Experienţa rugăciunii la Sfântul Ioan de Kronştadt

I. Introducere

Având o viaţă ce a gravitat în jurul rugăciunii către Dumnezeu şi pentru aproapele,

Sfântul Ioan de Kronştadt este preotul care a înţeles că slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor este
mai presus decât viaţa sa sau cea a familiei. Născut în anul 1829 într-un sătuc din gubernia
nordică a Imperiului ţarilor de la Marea Albă, Arhanghelsk 1 , Sfântul Ioan provenea dintr-o
familie de preoţi. Fiind fascinat din copilărie de frumuseţea slujbelor dumnezeieşti la care
participa în biserica parohială a satului, tânărul Ioan a făcut experienţa puterii rugăciunii
fierbinţi, iar Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste dificultăţile ce le avea atunci când învăţa, astfel
încât în 1851 absolvă seminarul din Arhanghelsk ca şef de promoţie. În 1855 va absolvi şi
Academia duhovnicească din Sankt Petersburg, fiind printre ultimii din punct de vedere al
rezultatelor deoarece predomina orientarea scolastică a studiilor teologice în academiile Rusiei
din vremea aceea. Este hirotonit preot la 12 noiembrie 1855 pe seama parohiei Sfântul Andrei
din Kronştadt, urmând să slujească în aceasta timp de 53 de ani2.

Pe tot parcursul vieţii sale de preot, el şi-a fixat câteva reguli ale unei spiritualităţi
sacerdotale exemplare precum „citirea şi meditaţia asiduă a Sfintelor Scripturi, adâncirea în
săvârşirea zilnică a slujbelor dumnezeieşti, încununate de Sfânta Liturghie şi intensificarea
rugăciunii şi a meditaţiei personale, a veghii interioare prin invocarea neîncetată a numelui lui
Iisus“ 3 . El şi-a îndeplinit îndatoririle şi responsabilităţile pastorale şi caritative şi a luptat
împotriva sectarismului de tip neoprotestant sau tolstoist, punând în centrul vieţii sale
împărtăşirea regulată cu Sfintele Taine, cele care îi dădeau energia duhovnicească pentru a-şi
desfăşura activitatea. Întotdeauna Sfântul Ioan a pus rugăciunea pe primul loc în viaţa sa, fapt
dovedit prin minunile care aveau loc ca urmare a rugăciunilor sale, şi s-a rugat atât pentru
ortodocşi, cât şi pentru cei de alte credinţe4. După o întreagă viaţă trăită în Hristos, Sfântul Ioan

1
Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad. Boris Buzilă, ediţia a II-a, Editura Deisis, Sibiu,
2002, p. 5.
2
Ibidem, pp. 6-7.
3
Ibidem, p. 8.
4
Ibidem, p.13.
se mută la Domnul în anul 1908, la vârsta de 79 de ani5, rămânând un exemplu demn de urmat
pentru modul în care a împletit rugăciunea încununată de săvârşirea Sfintei Liturghii,
împărtăşirea cu Sfintelor Taine şi povăţuirea credincioşilor pe calea Domnului.

II. Rugăciunea
a. Definiţia rugăciunii

Pentru Sfântul Ioan de Kronştadt, cel care a trăit experienţa rugăciunii ca dialog cu
Dumnezeu încă din copilărie, rugăciunea este „darul cel mai înalt şi fără de preţ făcut de Creator
creaturii, omului, care prin ea poate vorbi cu Cel ce l-a creat, aşa cum vorbeşte un fiu cu
părintele său, poate să reverse înaintea Lui simţămintele sale de admiraţie, de laudă şi
recunoştinţă“ 6 . Totodată, el priveşte rugăciunea ca pe o dovadă a faptului că omul este o
persoană raţională, creată după chipul lui Dumnezeu7. Prin intermediul rugăciunii omul trebuie
să vadă un semn al preţului mare cu care îl cinsteşte Ziditorul, aceasta fiind un pilon care
întăreşte viaţa creştinului, amintindu-i de nevrednicia sa datorată căderii în păcat, dar şi de
preaînalta vrednicie la care poate ajunge prin îndumnezeire8.

Sfântul Ioan spune că rugăciunea este „jugul cel bun al lui Hristos şi povara Lui cea
uşoară“(cf. Matei 11,30) deoarece este hrană pentru suflet şi „împreună-vorbire plină de
îndrăzneală între făptură şi Făcător“ 9 prin care Îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru toate
lucrurile pe care le primim în viaţa aceasta şi ne putem cere iertare pentru păcatele săvârşite,
rugăciunea fiind descrisă ca „maica umilinţei inimii şi a lacrimilor, neîncetată căutare a milei de
la Stăpânul“10. Rugăciunea ne ajută să observăm neputinţa şi sărăcia noastră duhovnicească, să
privim în interiorul nostru şi să vedem cât de slăbit este sufletul omului din cauza păcatelor, da
prin rugăciune ne putem îndrepta viaţa, Sfântul Ioan definind-o ca „sfinţire a sufletului şi

5
Ibidem, p. 33.
8
Ibidem, p. 277.
7
Sfântul Ioan de Kronştadt, În lumea rugăciunii, trad. Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, ediţia a II-a, Editura Sophia,
Bucureşti, 2011, p. 5.
8
Ibidem, p. 6.
9
Ibidem, p. 7.
10
Ibidem.

1
coborâre a cerului în suflet“11. De aceea, el considera că rugăciunea ne arată măsura sporirii sau a
răcirii noastre în viaţa duhovnicească12.

În viziunea sfântului, rugăciunile Bisericii reprezintă „respiraţie a Duhului Sfânt, văzduh

duhovnicesc, lumină duhovnicească, foc duhovnicesc, mâncare duhovnicească, îmbrăcăminte
duhovnicească“13 pentru că în rugăciunile şi în cântările Bisericii „Se mişcă Duhul adevărului“14.
Argumentul pentru aceste afirmaţii ale sale este faptul că oamenii respiră prin Duhul Sfânt şi
drept urmare nimeni nu poate rosti vreun cuvânt al rugăciunii fără Duhul Sfânt15. Nu poate exista
rugăciune fără Duhul lui Dumnezeu fiindcă atunci când ne rugăm, intrăm în comuniune cu
Dumnezeu cel nevăzut şi cu lumea spirituală unde întâlnim fiinţe nestricăcioase şi veşnice 16, în
rugăciune găsind libertate, înţelepciune, adevăr şi pace17.

b. Condiţiile rugăciunii adevărate

În scrierile sale, Sfântul Ioan de Kronştadt atrage atenţia asupra faptului că în timpul
rugăciunii, fiecare credincios trebuie să fie conştient de prezenţa lui Dumnezeu, a Maicii
Domnului şi a sfinţilor. Astfel, vom putea să ne rugăm „din toată inima, din tot cugetul şi cu tot
focul, sinceritatea şi simplitatea inimii“18. Conştiinţa că Dumnezeu şi sfinţii Săi sunt prezenţi la
rugăciune presupune credinţa în cei cărora ne rugăm şi în lucrarea lor. Această credinţă constă în
a crede că Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii şi sfinţii ne aud, pot să ne ajute, vor să
împlinească cererea noastră dacă este conformă cu voia Domnului şi vor împlini ceea ce cerem
aşa cum cred că este bine19.

De asemenea, Sfântul Ioan ne vorbeşte despre patru condiţii pe care le numeşte „condiţii
indispensabile pentru ca rugăciunea să fie şi aducătoare de rod bun pentru suflet:
- Mintea să înţeleagă limpede sensul şi puterea fiecărui cuvânt al rugăciunii;

11
Ibidem.
12
Sfântul Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, trad. Florentina Cristea, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012,
p. 175.
13
Idem, În lumea rugăciunii, p. 19.
14
Ibidem.
15
Ibidem ,p. 20.
16
Idem, Liturghia – cerul pe pământ, p. 330.
17
Idem, Către păstorii duhovniceşti , p. 200.
18
Idem, Liturghia – cerul pe pământ, p. 321.
19
Ibidem, p. 283.

2
- Inima să simtă ceea ce se spune sau să întoarcă cu scârbă de la păcat – să se roage bucuros şi
nesilit;
- Voinţa să năzuiască cu toată puterea să fugă de orice păcat şi spre a face virtutea, adică spre
tăierea voii proprii, păcătoase şi stricate, şi împlinirea voii lui Dumnezeu;
- În inimă să nu fie viclenie, duplicitate, orice altă patimă sau înclinaţie pătimaşă, ca, de pildă,
ţinerea de minte a răului sau lăcomia, într-un cuvânt, să ne rugăm cu inimă curată“20.

Înţelegerea cuvintelor rugăciunii trebuie îmbinată cu simţirea acestora cu inima. Este

posibil ca uneori credincioşii să conteste cuvintele scrise în rugăciune. Sfântul ne îndeamnă să
credem în tot ce se spune în rugăciuni şi să nu considerăm că vreun cuvânt nu îşi are rostul într-o
rugăciune: „dacă citeşti cuvântul lui Dumnezeu, să crezi că ceea ce se spune în el a fost, este şi
va fi, s-a săvârşit, se săvârşeşte şi se va săvârşi“21. Simţirea cuvintelor rostite cu inima implică
sinceritatea în rugăciune. Rugăciunea trebuie să fie sinceră, lipsită de făţărnicie, mai ales atunci
când vrem să ne pocăim pentru păcatele săvârşite. De exemplu, atunci când vrem să fim iertaţi de
păcate, trebuie să ne rugăm cu nefăţarnică părere de rău şi cu dorire înflăcărată de a nu mai
repeta păcatele22.

Pe lângă acestea, trebuie să avem voinţa de a ne îndepărta de păcate şi de a împlini voia

Domnului, dar şi rugăciune curată, fără a ţine minte răul sau a avea în inimă înclinaţii spre păcate
sau patimi. Sfântul ne oferă un exemplu negativ: dacă în timpul rugăciunii inima nu arde şi este
cuprinsă de griji şi apăsată de păcate, iar limba rosteşte cuvinte fără sens, atunci nu poate fi vorba
de o rugăciune curată, făcută din toată inima 23 . Toate acestea ne conduc la ideea că ochiul
sufletesc trebuie „să fie simplu la rugăciune, ca şi la faptele din restul vieţii“ 24 . Iar această
simplitate pe care trebuie să o avem atunci când ne rugăm este rodul unei smerenii adânci şi al
zdrobirii inimii, alte două condiţii ale rugăciunii. Sfântul Ioan consideră că avându-le pe acestea,
fiecare credincios se va ruga din toată inima, nu superficial, iar astfel va fi ascultat de
Dumnezeu 25 . De aceea, Părintele din Kronştadt ne îndeamnă să învăţăm să fim asemenea

20
Ibidem, p. 320.
21
Idem, În lumea rugăciunii, p. 27.
22
Ibidem, pp. 80-81.
23
Idem, Către păstorii duhovniceşti , p. 180.
24
Idem, În lumea rugăciunii, p. 8.
25
Idem, Către păstorii duhovniceşti , p. 188.

3
Domnului atunci când vrem să ne apropiem de El prin rugăciune: „toţi câţi vă apropiaţi să lucraţi
Domnului în rugăciune învăţaţi-vă să fiţi asemenea Lui: blânzi, smeriţi şi adevărăţi cu inima“26.

O altă condiţie a rugăciunii este şi iubirea semenilor. Atunci când rugăciune pentru
aproapele devine o deprindere, credinciosul primeşte de la Dumnezeu belşug de daruri
duhovniceşti. Rugăciunea pentru aproapele este soluţia cea mai potrivită pe care trebuie să o
aplicăm atunci când vrem să îndreptăm pe cel ce a greşit sau când observăm că cineva este
bolnav sufleteşte27. Din acest motiv, Sfântul Ioan ne sfătuieşte astfel: „Când te rogi pentru ceilalţi
oameni, ei să fie apropiaţi inimii tale precum eşti tu însuţi; să fie toţi ca tine unul!“28.

Sfântul Ioan a considerat necesar să ne vorbească în scrierile sale despre toate aceste
condiţii care dovedesc că rugăciunea este adevărată. Împlinind toate condiţiile şi rugându-ne
zilnic vom putea să sporim în virtuţi şi să fugim de păcate, după cum ne îndeamnă sfântul: „De
ne vom ruga din inimă în fiecare zi, nu vom lăsa păcatul să se cuibărească în noi, iar de nu ne
vom ruga din inimă sau deloc, îi vom da păcatului putere asupra noastră“29.

c. Piedicile din timpul rugăciunii

Sfântul Ioan de Kronştadt nu a vorbit doar despre cum să ne rugăm, ci şi despre piedicile
care apar în timpul rugăciunii. Acestea sunt curse ale vrăjmaşului pe care trebuie să le depăşim
atunci când vorbim cu Dumnezeu, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu sfinţii: „nici
îndoială vicleană, nici o lenevie, nici o răceală, nici o pornire cu răutate împotriva aproapelui,
nici o împătimire de cele ale vieţii, ci sufletul să se găsească cu Dumnezeu faţă către faţă fără
nici cea mai mică oprelişte a păcatului“30. Sfântul explică de ce Dumnezeu îi îngăduie diavolului
să ne tulbure rugăciune. Motivul este „curăţirea şi înflăcărarea rugăciunii noastre“31. Altfel spus,
numai atunci când diavolul ne tulbură rugăciunea, noi putem conştientiza slăbiciunile existente

26
Idem, În lumea rugăciunii, p. 16.
27
Ibidem, pp. 71-72.
28
Idem, Către păstorii duhovniceşti, p. 203.
29
Ibidem, p. 210.
30
Idem, Liturghia – cerul pe pământ, p. 342.
31
Idem, În lumea rugăciunii, p. 92.

4
în suflete şi astfel vom încerca prin rugăciuni smerite să aducem în sufletele noastre „focul lui
Dumnezeu“32 care îndepărtează tot răul şi „dă viaţă sufletelor noastre“33.

Aceste piedici numite de Sfântul Ioan poveri grele care slăbesc focul inimii 34 sunt
numeroase. Una dintre acestea este necredinţa sau credinţa slabă, care se manifestă sub diverse
forme. De exemplu, negarea cuvintelor din rugăciuni este o modalitate prin care diavolul răpeşte
de la inima credinciosului puterea cuvintelor rugăciunii 35 . Altă modalitate este întunecarea
gândurilor şi strâmtorarea inimii în timpul rugăciunii pe care trebuie să le alungăm prin semnul
Sfintei Cruci36. Rezultate ale necredinţei sunt şi trândăvia, tânjeala37, depărtarea de Dumnezeu şi
deznădejdea 38 , dar şi trufia, considerată „suflarea ucigătoare a satanei“ 39 . Uneori în timpul
rugăciunii poate apărea ruşinarea în faţa oamenilor, care poate fi îndepărtată prin rostirea
rugăciunilor cu toată inimi şi cu simplitate, considerând că doar Dumnezeu este prezent40.

Toate aceste obstacole întâlnite la rugăciune sunt mijloace prin care diavolul încearcă să
transforme rugăciunea într-una nefolositoare şi de aceea Sfântul Ioan ne previne spunând că
inima nu trebuie să primească aceste ispite. Dacă în timpul rugăciunii credinciosul nu poate lua
măsuri pentru a le depăşi, atunci înseamnă că el are o inimă rece, dar şi un suflet asemenea
inimii. De aceea, Sfântul Ioan dă următorul sfat: „De-ţi va fi inima rece în timpul rugăciunii, să-ţi
aduci aminte că pentru fiecare clipă de credinţă vie şi slujire cu osârdie Domnul te va răsplăti cu
mii de ani de fericire“41.

d. Rugăciunea – componentă a cultului divin

Vorbind despre rugăciune, Sfântul Ioan de Kronştadt vorbeşte şi despre cultul divin,
format atât din cultul divin particular, adică rugăciunea personală, cât şi din cultul divin public,
adică împreuna-rugăciune cu semenii către Dumnezeu şi către locuitorii cerului. Pentru acest
sfânt, aspectul veşnic din cultul divin al Bisericii Ortodoxe este constituit din iubirea lui

32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Ibidem, p. 91.
35
Ibidem, p. 93.
36
Ibidem, pp.89-90.
37
Ibidem, p. 90.
38
Ibidem, p. 93.
39
Ibidem, p. 92.
40
Ibidem, p. 94.
41
Idem, Către păstorii duhovniceşti, p. 171.

5
Dumnezeu pentru oameni, iubirea acestora faţă de Dumnezeu şi iubirea Bisericii atât faţă de
membrii ei, cât şi faţă de toţi oamenii, toate concretizându-se în dumnezeieştile slujbe42. Sfântul
Ioan identifică în cultul divin posibilitatea unei rugăciuni neîncetate alcătuită din rugăciunea
fiecărui credincios acasă şi rugăciunile unei comunităţi de credincioşi în biserică. Doar cel care
practică o astfel de rugăciune cu inima deschisă poate ajunge să îşi împlinească scopul vieţii sale
creştine pe pământ adică desăvârşirea, asemănarea sa cu Dumnezeu prin prezenţa virtuţilor în
viaţa sa. Sfântul Ioan enumeră şi câteva roade ale rugăciunii neîncetate: „mântuirea, pacea,
izbăvirea de patimi, lărgimea, bucuria în Duhul Sfânt, întărirea sufletului“43.

În viziunea Sfântului Ioan, cultul divin ce conţine rugăciuni, stihuri, stihiri, condace,
irmoase, acatiste 44 poate fi privit ca o slujire reciprocă, adică slujirea oamenilor de către
Dumnezeu prin rememorarea vieţii Mântuitorului Iisus Hristos în timpul dumnezeieştilor slujbe
şi prin posibilitatea de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, dar şi slujirea lui
Dumnezeu de către oameni prin răspunsurile lor date „din inimă, cu recunoştinţă şi evlavia
iubirii, dreptăţii, puterii şi bunei purtări-de-grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni“45. Fiind compus
şi din răspunsurile oamenilor, cultul divin a fost văzut de către Sfântul Ioan ca fiind „jertfa
cuvântătoare a omului adusă lui Dumnezeu, Creatorul său“46 şi în acelaşi timp „jertfa cea mai
plăcută lui Dumnezeu dintre toate jertfele, mai cu seamă cele materiale, cu condiţia să fie adusă
cu inimă curată“47. Această jertfă a creştinului este o jertfă de laudă adusă Preasfintei Treimi,
Maicii Domnului şi sfinţilor pentru toate bunătăţile primite, dar şi o jertfă de cerere ce constă în
rugăciuni pentru izbăvirea din suferinţele, nenorocirile şi năpastele sufletelor pline de păcate48.

O altă definţie a cultului divin este aceea de „comuniune zilnică neîntreruptă a membrilor
Bisericii pământeşti cu Capul Bisericii şi, în acelaşi timp, cu Sfânta Treime, cu Preasfânta
Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, cu sfinţii îngeri, cu sfinţii lui Dumnezeu“ 49 ce
întăreşte legătura dintre oameni cu cei din ceruri prin intermediul preacuratelor şi

42
Idem, Liturghia – cerul pe pământ, p. 207.
43
Ibidem, p. 215.
44
Ibidem, p. 222.
45
Ibidem, p. 256.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
48
Ibidem, p. 222.
49
Ibidem, pp. 298-299.

6
dumnezeieştilor Taine. Drept urmare, prin cultul divin se creează şi posibilitatea refacerii
legăturii dintre oameni şi Dumnezeu prin sângele Fiului Său.

Pe lângă comuniunea dintre oameni şi Dumnezeu, există şi o comuniune a membrilor

Bisericii în rugăciunea obştească şi în cea particulară, cele două componente ale cultului divin,
comuniune ce se bazează pe dragostea faţă de aproapele. Referitor la rugăciunea obştească,
Sfântul Ioan spune că aceasta este „forţa creştinilor ortodocşi“50 prin care aceştia biruiesc cetele
diavoleşti şi pot cere de la Dumnezeu „tot darul desăvârşit, tot ajutorul, toată ocrotirea, izbăvirea,
mântuirea“ 51 . Această comuniune se realizează şi în momentul în care fiecare credincios se
roagă pentru toţi creştinii „ca pentru sine însuşi“52, acest fapt dovedind dragostea creştinească a
membrilor Bisericii. O astfel de comuniune, pe de o parte cu Dumnezeu şi cu sfinţii, pe de altă
parte cu ceilalţi creştini, ne ajută să sporim în virtuţi şi să aspirăm la viaţa veşnică din Împărăţia
lui Dumnezeu53.

e. Sfânta Liturghie

În ultimii 35 de ani Sfântul Ioan de Kronştadt a slujit zilnic Sfânta Liturghie, exceptând
zilele când se simţea rău54. Plecând de la experienţa rugăciunilor rostite şi a trăirilor intense din
timpul Sfintei Liturghii, Sfântul a perceput această slujbă dumnezeiască ca pe „cea mai mare
Taină a iubirii lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc“55 fiindcă prin aceasta se înnoieşte şi se
îndumnezeieşte omenitatea, iar oamenii se unesc cu Dumnezeu prin împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului Hristos.

Sfântul Ioan susţine că deşi omul a căzut în păcat, faptul că în el a rămas chipul lui
Dumnezeu, fiind zidit pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, este motivul pentru care este
posibilă săvârşirea Sfintei Liturghii ce este o „neîncetată aducere-aminte a întregii vieţi pe
pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, a pătimirii, morţii, îngropării, învierii şi înălţării Lui, a
prealuminatei comuniuni cu El“ 56 . De aceea, Sfântul ajunge să definească Dumnezeiasca

50
Ibidem, p. 255.
51
Idem, În lumea rugăciunii, p. 43.
52
Ibidem, p. 40.
53
Idem, Liturghia – cerul pe pământ, p. 299.
54
Ibidem, p. 8.
55
Ibidem, p. 160.
56
Ibidem, p. 166.

7
Liturghie prin următoarele cuvinte: „jertfa Dumnezeului-om Hristos adusă lui Dumnezeu, Tatăl
Său, pentru noi păcătoşii, o jertfă ce continuă neîncetat şi va continua până la sfârşitul lumii“57,
făcând referire la cât de importantă este înţelegerea conţinutului Sfintei Liturghii şi a dragostei
arătate de Dumnezeu pentru lumea plină de păcate. Pentru acest fapt, fiecare credincios este
sfătuit să cugete întotdeauna la jertfa adusă de Domnul Hristos în propria Sa Persoană pentru
păcatele oamenilor şi să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu o „iubire înflăcărată, puternică“58.

Cunoscând toate acestea, Sfântul Ioan observă că Sfânta Liturghie este legătura vie dintre
credincioşi şi locuitorii Împărăţiei lui Dumnezeu, menţinută prin intermediul rugăciunii. Astfel,
Sfânta Liturghie devine pentru credincioşi un zid de apărare împotriva răutăţilor lumii, fiind
„sfinţirea celor întinaţi prin căderea în păcat, îndreptare pentru cei căzuţi în greşeală, ajutor celor
înfrânţi, izgonire a duhorii păcatului, revărsare a bunei-miresme a Duhului Sfânt“59. Din acest
motiv, Sfântul atrage atenţia asupra faptului că oamenii sunt nevrednici să participe la Sfânta
Liturghie deoarece intră în biserică plini de păcate şi de griji lumeşti, neputând să se dezlipească
de lucrurile trecătoare, deşi Împărăţia lui Dumnezeu este pe pământ cât timp se săvârşeşte Sfânta
Liturghie60.

Pentru Sfântul Ioan, Sfânta Liturghie nu poate fi înlocuită de „ceva mai sublim şi mai de
preţ în cer şi pe pământ“61, în rugăciunile ei exprimându-se măreţia Tainei Trupului şi Sângelui
Domnului şi nevrednicia slujitorului, dar şi dragostea faţă de toată lumea, atât faţă de creştinii vii
şi adormiţi, cât şi faţă de sfinţi. De aceea, fiecare credincios trebuie să lepede orice grijă
lumească şi să fie în comuniune cu îngerii, cu sfinţii şi cu Dumnezeu, în timpul Liturghiei cerul
şi pământul devenind una astfel încât „Dumnezeu este împreună cu oamenii, îngerii cerului cu
oamenii pământului“ 62 . Liturghia este momentul în care fiecare credincios trebuie să aibă în
sufletul său cerul, dar şi pe semenii săi, Sfântul îndemnând ca fiecare participant la
Dumnezeiasca Liturghie să îi poarte în inimă pe toţi ceilalţi şi să se roage pentru ei 63.

57
Ibidem, p. 167.
58
Ibidem, p. 161-162.
59
Ibidem, p. 162.
60
Ibidem, p. 164.
61
Ibidem, p. 187.
62
Ibidem, pp. 186-187.
63
Ibidem, p. 168.

8
 III. Concluzii

Sfântul Ioan de Kronştadt rămâne un model de vrednic slujitor al Domnului atât pentru
preoţi, cât şi pentru mireni, pentru viaţa sa curată în care participarea la Dumnezeu a însemnat
vorbirea continuă cu Domnul prin rugăciunea sa şi prin rugăciunea împreună cu credincioşii
atunci când săvârşea Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe dumnezeieşti, Sfinte Taine şi Ierurgii,
dar şi prin împărtăşirea frecventă cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos. Acesta este
motivul pentru care vorbea adesea în predicile sale despre „centralitatea vieţii sacramentale şi
liturgice a Bisericii în viaţa creştină autentică“64. Pentru el, rugăciunea devenise un mod de a fi,
un mod de a trăi o viaţă îndepărtată de păcat şi înconjurată de virtute. De aceea, Sfântul Ioan
spune că „rugăciunea este credinţa neîncetată, nădejdea neîntreruptă în a dobândi cele cerute,
este iubirea şi recunoştinţa neîncetată faţă de Dumnezeu“65. Prăznuit de Biserica Ortodoxă la
data de 20 decembrie, Sfântul Ioan de Kronştadt rămâne o figură marcantă pentru faptul că el a
vorbit despre cum să ne rugăm după ce el însuşi a avut experienţa rugăciunii, transmiţând în
scrierile sale toate trăirile sale cu privire la rugăciune.

64
Ibidem, p. 14.
65
Idem, Către păstorii duhovniceşti, p. 221.