MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN BRĂILA

ŞCOALA CU CLASELE I – VIII SCORŢARU NOU

Elevi: Profesor îndrumător :

Floricică Cătălin – clasa a VII – a Sachelarie Claudiu
Malacu Cătălin – clasa a VII – a

1
 A fost odată ca niciodată o prinţesă, fata regelui Agenor al Tirului, descendent al
zeului Ocean, numită Europa… Aşa trebuie să înceapă orice lucrare despre Europa, căci
originile acesteia se pierd în vremuri de legendă, unde divinul se amestecă cu umanul.
O tradiţie literară repetată până la saţietate, chiar şi în zilele noastre, pune în
legatură directă numele continentului Europa cu numele oceanidei Europa, fiica regelui
Agenor al Tirului. Conform legendei, Zeus, îndrăgostit de oceanidă, s-a preschimbat în
taur alb ; fascinată de taurul imaculat ieşit din spuma talazurilor, Europa s-a urcat pe
spinarea sa ; acesta s-a zvârlit în valurile mării, a înotat până în insula Creta unde şi-a
reluat chipul divin. Din unirea celor doi s-au născut Minos, Rhadamantys şi Sarpedon,
regi în timpul vieţii şi judecători în infern, după moarte 1. Conform tradiţiei literare
continentul european ar fi denumit după iubita lui Zeus. Aceasta este legenda, dar de unde
este originar acest nume de Europa ?

Fig. 1 Europa şi taurul alb, întruchipare a lui Zeus, pe un vas grecesc

1
Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, Ed. Corint, 2004, p. 13

2
 În ciuda eforturilor şi a ipotezelor formulate (fie de origine asiriană, fie
indoeuropeană) nu s-a putut stabili nimic precis. Originea rămâne misterioasă, ca şi
procesul de extindere de la denumirea unei regiuni neprecizate a Greciei continentale la
întregul continent. Poate descoperirea senzaţională a unui papirus încă necunoscut ne va
aduce lămuririle mult aşteptate. Până atunci să mai notăm că există destul de numeroase
toponime şi hidronime Europos în Macedonia, Tesalia, Siria, Media, ceea ce arată că
numele geografic era destul de răspândit. Dar, indiferent care-i va fi fost etimologia, chiar
de se va dovedi orientală, numele geografic de Europa este o creaţie a grecilor. Ca în
atâtea domenii, suntem şi din acest punct de vedere tributari descendenţilor lui Homer2.
Dar conceptul de Europa ? A existat el în Antichitate ? Sau este pur şi simplu o
invenţie a modernilor ?
În secolul al V – lea î.Hr., după înfrângerea perşilor, grecii au stabilit că principiul
libertăţii este definitoriu pentru Europa, în timp ce, pentru Asia, definitoriu este cel al
despotismului. Războaiele greco-persane au fost, în viziunea greacă, războaie între două
mentalităţi şi tipuri de civilizaţie incompatibile. Istoricii Imperiului Roman vor spune că
sunt de aceeaşi părere. Tradiţia incompatibilităţii Europa-Asia a continuat şi la romani,
continuatorii civilizaţiei greceşti, care s-a manifestat în sensul cel mai pur la nivelul
politic : până la împaratul Diocleţian (284-305), împăraţii romani erau « cei dintâi
cetăţeni ai statului », dar odată cu Diocleţian împăraţii romani sunt consideraţi
intermediari între supuşi şi zei.

2
Ibidem, p. 17

3
 Fig. 2 Strâmtoarea Bosfor, care desparte Europa (în stânga) de Asia (în dreapta)

Teoreticienii ideii europene au căutat în istorie lucrurile care leagă naţiunile

europene. Ei s-au întrebat ce anume avem noi, europenii, în comun? Iar răspunsurile nu
au întârziat să apară. Din multitudinea acestora au fost evidenţiate 3 idei majore şi
anume : răspândirea mentalităţii greceşti, contribuţia Romei şi creştinismul.
Colonizarea greacă a răspândit în tot spaţiul mediteranean concepţiile de viaţă ale
grecilor. Campanile şi cuceririle lui Alexandru Macedon au creat elenismul. Elenismul a
contribuit în mod esenţial la concretizarea mentalităţii greceşti în domenii deosebit de
variate precum politica, stilul de viaţă, religia, arta, filozofia. O formă de elenizare a
lumii cunoscute în Antichitate care are legătură directă cu timpul nostru istoric este
economia de piaţă. Nu putem vorbi de democraţie fără sa-i amintim pe greci. Iată deci
argumente care fac din filonul grec unul din stâlpii de bază ai ideii europene.
Contribuţia Romei a fost esenţială în uniformizarea civilizaţiei europene. Romanii
sunt inventatorii dreptului, valabil şi astăzi în cea mai mare parte. Răspândirea limbii
latine în tot fostul Imperiu Roman a facut să se nască, în fostele provincii, statele latine
(Franţa, Spania, Italia, România). În părţile sale cele mai importante, sistemul
administrativ roman este pastrat şi astăzi.

4
 Fig. 3 Imperiul Roman din vechime – Europa de astăzi
De departe cea mai importantă idee europeană este creştinismul. Europa este
singurul continent care a fost în întregime creştinat, de cel puţin o mie de ani pentru
regiunile cel mai târziu câştigate la creştinism…Unitatea Europei este o idee creştină
devenită laică3.
În Antichitate nu se poate vorbi de istoria ideii europene : Grecia era Europa
însăşi, iar Imperiul Roman, preluând cultura greacă şi valorile postulate de elenism, s-a
identificat cu aceeaşi realitate. Cu alte cuvinte, istoria Greciei şi a Romei este istoria
Europei. Prin adoptarea creştinismului, Cetatea eternă a consfinţit o nouă entitate :
Christianitas4.

3
Ibidem, p. 76
4
Ibidem, p. 78

5
 Fig. 4 Simbol precreştin (stanga), împăratul Constantin cel Mare devenit cel Sfânt

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, unitatea europeană se sfărâmă şi pe

ruinele ei apar regate pe care le uneşte doar credinţa creştină şi o vaga amintire a ceea ce
a fost măreţia romană de altădată. Acum începe istoria ideii europene prin planuri şi
tentative de refacere a Imperiului Roman, prin încercări de realizare a unei solidarităţi
care sa consfinţească din nou Pax Romana.

Fig. 5 Europa in secolul al VI – lea

6
 În asemenea condiţii, Europa este termenul generalizator prin care se exprimă o
unitate originară pierdută. Preotul irlandez Columbianus îl numeşte în anul 615 pe papa
Bonifacius al IV – lea căpetenia tuturor bisericilor întregii Europe.
Când Renaşterea a dus la redescoperirea şi revenirea definitivă în actualitate a
culturii şi spiritului Antichităţii greco-latine, discuţiile despre Europa capătă mai mare
amploare şi adâncime. Europenii realizează că ceea ce-i uneşte este mai important decât
rivalităţile existente între regatele aflate pe vechiul continent.
Inspirat de istoria Romei în Antichitate, Dante preconizează în De monarhia o
unificare a Europei sub sceptrul unui monarh, care să preia rolul pe care odinioară îl
avusese împaratul roman.
În 1603 este redactat, de către Sully, Marele Proiect al lui Henric al IV – lea,
care prevedea împărţirea Europei în cincisprezece puteri, şase monarhii ereditare –
Franţa, Anglia, Spania, Danemarca, Suedia şi Lombardia – cinci monarhii elective –
Imperiul, Papalitatea, Polonia, Ungaria şi Boemia – patru republici – Veneţia, Italia,
Elveţia, Belgia ; pentru asigurarea echilibrului puterilor era prevazută o redistribuire a
teritoriilor, pentru a asigura trăinicie edificiului, Sully prevede un mare consiliu care
urma să aibă rolul de arbitru pentru menţinerea concordiei5.

Fig. 6 Ducele de Sully (1560 – 1641)

5
Ibidem, pp. 81-85

7
 Mergem mai departe cu un alt proiect. În anul 1713, abatele de Saint-Pierre
elaborează un tratat pentru pacea eternă în care consideră că unificarea europeană este
un proces destul de simplu de realizat : trebuie luat ca model modul în care a fost creat
Reich-ul german ; nu trebuie făcut altceva decât să realizăm în mare ceea ce s-a făcut
deja în mic, susţine abatele.
Spre sfârşitul secolului al XVIII – lea, sub impulsul ideilor răspândite de revoluţia
franceză, au fost făurite planuri care să asigure o pace eternă după încheierea războiului
sfânt, dus pentru emanciparea popoarelor şi a oamenilor. Olandezul Jean-Baptiste Cloots
se gândeşte la întemeierea unei republici universale organizate pe principii centraliste, în
care să dispară toate celelalte guverne ; în această republică, drepturile omului vor
cuprinde şi se vor impune în întreaga umanitate. Immanuel Kant, autor al cărţii Spre
pacea eternă, socoteşte că pacea nu poate fi realizată fără acceptarea dreptului
popoarelor, iar acesta nu se va putea impune decât în cadrul unei federaţii de state libere.
Iată o idee destul de avansată pentru vremea sa şi care intrezărea viitoarea construcţie
europeană6.
Urcăm mai aproape în timp şi îl amintim pe contele Saint-Simon. El concepe o
confederaţie a statelor europene cu şaizeci de milioane de locuitori, în care să se găsească
un parlament de 240 de membri. Parlamentul avea să fie înzestrat cu competenţe pentru
chestiunile de interes paneuropean şi trebuia să rezolve litigiile dintre guvernele
diferitelor ţări componente ale confederaţiei.

Fig. 7 Contele Saint-Simon

6
Ibidem, p. 92

8
 Discuţiile despre viitorul Europei pasionează din ce în ce mai mult spiritele în
secolul al XIX –lea. Acum se vorbeşte pentru prima oară de Statele Unite ale Europei,
fără să se poată preciza cine anume a lansat formula. Conceptul « modern » al unităţii în
diversitate a fost enunţat de filozoful italian Carlo Cattaneo.
Cu toate eforturile depuse de intelectuali, cu toate apelurile la raţiune făcute de
vizionari, naţionalismele prevalează : Europa va fi zguduită în prima jumătate de secol al
XX – lea de două conflagraţii care depăşesc cadrul vechiului continent şi se extind asupra
întregii planete. Dar, imediat după încheierea ostilităţilor, când omenirea devine
conştientă de catastrofa fără precedent pe care a produs-o Primul Razboi Mondial,
dezbaterea despre Europa se reia cu şi mai mare intensitate. Cancelarul german Bethman-
Hollweg avea să spună, încă înaintea încheierii conflictului :
Dacă, la sfârşitul războiului şi după aceea, lumea realizează complet cumplita
distrugere de vieţi şi de proprietăţi, în toată omenirea se va ridica un strigăt în favoarea
aranjamentelor pacifiste şi se vor încheia acorduri care, atât cât este în puterea omului,
vor împiedica revenirea unei asemenea catastrofe. Acest strigăt este atât de justificat,
încât va avea în mod cert un rezultat7.
Dar strigătul n-a fost suficient de puternic pentru a împiedica Al Doilea Razboi
Mondial şi prăbuşirea mai adâncă, cel puţin o vreme, a Europei.
În perioada interbelică, cele mai înalte spirite ale Europei, Paul Valery, Hugo von
der Hofmannstahl, Thomas Mann, Husserl, Benedetto Croce şi alţii, caută să definească
Europa şi să contribuie la realizarea unei stări de spirit europene, care să depăşească
vechile egoisme şi rivalităţi.
În 1922, contele Richard Coudenhove – Kalergi publică în presa germană şi
austriacă un apel pentru crearea unei Paneuropa, iar în 1924 publică Manifestul
paneuropean, de fapt primul document care era altceva decât o frumoasă construcţie
teoretică, un document susceptibil să devină expresia unui puternic curent de opinie în
favoarea unei uniuni europene.

7
Ibidem, p. 107

9
 Fig. 8 Contele Richard Coudenhove – Kalergi
La 5 septembrie 1929, Aristide Briand, în calitate de prim-ministru al Franţei, a
ţinut la Liga Naţiunilor un important discurs, în care a îndemnat toate popoarele Europei
să se unească într-o federaţie.

Fig. 9 Aristide Briand

Din nefericire, planurile intelectuale şi politice nu devin realitate şi nu pot
împiedica declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial. Războiul n-a oprit planurile de
unificare a vechiului continent. Paul Henri Spaak, ministrul de externe al guvernului
belgian în exil, a făurit planul unei uniuni în domeniul economic, politic şi militar între
Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Jean Monet insista pentru o federaţie sau uniune a
statelor europene, care să pună industria grea din statele componente sub o conducere
internaţională, pentru a putea astfel controla industria militară şi, implicit, evita
izbucnirea conflictelor militare8.

8
Ibidem, p. 117

10
 Toate aceste construcţii au ramas în faza de proiect, deoarece, din nefericire,
sfârşitul războiului, în loc să conducă spre o uniune europeană, a determinat ruperea în
două din punct de vedere politic a continentului : Europa de Vest, democratică şi Europa
de Est, comunistă.
În partea occidentală a continentului, ideea europeană se dezvoltă imediat după
încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale. Iau fiinţă primele organizaţii
nonguvernamentale : în mai 1947, s-a constituit în Anglia, United Europe Movement ; în
Germania ia fiinţă Europa Union.
Tatăl Europei, Aristide Briand, a fost ajutat în construcţia europeană de Robert
Schuman, personalitate de frunte a Mişcării Catolice de orientare democrat-social-
creştină. Luptător în Rezistenţă, a fost arestat de germani, deşi de origine germană, dar a
trecut peste orice resentiment, a realizat că francezii şi germanii nu sunt numai şi numai
francezi şi germani, dar sunt şi vecini, creştini şi europeni şi, în măsura în care doreau să
rămână proprietari şi liberi era necesar să uite trecutul plin de războaie şi de sânge.
Activitatea lui europeană, munca susţinută depusă în forurile comune europene, nu l-au
împiedicat deloc să-şi facă datoria de patriot şi de om de stat francez în calităţile lui de
prim-ministru sau de ministru de Externe9.

Fig. 10 Robert Schuman

Pe data de 28 aprilie 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert
Schuman, ia cunoştinţă de o notă redactată de Jean Monnet, comisar cu probleme de plan
în guvernul Franţei. Nota fusese adresată preşedintelui consiliului de miniştri, dar

9
Dumitru Suciu, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, Ed. Historia, 2007, p. 228

11
acestuia nu îi reţinuse atenţia. Textul conţinea o idee surprinzătoare:plasarea întregii
producţii de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună
independentă, ale cărei decizii să se impună statelor.
Cărbunele şi oţelul sunt bazele producţiei industriale, materiile prime pentru
industria de armament. Propunerea lui Jean Monnet făcea practic imposibil un nou război
între cele două ţări.
Robert Schuman vede în această idee o mână întinsă Germaniei. Pentru prima
dată în istorie, un învingător agresat propune reconcilerea agresorului învins.
Robert Schuman acceptă să apere proiectul pe care îl vede ca pe o lovitură de stat
instituţională.
Planul Monnet trebuia însă propus înainte de 10 mai 1950. La acea dată era
prevăzută la Londra o întâlnire la vârf franco-engleză, sub preşedinţia secretarului de stat
american al afacerilor externe Dean Acheson, întâlnire la care urma să se discute
proiectul american de distrugere a Autorităţii internaţionale a Rhurului.
Jean Monnet şi Robert Schuman îşi propun să ţină secret proiectul lor, mai ales faţă de cei
care l-ar fi putut obstrucţiona10.

Fig. 11 Jean Monnet

În acelaşi timp, Robert Schuman vrea să se asigure de susţinerea cancelarului
german Konrad Adenauer. Pe data de 9 mai îi scrie acestuia o scrisoare personală.
Cancelarul acceptă propunerea.

10
Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria, 2011, pp. 46-49

12
 Fig. 12 Konrad Adenauer
La şedinţa Consiliului de ministri din 9 mai, Robert Schuman prezintă liniile
generale ale proiectului. Consiliul îl însărcinează pe Robert Schuman cu sondarea opiniei
cu privire la proiect.
Robert Schuman convoacă în acceaşi zi (9 mai 1950) în sala orologiului de la
Quai d’Orsay o conferinţă de presă. Este ziua care va fi declarată Ziua Europei.
Am dorit să arătăm în cele câteva pagini de mai sus că ideea europeană este foarte
veche. Chiar dacă la prima vedere Uniunea Europeana este o construcţie de dată recentă,
nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de această evidenţă. Dacă dorim să creăm o imagine
metaforică, putem spune că eşafodajul Uniunii Europene seamănă cu un copac :
rădăcinile sale sunt adânc înfipte în vechile epoci istorice, trunchiul este format din ideile
care au circulat ca o sevă dătătoare de viaţă spre coroană, care reprezintă însăşi Uniunea
Europeană pusă în practică.
Am dorit de asemenea să arătăm că istoria formării Uniunii Europene nu începe
după cel de Al Doilea Război Mondial, după cum uşor putem fi înşelaţi, ci de multe
secole, începând chiar după căderea Imperiului Roman de Apus.
În concluzie, putem spune că Declaraţia Schuman de la 9 mai 1950 nu reprezintă
începutul formării Uniunii Europene, ci chiar vârful mişcării. Acum este momentul când
toate teoriile formulate de-a lungul timpului sunt puse în practică.

13
Bucuria împlinirii unui vis afişată în diverse postere

14
Întruchiparea construcţiei europene

15
BIBLIOGRAFIE:

1. Dan Vătăman, Istoria Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Pro Universitaria,

2011;
2. Dumitru Suciu, Evoluţia ideii de Europă unită, Bucureşti, Ed. Historia, 2007;
3. Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, Ed.
Corint, 2004.

16