvială a Dunării de Jos.
Clădirea este bine păstrată, are ceva din farmecul timpului în care Sulina
era un oraş cosmopolit. Este impunătoare, ca reşedinţa unui guvernator din colonii.
Rolul Comisiei Europene a Dunării a fost inestimabil pentru România.
Raluca a luat cunoştinţă despre lucrările realizate de CED, “acelea care se referă la
regularizarea cursului Dunării şi la construcţia Canalului Maritim Sulina, cel mai
mare canal navigabil fluvial european, canal navigabil maritime, de o lungime de
100km, extins până la Galaţi sau Brăila, pentru nave maritime de transport de până
la 5000 tone.
Valoarea estimată a construcţiilor realizate de C.E.D., până la 1905, a fost
evaluată la suma de 50 de milioane de franci francezi. Marile Puteri Europene au
fost implicate financiar, dar şi interesate cel mai mult în securitatea politică a
Dunării şi a continentului european.

51
 La capătul Dunării europene, în România, trecerea benevolă sub alt regim
statal, românesc, a construcţiilor realizate de CED, incluzând dotarea tehnică şi
valoarea investiţiilor înglobate, s-a făcut în anul 1938, paşnic, prin tratative
diplomatice. Deci, la Sinaia, în anul amintit mai sus, România a intrat în stăpânire
definitivă peste construcţiile Dunării Maritime. Şi, drept mulţumire pentru
activitatea sa, Comisia Europeană a Dunării avea un vapor numit “Carlus Primus”,
alb ca lebăda, care venea de două ori pe an, primăvara şi toamna, cu delegaţii
statelor la gura Dunării, pentru şedinţele plenare, ţinute după protocol, cu toată
solemnitatea cuvenită, după care urma banchetul tradiţional.
În restul timpului, nava stătea la Galaţi, ancorată în faţa Bursei sau plimba
cu rândul pe delegaţii Comisiei şi familiile lor. Avea un salonaş cochet, cabine cu
tot confortul şi un bucătar excelent.
O altă poveste adevărată este legată de Castelul de Apă – cea mai înaltă
construcţie din Sulina. Legenda spune că la sfârşitul anului 1890, regina
Wilhelmina a Olandei a coborât de pe vas şi a cerut apă. I s-a adus un pahar cu apă
din Dunăre. Atunci, Casa Regală a Olandei a donat fonduri pentru construirea
Castelului de Apă şi a reţelei de canalizare a oraşului Sulina.
Povestea merge mai departe, şi este legată de vizita fiicei Wilhelminei,
Iuliana (în 1935), care a vrut să viziteze şi biserica ortodoxă din Sulina, însă nu era
terminată. Fiind însoţită de Nicolae Ceauşescu şi de teamă că povestea se va
repeta, Ceauşescu a dat ordin să se aloce fonduri pentru biserică.
Pe lumea de pe mare, nimic nu poate exista fără faruri, cele răspânditoare
de lumină, dătătoare de siguranţă marinarului responsabil de corabia sa.
Vechiul far din Sulina rămâne în umbra vremurilor, în faţa celui nou,
construit în limba de pământ, la intrarea Dunării în mare. Vizitarea lui impune un
mic efort, având în vedere că are 50m şi numeroase trepte. De acolo, panorama
este grandioasă. Se vede bine Insula Serpilor, un alt pământ stâncos, dar preţios, cu
un alt far, într-un alt decor aspru.
Aici te gândeşti la această minune a naturii, împreunarea apelor dulci ale
Dunării, după ce a înghiţit apa a 130 de râuri, a scăldat şapte ţari şi cincizeci de
oraşe, cu apele sărate ale mării.
Dacă pleci dimineaţa devreme spre locul unde marea îmbrăţişează Dunărea,
savurezi momentele înviorării naturii şi simţi mirosul proaspăt al apei. Este ţinta
supremă a fotografului care vrea să surprindă cât mai original vietăţile locului şi
sălbăticia acestui loc. Delta Dunării îţi taie respiraţia şi te îndeamnă la reverie.
52
 La întrebarea “Încotro mergem?” nici n-ai vrea un traseu precis. Ai
răspunde: “Acolo unde este mai frumos!” Nu există limite în acest spectacol măreţ!
Este o lume feerică. Din loc în loc, nuferii formează constelaţii de diferite culori.
Dar constelaţia nuferilor albi dă parcă mai multă puritate şi lumină. Păsări cu pene
multicolore se hârjonesc sau înoată liniştite. Într-un colţ de papură deasă, o colonie
de pelicani, mai departe, două egrete albe şi un lopătar singuratic.
Pe malul opus, un grup mare de cormorani cu penele maronii şi pete
roşiatice.
Doi califari, total deosebiţi, unul alb, cu pete maronii şi roşii, celălalt, roşu
– arămiu, mergeau alături fără să se privească, dându-se roată ca un titirez.
Impasibile, lebedele albe au intrat în decor graţioase, alunecând pe luciul apei.
Soarele se oglindeşte în apă şi ea capătă treptat nuanţe pronunţate de culori
diferite. Spectacolul măreţ este la apus. Se spune că aici este cel mai frumos apus
de soare. Cerul parcă fierbe, apoi ia culoarea unei pălării de floarea soarelui, apoi a
unei portocale. Soarele intră în apă, schimbând culorile ei.
În tot acest peisaj, pe care vreau să mi-l reamintesc la distanţa unor ani, îmi
vibrează în minte cuvintele scriitorului Jean Bart (Europolis): “acolo unde bătrânul
Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare…”
Într-adevăr, “dispare personalitatea Dunării… şi sfârşeşte ca o fiinţă
însufleţită… pe care antichitatea îl diviniza, socotindu-l fluviu sacru, fluviu rege.
Rinul e romantic, Dunărea e clasică, eternă…”
Dunărea fasonează şi mănâncă malurile albiei sale. În drumul său, aduce o
masă enormă de nămol, iar Delta nu este decât pământul nou adus de apele
fluviului.
Locuitorii spun că depunerile au fost atât de mari, că este vizibil cât a
înaintat Delta în mare. Ca să menţină deschis canalul de navigaţie, omul trebuie să
lupte cu natura.
Nelipsita navă – colos, una din marile drage, scurmă zilnic fundul mâlos al
mării la gura fluviului.
Sunt câteva locuri unde, de-a lungul ţărmului, stau aliniate vapoare vechi,
nave ruginite şi transformate în hoteluri plutitoare. Au fost folosite de muncitorii
de la fabrica de conserve sau de pe şantier. Mai locuiesc şi acum unii care au rămas
totuşi aici, neavând unde să se ducă.
Luciul de apă care se zăreşte înaintea noastră este chiar locul în care
valurile fluviului se întâlnesc cu cele ale mării, iar întinderile mari de apă dulce şi
53
sărată sunt despărţite doar de câteva petece de nisip. În dreapta e marea, în centru –
Dunărea, iar în stânga – Golful Musura.
Coborâm pe o întindere de nisip, iar în faţă se înalţă farul nou de la Sulina.
Aici s-a filmat un episod din filmul românesc “Toate pânzele sus”.
În spatele farului, stă ascunsă o întindere de nisip fin. E un loc curat,
liniştit, neatens. Plaja este bordată cu scoici depuse de valurile neobosite. Aici
marea are altă culoare.
Curenţii sunt atât de puternici, încât mulţi îşi sfârşesc călătoria în
strâmtoarea apelor învolburate ale mării şi ale Dunării.
Raluca simţi nevoia să iasă la aer la terminarea programului. Zăbovi câteva
clipe în poartă, privind frumoasele flori de glicină. Încotro s-o ia, spre centru sau
spre faleza Dunării? Mai avea multe de văzut, după convorbirea cu profesorul de
istorie, dar apa o chema dominatoare.
Frustrările personale din această perioadă o aplatizau, dar îşi revenea
repede, spunându-şi: “Eu nu am timp de pierdut!”
Îşi făcea meseria şi la început de drum constatase satisfacţiile unor
cunoştinţe profesionale bune şi avea gândul că această experienţă îi va folosi
undeva, în alt cadru. Nu tânjea după Bucureşti. Dar, parcă era într-o dimensiune
necunoscută. Simţea că fiecare zi e un miracol care nu se va mai repeata. Locuri
frumoase, care îi dăruiau atât de mult, iar pustietatea plajei o lăsa să-şi ordoneze
gândurile.
La plecare, se întâlni cu câteva pâlcuri de ofiţeri, care se întorceau de la
Cercul Marinei. Era o perioadă, la începutul campaniei de instrucţie, când toate
unităţile navale se concentrau la gura Dunării, în vederea manevrelor şi a inspecţiei
generale.
Mulţi întoarseră capul, văzând o fată singură. O regulă nescrisă nu acordă
singurătăţii nici un fel de derogare? Mai ales la o plimbare pe înserate, de-a lungul
apei, într-un cadru atât de plin de linişte. Şi Raluca se simţi stingheră şi de aceea
mări pasul spre casă.
Aici, noaptea trebuie să te culci devreme. Dar înainte îşi turnă într-o ceaşcă,
unica ceaşcă cu floricele albastre, adusă de la Bucureşti, un ceai fierbinte şi, în loc
de lămâie, puse picături din amintirea unor tăceri pe care nu le-a meritat.
Înainte de a adormi, se gândi cu tristeţe la căsătoria ei nereuşită, cu toate
enigmele pe care n-a izbutit să le dezlege, şi la rănile care n-au fost uşoare şi pe
care le mai simţea încă. A adormit chircită şi cu vise de nostalgie…
54
 A doua zi, zăbovi puţin în pat. S-a trezit cu gânduri care o puneau în
dificultate. De ce a rămas singură? Ei, şi, la urma urmei, trebuia să reziste!
Să reziste la ce? Faptul că Sergiu a lăsat-o liberă, fără prea multe explicaţii,
ce spunea asta? Între ei a fost destulă tăcere. Şi tocmai când putea să fie bine. Dar
fără dragoste şi o atracţie puternică cât putea să reziste?
Îşi amintea acum doar frânturi din discuţiile lor “elevate”. “Decât să-ţi fie
milă de o femeie pe care ai iubit-o, mai bine să o părăseşti.” Era uluită: “Ce-i
trecea prin cap?” N-a înţeles atunci ce a vrut să-i transmită, iar când a înţeles, a fost
prea târziu.
Deschise geamul larg. Simţea nevoia de aer. Ca şi sufletul ei, atmosfera
fierbea. Nori negri se prăbuşeau ameninţători, întunecând cerul. Clopotele de la
cele două biserici apropiate răsunau în egală măsură grandios şi înfricoşător. Era
un spectacol cosmic, în care ploaia violentă răcorea grădina şi copacii din faţa
casei.
Asta e tot? Da, deocamdată cerul se făcu blând. Toate gândurile plecară,
exact ca ploaia dimineţii…
Îşi îndreptă paşii spre dispensarul său, cu toate că era devreme. În poartă
stătea, ca un stâlp nemişcat, cu mâinile la spate, un bărbat, privind atent la la
drumul pe care venea ea. Când se apropie, văzu un ofiţer tânăr, cu o figură tristă.
După jumătate de noapte de cart, venise glonţ cu o durere înfiorătoare de cap,
pentru că pe navă nu găsise un antidot durerii.
Raluca scoase din poşeta ei o fiolă de algocalmin. Aici, la cabinet, fusese
ultima lui speranţă şi, într-adevăr, după câteva minute de plimbat prin curte,
durerea dispăruse ca prin farmec.
Raluca observase ochii lui albaştri ca marea liniştită şi uniforma care îi
venea atât de bine. Îl înnobilase ţinuta bărbătească şi intră, schiţând un surâs fin,
pentru a-i mulţumi. În ochi i se aprinseră două luminiţe care îi trădau interesul.
După terminarea programului, oarecum obosită, se gândi că ar fi
reconfortantă o baie în Dunăre. Apa încă nu era rece. Căută când ajunse pe plajă un
loc cât mai îndepărtat şi mai pustiu, departe de ochii pescarilor, care încă îşi mai
făceau de lucru pe cheu. Se dezbrăcă liniştită şi rămase în costumul de baie. Dintr-
un salt îndrăzneţ se aruncă în apă şi înotă preţ de câteva minute. Deja soarele intra
în apă. Era ca o portocală încălzită până la roşu, din care cineva tăia cu cuţitul câte
o felie. Apa îşi schimba treptat culoarea. Plecă vioaie, iar pe cheu intră în ritmul
unui pas elastic, poleită de lumina aurie a acestei zile de toamnă.
55
 În zona aceasta nu mai era “Pustiul Saharei”, cum îl intitulase în gând.
Lumea forfotea şi diverşi necunoscuţi întorceau capul, neştiind-o. Suficient să
mărească pasul…
Din spate, o voce care o striga:
Doamna doctor!
Parcă ieşise din pământ, dar glasul lui, cu un timbru sonor şi plăcut, îi făcu
plăcere. Se apropiară ca două cunoştinţe vechi. N-a avut nici cea mai mică reţinere.
Era chiar bucuroasă să comunice cu cineva. O încântau vocea lui caldă şi politeţea
ieşită din comun.
Era emoţionată vizibil şi nu-şi explica de ce. Doar fusese “salvatoarea” lui
de dimineaţă. Se simţea la el dorinţa de a o revedea. După mici discuţii despre
mare şi călătoriile lui, ajunseră în faţa casei. Zăboviră câteva secunde. Amândoi îşi
căutau cuvintele. Parcă nu se îndurau să plece.
În sfârşit, el putu să rupă firul interupt: “Cum aş putea să te mai văd? I se
păru că totul se întâmplă prea repede, dar răspunse repede “da”. Urma ca a doua zi,
după-amiază, să se întâlnească.
În dimineaţa zilei următoare, apa Dunării era plumburie. Ceva mai departe,
marea, o pânză neagră, cu nori întunecaţi împinşi de vântul din larg. Se simţea în
aer că vine furtuna. O răpăială de picături de ploaie începu, ca nişte sfârcuri de
bice.
Raluca se aşteptase la o dimineaţă senină. Ce era asta? Ea era într-o stare de
emoţie şi bucurie, iar natura ce prevestea?
Preocupată de problemele ei, nu mai dădu atenţie vijeliei de afară. Deodată,
pe halatul ei alb începură să sclipească razele de soare, pătrunse nestingherite pe
geamul curat, devenit o oglindă. Înseamnă că va veni şi se vor plimba împreună,
prin acest colţ obscur de provincie, unde monotonia cadrului te oboseşte, oricât de
mult ai studia, aşa cum dorise. Dealtfel, şi singurătatea e ca un fel de boală care te-
nconvoiaie şi pustiul nu-l poate înţelege decât cel care l-a trăit.
Exact la ora ştiută, apăru în faţa dispensarului, punctual ca un ceasornic
public.
Se prezentă din nou, c-o eleganţă în gesturi şi cuvinte, arătându-şi
surprinderea că, deşi trecuse destul timp, nu aflase nimic de venirea ei.
Amândoi adorau marea. Nici unul nu o văzuse niciodată până atunci, dincolo
de adolescenţă.

56
 El, născut în Oltenia, un sat apropiat de Filiaşi, pe nume Fratoştiţa, ea,
născută undeva spre Satu-Mare, în Fărcaşa. Valurile vieţii îi împinseseră spre
destinaţii necunoscute, din locuri îndepărtate spre acelaşi loc.
Nelu începu primul să povestească amintiri din labirintul vieţii lui. Raluca
înţelese din povestea lui că viaţa de la ţară nu fusese prea simplă. Pentru alegerea
carierei de militar la marină, se văzuse de mic pe acest drum şi adăugase mai multe
considerente.
În sat, venea uneori verişoara lui, Maria, care avea soţul militar la marină.
Într-adevăr, nu cred că la vremea aceea exista uniformă mai frumoasă. Îl descusea,
cerând multe amănunte despre activitatea lui. Absolut totul părea frumos şi lipsit
de greutăţi. Înţelesese că marea nu-i o meserie, ci o vocaţie.
Povestea cu o licărire stranie în ochii albaştri intenşi.
Mă poţi crede că aici, la Sulina, este cel mai frumos apus de soare? Poate
incheiem această zi în modul cel mai fermecător, numai dacă vei vrea şi tu să vezi
acest miracol.
Sigur că da! Mi-am propus să zic mereu “da” pentru tot ce înseamnă natură,
spuse Raluca.
Ajunseră pe faleză exact când soarele se chinuia să intre în apă. Zăbovise
câteva clipe, în aşteptarea lor. Se aşezară pe o băncuţă pe malul apei, sub o salcie.
Se auzea cum apa Dunării se loveşte de bărcile pescarilor care intraseră în port cu
prada de peste zi.
Din vremurile vechi, aici se păstrează sistemul de măsurare a cotelor apelor
Dunării. În fiecare zi, tăbliţele se schimbă cu data şi cota Dunării.
Raluca îl privea mai mult cu coada ochiului şi aştepta poveştile reale, dar şi
pe cele misterioase despre Sulina.
Introducerea lui sintetiza lucrurile importante:
Cosmopolis – un sat terorizat de bandiţi. Sulina a fost transformată, la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, de Comisiunea
Europeană a Dunării într-un oraş cu vile cochete şi case ale localnicilor,
gospodărite frumos, cu iederă pe ziduri şi flori de glicină la poartă. Aici au iubit şi
murit piraţi şi prinţese, pescari şi condamnaţi, salahori şi amirali, oameni de toate
naţionalităţile.
Cele mai multe informaţii despre Sulina încep să apară din secolul al XVIII-
lea, când turcii aleg drumul apei până la Constantinopol, trecând prin braţul Sulina,
singurul navigabil la acea vreme. La 1800, Sulina număra 8722 de suflete, fiind
57
format cosmopolit, din români, turci, greci, armeni, evrei, ruşi şi italieni în egală
măsură şi numită de scriitorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez), fost căpitan al portului
Sulina, “Europolis”.
De fapt, Sulina este eroul romanului. Acest oraş mic de provincie, ridicat de
C.E.D. (1860), devine un oraş important pentru traficul fluvial european. Pe aici
comunica Europa Centrală cu Mediterana şi Orientul.
În timpul celui de-al doilea război mondial, conform informaţiilor oferite de
Muzeul Farului (vechi) Comisiei Europene a Dunării, Sulina a fost distrusă în
proporţie de 80% de bombardamentele sovietice.
Nelu ştia multe informaţii despre istoria oraşului Sulina, care avea un trecut
fabulos, cu un pitoresc complex şi cu o lume originală.
La un moment dat, pentru că numai el vorbise, a vrut să ştie dacă pe Raluca
o interesa sau sau ce altceva ar fi vrut să ştie.
Ca trezită din somn, Raluca retăia vremurile prin care trecuse Nelu şi îşi
exprimă dorinţa:
Mergi mai departe, cu tot ce ştii!
Întâmplarea făcuse să se întâlnescă, cu două luni înainte, deci, în plină vară,
cu un francez, profesor pensionar, care venea a patra oară la Sulina. Îi spusese că
el, de fapt, a făcut un pod peste Europa. Foarte interesant, considera el că din
regiunea La Bendec, în buza Atlanticului, şi până la Sulina, construise, prin
venirile lui, un pod.
Ce-l interesa? Pescarii şi acest loc liniştit, de asemenea, orăşelul uitat, cu
trecut şi cu “destin european”.
Deci, francezii caută istoria, chiar istoria de peste hotare. O căutăm şi noi în
civilizaţiile unor zone care nasc prin ele însele istorie.
Acum, la ceasul povestirilor, Nelu n-a putut omite cimitirul oraşului, un
panteon al navigatorilor şi emigranţilor de pretutindeni.
Vrei să mergem împreună să-l vizităm?
Da, sigur că da!
Vei vedea că, spre deosebire de monumentele funerare eterogene din
cimitirele cu vechime din marile oraşe româneşti, la Sulina, sub câteva sate de
morminte, şi-au găsit odihna veşnică oameni care au avut până la mijlocul
secolului al XX-lea aceleaşi interese, Dunărea şi Comisia Europeană a Dunării.
Ceva deosebit de important despre aceşti oameni îngropaţi aici, acum
anonimi, dar, la vremea lor, personalităţi importante ale locului, este faptul că au
58
avut sentimente familiale umane, şi-au urmărit interesele şi au contribuit la cea mai
însemnată construcţie hidrotehnică din Europa secolului al XIX-lea: construcţia
Canalului Maritim, cel mai mare canal navigabil fluvial european.
Raluca, ştii ce înseamnă asta?
Desigur că bănuiesc…
Însemna independenţa economică a ţării până la sfârşitul secolului, forţând
dezvoltarea agriculturii interne şi a drumurilor din Vechiul Regat, pentru crearea
excedentului de export de cereale, aducător de devize, construcţii…Sunt încă multe
de spus şi iată că seara s-a lăsat uşor şi noi n-am simţit trecerea timpului. Este
târziu pentru tine sau vrei să mai stăm?
Întrebările veneau direct şi îi dădea impresia că doar părerea ei contează. Ar
mai fi stat, poate chiar toată noaptea, să-i audă glasul şi să asculte aceste lucruri pe
care nu prea le ştia.
A spus un “da” destul de convingător, nevrând să-şi ascundă starea de bine
alături de el. De mult n-a mai stat cu atâta plăcere împreună cu o fiinţă pe care s-o
simtă de la început aproape.
Ce se întâmpla? Simţea o putere nebănuită, dominatoare, o afinitate de
chimie sufletească care o apropia de acest om. Simţea în el un suflet proaspăt,
candid, sensibil.
Nu încercase la această primă întâlnire nimic nesăbuit, aluzii copilăreşti,
care să-i pună semne de întrebare. Nici n-o întrebase nimic despre viaţa ei, iar ea
încă nu putea să-şi deschidă sufletul nimănui.
Tot ce povestea el curgea lin, era ca o pasăre ce se roteşte uşor deasupra apei
şi i se aude doar fâlfâitul de aripi.
Îşi dădu repede seama că este o fire concentrată şi cu mult echilibru al vieţii.
Raluca, dacă tu vei dori, aş vrea să-ţi arăt un răsărit de soare aici, la Dunăre.
Eu voi veni direct de la vapor, de la un cart de noapte, şi te voi aştepta tot aici, pe
bancă. Este splendid să vezi aşa ceva… şi, în doi, cred că frumuseţea naturii se va
împleti cu romantismul unei noi poveşti.
Inima ei tresări. Oare ce-a vrut să spună? Nu ea alergase pe malul mării, la
Constanţa, să savureze răsăritul de soare? Dar… singură.
Ar fi minunat…
Să ştii că eu m-am născut la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii august.
Mama, care avea atunci 28 de ani, iar tata, 25, s-au bucurat că primul copil a fost
băiat.
59
 Tatăl, Marin, era singur la părinţi şi, pe vremea când el avea 12 ani, a murit
sub un dud, care mai există şi acum. Trei oameni nu-l cuprind în braţe. Tatăl făcuse
blocaj renal.
Mama, Virga, cu un nume foarte rar, era din şase copii, trei fete şi trei băieţi,
ea fiind al treilea copil; venise, după căsătorie, conform obiceiului din Oltenia, în
casa tatălui.
O casă mică, cu două camere, cu pământ pe jos, cu o prispă cu scară de
lemn. Se intra direct într-o cameră, unde era o vatră cu cuptor, în care se cocea
pâinea. Cealaltă cameră se încălzea tot de la vatra care corespundea prin perete.
În prima cameră, era o coplată, făcută din trei scânduri de lemn, în care se
agăţau străchini, oale, linguri de lemn. În mijloc, o masă joasă, rotundă, unde
mâncau membrii familiei. După naşterea celor două fete, Lena şi Victoria (Dora),
erau la masa aceasta şapte suflete, pentru că aici au trăit şi locuit şi bunica Ioana,
mama tatălui, şi o soră a bunicului, Floarea, căreia i se spunea Buşa şi care nu a
fost căsătorită niciodată. Ea era o fire blândă şi a ajutat la creşterea celor trei copii.
Ştia multe poveşti şi socotea bine.
De asemenea, bunica, Baba (aşa o strigau copiii), le spunea poveşti. Ea a
trăit 90 de ani, fără să ia vreodată vreo pastilă sau să facă vreo injecţie.
Paturile de lemn, acoperite cu paie şi o blană, apoi un trentar făcut în război.
Deasupra se mai aşezau macate făcute din lână, în război.
Raluca se uita nedumerită la omul de alături, atât de stilat şi cu manierele
unei educaţii deosebite. Se întreba, ascultând cu atenţie, cum se formase omul
acesta pentru viaţă, dacă pornirea lui fusese aşa. De fapt, gândul ei plecase imediat
la cineva similar, Marin Preda. Descrierea casei avea ceva din “Moromeţii”. Dar
omul, omul care a plecat din această stare de lucruri, cum s-a format?
Se făcuse, într-adevăr, destul de târziu. Nu vroia să-l întrerupă. Dar,
propunerea a venit de la el:
Vrei să te conduc acasă?
Sigur, cred că vrei să continuăm mâine?
Se ridicară de pe bancă şi privirile lor se intersectară, electrizate. Fiecare
simţea că ceva nou a intrat în existenţa sa, stăpânindu-le gândirea şi simţirea.
Se luară de mână şi porniră încet spre casă. Nici unul nu-şi găsea cuvintele.
Cum rămâne cu răsăritul de soare? întrebă Nelu mai aproape de casă. Te vei
putea scula aşa de dimineaţă?
Sigur, doar am un deşteptător.
60
 Potrivit calculelor, Nelu o anunţă că abia poimâine va putea veni, la ieşirea
din cartul de noapte.
Şi până atunci nu ne mai vedem să continuăm povestea ta?
De fapt. Ralucăi i se părea mult până atunci, dar problemele lui de serviciu îl
opreau. Şi el simţea la fel şi, la despărţirea lor, în drum spre navă, se întreba ce se
întâmplă cu două fiinţe care abia s-au cunoscut şi nu mai au răbdare să se
reîntâlnescă.
Disciplina rigidă a bordului îi schimbase oarecum cârma gândurilor. Dar,
oricum, începuse să numere orele până la întâlnirea viitoare. Provizia de
sentimente acumulată şi lipsa unui suflet apropiat, cu care să se potrivescă, din
ultimii ani trăiţi în viaţa monastică pe apă îi aprinseră inima şi capul.
Ardea de emoţie şi admiraţie în faţa unei frumuseţi pline de naturaleţe, dar şi
faţă de înţelepciunea şi modestia ei.
Câteva atribute după care tânjise încă din adolescenţă şi acum… să
întâlnească o femeie pe măsura visurilor lui!
E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie. Pentru a-şi domoli
gândurile, Raluca se aşeză la o masă lipită de fereastră şi desfăcu o portocală.
Camera se umplu de un parfum plăcut. Prin fereastra deschisă, aerul rece al nopţii
îi limpezea mintea. Trăise o după-amiază şi o părticică din noapte cu convingerea
apropierii dorite.
Era conştientă că îi turnase în blid iubitului o porţie de început de dragoste.
La ea bântuia gândul “fluturelui” care şi-a ars odată aripile. Dar exista o putere
necunoscută, mai grea decât ce i-a trecut prin cap fulgerător.
Nici nu vroia să plece ochii în pământ şi să mimeze jocul indiferenţei. Va
reacţiona potrivit sentimentelor ei. N-are rost să te resemnezi într-o lume în care
criteriul primordial de acces la fericire este prudenţa. La ce bun să ne prefacem?
Aşteptau amândoi clipa reîntâlnirii. Nelu se uită cu atenţie în calendarul
marinăresc. Potrivit datelor de longitudine-latitudine, la data respectivă răsăritul
soarelui era la ora 630. Trebuia s-o anunţe pe Raluca, să se pregătească pentru
această oră. Coborî de pe navă şi plecă spre centru, unde era locul ei de muncă.
Când ajunse, observă la uşa cabinetului destulă lume. Cum să facă să nu
deranjeze şi să-i strecoare mai repede aceste repere? Găsi soluţia printr-o asistentă,
care tocmai ieşea din cabinet. O rugă să o cheme afară. Când îl zări, se îmbujoră
toată, iar el îi strecură şoptit modul cum se vor întâlni a doua zi dimineaţa.

61
 7 martie – zi minunată de primăvară, cu un vânticel uşor care înviorează şi
îţi dă speranţa de zi bună. Raluca se îndrepta cu pas grăbit spre locul întâlnirii. Da,
va avea o zi bună!
Nelu prinsese cartul orei 12. Din oră în oră, clopoţelul navei anunţa
scurgerea timpului. Până la ora 4 dimineaţa, trecuse oarecum uşor. Încă două ore
erau destinate reîmprospătării obişnuite de dimineaţă: bărbieritul, duşul călduţ,
cafeaua de înviorare. Toate făcute rapid, dar rămăsese încă destul timp până la
revedere.
Pentru Raluca, răsăritul acesta de soare va fi un spectacol al naturii unic. De
când se trezise, într-un sfârşit de întuneric, într-o îngemănare firavă cu lumina zilei,
îşi pusese în funcţie rapiditatea pentru a nu întârzia.
Pe cheu, o linişte deplină, cu miros de flori şi… emoţie. Parcă auzea ticăitul
inimii în cadenţa silabelor numelui lui.
Aleseseră o bancă ce părea mai aproape de apă. Erau ca doi copii, ţinându-se
de mână, privind linia orizontului în aşteptarea miracolului, linie în care cerul
sărută apa şi pe care apare încet-încet un punct roşu, ce devine tot mai mare.
Lumina se filtra printre cei câţiva nori, desenând figuri imaginare.
Farmecul etern şi culorile definesc măreţia răsăritului. Astfel, îmbinarea
multiplelor nuanţe de raze roşii-purpurii cu cele ale apei, creează un contrast
mirific.
Apa aceasta dulce are doar un foşnet uşor de valuri care, în măreţia lui,
spune ceva, mai ales când eşti îndrăgostit.
Nici unul dintre ei nu ştia cu ce să-nceapă. Totuşi, Nelu îi propuse un alt
moment deosebit: “spectacolul întâlnirii Dunării cu marea” şi, mai departe, până la
pădurea Letea. Pentru această călătorie trebuia timp. Era necesar chiar un sfârşit de
săptămână.
Propunerea lui îi produsese o mare bucurie. Chiar îi venea să-l ia de gât să-l
sărute. Îşi dorea de mult acest lucru.
Pescarii îşi pregătiseră de mult lotcile şi intrau pe firul apei, fiecare în
direcţia lui.
Raluca se şi vedea mergând pe canalul străjuit de trestie şi sălcii, până la
farul cel nou. De acolo intri în necunoscut.
Îşi aduse aminte de visul din noaptea de dinaintea plecării la Sulina.
Persoana cu ochi albaştri care o aştepta pe cheu semăna perfect cu bărbatul de
lângă ea. Uite că uneori trebuie să crezi în vise, sau, cel puţin, ele te influenţează.
62
 Mai era puţin până la începutul programului ei, dar a fost destul ca această
întâlnire să aducă speranţă şi bucurie.
Lumea nu mai exista pentru ei. Mergeau agale pe o străduţă îngustă şi pustie.
Tenul, cândva palid, i se rumenise, avea obraji de femeie iubită…
Cuvintele nu mai aveau sens. Se planificase următoarea întâlnire.
Din tot ce şi-a închipuit Raluca că va vedea in excursiile plănuite de Nelu,
spectacole indedite pentru ea, a realizat mai mult şi cu unele surprize.
Bucuria primului drum pe canalele Dunării, la sfârşit de săptămână, a fost
trăită alături de un grup de constănţeni, venit pentru prima dată în deltă. Au plecat
cu două bărci cu motor, iar grupul de douăzeci de persoane s-a scindat în două,
dotaţi toţi cu centuri de salvare. Plecarea pe canalul de centură spre nord a devenit
dintr-o dată învăluită în linişte, lumea savurând de la bun început natura pe care nu
o poţi întâlni decât aici. Din când în când se auzeau explicaţiile ghidului, un tânăr
bine documentat, băiat isteţ, care avea aceste bărci şi practica turismul de ani buni,
fiind şi localnic al Sulinei. S-a intrat pe canalul Bărbosu, mult mai îngust, mai
puţin circulat şi cu mari întinderi de nuferi galbeni şi albi pe ambele maluri.
S-a revenit pe canalul principal şi s-a continuat drumul până la localitatea
Cardan. Satul are 22 de case împrăştiate şi numai 11 locuitori.
Aici, ghidul nostru le-a orit ambarcaţiunile la poarta unui locuitor, nea
Mihai, un întreprinzător isteţ, care îşi construise singur un soi de maşină cu motor
de Land Rover, la care adăugase o platformă cu două rânduri de bărci, încât să
încapă circa zece persoane.
Cea de-a doua era o platformă artizanală, pe un saşiu realizat tot de mâna lui
nea Mihai, cu patru roţi şi un motor luat de la un Dester, fără nici un fel de capotă.
Era condusă de un vecin, om destoinic, îndrăzneţ. Amândoi, încrezători în maşinile
lor, le-au servit pe acest drum doar pietruit şi cu mult praf, un fel de safari, deci
întreceri ca la raliuri. Turiştii, încântaţi, chiuiau veseli ori de câte ori aceştia se
întreceau în mare viteză.
Drumul spre C.A. Rosetti era amenajat oarecum, pietruit, neîntreţinut, motiv
pentru care se circula pe două-trei drumuri paralele, fără gropi. Cu mult haz, turiştii
au numit-o “autostrada prafului”, iar pentru turiştii din vehiculul care venea din
urmă praful format ca o coadă de cometă era ca o baie totală.
Au ajuns în C.A. Rosetti, singura localitate unde nu se poate ajunge pe apă.
De ea aparţin satele Letea, Sfiştofca şi Cardan. Prima escală a fost în centru, pe un
maidan mare, lângă biserică, un magazin universal. Aici, culmea, găseai de toate,
63
de la motor de barcă până la bomboane şi îngheţată. Ghidul i-a anunţat că în drum
spre grindul Letea vor întâlni două turme de cai sălbatici. Într-adevăr, au avut
norocul să admire caii, însoţiţi de foarte mulţi mânji, dar care i-au întâmpinat cu
totală indiferenţă.
Grindul Letea este format din fâşii de dune separate, intercalate cu fâşii de
pădure virgin. Dunele sunt construite dintr-un nisisp foarte fin, adus de Dunăre
(Braţul Chilia) şi rearanjat de curentul marin.
Pădurea, predominant de stejar (un soi specific, adaptat condiţiilor), este
binecuvântată cu un soi număr foarte mare de specii si soiuri de plante, foarte
multe cu proprietăţi terapeutice. Rezervaţia este protejată şi cu un gard de sârmă,
care împiedică vacile şi caii sălbatici să distrugă vegetaţia în timpul iernii, când nu
dispun de prea multă hrană în afara pădurii. Au văzut destui copaci cu coaja
mâncată pe alocuri de cai şi care, în mod sigur, nu vor avea viaţă lungă.
Ghidul i-a condus într-un loc cu stejari seculari, nişte arbori uriaşi,
impresionanţi, remarcabili printre teii, salcâmii şi multe alte plante gen liane, care
făceau accesul în pădure aproape imposibil sau cel puţin dificil, în afara cărărilor
de vizitare amenajate.
La cel mai bătrân stejar , renumit în pădure, cu vârsta de câteva sute de ani,
au făcut poze şi un mic popas bine meritat, la o umbră răcoritoare.
La întoarcere, în C.A. Rosetti, Raluca a cumpărat o miere aromată, de la
unul din şoferi, nea Dudu, apoi, plini de adrenalină şi pe deplin satisfăcuţi de
călătoria terestră, şi-au recuperat bărcile la Cardan şi s-au întors la Sulina prin
golful Musura.
Nelu îi pregătise şi o surpriză. La o familie care locuia de mult în Sulina, el
coleg de serviciu, aranjase o masă de peşte. Scrumbie la grătar cu mămăliguţă! De
neuitat!
Raluca vroia ca timpul până la cea de-a doua excursie, promisă şi plănuită în
toate detaliile cu Nelu, să se comprime. A înţeles că de data aceasta va fi ceva
spectaculos. Cum va simţi această trecere a Dunării în mare? Nu-şi putea închipui.
La fel ca prima dată, s-au alăturat unui grup de turişti. Ghidul, acelaşi, le
dădea curaj şi îi liniştea cu privire la vreme. De data aceasta, cerul plin de nori se
străduia să lase câteva raze de soare. I-a convins că nu va ploua. Nu era un motiv
să amâne aşa ceva. Nimeni n-a cârcotit că vremea nu era chiar bună.
Au pornit nerăbdători pe canalul Sulina, protejat pe malul stâng (nordic) de
un dig care împiedică aducerea de către curentul marin a aluviunilor depuse de
64
braţul Chilia. Au primit explicaţii despre farul vechi, cel care a ghidat sute de nave
spre portul Sulina.
Staţia Meteo, punct important, găzduieşte specialişti pe ture de patru zile.
Lucrează şi locuiesc acolo, după care sunt înlocuiţi cu alţii. Nu departe, dar de la
distanţă, au văzut Farul Nou. Înalt de 53m, străjuieşte întinderile… Şi aici s-a
filmat un episode din filmul românesc “Toate pânzele sus”.
Aşteptau momentul trecerii în Marea Neagră. Acest impact a speriat unele
persoane feminine, pentru că trecerea de la o apă curgătoare şi lină pe o mare uşor
agitată a creat frică, deşi ghidul i-a liniştit şi şi-au văzut de drum, obişnuindu-se cu
legănatul mai dur al bărcii. Până la urmă acesta era farmecul!
Navigând vitejeşte spre nord-vest, în golful Musura, până la o insulă fără
nume. I-au pus numele Kappa. Este în curs de formare, din aluviunile braţului
Chilia, preluate şi reamenajate de curenţii marini. Depunerea de aluviuni este
alungită pe direcţia nord-sud pe mai mulţi kilometric, la o adâncime foarte mică, la
suprafaţa apei ridicându-se numai o mică parte, populată de mii de păsări: pelicani,
cormorani, pescăruşi, egrete, etc.
La trecerea prin apropierea insulei, păsările le-au oferit un spectacol
extraordinar. Supărate de zgomotul bărcilor, şi-au luat zborul pe deasupra lor, toate
odată, ca la un semnal, formând un stol ca un nor întunecat.
Au revenit în golful Musura printr-un canal, prin care o mare cantitate de
apă din Dunăre se varsă în golf în dreptul Farului Vechi. Aici au făcut cele mai
frumoase poze, uimiţi de sălbăticia şi splendoarea locurilor.
La coborâre, Nelu şi Raluca au admirat o navă de pasageri albă, cu ferestre
mari, sclipind de curăţenie, având la bord şi pe punţile exterioare ofiţeri îmbrăcaţi
în uniforme albe.
Raluca a rămas impresionată câteva secunde pe cheu, întrebându-se dacă
vreodată va putea să meargă într-o excursie pe Dunăre cu un asemenea vapor.
Vei merge, iubito, vom merge împreună în cea mai frumoasă croazieră. Dar
acum vom merge la o familie, unde gazdele ne aşteaptă şi vor să ne povestească
despre vechea Sulina. Sunt veniţi în aceste locuri de mult şi au amintiri fabuloase
despre ce a fost cândva Sulina.
Erau aşteptaţi cu cea mai teribilă ciorbă de peşte, adevărata ciorbă
pescărească, şi cu nişte somotei făcuţi la grătarul din curtea casei.
Casa strălucea de curăţenie, iar peste tot Raluca a observant broderii albe,
făcute de mâna bătrânei, mama gazdei, care avea o frumoasă poveste, de fapt, a
65
vieţii ei, din perioada interbelică, mai întâi din perspective unui copil, apoi din cea
de matur, mai ales din perioada celui de-al doilea război mondial.
Viaţa grozavă a fost în vremea Comisiunii, în acel amalgam de naţionalităţi:
în primul rând, grecii, rasă superioară, se ţineau teribil cu nasul pe sus. Aveau
biserica lor, şcoală, case frumoase, magazine de manufactură, de sticlărie, ateliere
de cizmărie cu angajaţi, restaurante şi multe cafenele. Marfa se expunea şi afară, în
faţa prăvăliei, frumos şi îndestulat. Exista şi un cinematograf al grecilor, astăzi
închis şi cu bălării în faţă. La mică distanţă, hotelul Camberi, care e şi astăzi în
picioare, dar tot o ruină. Strică teribil aspectul falezei reînnoite şi, ca peste tot,
nimeni nu îndrăzneşte să le dărâme, în aşteptarea moştenitorilor.
Pe malul Dunării era şi o librărie cu de toate, în special cu rechizite pentru
elevi, se numea Voltera.
Seara se obişnuia ca toată lumea să se plimbe pe malul Dunării. În special
copiii mergeau la Barba Fotis, unde se mânca lapte cu orez. Era mult mai bun de
cum îl făceau mama sau bunica.
Cea mai bună limonadă, cu o reţetă necunoscută, se bea la Armeneac. Fraţii
Chercula aveau un restaurant unde se opreau bărbaţii să bea mastică sau mai mult
să sporovăiască, că de îmbătat, nu se îmbăta nimeni. Cine avea putere de mână
intra ca la o întâlnire de plăcere, de discuţii. Mai era şi o grădină de vară, cu
popice, la domnul Mateescu. Aici se dansa Can-can. Şi, neapărat într-un port cu
atâtea vapoare şi ofiţeri, erau şi bordeluri. Unul, mai renumit, la Miţa Lunga, care
s-a căsătorit cu Iordachi, era foarte frecventat.
Iordachi ţinea o măcelărie şi pregătea cele mai bune chiftele. Era şi un
fotograf pe strada a doua, iar fraţii Malidis aveau multe magazine, tot pe strada
aceasta. O duceau bine, aveau câte două servitoare, una în casă, una la bucătărie.
Armenii şi grecii ţineau comerţul în oraş. Oraşul era foarte bine aprovizionat,
se venea de la Chilia cu barcaze de legume, cu fructe, cu pepeni, cu lapte. Peştele
se livra la poartă, pentru că veneau nevestele pescarilor cu coşuri în care se zbătea,
aşa proaspăt era. Măsline pe toate drumurile şi erau foarte ieftine. Postul se ţinea
cu măsline şi halva. Oamenii erau tare credincioşi, biserici erau pentru toate
naţionalităţile, oamenii se înţelegeau între ei şi nu existau hoţi, casa putea să
rămână deschisă, că nu se întâmpla nimic.
Femeile nu obişnuiau să muncească, stăteau acasă şi creşteau copiii, iar
familiile înstărite, în special cei de la Comisiune, aduceau bone din ţara din care
veneau, dar angajau şi românce. Gospodinele se întreceau în arta culinară, învăţau
66
unele de la altele, mai ales în sectorul dulciurilor. Erau produse extraordinare şi la
cofetăria lui Mateescu, în special bomboane şi caramele Lipton.
Frumos de tot era seara, când lumea ieşea la promenadă, dar secretul era să fie
după ora 9. Nu ştiu de ce ţânţarii se retrăgeau după această oră. Femeile erau foarte
elegante şi atâ ele, cât şi bărbaţii, purtau pălării, întrucât era şi un magazin de
pălării în Sulina, deci lesne de procurat. Se făceau şi baluri şi acestea erau pe
meserii: al doctorilor şi profesorilor, al mecanicilor, tâmplarilor, negustorilor.
Veniseră şi italieni, care erau oameni buni, dar şi englezi, care aveau biserica
lor, biserica anglicană, ce s-a distrus la război. De asemenea, francezii, turcii aveau
geamia lor, iar evreii – o sinagogă.
Cei de la Comisiune vorbeau mai mult italiana şi aveau, lângă vechiul spital,
case mari, cu multe camere, îmbrăcate în ederă, aveau teren de tenis, de volei,
îngrădit. Acolo nu putea să intre oricine.
Oamenii bătrâni ai Sulinei sunt conştienţi de dezvoltarea ei pe baza cerealelor
şi a lemnului adus din Moldova. Veneau nave din toată Europa să încarce grâne.
Pentru creşterea animalelor, împrejurimile Sulinei nu erau bune. Un loc
propice era Câşla Vădanii, la vreo 18 km de Sulina. Oamenii aveau câte 50-60 de
vite şi unii aveau chiar şi cai. Aici creşte mai multă iarbă şi pământul e mai dulce,
iar rasa de vaci “sura de stepă” este cea care rezistă. În C.A. Rosetti, oamenii se
ocupau mai mult cu creşterea oilor.
Bătrâna gazdă, venită de prin părţile Basarabiei, le făcu o surpriză. Pe masă
apărură, după masa copioasă cu peşte, piroşti fierte, adică colţunaşi, numiţi
“vareniki”, şi o plăcintă cu bostan.
Pe măsură ce timpul trecea, pentru Raluca, fire romantică şi sensibilă, legătura
cu locul şi oamenii Sulinei începea să aibă altă valoare. Se simţea mai atrasă, mai
legată, un fel de magnetism interior.
Iar persoanele care îi povesteau despre trecutul fabulos al Sulinei, cele care-şi
trăiseră aproape întreaga viaţă aici, erau pentru ea miraculoase.
Nu ştiuse mai nimic despre locul care avea de o parte Dunărea, iar de cealaltă
Marea.
Singurul lucru cu adevărat important este propria ta trăire!
Despărţirile lor în pragul nopţii erau triste, amândoi doreau să mai rămână
împreună. Dar era şi serviciul, o altă piedică, mai ales când era cartul de noapte. La
Raluca – serviciul de zi, unde destul de des fuseseră urgenţe şi cazuri neaşteptate.

67
 Planificaseră o nouă “expediţie”, în prima duminică, pe canalul Busurca şi
canalul Roşu-Împuţita. Alte splendori şi lucruri inedited, la care se adăuga vizitarea
unei cherhanale.
Clipele erau numărate de ei, cu multă răbdare şi dragoste. Duminică
dimineaţa, liniştea Sulinei era plăcut şi impresionant străbătută de răsunetul
clopotelor. Poate lumea în vârstă a oraşului era chemată la biserică, totuşi suflul
religios, rămas mai pregnant decât în alte părţi, făcea ca de obicei bisericile să fie
pline de lume, chiar şi tineri.
Nelu a venit destul de devreme să o ia de acasă. Avea în mână un buchet mare
de trandafiri albi, în mijloc inserase unul roşu.
Raluca se îmbujoră şi îl sărută uşor. I se păru că nu a reacţionat cu entuziasm
la gestul lui, dar, prea impresionată, l-a primit ca un simbol de tandreţe şi dragoste.
Nelu adăugă încet, aplecându-se la urechea ei:
Simbolizează dragostea noastră curată. Te iubesc, te iubesc, te iubesc…
Momentul expiră repede, pentru că erau chiar în întârziere. În stradă se luară
de mână şi, în pas alert, ajunseră pe cheu. Cam în dreptul vechiului hotel Camperi
îi aştepta barca cu motor cu acelaşi tânăr, cu care era o plăcere să mergi. Ionuţ le
spuse cu multă politeţe şi respect că totul este în regulă şi că de data aceasta va fi
ceva special.
Ralucăi îi devenise deja familiară barca, aveau locul lor în faţă, de unde
vedeai mai bine priveliştea mirifică a deltei. Canalul este bordat pe ambele laturi
de zone întinse de nuferi galbeni şi albi şi limitat de pereţi înalţi de trestie.
Numele “împuţita” i se trage de la faptul că mâlul de pe fundul canalului
este sulfuros şi pentru nasuri mai fine emană un uşor miros de hydrogen sulfurat
(miros accentuat în perioadele de furtună). De asemenea, au mai aflat că de aici se
tăia stuf pentru acoperit casele, dar subţire cât o ţigară. Acesta se aşază mai bine şi
nu pătrunde printre rândurile de stuf. Cel gros este folosit la garduri.
Lacurile Roşiţa (cel mic) şi Roşu (cel mare), separate de un perete de stuf,
poartă acest nume datorită faptului că pe fundul lor sunt depuse numeroase cochilii
de scoici roşcate şi care apar la suprafaţă şi colorează apa în timpul furtunilor.
Pe lac plutesc câteva “insule plutitoare” (plaur), formate din vegetaţie
predominant de stuf şi papură, ale căror rădăcini nu ajung la fundul lacului şi
vântul le mută de colo-colo.
Au primit informaţia că la întoarcere aceste insule vor putea fi văzute în alt
loc, uneori chiar în mijlocul canalului, blocând oarecum trecerea.
68
 De pe malul Roşiţa au intrat cu barca pe un canal foarte îngust şi şerpuit.
Uneori trebuia să se ferească de ramurile trestiilor, dar mersul lent al bărcii făcea să
nu se simtă atingerea lor.
În sfârşit, în pustietatea aceasta parcă fără margini, a apărut un loc cu
activitate, năvoade şi bărci – cherhanaua pescarilor. Un mod de viaţă deosebit de
arid, departe de lume, lipsindu-le multe din cele necesare unui om civilizat. Aici,
dacă pescuieşti, trăieşti, dacă nu, mai ales când vine iarna, o duci greu de tot.
Două pisici stăteau tolănite la soare, semn că şi aici e bine, dacă eşti obişnuit
şi ai ce mânca.
N-au intrat în amănunte, dar au înţeles care e ritmul lor de viaţă ş ice le oferă
locul acesta, cu o casă mică, acoperită cu stuf, cu uşi verzi şi ferestre mici pentru
lumina zilei. Mai importante erau adăposturile unde se depozita peştele proaspăt
scos, bărcile şi năvoadele mereu reparate.
Au plecat impresionaţi de modul lor de viaţă, acesta departe de lume şi de
civilizaţie. Aici, în deltă, fusese traiul lor, născuţi din părinţi cu aceeaşi meserie,
acceptându-şi destinul ca pe ceva obişnuit.
Povestea lui rămăsese neterminată.
Ca şi la Octavian Paler sau Marin Preda, la Nelu era puternic cultul tatălui.
Dacă în 1981 Octavian Paler dedică tatălui cartea sa “Viaţa pe un peron”, mai
târziu (2001), în “Deşertul pentru totdeauna”, afirma că îşi venera tatăl “ca pe un
zeu atotputernic”. Tatăl era omul care îi ierta aproape orice, care citea până noaptea
târziu, spre disperarea mamei.
Tatăl reuşeşte să-l convingă să plece la învăţătură la oraş, oferindu-i 44 de
lei, şi să-l susţină mai departe la Bucureşti, unde băiatul s-a adaptat greu, sau, mai
bine spus, niciodată. Lumina satului Lisa a fost permanent la umbra tatălui.
Lecţia lui permanentă de demnitare şi curaj se sprijină pe un triunghi
exemplar. Razele acestuia sunt: tatăl, fiul, iar baza este Lisa, satul rămas prezent în
fiinţa lui Paler, cu tot lustrul citadin de mai târziu.
La Marin Preda, plecarea din Siliştea-Gumeşti devine “imposibila
întoarcere”, având trista calitate de “intrus” în aceeaşi lume din spaţiul
Bucureştiului.
Nelu a simţit cu totul altceva la plecarea de acasă, după terminarea liceului
din Filiaşi. Trebuia neapărat să vină victorios. Efortul tatălui, pentru că
împrumutase 800 lei, de la profesorul Voicilă, pentru a merge la Constanţa, să dea
examen la Institutul de Marină, trebuia răsplătit.
69
 Amestecul de voinţă şi orgoliu oltenesc era de atunci baza caracterului său,
care l-a detaşat net de ceilalţi colegi ai săi, dar şi în lupta cu viaţa de mai târziu.
Tatăl avea doar patru clase, dar cu o minte brici. Avea chiar o pasiune să
citescă şi, când putea, le citea tuturor. Îşi citea zilnic ziarul regional din Oltenia –
“Înainte”, şi era la curent cu evenimentele din ţară. Uneori, seara, la poartă, făcea
un fel de “poiana lui Iocan”, comentând cu câţiva vecini evenimentele din anii
respectivi. Nea Mărin, cum îi spuneau aceştia, făcea parte din categoria ţăranilor
sfătoşi, cu răspunsuri gata pregătite, din experienţa proprie.
Copilul rămas singur de la vârsta de 12 ani, doar cu mama, fusese încercat
de multe situaţii şi devenise bărbat mult mai repede.
Nelu îşi aducea aminte cum tatăl lui lua cărţi de la biblioteca şcolii şi le citea
şi lor, celor din casă, dar mai ales lui. Ţinându-l pe genunchi, îl învăţase taina
literelor şi socotitul. Nu mergea încă la şcoală, dar ştia să-şi scrie numele şi cu
mare rapiditate să adune “oile”, care se tot înmulţeau, pentru o mai mare rapiditate
a socotitului.
Cartea lui preferată era “Omul invizibil”. Nu ştiu de ce îl amuza teribil. O
citise de câteva ori şi râdea cu poftă de omul căruia i se vedeau doar hainele.
Tot profesorul Voicilă, acest văr al mamei, de fapt şi mentorul familiei, i-a
adus o călimară şi un toc. A considerat el că deja trebuia să înceapă şi scrisul.
După un anumit număr de pahare de ţuică, când se dezlegau limbile, la
cârciumă, tatăl obişnuia să se laude că băiatul lui va fi cândva “om mare” şi va
locui la oraş, într-un bloc. Auzise întâmplător laudele tatei şi se jena teribil, dar
oricum îi sădise în suflet de mic că trebuie să ajungă “om mare” şi să plece de la
ţară.
În sat nu existau decât drumuri de pământ, în care te afundai toamna, când
începeau ploile, şi te umpleai de praf vara, până şi-n gură, în urma căruţelor ce
veneau spre seară de la câmp.
Gustul prafului îl cunoştea de mic, pentru că fusese trimis cu caprele şi oile,
cu porcii şi o vacă. Cu vaca se chinuise mai mult, că uneori era îndărătnică şi
rămânea în urmă să pască, iar oile se detaşau mult spre iarba dinspre izlaz. Trebuia
să le adune la un loc, să nu se rătăcească de cârd. Între prânz şi amiază, căldura îi
ameţea şi căutau umbra. Oile se buluceau şi se îndreptau spre pădurea Bungeţel.
Când îi era foame, avea în desagă o bucată de mămăligă, două ouă şi îşi mai
oferea porumb sau dovleac copt de pe câmp. Masa se mai îmbunătăţea şi cu o
porţie de lapte de la vacă sau de la capre.
70
 Situaţia se schimbase când începuse cursurile gimnaziale. Pentru că la ora 12
pleca spre şcoală, drumul spre câmp se făcea de dimineaţă, întoarcerea acasă spre
ora plecării, iar după ora 17, din nou la câmp cu animalele. Vara, în vacanţă, nu se
mai întorcea acasă decât pe înserat, odată cu cei care veneau de la munca câmpului.
Raluca era uimită de povestea copilăriei lui. Întrebarea era cum putea fi atât
de sincer şi să nu pună nici un fel de barieră trecutului său. Se simţea în largul lui şi
povestea, nu ca să fie compătimit, ci din pură sinceritate şi încredere că saltul pe
care îl făcuse era meritoriu şi că poate spune că în bună măsură destinul său se
baza pe propriul caracter.
În desele lor întâlniri, povestea lui se continua şi totdeauna cu nostalgia
locului şi a oamenilor, păstrând aroma plopilor din faţa casei şi mirosul de pâine
abia scoasă din cuptor. Raluca simţea cum se tulbură la dorinţa lui de a se întoarce
cândva, la pensie, în acele locuri.
Cum acest bărbat stilat, care mirosea a citadiu şi arome de mare se va putea
întoarce atât de uşor la atmosfera satului deloc schimbat?
Un simplu cântat de cocoş îi întorcea capul spre câmpia “sălbăticiei sale”.
Fântâna din curtea casei sale avea cea mai limpede şi rece apă, iar mirosurile ierbii
din spate, aproape de mica livadă de corcoduşi şi meri erau diferite, în funcţie de
ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp.
Fratoştiţa! Nelu îşi aduna melancoliile şi ofta. Credea că n-ar fi în stare să-şi
schimbe locul de baştină. Pământul impune un stil de viaţă de la care nu te poţi
abate. Trebuie să ari când e timpul, să culegi via când îi vine timpul, nu când ai
chef. Logica ţărănească nu e interesată să despice firul în patru.
Descrierea divinului din natură, acolo, în satul lui, unde nu-şi petrecuse viaţa
decât optsprezece ani, se făcea în imagini luminoase, cu mirosuri ameţitoare.
Se adaptase uşor la oraş, ba, mai mult, pe mare, pe care o văzuse pentru
prima dată când please să dea examen la Constanţa.
În tren spre oraşul Constanţa, îşi făcuse primul bilanţ. Păstra o amintire
frumoasă învăţătoarei, Olga Stănescu, care era o femeie blajină, cu mult tact,
iubind în egală măsură toţi copiii, frumoasă, cu părul blond şi ochi albaştri. Soţul
ei, profesorul Stănescu Marin, simpatizase cu legionarii, drept pentru care făcuse
vreo doi ani de puşcărie.
După terminarea gimnaziului, perioadă în care se făceau tot opt clase, se
dăduse examen de sfârşit de ciclu la matematică, română, istorie, geografie şi

71
agricultură. Nu uitase nici acum că la geografie trăsese biletul nr. 1, cu subiectul
“Graniţele şi vecinii României”.
Fusese singurul din promoţia lui care a plecat mai departe, la Liceul din
Filiaşi. Acolo se dădea examen de admitere. Ţinea minte şi acum subiectele de
examen. De exemplu, la limba română îi căzuse de analizat “Ultima brazdă”, de
Dragoş Vicol.
Anii de liceu au trecut atât de repede, cu o navetă destul de uşoară, între
Frataştiţa şi Filiaşi. Niciodată nu s-a plans de ploile toamnei sau de frigul iernii.
Momentul crucial a fost plecarea la Constanţa, pentru examenul de admitere
la Institutul de Marină.
Şi de data aceasta profesorul Voicilă a avut un rol important, întrucât tatăl nu
avea să-i dea bani de drum şi de buzunar.
Nelu a înţeles că înapoierea celor 800 lei va fi un efort deosebit şi că efortul
acesta trebuie răsplătit. Nici vorbă să se întoarcă învins, nu concepea acest lucru.
Se pregătise singur şi stăpânea bine matematica.
Probele sportive şi vizita medicală au fost eliminatorii. Nu bănuia ce se va
cere. Proba de alergat nu a fost o problemă, dar ce nu făcuse niciodată era
aruncatul mingii de baschet la coş. Noroc că exerciţiul de precizie îl căpătase de la
aruncatul pietrei într-o groapă pe câmp, joc realizat cu băieţii vecinului. După
aceste probe rămăseseră şapte pe un loc.
Foarte repede după examenele de specialitate se puseseră rezultatele. Era
reuşit! Acasă se întorsese cu o foaie de drum, iar din bani nu cheltuise decât preţul
biletului la dus. Îi predase tatălui banii rămaşi şi, până la sfârşitul lunii septembie,
când trebuia să se întoarcă, îşi ajutase părinţii la muncile câmpului.
În casă mai erau două fete. Cea mare, Lena, născută la sfârşit de primăvară,
pe 4 mai 1952, chiar de la naştere a uimit cu o curiozitate: la ambele mâini avea
şase degete, adică lângă cel mic era încă un deget.
Se ştie că moşica Victoria a luat repede o foarfecă şi i-a tăiat degetele în
plus. Ce i-a pus ca să nu se infecteze, Dumnezeu ştie, dar Lena s-a făcut bine şi, în
timp, nici nu s-a mai cunoscut deficienţa. Fată harnică, obişnuită cu munca de la
ţară, s-a căsătorit repede, mergând după soţ într-un sat alăturat, Ţânţăreni.
Cea mică, Dora, a venit pe lume în iarna grea a lui 1954, pe 4 februarie.
Satul troienit avea toate casele sub zăpada grea, văzându-se doar coşurile.
Gospodarii făcuseră cu greu drum în curte să iasă la animale.

72
 Cel mai greu a fost de făcut drumul până la poartă, mai ales că se anunţa
naşterea Dorei (Victoria). Cu greu a pătruns până la ei aceeaşi moşică, Victoria,
care a adus-o pe lume. Ea a rămas în satul natal, Fratoştiţa, unde s-a căsătorit şi a
avut doi copii, Alin şi Adriana.
Amintirile copiilor, aproape emblematice, sunt legate de acea masă rotundă,
exact ca în “Moromeţii”, unde fiecare membru al familiei îşi avea locul. Erau şapte
la masă.
Casa lor mirosea de sărbători a pâine scoasă din cuptor. Duminica se mai
scotea carne prăjită în untură, într-un blid mare, pus la foc, unde se întindea
mămăliga.
Odată, s-a întâmplat ca, exact când Nelu îşi înmuia mămăliga, oala pusă pe o
pirostrie să se răstoarne, spre disperarea familiei şi inocenţa copilului de cinci ani
care, dorind să scape de teama momentului, improviză versurile:
“Haide, tura, bura,
Vărsarăm untura!”
Casa veche nu avea beci. Vinul şi ţuica se păstrau în magazie. Ţuica, în
damigene de 5 sau 10 l, iar vinul, într-un butoi mare. În pod se păstrau strugurii şi
nucile.
Pentru Paşte, puneau ţuica în botă (un cilindru din lemn, înalt de 25 cm). Pe
mijloc avea o gaură, iar pe margine încă una mică, de grosimea unui pai. Tatăl
punea un pic de smoală deasupra unui dop, sigilând-o, şi o deschidea de Paşte.
Într-o iarnă, le-a venit ideea celor trei copii să bea ţuică. Li se părea o mare
năstruşnicie să bage câte două paie, unul mai gros, peste unul mai subţire, în gaura
din margine, şi să tragă fiecare câte puţin din ţuică. Minte de copii, dar şi cu
dezinvoltura vârstei, credeau că nu se va afla cine a făcut aşa ceva. Nu se ştie exact
cum au manevrat bota şi care le-a fost porţia, dar la Paşte bota era goală. Pe
moment, tatăl, nedumerit, şi-a chemat nevasta:
Virgo! Virgo! Unde-i ţuica?
Eu nu ştiu nimic!
Linişte deplină, pentru că părinţilor nu le venea să creadă. Cine putea să intre
în magazia lor şi să le bea ţuica? La un moment dat, sora cea mică, Dora, spuse
părinţilor:
Eu ştiu cine a băut ţuica: nenea şi cu Gaga!
Imediat, sora mare, Gaga, replică:
Dar şi tu ai băut!
73
 Nu se ştie potrivit cărui miracol, tatăl încheie discuţia, fără pedepse şi
admonestări. Părea liniştit că a aflat adevărul şi se întreba mereu de ce le-a trebuit
copiilor ţuică. Sau, mai degrabă, a fost un act de bravură între ei, demonstrându-şi
grozăvia.
Venind ajunul Paştelui, după un post de aproape patru săptămâni, părinţii au
început pregătirile. La poartă se punea iarbă şi călcau pe ea, pentru sporul casei.
Mama trebuia să împartă mai întâi, apoi să se aşeze familia şi musafirii la
masă. De obicei, veneau trei familii de fini. Se punea masa înaltă, aproape de pat.
Tatăl stătea în capul mesei, iar Nelu mai pe colţ, lângă tata.
Dar, de ce era cel mai mândru Nelu, între sătenii Fratoştiţei şi în sinea lui,
era noua casă. În 1962, casa a fost dărâmată, s-au făcut pietrele de sub temelie,
peste drum. În 1969, casa era ridicată, mai ales cu forţe proprii. Treptat, casa a fost
modernizată, mai ales că până prin 1986 ajutorul lui financiar a fost substanţial.
Nu-i vorbă, şi după! Avea tot ce îi trebuie şi poate era cea mai mândră din sat. Era
un fel de “mândrie oltenească” să se poată lăuda cu ceva în satul natal. Pentru unul
de la oraş, poate nu însemna mare lucru, dar pentru el, în lumea de unde a plecat,
avea valoare mare. Peste ani, după moartea tatălui şi plecarea surorilor la casele
lor, rămăsese doar mama, pe care o vizita des şi nu o priva de nici o necesitate, ba,
dimpotrivă, îndestularea din cămară spunea bunul trai.
Nu concepea ca această casă părintească să se vândă. Era absolut de
neconceput!
Dragostea se spune că refuză transparenţele totale. Dar Nelu a vrut ca
Raluca să-i ştie exact povestea vieţii. Nu i-a ascuns provenienţa sa şi identitatea.
Evoluţia sa socio-culturală făcuse din el un om distins şi cu un comportament
elevat. În plus, se născuse la umbra unei amprente genetice norocoase.
Au urmat o serie de întâlniri, neaşteptat de multe. Timpul liber era destinat
întâlnirilor, pe care abia le aşteptau. Intervenise un acord unanim: “Nu pot respira
dacă nu există oxigen, nu pot trăi dacă nu ne vedem.”
Raluca, prinsă bine în esenţa trandafirie a iubirii profunde, îi răspundea la fel
în timpul lungilor drumuri de seară: “Între Dunăre şi lună eşti doar tu!”
Din dragoste se pot face multe nebunii. Nici unul, nici altul, n-au avut
nevoie de cine romantice pentru că fulgerul dragostei le-a cercetat instinctele şi
apucăturile prevestitoare de amor.
Nelu o dezmierda şi o iubea atât de cumplit, încât dragostea lui o
transformase.
74
 În şirul trăirilor ameţitoare, el îi justifica iubirea printr-un citat din
G.B.Shaw: “Dragostea înfrumuseţează toate ideile şi justifică toate obrăzniciile”.
Pe plaja din Sulina s-au sufocat de dor şi nerăbdare, gândindu-se că a doua zi
sau noapte se vor revedea. Erau doi oameni care nu s-au ştiut niciodată cu
adevărat, dar pe care i-a unit o minune peste timp şi peste distanţe.
Raluca înflorea triumfătoare. În ochii îndrăzneţi avea o licărire caldă, iar
obrajii – de femeie iubită. Simţea că s-a îndrăgostit cu adevărat, cu nebunie, cu
durere, cu ameţeală, cu dor, redevenind copil sau fecioară.
Lumea nu mai exista pentru ei. Îşi vor aminti vreodată de ineditul
plimbărilor prin natura primitivă şi misterioasă a Deltei? Încotro mergem?
Rătăceau ceasuri întregi în câte o lotcă neagră, pe luciul gârlelor înguste,
poteci de apă tăiate prin pădurile de stuf. Unde mai poţi găsi o astfel de privelişte
uluitoare? Este un miraj special al apei limpezi, cu flori de nufăr, liane, crini
fragezi din bogatele grădini de baltă. Pe sus, caravane de păsări călătoare treceau în
zbor spre ţările unde înfloreau portocalii. Nu se aventurau prea departe, Ralucăi
încă îi era frică de pustiul apei, prea departe de ţărm.
Împreună au mai trăit un spectacol uimitor. Plecaţi în zori, îndreptându-se
spre locul unde marea îmbrăţişează Dunărea. Un luciu de apă care se zărea înaintea
lor: era chiar locul în care valurile fluviului se întâlneau cu cele ale mării.
Întinderile mari de apă dulce şi sărată sunt despărţite doar de câteva petece de nisip
pe care se odihnesc câteva păsări călătoare.
În dreapta e marea, în centru, Dunărea, iar în stânga, Golful Musura. Au
coborât pe o întindere de nisip, pentru a fi mai aproape de Farul Nou de la Sulina.
Înalt de 53 de metri, străjuieşte întinderile…
În spatele farului care a ghidat mii de ambarcaţiuni, stă ascunsă o întindere
de nisip fin. Locul este atât de curat şi liniştit! Plaja este bordată cu scoici depuse
de valurile neobosite. Marea aici are altă culoare. Curenţii sunt atât de puternici,
încât mulţi îşi sfârşesc călătoria în strânsoarea apelor învolburate ale mării şi ale
Dunării. Aici au făcut cele mai frumoase poze, impresionaţi de sălbăticia acestui
loc.
Inima Ralucăi era profund pregătită pentru iubire. Erau identificate toate
semnele îndrăgostirii ei. Credea în adâncul sufletului că băuse, conştientă de data
aceasta, licoarea iubirii veşnice.

75
 Cele douăsprezece luni care trecuseră şi pe le petrecuse alături de Nelu
constituiau fericirea dată pe tavă şi cel mai norocos răstimp al vieţii ei. Nu ştiau
cum se trăiesc veştile rele…
Aranjară o întânire de cufundare în necunoscut: pe un canal, cu o barcă cu
motor. Nelu o anunţă că traseul se va schimba de data asta şi se vor întâlni pe
faleză, dar cu o oră mai repede.
A simţit că toate aceste schimbări nu aduc ceva bun. Îi trecură prin vene
emoţie şi răscolire. Ceva s-a întâmplat. Au trecut clipe de groază, ţinându-se de
mână, în aşteptarea veştii:
Raluca, am fost mutat la Brăila!
Simţea că se desprinde în două, într-un chin delirant.
Asta înseamnă despărţire!
Nu, nu cred, ne vom vedea săptămânal.
Cum, unde şi în ce condiţii pleacă iubirea noastră pe viaţă? Uitaseră o
trăsătură importantă a meseriei lui Nelu. În militărie, nu poţi refuza nici un transfer
şi nici un ordin.
Raluca parcă s-a trezit dintr-un vis frumos şi nu putea accepta realitatea. Va
rămâne fără el aici, la Sulina, un anume timp, văzându-se uneori. Ea, de asemenea,
nu putea să plece aşa, dintr-o dată, fără un examen care să-i aducă un nou post.
E sigur că la unii oameni dragostea devine nebunie… Presimţea parcă un
pericol, un pas, o vorbă şi era pe marginea unei prăpastii.
Graba lui, din cauza programului schimbat de pe vapor, i-a adus un mai
mare declin sufletesc. Mergând singură spre casă, îşi repeta în gând: “Echilibrează-
te şi găseşte-ţi calea cea bună!”
Nelu îi promisese că va veni la ea cum termină, nici el nu era într-o stare
bună, dar trebuia să-şi explice situaţia şi să vadă amândoi ce e de făcut.
Se terminase construcţia vaporului de lux “Mureş” – la Şantierul Naval
Olteniţa. Navei de protocol i se făcuse lansarea la apă la 23 August 1986, la
Olteniţa, şi i se transferase domiciliul la Brăila. A fost făcută la dorinţa lui
Ceauşescu, după ce a făcut o vizită în Egipt şi omologul său de atunci, preşedintele
egiptean Anwar el Sadar l-a plimbat pe Nil cu un vapor de lux. Venit în ţară,
Ceauşescu a vrut să facă unul la fel şi a dat ordin să i se îndeplinescă viziunea.
Misiunea i-a fost încredinţată Şantierului Naval de la Olteniţa, iar vreme de
şapte ani acolo s-a acumulat tot ce putea da mai bun industria momentului. La

76
Olteniţa era singurul şantier naval românesc unde se făceau nave spărgătoare de
gheaţă ce erau vândute Uniunii Sovietice.
Puntea vasului este structurată pe trei nivele, pe ultimul fiind amenajat un
heliport.
Spaţiile de protocol ocupă etajul I, unde se află patru apartamente şi
douăsprezece cabine, iar etajul II este împărţit în două saloane. Unul are 231m2,
fiind o adevărată sală de bal, iar celălalt salon are 110 m2.
Celor doi soţi Ceauşescu li s-a rezervat, la etajul I, câte un apartament
individual. Al Elenei era tapetat în roz, al lui Nicolae, în bej. Mobilierul este alb. În
biroul de lucru aflat la prova vasului se găsesc o masă de marmură şi încă una
îmbrăcată în piele. Canapelele şi fotoliile au o tapiţerie specială.
Misiunile impunătoarei ambarcaţiuni sunt diverse, de la găzduirea punctelor
de comandă în timpul unor operaţiuni militare, până la transportarea de trupe
militare.
Cuplul prezidenţial n-a apucat să se bucure decât o singură dată de luxul
oferit de aceasta.
La scurt timp după ce nava a fost lansată la apă, cu un nume schimbat în
“Mircea cel Mare”, soţii Ceauşescu au mers într-o croazieră pe 23 şi 24 august,
între portul Brăila – kilometrul fluvial 170, şi punctul Uzlina, de pe braţul Sf.
Gheorghe, km 64, unde se află o cabană de protocol.
Acum are domiciliul permanent lângă faleza brăileană, aflat în administrarea
Forţelor Navale Române. S-a construit un cheu special din dreptul morii Violatos,
care să găzduiască nava.
Criza lor lăuntrică s-a manifestat diferit. Nelu a devenit grav, cu nopţi de
nesomn, căutând s-o încurajeze, deşi accepta greu situaţia creată. Ea, mai
descurajată, neliniştită, credea că lumea lor s-a năruit.
Îşi aducea aminte de jurămintele lor… totdeauna… toată viaţa… totdeauna.
El o punea să repete, încântat de povestea lor. Iar ea repeta: “M-ai făcut fericită
pentru toată viaţa! Ce mă făceam dacă nu te întâlneam?”
Timpul lor împreună trecuse, în paradisul iubirii, sub stăpânirea acelui
farmec ameţitor de bucurii intense şi care te fac să simţi preţul şi frumuseţea vieţii.
Raluca uitase cu desăvârşire meseria lui. Nu ştia că aici există multe
constrângeri, dar nu e aleasă la întâmplare. Cu restricţiile milităreşti şi viaţa cazonă
te obişnuieşti şi începi să aspiri spre avansările şi recompensele profesionale.

77
 Acest transfer făcea parte din aprecierea superiorilor. Aici, la Sulina, se
afirmase suficient. A fost singurul ales pentru nava “Mureş”. Era cunoscut pentru
firea lui echilibrată şi concentrată, ambiţios, riguros şi cu o mare putere de
organizare. Cuprindea în acelaşi timp mai multe probleme şi uimea prin memoria
lui tehnică.
Colegii lui n-au fost deloc miraţi de alegerea făcută de superiori, dar toţi
ştiau povestea lui de iubire şi nu vedeau pe moment soluţia. Toată lumea era mai
tăcută şi ei doi, mai îngrijoraţi. Ar fi trebuit să-l bucure plecarea din Sulina, asta
suna ca un fel de avansare, dar ce făcea cu Raluca? Numai înţelegerea ei ar fi
salvat momentul.
Cu o seară înainte de ziua fatală, Raluca întâi a plâns, apoi, mângâiată şi
încurajată de el, a început împreună cu el planurile de viitor.
Întâi, trebuia să ajungă la Olteniţa, unde, timp de şapte ani, se lucrase pe
brânci pentru această navă de protocol şi trebuia preluată de militarii selecţionaţi.
Dimineaţa nu se mai puteau întâlni, dar Raluca merse pe cheu să vadă
plecarea navei militare spre Tulcea.
Norii erau de un vânăt dur, ce băteau spre negru. Canonada fulgerelor şi
trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se
amestecau panica şi tristeţea.
De aici, de la Tulcea, îl aştepta o maşină pentru un traseu stabilit: pe la
Hârşova, Slobozia, Călăraşi, Olteniţa.
Nelu a participat mai întâi la lansarea la apă, moment în care i s-a schimbat
numele navei, în “Mircea cel Mare”. Şi-a cunoscut noii colegi şi s-au ordonat cu
promptitudine sarcinile de serviciu. Era ofiţerul principal însărcinat cu hărţile,
cronometrele bordului.
La scurt timp după ce nava a fost lansată la apă, au început minuţios
pregătirile pentru venirea soţilor Ceauşescu.
Au aterizat pe heliportul navei şi s-a realizat croaziera, pe 23 şi 24 august,
între portul Brăila şi cabana de protocol.
Ajuns la Olteniţa, în afară de mirajul teribil al unei nave de un lux
exorbitant, simţise şi apropierea secundului. Mureşan, căpitan cu vechime şi bun în
ale marinăriei, era un bărbat între două vârste. Om de inimă, de o mare nobleţe
sufletească, pe care mulţi dintre şefii lui i-o remarcaseră. Ciudat era că nu dorea să
devină comandor, visul lui era să se întoarcă la Bucureşti.

78
 Nu se căsătorise până la vârsta de aproape patruzeci de ani, natură complexă,
citind cărţi din toate domeniile, cu o cultură deosebită. Stăpânea bine trei limbi
străine şi dorea să facă mai degrabă jurnalism maritim, decât să fie îmbarcat pe o
navă. Tocmai se pregătea editarea unei reviste marinăreşti la Bucureşti şi ideea îl
obseda, de fapt ideea ieşirii din marinărie şi acostarea la porţile unei reviste.
Mai avusese o aventură nenorocită, care îi pusese capac, de care nu vroia să-
şi amintească, dar care îi înmuiase elanul pentru căsătorie. Acum, noua
promovare, venită, ca şi la Nelu, peste noapte, îi încurcase teribil planurile.
Se gândea la un plan care să-i asigure reuşita. Mai întâi, îl luase sub aripa lui
ocrotitoare pe Nelu, din ziua îmbarcării, şi spera că îl va lăsa în locul lui într-o
bună zi, când va primi aprobarea plecării.
După două săptămâni de despărţire, Nelu reuşi să aibă o permisie de trei zile
şi să o aducă pe Raluca în Brăila. Pentru a o feri de ochii colegilor, nu o dusese în
căminul ofiţerilor, ci închiriase o garsonieră în centrul oraşului. Ea please sâmbătă
după-amiază din Sulina şi reuşise să se învoiască încă două zile.
Întâlnirea mult aşteptată a fost încununată de multă dragoste, dar şi multă
tristeţe. Cum să se organizeze pe mai departe? A doua zi Nelu a cerut permisiunea
să poată şi Raluca să viziteze nava. “Drăcia asta mare şi luxoasă” i-a stricat ei
fericirea!
Aproape de plecare, la ieşirea din navă, Nelu îi făcu cunoştinţă cu şeful lui.
Povestindu-i necazul lor, secundul vasului le oferi o variantă. El tocmai pleca la
Bucureşti pentru trei zile. Ar putea încerca ceva la Ministerul Sănătăţii, unde
cunoştea pe cineva, asta dacă ar pleca luni dimineaţa la prima oră împreună.
Amândoi au fost dintr-o dată tare bucuroşi.
Aşa că Raluca, împreună cu şeful lui Nelu, porniră la drum spre Bucureşti.
Veselia plecării părea ca un leac bun disperării.
Pentru Nelu ceva nu era în regulă. Încet-încet i se înfiripă o nelinişte, un
gând rău…
În general, ştia că gelozia lui îi produsese multe necazuri. Până acum nu
existase nici o ocazie ca Raluca să-i dea nici cea mai mică bănuială. Nu perfectase
o serie de amănunte. Unde va dormi Raluca? Vor merge la un hotel? Dacă în el nu
avea deloc încredere, dar la Raluca, la aşa ceva nu se gândise niciodată.
Gelozia este cea mai grea boală. Se spune că, atunci când iubeşti, te încearcă
şi sentimentul acesta. Depinde cum îl exteriorizezi. Şi mai important este să nu-l
chinui pe cel drag, care este absolut nevinovat.
79
 Imediat ce au ajuns în Bucureşti, Raluca l-a sunat pe Nelu. Întrebarea a fost
imediat: unde va sta? L-a înştiinţat că la una din colegele ei de facultate, care
locuia cu părinţii în Bucureşti.
Oarecum s-a mai liniştit. Dar dacă minte? A început s-o sune din oră în oră,
cu diverse motive. A găsit şi un pretext s-o ceară la telefon pe colega ei. A vrut să-i
mulţumescă personal pentru că a găzduit-o.
Nu putea deloc să doarmă, îi revenea mereu imaginea plecării ei cu maşina,
cu domnul Mureşan.
“Ce frumos m-am prins singur în chingile nesiguranţei!” Era permanent cu
gândul la ea şi îi părea rău că fusese de acord să plece amândoi. Trebuia să propună
el o altă variantă.
Capul sus! Se va linişti curând, când Raluca va fi din nou în braţele lui. Mai
mult, se părea că problema e rezonabilă. Aveau nevoie la spitalul din Brăila de un
doctor. Ieşiseră la pensie mai mulţi şi chiar era necesar. Se putea face această
detaşare.
La primirea veştii, simţiră amândoi a bucurie incomensurabilă. Urma o
perioadă scurtă de timp pentru rezolvarea formalităţilor.
Bucuria a fost, la Nelu, imediat umbrită de călătoria spre Brăila a celor doi.
Pentru că şi domnul Mureşan îşi rezolvase problemele, se întorceau împreună.
Desigur că Raluca îi era recunoscătoare. Avusese sprijinul lui. De ce această
frică, că ea va înţelege altfel să-i răsplătească ajutorul?
În sfârşit, ajunseră acasă, la Brăila, şi Nelu îi aştepta chiar în faţa blocului
unde aveau garsoniera.
Raluca era atât de veselă, încât şi acest lucru îl deranjă pe Nelu şi, în mintea
lui, veselia o puse pe alt fapt. Era, într-adevăr, o mare realizare, dar el avea alte
întrebări. Neplăcute şi distrugătoare! În capul lui erau de câteva zile… Oare a fost
ceva între ei?
Totuşi, nu îndrăznea să întrebe aşa ceva. Acum Raluca trebuia să plece la
Sulina, în aşteptarea verdictului scris.
Câteva zile sau săptămâni de aşteptare. El se ocupa să aranjeze noua lor
locuinţă. Mureşan se oferi chiar să-l ajute. Avea nevoie, dar nu-i plăcu ideea.
Probabil vroia să ştie toate amănuntele, ca atunci când va veni Raluca să menţină
legătura cu ei.
Nu prea avea cum să-l ţină la distanţă, pentru bunăvoinţa lui, înţeleasă de
oricine altcineva. În plus, era şi şeful lui!
80
 O zi de luni, exact după două săptămâni, veni şi ordinul de mutare la Brăila.
Pentru a da în primire, nu trebuia mult timp. Aşa că peste două zile plecă veselă şi
optimistă la noul loc de muncă şi spre iubitul ei.
Se gândea că e momentul ca Nelu să-i propună “pasul cel mare”, să fie
împreună pentru totdeauna.
Dar… era tăcere şi uneori frământare. Nelu nu era decis, gândindu-se că nu
o verificase suficient.
Raluca îi propusese o călătorie la ea, la Farcaşa, la părinţii ei. Poate că
venise timpul şi pentru asta, dar Nelu găsi un motiv să nu se întâmple întâlnirea cu
părinţii.
Ce se întâmplase cu el? El era atât de independent, hotărârile îi aparţineau,
nu mai exista nici un impediment.
Rămânea doar să fie hotărât şi să-i spună ce vor face în viitor. Odată venise
acasă şi, cu cinci munute înainte sosise şi Mureşan, pentru că trecuse prin zonă şi
urcase să-i invite în oraş, la o bere.
Lui Nelu i se păru că ei întrerupseseră conversaţia chiar când el deschisese
uşa. De asemenea, în ochii lui se aprindeau două luminiţe ori de câte ori o privea.
Şi, lesne de observat, i se adresa tot timpul ei, de parcă el n-ar fi existat. Ce făcea el
de fapt, îl ignora sau, pur şi simplu, nu-l mai interesa normalul conversaţiei în trei?
Dealtfel, în prietenia lor ca între bărbaţi o includea şi pe ea, dar nu într-atât
încât el să fie aproape exclus.
După plecarea lui Mureşan, Nelu o rugă să nu-l mai primească în lipsa lui. O
proteja faţă de un rival, aşa îl considera pe Mureşan, iar gelozia lui antrena cuplul
în sentimente negative şi stări de tensiune şi conflict.
Pentru Raluca era o mare surpriză. Ce se întâmplase? Ea nu simţise absolut
nimic nefiresc, totul era normal, iar el, Nelu cel calm, devenise o bombă nucleară
gata să explodeze.
Ea a crezut că doi oameni care nu s-au ştiut niciodată cu adevărat, dar pe
care i-a unit o minune, peste timp şi peste distanţe, vor rămâne la fel de uniţi
pentru toată viaţa.
De fapt, Mureşan se dovedise prietenul lor cel mai apropiat, îi ajutase şi
acum Nelu îi cerea să-l îndepărteze. Era o gelozie nefondată, care la început a
crezut că e din prea multă dragoste, dar în clipa de faţă era ceva obsesiv, deranjant.
Simţea cum o urmăreşte, fiecare pas, fiecare privire.

81
 Furia lui nu putea fi stăpânită nici cu explicaţii, nici cu o mângâiere. Vedea
cum inteligenţa bărbatului nu mai funcţiona, numai reacţia primară. O punea să se
jure “pe lumina ochilor” că nu l-a văzut, că nu au mai vorbit… Urmau cele mai
pasionale momente de dragoste, dar Raluca avea deja o nelinişte permanent din
cauza caracterului lui.
Raluca considera că a trăit “marea dragoste”, potrivit idealului ei de cuplu.
Avusese fiecare întâlnire cu speranţa că este cea aşteptată, dăruindu-se cu pasiune,
cu bucurie. Acum, când erau împreună, avea temerea că va fi întrebată de fiecare
oră în afara serviciului ei şi nu mai era credibilă în sinceritatea gesturilor sale.
Simţise părerea lui şi în privinţa intimităţii unei prietenii cu vreuna din colegele ei.
Deja o trecea printr-o singurătate asumată, dar personalitatea ei, absentă sau
ascunsă până acum, începea să-şi arate firave mlădiţe şi încercări de ripostă.
Capabilă de sacrificiu, credibilă în sinceritatea gesturilor sale de până acum,
nu-i putuse demonstra că este o femeie loială şi corectă. Poate de aceea amâna cel
mai sublim moment al vieţii ei, căsătoria. Acest lucru o dezechilibra, o umilea.
Altceva îşi promiseseră unul altuia, aşteptau doar momentul. Şi acesta venise, pe
neaşteptate…
Pentru Raluca era o dezamăgire traumatizantă. Nesiguranţa într-o relaţie ne
dă aerul unor melci care îşi ridică temători corniţele şi, la cea mai mică atingere,
ele dispar. Îşi evalua situaţia şi nu întrezărea un drum neted, iar în momentele de
intimitate nu se mai simţea specială. Libertatea ei era mereu îngrădită fără vreun
motiv şi deja el devenise dominator. Oricât de multă dragoste ar fi existat, sufletul
ei era rănit şi de aici… dezastrul.
Mureşan please definitiv la Bucureşti, obţinând aprobarea la revista militară
“Pro patria”.
Toată săptămâna următoare Raluca a fost tristă, fără ca Nelu să decodeze
corect tristeţea ei. Se frământa şi în interiorul ei stabilise că trebuie să ia o hotărâre.
Nimic nu mai era ca înainte. Gelozia poate face viaţa un calvar, dacă depăşeşte
anumite limite. De fapt, acesta este complexul Othello.
S-a gândit că aceste tensiuni inexplicabile pentru ea vor aduce într-o bună zi
separarea. Un nou eşec al vieţii ei!
Cuvântul “despărţire” se asociază imediat cu sentimentul de tristeţe,
amărăciune, nostalgie. Despărţire cu inima uşoară nu s-a inventat, ca normă a
separării.

82
 Nu mai exista nici o speranţă. Farul lor îşi închisese lumina. La venirea lui
din cart, găsi o cameră goală şi un bilet pe masă. Destinaţia a fost necunoscută…
Aş vrea să construiesc un breviar pentru păstrarea timpului. Cortina prea a
căzut peste o poveste neterminată. Soarta probabil a ales împrejurări deosebite
pentru a-i călăuzi pe protagonişti pe drumuri diferite.
L-am întâlnit pe Nelu peste ani buni, calm şi echilibrat. Fusese mutat în
portul Constanţa şi, după trei ani de stat major, devenise comandant de divizion.
Făcuse Academia Militară la Bucureşti.
Sediul divizionului era foarte aproape de Cuibul Reginei Maria, din portul
maritim Constanţa. După o înşiruire a evenimentelor profesionale, am aflat uimită:
se căsătorise imediat cu o fată venită din Târgu-Lăpuş (dar cu mulţi ani în urmă) şi
avea patru copii. Am înţeles că aveau aceleaşi vederi despre lume şi viaţă, aceleaşi
gusturi şi idei. Îl susţinuse în toate acţiunile lui, îl înţelesese în dorinţa lui de
afirmare.
Ana, o femeie înţeleaptă, îşi găsise rostul, cu mult devotement, în creşterea
copiilor. Alături de Nelu se simţea ocrotită, protejată şi de aceea nici nu prea
comenta deciziile lui. I se părea că el conduce bine familia. Nu era timp pentru
supărare sau lamentări, totul se făcea în goana multiplelor probleme, existând
ordine şi disciplină. Toată lumea din casă îşi trăia viaţa şi activitatea după aceleaşi
reguli.
Am simţit că s-a evaporat de mult povestea lui de iubire de la Sulina. Era
mai împlinit ca niciodată, mai norocos decât Onassis (la tinereţe).
Nu putea nimeni să-l mai întrebe de ce anume îşi mai aduce aminte. În
adâncul sufletului lui poate mai exista ceva. Se intersectase pe orbita vieţii lui cu o
fată extrem de frumoasă, la care mulţi ridicau ochii, plăcută şi delicată ca o floare
de nufăr în apa limpede a Dunării, o atinsese cu duioşie, după care invidiase chiar
şi lumina soarelui care o transforma într-o bijuterie rară.
“Dragostea înseamnă de multe ori să-ţi dai sufletul întreg celui care ţi-l va
zdrobi” (Charles Dickens)
Fiecare îşi caută locul apoi, el – găsind calea, încercând să ţină strâns frâiele
existenţei concrete, ea – cu un fuior de lacrimi femeieşti în suflet, ne mai căutând
pe viitor perfecţiunea iubirii.

83
 ÎNGERUL MORŢILOR
III
“În viaţa celor care iubesc apare un miracol
şi cu cât dăruiesc mai mult,
cu atât mai mult primesc.”
Rainer Maria Rilke

Nu vreau să stric nici o relaţie cu cei care ştiu bine Sulina, nici cu cei care
mi-au povestit cu patos viaţa trăită de familiile lor aici cândva. Poveştile lor au fost
atât de impresionante, unele chiar imortalizate în cărţi memorabile, încât eu le
ascult cu drag... şi mă simt oarecum obligată să adaug impresii calde din partea
unui trecător.
Mi se pare că mi se transmite ceva mai mult, poate în altă viaţă am trăit aici
şi, întorcându-mă, îmi revăd oraşul adorat, fabulos, special...
Acest lucru, mai ales că, după ce am trecut fugitiv prin Sulina şi am citit mai
tot ce apăruse despre ea, am rămas datoare cu o... reîntoarcere.
Aveam în minte romanul lui Jean Bart – „Europolis”, învăluit în mantia lui
de romantism şi culoare locală unică. Pentru mine, lăsând la o parte critica literară,
uneori binevoitoare, alteori neiertătoare, mergând spre o nedreptate postumă,
constituie „cartea cu perspectiva ei de a fi citită multă vreme” (Gh. Ivaşcu) şi
trecerea în revistă a amintirilor autorului legate de cei zece ani petrecuţi la Sulina,
în calitate de comisar maritim, amintiri valoroase despre unicul oraş-port din ţară la
ora aceea, cu o viaţă portuară intensă şi cu o lume cosmopolită venită din toată
Europa, până la criza economică din 1933.
Parfumul trecutului îl poate simţi cu adevărat cel care a trăit măcar câţiva ani
aici! Cei care trec uneori îşi încarcă sufletul cu realităţi apuse impresionante şi cu
îndoieli niciodată ştiute.
Unul dintre personajele romanului „Europolis” filosofează în încheierea
cărţii: „Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu”
(Neagu). „Fantoma fostului oraş la poarta Dunării va apărea poate cândva în
viitor”.
Despre acest „viitor”, care pentru mine este prezentul, am vrut să ştiu, să-l
cercetez cu lux de amănunte şi cu ajutorul localnicilor.
Şi cum toate gândurile duc la Comisiunea Europeană a Dunării, se recunosc
deschis rolul ei şi prosperitatea portului. Până la venirea Comisiunii, Sulina era
84
într-o slabă activitate portuară. Canalul construit de ea a deschis drumurile
maritime pe o lungime de 100 km, pentru nave de transport de până la 5000 tone.
Această construcţie gigantică a modificat definitiv geografia României şi a asigurat
independenţa economică a ţării până la sfârşitul secolului, forţând dezvoltarea
agriculturii interne şi a drumurilor din Vechiul Regat. Pentru acea perioadă (1856-
1938), Marile Puteri europene implicate financiar au fost interesate cel mai mult în
securitatea politică a Dunării şi a continentului european. Oraşul, prin activitatea
portuară şi celelalte construcţii ale C.E.D., a devenit mai mult decât prosper.
Palatul C.E.D., vegheat de vechiul far, construit odată cu Palatul, în prima
parte a secolului al XIX-lea (terminat în 1866), împreună cu clădirea impozantă a
Spitalului Comisiunii, sunt mărturii ale trecutului în această localitate neînsemnată
de pescari. De asemenea, cele două faruri de la Gurile Dunării, cândva măreţe, cu
rolul sacru de a lumina drumul corăbiilor de pe mare sau al navelor maritime de
mai târziu, au rămas neatinse. Trecând pe lângă ele, le-am găsit tăcute, dar
destinate să ne amintească de marele inginer – Hartley. supranumit de dunăreni
„Părintele Dunării”.
Acum, Sulina se poate mândri cu Noul Far, construcţia măreaţă, demnă de
timpurile noastre, din beton armat, de formă cilindrică, cu o înălţime de 50 m şi cu
diametru de 5 m, dotat cu mai multe platforme de lucru şi vizitare.
O clădire cu două nivele pentru diferite sedii cu anexele uzinei proprii
independente, o platformă la 30 m pentru antena radar, pentru vizitatori, diferite
amenajări turistice şi puncte de comandă. Deasupra se află vigia farului, cu puncte
etalon de vizitare. Lumina farului este de culoare albă, iar vizibilitatea până la
distanţa de 19 km.
Farul din curtea muzeului, unde se află şi expoziţii ale scriitorului Eugeniu
Botez (Jean Bart) şi ale dirijorului George Georgescu, este singurul de acest tip. A
fost construit în anul 1745, de Bechir Aga, una dintre personalităţile istoriei
otomane din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, care şi-a construit o fundaţie
islamică pe terenul cuprins între braţele Chilia şi Sf. Gheorghe ale Dunării.
În perioada 1995-1997, farul a fost restaurat de Ministerul Culturii şi
Cultelor, iar în anul 2003 a intrat în administrarea I.C.E.M. Tulcea, care l-a
transformat în muzeu.
Are o înălţime de 17,34 m şi o formă tronconică şi găzduieşte cabinetul de
lucru al lui Eugeniu Botez. La parterul farului se află o altă sală dedicată C.E.D.,
organism internaţional construit în urma Tratatului de la Paris din 30 martie 1856.
85
 Scara metalică în formă de spirală ne conduce la cupola farului, treptele şi
interiorul construcţiei fiind iluminate prin intermediul celor trei ferestre circulare.
Obiectivul muzeal are două săli, una dedicată lui J. Bart şi una C.E.D. -ului.
Proiectul a fost elaborat de M. Engelhardt, de profesie medic, colaborator din afara
Serviciului Tehnic al C.E.D., proiect însuşit sub conducerea lui Sir Charles A.
Hartley.
Camerele construite în jurul Farului, în număr de şapte, foloseau ca locuinţe
pentru personal şi depozite pentru materialele necesare funcţionării farului, fiind
folosite în prezent ca anexe ale muzeului.
De asemenea, curtea interioară dă o notă aparte obiectivului muzeal.
Exponatele fac parte din colecţia de istorie modernă şi contemporană a Muzeului
de Istorie şi Arheologie. Se remarcă piesele de mobilier care au aparţinut
scriitorului J. Bart şi fotografiile de familie ale acestuia, medaliile, documentele,
hărţile şi fotografiile privind activitatea C.E.D.
Aveam în minte locurile deosebite şi viaţa de altădată din „Europolis”,
romanul autobiografic „Amintiri din Europolis”, de Zaharia Potârniche, cel care s-
a născut şi a trăit acolo cu familia până la plecarea lui la liceul din Tulcea, bun
cunoscător al locurilor străbătute de prin 1925, când „spune” că a deschis ochii
spre lume. Amănuntele preţioase şi veridice nu le putea da decât un om al locului,
plecat cu anumite imagini şi revenit ca pe alte meleaguri, cu tristeţea unui tăvălug
ce a şters adevărata istorie a acestor locuri. O altă carte, „Sulina fabuloasă”, de
Petruţa Teampău, lector la Facultatea de Ştiinţe Politice din Cluj-Napoca, care a
desfăşurat cercetări antropologice în Sulina, adaugă poveştile biografice ale unor
oameni, unsprezece la număr, reunind naraţiuni diverse şi reluând, fiecare într-o
nostalgie personală, Sulina de altădată.
Cunoscând toate aceste amănunte, nu ştiam la ce să mă aştept. Ce mă va
impresiona mai mult acum, după ce o cunoscusem „din cărţi”, într-o imagine
idilică poate, pentru că fiecare blocase în memorie partea afectivă a vieţii trăite
aici. Cum putea fi în zilele noastre comunitatea din Sulina în urma transformărilor
survenite?
După perioada de aur a Comisiunii, mai precis până către al Doilea Război
Mondial, prosperitatea acestui orăşel cu aer cosmopolit, mic-burghez, în care
oamenii trăiau în tihnă, vorbeau greceşte sau ruseşte, petreceau împreună, mâncau
bine şi viaţa se derula într-un făgaş bine stabilit, a mai existat o perioadă de
reviriment economic între anii 1970-1980.
86
 Am coborât din cataraman, după patru ore de mers, deşi se putea ajunge şi
cu racheta, dorind să sorbim picătură cu picătură priveliştea Dunării până la
destinaţie.
Aglomeraţia de pe vapor ne-a redus mult confortul. O bună parte din
însoţitorii mei chiar au rămas în picioare până la destinaţie. Mă gândeam unde
merg aceşti oameni, foarte mulţi tineri, veseli, cu bagaje multe. Motivele erau
multiple, dar cel mai important – pentru că era vară şi perioada vacanţelor.
Coborând pe malul cheului, ne-a aşteptat gazda noastră, care locuia foarte
aproape de fosta poştă, unde acum este sediul poliţiei. Grupului de locatari, în
timp, li s-au alăturat şi alţii, veniţi din împreurimi, cum ar fi chiar soţul gazdei
noastre, venit din satul C.A. Rosetti.
Fiecare cu viaţa şi activitatea lui. Casele oamenilor din Sulina, ridicate în
ultimii ani, într-o arhitectură nouă, cu tot confortul şi cu grădini de flori în faţă, în
special tufe bogate de romaniţă foarte parfumată. În afară de câteva mari pensiuni,
unde vin an de an turiştii fideli, la foarte multe gospodării particulare există locuri
frumos amenajate pentru turişti. Noi ne-am bucurat de o găzduire excelentă, pentru
că, afară de cele şase camere cochete, aveam un loc suficient pentru a lua masa şi a
sta la taclale toţi, până la miezul nopţii. Celelalte cinci familii erau găzduite vis-a-
vis, la fel de bine, dar locul de „înserare povestită” era aici, unde ne simţeam ca la
mama acasă. Ospitalitatea şi arta culinară în domeniul peştelui le reveneau
gazdelor nostre, Ionica şi Manole.
Aici se povesteau până târziu cele ştiute atât de la părinţi şi bunici, cât şi
transformările existente din ultimele perioade.
De la străbunicii sulinenilor se continua mândria unui oraş cu o activitate
febrilă, de zi şi noapte, cu care locuitorii, în special cei de pe cele două străzi
principale, erau obişnuiţi de ani şi ani. Desigur, strada Întâia era în primul rând
zona de activitate principală a administratorilor portului şi care aparţinea Statului
Român, începând de la Zona Internaţională, separată de restul oraşului de un
gărduţ vopsit verde şi unde exista marea clădire a Palatului C.E.D., în faţa căreia
flutura steagul Comunităţii Internaţionale a Dunării.
Despre hotelul „Camberi”, care a mai rămas şi astăzi, scăpat de urgia
rusească în 1944, toată lumea ştia că era singura clădire cu două etaje din oraş,
fiind însă dominat ca înălţime de turnul uzinei de apă, de farul de lângă spitalul
C.E.D., dar şi de catedrală.

87
 Uzina cu turnul de apă, finanţată de Regina Olandei (1897), este funcţională
şi astăzi.
Biserica, ce străluceşte prin măreţia şi frumuseţea ei, prin linia arhitecturală
deosebită, este catedrala „Sf. Alexandru şi Nicolae”. Se datorează în bună parte
preotului V. Gheorghiu, care începe în 1908 colecta bănească pentru biserica
dorită, iar în 1910, în prezenţa familiei regale, se pune piatra de temelie la
Catedrala Sulinei. În timpul războiului, Sfânta Catedrală a fost ocrotită de Mâna lui
Dumnezeu, deşi multe din locurile importante au fost distruse de bombardamentele
aviaţiei ruse.
De la hotelul „Camberi”, ceva mai jos, am mers într-una din seri la terasa
restaurantului „Marea Neagră”, cu gândul la o masă de peşte proaspăt, în special
hamsie, pe săturate. Mai întâi am intrat în magazinul lui Liviu fotograful, unde era
o expoziţie de tablouri, iar el îţi oferea o gamă largă de C.D.-uri cu Sulina de
altădată şi Delta Dunării, cu ilustrate reuşite şi alte suveniruri.
La colţul străzii „Dunării”, pe vremuri exista celebra cafenea a lui Marulis,
imortalizată de romancierul Jean Bart şi unde el şi-a citit prima dată manuscrisul
cărţii „Europolis”. Era o clădire veche, cu un etaj şi balcon închis, unde parcă în
orice moment aşteptai să apară una din eroinele romanului, Penelopa sau Evantia.
La câţiva paşi, era frizeria lui Dionisi Stefaniţi, alias Nicu Politicu, din acelaşi
roman, dar şi rudă apropiată a marelui dirijor George Georgescu. Deci, numele lui,
cunoscut în lumea muzicii pe mapamond, este legat de „fabuloasa Sulina”.de fapt,
dirijorul s-a născut aici şi a trăit numai până la vârsta de patru ani. Mama lui,
grecoaică, era vară primară cu Dionisi Stefaniţi.
Cei doi oameni de cultură şi artă deosebiţi, scriitorul Jean Bart şi dirijorul
George Georgescu, nu-şi mai au adevăratele case memoriale, una a fost demolată,
iar cealaltă e pe cale de dispariţie, din cauza stării de degradare.
În schimb, pe strada principală se afla un sediu nou, o construcţie elegantă,
Primăria oraşului, cu multe flori şi copaci ornamentali, iar întreaga faleză e
luminată de noi lampioane.
Mereu mă străduiesc să las deoparte, cât se poate, realizările trecutului.
Multe şi impresionante! În acest trecut intră şi amestecul de naţionalităţi: români,
greci, ruşi, turci, sârbi, evrei, armeni, germani, italieni, care trăiau în armonie.
Parcă simt nostalgia şi durerea unor oameni în vârstă, care au trăit aici şi,
revenind după mulţi ani, au găsit o faţă schimbată a Sulinei. De la prima vedere,
ies în prim plan blocurile tipic comuniste, care acoperă unele clădiri neîngrijite,
88
cândva importante, vrând să se şteargă cât mai mult din adevărata istorie a acestor
locuri.
La marginea oraşului, nu poţi să nu vizitezi, chiar dacă nu cunoşti pe nimeni,
Cimitirul Maritim, unde dorm somnul de veci toţi înaintaşii acestui oraş miraculos
şi nu numai. Loc unic în România, unde există un amestec de locuri funerare,
depăşind uimitor eterogenitatea marilor cimitire din ţară.
Este un amalgam de religii, neamuri, de la copii, tineri, îndrăgostiţi, prinţese,
marinari, dar şi mari personalităţi ale Angliei, venite în acest loc odată cu
înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării. De realizările C.E.D. au fost legate vieţile
câtorva zeci de mii de locuitori de toate neamurile din Delta Dunării, iar o bună
parte dintre ei sunt înmormântaţi şi pomeniţi mai departe în Cimitirul Viu de la
Sulina. Odihnirea celor morţi este rânduită pe religii, asfel că, impresionată de
personalităţi şi legende, am pătruns în cimitirul catolic.
Cunoscusem cu o zi înainte o persoană despre care auzisem că venise cu
aproximativ zece ani în urmă în Sulina – profesorul Valentin Lavric – şi, în afară
de faptul că m-a impresionat cu originalitatea şi cultura lui, mi-a dat convingerea
că este dăruit acestor locuri.
Modesta mea iniţiere din cărţile citite anterior a fost completată, în vizita
prin Cimitirul Maritim, de cunoştinţele vaste ale domnului profesor Lavric. Derula,
la fiecare loc de veci, lecţia bine făcută de-a lungul timpului, inserând unele
modificări veridice prin observaţii proprii. Ştia majoritatea poveştilor de viaţă ale
oamenilor îngropaţi aici, în special ale marilor personalităţi, dar şi ale celor de
rând, dintr-o perioadă anterioară. Un exemplu grăitor, simplu: m-am oprit la
plecare la gărduţul unui copil; mi-a spus imediat că băieţelul murise de SIDA,
acum câţiva ani.
Dar aceasta era o parte a lucrurilor. Ştiam că de acest cimitir nu s-a ocupat
nimeni, iar autorul cărţii „Amintiri din Europolis” – Zaharia Potârniche – născut şi
crescut în Sulina, amintea că acest loc fusese abandonat de tot, năpădit în totalitate
de buruieni şi cu scrisul şters de pe morminte şi crucile funerare, mai cu seamă
cimitirele de rit musulman şi mozaic. Nu numai trecerea timpului şi intemperiile au
contribuit, dar şi distrugerile făcute de localnicii din apropiere de acestea două din
urmă.
Situaţia nu mi s-a părut chiar aşa dezastruoasă. Exista o mână de om, exista
o preocupare, aceste suflete care zăceau acolo de foarte mulţi ani aveau un înger al
lor. N-am ştiut la început despre ce este vorba.
89
 Fetiţa gazdei mele, elevă la Şcoala „Jean Bart” din Sulina, ne-a atenţionat cu
cinci minute înainte de plecarea la cimitir, că cel care mă însoţeşte este autorul
pasionat al unor gesturi umane permanente pentru acest cimitir. De ce ştia Diana
activitatea domnului profesor de limba română? Nu vreau să uit să amintesc mai
întâi dăruirea cu care-şi făcea meseria la şcoală. Transmitea elevilor din tolba lui
adâncă, enciclopedică, cunoştinţele sale, câştigându-şi astfel respectul şi admiraţia.
De fapt, când am vrut să-l caut, am făcut-o printr-un fost elev de-al lui, Ionuţ, care
ne plimbase cu barca cu motor pe canalele Sulinei. În momentul când i-am
pronunţat numele profesorului, Ionuţ, acum student, s-a îmbujorat şi, chiar cu
emoţie în glas, ne-a spus că are posibilitatea să-l anunţe.
Am simţit starea de spirit şi am fost curioasă să ştiu mai multe. La coborârea
din barcă, Ionuţ mi-a făcut următoarea mărturisire: „Oricât mai încercam eu să nu
învăţ, nu mi-a mers. S-a ţinut de capul meu şi n-am avut încotro, îi sunt
recunoscător acum.”
L-am admirat de la început pe acest tânăr, despre care nu ştiam nimic. Era un
ghid perfect. Era de lăudat la el nu numai ce ştia să expună, dar şi modul cum o
făcea, coerenţa, limpezimea şi corectitudinea limbajului.
Ce rol a avut profesorul Valentin Lavric în formarea lui intelectuală şi
educaţională? Mă gândeam că un profesor care ţine asiduu la formarea elevilor nu
poate să nu reuşească.
Înţeleg foarte bine, pentru că e şi meseria mea, dar această dăruire nu o poate
da oricine. Triunghiul preocupărilor sale era format de şcoală, cimitir şi casă.
Casa constituia locul, poate modest, al studiului, pentru că toată cultura sa,
asimilată pas cu pas după facultate, era elocventă în discuţiile noastre de seară.
Vorbea repede şi aglomera prezentarea cu date de istorie, întâmplări,
legende. Totul interesant, citise mult şi îmi dădea senzaţia de cenaclu literar, în
care el, prezentatorul, expunea o mare enciclopedie.
Dar miracolul nu a existat numai aici, am plecat împreună spre cimitirul
oraşului. Pasul lui era în ritm alert. Am reuşit să-l urmez cu puţină dificultate.
Mi-a explicat denumirea de „Cimitirul Viu” (de fapt, citisem şi în cartea lui
Petre Covacef, cu acelaşi titlu, că a fost folosită pentru prima dată în publicaţiile
româneşti de către Jean Bart).
Probabil că denumirea a fost atribuită de C.E.D. mai înainte, justificată de
faptul că mulţi cetăţeni străini şi-au găsit odihna veşnică la Sulina, ca mai mulţi
foşti angajaţi ai C.E.D-ului.
90
 Intrând în cimitir, am avut impresia, după siguranţa cu care păşea Valentin
pe primele alei, că are atât de clar imprimate în minte locurile importante, încât
nimic nu-l deranja în prezentarea lor. Era ca la el acasă.
Soarele torid de după amiază mă ameţise pur şi simplu. Am observat rapid
că scrisul numelor de pe cruci era refăcut recent. Nu mi-a adus o certitudine în
sensul acesta, dar înţelesesem de la elevii lui că împreună cu ei vine regulat, când
vremea permite, şi se ocupă de renovarea pietrelor mortuare.
În multe ocazii, acolo unde ştia că există pe alte meleaguri cineva din
familie, a încercat să ia legătura pentru a face mai mult. Dintre cei descendenţi,
nimeni nu a mai putut veni, fiind foarte în vârstă.
M-am mirat, gândindu-mă că nu era om al locurilor, de ce depune atâta
pasiune unei cauze morale, datorie care ar reveni unor oameni apropiaţi sau, cum
este aici ceva special, instituţiei statului, primăria. Dar totul se face în funcţie de
bani şi mereu sunt alte priorităţi.
Atunci, când mă gândeam la Valentin, îmi apărea pe deplin întrebarea cum
se acomodase locurilor şi oamenilor. Plecase din zona îndepărtată a Dorohoiului,
împreună cu părinţii, trecuse prin meleagurile moldoveneşti ale Botoşanilor şi
Sucevei, apoi tatăl găsise soluţia mutării în Valea Jiului, la Lupeni. O zonă aspră,
de muncitori mineri, unde viaţa nu le putea oferi prea mult. Oricum, pentru
membrii unor familii numeroase (cum era cea a tatălui – şase copii, iar a mamei -
nouă copii), era important să-şi asigure existenţa prin muncă.
Durerea mare a fost pentru Valentin şi fratele lui moartea tatălui, când el
avea 15 ani. Mamei îi revenea o misiune grea, din punct de vedere al copiilor. În
scurt timp s-au mutat la Ploieşti, unde trăieşte şi acum mama, iar Valentin, după
vreo şase ani, a ajuns la Sulina. Oricum se interpun şi anii facultăţii, facuta la
Oradea. Acum împlinea peste zece ani în Sulina.
La imensa singurătate pe care a respirat-o în Sulina, prieteni buni i-au fost
apa Dunării, vântul iernii, simţindu-le poezia, dar şi elevii care l-au îndrăgit şi
respectat. În plus, era prezent în acest cimitir, ori de câte ori era un grup de turişti,
pentru a le da explicaţii.
Povestea cea mai importantă aparţine inginerului Ch. A. Hartley, supranumit
de dunăreni Părintele Dunării, iscusitul constructor al acestor locuri istorice.
În acele zile senine de vară, cât am stat în Sulina, i-am trăit povestea, privind
cu nostalgie la depărtările din amontele fluviului şi apoi farurile umbrite de patina

91
timpului ridicate sub comanda inginerului Hardley, faruri ce luminaseră ani buni,
drumul navelor ce intrau în port.
Personalitate de prim rang în Sulina în perioada Comisiunii Europene a
Dunării, absolventul celei mai înalte academii tehnice din Anglia, King’s College,
având pregătire de inginer hidrograf, devenise inginerul şef al C.E.D.
Împreună cu William Simson, ajutorul şi colegul său de şcoală, Hartley a
trecut la efectuarea măsurătorilor hidrologice şi de nivel pe Dunăre.
Pe malurile Dunării, Hartley a identificat şi alte morminte ale unor marinari
englezi, decedaţi anterior prin accidentele produse la bordul navelor sosite pe
Dunăre.
Dacă eşti un om sensibil, mai tot ce vezi în Cimitirul Viu te impresionează
şi, trecând răbdător printre aceste pietre vechi ale celor şapte delimitări de religii
diferite (ortodoxă, ortodoxă de rit vechi, greacă, anglicană, catolică, evreiască şi
musulmană), simţi in adâncul fiinţei ceva tainic din împărăţia tăcerii.
O întregă istorie e coborâtă acolo şi, dacă cineva ar dezgropa-o, ar întregi
trecutul de legendă al acestui oraş. Cine ar putea să o facă, mai ales că timpul
nemilos şi-a pus pecetea uitării?
Sunt gânduri bune ale celor care administrează oraşul Sulina. Am aflat că
cimitirul va fi supus unor lucrări de restaurare. Se vor crea alei, mormintele şi
plăcile funerare vor fi reconstruite şi delimitate cu garduri. În general, sunt proiecte
de viitor, pentru promovarea turistică a Sulinei.
Deja îmi imaginez cum va arăta faleza oraşului – ceva inedit – lucrările de
remodelare şi amenajare vor reproduce ambiental atmosfera de la începutul
secolului al XIX-lea.
Farurile de la Porţile Dunării, acum nefuncţionale şi devalizate, se
preconizează să fie refăcute, dotate cu mobilier urban şi pardoseli decorative.
Pentru farul II, de pe malul nordic ala Dunării, s-au prevăzut lucrări
suplimentare, şi anume o terasă acoperită pentru bar, cafenea şi giftshop.
Partea superioară va fi transformată în punct de observaţie a rezervaţiei de
pelicani, cu care se învecinează, fiind montat şi un ecran de mari dimensiuni pentru
vizionarea florei, faunei şi a peisajelor din zonă.
Sper spre un viitor autentic, conform planurilor de viitor făcute pentru
Sulina.
Aici, unde vezi cele mai frumoase apusuri şi răsărituri de soare, locuri pline
de greutate istorică sau ruine năpădite de iarbă, străzi cu oameni peste care au
92
trecut necazuri sau familii care au prosperat întrucâtva, vrei să mai revii, pentru că
frumuseţea Deltei Dunării rămâne veşnică.

93
 CUPRINS

Cuvânt înainte .........................................................................

Fata cu ochii albaştri ...............................................................

Farul speranţei .........................................................................

Îngerul morţilor .......................................................................

94