s2

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Istorie

CONSTITUIREA SI EVOLUTIA STATELOR NATIONALE

(SECOLUL AL XIX-lea - 1918)
Conf. univ. dr. Doru Bratu

Europa secolului al XIX-lea

Pe multiple planuri secolul al XIX-lea continua evolutiile declansate in secolul
anterior. Ascendenta Europei, in umbra careia se contureaza concurenta Americii,
este incontestabila. Burghezia accede pe deplin la parghiile puterii in tarile unde
activitatile financiare, comerciale si industriale construiesc jocul pietei. Acestei clase
triumfatoare i se opune proletariatul industrial aflat in cautare de solutii sociale si
afirmare politica. Lumea secolului al XIX-lea este una in care forta aburului este pusa
in serviciul Occidentului. Europa reporneste cu vigoare sporita la deplina cucerire a
lumii, iar americanii desavarsesc cucerirea Americii.

Noua paradigma culturala

Romantismul a fost una dintre cele mai complexe si contradictorii miscari, cea
mai importanta dupa Renastere, avand semnificatia unei revolutii culturale. Daca
Renasterea a fost o rasturnare spirituala, Romantismul a schimbat fundamentele
culturale. El a generat un alt model cultural si a directionat pe un drum nou spiritul
european, creand un alt tipar mental, marcand o cotitura in evolutia culturii si
civilizatiei moderne.
in evolutia ei miscarea romantica a cunoscut trei faze: preromantismul (1750-
1800), faza de apogeu a miscarii (1800-1830, 1840) si romantismul tarziu (1830-
1870).
Cele doua mari revolutii ale secolului al XVIII-lea, cea americana si cea
franceza au fost urmate nu doar de miscari care au modificat cursul politicii europene
si al lumii dar si de rapide transformari in alte sfere ale vietii: ale gusturilor, ale
sentimentelor, ale gandirii, ale comportamentului si ale relatiilor sociale si de familie.
Variata si, adesea, contradictoria miscare culturala care s-a intins peste intreaga
Europa si peste continentul american si a devenit cunoscuta sub numele de
„romantism", a avut profunde efecte asupra culturii si civilizatiei - efecte cu inca
puternice ecouri in lumea contemporana. Individualismul, sentimentul izolarii si
alienarea pe care le cunoastem azi atat de bine isi au radacinile in perioada Renasterii
si a Reformei, dar ele au fost cultivate si aduse la cea mai mare inflorire de catre
romantici.
Romantismul, ca miscare culturala, se poate spune ca a aparut in Germania dar
cuvantul „romantic" a aparut pentru prima oara in Anglia la mijlocul secolului al
XVIII-lea. El a aparut printr-o asociere cu „romantele" medievale, povesti
(predominant franceze) despre cavaleri si printese. Dupa ce cuvantul a fost adoptat in
toate limbile europene, a capatat o conotatie cu semnificatia de fantezist, pitoresc,
spontan natural si sentimental.
 La inceputul secolului al XlX-lea termenul era folosit pentru a denumi
grupurile de tineri artisti rebeli ce promovau ideile creativitatii, individualismului si
libera exprimare a emotiilor in opozitie cu canoanele, regulile si standardele clasice
ce aveau la baza ratiunea luminata pe care generatia parintilor lor le imbratisasera.
Pentru romantici viata si arta erau una: asa cum inlaturasera vechile standarde
din arta asa isi traiau si viata intr-o libertate boema, urmarindu-si pasiunile si
imaginatia mai degraba decat propria ratiune sau regulile „artificiale" ale societatii.
Idealurile artistice si politice s-au interferat: scriitorul Victor Hugo definea
romantismul ca „liberalism in literatura" si proclama faptul ca „literele" ca si fiintele
umane ale perioadei postrevolutionare, nu se eliberasera inca de tiranie. Pe la
mijlocul secolului multi dintre romantici au devenit conservatori, catolici sau
nationalisti ori s-au izolat intr-o lume a visului. Aceasta s-a datorat intr-o oarecare
masura scenei politice din Europa: multi dintre cei care il adorasera pe Napoleon ca
promotor al revolutiei au fost deziluzionati de transformarea acestuia in imparat.
Este greu de fixat exact inceputul si sfarsitul acestei complexe si variate
miscari pan-europene si americane. Putem considera totusi ca revolutia franceza a dat
impuls inceputurilor ei latente, iar sfarsitul a avut loc, in cele mai multe parti, pe la
1850. in tarile slave miscarea romantica in literatura (si in politica nationalista) a
continuat inca multa vreme si muzica romantica a inflorit in Germania, Franta si
Italia pe parcursul intregului secol XIX.
Revolutia americana si franceza, reprezentand in multe privinte o culme a
idealurilor „Epocii Luminilor", au aprins imaginatia romanticilor, Jean Jacques
Rousseau fiind personalitatea care permite intelegerea tranzitiei de la „epoca ratiunii"
la „romantism".
Considerat ca un precursor al revolutiei din cauza analizelor sale asupra
injustitiei sociale si a increderii sale „luminate" in demnitatea si libertatea omului
Rousseau a fost primul care a promovat in literatura franceza sentimentul in
detrimentul ratiunii si natura in detrimentul institutiilor. Individualismul propus de
Rousseau parea a fi fundamentul filozofic al noii republici din America, cel mai mare
teritoriu guvernat pana atunci in numele libertatii si egalitatii.
De asemenea, ceea ce mai apreciau romanticii era faptul ca America era un
pamant neprihanit de prea multa civilizatie si urbanism. Romanticii elogiau pe
amerindieni ca fiind „nobilii salbatici" cu spiritul superior omului civilizat, unii
intelegand insa pericolul pe care-1 reprezenta noua republica pentru ei. Idealurile
sociale promovate de revolutionari au fost folosite de romantici, mai intai englezi, si
apoi americani, in lupta impotriva sclavajului care a culminat prin miscarea
abolitionista. in viziunea romanticilor, negrul african era un individ nobil care suferea
sub oprimarea si tirania vechii ordini europene. Liberalii romantici erau campionii
cauzei taranesti, a muncitorilor, a celor saraci si oprimati, privind cu dispret la
burghezia bogata satisfacuta de sine si materialista.
Desigur, campionii luptei impotriva oprimarii, aveau uneori tendinta sa
prezinte „romantat" pe cei pe care ii percepeau ca victime, uneori atribuindu-le
caracteristici sublime, supraomenesti, idealizandu-i. Ei erau mai degraba interesati de
idealuri decat de viata zilnica, pamanteana crezand ca odata revolutiile terminate se
va naste o noua ordine care va aduce cu ea libertatea creatoare si fratietatea in cele
mai multe privinte.
Din versiunea romantica a idealurilor revolutiei s-a dezvoltat o noua
semnificatie a valorii individului. Marturisirea lui Rousseau: „Daca nu sunt mai bun
decat alt om, cel putin sunt diferit" ar fi fost de neconceput pentru un clasicist.
Schiller, care a putut scrie un imn inchinat fratiei universale, a putut scrie de
asemenea o piesa de teatru „Hotii" avand ca erou principalul un personaj aflat in
afara legii.
La inceputul secolului al XIX-lea spiritualitatea Europei era apta pentru a
accepta un nou model uman. Caderea Bastiliei, instaurarea filistinismului burghez in
locul egalitatii promise au determinat aparitia sentimentului frustrarii ce se va
materializa, mai ales la tanara generatie, in rebeliuni sub forma protestului, izolarii,
exilului - marci ale egocentrismului ce va deveni noul zeu al adeptilor
romantismului. Acesti „insurgenti" ataca morala burgheza, religia si regalitatea
participand activ la revolutiile ce au schimbat fata lumii.
Idealul acestei perioade, modelul ei paradigmatic de comportament, a fost
Napoleon. El cumuleaza genuin prerogativele romantice: demonia ce-i defineste
faptele, mentalitatea supraomului, caderea titanica, de natura luciferica si tragismul
exilului ce-i incheie existenta - toate acestea transformandu-1 intr-un simbol al
rebelului, monada al spiritului epocii, care da expresie celor mai intime trasaturi ce
intemeiaza modelul de concepere a destinului uman propriu romantismului. Erou si
demon el devine zeul unei intregi serii de generatii ce va diviniza in el mitul, spiritul
dominator al lumii. Asa cum s-a spus: „prin geniul sau a invins destinul. A castigat
nemurirea prin ura si disperare".
Se poate considera ca romantismul cultiva trei tipuri de modele umane
„suferindul", „rebelul" si „femeia eliberata".
Individualismul eroic a cuprins si imaginatia americanilor ca si a europenilor,
ilustrative in acest sens fiind creatiile lui Edgar Alan Poe si Walt Whitman.
Idei ca intoarcerea la natura si viata naturala (ceea ce inseamna, neartificial,
nonurban) capata in perioada romantica conotatiile de astazi. Viata simpla taraneasca
era mult mai pretuita, cel putin in teorie, in raport cu visul citadin si sentimentele in
raport cu capacitatea intelectuala. Se dezvolta embrionar o „miscare" de tip
ecologist.
Concluzionand putem spune ca romanticii au adaptat idealurile „luminilor"
propriilor lor scopuri. Respingand credinta ca ratiunea este facultatea primara a
omului ei au dezvoltat un curent sentimentalist deja prezent in secolul XVIII. Jean
Jacques Rousseau care a facut tranzitia de la „lumini" la romantism a construit pe
baza credintei luministe a bunatatii naturii umane apologia romantica asupra
primatului sentimentelor asupra ratiunii si a unicitatii individuale acesta fiind cauza
neintelegerii suferintei romantice si a eroului titanic de tip romantic.
Exuberanta romantica pentru cauze sociale, individualism si sentimentalism
sunt inca prezente si azi mai ales in randurile tineretului. Conceptul modern despre
artist ca o fiinta suprasensibila - adesea neinteles de societate - s-a nascut o data cu
romanticii. Conceptia romantica despre dragoste si despre femeie, in bine sau in rau,
ne influenteaza, evident, si azi.
 Asa cum idealizau natura, in care unii dintre romantici gaseau posibilitatea
comuniunii cu Dumnezeu, idealizau si viata simpla, rurala ferita de coruptia lumii
moderne, industrializarea avand semnificatia dezradacinarii.
Asadar acea sublima schimbare de paradigma in modul de a concepe omul si
lumea sa, prodigiosul efort, generos dirijat spre realizarea unei comuniuni de simtire
intre om si mediul sau socio-natural, superba afirmare sau negare a existentei cu
destin si arderi insolite poarta numele de ROMANTISM.

Revolutia industriala si noua gandire sociala

in preajma inceputului de secol XIX pe cand poetii romantici englezi isi
cantau singuratatea in decorul vechilor castele, chipul Angliei rurale era in plina
transformare. Orasele devin locul unde mii de muncitori saraci cautau de lucru in
fabricile care deja poluau din plin natura pe o arie de multe mile de jur imprejur.
Putin inainte de 1850 inginerii instalasera deja primele progres al Angliei si de efortul
acerb al tarilor continentale occidentale si al americanilor de a recupera decalajul si a
o egala.
in planul gandirii sociale s-au facut remarcati un grup de doctrinari englezi si
de pe continent numiti liberali, imbratisand valorile epocii luminilor, ale libertatii si
egalitatii, ganditori ca Adam Smith si David Ricardo argumentau ca functioneaza ca o
lege naturala faptul ca atunci cand individul actioneaza urmarindu-si propriul interes
luminat, bunastarea si libertatea generala sunt mai bine slujite, in conceptia lor statul
trebuia sa se amestece cat mai putin in exercitarea actiunii individuale fiindu-i
rezervate pastrarea ordinii si protectia proprietatii. De asemenea economia trebuia sa
se afle sub controlul cetatenilor particulari. Salariile vor avea tendinta sa se situeze la
nivelul subzistentei deoarece atunci cand il depasesc muncitorii fac mai multi copii
care devoreaza surplusul ceea ce iarasi coboara nivelul veniturilor familiei. Oricum,
apreciau liberalii in mod optimist, indivizii cu initiativa aveau oportunitatea de a
parasi aceasta conditie si de a intra in randurile celor care au reusit.
Desi ganditorii acestui curent s-au opus din rasputeri, guvernul englez, sub
presiunea miscarilor din anii 1830-1840 (lupta pentru reforma parlamentara si
miscarea chartista), a trebuit sa adopte o legislatie ce reglementa conditiile de munca
si actiunea legala a sindicatelor (trade-unions). Pe masura dezvoltarii industrializarii
acelasi lucru se va intampla si pe continent.
in noile conditii s-a nascut o varianta a gandirii liberale care avea drept scop
adoptarea principiului votului universal care era considerat un drept fundamental a
carui urmare era includerea muncitorilor in edificiul social-politic (miscarea
laburista).
incepand cu primii ani ai secolului al XIX-lea s-au manifestat critici la adresa
economiei industriale care vizau in special proprietatea privata considerata ca sursa a
relelor ce se manifestau. Ganditorii care exprimau aceasta pozitie considerau ca atata
vreme cat aceasta va fi considerata sacra justitia sociala nu se va putea infaptui.
Principalele ramuri industriale si serviciile esentiale trebuiau gestionate de
comunitate in scopul bunastarii generale. Printre acesti ganditori s-au remarcat
Charles Fourier (1772-1837) si discipolii sai printre care Theodor Diamant. Ei au
facut parte din curentul de gandire sociala cunoscut sub numele de socialism utopic.
 Alti ganditori ce se revendicau din curentul socialist mergeau mai departe
vizand o societate in care sa se aplice principiul „ de la fiecare dupa capacitate,
fiecaruia dupa necesitati".
Cel mai puternic inamic al capitalismului de tip „laissez-faire" a fost Karl
Marx (1818-1839).
Desi Marx si-a exprimat teoria sa intr-un limbaj filosofic si economic in esenta
ea este un atac moral impotriva unui sistem de distribuire in care milioane de oameni
munceau in conditii de sclavaj, traind la limita subzistentei, pentru ca doar cateva mii
sa se poata scalda in lux.. El considera totusi stadiul capitalismului burghez o etapa
necesara in evolutia istorica spre etapa in care dreptatea va triumfa. Istoria omenirii
reprezenta pentru Marx o succesiune de stadii organizationale de tip economic
(numite moduri de productie) in care cea mai recenta o inlocuia pe cea anterioara in
urma unui conflict cu caracter de clasa. Marx credea cu tarie ca antagonismele intre
clase ating un punct critic, o revolutie a maselor indreptata impotriva exploatatorilor
fiind inevitabila. Cand aceasta va avea loc cursul istoriei urma sa se schimbe radical.
Pentru ca proletariatul cuprindea marea masa a populatiei revolutia urma sa puna
capat luptei de clasa si se va naste o noua societate in care fiecare va trai in armonie
cu celalalt.
Desi Marx si-a dezvoltat mai tarziu teoriile (care erau evident marcate de
utopie) intr-o forma mai elaborata in operele sale, Manifestul Partidului Comunist,
compus in 1848, ii reprezinta cel mai bine conceptiile fundamentale. Scris in
colaborare cu prietenul sau Friedrich Engels aceasta lucrare a fost publicata chiar in
anul revolutionar care a doborat multe monarhii din Europa. Marxismul a devenit o
forta majora in plan ideologic abia in secolul al XX-lea.

Problemele nationale si nationalismele

Aparute in Europa dupa revolutia franceza, problemele nationale au fost
generate de pierderea statalitatii unor popoare. Astfel s-au nascut problemele:
poloneza (1795), irlandeza (1800), a slavilor sudici (1804), germana (1806) si italiana
(1815)la care s-au adaugat ulterior cea greaca (1821), belgiana (1830) si romaneasca.
Aceste probleme au generat o serie de intrebari la care raspunsurile au creionat
o definire a nationalismului ca fiind pretentia popoarelor lipsite de statalitate de a
dobandi o structura statala proprie.
Nationalismul este un sistem complex de idei si sentimente orientate spre
afirmarea de sine a unei natiuni (conform Dictionar de Sociologie, coord. C. Zamfir,
L.Vlasceanu, 1993).
Natiunea reprezinta o grupare relativ numeroasa de persoane, delimitata
teritorial si politic, ai carei membrii manifesta loialitate fata de aceleasi institutii si au
sentimentul ca apartin aceleasi comunitati. Ea se defineste prin caracteristici cum ar
fi: teritorialitatea, populatia, independenta si guvernarea, in constituirea ei natiunea
parcurge cinci stadii: identitatea, legitimitatea, penetrarea, participarea si distribuirea.
Natiunile sunt intr-un proces continuu de constructie si reconstructie. Axioma
nationala consta in faptul ca omenirea subzista prin etnii (in stadiul de implinire)
natiuni cu drepturi egale in fata istoriei (conform Dictionar de Sociologie, coord. C.
Zamfir, L. Vlasceanu, 1993).
 6
Din nationalism nu pot fi excluse sentimentele, conflictele interetnice fiind si o
urmare a supraincarcarii afective. Aspiratiile nationaliste au o mare varietate de
motive, unele cu efecte pozitive, altele cu efecte negative: idealul de fraternitate,
suveranitate in fata altor natiuni, afirmarea identitatii specifice, cautare a
„radacinilor", nevoia de vatra, continuitatea in timp, constiinta misionara in istorie,
„puritatea etnica", faurirea „omului nou", misiunea „civilizatoare" asupra altor
popoare (conform Dictionar de Sociologie, coord. C. Zamfir, L.Vlasceanu, 1993).
Nationalismul nu cade sub incidenta eticii - nu este nici bun nici rau inainte de
a preciza de ce fel de miscare este vorba (a insotit rasismul, fascismul, comunismul
sau miscarile mesianice dar si formarea statelor nationale moderne, destramarea unor
imperii sau planetarizarea istoriei). Formele patologice, care nu se confunda cu
nationalismul sunt sovinismul si xenofobia (conform Dictionar de Sociologie, coord.
C. Zamfir, L.Vlasceanu, 1993).
Statul national a fost consacrat de revolutia franceza fiind considerat in secolul
XX ca unitatea politica „ideala" sau „normala".
Exista doua pozitii diferite fata de conceptul de Natiune. Viziunea modernista,
cultivata si de marxism, conform careia natiunea nu este coextensiva esentei umane
dar s-a dovedit capabila sa raspunda marilor probleme ale contemporaneitatii (aparute
in secolul al XVIII-lea natiunile sunt puse sub semnul intrebarii odata cu
globalizarea). Viziunea „primordialista" considera ca nu exista o continuitate
diferentiata de etapele istorice parcurse; in timp ce azi natiunile au tendinta de a se
estompa se manifesta o tendinta paralela de adancire in idiomatic, mai ales in creatia
culturala dependenta de limba si etnic (conform Dictionar de Sociologie, coord. C.
Zamfir, L.Vlasceanu, 1993).
Nici una din problemele nationale nu a fost aducatoare de pace - ele au condus
la revolte, revolutii, razboaie.
Exemple de probleme nationale in epoca moderna ( conform Imanuel Geiss,
Istoria lumii. Din preistorie pana in anul 2000):
- problema irlandeza a continuat si a ramas o rana deschisa pentru Anglia
pana in contemporaneitate;
- problema poloneza (datand din 1795) a fost deschisa de Congresul de la
Viena si a fost rezolvata dupa primul razboi mondial;
- problema slavilor sudici, ca parte a problemei orientale, in centrul careia s-a
aflat Serbia orientata impotriva Austro-Ungariei mai ales dupa primul razboi
balcanic;
- problema greaca care s-a conturat dupa razboiul grecesc de independenta
(1821), Grecia castigandu-si suveranitatea in 1829 si ajungand la granitele actuale
dupa razboaiele balcanice;
- problema unificarii Italiei - a inceput dupa Congresul de la Viena cand
Italia cade in refaramitare si a luat sfarsit in 1870 cand Regatul Italiei a inglobat
Statele Papale stabilind la Roma capitala unei natiuni deplin unificate;
- problema unificarii Germaniei aparuta prin fondarea Confederatiei germane
a fost rezolvata de Prusia care a preluat conducerea procesului care s-a incheiat in
1871 odata cu victoria in razboiul dus impotriva Frantei;
- problema belgiana - independenta Belgiei (1831) si proclamarea
neutralitatii ei (1839) au constituit o premisa indepartata a primului razboi mondial;
- problema romaneasca - se va pune cu virulenta incepand din 1784
impletindu-se intr-un mod complicat cu politica generala de forta a Marilor Puteri.
Ulterior s-au adaugat alte trei probleme nationale: albaneza, armeneasca (1878)
si evreiasca (1881).
Asadar problemele nationale si cele referitoare la constituirea statelor nationale
in secolul al XIX-lea constituie unele dintre fenomenele cele mai importante care i-au
marcat istoria.
O forma de manifestare patologica a nationalismului a fost antisemitismul.
Acesta s-a raspandit in Europa spre sfarsitul secolului al XIX-lea. Facandu-i pe evrei
raspunzatori de toate relele care se manifestau in viata sociala organizatiile antisemite
si unele partide politice se pronuntau pentru privarea evreilor de drepturi civile, idei
sustinute de publicatii antisemite care au proliferat. Manifestari antisemite, adesea
virulente, au avut loc in Germania, Franta, Rusia, Austro-Ungaria dar si in tari
precum Romania.
Sentimentele nationaliste evreiesti, ca reactie la antisemitism dar si sub
imboldul succeselor unor popoare in procesul de creare a statelor nationale, au dat
nastere sionismului - reintoarcerea in Palestina - patria istorica a evreilor.
Personalitatea istorica centrala in nasterea sionismului a fost dr. Theodor Hertzi
(1860-1904), un jurnalist austriac care fusese ingrozit de antisemitismul carui ii
fusese martor in Franta in perioada cazului Dreyfuss. in 1897, in Elvetia, primul
Congres Sionist a lansat chemarea la crearea unui stat evreiesc in Palestina, care
atunci era un teritoriu aflat in granitele Imperiului otoman.

Unificarea Italiei
Faramitata politic in mai multe state Italia era sfasiata si de contradictiile intre
cei care doreau si vedeau posibila unitatea nationala si cei care ramaneau credinciosi
Vechiului Regim si atasati patriotismului local. Ocupatia franceza din epoca
napoleoniana deschisese calea unor modernizari profunde nu numai in plan economic
ci si in plan politic. Reformele initiate de francezi au fost imbratisate de clasa
mijlocie italiana care a opus rezistenta masurilor restauratorii de dupa 1815.
Intelectualitatea, facand apel la gloriosul trecut istoric, dorea sa sadeasca in constiinta
opiniei publice ideea ca italienii nu trebuie sa mai traiasca intr-o tara slaba, divizata,
cu teritorii ocupate de austrieci.
incercarile societatilor secrete, printre care s-a evidentiat cea a Carbonarilor, de a
realiza unitatea printr-o ridicare de masa au esuat.
Noua generatie de lideri, ridicata dupa acest esec, printre care s-a distins in
mod deosebit Giuseppe Mazzini (1805-1872), si-a dedicat existenta cresterii unei
republici italiene unificate. Liberal si romantic in acelasi timp Mazzini a contribuit la
fundamentarea teoretica a ceea ce s-a numit Risorgimento, miscarea pentru unitatea
Italiei. Credinta sa intr-o revolutie imbratisata de masele populare animate de o
profunda dragoste de patrie care sa inlature divizarea, ocupatia straina si sa realizeze
unitatea s-a dovedit utopica. Toate incercarile de punere in practica a cestor idei au
esuat in anii 1831,1834 si 1848.
 Esecul revolutiei de la 1848 continea si o lectie: calea preconizata de Mazzini
nu era viabila: masele nu erau profund atasate cauzei nationaliste. Speranta
nationalistilor ramanea aceea ca Regatul Piemontului si Sardiniei, condus de o
dinastie italiana, sa inlature ocupatia austriaca si sa conduca procesul de unificare.
Astfel a devenit contele Camilo Benso di Cavour (1810-1861), primul ministru al
Piemont-Sardiniei, arhitectul unitatii Italiei.
Cavour era un politician pragmatic interesat mai intai de cresterea economica si
modernizarea tarii sale si de inglobarea Lombardiei si Venetiei prin alungarea
austriecilor. Aceste scopuri nu puteau fi atinse fara initierea unor reforme si fara
ajutorul unor aliati puternici.
in 1855 din motive de oportunitate politica Piemontul s-a alaturat Frantei si
Angliei in Razboiul Crimeii impotriva Rusiei, in cautarea de sprijin extern anti-
austriac Cavour a ajuns la o intelegere cu Napoleon III (1852-1870) in 1858.
Conform acordului Franta urma sa ajute Piemontul daca acesta era atacat de Austria.
Pentru ajutorul dat Franta primea Nisa si Savoia, iar Piemontul ingloba Lombardia,
Venetia si parti din statele Papale. Cavour a manevrat in asa fel incat Austria sa
declare razboi. Victoriile piemonteze au fost insa minate de armistitiul incheiat de
Napoleon III cu Austria. El se temea de reactia catolica din interior si de cea externa a
Prusiei. Piemontul ramanea doar cu Lombardia. Cavour a cerut continuarea
razboiului pana la eliberarea completa a nordului Italiei dar regele Victor Emmanuel
a acceptat termenii pacii propusi de Austria. Totusi in urma victoriilor piemonteze
patriotii din Parma, Modena, Toscana si Romagna (unul din statele papale) au preluat
puterea si au votat unirea cu Piemontul. Nici Austria nici Franta nu au mai riscat o
noua interventie.
Succesele Piemontului au declansat activitati revolutionare in Regatul celor
Doua Sicilii. in primavara anului 1860 o mie de patrioti voluntari imbracati in camasi
rosii condusi de Giuseppe Garibaldi (1807-1882) au debarcat in Sicilia cu scopul de
a-si elibera tara de sub domnia Bourbonilor. Dupa eliberarea Siciliei Garibaldi a
invadat sudul peninsulei. A ocupat Neapole fara lupta si s-a pregatit sa inainteze spre
Roma. Cavour se temea ca asaltul asupra Romei ar fi determinat interventia Frantei
care mentinea acolo o garnizoana din anul 1849. Considerandu-1 pe Garibaldi prea
radical Cavour 1-a convins pe Napoleon III ca este de preferat o interventie militara a
Piemontului. Statele Papale au opus o rezistenta simbolica si au acceptat unirea cu
Piemontul. Garibaldi a oferit teritoriile eliberate regelui Victor Emmanuel care a fost
proclamat rege al Italiei in 1861.
Venetia a fost incorporata de Italia in contextul razboiului austro-prusac din
1866.
Trupele franceze au parasit Roma in timpul conflictului franco-prusac si
aceasta a fost ocupata de trupele italiene, in 1870 Roma a fost declarata capitala
Italiei..
Pana la primul razboi mondial evolutia Italiei a fost marcata de sperantele pe
care nationalistii italieni le legasera de faurirea statului unificat si care nu s-au
implinit atat datorita problemelor generate de inapoierea economica cat si datorita
luptelor politice interne si a rivalitatilor de ordin provincial intre fostele state. Elita
politica a promovat o serie de reforme cu caracter democrat si social dar s-a
preocupat mai mult de politica externa clamand pentru Italia statutul de mare putere
ceea ce ar fi justificat eforturile in plan militar mult peste posibilitatile in plan
economic ale tarii. Politicienii prezentau expansiunea coloniala in Africa ca pe un
panaceu pentru toate problemele care divizau societatea italiana in ajunul intrarii in
razboi, in timpul domniei regelui Victor Emmanuel III (1900-1944) care ii succeda
regelui Umberto (1878-1900) ucis in urma unui atentat.

Unificarea Germaniei
incepand cu anul 1849 Prusia a initiat o campanie diplomatica avand ca scop
unificarea Germaniei pe alte cai decat cele propuse de revolutionarii din 1848. Pentru
a reusi era necesara eliminarea influentei austriece din Confederatia Germana.
Regele Prusiei, Wilhelm I (1861-1888), vedea in Austria principalul obstacol
al extinderii puterii prusace in Germania. De aceea el a initiat o reforma profunda in
plan militar care s-a lovit de opozitia liberala din camera inferioara a Parlamentului.
Miza conflictului fiind foarte mare, controlul asupra coroanei si armatei, regele a
facut apel la Otto von Bismarck (1815-1898) care era un fervent aparator al
monarhiei, juncherimii si armatei. El dorea sa creasca teritoriul si prestigiul tarii sale
si sa protejeze autoritatea regelui care era convins ca domneste prin vointa lui
Dumnezeu. Pentru a-si indeplini obiectivele a inabusit prin forta opozitia liberala si a
introdus o cenzura stricta. Succesele in politica externa obtinute de Bismark au redus
complet la tacere orice urma de opozitie.
Pregatind conflictul cu Austria, Bismark s-a indreptat mai intai impotriva
Danemarcei. Cauza litigiului care a condus la razboiul din 1864 era extrem de
complexa, in esenta era vorba despre dorinta nationalistilor germani de a elibera
ducatele Schleswig si Holstein, in care traiau un mare numar de germani, de sub
controlul danez. Aliate in acest conflict, Prusia si Austria nu s-au inteles cu privire la
soarta acestor teritorii. Bismark a folosit disputa pentru a atrage Austria in razboi.
in 1866, armata prusaca a invadat Austria si i-a administrat o infrangere
decisiva in batalia de la Sadova (Kôniggratz). in urma razboiului celor sapte
saptamani Prusia nu a luat nici un teritoriu de la Austria dar aceasta i-a recunocut
anexarea celor doua state, Schleswig si Holstein si a altora mai mici. Prusia a
organizat Confederatia Statelor Germane din Nord din care Austria era exclusa.
Victoria prusaca impotriva Austriei a insemnat triumful nationalismului si al
conservatorismului si totodata a marcat colapsul liberalismului german, in loc de
„libertate si unitate" clamate la 1848, Bismark a oferit germanilor „unitate si
autoritarism" .
Pentru a desavarsi unitatea Germaniei, Bismark trebuia sa atraga si statele
germane din sud in noua Confederatie. Dar aceste state catolice erau ostile
autoritarismului prusac. Bismark spera ca un razboi cu Franta sa aprinda
nationalismul german si la germanii din sud. La randul ei, Franta era foarte ingrijorata
de perspectiva ca statele germane din sud sa se alature noii Germanii.
Motivul declansarii razboiului 1-au constituit problemele legate de vacanta
tronului spaniol. Candidatura lui Leopold von Hohenzollern ruda cu regele Prusiei a
intampinat opozitia dura a Frantei. Regele Prusiei 1-a convins sa renunte in speranta
de a salva pacea. Ambasadorul francez a cerut asigurari suplimentare in privinta
 10
oricarei viitoare candidaturi a unui Hohenzollern. Wilhelm I a refuzat sa le dea. intr-o
telegrama trimisa de la Ems la Berlin el il informa pe Bismark despre toate acestea.
Bismark a publicat o versiune revizuita a telegramei din care reiesea ca cei doi s-au
insultat reciproc in cursul discutiilor. Inflamarea spiritelor atat in Franta cat si in
Prusia nu a mai putut fi oprita, in ambele tari mari manifestatii cereau satisfactie prin
razboi. Franta a decretat mobilizarea, urmata de Prusia.
Pregatit din timp cu ajutorul eficientelor sale servicii secrete, razboiul a fost
castigat rapid de prusaci care 1-au capturat pe Napoleon III si au asediat Parisul care a
capitulat in ianuarie 1871. Franta a fost obligata la plata unei mari despagubiri de
razboi si sa cedeze Alsacia si Lorena.
Razboiul franco-prusac a definitivat procesul de unificare a Germaniei. La 18
ianuarie 1871, la Versailles, principii germani i-au oferit titlul de Kaiser (imparat) lui
Wilhelm I.
O natiune noua a aparut in Europa centrala. Poporul sau era educat, disciplinat
si eficient; industria si comertul sau erau intr-o rapida expansiune; armata sa era cea
mai buna din Europa. Imperiul German urma sa joace un rol de prima marime in
politica mondiala. Unificarea Germaniei a produs teama, tensiuni si rivalitati in
planul relatiilor internationale.
Pana la primul razboi mondial Germania unificata a fost dominata de Prusia,
iar viata politica de catre printul Otto von Bismarck, „cancelarul de fier", care nu
raspundea pentru activitatea sa decat in fata imparatului. Guvernul Reich-ului trebuia
insa sa tina seama de cele 24 de state care desemnau Bundeswehr-ul si de Reichstagul
ales de natiune. Aceste realitati erau expresia Constitutiei promovata de Bismarck in
conformitate cu care monarhul avea controlul asupra procesului legislativ, asupra
politicii externe si asupra armatei, incercand sa supuna biserica catolica controlului
statului Bismarck a promovat politica Kulturkampf, in cadrul careia, in 1873, au fost
promovate o serie de legi. Dupa 1879 aceasta politica ca si cea a liberului schimb au
fost abandonate, impotriva miscarii socialiste aflata in plin avant Bismarck a imbinat
masurile represive cu cele de protectie sociala pentru angajati. Germania a fost prima
tara care a introdus asigurari de sanatate si pentru batranete la care contribuiau
angajatul si statul. Aceasta politica, numita de unii, socialism de stat, beneficia si de
sprijinul singurului partid politic din Germania, Partidul Social Democrat, care avea
o larga baza sociala in randul muncitorilor industriali.
Politica externa a Germaniei, forjata dupa 1871 de catre Bismarck, urmarea
consolidarea continentala a Germaniei prin forte proprii. Atunci cand nu a mai putut
fi evitata alianta cu o mare putere Germania s-a orientat spre Austro-Ungaria (1879).
Dupa caderea lui Bismarck (1890), politica externa dusa de Wilhelm al II-lea (1888-
1918) a continuat expansiunea coloniala si a inaugurat un curs nou, dupa 1896, prin
construirea unei puternice flote de razboi, care o concura pe cea a Marii Britanii, si
declansarea actiunii de dominare a Imperiului Otoman.
Ascensiunea Germaniei la statutul de mare putere a condus, prin intermediul
unor crize internationale succesive, la declansarea primului razboi mondial.

Evolutia Puterilor Mondiale

 11
Ascensiunea Puterilor europene la statutul de Mari Puteri Mondiale a fost in
stransa legatura cu procesul industrializarii, cu intensitatea acestuia si cu accesul la
resurse.
La acest statut s-a ridicat mai intai Anglia urmata de Franta, Rusia, Germania si
Italia care au devansat celelalte mari puteri continentale traditionale precum Austro-
Ungaria sau Imperiul Otoman.

Marea Britanie -putere mondiala dezvoltata

Biruitoare in confruntarea cu Franta revolutionara, Anglia si-a asigurat
hegemonia comerciala si industriala in intreaga lume, devenind modelul
industrializarii mondiale, fiind la mijlocul secolului al XIX-lea „atelierul lumii".
Paralel cu progresul economic in viata politica s-a declansat un proces de reforme.
Pana in 1830, arena politica a fost caracterizata de competitia dintre tory si whig,
partide care treceau printr-un proces intern de transformare. Sub influenta aripii
reformiste din cadrul partidului tory s-au promulgat legi economice care au unificat
sistemul de taxe vamale, au atenuat restrictiile Actelor de Navigatie si au modificat
legea cerealelor. De asemenea a fost reformat partial codul penal, suprimandu-se in
multe cazuri pedeapsa cu moartea, si a fost creat, in Londra, primul serviciu
politienesc modern. Foarte importanta a fost aprobarea de catre Parlament a libertatii
de organizare pentru muncitori, ceea ce insemna functionarea legala a sindicatelor
{trade-union), in 1831 partidul whig a reusit sa promoveze o lege electorala care
rationaliza impartirea circumscriptiilor electorale, ceea ce a avut drept urmare
cresterea electorilor de la 450 de mii la 800 de mii, censul ramanand nemodificat.
Legea a favorizat burghezia industriala, incepand din aceasta perioada tory au devenit
Partidul Conservator, iar whig au devenit Partidul Liberal, cele doua partide
alternand la putere.
in anul 1837 si-a inceput domnia regina Victoria care a durat pana in 1901.
Epoca victoriana a fost una dintre cele mai benefice din istoria Angliei, aceasta
continuand sa ramana in fruntea progresului european.
Pana in 1849 s-au adoptat de catre guvernele celor doua partide o serie de legi
printre care: legea de reglementare a ajutoarelor sociale (1834), legea de acordare a
dreptului de vot evreilor (1836), Actul pentru administrarea Canadei, anularea legii
cerealelor (1846), moment care a inaugurat politica „liberului schimb", anularea
prevederilor Actelor de Navigatie (1849). Tot intre 1837 si 1849 s-a desfasurat
miscarea chartista care isi avea radacinile in miscarea pentru vot universal, in 1837 a
fost lansata de catre Asociatia muncitorilor din Londra Charta populara care
cuprindea sase puncte: vot universal pentru barbatii in varsta de peste 21 de ani,
alegeri anuale, vot secret, organizarea de circumscriptii egale ca numar de alegatori,
desfiintarea censului pentru candidati, retribuirea deputatilor pe timpul mandatului, in
1839, miscarea chartista si-a tinut un prim congres in urma caruia Charta a fost
inaintata Parlamentului insotita de 1.250.000 de semnaturi. Petitia a fost respinsa si s-
a declansat represiunea impotriva initiatorilor. Dupa 1840 miscarea a intrat intr-o
noua faza prin crearea Asociatiei Nationale a Chartistilor - nucleu al unui viitor
partid. Al doilea congres chartist, din 1842, a adaugat noi puncte documentului:
reducerea impozitului, separarea bisericii de stat, autonomia Irlandei, anularea legii
 12
privitoare la saraci, desfiintarea monopolurilor inclusiv asupra comunicatiilor si
presei. Noua Charta a fost din nou respinsa de Parlament fapt ce a declansat o greva
generala ramasa, insa, fara rezultate. Sub influenta revolutiei pasoptiste chartismul a
intrat intr-o noua faza. Un nou document semnat de 5,5 milioane de persoane este
iarasi respins in iulie 1849. Dupa 1850 chartismul dispare in mare parte datorita
succesului reformelor intreprinse de guvernele liberale.
in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, asupra vietii politice si-au pus
amprenta doua personalitati: liderul liberal William Gladstone (1809- 1898) si liderul
conservator Benjamin Disraeli (1804-1881). Competitia politica dintre ei a stimulat
sistemul de reforma si a contribuit la perfectionarea sistemului parlamentar, in acest
context, au fost adoptate doua legi de reforma electorala in 1867 si 1884, care au
largit baza electorala inclusiv in lumea rurala.
Dupa 1880 in cadrul miscarii sindicale engleze s-a dezvoltat o formula
specifica a miscarii socialiste. Astfel, in anul 1893, sub conducerea lui Keith Hardie,
a fost creat Partidul Laburist al carui program viza apararea intereselor clasei
muncitoare, in 1909, laburistii au castigat 29 de locuri in Camera Comunelor. O data
cu cresterea militantismului sindical guvernele au adoptat noi reforme sociale. O alta
problema cu care s-a confruntat Marea Britanic a fost problema irlandeza.
Represiunea declansata in urma revoltelor locale a condus la aparitia Armatei
Republicane Irlandeze, care s-a angajat in actiuni de tip terorist pentru a demola
ocupatia engleza. Reformele initiate de Gladstone nu au putut aduce reconcilierea
intre catolici si protestanti in Irlanda. Sistemul politic englez s-a confruntat si cu o
exploziva campanie feminista pentru acordarea dreptului de vot. Acesta a fost obtinut
dupa primul razboi mondial.
Politica externa a Marii Britanii s-a exprimat diferit fasa de Europa si fata de
teritoriile de peste mari. Anglia s-a mentinut la distanta fasa de Sfanta Alianta si a
sprijinit miscarile de eliberare nationala din Europa si America Latina. Dupa 1856,
Marea Britanic a intrat intr-o „splendida izolare" in raport cu Europa, pentru a se
consacra asupra propriului imperiu colonial fiind sustinuta de cea mai puternica forta
economica a timpului, precum si de cea mai puternica flota a epocii, in India, Anglia
si-a exercitat dominatia directa, in China a actionat conform principiilor liberului
schimb, in 1879 a obtinut controlul asupra Canalului Suez (1879) si a ocupat Egiptul
(1882) intrand in competitie deschisa cu Franta si Germania pentru impartirea
coloniala a Africii. Dupa 1890 in urma pierderii monopolului economic in fata
Germaniei si S.U.A., ca urmare a izolarii in care se afla in planul relatiilor
internationale in urma razboiului cu burii (1899-1902), Anglia s-a vazut nevoita sa
puna capat „spendidei izolari" din care a iesit incheind un pact cu Japonia in 1902 si,
apoi, punand capat confruntarii cu adversarii traditionali Franta si Rusia cu care a
incheiat tratate de alianta in 1904 si, respectiv, 1907 (crearea Antantei).

Franta intre 1848-1914

Istoria politica a Frantei in aceasta perioada a pendulat intre revolutia
democratica si stabilitatea autoritarista, intre Republica si Imperiu. S-au mai adaugat
o serie de razboaie in Europa si in afara ei precum si o revolta de inspiratie
comunista.
 13
Prima jumatate a acestei perioade a fost dominata de personalitatea si gandirea
politica a lui Ludovic Napoleon Bonaparte (1808-1873), nepotul lui Napoleon I. Ales
in fruntea celei de a doua Republici in decembrie 1848 dupa trei ani da o lovitura de
stat prin care isi prelungeste mandatul la 10 ani, cu prerogative sporite. Dupa
publicarea la inceputul anului 1852 a unei Constitutii de inspiratie bonapartista, in
urma unui plebiscit in noiembrie acelasi an, se proclama, la 2 decembrie, imparat al
francezilor sub numele de Napoleon al Ill-lea (a domnit pana in 4 septembrie 1870).
El a fost acceptat de majoritatea francezilor care sperau ca „micul Napoleon", a carei
politica se baza pe un amestec de iei democratice, socialiste, nationaliste si
autoritariste, va conduce Franta spre glorie si progres.
Deceniile cinci si sase ale secolului au fost pentru Franta o perioada de
prosperitate, incredere dar si de apatie in plan politic. Napoleon al Ill-lea a combinat
aparenta democratica cu expansiunea economica benefica burgheziei si muncitorilor
industriali. O politica externa liberala ce apela la sentimentele legate de gloria
nationala era fundalul pe care in plan intern era suprimata orice incercare de opozitie
legislativa parlamentara, presa era cenzurata, iar functiile importante in stat erau
ocupate de membrii camarilei imperiale. Cel mai important sprijin politic i-a fost
acordat de proprietari, de grupurile de afaceri, de credinciosii catolici, de toti cei care
se temeau de tipul de schimbare care fusese propus de revolutia de la 1848. Toti
acestia erau adeptii stabilitatii interne, a expansiunii pe plan extern, a dezvoltarii
economice prin constructia de cai ferate si prin reconstructia Parisului. A fost de
asemenea o perioada de mare efervescenta culturala atat in plan stiintific cat si
artistic.
Dupa 1860 situatia s-a schimbat: Ludovic Napoleon a pierdut controlul asupra
presei si legislativului, in 1864 grevele au fost legalizate muncitorii primind in 1868
si unele drepturi de organizare, iar in 1869 s-a adoptat o noua Constitutie. Aceasta
continea garantii privind drepturile si libertatile individuale ceea ce a transformat
monarhia in una de tip constitutional parlamentar.
Presiunea interna a fost contracarata de o spectaculoasa, si adesea riscanta,
politica externa care a adus prestigiu Frantei. Napoleon al III-lea, privit cu suspiciune
de guvernele marilor puteri, a contribuit la declansarea Razboiului Crimeii (1853-
1856) si a infrant Rusia. Austria a fost invinsa in cadrul bataliilor pentru unificarea
Italiei (1859) castigand prietenia italienilor. A lasat insa trupe in Roma pentru a-1
proteja pe Papa. A fost in alianta cu Marea Britanie, un inamic secular, in numeroase
situatii ale problematicii internationale. Aventura mexicana (interventia franceza in
Mexic in sprijinul lui Maximilian de Habsburg - 1864-1867), care a deranjat marile
puteri si mai ales S.U.A., a avut si ea sprijin din partea opiniei publice interne. Sub
conducerea sa a fost forjat imperialismul francez prin acompanierea Angliei in
actiunile de deschidere a Chinei si prin pretentiile asupra unor teritorii din Africa.
Personalitatea si politica lui Napoleon al III-lea au fost judecate contradictoriu:
unii au vazut in el un adept important al Realpolitik altii 1-au considerat, prin scopuri
si mijloace, un precursor al secolului XX. Sfarsitul celui de Al Doilea Imperiu a
intervenit in urma confruntarii cu problema germana, dupa razboiul din 1870/1871 in
urma caruia Napoleon al III-lea si-a pierdut tronul.
 14
La 4 septembrie 1870 in urma unei revolutii declansate in Paris este proclamata
Republica a IlI-a. Frustrarea generata de infrangere si ura fata de invadatorii germani
i-a ridicat la lupta pe locuitorii Parisului impotriva armistitiului acceptat de guvernul
provizoriu condus de Adolphe Thiers. Insurectia a izbucnit la 18 martie, iar la 27
martie 1871 a fost proclamata oficial Comuna din Paris. Pentru doua luni fortele
revolutionare, care cuprindeau orientari diverse dar toate republicane, au condus
capitala ghidandu-se dupa modelul iacobin din 1793 si dupa cel al radicalilor de la
1848. Thiers a ordonat asedierea Parisului, iar batalia a fost una dura, disperata si
violenta, cu accente de tip terorist. Comunarzii au fost infranti si tratati ca tradatori
(20.000 de executii fara judecata; cei judecati au primit pedepse extrem de severe).
Comuna a devenit o legenda, elitele politice optand pentru guvernari autoritare, iar
miscarea socialista ajungand la concluzia ca schimbarea trebuie sa se faca prin urna
de vot si prin organizarea de partide politice.
in Franta, legea si ordinea au fost restabilite sub apasarea umilitorului tratat de
pace incheiat la 10 mai 1871 la Frankfurt pe Main (Franta pierdea Alsacia si Lorena
de est si platea cinci milioane de franci aur drept despagubiri de razboi). Dupa
aceste evenimente Franta si-a reconstruit lent unitatea si si-a recastigat locul in
Europa in perioada de pana la primul razboi mondial.

Rusia -putere mondiala subdezvoltata

Dupa 1815, Rusia a devenit cea mai mare putere continentala. Pana in 1914
gigantul Euroasiatic care era Rusia s-a dezvoltat in cadrul tensiunii dintre autocratie
si revolutie.
Revolutia Decembrista (1825) a determinat caracterul domniei lui Nicolae I
(1825-1855). in epoca sa actiunile de combatere a influentei ideilor occidentale s-au
impletit cu o crestere a represiunii exercitata prin intermediul politiei secrete politice
si cu unele incercari de modernizare in industrie si invatamant.
in 1853 a izbucnit razboiul cu Turcia cunoscut sub numele de Razboiul
Crimeii. Rusia care se prezenta ca aparatoare a popoarelor ortodoxe din Imperiul
otoman si a locurilor sfinte a exercitat presiuni asupra turcilor pentru a i se permite
accesul in porturile mediteraneene. Imperiul Otoman a respins aceste pretentii si a
declarat razboi Rusiei. Anglia a sprijinit Turcia deoarece dorea sa blocheze accesul
Rusiei spre Mediterana. Franta s-a implicat si ea in acest razboi care a dus la
infrangerea Rusiei consfintita printr-un tratat semnat in urma Congresului de Pace de
la Paris din 1856.
Domnia lui Alexandru al U-lea (1855-1881) a inceput sub semnul infrangerii
suferite de Rusia in razboiul Crimeii. Supranumit „tarul eliberator", el s-a aflat
permanent intre necesitatea prezervarii autocratiei si dorinta de modernizare dupa
model vestic. Cea mai importanta reforma a fost aceea a abolirii serbiei in 1861. S-au
demarat reforme limitate in administratie, justitie si in cadrul sistemului militar.
Progresele economice au radicalizat miscarea proletara condusa de intelectualitatea
oraseneasca organizata in societati secrete. Asasinarea lui Alexandru al II-lea, in
1881, de catre aripa radicala a miscarii narodniciste a condus la intreruperea
procesului reformator.
 15
Alexandru al Ill-lea (1881-1894) s-a reintors la politica lui Nicolae I. Pentru a
inabusi orice tentativa revolutionara a fost intarit statul politienesc caruia i-a fost
alaturata o violenta componenta antisemita, in acelasi timp tarul a promovat masuri
in favoarea dezvoltarii economice: s-a demarat construirea caii ferate trans-siberiene
si s-au pus bazele procesului de industrializare.
in timpul lui Nicolae al II-lea (1894-1917) autocratia a supravietuit revolutiei
burghezo-democratice din perioada 1905-1907 care a urmat infrangerilor suferite in
razboiul cu Japonia (1904/1905).
Fondata ca stat modern pe contradictii, in partea sa vestica Rusia a ramas o tara
in curs de dezvoltare, iar inspre est ea a devenit putere mondiala industrializata.

Mari puteri in disolutie

Austro- Ungaria
Dupa infrangerea de catre Franta si Piemont si, apoi, de catre Prusia in 1866,
monarhia habsburgica a fost constransa sa faca concesii maghiarilor, in 1867 s-a
construit edificiul dualist al Austro-Ungariei prin care cele doua tari aveau un singur
conducator, Francise losif (1848-1916), care era imparat al Austriei si rege al
Ungariei. Ungaria avea controlul complet asupra afacerilor sale interne, asupra
justitiei si asupra sistemului de invatamant. Politica externa, armata si finantele
ramaneau institutii comune pentru cele doua state.
Odata cu aceasta intelegere germanii si maghiarii deveneau nationalitati
dominante in imperiu, celelalte nationalitati considerand ca aceasta situatie le bloca
propriile aspiratii nationale. Problema nationala a ramas una fundamentala pentru
Imperiul austro-ungar si ea a fost agravata de masurile represive luate mai ales in
procesul de maghiarizare declansat de Ungaria in teritoriile care erau inglobate in
granitele sale conform pactului dualist. Singura sansa pentru ca implozia constructiei
dualiste sa nu se petreaca a fost vazuta in razboiul impotriva Serbiei care ar fi intarit
singurele forte care mai mentineau unitatea - imparatul si armata, insa primul razboi
mondial declansat in urma pretextului creat de acest conflict a dus la sfarsitul
Imperiului cu o existenta seculara.

Imperiul Otoman
Imperiul Otoman a fost la randul sau o zona conflictuala pe parcursul secolului
al XIX-lea . Canada si statul austo-ungar era la randul sau macinat de lupta de
emancipare nationala a popoarelor din Balcani care declansasera o alta Reconquista
crestina.
Marile puteri europene au declansat, la randul lor, o cursa pentru mostenirea a
ceea ce reprezenta, in cadrul problemei Orientale, succesiunea „bolnavului" Europei.
Rusia urmarea iesirea spre stramtori, evolutie pe care Marea Britanic dorea sa o
stopeze. Germania si Austro-Ungaria, urmareau la randul lor, dominatia in bazinul
Dunarii de Jos si a iesirilor spre Marea Egee si Adriatica.
Dupa 1848/1849 Balcanii au fost epicentrul unor framantari care au generat
conflicte de mare amploare intre Marile Puteri: razboiul Crimeii (1853-1856), marea
criza orientala (1875-1878) si al optulea razboi ruso-turc (1877/1878). Toate acestea
au pregatit pe termen lung cadrul propice izbucnirii primului razboi mondial.
 16
Cu toata opozitia Turciei, in urma Congresului de la Berlin din 1878,
Romania, Serbia si Muntenegru au devenit independente, Bulgaria a castigat o larga
autonomie, iar Bosnia-Hertegovina a trecut sub administrarea Austro-Ungariei.
Ca reactie la infrangerile suferite, in Imperiul Otoman a luat nastere, sub
influenta ideilor occidentale, un nationalism turc. Acesta a militat pentru
omogenizare nationala identificandu-se cu Imperiul. O consecinta a nationalismului
turc a reprezentat-o represiunea declansata impotriva popoarelor ce refuzau
asimilarea (un exemplu fiind genocidul impotriva armenilor).
in primul razboi mondial Turcia a fost alaturi de Germania, pe de o parte
datorita influentei exercitate de aceasta vreme de o generatie asupra elitei otomane,
iar pe de alta parte din teama fata de prezenta Rusiei in zona caucaziana si in cea a
Marii Negre.

Criza vechilor centre de cultura

India
Introducerea fortata a Indiei in sfera de putere a europenilor a avut loc odata cu
prabusirea Imperiului mogul care incepuse la 1740. Cucerirea Indiei britanice a fost
definitivata in 1856. Anglia a inceput sa administreze direct colonia din 1858.
Ultimul mogul a fost alungat in 1857, iar titlul de imparat al Indiei a fost purtat de
monarhii britanici intre 1877-1947.
in cadrul coloniei, pentru a-si crea un sprijin in randul elitelor autohtone,
Anglia a creat universitati in centrele cele mai importante: Bombay, Madras,
Calcutta. Rolul lor a fost acela de a crea o elita de cultura europeana pregatita sa
conlucreze cu puterea coloniala.
Cristalizarea unei miscari nationale a fost o lunga perioada impiedicata de
contradictiile dintre hindusi si musulmani dar a luat avant dupa primul razboi
mondial.
China
in secolul al XIX-lea China a incercat printr-un proces de recuperare sa-si
apere modul de guvernare, economia si credintele traditionale in fata ofensivei
crestinismului, stiintei vestice si a ideologiilor seculare.
infrangerea suferita de la britanici in „primul razboi al opiului"(1840-1842) a
fortat dinastia Manchu sa se deschida pentru comertul cu Vestul in conformitate cu
prevederile tratatului de la Nankin (1842 - primul tratat inegal impus Chinei de o
putere europeana). Criza ulterioara in care a fost aruncata China a generat revolte
care au culminat cu razboiul taranesc al taipinilor (1850-1864) in cursul caruia
elemente ale ideologiei clasice chineze s-au impletit cu elemente crestine, vestice.
Eforturile facute pentru infrangerea miscarii Taiping vor da nastere unui razboi intre
englezi si francezi pe de o parte si China pe de alta parte, razboi care a culminat cu
ocuparea Pekin-ului (1860).
Toate acestea au aruncat dinastia manciuriana intr-o agonie adancita mereu de
convulsii interne si agresiuni externe: razboiul franco-chinez (1884-1884) si primul
razboi chino-japonez (1894-1895).
Slabirea Chinei dupa pacea cu Japonia de la Shimonoseki (1895) a fost
exploatata de catre puterile imperialiste Anglia, Germania si Rusia pentru a o
 17
constrange sa ofere teritorii. Miscarile de eliberare nationala s-au multiplicat
culminand in 1899 cu cea a „boxerilor" care au asediat cartierul diplomatic din Pekin.
Aceasta a provocat interventia colectiva a puterilor imperialiste (1900) provocand noi
umilinte Chinei mai ales prin „Protocolul din 1901". Prin acesta puterile
interventioniste Anglia, Franta, S.U.A., Japonia, Rusia, Germania, Austro-Ungaria,
Italia au impus Chinei plata unei mari despagubiri si masuri de impiedicare a
activitatii impotriva strainilor.
Urmarile acestor evenimente au fost fundalul pe care au aparut premisele
pentru isbucnirea revolutiei chineze (1911) condusa de Sun lat-sen care, aflat in
fruntea unui partid nationalist, in urma rasturnarii dinastiei, a devenit presedintele
Republicii chineze (proclamata la l ianuarie 1912). Republica a luptat pentru a-si
restabili autoritatea peste un teritoriu ravasit de razboaie civile si interventii straine.

Africa in secolul al XIX-lea

Africa a fost zona care a cunoscut una cea mai rapida expansiune europeana in
secolul al XIX-lea. Pana in anul 1880 europenii stapaneau aproximativ o zecime din
teritoriul Africii, pentru ca in 1914 ei sa o stapaneasca aproape in intregime cu
exceptia Liberiei si a Etiopiei, care rezistase cu succes agresiunii Italiei din 1896.
La inceputul secolului, Franta a luat in stapanire Algeria (1834).
in 1814, Anglia a achizitionat de la Olanda Colonia Capului. Rezistenta
colonistilor olandezi (burii) din provinciile Transvaal si Orange impotriva englezilor
a condus la razboiul anglo-bur (1899-1902), in care cei din urma au fost infranti.
Pana in deceniul opt al secolului interesul Marilor Puteri pentru Africa a fost
marginal. Cursa pentru ocuparea „continentului negru" a fost declansata de actiunile
regelui Leopold al II-lea al Belgiei, in 1876 el a intemeiat „Asociatia internationala
pentru exploatarea si civilizarea Africii Centrale". Belgia a inceput in acelasi an
actiunile pentru ocuparea Congoului, proces incheiat in 1884. Francezii au raspuns
actiunilor belgiene, ocupand teritorii la nord de fluviul Congo (in 1880 a fost fondat
orasul Brazaville).
Germania si Franta au convocat, in noiembrie 1884, o Conferinta internationala
la Berlin pentru stabilirea unor reguli in cursa pentru ocuparea Africii de la sud de
Sahara. Conferinta a stabilit regula conform careia o tara europeana putea ocupa
efectiv un teritoriu in ordine revendicarii facute asupra lui. Tot la Conferinta s-a
stabilit libertatea de navigatie pe fluviile Congo si Niger, s-a proclamat abolirea
sclaviei si s-a interzis comertul cu sclavi, in 1885, Congo a fost declarat proprietate
personala a regelui Leopold al II-lea.
in 1899, printr-un acord, Franta si Anglia si-au reglat problemele privind
impartirea coloniala a teritoriilor pe care le ocupasera in Africa.

America Latina - evolutia statelor nationale

Perioada urmatoare obtinerii independentei a fost marcata de numeroase
conflicte pentru reglementarea problemelor teritoriale mostenite din epoca coloniala.
in acest sens s-au desfasurat razboaie intre Brazilia, Argentina si Uruguay in anii
1825-1828 si 1838-1851; intre Paraguay, Brazilia si Argentina: 1864-1870; intre
Chile, Peru si Bolivia ("Razboiul Pacificului") in perioada anilor 1879-1883. Multe
 18
alte dispute s-au desfasurat pe parcursul secolului al XIX-lea, multe ramase fara o
rezolvare definitiva pana astazi.
Tendintele dominatoare ale S.U.A. vor fi confirmate in cadrul razboiului cu
Mexicul din anii 1846-1847. Prin tratatul de pace de la Guadelupe Hidalgo din 2
februarie 1848, Mexicul a fost obligat sa cedeze 55% din teritoriul sau, 2,3 milioane
de km2, adica actualele state California, Texas si parti din Arizona si New Mexico,
primind drept compensatie de la Statele Unite 15 milioane de dolari.
Anul 1903 a fost marcat in istoria relatiilor dintre S.U.A. si America Latina de
interventia din Columbia legata de construirea canalului dintre Atlantic si Pacific, in
urma acestui eveniment, Panama s-a desprins de Columbia, iar Statele Unite si-au
asigurat controlul strategic asupra zonei Canalului. A fost totodata inceputul unui sir
foarte lung de interventii in tarile Americii Latine care acopera intreaga istorie a
secolului XX. in plan doctrinar acest interventionism a ilustrat la inceputul secolului
politica „marii bate" lansata de Theodore Roosevelt in cadrul relatiilor interamericane
pentru promovarea intereselor politice, economice si militare ale S.U.A.
Resentimentele latino-americanilor fata de o astfel de politica s-au exprimat in planul
dreptului international prin „Doctrina Calvo" si „Doctrina Drago" care afirmau
neamestecul in treburile interne ca principiu fundamental al convietuirii intre state.
Cea mai puternica contestare a intereselor S.U.A. in zona inainte de primul
razboi mondial a reprezentat-o Revolutia mexicana din anul 1911. Liderii ei,
Emiliano Zapata, Victoriano Huerta si Fracisco „Pancho" Villa aveau motivatii
diferite in ceea ce priveste rasturnarea regimului lui Diaz, dar erau uniti in atitudinea
de opozitie fata de relatiile cu vecinul din nord.
Primul razboi mondial a atras in valtoarea lui, cu consecinte importante pe
toate planurile, si America Latina. Se poate aprecia in legatura cu atitudinea tarilor
latino-americane fata de primul razboi mondial ca, in pofida tuturor ezitarilor, din
punct de vedere economic cursul adoptat a fost in favoarea S.U.A. ceea ce reflecta in
mare masura si atitudinea pro-antantista a celei mai mari parti a opiniei publice din
aceste tari. La Conferinta de pace de la Paris din 1919-1920 au luat parte 15 state
latino-americane (o treime din participanti). Acest moment a semnificat intrarea
Americii Latine in politica mondiala.

Ascensiunea unor noi Mari Puteri

Epoca imperialismului a fost marcata de emergenta a doua mari puteri cu
aspiratii la scara mondiala: Statele Unite ale Americii si Japonia.
Statele Unite ale Americii au parcurs drumul spre statutul Mare Putere
Mondiala in perioada cuprinsa intre 1853 (expeditia Perry) si 1914.
Evolutia istorica a S.U.A. in secolul al XIX-lea a fost marcata de intrarea in
Uniune a statelor din Vest care de multe ori le vor determina cursul general al istoriei,
de procesul de evictiune al indienilor, de Razboiul de Secesiune, de perioada goanei
dupa profit, de declansarea expansiunii peste ocean.
intre 1803 si 1853 S.U.A. si-au marit suprafata de mai mult de trei ori, de la un
ocean la altul, acoperind 7.800.000 kmp, un spatiu cat 4/5 din Europa cu o populatie
de 10 sau 20 de ori mai mica. Unitatea acestui vast teritoriu a fost salvata de
 19
progresul cailor de comunicatie care au conferit unitate S.U.A., contribuind in acelasi
timp la nasterea unei constiinte comune.
Sub presedintia lui Andrew Jackson (1829-1837), primul presedinte provenit
din Vest, societatea americana si-a dezvoltat potentialul democratic: statele au
incheiat procesul de adoptare a constitutiilor, iar scoala si presa au cunoscut o
dezvoltare accentuata permitand populatiei ce prin intermediul lor sa ia parte din ce in
ce mai mult la viata politica. Ca urmare S.U.A. au devenit din ce in ce mai mult o
democratie efectiva.
Razboiul de Secesiune (1861-1865) a ocupat un rol important in istoria S.U.A.
pe care o imparte in doua perioade aproape egale. Acest razboi a grevat memoria
colectiva americana pana in zilele noastre neincetand sa fie un motiv de discordie.
Razboiul a fost generat de dezacordurile dintre statele din Sud si cele din Nord,
intre care se creasera diferente din ce in ce mai accentuate in planul dezvoltarii:
Nordul se industrializa, iar Sudul ramasese exclusiv agricol. Dezacordurile s-au mutat
din plan economic in plan social in jurul problemei sclaviei, mostenita ca atare din
epoca coloniala, in Nord s-a dezvoltat miscarea abolitionista, iar pentru Sud sclavia
negrilor reprezenta simbolul libertatii. Sustinatorii sclaviei au mutat discutiile in
aceasta problema in plan constitutional, argumentand dreptul suprem al statelor de a
hotari singure in astfel de probleme.
in conditiile in care problema sclaviei inflama intreaga opinie publica a avut
loc alegerea lui Abraham Lincoln ca presedinte (1861-1865). in acest context,
Carolina de Sud a hotarat sa iasa din Uniune. La inceputul anului 1861 reprezentantii
a sapte state au creat o noua unitate politica Statele Confederate si 1-au ales ca
presedinte pe Jefferson Davis. Ulterior s-au adaugat alte patru state.
Lincoln a contestat in mod absolut dreptul statelor secesioniste de incalca
pactul federal.
Razboiul a fost declansat de sudisti la 12 aprilie 1861 prin bombardarea Fort
Summer din Charleston. Raportul de forte a fost de la inceput in favoarea Nordului:
25 de state cu 22 de milioane de locuitori sprijineau Uniunea impotriva a l l state cu
noua milioane de locuitori si 3,5 milioane de sclavi negri din Confederatie.
Superioritatea in resurse a Nordului a fost initial anulata de pregatirea superioara
militara a sudistilor si de sprijinul, mai mult moral, acordat de Anglia si Franta.
Nordul a strivit Sudul cu sprijinul statelor din Vest, a caror armata condusa de
generalul Sherman a ocupat Atlanta si a blocat principalele cai de acces. La 9 aprilie
1865, generalul Lee a predat orasul Richmond si a capitulat.
in urma razboiului conducerea Uniunii a fost preluata irevocabil de statele din
Nord - democratia a invins. Lincoln i-a eliberat pe sclavii negrii in 1863, rezolvand
problema sclaviei, dar problema rasiala a ramas nerezolvata, in 1865 Sudul, a
recunoscut abolirea sclaviei si superioritatea legislatiei federale asupra celei statale.
Reconstructia Sudului s-a incheiat in 1877.
Perioada de pana la primul razboi mondial a fost caracterizata in istoria S.U.A.
de avantul demografic (92 milioane de locuitori in 1910), de emigratia masiva din
sudul si estul Europei, de continuarea exodului spre Vest (disparitia frontierei), de
industrializare si dezvoltare economica cu ajutorul capitalului englez.
 20

Expansiunea externa a fost reluata dupa razboi. O caracteristica a politicii

externe a S.U.A. a fost respingerea sistematica a interventiei europene in spatiul
celor doua Americi.
in ultimele decenii ale secolului XIX s-a nascut imperialismul american
determinat de interesele oamenilor de afaceri pentru pietele externe. Imperialismul
incipient se impletea cu idealismul inerent caracterului national, cu teoriile
referitoare la rolul civilizator al S.U.A. datorita superioritatii morale, cu teoriile
referitoare la suprematia maritima si cu anticolonialismul traditional.
Anul 1898 a insemnat inceputul expansiunii peste Pacific prin anexarea
Hawaiului. A urmat primul razboi imperialist: razboiul hispano-american (1898) prin
care S.U.A. au pus capat stapanirii spaniole in Caraibe (Cuba si Porto-Rico) si Pacific
(Guam si Filipine).
Accedand la statutul de mare putere imperialista S.U.A. au provocat in 1903
secesiunea Panama de Columbia preluand canalul care devine zona a S.U.A. in 1914.
Construirea unei flote puternice sublinia statutul sau de putere hegemonica
continentala si potentialul de viitoare putere mondiala.
Drumul S.U.A. peste Pacific incheia procesul de globalizare inceput de
calatoriile si descoperirile lui Cristofor Columb.
Japonia a fost beneficiara crizei si decaderii vechilor centre de cultura China si
India. Dupa secole de razboaie civile prin sogunatul Tokugava (1603-1867) Japonia
intra intr-o lunga perioada de stabilitate interna pretul acesteia fiind o autoizolare
constienta.
Dupa 1850 mai ales americanii au contestat prohibitia instituita de Japonia
asupra comertului si a contactelor religioase, in 1853, in urma unei demonstratii de
forta a marinei americane, Japonia a fost silita sa accepte un numar de tratate care
acorda vesticilor extrateritorialitatea si controlul asupra tarifelor. Urmarea acestor
interventii a fost rearuncarea Japoniei intr-o noua epoca de razboaie civile care va
conduce la caderea sogunatului si la restaurarea puterii imperiale. Restaurarea puterii
imperiale ca monarhie absoluta si teocratica va descatusa dinamica relatiilor interne si
externe ale Japoniei in epoca Meiji (1868-1912). Noul guvern a initiat o serie de
reforme care au transformat Japonia intr-un puternic stat modern unitar. Japonia s-a
modernizat prin propriile forte financiare preluand cunostintele tehnice de la tarile
industrializate vestice. Reformele interne au condus la disparitia structurilor agrar-
feudale. Dupa modele europene s-a reorganizat armata (model francez pana in 1871
dupa aceea german), flota (model englez), s-a promulgat o constitutie si s-a organizat
Parlamentul (model german). Regimul Meiji a declansat industrializarea si competitia
economica - guvernul a construi industria de aparare, a sprijinit industria grea si
mineritul si a dezvoltat un sistem modern de comunicatii. Dupa 1880, guvernul a
vandut fabricile monopolurilor familiilor bogate autohtone, zaibatsu, care au ajuns sa
domine economia japoneza. Industria Japoneza a adoptat valorile traditionale si a
incurajat mai degraba un sistem de cooperare decat unul concurential, relatiile intre
patronat si angajati fiind de tip paternalist. Asadar, in mai putin de o generatie
Japonia a trecut de la subdezvoltare la stadiul de putere economica, intre primele zece
din lume.
 21
Dupa 1900 Japonia a pus capat tratatelor umilitoare cu puterile vestice si a
devenit la randul ei o putere imperialista. Principala directie de expansiunea a fost in
directia Imperiului chinez, in 1874 a acaparat Taiwanul, iar in urma razboiului cu
China din 1894-1895 si-a extins influenta in Coreea.
intre 1904 -1905 a dus un razboi cu Rusia pentru influenta in Manciuria iesind
victorioasa. Victoria japoneza asupra unei puteri vestice a avut un puternic impact in
randul nationalistilor din intreaga Asie capatand valoare de simbol. Japonia si-a
castigat si respectul puterilor imperialiste. Primul tratat incheiat de Anglia dupa
iesirea din „ splendida izolare" a fost cu Japonia (1902 - tratat naval). La randul lui
presedintele S.U.A. Theodore Roosevelt s-a oferit sa arbitreze conflictul ruso-
japonez.
Slabirea Chinei a fost cel mai important motiv al intrarii Japoniei, devenita cel
mai puternic stat asiatic, in primul razboi mondial impotriva Germaniei alaturi de
puterile Antantei.

Primul razboi mondial (1914-1918)

Tragedia traita de omenire in primul razboi mondial, in care au fost antrenate
28 de state, a durat 1551 de zile (52 de luni) si s-a sfarsit la ora 11 in a 11-a zi a
celei de a 11-a luni a anului 1918.
La inceputul secolului XX principalele puteri europene pareau a domina lumea.
Ele erau totusi foarte diverse prin structuri politice, economice si sociale. Se opuneau
unele altora si contradictiile dintre ele le slabeau. Dar aceste puteri europene isi
investisera peste tot in lume propriile capitaluri si modificasera in propriul interes
principalele curente de schimb. Puterile europene exercitau de asemenea un primat
intelectual si tehnologic. Au plasat sub tutela lor majoritatea Africii si Asiei.
Progresele S.U.A. si ale Japoniei nu aduceau inca o atingere majora hegemoniei lor.
Europa anului 1914 era dominata de cinci mari puteri: Marea Britanic, Franta,
Germania, Austro-Ungaria si Rusia. Celelalte state europene nu aveau decat o
importanta secundara. Monarhiile liberale scandinave, putin populate, nu aveau nici
un fel de influenta. Belgia, Olanda si Elvetia erau tari prospere dar se tineau deoparte
de problemele politice. Tarile peninsulelor mediteraneene treceau prin dificultatile
traditionale ale tarilor sarace. Doar Italia unificata a incercat sa ia parte la schimbarile
diplomatice si la expansiunea coloniala dar s-a ales mai degraba cu esecuri decat cu
avantaje. Tarile balcanice eliberate de sub dominatia otomana sufereau din cauza
presiunii vecinilor austrieci si rusi.
intre tarile Europei existau contradictii politice, economice si contradictii
determinate de expansiunea coloniala, in dominatia asupra lumii Europa se confrunta
cu rivalitatea S.U.A. si a Japoniei. Europenii nu parea preocupati de aceasta rivalitate
asa cum, preocupati sa aduca lumina civilizatiei populatiilor indigene, nu luau in
seama miscarile nationaliste care se nasteau in Asia si in tarile islamice.
La inceputul secolului XX procentul productiei europene in economia
mondiala era in declin, iar deficitul balantei comerciale era in crestere.
Europenii nu erau constienti de unitatea profunda a civilizatiei lor si pareau mai
degraba sensibili la contradictiile de moment, la rivalitatile care ii desparteau.
 22

Etapele decisive in drumul catre razboiul generalizat au fost constituite de

marile crize dinaintea razboiului care au fost in numar de opt, patru inainte de 1900 si
patru dupa aceasta data:
- criza razboiului perspectivelor (l875);
- marea criza orientala (1875-1878);
- criza Boulanger (revansardism francez) si criza bulgara (l885-1887);
- prima criza marocana (1905-1906);
- criza anexarii Bosniei (1908-1909);
- a doua criza marocana (1911);
- razboaiele balcanice (1912-1913).
Din crizele care au precedat razboiul au luat nastere coalitiile dintre Marile
Puteri:
- Tripla Alianta (Puterile Centrale) constituita initial din Germania,
Austro-Ungaria si Italia la 20 mai 1882 la care s-a adaugat in 1883 Romania, in
esenta tratatul dintre ele prevedea o neutralitate binevoitoare in caz de razboi cu orice
alta putere europeana cu exceptia Frantei si ajutor militar in caz ca una era victima
unei agresiuni militare simultane din partea a doua state.
- Tripla intelegere (Antanta) s-a constituit in mai multe etape prin tratate
bilaterale: 1894 tratatul dintre Franta si Rusia, in 1904 Anglia si Franta incheie o
„intelegere" cordiala (entante cordiale), iar in 1907 s-a semnat acordul dintre Anglia
si Rusia.
Dupa 1905, Europa traia sub spectrul razboiului. Crizele marocane si cele
balcanice s-au incheiat evitandu-se de foarte putin razboiul. Criza balcanica insa a
persistat. Nelinistiti de progresul nationalismului „iugoslav" care isi indrepta privirea
spre Belgrad anumiti conducatori austro-ungari nutreau gandul zdrobirii Serbiei. O
astfel de actiune risca insa sa provoace interventia Rusiei, in context de o
semnificatie aparte a fost criza bosniaca in urma careia Austro-Ungaria a castigat o
victorie diplomatica prin anexarea Bosniei, iar Rusia a suferit o noua umilinta
neobtinand satisfactie in privinta cererii sale de ai se permite sa-si treaca vasele de
razboi prin Dardanele spre Mediterana. in urma acestor evenimente Serbia, lezata,
ameninta ca va invada Bosnia-Hertegovina pentru a-si elibera conationalii. Presa
sarba declara deschis ca Austro-Ungaria va pieri daca slavii sudici isi vor gasi
unitatea si libertatea, in acelasi timp in Austro-Ungaria prevala opinia ca ea nu va
supravietui daca Serbia nu este distrusa, in acest context de crestere a tensiunii
Germania si-a sprijinit aliatul si s-au alcatui planuri de lupta pentru cazul unui
conflict intre Austro-Ungaria si Serbia in care ar fi intervenit Rusia.
Odata cu precizarea si definirea aliantelor mentionate s-a agravat si tensiunea
deoarece sistemul se baza pe un automatism rigid susceptibil de a-i antrena pe toti
intr-un conflict armat prin simpla aplicare a conventiilor militare.
Toate puterile se temeau de un dezechilibru care ar fi fost in defavoarea lor. De
aceea, preventiv, ele au declansat o cursa a inarmarilor, in cadrul rivalitatii dintre
blocuri Antanta avea un avantaj: uriasul rezervor uman al Rusiei si al imperiilor
coloniale.
 23

La 28 iunie 1914, la Sarajevo, arhiducele mostenitor Francise Ferdinand a fost

asasinat de un student bosniac (serviciile secrete sarbe au fost amestecate in
pregatirea atentatului). Incidentul a fost speculat de Austro-Ungaria pentru a declansa
razboiul impotriva Serbiei avand si acordul Germaniei. Cu toate incercarile derulate
in graba de a salva pacea razboiul nu a putut fi evitat.
Pe 28 iulie 1914, Austro-Ungaria a atacat Serbia.
Din acest moment, angrenajul aliantelor s-a declansat. Rusia a mobilizat pe 30
iulie. Germania care proclamase starea de urgenta i-a adresat un ultimatum pe 31
iulie apoi i-a declarat razboi si a mobilizat pe l august. Tot pe l august s-a declarat
mobilizarea generala in Franta. Pe 3 august Germania, ale carei trupe patrunsesera,
dupa un ultimatum, in Luxemburg si in Belgia, a declarat razboi Frantei. Marea
Britanic a carei opinie publica fusese socata de violarea neutralitatii Belgiei a
intervenit in conflict la 4 august 1914.
Fermitatea cu care au actionat guvernele odata cu inceputul crizei s-a sprijinit
pe explozia sentimentelor nationaliste care, fara indoiala au precipitat marsul spre
razboi, in cele din urma si miscarea socialista si sindicatele din tarile implicate au
renuntat la orice tentativa de rezistenta antirazboinica. Astfel, acceptarea faptului
implinit a sanctionat esecul profund al Internationalei a Il-a socialiste care s-a dovedit
neputincioasa in salvarea pacii. Partidele de opozitie au pus surdina propriilor
revendicari, iar uneori reprezentantii lor au participat la formarea de guverne de
uniune nationala.
Popoarele au acceptat cu resemnare, uneori cu entuziasm, razboiul general.
1914 a fost in desfasurarea razboiului anul prabusirii sperantelor unei solutii
rapide. La inceputul razboiului Franta, Rusia, Marea Britanic, Serbia si Belgia erau
angajate impotriva Germaniei si Austro-Ungariei. Italia s-a proclamat neutra.
Romania, Bulgaria, Grecia erau solicitate de ambele tabere si asteptau un moment
propice pentru a-si negocia aliantele. Turcia s-a apropiat de Germania fara a intra
imediat in razboi.
Superioritatea demografica, economica si maritima a Antantei crea un
dezechilibru aparent: Imperiile centrale pregatisera dinainte razboiul si erau un bloc
coerent.
Socul initial al loviturii militare germane a fost suportat in mod special de
Franta, in anul 1914 dupa invazia din Belgia germanii au patruns si in Franta si s-au
apropiat de Paris. Batalia de la Marna din septembrie 1914 a salvat armata franceza
silindu-i pe germani sa se replieze.
Austro-ungarii au suferit infrangeri si au evacuat Galitia. in Balcani, sarbii au
reluat Belgradul. Rusii au suferit grave infrangeri dar i-au silit pe germani sa mute
unitati din vest si sa le trimita pe frontul de est fapt care s-a resimtit in timpul bataliei
de pe Marna.
Asadar coordonarea eforturilor franceze si rusesti a jucat un rol decisiv in
aceasta faza a razboiului.
Din luna august, Japonia a declarat razboi Germaniei si in cateva zile i-a ocupat
posesiunile din China si Pacific. Solicitata de Antanta a refuzat categoric sa intervina
pe fronturile europene.
 24

Germania a reusit sa atraga Turcia in razboi in luna noiembrie compromitand

astfel aprovizionarea cu material militar a rusilor.
La sfarsitul anului 1914 nici o armata nu fusese redusa la tacere, iar conflictul
se extindea. Contrar tuturor previziunilor razboiul ameninta sa fie de lunga durata.
Din iarna 1914/1915 luptele au luat o forma noua prin care s-au pus in joc
toate fortele umane, morale si economice ale beligerantilor. Se desfasura un razboi de
tip nou in care trupele s-au fixat prin transee pe campurile de lupta. Aceasta forma de
razboi a pus la grea incercare oamenii si materialul de lupta. Au aparut arme noi:
gazele axfixiante si lansatoarele de flacari, tancurile (1916) si aviatia de
bombardament (1917). Germania a declansat in 1915 razboiul submarin.
1915 a fost anul care in istoria desfasurarii razboiului a semnificat
stabilizarea frontului atat in vest cit si in est.
Italia a intrat in razboi in urma acordurilor de la Londra din aprilie 1915 prin
care Antanta ii promitea provinciile Triest, Istria si Dalmatia precum si o zona de
influenta in Turcia.
Debarcarea corpului expeditionar aliat in peninsula Galipoli s-a soldat cu un
esec (februarie - martie 1915), rezistenta turca fiind foarte puternica, in ciuda acestei
interventii Bulgaria s-a alaturat Germaniei. Atacata pe doua fronturi Serbia s-a
prabusit. La Salonic s-a instalat un solid cap de pod francez.
Pe ansamblu anul 1915 a fost favorabil Puterilor Centrale, in special
Germaniei.
1916 este anul care, in istoria conflictului, poate fi considerat ca cel al
razboiului de uzura. Germania a incercat sa impuna Frantei o batalie de epuizare care
a inceput prin ofensiva impotriva Verdunului la 21 februarie 1916. Zece luni de
atacuri si contraatacuri au creat ceea ce a intrat in istorie cu numele de infernul de la
Verdun.
La sfarsitul lui 1916, planul german al bataliei de epuizare esuase. Verdun a
fost o victorie morala franceza.
in est Rusia a obtinut succese spectaculoase. Romania a intrat in razboi alaturi
de Antanta in luna august, dar nu si-a putut coordona eforturile cu cele ale rusilor.
in Orientul Apropiat englezii luptau in Palestina si Mesopotamia agentii lor
ridicandu-i la lupta pe arabi impotriva otomanilor.
Din 1916, tendintele pacifiste au inceput sa-si gaseasca un ecou din ce in ce
mai puternic in randul populatiei civile din toate tarile beligerante care se confrunta
cu dificultatile existentei cotidiene. Miscarea socialista si cea sindicala au reluat
actiunile antirazboinice, in Austro-Ungaria datorita revendicarilor presante ale
minoritatilor nationale pentru imparatul Carol I problema supravietuirii monarhiei
devenise mai importanta decat continuarea razboiului, in Rusia regimul imperial
sfasiat de intrigi si coruptie, minat de opozitia revolutionarilor era incapabil de a
urmari cu seriozitate actiunea sa militara. Tarul Nicolae al II-lea parea ca nu este
constient de pericol si refuza orice concesie.
Astfel, beligerantii trebuiau sa infrunte dificultati interne susceptibile sa le
slabeasca efortul militar si sa influenteze desfasurarea razboiului.
1917 a fost in istoria razboiului un an al incertitudinilor. Harta razboiului
ramanea foarte favorabila Puterilor Centrale. Datorita deciziei germane de a declansa
 25

la 1 februarie 1917 razboiul submarin total, S.U.A. au intrat in razboi la 2 aprilie

1917. Presedintele Wilson a conferit interventiei caracterul unei cruciade pentru
libertate si democratie. Pe langa sprijinul material, S.U.A. au adus Antantei un sprijin
moral, in urma revolutiilor din Rusia frontul din est s-a prabusit.
Anul 1917 a fost unul foarte dificil pentru beligeranti datorita esecului
ofensivei franceze (aprilie), caderii frontului italian (octombrie), esecului razboiului
submarin. Au inceput demersurile pentru pace de catre imparatul Carol I, Papa si
miscarea socialista.
Sfarsitul anului 1917 si inceputul anului 1918 a fost o perioada marcata de
ruperea echilibrului intre fortele aflate in conflict, punctul de plecare fiind izbucnirea
revolutiei bolsevice ruse. La 3 martie 1918 Rusia a iesit din razboi prin semnarea
dezastruosului tratat de la Brest-Litovsk. Romania a fost si ea silita sa incheie o pace
separata.
in urma evenimentelor militare in toate tarile beligerante, guvernele au devenit
mai autoritare ca oricand, iar propaganda pregatea opinia publica pentru efortul final.
Perioada martie - octombrie 1918 a fost marcata de intoarcerea la marile
ofensive. Gemania au lansat o prima ofensiva in martie 1918 in Picardia si la sfarsitul
lui mai in Champagne. Victoriile obtinute nu au putut fi exploatate din cauza
epuizarii rezervelor armatei germane. Din acest moment initiativa a fost preluata de
Antanta care a beneficiat de aportul unui milion de soldati americani si a sute de
tancuri.
Silite la defensiva, trupele Puterilor Centrale au inceput sa se retraga. Ofensiva
generala aliata inceputa in octombrie 1918 a progresat ritmic, fiind eliberate nordul
Frantei si Belgia occidentala. Germanii se retrageau in ordine, dar aliatii lor se
prabuseau. La sfarsitul lunii septembrie o armata franco-sarba plecata de la Salonic a
penetrat in Macedonia si Bulgaria. Ofensiva italiana de la Vittorio-Veneto, din luna
octombrie, a dus la prabusirea pozitiilor austro-ungare.
Dezagregarea interna datorata miscarilor revolutionare a grabit prabusirea
Puterilor Centrale. Amenintata de invazie, Bulgaria este prima care a cerut un
armistitiu (septembrie 1918). Turcia a negociat un armistitiu cu Anglia la 30-31
octombrie 1918.
Austro-Ungaria a inceput sa se dezmembreze: la Praga s-a proclamat Republica
Cehoslovaca, iar la Zagreb Croatia si-a anuntat dorinta de a constitui cu sarbii si
slovenii un stat iugoslav.
Aflata in plina revolutie Ungaria s-a desprins de Austria. Carol I a abdicat
marcand sfarsitul dinastiei de Habsburg. Austria a acceptat armistitiul la 3 noiembrie
1918.
Tot in luna noiembrie au izbucnit rascoale in marina militara germana, iar
grevele si revoltele s-au extins in toate porturile si marile orase, constituindu-se
sfaturi ale muncitorilor si soldatilor. Wilhelm al II-lea a abdicat si a fugit. La Berlin
s-a proclamat republica (9 noiembrie). Noul guvern a cerut plenipotentiarilor germani
aflati la tratative in Franta sa semneze armistitiul.
Armistitiul s-a semnat la Réthondes la 11 noiembrie 1918.
Europa a fost profund tulburata de acest razboi, considerat catastrofa originara
a secolului XX. Pierderile umane considerabile au atins mai ales generatia tanara.
 26
Distrugerile materiale, inregistrand valori uriase, au fost diferite de la tara la tara.
Societatea europeana a fost bulversata de conflict multi ani persistand miscari sociale
sub influenta revolutiei ruse.
in deznadejdea din primii ani de dupa razboi viata intelectuala a fost martora
unei crize a spiritului, valorile de pana atunci parand depasite si fiind criticate si
respinse.
Din acest lung razboi Europa a iesit slabita, tulburata, marcata de incertitudini.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Berstein Serge, MILZA, G., Istoria Europei, Voi. IV, Institutul European, 1998.
2. Bouillon J., Sorlin, P., Rudei, J., Le monde contemporaine, Bordas, 1968.
3. Bratu Doru, Culturi si civilizatii, Editura I.N.I., 1995.
4. Geiss Imanuel, Istoria lumii. Din preistorie pana in anul 2000, Editura ALL, 2002.
5. Perry Marvin, Chase, Myrna, Jacob, James R., Jacob, Margaret C.,
Western
civilzation. Ideas, politics and society., vol. II, Boston, 1989.
6. Remond R., Istoria SUA, Corint,1999.
7. Renouvain Pierre, Primul razboi mondial, Editura Corint, 2002.
 S3
Universitatea SPIRUHARET
Facultatea de Istorie

TARILE ROMANE IN EPOCA RENASTERII NATIONALE

(1774/1784-1866)

Prof. univ. dr. NICOLAE ISAR

Prima parte a istoriei moderne a romanilor, corespunzand materiei de predat

in primul semestru al anului universitar, corespunde intervalului de timp
mergand de la sfarsitul secolului al XVIII-lea - marcat cu deosebire de
evenimentele din anii 1774 si 1784 -, pana la edificarea deplina a statului
national roman in urma Unirii Principatelor si a reformelor domnitorului Al. I.
Cuza, dar si a instaurarii monarhiei constitutionale in Romania, in 1866.
A doua parte a istoriei moderne a romanilor, cuprinzand materia de predat
in cursul unui al doilea semestru al anului universitar, corespunde, in esenta,
epocii de modernizare a statului roman, in rastimpul domniei lui Carol I, in
stransa corelare cu marile evenimente ale istoriei nationale: castigarea
independentei depline in urma razboiului din 1877-1878, iar apoi, la sfarsitul
acestui interval, razboiul de intregire a neamului si realizarea desavarsirii unitatii
nationale (1918).
in ceea ce priveste partea intaia a cursului, cum rezulta si din titlul sub
care este prezentat, Tarile Romane in epoca renasterii nationale (sfarsitul
secolului XVIII-1866), ea incorporeaza, in linii generale, epoca deplinei afirmari
a constiintei nationale a romanilor, a formarii si afirmarii natiunii romane. Este
epoca care a stat sub semnul conceptului de renastere sau redesteptare
nationala, afirmata in plan cultural, dar si, din ce in ce mai mult, in realitatea
evolutiei politice, in miscarea de eliberare nationala si emancipare politica care
se desfasoara la nivelul diferitelor provincii romanesti, aflate sub dominatii sau
stapaniri straine. Aceasta este epoca din istoria romanilor in care trimitem,
pentru ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-
lea, pe de o parte, la tendintele de emancipare politica si sociala din Tara
Romaneasca si Moldova, sub influenta ideologiei „Luminilor" si a circulatiei
ideilor Marii Revolutii Franceze, care vor avea drept incununare revolutia din
1821 condusa de Tudor Vladimirescu, pe de alta, la lupta romanilor din
Transilvania pentru afirmarea identitatii nationale, trecand prin focul marii
rascoale taranesti din 1784 si, ajungand la miscarea din jurul marelui „Supplex
Libellus Valachorum" din 1791, cu un program de actiune reluat in perioada
imediat urmatoare.
Aceleiasi epoci, incorporam, in continuare, marile evenimente care au
marcat, etapa cu etapa, miscarea de redesteptare nationala, pana la afirmarea
deplina a natiunii romane in context european: revolutia din 1821, condusa de
Tudor Vladimirescu, cu urmarile ei imediate, restabilirea domniilor nationale in
Tara Romaneasca si Moldova, afirmarea luptei pentru unitate nationala si a
spiritului revolutionar in conditiile regimului Regulamentelor Organice;
revolutia de la 1848 pe teritoriul Tarilor Romane si semnificatia ei in context
european; lupta pentru realizarea Unirii Principatelor, ca triumf al miscarii de
redesteptare nationala; in sfarsit, edificarea institutiilor statului roman modern,
trecand prin reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza.
in continuare, urmarind programa analitica a cursului cu titlul enuntat, venind
in sprijinul studentilor, expunem sumar, de la capitol la capitol, continutul
acestuia.

I. Tarile romane, in context european, la sfarsitul secolului al

XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea

1. Evolutia statutului politic international al Principatelor Romane si

miscarea de emancipare politica (1774-1821)
La sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea,
situatia Tarilor Romane continua sa fie marcata de politica de expansiune a
marilor puteri si de interesele lor in Europa Centrala si de Sud-Est; Tara
Romaneasca si Moldova se aflau sub dominatia Imperiului otoman, din secolele
trecute, aceasta dominatie intrand intr-o noua etapa odata cu instaurarea la
conducerea lor a domniilor fanariote (in anul 1711, in Moldova, in 1716, in Tara
Romaneasca); Transilvania se afla incorporata in Imperiul habsburgic, de la
sfarsitul secolului al XVII-lea, dominatia acestui imperiu in secolul al XVIII-lea,
de asemenea, capatand forme specifice, in cazul romanilor, ea impletindu-se
strans cu asuprirea nationala, exercitata asupra lor de catre nobilimea maghiara;
alta provincie romaneasca, Bucovina, era incorporata de Austria in 1775, la un
an dupa incheierea razboiului ruso-turc din 1768-1774; in sfarsit, o alta
provincie romaneasca, Basarabia, cuprinzand teritoriul dintre Prut si Nistru al
Moldovei istorice, era incorporata de catre Rusia, in 1812, in urma tratatului de
pace de la Bucuresti, care punea capat razboiului ruso-turc din anii 1806-1812.
Tinand seama de aceasta situatie politica specifica fiecareia dintre Tarile
Romane, precum si de configuratia politica internationala, lupta de emancipare
politica a romanilor a fost adaptata de catre elitele politice in raport cu aceste
realitati.
Pentru Tara Romaneasca si Moldova, aflate sub dominatia Imperiului
otoman, importante aveau sa fie, prin consecintele lor, noile razboaie ruso-turce
sau ruso-austro-turce desfasurate, in buna masura, pe teritoriul lor: razboiul
ruso-turc din anii 1768-1774, incheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, razboiul
ruso-austro-turc din 1787-1792, incheiat cu pacile de la Sistov si Iasi, razboiul
ruso-turc din anii 1806-1812, incheiat cu pacea de la Bucuresti.
Desi romanii - elita politica, dar si oamenii de rand - vor participa la
aceste razboaie in scopul eliberarii lor de sub dominatia otomana, sperantele lor
se vor dovedi inselate. Mai mult decat atat, in ciuda sacrificiilor facute, in acest
rastimp sunt rupte din trupul Principatelor doua provincii importante: partea de
nord a Moldovei, Bucovina, cedata Austriei in anul 1775, in urma unei conventii
bilaterale turco-austriaca, Basarabia, partea Moldovei, dintre Prut si Nistru,
incorporata de Rusia, in baza tratatului de pace de la Bucuresti din 1812.
in definirea statutului politic international al Principatelor dunarene, un
rol important, pe langa acela al puterii suzerane, a revenit altor mari puteri, in
primul rand, Rusiei. Sub pretextul „protectoratului" asupra crestinilor ortodocsi,
aceasta din urma, declansand razboaiele impotriva Turciei, in realitate isi
urmarea propriile interese anexioniste, in tarile eliberate, substituindu-se
dominatiei otomane (pe deplin convingatoare urmand sa fie, in acest sens,
anexiunea din 1812). Austria, la randul ei, implicandu-se ca mediatoare sau
participand direct la aceste razboaie, si ea, viza anexarea Principatelor, o data cu
eliberarea lor de sub dominatia otomana (fapt relevat, cu toata evidenta, cu
prilejul incorporarii Bucovinei, in 1775, sau in cursul razboiului din anii 1787-
1792, cand ocupase o buna parte a teritoriului romanesc numai evenimentele din
Franta obligand-o sa se retraga, incheind pacea separata de la Sistov din 1791).
Si puterile occidentale au avut un anumit rol in definirea statutului
international al Principatelor, in sensul sprijinului pe care ele 1-au acordat, direct
sau indirect Turciei in mentinerea integritatii sale, ele urmarind sa stopeze
expansiunea Rusiei si sa mentina echilibrul european in limitele prestabilite (este
vorba de bine cunoscuta „chestiune orientala", care trimitea la consecintele
pentru echilibrul european ale cuceririi Imperiului otoman de catre Rusia,
singura, sau in colaborare cu Austria).
Oricum, interesul crescut al marilor puteri pentru Principatele Romane
este afirmat odata cu infiintarea succesiva a consulatelor acestora, la Bucuresti si
Iasi (incepand cu cel al Rusiei, in 1782, continuand cu al Austriei, in 1783, al
Frantei, in 1796, in sfarsit, al Angliei, in 1802).
Pe acest fond al unei situatii internationale complexe, deosebit de
importanta a fost miscarea de emancipare politica patronata de marea boierime
din Principate, chiar daca rezultatele, cel putin in plan imediat, au fost relativ
modeste.
A fost vorba nu numai de participarea efectiva la aceste razboaie, cu
speranta eliberarii de sub dominatia otomana, sau cel putin a dobandirii unei mai
largi autonomii - o participare a marilor boieri, dar si a oamenilor de rand, ca
voluntari in aceste razboaie -, ci si de o actiune pe linie politico-diplomatica
desfasurata de elita politica conducatoare din Principate. Din rastimpul
razboiului ruso-turc din anii 1768-1774 dateaza elaborarea de memorii de catre
boierii romani, argumentand din punct de vedere istoric dreptul Principatelor la
autonomie deplina (in virtutea vechilor tratate, capitulata, care s-ar fi incheiat in
trecut cu Poarta, conditionand instalarea suzeranitatii turcesti); erau memorii
adresate Rusiei, in primul rand, dar si altor mari puteri, reclamand emanciparea
politica, elaborarea lor urmand a fi reluata in deceniile urmatoare, unele dintre
ele, la inceputul secolului al XIX-lea, fiind adresate si lui Napoleon I.
 in ceea ce priveste politica interna a domnitorilor fanarioti in perioada
dintre 1774 si 1821 este usor de inteles ca ea a fost strict determinata de statutul
politic international al Principatelor, la care ne-am referit, conjunctura
internationala externa reflectandu-se direct in planul situatiei interne,
institutionale si social-economice.
Domnitorii greci, numiti de Poarta, pe sume uriase de bani, sunt
instrumente ale puterii suzerane, in rastimpul misiunii lor, servind interesele
acesteia, adaugand la ele propriile lor interese. Este drept ca unii dintre
domnitorii fanarioti erau oameni de cultura receptivi la ideile inaintate din Apus,
animati de spiritul reformator, sub influenta ideologiei „Luminilor". O expresie
a acestor tendinte reformatoare a fost marcata de elaborarea unor importante acte
cu caracter juridic, cum au fost: Pravilniceasca Condica din 1780, elaborata in
timpul lui Alexandru Ipsilanti, Codul Calimachi, din 1817, in Moldova si
Legiuirea Caragea, din 1818, acestea din urma indicate cu numele domnitorilor
instalati dupa 1812. O serie interesanta de reforme a fost realizata in domeniul
invatamantului, din initiativele domnitorilor Al. Ipsilanti, in Tara Romaneasca
(1775), Grigore al Ill-lea Ghica, in Moldova (1775), Alexandru Moruzi, in
Moldova, Scarlat Calimachi si loan Caragea, in rastimpul domniei celui din
urma luand fiinta, in 1818, si cunoscuta scoala nationala de la Sf. Sava.
Trebuie spus insa ca cele mai multe reforme care ar fi trebuit sa fie cele
din domeniul fiscal, al institutiilor administrative si juridice - menite sa duca la
inlaturarea numeroaselor abuzuri care macinau societatea - aveau sa fie sortite
esecului. Nici presiunea dominatiei otomane, nici starea de provizorat a
domniilor si interesele personale ale domnitorilor fanarioti nu creau conditii
pentru finalizarea acestor reforme.
Tabloul societatii romanesti, in ciuda acestor tendinte reformatoare pana
la 1821, va ramane deosebit de sumbru, tarele sistemului domnitorilor fanarioti,
ca instrument al Portii, spunandu-si in mod determinant cuvantul: o exploatare
fiscala abuziva, exercitata de stat, pentru achitarea obligatiilor fata de Poarta, dar
si pentru imbogatirea personala a domnitorilor greci si a clientelei lor grecesti,
precum si a colaboratorilor lor, boieri pamanteni; un sistem anacronic al vanzarii
pe bani a functiilor de stat, incepand cu cea a domniei, cumparata de la
Constantinopol, apoi a dregatoriilor statului de la cele mai inalte pana la cele
mai de jos - sistem cu consecinte grave asupra masei bunicilor - abuzuri greu
de infranat ale aparatului administrativ; privilegii pentru „cei mari", in
detrimentul „celor mici" etc.
Este starea de lucruri pe care incearca s-o inlature revolutia condusa de
Tudor Vladimirescu si care se va incheia, daca nu cu toate telurile generoase pe
care si le va propune, cel putin va duce la inlaturarea sistemului domnitorilor
fanarioti, ultimii domni fanarioti, fiind, Mihail Sutu, in Moldova (1819-1821),
Alexandru Sutu, in Tara Romaneasca (1818-1821).
 II. Transilvania si alte provincii romanesti aflate sub stapaniri straine la
sfarsitul secolului al XVIII-lea si primele decenii ale secolului al XIX-lea

1. Lupta de emancipare nationala a romanilor din Transilvania: de la

rascoala din 1784 la miscarea din jurul Supplex-urilor
Marea rascoala a taranilor romani din Transilvania din 1784, condusa de
Horea, s-a inscris pe firul istoriei drept unul dintre evenimentele de seama pe
plan european de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Totodata, prin proportiile
sale, prin caracterul si consecintele sale, ea a marcat un moment deosebit de
important in istoria poporului roman; s-a inscris in suita momentelor importante
de la sfarsitul secolului al XVIII-lea care au marcat trecerea la epoca moderna in
istoria romanilor.
Asa cum se stie, rascoala a avut un dublu caracter, social si national, cele
doua aspecte fiind indisolubil legate, primul implicand pe cel de al doilea. Ea s-a
declansat ca o rascoala a taranilor iobagi impotriva nobililor; dar, sub raport
etnic, marea majoritate a rasculatilor o constituiau romanii, in timp ce marea
majoritate a nobilimii o constituiau maghiarii, planurile social si national,
suprapunandu-se perfect. Participarea masiva a taranilor romani la rascoala, care
conferea acesteia caracterul de rascoala romaneasca, corespundea structurilor
sociale si demografice din Transilvania, asa dupa cum, in general, romanii
alcatuiau majoritatea absoluta a populatiei din aceasta provincie (cu mult peste
50%, in raport cu toate celelalte etnii luate la un loc, unguri, sasi, secui).
Suprapunerea celor doua planuri, social si national, a fost reflectata pe
parcursul desfasurarii rascoalei de o serie de momente si aspecte care merita sa
fie retinute; daca in cunoscutul ultimatum de la Deva, din noiembrie 1784, dat
nobililor de catre rasculati se reflecta in primul rand aspectul social al rascoalei,
o serie de actiuni din rastimpul desfasurarii rascoalei, cum relateaza unele
izvoare, reflectau constiinta nationala a romanilor rasculati; intre altele,
zvonurile privind asteptatele ajutoare ale „fratilor" de peste munti, din Moldova
si Tara Romaneasca, comportamentul lui Horia, cu vizitele la imparat si
atitudinea lui inaintea tragerii in teapa, actiunea insasi de punere in circulatie de
catre nobilii maghiari a medaliei cu inscriptia „Horea Rex Daciae" s.a.
impletirea dintre cele doua planuri se reflecta si sub raportul urmarilor
imediate ale rascoalei, in sensul ca desfiintarea iobagiei (a dependentei
personale a taranilor) in Transilvania, prin patenta imparatului losif al II-lea, din
august 1785, precum si alte masuri menite sa inlature cele mai crase abuzuri ale
nobilimii, in raport cu taranii de pe domenii, marcau o etapa, de oarecare
importanta, de emancipare a romanilor nu numai in plan social, ci si in plan
politic-national, ca etnie. Era subliniat acest aspect si de alte masuri adoptate in
favoarea romanilor, la ordinul imparatului, ca urmare a rascoalei: in domeniul
economic si juridic, dar mai ales in domeniul cultural (dreptul de a urma scoli).
Sub aspectul ei national, marea rascoala a taranilor din 1784 se inscrie, in
ordine cronologica, dupa miscarea de emancipare nationala din deceniile IV-V,
condusa de episcopul Inochentie Micu, ca un al doilea moment important in
istoria miscarii nationale a romanilor din Transilvania in secolul al XVIII-lea,
cel de al treilea moment important urmand a fi marcat de elaborarea
cunoscutului Supplex Libellus Valachorum si miscarea din jurul sau.
Adresat imparatului Austriei in 1791, acest important memoriu era opera
colectiva a corifeilor Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe
Sincai, I. Piuariu Molnar s.a.). Facand istoria romanilor ardeleni, subliniind
vechimea lor si contextul istoric in care ei ajunsesera in starea de toleranta, el
concentreaza totodata argumentele menite sa sprijine cererile natiunii romane,
inserate in final. Se cerea aici recunoasterea natiunii romane si egalitatea ei cu
celelalte natiuni recunoscute din Transilvania. Nou era in acest important
document punctul 4, care cerea reprezentarea romanilor in Dieta si in toate
functiile publice in raport cu numarul lor, ceea ce presupunea o schimbare
fundamentala a raporturilor etnice din Transilvania, in favoarea populatiei
romanesti majoritare (altfel spus, transformarea Transilvaniei intr-o „tara
romaneasca").
Argumentatia in sprijinul revendicarilor formulate era fundamentala si
trimitea la trei elemente, puse anterior in circulatie, in deceniile IV-V, de catre
episcopul greco-catolic Inochentie Micu, si anume: vechimea populatiei
romanesti, cea mai veche in Transilvania; numarul ei, mai mare decat al tuturor
celorlalte etnii luate la un loc; contributia fiscala, la intretinerea organismului
statal, cu mult mai mare decat a celorlalte etnii.
Prin argumentatia sa ampla, prin concentrarea intr-un singur text a tuturor
argumentelor posibile - spre deosebire de Supplex-\K\\s lui Inochentie Micu care
prezentau disparat aceste argumente -, acest document de exceptie, Supplex
Libellus Valachorum, se constituie in actul fundamental al miscarii de
emancipare politica a romanilor din Transilvania in secolul al XVIII-lea,
insemnatatea lui urmand sa se resimta in evolutia miscarii nationale romanesti si
in perioada urmatoare.
Cat priveste soarta acestui memoriu este binecunoscuta: prezentat
imparatului Leopold al II-lea (1790-1792), de catre cei doi episcopi ai romanilor
(ortodox, Gherasim Adamovici, si greco-catolic, loan Bob), el a fost trimis
Dietei nobiliare maghiare de la Cluj, intrunita la aceasta data, care 1-a respins cu
o teribila indignare.
Aceasta atitudine a nobilimii maghiare, din care se compunea Dieta, ca si
pozitia duplicitara a imparatului Leopold al II-lea (1790-1792), care pornise pe
calea colaborarii cu nobilimea, nu i-a descurajat pe romani; in anul urmator,
1792, ei au adresat un al doilea Supplex noului imparat Francise I, asa dupa cum
ii vedem si mai tarziu, in 1804, adresand aceluiasi imparat un document
asemanator.
in deceniile urmatoare, in timpul domniei lui Francise I (1792-1835), s-a
instituit un regim represiv, cu caracter politienesc, patronat de bine cunoscutul
cancelar Metternich (de aici si formula: „regimul lui Metternich"), miscarea
nationala romaneasca intampinand serioase obstacole.
impletita strans cu activitatea Scolii Ardelene, miscarea nationala
romaneasca din Transilvania, de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul
secolului al XIX-lea, a marcat o etapa importanta pe calea procesului de
constituire si afirmare a natiunii romane, ea avand puternice reverberatii la sud
si rasarit de Carpati, dand peste timp, impulsuri miscarii de redesteptare
nationala pe intregul spatiu locuit de romani.

2. Alte provincii romanesti sub stapaniri straine

in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si primele decenii ale
secolului al XIX-lea, cunosc evolutii interesante si alte provincii romanesti
aflate sub stapaniri straine.
Banatul, fusese in ordine cronologica, dupa Transilvania, a doua provincie
incorporata de Imperiul habsburgic in secolul al XVIII-lea. Mult timp, la
conducerea ei s-a aflat o administratie civila depinzand direct de Viena; ulterior,
in 1779, sub presiunea nobilimii maghiare, imparateasa Maria Tereza a admis
incorporarea la Ungaria a celei mai mari parti a Banatului, ramanand sub
dominatie habsburgica numai o mica parte, zona de sud, cu regimentele de
granita. De la aceasta data, Banatul adopta forma de organizare proprie
Transilvaniei, adica impartirea pe comitate (anume trei: Caras, Timis si
Torontal), integrate administratiei maghiare, in zona de sud, ramasa sub
stapanirea Imperiului habsburgic, populatia era militarizata aici stationand trei
regimente de granita, situatie care a atras dupa sine si o serie de avantaje pentru
populatie: infiintarea de scoli primare in limba nationala la sate, dreptul de
folosire a padurilor, masuri de protectie sanitara (spitale) s.a. in general, in
aceasta zona politica habsburgica s-a dovedit mai toleranta decat aceea a
nobilimii maghiare in comitate.
De-a lungul deceniilor, miscarea de emancipare politica a romanilor
banateni, tinand seama de directiile din care veneau amenintarile - pe de o parte,
din partea nobilimii maghiare din Transilvania, pe de alta, din partea Imperiului
habsburgic, la care s-au adaugat tendintele sarbesti de suprematie - a luat cu
deosebire un aspect legalist, de esenta iluminista, vizand revendicari cu caracter
partial sau local, in planul organizarii scolii si bisericii. Calea de actiune a fost
aceea a petitiilor adresate autoritatilor de la Viena si Pesta, si ele au dat rezultate,
in parte, cat timp nu periclitau stabilitatea regimului politic, in fruntea acestei
miscari petitionare s-au aflat, in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si
primele decenii ale secolului al XIX-lea, o serie de reputati carturari si clerici,
precum: Paul lorgovici, C. Diaconovici-Lega, Moise Nicoara, Vasile
Georgevici, Samuel Vulcan s.a.
Asa cum vom vedea ceva mai departe, miscarea de emancipare nationala
din Banat avea sa intre intr-o noua etapa, implicand de data aceasta si
manifestari pe plan politic, in deceniile premergatoare revolutiei de la 1848.
 O situatie speciala, ca provincie aflata sub stapanire habsburgica, a avut
Bucovina. Rapita de austrieci in 1775, in baza unei intelegeri cu Turcia, ea a
ramas sub administratie militara austriaca, depinzand direct de Curtea de la
Viena, pana la 1786, cand, din ordinul imparatului, a fost incorporata provinciei
Galitia. Ulterior, eforturile liderilor romani vor avea ca obiectiv despartirea
provinciei din aceasta unitate teritoriala si recunoasterea autonomiei sale in
cadrul Imperiului habsburgic - un obiectiv care se va dovedi greu de atins in
deceniile urmatoare (el va fi realizat, pe deplin, in conditii deosebite, abia din
anul 1862). incorporarea in provincia Galitia, intre altele, a expus pe romani
politicii de discriminare dusa de guvernul Galitiei, masiva colonizare cu ruteni,
in cateva decenii, marcand importante schimbari in structura populatiei
provinciei, asa dupa cum, politica promovata de autoritatile superioare
habsburgice se rasfrange si ea negativ asupra sporului demografic al populatiei
autohtone.
in ceea ce priveste Basarabia, incorporata de Rusia, in 1812, in deceniile
imediat urmatoare, se poate spune ca ea a avut, pentru aceasta etapa de inceput,
o situatie speciala; timp de peste un deceniu si jumatate, autoritatile ruse au
admis o relativa autonomie a provinciei, totodata, au mentinut o serie de
privilegii pentru boieri, au adoptat o serie de scutiri de dari si obligatii pentru
tarani, toate acestea urmarind, cu prudenta, consolidarea incorporarii provinciei.
in primii ani, a fost admis in calitate de guvernator chiar un mare boier
roman, Scarlat Sturdza (1812-1813), tatal cunoscutului carturar si doctrinar
ortodox, Alexandru Sturdza; odata cu moartea lui Scarlat Sturdza, au fost
desemnati in calitate de guvernatori generali rusi, care si-au inscris pozitia pe
linia respectarii acestei autonomii administrative limitate. Importante drepturi,
vizand aceleasi interese de consolidare a anexiunii, au fost conferite in aceasta
etapa de inceput si in plan religios; sub conducerea mitropolitului roman Gavril
Banulescu-Bodoni, in 1813, ia fiinta Mitropolia ortodoxa cu resedinta la
Chisinau, subordonata, bineinteles, Sinodului rus, pe langa ea infiintandu-se si
un Seminar cu limba romana de predare, destinat pregatirii preotilor.
Or, aceasta etapa de inceput, din istoria provinciei ia sfarsit la inceputul
domniei noului tar, Nicolae I, in 1828, cand autonomia provinciei este anulata
(in conformitate cu un asezamant, promulgat in rastimpul guvernarii generalului
Vorontov).
Referindu-ne la ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea si primele trei
decenii ale secolului al XIX-lea, nu trebuie sa pierdem din vedere si soarta altor
ramuri ale poporului roman. Soarta romanilor din Dobrogea - provincie
romaneasca incorporata de secole in Imperiul otoman -, s-a aflat in acest
interval de timp intr-o deplina integrare cu realitatile politice si socio-economice
din Imperiu, reformele din timpul unor sultani afectandu-le existenta (Mahmud
al II-lea, in anii 1808-1809, apoi, mai tarziu, Abdul Medjid, in anii 1839-1861).
in ceea ce ii priveste pe romanii balcanici, a fost vorba de o inflorire a
activitatilor economice si culturale, desfasurate de ei, avand ca centru orasul
 9

Moscopole, iar dupa distrugerea acestuia, la sfarsitul secolului XVIII, in

conflictul dintre Imperiul otoman si Imperiul habsburgic, centrul de greutate al
acestor activitati a cazut asupra intelectualilor aromani refugiati in alte centre
europene, mai ales la Viena; elaborarea unor lucrari de gramatica
„aromaneasca", de catre unii intelectuali aromani, precum Constantin Ucuta,
Gh. Constantin Roja, apoi, Mihail Boiagi, pe linia disocierii de alte etnii (de
greci, in primul rand) erau de natura sa ateste, si in cazul lor, sentimentul
apartenentei la comunitatea romaneasca, care se va afirma din ce in ce mai clar
cu cat inaintam in secolul al XIX-lea.

III. REVOLUTIA DIN 1821 CONDUSA DE TUDOR

VLADIMIRESCU
Asa cum am aratat in capitolul I, atat in plan intern, cat si extern, in
contradictie cu spiritul „Luminilor", starea Principatelor Romane se agravase tot
mai mult spre sfarsitul domniilor fanariote. Regimul acestor domnitori, dominat
de coruptie, fiscalitate excesiva si abuzuri de tot felul, conjugat cu efectele
dominatiei otomane, dar si cu urmarile nefaste ale desfasurarii razboaielor ruso-
turce pe pamant romanesc duceau la o situatie incredibil de grea pentru marea
majoritate a populatiei din Principatele dunarene, in primul rand a taranilor, dar
si a altor categorii sociale de jos, a orasenimii si, intr-o buna masura, a boierimii.
impotriva acestei stari de lucruri, intr-o anumita conjunctura interna si
internationala, in ianuarie 1821, in Tara Romaneasca se declanseaza miscarea
condusa de Tudor Vladimirescu, care, pe parcursul desfasurarii ei, prin amploare
si semnificatii, a luat aspectul unei adevarate revolutii.
A fost o revolutie cu un dublu caracter, social si politic-national, care s-a
inscris in seria evenimentelor de acest gen desfasurate in Europa in deceniile II-
III ale secolului al XIX-lea. Cu deosebire ea se incadreaza in suita
evenimentelor cu caracter revolutionar care s-au succedat in acest interval de
timp in Sud-Estul Europei: rascoalele antiotomane din Serbia, din 1804, apoi din
anii 1815-1816, incununate cu castigarea autonomiei fata de Poarta, continuand
cu framantarile din randurile grecilor, dupa constituirea societatii secrete
„Eteria", pe pamant rusesc, la Odessa, in 1814, cu framantarile din randul altor
popoare aflate sub dominatie otomana.
in raport cu cauzele care au dus la declansarea ei, de la bun inceput,
revolutia a vizat inlaturarea sistemului domnitorilor fanarioti, precum si, in
anumite conditii, inlaturarea dominatiei otomane, domniile fanariote nefiind
altceva decat un instrument al Portii; totodata, ea viza, pe linia intereselor
taranimii si ale altor categorii de jos ale societatii, si inlaturarea exploatarii sau
abuzurilor boierimii pamantene, in stapanirea careia se aflau intinse mosii, pe
care erau asezati si lucrau taranii, cei mai multi dintre ei, clacasi (oameni impusi
la daca si alte obligatii fata de stapanii de mosii, in schimbul dreptului de
folosinta a pamantului).
 10

La declansarea revolutiei, pe langa cauzele de ordin intern, isi aduc

contributia si factori de ordin extern - influenta spiritului revolutionar din
imediata vecinatate -, si, mai ales, o anumita conjunctura internationala
specifica, proprie anilor 1820-1821. Era vorba de perspectiva declansarii unui
nou razboi ruso-turc, pe fondul caruia ar fi urmat sa se declanseze lupta de
eliberare nationala a popoarelor asuprite din Imperiul otoman, in primul rand, a
grecilor, dar si a romanilor.
Revolutia a izbucnit la inceputul anului 1821, in conditiile in care, la
Bucuresti, odata cu moartea ultimului domnitor fanariot din Tara Romaneasca,
Alex. Sutu, se crea un vid de putere, care oferea posibilitatea de actiune pentru
marii boieri pamanteni, dornici de inlaturarea domnilor fanarioti, in aceste
imprejurari, conducerea tarii era preluata de un Comitet de ocarmuire, constituit
din cei mai mari boieri pamanteni (Gr. Brancoveanu, Barbu Vacarescu si Gr. D.
Ghica, viitorul domnitor). Dar proiectul acestora de inlaturare a sistemului
domniilor fanariote, ca o prima etapa pe calea inlaturarii dominatiei otomane,
cum indica experienta lor politica, nu se putea realiza decat numai cu concursul
populatiei de rand, in primul rand, al fostilor panduri din Oltenia, ajunsi si ei la
aceasta data in situatia grea a celorlalte paturi ale taranimii.
Asa se explica initiativa acestor mari boieri - interesati in inlaturarea
domniei fanariote si chiar a dominatiei otomane, dar nu si a inlaturarii propriilor
privilegii - de a realiza o colaborare cu Tudor Vladimirescu, cunoscut pentru
calitatile lui militare din rastimpul razboiului ruso-turc din anii 1806-1812, cand
se afirmase drept comandant al pandurilor, si considerat de ei, prin urmare,
singurul capabil sa ridice pe panduri la lupta si sa conduca o asemenea miscare
populara.
in acest context, la 15 ianuarie 1821, membrii Comitetului de ocarmuire
incheiau intelegerea cu Tudor Vladimirescu, mandatandu-1 sa declanseze
miscarea, urmand ca acesta, in continuare, sa fie „povatuit" de ei. Pe de alta
parte, in jurul aceleiasi date - 15 ianuarie -, la randul sau, Tudor Vladimirescu
incheia un acord cu doi cunoscuti fruntasi eteristi, lordache Olimpiotul si Ion
Farmache, in vederea colaborarii, in perspectiva apropiatei declansari a revoltei
grecilor, conjugata, cum se spera, cu iminenta declansare a unui nou razboi ruso-
turc.
Miscarea se declanseaza odata cu plecarea lui Tudor Vladimirescu din
Bucuresti in noaptea de 18/19 ianuarie 1821. Ajuns in Oltenia, in fruntea
pandurilor, dar si a altor paturi ale lumii satelor, ca si ale orasenilor, care
raspund la chemarea sa, asa cum am anticipat, Tudor se vede silit sa adapteze
programul si actiunile sale, pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor
boieri, ci si pe linia intereselor acestor categorii sociale care stateau la baza
miscarii.
Dupa ce incepe seria cuceririi principalelor manastiri din nordul Olteniei,
pe care le va fortifica, transformandu-le intr-o baza de rezistenta, ajuns la Pades,
la 23 ianuarie 1821, el lanseaza cunoscuta proclamatie (Proclamatia de la
 11

Pades), pregatita anterior, in care, condamnand pe „balaurii care ne inghit de vii,

capeteniile noastre atat cele bisericesti, cat si cele politicesti", traseaza adevarata
orientare a revolutiei, atat in sens politic-national, cat si social, conferind
acesteia un caracter independent de marii boieri, cu care se intelesese initial,
evident, starnind nemultumirea acestora, in orice caz, o stare de incertitudine si
confuzie. Reclamand in proclamatie jertfirea „averilor rau agonisite ale tiranilor
boieri", de fapt, nu ii avea in vedere pe toti boierii, ci numai pe aceia „care nu
vor urma noua, precum sunt fagaduiti", deci, care se vor opune revolutiei. Altfel
spus, voia sa sublinieze ca telul revolutiei presupunea unirea intr-o singura
tabara a principalelor clase si categorii sociale - inclusiv a marii boierimi -, cu
conditia aderarii lor la programul de redesteptare nationala si sociala pe care
revolutia il avea de la inceput in vedere, in viziunea conducatorului ei.
in rastimpul imediat urmator, pe masura constituirii Adunarii Norodului
ca o ostire revolutionara, intr-o serie de alte documente, el cheama si pe marii
boieri la unire cu tabara sa, in numele constiintei nationale comune, asigurand pe
boierii speriati ca miscarea sa era pornita „pentru mare folos obstesc, si al celor
mari si al celor mici".
Dupa doua importante stationari - mai intai la Tantareni, langa Craiova,
iar apoi, la Slatina -, Adunarea Norodului, ajunsa la un numar apreciabil (pana
la 10.000 de oameni, dupa unele izvoare), la 21 martie/2 aprilie 1821 isi facea
intrarea in Capitala, fara a intampina vreo rezistenta, stabilindu-si tabara la
Cotroceni.
Si cu prilejul apropierii, iar apoi al intrarii in Bucuresti, adresandu-se
locuitorilor Capitalei, in doua noi proclamatii, Tudor Vladimirescu facea apel la
unirea tuturor categoriilor sociale, in numele constiintei de neam, in vederea
realizarii unui interes comun superior: „Sa ne unim dar cu totii, mici si mari, si
ca niste frati, fii ai unei maici, sa lucram cu totii impreuna, fiescare dupa
destoinicia sa, castigarea si nasterea a doua a dreptatilor noastre.
Mai trebuie amintit ca pe linia acestui spirit de realizare a unitatii
neamului, in cursul lunii aprilie, Tudor Vladimirescu dadea publicitatii, la
Bucuresti, un important document programatic, elaborat anterior, din faza de
inceput a evenimentelor; este vorba de Cererile norodului romanesc, in care
gasim consemnat un program minimal de reforme, care ar fi putut fi acceptat, pe
de o parte, de majoritatea categoriilor sociale, cu unele concesii minimale din
partea marii boierimi, pe de alta parte, care ar fi putut fi acceptat, in plan extern,
de insasi puterea suzerana, in eventualitatea ca situatia exceptionala avuta in
vedere la inceput - declansarea unui nou razboi ruso-turc - nu s-ar fi realizat. Se
preconizau astfel masuri, precum: inlaturarea sistemului retrograd al vanzarii pe
bani a dregatoriilor si inlocuirea lui cu sistemul promovarii in functii pe baza de
„merite", adoptarea de masuri impotriva abuzurilor aparatului administrativ,
anularea darilor stabilite abuziv sub ultimii domni fanarioti, constituirea unei
ostiri nationale de pana la 4.000 de oameni (dupa alte izvoare, amplificata
ulterior, pana la 12.000 de oameni) s.a.
 12

in paralel cu evenimentele revolutionare din Tara Romaneasca, sub

conducerea lui Tudor Vladimirescu, in primele luni ale anului 1821, s-a
desfasurat miscarea eterista sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti (fiul fostului
domnitor din Tara Romaneasca, Constantin Ipsilanti, din anii 1802-1807, si
nepot al domnitorului Tarii Romanesti, cu numele similar, Alexandru Ipsilanti,
din anii 1774-1782); acesta era sef al societatii secrete „Eteria" si avea gradul de
general in armata rusa, precum si calitatea de aghiotant al tarului Rusiei,
Alexandru I, cu aceste calitati din urma avand tot creditul pentru a face
plauzibile promisiunile pe care el urma sa le puna in circulatie, odata cu intrarea
in actiune, privind sprijinul pe care Rusia s-ar angaja sa-1 ofere miscarii
revolutionare grecesti, ca si miscarilor altor popoare aflate sub dominatie
otomana.
De la Iasi, dupa o sedere de o saptamana, corpul de oaste eterist,
numarand injur de 2.000 de oameni, la l martie 1821, pe traseul Barlad-Roman-
Focsani-Ploiesti, pornea spre Bucuresti, unde avea sa ajunga la 28 martie/10
aprilie, la o saptamana dupa ce Tudor intrase in Capitala (in timp ce Tudor isi
stabilise tabara la Cotroceni, Ipsilanti si-a instalat tabara la Colentina).
Dar, intre timp, a survenit un eveniment extrem de important, care avea sa
schimbe conditiile colaborarii dintre cele doua miscari, anume, dezavuarea
acestora de catre tarul Rusiei. Dezavuarea fusese decisa in cadrul Congresului
Sfintei Aliante desfasurat la Laybach (azi, Lubliana) si se datora imprudentelor
de ordin tactic savarsite de Al. Ipsilanti, care, in proclamatiile lansate pe
parcursul traseului spre Bucuresti, dezvaluise in mod public asteptatul sprijin al
armatei ruse, determinand pe tar, in raport cu principiile Sf. Aliante, sa conteste
orice complicitate cu actiunea lui Al. Ipsilanti, implicit, cu ale altor miscari
vizand inlaturarea dominatiei otomane (tarul ar fi avut in vedere o interventie in
sprijinul grecilor, cu mandat din partea Sf. Aliante, sub motivatia inlaturarii
„anarhiei"). Cum telul miscarii eteriste era acela de a trece Dunarea pentru a
declansa revolutia pe pamant grecesc, o data survenind dezavuarea acest
obiectiv era compromis. De aici si gravele neintelegeri care survin la nivelul
conducerii celor doua miscari, conditiile initiale ale colaborarii - sprijinul
armatei ruse si trecerea ostii grecesti peste Dunare - devenind iluzorii.
in aceasta conjunctura complicata, oastea greceasca condusa de Al.
Ipsilanti, la inceputul lunii aprilie se retrage la Targoviste, cu gandul organizarii
unei rezistente eficiente. Ulterior si Tudor Vladimirescu, desi adoptase o serie de
masuri de rezistenta in Capitala, in conditiile esecului tratativelor cu turcii, la 15
mai, hotaraste si el retragerea din Capitala, cu gandul de a evita declansarea unor
evenimente sangeroase carora ar fi urmat sa le cada jertfa populatia Capitalei. O
data retras din oras, plasat pe o pozitie de neutralitate intre cele doua tabere
beligerante, turci si grecii eteristi - o decizie obiectiva in raport cu datele
situatiei -, Tudor avea in vedere retragerea in nordul Olteniei, urmand ca aici, in
manastirile intarite anterior, sa opuna rezistenta in eventualitatea atacului
armatei otomane. Dupa un izvor, motivandu-si retragerea, el ar fi spus: „Eu trec
 13

peste Olt, cu toata Adunarea Norodului, ca sa ma intaresc in manastirile ce le-

am umplut cu zaherele si cu panduri si nadajduiesc sa ma tin acolo multa vreme,
ca in niste cetati, pana cand ii voi sili pe turci sa dea tarii drepturile si privilegiile
ce norodul le-a cerut prin mine de la inalta Poarta".
Din pacate, nu a fost dat lui Tudor Vladimirescu sa duca la bun sfarsit
acest proiect - ceea ce ar fi schimbat cu totul infatisarea evenimentelor la care
ne referim -, intrucat la Golesti, pe traseul pe care si-1 alesese, el a cazut victima
complotului eterist, din ordinul lui Al. Ipsilanti fiind arestat, sub pretextul
lamuririi tratativelor sale cu turcii,, judecat", formal, la Targoviste, apoi asasinat
in mod bestial in noaptea de 26/27 mai 1821 (dupa stil nou, 7/8 iunie).
Organizand acest asasinat, cu ajutorul fruntasilor eteristi, cu care Tudor
colaborase, Al. Ipsilanti spera, inainte de toate, sa impuna trecerea ostirii
romanesti sub comanda sa, pentru o rezistenta comuna in fata expeditiei turcesti
de represalii, declansata intre timp (ceea ce nu se va intampla, in cea mai mare
parte, pandurii raspandindu-se la casele lor!). Regretabila fusese, cu prilejul
arestarii lui Tudor, atitudinea capitanilor sai, care, alarmati de disciplina extrem
de severa pe care Tudor incerca s-o impuna ostirii, nu au intervenit in sprijinul
sau, derutati si de „explicatiile" linistitoare ale fruntasilor eteristi care
efectuasera arestarea (ulterior, in urma asasinatului, ei zadarnic s-au cait!). Ceea
ce a urmat dupa disparitia lui Tudor Vladimirescu era previzibil; oastea eterista
era zdrobita in batalia de la Dragasani (la 7/21 iunie 1821), alte grupuri eteriste,
urmarite de turci, fiind succesiv lichidate, in timp ce s-au implicat in aceasta
rezistenta numai cateva sute de panduri, in subordinea unor capetenii profund
implicate in evenimente (cetele conduse de Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor,
si Ghita Cutui, care sunt infrante la Slobozia, langa Targu-Jiu, la 17 iulie).
Miscarea eterista, cu toata jertfa „batalionului sacru" al tinerilor
mavrofori, disparut la Dragasani, se incheia in mod lamentabil, conducatorul ei,
Al. Ipsilanti, in final, dupa batalia de la Dragasani, pentru a-si salva viata,
refugiindu-se in Transilvania.
Nici revolutia condusa de Tudor Vladimirescu nu a avut un sfarsit fericit,
Tara Romaneasca timp de mai bine de un an, ramanand sub ocupatia trupelor
turcesti.
Importante sunt insa semnificatiile profunde ale revolutiei romanesti,
manifestate din plin pe parcursul desfasurarii evenimentelor, precum si urmarile
ei, in plan politic, ideologic si psihologic.
in primul rand, cum am observat, pe plan intern, revolutia a fost
victorioasa, impreuna cu Adunarea Norodului, pentru cateva luni, Tudor
Vladimirescu luand conducerea statului, vechile structuri de conducere
neputandu-i opune rezistenta; daca in cele din urma revolutia a fost infranta, ea
s-a datorat interventiei militare turcesti si, totodata, tragicului sfarsit al
conducatorului ei. Oricum, revolutia oferise exemplul unei experiente unice care
dovedea ca, prin vointa si jertfa, starile de lucruri retrograde se pot schimba,
deschizandu-se noii perspective dezvoltarii societatii romanesti.
 14

in al doilea rand, pe parcursul desfasurarii ei, s-a afirmat cu toata evidenta

constiinta nationala, in forma apelului la „unirea neamului", perseverent enuntat
de Tudor Vladimirescu, factor ideologic de mare insemnatate menit ulterior sa
propulseze progresul societatii romanesti. Semnificativa a fost in acest sens si
ideea colaborarii cu „fratii" moldoveni, in vederea unei actiuni comune, enuntata
de Tudor Vladimirescu intr-o cunoscuta scrisoare din 5 aprilie 1821, si cu
deosebire semnificative aveau sa fie, in acelasi sens, numeroasele apeluri la
„unirea neamului" din perioada imediat urmatoare, precum si numeroasele
proiecte sau memorii de reforme, ducand cu ele mesajul innoirilor pe multiple
planuri.
in plan politic, urmarile revolutiei aveau sa se vada in anul urmator, cand
Imperiul otoman va accepta - si sub presiunea miscarii romanesti de emancipare
politica, care a insotit revolutia - revenirea la institutia domniilor pamantene.

IV. Evolutia miscarii de redesteptare nationala in Tarile Romane

intre 1821 si 1848

1. Una dintre urmarile invaziei trupelor turcesti, in primavara anului 1821,

a fost refugiul peste fruntariile Tarii Romanesti, in Transilvania a unui numar
apreciabil de locuitori (dupa unele izvoare, pana la 17.000), in frunte cu marii
boieri implicati in evenimente. Instalati cu deosebire la Brasov si Sibiu, acestia
adreseaza memorii Rusiei, dar si Austriei, cerand restabilirea domniei
pamantene, retrocedarea vechilor cetati, transformate de turci in raiale, precum
si o serie de reforme de organizare interna. Si in Moldova, de teama represiunii
turcesti, marii boieri in frunte cu Mihail Sturdza, s-au refugiat peste granite, in
provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine, in Bucovina si Basarabia (cu
deosebire, la Cernauti si Chisinau), de unde, ca si boierii munteni, adresau
memorii autoritatilor ruse.
Dupa un an si mai bine de ocupatie, sub presiunea marilor puteri, Turcia a
decis retragerea celei mai mari parti a trupelor sale, odata cu instalarea noilor
domni, pamanteni, hotarata intre timp. Desi in vara anului 1822, pericolul
declansarii unui nou razboi ruso-turc este inlaturat, relatiile dintre cele doua
puteri, suzerana si protectoare, Turcia si Rusia, raman incordate, timp de mai
multi ani, pana in 1826, cand intre aceste puteri se va incheia Conventia de la
Akkerman. in tot acest rastimp, la Bucuresti si Iasi vor lipsi consulii rusi, domnii
instalati in septembrie 1822, Grigore D. Ghica, in Tara Romaneasca, si lonita
Sandu Sturdza, in Moldova, fiind scutiti de presiunea acestora.
in starea de spirit care a insotit evenimentele revolutionare, cei doi domni,
primul, apartinand marii boierimi, al doilea, boierimii mici si mijlocii, vor
incerca realizarea unor reforme menite sa duca la inlaturarea abuzurilor din
administratie, din sfera relatiilor agrare s.a., dar racilele vechiului sistem erau
adanc incetatenite si incercarile lor de reforma nu vor putea duce decat in mica
masura la inlaturarea lor. in Moldova, mai ales, domnia lui lonita Sandu
 15

Sturdza, evolueaza un timp sub influenta categoriei boierilor mici si mijlocii, din
spiritul carora, in 1822, era elaborata „constitutia carvunarilor" (nume dat
acestora de catre marii boieri, in deradere, cu trimitere la cunoscutii
revolutionari italieni). Avand ca principal autor pe Ionica Tautu, unul dintre cei
mai de seama ganditori politici din epoca de la 1821, acest memoriu cuprindea o
serie de revendicari care tineau sa inscrie Moldova pe linia modernizarii, in
primul rand, se preconiza organizarea statului pe baza principiului separarii
puterilor, se promovau ideile egalitatii in fata legii, ale libertatii individuale s.a.
Dupa incheierea Conventiei de la Akkerman, in octombrie 1826, marii
boieri se intorc in tara, in Moldova, „domnul carvunarilor", fiind obligat sa
restabileasca regimul de privilegii pentru marii boieri, asa dupa cu, in plan
politic, in ambele Principate, odata cu incheierea Conventiei, era restabilita
influenta rusa.
2. Declansarea noului razboi ruso-turc din anii 1828-1829 a avut ca
pretext interventia Rusiei in sprijinul revolutiei grecesti (in 1827, flotele comune
ale Rusiei, Frantei si Angliei distrugeau flota turca la Navarin), si s-a incheiat cu
infrangerea Turciei, nevoita sa ceara pace dupa ce trupele ruse patrunsesera
adanc in Balcani.
Tratatul de pace s-a incheiat la 2/14 septembrie 1829, pe langa o serie de
castiguri teritoriale pentru Imperiul rus (incorporarea tarmului caucazian al
Marii Negre), el stipuland libertatea navigatiei pe Dunare si Marea Neagra
pentru toate statele, recunoasterea autonomiei Greciei (care in 1830 isi va
proclama independenta), reconfirmarea autonomiei Serbiei s.a. Pentru
organizarea Principatelor era elaborat un act separat, Actul osabit pentru
printipaturile Moldova si Tara Romaneasca, cuprinzand importante prevederi,
unele dintre ele pe linia aspiratiilor de la 1821. Cu deosebire restituirea vechilor
cetati si desfiintarea monopolului turcesc asupra comertului Principatelor aveau
sa se reflecte cu toata evidenta in dezvoltarea economica din perioada
urmatoare. Cat priveste elaborarea unor acte fundamentale de organizare interna,
stipulata in Actul osabit va marca o etapa importanta - de inceput - pe linia
organizarii institutiilor de stat in spirit modern.
3. in 1828, odata cu invazia trupelor ruse, Principatele romane au intrat
sub administratia rusa; conducerea lor este asigurata de un general rus, cu titlul
de presedinte plenipotentiar al celor doua Divanuri, functie detinuta, pentru
inceput, de generalii Pahlen si Jeltuhin, apoi pentru un rastimp mai indelungat de
catre Pavel Kiseleff (1829-1834). Desi telul administratiei ruse viza pregatirea
unei viitoare anexiuni, politica acestuia din urma s-a inscris pe linia spiritului
reformator, a exigentelor modernizarii. Lui Kiseleff i-a revenit, inainte de toate,
misiunea de a duce la bun sfarsit elaborarea Regulamentelor Organice, iar apoi
de punere a lor in practica, intr-o prima etapa.
Stipulatiile principale ale acestora se inscriu pe linia prevederilor tratatului
de la Adrianopol si pornesc de la principiul organizarii identice a institutiilor din
Tara Romaneasca si Moldova.
 16

La baza organizarii vietii de stat este asezat principiul modern al separarii

puterilor (executiva, legislativa si judecatoreasca).
Din pacate, raporturile intre puterile executiva si legislativa, semnificative
pentru buna functionare a unui stat modern, nu sunt reglementate prin ele insele
cum ar fi fost normal, ci printr-un factor extern, anume, amestecul Rusiei,
asigurat prin articolele inscrise in textele Regulamentelor care se refera la
dreptul domnului de a dizolva Adunarea Obsteasca, numai cu avizul celor doua
puteri, precum si la dreptul deputatilor de a se plange impotriva domnului,
inclusiv, adresandu-se celor doua puteri. De aici, posibilitatea conferita Rusiei
de a demite pe domnitor, conform intereselor sale, stimuland prin agentii sai
reclamatiile la adresa acestuia (cum se va intampla cu primul domnitor
regulamentar din Tara Romaneasca, Alexandru D. Ghica, demis in toamna
anului 1842).
in multe alte domenii ale vietii de stat, Regulamentele Organice, au
stabilit importante masuri, de natura sa instaleze ordinea si mai buna functionare
a diferitelor institutii: in domeniul administratiei teritoriale si orasenesti, in
domeniul fiscal, al organizarii armatei nationale, al organizarii scolii si bisericii
etc.
Evident, autorii Regulamentelor, marii boieri pamanteni, si-au asigurat in
continuare importante privilegii: prioritatea la ocuparea functiilor in stat,
scutirea de dari (dispozitie anacronica in raport cu spiritul timpului), asigurarea
intereselor in raport cu taranii (obligati la claca, 12 zile pe an, dar si la alte
obligatii, in contul loturilor de pamant primite in folosinta, o parte a mosiei de
1/3 devenita proprietatea absoluta a boierului, o a doua parte, de 2/3, constituita
din aceste loturi date taranilor in folosinta).

4. in anul 1834, Turcia achitandu-si datoriile de razboi, Rusia este nevoita

sa-si retraga trupele din Principate, luand sfarsit astfel ocupatia rusa. in
conformitate cu dispozitiile regulamentare ar fi trebuit sa aiba loc alegerea de
domni de catre Adunari Obstesti Extraordinare, ca organe reprezentative din
Principate. Dar acest eveniment nu s-a petrecut, cele doua puteri, suzerana si
protectoare, incalcandu-si angajamentele si procedand la numirea celor doi
domni: Alexandru D. Ghica, in Tara Romaneasca, Mihail Sturdza, in Moldova.
Domniile lor vor fi serios afectate de influenta abuziva a consulilor rusi de
la Bucuresti si Iasi, influenta rusa in Principate, intrand acum intr-o etapa
necunoscuta in trecut.
Se explica astfel imprejurarea ca, mai ales in Tara Romaneasca, reactia
impotriva acestei influente se face simtita, la nivelul unor actiuni legale, in sanul
Adunarilor Obstesti, dar mai ales la nivelul unor framantari de caracter
conspirativ. Cert este ca in fata pericolului protectoratului rus, spiritul national
se afirma cu vigoare, in Adunarea Obsteasca din Tara Romaneasca se desfasoara
o adevarata miscare nationala, cu caracter legal, prilejuita in cursul anului 1837,
de problema articolului aditional; este vorba de adaosul la textul initial al
 17

Regulamentelor a articolului care interzicea pe viitor orice modificare a textelor

Regulamentelor, fara avizul celor doua mari puteri, ceea ce constituia o grava
incalcare a principiului autonomiei inscris mai intai in textul tratatului de la
Adrianopol. Or, in cadrul Adunarii Obstesti, grupul patriotilor romani, in frunte
cu Ion Campineanu, a determinat un vot potrivnic aprobarii ceruta de domn, sub
presiunea autoritatilor ruse. in consecinta, Adunarea Obsteasca din Tara
Romaneasca este inchisa, redeschiderea ei avand loc abia in primavara anului
1838, cand, odata cu admonestarea sultanului la adresa deputatilor, acestia sunt
obligati sa-si dea votul pentru modificarea ceruta.
Stopata pe cale legala miscarea politica condusa de Ion Campineanu se
organizeaza in conspirativitate, ea propunandu-si drept obiectiv constituirea unui
stat national prin unirea Tarii Romanesti si a Moldovei (in forma initiala a
proiectului se viza si incorporarea Transilvaniei), precum si realizarea
independentei sale, cu ajutorul marilor puteri occidentale. Ion Campineanu nu va
gasi sprijinul necesar in strainatate, si miscarea lua sfarsit odata cu arestarea iar
apoi exilarea acestuia (1839).
in 1840, o noua societate revolutionara secreta, condusa de Mitica
Filipescu reia aceste idei de unitate si independenta nationala, la aceste obiective
adaugandu-se promovarea unor reforme radicale in planul structurilor sociale;
odata cu deconspirarea ei, participantii - intre care tanarul N. Balcescu -, aveau
sa fie judecati si condamnati la grele pedepse cu inchisoarea, aceeasi presiune a
autoritatilor ruse spunandu-si cuvantul.
in cele din urma, cu toata loialitatea sa - cel putin aparenta - Alex. D.
Ghica, nemaioferind suficienta incredere Rusiei era demis in octombrie 1842,
dupa ce, in prealabil, fusese reclamat la Curtea tarului prin numeroase memorii,
in fruntea autorilor aflandu-se mitropolitul tarii, care, in conformitate cu
dispozitiile regulamentare, avea calitatea de presedinte al Adunarii Obstesti.
A urmat, dupa demiterea lui Alex. Ghica, prima alegere de domn, in
conformitate cu dispozitiile regulamentare, in decembrie 1842, castigator intre
mai multi candidati fiind preferatul Rusiei, Gheorghe Bibescu. Acesta si-a
inceput domnia intr-o atmosfera de intelegere cu Adunarea Obsteasca, de
restabilire a linistii publice (in acest sens, el amnistiind pe participantii la
miscarea condusa de Mitica Filipescu, acesta din urma, insa, peste cateva luni,
bolnav, incetand din viata).
Atmosfera de intelegere cu Adunarea Obsteasca a fost insa de scurta
durata, pana in 1844, cand deputatii protesteaza impotriva aprobarii data de
guvern inginerului rus, Trandafiloff, pentru luarea in concesiune a exploatarii
minelor, dupa un termen de gratie oferit proprietarilor de terenuri (18 luni). Or,
datorita acestui scandal in legatura cu „afacerea Trandafiloff, ca si a altor
manifestari ale Adunarii potrivnice initiativelor guvernamentale, cu avizul
autoritatilor ruse, Adunarea Obsteasca era inchisa de catre domnitor, in 1844,
urmand sa fie redeschisa, cu acelasi aviz, in 1846, in urma unor noi alegeri.
Domnitorul va adopta, dupa aceasta data, in colaborare cu noua Adunare, o serie
 18

importanta de masuri de politica interna: desfiintarea robiei tiganilor apartinand

Bisericii, o controversata lege de reorganizare a invatamantului (cu introducerea
limbii franceze pe treapta disciplinelor de invatamant superior) si mai ales
adoptarea, in colaborare cu Mihail Sturdza, a hotararii de desfiintare a vamii
dintre Tara Romaneasca si Moldova (intrata in vigoare in 1847).
in raport cu pericolul protectoratului rus, spiritul revolutionar al
tineretului intelectual continua sa se manifeste in plan conspirativ si in timpul
domniei lui Gh. Bibescu. in anul 1843, lua fiinta la Bucuresti societatea secreta
„Fratia", intemeiata de N. Balcescu, I. Ghica si Chr. Tell, ea urmand a avea un
rol important in pregatirea revolutiei de la 1848. Ca un paravan legal al ei,
functioneaza la Bucuresti o „Societate literara", legalizata in 1845, sub numele
de Asociatia pentru inaintarea literaturii romanesti, avand ca presedinte pe
cunoscutul poet lancu Vacarescu, si din randurile careia fac parte alaturi de
patriotii munteni, tineri intelectuali din Moldova si Transilvania. Tot ca paravan
al „Fratiei", in decembrie 1845, lua fiinta la Paris, Societatea studentilor romani,
avand ca presedinte pe I. Ghica, si ea urmand a avea un rol important in
pregatirea revolutiei de la 1848.
Or, fata de activitatea unor societati cu scopuri culturale declarate legal,
domnitorul Gh. Bibescu, in limita impusa de presiunea consulilor rusi, a avut o
atitudine de intelegere, asa dupa cum o asemenea atitudine a dovedit-o si fata de
alte initiative ale tineretului intelectual: aparitia la Bucuresti a publicatiei,
redactata de N. Balcescu, in colaborare cu Aug. Treboniu Laurian, „Magazin
istoric pentru Dacia" (1845-1848), aparitia altor publicatii cu caracter istoric sau
literar, in care se cultiva, in ciuda cenzurii, ideea redesteptarii nationale, mai
ales, in forma relevarii trecutului istoric al neamului.
in ceea ce priveste domnia lui Mihail Sturdza in Moldova (1834-1849),
caracterul contradictoriu al acesteia ne apare si mai evident. Acesta a adaugat, in
sustinerea puterii, pe langa influenta rusa, o mare experienta politica, o abilitate
rar intalnita, oferindu-si sansa de a conduce tara intr-un mod autoritar, de a evita
mai ales conflicte cu Adunarea Obsteasca de felul celor intalnite la
contemporanii sai din Tara Romaneasca. Un prim exemplu de abilitate politica il
oferea el de la inceputul domniei, cand, in 1835, reusea sa obtina fara probleme
aprobarea Adunarii Obstesti pentru articolul aditional. Ca si contemporanii sai
din Tara Romaneasca, intre altele, a avut importante initiative in domeniul
organizarii invatamantului (infiintarea in 1835, a Academiei Mihailene, care ii
poarta numele, dar si reforma din 1847, similara celei infaptuita de Bibescu,
privind introducerea limbii franceze in clasele superioare).
Nu au lipsit din comportamentul domnitorului unele atitudini de
receptivitate in raport cu unele aspecte ale miscarii de redesteptare nationala,
precum implicarea sa - altfel, plina de precautiuni - in proiectul lui I.
Campineanu, din 1839, de realizare a unui stat national prin unirea Tarii
Romanesti si a Moldovei (el acceptand propunerea de a fi domn al noului stat,
 19

cu conditia aprobarii proiectului de catre Poarta, si deci a mentinerii suzeranitatii

acesteia, totodata, excluzand chestiunea unirii si cu Transilvania).
Fata de manifestarile in spirit revolutionar, el a avut o atitudine
intransigenta, a procedat cu tact in cazul „conjuratiei confederative" din anul
1839, condusa de comisul Leonte Radu, procedand la expulzarea acestuia; va
cenzura riguros sau va suprima publicatii (precum „Dacia literara", infiintata in
1840, la Iasi, de catre M. Kogalniceanu, apoi „Propasirea" s.a.); va surghiuni pe
unii dintre tinerii intelectuali pentru atitudinile critice la adresa guvernului, etc.
Mai ales fata de spiritul revolutionar, domnitorul Moldovei, cum vom
vedea, isi va pune in evidenta duritatea comportamentului cu prilejul izbucnirii
miscarii revolutionare din primavara anului 1848.

5. Spiritul national a intrat intr-o etapa noua, mai ales in deceniile IV-V
ale secolului al XIX-lea, si in provinciile romanesti aflate sub stapaniri straine.
in Transilvania, in acest rastimp, miscarea nationala romaneasca a capatat
o baza sociala mai larga, afirmandu-se tot mai evident o burghezie romaneasca
interesata in lupta pentru castigarea de drepturi politice si inlaturarea asupririi
nationale. Ca si in trecut, la conducerea miscarii se afla intelectualitatea, un rol
important revenind carturarilor de la Blaj, in frunte cu Simion Barnutiu. De
asemenea, in organizarea miscarii nationale, un rol important revine, odata cu
aparitia sa, in 1838, „Gazetei Transilvaniei", de la Brasov, aflata sub conducerea
lui G. Baritiu. Continua sa-si aiba rolul lor important in miscare cei doi episcopi,
ortodox si greco-catolic, obligati de credinciosii lor sa se aseze in fruntea unor
actiuni politice (succesiv, in anii 1834, 1837, 1838, ei vor adresa memorii
imparatului, cerand in numele clerului ortodox sau greco-catolic, egalitatea de
drepturi cu celelalte etnii). Impulsuri noi capata miscarea nationala romaneasca,
in urma Dietei nobiliare de la Sibiu din anii 1841-1842, la capatul careia era
adoptata hotararea privind obligativitatea limbii maghiare.
Framantari importante pe linia organizarii miscarii nationale se produc, de
asemenea, in Banat si in comitatele apusene ale Transilvaniei; aici, in deceniul
al IV-lea, in conducerea miscarii se afirma cunoscutul carturar-patriot Eftimie
Murgu, cunoscut si pentru legaturile lui cu carturarii din Tara Romaneasca;
stabilit la Lugoj, in anii 1843-1845, el avea sa elaboreze numeroase memorii,
cerand egalitatea de drepturi pentru romanii din Banat si din tot Imperiul
habsburgic, ca rezultat autoritatile din comitatul Caras condamnandu-1 la
inchisoare, unde va ramane pana la izbucnirea revolutiei in primavara anului
1848.
in Bucovina, o alta provincie aflata sub stapanire habsburgica, in deceniile
IV-V, politica de excludere a romanilor din administratie, precum si politica de
germanizare raman la ordinea zilei, si impotriva acestora se indreapta numeroase
proteste, pe care uneori imparatul era nevoit sa le ia in consideratie (ca in 1840,
cand capitan al circumscriptiei bucovinene, din cadrul Galitiei era numit un
roman, George Isacescu).
 20

in ceea ce priveste Basarabia, provincia romaneasca incorporata

Imperiului rus in 1812, asa cum am vazut, din deceniile IV-V, ea se afla intr-o
situatie precara, autonomia acordata initial de autoritatile ruse fiind suspendata.
Totusi, in ciuda masurii privind obligativitatea limbii ruse, in aceste decenii
limba romana continua sa fie folosita, alaturi de limba rusa, politica de rusificare
urmand sa-si dea pe deplin roadele in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

V. Revolutia de la 1848 in Tarile Romane

1. Contextul international si situatia specifica a Tarilor Romane in

ajunul revolutiei de la 1848.

Revolutia de la 1848 din Tarile Romane se inscrie in seria evenimentelor

revolutionare de la jumatatea secolului al XIX-lea care au marcat o etapa
importanta in lupta popoarelor europene pentru libertate sociala si nationala.
La aceasta data, cum am anticipat, Tarile Romane se aflau in situatii
politice diferite: Tara Romaneasca si Moldova, se aflau sub suzeranitatea Portii
si sub protectoratul Rusiei, avand situatii aproape identice in raport cu aceste
mari puteri; ele dispuneau de autonomie politica, nefiind incorporate efectiv in
Imperiul otoman nici in trecut, dar aceasta autonomie, tot mai larga in
raporturile cu puterea suzerana, risca sa fie compromisa pe deplin de
protectoratul Rusiei, care devenise, in deceniile premergatoare revolutiei,
pericolul cel mai grav pentru existenta politica a Principatelor.
Cu totul alta era situatia celorlalte provincii romanesti incorporate efectiv
in alte mari imperii. O situatie politica mai apropiata o aveau, la randul lor,
provinciile romanesti aflate sub aceeasi stapanire habsburgica: Transilvania,
Banatul si Bucovina.
Situatia specifica a provinciilor romanesti, impartite in mai multe imperii,
si-a pus amprenta asupra desfasurarii evenimentelor revolutionare in fiecare din
aceste provincii. Conditii pentru declansarea unei revolutii concomitente existau
la nivelul Tarii Romanesti si Moldovei, aflate intr-o situatie identica, sub una si
aceeasi dominatie otomana, precum si sub pericolul uneia si aceleiasi
amenintari, a anexiunii rusesti. Or, fie si in aceasta forma, limitata la doua
provincii, declansarea concomitenta a revolutiei nu s-a putut realiza, deoarece,
intre timp, liderii moldoveni aflati in tara - si care se aflau intr-o deplina
majoritate - au declansat deja miscarea revolutionara, cu obiective limitate,
considerand ca tocmai in starea de incertitudine de la aceasta data ea putea avea
cele mai mari sanse de reusita, incepand cu cele din Moldova, evenimentele
aveau sa se desfasoare succesiv in fiecare din provinciile romanesti, in raport de
specificul propriu; cat priveste ideea unei revolutii simultane la 1848 in toate
tarile romane, in vederea eventualei realizari a unui stat national unitar, aceasta
depasea realitatile timpului, era de domeniul utopiei, cat timp, in mod practic,
era mai usor de infaptuit - cum, de altfel, a dovedit desfasurarea evenimentelor
 21

- solidarizarea marilor imperii absolutiste impotriva miscarilor revolutionare. Pe

de alta parte, in ciuda acestor desfasurari separate, legaturile dintre revolutionarii
romani, de o parte si de alta a Carpatilor, numeroase actiuni de intr-ajutorare,
sperantele indreptate de la unii spre altii, intr-o anumita faza a evenimentelor,
chiar elaborarea de proiecte propriu-zise de colaborare, toate acestea au
constituit o realitate, pe parcursul desfasurarii evenimentelor, marturisind
constiinta necesitatii acestei colaborari in ciuda obstacolelor timpului.

2. Miscarea revolutionara din Moldova (martie 1848)

Sub influenta evenimentelor revolutionare izbucnite in Europa, patriotii
moldoveni, au actionat cu rapiditate, fixandu-si pentru inceput ca obiectiv
inlaturarea domnitorului Mihail Sturdza, considerat de ei vinovat pentru toate
abuzurile si nedreptatile din tara, in primul rand pentru subordonarea de catre el
a puterii legislative, prin falsificarea repetata a alegerilor. La 27 martie este
organizata la Iasi, in sala hotelului Petersburg, o adunare cu peste 1000 de
persoane, din toate categoriile sociale, participantii infierand regimul abuziv al
lui M. Sturdza. O comisie avand in frunte pe poetul Vasile Alecsandri era
mandatata de adunare sa redacteze un program de revendicari, misiune
indeplinita in forma unui cunoscut document, sub titlul, Petitie-prodamatiune,
care insuma aceste revendicari in 35 de puncte. Semnificativ pentru spiritul
moderat al documentului, ca si al intregii miscari, ca si al tacticii abordate de
lideri, era punctul l din acest document, care reclama „Sfanta pazire a
Regulamentului, in litera lui, fara nici o rastalmacire". Cu o asemenea tactica
patriotii moldoveni voiau sa dea miscarii un caracter de legalitate, sperand sa
evite interventia militara rusa, usor de infaptuit in cazul Moldovei, in seria
celorlalte puncte ale Petitiei erau stipulate importante revendicari, precum:
desfiintarea Adunarii Obstesti in fiinta si alegerea uneia noi, in deplina
legalitate, desfiintarea cenzurii si siguranta personala, infiintarea garzilor
cetatenesti in orasele tarii, inlaturarea abuzurilor din administratie si justitie,
libertatea comertului si a industriei, reforma scolilor pe „o temelie larga si
nationala", pentru tarani, numai „grabnica imbunatatire" a starii lor s. a.
A doua zi dupa adunare, Petitia era semnata de peste 800 de persoane,
intre care si mitropolitul Meletie, apoi in ziua urmatoare, la 29 martie, o
delegatie prezinta Petitia domnitorului care se preface amator de tratative. A
refuzat de la bun inceput sa accepte unele revendicari mai importate, precum
desfiintarea Adunarii Obstesti si infiintarea garzilor orasenesti, ca unele care ii
amenintau direct scaunul domnesc, in realitate in spatele acestor „tratative" el
luand masuri drastice de represiune, care sunt puse in practica noaptea
urmatoare, de 29/30 martie, cand se fac sute de arestari, un numar de 13 dintre
fruntasii arestati fiind porniti la Galati, pentru a fi trimisi in exil in Turcia.

3. Revolutia din Tara Romaneasca (iunie-septembrie 1848)

 22

La Bucuresti, pregatirile pentru declansarea revolutiei se intensifica odata

cu intoarcerea de la Paris a unui grup important de revolutionari, in frunte cu N.
Balcescu, Al. G. Golescu-Negru, fratii Dumitru si Ion Bratianu, impreuna cu
liderii aflati in tara, constituindu-se Comitetul revolutionar, ca for de pregatire a
revolutiei (in el intrand, dintre liderii aflati in tara, I. Heliade Radulescu, Gh.
Magheru, Chr. Tell s.a.). in dezbateri succesive, s-a procedat la definitivarea
programului, care avea sa fie incorporat in textul cunoscutei Proclamatii de la
Islaz (elaborarea formala a textului si tiparirea sa revenind lui I. Heliade
Radulescu).
La 9 iunie revolutia se declanseaza la Islaz printr-o ceremonie religioasa,
formandu-se primul guvern revolutionar, cu I. Heliade Radulescu, St. Golescu,
preotul Radu Sapca s.a., participanti la adunare. Se lanseaza aici principalul
document programatic al revolutiei, Proclamatia de la Izlaz, in primul articol, in
privinta relatiilor cu puterea suzerana, se reclama pentru Tara Romaneasca
„independenta sa administrativa si legislativa", pe temeiul vechilor capitulatii,
precum si „neamestec al nici unei puteri din afara in cele din launtru"; altfel
spus, nu se formuleaza dezideratul independentei nationale, ci se cere largirea
autonomiei si inlaturarea protectoratului rus. Asemenea prevederi, se inscriau pe
linia tacticii abordata de lideri in raport cu cele doua mari puteri Turcia si Rusia
(alianta cu prima, impotriva celei de a doua). Cateva importante prevederi vizau
reorganizarea vietii de stat: instituirea unei domnii radical schimbate, cu „domn
responsabil ales pe 5 ani din toate starile societatii" (imaginand mai degraba o
forma de organizare republicana!), Adunare Obsteasca, reprezentand toate
interesele societatii si aleasa pe baza unui sistem larg de alegeri, la care sa fie
chemat „tot romanul", responsabilitatea ministrilor, modernizarea administratiei,
infiintarea garzii nationale s.a. in domeniul drepturilor si libertatilor cetatenesti:
desfiintarea rangurilor si privilegiilor, egalitatea de drepturi politice; egalitatea la
plata impozitelor; desfiintarea cenzurii; dreptul la cuvant si la intruniri;
desfiintarea pedepsei cu moartea; dreptul egal la invatatura, cu principiul
gratuitatii invatamantului si infiintarea de scoli primare in toate satele s.a.
in seria celor 22 de articole, o deosebita importanta avea cunoscutul
articol 13, care stipula emanciparea taranilor clacasi si improprietarirea lor cu
pamant, cu despagubire. Era aceasta o prevedere care viza una dintre problemele
majore ale revolutiei, problema agrara, de a carei rezolvare depindea in buna
masura atragerea taranimii in revolutie si, intr-un fel, soarta revolutiei.
De la Islaz, tabara constituita aici urma sa se deplaseze spre Bucuresti,
dupa modelul de la 1821, dar un asemenea „mars" se desfasoara sub semnul
acestui model numai pana la Craiova, intre timp, la 11 iunie, revolutia izbucnind
la Bucuresti. La aceasta data, ofiterii din cele doua cazarmi, de cavalerie si de
infanterie, au refuzat sa intervina impotriva populatiei Capitalei, iar Gh. Bibescu
a fost obligat sa admita instalarea unui guvern revolutionar provizoriu, intr-o
formula mai extinsa decat cea de la Islaz. Astfel, in aceasta zi, vechiul regim
politic regulamentar era inlaturat in mod pasnic, fara a se varsa o picatura de
 23

sange (de aici si cunoscuta apreciere a lui N. Balcescu despre revolutia de la 11

iunie 1848, „cea mai frumoasa ce s-a intamplat vreodata la un popor").
Entuziasmul acestei zile a fost urias, si s-a crezut pentru moment ca Gh.
Bibescu, obligat sa semneze „Constitutia" (adica Proclamatia de la Islaz), a
trecut de partea revolutionarilor, ceea ce ar fi dat o anumita legitimitate si
legalitate noii puteri, insa acesta, convins de inevitabilitatea interventiei armatei
ruse, peste doua zile abdica, parasind tara. in schimb, liderii 1-au asezat in
fruntea guvernului provizoriu pe mitropolitul Neofit, cu acelasi scop, de a da o
anumita credibilitate puterii revolutionare, de a atrage Biserica si clerul de partea
acesteia, odata cu numerosii sai credinciosi.
in sprijinul revolutiei, in acelasi efort de a-i conferi o anumita legalitate,
liderii au organizat o mare adunare populara la 15 iunie pe Campia Filaretului
(devenita „Campia Libertatii"), multimea afirmandu-si solidaritatea cu guvernul
provizoriu in fata pericolului extern, desfasurandu-se ceremonia de sfintire a
steagurilor revolutiei, cei prezenti depunand juramant de credinta pe
„Constitutie".
Totodata, din primele zile, prin decrete, guvernul a adoptat cateva masuri
urgente: desfiintarea cenzurii, eliberarea detinutilor politici, desfiintarea
rangurilor boieresti, desfiintarea bataii si a pedepsei cu moartea, eliberarea
robilor tigani, adoptarea steagului national cu trei culori s.a. Odata cu
desfiintarea cenzurii, incepand de la 12 iunie, apare primul ziar revolutionar din
Tara Romaneasca „Pruncul roman", sub redactia lui C. A. Rosetti, apoi „Poporul
suveran", redactat de poetul D. Bolintineanu, precum si altele.
Curand insa noua putere trebuie sa faca fata unor serioase incercari,
comploturile contrarevolutionare ale boierimii, din 19 iunie, apoi din 28 iunie,
de fiecare data interventia populatiei Capitalei restabilind guvernul provizoriu.
Trecandu-se la aplicarea programului, mai ales privind problema agrara,
in sanul liderilor survin o serie de controverse, facandu-se distincte doua
tendinte: una a moderatilor, apartinand liderilor mai varstnici, in frunte cu I.
Heliade Radulescu, alta a radicalilor, apartinand liderilor mai tineri, in frunte cu
N. Balcescu s.a. Cert este ca la insistentele celui din urma se constituie o
Comisie a proprietatii, cu reprezentanti atat ai boierilor, cat si ai taranilor, avand
ca misiune solutionarea reformei agrare.
in privinta realizarii obiectivelor externe ale revolutiei - asigurarea unei
autonomii depline in raporturile cu puterea suzerana si inlaturarea
protectoratului rus - guvernul revolutionar a adoptat de la inceput o serie de
masuri pe linie politico-diplomatica; pe langa reinnoirea mandatului pentru I.
Ghica, trimis la Constantinopol inainte de izbucnirea revolutiei, o delegatie era
trimisa in Capitala otomana pentru obtinerea recunoasterii de catre Poarta a
guvernului provizoriu; de asemenea, erau trimisi o serie de emisari in strainatate,
pentru a stabili legaturi cu noile guverne revolutionare: Al.G. Golescu la Viena
si Frankfurt, apoi la Paris; D. Bratianu, la Viena si Pesta; I. Maiorescu, in
Germania (la Frankfurt).
 24

Carmuirea revolutionara din Tara Romaneasca intra insa intr-o noua etapa
odata cu misiunea la Bucuresti a comisarului turc Suleiman-pasa, insotit de o
armata de 20.000 de oameni, sub comanda lui Omer-pasa, stationata pentru
moment la Giurgiu. Trimis in tara sub presiunea autoritatilor ruse, comisarul
turc duce tratative cu liderii revolutionari ajungandu-se, la sfarsitul lunii iulie, la
un compromis: guvernul revolutionar se autodizolva, instituindu-se o
locotenenta domneasca, ca organ provizoriu de conducere a statului, constituita
insa tot din membri ai fostului guvern (I. Heliade Radulescu, Nicolae Golescu si
generalul Christian Tell). Cu acest prilej, liderii romani au acceptat ca noile
institutii preconizate de ei sa intre in functiune numai dupa sanctionarea
programului cu 22 de puncte de catre sultan - o concesie care a starnit serioase
divergente in randul fruntasilor revolutionari (grupul radicalilor, cu Balcescu,
reclamand aceasta concesie, drept una care incalca in mod grav principiul
deplinei autonomii).
Acest compromis s-a reflectat imediat in planul politicii interne a
guvernului: Comisia proprietatii este dizolvata, nu numai datorita esecului
discutiilor dintre cele doua parti, ci si sub motivatia evitarii pretextelor de
interventie militara straina, asa, dupa cum, din aceleasi ratiuni, erau stopate
pregatirile pentru alegerea Adunarii Constituante.
in cele din urma, compromisul se va dovedi zadarnic si sub raportul
pozitiei celor doua mari puteri, Turcia si Rusia; nemultumita de maniera in care
Suleiman-pasa isi indeplinise misiunea, Rusia face noi presiuni asupra
sultanului, iar acesta va ordona o noua misiune la Bucuresti, sub conducerea lui
Fuad-pasa, de data aceasta fiind vorba nu de tratative cu revolutionarii, ci de o
represiune in intelesul adevarat al cuvantului, in aceasta faza finala a
evenimentelor, la 6 septembrie, cand noua armata turca ajunsese la Giurgiu,
asteptand ordinul de a intra in Capitala, aici se desfasoara o mare adunare
populara de protest impotriva interventiei, cu acest prilej desfasurandu-se
ceremonia funebra a arderii in piata publica a celor doua simboluri ale regimului
regulamentar, Regulamentul Organic si Arhondologia, subliniindu-se dorinta
populatiei de neintoarcere la vechiul regim.
La 13 septembrie trupele conduse de Fuad-pasa intrau in Capitala, la
Cotroceni, ele fiind intampinate de o multime de mii de oameni, avand in frunte
pe preoti inarmati cu Biblii si cruci, intre timp, membrii guvernului luasera
decizia de a nu se opune rezistenta, si Gh. Magheru fiind sfatuit in acest sens de
unii diplomati straini acreditati la Bucuresti, in ciuda acestei decizii, datorita
unei neintelegeri a survenit un incident sangeros pe Dealul Spirii, cand
compania de pompieri condusa de capitanul Pavel Zaganescu, crezand ca este
atacata, a deschis focul asupra coloanei turcesti care inainta in zona, cazand
morti si raniti (celebra „lupta" din Dealul Spirii la care se refera si Karl Marx).
La doua zile dupa intrarea trupelor turcesti in tara au patruns aici si trupele
ruse, conduse de generalul Lflders, Tara Romaneasca urmand sa ramana sub o
dubla ocupatie timp de mai multi ani. Odata cu interventia armatelor straine s-a
 25

declansat o represiune hotarata, numerosi lideri fiind arestati, altii reusind sa se

refugieze in Transilvania, dintre care unii se incadreaza aici in structurile
revolutionare romanesti, cei mai multi luand calea exilului in diferite centre
europene, unde vor continua lupta revolutionara.
Cu toate ca a fost infranta numai printr-o interventie militara straina,
revolutia din Tara Romaneasca, ca si revolutia romanilor din Transilvania sau
miscarea revolutionara din Moldova, avea sa aiba importante consecinte pentru
destinul societatii romanesti; ea a subliniat cu pregnanta dezideratele majore ale
poporului roman la jumatatea secolului al XIX-lea, totodata, indicand
coordonatele majore ale evolutiei sale in perioada urmatoare.

4. Revolutia romanilor din Transilvania (1848-1849)

Odata cu declansarea revolutiei in Austria si Ungaria, focul revolutiei
cuprinde si Transilvania, numai ca aici se vor desfasura concomitent, doua
revolutii: una, a maghiarilor, in uniune cu cei din Ungaria, o alta, a romanilor,
care aveau propriile revendicari. De la inceput, s-au resimtit obiectivele diferite
ale celor doua revolutii, si chiar conflictul dintre ele: pe de o parte, maghiarii,
ridicandu-se la lupta impotriva stapanirii habsburgice, isi propuneau, totodata,
„uniunea" fortata a Transilvaniei cu Ungaria, pe de alta, romanii din
Transilvania, expusi din perioada anterioara asupririi nationale, erau interesati,
inainte de toate, in inlaturarea acesteia si recunoasterea lor ca natiune. O lupta
comuna romano-maghiara impotriva stapanirii habsburgice nu s-ar fi putut
declansa decat pe terenul recunoasterii fiintei etnice a romanilor din Transilvania
si a drepturilor lor; or, de la inceput, conducatorii revolutiei maghiare in frunte
cu Kossuth s-au orientat intr-o directie opusa romanilor, fixandu-si ca tel
incorporarea Transilvaniei in statul maghiar.
Dupa o prima adunare la Blaj, in aprilie, cand s-au adunat 3-4.000 de
oameni, in majoritate tarani, pentru afirmarea drepturilor nationale, conducatorii
romanilor ardeleni - Simion Barnutiu, George Baritiu s. a. - au trecut la
pregatirea unei mari adunari la Blaj, menita sa duca la edificarea programului de
revendicari, in ajunul intrunirii acesteia, la 2 mai 1848, in catedrala de la Blaj,
Simion Barnutiu tinea celebrul sau discurs in care pleda pentru solidaritatea
tuturor romanilor, indiferent de confesiune, cerand ridicarea hotarata pentru
recunoasterea fiintei nationale. A doua zi, la 3/15 mai incep lucrarile marii
adunari de la Blaj, in prezenta unui numar de peste 40.000 de oameni, ele
durand in curs de trei zile si incheindu-se cu adoptarea cunoscutei Petitii,
cuprinzand principalele revendicari romanesti. Lucrarile s-au desfasurat sub
presedintia celor doi episcopi, ortodox si greco-catolic, Andrei Saguna si loan
Lemeni, ca vicepresedinti ai Adunarii fiind proclamati S. Barnutiu si G. Baritiu.
Este semnificativ ca la aceasta mare adunare, au participat o serie de fruntasi
transilvaneni stabiliti in Tara Romaneasca (Aug. Tr. Laurian, I. Maiorescu,
Florian Aaron), dar si un reprezentant al revolutionarilor munteni (D. Bratianu),
 26

dupa cum au participat reprezentanti ai patriotilor moldoveni (A. Russo, N.

lonescu s. a.).
Petitia adoptata la Blaj inscrie in primul articol cererea de recunoastere
pentru romani a statutului de natiune romana, concretizat in dreptul de a avea
reprezentanti in Dieta tarii „in proportiune cu numarul sau", de a-si avea
reprezentantii sai in administratie, justitie, armata, „in aceeasi proportiune", de a
folosi limba proprie in administratie si justitie s.a. Alte importante articole, intre
cele 16 ale Petitiei, reclamau: independenta Bisericii romane, fata de alte biserici
si restabilirea mitropoliei romane; infiintarea de scoli romanesti in toate satele si
orasele, finantate din bugetul statului; desfiintarea iobagiei, fara despagubire;
desfiintarea cenzurii si libertatea personala; instituirea garzii nationale;
desfiintarea privilegiilor si stabilirea impozitelor in raport cu „averea fiecaruia";
libertatea industriei si comertului, in final, Petitia cerea sa nu fie pusa in
dezbatere „uniunea" cu Transilvania, pana la recunoasterea drepturilor politice
ale romanilor.
in ciuda acestei solicitari, Dieta nobiliara de la Cluj de la sfarsitul lunii
mai 1848 va hotari „unirea" cu Ungaria, creand in acest fel premisele adancirii
conflictului dintre cele doua revolutii. Raporturile dintre revolutionarii romani si
cei maghiari vor deveni de la aceasta data din ce in ce mai tensionate, calea
actiunilor pasnice pentru realizarea revendicarilor romanesti, luand sfarsit, in
septembrie 1848, cand se desfasoara cea de a treia adunare de la Blaj; aici, in
prezenta a 60.000 de oameni, Avram lancu a cerut inarmarea romanilor pentru
castigarea drepturilor politice, adoptandu-se importante hotarari pe linia
organizarii Transilvaniei ca „tara romaneasca", in fata atitudinii antiromanesti
din ce in ce mai inversunate a liderilor revolutiei maghiare, conducatorii
romanilor, in aceasta situatie complexa au fost obligati sa se orienteze spre o
alianta cu autoritatile habsburgice, care promiteau liberalizarea Imperiului,
transformarea lui intr-o confederatie de state cvasi-independente, in randul
carora ar fi trebuit sa-si afle locul si romanii. Altfel spus, la aceasta data, romanii
intelegeau realizarea unei aliante cu o Austrie liberala, decat una cu revolutia
maghiara care le contesta existenta nationala.
Dupa desfasurarea celei de a treia Adunari de la Blaj, fruntasii
revolutionari romani au trecut la impartirea Transilvaniei in prefecturi, fiecare
cu cate o legiune; actiunea se desfasoara sub conducerea Comitetului national,
cu sediul la Sibiu, organ de conducere a revolutiei romanesti (infiintat dupa
Adunarea de la Blaj din mai 1848 si reconfirmat dupa cea de a treia Adunare),
avand in frunte, ca presedinte, pe episcopul Andrei Saguna, si ca vicepresedinte
pe Simion Barnutiu. Sub supravegherea prefectilor s-a trecut la desfiintarea
garzilor nationale maghiare si la inlocuirea administratiei maghiare cu
administratia romaneasca pe linia principiului reprezentarii proportionale.
in paralel cu evenimentele din Transilvania, pe parcursul anului 1848 se
desfasoara si actiunile revolutionare ale romanilor din celelalte provincii
 27

romanesti, aflate sub aceeasi stapanire habsburgica: in Banat si in Partium (cele

cinci comitate din apusul Transilvaniei), in Bucovina.
in Banat, la Lugoj, resedinta comitatului Caras, chiar in timpul Adunarii
de la Blaj, se desfasoara o adunare populara, in care romanii banateni isi
formuleaza revendicarile lor specifice; o noua adunare populara de la Lugoj, din
iunie 1848, cu participarea a cea 10-12.000 de oameni, sub conducerea lui
Eftimie Murgu definitiva un program de revendicari cu un pronuntat caracter
radical: constituirea unei autonomii depline a Banatului, infiintarea unei armate
nationale, condusa de un capitan suprem roman, recunoasterea limbii romane ca
limba oficiala, ruperea legaturilor de dependenta cu biserica sarba s. a.
in Bucovina, provincie sub stapanire habsburgica, dar incorporata din
punct de vedere administrativ Galitiei, inca din martie 1848, sub conducerea
fratilor Hurmuzaki, spiritele se agita; o adunare populara de la Cernauti din mai
1848, cu reprezentanti ai tuturor starilor sociale, si cu reprezentanti ai celorlalte
nationalitati din provincie, sub presedintia lui Eudoxiu Hurmuzaki, a stabilit un
program de revendicari, care a luat forma unui memoriu adresat imparatului
habsburgic. Se cerea, in primul rand, autonomia provinciei, sub conducerea
directa a Curtii de la Viena, apoi: convocarea unei Diete speciale a provinciei,
reprezentand toate starile sociale; administratie provinciala proprie; infiintarea
de scoli in limba romana; egalitatea confesiunilor religioase s. a. Impulsuri a
capatat miscarea revolutionara din Bucovina odata cu refugiul la Cernauti al
unor patrioti moldoveni de seama, in august 1848, cand sperantele tuturor se
indreptau spre succesul revolutiei din Tara Romaneasca si cand Mihail
Kogalniceanu publica aici, la Cernauti, un document programatic cu valoare
exceptionala, Dorintele partidei nationale din Moldova.
Spre sfarsitul anului 1848 si inceputul anului 1849, evenimentele din
Banat si Bucovina se desfasoara din ce in ce mai mult sub influenta
evenimentelor din Transilvania propriu-zisa, amenintarea venind din aceeasi
directie: ofensiva trupelor maghiare conduse de generalul Bem. Pe de o parte, se
realizeaza un acord intre revolutionarii din aceste provincii; pe de alta, se afirma
tot mai evident ideea colaborarii cu revolutionarii de la sud si rasarit de Carpati
(in acest sens actiona, intre altii, N. Balcescu, care, in decembrie 1848, trecea
prin Sibiu).
Acordul intre fruntasii revolutionari din provinciile aflate sub stapanire
habsburgica - Transilvania, Banat, Bucovina - viza o revendicare comuna
majora: unirea romanilor din aceste provincii intr-un singur stat de sine statator,
sub suzeranitatea imparatului. Proiectul s-a concretizat, in cele din urma, in
elaborarea cunoscutului document, Memoriul natiunii romane din Mare
Principat al Ardealului, din Banat, din partile vecine ale Ungariei si din
Bucovina, adresat in februarie 1849 imparatului Francisk losif (acesta urma sa
primeasca titlul de „Mare Duce al romanilor"). O delegatie cu reprezentanti din
fiecare provincie prezinta memoriul imparatului, care o primeste cu amabilitate,
dar, in realitate, la sfatul guvernului, respinge proiectul ca periculos pentru
 28

Imperiu. Respingerea memoriului nu-i va descuraja pe fruntasii romanilor din

Transilvania, in lunile urmatoare, o serie de alte memorii reluand cererea de
constituire a unui stat romanesc in Austria (o „Romanie austriaca").
Pe de alta parte, intre timp are loc o rasturnare a situatiei militare din
Transilvania: in urma ofensivei armatei maghiare, condusa de generalul polonez
Bem, in primavara anului 1849, cea mai mare parte a Transilvaniei era
recucerita, sub control romanesc ramanand numai zona muntilor Apuseni, care
se va mentine pana la sfarsitul evenimentelor ca o mica „tara romaneasca", sub
conducerea lui Avram lancu, ea rezistand in fata incercarilor de cucerire ale
trupelor maghiare. Pe teritoriul cucerit de trupele maghiare s-a declansat o
sangeroasa represiune, „tribunalelor de sange" cazandu-le victima mii de
nevinovati; actiunile de razbunare s-au indreptat si asupra unor reprezentanti ai
sasilor, vinovati de tradare fata de „patria maghiara" (intre altii, St. Ludwig
Roth, ucis la Cluj, in iunie 1848).
in partea finala a evenimentelor, importanta va fi incercarea lui N.
Balcescu de a media o impacare intre liderii celor doua revolutii; pe linia
viziunii lui democratice, acesta considera ca importanta era disparitia celor doua
mari imperii - austriac si rus - , ulterior, in aceste conditii noi, urmand sa se
realizeze aspiratiile de emancipare politica ale romanilor ardeleni si de edificare
a raporturilor romano-maghiare.
Oricum, concesiile formale facute de Kossuth, la insistentele lui Balcescu,
in iulie 1849, in ajunul iminentei interventii militare comune austro-ruse, erau
tardive; ca efect imediat al acestei incercari de impacare, in ciuda ororilor
sangeroase, din lunile anterioare, oastea condusa de Avram lancu s-a mentinut
in neutralitate. Armata maghiara a fost insa infranta la Siria, la 1/13 august 1849,
cu aceasta luand sfarsit revolutia maghiara (cum a demonstrat prof. Liviu Maior
intr-o excelenta monografie, dubla interventie austro-turca, nu a infrant revolutia
romanilor, caci aceasta, in buna masura, fusese infranta din primavara de
interventia trupelor revolutionare maghiare!).
Este drept ca restabilirea dominatiei habsburgice in Transilvania a afectat,
intr-o anumita masura, dupa 1849, si situatia romanilor din Transilvania, chiar
daca impotriva lor, cu unele exceptii, nu s-a indreptat o represiune violenta
imediata (exceptia il vizeaza pe Eftimie Murgu, condamnat la 4 ani de
inchisoare, data fiind colaborarea lui cu revolutionarii maghiari), in aceasta
provincie se va restabili regimul absolutist, pana in 1860, ea urmand a fi
condusa de guvernatori militari austrieci, in timp ce Banatul, va fi inclus in noua
provincie a Voievodinei sarbesti si Banatului Timisoarei.
*
in ciuda desfasurarilor separate, revolutia de la 1848 de pe teritoriul
Tarilor Romane a marcat un moment de o mare insemnatate in istoria romanilor.
Datorita situatiei specifice sub raport politic a acestor provincii nu s-a putut
desfasura o revolutie unitara, sub o conducere unica, dar, asa cum am subliniat,
legaturile de solidaritate dintre revolutionarii romani de o parte si de alta a
 29

Carpatilor, proiectele lor de colaborare pe parcursul desfasurarii evenimentelor

s-au resimtit din plin, ele punand in lumina aspiratiile de unitate nationala,
constituind o bogata experienta pentru evolutia din deceniile urmatoare.
S-au afirmat cu putere in cursul acestor evenimente adeziunea
revolutionarilor romani la cele doua importante curente ale timpului
-liberalismul si nationalismul -, in lupta pentru libertate nationala si progres
social din epoca de la 1848, pe plan european, revolutia din Tarile Romane
ocupand un loc important, ea constituindu-se, cum bine s-a subliniat in
publicistica occidentala a timpului, drept bastionul de rasarit al revolutiei
europene.
infranta in Principatele dunarene prin dubla interventie turco-rusa, in
Transilvania, prin interventia trupelor revolutionare maghiare, revolutia de pe
teritoriul Tarilor Romane, a prilejuit o afirmare viguroasa a constiintei nationale
a romanilor, a nazuintelor lor de unitate si independenta, a aspiratiilor de progres
social pe multiple planuri.
Totodata, ea a prilejuit afirmarea unei elite politice - cu nume ilustre de
patrioti romani, in acelasi timp, de cunoscuti carturari ai timpului -, constituind
o generatie de aur in istoria romanilor, „generatia de la 1848", care avea sa-si
spuna cuvantul si in deceniile urmatoare, pe linia contributiei sale remarcabile la
constituirea statului national roman, la edificarea Romaniei moderne.

VI. Principatele Romane dupa Revolutia de la 1848; infaptuirea statului

national

1. Dupa dubla interventie armata straina, in Principatele Romane dunarene

a fost restabilit, odata cu protectoratul rus, regimul regulamentar. Deocamdata,
in Moldova, Mihail Sturdza si-a continuat domnia, in timp ce in Tara
Romaneasca era numit caimacam, marele boier reactionar Constantin
Cantacuzino. Conducerea provizorie a Principatelor, ca si relatiile incerte dintre
cele doua puteri au durat pana in primavara anului 1849, cand, la 19 aprilie/1
mai, se incheie Conventia de la Balta-Liman dintre cele doua puteri.
Conventia aducea importante modificari, in sens negativ, in evolutia
statutului politic international al Principatelor, precum si in sfera organizarii lor
interne. Astfel, se prevedeau: numirea domnilor pe 7 ani, cu avizul Rusiei, fiind
anulate principiul domniei pe viata si principiul alegerii domnului de catre tara;
suspendarea Adunarilor Obstesti; numirea de comisari extraordinari ai celor
doua puteri, pentru „consilierea" domnilor (de fapt, pentru supravegherea lor);
pentru asigurarea ordinii interne, se stipula reorganizarea ostirii pamantene;
stationarea trupelor de ocupatie ale celor doua puteri (fiecare cu cate 25.000 de
soldati, pana la „restabilirea linistii") s.a.
Desi Conventia stirbea grav principiul autonomiei politice a Principatelor,
din fericire pentru tara cei doi domni numiti, Barbu Stirbei, in Tara Romaneasca,
si Grigore Al. Ghica, in Moldova, erau dintre cei mai dotati pentru aceste inalte
 30

functii, in cadrul limitat al atributiilor lor, in rastimpul anilor de domnie, ei vor

incerca sa duca mai departe Principatele Romane pe linia dezvoltarii lor social-
economice si dotarii cu institutii corespunzatoare. Vor adopta, si unul si celalalt,
o serie de reforme in domeniul organizarii armatei nationale, invatamantului,
modernizarii administratiei si in plan edilitar-urbanistic, justitiei si inlaturarii
unor abuzuri in sfera relatiilor agrare etc.
in ceea ce priveste emigratia care a insotit dubla interventie armata straina,
atitudinea lor a fost diferita: in timp ce domnul Moldovei, Grigore Al. Ghica, a
admis revenirea in tara a unor exilati de seama, conferindu-le chiar functii inalte
in administratie, Barbu Stirbei s-a impotrivit intoarcerii exilatilor, aceasta si sub
presiunea celor doua puteri.

2. Istoria emigratiei romane de la 1848 merita o atentie speciala; a fost

vorba nu numai de exilati propriu-zisi (cei aflati pe o lista oficiala intocmita de
autoritatile de ocupatie), ci si de multi altii implicati in evenimente, care au
emigrat de teama represiunii.
in locurile de exil, in Paris, in primul rand, dar si in alte centre europene
(Viena, Londra, Triest), precum si in Imperiul otoman (la Constantinopol,
Brussa, Smirna, Chios), ei au incercat sa se organizeze, sa continue lupta
revolutionara, vizand idealul unitatii si independentei nationale. Din pacate,
incercarile de organizare a lor in diferite formule (un singur conducator, o dubla
conducere, un moldovean si un muntean sau o conducere colectiva) aveau sa
esueze succesiv, neintelegerile si certurile dintre ei, avand ca obiect cauzele
esecului revolutiei, spunandu-si din plin cuvantul, in schimb, ei au gasit calea
unei actiuni comune, independenta de chestiunea organizarii sub o anumita
conducere; aceasta a fost aceea a propagandei desfasurata de ei in Occident pe
linia promovarii ideilor revolutiei, a informarii opiniei publice occidentale
asupra nazuintelor de eliberare nationala ale romanilor.
Au desfasurat aceasta propaganda prin intermediul unor publicatii colective,
la care au colaborat cei mai multi dintre ei, precum au fost: „Romania viitoare",
revista aparuta la Paris, in 1850, si in care, sub titlul acestei publicatii, se enunta
programul edificarii viitorului stat national roman; „Junimea romana", aparuta
tot la Paris, in 1851; „Republica romana", aparuta in doua numere, la Paris si
Bruxelles, in 1851 si 1853.
Totodata, cei mai multi dintre revolutionari au procedat la elaborarea de
scrieri individuale, promovand ideile lor de progres politic si social (N.
Balcescu, C.A. Rosetti, Ion si Dumitru Bratianu, I. Ghica, I. H. Radulescu s.a.).
in acelasi timp, revolutionarii emigrati au consolidat legaturile lor cu
fruntasii miscarii democratice europene, in 1851, odata cu intrarea in Comitetul
Central Democratic European, condus de Giuseppe Mazzini, dandu-si
adeziunea la proiectul declansarii unei noi revolutii europene, a popoarelor
asuprite impotriva imperiilor absolutiste (proiect care se va dovedi, curand,
utopic).
 31

3. O etapa noua in activitatea emigratiei romane a fost marcata de Razboiul

Crimeii (1853-1856), la capatul caruia, in plan european, se deschid
perspectivele realizarii statului national roman. Acesta a fost, de fapt, razboiul
asteptat de revolutionarii romani de la 1848, un razboi in care, alaturi de Turcia,
impotriva Rusiei, se vor afla alte cinci puteri europene (Franta, Anglia, Austria,
Prusia si Sardinia).
Razboiul incepuse, asa cum incepusera si alte razboaie ruso-turce din trecut,
cu ocuparea Principatelor de catre trupele ruse. in aceste imprejurari,
revolutionarii romani din exil, si-au exprimat optiunea participarii la razboi
pentru eliberarea tarii de sub ocupatia trupelor ruse, proiectele lor de colaborare
cu Poarta au fost insa respinse de autoritatile turcesti (mai intai, proiectul
organizarii unei legiuni romane, sub conducerea generalului Chr. Tell, la
inceputul anului 1854, apoi proiectul organizarii unei armate romane, sub
conducerea generalului Gh. Magheru, in primavara anului 1854). in schimb,
Poarta a preferat o intelegere cu Austria (Conventia de la Boiagi-Kioi, din iunie
1854) pentru intrarea trupelor austriece in tara, decat sa accepte participarea
romanilor, care ar fi atras dupa sine argumente in favoarea emanciparii lor
politice. Odata cu intrarea trupelor austriece in tara, concomitent cu cele turcesti,
Principatele Romane sunt eliberate de sub ocupatia rusa, dar trupele austriece
vor ramane in tara pana in 1857.
Mai ales dupa interventia Frantei si Angliei, in sprijinul Turciei, in
desfasurarea operatiunilor militare se profileaza infrangerea Rusiei (marcata cu
deosebire de asediul Sevastopolului, 1855). La Viena, in faza de sfarsit a
razboiului, se desfasoara o Conferinta preliminara de pace (martie-mai 1855), in
care pentru prima data este adusa in dezbateri de catre reprezentantul Frantei
propunerea de unire a Tarii Romanesti si Moldovei sub un principe strain sau
roman, punandu-se in lumina necesitatea transformarii noului stat intr-o bariera
naturala in fata expansiunii Rusiei. Nu s-a luat aici vreo decizie in legatura cu
aceasta propunere, problema fiind reluata in cadrul Congresului de pace de la
Paris.

4. in cadrul acestuia, problema unirii Principatelor este ridicata din nou de

reprezentantul Frantei - de data aceasta, in persoana ministrului de Externe,
Alexandre Walewski -, prilej cu care s-au afirmat pozitiile celorlalte mari puteri
participante. Rusia s-a declarat favorabila, interesata in dezbinarea fostilor aliati;
Prusia si Sardinia sprijina propunerea, ele fiind interesate in rezolvarea
propriilor unitati statale; cu unele ezitari, s-a declarat favorabila si Anglia
(ulterior, ea schimbandu-si pozitia). Pe o pozitie potrivnica, cu toata hotararea,
s-au pronuntat Turcia si Austria, ultima alarmata de atractia pe care noul stat
roman ar fi putut-o avea pentru romanii din Imperiul habsburgic.
Tratatul de pace incheiat la 18/30 martie 1856, semnat pe de o parte de cele
sase mari puteri invingatoare, pe de alta, de Rusia, prin hotararile sale, a marcat
un pas hotarator in evolutia statutului politic international al Principatelor,
 32

totodata deschizand calea viitoarei lor organizari ca stat national, in primul rand,
a fost inlaturat protectoratul unilateral al Rusiei, Principatele ramanand in
continuare sub suzeranitatea Portii, dar sub garantia colectiva a marilor puteri,
aceasta garantie constituind pentru urmatoarele doua decenii un important factor
de sprijin si stabilitate pentru viitorul stat national roman.
Apoi, s-a hotarat convocarea de Divanuri ad-hoc pentru consultarea
dorintelor populatiei din cele doua provincii, decizie insotita de infiintarea la
Bucuresti a unei Comisii europene, cu reprezentantii celor sapte mari puteri, cu
misiunea de a prelua rezolutiile celor doua Divanuri. Si alte hotarari stipulate in
textul Tratatului au fost deosebit de importante: restituirea catre Moldova a
sudului Basarabiei, din teritoriul rapit de Rusia in 1812 (cu judetele Cahul,
Bolgrad si Ismail); reglementarea navigatiei pe Dunare si la gurile ei, pe baza
principiului liberei navigatii pentru toate statele s.a.

5. Hotararile Congresului de pace de la Paris au dat un mare impuls

miscarii unioniste din tara care a capatat un caracter legal; Congresul nu a decis
Unirea, dar a deschis calea realizarii sale, odata cu decizia de consultare a
vointei poporului roman, in capitalele celor doua provincii, se vor constitui
Comitete centrale ale Unirii, ca organe de conducere a miscarii, in care sunt
angajate elitele politice si culturale ale timpului, dar si paturile largi ale
societatii. Un rol deosebit in miscarea unionista revine fostilor emigrati, intorsi
in patrie (ultimul grup, in prima jumatate a anului 1857). De asemenea, un rol
important in propaganda unionista il vor avea gazetele unioniste care apar la Iasi
si Bucuresti: „Romania literara", „Romanul", „Nationalul" s.a.
Din pacate, Congresul lasase organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc
in „grija" Turciei, hotarata de la bun inceput, impreuna cu Austria, sa saboteze
aceasta operatie; in august 1857, alegerile pentru Divan din Moldova erau
falsificate, datorita agentilor turci si austrieci, in frunte cu caimacamul Nicolae
Vogoride, actiunile lor ducand la denaturarea rezultatului votului. S-a declansat
cu acest prilej o ampla miscare de protest, care a dus in cele din urma la
interventia marilor puteri si anularea acestor alegeri (in urma intalnirii de la
Osborne, din 28 iulie/9 august 1857, dintre imparatul francez, Napoleon al III-
lea si regina Victoria a Marii Britanii).
Noile alegeri din Moldova, din septembrie 1857, ca si alegerile din Tara
Romaneasca, au constituit un triumf pentru unionisti, lucrarile celor doua
Divanuri, desfasurate in toamna anului 1857, incheindu-se cu rezolutii,
consemnand dorintele romanilor de unitate nationala si progres social, anume:
Unire deplina, cu un singur guvern; domn strain, dintr-o familie domnitoare
europeana (alta decat cea rusa); autonomie deplina si neutralitate; sistem
reprezentativ de guvernare, cu o singura Adunare legislativa, reprezentand toate
interesele tarii.
 33

6. Preluate de Comisia europeana de la Bucuresti, rezolutiile celor doua

Divanuri parvin Conferintei de la Paris (mai-august 1858), marilor puteri
revenindu-le decizia finala. Din pacate, Conventia de la Paris, din august 1858,
cu care s-a incheiat Conferinta, a dat numai in parte satisfactie dorintelor
exprimate de romani. Ca rezultat al compromisului dintre Franta si Anglia, s-a
hotarat numai o unire formala sub denumirea de Principatele Unite ale
Moldovei si Munteniei, cu doi domnitori, guverne si Adunari legislative
separate, dar si cu o serie de institutii comune in plan legislativ si judecatoresc
(Comisia Centrala de la Focsani, cu misiunea de a elabora legi comune pentru
cele doua Principate, si inalta Curte Judecatoreasca si de Casatie, ca instanta
suprema de judecata pentru ambele Principate).
Ca anexa la textul Conventiei, era elaborata o lege electorala stipuland un
cens foarte ridicat pentru candidatii la Adunarile Elective, carora le revenea
misiunea alegerii noilor domni.

VII. Consolidarea statului national sub domnia

lui Alexandru I. Cuza

1. Deciziile marilor puteri stipulate in textul Conventiei de la Paris din

august 1858 au constituit, in buna masura, o serioasa deceptie pentru patriotii
romani. Revenea poporului roman insusi, prin reprezentantii sai, misiunea de a
amenda si completa aceste decizii.
in ciuda restrictiilor impuse de legea electorala, in Adunarea Electiva a
Moldovei, majoritatea era constituita din membrii partidei nationale, adepti ai
Unirii, dar si ai modernizarii structurilor noului stat. Aici, la 5 ianuarie 1859, era
ales ca domn, in unanimitate, colonelul Al.I. Cuza, inclusiv deputatii
conservatori (partizani ai fostului domnitor, Mihail Sturdza), aflati in minoritate,
cazand de acord asupra acestei alegeri.
in Tara Romaneasca, situatia era mai dificila, majoritatea Adunarii Elective
fiind constituita din conservatori (partizani ai fostilor domni, Gh. Bibescu si M.
Sturdza); s-au impus o serie de sedinte prealabile, in pregatirea zilei alegerilor,
propunerea facuta de catre deputatul Dimitrie Ghica, de alegere ca domn a
alesului Moldovei, castigand teren, impulsionata si de apelurile la solidaritate
nationala ale altor deputati patrioti (Vasile Boerescu s.a.). in ziua alegerii, la 24
ianuarie 1859, si sub influenta zecilor de mii de oameni care inconjurau locul
Adunarii, cerand Unirea, Adunarea Electiva alegea in unanimitate, drept domn
al Tarii Romanesti, pe Al. I. Cuza, domnul Moldovei (64 de voturi din cele 64
ale deputatilor prezenti).
Evenimentul a starnit un mare entuziasm in tara, avand un ecou si in
randurile romanilor din Transilvania, in randurile marilor puteri reactia a fost
diferita, formal, dubla alegere incalcand textul Conventiei de la Paris.
 34

2. inceputul domniei lui Al. I. Cuza a fost marcat tocmai de necesitatea

amendarii prevederilor Conventiei de la Paris din august 1858, mai intai cu
privire la institutia domniei, apoi privind celelalte doua institutii, Adunarea
legislativa si guvernul, care se cereau, si ele, unificate.
Si ca rezultat al misiunilor diplomatice trimise de domnitor in principalele
capitale europene, succesiv, cinci mari puteri europene - Franta, Sardinia,
Prusia, Rusia si Anglia - au procedat la recunoasterea dublei alegeri, in cele din
urma, si cele doua mari puteri, Turcia si Austria, adversare hotarate la inceput
ale dublei alegeri, au procedat la recunoasterea Unirii, insa numai pe timpul
domniei lui Cuza (o noua Conferinta a puterilor garante, convocata la Paris,
recunostea in unanimitate, la 26 august/7 septembrie 1859, dubla alegere a lui
Al. I. Cuza).
Mai dificila a fost recunoasterea de catre marile puteri a amendarii textului
Conventiei privind unificarea Adunarilor legislative si guvernelor. Si in aceasta
privinta succesul a fost asigurat la insistentele domnitorului, in cele din urma,
succesiv, marile puteri, si apoi cele doua, Turcia si Austria, recunoscand aceasta
amendare a textului Conventiei, ceea ce insemna desavarsirea Unirii
Principatelor, adusa la cunostinta populatiei, in decembrie 1861, printr-o
proclamatie a domnitorului, in noua pozitie de stat national, pe deplin unificat,
sub raportul institutiilor centrale, acesta intra intr-o noua etapa, la 24 ianuarie
1862, cand la Bucuresti se intrunea o singura Adunare legislativa, dupa ce in
ziua precedenta fusese numit primul guvern al Romaniei, sub conducerea
liderului conservator, Barbu Catargiu.

3. De la aceasta data, domnia lui Al. I. Cuza parcurge o a doua importanta

etapa, mergand pana la lovitura de stat din 2/14 mai 1864. A fost un interval de
timp in care in locul succesiunii rapide de guverne intr-o provincie si alta cum
fusese pana atunci, vom avea o succesiune limitata la trei guverne importante,
conduse de: Barbu Catargiu (ianuarie-iunie 1862); Nicolae Kretzulescu (iunie
1862-octombie 1863); Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863-mai 1864, apoi in
continuare, dupa lovitura de stat, pana la 23 ianuarie/4 februarie 1865).
Domnitorul Al.I. Cuza avusese de la bun inceput constiinta necesitatii
reformelor menite sa duca la consolidarea statului, pe linia modernizarii sale, dar
in rastimpul acestor doi ani, pana la lovitura de stat, putine au fost reformele
adoptate pe cale constitutionala. Sub guvernul Barbu Catargiu, Adunarea
legislativa, constituita in marea ei majoritate din mari proprietari, a dezbatut si
adoptat un proiect de lege rurala care consolida dreptul de proprietate deplina a
boierilor asupra mosiilor, pentru tarani adoptand numai masuri paleative, in
locul improprietaririi - proiect de lege pe care domnitorul a refuzat sa-1
sanctioneze; sub guvernul M. Kogalniceanu, este drept, a fost adoptata de catre
Adunarea legislativa, in decembrie 1863, una dintre cele mai importante
reforme, secularizarea averilor manastiresti (in urma careia cea. 1A din teritoriul
national, intra in administratia statului roman, din aceasta suprafata cea. 1A, fiind
 35

constituita din bunurile apartinand manastirilor inchinate la Locurile Sfinte din

Orient).
Alte importante reforme adoptate de Adunarea legislativa, tot sub
guvernul Kogalniceanu, precum cele circumscrise de Legea comunala si Legea
consiliilor judetene, prin care se pun bazele administratiei locale de tip modern
in Romania, data fiind urgenta lor sunt sanctionate de domn; alte importante legi
de organizare, dezbatute si adoptate de Adunare, privind armata, justitia,
invatamantul, nu primesc sanctiunea domnitorului, urmand a fi revizuite si
adoptate dupa lovitura de stat.

4. Doua dintre cele mai importante reforme - reforma agrara si reforma

electorala - , care erau fundamentale pentru evolutia societatii romanesti, au
constituit insa obiectul confruntarii dintre puterea executiva si legislativa,
opozitia fata de domnitor, constituita intre timp („Monstruoasa coalitie"),
spunandu-si cuvantul; Adunarea a blocat mai intai dezbaterea proiectului de lege
rurala, elaborat de M. Kogalniceanu, avand la baza principiul improprietaririi,
apoi, la 2/14 mai, a refuzat luarea in dezbatere a proiectului de lege electorala,
reinnoind votul de blam dat guvernului Kogalniceanu - data la care survine
cunoscuta lovitura de stat. Cu acest prilej, Adunarea a fost dizolvata si guvernul
Kogalniceanu mentinut, in ciuda votului de blam dat de Adunare, urmand in
rastimpul imediat urmator, organizarea unui plebiscit (iunie 1864), menit sa
sanctioneze actul care amenda o serie de noi prevederi ale Conventiei de la
Paris, de data aceasta in favoarea largirii prerogativelor sefului statului, act cu
caracter fundamental, denumit Statut dezvoltator al Conventiei de la Paris. Cu
aceasta denumire, documentul voia sa sublinieze valabilitatea in continuare a
prevederilor Conventiei de la Paris privind garantia colectiva a marilor puteri.
Totodata, Statutul, stipula infiintarea unui al doilea corp legislativ, Senatul,
care urma sa functioneze, concomitent cu Adunarea Deputatilor, majoritatea sa
fiind constituita din membri desemnati de domnitor. Ca anexa a Statutului era
elaborata o noua lege electorala, care reducea in mod masiv censul stipulat in
legea din 1858, largind intr-un mod apreciabil accesul la viata publica.
Capacitatea politica a domnitorului avea sa-si spuna din nou cuvantul cu
prilejul aprobarii Statutului de catre marile puteri si cand in actul de aprobare a
acestuia se stipuleaza, in mod expres, clauza asigurarii autonomiei tarii.

5. A urmat dupa lovitura de stat, in etapa a treia a domniei lui AU. Cuza
(mai 1864-februarie 1866), seria marilor reforme, cele mai multe adoptate sub
forma decretelor-legi, semnate de domnitor, in conditiile in care noile corpuri
legislative, prevazute in Statut urmau sa functioneze abia din decembrie 1864.
Succesiv au fost elaborate, trecand prin dezbaterile Consiliului de Stat si
sanctionate de domnitor, importante reforme: infiintarea Universitatii din
Bucuresti (iulie 1864), legea rurala din august 1864, avand la baza principiul
improprietaririi (cu exproprierea unei suprafete de cea 2 milioane ha. in favoarea
 36

taranilor clacasi), legea instructiunii publice din noiembrie 1864 (care inscrie
principiile obligativitatii si gratuitatii invatamantului primar), legea de
organizare a armatei, precum si legea de organizare a Bisericii (Legea sinodala),
din decembrie 1864.
O alta lege importanta privind organizarea justitiei, adoptata mai tarziu, in
mai 1865, va trece prin dezbaterile noilor corpuri legiuitoare, ea urmand a fi
corelata cu noile coduri de legi (civil, penal, comercial, de procedura), trecute si
ele prin dezbaterile prealabile ale aceluiasi Consiliu de Stat (condus, efectiv, in
calitate de vicepresedinte de Const. Bosianu, primul decan al Facultatii de
drept).
*
Trebuie spus ca si in planul politicii externe, meritele domnitorului
Al.I. Cuza au fost remarcabile; de la inceput el a adoptat masuri pentru
consolidarea autonomiei in raport cu puterea suzerana, pentru inlaturarea
imixtiunii altor mari puteri. Pe linia afirmarii unei politici externe independente
s-a inscris actiunea de constituire a unor agentii diplomatice in strainatate
(Constantinopol, Paris, Belgrad). Semnificative au fost si legaturile stabilite, cu
discretie, cu miscarile conspirative ale ungurilor si polonezilor, indreptate
impotriva Turciei. Situatia romanilor din Transilvania a ramas mereu in atentia
domnitorului si in raport de ea se explica multe din actiunile sale. Cu alte
cuvinte, asa cum s-a subliniat in istoriografia romana, prin actiunile sale de
politica externa domnitorul Al.I. Cuza a fost un premergator al independentei
statului roman.
Dar mai ales reformele sale in domeniul organizarii institutiilor statului
roman ii confera domnitorului merite exceptionale. Fara aceste reforme, fara
institutii adecvate, fara reformarea vechilor structuri sociale, este greu de crezut
ca statul national, o data infaptuit, ar fi putut sa dureze.
De aceea, independent de modul cum am aprecia atitudinea personala a
domnitorului, daca modalitatea aleasa pentru infaptuirea marilor reforme
-printr-o lovitura de stat - a fost sau nu singura posibila, cert este ca nu-i putem
contesta meritul programului sau de reforme, infaptuit in rastimpul domniei sale.
Prin aceste reforme el a pus bazele organizarii statului roman pe linia
modernizarii; dupa inlaturarea lui, in urma conspiratiei din februarie 1866,
reformele de modernizare care se vor infaptui in rastimpul domniei lui Carol I
vor trebui, vrand-nevrand, sa porneasca de la aceasta baza, amendand sau
completand organizarea unor institutii, cele mai multe, fondate anterior.

BIBLIOGRAFIE MINIMALA
- Isar Nicolae - Istoria moderna a Romanilor, Partea I (1774-1848), Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2001; editia a Il-a, revazuta si adaugita,
2005. '
 37

- Idem - Istoria moderna a romanilor, partea a Il-a 1848-1878),

Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003; editia a Il-a, 2005 (cap. I,
II, VII).
- Idem - Istoria moderna a romanilor (sec. XVIII-1866), rezumat, in
voi.
Sinteze, Anul II, invatamant la distanta, Editura Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 2003.
- Idem - Principatele Romane de la 1821 la 1848. Sub semnul
renasterii
nationale [Sinteza si Culegere de texte], Editura Universitatii din
Bucuresti, 2004.
- Idem - Cultura nationala si spirit european, De la Scoala lui
Gheorghe
Lazar la Universitatea din Bucuresti (1818-1864), Editura Universitatii
din Bucuresti, 2004.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA
- Istoria Romanilor, tratat, voi. VII, tom. I, Editura
Enciclopedica,
Bucuresti, 2003, (Cap. II, VII, XII, XIII).
- Isar Nicolae - Principatele Romane in epoca Luminilor (1770-
1830),
editia a Il-a revazuta si adaugita, Editura Universitatii din Bucuresti,
2005.
- Idem - Istoria moderna a Romanilor. Edificarea statului national
(1848-
1866). Sinteza si Culegere de texte, Editura Universitatii din Bucuresti,
2002.
- Idem - Din istoria generatiei de la 1848. Revolutie - Exil -Destin
istoric,
Editura Universitara, Bucuresti, 2006.
S3
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Istorie

ROMANIA SUB SEMNUL MODERNIZARII (1866-1918)

Prof. univ. dr. Nicolae Isar

I. Organizarea vietii de stat din Romania sub regimul monarhiei

constitutionale (1866-1918).
O data cu abdicarea fortata a Domnitorului Al.I.Cuza - la 11/23 februarie
1866 - in urma unei conspiratii organizata de adversarii politici, situatia
Romaniei era deosebit de grava, soarta Unirii fiind periclitata. Liderii politici
vor reusi in cele din urma sa depaseasca situatia, la 10 mai 1866, Adunarea
legislativa proclamand ca Domn, sub numele de Carol I, pe principele prusac
Carol de Hohenzollern.
Alegerea unui descendent al unei familii domnitoare europene ca sef al
statului roman se inscria pe linia unui vechi deziderat inscris in rezolutiile
Divanurilor ad-hoc din 1857. Liderii politici considerau ca un asemenea Domn,
cu autoritatea sa, va aduce stabilitate in viata de stat; totodata, tinand seama de
prestigiul descendentei sale, va actiona hotarat in directia realizarii
independentei depline a Statului, neacceptand multa vreme statutul umilitor de
vasal al Portii.
intr-adevar, principele Carol, in ciuda greutatilor de la inceputul domniei,
va corespunde acestor deziderate; indelungata lui domnie, mai intai in calitate de
Domn, iar din 1881, o data cu proclamarea Regatului, de Rege, avea sa
marcheze o etapa importanta, de real progres in istoria Romaniei; o etapa de
realizare a independentei si consolidare a statului roman, precum si de
modernizare a sa pe multiple planuri.
O data cu alegerea sa ca Domn cu puteri ereditare se instaureaza in
Romania regimul monarhiei constitutionale, drepturile si atributiile monarhului
fiind inscrise in textul constitutiei elaborata in intervalul mai-iunie 1866 si
intrata in vigoare cu data de 1/13 iulie 1866.
Aceasta constitutie avea ca model textul unei constitutii straine
considerata a fi cea mai liberala din Europa - constitutia belgiana din 1831. Cu
deosebire trebuie retinut continutul constitutiei de la 1866, ea urmand a sta la
baza organizarii vietii de stat din Romania in perioada urmatoare, pana dupa
primul razboi mondial, cand, in 1923, va fi elaborata o noua constitutie.
Pentru prima data intr-o constitutie romaneasca, o data cu principiul
egalitatii depline in fata legii - inclusiv la plata impozitelor - sunt consemnate
pe larg importante drepturi si libertati cetatenesti, proprii statelor cu aspiratii
democratice din Europa: libertatea cuvantului si a tiparului, a asocierii, dreptul
la invatatura s.a.
 La baza organizarii vietii de stat se afla principiul modern al separarii
depline a puterilor: executiva, legislativa si judecatoreasca.
Puterea executiva apartine Domnului si ministrilor, numiti de el. Domnul
este considerat persoana inviolabila si neresponsabila (adica orice act semnat de
Domn, pentru a fi legal trebuie sa fie contrasemnat de un ministru, care isi
asuma astfel raspunderea). Textul constitutiei atribuie Domnului importante
drepturi: de a numi si revoca pe ministri, de a sanctiona sau refuza sanctiunea
legilor votate de parlament, de a deschide sau inchide sesiunile corpurilor
legiuitoare si de a le convoca in sesiuni extraordinare, de a le dizolva la nevoie
cu conditia convocarii corpului electoral pentru noi alegeri. De asemenea,
Domnul este sef al armatei; are drept de a bate moneda, pe baza unei legi
speciale; are drept de amnistie sau micsorare a pedepselor, fara a avea dreptul de
a interveni in administrarea actului de justitie s.a.
Deosebit de importante sunt dispozitiile constitutionale privind puterea
legislativa, stipulandu-se existenta a doua corpuri legislative, Adunarea
Deputatilor si Senatul, ambele alese de corpul electoral, primul pe termen de 4
ani, al doilea pe termen de 8 ani (cu reinnoirea structurii sale in proportie de Vi la
4 ani).
Nicio lege nu poate fi sanctionata de Domn decat numai dupa discutarea
si votarea ei de catre fiecare dintre cele doua organe (cu exceptia bugetului, a
carui votare intra numai in competenta Adunarii Deputatilor).
Sunt stipulate in constitutie importante drepturi pe care le au deputatii si
senatorii ca „reprezentanti ai natiunii" .
Sunt stipulate totodata conditiile de alegere a celor doua corpuri
legiuitoare, acestea fiind detaliate in legea electorala anexata textului
constitutiei. La baza alegerii se afla sistemul de vot censitar (de avere),
prevazandu-se impartirea corpului electoral pe baza acestui criteriu in colegii:
patru colegii pentru Adunarea Deputatilor si doua pentru Senat, in raport cu
conditia de cens reprezentarea diferitelor categorii sociale in parlament era cu
totul inegala; discriminarea vizeaza cu deosebire lumea satelor, acesteia fiindu-i
destinat mai ales colegiul IV pentru Adunarea Deputatilor, unde conditia de cens
era intr-adevar redusa, dar unde, spre deosebire de situatia de la celelalte colegii,
se voteaza indirect (50 de locuitori aleg un delegat care - numai el - indeplineste
calitatea de alegator).
Se apreciaza ca in baza conditiilor de cens stipulate in legea electorala de
la 1866 numai un locuitor dintr-un numar de 83 putea sa indeplineasca conditia
de alegator.
O asemenea situatie se va schimba dupa Razboiul de Independenta cand
se va impune largirea accesului la viata publica. Prin modificarea legislativa
adoptata in 1884, cele patru colegii pentru Adunarea Deputatilor se reduc la trei,
totodata stipulandu-se o masiva reducere a censului (de circa 4 ori) atat in cazul
colegiilor pentru Adunarea Deputatilor, cat si pentru Senat, ajungandu-se in baza
acestor dispozitii sa indeplineasca calitatea de alegator un locuitor din sapte.
 Contribuie intr-o oarecare masura la modernizarea sistemului de vot
censitar si modificarea legislativa anterioara din 1879, cand, in conformitate cu
dispozitiile articolului 44 din tratatul de la Berlin, fusese amendat articolul
restrictiv al constitutiei din 1866 - art. 7 -, conferindu-se in mod conditionat
drepturi politice si locuitorilor de etnie straina de alte rituri decat cele crestine
(acordandu-se dreptul de cetatenie cu conditia unui stagiu de sedere in tara de
minimum 10 ani, legea prevazand si unele exceptii).
Cu asemenea modificari sistemul votului censitar, stand la baza alegerii
parlamentului roman, avea sa dureze pana la primul razboi mondial, cand locul
sau va fi luat de sistemul votului universal, ale carui principii vor fi inscrise in
textul noii constitutii din 1923.
O conditie esentiala a functionarii sistemului parlamentar stipulat in
constitutia de la 1866 o constituie intemeierea si functionarea partidelor politice.
Desi inca inainte de 1866 se conturasera doua importante curente politice
- conservator si liberal -, cele doua importante partide, care dau in mod definitiv
expresie acestor doua curente, vor lua nastere cu o oarecare intarziere: in 1875,
Partidul Liberal (care isi va lua numele de Partid National Liberal), iar in 1880,
dupa Razboiul de Independenta, Partidul Conservator (acesta avand ca ziar
oficial „Timpul" , condus de poetul M. Eminescu).
Acestea vor fi partidele de guvernamant care vor domina viata politica din
Romania pana la primul razboi mondial, disputandu-si puterea in stat, pe baza
lor constituindu-se succesiv, de-a lungul timpului, guvernele Romaniei.
Odata cu infiintarea sa, primul sef al Partidului Liberal va fi cunoscutul
fruntas liberal-radical, I.C. Bratianu (1875-1891), la moartea sa succedandu-i
fratele sau, Dumitru Bratianu (1891-1892), iar apoi, D.A. Sturdza (1892-1909)
si U.C. Bratianu (Ionel), fiul celui inainte mentionat (1909-1927).
La conducerea Partidului Conservator se vor succeda, de asemenea, figuri
importante de oameni politici: Manolache Costache Epureanu, primul sef al
partidului, de scurta durata (februarie-octombrie 1880), iar apoi, dupa moartea
sa: Lascar Catargiu (1880-1889), Gh.Gr. Cantacuzino - zis Nababul (1899-
1908), P.P. Carp (1908-1912), Titu Maiorescu (1912-1914).
intre aceste doua partide, de la infiintarea lor, s-au putut distinge unele
deosebiri, intre altele, in plan doctrinar, liberalii se pronunta pentru o
modernizare mai accelerata a Romaniei pe calea unor reforme substantiale, in
timp ce conservatorii, sub influenta gruparii junimiste, avand in frunte
personalitati ca P.P. Carp, Titu Maiorescu s.a., se pronunta pentru reforme
treptate, cu caracter moderat, considerandu-le mai utile pentru stabilitatea vietii
politice si sociale. Trebuie mentionat insa ca in practica politica, in raport de
imprejurari, adesea, aceste distinctii nu sunt evidente.
O caracteristica a celor doua partide a constituit-o diversitatea de
opinii din sanul lor, aceasta concretizandu-se in numeroase dizidente, dandu-si
numele de „partide" , sau grupari politice nedesprinse definitiv din partidul-
matca, de obicei aceste grupari fiind legate de o serie de personalitati mai mult
sau mai putin proeminente (Nicolae lonescu, D. Bratianu, C.A. Rosetti, apoi,
intr-o alta etapa: P.S. Aurelian , Spiru Haret, Vasile Lascar, C. Stere s.a.).
Cu deosebire merita remarcata, din 1884, gruparea radical-democratica
condusa de C.A. Rosetti, nedesprinsa oficial din Partidul Liberal, a carei
conducere dupa moartea lui C.A. Rosetti - 1885 - avea sa fie preluata de fostul
sau sef de cabinet, G. Panu.
in Partidul Conservator fenomenul dizidentelor este mai temperat, cel
putin in intervalul imediat Razboiului de Independenta. Cu deosebire se face
resimtita in randul conservatorilor gruparea junimista, in frunte cu P.P. Carp,
constituita din 1881, cand fruntasul junimist enunta un cunoscut program politic
(„Era noua" ), publicat in ziarul „Timpul" ; se va contura acesta in intervalul
urmator ca program al Partidului Conservator, mai ales odata cu accesul la
putere.
Pe langa cele doua partide de guvernamant si gruparile politice care
graviteaza in jurul lor din punct de vedere programatic, in intervalul de la
sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, apar o serie de formatiuni
politice cu orientari programatice diferite, intre altele, la stanga esichierului
politic, sunt de mentionat: gruparea condusa de G. Panu, amintita deja, care
tinde a se afirma, dupa 1890 ca „partid radical" („partida radicala" , cum este
desemnat la aceasta data in viata publica); formatiunea politica intemeiata de
invatatorul C. Dobrescu-Arges, care isi zice „Partida taraneasca" , prima de
acest gen din Romania, intemeiata dupa 1882, in judetul Arges; in sfarsit, un
partid reprezentand interesele „clasei muncitoare" in curs de formare, Partidul
Social-Democrat al Muncitorilor din Romania (P.S.D.M.R.), care functioneaza
in anii 1893-1893, in cele din urma autodizolvandu-se prin hotararea
conducatorilor sai, „generosii" , care vor intra ulterior in randurile Partidului
Liberal.
Schimbari importante survin in viata politica din Romania dupa rascoala
din 1907, cand apar cateva noi partide politice: Partidul Conservator-Democrat,
condus de Tache lonescu, desprins din Partidul Conservator (1908), Partidul
Nationalist-Democrat, intemeiat de N. lorga si A.C. Cuza (1910).
Politica guvernamentala a fost dominata, in toata perioada dintre 1866 si
1918, de catre cele doua importante grupari politice - liberala si conservatoare -,
respectiv, partidele politice, Liberal si Conservator. Cum am mentionat deja,
constituirea celor doua importante partide - in anii 1875 si 1880 - a fost
precedata de existenta unor guverne liberale sau conservatoare, constituite pe
baza celor doua grupari sau curente politice.
intr-o prima etapa a succesiunilor guvernamentale mergand pana la
jumatatea ultimului deceniu al secolului XIX - respectiv, anul 1895 - este vorba
de o alternanta la putere cu termene inegale, pentru ca intr-o a doua etapa, de la
aceasta data si pana la 1918, sa fie vorba de o alternanta la putere mai
organizata, cu tendinta respectarii unui termen de guvernare de 4 ani,
corespunzand unei legislaturi parlamentare. Altfel spus, din 1895, functioneaza
sistemul rotativei guvernamentale, seful statului, Regele Carol I, avand prilejul
sa-si exercite rolul de arbitru in viata de stat, chemand alternativ la putere cele
doua partide.
Intervalul de inceput al domniei lui Carol I se caracterizeaza prin
instabilitate guvernamentala, in anii 1866-1871, succedandu-se la putere 10
guverne de scurta durata, de nuanta liberala sau conservatoare, din martie 1871
fiind inaugurata seria unor guvernari de mai lunga durata, incepand cu prima
mare guvernare conservatoare din istoria Romaniei, avand in frunte, ca
presedinte al Consiliului de Ministri, pe Lascar Catargiu (1871-1876).
Din iulie 1876, dupa doua guvernari efemere de tranzitie, vine la putere
guvernul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind vorba de la aceasta data de cea
mai lunga guvernare a unui partid politic din istoria moderna a Romaniei (1876-
1888). Fireste, aceasta va fi in acelasi timp cea mai importanta guvernare in
istoria succesiunii guvernamentale pana la 1918.
Sub presiunea unei ample manifestari initiate de opozitie („Opozitia
unita" ), in martie 1888, indelungata guvernare liberala ia sfarsit, Regele
chemand la putere pe conservatori, constituindu-se guvernul condus de Th.
Rosetti. Cum opozitia care impusese inlaturarea guvernului liberal fusese
eterogena (la ea participand pe langa conservatori si numeroase grupari
dizidente liberale), intelegerea in sanul noilor beneficiari ai puterii se dovedeste
dificila, ceea ce explica un nou interval de oarecare instabilitate guvernamentala
pana la sfarsitul anului 1891: guvernul condus de Th. Rosetti nu se poate
mentine la putere decat pentru un an, acestuia succedandu-i pana in noiembrie
1891 alte trei guverne cu compozitie eterogena (conduse succesiv de Lascar
Catargiu, generalul Gh. Manu si generalul I.Em. Florescu).
in sfarsit, la capatul acestui interval de timp se instaleaza la putere o noua
guvernare, in structura careia intra conservatorii „puri" , adepti ai lui L.
Catargiu, precum si junimistii in frunte cu P.P. Carp. Este al doilea guvern
conservator important din istoria Romaniei durand in rastimp de aproape 4 ani
(dec. 1891-oct. 1895) si avand la conducerea sa pe Lascar Catargiu, programul
acestei importante guvernari fiind dat insa de gruparea junimista (de aici si
numele de guvern L. Catargiu - P.P. Carp).
Din octombrie 1895 - in virtutea sistemului rotativei guvernamentale,
intrat de acum in mentalitatea liderilor politici, cat si a sefului statului - liberalii
revin la putere, de data aceasta sub conducerea noului sef de partid, D.A.
Sturdza (ales in noiembrie 1892, in urma mortii lui Dimitrie Bratianu). Datorita
unor framantari publice provocate in buna masura de el insusi, acesta va
demisiona curand, pentru un scurt interval de timp permitand constituirea unei
echipe ministeriale liberale sub conducerea fruntasului liberal, cunoscutul
economist P. S. Aurelian (noiembrie 1896-martie 1897). Revenit in fruntea
guvernarii, o va duce pana aproape de termenul de 4 ani (aprilie 1899). in anii
1899-1901, se succed la putere doua guverne conservatoare, primul condus de
Gh.Gr. Cantacuzino, noul sef al Partidului Conservator, al doilea, de P.P. Carp,
fiecare dintre ele neputand face fata crizei economice izbucnita in acesti ani si
fiind obligate sa demisioneze.
 Vor alterna la putere, succesiv, pana la 1914, urmatoarele guvernari:
liberala, in intervalul februarie 1901-decembrie 1904, sub conducerea lui D. A.
Sturdza; conservatoare, in intervalul decembrie 1904-martie 1907, sub
conducerea lui Gh.Gr. Cantacuzino; liberala, in intervalul martie 1907-
decembrie 1910, avand in frunte pe D.A. Sturdza si U.C. Bratianu;
conservatoare, in rastimpul decembrie 1910-martie 1912, in frunte cu P.P. Carp,
iar in intervalul martie 1912-ianuarie 1914, in frunte cu Titu Maiorescu.
in sfarsit, ar fi de adaugat ca in cea mai mare parte a intervalului de timp
corespunzand primului razboi mondial, 1914-1918, guvernarea a fost asigurata
de Partidul Liberal (revenit la putere, dupa conservatori, in ianuarie 1914).

II. O premisa esentiala a modernizarii: realizarea independentei de

stat a Romaniei (1877-1878)

Cea mai importanta problema de ordin politic, cu caracter de urgenta, care

s-a aflat in atentia factorilor de putere din Romania, dupa instalarea noului regim
politic in 1866, a fost realizarea independentei depline a statului roman.
Pe aceasta linie se inscriau de la inceputul domniei lui Carol I o serie de
masuri privind organizarea si dezvoltarea armatei nationale, intre altele,
elaborarea legilor de organizare militara, din anii 1868 si 1872, prima adoptata
sub un guvern liberal-radical (avand in frunte pe Nicolae Golescu), a doua, in
rastimpul guvernului conservator condus de Lascar Catargiu.
in directia largirii suveranitatii statului roman in raport cu pretentiile de
suzeranitate ale Portii se inscria si Conventia comerciala cu Austro-Ungaria
incheiata in 1875, sub acelasi guvern conservator; din punct de vedere
economic, conventia era deficitara intereselor statului roman, dar ea avea o
deosebita insemnatate politica, smulgand puterii suzerane un important atribut al
starii de suveranitate: dreptul de a incheia conventii comerciale cu diverse state
(concretizat ulterior si prin incheierea de conventii similare cu alte state).
in mod direct pe linia realizarii dezideratului independentei s-au inscris
actiunile politico-diplomatice din anii 1873 si 1875, initiate de ministrii de
externe conservatori vizand realizarea pe cale pasnica a independentei, prin
acordul Turciei si al celorlalte mari puteri (incercari sortite esecului).
I-a fost dat guvernului liberal condus de I.C. Bratianu, care lua puterea in
iulie 1876, sa-si asume responsabilitatea masurilor necesare care urmau sa duca
la proclamarea Independentei si desfasurarea Razboiului de Independenta.
Bineinteles, era vorba de masuri si initiative adoptate in deplin acord cu
Domnitorul Carol I, adept convins al necesitatii realizarii Independentei,
inclusiv pe calea armelor.
in contextul dat, impus de redeschiderea crizei orientale, odata cu
declansarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunare, guvernul
roman a adoptat masurile necesare pentru realizarea intereselor fundamentale ale
poporului roman; in raport cu pozitiile negative sau indiferente afirmate de
marile puteri occidentale in chestiunea apararii eventualei neutralitati a
Romaniei, precum si in raport cu pozitia ostila afirmata cu consecventa de
Poarta, guvernul condus de I.C. Bratianu, in deplina colaborare cu seful statului,
a mers pe linia declararii Independentei si a consacrarii ei pe campul de lupta,
incheind in prealabil o conventie politica cu Rusia - apoi, si una militara -,
alaturi de armata rusa, Romania a declansat propriul sau Razboi de
Independenta, punand capat definitiv secularei dominatii otomane.
Declaratia de Independenta facuta de ministrul de externe M.
Kogalniceanu in Adunarea Deputatilor, la 9 mai 1877, a fost insotita de
sacrificiile de sange pe campurile de batalie, victoriile romanesti de la Plevna,
Rahova, Smardan s.a. consacrand aceasta independenta si impunand ulterior
recunoasterea ei pe plan international.
Chiar daca Razboiul de Independenta, in ciuda precautiilor politico-
diplomatice s-a incheiat si cu un rapt teritorial - reanexarea de catre Rusia a
sudului Basarabiei -, in perspectiva istorica nu se pot contesta meritele
guvernului condus de I.C. Bratianu in realizarea Independentei depline de stat a
Romaniei. Orice analiza lucida asupra pozitiei adoptata de guvernul roman in
anii 1876-1878 atesta concluzia ca a fost vorba de alternativa cea mai buna care
se oferea Romaniei in contextul international dat.
Bineinteles, meritele castigarii Independentei nu sunt numai ale
guvernului I.C. Bratianu si ale Domnitorului Carol I; ele revin, totodata, miilor
de eroi cazuti pe campurile de lupta, intregului popor roman care si-a adus
contributia la realizarea acestui deziderat, castigarea Independentei marcand un
moment de insemnatate exceptionala in istoria romanilor, cu consecinte
binefacatoare pentru dezvoltarea ulterioara a statului roman si societatii
romanesti.
Dupa semnarea tratatului de pace de la Berlin din vara anului 1878, a
revenit aceluiasi guvern liberal misiunea aplicarii masurilor decurgand din
cerintele tratatului in vederea recunoasterii Independentei de catre puterile
straine. Cum am mentionat si in alt loc, in octombrie 1879, a fost adoptata
modificarea articolului 7 din constitutie acordandu-se locuitorilor-straini,
indiferent de religia lor, dreptul de impamantenire in mod conditionat, ulterior, o
serie de mari puteri recunoscand Independenta (Germania, in 1880, dupa ce i s-a
indeplinit si o alta cerere: rascumpararea de catre statul roman a actiunilor
societatii falimentare germane „Strousberg" , angajata anterior in constructia
retelei de cai ferate in Romania).
De asemenea, pe linia consolidarii statului roman independent, sub
ingrijirea guvernului liberal, s-a inscris si proclamarea Regatului in martie 1881;
era aceasta o consecinta directa a castigarii Independentei, marcand o crestere a
prestigiului Romaniei pe plan international.
 III. Politica guvernamentala; pozitia fata de problematica
modernizarii
l. O problema de baza a societatii romanesti in epoca domniei lui Carol I
o constituia necesitatea dezvoltarii sale economice, in primul rand pe calea
afirmarii industriei nationale. Or, castigarea Independentei s-a reflectat cu toata
evidenta in acest plan, dupa 1878 autoritatile romane putand adopta in mod
nestingherit masuri de protejare si incurajare a industriei nationale.
Pe aceasta linie s-au inscris legile adoptate succesiv in anii 1881-1885
pentru incurajarea unor ramuri ale industriei usoare, apoi, adoptarea in 1886, de
catre guvernul liberal condus de I.C. Bratianu a unui nou tarif vamal avand la
baza principiul protectionismului vamal, la aceasta data luand sfarsit
valabilitatea conventiei comerciale incheiata cu Austro-Ungaria in 1875; in
sfarsit, adoptarea in 1887 a cunoscutei legi de protejare si incurajare a industriei
nationale in ansamblul ei („Masuri generale pentru a veni in ajutorul industriei
nationale" ).
Politica guvernului liberal de incurajare a dezvoltarii industriei nationale
dadea expresie conceptiei lui I.C. Bratianu sintetizata in deviza: „Prin noi
insine" . O asemenea politica avea sa fie continuata si de guvernele
conservatoare: in 1895, in timpul guvernului condus de Lascar Catargiu, era
adoptata importanta „lege a minelor" , care deschidea calea edificarii unor
importante ramuri ale industriei grele: miniera si petrolifera. Tot unui guvern
conservator ii va reveni initiativa elaborarii unei alte legi de protejare si
incurajare a industriei nationale, legea lui P.P. Carp din februarie 1912, care
largeste cadrul legii din 1887, prin extinderea cercului beneficiarilor avantagiilor
oferite de stat (scutiri de impozite, acordarea de terenuri pentru constructii s.a.).
in aceeasi directie a dezvoltarii economice s-au inscris si initiativele
diferitelor guverne de infiintare a unor importante institutii bancar financiare,
precum Banca Nationala a Romaniei, infiintata de liberali in 1880, Banca
Agricola infiintata de conservatori (1893) s.a.
Partea cea mai importanta a investitiilor industriale din aceasta perioada
apartine capitalului strain - german, englez, francez etc -, dar tendinta este aceea
de crestere a capitalului autohton pe masura dezvoltarii unei mari burghezii
romanesti care se afirma tot mai mult dupa Razboiul de Independenta, castigand
importante pozitii in viata de stat, diminuand mai intai si inlaturand apoi
definitiv preponderenta mosierimii in viata politica.
in general, dezvoltarea economica a Romaniei, pe linia afirmarii industriei
nationale si a constituirii unui sistem bancar autohton a avut importante
repercusiuni in plan social; pe langa afirmarea burgheziei mari si mijlocii, spre
sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX, se afirma in Romania, intr-o prima etapa
a evolutiei sale, o clasa muncitoare, deocamdata redusa numeric, cu tendinta de
a se organiza si a se manifesta in viata politica alaturi de celelalte clase si
categorii sociale.
 2. O alta problema majora a epocii in planul politicii interne a guvernelor
a fost problema agrara, ea aflandu-se in stransa legatura cu evolutia agriculturii
- ramura importanta a economiei nationale, de fapt, cea mai importanta sub
raportul ponderii sale in cadrul acestei economii. Cu toate progresele realizate in
planul afirmarii industriei nationale, agricultura ramane pana la primul razboi
mondial - si in anumite limite, si dupa acesta - ramura de baza a economiei
nationale, dand Romaniei caracteristica de tara cu caracter agrar. Evident,
aceasta era o realitate decurgand dintr-o indelungata perioada anterioara si care
dadea masura decalajelor importante in raport cu dezvoltarea economica a
statelor occidentale. Eforturile elitei politice romanesti se vor inscrie in perioada
urmatoare pe linia reducerii acestor decalaje.
in ceea ce priveste agricultura ca ramura a economiei nationale, aceasta,
din pacate, nu s-a inscris in epoca pe linia modernizarii, asa cum ar fi fost de
asteptat. Baza productiei agricole a continuat s-o aiba munca manuala, adica
folosirea bratelor de munca ale taranilor, cu mijloacele lor rudimentare, iar nu
folosirea masinilor agricole mecanizate, rentabilitatea acestui gen de productie
fiind foarte scazuta (chiar daca, asa cum am subliniat, in ansamblul economiei
nationale, agricultura furnizeaza cea mai mare parte a venitului national).
Evolutia agriculturii in aceasta perioada a avut importante implicatii in
plan social; relatiile dintre cele doua importante categorii sociale, tarani si
proprietari, de asemenea, nu au evoluat pe linia modernizarii, ci s-au mentinut in
limitele unei evolutii traditionale, dand expresie unei probleme agrare cu
importante implicatii in evolutia societatii romanesti.
in esenta ei, problema agrara trimite la situatia grea a marii majoritati a
taranimii romane - clasa majoritara a societatii romanesti, cu o pondere
numerica, in ansamblul populatiei, pana la 1914, de 85-90% -, o situatie
decurgand din structura inechitabila a proprietatii rurale din Romania, precum si
din caracterul relativ retrograd al raporturilor tarani-proprietari.
Este drept, aplicarea reformei agrare din 1864, infaptuita prin vointa
Domnitorului Al.I. Cuza si a principalului sau colaborator, M. Kogalniceanu,
adusese unele schimbari in structura proprietatii, o suprafata de cea. 2 milioane
ha. din ansamblul marii proprietati trecand in spatiul proprietatii taranesti, ceea
ce produsese un timp o oarecare imbunatatire a situatiei taranimii, cel putin pe
un anumit segment al acesteia. Dar, pe masura trecerii timpului, marea
disproportie intre proprietatea mosiereasca si mica proprietate taraneasca s-a
refacut. A contribuit la acest fenomen cresterea numerica a taranimii pe
parcursul perioadei, in paralel mergand cu dispersarea sau pierderea
proprietatilor taranesti sub presiunea abuzurilor de tot felul.
Aceasta inegala impartire a proprietatii rurale, decurgand din veacurile
trecute, nu explica de la sine situatia grea a taranimii, caci ea a fost intotdeauna
dublata de o politica ineficienta de protejare si ajutorare a acesteia. Asa cum am
mai subliniat, masurile adoptate in aceasta privinta de elitele politice - liberale
sau conservatoare - s-au dovedit ineficiente, abuzurile marilor proprietari si mai
ales ale arendasilor, decurgand din sistemul invoielilor agricole, neputand fi
9
stopate. S-au adaugat la acestea atitudinea discriminatorie a autoritatilor
administrative locale sau chiar propriile lor abuzuri.
Toate acestea au facut ca situatia taranimii - in ciuda vorbariei politice
-sa se agraveze, ducand in cele din urma la marea rascoala a taranilor din
primavara anului 1907, eveniment regretabil in istoria moderna a Romaniei, ale
carei explicatii trebuie sa fie cautate nu numai in mentalitatile politice
discutabile, edificate pe fondul unui egoism ancestral, care au dublat intotdeauna
constiintele marilor proprietari si arendasi, ci si in lipsa de actiune si de curaj a
elitelor politice, a guvernantilor, ale caror responsabilitati, in aceasta drama nu
pot fi contestate.
Legislatia agrara elaborata de guvernul liberal in anii 1907-1910 s-a
inscris pe linia unei politici sociale mai responsabile; masurile adoptate
-revizuirea sistemului invoielilor agricole, infiintarea Casei Rurale, limitarea
trusturilor arendasesti, arendarea mosiilor statului la tarani s.a. - vor atenua
situatia grea a taranimii, dar la o etapa decisiva pe aceasta linie se va ajunge abia
in 1913, cand in programul Partidului Liberal, condus de U.C. Bratianu, a fost
inscrisa necesitatea unei noi reforme agrare, odata cu aceea a unei noi reforme
electorale - reforme amanate odata cu declansarea primului razboi mondial, ele
urmand a fi efectiv infaptuite dupa sfarsitul acestuia. Hotararea de efectuare a
acestor reforme va fi adoptata, insa, cu consimtamantul Regelui Ferdinand I inca
din iunie 1917, in cadrul parlamentului roman refugiat la Iasi - intr-un moment
in care se astepta confruntarea sangeroasa cu inamicul pe campul de lupta (deci,
in ajunul marilor batalii de la Marasti, Marasesti, Oituz).

3. in sfera politicii externe, activitatea guvernelor Romaniei s-a conjugat

cu o alta problema majora - evident, o problema esentiala a societatii romanesti
- anume, necesitatea consolidarii statului roman independent, si, totodata, a
desavarsirii unitatii nationale.
Cum am mai subliniat, in aceasta directie eforturile diferitelor guverne
-liberale sau conservatoare -, a elitelor politice, in general, s-au conjugat cu
eforturile sefului statului, Carol I.

a. Dupa recunoasterea Independentei de catre marile puteri si proclamarea

Regatului, a revenit aceluiasi important guvern liberal, avand in frunte pe
I.C.Bratianu, misiunea inscrierii Romaniei pe linia unei politici externe, menita
sa asigure securitatea si consolidarea ei ca stat independent. Momentul decisiv al
acestei orientari 1-a constituit aderarea Romaniei la alianta cu Puterile Centrale
(Tripla Alianta) prin incheierea unui tratat secret in anul 1883.
Cauzele aderarii Romaniei la o alianta politico-militara din care facea
parte o mare putere, Austro-Ungaria, sub stapanirea careia se gaseau cateva
provincii romanesti (Transilvania, Banat, Bucovina) isi are explicatia in situatia
de izolare politica pe plan international in care ajunsese Romania in anii 1881-
1882, aceasta in ciuda statutului sau de stat independent si a actelor politice
recente de consolidare a sa. Izolarea se datora conflictului cu Austro-Ungaria,
10
aceasta, cu concursul celorlalte mari puteri, arogandu-si rolul de control asupra
navigatiei pe Dunare pe portiunea romaneasca, ceea ce afecta principiul
suveranitatii Romanei ca stat riveran. Or, cum relatiile cu Rusia, dat fiind
cunoscutul rapt teritorial si protestele romanesti legate de el, continuau sa fie in
buna masura incordate, in acest context exista pericolul unei intelegeri intre cele
doua mari puteri pe seama Romaniei; riscul parea evident cu atat mai mult cu cat
la aceasta data relatiile intre aceste puteri erau dintre cele mai bune, avand, la
baza intelegerea incheiata intre cei doi monarhi.
Deoarece guvernul roman, in deplin acord cu dorinta Regelui, pentru a
iesi din aceasta stare de izolare si de pericol extern aspira la o alianta cu
Germania, si sub o anumita presiune a acesteia se ajungea la o alianta cu Austro-
Ungaria, la o data cand alianta dintre aceste doua mari puteri functiona
(incheiata fiind din 1879, la ea aderand, din 1882, si Italia).
Tratatul de alianta cu Puterile Centrale se incheia in octombrie 1883, dupa
vizitele succesive ale lui Carol I si I.C.Bratianu in capitalele celor doua imperii.
El era un tratat secret si avea un caracter defensiv, subscriind principiul intr-
ajutorarii reciproce in caz de atac al unei terte puteri. Era incheiat pe un termen
de 5 ani, el urmand sa fie reinnoit la sfarsitul fiecarui termen, ultima reinnoire
avand sa fie cea din 1913, din ajunul denuntarii sale (in august 1914, in
conditiile declansarii primului razboi mondial).
El va fi tinut in strict secret de factorii politici de raspundere si din ratiuni
de ordine interna, intrucat pentru opinia publica, solidara cu cauza romanilor din
Transilvania, el putea sa para monstruos, in realitate, in contextul dat, pentru o
buna perioada de timp, el s-a constituit intr-un factor de stabilitate si consolidare
a Romaniei, asigurand-o impotriva unor interventii nefaste din afara, insa, atunci
cand situatia internationala va cunoaste alte evolutii, mai ales la inceputul
secolului XX, pe de o parte, odata cu consolidarea unei a doua coalitii de forte
pe plan international, avand la baza alianta franco-engleza, pe de alta parte,
odata cu o sensibila diminuare a potentialului de pericol rusesc, intr-o asemenea
noua situatie, aceasta orientare a Romaniei se va schimba. Ea isi va afla
consacrarea in august 1914, cand liderii politici, in cadrul unui cunoscut
Consiliu de Coroana, in ciuda optiunii Regelui, vor denunta tratatul, hotarand
pozitia de neutralitate a Romaniei, in conditiile declansarii primului razboi
mondial.

b. in ciuda aliantei cu Puterile Centrale care s-a aflat in centrul politicii

externe a Romaniei pana la 1914, guvernele romanesti - liberale sau
conservatoare - nu au pierdut din vedere dezideratul desavarsirii unitatii
nationale: strangerea la un loc in aceleasi granite statale a tuturor romanilor,
insa, deoarece acest obiectiv nu se putea realiza decat intr-o conjunctura
exceptionala - care avea sa se realizeze abia in contextul primului razboi
mondial -, pana la o asemenea situatie favorabila, politica oficiala a guvernelor
trebuia sa fie invaluita intr-o maxima prudenta; esentiala era deocamdata
consolidarea statului roman ca factor de baza in lupta pentru desavarsirea
11
unitatii nationale, menit sa sustina sperantele romanilor din provinciile aflate sub
stapaniri straine, in acest sens, Tache lonescu, in 1893, in Adunarea Deputatilor
- la aceasta data ministru al Cultelor si Instructiunii Publice -, in numele
guvernului conservator, tinea sa afirme: «Suntem datori sa sacrificam toata
activitatea noastra pentru asigurarea si intarirea statului roman, daca vrem sa
vedem pe ceilalti romani, din alte parti mandri de originea, de nationalitatea
lor».Voia el sa spuna cu acest prilej ca daca statul roman ar fi disparut ar fi
disparut si sperantele romanilor din afara granitelor sale si, dimpotriva, daca el
se va intari, mai devreme sau mai tarziu, va prilejui realizarea dezideratului
fundamental al tuturor romanilor, reunirea in aceleasi granite statale.
Oficial, in stransa legatura cu cerintele impuse de tratatul secret incheiat
cu Puterile Centrale, politica autoritatilor romane va fi una de neamestec in
treburile interne ale marelui stat vecin; insa, asa cum au aratat evenimentele din
anii 1892-1895, autoritatile romane nu vor impune - si nici n-ar fi putut s-o faca
- stoparea manifestarilor publice de solidaritate cu miscarea nationala din
provinciile subjugate. Dimpotriva, cu aceeasi prudenta, in general, ele au
incurajat aceste manifestari, in limita in care nu erau angajate in actiuni politice
direct ostile statului vecin si compromitatoare la adresa politicii externe a
guvernului roman.
in contextul acestei orientari, uneori, pentru a evita inflamarea unor
conflicte politico-diplomatice, aceste autoritati au fost obligate chiar sa adopte
masuri politice intrigand opinia publica; asa a fost, de pilda, cazul din 1885,
cand presedintele Consiliului de Ministrii, I.C. Bratianu, pentru a stopa
conflictul politico-diplomatic cu Austro-Ungaria a dispus expulzarea tinerilor
conducatori ai societatii „Carpati" , care lansasera la aceasta data un manifest
incendiar cerand romanilor din Transilvania declansarea luptei revolutionare
impotriva autoritatilor de stat maghiare.
Deosebit de semnificativa pentru aceasta situatie complexa in care se
desfasoara miscarea de solidaritate cu romanii din afara granitelor Regatului era
atitudinea adoptata de aceeasi oameni politici atunci cand parasesc bancile
ministeriale pentru a actiona in opozitie; ca simpli cetateni, neangajati in functii
publice, ei se implica deschis in manifestari de solidaritate cu romanii din afara,
stabilind legaturi personale cu fruntasii acestora, activand in diferite societati
cultural-politice etc.
in afara diferitelor societati culturale si a institutiilor de invatamant care
actioneaza in aceasta directie - si ale caror activitati desfasurate in spiritul
solidaritatii nationale nu pot fi stavilite de diferitele guverne -, un rol foarte
important, cu consimtamantul tacit al factorilor de putere sau chiar cu
incurajarea discreta a acestora, il au gazetarii si presa de diferite orientari
politice. Libertatea presei, ca si drepturile cetatenesti inscrise in textul
constitutional - dreptul nestingherit de a scrie, de a vorbi, de asociere etc. - isi
realizeaza pe deplin efectul in acest plan al manifestarilor de solidaritate cu
miscarea nationala a romanilor din afara Regatului.

12
 c. O directie importanta in sfera politicii externe a Romaniei a vizat
stabilirea de relatii pasnice, de buna vecinatate, cu statele din Sud-Estul Europei.
Stabilirea de bune legaturi cu Bulgaria, Serbia, Grecia, ca si cu Turcia - fosta
putere suzerana si inamica - se inscria pe linia politicii de stabilitate si
consolidare a Romaniei; ea viza totodata si asigurarea posibilitatilor de ajutorare
a comunitatilor romanesti aflate in aceste state.
La baza acestei orientari, guvernantii romani au pus principiul respectarii
consecvente a statu-quo-ului teritorial decurgand din tratatul de pace de la
Berlin; atunci insa cand cercurile politice conducatoare, odata cu declansarea
crizei balcanice in anii 1912-1913, vor aprecia ca acest statut este incalcat, ele
isi vor asuma responsabilitatea schimbarii acestei orientari, in acest sens,
lucrurile devin mai concludente, mai ales odata cu desfasurarea celui de-al
doilea razboi balcanic, in vara anului 1913.
Atentia guvernantilor romani s-a indreptat mai ales spre Bulgaria, tara
vecina de la sud, consolidata dupa 1908, odata cu proclamarea independentei si
incorporarea Rumeliei; mai mult, aceasta iesea intarita in urma primului razboi
balcanic (oct. 1912-mai 1913), in rastimpul careia, alaturi de Serbia si Grecia,
luptase impotriva Turciei, consolidandu-si starea de independenta. Or, in iunie
1913, intorcand armele impotriva fostilor aliati, declansand cel de-al doilea
razboi balcanic, Bulgaria isi afirma cu toata evidenta tendinta transformarii intr-
o apreciabila forta la sud de Dunare, menita sa zdruncine echilibrul de putere din
aceasta zona. Faptul va fi considerat periculos pentru interesele Romaniei cu atat
mai mult cu cat in spatele pozitiei Bulgariei, a veleitatilor ei, se aflau incurajarile
Austro-Ungariei.
Guvernul roman de la aceasta data, condus de Titu Maiorescu si avand in
componenta pe Tache lonescu, seful Partidului Conservator Democrat, inca din
rastimpul primului razboi balcanic, in ideea stoparii acestui avant al Bulgariei,
pusese problema retrocedarii de catre aceasta a partii de sud a Dobrogei
-Cadrilaterul. Guvernul a solicitat in aceasta chestiune medierea marilor puteri,
dar Conferinta acestora tinuta la Petersburg (martie-aprilie 1913, in rastimpul
fazei de intrerupere temporara a primului razboi balcanic), prin hotararea
adoptata - protocolul de la Petersburg - nu daduse deplina satisfactie acestei
pretentii, in cele din urma, dupa declansarea celui de-al doilea razboi balcanic de
catre Bulgaria, Romania intra in acest razboi, in iulie 1913, atacand Bulgaria.
Campania armatei romane la sud de Dunare s-a transformat mai degraba
intr-o simpla demonstratie de forta, armata bulgara neopunand rezistenta si
punand astfel capat razboiului. Odata cu sfarsitul acestuia, se incheie Tratatul de
pace de la Bucuresti (10 august 1913) cu participarea numai a statelor implicate
in razboi, Bulgaria acceptand incorporarea in granitele statului roman a sudului
Bulgariei, Cadrilaterul (cu cele doua judete, Durostor si Caliacra).
La decizia Romaniei de declansare a campaniei militare la sud de Dunare
contribuise intr-un fel si Austro-Ungaria, care, anterior, in cadrul Conferintei de
13
la Petersburg se opusese cu hotarare satisfacerii solicitarii guvernului roman. O
asemenea atitudine ostila a Austro-Ungariei manifestata in primavara anului
1913 va fi de natura sa grabeasca reorientarea politicii externe a Romaniei, in
consens cu manifestarile opiniei publice romanesti, tot mai viguroase, de
solidaritate cu romanii din Transilvania, Banat si Bucovina.

IV. Razboiul de intregire nationala si infaptuirea Marii Uniri

Declansarea primului razboi mondial in vara anului 1914 a pus cercurile

conducatoare in fata unei serioase dileme, anume, careia dintre cele doua mari
grupari politico-militare urma sa se alature Romania? Triplei Aliante, cu
Germania si Austro-Ungaria, de care Romania era legata prin tratatul secret de
alianta din 1883, sau Antantei, cu Franta, Anglia si Rusia?
Dilema era grava intrucat cateva provincii romanesti - Transilvania,
Banat si Bucovina - se aflau sub stapanirea Austro-Ungariei, care facea parte
din Tripla Alianta, iar o alta provincie, Basarabia, se afla sub stapanirea Rusiei,
aceasta facand parte din alianta adversa. Din aceasta dilema nu se putea iesi
decat la capatul unei ample dezbateri publice si dupa serioase pregatiri politico-
diplomatice si militare.
Deocamdata, cercurile politice conducatoare din Romania, desi, cum
indicau o serie de actiuni politice anterioare, in general, inclinau de la bun
inceput pentru alianta cu puterile Antantei, in contextul dat, au ales solutia cea
mai potrivita: neutralitatea. Este vorba de hotararea adoptata in cadrul
cunoscutului Consiliu de Coroana din 3 august 1914, cand majoritatea
oamenilor politici convocati in prezenta Regelui - membri ai guvernului, in
frunte cu I.C. Bratianu si fosti prim-ministri - s-au pronuntat pentru aceasta
decizie; pentru intrarea imediata in razboi alaturi de Puterile Centrale, in afara
Regelui, s-a pronuntat un singur fruntas politic, P.P. Carp.
Regele Carol I, desi mahnit de a-si vedea pozitia contrazisa de majoritatea
fruntasilor politici, s-a comportat in acest moment ca un monarh constitutional,
acceptand o decizie adoptata in numele poporului roman, prin reprezentantii sai.
in primul rand, aceasta decizie se inscria pe linia unei anumite interpretari
a tratatului secret din 1883 care acum era denuntat public in mod motivat:
Austro-Ungaria, in ciuda atentatului de la Sarajevo, executat de un sarb si care
pusese capat vietii printului mostenitor Franz Ferdinand, precum si sotiei sale,
odata declansand razboiul de pedepsire a Serbiei, formal se plasa, in pozitie de
tara atacatoare, iar nu atacata! (or, tratatul din 1883, reclama ajutorarea aliatilor
numai in caz de atac din afara).
in al doilea rand, pentru oamenii politici responsabili, neutralitatea oferea
un ragaz pentru pregatiri politico-diplomatice si militare in vederea aderarii la
acea grupare de forte care raspundea cel mai bine intereselor poporului roman si
optiunii celei mai cuprinzatoare parti a opiniei publice; asa cum se intuia de la
inceput, aceasta urma sa fie Antanta, aderarea la ea vizand aducerea in granitele
14
Regatului roman a celui mai intins spatiu romanesc aflat sub stapanire straina
(cel facand parte din Austro-Ungaria: Transilvania, Banat, Bucovina).
Evident, dezbaterea publica din rastimpul neutralitatii (1914-1916) a fost
deosebit de vie si optiunea finala - alianta cu Antanta - nu a fost lipsita de un
oarecare dramatism deoarece, de la bun inceput - asa cum indica contextul
international de la aceasta data - ea insemna sacrificarea cauzei eliberarii
nationale a romanilor din Basarabia (o asemenea cauza aflandu-si in Romania
reprezentanti de seama precum C. Stere si altii). Paradoxal, evolutii neasteptate
in cursul desfasurarii razboiului, rasturnari de situatii, greu de anticipat, vor face
ca in partea finala a razboiului prima provincie care avea sa se uneasca cu
Romania sa fie tocmai Basarabia.
Dupa incheierea unei Conventii politico-militare secrete cu Rusia, inca
din toamna anului 1914, se incheie la 4 august 1916 Tratatul de alianta cu
Antanta, insotit de o Conventie militara, clauzele tratatului recunoscind dreptul
Romaniei de a incorpora teritoriile Transilvaniei, Banatului si Bucovinei. S-a
desfasurat apoi, foarte curand, la 14/27 august 1916, un alt cunoscut Consiliu de
Coroana, de data aceasta factorii politici de raspundere adoptand hotararea de
intrare imediata in razboi. Drept urmare, in noaptea de 15/16 august trupele
romane trec Carpatii, intrand in Transilvania, evenimentul starnind un mare
entuziasm de o parte si de alta a Carpatilor.
Din pacate, entuziasmul a fost de scurta durata, campania din 1916 avand
sa se incheie cu un esec: trupele romane se retrag din Transilvania, in urma unor
lupte sangeroase, in fata ofensivei trupelor germano-austro-maghiare, superioare
din punct de vedere numeric si ca dotare tehnica, in timp ce din sud Romania
este atacata pe un alt front de trupele germano-bulgaro-turce, acestea din urma
intrate acum in razboi. La 6 decembrie 1916, prinsa ca intr-un cleste intre cele
doua fronturi, Capitala era ocupata de trupele inamice, armata romana, guvernul
si celelalte autoritati de stat, impreuna cu o parte a populatiei retragandu-se in
Moldova, teritoriul ocupat intrand sub administratia trupelor germane; totodata,
odata cu retragerea, sunt dislocate o serie de stabilimente industriale care aveau
sa fie repuse in functiune pe teritoriul Moldovei.
Esecul campaniei din 1916 se datora unei evidente inferioritati numerice
si de dotare, in conditiile in care ajutoarele promise de puterile aliate in
conformitate cu Conventiile incheiate nu sunt respectate: nu a fost declansata la
timp, concomitent cu campania romaneasca, ofensiva armatei ruse in Dobrogea
si nici deschiderea de catre puterile occidentale a frontului de la Salonic, facand
astfel posibila concentrarea fortelor inamice asupra Romaniei; totodata,
aprovizionarea cu materiale de razboi, de asemenea, s-a facut cu intarziere. Este
drept, s-au adaugat la aceste cauze de baza si unele defectiuni la nivelul
comandamentului superior al armatei (in cazul rezistentei in fata ofensivei de la
sud), dar si fara acestea, stoparea ofensivei inamicului pe cele doua fronturi nu
ar fi fost posibila.
in Moldova s-a facut un efort exceptional pentru organizarea rezistentei in
fata inamicului pe linia fortificata Focsani-Namoloasa-Galati. Totodata, in
15
ajunul bataliilor decisive, promisiunea Regelui Ferdinand de a se da pamant
taranilor (acum aflati pe campurile de batalie), precum si deciziile adoptate in
acest sens de parlamentul de la Iasi (iunie 1917) aveau sa-si aiba efectul contat.
Victoriile de la Marasti, Marasesti, Oituz, din vara anului 1917, dand masura
eroismului ostasilor si ofiterilor romani, a vitejiei armatei romane, au stopat
ofensiva trupelor inamice, dandu-le o puternica lovitura, de mare insemnatate, in
perspectiva victoriei finale a fortelor aliate.
Din pacate, evenimentele care au urmat au facut ca aceste victorii - udate
cu sangele a mii de eroi - sa ramana fara rezultate directe: Rusia, principalul
aliat in cadrul operatiunilor militare ale Antantei, a carei conducere este luata de
bolsevici in frunte cu Lenin - in urma loviturii de palat din octombrie 1917
-paraseste Antanta, incheind cu Puterile Centrale mai intai un armistitiu, apoi
pacea separata de la Brest-Litoask (noiembrie 1917), iesind astfel din razboi si
lasand Romania singura in fata inamicului.
Aceasta este situatia cu totul exceptionala care a impus autoritatilor
romane decizii dramatice, la randul lor, pentru a evita sacrificii umane inutile,
ele fiind obligate sa incheie mai intai un armistitiu, la Focsani, apoi o pace
separata cu Puterile Centrale la Buftea-Bucuresti (mai 1918). Era un tratat de
pace stipuland grele obligatii economice, precum si pierderi teritoriale
(Dobrogea), dar care a avut, din fericire, un caracter provizoriu si temporar, pe
deasupra ramanand si nesanctionat de Rege; in octombrie 1918, in conditiile
reluarii ofensivei victorioase a trupelor Antantei pe frontul de vest, el este
denuntat de guvernul roman, apropiatul sfarsit al razboiului gasind Romania din
nou in alianta fireasca cu puterile occidentale, intre statele Antantei.
Trebuie observat ca, in ciuda inconsecventei fortuite a autoritatilor
romane pe linia aliantei cu puterile Antantei - care, de fapt, va aduce serioase
complicatii in cadrul tratativelor finale de pace -, in paralel cu aceste
evenimente politico-militare, in conditiile destramarii celor doua mari imperii
-Austro-Ungaria si Rusia tarilor - s-a desfasurat lupta pentru libertate si unitate
nationala a diferitelor popoare din componenta acestor imperii.
Daca iesirea Rusiei bolsevice din razboi dusese la izolarea Romaniei si
incheierea unui pagubitor tratat de pace separata cu Germania, in schimb aceeasi
situatie de criza in care intrase Rusia a facut posibila declansarea cu succes a
luptei moldovenilor pentru unire cu statul roman, in final, prin hotararea Sfatului
Tarii - organ reprezentativ al romanilor din Basarabia - la 27 martie/ 9 aprilie
1918 se ajunge la realizarea acestui deziderat major al romanilor basarabeni
-Unirea cu Romania (cum am vazut, act greu de anticipat in vara anului 1916, la
intrarea Romaniei in razboi).
Pe de alta parte, in conditiile destramarii Austro-Ungariei, se desfasoara
lupta de unitate nationala a romanilor din provinciile anexate in trecut acestui
imperiu; mai intai, in Bucovina, prin hotararea Congresului reprezentantilor
populatiei din Bucovina, tinut la Cernauti, la 15/27 noiembrie 1918, se hotaraste
Unirea acestei provincii cu Romania.

16
 Apoi, la 1 decembrie 1918, marea adunare de la Alba lulia da glas dorintei
romanilor din Transilvania, Banat, Maramures si Crisana de Unire cu statul
roman, acest ultim act politic din seria celor trei ducand la desavarsirea unitatii
nationale a romanilor, la strangerea in aceleasi granite a tuturor romanilor
-idealul de veacuri al acestora.
Cu toata inconsecventa reprosata liderilor politici romani de unii
diplomati sau oameni politici occidentali, in cele din urma s-a impus
recunoasterea de catre marile puteri a contributiei Romaniei la victoria finala a
Antantei, altfel spus, recunoasterea sacrificiilor poporului roman pe campurile
de lupta in anii 1916-1917, precum si a vointei liber consimtite a poporului
roman din Basarabia, Bucovina si Transilvania de a se uni cu patria-mama.
Tratatele de pace de la Wersailles (1919), Saint-Germain (septembrie 1919 - cu
Austria), Neuilly (noiembrie 1919 - cu Bulgaria), Trianon (iunie 1920 - cu
Ungaria) si Sevres (august 1920 - cu Turcia) vor da expresie acestei
recunoasteri consacrand existenta Romaniei Mari pe plan international (din
pacate, aceasta va fi de scurta durata: 1919-1940!).

V. Afirmarea culturii romane moderne si semnificatia dezbaterilor

ideologice privind modernizarea Romaniei

Perioada dintre 1866-1918, acoperita in cea mai mare parte de domnia lui
Carol I, a fost una cu importante realizari si in plan cultural. S-au resimtit si in
acest domeniu efectele binefacatoare ale regimului monarhiei constitutionale si
sistemului de organizare statala de tip european. Libertatile si drepturile
cetatenesti inscrise in Constitutia din 1866 - dreptul de libera exprimare, de
asociere etc. -, si-au spus pe deplin cuvantul in aceasta epoca si si-au gasit
expresia in avantul luat de o serie importanta de domenii ale vietii cultural-
stiintifice. Ca si in alte importante aspecte ale evolutiei societatii romanesti, s-au
resimtit din plin in aceste domenii cerintele modernizarii.

1. in domeniul invatamantului, plecand de la Legea instructiunii publice

din 1864, adoptata in timpul lui Al. I. Cuza, progresele realizate sunt
remarcabile. Desi au demarat greu, principiile gratuitatii si obligativitatii
invatamantului primar si-au dat in cele din urma roadele asteptate, in aceasta
privinta ele primind serioase impulsuri odata cu noile legi de organizare a
invatamantului primar de la sfarsitul secolului al XIX-lea (Legea lui Take
lonescu, din 1893, Legea lui Petru Poni, din 1896). Astfel, de la un procent
infim cat era in 1866, se ajungea in 1899, la un procent al populatiei scolare de
pana la 35% din totalul copiilor de varsta scolara, procent majorat ulterior
datorita politicii scolare a lui Spiru Haret, asa dupa cum, in ansamblul ei,
evolutia populatiei stiutoare de carte a cunoscut un salt apreciabil pana la primul
razboi mondial (pana la cea. 40% din numarul populatiei).

17
 De asemenea, progrese remarcabile sunt de constatat si in domeniile
invatamantului secundar si superior, semnificativa, sub raportul modernizarii
acestora, fiind cunoscuta lege din 1898, a lui Spini Haret, care a schimbat datele
vechii legi din timpul domnitorului Al. I. Cuza. S-a hotarat acum prelungirea
liceului de la 7 la 8 clase, cu ciclu inferior si superior, si, totodata, trifurcarea
ciclului superior in trei sectii: moderna, reala si clasica, o asemenea reforma
corespunzand nu numai inclinatiilor naturale ale elevilor, ci si cerintelor sociale
ale timpului. Numarul liceelor de-a lungul mai multor decenii a crescut in mod
apreciabil, si tot astfel numarul scolilor secundare de fete, al scolilor normale, al
altor categorii de scoli superioare, precum si al scolilor profesionale (de arte si
meserii, comerciale etc.), acestea din urma avand la baza organizarea data lor de
legea speciala a lui Spini Haret din 1899.
in domeniul invatamantului superior, de asemenea, se vor resimti efectele
organizarii data acestuia prin amintita lege a lui Spini Haret din 1898 {Legea
invatamantului secundar si superior). Accentul reformei in acest domeniu a
cazut asupra modernizarii in raport cu cerintele dezvoltarii sociale; totodata,
crearea de noi catedre, de laboratoare, exigentele pregatirii corpului didactic,
toate acestea vizau racordarea la progresele invatamantului pe plan european.
Sunt explicabile astfel evolutiile celor doua Universitati infiintate in vremea
domnitorului Al. I. Cuza (cea de la Iasi, in 1860, cea de la Bucuresti, in 1864);
facultatilor initiale, din structura celor doua Universitati (de Drept, Stiinte,
Litere si Filosofic), li s-au adaugat altele noi (de Medicina, in 1879, de Teologie,
in 1884), dupa cum, pe linia cerintelor de dezvoltare social-economica a
Romaniei, se impune aparitia unor noi institutii de invatamant superior (Scoala
Superioara de Arhitectura, 1897; Academia de inalte Studii Comerciale din
Bucuresti, 1913), sau reorganizarea radicala a altora mai vechi (Scoala nationala
de poduri si sosele, 1881; Scoala de medicina veterinara, 1883; Scoala Centrala
de Agricultura, 1870).
O situatie speciala cunoaste evolutia invatamantului in provinciile
romanesti aflate sub stapaniri straine.
in Transilvania, afirmarea invatamantului in limba romana era serios
afectata de politica de deznationalizare dusa de autoritatile maghiare, careia ii
dadeau expresie legile ministrului Trefort, din 1879 si 1883, legea lui Apponyi,
din 1907, acestea din urma avand ca obiectiv impunerea obligativitatii limbii
maghiare in predarea tuturor disciplinelor de invatamant, precum si
obligativitatea cunoasterii limbii maghiare de catre toti invatatorii si profesorii
romani, in aceste conditii se explica o serioasa descrestere a scolilor romanesti
pe parcursul catorva decenii pana la 1914 (dupa unele calcule, de la 2.756, in
1880, la 2.170, in 1914). in ciuda dificultatilor, au continuat sa functioneze o
serie de scoli pedagogice, preparandii, si licee, binecunoscute, la Blaj, Arad,
Brasov, Nasaud s.a. in ceea ce priveste invatamantul superior, acesta se
limiteaza la invatamantul teologic (cu cele trei facultati ortodoxe de la Sibiu,
Arad si Caransebes, cele patru unite de la Bias, Lugoj, Oradea si Gherla), in

18
schimb, din 1872, functioneaza, la Cluj, Universitatea in limba maghiara, cu
patru facultati, cu o singura catedra de limba romana.
in Bucovina, limba germana este predominanta in licee si scolile
pedagogice, in unele dintre ele functionand clase paralele in limba romana. Pe
linia aceleiasi tendinte de germanizare, in 1875, se infiinteaza la Cernauti,
Universitatea in limba germana, in cadrul acesteia luand fiinta curand si o
catedra de limba romana (patronata de I. G. Sbiera). Dupa modelul societatii
„Astra", infiintata la Sibiu, in 1861, in apararea invatamantului romanesc din
provincie, a culturii nationale, in general, un rol important il joaca Societatea
pentru literatura si cultura romana in Bucovina, infiintata in 1863, sub
conducerea lui Gheorghe Hurmuzaki.

2. in ceea ce priveste presa, este vorba de o etapa radical deosebita fata de

etapa anterioara a presei romane; o data libertatea presei, inscrisa in Constitutia
de la 1866, devenita realitate, ea a dus la aparitia a numeroase publicatii, de tot
felul, pana la primul razboi mondial numarul acestora depasind cifra de 2.000. O
serie importanta de publicatii se afla in slujba gruparilor sau formatiunilor
politice, cum au fost: ziarul „Romanul", aparut inca din 1857, sub conducerea
lui C. A. Rosetti, care va promova doctrina liberala, avand sa dureze de-a lungul
deceniilor (pana in 1905); ziarul „Timpul", care promoveaza ideile gruparilor
conservatoare, respectiv ale Partidului Conservator, dupa aparitia acestuia,
publicatie aflata in etapa de inceput, in anii 1878-1883, sub conducerea poetului
M. Eminescu. Alte publicatii de partid, de asemenea, isi fac in epoca o
redutabila reputatie, cum au fost, in slujba Partidului liberal „Vointa nationala"
(1884-1909), „Viitorul" (dupa 1907) sau, in slujba conservatorilor, de diferite
nuante, „Epoca", „Constitutionalul" s.a. O pagina interesanta in presa din
aceasta perioada a inscris ziarul „Lupta" (1884-1896), aparut sub conducerea lui
G. Panu, promovand ideile „partidei radicale". Un mare interes starnesc in
opinia publica ziarele independente care apar spre sfarsitul secolului XIX si
inceputul secolului XX: „Adevarul", infiintat in 1888, de catre Al. Beldiman,
„Dimineata" (1904), sub conducerea lui C. Miile; „Universul" (1884), intemeiat
de italianul Luigi Cazzavillan. in sfarsit, in ceea ce priveste presa de orientare
politica, ar fi de mentionat publicatiile care promoveaza ideile socialiste,
respectiv, ale Partidului social-democrat, odata cu aparitia acestuia, incepand cu
„Analele tipografice" (1869) si „Lucratorul roman" si, continuand cu
„Contemporanul" (1881-1891), reputata publicatie culturala, promovand, in
general, ideile de stanga, „Munca", devenita „Lumea noua" (1894), „Revista
romana" (1902), „Viitorul social" (1907) s.a.
in Transilvania, in conditiile de asuprire nationala, numarul publicatiilor
de limba romana, este mult mai redus decat in Statul roman, dar cu atat mai mult
interesul lor este deosebit, ele fiind puse in slujba miscarii nationale, pe langa
vechile publicatii, aparute cu decenii in urma, care isi continua un timp
existenta, „Gazeta Transilvaniei", de la Brasov, si „Telegraful roman", de la
Sibiu, apar spre sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, o serie de
19
publicatii noi, cum au fost: revista „Tribuna", aparuta la Sibiu, in 1884, sub
conducerea lui I. Slavici, ziarele „Rumanul", la Arad, si „Luceafarul", la
Budapesta, acestea din urma, dupa 1900. Si in Bucovina, cateva publicatii in
limba romana isi afirma rolul important in miscarea nationala (mai ales,
„Junimea literara", revista aparuta la Cernauti, in 1904).

3. Realizari remarcabile se produc in domeniile stiintei si tehnicii. Viata

stiintifica se concentreaza cu deosebire in jurul celor doua Universitati si al
Academiei Romane, aceasta din urma aflandu-si inceputul la 1866, sub numele
de Societatea literara , apoi din 1867, sub numele de Societatea Academica
Romana, transformata in cele din urma, in 1879, in Academia Romana.
Au luat fiinta, totodata, o serie de alte societati pe diferite domenii de
activitate stiintifica: „Societatea romana de geografie" (1875), „Societatea de
stiinte fizice" (l890) s.a.
Ca rezultat al libertatii de creatie stiintifica, dar si al unei mai bune
organizari la nivelul institutiilor de conducere, s-au afirmat in mod remarcabil
diferitele domenii ale stiintei si odata cu ele ilustre figuri de savanti: in domeniul
matematicii, mai ales in cadrul Universitatilor de la Iasi si Bucuresti, s-au
remarcat Spiru Haret, David Emmanuel, D. Pompei, Gh. Titeica, Tr. Lalescu
s.a.; in domeniul fizicii: Dragomir Hurmuzescu, Stefan Procopiu s.a.; in
domeniul chimiei: P. Poni, C. I. Istrati s.a.; in domeniile geografiei si geologiei:
Gr. Stefanescu, Gr. Cobalcescu, Ludovik Mrazek, Sabba Stefanescu s.a.; m
biologie: Dim. Brandza, Gr. Antipa, Em. Racovita s.a.
Domeniul stiintelor tehnice a fost ilustrat de Anghel Saligny,
constructorul podului de la Cernavoda (1890-1895), Elie Radu, George
Constantinescu, Traian Vuia si Aurel Vlaicu (ultimii doi, in domeniul aviatiei),
s.a. Domeniul stiintelor agricole si economice a fost ilustrat de P. S. Aurelian,
Ion lonescu de la Brad, Ion Ghica, A. D. Xenopol s. a. (in general, aici
incadrand nume importante de oameni de cultura care au pledat prin ideile lor
pentru dezvoltarea industriei nationale in Romania).
Un domeniu stiintific important, acela al medicinii, de asemenea, a fost
reprezentat de figuri de anvergura europeana: Victor Babes, Gh. Marinescu,
loan Cantacuzino s.a.

4. Domeniile stiintelor umaniste si literaturii cunosc, de asemenea, un

remarcabil avant, ca rezultat al aceluiasi climat de libertate a creatiei; in
domeniul filosofiei, remarcabila a fost inainte de toate activitatea de indrumator
cultural a lui Titu Maiorescu, dar si contributiile stiintifice ale lui Vasile Conta,
P.P. Negulescu, C. Radulescu-Motru s.a.; in domeniul pedagogiei s-au remarcat
C. Dimitrescu-Iasi, St. C. Mihailescu s.a.
Realizari deosebite sunt de remarcat in domeniul filologiei si lingvisticii,
prin operele lui B. P. Hasdeu (autorul monumentalelor lucrari, Cuvente den
batrani si Etimologicum Magnum Romaniae), Al. Philippide, Aron Densusianu,
Sextil Puscariu, Lazar Saineanu, Moses Gaster s.a.
20
 Istoriografia, ca domeniu important al stiintelor umaniste, a parcurs in
epoca la care ne referim o etapa importanta in evolutia sa, avand drept
caracteristica esentiala receptarea spiritului critic in analiza fenomenelor istorice.
Prin operele lor, A. D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a romanilor
{Istoria romanilor din Dacia Traiana, 7 volume, 1887-1893), Dimitre Onciul,
loan Bogdan, Vasile Parvan si, mai ales, Nicolae lorga, intr-o prima etapa a
creatiei sale, au impus acestui domeniu rigoare stiintifica, ilustrarea adevarului
pe baza de izvoare, fiind depasit spiritul derizoriu de cercetare propriu etapei
anterioare, romantice si post-romantice, a istoriografiei nationale. Desigur,
amploarea preocuparilor istoriografice din aceasta perioada incorporeaza si
opere care nu corespund pe deplin exigentelor Scolii critice (precum, lucrarile
lui B. P. Hasdeu sau V. A. Urechia), dar partea de baza a creatiei istoriografice
din aceasta perioada sta sub semnul acestei Scoli si este ilustrata de numele si
operele celor mai inainte mentionati.
in ceea ce priveste literatura, domeniu atat de importat sub raportul
capacitatii unui popor de afirmare a aspiratiilor sale, in plan national si
universal, ea parcurge in perioada la care ne referim o etapa decisiva in evolutia
sa, in care se afirma marii scriitori clasici (M. Eminescu, I. Creanga, I. L.
Caragiale, I. Slavici s.a.), in care, in acelasi timp, in stransa legatura cu creatia
literara, pornind de la aceasta, se desfasoara in viata publica romaneasca mari
dezbateri ideologice privind perspectivele modernizarii societatii romanesti.

5. Este vorba, deci, de marile curente socio-culturale, care intr-un fel, dau
personalitate vietii culturale din aceasta epoca si, totodata, isi pun amprenta
asupra evolutiei de ansamblu a societatii romanesti la sfarsit si inceput de veac.
Ele urmau sa dea raspuns la intrebarea fundamentala: care era calea cea mai
potrivita pentru dezvoltarea societatii romanesti, raspunzand nevoilor reale ale
diferitelor categorii sociale, in primul rand ale taranimii, constituind imensa
majoritate a poporului roman?
Cronologic, primul din seria acestor curente, Junimismul, si-a luat numele
de la cunoscuta societate „Junimea", intemeiata la Iasi, in 1863, sub patronajul
lui Titu Maiorescu si P. P. Carp. Din anul 1867, ideile acestui grup de oameni de
cultura, si-au gasit un mijloc important de promovare in paginile cunoscutei
reviste, „Convorbiri literare", aparuta la Iasi, in 1867. A fost acesta curentul
care, inainte de a se deversa in plan politic, a avut o mare insemnatate in plan
cultural, mai ales prin ideile si teoriile lui Titu Maiorescu. in lumina cunoscutei
teorii „a formelor fara fond", criticismul maiorescian, pledand pentru specific
national si evaluarea operelor literare in raport cu valoarea lor estetica dadea
serioase impulsuri promovarii unei literaturi nationale de inalta calitate,
incurajand adevaratele talente si, descurajand improvizatiile facile. Era
semnificativ faptul ca marii scriitori clasici care s-au afirmat in epoca, in frunte
cu M. Eminescu si I. Creanga, s-au format sub auspiciile „Junimii" si s-au
bucurat de pretuirea si incurajarea lui Titu Maiorescu. Dar curentul s-a afirmat
si in alte domenii ale vietii sociale si institutionale, mai ales, in domeniul
21
invatamantului, unde Titu Maiorescu cerea orientarea cu precadere in directia
dezvoltarii scolilor in mediul satesc, totodata impunerea riguroasa a formarii
unui corp didactic bine pregatit, pentru indeplinirea misiunii sale. in plan social-
politic, criticand institutiile create in Romania ca forme inspirate de Occident, in
contrast cu realitatile sociale si traditiile romanesti, junimismul a combatut ideea
unei dezvoltari revolutionare a societatii, careia i-a opus ideea evolutiei pe o cale
lenta, progresiva, menita sa evite socul schimbarilor radicale.
Important a fost si faptul ca acest curent a starnit contra-reactii, agitand
intr-un sens benefic viata intelectuala; intre altele, deosebita a fost replica
redactorilor de la revista „Contemporanul", in frunte cu C. D. Gherea, care au
combatut supralicitarea afirmarii unei literaturi pusa sub semnul „artei de dragul
artei", instrainata, prin urmare, de nevoile reale ale societatii, precum si teza
dezvoltarii Romaniei pe o cale exclusiv evolutionista, ca una improprie reducerii
decalajului fata de statele capitaliste din Occident.
in timp, curentul se va eroda, nu numai sub impactul sagetilor venite din
partea criticilor sai, ci si ca expresie a evolutiei unei societati capabila sa-si
descopere noi resurse de analiza a cauzelor relelor care o macinau si de cautari
in directia remediilor. Pe primul plan, odata cu inceputul secolului al XX-lea,
vor trece alte curente, incercarile lui Titu Maiorescu sau ale unor adepti ai sai,
din generatia urmatoare (C. Radulescu-Motru, I. Dragomirescu, s.a.) de a
reabilita curentul in plan cultural, avand sa esueze, el urmand sa se manifeste cu
deosebire in plan politic, in stransa legatura cu activitatea gruparii
conservatoare, patronata de P. P. Carp si Titu Maiorescu.
Cu deosebita vigoare se afirma la inceputul secolului, curentul care si-a
luat numele de Samanatorism, dupa numele revistei „Semanatorul", intemeiata
in 1901, de poetii G. Cosbuc si Al. Vlahuta, si in paginile careia se afirma, intr-o
prima etapa, ideologia curentului. Din anul 1904, odata cu luarea conducerii
publicatiei de catre N. lorga, curentul capata noi impulsuri, intrand intr-o noua
etapa a afirmarii sale. De la inceput, samanatorismul s-a manifestat ca un curent
de nuanta agrariana, atentia promotorilor sai indreptandu-se spre lumea satelor,
pe care o voia emancipata, pe calea revigorarii traditiilor si a spiritului national.
Avand ca element comun cu junimismul aceeasi repulsie fata de reforme social-
politice radicale, samanatorismul, punand in centrul atentiei opiniei publice
interesul pentru situatia grea a taranimii, in mod paradoxal, nu venea cu solutii
concrete pentru schimbarea acesteia, ci se mentinea pe linia ridicarii culturale a
taranimii, in cadrul unui efort general, cu importante valente morale, de intarire
a spiritului national, in cele din urma, cu „solutiile" preconizate, curentul isi va
dovedi limitele, isi va releva in buna masura caracterul utopic. Odata cu
parasirea „Semanatorului" de catre N. lorga, aceasta publicatie isi pierde treptat
interesul in epoca (inclusiv, dupa luarea conducerii de catre A. C. Popovici),
pentru ca filonul nationalist al curentului sa fie dus mai departe de marele istoric
odata cu infiintarea publicatiei „Neamul romanesc", in 1906, treptat pe acest
filon urmand sa apara, peste cativa ani, in aprilie 1910, Partidul Nationalist-

22
Democrat, sub conducerea lui N. lorga, in colaborare cu profesorul de la Iasi,
A.C. Cuza.
Cel mai pertinent in viata publica din Romania la inceputul secolului al
XX-lea, in seria acestor curente ramane poporanismul. Si acesta a luat fiinta
odata cu promovarea ideologiei sale in paginile unei cunoscute publicatii „Viata
romaneasca", fondata de Constantin Stere, in 1906, si condusa de-a lungul
multor ani de criticul literar, Garabet Ibraileanu. Ca si samanatorismul, cu care
se afirma concomitent un timp, poporanismul pune in centrul preocuparilor sale
situatia taranimii, relevand, la inceput de secol, acuitatea problemei agrare (cu
deosebire in aceasta privinta scrierile incendiare ale lui C. Stere erau de natura
sa-si faca resimtit efectul in lumea intelectuala a timpului, majoritatea
scriitorilor si gazetarilor de seama fiind atrasa de acest curent). Spre deosebire
insa de samanatorism, poporanistii nu cultiva idealizarea trecutului taranimii si,
mai ales, pledand si ei pentru emanciparea taranimii, in acest sens vin cu solutii
social-economice, promovand ideea unor noi reforme, agrara si electorala, a
altor reforme, in interesul taranimii. Totodata, considerand si ei, precum
junimistii si samanatoristii, ca agricultura si lumea satelor ramaneau pentru mult
timp baza dezvoltarii societatii romanesti, iar nu dezvoltarea industriei, pozitia
poporanistilor si in aceasta privinta era mai nuantata, acceptand necesitatea unor
anumite ramuri industriale si, mai ales, respingand ruptura Romaniei in plan
economic cu Occidentul european pornit pe calea dezvoltarii capitaliste. Cu
toate nuantele care il deosebeau de samanatorism sau junimism, poporanismul
definit in ansamblu, ramanea in matca unui curent traditionalist-agrarian, ca si in
cazul celorlalte curente el starnind in epoca mari dispute, in care s-au angajat,
adeptii dezvoltarii industriale a Romaniei, aflati sub patronajul Partidului liberal,
dar si socialistii romani, in frunte cu C. D. Gherea, adepti si ei, din ratiuni
diferite, ai dezvoltarii Romaniei pe cale industriala.
Si sub raportul literaturii nationale, poporanismul pledand, ca si
junimismul sau samanatorismul pentru specific national, si aici nuantele il
deosebesc de aceste curente, caci specificul national pentru care pleda nu trebuia
sa duca la izolationism, ci, dimpotriva, la integrare in spiritul european, la
evaluarea progresului literaturii nationale in raport cu marile valori ale literaturii
si culturii europene.
Cert este ca datorita acestor trasaturi specifice, proprii poporanismului, in
ciuda confruntarilor cu alte curente sau optiuni, s-au putut gasi si punti de
legatura cu acestea, asa dupa cum in plan politic, pe filonul curentului
poporanist, s-au putut stabili legaturi cu Partidul liberal, C. Stere, impreuna cu
„generosii", fostii fruntasi socialisti, intrand chiar in randurile acestui partid
politic, ca sustinatori ai lui LI. C. Bratianu, devenit din 1909, sef al acestuia;
ulterior, cele doua mari reforme, agrara si electorala, care intrasera de la inceput
in programul poporanistilor, din 1913, deveneau obiective programatice ale
Partidului liberal. A fost si aceasta imprejurare una care a subliniat insemnatatea
pe care curentul poporanismul, prin implicatiile sale, a avut-o in viata publica
romaneasca la inceputul secolului XX.
23
 6. in sfarsit, in stransa legatura cu celelalte compartimente ale culturii
romane, precum si cu diferitele curente socio-culturale, in epoca la care ne
referim, vorbim de o noua etapa pe calea dezvoltarii diferitelor domenii ale
artei.
Teatrul s-a dezvoltat in directa legatura cu literatura dramatica a epocii,
operele dramatice ale lui B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale, Barbu Stefanescu-
Delavrancea s.a., oferind unor mari artisti posibilitati reale de afirmare
(Aristizza Romanescu, Mihail Pascaly, Matei Millo, C. I. Nottara s.a.). in
directia afirmarii teatrului ca institutie distincta in peisajul cultural al epocii si al
edificarii statutului artistilor in viata publica importanta avea sa fie constituirea
„Societatii dramatice" (1877).
Importante, de asemenea, au fost realizarile in domeniul artelor plastice si
al muzicii.
in arhitectura, asistam la ridicarea unor monumentale edificii, multe
dintre ele purtand amprenta interesului deosebit manifestat in aceasta privinta de
Carol I. S-a afirmat in acest rastimp drept creator al scolii romanesti de
arhitectura, Ion Mincu, din initiativa caruia, in 1904, se infiinteaza Scoala de
arhitectura.
in domeniul sculpturii, se afirma primul mare sculptor roman in persoana
lui Ion Georgescu (intre altele, autorul monumentului de la Bucuresti inchinat
lui Gh. Lazar), apoi, Stefan lonescu-Valbudea, dupa 1900, Dimitrie Paciurea,
Frederik Storck si, mai ales, Constantin Brancusi, intr-o prima etapa a creatiei
sale.
in domeniul picturii, domeniu de varf al artelor plastice, isi continua
activitatea Th. Aman, cu deosebire afirmandu-se creatia artistica a lui Nicolae
Grigorescu, autor al unor opere artistice de inestimabila valoare, apoi, loan
Andreescu, Sava Hentia, iar la inceputul secolului XX, intr-o prima etapa a
creatiei lor, Stefan Luchian, Octav Bancila, Jean Al. Steriadi s.a.
in sfarsit, muzica, evolueaza si ea, atat sub raportul unor veritabile creatii
muzicale, cat si sub raportul organizarii institutionale. S-au maturizat, in acest
rastimp, Conservatoarele de muzica si declamatiune, infiintate din vremea
domniei lui Al.I. Cuza si isi continua activitatea fondatorii lor, Eduard Caudella
si George Stephanescu, acesta din urma creator al operei romane. Din anul
1884, lua fiinta Societatea filarmonica, afirmandu-se, sub patronajul acesteia,
genul simfonic in domeniul artelor muzicale (cu contributia deosebita a lui E.
Wachmann). Dupa 1900, notabila este etapa de inceput a activitatii marelui
muzician si compozitor, George Enescu. Si in provinciile romanesti din afara
granitelor Romaniei, se afirma, ca si in alte domenii ale culturii si artei, figuri
remarcabile de muzicieni, precum in Transilvania, Gh. Dima, in Banat, Ion Vidu
si Tiberiu Brediceanu, in Bucovina, Ciprian Porumbescu.
in general, in ansamblul ei, afirmarea culturii romane in aceasta
indelungata perioada a tinut pasul cu procesul modernizarii pe care Romania il
parcurge in plan politic, social-economic si institutional; mai mult decat atat,
24
daca este vorba de marile curente socio-culturale, la care ne-am referit, acestea
au dat veritabile impulsuri dezvoltarii Romaniei in plan social-politic, au
contribuit in mod apreciabil la modernizarea societatii romanesti. Pe de alta
parte, aceasta etapa clasica in evolutia literaturii romane, dar si in evolutia altor
domenii ale culturii si stiintei romanesti, a insemnat o puternica afirmare la nivel
european, multe creatii romanesti fiind comparabile cu valorile europene ale
timpului, constituind, in multe cazuri, veritabile contributii la imbogatirea
patrimoniului culturii europene.

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I VA
1. Istoria Romanilor, voi. VII/2, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, cap. II,
VI-VIII.
2. Isar N., Istoria moderna a Romanilor. II. 1848-1878, editia a Il-a, 2005,
Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti
3. Idem, Sinteze. An. II, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2003, p. 85-105.
4. Mamina L, Monarhia constitutionala in Romania. Enciclopedie politica,
Bucuresti, 2000.
5. Mamina L, Bulei L, Guverne si guvernanti. 1866-1916, Bucuresti, 1994.
6. Scurtu L, Istoria Romanilor in timpul celor patru regi (1866-1947), voi. I,
Carol I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

25
S5
Universitatea SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

ISTORIA CONTEMPORANA UNIVERSALA

(1918-1939)

Prof. univ. dr. GHEORGHE

ONISORU

Specialistii in studiul istoriei considera perioada

cuprinsa intre finalul primului si inceputul celui de-al
doilea razboi mondial drept contemporana datorita
fenomenelor si evolutiilor specifice acestui interval. Pe
parcursul studierii acestui segment al istoriei, studentii
vor cunoaste notiuni si teorii specifice, isi vor intari
capacitatea de analiza, astfel incat sa poata intelege mai
bine transformarile politice, economice, sociale,
culturale si ideologice din prima jumatate a secolului
XX. De asemenea, studierea efectelor primului razboi
mondial si a desfasurarii celui de-al doilea va contribui
la formarea deprinderilor de a intelege istoria militara
in stransa conexiune cu factorul politic.
Fenomenul totalitarismului, atat de dreapta, cat si
de stanga, si-a pus amprenta asupra secolului XX,
impunand studiul atent al radacinilor istorice ale
dictaturilor fasciste ori comuniste, al dinamicii
dezvoltarii si cauzelor prabusirii lor. in paralel,
cercetand maniera in care marile democratii au gasit
106
raspunsuri la provocarile secolului trecut, pot fi
comparate tipurile de sistem politic care au caracterizat
viata politica interbelica.
Marile teme ale cursului vor trata chestiuni de
maxim interes. Desigur, in acest cadru prezinta interes,
in primul rand, analiza „sistemului Versailles",
respectiv a manierei in care puterile invingatoare au
pus bazele unui nou sistem al relatiilor internationale,
intemeiat, pentru prima oara, pe o organizatie
supranationala, Societatea Natiunilor, care avea
menirea principala de a asigura securitatea colectiva.
Nu va fi neglijat nici rolul revolutiei sovietice din
octombrie 1917, la acest capitol avandu-se in vedere,
printre altele, impactul international al prabusirii
Imperiului tarist.
Regimurile dictatoriale de dreapta, dezvoltate cu
precadere in Europa, prezinta interes pentru analiza
totalitarismului, ca fenomen al secolului XX. Astfel
vom putea intelege mai bine punctele de legatura, dar si
diferentele dintre nazismul din Germania, fascismul
italian, Spania lui Franco si Portugalia lui Salazar,
precum si tari din Europa estica. O nota aparte aduce
militarismul japonez.
Un alt fenomen care a marcat societatea interbelica
a fost cel al prabusirii imperiilor multinationale. Pe
langa cel tarist, amintit deja, avem in vedere
destramarea Austro-Ungariei, a celui de-al doilea Reich,
a Imperiului Otoman. Pe ruinele acestor imperii au
aparut si s-au dezvoltat noile state nationale.
107
 Daca regimurile dictatoriale, revolutiile,
conflictele armate atrag atentia prin spectaculozitate,
nu mai putin importanta este studierea regimurilor
democrate, inclusiv a crizelor democratiilor
occidentale, avand in vedere cu precadere evolutiile din
Statele Unite, Marea Britanic si Franta.
Dinamica relatiilor internationale, de la Conferinta
de pace de la Paris din 1919 - 1920 la pactul
Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, este, la randul
sau, esentiala pentru intelegerea perioadei si chiar a
eventualelor situatii paradoxale privind natura
raporturilor dintre statele democratice si cele
dictatoriale. Politica securitatii colective, cea a
dezarmarii, ascensiunea nazismului si incalcarea
sistematica a prevederilor Tratatului de la Versailles pe
fondul politicii „conciliatoriste" sunt doar cateva
aspecte demne de relevat.
Al doilea razboi mondial, fenomen de o
complexitate deosebita, a retinut si retine inca atentia
istoricilor si a altor categorii de specialisti. Marea
conflagratie a schimbat datele problemei in privinta
razboiului. Daca intre 1914 si 1918 se poate vorbi
despre „razboiul total", putem aprecia ca intre 1939 si
1945 a avut loc a adevarata apocalipsa mondiala.
Dincolo de datele statistice si de evolutiile politice au
ramas suferintele umane, marile tragedii generate de
masacrele in masa, de holocaust, de folosirea armelor
de distrugere in masa, inclusiv a celei nucleare,
deportarile s.a.
108
 Asadar, este vorba de o perioada deosebita prin
dimensiunile fenomenelor caracteristice, pigmentata de
mari evenimente si de personalitati care au marcat
istoria.
Consecintele primului razboi mondial si ale
sistemului de organizare a pacii
Primul razboi mondial inceput in 1914 se
deosebeste de orice alt conflict pe care 1-a cunoscut
omenirea. Cei patru ani de lupte continue si intense,
folosirea aviatiei pentru prima data in scopuri
strategice, sublinierea importantei tehnologiei, luptele
de transee, puterea noii generatii de arme folosite sunt
doar cateva elemente de noutate care sustin aceasta
afirmatie.
Privita in perspectiva istorica, intrarea Statelor
Unite in razboi a fost elementul care a inclinat definitiv
balanta de partea Antantei. 6 aprilie 1917 are o
semnificatie multipla. Majoritatea americanilor doreau
sa ramana neutri fata de conflictul european, iar
presedintele Woodrow Wilson a fost reales, in 1916, pe
baza sloganului ca-i va tine pe alegatorii lui departe de
razboi. A urmat, la scurt timp, anuntarea celor 14
puncte wilsoniene, programul pe baza caruia puteau fi
discu-tati termenii viitoarei paci.
Intrarea Statelor Unite in razboi nu a rezolvat
imediat problema victoriei Antantei. Armata americana
avea nevoie de timp pentru a se acomoda conflictului
european, iar evolutiile din Imperiul tarist au complicat
109
situatia. Dupa revolutia burgheza din februarie 1917 a
urmat cea bolsevica, din octombrie. Importanta pentru
soarta primului razboi mondial a fost si decizia lui
Lenin de a se retrage din conflict.
infrangerea Puterilor Centrale era evidenta in vara
lui 1918. Contribuiau la aceasta dificultatile interne din
Germania si Austro-Ungaria, prabusirea aliatilor, starea
revolutionara - aici influenta sovietica fiind evidenta,
precum si declansarea unei ofensive finale decisive a
Antantei. Dupa ce ultima ofensiva germana, batalia de
pe Aisne (27 mai - 6 iunie 1918), a fost stopata cu
pretul cedarii localitatilor Soissons si Chateau Thierry,
Antanta a contraatacat puternic in perioada 25 iulie
-7 august (a doua batalie de pe Marna), iar dupa lupta de
la Montdidier (8-11 august), frontul german a fost rupt.
Ofensiva generala a inceput la 26 septembrie si a fost
incununata de capitularea Germaniei, la 11 noiembrie
1918.
Dificila sarcina de a reglementa noile realitati
internationale a revenit participantilor la Conferinta de
pace de la Paris (1919 - 1920). Au participat 27 de
state invingatoare, in frunte cu Marile Puteri, de partea
cealalta situandu-se tarile invinse, Germania, Austria,
Ungaria, Turcia si Bulgaria. Cu fiecare dintre acestea s-
a semnat cate un tratat separat, in localitati satelite ale
capitalei franceze, intrucat tratatul principal, cel cu
Germania, s-a negociat la Versailles, conferinta de la
Paris a ramas in istorie sub denumirea de „sistemul
Versailles", no
 intreaga decizie a fost concentrata in mainile
marilor puteri invingatoare, ale Celor Patru Mari,
respectiv presedintele american Woodrow Wilson,
premierul britanic David Lloyd George, cel francez
Georges Clemenceau si primul ministru italian
Vittorino Orlando. O alta caracteristica a fost lipsa de
la Conferinta a Rusiei sovietice.
Tratatul cu Germania a fost semnat la 28 iunie
1919, la Versailles. Puterile Centrale erau facute
vinovate de declansarea primului razboi mondial,
purtand deci intreaga responsabilitate. Prevederile erau
destul de dure pentru Germania, indeosebi Franta
dorind sa se asigure ca puternicul ei vecin nu va mai
gasi curand resurse pentru a o ameninta. Astfel,
germanii pierdeau Alsacia si Lorena in favoarea
francezilor, Saarul trecea pentru 15 ani in administrarea
Societatii Natiunilor, orasul Danzig devenea „liber", iar
alte teritorii erau cedate Poloniei, toate coloniile
germane fiind, la randul lor, cedate. De asemenea,
Tratatul interzicea expres unirea Germaniei cu Austria,
Anschlussul. in plan militar, armata germana era
limitata la maxim 100.000 de soldati, serviciul militar
obligatoriu fiind abolit. La toate acestea se adaugau
importante reparatii economice datorate statelor
invingatoare.
Austria a semnat cu Aliatii tratatul de la Saint
Germain en-Lay e, la 10 septembrie 1919, in calitate de
succesoare, impreuna cu Ungaria, a fostei monarhii
dualiste. Si in acest caz, erau cedate unele teritorii catre
11
1
Italia, inclusiv Tirolul de Sud, erau recunoscute noua
republica cehoslovaca, precum si unirea Bucovinei cu
Romania.
La Neuilly-sur-Seine s-a semnat, la 27 noiembrie
1919, Tratatul dintre puterile aliate si Bulgaria.
Autoritatile de la Sofia erau obligate sa cedeze Greciei
o parte din Tracia, sa plateasca despagubiri de raz-boi
si sa cedeze flota.
La 4 iunie 1920 a fost incheiat Tratatul cu
Ungaria, ceremonia semnarii avand loc la Trianon. A
fost trasata noua harta a Ungariei, recunoscandu-se
astfel unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si a
Maramuresului cu Romania, trecerea Slovaciei si a
Ucrainei Subcar-patice in componenta noii
Cehoslovacii, in timp ce Iugoslavia primea Slovenia,
Croatia si partea vestica a Banatului.
in fine, Tratatul cu Turcia a fost semnat la Sevres,
la 10 august 1920. Datorita prevederilor sale si faptului
ca in Turcia a izbucnit revolutia kemalista, situatia
internationala a acestui stat a fost reglementata abia cu
prilejul Conferintei de la Lausanne (20 noiembrie 1922
-24 iulie 1923).'
Sistemul conceput la Paris a fost completat cu
deciziile luate la Londra (29 aprilie - 5 mai 1921),
unde a fost fixata datoria Germaniei drept despagubiri
de razboi la 132 miliarde marci aur, precum si de cele
adoptate la Conferinta internationala de la Washington.
Desfasurata intre 12 noiembrie 1921 si 6 februarie
1922, la initiativa Statelor Unite, reuniunea a prilejuit
112
discutarea situatiei din Pacific, fiind semnate trei
documente. La 13 decembrie 1921, Statele Unite,
Marea Britanic, Franta si Japonia incheiau „Tratatul
celor patru puteri", prilej de garantare reciproca a
posesiunilor din zona Pacificului. Situatia particulara a
Chinei si politica marilor puteri fata de acest stat au
facut obiectul „Tratatului celor noua puteri", respectiv
Statele Unite, Marea Britanic, Franta, Italia, Belgia,
Olanda, Portugalia, Japonia si China.
in fine, seria a fost incheiata de „Tratatul celor
cinci puteri", prin care era stabilit raportul dintre flotele
de linie ale statelor semnatare, Statele Unite, Marea
Britanic, Franta, Italia si Japonia. Practic, se urmarea
limitarea cursei inarmarilor navale, consfintindu-se
totodata suprematia americanilor si englezilor. Dincolo
de aspectele legate de disputele dintre Marile Puteri, se
impune precizarea ca a triumfat principiul
nationalitatilor.
Pentru supravegherea respectarii prevederilor din
tratate a luat fiinta Societatea Natiunilor, avand sediul
la Geneva. Marea slabiciune a Ligii Natiunilor a
rezidat in faptul ca, desi constructia ei s-a facut pe baza
principiilor lui Woodrow Wilson, Statele Unite nu au
aderat la noua structura. De asemenea, respingerea
Rusiei Sovietice pentru mai bine de un deceniu a jucat
un rol negativ. Finalmente, falimentul Ligii in
conditiile izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial
nu a mai sur-prins pe nimeni.

113
 Fenomenul totalitarismului
in februarie 1917, la Petrograd, izbucnea ultima
mare revolutie burgheza din istorie, cea rusa. Nu a fost
vorba de o ridicare planificata impotriva tarului
Nicolae II, ci, mai degraba, de rezultatul unei serii de
revolte datorate lipsurilor, in primul rand, foametei,
inflatiei s.a., dar si al zvonurilor potrivit carora tarina
Alexandra era spion german si, in plus, ar fi fost sub
influenta lui Rasputin, mort in conditii misterioase in
decembrie 1916. Revoltele muncitorilor si soldatilor,
dublate de faptul ca pana si unitati loiale pana atunci
tarului 1-au tradat, au condus la abdicarea lui Nicolae
II, la 2 martie 1917.
Puterea a fost preluata de un guvern provizoriu,
care avea drept principal obiectiv tinerea de alegeri,
programate pentru luna noiembrie. In scurt timp, noul
executiv a devenit la fel de impopular ca si tarul, in
principal datorita faptului ca nu a fost stopata inflatia si
nu s-a rezolvat problema aprovizionarii populatiei. Mai
mult, decizia de a continua razboiul impotriva
Germaniei a starnit noi valuri de nemultumire. Pe acest
fundal revolutionar, cei care au profitat au fost
bolsevicii condusi de Vladimir Ilici Lenin. La 24-25
octombrie 1917, o lovitura militara organizata de Leon
Trotki, cel care va deveni parintele viitoarei Armate
Rosii, a condus la rasturnarea guvernului provizoriu.
Au urmat alegerile generale, castigate de Partidul
Socialist Revolutionar, insa, cand Adunarea s-a reunit
114
in ianuarie 1918, Lenin a dizolvat-o, instaurand
dictatura bolsevica.
Lenin se baza pe doctrina potrivit careia
proprietatea privata in economie, banci si alte domenii
era „sursa raului", motiv pentru care a trecut la un
amplu program de nationalizari. Pentru a-si impune
dicta-tura, el a creat o politie secreta, CEKA, condusa
de Felix Djerjinski, care avea rolul de a reduce la
tacere orice forma de opozitie.
Confruntat cu imense dificultati interne, Lenin a
incheiat pace separata cu Puterile Centrale,
concentrandu-se asupra razboiului civil izbucnit intre
bolsevici si opozitia burgheza, Albii. Desi, initial,
sansele pareau a fi total de partea Albilor, sprijiniti si
de Antanta, totusi datorita reorganizarii Armatei Rosii
pe principii revolutionare de catre Trotki, bolsevicii au
reusit sa-si elimine adversarii, dintre care s-au remarcat
generalii Denikin si Vranghel.
Victoria in razboiul civil nu a rezolvat insa marile
probleme cu care se confrunta Rusia sovietica. Lenin
dorea sa-si consolideze pute-rea, dar, in acelasi timp,
spera sa poata „exporta" revolutia, in acest scop a
infiintat Internationala III Comunista, dar, cu exceptia
Ungariei, unde pentru 133 de zile puterea a fost preluata
de comunisti, nu s-au inregistrat succese notabile.
In plan intern, in primavara lui 1921, a fost
adoptata Noua Politica Economica (N.E.P.), doctrina pe
care multi analisti au incercat sa o raporteze la faza
iacobina a revolutiei franceze. N.E.P.-ul era, in fapt, o
115
combinatie intre concesiile economice si teroarea
brutala. Aceasta politica a inceput sa dea unele rezultate,
concretizate in cresterea productiei si ameliorarea
nivelului de trai. Pe acest fond se produce decesul lui
Lenin, din 1924, in fruntea bolsevicilor trecand losif
Vissarionovici Stalin., desi favoritul initial al lui Lenin
era Trotki.
Stalin a trecut la aplicarea politicii socialismului
intr-o singura tara. in 1928, el a adoptat primul plan
cincinal. Obiectivul principal era recuperarea de catre
industria sovietica a inapoierii fata de cea vestica, dar
accentul cadea pe cantitate si nu pe calitate, in paralel,
a demarat operatiunea de cooperativizare a agriculturii.
Dar, fara indoiala, ceea ce i se reproseaza mai mult
dictatorului rosu este marea teroare declansata inca din
1934, careia i-au cazut victima peste 20 de milioane de
oameni, pornind de la generali, lideri de partid, literati,
directori de fabrici si colhozuri pana la simpli cetateni
banuiti de faptul ca uneltesc impotriva regimului.
Regimuri totalitare s-au instaurat, in perioada
interbelica, si in alte state europene. Astfel, in Italia a
aparut fascismul. Doctrina fascista a fost pusa in
practica de Partidul Fascist condus de Benito
Mussolini. Fascistii credeau ca statul trebuie condus de
o mana forte, care sa se bazeze pe o puternica
centralizare si pe o economie autarhica. Desigur, se
punea pret pe valorile nationale si, implicit, pe o
politica externa independenta. Mussolini, unul dintre
cei nemultumiti de statutul Italiei postbelice, a inceput
116
sa-si faca publice ideile in ziarul „II Popolo d'Italia".
Adeptii sai purtau drept semn distinctiv camasile negre
si, in fruntea lor, in octombrie 1922, Mussolini a
organizat „Marsul asupra Romei".
in fapt, Mussolini a obtinut numirea sa ca prim-
ministru, pozitie din care a instaurat dictatura fascista.
Aceasta se baza pe doctrina statu-lui corporatist, care
prevedea desfiintarea partidelor politice, controlarea
presei, rescrierea istoriei, desfiintarea sindicatelor.
Femeile erau incurajate sa renunte la munca si sa
procreeze cat mai multi copii, in industrie, totul era
reorganizat pe baza corporatiilor. , ,Ducele" planificase
chiar construirea unui nou oras in sud, care urma sa se
numeasca Mussolini. Desigur, intregul regim se baza pe
politia secreta.
in Germania s-a dezvoltat national-socialismul
sau nazismul.
Noul regim este asociat cu numele lui Adolf
Hitler. Acesta si-a sustinut ideile extremiste exploatand
sentimentul de frustrare al germanilor de dupa primul
razboi mondial. Hitler si adeptii lui au sus-tinut ca
intreaga vina pentru infrangerea Germaniei o poarta
evreii, autorii „loviturii pe la spate" data armatei.
Discursul lui Hitler a inceput sa aiba succes mai ales
dupa izbucnirea marii crize economice din 1929. El
sustinea ca germanii sunt o rasa superioara, menita sa
con-duca lumea si, implicit, rasele inferioare, si ca
Germania are nevoie de „spatiu vital", pentru a se
dezvolta, in detrimentul statelor din jur.
117
 Ajuns la putere in ianuarie 1933, Hitler a obtinut
imediat puteri dictatoriale, conducand fara Reichstag,
in plan intern, el si-a pus in aplicare ideile rasiste, cel
mai mult avand de suferit evreii, in plus, partidele
politice si sindicatele au fost interzise, pentru a
controla total societatea, un rol esential revenind
politiei secrete, temutul Gestapo, in plan extern, Hitler
a urmarit cu incapatanare restaurarea statutului de mare
putere al Germaniei, in acest scop el incalcand
sistematic prevederile Tratatului de la Versailles.
Un rol esential revenea propagandei naziste, care a
reusit sa transforme, pentru o perioada, imaginea lui
Hitler, asemuindu-1 cu marii conducatori din istoria
omenirii. La fel ca in Italia, femeile erau indemnate sa
renunte la munca pentru a da cati mai multi copii de
rasa ariana. Tanara generatie era, la randul ei,
indoctrinata de pe bancile scolii.
Cu incepere din 1935 a reinceput inarmarea
Germaniei, inclusiv cu avioane competitive. Pe rand a
fost ocupata zona demilitarizata a Renaniei, s-a realizat
Anschlussul, apoi a fost dezmembrata Cehoslovacia.
De asemenea, impreuna cu Mussolini, devenit aliatul
sau firesc, Hitler s-a implicat in razboiul civil din
Spania, sustinandu-1 pe gene-ralul Franco.
Prabusirea imperiilor multinationale si
formarea statelor nationale
La finele primului razboi mondial a fost consemnat
sfarsitul a patru imperii. Pe ruinele lor s-au nascut state
118
independente, create pe principiul nationalitatilor.
Astfel, Imperiul Otoman a disparut din istorie in urma
revolutiei conduse de Mustafa Kemal Atatiirk, aparand
Republica Turcia. Fostul Imperiu tarist s-a transformat,
lasand insa locul unui alt stat de esenta dictatoriala,
Uniunea Sovietica. Din cenusa celui de-al doilea Reich
s-a nascut Republica de la Weimar, in fine, prin
disparitia monarhiei bicefale au aparut state noi precum
Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Polonia, in
timp ce Romania a atins granitele naturale.
Evolutia regimurilor democrate, in frunte cu
Statele Unite, Marea Britanie si Franta
Alegerile din 1920, din Statele Unite, au dat castig
de cauza unui senator republican mai putin cunoscut,
Warren Harding, care inaugura 12 ani de dominatie
republicana la nivelul Casei Albe. Atat Harding, cat si
succesorii sai, Calvin Coolidge si Herbert Hoover, au
exploatat dorinta americanilor de a reveni la
normalitate, de a nu se mai amesteca in treburile
Europei. Au fost anii unui adevarat boom economic,
insotit de cresterea nivelului de trai cu aproximativ
25% intre 1921 si 1929. Electricitatea, gazul sau
automobilul nu mai erau un lux, ci faceau parte din
normalitate. Americanii castigau mai mult decat puteau
cheltui, devenind o adevarata „societate de consum".
De exemplu, daca in 1920 erau 8 milioane de
automobile, in 1930 numarul lor atinsese deja 23 de
milioane.
119
 Totul s-a prabusit insa in 1929 si Statele Unite, la
fel ca intreaga omenire, au traversat o mare criza
economica, care s-a intins pana la finele lui 1933.
Tonul 1-a dat prabusirea Bursei din New York la 24
octombrie 1929. Criza a fost cumplita, ajungandu-se in
1933 ca numai in Statele Unite sa fie inregistrati 17
milioane de someri. Pentru depasirea impasului,
americanii 1-au ales pe presedintele democrat Franklin
D. Roosevelt, care a initiat politica new deal, a noului
curs. in fapt, era vorba despre un dirijism, o puternica
interventie a statului pentru reglarea mecanismelor
economice. Succesul new deal-u\m 1-a transformat pe
Roosevelt intr-un erou, el fiind reales de patru ori ca
presedinte, pastrandu-si fotoliul la Casa Alba pana la
moartea sa din 1945.
Epoca interbelica a cunoscut, in celelalte tari
democratice, in linii generale aceeasi evolutie ca si cea a
Statelor Unite, observandu-se trei etape: refacerea dupa
razboi si avant economic pana la 1928, criza economica
intre 1929 si 1933, urmata de o noua etapa de
dezvoltare curmata de izbucnirea celui de-al doilea
razboi mondial.
Marea Britanie a reusit sa-si consolideze imperiul
colonial, mai mult, obtinand spre administrare noi
teritorii. Astfel, englezii au jucat in continuare rolul de
mare putere, cel mai semnificativ eveniment interbelic
fiind Statutul de la Westminster din 1931, document
prin care relatiile dintre metropola si dominicanele
importante erau asezate pe baze noi. Marea Britanie s-a
120
implicat in politica europeana, incercand de multe ori
sa tempereze zelul Frantei in raporturile ei cu
Germania, apoi, dupa venirea lui Hitler la putere,
premierul Neville Chamberlain avea sa adopte politica
de conciliatorism, sprijinit fiind si de seful executivului
de la Paris, Eduard Daladier.
La randul ei, Franta a cunoscut o perioada agitata
din punct de vedere politic, dominand instabilitatea.
Desi invingatoare in razboi, obtinand si retrocedarea
Alsaciei si Lorenei, Franta nu a reusit sa treaca usor
peste pierderile suferite in cei patru ani de razboi.
Politica franceza a urmarit crearea unui sistem de
securitate colectiva in Europa, obiectivul fiind izolarea
Germaniei. Cu toate acestea, eforturile diplomatiei de
la Paris s-au dovedit sterile, iar atacul declansat de
Hitler in 1940 a demonstrat slabiciunile armatei
franceze, dar si criza mai ampla prin care trecea
societatea.
La randul sau, Spania a cunoscut o perioada
extrem de agitata. Dupa lunga dictatura a lui Primo da
Rivera (1923-1930) a urmat o scurta perioada
republicana, intrerupta de un lung si sangeros razboi
civil desfasurat intre 1936 si 1939, castigat de
generalul Franco, cel care a instituit un nou regim
dictatorial. Pe aceleasi coordonate se situeaza si
Portugalia, unde, dupa o criza a republicii portugheze,
in 1932 intreaga putere va fi concentrata in mainile
generalului Antonio Salazar.

121
 Relatiile internationale in epoca interbelica
Aceste relatii au cunoscut un curs sinuos.
„Sistemul Versailles" s-a bazat pe Liga Natiunilor, pe
securitate colectiva si pe dezarmare, in paralel, statele
nou aparute, care se simteau vizate de puterile
revansarde, au incercat sa pastreze statu-quo-u\ prin
aliante bilaterale sau inchegarea de aliante regionale.
Dintre acestea se remarca Mica intelegere, formata de
Cehoslovacia, Iugoslavia si Romania, in 1921.
Pentru ansamblul relatiilor internationale un
impact deosebit a avut Tratatul de la Rapallo, din 16
aprilie 1922, incheiat intre Germania si Rusia
sovietica. A fost un moment in care marile puteri au
sesizat pericolul inchegarii unui bloc slavo-german
care ar fi controlat practic Europa. Daca privim in
perspectiva, putem sa intelegem mai bine si ratiunile
pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939.
Un moment de criza in Europa a fost generat de
ocuparea bazinului Ruhr, la 11 ianuarie 1923, de catre
trupele franco-belgiene in semn de protest fata de
faptul ca Germania nu isi platea datoriile. Interventia a
condus la declansarea unei rezistente pasive a ger-
manilor, situatia fiind detensionata abia la 16 august
1924, cand participantii la Conferinta de la Londra au
adoptat „Planul Dawes". Datoriile Germaniei erau
reesalonate, se producea o infuzie de capital strain, iar
trupele franco-belgiene erau obligate sa se retraga din

122
Ruhr. In schimb, guvernul german se angaja sa
reinceapa plata datoriilor de razboi.
Un ecou deosebit 1-a avut Conferinta de la
Locarno, din 5-16 octombrie 1925, la care au participat
Germania, Franta, Italia, Marea Britanic, Belgia,
Cehoslovacia si Polonia. O importanta deosebita a avut
semnarea Pactului de garantie renan, prin care
Germania se angaja sa garanteze granitele Belgiei si
Frantei. Documentul a avut impact, pentru ca Europa
era, practic, impartita in state cu frontiere garantate si
state cu frontiere negarantate, starnind emotie mai ales
in Europa estica.
Pe aceeasi linie a eforturilor diplomatiei franceze
de a se asigura impotriva tendintelor revizioniste ale
Germaniei se inscrie si Pactul Briand-Kellogg semnat
de 15 state la Paris, la 27 august 1928. Documentul,
initiat de ministrul de externe francez Aristide Briand
si secretarul de stat american Frank Kellogg, prevedea
interzicerea folosirii razboiului pentru reglementarea
diferendelor dintre state. Din nefericire, protocolul nu a
fost insotit de prevederi clare privind maniera de
pedepsire a celor care il incalcau. Ulterior, la 9
februarie 1929, Uniunea Sovietica a semnat o extindere
a pactului, cunoscuta sub numele de Protocolul de la
Moscova, cu vecinii ei vestici, inclusiv Romania.
Dupa venirea lui Hitler la putere in Germania, s-au
accentuat eforturile comunitatii internationale in
vederea asigurarii pacii, in aceasta directie se inscrie
intelegerea Balcanica, semnata la Atena, la 9
123
februarie 1934, de Grecia, Iugoslavia, Romania si
Turcia, sau admiterea Uniunii Sovietice la Liga
Natiunilor, la 18 septembrie 1934.
Noua etapa care precede izbucnirea razboiului este
prefatata de invadarea Etiopiei de catre trupele
italiene, cu incepere din 3 octombrie 1935. Liga
Natiunilor a condamnat Italia drept stat agresor,
aplicandu-i sanctiuni economice si financiare. La 7
martie 1936, Ger-mania denunta unilateral tratatul de la
Locarno si Wehrmachtul ocupa zona demilitarizata
renana fara ca trupele franceze sa schiteze vreun gest.
Firesc, cele doua state revizioniste adera la acelasi
program, formand Axa Roma - Berlin (25 octombrie
1936). Dupa ce Germania si Japonia vor semna, la 25
noiembrie 1936, Pactul anticomintern, Axa Roma
-Berlin - Tokio va ji formata la 6 noiembrie 1937. Era
un semnal clar privind intentia statelor agresoare, pe
care insa statele democratice nu 1-au interpretat ca
atare. Aceasta cu atat mai mult cu cat, la 7 iulie 1937,
trupele japoneze incepusera ofensiva decisiva
impotriva Chinei.
Responsabilii pentru politica Angliei si a Frantei,
Chamberlain si Daladier, au ales in fata acestor acte de
agresiune o politica de conciliatorism. Ei nu au
reactionat la ocuparea Austriei, in noaptea de 11/12
martie 1938, de catre Germania, cu toate ca
Anschlussul era interzis expres prin tratatul de la Paris.
Mai mult, in fata pretentiilor lui Hitler fata de
Cehoslovacia, s-a ajuns la convocarea unei conferinte
124
internationale, la Mûnchen (29-30 septembrie 1938),
la care Chamberlain, Daladier si Mussolini au cedat la
presiunile lui Hitler atribuind regi-unea sudeta a
Cehoslovaciei, Germaniei. Multumit de intelegere, la
intoarcerea la Londra, premierul Neville Chamberlain
avea sa declare ca a salvat pacea omenirii pentru o
lunga perioada de timp.
Mult mai pragmatic, Hitler nu s-a sinchisit de
acordurile internationale desi promisese ca regiunea
sudeta era ultima lui solicitare teritoriala in Europa. La 2
noiembrie 1938, prin primul arbitraj de la Viena, 12.000
kmp din Cehoslovacia erau atribuiti, de Hitler si Musso-
lini, Ungariei. Dezmembrarea totala a Cehoslovaciei a
fost finalizata la 15 martie 1939, atunci trupele germane
ocupand Praga. S-a instaurat protectoratul german in
Cehia si Moravia, iar Slovacia si-a proclamat
independenta, evident regimul fiind unul obedient
Germaniei.
Obiectivul urmator pentru Hitler era Polonia. De
aceasta data, Anglia si Franta au refuzat sa mai
negocieze. Mai mult, s-a incercat semnarea unui tratat
cu Uniunea Sovietica in speranta ca astfel Hitler va fi
temperat, insa spre surpriza totala, cel ce va semna un
pact cu Stalin va fi chiar Hitler. Pactul Ribbentrop-
Molotov, incheiat la Moscova, la 23 august 1939, prin
prevederile sale si ale protocolului aditional secret,
impartea in sfere de influenta Europa de Est si
deschidea larg calea spre cel de-al doilea razboi
mondial.
125
 Al doilea razboi mondial
Originile celui de-al doilea razboi mondial trebuie
cautate in sistemul de organizare a pacii din anii 1919-
1920, mai exact in imperfectiunile sale. Faptul ca doua
mari puteri, cum sunt Statele Unite si Uniunea
Sovietica, au refuzat sau au fost respinse sa-si asume
un rol la Societatea Natiunilor sau ca vina pentru
declansarea marelui razboi a cazut in intregime pe
seama Puterilor Centrale sunt factori demni de luat in
consideratie. Evident, politica revansarda si revizio-
nista adoptata de statele Axei nu putea conduce decat
la o noua solutie violenta. Astfel s-a ajuns la un nou
razboi total, care va bulversa harta politica a lumii.
Conflictele regionale, mai mici sau mai mari, au
fost momente importante pentru militari si strategi de
a-si verifica fortele. Din acest punct de vedere, cel
putin in cazul Europei, razboiul civil din Spania a fost
un excelent teren de proba. Dupa cum se stie, Italia a
trimis in aceasta tara circa 70.000 de soldati, in timp ce
Hitler 1-a ajutat pe Franco cu tehnica militara, inclusiv
avioane pilotate de ofiteri germani bine instruiti. Pe de
alta parte, Uniunea Sovietica si Kominternul au trimis
in tabara republicana arme, consilieri si voluntari
incadrati in brigazi internationale. Experimentandu-se
viitoarele masacre, mii de oameni au fost executati
pentru ca erau considerati fie comunisti, fie fascisti.
Al doilea razboi mondial a inceput la l septembrie
1939, prin atacarea Poloniei de catre Germania. Era
126
inceputul blitzkrieg-\i\m, „razboiul fulger", in doar
patru zile, armata poloneza era practic infranta,
generalii lui Hitler folosind tehnici moderne, asaltul
trupelor terestre fiind insotit de bombardamente masive
asupra obiectivelor militare si civile, de infiltrarea
diviziilor de tancuri care au atacat concentric Varsovia.
La 17 septembrie, Polonia primea lovitura de gratie din
partea lui Stalin. Punand in practica pactul Ribbentrop-
Mo-lotov, Armata Rosie invada la randul ei estul
Poloniei, oprindu-se pe linia de demarcatie convenita
cu Germania, in aceste conditii, doar cateva unitati
poloneze izolate au continuat sa reziste pana la 6
octombrie.
Replica franco-britanica a fost palida, in locul unei
puternice ofensive pe frontul de vest, francezii au
preferat sa astepte, perioada septembrie 1939 - mai
1940 intrand in istorie drept faza „razboiului ciudat".
Exista indicii ca aceasta tactica era inca influentata de
perioada conciliatorista, de increderea ca Hitler s-ar
putea multumi doar cu Polonia. Pe de alta parte, in
aceasta faza a razboiului, si Uniunea Sovietica s-a
comportat ca un stat agresor, la atacarea Poloniei adau-
gandu-se razboiul cu Finlanda.
Anul 1940 a debutat cu surprinzatorul si extrem de
eficacele atac german in Vest. La 9 aprilie, trupele
germane au atacat Danemarca si Norvegia, provocand
trimiterea unui corp expeditionar britanico-francez.
Pentru mai multa siguranta, Marea Britanic a ocupat
Islanda, la 10 mai. in aceeasi zi, germanii atacau
127
simultan, reeditand planul Schlieffen din primul razboi
mondial, Belgia, Olanda, Luxemburgul si Franta.
Tarile de Jos au fost scoase usor din lupta si, spre
surpriza generala, armata germana a rupt imediat
frontul francez la Sedan. Aflata in plina deruta, armata
franceza isi schimba comandantul la 20 mai, dificila
misiune de a redresa situatia revenindu-i generalului
Maxime Weygand. Totul era o iluzie, caci, la 14 iunie,
Parisul era ocupat, iar Franta cerea armistitiu, care va
fi incheiat imediat cu Ger-mania (22 iunie) si Italia (24
iunie).
Dupa scoaterea Frantei din razboi, urmatoarea
tinta a comandamentului german a fost Marea Britanie.
Operatiunea „Leul de mare" sau „batalia Angliei" s-a
desfasurat intre 8 august si 5 octombrie. Atacul aerian
violent al Luftwaffe a fost contracarat de darzenia
pilotilor englezi dublata de folosirea radarului. Practic,
dupa doua luni de bombardamente intense, Hitler a
renuntat la ideea de a scoate Anglia din razboi,
multumindu-se sa continue bombardamentele
strategice.
in toamna s-a complicat si situatia din Balcani. La
28 octombrie 1940, trupele italiene au atacat Grecia,
lovindu-se de o darza rezistenta. Pe acest fond, englezii
au ocupat insula Creta. Dupa mai multe infrangeri,
Mussolini cere ajutor lui Hitler, care, desi se pregatea
sa atace Uniunea Sovietica, prefera sa atace, la 6 aprilie
1941, Iugoslavia si Grecia. Dupa o ofensiva sustinuta,
Germania va ocupa Atena, iar dupa o indrazneata
128
 operatiune de desant aerian si insula Creta este ocupata
la 31 mai.
Desi victorios in Balcani, Hitler va plati un pret
urias pentru intarzierea planului Barbarossa. La 22
iunie 1941, Germania si aliatii ei ataca pe mai multe
directii Uniunea Sovietica si, profitand de elementul
surpriza si de dezorganizarea ce domnea in Armata
Rosie, obtine victorii in lant. Pe rand cad orasul Minsk,
capitala Bielorusiei, la 28 iunie, Lvov si Riga. Sunt
atacate Smolenskul, Leningradul si Odessa, iar
Moscova este bombardata cu incepere de la 21 iulie.
Ofensiva germana se va opri la portile Moscovei,
apararea fiind dirijata de generalii Konev si Jukov.
Profitand de naprasnica iarna rusa si de faptul ca
armata germana nu era echipata corespunzator pentru
astfel de conditii, Armata Rosie reuseste chiar o
contraofensiva intre 5 decembrie si 7 ianuarie. Desi
soarta campaniei era departe de fi pecetluita, erau
create premisele pentru intoarcerea situatiei in favoarea
sovieticilor. Oricum, fortele germanilor erau deja
risipite daca avem in vedere si actiunile „Afrika
Korps", comandata de generalul Erwin Rommel, care
va fi supranumit „vulpea desertului".
insa, sfarsitul de an va fi marcat de un alt
eveniment care a avut drept efect intrarea Statelor
Unite in razboi, in dimineata zilei de duminica, 7
decembrie 1941, un masiv si surprinzator atac al
japone-zilor lovea baza americana de la Pearl
Harbour, provocand distrugeri serioase. Efectul
129
surpriza a fost bine exploatat de japonezi, care au
atacat mai multe zone strategice, ocupand, intre altele,
insula Guam, Hong Kong-ul aparat de britanici,
debarcand in Thailanda si Filipine. Importanta ramane
coalitia care se formeaza in noile conditii, cea dintre
Statele Unite, Marea Britanie si Uniunea Sovietica,
care se va opune puterilor Axei.
Anul 1942 este unul in care initiativa trece, pe
rand, dintr-o tabara in alta, cu precizarea ca
superioritatea puterilor Axei din primii doi ani este in
declin. Pe frontul sovietic, germanii incearca sa-si
continue ofensiva dupa esecul de la portile Moscovei.
La 4 iulie, dupa 250 de zile de asediu, cade
Sevastopolul, aceeasi soarta avand-o orasele Krasnodar
si Novorosiisk. Totusi, germanii se vad nevoiti, dupa
mai multe luni de lupte, sa renunte la asediul
Stalingradului. Pentru ca al doilea front in Europa era
inca un proiect, englezii au luat initiativa de a
bombarda masiv zonele industriale ale Germaniei, cel
mai semnificativ atac fiind realizat cu 1.000 de
bombardiere la 30 martie, tinta fiind orasul Kôln.
Pe frontul din Africa, generalul Rommel reuseste
sa atinga ora-sul El Alamein, la 30 iunie. Trupele
britanice conduse de generalul Montgomery vor trece
insa la contraofensiva, stopandu-1 pe Rommel dupa
zece zile de lupte, 23 octombrie - 3 noiembrie 1942.
Apoi, la 13 noiembrie, este ocupat Tobrukul. Mai grav
pentru germani era faptul ca si trupele americane
reusesc o debarcare in nordul Africii.
130
 Frontul din Pacific si Extremul Orient este inca
dominat de japonezi in cursul lui 1942. Acestia reusesc
sa ocupe Manila (2 ianuarie 1942) si Singapore (15
februarie), in fata acestei situatii, comanda armatei
americane este preluata de generalul Douglas
MacArthur, la 15 aprilie. Dupa ce ofensiva spre India
este oprita, are loc lupta navala decisiva de la Midway,
din 4-7 iunie 1942, una din confruntarile decisive ale
celui de-al doilea razboi mondial. Japonezii sufera o
infrangere grea, pierzand patru portavioane si 12 nave
de razboi, in timp ce americanii pierd doar portavionul
Yorktown. Midway, punct strategic din Pacific,
ramanea in mainile americanilor, in timp ce ofensiva
japoneza s-a transformat intr-o operatiune de
recuperare.
La 18 februarie 1943, cu prilejul unui discurs tinut
la Palatul Sporturilor din Berlin, Joseph Goebbels avea
sa proclame „razboiul total", intr-adevar, operatiunile
militare din anul 1943 se vor desfasura pe aceste
coordonate, de aceasta data initiativa trecand clar de
partea Natiunilor Unite. Pe frontul de est, trupele
sovietice s-au aflat intr-o ofensiva pe mai multe planuri.
La 2 februarie, armata germana de la Stalingrad
capitula, suferind pierderi imense si provocand un
adevarat soc psihologic. La scurt timp sunt eliberate
orasele Kursk, Krasnodar, Vorosilovgrad, Rostov pe
Don si Harkov. Decisiva pentru inclinarea definitiva a
balantei a fost insa lupta de la Kursk - Orel desfasurata
intre 5 iulie si 23 august 1943. Primii au atacat germanii
131
cu 38 de divizii, insa dupa o saptamana vor fi opriti.
Contraofensiva sovietica se va solda cu rezultate
spectaculoase, obligand Wehrmachtul sa treaca in
defensiva.
Puternica ofensiva sovietica da roade si, la 7
octombrie, trupele sovietice erau deja pe Nipru. La
scurt timp erau eliberate Zaporojie, Dnepropetrovsk si,
la 6 noiembrie, Kiev. Efortul sovieticilor era incurajat
si de faptul ca in Europa se deschisese un al doilea
front, e drept secundar. Dupa capitularea trupelor
germano-italiene din Africa, la 13 mai 1943, a urmat
debarcarea din Sicilia, reusita de armata americana,
comandata de generalul Patton, si de cea engleza, aflata
sub ordinele generalului Montgomery. Operatiunea a
reusit la 10 iulie, in scurt timp, Sicilia fiind controlata
de Aliati. De pe noile pozitii s-a reusit debarcarea in
peninsula, la Salerno, in replica, germanii care nu mai
aveau incredere in italieni dupa inlaturarea lui Benito
Mussolini, la 25 iulie, au ocupat Roma la 10
septembrie.
Desigur, un rol important 1-a avut Conferinta de la
Teheran, prima intalnire la varf dintre Roosevelt,
Churchill si Stalin.
Desi evenimentul cel mai spectaculos din 1944 a
fost debarcarea din Normandia, totusi este de notat
faptul ca lupte grele s-au dat pe toate fronturile. Astfel,
pe cel estic a continuat ofensiva sovietica, reusindu-se
ridicarea blocadei Leningradului, precum si eliberarea
unor importante centre din Ucraina. La 20 mai,
132
sovieticii reuseau sa incercuiasca zece divizii germano-
romane pe Bug, eliberand apoi Odessa si Sevastopolul.
La 20 august incepea puternica ofensiva de pe frontul
Iasi - Chisinau, sub comanda generalului Rodion
Malinovski, sub imperiul careia are loc actul de la 23
august 1944 prin care Romania iesea din randul
satelitilor Axei si trecea in tabara Natiunilor Unite.
Sunt deschise perspective pentru Armata Rosie de a
intra in Bulgaria si Iugoslavia, dar si de a continua
ofensiva spre Berlin trecand prin Ungaria. Sfarsitul
anului 1944 gasea trupele romane si sovietice luptand
pentru eliberarea Budapestei.
Pe frontul de vest, asteptata debarcare, operatiune
militara de o amploare si complexitate fara precedent, s-
a produs la 6 iunie 1944, in Normandia. „Ziua cea mai
lunga" a avut un efect puternic in Franta, unde circa
140.000 de luptatori din Rezistenta au trecut la atacarea
trupelor germane, in replica, Berlinul a decis atacarea
Londrei cu rachetele V-l; o a doua operatiune de
debarcare are loc in sudul Frantei, la 15 august, pe
coasta provensala. De aici, armatele aliate avanseaza pe
valea Rhonului, reusind sa elibereze Marsilia si
Toulonul.
Pe fondul avansarii Aliatilor, la 19 august se
declanseaza insurectia la Paris. Luptele dureaza pana la
patrunderea diviziilor conduse de generalul Leclerc.
Sarcina de a duce la final ofensiva revine generalului
american Dwight Eisenhower, numit la 16 septembrie
comandant suprem al fortelor aliate din Vest. Totusi,
133
rezistenta ger-mana este puternica, dovada fiind luptele
de la Arnhem (17-29 septembrie 1944) si ofensiva din
Ardeni, declansata la 16 decembrie si in care trupele
germane au obtinut initial unele succese.
Succesul definitiv pe toate fronturile vine pentru
Aliati in 1945. dupa o ofensiva sustinuta pe ambele
fronturi principale din Europa; Germania capituleaza,
iar Hitler se sinucide, in vara aceluiasi an, dupa
folosirea bombei atomice, si Japonia va capitula,
punandu-se astfel capat celui mai sangeros razboi din
istoria umanitatii.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. loan Scurtu, Structuri politice in Europa Centrala
si
de Sud-Est (1918-2001), vol. I, Editura Fundatiei
Culturale Romane, Bucuresti, 2003.
2. Richard Pipes, Scurta istorie a revolutiei
ruse,
Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.
3. Grigore Gafencu, Preliminarii la razboiul
din
rasarit, Editura Globus, Bucuresti, 1966.
4. Alain Besançon, Originile intelectuale
ale
leninismului, Bucuresti, 1993.

134
 S6
UNIVERSITATEA SPIRUHARET
Facultatea de Istorie

ISTORIA CONTEMPORANA UNIVERSALA

(1945-2002)

Prof. univ. dr. GHEORGHE

ONISORU

Cursul de istorie contemporana universala care abordeaza epoca

recenta, respectiv de la finele celui de-al doilea razboi mondial pana in
zilele noastre, are o importanta deosebita atat datorita complexitatii
perioadei, cat si faptului ca multe probleme sunt controversate chiar la
nivelul specialistilor. Obiectivele principale ale cursului deriva din
acest specific.
intrucat interesul pentru istoria recenta este mare, studentii sunt
pregatiti pentru a emite propriile judecati de valoare asupra eveni-
mentelor si fenomenelor care au influentat ultimii 60 de ani ai istoriei
universale. Avand in vedere faptul ca, in ciuda duratei scurte, raportat
la nivelul mileniilor in care s-a dezvoltat civilizatia umana, o tratare
exhaustiva este practic imposibila, au fost alese doar cateva subiecte,
considerate cu adevarat relevante si importante.
in mod firesc, centrul de greutate al cursului este axat pe peri-
oada imediat urmatoare incheierii celui de-al doilea razboi mondial.
Organizarea postbelica a lumii, impunerea in Europa si Asia a comu-
nismului intr-un numar semnificativ de state, intreaga problematica
generata de noua situatie internationala au stat in atentie. De aseme-
nea, un rol important revine abordarii „razboiului rece". Timp de patru
decenii, omenirea s-a aflat in fata unei amenintari noi si teribile.
Folosirea armei atomice la finele conflictului mondial a pus pe tapet
posibilitatea declansarii unui conflict nuclear ce ar fi putut conduce la
disparitia speciei umane.
Dupa caderea comunismului in Europa, problematica s-a schim-
bat radical si unii s-au grabit chiar sa vorbeasca despre „sfarsitul
istoriei". Ca lucrurile nu au stat astfel au demonstrat-o evenimentele
de la 11 septembrie 2001, o data care a schimbat radical mentalitatea
12
3
si metodele de actiune ale marilor democratii, in frunte cu Statele
Unite. Razboaiele din Afganistan si Irak demonstreaza cu claritate
faptul ca lupta contra amenintarii teroriste nu mai este doar o doctrina.
De asemenea, extinderea N.A.T.O. si a Uniunii Europene schimba
radical datele evolutiei istorice in urmatoarea perioada.
ORGANIZAREA POSTBELICA A LUMH (1945-1947)
Conferinta de la Teheran
Pentru a evita repetarea dificultatilor ce au urmat primului razboi
mondial, Cei Trei Mari, Franklin D. Roosevelt (presedintele Statelor
Unite), Winston Churchill (premierul britanic) si losif V. Stalin (dicta-
torul de la Kremlin), au convenit sa se intalneasca la cel mai inalt
nivel pentru a decide cum va arata harta postbelica a lumii.
Din pacate, deciziile si tratativele initiate de Marile Puteri, dar si
de „satelitii" Germaniei, au fost influentate negativ de solutia neferi-
cita a capitularii neconditionate (unconditionnal surrender), facuta
publica de presedintele Roosevelt la 24 ianuarie 1943, cu prilejul
conferintei de presa ce a urmat reuniunii de la Casablanca. Desi
formula nu a fost imbratisata imediat de Stalin, ea a inhibat opozitia
din Germania si Italia, la fel ca si pe cea din alte state ce erau aliate de
circumstanta cu Axa.
Prima mare conferinta interaliata, cea de la Teheran (28
noiembrie - 2 decembrie 1943), care i-a reunit pe Stalin, Roosevelt si
Churchill, a fost un bun prilej pentru manifestarea publica a coeziunii
Celor Trei Mari, intr-un moment de cotitura a razboiului. Sortii erau
de partea Aliatilor, dar victoria finala era inca departe. Pe langa
demonstrarea dorintei Natiunilor Unite de a merge pana la capat in
lupta impotriva puterilor Axei, cea mai importanta decizie luata in
capitala Iranului s-a referit la deschiderea celui de-al doilea front in
Europa. Cu toate ca Winston Churchill ar fi dorit ca acesta sa fie in
sud-estul Europei, solutia identificata a fost alta: debarcarea in Franta.
A fost o decizie care nu a influentat decisiv soarta razboiului, in
schimb, a marcat profund evolutia politica postbelica a statelor din
Europa de Est, care ramaneau la discretia Armatei Rosii si a lui Stalin,
in fapt, inca de la Teheran s-a profilat impartirea Europei in doua dupa
infrangerea lui Hitler.
Conferinta de la Teheran, desfasurata sub numele de cod Evrika,
a prilejuit stabilirea declansarii operatiunii Overlord pentru intervalul
124
15-20 mai 1944. De asemenea, au fost discutate chestiuni precum cea
a intrarii Turciei in razboi, cele finlandeza si poloneza, ori statutul
postbelic al Germaniei, intalnirea i-a dat ocazia lui F. D. Roosevelt,
care a prezidat sedintele in plen, sa-si manifeste calitatile de arbitru in
disputele dintre Churchill si Stalin.
Conferinta de la Yalta
Reuniunea din Crimeea, desfasurata intre 4 si 11 februarie 1945,
a stat sub semnul avantajului militar luat de Stalin in fata democra-
tiilor occidentale. Armata Rosie ocupase deja Romania, Polonia,
Ungaria si parti din Cehoslovacia, iar avangarda trupelor sovietice se
afla la 60 kilometri de Berlin, in schimb, anglo-americanii, care fuse-
sera pusi in dificultate in Ardeni, se gaseau la circa 500 kilometri vest
de capitala Reichului.
Conferinta a inceput in dupa-amiaza zilei de 4 februarie, Statele
Unite fiind reprezentate de presedintele Franklin D. Roosevelt, Marea
Britanic de premierul Winston Churchill, in timp ce delegatia sovie-
tica era condusa de Stalin. La fel ca la Teheran, atmosfera a fost una
destinsa, cel putin la nivelul Celor Trei Mari, Roosevelt insusi facand
apel la discutii deschise si sincere, intrucat toata lumea astepta deci -
ziile menite sa contribuie la scurtarea razboiului.
Dintre chestiunile majore abordate in Crimeea retinem: stabilirea
statutului postbelic al Germaniei, zonele de ocupatie si participarea
Frantei cu propria zona; Polonia, „o chestiune de onoare" pentru
Churchill, una „de securitate" pentru Stalin; intrarea Uniunii Sovietice
in razboi contra Japoniei; aprobarea documentelor Conferintei de la
Dumbarton Oaks din august - septembrie 1944, care au condus la
infiintarea Organizatiei Natiunilor Unite.
Pentru opinia publica internationala, Yalta parea initial un
succes. Adoptarea Declaratiei privind Europa eliberata a produs
satisfactie si a generat optimism, fapt explicabil daca avem in vedere
angajamentul guvernelor Statelor Unite, Marii Britanii si Uniunii
Sovietice de a conlucra pentru asigurarea dreptului tuturor popoarelor
de a-si alege forma de guvernamant si de a se organiza alegeri libere.
Din pacate, testul din Romania - instaurarea guvernului Groza - a
demonstrat clar ca documentul adoptat in Crimeea nu avea acoperire.
Ca o ironie, in ziua cand Stalin 1-a trimis la Bucuresti pe adjunctul lui
Molotov, Andrei I. Vasinski (27 februarie 1945), pentru a impune
125
schimbarea guvernului Radescu, Winston Churchill prezenta raportul
despre Yalta in fata Parlamentului britanic, in timp ce Roosevelt abia
debarca la New York. Evolutia evenimentelor a condus la ipoteza ca,
de fapt, Stalin actiona la Bucuresti cu acordul tacit al anglo-ameri-
canilor, aceasta cu atat mai mult, cu cat Churchill era lipsit de reactie,
legat fiind de semnatura data la Moscova in octombrie 1944.
Pe baza acestor realitati, putem considera ca Uniunea Sovietica a
reusit sa-si impuna punctul de vedere fie la masa tratativelor, fie dupa
incheierea negocierilor, profitand din plin de avantajul militar pe care-1
avea in Europa. De altfel, pentru statele din Europa de Est a inceput sa
fie pus in practica un plan de transformari politico-economice si sociale,
intrate in istoriografie sub numele de epoca „democrat-populara".
Conferinta de la San Francisco, crearea si rolul Organizatiei
Natiunilor Unite
Scopul declarat al Conferintei de la San Francisco, programata
sa inceapa la 25 aprilie 1945, era acela de a pune bazele Organizatiei
Natiunilor Unite, forumul mondial in care trebuia sa fie discutate
problemele globale ale omenirii dupa incheierea razboiului. Crearea
O.N.U. si semnarea Cartei O.N.U. nu erau un lucru facil, in special
daca avem in vedere esecul rasunator inregistrat de predecesorul ei,
Liga Natiunilor. Faptul ca Liga nu reusise sa identifice solutiile prac-
tice pentru oprirea ascensiunii statelor revansarde si revizioniste, fiind
necesara autodizolvarea ei, constituia un semnal de alarma pentru
initiatorii noului proiect international, care erau constienti ca, de
aceasta data, totul trebuia pregatit mai temeinic, inclusiv prin adop-
tarea unor masuri care sa faca eficienta noua structura.
Radacinile istorice ale crearii O.N.U. trebuie cautate in sem-
narea Cartei Atlanticului, la 14 august 1941, intr-un moment in care
Germania domina Europa, iar coalitia Celor Trei Mari era inca un
proiect. Totul a fost precipitat de rezistenta Armatei Rosii la portile
Moscovei, dar, mai ales, de atacul Japoniei de la Pearl Harbour
(7 decembrie 1941), care a provocat intrarea Statelor Unite in razboi.
Astfel, la l ianuarie 1942, la Washington era semnata Declaratia
Natiunilor Unite, elaborata de reprezentantii Statelor Unite, Marii
Britanii si Uniunii Sovietice, in numele celor 26 de state aflate in
razboi cu Axa.
Problema a ramas in atentia conducatorilor aliati, fiind discutata
la cel mai inalt nivel la Teheran. A revenit insa ministrilor de externe
126
ai celor trei state, reuniti la Dumbarton Oaks (august 1944), misiunea
de a elabora proiectul Cartei O.N.U., documentele pregatitoare fiind
facute publice la 7 octombrie 1944. Ulterior, cu prilejul Conferintei de
la Yalta, au fost decise procedura votarii in cadrul viitorului Consiliu
de Securitate, precum si data inceperii si locul de desfasurare a
Conferintei: 25 aprilie 1945, San Francisco.
Textul invitatiei oficiale a fost publicat in numele guvernelor
Statelor Unite, Marii Britanii, Uniunii Sovietice si Chinei, el fiind
adresat initial catre 42 de state. Finalmente, dupa ce a fost clarificat
statutul Argentinei, Danemarcei, Bielorusiei si Ucrainei, s-a ajuns ca
la San Francisco sa fie reprezentate 50 de tari.
Conferinta de la San Francisco a stat sub semnul decesului
presedintelui Franklin D. Roosevelt, la 12 aprilie, fapt ce a contribuit
decisiv si la schimbarea deciziei Kremlinului de a-1 trimite la reuniune
pe Molotov in locul lui Andrei Gromiko, desemnat initial, desi cele-
lalte Mari Puteri hotarasera sa-si trimita ministrii de externe. La 23
aprilie, la Washington s-au intalnit sefii diplomatiilor din Statele
Unite, Marea Britanic, Uniunea Sovietica si China, Edward Stettinus,
Anthony Eden, Veaceslav Molotov si Sun Tzi-van, pentru a discuta
asupra problemelor de ordin tehnic si metodologic, menite sa
contribuie la succesul intalnirii de la San Francisco.
Conferinta s-a desfasurat intre 25 aprilie si 26 iunie 1945, pe
baza celor convenite anterior. Cele 50 de delegatii au aprobat Statutul
Organizatiei Natiunilor Unite si pe cel al Tribunalului international.
Ulterior, la 15 octombrie 1945, Polonia a semnat si ea documentele,
devenind al 51-lea membru fondator al O.N.U.
Carta Organizatiei Natiunilor Unite a fost semnata la 26 mai,
intrand in vigoare la 24 octombrie 1945, declarata Ziua Natiunilor
Unite. Ea stabileste principiile si telurile fundamentale, statuand
totodata cele sase organisme principale. Este vorba despre:
a. Adunarea Generala, care cuprinde reprezentanti ai tuturor
membrilor O.N.U., fiecare stat beneficiind de dreptul la un vot.
b. Consiliul de Securitate, alcatuit din membri permanenti,
respectiv cele cinci mari puteri desemnate chiar prin Carta (China,
Franta, Marea Britanic, Statele Unite si Uniunea Sovietica) si membri
nepermanenti alesi de Adunarea Generala pentru mandate de doi ani.
Cei cinci membri permanenti beneficiaza de drept de veto.
c. Consiliul Economic si Social, (E.C.O.S.O.C.)
d. Curtea Internationala de Justitie.
127
 e. Consiliul de Tutela.
f. Secretariatul.
Scopurile principale ale O.N.U., precizate de Carta, sunt
asigurarea pacii si securitatii internationale, dezvoltarea de relatii de
prietenie intre natiuni pe baza respectarii principului egalitatii in
drepturi a tuturor statelor si a dreptului de a decide ele insele, reali-
zarea cooperarii in plan international din punct de vedere economic,
social, cultural si umanitar.
Organizatia Natiunilor Unite are, in plus, organisme subsidiare.
Astfel, la 16 octombrie 1945 a luat fiinta F.A.O. - Organizatia
Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura, rolul ei principal
fiind dezvoltarea economiei mondiale si eliminarea spectrului foametei
prin ameliorarea productiei si repartizarea produselor agroalimentare.
Sediul F.A.O. a fost stabilit la Roma.
La 16 noiembrie 1945, cu prilejul Conferintei pentru cooperare
intelectuala de la Londra, s-au pus bazele Organizatiei Natiunilor
Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura, U.N.E.S.C.O., cu sediul la
Paris. Scopul U.N.E.S.C.O. este ca prin promovarea educatiei, stiintei
si culturii sa contribuie la pacea si securitatea mondiala.
Ca institutii specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite au
inceput sa functioneze, de la 27 decembrie 1945, Banca Internationala
pentru Reconstructie si Dezvoltare, B.I.R.D., si Fondul Mondial
International. Cele doua institutii de profil au fost create potrivit acor-
durilor de la Bretten Woods din 1944, sediul lor fiind la Washington.
Scopul principal al Fondului este promovarea colaborarii monetare
internationale si dezvoltarea comertului dintre state.
Conducerea executiva a Organizatiei Natiunilor Unite este asigu-
rata de un secretariat general, avand in frunte un secretar general.
Resedinta acestuia a fost stabilita la New York cu prilejul primei sesiuni
a Adunarii Generale, desfasurata la Londra, intre 10 ianuarie si 14
februarie 1946. Pana in prezent, la conducerea Organizatiei s-au aflat
sapte secretari generali: Trygve Haldvan Lie, Dag Hammarskjoeld,
U Thant, Kurt Waldheim, Javier Perez de Cuellar, Boutros Boutros
Ghali si Kofi Arman.
in cele sase decenii de activitate, bazele Organizatiei au fost
largite permanent, astfel ca astazi se poate vorbi cu adevarat de o
structura la nivel mondial. Desi O.N.U. s-a confruntat cu numeroase
crize, se impun doua precizari: ca a jucat un rol important in evitarea
128
unei noi conflagratii mondiale, dar ca nu a reusit sa tuteleze Marile
Puteri, care, prin dreptul de veto pe care-1 au in calitate de membri
permanenti ai Consiliului de Securitate, pot oricand bloca o decizie
dorita de o majoritate covarsitoare. De asemenea, dimensiunea cultu-
rala si umanitara a O.N.U. a iesit in evidenta, contribuind la
imbogatirea patrimoniului comun al umanitatii.
Conferinta de la Potsdam
Daca la San Francisco s-au discutat probleme de organizare a unui
organism planetar, ultima Conferinta a Celor Trei Mari, de la Potsdam
(17 iulie - 2 august 1945), a fost un prilej pentru a trage concluziile in
urma infrangerii Germaniei. La Potsdam, langa Berlin, au fost prezenti
Harry Truman, noul sef al executivului american, I.V. Stalin si Winston
Churchill, inlocuit pe parcursul lucrarilor de noul premier britanic,
Clement Attlee. Era, chiar daca privim doar prin prisma noii compo-
nente, un semnal al destramarii coalitiei antihitleriste.
De aceasta data, americanii au incercat sa fie cei care conduc
ostilitatile, Truman avand o alta viziune si, implicit, atitudine fata de
Stalin in comparatie cu predecesorul sau, Roosevelt. El beneficia acum
si de un important atu de ordin militar, deopotriva factor psihologic de
presiune in negocierile cu sovieticii: bomba atomica, intr-adevar, la 16
iulie, in poligonul de la Alamogordo (New Mexico), omenirea pasea in
era nucleara, primele impresii confirmand efectul devastator al noii
arme. Truman era decis sa o foloseasca impotriva Japoniei, sperand ca
astfel va infrange rezistenta fanatica a niponilor, crezand totodata ca
astfel il poate impresiona pe Stalin in contextul in care americanii au
pus in discutie aplicarea Declaratiei privind Europa eliberata de la
Yalta, prin remanierea guvernelor Romaniei si Bulgariei si organizarea
de alegeri libere in cele doua tari si Ungaria.
Problema intrarii U.R.S.S. in razboi contra Japoniei a fost, prac-
tic, rezolvata inainte de debutul oficial al discutiilor, cu prilejul vizitei
facute de Stalin lui Truman, chiar la 17 iulie, intrucat agenda intalnirii
a fost extrem de aglomerata, vom puncta doar problemele esentiale,
intre acestea s-a inscris cea a formarii unui Consiliu al ministrilor de
externe in care sa fie reprezentate cele cinci state membre permanente
ale Consiliului de Securitate O.N.U., respectiv Statele Unite, Marea
Britanic, Uniunea Sovietica, China si Franta. Misiunea principala a
129
Consiliului era de a pregati tratatele de pace cu fostii aliati ai
Germaniei, inclusiv Romania, de a rezolva eventualele chestiuni de
ordin teritorial ramase in suspensie si, mai ales, de a organiza Confe-
rinta de pace proiectata dupa capitularea Japoniei. Propunerea venita
din partea secretarului de stat american, James Byrnes, a intrunit
sufragiul sovieticilor si britanicilor.
Marea majoritate a problemelor discutate la Potsdam au generat
controverse intre aliati, iesind in evidenta interesele divergente ale
sovieticilor, pe de o parte, si ale anglo-americanilor, pe de alta. Astfel,
daca in cazul situatiei Austriei s-a ajuns la o solutie amiabila, atat
privind zonele de ocupatie, cat mai ales renuntarea la reparatii, situatia
a diferit in multe alte situatii. Avem in vedere chestiunea reparatiilor
sau pe cea poloneza (granita de vest a Poloniei si raporturile dintre
Marile Puteri si guvernul polonez de la Varsovia si, mai ales, cel din
exil de la Londra).
Definirea statutului postbelic al Germaniei, la Potsdam conve-
nindu-se asupra infiintarii unei Comisii interaliate de control care sa-si
inceapa cat mai curand activitatea, a stat, firesc, in centrul atentiei.
Astfel, s-au luat masuri pentru dezarmarea si demilitarizarea spatiului
german, pentru dizolvarea institutiilor naziste. Criminalii de razboi
urmau sa fie pedepsiti, in acest sens infiintandu-se un Tribunal Militar
International, in plus, trebuia incurajate elementele democratice, resta-
urate autoguvernarile locale si stimulate partidele democratice, prin
respectarea libertatii cuvantului, a presei si religiei.
Desigur, nu lipseau nici prevederi punitive. Au fost impuse
masuri restrictive de ordin economic, prin prohibirea productiei de
razboi, controlul productiei de metal, chimice si masini, controlul
exporturilor, dar si al cercetarii stiintifice. Cartelele, sindicatele si
trusturile germane erau descentralizate. Prin adoptarea acestui com-
plex de decizii se spera ca Germania nu va reusi prea curand sa
redevina o amenintare pentru vecinii sai.
Conferinta de la Potsdam a marcat epilogul intalnirilor la varf
dintre Cei Trei Mari, marcand totodata finalul unei etape importante
din istoria omenirii. Prin efortul conjugat al Aliatilor, au fost infrante
regimurile totalitare de tip fascist, fiind restaurate drepturile si liber-
tatile fundamentale pentru sute de milioane de oameni. Nu este mai
putin adevarat insa ca, tot ca efect al razboiului, statele din Europa de
Est au fost ocupate de Uniunea Sovietica, fiind nevoite sa adopte siste-
130
mul politic, economic, social si ideologic de tip totalitar comunist
pentru aproape jumatate de secol.

Conferinta de pace si Tratatele de pace de la Paris

(1946-1947)
Ca si la finalul primei conflagratii mondiale, sarcina de a gazdui
Conferinta de pace a revenit capitalei Frantei. De aceasta data, puterile
invingatoare au avut grija ca toate deciziile sa treaca mai intai prin
mainile sefilor diplomatiilor din Statele Unite, Marea Britanic, Franta
si Uniunea Sovietica. Cei patru erau, in fapt, singurii cu putere reala
de decizie, evident cu consultarea guvernelor proprii.
intre 25 aprilie si 12 iulie 1946, ministrii de externe ai Uniunii
Sovietice (Veaceslav M. Molotov), Statelor Unite (James Byrnes),
Marii Britanii (Ernest Bevin) si Frantei (Georges Bidault) s-au reunit
la Paris pentru a discuta proiectele tratatelor de pace dintre puterile
invingatoare si satelitii Germaniei, respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria,
Romania si Ungaria. Cu acest prilej s-a convenit asupra convocarii
Conferintei de pace cu incepere de la 29 iulie. Aceasta avea sa se
desfasoare, conform planului, pana la 15 octombrie, la Palatul
Luxemburg.
La reuniune au participat delegatiile a 32 de state. Rolul condu-
cator, la fel cum se petrecuse in 1919-1920, a revenit celor cinci
puteri: Statele Unite, Marea Britanic, Franta, Uniunea Sovietica si
China. Alaturi de acestea s-au aflat un numar de 16 tari cu statut de
invitat si alte sase cu titlu consultativ. Din ultima categorie faceau
parte cele cinci state invinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si
Ungaria. Delegatiile lor isi puteau exprima punctul de vedere numai
daca erau solicitate, in timp ce eventualele memorii inaintate Confe-
rintei nu puteau constitui material de lucru. De altfel, se impune
precizarea ca singurul for care avea putere de decizie era Consiliul
Ministrilor de Externe ai Marilor Puteri, Conferinta avand doar
posibilitatea de a face recomandari.
Proiectele tratatelor de pace au devenit publice o data cu publi-
carea lor simultana la Londra, Paris, Moscova si Washington, la 30
iulie 1946. Calendarul lucrarilor Conferintei a fost respectat, intalnirile
desfasurandu-se in plen si pe sectiuni. Nota comuna a fost lipsa

131
entuziasmului in a gasi rezolvari notabile, exceptie facand problema
reparatiilor, acolo unde s-au inregistrat progrese vizibile.
Problemele ramase in suspensie au fost reportate pentru Conferinta
ministrilor de externe de la New York (4 noiembrie - 11 decembrie
1946), care a avut sarcina de a redacta forma finala a tratatelor.
Caracteristica principala a summit-ului a fost nota de conciliere,
oarecum surprinzatoare, afisata de seful diplomatiei sovietice, Molo-
tov, mai ales in privinta statutului zonei Trieste si a situatiilor din Iran
si Turcia, in acest mod, reprezentantii Marilor Puteri au reusit sa-si
indeplineasca misiunea, salvand totodata imaginea unor aliati hotarati
sa actioneze in comun pentru eliminarea urmarilor dezastruoase ale
razboiului. Astfel, pe rand, textele tratatelor au fost semnate de James
Byrnes (20 ianuarie 1947, New York), V. M. Molotov (29 ianuarie,
Moscova) si Ernest Bevin (4 februarie, Londra).
Ceremonia oficiala s-a desfasurat in Sala Orologiului de la Quai
d'Orsay, la 10 februarie 1947, in prezenta delegatiilor celor cinci state
invinse: Italia, Finlanda, Bulgaria, Romania si Ungaria. Clauzele
teritoriale, care au prilejuit dezbateri si confruntari, au fost in centrul
atentiei. Italia pierdea patru mici teritorii la frontiera cu Franta,
insulele din Marea Adriatica si Insulele Dodecanezului, coloniile din
nordul Africii. Orasul Trieste era declarat zona libera, capacitatea
armatei era limitata la 300.000 de soldati, iar cuantumul reparatiilor se
ridica la 360 milioane de dolari. Finlanda ceda catre Uniunea Sovie-
tica, Petsamo, fiind in plus obligata sa inchirieze Kremlinului, pentru
50 de ani, baza navala de la Porkkala. Ungaria era readusa la granitele
din 1938, in timp ce Bulgaria pastra Cadrilaterul, obtinut de la Roma-
nia prin acordul de la Craiova din 7 septembrie 1940.
De fapt, semnarea tratatelor de pace de la Paris a avut pentru
statele din Europa de Est o alta semnificatie. De acum inainte, Uniunea
Sovietica putea actiona fara echivoc pentru instaurarea unor regimuri
comuniste similare celor de la Kremlin, integrand astfel aceste state in
complexul politico-militaro-economic dirijat de Stalin. Pe de alta parte,
e de remarcat faptul ca, spre deosebire de situatia creata dupa primul
razboi mondial, de aceasta data toate Marile Puteri au fost prezente la
masa tratativelor si, in ciuda divergentelor, au reusit sa puna bazele unei
organizari mondiale care s-a dovedit coerenta, in ciuda numeroaselor
momente de criza din a doua jumatate a secolului XX.

TRANSFORMARILE POLITICE POSTBELICE

132
 Urmarile razboiului
Marea conflagratie mondiala desfasurata intre 1939 si 1945 a
avut toate caracteristicile unui razboi total. Prin amploarea desfa-
surarilor de trupe, nivelul pierderilor, cantitatea imensa a resurselor
antrenate, numarul statelor implicate si alte elemente, conflictul a
influentat decisiv evolutia societatii umane. De asemenea, efectele si
urmarile lui au fost resimtite la scara planetara.
Daca avem in vedere urmarile razboiului, primul gand ne con-
duce spre pierderile inregistrate, de natura economica sau materiala.
Desigur ca marile distrugeri si dramele umane aferente nu sunt
singurele elemente demne de luat in calcul. Al doilea razboi mondial a
adus in fata omenirii noi provocari, dintre acestea remarcandu-se laga-
rele de concentrare si utilizarea primei bombe atomice. Fara indoiala,
nu au lipsit nici beneficiarii, dupa cum stiinta a progresat - din pacate
- in legatura cu dezvoltarea tehnicilor aferente razboiului. O alta
categorie de urmari sunt cele de natura politica, de o amploare fara
precedent in istoria umanitatii.
Datele statistice reci ofera un tablou apropiat de realitate in
privinta daunelor suferite de populatia globului. Potrivit majoritatii
surselor, s-au inregistrat, in cei sase ani de conflict, circa 50 milioane
de morti, intr-un clasament, Uniunea Sovietica, statul care a suferit
cele mai grele pierderi la toate capitolele, se afla in frunte cu 20 de
milioane. La randul lor, statele agresoare, Germania cu 4,5 milioane si
Japonia cu 2 milioane, au inregistrat pierderi umane considerabile. Si
tarile din Europa de Est si-au platit contributia la razboi cu circa 5
milioane de jertfe, dupa cum in cazul Chinei - din motive lesne de
inteles - cifrele oscileaza intre 3 si 13 milioane.
Dincolo de pierderile inerente oricarui razboi, atat printre mili-
tari, cat si in randul populatiei civile, razboiul mondial a socat prin
dezvaluirile privind lagarele de concentrare naziste. Pe baza studiilor
aparute pana in prezent, se estimeaza ca, numai in Germania dominata
de Hitler, timp de 12 ani au fost exterminati peste sase milioane de
evrei, victime ale unei doctrine rasiste, care proclama superioritatea
arienilor fata de alte rase, au cazut in locuri de trista amintire precum
Auschwitz, Birkenau, Buchenwald, Belsen etc. Nu s-a facut diferenta
intre copii si batrani, intre barbati si femei, dupa cum nu au lipsit nici
experientele pe oameni, torturi de un sadism de neimaginat pentru
homo sapiens. Astfel de orori nu a cunoscut doar Europa, pe frontul
133
din Asia inregistrandu-se numeroase excese datorate mai ales japo-
nezilor.
Daca dezvaluirea secretului lagarelor de concentrare a socat
omenirea, in schimb folosirea bombei atomice a avut darul de a induce
pentru prima data sentimentul ca omenirea a ajuns in pragul cand este
capabila sa se autodistruga. Este cunoscut faptul ca, pe parcursul
razboiului, Hitler a amenintat tot timpul cu teribilele sale arme secrete.
Propaganda nazista a trambitat mereu ca Germania este in pragul unor
descoperiri ce vor revolutiona istoria razboiului, in cele din urma,
germanii nu au putut utiliza decat rachetele de tipul VI si V2. in
schimb, cercetarile americanilor au fost incununate de succes.
Construirea bombei atomice, sau Proiectul Manhattan, s-a bazat
pe cercetarile teoretice desfasurate din 1943 de o echipa condusa de
Robert Oppenheimer in laboratoarele de la Los Alamos, statul New
Mexico. Beneficiind de fonduri importante, estimate la circa doua
miliarde de dolari, dupa doi ani, cercetatorii americani au reusit sa-si
atinga obiectivul. Prima bomba atomica a explodat in desertul de la
Alamogordo la 16 iulie 1945, orele 5,30. Efectele au fost inspaiman-
tatoare pentru cei care au supravegheat experimentul. O imensa
ciuperca s-a ridicat pana la circa 12 km, iar suflul exploziei s-a dovedit
terifiant. La scurt timp, la 6 august 1945, orasul japonez Hiroshima era
distrus practic in totalitate de o singura explozie. Pe o arie de 10 kmp
s-a inregistrat o distrugere completa, 66.000 de oameni au murit
instantaneu, alti 69.000 fiind serios raniti. La 9 august, un alt mare
centru urban japonez, Nagasaki, avea aceeasi soarta. Efectul a fost
urias. Japonia a capitulat imediat, arma demonstrandu-si puterile
colosale. Din pacate, efectele pe termen lung, in special cele legate de
radiatii, au aratat cu claritate ca un posibil razboi nuclear la scara
planetara nu ar avea invinsi si invingatori. De altfel, la 9 august 1945,
presedintele Truman avea sa declare: „Bomba atomica este prea
periculoasa pentru a fi incredintata unei lumi fara principii."
Dupa cum se intampla in cazul conflictelor militare majore,
economia are intotdeauna de suferit. Si pe parcursul celui de-al doilea
razboi mondial s-au inregistrat dereglari importante, dincolo de cele
provocate de trecerea de la productia de pace la cea de razboi. Au fost
distruse intinse terenuri agricole si ani in sir agricultura nu a putut
asigura hrana necesara populatiei, cu atat mai mult, cu cat si in pri-
vinta cresterii animalelor pierderile au fost majore.
134
 Industria a avut de suferit atat din cauza adaptarii la productia
de razboi, cat si, mai ales, datorita distrugerilor provocate de
bombardamente, de demontarea unor intreprinderi si uzine, de lipsa
materialelor, a comenzilor si a pieselor de schimb. Productia era, la
sfarsitul razboiului, dezorganizata, haosul domnind peste tot.
Retelele de comunicatii, caile ferate, drumurile si soselele au
suferit daune considerabile. Se adaugau nesiguranta utilizarii lor, lipsa
mijloacelor de transport, fapt care afecta negativ evolutia celorlaltor
domenii economice.
Daca pierderile din industrie si transporturi au fost recuperate in
primii ani postbelici, mai greu de rezolvat era problema distrugerilor
institutionale, in multe zone, s-a creat haos prin inlocuirea unor reguli
statuate, dupa cum disparitia unei minime birocratii a avut efecte
asupra organizarii vietii sociale. Totul a fost amplificat in tarile in care
a fost impus un nou sistem social, politic, economic si ideologic.
Schimbarile de ordin demografic, mobilitatea populatiei, depor-
tarile au jucat un rol important, pe langa pierderile propriu-zise de
vieti omenesti. Evenimentele din Europa, deportarea etnicilor germani
in Uniunea Sovietica, faptul ca s-a ajuns la deplasari de populatie, in
cazul germanilor din Polonia si Cehoslovacia, sau ca miscarea croata
Ustasa reusise sa elimine fizic circa trei milioane de sarbi - toate
acestea sunt realitati de necontestat.
Fara indoiala ca principalul beneficiar al razboiului, din punct de
vedere economic, a fost S.U.A. Datele statistice sunt relevante: s-a
inregistrat o crestere economica evidenta, produsul intern brut al S.U.A.
aproape s-a dublat, ajungand de la 91 la 166 miliarde dolari, dupa cum
si productia globala s-a dublat. Agricultura a cunoscut o crestere de
peste 20%, in timp ce industria de armament a inflorit, numai productia
de avioane crescand intr-un ritm de 6.000 de aparate anual. Prin
redistribuirea sarcinilor si comenzilor, Vestul american a cunoscut o
crestere economica importanta, recuperand handicapul fata de coasta de
est. Toate acestea au fost posibile datorita faptului ca Statele Unite a
purtat razboiul in afara granitelor sale, fiind totodata si principalul
sustinator al efortului de razboi al coalitiei Natiunilor Unite.
Asa cum se intampla de obicei, mobilizarea pentru castigarea
unui razboi ofera stiintei sansa de a beneficia de resurse financiare si
conditii privilegiate pentru a se dezvolta intr-un ritm superior celui din
timp de pace. Este aproape o certitudine faptul ca, de exemplu, epoca
135
zborurilor spatiale a fost mult precipitata de investitiile savantilor
germani, dupa cum o instalatie la moda astazi, precum radarul, a fost
pusa la punct in timpul razboiului de catre englezi. Neajunsul consta
in faptul ca pe primul plan a stat dezvoltarea armamentului si a
tehnicilor de distrugere in masa.
Dincolo de toate transformarile, omenirea a demonstrat ca este
capabila sa treaca peste orice greutati si sa recupereze pierderile
cauzate de marea conflagratie. Desigur, in tot acest context, factorul
politic a avut un rol primordial. De aceea, vom analiza in cele ce ur -
meaza transformarile de ordin politic, deosebit de spectaculoase.
Practic, harta politica a lumii s-a schimbat, Europa a mai pierdut un
tempo in fata Statelor Unite, iar sase mari puteri coloniale de pe
batranul continent au ramas fara posesiunile de peste mari.
Germania, Italia si Japonia posttotalitare
Statele care au constituit Axa Roma - Tokyo - Berlin si care
sperau sa domine lumea si-au vazut visul spulberat in doar cativa ani.
Mai mult, pentru toate trei a urmat o perioada de ocupatie straina,
insotita de necesare masuri pentru revenirea la regimuri interne
democratice.
Germania
Statul care a declansat cel de-al doilea razboi mondial era, la
finele conflictului, in ruine. Dorinta lui Adolf Hitler de a deveni
stapanul lumii avea sa provoace grele pierderi propriei tari. in 1945,
Germania era deja nevoita sa lupte cu disperare in speranta ca
miraculoasele arme secrete ale conducatorului urmau sa-si faca
efectul. Asteptand insa sa se produca o rasturnare spectaculoasa,
germanii simteau tot mai mult efectele privatiunilor, lipsurilor si
foametei. S-au adaugat si alte drame colective, cum a fost bombar -
darea salbateca a orasului Dresda, la 13 februarie 1945, cand, circa
800 de bombardiere americane si britanice au sters de pe harta unul
din cele mai frumoase centre urbane ale Europei, supranumit „Floren-
ta nordului", intr-o singura zi au fost inregistrati circa 135.000 de
morti, adica dublu fata de numarul victimelor provocate de explozia
primei bombe atomice detonate la Hiroshima.
Cosmarul Germaniei s-a sfarsit o data cu sinucidera lui Adolf
Hitler, la 30 aprilie 1945. Fûhrerul si-a pus capat zilelor in bunkerul

136
sau din Berlin, impreuna cu amanta sa Eva Braun. Imediat au demarat
negocieri in vederea semnarii armistitiului, fapt anuntat chiar in
primul mesaj catre germani al amiralului Karl Dônitz, in calitatea lui
de succesor desemnat al lui Hitler. Bineinteles, data fiind situatia
disperata in care se gasea, Germania a trebuit sa accepte termenii unei
capitulari neconditionate, fapt consfintit la 8 mai 1945, la Reims.
Guvernul de la Berlin isi inceta activitatea, iar autoritatea suprema pe
intreg teritoriul german revenea Comisiei Aliate de Control. Fiecare
dintre cele patru mari puteri controla o zona de ocupatie, Berlinul fiind
impartit, la randul sau, tot in patru zone.
Liniile viitorului politic al noii Germanii au fost decise de Aliati
cu prilejul Conferintei de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945).
Conditiile erau dure, cu atat mai mult, cu cat industria si agricultura
germana erau, practic, distruse, in aceste conditii, populatia a avut de
infruntat, cu precadere in primii ani postbelici, multiple greutati, care
au afectat vizibil nivelul de trai.
Fostii lideri ai partidului nazist si principalii colaboratori ai lui
Hitler au fost judecati de un Tribunal international la Nurnberg. Proce-
sul, care a durat aproape un an, 20 noiembrie 1945 - l octombrie
1946, a fost un prilej de acuzare publica a totalitarismului de tip fascist
si a metodelor sale. in boxa acuzatilor s-au aflat 24 de inalti demnitari
nazisti, dintre care au fost achitati doar trei: Hjalmar Schacht, Franz
von Papen si Hans Fritzsche. De asemenea, instanta 1-a achitat pe
magnatul Gustav Krupp, considerat senil, in timp ce Robert Ley s-a
sinucis. Martin Bormann, care nu a putut fi capturat de Aliati, a fost
judecat si condamnat in contumacie.
Conform deciziei finale a tribunalului, la 16 octombrie 1946 au
fost spanzurati, la inchisoarea berlineza Spandau, zece lideri nazisti:
Hans Frank, Wilhem Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernest
Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Sauckel, Alfred Jodl,
Wilhem Keitel si Arthur Seyss-Inquart. Hermann Goring s-a sinucis in
ajunul programatei executii. Karl Dônitz, Baldur von Schirach, Albert
Speer si Konstantin von Neurath au primit pedepse cu inchisoarea
intre zece si douazeci de ani, in timp ce Rudolf Hess, Walter Franck si
Erich Raeder au fost condamnati la inchisoare pe viata.
Dezvoltarea postbelica a Germaniei a fost influentata de
ocupatia straina, caile ei diferind in functie de puterea care administra
respectiva zona. De asemenea, partidele au inceput sa joace din nou un
137
rol, ele fiind reautorizate sa functioneze de la finele lui 1945. Si
evolutia lor a fost decisa de plasarea in zona sovietica sau in cea
vestica. De altfel, in teritoriile apusene au fost initiate autoguvernari
locale la diferite niveluri, in timp ce in rasarit sovieticii au initiat o
reforma agrara radicala. Problemele au fost complicate si de decizia
Aliatilor din 20 noiembrie 1945 potrivit careia 6,5 milioane de etnici
germani au fost transferati din Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslo-
vacia si de dincolo de linia Oder - Neisse, pe noul teritoriu german.
Primele alegeri postbelice au fost organizate separat, pe zone de
ocupatie, in teritoriul administrat de americani, scrutinul din 27 ianuarie
1946 a fost castigat de crestin-democrati, secondati de social-democrati.
in schimb, in zona sovietica, la 21 aprilie 1946, a triumfat Partidul
Socialist Unit, o coalitie intre comunisti si social-democrati. A doua zi,
liderul comunist Walter Ulbricht putea declara cu satisfactie ca s-a
realizat unificarea miscarii socialiste in zona sovietica. De altfel, era din
ce in ce mai clar ca se crease o linie de demarcatie evidenta intre zona
sovietica si zonele administrate de statele apusene.
in mod firesc, a aparut si ideea unificarii celor patru zone, la 2
decembrie 1946, secretarul de stat american James Byrnes si ministrul
britanic de externe Ernest Bevin semnand un acord privind uniunea
economica a zonelor americana si engleza, cunoscuta drept Bizonia.
Cu acest prilej, au fost invitate si guvernele francez si sovietic sa adere
la initiativa. Evident, Uniunea Sovietica a respins solutia preferand sa
administreze singura teritoriile din Est. Mai mult, la 6 februarie 1948,
sovieticii au luat decizia de a parasi Comisia Aliata de Control, prilej
de a acuza puterile occidentale ca saboteaza administrarea cvadrupla a
Germaniei. La scurt timp, la 16 mai, au fost organizate alegeri pentru
Congresul poporului din Germania de Est. A urmat publicarea, la 30
mai, a proiectului de Constitutie a Republicii Democrate Germane.
Adoptarea oficiala a textului s-a produs la 7 octombrie 1949 atunci
cand guvernul militar sovietic a fost inlocuit de o Comisie de control
sovietica. Primul presedinte al Republicii Democrate Germane a fost
numit Wilhem Pieck, in timp ce in fruntea guvernului se afla Otto
Grotewohl.
in partea de Vest s-a mers pe ideea unificarii celor trei zone
administrate de Franta, Marea Britanic si Statele Unite. Un prim sem-
nal clar a fost reforma monetara, prin care s-a introdus moneda unica
deutsche mark, in paralel fiind initiat un proces de redresare econo-

138
mica rapida, in replica, la 23 mai, o reforma monetara a fost operata si
in zona sovietica.
Procesul divizarii Germaniei a cunoscut un moment extrem de
tensionat o data cu inceperea blocadei Berlinului, la 24 iulie 1948.
Uniunea Sovietica a luat decizia de a bloca soselele si caile ferate spre
Berlin in semn de protest fata introducerea deutsche mark in zona de
Vest a capitalei germane. Ca reactie, americanii au initiat un „pod
aerian", aprovizionand, cu incepere de la 26 iulie, Berlinul de Vest
exclusiv pe calea aerului. A fost un efort considerabil, adeseori eroic,
care s-a incheiat cu victoria puterilor occidentale, in primul rand a
Statelor Unite. Timp de 11 luni a fost asigurat necesarul subzistentei
pentru Berlin, fiind transportate in total circa doua milioane tone de
bunuri.
Perioada a fost deosebit de tensionata din punct de vedere
militar. Sovieticii au transferat trupe suplimentare la Berlin, cifrate la
circa 40 de divizii, creandu-si un avantaj de cinci la unu. in replica,
americanii au trimis in Marea Britanic trei grupe de bombardiere
strategice. Din fericire, totul s-a redus la o demonstratie de forta, fara a
se inregistra un conflict. Mai mult, urmare a puternicelor contramasuri
economice ale puterilor vestice, prin care era practic sabotat exportul
statelor estice, blocada a fost ridicata de sovietici la 12 mai 1949.
in paralel, a continuat actiunea de unificare administrativa a
celor trei zone din Vest, astfel ca, la 9 mai 1949, a aparut legea privind
infiintarea Republicii Federale Germania, cu capitala la Bonn. Noul
stat a fost proclamat oficial la 23 mai, Constitutia adoptata preluand,
in linii generale, ideile directoare ale celei din timpul Republicii de la
Weimar. Beneficiind de prevederile planului Marshall, in scurt timp,
Germania Federala a redevenit o putere economica, surclasandu-si
rivala din est si devenind un partener solid pentru Statele Unite.
Italia
Situatia Italiei a diferit de cea a Germaniei, aici ducele Benito
Mussolini neavand un control asupra situatiei similar celui pe care il
avea Hitler in Reich. De altfel, pe fondul debarcarii Aliatilor in
Peninsula, regele Victor Emanuel III 1-a insarcinat pe generalul Pietro
Badoglio (1871-1956) cu formarea noului guvern la 25 iulie 1943,
fostul dictator Mussolini fiind arestat. Au urmat masuri normale
pentru democratizarea scenei politice, la 28 iulie fiind dizolvat Parti-
139
dul Fascist, in paralel, Badoglio a initiat negocieri pentru incheierea
armistitiului. Termenii capitularii au fost acceptati la 9 septembrie,
documentul fiind semnat la 25 septembrie 1943.
intre timp, printr-o actiune spectaculoasa, germanii 1-au rapit pe
Mussolini, instalandu-1 in fruntea unui teritoriu controlat de Wehrmacht,
unde s-a proclamat, la 15 septembrie 1943, Republica de la Salo. Aven-
tura lui Mussolini s-a sfarsit tragic la 28 aprilie 1945 cand a fost
capturat de partizani, fiind executat impreuna cu amanta lui, Clara
Petacci.
Guvernul Badoglio a fost nevoit sa demisioneze sub presiunea
anglo-americanilor dupa ce Roma a fost eliberata de Aliati, in aprilie
1944. in fruntea cabinetului a fost numit Ivanoe Bonomi, care, la
randul lui, va fi inlocuit, la 17 iunie 1945, de Ferruccio Pani. La 30
noiembrie 1945, s-a format un guvern de coalitie condus de seful
crestin-democratilor Alcide de Gasperi, acestuia revenindu-i dificila
misiune de a trece la inlaturarea efectelor razboiului.
O problema care a nascut discutii si tensiuni a fost cea a
monarhiei. Multi considerau ca regele Victor Emanuel III facuse prea
multe concesii fascismului, agitand chestiunea proclamarii Republicii,
intr-un gest disperat, menit sa salveze dinastia, suveranul a abdicat, la
9 mai 1946, in favoarea fiului sau Umberto II. Efectul nu a fost insa
cel scontat. Cu prilejul alegerilor de la 2 iunie 1946, castigate de
crestini-democrati care au obtinut 207 mandate, fata de 115 ale
socialistilor si 104 ale comunistilor (Parlamentul italian avea 556 de
locuri), s-a organizat si un referendum asupra viitorului monarhiei.
Desi rezultatul a fost relativ strans, totusi adeptii ideilor republicane s-au
impus cu 12.717.923 voturi fata de 10.719.284. Astfel, Umberto II a
fost indepartat de pe tron dupa nici o luna de domnie, Italia fiind
proclamata Republica. Primul presedinte a fost ales, la 28 iunie, in
persoana lui Enrico de Nicola.
Realitatile tranzitiei au fost consfintite de votarea noii Consti-
tutii, la 22 decembrie 1947. intre cele mai importante puncte ale sale
figurau masurile pentru descentralizarea guvernarii si faptul ca
Parlamentul bicameral, format din Camera si Senat, trebuia ales prin
vot popular direct. Relatiile dintre stat si biserica ramaneau neschim-
bate. Potrivit reglementarilor Constitutiei, la 18 aprilie 1948, au avut
loc alegeri castigate din nou de crestin-democrati. Frontul Popular,
alianta dintre comunisti si socialisti, nu a reusit sa obtina decat 30,7%.

140
La 11 mai, senatorul Luigi Einaudi era ales presedinte. Noul guvern a
fost format tot de Alcide de Gasperi, la 23 mai, acesta confruntandu-se
cu opozitia deschisa manifestata de comunisti. Tensiunea a crescut
mai ales cand s-a facut apel la declansarea grevei generale dupa
atentatul impotriva liderului stangii, Palmiro Togliatti, ranit de un
student la 14 iulie 1948.
Totusi, in ciuda framantarilor politice, care au caracterizat
decenii la rand scena italiana, cu sprijinul deschis al Washingtonului
dificultatile economice au fost depasite, in acest sens a avut impact
Tratatul de prietenie, comert si navigatie incheiat de Italia cu Statele
Unite ale Americii la 2 februarie 1948, dupa cum cele 601 milioane
dolari primiti conform prevederilor planului Marshall, la 28 iunie
1948, au constituit un puternic stimulent economic. Apropierea de
americani s-a concretizat si prin aderarea Italiei la N.A.T.O., la 4
aprilie 1949. in aceste conditii, inflatia a inceput sa scada intre 1949 si
1951, fiind impus si un program strict de stabilizare economica.
Astfel, Italia a devenit, la randul ei, un partener viabil pentru statele
apusene in conditiile competitiei cu lumea comunista, ce a caracterizat
„razboiul rece".
Japonia
Dupa victoria Aliatilor in Europa, Japonia ramanea ultima putere
a fostei Axe care refuza sa capituleze. In consecinta, efortul ame-
ricanilor pentru a o scoate din razboi cat mai rapid a crescut. Statele
Unite se confruntau cu o rezistenta dusa la extrem, fanatica, concre-
tizata in atacurile disperate cu caracter sinucigas ale celebrilor
kamikadze. Pentru a da lovitura decisiva s-a decis atacarea directa a
arhipelagului nipon, decada 10-19 iulie fiind hotaratoare. La 10 iulie,
capitala Tokyo a fost atacata de o mie de bombardiere americane, in
timp ce la 19 iulie se reusea scufundarea vaselor japoneze din golful
Tokyo. Astfel, la 26 iulie, Statele Unite, Marea Britanic si China au
cerut capitularea neconditionata a Japoniei.
intrucat niponii continuau sa reziste, dupa incheierea Conferintei
de la Potsdam a urmat ceea ce istoriografia numeste saptamana
dezastruoasa a Japoniei, 6-14 august 1945. La 6 august, Hiroshima
devine primul oras atacat cu o bomba atomica, fiind urmata de
Nagasaki, la 9 august, intre timp, la 8 august, Uniunea Sovietica
declara razboi Japoniei si intra cu trupele in Manciuria. Sub impresia
naucitoare a atacurilor nucleare, la 10 august, guvernul nipon s-a
14
1
aratat dispus sa capituleze cu conditia ca imparatul Hiro Hito sa-si
mentina tronul. Dupa patru zile, termenii armistitiului erau acceptati la
Tokyo.
A urmat ocuparea teritoriului japonez de catre armata americana,
care s-a instalat in centrele strategice, trecand la dezarmarea trupelor
imperiale, in mod formal, capitularea a fost semnata la bordul vasului
U.S.S. Missouri, in rada golfului Tokyo, la 2 septembrie 1945. Astfel
incetau ostilitatile celui de-al doilea razboi mondial.
Dupa capitulare, controlul efectiv asupra Japoniei a fost preluat
de generalul Douglas MacArthur in calitatea lui de Comandant
Suprem al Puterilor Aliate. MacArthur a promovat o politica de
demilitarizare si refacere a Japoniei. A ales formula de a pastra
guvernul japonez in structura consacrata, sub conducerea premierului
Kijuro Shidehara. Totodata, generalul a emis un numar de decizii prin
care a restaurat libertatile civile, a eliberat detinutii politici, a
desfiintat politia secreta si a abolit ramasitele legislatiei feudale din
agricultura.
MacArthur a promovat si masuri impotriva celor care au fost
exponenti activi ai nationalismului nipon agresiv, inclusiv intelectuali
si oameni de afaceri, cifra totala a celor implicati fiind de circa 1,5
milioane, in paralel, un tribunal international a judecat marii criminali
de razboi, la 12 noiembrie 1948, generalul Hideki Tojo, impreuna cu
alti sase colaboratori, fiind condamnat la moarte.
O atentie deosebita a fost acordata statutului monarhiei. Ameri-
canii 1-au tolerat pe Hiro Hito pe tron, dar au promovat imaginea unui
suveran modern si nu pe cea intiparita in mentalul japonez potrivit
careia imparatul era de natura divina. De altfel, la l ianuarie 1946,
Hiro Hito a recunoscut public acest fapt.
La 10 aprilie 1946 au avut loc primele alegeri postbelice. Au
castigat partidele moderate, iar la 16 mai, Shigeru Yoshida forma
guvernul. A fost votata si o noua Constitutie la 3 noiembrie 1946. Pe
langa asigurarea drepturilor individuale si a principului autoguver-
narii, retine atentia faptul ca atributul suveranitatii trecea de la imparat
catre popor.
Anii 1947-1948 au fost marcati de framantari si instabilitate
politica, in schimb, in plan economic au fost operate masuri vizand
reforma. Acestea s-au introdus insa lent, refacerea fiind dependenta de
ajutorul american. De aici au rezultat valuri de nemultumire, care 1-au
determinat de generalul MacArthur sa ia masuri pentru limitarea
142
grevelor. Mai mult succes a avut reforma agrara, care a produs, in
timp, efectele scontate, considerate de multi analisti chiar specta-
culoase, conducand la dezvoltarea pietei interne si afectand cererea de
marfuri.
incheierea pacii cu Japonia a insemnat si sfarsitul de jure al
ocupatiei straine. Dupa ce Uniunea Sovietica a propus incheierea unui
tratat intre Tokyo, pe de o parte, si Uniunea Sovietica, China, Marea
Britanic si Statele Unite, pe de alta, oferta respinsa de Washington, a
fost convocata o conferinta de pace la San Francisco. Desfasurata intre
4 si 8 septembrie 1951, intrunirea s-a incheiat prin semnarea tratatului
dintre Japonia si alte 48 de state, cu exceptia guvernelor comuniste de
la Moscova si Peking care 1-au boicotat. Potrivit prevederilor docu-
mentului, niponii pierdeau posesiunile coloniale, beneficiind in
schimb de renuntarea platii reparatiilor.
Totodata, la 8 septembrie 1951, Statele Unite au incheiat un
acord mutual cu Japonia, tot la San Francisco, potrivit caruia ameri-
canii erau singura putere ce putea pastra baze militare pe teritoriul
arhipelagului nipon pe termen nelimitat. Cu toate ca rezultatele
reconstructiei s-au vazut mai greu decat in alte state invinse, economia
revenindu-si intr-un ritm lent, in primii ani postbelici au fost puse
bazele viitoarei „explozii industriale" a Japoniei.
Uniunea Sovietica si instaurarea regimurilor
„democrat-populare" in Europa
Pentru anii 1944-1948, istoricii care au studiat situatia din
Europa de Est ocupata de trupele sovietice au ales termenul de
„democratie-populara" pentru a defini intervalul, in fapt, era vorba
despre un hibrid intre democratia de tip occidental si sistemul sovietic,
cercetatorii considerand ca dictatorul de la Kremlin a ales aceasta
tactica tranzitorie cu speranta ca va reusi sa pastreze unitatea Celor
Trei Mari suficient timp pentru a-si consolida pozitiile. De altfel, in
1945, Stalin nu ezita sa-1 asigure pe Harry Hopkins ca Polonia poate
dezvolta un sistem parlamentar similar celui din Olanda sau Belgia. Se
explica, asadar, de ce nu a fost totdeauna vorba de o evolutie liniara,
aparand „anomalii" in functie de specificul national, cum ar fi infran-
gerea comunistilor la primele alegeri din Ungaria, din 1945, prezenta
unor oameni politici burghezi in functii importante, prezervarea
monarhiei acolo unde exista o traditie puternica (regele Mihai a
rezistat pe tronul Romaniei pana la 30 decembrie 1947).
143
 Evolutia politica a estului Europei releva existenta unui plan
complex, elaborat de Kremlin, bazat pe gradualism si camuflaj, in
conditiile prezentei Armatei Rosii, care domina raportul de forte pe
continent. De exemplu, la l noiembrie 1946, ca trupe de ocupatie in
Europa, americanii aveau 276.000 soldati si ofiteri, englezii - 291.000
si francezii - 80.000, in timp ce Uniunea Sovietica le opunea singura
1.529.000 de soldati si ofiteri. Nu trebuie neglijat nici rolul politiei
secrete sovietice, care urma peste tot Armata Rosie.
Situatia politica din Europa de Est apare, deci, ca o realizare
graduala a unui plan strategic elaborat la Moscova si executat de
comunistii indigeni. Prin aceasta se urmarea integrarea dupa razboi a
statelor in cauza in sistemul politic, economic, social si cultural sovie-
tic. Era vorba despre aplicarea unui prototip al revolutiei bolsevice,
care insuma folosirea fortei armate, a propagandei, lipsa de scrupule,
partidul unic si planificarea.
Planul de comunizare este evident mai ales la nivelul puterii
executive, distingandu-se trei etape:
1) guvern de coalitie autentica (cele doua cabinete Sanatescu si
cel condus de Radescu, deci intervalul 23 august 1944 - 28 februarie
1945 in cazul Romaniei);
2) coalitie aparenta (echipa condusa de Petru Groza, instalata la
Bucuresti la 6 martie 1945, in care intrau oameni politici burghezi de
talia lui Gheorghe Tatarescu);
3) cabinet pur comunist.
Durata fiecarei etape este diferita in functie de conditiile natio-
nale, dupa cum in cazul Albaniei s-a trecut direct la ultima faza.
Aceasta in timp ce in Bulgaria prima secventa se incheia in ianuarie
1945, pe cand Ungaria si Cehoslovacia au avut guverne de coalitie
autentica pana in 1947-1948. in calcul mai trebuie luate anumite
personalitati burgheze care aveau relatii traditional cordiale cu
Moscova, cum ar fi presedintele cehoslovac Eduard Benes, factorul
confesional ori interesele Marilor Puteri. De asemenea, cercetatorii au
identificat, analizand fazele transformarii de tip totalitar, trei etape ale
loviturii de stat: politica, economica si sociala, ultima mai bine
cunoscuta sub sintagma luptei de clasa.
Daca, in 1943, Stalin luase decizia de a dizolva Internationala a
in-a Comunista, considerand ca era o institutie depasita in conditiile
razboiului si ca Armata Rosie putea fi mult mai eficienta pentru
diseminarea comunismului in statele ocupate, in 1947 vor aparea
144
Kominformul si Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). intre
22 si 27 septembrie 1947, la Szklarska Poreba, in Polonia, repre-
zentantii a 9 partide comuniste, respectiv cele din Uniunea Sovietica,
Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Romania, Ungaria, Franta
si Italia, au hotarat sa puna bazele Biroului Informativ, un organism prin
intermediul caruia Stalin putea coordona direct miscarile politice ale
liderilor comunisti. Lipsa Albaniei este explicabila datorita rolului ei
minor, dar si prea marii ei apropieri de losip Broz Tito. Sediul a fost
stabilit, initial, la Belgrad, acolo unde trebuia sa apara si organul
ideologic al Kominformului, revista „Pentru pace trainica, pentru
democratie populara". Dupa ce Tito va fi exclus din randurile orga-
nizatiei, sediul se va muta la Bucuresti, ceea ce sublinia si cresterea
importantei pe care Kremlinul o acorda Romaniei. C.A.E.R.-ul, creat la
20 ianuarie 1947, era instrumentul de control si presiune economica al
Moscovei in spatiul est-european, fiind dublat de tratate bilaterale intre
Uniunea Sovietica si statele in cauza.
Se cuvine mentionata si maniera in care a fost instrumentata
eliminarea adversarilor politici in statele est-europene. S-a recurs la
vechiul scenariu verificat de Stalin in anii „marii terori", la punerea in
scena a unor procese in care apareau acuze si „dovezi incontestabile"
privind spionajul si tradarea intereselor nationale. Dupa condamnarea
liderilor urma, de regula, desfiintarea partidelor de opozitie.
Toata recuzita era in consonanta cu principiile de baza ale
doctrinei comuniste potrivit careia bunastarea omenirii depindea de
victoria proletariatului, care nu putea fi infaptuita decat prin insta-
urarea dictaturii partidului comunist, care, la randul ei, nu putea
functiona fara puterea discretionara a liderilor. Bineinteles ca, in
aceasta arhitectura, potrivit chiar lui Stalin, cadrele deveneau „fondul
de aur" al partidului. De altfel, dupa cum subliniaza cercetatorii
fenomenului, esenta oricarui sistem comunist rezida in conducerea
monopolista a societatii de catre partidul comunist.
Dincolo de factorul politic si economic, nu trebuie minimalizat
rolul presei intr-un regim totalitar. Dupa proclamarea „victoriei socia-
lismului", ea devine un instrument de lupta pentru „educatia" maselor
largi, avand misiunea de a populariza „marile succese" inregistrate in
edificarea noii oranduiri.
De altfel, „educatia" a beneficiat de o atentie speciala. Prin
reorganizarea invatamantului erau urmarite doua scopuri majore,

145
indoctrinarea inca de pe bancile scolii si asigurarea necesarului de
cadre cu un minim de pregatire.
Uniunea Sovietica. Situatia politica in tara sovietelor era diferita
de cea din unele state vecine. Aici Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice, care nu era un partid in acceptiunea occidentala a terme-
nului, era insusi statul. Aparatul de partid sau nomenclatura controla
mersul intregii societati.
Esenta nomenclaturii poate fi inteleasa daca avem in vedere ca
totul se sprijinea pe o schema simpla, bazata pe existenta unor liste.
Istoricii au identificat trei tipuri, si anume cea a functiilor, cea a
candidatilor la functii si, in fine, cea de rezerva. Astfel, oricine era
dependent de prezenta pe o lista si stimulat sa treaca de pe una pe alta
superioara sau sa-si mentina pozitia, demonstrandu-si recunostinta fata
de partid.
Asigurandu-si controlul asupra societatii, Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice si exponentul sau principal, losif Vissarionovici
Stalin, puteau controla si celelalte segmente: economia prin plani-
ficare, cultura prin cenzura, viata intima si eventualele tentative de
dizidenta prin politia secreta si amenintarea cu trimiterea in gulag.
Descrisa de George Orwell, in romanul 1984, acest tip de societate
urma sa fie impus si noilor sateliti.
Desigur ca „marea cucerire" a revolutiei comuniste ramane
economia planificata. Trotki considera chiar ca planificarea este insasi
esenta socialismului, in timp ce pentru Stalin industrializarea era cheia
viitorului. De altfel, in toate economiile de tip sovietic se constata
prioritatea acordata industriei grele, care tinde sa contribuie la cres-
terea constanta a partii de acumulare din venitul national, in dauna
celei de consum. In privinta agriculturii, experienta colectivizarii din
Uniunea Sovietica a demonstrat clar ca aceasta produce efecte nega-
tive pentru tarani, dar si pentru societate in general. Cu toate acestea,
modelul sovietic a fost impus in toate statele satelite.
Dupa victoria impotriva Germaniei si Japoniei, la 10 februarie
1946, in Uniunea Sovietica s-au desfasurat primele alegeri pentru
Sovietul Suprem de dupa 1937. Bineinteles, totul s-a redus la votarea
listei unice a partidului comunist. La 15 aprilie 1946, noul for legis-
lativ aproba prevederile celui de-al patrulea plan cincinal, pentru care
era fixat un obiectiv ambitios, atingerea unei cresteri economice de
50%. Avand in vedere ca majoritatea materialului tehnologic necesar
146
era ridicat sau urma sa fie adus din regiunile straine ocupate, tinta
parea realista.
Tot acum, la 19 martie, au loc unele modificari de fatada la
nivelul structurii de conducere politica. Batranul presedinte Mihail
Kalinin (1875-1946) demisioneaza, lasand locul liderului sindical
Nikolai Svernik. De asemenea, fostul Consiliu al comisarilor popo-
rului este inlocuit de un Consiliu de ministri, avandu-1 in frunte pe
Stalin ca presedinte si pe Molotov, vicepresedinte si ministru de ex-
terne. Cu totul alta semnificatie are demiterea din fruntea Armatei
Rosii a maresalului Gheorghi Jukov (1896-1974), la 18 noiembrie
1946. Stalin nu putea tolera cresterea popularitatii lui Jukov, castigata
de acesta pe parcursul razboiului sau atunci cand a fost primul guver-
nator al Germaniei de Est, strangand relatiile cu un alt erou al marii
conflagratii, generalul american Dwight Eisenhower, in locul lui
Jukov a fost numit maresalul Ivan Konev (1897-1973), care isi casti-
gase o buna reputatie pe front, fiind avansat la cel mai inalt grad chiar
cu prilejul ocuparii Berlinului.
Privind in ansamblu, se constata ca in 1946 nu aparusera inca
rezultatele economice scontate. De aceea, la 28 iunie, Ministerul
Controlului de Stat anunta masuri dure de destituire a „incompeten-
tilor" din industrie. La fel se va intampla si in agricultura, in august.
Desi situatia a ramas dificila si anul urmator, totusi Stalin a decis
sa respinga planul Marshall, sfatuindu-si satelitii sa procedeze la fel.
Era, desigur, vorba mai intai de o decizie politica. Toamna, semnalele
date de economia sovietica au inceput sa devina optimiste, in
octombrie anuntandu-se ca productia a fost excelenta, motiv pentru
care, de la 15 decembrie 1947, s-a renuntat la cartele. Pe aceste consi-
derente, la 16 decembrie, a fost efectuata o reforma monetara drastica.
Masura a provocat noi dificultati populatiei, dar s-a dovedit benefica
pentru climatul economic in ansamblu.
Treptat, bazandu-se si pe recuperarea pierderilor suferite in
timpul razboiului prin controlul economic asupra statelor invinse,
precum si pe mana de lucru calificata si gratuita obtinuta prin depor-
tarea etnicilor germani din statele europene din jur, Uniunea Sovietica
a depasit perioada de criza. Recuperarea sumelor prevazute cu titlu de
despagubiri de razboi in tratatele incheiate cu fostii sateliti ai
Germaniei, precum si avansul tehnico-stiintific favorizat de utilizarea

147
savantilor germani capturati si deportati in tara sovietelor, trebuie
luate in calcul.
Ramaneau insa, de asemenea, urme profunde ale razboiului mai
ales la nivelul societatii, milioanele de morti si raniti, de invalizi si
orfani producand mari suferinte in majoritatea familiilor, dupa cum
marele dezechilibru demografic produs prin disparitia unui insemnat
numar de barbati s-a resimtit mult timp. Totusi, Stalin si conducerea
de la Kremlin au gasit resursele necesare pentru a adopta o linie dura
in raporturile cu Statele Unite si, in general, cu Occidentul, mai ales in
vederea prezervarii pozitiilor strategice si a obiectivelor politice deja
atinse. Politica externa sovietica a urmarit, deci, in continuare cele
doua linii strategice ale sale, si anume rasturnarea guvernelor
capitaliste, paralel cu dezvoltarea de relatii normale cu aceleasi state.
Statele Unite ale Americii
Principalul sustinator al eforturilor de razboi ale Natiunilor
Unite a beneficiat de marea sansa de a-si desfasura trupele in afara
teritoriului national. Datorita politicii traditionale americane, consfin-
tita inca de la inceputul secolului XIX de doctrina Monroe, seful
executivului american, Franklin D. Roosevelt a adoptat initial o
pozitie neutra fata de conflictul din Europa. Totusi, simpatia fata de
Marea Britanic, in special, a fost demonstrata de Actul de imprumut si
inchiriere, Lend - Lease Act, din 11 martie 1941. Prin aceasta, prese-
dintele american era imputernicit sa aprovizioneze cu bunuri si servicii
acele natiuni a caror aparare era vitala pentru securitatea Statelor
Unite. Principalii beneficiari au fost englezii, la inceput, Uniunea
Sovietica exploatand apoi prevederile legii.
Coalitia Natiunilor Unite s-a inchegat imediat dupa atacul
japonez de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941. Congresul ame-
rican declara razboi Japoniei a doua zi, iar de la 11 decembrie
conflictul se va generaliza prin intrarea Germaniei si Italiei in stare de
beligeranta cu Washingtonul.
Politica americana in anii premergatori si in timpul razboiului a
fost influentata decisiv de Roosevelt, ajuns la o inalta cota de
popularitate. Moartea lui la 12 aprilie 1945, la Warm Springs, a marcat
profund societatea americana, dar a permis, in acelasi timp, radica-
lizarea pozitiei fata de Uniunea Sovietica. Numit succesor al lui
Roosevelt, Harrry Truman a fost exponentul unei atitudini active in

148
relatiile internationale, sustinand statutul de lider al Statelor Unite in
lupta cu blocul comunist dominat de sovietici.
in plan intern, dupa incheierea razboiului, economia americana
s-a confruntat cu problemele generate de revenirea la productia de
pace. Datorita masurilor luate, care afectau nivelul de trai, sindicatele
au initiat o serie de greve, intre noiembrie 1945 si martie 1946, in
principalele ramuri industriale. Dupa o scurta acalmie, un al doilea val
de greve s-a declansat in lunile aprilie si mai in exploatarile de
minereu usor si in transporturi. Pentru a controla situatia si a evita
paralizarea unor ramuri vitale ale economiei, la 17 si 20 mai, guvernul
a decis sa preia imediat controlul direct asupra transporturilor si
minelor de carbune.
Confruntat cu dificultati interne, guvernul american a luat ma-
suri pentru ca, in plan international, Statele Unite sa-si prezerve
pozitia. Dupa ce, la Potsdam, Truman anunta posesia bombei atomice,
intre l si 25 iulie 1946 s-au desfasurat o serie de experiente atomice,
inclusiv subacvatice, in atolul Bikini din Pacific, un nou prilej de a
demonstra forta noii generatii de arme.
La 5 noiembrie 1946 s-au desfasurat alegeri pentru Congres,
republicanii obtinand o majoritate confortabila. La 7 ianuarie 1947,
secretarul de stat James Byrnes era schimbat cu generalul George C.
Marshall, considerat mai potrivit in noile conditii internationale. Noul
curs a fost confirmat de mesajul presedintelui Truman catre Congres,
din 12 martie, prin care doctrina Truman devenea publica, in prin-
cipal, era vorba despre ajutorul economic si militar promis natiunilor
amenintate de comunism, obiectivul imediat fiind sustinerea Greciei si
a Turciei. La 5 mai, noul secretar de stat anunta, intr-un discurs rostit
la Universitatea Harvard, demararea planului Marshall. Se spera ca
prin acest set de masuri expansiunea comunismului va fi stavilita.
Discursul anticomunist se baza pe realitatea, dezvaluita de un
sondaj Gallup din mai 1946, potrivit careia 60% din americani
considerau ca Uniunea Sovietica voia sa domine lumea. Potrivit unor
investigatii de presa, s-a ajuns chiar ca pericolul sovietic sa fie consi-
derat mai mare decat cel reprezentat de Germania sau chiar Japonia.
Lupta impotriva comunismului international a condus si la
ascutirea contradictiilor interne dintre Congresul republican si sindi-
cate. Pentru a preveni dezvoltarea doctrinei comuniste in Statele
Unite, la 23 iunie 1947, congresmenii au adoptat Taft - Hartley Act, in
149
ciuda veto-ului presedintelui democrat Truman. Era interzisa folosirea
fondurilor sindicatelor pentru scopuri politice, era prevazuta introdu-
cerea unei notificari de 60 de zile in cazul declansarii unor actiuni
greviste, iar guvernul era imputernicit sa ia masuri contra grevelor
care amenintau economia nationala.
in ciuda acestor masuri, in aprilie - iulie 1948 au avut loc noi
actiuni greviste in domeniul minier, transporturile feroviare si indus-
tria otelului, provocand contramasuri guvernamentale. Pe acest fond
s-a constatat si cresterea costului vietii.
Confruntarile cu sindicatele si lupta impotriva comunismului au
dominat campania electorala pentru alegerile din noiembrie 1948.
Pana la scrutin, cel mai semnificativ moment a fost adoptarea in
Congres a Actului de Asistenta Externa, Planul Marshall, prin care
era autorizata cheltuirea a 5,3 miliarde dolari pentru reconstructia
Europei. Pentru gestionarea fondurilor s-a infiintat Administratia
Cooperarii Economice, condusa de Paul G. Hoffman.
in ciuda tuturor pronosticurilor, la 2 noiembrie 1948, Harry
Truman a fost reales presedinte in fata contracandidatului republican
Thomas E. Dewey, fiind sprijinit de 303 electori, in timp de Dewey a
adunat doar 189 adepti. Totodata, democratii au obtinut majoritatea in
ambele camere ale Congresului.
Anul 1948 a fost marcat de cresterea temerii ca instaurarea
comunismului in Statele Unite este posibila. Sentimentul a fost intre-
tinut de o serie de evenimente puternic mediatizate, intre acestea de
notorietate fiind procesul si condamnarea pentru spionaj a lui Judith
Coplon, angajata a Departamentului de Justitie, conexiunile relevate in
timpul procesului cu cazul Alger Hiss (fost angajat al Departamentului
de Stat gasit vinovat, la 25 ianuarie 1950, pentru transferul de
documente secrete catre Uniunea Sovietica) sau procesul liderilor
Partidului Comunist American, condamnati, la 14 octombrie 1949,
pentru conspiratie in vederea rasturnarii violente a guvernului Statelor
Unitev
in paralel cu masurile interne, cel mai puternic semnal extern a
fost infiintarea Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, N.A.T.O.,
la 4 aprilie 1949, documentul fiind ratificat de presedintele Truman la
25 iulie. Era un instrument menit sa asigure protectia lumii libere in
fata agresiunii comuniste, avand o dubla menire, politica si militara.
La fel ca in acesti primi ani, Statele Unite se vor dovedi si in deceniile
urmatoare campionii luptei anticomuniste si antitotalitare. 150
 India
„Perla coroanei britanice" aspira la obtinerea independentei, la
fel ca alte state din zona, dar era confruntata cu o problema supli-
mentara, cea a tensiunilor dintre hindusi si musulmani. Rezolvarea
acestora, ca si pregatirea trecerii la proclamarea independentei au fost
sarcinile principale ale maresalului Wavell, vicerege intre 1940 si
1947. Neintelegerile dintre hindusi si musulmani au condus, de altfel,
si la esuarea lucrarilor Conferintei intregii Indii, la 29 iunie 1945.
Cautand o solutie, autoritatea britanica a organizat alegeri pentru
adunarea legislativa centrala, la 27 decembrie, cele mai multe locuri
obtinand, previzibil, Partidul Congresului Indian si Liga Musulmana.
La 14 martie 1946, Marea Britanic isi anunta disponibilitatea de
a acorda independenta totala Indiei. Negocierile care au loc intre
britanici, pe de o parte, si liderii indieni, pe de alta, intre martie si
iunie 1946, vor esua insa datorita acelorasi neintelegeri dintre Partidul
Congresului si Liga Musulmana, in aceste conditii, Mohammad Ali
Jinnah, liderul musulmanilor, a propus separarea coreligionarilor sai
intr-un nou stat, Pakistan, luand decizia de a trece la actiuni directe
pentru atingerea obiectivului. Sarcina de a asigura proclamarea inde-
pendentei celor doua state, India si Pakistan, a revenit ultimului
vicerege britanic, lordul Mountbatten, care a detinut aceasta functie
intre 20 februarie si 15 august 1947. La 3 iunie, el anunta un nou plan
pentru impartirea dominionului in India si Pakistan, obtinand acordul
Ligii Musulmane, la 9 iunie, si al Partidului Congresului la 15 iunie.
La 5 iulie, in Parlamentul britanic era votata legea pentru inde-
pendenta Indiei, formandu-se doua dominicane: India si Pakistan.
Dominatia engleza lua astfel sfarsit, cele doua noi state fiind admise in
Commonwealth. La 15 august s-a proclamat independenta Indiei, dar
separarea de Pakistan s-a produs cu inregistrarea unor acte teribile de
violenta, cu precadere in Punjab. Totusi, pana in septembrie, circa
doua milioane de refugiati au fost schimbati intre cele doua tari care,
la 21 septembrie, vor incheia un acord prin care se declarau gata sa
indeparteze toate cauzele conflictului.
Integrarea statelor indiene s-a realizat printr-un efort desfasurat
in 1948 si 1949, prin formarea unor uniuni regionale de state ai caror
conducatori renuntau la independenta pentru a-si pastra, in schimb,
anumite avantaje traditionale si proprietatea privata. Eforturile au fost
umbrite de climatul de violenta caruia i-a cazut victima Mahatma
15
1
Gandhi, conducatorul istoric al Partidului Congresului, asasinat de un
hindus fanatic, la 30 ianuarie 1948.
China
Lupta impotriva invadatorului japonez a fost dusa atat de fortele
burgheze ale Gomindanului, conduse de Cian Kai-si, cat si de cele
comuniste, comandate de Mao Tse-dun. Initial, sortii pareau de partea
Gomindanului. La 13 septembrie 1943, generalul Cian Kai-si era ales
presedinte al Chinei, pastrand si functia de comandant al armatei.
Cian Kai-si (1887-1975) preluase conducerea Gomindanului
dupa moartea lui Sun Yat-sen, in 1925, fiind, pe parcursul razboiului,
un simbol al Chinei in ascensiune. Ales presedinte in 1943, el va
anunta masuri de democratizare a vietii politice. La sfarsitul razbo-
iului, situatia in China era confuza, in conditiile in care Armata Rosie
a lui Mao Tse-dun controla nordul tarii.
La 14 august 1945, premierul guvernului nationalist, T. V. Soong,
semna un tratat cu Uniunea Sovietica, obtinand recunoasterea cabi-
netului sau. in schimb, Soong era de acord cu independenta Mongoliei
Exterioare si cu asocierea Moscovei in calitate de coproprietar al liniei
ferate manciuriene pentru o durata de 30 de ani si al portului Dairen.
Port Arthur devenea baza navala exclusiva pentru cele doua guverne.
Dupa acest succes, au demarat negocieri cu Mao Tse-dun, la 26
august, esuate insa la 11 octombrie, atunci cand incep si luptele pentru
Manciuria, de unde trupele sovietice se retrasesera. Statele Unite au
decis sa trimita o misiune de mediere, la 14 decembrie, condusa de
generalul George Marshall. Astfel, la 10 ianuarie 1946, incepeau
negocieri pentru crearea unei noi armate nationale, a unui guvern de
coalitie si adoptarea unei Constitutii. Tratativele se desfasurau pe
fondul unui ascendent al trupelor nationaliste conduse de Cian Kai-si,
astfel ca atunci cand, la 17 februarie, comunistii au cerut sa controleze
impreuna Manciuria, ei au fost refuzati.
in schimb, ca un semnal al consolidarii popularitatii sale, guver-
nul nationalist s-a mutat, la l mai 1946, de la Chungking la Nanking,
la 10 octombrie, Cian Kai-si fiind reales presedinte al Chinei. La 15
noiembrie, o adunare din care comunistii nu faceau parte isi incepea
activitatea, adoptand, la 25 decembrie, o Constitutie prin care erau
garantate egalitatea politica si drepturile civile. Conducerea era asigu-
rata de yuanul legislativ (parlamentul) si yuanul executiv (cabinetul).
152
 Toate aceste masuri au fost contracarate de decizia lui Mao de a
ataca fortele Gomindanului. Surprinde faptul ca el a actionat atat in ciuda
eforturilor generalului Marshall, dar si, mai ales, ale lui I.V. Stalin. De
altfel, mai tarziu, referindu-se la razboiul civil din 1946-1949, Mao spunea
ca „revolutia chineza a invins actionand in sens contrar vointei lui Stalin".
in fata degenerarii situatiei, la 29 ianuarie 1947, generalul
Marshall s-a vazut nevoit sa renunte la oficiile de mediator, criticand, in
egala masura, nationalistii si comunistii. Pe acest fond, incepea declinul
militar al trupelor lui Cian Kai-si, care devine evident in a doua parte a
anului 1947. Armata Gomindanului pierdea cele mai bune divizii, iar
coruptia se generalizase in asa masura, incat echipamente primite de la
americani erau vandute catre comunisti. De asemenea, Adunarea
nationala adopta o tactica gresita, bazandu-se exclusiv pe ajutorul
americanilor, fara a pune accentul pe reforma economica.
in conditiile ofensivei masive a armatei maoiste, la 29 martie
1948, Adunarea nationala de la Nanking critica guvernul pentru
maniera in care a purtat razboiul, dar il realege pe Cian Kai-si, la 19
aprilie, presedinte, oferindu-i chiar puteri dictatoriale pe timpul crizei.
Totul era insa in zadar, evenimentele evoluand evident in favoa-
rea comunistilor. La l septembrie 1948, Mao Tse-dun anunta deja
formarea guvernului popular al Chinei de Nord. Urmeaza succese
militare rasunatoare pe fondul descompunerii armatei nationaliste. Pe
rand, cad Tientsin, la 15 ianuarie 1949, si Peking, la 21 ianuarie,
moment in care Cian Kai-si demisioneaza, lasandu-i locul lui Li
Tsung-jen, cu intentia clara de a initia negocieri. Tratativele au esuat
insa, la 20 aprilie, cand Partidul Comunist a cerut formarea unui
cabinet de coalitie condus de Mao Tse-dun si pedepsirea vinovatilor
de crime de razboi, in frunte cu Cian Kai-si.
infrangerea fiind evidenta, la 16 iulie 1949, nationalistii orga-
nizeaza un consiliu suprem condus de Cian Kai-si, care incepe sa
pregateasca retragerea in insula Taiwan, operatiune definitivata la 8
decembrie 1949. Totul a fost precipitat si de retragerea sprijinului
american, la 5 aprilie 1949, fiind publicata o Carte Alba care anunta
sfarsitul operatiunii de ajutorare, infrangerea in fata comunistilor era
atribuita incapacitatii militare, politice si economice a liderilor Gomin-
danului.

153
 Victoria deplina a comunistilor s-a oficializat la l octombrie
1949. Atunci, la Peking, a fost proclamata Republica Populara Chineza,
Mao Tse-dun fiind ales presedinte al Consiliului popular administrativ,
iar Ciu En-lai, premier si ministru de externe. Noul guvern a fost
recunoscut imediat de Uniunea Sovietica, apoi si de Marea Britanic, la 5
ianuarie 1950. La 8 decembrie 1950, Adunarea Generala a Organizatiei
Natiunilor Unite cerea respectarea independentei politice a Chinei.
Dupa un lung si sangeros razboi de aparare in fata japonezilor,
urmat de un conflict civil pe masura, finalmente comunistii condusi de
Mao Tse-dun si Ciu En-lai, in pofida resurselor vadit inferioare celor
de care a beneficiat Gomindanul, au reusit sa-si impuna suprematia
printr-o tactica adecvata si o mai buna cunoastere a realitatilor Chinei.

„RAZBOIUL RECE"
Paternitatea pentru folosirea termenului de „razboi rece", imediat dupa
incheierea conflictului mondial, revine jurnalistului si publicistului
american Walter Lippman (1889-1974). Absolvent al prestigioasei
universitati Harvard, autor a 26 de volume, recompensat cu doua
premii Pullitzer, Lippman a apelat la sintagma „razboi rece" inca din
1946. Ulterior, la 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al
presedintelui Franklin D. Roosevelt, Bernard Mannes Baruch,
caracteriza starea relatiilor internationale, cu prilejul unui discurs rostit
la Columbia, statul Carolina de Nord, drept „razboi rece". Asadar, nu
este vorba despre un conflict propriu-zis, clasic, ci, mai degraba,
despre o expresie diplomatica si strategica, daca i-am da dreptate
politologului francez Jean François Revel.
Originea „razboiului rece" trebuie cautata inca dupa victoria
revolutiei bolsevice si aparitia statului sovietic si dupa divizarea mari-
lor puteri pe criterii ideologice bine delimitate. S-a adaugat politica
agresiva a Kremlinului in anii celui de-al doilea razboi mondial,
concretizata in cateva actiuni semnificative, in care regulile dupa care
functioneaza democratiile veritabile au fost brutal incalcate. Avem in
vedere pactul Ribbentrop-Molotov si protocolul aditional secret din 23
august 1939, invadarea Poloniei, la 17 septembrie, si a Finlandei, la 30
noiembrie 1939, anexarea Estoniei, Letoniei si Lituaniei, iunie 1940, a
Basarabiei si a nordului Bucovinei, iulie 1940. Astfel, desi sursele
„razboiului rece" au inclus si elemente culturale si ideologice, el se va
154
manifesta ca o lupta pentru suprematie intre Uniunea Sovie-tica si
Statele Unite. De notat ca, potrivit lui Calvocoressi, cei doi
protagonisti se temeau unul de celalalt si, in plus, pe parcursul dis -
putei, au facut si calcule gresite.
Vorbind despre cursa deschisa dintre cele doua superputeri, de
dupa 1945, trebuie sa facem cateva observatii, in primul rand, disputa
americano-sovietica avea Europa in prim-plan, dar conflictele armate
s-au desfasurat in afara batranului continent, in acelasi timp, rivali-
tatea dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica a fost utilizata pentru
ocultarea si rezolvarea unor grave probleme interne de care s-au lovit
cele doua state. O caracteristica, ce a preocupat intreaga umanitate, a
fost dimensiunea nucleara a confruntarii, care a activat spectrul unei
posibile catastrofe planetare. La 25 septembrie 1949, agentia T.A.S.S.
anunta detonarea primei bombe atomice sovietice, punand astfel capat
exclusivitatii americane in acest domeniu. Ulterior, China, India,
Marea Britanic, Franta si alte state vor contribui la largirea clubului
nuclear, implicand cresterea exponentiala a riscului. Dar, desi asistam
la o cursa a inarmarilor fara precedent, subliniem ca administratia
Statelor Unite era constienta de faptul ca victoria poate fi obtinuta fara
utilizarea directa a fortei impotriva Uniunii Sovietice.
Un alt termen devenit clasic pentru studierea „razboiului rece"
este „cortina de fier". Paradoxal, el a fost utilizat mai intai de ministrul
nazist al propagandei Joseph Goebbels. intr-un articol publicat in Dos
Reich, la 25 februarie 1945, acesta profetea ca, daca Germania va
capitula, se va lasa imediat o cortina de fier. Imediat dupa incheierea
razboiului in Europa, la 12 mai, Winston Churchill ii telegrafia noului
presedinte american Truman pentru a comenta comportamentul sovie-
ticilor in Germania, apreciind ca „a fost trasa o cortina de fier in fata
Aliatilor". Fara indoiala insa ca termenul a devenit clasic abia dupa
discursul istoric rostit de Winston Churchil la Westminster College,
din Fulton, statul Missouri, la 5 martie 1946. Bineinteles, luarea de
pozitie a lui Churchill, desi el nu mai conducea guvernul britanic la
acea data, a starnit replica violenta a lui Stalin.
La inceputul lui 1946, factorii de decizie de la Casa Alba erau la
curent cu toate abuzurile sovieticilor, cu atat mai mult, cu cat, la 22
februarie, George Kennan, insarcinatul cu afaceri al Statelor Unite la
Moscova, expedia la Washington o analiza in cinci capitole a concep-
tiilor si actiunilor Uniunii Sovietice. Documentul, intrat in istorie
drept telegrama cea lunga (8.000 de cuvinte), denunta politica externa
15
5
ruseasca, pe care Kennan o considera drept o amenintare pe termen
lung la adresa civilizatiei occidentale.
Se pare ca si sub efectul analizei pertinente a lui Kennan, un
excelent cunoscator al realitatilor sovietice, s-au produs reorientarea si
radicalizarea politicii externe americane fata de Moscova, inca la 28
februarie 1946, vorbind la Overseas Press Club, secretarul de stat
James Byrnes avea sa anunte acest lucru, confirmat si de documentele
de arhiva. Astfel, la 14 aprilie, un raport al Consiliului National de
Securitate trecea in revista caile de actiune impotriva comunismului,
distingand patru posibilitati:
„a. Continuarea masurilor in curs, cu proiectele de programe
actuale sau actualizate pentru a pune in practica aceste masuri;
b. izolarea;
c. razboiul;
d. o consolidare mai rapida a puterii politice, economice si
militare a lumii libere mai accelerata decat la punctul a, cu scopul de a
atinge, daca e posibil, o stare tolerabila de ordine intre state fara ca
razboiul sa fie necesar...".
Tocmai in vederea consolidarii lumii libere, Statele Unite au
initiat - cum s-a mai aratat - programul de reconstructie a Europei,
cunoscut sub numele de planul Marshall. Era prevazut un ajutor
financiar distribuit prin intermediul Administratiei Cooperarii Econo-
mice, condusa de Paul G. Hoffman. Cele 13 milioane dolari erau
distribuite catre Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia,
Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanic, Olanda, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Turcia si Germania de vest, fiind dirijate in special
pentru refacerea industriei si agriculturii.
Planul a devenit public la 12 martie 1947, o data cu discursul
rostit de Truman in fata Congresului. Totodata, momentul marcheaza
debutul doctrinei Truman, bazata pe realitatea ca lumea era impartita
in doua tabere, democratii si opresorii. Concret, presedintele cerea un
ajutor imediat de 400 milioane dolari pentru Grecia si Turcia, planul
respectiv fiind votat la l mai 1947.
Aplicarea programului in Europa a avut efecte economice deose-
bite, inregistrandu-se cresteri intre 15 si 25% in statele care au benefi-
ciat de prevederile sale. Uniunea Sovietica, secondata de satelitii ei, a
respins insa participarea la planul Marshall.

156
 Periodizarea „razboiului rece" ramane inca o tema de dezbatere
pentru specialisti, existand mai multe opinii. Vom apela totusi, din
motive didactice, la o astfel de impartire in etape a celor 45 de ani, cu
precizarea ca limitele lor sunt mobile si ca alte optiuni pot fi luate in
calcul.
O prima etapa, numita de unii cercetatori cea a primului „razboi
rece", inceputa inca inainte de semnarea tratatului de la Paris, dureaza
pana la moartea lui Stalin, deci intre 1945 si 1953. A fost o perioada in
care conflictul a izbucnit, chiar daca nu declarat, intre superputeri,
numeroase dispute armate fiind consemnate pe mai multe continente,
paralel cu primele masuri legate de aplicarea doctrinei Truman. Pentru
a aminti doar cateva exemple ne vom referi la primul razboi din
Indochina, la 19 decembrie 1946, fortele franceze fiind atacate la
Tonkin de comunistii viet-minh, la blocada Berlinului si la razboiul
din Coreea.
in acesti primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea
sa traseze limitele de demarcatie dintre cele doua blocuri in Europa,
dar, in acelasi timp, el elimina posibilitatea conflictelor militare pe
batranul continent. Altele erau datele problemei in Asia, in Coreea, de
exemplu, apelandu-se la razboiul clasic, momentul fiind considerat pe
drept cuvant crucial. Primul „razboi rece" s-a incheiat o data cu
moartea lui Stalin, in martie 1953, dublata de decizia luata de prese-
dintele american Dwight Eisenhower de a face pace in Coreea (1953)
si Vietman (1954).
A urmat o etapa complicata si sinuoasa, care a durat intre 1953
si 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe ori in
contradictie cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare
precum „spiritul Genevei" sau cel de la „Camp David", generate de
negocierile din 1959, dupa cum totul a alternat cu o politica sovietica
riscanta ori cu una pe „marginea prapastiei" a altor mari puteri. S-a
ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria si
Egipt sau criza rachetelor cubaneze din 1962.
Acest drum sinuos a fost continuat de o etapa mai calma, res-
pectiv un deceniu de destindere Est - Vest, 1969-1979, care, fara a fi
lipsit de momente tensionate, a consolidat teoria coexistentei pasnice a
celor doua sisteme pe termen lung. Gafa politica a Uniunii Sovietice
concretizata prin atacarea Afganistanului avea insa sa conduca spre al
doilea „razboi rece", 1979-1985.
157
 Linia dura a Washingtonului, concretizata in doctrina „razbo-
iului stelelor", impusa de presedintele Ronald Reagan, si, mai ales,
politica reformista,perestroïka, initiata la Kremlin dupa 1985, de catre
noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
Mihail Sergheevici Gorbaciov, vor contribui la incheierea conflictului.
Fara indoiala, dincolo de raspunsul la intrebarea daca reformarea
Uniunii Sovietice a fost rezultatul vointei lui Gorbaciov sau a fost
impusa de insusi sistemul aflat in pragul colapsului, raman meritele
incontestabile ale liderului de la Kremlin in restabilirea pacii dintre
Est si Vest.
„Razboiul rece", prin durata si amploare, a produs efecte dintre
cele mai diverse. El a grabit, neindoielnic, reabilitarea Germaniei si a
Japoniei. Bonnul va fi primit in N.A.T.O. si Uniunea Europeana, iar
niponii se vor afirma drept mare putere economica. Pe de alta parte,
marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietica destramandu-se.

CADEREA COMUNISMULUI IN EUROPA

Prabusirea comunismului are o importanta deosebita, marcand,
de fapt, infrangerea definitiva a Uniunii Sovietice dupa un lung si dur
„razboi rece". Prezinta interes, in acest sens, preliminariile anului
1989, „caderea zidului Berlinului", precum si noile realitati politice.
Desigur, evenimentele din ultimii ani au implicatii majore chiar asupra
vietii noastre cotidiene. De aceea, o atentie deosebita se cere a fi
acordata relatiilor internationale de la razboiul din Golf la cel din
Irak. razboiul din Golf, dezmembrarea violenta a Iugoslaviei, momen-
tul 11 septembrie 2001, extinderea N.A.T.O. si a Uniunii Europene,
razboiul din Irak.
in acelasi timp, este extrem de utila abordarea, problemelor globale
ale omenirii la cumpana de milenii. Din suita numeroaselor subiecte nu
pot ocolite globalizarea, decalajele economice si tehnico-stiintifice mon-
diale, explozia demografica, terorismul, fenomenul cuceririi spatiului
cosmic s.a. Desigur, nu poate fi ocolita nici problematica dezvoltarii
culturii in doua jumatate a secolului XX si la inceputul mileniului trei.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

158
1. loan Scurtu (coordonator), Structuri politice in Europa Centrala si de
Sud-Est (1918-2001), vol. I, Editura Fundatiei Culturale Romane,
Bucuresti, 2003.
2. Martin McCauley, Rusia, America si razboiul rece, 1949 — 1991, Iasi,
1999.
3. Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Bucuresti, 2002.
4. Stéphane Courtois s.a., Cartea neagra a comunismului. Crime, teroare,
represiune, Bucuresti, 1998.

159
S7
Universitatea SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

Evolutia statului national unitar roman (1918-1940)

Prof. univ. dr. loan SCURTU

Lector univ. drd. Teodora STANESCU-STANCIU

1. Noul cadru de evolutie a Romaniei.

Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei, in 1918,
Romania si-a modificat locul in Europa, transformandu-se dintr-o tara mica,
in una de marime medie. Suprafata sa a crescut de la 138 000 km2 (1915) la
295 049 km2 (1918), ocupand locul 10 pe continent. Romania era, dupa
Polonia, cel mai mare stat in spatiul cuprins intre Marea Baltica si Marea
Egee.
a) Populatia. Romania avea 7,9 mil. de locuitori in 1915, populatia sa
crescand dupa 1918 intr-un proces continuu: 14,7 mii., in 1919; 18 mii., in
1930; 20 mii., in 1939. Din acest punct de vedere, Romania se situa pe locul
8 in Europa: provincia cea mai populata fiind Muntenia, urmata de
Transilvania, cel mai mic numar de locuitori inregistrandu-se in Dobrogea si
Bucovina.
Conferinta Pacii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor sale
principiul nationalitatilor. S-a urmarit ca noile granite europene sa includa
in cadrul statelor nationale un numar cat mai mic de minoritati, in Romania,
potrivit recensamantului din 1930, populatia totala era de 18.057.028
locuitori, dintre care: 71,9% romani, 7,9% unguri, 4,15% germani, 4% evrei,
3,2% ruteni si ucraineni, 2,3% rusi, 2% bulgari, 1,5% tigani, 0,9% turci,
0,6% gagauzi, si alte minoritati, in procente mult mai mici.
in ceea ce priveste religia locuitorilor - marea majoritate era ortodoxa
- 72,68%, alaturi de care existau greco-catolici, romano-catolici, mozaici,
reformati-calvini, evanghelici-luterani, mahomedani, unitariani, etc.
Dupa 1918, un numar important de romani a ramas in afara granitelor
statului. Potrivit unor date statistice, numarul acestora era de peste un
milion, dintre care 250 000 traiau in Rusia (Uniunea Sovietica), 230 000 in
Iugoslavia, 60 000 in Bulgaria, 23 000 in Ungaria, 40 000 in Albania, 13 000
in Cehoslovacia, 200 000 in S.U.A., 100 000 in Australia, 70 000 in Canada.
in perioada interbelica, indicele demografic a cunoscut o evolutie
pozitiva. Cu un spor natural de 35 la l 000 de locuitori, Romania se afla pe
primul loc in Europa, in acelasi timp, Romania ocupa prima pozitie pe
continent in privinta mortalitatii infantile.
Repartizarea demografica dupa mediile de locuire cuprindea 77,78%
din populatie in mediu rural, respectiv 22% in cel urban. Interesant este
faptul ca la sfarsitul perioadei interbelice, ponderea populatiei rurale a
crescut la 81,8%, datorita ratei de natalitate mult mai sporita in aceasta zona.
Potrivit recensamantului din 1930, in Romania se inregistrau sase
orase cu peste 100 000 de locuitori, pe primul loc aflandu-se capitala tarii,
Bucuresti, cu 640 000 de locuitori, urmata la mare distanta de Chisinau,
Cernauti, Iasi, Cluj, Galati.
b) Caracteristicile vietii politice. Viata politica din Romania a fost
puternic marcata de introducerea votului universal. Constitutia a fost
modificata in iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electorala a aparut
in noiembrie 1918. Dreptul de vot era universal pentru cetatenii romani
(barbati de peste 21 de ani), egal, direct, secret si obligatoriu; pentru Senat
varsta era de 40 de ani.
Votul universal a chemat la viata politica activa milioane de cetateni.
Sistemul partidelor s-a diversificat. Alaturi de vechile partide politice de
guvernamant - Liberal si Conservator - si-au desfasurat activitatea in
vechiul Regat si altele, cum ar fi: Liga (Partidul) Poporului, Partidul
Taranesc, Partidul Nationalist-Democrat, Partidul Social-Democrat (devenit
in 1918 Partidul Socialist). Lor li s-au adaugat, din provinciile istorice:
Partidul National Roman din Transilvania, Partidul Taranesc din Basarabia,
Partidul Democrat al Unirii din Bucovina s.a. in anii 1920-1923, acestea au
fuzionat cu partide din vechiul Regat. S-au constituit si partide ale
minoritatilor nationale: Partidul Maghiar, Partidul German, Partidul
Evreiesc. Regimul politic a evoluat pe o cale democratica, specifica marii
majoritati a statelor din Europa.
Imediat dupa adoptarea actelor de Unire, a debutat actiunea de
integrare a provinciilor istorice in cadrul noului stat national unitar roman.
Astfel, la 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se ratifica unirea
Basarabiei, la 13/26 decembrie 1918 - unirea Transilvaniei, iar la 19
decembrie 1918/1 ianuarie 1919-unireaBucovinei.
Pe aceeasi linie, se inscrie si adoptarea calendarului gregorian (stilul
nou) pe intreg cuprinsul tarii, ziua de l aprilie 1919, pe stil vechi, devenind
15 aprilie - stil nou.
in noiembrie 1919 au avut loc si primele alegeri generale pe baza
votului universal, in urma carora cetatenii Romaniei au ales un singur
Parlament.
 in ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, incoronarea
regelui Ferdinand si a reginei Maria, act ce semnifica consfintirea unei
realitati istorice: Marea Unire, infaptuita in 1918, implinirea celui mai
scump ideal al poporului nostru, sub sceptrul regelui Ferdinand.
c) Stiinta si cultura. Stiinta de carte este un element important in
aprecierea gradului de civilizatie al unui popor, in 1930, aprox. 57% dintre
romani stiau sa scrie si sa citeasca, cei mai multi regasindu-se in
Transilvania, iar cei mai putini numerosi - in Basarabia.
Caracteristica esentiala este puternica dezvoltare in aceasta perioada a
invatamantului, fie el liceal sau universitar si afirmarea unor mari
personalitati in domeniile stiintei, artei si culturii.

2. Dinamica economiei nationale

a) Trasaturi generale. Unirea din 1918 a condus la intarirea
potentialului economic al Romaniei, a creat conditiile necesare fructificarii,
la scara nationala, a bogatiilor solului si subsolului, a accentuat ponderea
industriei in ansamblul economiei nationale.
Comparativ cu anul 1914, suprafata arabila a Romaniei a crescut de la
6,6 mii. la 14,6 milioane ha, cea acoperita cu paduri de la 2,5 milioane la 7,3
milioane ha, iar reteaua de cai ferate de la 4 300 km la circa 11 000 km.
Forta motrice a industriei s-a marit cu 235%, cele mai importante progrese
inregistrandu-se in industria electrica - 429,4% si cea chimica - 320%.
in perioada imediat urmatoare Unirii, doua deziderate au stat in fata
economiei romanesti: refacerea tarii si integrarea la scara nationala a
tuturor ramurilor economice.
Politica guvernamentala s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin
noi insine", care viza consolidarea independentei economice si politice a
Romaniei, modernizarea structurilor sale, prin cresterea interventiei statului
in viata economica, reflectata si in sporirea ponderii ministerelor de resort in
structura guvernamentala.
b) Evolutia principalelor ramuri ale economiei nationale.
Industria a beneficiat de un sprijin sustinut din partea statului, in intervalul
1923-1938, ea s-a dezvoltat intr-un ritm de 5,4% pe an, unul dintre cele mai
ridicate din intreaga lume. in perioada interbelica, Romania ocupa primul
loc in Europa si locul sase in lume la productia de petrol; locul al doilea in
Europa la extractia de aur; aceeasi pozitie la extractia de gaze. Potrivit
aprecierilor specialistilor, in 1938 productia autohtona satisfacea 80% din
necesitatile de produse industriale ale Romaniei.
Transporturile au cunoscut si ele o evolutie pozitiva. Mai ales intre
anii 1929-1933 s-a realizat o retea rutiera moderna; s-a introdus transportul
interurban cu autobuzul (inca din 1921). Progrese importante au fost
inregistrate si in domeniul feroviar, prin modernizare si acoperirea
necesarului de material rulant. De asemenea, s-au construit noi linii pentru
caile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caransebes-Resita, etc.).
Romania dispunea de un important transport prin conducte ce legau
zona petroliera din Valea Prahovei cu Bucurestiul, Constanta si Oltenita. De
asemenea, dispunea de un transport aerian modern. Transportul pe apa era
asigurat de Navigatia Fluviala Romana si de Serviciul Maritim Roman, iar
prin construirea Palatului Telefoanelor (intrat in functiune in 1933),
dispunea si de aparatura la nivelul tehnicii mondiale.
Agricultura a ramas principala ramura a economiei nationale, in
structura proprietatii s-au produs importante mutatii. Astfel, s-au expropriat
aprox. 66,1% din totalul mosiilor de peste 100 ha. Prin aplicarea reformei
agrare, 1,4 mii. de familii au primit 3,7 mii. ha de teren arabil, la care se
adaugau 2,7 mii. ha, reprezentand izlazurile comunale. Proprietatea mica
detinea marea majoritate din suprafata arabila a tarii, circa 73,7%.
Finantele au cunoscut evolutii fluctuante, in 1920 s-a realizat
unificarea monetara. Dupa repetate incercari de revalorizare a leului la
cursului anului 1914, in 1929 s-a realizat stabilizarea monetara la un curs de
32 ori mai mic decat cel antebelic. Leul a ramas o moneda liber-convertibila,
participand la operatiunile de bursa din Europa si S.U.A.
Datoria externa a crescut de la 2,9 miliarde lei, in 1921, la 141
miliarde lei, in 1933, cand s-a inregistrat si cel mai inalt nivel, scazand apoi,
in 1938, la 80 miliarde lei.
Comertul exterior al Romaniei s-a aflat la un nivel foarte scazut in
1919, dupa care a cunoscut cresteri insemnate. Balanta comerciala a fost in
general activa, in anii crizei economice, s-a aplicat o politica de fortare a
exporturilor, desi preturile produselor romanesti cunosteau o scadere
sensibila. Ca urmare a mutatiilor survenite in economia nationala, cerealele
au pierdut primul loc la export, fiind inlocuite de produsele petroliere.
c) Economia romaneasca in 1938. Mutatiile survenite in perioada
interbelica au demonstrat o evolutie pozitiva a economiei nationale, in 1938,
industria producatoare de mijloace de productie detinea o pondere de circa
45%, iar cea producatoare de mijloace de consum - 56%. Ramurile
neagricole aveau o pondere de aprox. 51% in produsul social si de 41,7% in
venitul national. Acestea arata limpede ca Romania incetase sa mai fie un
stat agrar, devenind un stat agrar-industrial.
Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei, venitul
national era, in 1938, de 110 dolari. Tari ca Ungaria, Portugalia sau
Iugoslavia, situandu-se sub pozitia ocupata de Romania, in timp ce in S.U.A.
se inregistra o valoare de 512 dolari, iar in Franta - 146 dolari.

3. Societatea romaneasca interbelica

a) Mutatii in structura sociala. Reformele infaptuite dupa Marea
Unire au avut un puternic impact social; legile pentru reforma agrara, cele
pentru modernizarea industriei nationale, pentru dezvoltarea invatamantului
au condus spre o redimensionare a raporturilor intre diferitele clase si
grupari socio-profesionale.
Taranimea era categoria sociala cea mai numeroasa: circa 80% din
totalul populatiei Romaniei. Ea a beneficiat de reforma agrara din 1918-
1921, care a condus la ameliorarea situatiei sale materiale. Reforma agrara a
avut un caracter national (o echilibrata distributie a proprietatii agrare pe
intreg cuprinsul tarii), un caracter social (satisfacerea dorintei taranimii de a
avea pamant) si unul politic (castigarea voturilor celor improprietariti); dar
nu a avut si un caracter economic, pentru constituirea unor exploatatii
agricole rentabile. Ca urmare a reformei agrare, lotul mediu a circa 75%
dintre gospodariile taranesti era de 2,5 ha, iar specialistii apreciau ca, pentru
a fi rentabila, o gospodarie trebuia sa detina cel putin 5 ha. Pentru a achita
pretul pamantului primit, taranii s-au imprumutat la camatari si banci, fapt ce
a agravat situatia lor economica; in 1934 a fost adoptata legea pentru
lichidarea (de fapt, conversiunea) datoriilor agricole care i-a scos pe tarani
de sub povara datoriilor.
Neavand bani pentru a cumpara masini si utilaje agricole moderne,
taranimea practica o agricultura rudimentara, in Romania inregistrandu-se o
productie extrem de mica la hectar (intre cele mai scazute din Europa).
Burghezia a fost clasa cea mai dinamica a societatii romanesti. Ea a
beneficiat de sprijinul statului prin legislatia adoptata in domeniul industriei
(politica „prin noi insine"), credite ieftine si scutiri sau reduceri de taxe
vamale pentru utilajele moderne importate, prin comenzi masive facute de
stat (mai ales in industria de aparare).
Muncitorimea a cunoscut o crestere numerica in urma aparitiei de noi
intreprinderi si a modernizarii celor existente. Aceasta si-a insusit tehnica
moderna, ponderea muncitorilor calificati ajungand la circa 40% (in unele
ramuri peste 60%). A fost adoptata o legislatie in favoarea lucratorilor:
instituirea repausului duminical si al sarbatorilor legale (1925), ziua de lucru
de 8 ore (1928), contractele colective de munca (1929) etc.
Functionarii au crescut din punct de vedere numeric, ca urmare a
modernizarii aparatului de stat. in ianuarie 1924 a intrat in vigoare legea
pentru statul functionarilor publici, prin care acestia deveneau inamovibili,
dar li se interzicea sa desfasoare activitati politice.
Intelectualitatea era extrem de diferentiata: de la invatatorul sau
preotul de tara, la profesorul universitar sau artistul de talie internationala.
Aceasta categorie socio-profesionala si-a adus contributia la sporirea
numarului stiutorilor de carte, precum si la afirmarea stiintei, artei si culturii
romanesti in lume.
b) Viata cotidiana
Ca si in celelalte tari din aceasta zona a Europei, viata cotidiana a
evoluat dinspre traditionalism spre modernitate. Acest fapt s-a reflectat si in
imaginea localitatilor, in sate s-au construit scoli, biserici, primarii, camine
culturale si chiar dispensare. Cele mai multe case noi aveau trei camere si
ferestre largi, in orasele mari au aparut blocuri de 7-8 etaje, s-au amenajat
bulevarde, parcuri publice etc.
Diversificarea ocupatiilor a condus spre o largire a orizontului
cultural, la cresterea interesului pentru film, teatru, turism, etc. Cei cu
venituri substantiale erau preocupati de moda, imbracandu-se ca la Paris.
O buna parte a vietii cotidiene se consuma in familie. Romanii erau
cunoscuti ca „buni familisti", rudele ajuntandu-se intre ele pentru
intemeierea unor gospodarii temeinice. Semnificative erau darurile de nunta:
la tara - pamant, vite, cereale, unelte; la orase - mobilier, vesela etc. Femeile
din mediul rural nasteau „cati copii dadea Dumnezeu", intreruperea de
sarcina fiind socotita un mare pacat. Nu erau putine cazurile cand intreaga
familie muncea pentru a „tine" un copil la scoala (de regula, baiatul cel mai
mare), asigurandu-i plata taxelor, imbracamintea si hrana.
Alimentatia era pentru covarsitoarea majoritate a romanilor
deficitara, atat din punct de vedere calitativ, cat si cantitativ. Principalul
aliment era mamaliga, care se consuma la fiecare masa. Desi cresteau pasari,
taranii mancau carne cam de doua ori pe luna; numai dupa Craciun, dupa ce
taiau porcul, consumau zilnic carne (exceptie facand zilele de post). Vara,
cand munceau din greu (la prasit, secerat, cosit etc.), cei mai multi mancau
numai ciorba (de loboda, stevie s.a.) cu mamaliga.
La oras, masa era mai diversificata; cei din „lumea buna" mancau
adesea la restaurant.
in lumea satelor, igiena lasa de dorit. Toata familia (alcatuita din 8-10
persoane) dormea in aceeasi camera, mancarea se servea dintr-un singur vas,
cel mai adesea cu mana. Curatenie generala se facea odata pe an - in
preajma sarbatorii Pastilor, in aceste conditii, si starea de sanatate era
precara. Bolile cele mai raspandite erau cele de stomac, de plamani si de
inima. Asistenta medicala lipsea aproape cu desavarsire, Romania avand, la
sfarsitul perioadei interbelice, circa 1.500 de medici rurali, care „ingrijeau"
15,5 milioane de persoane. Orasenii care locuiau in zona centrala beneficiau
de serviciul de salubritate, care se ocupa de curatenia localitatii. Cei din
mahalale traiau intr-o mizerie crunta, fara apa curenta, lumina electrica, in
locuinte insalubre, care erau adesea adevarate cocioabe.
Religia ocupa un loc esential in viata romanilor, in covarsitoarea lor
majoritate, acestia tineau posturile prevazute in calendar, precum si in zilele
de miercuri si vineri. Biserica detinea un rol important in viata lor, toate
momentele esentiale - botez, cununie, inmormantare - avand o conotatie
religioasa. Frecventarea locasului bisericesc in zilele de sarbatoare
reprezenta un fapt obisnuit, ca si deplasarea (pe jos) la manastiri, cu ocazia
hramului acestora.
Timpul liber, la tara, depindea de ciclul lucrarilor agricole; foarte
putin vara, din belsug - iarna. Cei mai multi tarani frecventau carciuma, care
era principalul loc de intalnire si de discutii, inclusiv politice. S-a constatat
ca taranii cheltuiau cei mai multi bani pe bauturile alcoolice, la distanta mare
urmand uneltele, iar cartile si rechizitele scolare ocupau ultimul loc. Nuntile,
balurile, obiceiurile de iarna constituiau principalele prilejuri de distractie in
lumea satelor.
in oras, timpul liber era consumat in functie de profesie, venit, nivel
intelectual. Cititul ziarului si ascultarea emisiunilor radiofonice (dupa 1928)
constituiau „tabieturile" multor oraseni, mai ales intelectuali. Vara, unii
mergeau la „bai" (asa cum erau numite statiunile de odihna) in tara (Sovata,
Vatra Bornei, Carmen Sylva etc.) sau in strainatate (in Italia, Franta si alte
state).

4. Evolutia vietii politice

a) Puterile statului. Constitutia din 1923, care de fapt prelua textul
celei din 1866, prevedea la art. 33: „Toate puterile statului emana de la
natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa
principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata." Ea avea la baza
principiul separarii puterilor in stat.
Puterea legislativa (Parlamentul). Dupa 1918, s-a mentinut
Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificari in ceea ce
priveste modalitatea de alegere, datorita introducerii votului universal.
Legislatia electorala prevedea ca acest drept, ca si toate cele politice, in
general, era acordat barbatilor majori (de la 21 de ani in sus). Iar pentru a fi
eligibil in Camera Deputatilor se cerea a fi cetatean roman, exercitiul
drepturilor civile si politice, varsta de 25 ani impliniti, domiciliul in
Romania. Senatul se compunea din senatori alesi de cetatenii romani avand
peste 40 de ani si senatori de drept (in baza unor demnitati politice detinute).
Legea electorala din 27 martie 1926 a sporit numarul senatorilor de
drept. Elementele noi introduse acum se refereau la centralizarea rezultatelor
si repartitia mandatelor. S-a introdus principiul primei majoritare potrivit
caruia o lista care obtinea peste 40% din totalul voturilor primea jumatate
din totalul mandatelor, cealalta jumatate repartizandu-se proportional intre
toate partidele care au obtinut peste 2% din totalul voturilor, inclusiv
gruparea majoritara. Asadar, s-a stabilit pragul electoral de 2% pentru o lista
electorala. Numarul total al deputatilor a fost fixat la 387, iar cel al
senatorilor la 254 (din care 113 alesi la colegiul universal).
Initiativa legislativa apartinea executivului (regelui, prin intermediul
guvernului) si parlamentarilor. Parlamentul avea drept de control asupra
puterii executive. Deputatii si senatorii se bucurau de imunitate
parlamentara.
Puterea executiva (Guvernul). Conducerea treburilor tarii era
asigurata de catre Guvern. Regele incredinta unei persoane mandatul de a
forma guvernul, iar acesta alcatuia lista ministrilor pe care o prezenta
suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul ca regele era „capul puterii
armate", iar militarii nu aveau dreptul sa faca politica, a creat obiceiul ca
suveranul sa-1 propuna pe ministrul apararii nationale. Guvernul intra in
functiune odata cu depunerea juramantului in fata regelui.
Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicata abia in 1929.
Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era seful
administratiei ministerului sau. Erau stabilite prin lege 10 ministere; in fapt,
insa, s-a ajuns dupa 1931, la o dublare a numarului de ministri si secretari de
stat.
Puterea judecatoreasca (Justitia). Cea de-a treia ramura a puterii in
stat era justitia, in iunie 1924 a fost adoptata Legea pentru unificarea
judecatoreasca, prin care se prevedea organizarea de judecatorii urbane,
rurale si mixte, de tribunale, a 12 Curti de Apel, a unei inalte Curti de
Casatie si Justitie. Legea stipula ca magistratii nu puteau ocupa o alta functie
publica, nu puteau fi alesi in Parlament sau in alte organisme administrative.
Monarhia (Regele). Dupa 1918, Romania a continuat sa fie un stat cu
regim monarhic-constitutional. in sistemul politic al tarii, regele ocupa o
pozitie centrala. Legea fundamentala avea la baza principiul potrivit caruia
„regele domneste, dar nu guverneaza", insa prevederile concrete erau
susceptibile de interpretari diferite. Practic, nu exista ramura a activitatii de
stat in care regele sa nu fie implicat.
 Regele Romaniei era, dupa 1914, Ferdinand I, iar mostenitor - fiul sau
mai mare, principele Carol, in 1918, 1919 si 1925, acesta a renuntat la
calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroana a acceptat
renuntarea principelui Carol la prerogativele de mostenitor al tronului, iar in
ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Nationala Constituanta a proclamat ca
succesor pe fiul acestuia, principele Mihai; deoarece Mihai era minor, s-a
hotarat instituirea unei Regente care sa exercite prerogativele suveranului
pana ce acesta ajungea la varsta majoratului (18 ani).
La 20 iulie 1927 a incetat din viata regele Ferdinand, astfel ca a intrat
in functiune Regenta, in ziua de 6 iunie 1930, principele Carol s-a reintors in
tara, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Obiectivul
central al actiunii sale politice a fost cresterea rolului monarhiei in viata de
stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938 cand a recurs la o lovitura de
stat, impunand apoi, la 27 februarie 1938, o noua Constitutie, prin care
prerogativele suveranului erau mult sporite. La 6 septembrie 1940, Carol al
II-lea a fost nevoit sa abdice, iar la tron a revenit fiul sau Mihai.
b) Partidele politice
Ca urmare a Unirii din 1918, a reformelor de la sfarsitul razboiului
(mai ales a reformei electorale si a celei agrare), in sistemul partidelor
politice din Romania au survenit importante modificari.
in conditiile votului universal, Partidul Conservator-Progresist,
condus de Alexandru Marghiloman, si Partidul Conservator-Democrat,
prezidat de Take lonescu, au intrat intr-o criza profunda. Ultimul guvern
conservator din istoria Romaniei a durat doar o luna (17 decembrie 1921-17
ianuarie 1922), avand in frunte pe Take lonescu. in martie 1922, cand
conservatorii nu au mai obtinut nici un loc in Parlament, aceste partide
paraseau, in fapt, scena politica a Romaniei.
Partidul National-Liberal, dupa o puternica criza de influenta
inregistrata la sfarsitul razboiului, a reusit sa se reorganizeze si, sub
conducerea lui Ion I.C. Bratianu, sa domine viata politica. Dupa moartea
acestui lider, in 1927, presedintele partidului a devenit fratele sau, Vintila
Bratianu; iar dupa decesul sau survenit in 1930, conducerea fiind preluata de
I. G. Duca, pana in decembrie 1933, cand a fost asasinat de legionari, in
ianuarie 1934, in functia de presedinte al P.N.L. a fost ales Constantin
(Dinu) I.C. Bratianu. P.N.L. a promovat doctrina economica „prin noi
insine". Acest partid a cunoscut doua importante sciziuni:
- in 1929, loan Th. Florescu a constituit gruparea Omul liber, care,
in 1931, a devenit Partidul Liberal Democrat;
- in 1930, Gheorghe I. Bratianu a format un alt Partid National-
Liberal, care a revenit la „matca" in ianuarie 1938.
 Partidul Nationalist-Democrat, infiintat in 1910, de N. lorga si A.C.
Cuza, a continuat sa existe si dupa 1918. in 1920, A.C. Cuza s-a despartit de
N. lorga, formand Partidul Nationalist-Democrat Crestin, iar in 1923,
Liga Apararii National-Crestine (L.A.N.C.). N. lorga a condus guvernul
din 1931-1932, numit de „uniune nationala", dar partidul sau nu a dobandit o
influenta majora in randul electoratului.
La sfarsitul razboiului, s-au infiintat mai multe partide. Cea mai mare
influenta a dobandit-o Liga Poporului (aprilie 1918), condusa de generalul
Al. Averescu. in aprilie 1920, Liga Poporului a fuzionat cu organizatii din
Basarabia, Bucovina si Transilvania, luandu-si numele de Partidul
Poporului. Acest partid a cunoscut mai multe sciziuni, cea mai importanta
inregistrandu-se in 1932, cand o grupare, in frunte cu Octavian Goga, a
constituit Partidul National Agrar, in 1935, P.N.A. a fuzionat cu L.A.N.C:,
luand astfel fiinta Partidul National-Crestin.
Un alt partid infiintat la sfarsitul razboiului a fost Partidul Taranesc
(decembrie 1918), al carui principal initiator a fost Ion Mihalache. Acest
partid avea o doctrina proprie - taranismul - si se plasa in stanga esichierului
politic din Romania.
Partidele din provinciile unite in 1918 - Partidul Taranesc din
Basarabia si Partidul Democrat „al Unirii" din Bucovina au fuzionat cu
partide din vechiul Regat in anii 1920-1923. Partidul National Roman din
Transilvania si-a mentinut existenta, urmarind sa atraga in randurile sale alte
partide. Dupa fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (1922), in 1926 a
ajuns la un acord de fuziune cu Partidul Taranesc, luand astfel fiinta Partidul
National-Taranesc.
Conducerea Partidului National-Taranesc a fost asigurata de: luliu
Maniu (1926-1933), Alexandru Vaida-Voevod (1933), Ion Mihalache (1933-
1937), luliu Maniu (1937-1947). Doctrina economica a P.N.T. era aceea a
„portilor deschise" in fata capitalului strain. P.N.T. a cunoscut mai multe
sciziuni:
- in 1927, dr. N. Lupu a format Partidul Taranesc (care avea
sa
revina in P.N.T. in 1934);
- Constantin Stere a constituit Partidul Taranesc-
Democrat
(1931);
- Grigore lunian a pus bazele Partidului Radical Taranesc (1932);
- Alexandru Viada-Voevod a devenit presedintele
Frontului
Romanesc (1935);
- in 1937, P.N.T. a fost parasit de gruparea „centrista", in frunte
cu
Armand Calinescu, la sugestia regelui Carol al II-lea.
 La sfarsitul primului razboi mondial - pe fondul crizei economice si al
deteriorarii conditiilor de viata a populatiei - s-a dezvoltat si in Romania (ca
si in Germania, Ungaria, Italia, Bulgaria, Franta etc.) un curent radical, de
extrema stanga, in 1918, Partidul Social-Democrat si-a luat numele de
Partidul Socialist, iar la Congresul din mai 1921, acesta s-a transformat in
Partidul Comunist din Romania, afiliindu-se la Internationala a IlI-a
Comunista.
O grupare care nu a fost de acord cu doctrina comunista a format
Federatia Partidelor Socialiste din Romania (1922), care, in 1927, s-a
transformat in Partidul Social-Democrat.
in Romania, extrema dreapta a fost reprezentata, in principal, de
Legiunea Arhanghelul Mihail (1927), care, in 1930, si-a constituit o sectie
politica numita Garda de Fier. Membrii acestei organizatii isi spuneau
legionari, iar organizatia lor era cunoscuta sub numele de Miscarea
Legionara, in fruntea acesteia se afla „capitanul" Corneliu Zelea Codreanu.
Minoritatile nationale si-au constituit partide proprii: Partidul
German (1919), Partidul Maghiar (1922), Partidul Evreiesc (1931).
Germanii si evreii aveau organizatii mai largi (Comunitatea Germanilor din
Romania si, respectiv, Federatia Comunitatilor Evreiesti), care se ocupau de
toate problemele economice, culturale, religioase etc. ale minoritatii
respective.
Multitudinea de partide evidentiaza faptul ca in Romania a existat un
regim democratic; ca, intr-adevar, era asigurata libertatea de organizare,
intrunire si de opinie.

c) Functionarea regimului democratic

Constitutia din martie 1923 prevedea: „romanii, fara deosebire de
origine etnica, de limba sau de religie, se bucura de libertatea constiintei, de
libertatea invatamantului, de libertatea presei, de libertatea intrunirilor, de
libertatea de asociatie si de toate libertatile si drepturile stabilite prin legi"
(art. 5).
Pe aceasta baza, cetatenii Romaniei s-au putut organiza in partide, si-
au exprimat vointa politica prin vot, au organizat intruniri si manifestatii
publice, au editat ziare si reviste etc. La randul lor, structurile democratice
au functionat pe baza Constitutiei si a legilor in vigoare.
Paleta sistemului partidist a fost extrem de larga: au existat partide de
dreapta (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Democrat),
de centru (Partidul National Liberal), de centru-stanga (Partidul National-
Taranesc), de stanga (Partidul Socialist), de extrema-stanga (Partidul
Comunist din Romania), de extrema-dreapta (Miscarea Legionara). Au
activat, de asemenea, partidele minoritatilor nationale. Fiecare partid avea un
program si o ideologie proprii, propunand solutii privind dezvoltarea statului
roman.
in perioada interbelica, alternanta la putere a fost o realitate: 1918-
1919 - P.N.L.; 1920-1921 - Partidul Poporului; 1921-1922 - Partidul
Conservator-Democrat; 1922-1926 - P.N.L.; 1926-1927 - Partidul
Poporului; 1927-1928 - P.N.L.; 1928-1931 - P.N.T.; 1931-1932 - coalitia
Uniunea Nationala; 1932-1933 - P.N.T.; 1933-1937 - P.N.L. Nu a existat
nici o situatie in care un partid sa stea la putere peste limita de 4 ani a
Parlamentului pe care se sprijinea.
Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor si curentelor politice
(exceptand extrema stanga). Adunarea Deputatilor si Senatul au fost
importante foruri de dezbateri, au adoptat proiecte de legi care au asigurat
dezvoltarea economica, sociala, politica si culturala a Romaniei intregite.
Monarhia a constituit o importanta institutie a regimului democratic,
cautand sa medieze intre puterile statului. Solutiile date in rezolvarea
crizelor de guvern au satisfacut adesea starea de spirit a populatiei. Regele a
promulgat legile votate de Parlament, asigurand astfel punerea lor in
practica, evolutia democratica a Romaniei.
Presa perioadei interbelice a reprezentat, cu adevarat, o „a patra
putere in stat". Numarul periodicelor a crescut de la 13 in 1917, la l 233 in
1922 si 2 351 in 1935. Cele mai multe erau editate in Bucuresti, dar si in
provincie apareau numeroase ziare si reviste (circa 20-30 intr-un judet).
Presa a demascat abuzurile si ilegalitatile guvernantilor, dar si a altor
persoane certate cu legea, a sustinut actiunile pozitive ale oamenilor politici.
Totusi, carentele regimului democratic au fost vizibile si au
influentat viata politica a Romaniei. Au fost preluate unele practici
nedemocratice din trecut, dar au aparut si altele noi. Votul universal a fost
acordat unor cetateni fara experienta politica, iar o buna parte a electoratului
nu stia sa scrie si sa citeasca, astfel ca nu cunostea cu adevarat continutul
programelor partidelor care se confruntau in alegeri. Acest fapt explica
existenta unor optiuni electorale extrem de contradictorii. Spre exemplu,
P.N.L. a obtinut 6,8% din voturi in 1920, a urcat la 60,3% in 1922, a ajuns la
7,3% in 1926, pentru a inregistra 61,7% in 1927 si a cadea la doar 6,5% in
1928.
O carenta fundamentala a democratiei romanesti a fost mentinerea
vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul face
parlamentul". Regele destituia guvernul si numea un altul, apoi dizolva
parlamentul si anunta organizarea de noi alegeri; noul guvern numea prefecti
si primari, care foloseau aparatul administrativ in campania electorala,
asigurand victoria partidului de guvernamant.
in perioada interbelica s-a inregistrat un adevarat carusel
guvernamental, in primul deceniu de dupa Marea Unire s-au perindat la
conducerea tarii 11 guverne, iar in cel de-al doilea - 14; au fost guverne care
s-au mentinut doar cateva saptamani, timp in care nu puteau desfasura o
activitate constructiva.
O alta carenta a democratiei romanesti a fost cresterea rolului puterii
executive in dauna celei legislative. La originea acestei situatii se afla modul
in care se constituiau majoritatile parlamentare; acestea depindeau de
guvern, care „aranja" listele de candidati si mobiliza aparatul de stat pentru
a le asigura victoria in alegeri. Din 1934, guvernul a inceput sa utilizeze pe
scara larga decrete-lege, pe care le supunea apoi „in bloc" aprobarii
parlamentului, astfel ca nu mai putea avea loc o discutie de fond asupra
acestora (au fost situatii cand s-au aprobat „in bloc" 30-35 de decrete-lege).
Monarhia si-a adus propria contributie la degradarea regimului
democratic. Regele Ferdinand nu a fost un adevarat arbitru intre partide,
lasandu-se dominat de Ion I.C. Bratianu, presedintele P.N.L. El a ingradit
amestecul reginei Maria in viata politica si a luat ca principal sfetnic pe
Barbu Stirbey, care nu ocupa nici o functie oficiala, dar era cumnatul lui Ion
I.C. Bratianu si amantul reginei Maria. Pozitia monarhiei s-a degradat in anii
Regentei (1927-1930), care a reprezentat o institutie lipsita de prestigiu si
influenta. Regele Carol al II-lea, urcat pe tron in iunie 1930, a actionat
pentru divizarea si slabirea partidelor politice democratice, a incurajat
organizatiile de extrema dreapta, a intervenit pentru luarea unor decizii
guvernamentale in conformitate cu interesele proprii si ale camarilei sale.
Din august 1936, cand a fost inlaturat din guvern Nicolae Titulescu, regele a
preluat, practic, in mainile sale conducerea politicii externe a Romaniei. Atat
Ferdinand, cat si Carol al II-lea, au abuzat de dreptul constitutional de a
dizolva parlamentul, pentru a impune guvernele pe care ei le considerau
utile. Regele Ferdinand a dizolvat de patru ori parlamentul inainte de
termenul legal (1918, 1920, 1921, 1927), iar Carol al II-lea de cinci ori
(1931, 1932,1933, 1934,1938).
Instabilitatea guvernamentala si parlamentara, acerba confruntare intre
partidele politice, neindeplinirea promisiunilor facute in campania electorala
au creat, treptat, in opinia publica o reactie negativa fata de institutiile
democratice, fapt ce a permis ascensiunea fortelor de extrema dreapta, in
primul rand a Miscarii Legionare; in acelasi timp, s-au intensificat
manevrele regelui Carol al II-lea vizand instaurarea unui regim autoritar.
Procesul de degradare a regimului democratic in anii '30 nu a fost specific
Romaniei, ci intregii Europe. Astfel, inca de la mijlocul perioadei
interbelice, in majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri
autoritare, de diferite nuante.
Regimul democratic din Romania a fost o realitate, dar a
inregistrat si numeroase carente, care s-au accentuat spre sfarsitul perioadei
interbelice. Cu toate imperfectiunile sale, democratia romaneasca a rezistat
mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, Romania fiind
una dintre ultimele tari in care s-a instaurat un regim totalitar, inca din
primul deceniu interbelic, Romania era inconjurata de tari cu regimuri
autoritare de diferite nuante: Rusia (Uniunea) Sovietica (1917), Ungaria
(1920), Bulgaria (1923), Polonia (1926), Iugoslavia (1929).
Falimentul regimului democratic din Romania s-a inregistrat in
decembrie 1937, cand nici un partid politic nu a obtinut un numar suficient
de voturi pentru a avea o majoritate parlamentara, in acest context, regele
Carol al II-lea a numit in fruntea guvernului pe Octavian Goga, presedintele
Partidului National-Crestin, care obtinuse abia 9,15% din totalul voturilor.
Cea mai puternica ascensiune a cunoscut Miscarea Legionara; aceasta a
candidat sub denumirea de Partidul Totul pentru Tara si a castigat 15% din
optiunile electoratului. Corneliu Zelea Codreanu declarase ca „in 48 de ore
dupa biruinta Miscarii Legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si
Berlinul", ceea ce insemna schimbarea radicala a politicii externe a tarii.
Regele Carol al II-lea a profitat de starea de confuzie politica de dupa
alegerile parlamentare, de teama fortelor democratice fata de Miscarea
Legionara, de faptul ca guvernele de la Londra si Paris i-au cerut sa intervina
pentru a mentine orientarea traditionala a politicii externe a Romaniei. La 10
februarie 1938, el a demis guvernul Goga, act ce marca trecerea la un nou
regim politic, in care personajul central devenea insusi suveranul.

d) Regimul de autoritate monarhica

Institutionalizarea si functionarea noului regim, in noaptea de
10/11 februarie 1938, s-a constituit un nou guvern, prezidat de patriarhul
Miron Cristea. Tot acum s-a hotarat si introducerea starii de asediu pe intreg
cuprinsul tarii. La 20 februarie, Consiliul de Ministri a aprobat textul noii
Constitutii, dupa care a fost supusa plebiscitului, care s-a desfasurat in ziua
de 24 februarie 1938; desi cetatenii nu au apucat sa cunoasca textul noii legi
fundamentale, aceasta a fost aprobata cu o majoritate covarsitoare (99%
dintre voturile exprimate).
Noul regim a fost institutionalizat prin aceasta Constitutie promulgata
la 27 februarie 1938. Ea mentinea unele principii, ca: suveranitatea
nationala, separatia puterilor in stat, responsabilitatea ministeriala.
Recunostea unele drepturi si libertati democratice, precum: libertatea
constiintei, a invatamantului, muncii, presei, intrunirilor, de asociatie,
libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea in fata legii.
Elementele noi - definitorii pentru noul regim - se refereau la
prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, implicandu-se
nemijlocit in activitatea guvernamentala. El era declarat „capul statului" si,
in aceasta calitate, exercita puterea executiva prin guvern; acesta era numit
de suveran si raspundea numai in fata sa, ministrii nemaiavand o baza
parlamentara. Deputatii si senatorii erau obligati sa depuna juramant de
credinta fata de regimul lui Carol al II-lea; ei puteau adopta numai legi de
„interes general", chiar daca erau votate, legile puteau fi respinse de rege,
care avea drept de veto. Varsta pentru dreptul de vot pentru Adunarea
Deputatilor a fost ridicata de la 21 la 30 de ani; puteau vota numai cei care
stiau sa scrie si sa citeasca.
Un nou pas pe calea institutionalizarii noului regim s-a inregistrat la
30 martie 1938, cand s-a infiintat Consiliul de Coroana, ca organ
permanent, alcatuit din membri desemnati de rege, care primeau o
remuneratie. Consiliul avea un rol consultativ, hotararile sale nefiind
obligatorii pentru suveran. Tot la 30 martie 1938 s-a publicat decretul-lege
pentru dizolvarea partidelor politice, in ziua de 14 aprilie 1938 a fost
publicat decretul privind apararea ordinii in stat, care preciza ca dizolvarea
unei grupari sau asociatii cu caracter politic atragea dupa sine in mod
automat inchiderea cluburilor sau localurilor de intruniri ale acestora.
Noul regim a procedat la reorganizarea administrativa a tarii. La 14
august 1938 a fost decretata reforma administrativa, pe baza careia, alaturi
de vechile unitati, s-a introdus una noua: tinutul, care grupa mai multe
judete.
Reorganizarea a cuprins si domeniul social: sindicatele au fost
dizolvate, iar prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de
lucratori, functionari particulari si meseriasi. Prin decretul-lege din 15
decembrie 1937 a fost reorganizata Straja Tarii din care faceau parte, in
mod obligatoriu, toti baietii intre 7 si 18 ani si toate fetele intre 7 si 21 de
ani; aceasta avea ca lozinca: „Credinta si munca, pentru tara si rege".
Pentru a da un suport politic regimului sau, Carol al II-lea a hotarat sa
constituie, la 16 decembrie 1938, Frontul Renasterii Nationale (F.R.N.).
Aceasta era „unica organizatie politica in stat"; numai F.R.N. avea dreptul
de a depune candidaturi pentru alegerile parlamentare, administrative si
profesionale.
in ziua de 9 mai 1939 a fost publicat decretul-lege asupra reformei
electorale, care detalia prevederile noii Constitutii. Aveau drept de vot
numai cei care stiau carte si practicau efectiv o indeletnicire care intra in una
din urmatoarele categorii: 1) agricultura si munca manuala; 2) comertul si
industria; 3) ocupatii intelectuale. Pentru prima data in istoria Romaniei
primeau drept de vot si femeile. Se instituia categoria senatorilor numiti de
rege, in numar egal cu cei alesi. Desfasurate in zilele de 1-2 iunie 1939,
alegerile parlamentare au fost castigate de F.R.N., singura organizatie care a
depus liste de candidati.
Analiza concreta a regimului instaurat la 10 februarie 1938 conduce la
concluzia ca acesta a fost un regim de autoritate monarhica.
Politica economica a guvernului s-a caracterizat prin cresterea
interventiei statului, exprimata in masurile vizand coordonarea activitatii
economice, in comenzile masive facute industriei, in achizitionarea unor
mari cantitati de cereale si stocare lor, in angajarea unor imprumuturi pe
piata interna, in dirijarea comertului exterior si controlul circulatiei valutare.
in cursul anului 1938, productia industriala a continuat sa creasca,
insa declansarea celui de-al doilea razboi mondial, la l septembrie 1939, a
dus la restrangerea posibilitatilor de aprovizionare a industriei romanesti cu
materii prime si semifabricate.
Principala ramura a economiei nationale a continuat sa fie
agricultura. Prin decretul-lege din 1939, Ministerul Agriculturii si
Domeniilor impreuna cu Ministerul Apararii Nationale erau autorizate sa
gaseasca mijloacele cele mai potrivite pentru organizarea agriculturii in
vremuri exceptionale, avand ca obiectiv asigurarea aprovizionarii armatei si
populatiei civile.
in domeniul financiar s-au urmarit echilibrarea bugetului, cresterea
veniturilor statului, in special pe baza impozitelor indirecte. Leul, moneda
nationala, a cunoscut in 1939 o depreciere de circa 45%, comparativ cu anul
1930.
Guvernantii romani continuau sa promoveze o un comert exterior
orientat spre Franta si Marea Britanic, opunandu-se strangerii legaturilor cu
Germania. Dar, la 23 martie 1939 - in contextul ocuparii Cehoslovaciei de
catre trupele hitleriste si al desfiintarii acestui stat - a fost semnat un tratat
economic romano-german, care prevedea o puternica dezvoltare a relatiilor
dintre cele doua tari, dar si o serie de avantaje unilaterale pentru Germania.
Politica sociala a vizat, in principal, sprijinirea marii burghezii,
interesate in dezvoltarea industriei grele si in cea privind inzestrarea armatei.
Politica guvernamentala fata de taranime au urmarit acordarea unui sprijin
in vederea modernizarii productiei si sporirii disponibilitatilor pentru export.
Muncitorimea a suportat si ea consecintele negative ale deteriorarii situatiei
internationale si izbucnirii razboiului mondial. Astfel, in martie 1940,
Ministerul Muncii a fost autorizat sa prelungeasca ziua de munca la 10 ore in
intreprinderile industriale, oricand necesitatile le impuneau, iar in iulie 1940
s-a adoptat un decret pentru stabilirea regimului muncii in imprejurari
exceptionale. Intelectualitatea a continuat sa aiba o situatie materiala
superioara celorlalte categorii sociale.
Partidele politice si atitudinea lor fata de regimul lui Carol al II-
lea. Desi au fost scoase in afara legii, partidele politice au continuat sa-si
desfasoare activitatea in fapt, iar autoritatile nu au luat masuri dure decat
impotriva Miscarii Legionare.
Principalul partid de opozitie, Partidul National-Taranesc, condus de
luliu Maniu, a facut repetate declaratii impotriva regimului, protestand
contra masurilor de restrangere a drepturilor si libertatilor democratice.
Presedintele Partidului National-Liberal, Constantin I. C. Bratianu, a
adoptat, initial, o atitudine pozitiva fata de regim. Dar, pe parcurs, a inteles
ca suveranul nu se limita doar la actiuni impotriva Miscarii Legionare, ci era
decis sa permanentizeze regimul, distrugand sistemul democratic.
Partidul Social-Democrat a cunoscut, la randul lui, importante
convulsii interne, ca urmare a faptului ca unii dintre fruntasii lui au sprijinit
regimul lui Carol al II-lea. Partidul Comunist din Romania a trecut prin
evolutii semnificative: dupa ce in anii 1934-1939 s-a pronuntat pentru
apararea integritatii teritoriale a Romaniei, in mai 1940, a reintrodus in
programul sau, la cererea Moscovei, lozinca autodeterminarii pana la
despartirea de statul roman a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei si
Dobrogei (aceasta idee mai fusese sustinuta in perioada 1923-1933).
Miscarea Legionara s-a aflat intr-o situatie extrem de grea. Regimul
insusi a fost o reactie impotriva ascensiunii Miscarii Legionare. Lui Corneliu
Z. Codreanu i s-a inscenat un proces, in urma caruia, in aprilie 1938 a fost
condamnat la 6 luni inchisoare pentru insulte aduse lui N. lorga, consilier
regal, in urma altor descinderi la sediile legionare, a urmat un nou proces, in
mai 1938, terminat cu condamnarea sa la 10 ani pentru uneltire contra
ordinei sociale, reproducerea in public a unor acte secrete interesand
siguranta statului s.a. in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, Corneliu Z.
Codreanu si alti 13 legionari (asasinii lui I.G. Duca si ai lui Mihail Stelescu)
au fost lichidati. Replica a venit peste mai putin de un an, la 21 septembrie
1939, cand legionarii 1-au omorat pe Armand Calinescu, presedintele
Consiliului de Ministri. A urmat un val de represiune, in urma caruia au fost
ucisi circa 250 de legionari; in septembrie 1939 s-a aplicat pentru prima data
in Romania terorismul de stat.
Agravarea situatiei internationale 1-a determinat pe Carol al II-lea sa
initieze, la inceputul anului 1940, politica de reconciliere nationala. Aceasta
evidentia incapacitatea regimului de a rezolva, prin propriile forte, gravele
probleme ale Romaniei. Singura organizatie care a raspuns pozitiv la acest
apel a fost Miscarea Legionara, a carei conducere fusese preluata de Horia
Sima. Chiar in ziua capitularii Frantei, 22 iunie 1940, s-a anuntat
transformarea F.R.N. in Partidul Natiunii, declarat „partid unic si totalitar"
sub conducerea regelui. Dupa notele ultimative sovietice din 26 si 27 iunie
1940, in urma carora Romania a trebuit sa cedeze Basarabia si nordul
Bucovinei, la 28 iunie 1940, Carol al II-lea 1-a inclus pe Horia Sima in
guvern. Astfel, pentru prima data de la infiintarea sa, Miscarea Legionara
devenea forta politica de guvernamant, in ziua de 4 iulie, regele 1-a numit in
functia de presedinte al Consiliului de Ministri pe Ion Gigurtu, cunoscut
pentru vederile sale filogermane. La 8 august, Carol al II-lea a facut un nou
pas pentru castigarea bunavointei lui Hitler, adoptand o politica antisemita,
inspirata din legislatia germana. Prin decretul-lege publicat in acea zi,
antisemitismul devenea politica de stat. Dar toate incercarile de a-1 „imbuna"
pe Hitler au esuat, iar peste mai putin de o luna Carol al II-lea a trebuit sa
paraseasca tronul.

5. Politica externa
a) Confirmarea internationala a Unirii din 1918
Problemele organizarii lumii dupa prima conflagratie mondiala au
constituit obiectul Conferintei de pace de la Paris (1919-1920). Romania a
actionat aici pentru obtinerea confirmarii pe plan international a hotararilor
adoptate in cursul anului 1918. Forul de decizie era „Consiliului celor Patru"
(Franta, Marea Britane, S.U.A. si Italia), celelalte state, intre care si
Romania, fiind incluse in categoria tarilor „cu interese limitate". Marile
Puteri au pregatit tratatul de pace cu Germania, fara a ingadui delegatiei
romane, condusa de Ion I.C. Bratianu, sa-si exprime punctul de vedere. Ea a
fost nevoita sa semneze tratatul de pace, la Versailles, in ziua de 28 iunie
1919, fara a-1 fi citit in intregime. Deoarece Consiliul celor Patru era hotarat
sa procedeze la fel si cu celelalte tratate, Ion I.C. Bratianu a parasit, la 2 iulie
1919, Conferinta, in ziua de 10 septembrie 1919, Marile Puteri au semnat
tratatul de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye, punand Romania in
fata faptului implinit. Guvernul prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, a
semnat, la 10 decembrie 1919, acest tratat prin care se recunostea unirea
Bucovinei cu Romania. Tot in ziua de 10 decembrie 1919, Romania a
semnat la Neuilly sur Seine, tratatul de pace cu Bulgaria, potrivit caruia
granita dintre cele doua tari ramanea cea din 1913.
Vii discutii a suscitat proiectul tratatului de pace cu Ungaria, in 1919
a avut loc un conflict armat intre Romania si Ungaria, provocat de
guvernul comunist de la Budapesta care a refuzat sa-si retraga trupele de pe
teritoriul transilvan si a atacat armata romana, in urma unor lupte grele
(aprilie 1919), atacul a fost respins, dar a urmat un nou atac ungar in iulie; de
aceasta data, armata romana a trecut la contraofensiva, ocupand Budapesta
la 2 august, in septembrie, armata romana s-a retras de pe teritoriul Ungariei.
Tratatul de pace cu Ungaria, semnat la Trianon in ziua de 4 iunie 1920,
confirma unirea Transilvaniei cu Romania.
La 28 octombrie 1920 Romania, pe de o parte, si Marea Britanic,
Franta, Italia si Japonia, de cealalta, au semnat tratatul de la Paris, prin
care se recunostea unirea Basarabiei cu Romania. Rusia Sovietica nu a fost
primita la Conferinta de pace si a declarat ca nu recunoaste tratatele
incheiate la Paris.
b) Politica externa in primul deceniu interbelic
Fiind o tara de marime medie in Europa, Romania a participat activ la
viata internationala, atat pentru sustinerea unor interese specifice, cat si
pentru promovarea unui climat de pace si de securitate in lume.
Romania a fost membru fondator al Societatii (Ligii) Natiunilor,
constituita in iulie 1919 si a participat activ la viata acestei organizatii, in
iulie 1921 a fost semnat la Paris, Statutul definitiv al Dunarii care
prevedea ca navigatia pe acest fluviu era libera si deschisa tuturor
pavilioanelor, in conditii de perfecta egalitate. Conventia de la Lausanne
(iulie 1923) privind regimul stramtorilor Marii Negre stipula
demilitarizarea acestora si libera navigatie pentru vasele comerciale ale
tuturor statelor, atat in timp de pace, cat si de razboi. Din Comisia
Internationala a Stramtorilor facea parte si Romania.
in mod firesc, tara noastra avea dreptul la despagubiri de razboi din
partea statelor inamice, dar Comisia reparatiilor, in ciuda daunelor estimate
la 72 miliarde de lei, a apreciat o valoare de doar 31 miliarde lei aur. Statele
debitoare (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria) au obtinut repetate amanari
si reduceri. Pana la urma, Romania a primit doar 5,2 miliarde lei in contul
reparatiilor.
Actionand in spiritul Pactului Societatii Natiunilor, diplomatia
romaneasca a contribuit la realizarea unor aliante bi si multilaterale. Astfel,
la 3 martie 1921 a fost semnata Conventia de alianta dintre Romania si
Polonia, reinnoita in martie 1926.
in iunie 1921 a luat fiinta Mica intelegere, formata din Romania,
Cehoslovacia si Iugoslavia, cu scopul de a promova o larga colaborare cu
toate tarile, pe baza respectarii independentei si suveranitatii nationale, a
statu-quo-ului teritorial. Ea a fost prima alianta cu caracter regional
constituita in Europa dupa primul razboi mondial.
 O coordonata fundamentala a politicii externe romanesti a constituit-o
orientarea traditionala spre Franta si Marea Britanic, in iunie 1926 a fost
semnat tratatul de alianta dintre Romania si Franta. Guvernele de la
Londora nu au acceptat sa incheie cu Romania un tratat special, apreciind ca
erau suficiente prevederile din Statutul (Pactul) Societatii Natiunilor, in
septembrie 1926, Romania a semnat un tratat de prietenie cu Italia, care si-a
pierdut eficienta dupa numai un an, ca urmare a politicii lui B. Mussolini,
vizand revizuirea tratatelor de pace, inclusiv a celui de la Trianon.
Relatiile cu vecinii Romaniei au cunoscut o evolutie sinuoasa. Cu
Polonia, Cehoslovacia si Iugoslavia avea tratate de alianta. Relatiile cu
Bulgaria s-au reluat imediat dupa incheierea tratatului de pace, fiind
impulsionate de vizita primului ministru bulgar Stamboliiski in Romania
(ianuarie 1921). in octombrie 1920 au fost reluate raporturile diplomatice si
consulare cu Ungaria, dar politica revizionista promovata de la Budapesta a
facut ca legaturile dintre cele doua tari sa se dezvolte lent si intr-o atmosfera
de suspiciune reciproca.
Relatiile romano-sovietice fusesera rupte in ianuarie 1918, din
initiativa guvernului sovietic, in ciuda numeroaselor presiuni venite din
partea puterilor occidentale, mai ales a Frantei, Romania nu a participat la
interventiile militare impotriva statului sovietic, in 1920-1921 s-au initiat
unele contacte vizand normalizarea relatiilor romano-sovietice. in martie-
aprilie 1924 s-a organizat o conferinta la Viena, care a esuat datorita faptului
ca Uniunea Sovietica a refuzat recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania.
c) Romania in relatiile internationale din anii 1928-1939
Un moment important in viata internationala 1-a reprezentat Pactul de
la Paris (Briand-Kellog) din august 1928, primul tratat care interzicea
recurgerea la razboi pentru rezolvarea diferendelor dintre state. Guvernul
roman a aderat la acest pact, dupa care a semnat protocolul de la Moscova,
din februarie 1929, alaturi de Uniunea Sovietica si alte state vecine acesteia.
Protocolul a marcat si o ameliorare a relatiilor romano-sovietice, diferendele
urmand a fi rezolvate pe cale pasnica.
Romania a desfasurat o vie activitate la Societatea Natiunilor, in 1931
si 1932, Nicolae Titulescu a fost ales presedintele Adunarii Generale a
Societatii Natiunilor, cea mai inalta demnitate ocupata vreodata de un
roman.
in contextul deteriorarii situatiei internationale dupa venirea lui Hitler
la putere in Germania (ianuarie 1933), Romania a actionat pentru
consolidarea si extinderea aliantelor sale. in februarie 1933 a fost semnat la
Geneva Pactul reorganizarii Micii intelegeri, potrivit caruia se constituia
un Consiliu Permanent prin care Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia isi
coordonau politica lor externa.
La 9 februarie 1934 s-a infiintat intelegerea Balcanica din care
faceau parte Romania, Grecia, Iugoslavia si Turcia; documentul, semnat la
Atena de ministrii de externe ai celor patru state, prevedea ca cele patru state
isi garantau siguranta frontierelor lor balcanice.
in iulie 1933, Romania a semnat, la Londra, Conventia de definire a
agresiunii si a teritoriului, la elaborarea careia a contribuit efectiv Nicolae
Titulescu. in virtutea aceluiasi principiu, Romania a aderat la Pactul de
neagresiune si conciliatiune, incheiat la Rio de Janeiro (octombrie 1933).
Aceste documente vizau impiedicarea actelor de agresiune si rezolvarea prin
negocieri a tuturor diferendelor.
Negocierile dintre N. Titulescu si Maksim Litvinov au dus la
stabilirea relatiilor diplomatice intre Romania si U.R.S.S., in ziua de 9
iunie 1934.
Nicolae Titulescu a fost unul dintre promotorii securitatii colective,
prin incheierea unor pacte de asistenta mutuala intre statele europene, care sa
faca imposibila actiunea tarilor revizioniste (Germania, Italia, Ungaria,
Bulgaria), in acest spirit, el a purtat tratative cu ministrul de Externe sovietic
M. Litvnov, ajungandu-se la perfectarea unui proiect de pact de asistenta
mutuala intre Romania si Uniunea Sovietica (21 iulie 1936). Demiterea lui
N. Titulescu din functia de ministru de Externe (august 1936), 1-a determinat
pe Litvinov sa declare ca problema pactului respectiv nu mai era de
actualitate.
Guvernele de la Paris si Londra au promovat o politica de „conciliere"
cu statele revizioniste, in primul rand cu Germania, sperand ca astfel vor
evita declansarea unui nou razboi mondial, in anii 1936-1938, pe cerul
Europei se adunau nori negri, care prevesteau declansarea conflagratiei.
Anexarea Austriei de catre Germania (martie 1938) si acordul de la
Munchen (septembrie 1938) prin care Germania primea o parte din teritoriul
Cehoslovaciei, au constituit pasi importanti pe drumul declansarii
conflictului. Dezmembrarea in martie 1939 a Cehoslovaciei a avut
consecinte extrem de negative pentru Romania, marcand dezagregarea
Micii intelegeri.
in acest cadru international, se inscriu vizitele efectuate in toamna
anului 1938 de Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie) si Paris (19-21
noiembrie), pentru a solicita sprijin economic si politic, in vederea
respingerii presiunilor Germaniei, dar nici Marea Britanic si nici Franta nu i-
au dat sperante. La intoarcerea spre tara, Carol al II-lea s-a oprit in
Germania, unde la 24 noiembrie a avut convorbiri si cu Hitler. Regele roman
a propus intensificarea cooperarii economice romano-germane si a sugerat
ca Reich-ul sa nu mai sprijine pretentiile revizioniste ale Ungariei, dar
fuhrerul nu a dat un raspuns pozitiv, astfel ca ofertele suveranului roman au
ramas fara rezultate concrete.
La 12 februarie 1939 au inceput la Bucuresti tratative in vederea
incheierii unui acord economic intre Romania si Germania; dupa discutii
agitate, la 23 martie 1939, a fost semnat Tratatul economic romano-
german.
Pe de alta parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra si Paris au
facut cunoscuta decizia lor de a garanta integritatea teritoriala a Romaniei si
Greciei; era o simpla declaratie politica, fara nici o sustinere militara. Tot in
acest timp, Romania a incercat sa obtina o ameliorare a relatiilor cu
Uniunea Sovietica, in mai 1939, ministrul de externe roman, Grigore
Gafencu, a avut o discutie la Bucuresti cu Potemkin, adjunctul comisarului
poporului pentru Afacerile Externe, in cadrul careia si-a exprimat dorinta
imbunatatirii relatiilor dintre Romania si Uniunea Sovietica. La 11 august
1939, Carol al II-lea a purtat tratative cu Ismet momi, presedintele Turciei,
solicitand ca guvernul turc sa mijloceasca o apropiere romano-sovietica,
mergandu-se pana la incheierea unui pact de neagresiune intre cele doua tari.
Partea sovietica nu s-a aratat interesata de aceste propuneri.
Semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, numit "Tratatul de
neagresiune intre Uniunea Sovietica si Reich-ul German", la 23 august 1939,
a marcat un moment esential in viata internationala: cele doua mari puteri isi
imparteau sferele de influenta in zona cuprinsa intre Marea Baltica si Marea
Neagra, in Anexa secreta era vizata si Romania: „Partea Sovietica subliniaza
interesul pe care-1 manifesta pentru Basarabia. Partea Germana isi declara
totalul dezinteres politic fata de aceste teritorii." Peste cateva zile, la l
septembrie 1939, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial, prin atacarea
Poloniei de catre Germania.
intrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroana a hotarat
neutralitatea Romaniei, in acele momente grele, oficialitatile si poporul
roman si-au manifestat solidaritatea cu Polonia, cu toate ca tratatul de
alianta dintre cele doua tari nu avea in vedere o agresiune din partea
Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase propunerea partii romane (din
martie 1939) de a i se da un caracter erga omnes. Pe teritoriul Romaniei s-au
refugiat cele mai inalte oficialitati poloneze, in frunte cu presedintele acestei
tari, o buna parte a armatei, precum si circa 100.000 de civili.
in perioada septembrie 1939-februarie 1940, diplomatia romaneasca
si-a concentrat eforturile in directia realizarii unui bloc al neutrilor. Dupa o
serie de tatonari, guvernul de la Bucuresti a propus, la 28 octombrie 1939,
crearea unui bloc in care sa intre, alaturi de tarile membre ale intelegerii
Balcanice (Romania, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria, Italia si Ungaria.
Dar, in urma presiunilor germane, initiativa a esuat.
d) Pierderile teritoriale din 1940
Succesele obtinute de Germania pe frontul de Vest si mai ales
capitularea Frantei la 22 iunie 1940 au afectat grav situatia internationala a
Romaniei, care a ramas complet izolata si fara nici un sprijin din afara.
Pe fondul socului produs de capitularea Frantei, guvernul sovietic a
inaintat, la 26 iunie 1940, o nota ultimativa guvernului roman prin care-i
cerea cedarea imediata a Basarabiei si nordului Bucovinei. Dupa o noua nota
ultimativa din 28 iunie, guvernul roman a raspuns ca „se vede silit sa
primeasca conditiile de evacuare" cerute de sovietici. Astfel a inceput
sfaramarea Romaniei intregite, in granitele ei istorice stabilite in 1918.
Noul guvern, prezidat de Ion Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940, ca
orientarea Romaniei spre Axa devenea un „fapt implinit", inca de la 2
iulie, Carol al II-lea adresase o scrisoare lui Hitler prin care solicita
trimiterea in Romania a unei misiuni militare germane si garantarea
integritatii granitelor sale. Hitler a raspuns la 15 iulie, pe un ton extrem de
dur, cerandu-i ca Romania sa inceapa negocieri cu Ungaria si cu Bulgaria,
pornind de la ideea cedarii de teritorii in favoarea acestora, in ziua de 3
august 1940, Hitler a cerut guvernului roman sa cedeze Bulgariei partea de
sud a Dobrogei - Cadrilaterul. La tratativele romano-bulgare de la
Craiova, incepute la 19 august 1940, partea romana a satisfacut integral
cererile teritoriale bulgare.
La sugestia imperativa a Berlinului s-a hotarat organizarea unor
tratative romano-maghiare, de la 16 august la Turnu-Severin. Ele s-au
desfasurat cu intermitente pana la 24 august, cand s-a consemnat esecul lor.
in ziua de 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui Ciano convocarea la
Viena a ministrilor de externe ai Romaniei si Ungariei, pentru a primi
„sfaturile amicale" ale Axei. La 27 august 1940, Hitler a fixat granita intre
cele doua tari. in ziua de 29 august, ministrii de externe ai Germaniei si
Italiei au comunicat delegatiei romane ca discutiile erau inutile, deoarece
decizia fusese stabilita prin vointa celor doi „arbitri". Pe aceasta baza se
foloseste termenul de arbitrajul de la Viena. intrunit in graba, Consiliul de
Coroana a hotarat, cu 21 voturi pentru, 10 contra si o abtinere, primirea
acestei hotarari.
e) Prabusirea lui Carol al II-lea. Schimbarea regimului politic
Ridicandu-se impotriva dictatului din 30 august 1940, populatia se
ridica si impotriva regimului lui Carol al II-lea, care n-a putut asigura
integritatea teritoriului national, in aceste imprejurari, regele a fost nevoit sa
apeleze la generalul Ion Antonescu, personaj intrat in dizgratie in 1934, cand
dezvaluise deturnarea unor fonduri destinate apararii nationale, iar la
sfarsitul lunii iunie 1940, adresase suveranului o scrisoare in care se declara
impotriva cedarii Basarabiei si nordului Bucovinei. La 4 septembrie 1940,
dupa ce dusese tratative cu liderii principalelor partide politice, Ion
Antonescu a fost investit de catre Carol al II-lea cu formarea unui nou
guvern. Acesta i-a cerut regelui acordarea de puteri depline. Dupa multe
ezitari, regele i-a acordat depline puteri in dimineata zilei de 5 septembrie,
cand 1-a numit presedintele Consiliului de Ministri, in aceeasi zi a fost
suspendata Constitutia si au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Se sfarsea
astfel regimul instaurat la 10 februarie 1938. in seara aceleasi zile,
Antonescu i-a cerut regelui sa abdice, intelegand ca partida fusese pierduta,
suveranul a cedat, in dimineata zilei de 6 septembrie, semnand o Proclamatie
prin care anunta ca decisese sa treaca „grelele sarcini ale domniei" fiului sau.
in aceeasi zi, principele mostenitor Mihai a depus juramantul in calitate de
rege al Romaniei. Dar aceasta demnitate era doar decorativa, figura
dominanta a vietii politice devenind generalul Ion Antonescu, presedintele
Consiliului de Ministri, insarcinat cu „depline puteri pentru conducerea
Statului Roman".

6. invatamantul, stiinta si cultura

Accelerarea procesului de modernizare a societatii in noile conditii
impuse de realizarea Unirii, a permis inregistrarea unui adevarat salt calitativ
in dezvoltarea invatamantului, stiintei si culturii.
a) invatamantul. Datele statistice arata ca, in momentul Unirii,
numarul stiutorilor de carte era destul de scazut: vechiul Regat (in 1912)
-39,3%; Bucovina (1910) - 45,2%; Basarabia - 19,4% (1897); Transilvania
-51,1% (1910). Este de mentionat, de asemenea, faptul ca numai 22% din
totalul romanilor din Transilvania stiau sa scrie si sa citeasca, ceea ce
reflecta clar politica discriminatorie promovata de guvernul de la Budapesta.
Dupa 1918, preocuparea tuturor guvernelor Romaniei a constituit-o
dezvoltarea invatamantului primar, sporirea numarului stiutorilor de carte,
diminuarea analfabetismului. Un rol important in acest sens 1-a avut Legea
invatamantului din 1924, care stabilea obligativitatea invatamantului de 7
ani, precum si un sistem unitar de organizare a acesteia. Rezultatele nu au
intarziat sa apara: la recensamantul din 1930, numarul stiutorilor de carte
ridicandu-se la 57%.
Ritmul de raspandire a stiintei de carte s-a intensificat si dupa 1930.
Luand in calcul procentul mediu de crestere al celor care beneficiasera de
alfabetizare, se desprinde concluzia ca in 1939/1940 acesta ajunsese la circa
80%.
Necesitatea formarii de cadre cu pregatire medie, a ridicarii nivelului
de instruire al tineretului, a impus o puternica dezvoltare a invatamantului
liceal, recunoscut ca unul dintre cele mai bune pe plan european. Alaturi de
cel teoretic, a cunoscut o reala extindere si invatamantul practic, luand fiinta
licee agricole, industriale, comerciale, sanitare, de arte si meserii.
invatamantul superior, la randul sau, a cunoscut o extindere si o
diversificare. Printre cele mai cunoscute institute de invatamant superior din
Romania interbelica amintim: Universitatile din Bucuresti, Iasi, Cernauti si
Cluj, Scoala Politehnica de la Bucuresti, Scoala Superioara de Razboi.
Numarul de studenti a crescut vertiginos, de la 10.000-15.000 inainte
de Unire, la 35.000-40.000 in deceniul al patrulea. Daca inainte de razboi
foarte multi tineri romani mergeau la studii in strainatate (mai ales, in
Franta), dupa 1918 s-a inregistrat cresterea numarului de studenti straini
(mai ales bulgari, sarbi, greci) care frecventau cursurile scolilor superioare
din Romania.
b) Stiinta romaneasca a realizat un adevarat salt calitativ, atingand
performante cu adevarat mondiale. S-au afirmat puternic scolile romanesti
de matematica, medicina, istorie, geografie, sociologie, filosofic, muzica si
teatru; au trait si au creat mari personalitati, care au imbogatit tezaurul
stiintei si culturii universale. Astfel, in domeniul matematicii s-au evidentiat
Gheorghe Titeica, Traian Lalescu si Dimitrie Pompei; medicina romaneasca
a fost ilustrata de savanti prestigiosi, precum Victor Babes, loan
Cantacuzino, Gheorghe Marinescu, Constantin I. Parhon, Dimitrie Gerota.
Doi medici romani - Nicolae Paulescu si Stefan Odobleja - au fost pe
nedrept privati de acordarea Premiului Nobel (primul pentru descoperirea
insulinei, iar cel de-al doilea a pus bazele ciberneticii).
De asemenea, cercetatorii romani au adus contributii remarcabile si in
stiintele tehnice, mai ales in domeniul aviatiei (Traian Vuia, Henri Coanda),
in geologie (Ludovic Mrazec), in geografie (Simion Mehedinti, Vintila
Mihailescu), in biologie (Emil Racovita) etc.
Perioada interbelica s-a caracterizat si printr-o adevarata efervescenta
in domeniul gandirii social-politice. Aici se pot inscrie contributiile lui
Lucian Blaga, Constantin Radulescu-Motru sau Mircea Eliade. La randul ei,
scoala romaneasca de sociologie, intemeiata de Dimitrie Gusti, s-a bucurat
de un autentic prestigiu international.
in ceea ce priveste istoriografia romaneasca, ea a fost dominata de
uriasa personalitate a lui Nicolae lorga, recunoscut ca unul dintre titanii
culturii universale. Alaturi de el, s-au impus si alte nume, precum cele ale lui
Vasile Parvan si Gheorghe Bratianu.
c) Literatura si artele. Literatura romana a atins performante cu
adevarat exceptionale, datorate unor scriitori cu reala vocatie universala,
precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi sau Lucian
Blaga.
in domeniul artelor s-au impus mari nume, cu vocatie universala.
Dintre realizarile de marca pot fi amintite sculpturile lui Constantin
Brancusi, simfoniile lui George Enescu, dar si performantele scenice ale
unor actori de renume international, precum Elvira Popescu, Tony Bulandra
sau Alice Cocea.
d) Mass-media. Presa si radioul - care constituiau sursele mass-
media - si-au adus propria contributie la dezvoltarea si mai ales la
raspandirea culturii. Presa a cunoscut o adevarata perioada de inflorire,
generata de faptul ca putea circula fara restrictii in tot spatiul romanesc, iar
interesul pentru viata publica a crescut constant, paleta optiunilor politice
diversificandu-se. Potrivit datelor statistice, numarul periodicelor a crescut
de la 16 (in 1918) la 2.351 (in 1935), revenind astfel un periodic la 4
locuitori. Tirajul presei romane era de 4,5 milioane de exemplare zilnic,
dintre care un milion se tipareau in limbile minoritatilor nationale. Cele mai
raspandite ziare erau Universul (200.000 exemplare), Dimineata (100.000),
Curentul (60.000), Adevarul (50.000). Presa de partid inregistra insa tiraje
foarte mici, de pana la 20.000 exemplare.
in cadrul periodicelor, ponderea cea mai mare o ocupau ziarele, o
ierarhie a specializarilor acestora putandu-se structura astfel: politica,
literatura, informatie diversa, teologie, economie etc. Dupa cum se observa,
din aceasta structura foarte diversa se detaseaza cele politice, fapt ce atesta
marea receptivitate a masei de cititori la aceasta problematica.
Radioul, mijloc modern de comunicare, a inceput sa joace un rol tot
mai important si in peisajul cultural romanesc, chiar imediat dupa
infiintarea, la 22 decembrie 1927, a Societatii de Difuziune Radiofonica din
Romania (ulterior, Societatea Romana de Radiodifuziune). Emisiunile
postului national au inceput la l noiembrie 1928, iar numarul abonatilor a
ajuns la circa 350.000 in 1939.
Progresele realizate in domeniul raspandirii culturii sunt
incontestabile, fapt atestat de sporirea cantitativa a stiutorilor de carte, a
celor care citeau presa, ascultau emisiunile radiofonice, precum si a celor
care frecventau salile de conferinte, concertele, teatrele, cinematografele, a
celor care-si constituiau biblioteci personale sau isi petreceau o parte din
timp in salile bibliotecilor publice.
 Chiar daca, la scara istoriei, cele doua decenii de dupa Marea Unire
reprezinta o perioada foarte scurta, sub raportul realizarilor, ea a fost bogata
si densa, atat pe „orizontala" - prin cresterea gradului de cultura a poporului,
cat si pe „verticala" - prin realizari de varf intrate in patrimoniul spiritual al
umanitatii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Scurtu loan, Istoria contemporana a Romaniei (1918-2001), Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002.
2. Scurtu loan, Stanescu-Stanciu Teodora, Scurtu Giorgiana Margareta,
Documente si materiale privind istoria Romaniei (1918-1940), Editura
Universitatii, Bucuresti, 2001.
3. Scurtu loan (coord.), Documente privind istoria Romaniei intre anii 1918-
1944, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.
4. Georgescu Titu, Romania in istoria secolului XX, Editura Holding
Reporter, Bucuresti, 1997.
5. Scurtu loan, Istoria Romaniei in anii 1918-1940. Evolutia regimului
politic de la democratie la dictatura, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucu-resti,1996.
6. Scurtu loan (coord.), Structuri politice in Europa Centrala si de Sud-Est
(1918-2001), vol. I, II, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti,
2003.
7. Scurtu loan, Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica, Editura
RAO, Bucuresti, 2001.
S8
Universitatea SPIRUHARET
Facultatea de istorie

ISTORIA CONTEMPORANA A ROMANIEI DUPA 1940

Prof.univ.dr. STEFAN LACHE

ROMANIA SI AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

1. Evolutia regimului politic in perioada septembrie 1940

-ianuarie 1941
La un an de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, Romania
resimtea din plin consecintele grave ale dezmembrarii sale teritoriale si
nationale. Pierderea Basarabiei si a Bucovinei de nord, a sudului Dobrogei si a
nord-vestului Transilvaniei a dezorganizat economia nationala, provocandu-i
mari daune atat sub raportul resurselor naturale, cat si al instalatiilor si
capitalurilor investite, fortei de munca, productiei industriale si agricole.
Rapturile teritoriale din 1940 au destramat sistemul de aparare edificat in
perioada interbelica, au afectat statutul militar al Romaniei in Europa. Starea de
nemultumire si revolta romanilor s-au generalizat, imbracand forme publice de
manifestare. La inceputul lunii septembrie 1940, au izbucnit, in mai toate marile
orase (Arad, Alba lulia, Baia Mare, Brasov, Bucuresti, Cluj, Constanta, Iasi,
Oradea, Timisoara, Turda s.a.), intruniri si demonstratii de strada; zeci si sute de
mii de cetateni, de cele mai diferite categorii sociale au protestat impotriva
actelor impuse de puterile totalitare, condamnand totodata politica regimului lui
Carol al II-lea de acceptare a acestora, incercand sa solutioneze criza politica si
sa-si salveze tronul, suveranul a destituit guvernul Gigurtu si, la 5 septembrie
1940, 1-a investit pe generalul Ion Antonescu (1882-1946) cu „puteri depline
pentru conducerea statului roman", iar in ziua urmatoare a transferat
prerogativele regale fiului sau Mihai si a parasit Romania. Fostul suveran omite
deliberat termenul de „abdicare", in speranta unei reveniri la tron. in Apelul
catre Romani din 6 septembrie 1940, Ion Antonescu recunostea ca a incalcat „un
juramant solemn, cerand abdicarea regelui caruia ii jurase credinta", dar explica
gestul prin dorinta de a evita o totala si inevitabila catastrofa.
Generalul Antonescu a incercat sa constituie un cabinet de „uniune
nationala", asa cum convenise cu luliu Maniu, C.I.C. Bratianu si Horia Sima,
inainte de inlaturarea de la putere a lui Carol al II-lea. Dar liderii Partidelor
National-Taranesc si National-Liberal 1-au refuzat, evitand sa-si asume
responsabilitati guvernamentale in acele momente grele prin care trecea natiunea
romana. La 14 septembrie 1940, generalul Antonescu, la sugestia germanilor, si-
a asociat la putere Miscarea legionara / Garda de fier; in aceeasi zi, Romania
este proclamata prin decret-regal „stat national legionar". Cumuland functiile de
presedinte al Consiliului de Ministri, de conducator al statului (functie noua) si
de sef al regimului legionar, Ion Antonescu a concentrat in mainile sale, atat
atribute ale puterii legislative, cat si pe cele ale puterii executive (avea dreptul de
a initia si revoca ministri, secretari si subsecretari de stat, orice functionar al
statului, de a incheia tratate cu alte state, de a declara razboi si de a incheia
pace). Prin asumarea calitatii de sef al regimului legionar, Antonescu dorea sa-si
subordoneze Miscarea legionara si sa defineasca rolul secundar al acesteia in
raport cu propria putere. Horia Sima era recunoscut, prin acelasi decret, in
calitate de „conducator al Miscarii legionare", el indeplinind si functia de
vicepresedinte al Consiliului de Ministri, in fapt, s-a ajuns la un guvern bicefal,
datorita conjuncturii interne si internationale.
Regelui i-au ramas urmatoarele prerogative: era capul ostirii; avea dreptul
de a bate moneda; conferea decoratiile romane; primea si acredita ambasadorii si
ministrii plenipotentiari; aproba legile organice si numea primul ministru,
insarcinat cu depline puteri; avea drept de amnistie si gratiere. Generalul s-a
straduit sa para fidel tronului, dar a actionat ca un sef de stat autocrat, parasind
in practica guvernarii orice subordonare fata de monarh.
in domeniul relatiilor externe, Ion Antonescu a actionat pentru accelerarea
ralierii Romaniei la politica Axei Berlin-Roma pe care o vedea deja castigatoare
in noua conflagratie mondiala. El a repetat solicitarea facuta anterior de Carol al
II-lea lui Hitler de a trimite o misiune militara in Romania si a inceput negocieri
pentru incheierea unui nou tratat economic cu Germania.
La 12 octombrie 1940, primele trupe germane intrau pe teritoriul
romanesc cu misiunea aparenta „de a instrui Romania prietena" in privinta
organizarii si pregatirii fortelor sale armate; sarcina lor reala era - cum sublinia
inaltul Comandament al Wehrmacht-ului (20 septembrie 1940): sa apere
regiunea petrolifera a Romaniei impotriva unei terte puteri care ar incerca sa o
acapareze sau sa o distruga; sa dea posibilitate armatei romane sa execute sarcini
definite, corespunzator unui plan elaborat in favoarea intereselor germane; in
cazul unui razboi cu Rusia sovietica, sa pregateasca angajarea fortelor germane
si romane din directia Romaniei. Efectivele germane cantonate in Romania au
crescut de la 22.430 in octombrie 1940 la 60.404 militari in ianuarie 1941; in
luna urmatoare erau 367.744 militari, pentru ca numarul lor sa ajunga in aprilie
1941 la 750.000.
La 23 noiembrie 1940, cu prilejul primei sale vizite la Berlin, Ion
Antonescu a semnat documentele de aderare a Romaniei la Pactul Tripartit
(alianta incheiata la 27 septembrie 1940, intre Germania, Italia si Japonia). Cu o
zi inainte, la intrevederea cu Hitler, Antonescu a declarat ca „el nu se va
multumi numai cu simplul act al aderarii la Pactul Tripartit, ci va fi gata sa lupte
cu arma in mana, impreuna cu Puterile Axei pentru victoria civilizatiei". Prin
aderare la Pactul Tripartit si prin prezenta Wehrmacht-ului pe teritoriul sau,
Romania a devenit un aliat militar de facto al celui de-al treilea Reich. Pentru
multi romani, o alianta cu Germania nazista parea nefireasca, datorita rolului
principal pe care acest stat - urmand teluri bine definite in sud-estul Europei -1-
a jucat in mutilarea Romaniei prin Dictatul de la Viena si prin presiunile
exercitate asupra guvernului roman de a ceda Basarabia, Uniunii Sovietice si
partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), Bulgariei. O alternativa la aceasta
alianta, in acel moment, nu exista; Anglia si Franta fusesera eliminate ca factori
de putere in Europa, iar in ceea ce priveste U.R.S.S. se poate spune cu
certitudine ca natiunea romana respingea ab initio orice intelegere cu acest stat.
in esenta, orientarea progermana a Romaniei era determinata de: relatiile
economice traditionale dintre cele doua tari si complementaritatea economiilor
lor (industria germana, agricultura si resursele petrolifere romanesti); garantiile
germano-italiene oferite Romaniei o data cu Dictatul de la Viena; instabilitatea
la noua frontiera romano-sovietica; perspectiva reintregirii nationale la sfarsitul
razboiului.
in politica interna, guvernarea in tandem s-a dovedit a fi de la inceput
sortita esecului. La 16 octombrie 1940, Horia Sima reclama lipsa de „coeziune si
unitate" in conducerea statului si ii cerea lui Ion Antonescu, printr-o scrisoare
ultimatum, sa actioneze „repede si energic" pentru adaptarea structurilor statului
la esenta politica a regimului, astfel incat „accentul sa cada pe elementul politic
si in economie". Peste 5 zile, generalul ii raspundea printr-o nota taioasa,
afirmand categoric: „eu trebuie sa am intreaga libertate in conducere" si, dupa ce
mentiona ca, in momentul 6 septembrie, a avut la dispozitie si „alte personalitati
si forte politice", ii reprosa lui Horia Sima dezordinile si abuzurile comise de
elemente legionare propulsate in diferite posturi administrative, mai ales de catre
comisarii de „romanizare" a intreprinderilor („romanizarea" viza in primul rand
proprietatile evreiesti), haosul provocat de catre acestia in industrie, finante si
comert. Conducatorul Miscarii legionare era avertizat ca, daca se continua astfel,
„nu numai ordinea economica, dar tot regimul legionar, si guvernul si tara se vor
prabusi". Printr-o scrisoare adresata lui I. Antonescu, la 28 octombrie 1940,
Horia Sima reactioneaza, avertizand ca „in Romania legionara nu mai este loc
pentru nici un alt partid" (invoca libertatea de miscare a vechilor partide,
„asasine ale tineretului" legionar) si nici pentru structura economica liberala
veche, in consecinta, el pretindea o guvernare „in spirit legionar", prin care
intelegea nu numai monopolul politic al organizatiei pe care o conducea, ci si
aplicarea principiilor national-socialismului german referitoare la controlul
centralizat in toate domeniile vietii economice, in fapt, Miscarea legionara dorea
sa-si subordoneze si economia, dupa ce prin repartitia portofoliilor lor
guvernamentale primise departamentele Internelor, Externelor, Educatiei si
Cultelor.
 in toamna anului 1940, „politia legionara" a trecut la razbunare. Au fost
ucisi oameni politici, fosti ministri si prim ministri, intelectuali de mare prestigiu
cum au fost: istoricul Nicolae lorga si economistul Virgil Madgearu. in noaptea
de 26 spre 27 noiembrie 1940, sunt impuscati de legionari, in celulele inchisorii
Jilava, 64 de detinuti, politicieni si militari, colaboratori ai lui Carol al II-lea,
intre care generalul Gheorghe Argesanu, Gabriel Marinescu, Gheorghe Bengliu,
Victor lamandi, fost ministru al Justitiei, Mihail Moruzov, fost director al
Serviciului Secret de Informatii. Dupa aceste asasinate, intelegerea dintre cele
doua componente ale regimului s-a destramat definitiv; opozitia latenta dintre
acestea se transforma intr-o confruntare fatisa si dura pentru suprematie in
conducerea statului.
Ion Antonescu, avand acordul lui Hitler si sprijinul armatei, a inclinat
balanta de partea lui; a infrant rebeliunea legionarilor din 21-23 ianuarie 1941 si
a restabilit „linistea si ordinea". Miscarea legionara este scoasa in afara legii.
Horia Sima si alti rebeli s-au refugiat in Germania, unde au fost tinuti ca o
rezerva politica pentru cazul ca Antonescu si-ar fi schimbat orientarea
progermana. Pana la 25 februarie 1941 au fost arestati 9357 de legionari
participanti la rebeliune - 4638 in Bucuresti si 4714 in provincie. Imediat a
inceput judecarea lor de catre tribunale militare.
Un nou guvern, alcatuit la 27 ianuarie 1941, din militari si tehnocrati,
avea ca obiective imediate declarate: asigurarea ordinii interne si administrarea
eficienta a tarii. La sfarsitul lunii ianuarie 1941, in toate cele 48 de judete au fost
numiti prefecti din randurile ofiterilor superiori activi (37 de colonei si 11
locotenenti colonei). Totodata, au fost inlocuiti toti primarii de orase si comune,
numiti sub regimul national-legionar. La 14 februarie 1940 s-au abrogat
dispozitiile Decretului-regal privind crearea „statului national legionar" si s-a
stabilit ca, „pana la o noua reglementare, orice actiune politica de orice natura
este interzisa". Generalul Antonescu isi pastra calitatea de conducator al statului
si de sef al guvernului; el detinea puterea legislativa, executiva, controla justitia,
dirija politica externa, punand bazele unui tip de autoritarism care poate fi
definit ca dictatura militara. Rolul institutiei monarhice ramanea minimalizat,
tanarul suveran, Mihai I, fiind considerat „numai un simbol", era lipsit de
dreptul de a se implica in conducerea statului.
Partidele politice ramaneau interzise. Liderii P.N.T., P.N.L. si-au
continuat insa activitatea, exprimandu-si dezacordul, mai ales prin memorii si
scrisori, adresate lui Antonescu, fata de principalele sale acte de politica interna
si externa. Ion Antonescu nu a recurs la distrugerea opozitiei traditionale,
respectand o regula de baza a politicii romanesti in epoca moderna: existenta
unei echipe de rezerva pentru eventualele schimbari geostrategice pe plan
politic. El dispretuia democratia parlamentara, socotind ca ea „s-a dovedit in
trecut absolut neputincioasa de a asigura progresul intern al tarii, hotarele si
prestigiul ei extern".
 Pentru a-si legitima puterea, conducatorul statului a recurs la plebiscit.
Natiunea romana era chemata in Adunare obsteasca plebiscitara pe 2 martie
1941: cetatenii care aveau 21 de ani erau obligati sa-si exprime deschis, prin
„Da" sau „Nu", aprobarea sau dezaprobarea asupra chipului cum generalul Ion
Antonescu a condus Tara de la 6 septembrie 1940. Rezultatul - 2.963.294 voturi
(99,9 %) Da si 2.996 (0,1 %) Nu - era, implicit, un vot pentru eliminarea
legionarilor de la conducerea statului si un cec in alb dat generalului pentru
actele sale de guvernare, ulterioare.
Guvernul antonescian a pus in aplicare o politica antisemita. Evreii au fost
supusi discriminarilor si represiunilor de tot felul, incepand din septembrie
1941, peste 100.000 de evrei au fost deportati in Transnistria. in urma
executiilor sumare ce au urmat in timpul si imediat dupa intrarea trupelor
germano-romane in Basarabia si nordul Bucovinei si a conditiilor inumane de
detentie au murit cel putin 118.919 evrei. Oficialitatile romane au incercat sa
reziste presiunilor exercitate de nazisti de a recurge la exterminarea totala a
evreilor, intr-un memoriu remis Legatiei Reichului la Bucuresti, la 12 martie
1943, se preciza ca „pentru rezolvarea deplina a problemei evreiesti in Romania
exista numai o singura solutie: emigrarea". Din martie 1941 si pana in august
1944, 17 nave cu circa 4.500-4600 emigranti evrei au plecat din Galati, Braila,
Constanta si Sulina spre Palestina. Doua dintre ele, Struma si Mefkure, au fost
atacate si scufundate in Marea Neagra (prima a fost torpilata de un submarin
sovietic, iar a doua a fost mitraliata si scufundata de un vas de razboi german).
Celelalte au ajuns la destinatie. Pana la 23 august 1944, in Romania
supravietuisera 292.149 de evrei. Wilhelm Filderman, presedintele Federatiei
Comunitatilor Evreiesti din Romania, in testamentul sau legalizat la New York
in 1956, afirma ca a fost martorul unor „scene impresionante de solidaritate si de
ajutor intre romani si evrei, in momente de grele incercari din timpurile
imperiului nazist din Europa".
Dupa instituirea dictaturii militare, s-au dezvoltat si mai mult relatiile
romano-germane. Prin transarea disputei cu legionarii, urmata de consolidarea
pozitiei sale in fruntea statului si a armatei, Ion Antonescu a reusit performanta
de a castiga deplina incredere a lui Adolf Hitler in capacitatea sa de a stapani
situatia interna din Romania si de a fi un aliat eficient in proiectata campanie
impotriva U.R.S.S. Documentele referitoare la corespondenta si intalnirile
Antonescu-Hitler releva numeroase domenii in care conducatorul roman are
pozitii diferite fata de cele ale interlocutorului sau pe care si le expune si le
apara cu argumente, inca de la prima sa vizita la Berlin, Antonescu apara
drepturile romanilor asupra Basarabiei, Bucovinei de nord si Transilvaniei.
Raspunsul dat de Fuhrer a fost vag, declarand ca „istoria nu se va opri la anul
1940". Se poate pune intrebarea in ce masura Hitler a folosit in scopul propriilor
planuri, nationalismul generalului Antonescu, dar lupta acestuia pentru apararea
intereselor romanesti si pentru refacerea frontierelor tarii - asa cum a inteles el -
nu poate fi pusa la indoiala. Dupa cum nu pot fi puse la indoiala autoritarismul
regimului sau, responsabilitatea politica pe care el insusi si-a asumat-o, de a fi
adus statul roman alaturi de o forta maligna a istoriei - Germania nazista.

2. Eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de nord

La 22 iunie 1941, Romania s-a alaturat Germaniei in razboiul impotriva
U.R.S.S., avand drept obiectiv eliberarea teritoriilor din est si nord-est ce-i
fusesera rapite in urma cu un an. Era un razboi legitim purtat impotriva unui stat
care se dovedise chiar din momentul formarii sale, in 1917, un adversar ostil
integritatii teritoriale a Romaniei. Razboiul era unul de coalitie - la care au mai
luat parte Finlanda, Ungaria, Italia, Slovacia, precum si divizii de voluntari din
Franta, Spania, Belgia, Croatia, Norvegia. Acest razboi a dobandit si o
dimensiune ideologica: distrugerea comunismului si inlaturarea regimului
sovietic Stalinist. Propaganda germana, condusa de Goebbels, a atribuit
campaniei din Rusia numele de „Cruciada contra bolsevismului", in
documentele romanesti ale timpului, in mass-media, razboiul avea sa poarte
denumirea de „razboiul de reintregire". Motivand decizia de participare a
Romaniei la acest razboi, Ion Antonescu avea sa declare la procesul ce i s-a
intentat in 1946: „Nu pot fi socotit agresor, fiindca Romania era in stare de
razboi cu U.R.S.S. din iunie 1940, cand Rusia era agresorul".
Angajarea armatei romane in razboi s-a facut pe baza unei intelegeri
intervenite intre Hitler si Antonescu, la Munchen, pe data de 12 iunie 1941. Nici
atunci si nici ulterior nu s-au stabilit printr-un acord scris telurile politico-
militare si conditiile colaborarii cu Germania, ceea ce sub aspect juridic insemna
ca Romaniei nu-i era recunoscuta calitatea de aliat. La 18 iunie 1941, Hitler,
printr-o scrisoare adresata lui Antonescu, a precizat misiunea fortelor germane si
romane de la flancul sudic al frontului, in faza initiala a razboiului: apararea
teritoriului roman in fata unui eventual atac sovietic si asigurarea, in special, a
securitatii zonei petrolifere. Ulterior, pe masura inaintarii germane in Galitia de
nord, fortele germane si romane urmau sa treaca la ofensiva. Peste doua zile, Ion
Antonescu lua comanda trupelor germano-romane stationate in Moldova
(Grupul de armate „General Antonescu", in componenta caruia intrau armata 11
germana si armatele 3 si 4 romane).
in ordinul de zi din 22 iunie 1941 semnat de Comandantul de capetenie al
Armatei, se arata: „Ostasi, va ordon: treceti Prutul. Zdrobiti vrasmasul de la
rasarit si miazanoapte. Reimpliniti in trupul tarii glia strabuna a Basarabiei si
codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele si plaiurile voastre". Pana la 2 iulie
1941, actiunile militare pe frontul din Moldova au avut ca rezultat constituirea a
numeroase capete de pod la Est de Prut si patrunderea in nordul Bucovinei, pe
adancimi de 10-12 km. Aviatia romana a executat misiuni de recunoastere si
bombardament pe directiile Chisinau si Cetatea Alba. Concomitent, aviatia
sovietica a bombardat Bucurestiul, Constanta, Galatiul, Braila, Tulcea, Radauti,
Buzau, iar navele de razboi si trupele terestre din sudul Basarabiei au deschis
focul asupra porturilor romanesti si au incercat sa patrunda in Delta Dunarii.
in Bucovina de Nord, romanii au inceput ofensiva, in noaptea de 2/3 iulie
1941; o manevra de invaluire, pusa in aplicare de comandamentul Armatei a 3-a,
la 5 iulie, a determinat garnizoana sovietica sa se retraga din Cernauti. La 8
iulie, trupele romane au ajuns la Hotin. in numai 5 zile, unitatile romane au
parcurs prin lupta 150 de km, fortand din mars Siretul, trecand Prutul prin vad si
inlaturand toate obstacolele din calea lor. in Basarabia, trupele romane si cele
germane au dat batalia principala in masivul Cornestilor de la vest de Chisinau.
La 16 iulie 1941, armata romana reintra in Chisinau; la 25 iulie a fost eliberat
ultimul oras detinut de sovietici pe malul drept al Nistrului - Cetatea Alba.
Luptele pentru eliberarea Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului
Herta au durat 35 de zile si au angajat 473.103 militari (armata de uscat 402.744,
aeronautica 56.176, marina 14.180 de militari). Pierderile inregistrate pana la 31
iulie 1941 au insumat 24.396 de militari (5011 morti, 14.898 raniti, 4487
disparuti). La 21 august 1941, Ion Antonescu este avansat de regele Mihai la
gradul de maresal; la randul sau, regele primise acelasi grad din partea
conducatorului statului.
Actiunea militara pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de nord a
intrunit adeziunea opiniei publice, a liderilor P.N.T. si P.N.L., desi acestia
manifestasera rezerve fata de politica progermana a lui Antonescu. La 18 iulie
1941, luliu Maniu adreseaza un memoriu generalului Ion Antonescu, in care
subliniaza: „ Recunostinta tarii pentru generalii, ofiterii si soldatii romani si
pentru dv. domnule general, comandantul de capetenie, va fi eterna". Totodata,
liderul P.N.T. aprecia ca Romania nu trebuie sa proclame „razboi sfant contra
Rusiei", subliniind ca „nu este admisibil sa ne legam soarta prin razboaie de
cucerire si agresiune cu Axa". La aceasta atitudine s-au raliat si militantii
Partidului Social-Democrat. Singura exceptie a fost aceea a comunistilor care
urmau indicatiile Cominternului. in platforma-program a C.C. a P.C.R. din 6
septembrie 1941, dupa ce se arata ca Antonescu „a aruncat armata romana
impotriva poporului liber si fericit din Basarabia si Bucovina de nord", se
stabilea drept principal obiectiv lupta impotriva „ocupantilor fascisti si a clicii
militaro-fasciste in frunte cu tradatorul Antonescu ... si a razboiului criminal
antisovietic". Unii comunisti implicati in acte de sabotaj si de spionaj au fost
executati. Altii care au desfasurat activitate politica impotriva regimului
Antonescu au fost judecati si condamnati la inchisoare. La 16 decembrie 1942,
erau internati in lagare 1915 comunisti sau socotiti ca atare, din care 1221 la
Targu-Jiu.
Eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de nord a anulat in fapt efectele
Pactului Ribbentrop-Molotov in ceea ce priveste granita de rasarit a tarii.
Romania isi redobandea astfel, in virtutea propriului drept la suveranitate,
teritoriile din Est ce-i fusesera rapite in vara anului 1940. Cele doua provincii au
fost reintegrate in statul roman, devenind unitati administrative-autonome,
resedintele fiind Chisinau si Cernauti. Ele erau conduse de guvernatori, investiti
cu atributii civile si militare: general Constantin Voiculescu, in Basarabia si
general Corneliu Calotescu, in Bucovina.
La cererea Germaniei, Romania a luat parte, in continuare, la razboi,
dincolo de Nistru - actiune motivata de exigente strategice si politice. Cu
prilejul intrevederii sale cu Hitler din 6 august 1941 de la Bredicev (Ucraina),
Antonescu a fost de acord cu participarea armatei romane la operatiunile
militare de la aripa de sud a frontului, in zona Odesei si a Crimeii. Fuhrerul a
inmanat generalului Crucea de cavaler si Crucea de Fier, clasele I si II, si i-a
multumit pentru cooperarea militara. Batalia Odesei (18 august-16 octombrie) a
confirmat serioase carente in pregatirea si dotarea fortelor romane. Pana la urma,
Odesa a fost cucerita; pretul a fost insa foarte ridicat: pierderile romanilor au
depasit de peste trei ori pe cele din cursul luptelor pentru eliberarea Basarabiei si
Bucovinei de nord (92.545 din care 17.729 morti, 63.345 raniti si 11.471
disparuti).
in toamna anului 1941, Ion Antonescu a retras cea mai mare parte a
trupelor de pe front. De asemenea, au ramas unitati de paza si de combatere a
actiunilor subversive in Transnistria - regiunea dintre Nistru si Bug preluata de
guvernul roman sub administratia sa. Guvernator al Transnistriei a fost numit de
catre generalul Ion Antonescu, la 19 august 1941, profesorul Gheorghe
Alexianu. Organizarea trecerii armatei pe sub Arcul de Triumf din Bucuresti, la
8 octombrie 1941, semnifica incheierea razboiului de reintregire a hotarelor
Romaniei la est si nord-est. La 9 noiembrie 1941, s-a organizat un al doilea
plebiscit; 3.446.889 voturi au fost Da pentru regimul maresalului si numai 68
Nu. Era de fapt un vot pentru reintegrarea Basarabiei, a nordului Bucovinei si a
tinutului Herta in cadrul statului national roman.

3. Campania din Est si angajarea Romaniei in conflagratia mondiala

Fortele militare romane, altele decat cele care luptau pentru cucerirea
Odesei, au continuat operatiunile, in cooperare cu trupele germane: la 13 august
1941, ele depasisera Bugul, au inaintat, apoi, spre Nipru, Marea de Azov si
Crimeea. Stepa Nogai, o regiune dintre Nipru si Marea de Azov, a devenit
teatrul unor aprige batalii intre unitatile de tancuri sovietice, care reusisera sa
patrunda in spatele germanilor, si unitatile cavaleriei si vanatorilor de munte
romani, in acelasi timp, singura unitate blindata romana a insotit trupele
germane care au patruns in Crimeea, ajungand pana la fortificatiile
Sevastopolului si spre Kerci. Unitatile romane au ramas in Peninsula Crimeea
toata iarna anilor 1941-1942.
 Participarea la campania din Est, pe teritoriul U.R.S.S., a adus Romania in
stare de razboi cu Marea Britanic si cu Statele Unite ale Americii. La 14 august
1941, Roosevelt si Churchill au semnat, la baza militara Argentina din
Newfoundland, Carta Atlanticului, in care se preciza ca tarile lor „nu doresc sa
vada nici o modificare teritoriala in acord cu cerintele liber exprimate ale
popoarelor interesate", „respecta dreptul ce-1 are fiecare popor de a alege forma
de guvernamant sub care sa traiasca" si „doresc sa fie redate drepturile suverane
si liberul exercitiu de guvernare celor care au fost privati de ele prin forta". A
doua zi, cei doi lideri occidentali i-au adresat lui LV. Stalin un mesaj prin care ii
aduceau la cunostinta rezultatele intalnirii lor si i-au propus organizarea unei
reuniuni a celor trei mari puteri. Liderul de la Kremlin a raspuns pozitiv la mesaj
si, la 29-30 septembrie 1941, a avut loc Conferinta tripartita de la Moscova,
soldata cu angajamentul S.U.A. si Marii Britanii de a ajuta U.R.S.S. din punct de
vedere material (prin echipament de lupta, carburanti) si financiar (printr-un
imprumut financiar de un miliard de dolari fara dobanda), in razboiul impotriva
Germaniei si a aliatilor sai.
La 24 decembrie 1941, guvernul Uniunii Sovietice a aderat, cu unele
rezerve, la Carta Atlanticului. La 6 decembrie 1941, guvernul britanic,
raspunzand insistentelor sovietice, a declarat razboi Finlandei, Ungariei si
Romaniei. Guvernul roman fusese avertizat de guvernul britanic, la 25
noiembrie 1941, ca, daca pana la 5 decembrie 1941, nu inceteaza operatiunile
militare si nu se retrage practic de la orice participare la ostilitatile impotriva
U.R.S.S., aliata Marii Britanii, aceasta din urma „nu va avea alta alegere decat
sa declare existenta starii de razboi intre cele doua tari". Asadar, era o declaratie
de razboi determinata de exprimarea solidaritatii cu Uniunea Sovietica, intr-un
moment cand ofensiva Wehrmachtului parea sa duca la cucerirea Moscovei, in
zilele de 7 si 8 decembrie 1941 au declarat razboi Romaniei, in calitate de
membre ale Commonwealth-ului britanic, Noua Zeelanda, Canada, Australia si
Africa de Sud.
La 12 decembrie 1941, guvernul de La Bucuresti a comunicat
Washingtonului ca „in conformitate cu dispozitiile Pactului Tripartit si ca
urmare a starii de razboi ce a intervenit intre Statele Unite, pe de o parte, si
Reichul german, Italia si Japonia, pe de alta parte, Romania se afla ea insasi in
stare de razboi cu Statele Unite ale Americii". Washingtonul a ignorat aceasta
declaratie, considerand ca Romania era o tara ocupata de Germania. Statele
Unite ale Americii au declarat razboi Romaniei la 6 iunie 1942.
La l ianuarie 1942, s-a semnat, la Washington, Declaratia Natiunilor
Unite (S.U.A., Marea Britanic, U.R.S.S., China, Australia, Africa de Sud,
Belgia, Canada, Costa Rica, Cuba, Cehoslovacia, Grecia, Guatemala, Haiti,
Honduras, India, Iugoslavia, Luxemburg, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelanda,
Olanda, Panama, Polonia, Republica Dominicana, Salvador). Unele state din
coalitia Natiunilor Unite nu au declarat razboi Romaniei, dar au rupt relatiile
diplomatice cu Bucurestiul. Astfel, la sfarsitul anului 1941 si la inceputul anului
1942, datorita evolutiei inexorabile a evenimentelor militare si politico-
diplomatice internationale, Romania a intrat in angrenajul conflagratiei
mondiale.
Maresalul Antonescu dorea sa fie, prin angajamentul militar romanesc,
principalul aliat al cancelarului Hitler in campania din Est. La 5 ianuarie 1942,
el isi exprima, printr-o scrisoare, gratitudinea pentru aprecierile Fuhrerului la
adresa persoanei sale si a armatei romane, facute cu prilejul incheierii unui an de
colaborare, si solicita o intrevedere in scopul stabilirii coparticiparii la
preconizata ofensiva de primavara. Avea in vedere o contributie romaneasca de
10 divizii, la care sa se adauge inca 5-6 divizii. Seful Marelui Stat Major,
Generalul losif lacobici, s-a opus acestei intentii, apreciind ca Romania nu
trebuie sa trimita pe front mai mult de 8 divizii, aducand ca argumente
„nepopularitatea acestui razboi, departe de granitele tarii, precum si problema
sigurantei nationale fata de Ungaria". Generalul lacobici, considerat de catre
maresal defetist, si-a prezentat demisia, care i-a fost acceptata la 20 ianuarie
1942. La intalnirea cu Hitler din 11 februarie 1942, de la Cartierul general
„Wolfschanze" din Prusia Orientala, Antonescu a supralicitat, declarand ca
armata romana reinarmata si cu efectivele completate, este oricand „gata sa
marsaluiasca pana in Caucaz si in Ural".
Armata romana cu un efectiv de 26 de divizii a continuat operatiunile din
Crimeea, inclusiv la asediul Sevastopolului (noiembrie 1941-iulie 1942) si la
bataliile defensive duse in Cotul Donului si in Stepa Calmuca (noiembrie-
decembrie 1942). in acest mare spatiu geografic, romanii au cunoscut victorii,
dar si infrangeri, unele extrem de grave, in special pe frontul de la Stalingrad, in
conditii dramatice in care superioritatea inamicului in mijloace moderne de
lupta, in special in tancuri grele, era evidenta, in afara marilor lipsuri din dotarea
si echiparea trupelor si a unor greseli de executie - care nu au determinat insa
deznodamantul nefavorabil -, batalia de la Stalingrad (iulie 1942-februarie
1943) a pus in lumina, in plus, consecintele angajarii armatei romane intr-un
razboi de coalitie alaturi de o mare putere fara a se stabili de la inceput, prin
tratate sau conventii, drepturile si obligatiile partilor. Situatiile dificile in care
erau puse deseori comandamentele romane erau provocate nu atat de integrarea
unor mari unitati in structurile Wehrmachtului, cat, mai ales, de concentrarea
conducerii operatiunilor in mana lui Hitler (care a preluat comanda suprema a
armatei germane de uscat la 19 decembrie 1941) - exercitata prin
comandamente din zonele de lupta, care acordau prioritate propriilor interese.
Comandamentul roman era lipsit de o imagine in plan strategic, impunandu-i-se
un mod de conducere care nu corespundea doctrinei si experientei militare
romanesti. La intalnirile Hitler-Antonescu, seful marelui cartier german ii
prezenta conducatorului roman operatiile in curs, cu hartile respective, dar nu i
se dadeau informatii detaliate, inclusiv despre rezervele existente, decat pentru
io
sectoarele in care erau angajate trupele romane, asa incat nici un moment
maresalul nu avea o privire de ansamblu si nici posibilitatea sa ia vreo decizie
independenta, cu toate ca i se cerea mereu parerea, inaltul Comandament
german a mers pana acolo incat comandantii romani de armata nu au avut
posibilitatea de a concepe planuri de lupta, de a lua decizii majore fara aprobarea
esaloanelor superioare, sau chiar similare, germane.
La Cotul Donului si in Stepa Calmuca, Romania a pierdut, in nici doua
luni, circa 150.000 de militari - morti, raniti si disparuti. Cu toate acestea,
Romania a continuat sa-si indeplineasca obligatiile de aliat si in timpul retragerii
de la Stalingrad si din Caucaz, in capul de pod din Kuban, in Crimeea si pe
litoralul nordic al Marii Negre, precum si in nordul Basarabiei si al Bucovinei,
din martie 1944, cand partea de est a teritoriului national a devenit un nou teatru
de actiuni militare, in lunile aprilie si mai 1944, marina romana, in colaborare cu
cea germana, realizeaza evacuarea din Peninsula Crimeea a circa 121.000 de
oameni (36.577 romani, 58.486 germani, restul slovaci, voluntari rusi, civili)
-in conditii grele datorita unei slabe acoperiri aeriene, numarului redus de nave
de razboi si distantei mari de parcurs (distanta dintre litoralul sud-estic al
Crimeei si porturile Sulina si Constanta fiind de circa 300-400 de km). Au mai
fost evacuati pe calea aerului 21.457 de ofiteri si soldati. Cel putin 4.000 de
persoane au pierit inecate in Marea Neagra, slepurile sau navele pe care se aflau
fiind scufundate de marina si aviatia sovietica.
Pe masura inaintarii sovietice spre vest si sud-vest, s-au intensificat
bombardamentele americane si britanice asupra Romaniei. Dupa un prim raid
aerian asupra Romaniei, la 12 iunie 1942, a urmat cel de la l august 1943 in
zona Ploiesti-Brazi-Campina - un atac surpriza in cursul caruia au murit 147 de
aviatori americani si 116 au fost luati prizonieri; din 177 de avioane
cvadrimotoare, 42 au fost fost doborate in Romania si doar 88 s-au mai intors la
baza lor. De la 4 aprilie 1944, cand a fost bombardat prima data Bucurestiul,
Romania a fost supusa unor atacuri aeriene sistematice, pana la 23 august 1944,
vizand in principal rafinariile de petrol si reteaua feroviara. Anglo-americanii
dominau batalia aeriana prin numarul si calitatea aparatelor; la raiduri
participau, ziua, intre 4-700 de bombardiere cvadrimotoare Boeing 24, botezate
de americani „Liberator"; insotite de avioane de vanatoare „Lokhead", iar
noaptea, pana la 200 de bombardiere engleze „Vellington" sau Lancaster.
Fiecare purta o incarcatura de pana la 1.000 de kg bombe explozive sau
incendiare si avea un echipaj de pana la 8 oameni. Avioanele zburau la inaltime
de peste 8 km, depasind limita de actiune a artileriei antiaeriene si a celor cateva
zeci de avioane romanesti de vanatoare. Pierderile americane si britanice,
aproximative, in intervalul 4 aprilie-23 august 1944, s-au cifrat la 325 de
bombardiere, 65 aparate de vanatoare, 1.400 aviatori morti, 1590 prizonieri.
Bombele au lovit zona petrolifera; numai atacul asupra Ploiestiului, de la 5 mai
1944, a dus la scaderea productiei si transportului benzinei cu 50 %.
n
 Cu prilejul ultimei sale intrevederi cu Hitler, la 5 august 1944, Antonescu
isi exprima „marile sale temeri in ce priveste evolutia situatiei politice datorita
atacurilor aeriene". El il informa pe Fuhrer ca transporturile in scopuri
economice erau intrerupte cu totul; functionau numai transporturile militare si
petroliere, intrucat garile de triaj, atelierele de reparatii, precum si nodurile de
cale ferata mai importante erau grav avariate de deteriorari puternice cauzate de
bombardamente. Rafinariile de petrol suferisera si ele, astfel ca, in locul unei
productii de 1.100 vagoane, puteau fi rafinate numai 400 de vagoane de titei, in
afara de dezorganizarea vietii economice si sociale, atacurile aviatiei anglo-
americane au provocat numeroase victime in randul populatiei civile urbane.
Astfel, bombele lansate la 4 aprilie 1944 pentru distrugerea liniei ferate
Bucuresti-Triaj si a Garii de Nord au ajuns peste Calea Grivitei. Sub sutele de
imobile daramate au fost ingropati peste 5.000 de morti si raniti, majoritatea
femei, batrani si copii. Bombardamentele anglo-americane conjugate cu
operatiile terestre ale Armatei Rosii ce se apropiau tot mai mult de spatiul
romanesc au accentuat starea de spirit potrivnica regimului antonescian si
continuarii razboiului.

4. Trecerea de partea Natiunilor Unite. Actul de la 23 august 1944

La inceputul anului 1943, Romania, ca si alte state din Europa centrala si
de sud-est, semnatare ale Pactului anticomintern - Finlanda, Ungaria, Bulgaria,
si-a sporit tentativele diplomatice pe langa reprezentantii marilor puteri ale
coalitiei Natiunilor Unite din tarile neutre pentru a afla in ce conditii s-ar putea
retrage din razboi. Romanii au stabilit initial contacte cu anglo-americanii,
demersurile guvernului interferandu-se cu cele ale opozitiei. Protagonistii,
vicepremierul si ministrul de externe Mihai Antonescu si luliu Maniu, nu au
gasit deschiderea necesara deoarece guvernele marilor puteri occidentale
lansasera, la Conferinta de la Casablanca (ianuarie 1943), ideea capitularii
neconditionate a Germaniei si partenerilor ei. Totodata, potrivit strategiei
militare generale, stabilita de reuniunea tripartita la nivel inalt de la Teheran (28
noiembrie-1 decembrie 1943), Romania intra in zona exclusiva de operatiuni a
Armatei Rosii. Ca urmare, emisarii romani care incercau sa negocieze numai cu
anglo-americanii erau trimisi sa discute si cu sovieticii.
Mihai Antonescu a preconizat o actiune comuna a Romaniei si Italiei,
eventual si a Bulgariei si Ungariei, de incetare a ostilitatilor cu Natiunile Unite.
Privita de oficialitatile de la Roma la inceput cu rezerve, propunerea este reluata
dupa infrangerea armatelor italo-germane in Tunisia; ducele Benito Mussolini
si-a insusit-o, dar a fost de parere sa fie amanata cu circa doua luni, solicitand in
schimb o intrevedere cu vice-premierul roman, intrevederea a avut loc pe l iulie
1943, dar totul era tardiv. Mussolini va fi indepartat de la putere, la 25 iulie
1943, iar noul guvern condus de maresalul Pietro Bagdoglio a adoptat calea

12
iesirii unilaterale a Italiei din razboiul dus alaturi de Germania, a trecut de partea
Natiunilor Unite si si-a obtinut un statut de cobeligeranta.
Romanii au continuat sa caute o iesire din angrenajul Axei fara sa piarda
beneficiul Cartei Atlanticului privind nerecunosterea frontierelor trasate in
timpul razboiului daca acestea nu erau rezultatul unor negocieri liber consimtite
intre partile interesate. La Bucuresti nu se stia ca, inca din mai 1942, cand s-a
incheiat tratatul de alianta anglo-sovietic, guvernul de la Londra acceptase
pretentiile U.R.S.S. asupra statelor baltice si a teritoriilor anexate de la Finlanda
si Romania, fiind urmat, in august acelasi an, de guvernul de la Washington.
Anglo-americanii nu au perceput, se pare, in toata dimensiunea lor, revendicarile
viitoare ale sovieticilor. Cert este insa ca, dupa targul cu Hitler din 23 august
1939 si cotropirile din 1939, 1940, Stalin obtinea castig de cauza si din partea lui
Churchill si a lui Roosevelt. Politica occidentalilor de cedare in fata sovieticilor
era determinata in principal de considerente militare. Fara contributia U.R.S.S,
Germania nu putea fi invinsa. Exista, de asemenea, teama de o pace separata
sovieto-germana ceea ce ar fi permis concentrarea Wehrmachtului pe frontul din
vestul Europei.
La inceputul lunii aprilie 1943, luliu Maniu considera ca „Nu exista decat
o singura solutie: Romania sa ceara pace separata. Si acest lucru trebuie sa-1 faca
guvernul Antonescu". Tot spre Antonescu, desigur, din cu totul alte motivatii, se
orienta Stalin, care credea ca detinatorul puterii de la Bucuresti, spre deosebire
de eventualii sai succesori, putea sa asigure imediat Armatei Rosii structuri
logistice pentru o inaintare rapida prin spatiul romanesc spre Europa centrala si
de sud-est. La 2 aprilie 1944, in timpul operatiei Uman-Botosani (5 martie-17
aprilie 1944), cand trupele sovietice patrunsesera in nord-estul Romaniei,
guvernul U.R.S.S. a publicat o declaratie potrivit careia el „nu urmareste sa
anexeze vreo portiune oarecare din teritoriul romanesc la Uniunea Sovietica si
nici sa modifice in vreun fel starile sociale existente actualmente in Romania".
Aceasta era o declaratie de circumstanta oferita indeosebi Londrei si
Washingtonului, menita sa acrediteze ideea ca Moscova renuntase la
mesianismul revolutionar si, prin urmare, nu intentiona sa instaleze regimuri
comuniste in Europa. La 12 aprilie 1944, guvernul U.R.S.S. prezenta guvernului
Romaniei conditiile de armistitiu, prin care se cerea, in primul rand, ca trupele
romane aflate pe front in Crimeea si in regiunile Odesa si Chisinau (estimate la
13 divizii), fie sa capituleze in fata Armatei Rosii, fie „sa-i loveasca in spate pe
nemti" si sa lupte impotriva lor impreuna cu rusii; in acest caz, guvernul sovietic
se angaja sa completeze armamentul diviziilor respective „si sa le puna imediat
la dispozitia maresalului Antonescu si a lui Maniu". Conditiile minimale ale
armistitiului erau: „ruptura cu germanii si lupta comuna a trupelor romane si a
trupelor aliate, inclusiv Armata Rosie, impotriva germanilor pentru redobandirea
independentei si suveranitatii Romaniei"; restabilirea frontierei romano-
sovietice de dupa „tratatul" din 1940; reparatii de razboi; eliberarea tuturor
13
prizonierilor de razboi sovietici si aliati; trupele sovietice, cat si celelalte trupe
aliate sa aiba posibilitatea, daca situatia militara o impune, sa se deplaseze, in
toate directiile pe teritoriul romanesc, guvernul Romaniei fiind obligat sa acorde
tot sprijinul prin caile de comunicatie, pe pamant, pe apa si in aer. Guvernul
sovietic socotea nedrept rezultatul arbitrajului de la Viena si era de acord „sa
participe la actiuni comune cu Romania impotriva ungurilor si a nemtilor pentru
restituirea intregii Transilvanii, sau a celei mai mari parti din ea". Aceste
conditii au fost comunicate si guvernelor englez si american, precum si printului
Barbu Stirbei, aflat la Cairo pentru a prezenta aliatilor punctul de vedere al
opozitiei privind iesirea Romaniei din Axa si trecerea de partea Natiunilor Unite.
Guvernul de la Bucuresti a incercat sa obtina ameliorarea acestor conditii prin
negocieri la Stockholm intre ministrul plenipotentiar Frederik Nanu si
ambasadorul sovietic Alexandra Kollontai, dar atat aceste negocieri, cat si altele
purtate cu reprezentantii U.R.S.S., Angliei si S.U.A. la Cairo, Ankara au esuat.
Guvernantii si opozitia deopotriva se hraneau in continuare cu iluzia ca anglo-
americanii nu-i vor lasa pe sovietici sa decida singuri soarta Romaniei, indata
dupa arestarea sa, la 23 august 1944, maresalul Antonescu a explicat refuzul sau
de a accepta propunerile sovietice de armistitiu, intrucat acestea ar fi insemnat:
a) „un act politic de renuntare si pierdere a Basarabiei si Bucovinei"; b)
„despagubiri de razboi neprecizate", cu pericolul ca „drept gaj al platii lor, rusii
vor tine tara ocupata nedefinit"; c) intoarcerea armelor de catre Romania contra
Germaniei, considerand ca aceasta ar fi insemnat „un gest odios"; d) conditia de
a ordona soldatilor sa se predea rusilor si sa predea armele, ceea ce „ar produce
cel mai mare haos si ar lasa tara la discretia totala a rusilor si a germanilor"; e)
„clauza care ne impunea sa lasam Rusiei dreptul de a patrunde pe teritoriul
Romaniei oriunde ... prezenta ocupatiunea ruseasca cu toate consecintele ei".
in prima jumatate a anului 1944, s-a accentuat tendinta de regrupare a
opozitiei pe platforma comuna a inlaturarii guvernului antonescian si trecerii de
partea Natiunilor Unite. Modelul era cel sugerat o data cu dizolvarea
Cominternului (iunie 1943) - coalizarea fortelor politice interne, astfel incat sa
fie reflexul „Marii Aliante" dintre U.R.S.S., Marea Britanic si S.U.A.
La l Mai 1944 s-a perfectat un acord de colaborare intre P.C.R. si P.S.D.
denumit Frontul Unic Muncitoresc, iar la 26 mai 1944 s-a format Coalitia
National Democrata din P.C.R., P.S.D., P.N.L.-Tatarescu, Frontul Plugarilor
(dr. Petru Groza), Partidul Socialist Taranesc (Mihai Ralea), Uniunea Patriotilor,
Partidul Nationalist Democrat (dr. D. Topa). A urmat constituirea, la 20 iunie
1944, a Blocului National Democratic (B.N.D.) care reunea P.N.T., P.N.L.,
P.C.R., P.S.D. Avand sprijinul regelui si al armatei aceasta larga coalitie si-a
asumat ca obiective: incheierea imediata a Armistitiului pe baza ofertei facute de
Uniunea Sovietica, Marea Britanic si Statele Unite ale Americii, cautand a
obtine conditiile cele mai bune, iesirea Romaniei din Axa si alaturarea ei de
Natiunile Unite, restabilirea independentei si suveranitatii nationale, inlaturarea
14
regimului de dictatura si inlocuirea lui cu un regim constitutional, democratic,
mentinerea unei ordini democratice si realizarea pacii conform cu interesele
poporului roman. Partidele care au alcatuit B.N.D. au declarat ca „isi pastreaza
intreaga independenta ideologica si politica, acordul neprivind decat punctele
mai sus fixate".
Fortele de opozitie au continuat eforturile lor de a convinge Natiunile
Unite ca numai maresalul Antonescu si regimul sau purtau raspunderea pentru
ceea ce se petrecuse in Romania din septembrie 1940: instituirea unui sistem
dictatorial de guvernare; contributia militara in campania din Est, excesele in
administrarea Transnistriei; deportarea si persecutarea evreilor; punerea
resurselor economice la dispozitia Germaniei. Si de vreme ce romanii in
cvasiunanimitatea lor erau de partea Natiunilor Unite ramanea o speranta.
Speranta ca poporul roman nu va fi pedepsit pentru politica unui guvern pe care-
1 repudia si pentru ca, impotriva vointei lui, a ajuns sub dominatia Reichului
nazist.
Liderii B.N.D. au purtat discutii cu privire la forma si componenta noului
guvern, precum si la aspectele militare pe care le implica rasturnarea dictaturii:
planul de masuri elaborat in acest sens a fost inaintat la 27 iunie 1944 la Cairo si
la l iulie 1944, la Stockholm. Acest plan a ramas fara raspuns. La 20 august
1944, luliu Maniu ii telegrafia lui Alexandru Cretzeonu la Ankara ca „opozitia
din Romania este in totala necunostinta de cauza daca sa treaca la actiune ... sau
sa mai astepte". Declansarea ofensivei sovietice pe frontul lasi-Chisinau, la 20
august 1944, a precipitat evolutia evenimentelor.
La 23 august 1944 maresalul Ion Antonescu a fost inlaturat de la putere
printr-o actiune politico-militara denumita de catre protagonistii ei „lovitura de
stat"; peste circa un deceniu, oficialitatile de la Bucuresti au definit-o prin
sintagma „insurectie armata", apoi i-au spus „revolutie de eliberare sociala si
nationala, antifascista si antiimperialista". Conceptul de revolutie fusese folosit
de luliu Maniu, inca de la 3 septembrie 1944, declarand ziarului „Universul" ca
lovitura de stat infaptuita fusese „egala cu o mare revolutie".
Ion Antonescu a fost demis si arestat, in urma unei audiente, la Palatul
regal din Bucuresti, sub motiv ca a refuzat sa incheie imediat armistitiul cu
Natiunile Unite. Un nou guvern constituit in aceeasi zi sub conducerea
generalului Constantin Sanatescu a adoptat primele masuri care marcau
schimbarea cursului politicii interne si externe a Romaniei. Cele mai multe
portofolii au fost incredintate unor generali, dar guvernul functiona sub egida
politica a Blocului Partidelor Democrate, avand in componenta sa, in calitate de
ministri secretari de stat, pe luliu Maniu (P.N.T.), C.I.C. Bratianu (P.N.L.),
Lucretiu Patrascanu (P.C.R.), Constantin-Titel Petrescu (P.S.D.). Grigore
Niculescu Buzesti, diplomat de cariera, apropiat de national-taranisti, a fost
numit ministru de Externe, iar Lucretiu Patrascanu a preluat si functia de
ministru ad-interim la Justitie.
15
 Proclamatia regelui Mihai catre Tara si Declaratia noului guvern radio-
difuzate in seara zilei de 23 august anuntau, o data cu „sfarsitul dictaturii",
iesirea din razboi si „acceptarea armistitiului oferit de Uniunea Sovietica, Marea
Britanic si Statele Unite ale Americii"; se sublinia, totodata, hotararea de
angajare a armatei romane, „alaturi de Puterile Aliate", pentru „a elibera
pamantul Transilvaniei noastre de sub ocupatia straina", incercand sa evite o
confruntare romano-germana, regele Mihai 1-a asigurat pe Manfred von
Killinger, ministrul Germaniei la Bucuresti, ca Romania nu va declara razboi
Reichului, iar Grigore Niculescu-Buzesti a confirmat consilierului de legatie,
Gerharg Stelzer, ca nu se vor crea dificultati trupelor germane daca acestea se
vor abtine de la acte de ostilitate. Fara indoiala ca prin aceste demersuri se
urmarea castigarea de timp pentru consolidarea dispozitivului de lupta al
trupelor romane, dar si sa se dea posibilitate trupelor germane sa se retraga,
relativ usor, peste Carpati. Decizia lui Hitler „de a suprima puciul, de a-1 aresta
pe rege si camarila de la Palat si a constitui un nou guvern condus de un general
filo-german, in cazul in care maresalul Antonescu nu va fi disponibil" si
atacurile exercitate de trupele germane asupra Bucurestiului au determinat
inceputul luptei armatei romane contra fostului aliat. Un comunicat al
guvernului de la Bucuresti, din 24 august 1944, arata ca „unitati germane au
atacat sau au incercat sa dezarmeze unitati romanesti si au mitraliat chiar
populatia pasnica", in acelasi timp, „aviatia germana a bombardat masiv
Capitala si alte orase ale tarii, distrugand obiective nemilitare, vizand in special
Palatul regal si facand numeroase victime in randul populatiei civile". Prin
aceste acte de agresiune - se sublinia in comunicat - „Germania s-a pus in stare
de razboi cu Romania".
Guvernul U.R.S.S. a continuat sa considere Romania stat inamic, neluand
in seama decizia unilaterala a noilor autoritati de la Bucuresti privind
„acceptarea armistitiului" cu Natiunile Unite. Fara ordine de la inaltul
Comandament Sovietic, Armata Rosie a operat ca intr-o tara supusa ocupatiei
militare, luand peste 100.000 de prizonieri din randul militarilor romani,
capturand importante cantitati de armament, dezarmand si sechestrand flota
militara a Romaniei. La 21 de zile dupa 23 august 1944, o delegatie
guvernamentala condusa de Lucretiu Patrascanu semna la Moscova Conventia
de Armistitiu cu U.R.S.S., Marea Britanic si S.U.A. (13 septembrie 1944). Din
partea Aliatilor, Armistitiul a fost semnat de maresalul Rodion Malinovski,
comandantul Frontului 2 Ucrainean. Conventia relua cu unele modificari
agravante conditiile de armistitiu din 12 aprilie 1944: in preambul se stipula ca
Romania „recunoaste faptul infrangerii in razboi" si insera clauze impovaratoare
ce decurgeau de aici. Controlul executarii armistitiului era atribuit unei Comisii
Aliate cu sediul la Bucuresti alcatuita din reprezentanti ai U.R.S.S., Marii
Britanii si S.U.A., prezidata de acelasi maresal Malinovski. Aceasta comisie era
imputernicita sa controleze toate aspectele vietii politice, economice,
16
administrative, culturale, din Romania, „pana la incheierea pacii, sub
conducerea generala si ordinele inaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrand
in numele Puterilor Aliate".
Conventia de armistitiu ignora Actul de la 23 august 1944; nu tinea cont
de faptul ca Romania n-a iesit din razboi in urma unei infrangeri militare, ci
printr-o actiune politico-militara de suveranitate nationala, care crea mari
avantaje armatei sovietice, desfasurarii de ansamblu a operatiilor militare in
favoarea Natiunilor Unite, in timpul negocierii armistitiului, de la Moscova,
delegatia romana a staruit sa se faca distinctie intre guvernul constituit la 23
august 1944 si cel anterior, argumentand ca noul guvern, fiind rezultatul unei
rasturnari politice, infaptuita de fortele nationale de opozitie, in consens cu
dorintele Natiunilor Unite, avea o alta baza juridica si nu putea fi facut
raspunzator de actiunile militare ale vechii guvernari. Dar reprezentantii celor
trei mari puteri aliate n-au acceptat acest punct de vedere. Schimbarea produsa
in Romania la 23 august 1944 s-a impus ca unul dintre evenimentele cruciale ale
istoriei celui de-al doilea razboi mondial, avand profunde implicatii
internationale militare, politice, economice.
Cele mai importante avantaje strategice aduse Natiunilor Unite au fost:
contributia la prabusirea defensivei germane la flancul sudic al frontului est-
european si la dezintegrarea intregului dispozitiv de lupta al Wehrmachtului in
Peninsula Balcanica; deschiderea „Portii Focsanilor" si prin aceasta a „Portilor
Europei Centrale" (pe Valea Dunarii) si ale Europei de Sud-Est in calea
ofensivei armatelor sovietice, asa cum cerusera reprezentantii S.U.A. si ai Marii
Britanii inainte de 23 august 1944; realizarea intr-un timp scurt a unei mari
translatii a frontului sud-est european, fara egal in istoria celui de-al doilea
razboi mondial (intre 200 si 700 km in numai 15 zile); modificarea importanta a
balantei de forte in favoarea Natiunilor Unite prin punerea la dispozitia acestora
a armatei romane (peste 1.000.000 de militari); impactul asupra logisticii
Wehrmachtului, in special a aprovizionarii cu petrol si cu cereale; provocarea
unui adevarat seism politic in spatiul central si sud-est european dominat de al
treilea Reich.

5. Romania in razboi alaturi de Natiunile Unite

Romania a pus la dispozitia Natiunilor Unite intregul potential militar,
economic si financiar de care dispunea, aducand o contributie remarcabila la
obtinerea victoriei finale din mai 1945. intr-o prima etapa (23-31 August 1944),
inaltul comandament roman, reprezentat de Marele Stat Major, condus de
generalul Gheorghe Mihail, a realizat concomitent trei operatiuni de importanta
strategica: eliminarea prezentei militare germane de pe teritoriul national;
acoperirea frontierei si a liniei de demarcatie romano-ungare din podisul
transilvan; recuperarea trupelor din Moldova, care incetasera luptele impotriva

17
sovieticilor, urmand sa se declanseze apoi „ofensiva pentru eliberarea teritoriului
romanesc ocupat de Ungaria in 1940".
La 30 august 1944, primele unitati ale armatei sovietice au intrat in
Bucuresti, eliberat prin efortul exclusiv al fortelor militare romane. Pana atunci,
fortele militare romane au eliberat aproximativ 150.000 km2 din teritoriul aflat
sub jurisdictia guvernului roman; au provocat inamicului pierderi cifrate 61.500
de militari ucisi sau facuti prizonieri, intre care 14 generali si 1421 de ofiteri,
ceea ce echivaleaza cu 6 divizii de infanterie ale Wehrmachtului, sau cu 3 % din
media pierderilor lunare inregistrate de Germania in vara anului 1944 pe frontul
de Est.
La 5 septembrie 1944, Frontul 2 ucrainean a cerut inaltului Comandament
roman sa-i puna la dispozitie doua-trei divizii pentru „acoperire" pe Dunare si sa
foloseasca trupele din zona Brasov pentru ofensiva spre Cluj. Apoi, maresalul
Malinovski si-a subordonat armata operativa romana, sefului Marelui Stat Major
roman fiindu-i luate atributele de conducere strategica a trupelor. Aceasta
actiune a fost oficializata prin Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944,
care a prevazut ca „operatiunile militare din partea fortelor romane, inclusiv
fortele navale si aeriene, impotriva Germaniei si Ungariei vor fi purtate sub
conducerea inaltului Comandament Aliat (Sovietic)". Subordonarea armatei
romane operative Frontului 2 ucrainean a afectat grav competentele Marelui Stat
Major, care a fost privat de orice atributii operativ-strategice, ramanand doar cu
sarcini de aprovizionare, completare a pierderilor, instruirea trupelor din interior.
Protestand impotriva acestei situatii, generalul Gheorghe Mihail a cerut, la 7
septembrie 1944, sa-i fie acceptata demisia. Solicitarea i-a fost respinsa in
momentul in care se pregatea ofensiva eliberatoare in nord-vestul Romaniei.
Declansata la 9 octombrie 1944, aceasta ofensiva, conceputa si executata de
inaltul Comandament Sovietic, a vizat si eliberarea partii estice a Ungariei (pana
la Tisa).
La 24 octombrie 1944, cand unitatile germano-ungare s-au retras din
Carei si Satu-Mare, s-a incheiat eliberarea Transilvaniei, intre l septembrie si 25
octombrie 1944, Romania a angajat in razboi 28 de divizii, l corp aerian si 2
brigazi de artilerie antiaeriana, insumand un efectiv de 25.000 de militari; in
acelasi interval, pierderile romanilor au fost considerabile - aproximativ 50.000
de morti si raniti. Romanii au luptat in continuare, alaturi de sovietici, in
Ungaria, Cehoslovacia si Austria. Contributia Romaniei la Campania din Vest a
fost substantiala. Unsprezece divizii romane luptasera in asa-numita operatie
Budapesta, in centrul si nordul Ungariei, desfasurata de la sfarsitul lunii
octombrie 1944 pana la mijlocul lunii ianuarie 1945, inregistrand pierderi care s-
au ridicat la 11.000 de morti si raniti, intre decembrie 1944 si mai 1945, ostasii
romani se aflau chiar in centrul ofensivei intreprinse prin Slovacia si Moravia
catre Boemia, ajungand pana la 80.000 de km de Praga, unde se aflau la 12 mai,
cand au primit ordinul sa se opreasca. Fortele romane de aici au suferit pierderi
18
grele: 70.000 de morti si raniti, adica aproximativ 30 % din totalul militarilor
angajati in lupta. La 9 aprilie, Regimentul 2 care de lupta (1.000 de militari si 80
de tancuri) a trecut din Cehoslovacia in Austria, a infruntat rezistenta inamicului
si, dupa numai trei zile, a ajuns la 45 de km de Viena. La campania din Est a
participat, in cadrul armatei sovietice, si Divizia Tudor Vladimirescu formata in
primavara anului 1943 in U.R.S.S. din prizonieri romani. Ostasii acestei divizii
au luptat eroic, pe teritoriul Romaniei la sud de Sfantu Gheorghe si de Oradea, la
sud de Debretin si in Muntii Matra in Ungaria, in Muntii Javorina pe raul Hron,
in Slovacia.
in plan economic si financiar, efortul de razboi al poporului roman este
evaluat la peste l milion de dolari S.U.A. (la valoarea anului 1938).
Contributia romaneasca la infrangerea celui de-al treilea Reich a fost
apreciata de inalte oficialitati ale marilor puteri aliate, de analisti politici si
militari; unii dintre ei neezitand sa afirme ca Romania se situa in ianuarie 1945
„in al patrulea rand in ceea ce priveste numarul de soldati care participasera la
batalia pentru distrugerea nazismului".
Pentru actele de eroism si izbanzile repurtate in cursul campaniei din
Vest, peste 300.000 de soldati, subofiteri si ofiteri romani au fost decorati cu
ordine si medalii romanesti, sovietice si cehoslovace, faptele de arme ale unor
unitati fiind remarcate printr-o serie de ordine ale Ministerului de Razboi al
Romaniei, prin 7 ordine ale Comandamentului Suprem al U.R.S.S. si prin 21 de
comunicate de razboi sovietice.
La 6 iulie 1945, Prezidiul Suprem al U.R.S.S. a conferit regelui Mihai
Ordinul „Victoria" pentru actul curajos al cotiturii Romaniei spre ruptura cu
Germania hitlerista si alinierea cu Natiunile Unite. Acest ordin - cea mai inalta
distinctie militara a U.R.S.S. - fusese acordat pana atunci urmatoarelor
personalitati, altele decat cele sovietice: maresalii losip Broz Tito si Michail
Zumerski-Rola, generalul Dwigt Eisenhover si maresalul Sir Bernard Law
Montgomery. De asemenea, presedintele Statelor Unite ale Americii, Harry
Truman, a acordat regelui Mihai „Legion of Merit" cu gradul de comandor,
pentru „un serviciu remarcabil la cauza Natiunilor Aliate in lupta impotriva
Germaniei hitleriste".
Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a gasit natiunea romana de
partea invingatorilor, dar i s-a rezervat partea invinsului. La Conferinta de pace
de la Paris din 1946, Romaniei nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranta,
fiind plasata de catre marii aliati in categoria „fostelor state-satelit ale Axei",
infrante in razboi. Natiunea romana a fost sacrificata, suportand consecinte
politice, social-economice, militare prelungite in intreaga sa evolutie postbelica.
La 9 mai 1945, cand Natiunile Unite isi serbau victoria finala asupra
Germaniei, intelegerile secrete dintre marii invingatori privind impartirea
sferelor de influenta, in cursul razboiului, erau puse deja in aplicare. Romania si

19
alte tari din zona centrala si de sud-est a Europei, ocupate de Armata rosie, au
cazut sub dominatia Uniunii Sovietice.

TRANZITIA SPRE REGIMUL SOCIALIST TOTALITAR 1.

Lupta pentru putere in perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945
Guvernul roman instituit la 23 august 1944 si-a exprimat, de la inceputul
activitatii sale, printr-o declaratie programatica, hotararea de a infaptui „un
regim democratic, in care libertatile publice si drepturile cetatenesti vor fi
garantate si respectate". Pe baza unor decrete-legi adoptate chiar la 23 august
1944 s-a acordat o amnistie generala si s-au desfiintat lagarele de concentrare.
Un decret-regal din 31 august 1944 a repus in vigoare prevederile Constitutiilor
din 1866 si 1923 privind drepturile romanilor si exercitarea puterilor in stat. Au
fost recunoscute astfel: egalitatea cetatenilor in fata legii, dreptul de intrunire si
asociere, libertatea de constiinta si de opinie, libertatea presei. Prin acelasi
decret-regal erau abrogate toate decretele regale din septembrie 1940 referitoare
la investirea presedintelui Consiliului de Ministri cu depline puteri si fixarea
prerogativelor regale. Statul roman redevenea monarhie constitutionala si se
preconiza renasterea institutiei parlamentare, actul constitutional din 31 august
1944 stipuland ca „pana la organizarea Reprezentantei Nationale, puterea
legislativa se exercita de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri".
Noul curs al istoriei romanilor prefigurat in august 1944 parea de bun
augur. El va fi insa deturnat de cadrul geopolitic trasat de intelegerile dintre
marile puteri ale coalitiei Natiunilor Unite. Inclusa in spatiul de interes si de
control sovietic, natiunea romana a fost deposedata de atribute esentiale ale
suveranitatii si impiedicata sa-si recladeasca institutiile si structurile democratice
suprimate in anii 1938-1940.
Spectrul politic infiripat dupa schimbarea de la 23 august 1944
contravenea telului strategic al Moscovei: aservirea totala a Romaniei.
Principalele instrumente aduse din exterior pentru supravegherea si
schimbarea cursului firesc al vietii social-politice romanesti au fost: Comisia
Aliata de Control, instituita pe baza Conventiei de Armistitiu din 12 septembrie
1944, si Armata rosie, omniprezenta pe teritoriul romanesc; nu au lipsit nici
trupele N.K.V.D., specializate in operatii de represalii politice. Din a doua
jumatate a lunii noiembrie 1944, in Romania au fost instalate mari unitati
sovietice, inclusiv divizii cu efective de razboi complete. Prezenta masiva a
trupelor sovietice pe teritoriul romanesc, aflat la mare distanta de front, intr-un
moment in care armata romana ramasa in interior, fusese in mare masura
desfiintata, avea o evidenta motivatie politica - influentarea luptei pentru putere
in sensul dorit de Moscova.
in timpul vizitei sale la Moscova, din 9-18 octombrie 1944, Churchill a
convenit cu Stalin asupra faimosului „document indecent" de delimitare prin
20
procente a sferelor de interese in Sud-Estul Europei, preponderenta sovietica in
problemele romanesti fiind evaluata la 90 %, iar cea britanica in Grecia 90 %.
Aceste procente au ramas neschimbate in toate variantele luate in discutie, spre
deosebire de cele referitoare la Bulgaria si Ungaria, unde U.R.S.S. a obtinut
sporirea procentajelor in raport cu cele propuse initial de Churchill, ajungand
pentru fiecare caz in parte la 80 %.
Uniunea Sovietica si-a impus dominatia in Romania, ca si in celelalte tari
in care au patruns trupele sale, avand in partidele comuniste principalul vector
intern. Asaltul la putere al comunistilor a inceput in toamna anului 1944, o data
cu alcatuirea Frontului National Democrat (F.N.D.), - P.C.R., P.S.D.,
Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor. F.N.D. propunea, prin
platforma sa: continuarea luptei, „cot la cot cu Armata Rosie" pentru infrangerea
deplina a Germaniei hitleriste; promovarea unei politici de sincera prietenie si
stransa colaborare cu Uniunea Sovietica; „pedepsirea tuturor tradatorilor si
vinovatilor de razboi impotriva Uniunii Sovietice, Angliei si Americii";
instaurarea unui regim de reala democratie parlamentara; o reforma agrara;
nationalizarea Bancii Nationale si a altor mari institutii bancare; controlul
cartelurilor si nationalizarea celor din industria de baza. La 12 octombrie 1944 s-
a creat Consiliul F.N.D., care a hotarat desfiintarea B.N.D. si a invitat P.N.T. si
P.N.L. sa adere la noua coalitie social-politica. National-taranistii si national-
liberalii au refuzat invitatia, apreciind ca participarea cu succes la razboi alaturi
de Natiunile Unite presupunea „ordine si liniste in interior" si incetarea oricaror
controverse si actiuni politice care puteau slabi autoritatea guvernului format la
23 august 1944 si ar putea tulbura „intregul mecanism al tarii", in manifestul-
program al P.N.T. publicat la 16 octombrie 1944, se propunea amanarea
reformelor sociale si institutionale pana la incetarea starii de razboi; se credea
ca era posibila reorganizarea statului roman, in deplina libertate, „pe cale
evolutiva, prin democratie". La 18 octombrie 1944, reprezentantii P.C.R. si
P.S.D. au demisionat din guvern. Primul ministru isi inainteaza si el demisia,,
dar regele i-a respins-o. Comunistii si aliatii lor au declansat apoi o campanie
virulenta impotriva guvernului Sanatescu, pe care-1 acuzau ca are in componenta
sa „elemente reactionare si profasciste"; ei au reusit sa organizeze mitinguri si
demonstratii de strada care le dadeau aparenta unui larg sprijin popular invocat
apoi de reprezentantii sovietici din Comisia Aliata de Control pentru a lovi in
partidele istorice. La 9 octombrie 1944, sosea la Bucuresti Andrei Vasinski,
comisarul sovietic adjunct al afacerilor externe, pentru a exercita presiuni de la
fata locului in vederea solutionarii crizei politice in favoarea gruparilor politice
de stanga, care cereau un guvern prezidat de dr. Petru Groza. Succesul
emisarului lui Stalin n-a putut fi decat unul partial.
intr-un interviu realizat sub forma unei audiente colective acordate
corespondentilor agentiilor de presa si ziarelor straine la 25 octombrie 1944,
regele Mihai declara ca „monarhia nu se va abate niciodata de la principiile
21
constitutionale si democratice", exprimandu-si speranta ca Natiunile Unite vor
asigura Romaniei „securitate fata de agresiune in viitor" si o vor ajuta sa se
dezvolte in mod liber, atat din punct de vedere economic, cat si spiritual.
in al doilea cabinet Sanatescu (4 noiembrie - 6 decembrie 1944), precum
si in cel condus de generalul Nicolae Radescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie
1945), F.N.B. a obtinut numai o treime din totalul portofoliilor, la care se
adauga functia nou creata de vicepresedinte al Consiliului de Ministri,
incredintata liderului Frontului Plugarilor, dr. Petru Groza.
in primele zile ale lunii ianuarie 1945, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si
Gheorghe Apostol au fost primiti la Moscova de catre Stalin care, printre altele,
le-ar fi dat urmatoarele sfaturi: sa acorde o atentie prioritara reformei agrare dar
sa nu se atinga deocamdata de domeniile Coroanei si cele manastiresti; sa nu
ridice „problema nationalizarii" pentru a nu speria si indeparta elementele
burgheze, „indeosebi grupul Tatarascu"; sa fie folosita ca sprijin intern divizia
„Tudor Vladimirescu". Comunistii mai era indemnati sa sustina teza potrivit
careia daca se va forma un guvern al F.N.D. „acesta va permite ca Transilvania
de Nord sa fie a Romaniei". Toate aceste „sfaturi" se vor regasi in Programul de
guvernare al F.N.D. publicat la 29 ianuarie 1945. Reluand ofensiva pentru
cucerirea puterii, coalitia de partide si organizatii dirijata de comunisti a
organizat ample demonstratii de strada si actiuni care vizau destabilizarea tarii
-adevarate asalturi asupra prefecturilor si primariilor, ocuparea si impartirea
mosiilor. Toate acestea au culminat cu manifestatia din Piata Palatului Regal din
Bucuresti din 24 februarie 1945, in cursul careia si-au pierdut viata opt persoane.
Sub pretextul ca, la ordinul generalului Radescu, s-ar fi deschis focul impotriva
demonstrantilor (cercetarile au dovedit ca la incercarile manifestantilor de a
ocupa prin forta Ministerul de Interne „armata a tras in aer", iar victimele aveau
rani provocate de arme ce nu se aflau in dotarea fortelor de ordine romane) si ca
el incuraja elementele fasciste, creand o stare de insecuritate in spatele frontului,
autoritatile sovietice au dezarmat formatiunile militare romane din Bucuresti.
Dupa trei zile, Andrei Vasinski revenea in Bucuresti cu un mandat din
partea Kremlinului pentru a impune un guvern condus de dr. Petru Groza. in
ziua urmatoare, Vasinski ii comunica reprezentantului britanic in Romania,
James Marjoriebanks, la solicitarea acestuia, ca, in calitate de reprezentant al
guvernului U.R.S.S. si sprijinindu-se pe deciziile Conferintei de la Yalta (4-11
februarie 1945), „am inaintat regelui Romaniei o declaratie despre necesitatea
inlaturarii neintarziate a guvernului Radescu, pe motivul incapacitatii sale de a
asigura ordinea in tara, care ramane in spatele Armatei Rosii, sustinerii
activitatii criminale a legionarilor si a altor agenti ai Germaniei". La l martie
1945, Vasinski il informa pe Molotov, prin telefonograma, ca potrivit „directivei
primite", in cadrul convorbirii cu regele, i-a repetat declaratia sa anterioara cu
privire la Petru Groza, insistand pentru a i se da mandatul de a forma noul
guvern.
22
 Suveranul a cautat sa se opuna imixtiunii sovietice, dar n-a primit un
sprijin eficient din partea anglo-americanilor. Cand reprezentantii acestora in
Romania au incercat sa se implice in derularea evenimentelor, li s-a atras atentia
ca nici Londra, nici Washingtonuul nu erau dispuse sa faca din Romania un
subiect de litigiu cu Moscova. Reprezentantul politic la S.U.A. la Bucuresti,
Burton Berry, informa Departamentul de Stat ca, in urma presiunilor la care a
fost supus, regele a intentionat sa abdice, dar a renuntat, fiind sfatuit de C.I.
Bratianu si luliu Maniu „sa nu abandoneze tara". Altele erau in acel moment
prioritatile Marii Britanii si ale Statelor Unite ale Americii in Europa Centrala si
de Sud-Est. La 4 martie 1945, Churchill ii spunea lui A. Eden ca „la urma urmei,
romanii si bulgarii au fost dusmanii nostri si nu putem sa ne asumam aceleasi
riscuri pentru ei cum am facut-o pentru Grecia si Polonia", intr-un mesaj
personal adresat lui Roosevelt, la 8 martie 1945, Churchill arata ca, totusi, Stalin
trebuia informat despre mahnirea lor fata de „evenimentele care au dus la
instalarea prin forta a unui guvern al minoritatii comuniste in Romania.
Premierul britanic se temea - dupa cum marturisea el - ca, staruind asupra celor
petrecute in ultimul timp la Bucuresti, Stalin i-ar putea replica „Nu m-am
amestecat in actiunea voastra in Grecia, de ce nu-mi lasati si mie aceeasi
latitudine in Romania ?"
Amplele confruntari politice si demonstratiile de strada, asociate cu
interventia directa a autoritatilor militare si a diplomatiei sovietice, au adus la
putere, la 6 martie 1945, guvernul Petru Groza. Acest guvern era alcatuit din
reprezentanti ai Frontului National Democrat (P.C.R., P.S.D., Frontul Plugarilor,
Uniunea Patriotilor si alte grupari de stanga) si Partidul National Liberal-
Tatarescu. Comunistii detineau 5 din cele 18 portofolii, intre care Internele
(Teohari Georgescu), Justitia (Lucretiu Patrascanu), Comunicatiile si Lucrarile
Publice (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Liberalii au preluat vicepresedintia
Consiliului de Ministri si Externele (Gheorghe Tatarescu), Finantele (Alexandru
Alimanisteanu), Industria si Comertul (ing. Petre Bej an).
Partidele istorice, carora premierul desemnat le oferise cate doua-trei
portofolii, au refuzat, intrand in opozitie, liderii lor, luliu Maniu si Constantin
I.C. Bratianu, sperand sa revina la putere, prin alegeri parlamentare libere, si sa
asigure instaurarea unui regim politic dupa modelul occidental.
Urmarind sa acceada la putere mentinandu-se sistemul constitutional
existent - cum, de altfel, sunau si indicatiile Kremlinului, comunistii nu ezitau
sa recurga la aluzii cu iz de santaj ce vizau destinul monarhiei. Astfel, la
adunarea organizata de F.N.D. la 6 martie 1945 in Piata Unirii din Bucuresti (la
care au luat parte circa 600.000 de cetateni din capitala si din judetele Ilfov,
Ialomita, Vlasca si Teleorman), Gheorghiu-Dej califica noul guvern drept unul
„de concentrare a fortelor democratice" si sublinia ca trebuie sa i se aduca
multumiri regelui, „care a inteles in cele din urma sa asculte glasul poporului";
totodata, fruntasul comunist atragea atentia ca partidele istorice „au cautat sa
23
tarasca monarhia in framantarile politice", ceea ce putea s-o compromita, in
acelasi spirit, la prima sedinta a Consiliului de Ministri pe care-1 prezida, dr.
Petru Groza preciza ca solutia data crizei politice era „norocoasa", intrucat
„vointa populara s-a intalnit cu hotararea regelui". Cu acelasi prilej, Gheorghe
Tatarescu indemna la solidaritate in slujba „Tarii si Coroanei".
Instituirea guvernului de la 6 martie 1945 - se arata intr-un comunicat al
conducerii P.N.T. - era rezultatul violentarii vointei nationale, regele fiind pus
„in alternativa de a-1 primi sau de a abdica, folosindu-se in acest scop mijloace
de presiune neuzitate". Invocand trecutul sau de lupta pentru libertate si
democratie, P.N.T. conchidea: ca nu putea accepta un guvern cu ideologie si
metode „straine sufletului national".

2. De la „greva regala" la primele alegeri parlamentare postbelice

Schimbarea guvernarii la 6 martie 1945 a fost urmata de un act menit sa
dea satisfactie romanilor. Raspunzand unei telegrame ce-i fusese adresata cu o
zi inainte de Petru Groza si Gheorghe Tatarescu, la 9 martie 1945, LV. Stalin a
admis ca partea de nord-vest a Transilvaniei (preluata sub administratia militara
sovietica in noiembrie 1944) sa fie retrocedata Romaniei, ceea ce echivala cu
anularea de fapt a Dictatului de la Viena. intr-un discurs rostit la 13 iunie 1945
in sala Colegiului Academic din Cluj, Lucretiu Patrascanu, atragea atentia
asupra nocivitatii manifestarilor nationalist-sovine si revizioniste care puneau
sub semnul indoielii durabilitatea reintregirii nord-vestului Ardealului in
granitele Romaniei si sublinia necesitatea respectarii limbii oficiale si a
simbolurilor statului national roman.
Urmarind sa-si extinda influenta in mediul rural, guvernul a legiferat, la
23 martie 1945, reforma agrara; din cele 1.470.000 ha expropriate, 1.100.000 au
fost impartite la circa 918.000 de familii de tarani. Ca rezultat al reformei agrare
din 1945, ponderea proprietatii taranesti mici si mijlocii (intre l si 10 ha) a
crescut, atingand 77 % din totalul exploatarilor agricole.
Liderii opozitiei, regele Mihai si sfetnicii sai si-au revenit relativ repede
dupa evenimentele dramatice de la sfarsitul lunii februarie si inceputul lunii
martie 1945 si au conceput o actiune guvernamentala spectaculoasa, cunoscuta
sub denumirea de „greva regala". Cu incepere din aprilie-mai 1945, luliu Maniu
si colaboratorii sai i-au contactat pe sefii misiunilor americana si britanica la
Bucuresti, respectiv Burton Berry si Le Rougetel, in legatura cu o eventuala
demitere de catre suveran a guvernului dr. Petru Groza. Nici Berry (ori titularul
misiunii - Roy Melbourne), nici Le Rougetel, respectand instructiunile primite
de la Washington si Londra nu si-au exprimat in vreun fel sustinerea.
Guvernul U.R.S.S. a recunoscut in mod oficial regimul de la Bucuresti si
a decis sa restabileasca relatiile diplomatice cu Romania la nivel de legatie,
incepand de la 6 august 1946. Decizia venea doar la cateva zile dupa Conferinta
de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) la care cei Trei Mari (Stalin, Truman,
24
Atlee) au adoptat hotarari importante, interesand indeaproape Romania,
indeosebi cele privind incheierea tratatului de pace. incurajati de atitudinea
guvernelor englez si american, care continuau sa considere guvernul Groza ca
fiind nereprezentativ, luliu Maniu si C.I.C. Bratianu, si-au reluat seria
memoriilor si interventiilor catre regele Mihai, insistand ca, dupa hotararile de la
Potsdam, este „randul Coroanei sa ia initiativa si uzand de prerogativele
institutionale sa treaca la infaptuirea noului guvern". De aceasta data,
reprezentantii Statelor Unite ale Americii in Romania, pe baza aprobarii
Washingtonului, s-au implicat nemijlocit in manevrele de culise care au
provocat „greva regala". La 17 august 1945, Roy Melbourne a prezentat regelui
Mihai o nota diplomatica in care se arata ca administratia Truman aprecia ca
guvernul roman „nu reprezinta opinia publica, democratica a tarii" si din acest
motiv „nu poate relua raporturile diplomatice cu Romania"; de aici urmau - se
precizeaza in nota - „anumite dificultati" in ce priveste tratativele pentru
incheierea pacii, guvernul S.U.A. neadmitand sa negocieze si sa semneze tratatul
de pace „decat cu un guvern roman reprezentativ democratic, deplin recunoscut
de Casa Alba".
Maresalul Stevenson si Le Rougetel au primit de la Londra mesaje prin
care se exprima ingrijorarea ca americanii au mers prea departe incurajandu-1 pe
rege sa porneasca actiuni pe care nici Statele Unite si nici Marea Britanic nu le-
ar putea sustine efectiv. La 19 august, englezii se alaturau totusi americanilor,
tot printr-o nota verbala, mai scurta si mai atenuata, dar cu acelasi continut.
Peste o zi, regele 1-a informat pe primul ministru despre cele doua note si i-a
solicitat ajutorul pentru a forma un nou guvern care sa dea satisfactie cerintelor
anglo-americane. Din surse occidentale rezulta ca dr. Petru Groza ar fi replicat
ca „guvernul sau nu a fost niciodata mai puternic ca acum" si se bucura de tot
spijinul din partea sovieticilor". La 20 august 1945, regele s-a adresat guvernelor
U.R.S.S, S.U.A. si Marii Britanii, aratand ca in urma refuzului primului ministru
de a demisiona se vedea constrans sa solicite sprijin in vederea constituirii unui
guvern, care, „potrivit hotararilor Conferintei de la Berlin, sa fie recunoscut de
cele trei puteri aliate, si astfel, sa se dea Romaniei posibilitatea de a incheia
tratatele de pace si de a fi admisa in Organizatia Natiunilor Unite". Generalul
I.Z. Susaikov, loctiitorul presedintelui Comisiei Aliate de Control, si consilierul
politic A.P. Pavlov i-au reprosat regelui ca a trimis scrisoarea anglo-
americanilor fara sa-i consulte si i-au cerut sa faca o declaratie despre
necesitatea ca guvernul Groza sa-si continue indeplinirea functiilor. La 24
august 1945, Consiliul de Ministri a adoptat o declaratie in care se arata ca
„guvernul este hotarat sa ramana neclintit la postul sau pentru a continua si
desavarsi opera constructiva". Totodata, declaratia avertiza ca vor fi luate masuri
severe impotriva celor ce urmareau sa semene discordie intre guvern si popor,
pe de o parte, si capul statului, pe de alta parte, sfatuindu-1 pe suveran „sa nu

25
intreprinda actiuni daunatoare atat intereselor nationale ale poporului roman cat
si intereselor Coroanei".
Regele a intrerupt orice contact cu membrii guvernului si a refuzat sa mai
semneze decrete-legi. A inceput astfel „greva regala", care s-a prelungit pana la
sfarsitul anului 1945. ii va pune capat Conferinta ministrilor de externe ai
U.R.S.S., S.U.A. si Marii Britanii, tinuta la Moscova in zilele de 16-26
decembrie 1945, care a hotarat includerea in guvern a cate unui reprezentant al
P.N.T. si P.N.L. si organizarea in cel mai scurt timp a alegerilor parlamentare pe
baza votului universal, la care sa participe toate partidele democratice si
antifasciste, in schimb, S.U.A. si Marea Britanic se angajau sa recunoasca
guvernul Groza. La 31 decembrie 1945 a sosit la Bucuresti Comisia aliata
tripartita (Andrei Vasinski, Averell Harrimann si Archibald-Clark-Kerr), care, in
zilele urmatoare, a avut convorbiri cu regele, cu liderii P.N.T. si P.N.L. si cu
membrii guvernului pentru aplicarea recomandarilor Conferintei de la Moscova.
La 8 ianuarie 1946, Consiliul de Ministri a acceptat propunerile de la
Moscova; dupa o serie de confruntari s-a convenit ca partidele istorice sa fie
reprezentate de Emil Hatieganu si Mihail Romniceanu, inclusi in guvern la 7
ianuarie 1946, in calitate de ministri secretari de stat, fara portofoliu. Astfel,
obiectivul principal urmarit prin „greva regala" - inlaturarea guvernului Groza
-n-a putut fi atins. Asa cum remarca biograful regelui Mihai,, Arthur Gould Lee,
hotararea de la Moscova ii rapise suveranului roman „cea mai importanta dintre
prerogativele sale, dreptul de a admite un guvern". La 6 februarie 1946, Marea
Britanic si S.U.A. au recunoscut guvernul dr. Petru Groza si au stabilit relatii
diplomatice cu Romania la nivel de legatie.
Preparativele pentru campania electorala au inceput inca din ianuarie
1946, alegerile fiind apreciate atat de partidele de la putere, cat si cele din
opozitie drept o confruntare decisiva pentru viitorul lor. Comunistii erau foarte
atent preocupati de pregatirea acestor alegeri si au solicitat sprijinul autoritatilor
sovietice. La 9 ianuarie 1946, A.I. Vasinski a avut o lunga convorbire cu
Gheorghiu-Dej, caruia, la cererea acestuia, i-a dat sfaturi in legatura cu tactica
P.C.R. in alegeri, mai importante fiind urmatoarele: „asigurarea unei unitati
maxime in guvern"; stimularea tendintelor de disociere si dezmembrare din
interiorul P.N.T. si P.N.L.; o atitudine critica publica fata de denaturarile din
activitatea unor institutii guvernamentale (se refera in principal la ministerele de
Interne si de Justitie) pentru cresterea influentei si autoritatii comunistilor in
randurile populatiei. Secretarul general al P.C.R. a cerut ajutor financiar pentru
campania electorala estimat la un miliard de lei, precum si acordul pentru a
trimite la Moscova proiectul legii electorale pentru o consultare prealabila.
La 17 mai 1946 s-a constituit Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.),
format din Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor,
Partidul National Liberal (Gheorghe Tatarescu) Partidul National-Taranesc

26
(Anton Alexandrescu), Partidul National Popular. B.P.D. a participat la alegeri
cu o platforma unica si pe liste electorale comune.
Partidele de opozitie au decis sa participe separat la alegeri si au incercat
sa-si coordoneze activitatea. Partidul National Taranesc, Partidul National
Liberal si Partidul Social Democrat Independent (grupare desprinsa din P.S.D.
in martie 1946) au incheiat un acord de colaborare „pentru a apara in comun
libertatea alegerilor.
La 15 iunie 1946 au fost promulgate decretele-legi privitoare la
organizarea Reprezentantei Nationale si la alegerile generale. S-a stabilit
infiintarea unui singur for legiuitor - Adunarea Deputatilor -, desfiintandu-se
Senatul; se considera ca, asa cum acesta fusese conceput prin Constitutia din
1923, afecta exercitarea unitara a vointei corpului electoral (prin senatorii de
drept sau cei numiti de rege). Se prevedea ca dreptul de vot se acorda tuturor
cetatenilor tarii de la varsta de 21 de ani, inclusiv femeilor, militarilor activi,
functionarilor publici. De asemenea, s-a desfiintat „prima electorala", introdusa
in 1926, mandatele urmarind a fi repartizate in functie de numarul de voturi
obtinute de fiecare partid sau alianta electorala. Legislatia electorala, era fara
indoiala, democratica in principiile enuntate; in practica insa, modul de
proiectare a scrutinului prefigura victoria fortelor guvernamentale. Pe langa
faptul ca avea sub control administratia publica locala, politia, jandarmeria,
serviciile secrete, mijloacele de comunicare, guvernul a inserat in lege prevederi
care lipseau de drepturi electorale „elementele fasciste, hitleriste, legionare", pe
cei care au ocupat „functii de raspundere in aparatul de stat al maresalului
Antonescu" sau care au cerut sa lupte voluntar impotriva Natiunilor Unite. Daca
la acestea adaugam faptul ca partidele de opozitie erau impiedicate - prin
violenta sau in temeiul legii, pe motive de cenzura - sa-si sustina campania
electorala, se poate spune ca guvernul era hotarat sa castige alegerile prin orice
mijloace.
Primele alegeri parlamentare postbelice din Romania, precum si cele din
alte tari aflate in orbita Moscovei s-au desfasurat formal dupa modelul
competitiv occidental; a contat insa cine le-a organizat si cine a numarat
rezultatul votarii, cu scopul de a legitima un regim politic neaparat obedient fata
de U.R.S.S. in campania electorala s-au confruntat, in principal, Blocul
Partidelor Democrate si Opozitia reprezentata de P.N.T. si P.N.L. intre 6-15
mai, in plina campanie electorala, a avut loc asa numitul „proces al marii tradari
nationale"; Ion Antonescu a fost condamnat la moarte si executat. Procesul a
fost conceput si ca un prilej de a lovi in liderii partidelor de opozitie, acuzati ca
au sustinut regimul dictatorial si razboiul antisovietic.
Alegerile s-au desfasurat la 19 noiembrie 1946, inregistrandu-se o
prezenta masiva la vot, necunoscuta pana atunci in confruntarile electorale din
Romania: aproximativ 7 milioane de cetateni au avut in fata 18 liste electorale
depuse de tot atatea partide sau grupari politice. Rezultatele oficiale ale
27
scrutinului comunicate la 22 noiembrie 1946 indicau o victorie categorica a
Blocului Partidelor Democrate - aproximativ 71,80 % din voturi si 347 de
mandate de deputat (din totalul de 414), fata de 33 de mandate care reveneau
P.N.T., 3 P.N.L., 2 Partidului Taranesc Democrat (dr. N. Lupu). Uniunea
Populara Maghiara, care a participat la alegeri pe liste proprii, dar si-a exprimat
adeziunea la Platforma blocului guvernamental a obtinut 29 de mandate. luliu
Maniu, C.I.C. Bratianu si C. Titel Petrescu au contestat vehement rezultatul
alegerilor declarand ca acesta a fost falsificat.
Guvernele american si englez au considerat ca alegerile parlamentare din
19 noiembrie 1946 nu erau „expresia libera si neingradita a vointei poporului
roman" si au facut demersuri catre guvernul sovietic pentru a actiona in comun
pentru organizarea unui nou scrutin. Cum era de asteptat, nu s-a ajuns la nici un
rezultat. De asemenea, nu au avut succes incercarile opozitiei de a-1 determina
pe rege sa nu deschida lucrarile Adunarii Deputatilor. La l decembrie 1946,
Mihai I, dand curs obligatiei sale constitutionale, s-a prezentat in fata Adunarii
Deputatilor si a citit Mesajul tronului, ceea ce semnifica validarea alegerilor.
Remanierea guvernului pe baza rezultatelor obtinute in alegerile parlamentare
intarea pozitiile comunistilor in conducerea departamentelor economice.

3. Romania si Conferinta Pacii de la Paris din 1946

Conferinta de pace ale carei lucrari s-au desfasurat in capitala Frantei in a
doua jumatate a anului 1946 a reprezentat una dintre cele mai importante
reuniuni internationale postbelice. Ea avea mandatul de a dezbate proiectele
tratatelor de pace cu Italia, Romania, Bulgaria, Ungaria si Finlanda, elaborate de
Consiliul ministrilor de externe ai marilor puteri invingatoare. Tratatul de pace
cu Romania fusese intocmit de ministrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A. si Marii
Britanii.
incepute dupa mai bine de un an de la incheierea razboiului in Europa, la
29 iulie 1946, lucrarile forumului pacii de la Paris au durat aproape trei luni,
reunind 21 de state cu drept de vot - „Puteri Aliate si Asociate".
Diplomatia Bucurestiului era chemata sa apere in fata Conferintei
interesele si drepturile legitime ale poporului roman. Dupa recunoasterea
guvernului Romaniei de catre toate cele trei mari puteri din coalitia antihitlerista
si reluarea relatiilor diplomatice normale cu S.U.A. si Marea Britanic s-a putut
trece concret la pregatirea participarii Romaniei la Conferinta de pace.
Modalitatea in care a fost conceputa si organizata aceasta Conferinta,
obiectivele ce i-au fost stabilite, ca si climatul de tensiune si „razboi rece" ce se
profila in relatiile internationale au creat diplomatiei romanesti o situatie
complexa si dificila, cu posibilitati limitate de actiune. Acestea decurgeau,
indeosebi, din faptul ca solutiile ce urmau sa fie date la Paris in 1946 si, apoi,
deciziile concretizate in textele Tratatului de pace au fost marcate de intelegerile
prestabilite - la Teheran, lalta, Potsdam sau cu alte prilejuri -, dar si de
28
divergentele dintre marile puteri, de persistenta viciilor politicii de hegemonie,
de impartire a lumii in zone de influenta si de dominatie.
Guvernul roman, fortele politice democratice s-au preocupat de
informarea Natiunilor Unite si a opiniei publice internationale asupra situatiei
Romaniei si a legitimitatii revendicarilor sale. La 13 august 1946, seful
delegatiei romane, Gheorghe Tatarascu, a prezentat, in fata celei de a 15-a
sedinte plenare a Conferintei, observatiile guvernului roman privitoare la
clauzele politice, militare si economice ale pactului de pace. El a supus atentiei
cerinte precum: recunoasterea cobeligerantei Romaniei, precizarea ca ea a intrat
in razboi la 24 august 1944 si nu de la 12 septembrie, cum se stipula in Proiectul
Tratatului de pace; caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesiva a
efectivelor militare si a armamentului, in legatura cu clauzele economice,
Tatarescu arata ca, daca ar fi impuse, Romania „nu le-ar putea satisface si,
totodata, ar vedea restaurarea sa economica iremediabil compromisa" si solicita
sa se lase Romaniei intreaga libertate a politicii sale economice, in expunerea sa,
seful diplomatiei Bucurestiului nu s-a referit la clauze importante ale proiectului
tratatului de pace (cum erau cele care vizau frontiera de rasarit a tarii, retragerea
trupelor sovietice din Romania, unele aspecte ale reparatiilor de razboi), in
virtutea unei intelegeri dintre delegatiile romana si sovietica, prin care se
convenise ca problemele ce priveau numai relatiile cu Uniunea Sovietica si
eventualele doleante ale Romaniei fata de aceasta sa nu fie prezentate in cadrul
Conferintei, ele urmand sa fie solutionate prin negocieri bilaterale.
Dezbateri prelungite si contradictorii au fost consacrate problemei anularii
Dictatului de la Viena, adusa in atentie, mai ales, datorita delegatiei Ungariei.
Pretentiile revizioniste ale Budapestei au fost combatute cu argumente istorice,
economice, etnice si politico-juridice si respinse de Conferinta, in aceasta
problema, Romania a fost sprijinita de U.R.S.S., Franta si Cehoslovacia; la 5
septembrie 1946, Comisia politica si teritoriala pentru Romania a confirmat
caracterul nul si neavenit al Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Celelalte
frontiere ale Romaniei au fost stabilite asa cum erau la l ianuarie 1941 si cum se
prevazuse in Conventia de armistitiu din septembrie 1944, confirmandu-se
anexarea de catre U.R.S.S. a Basarabiei, a Bucovinei de nord si a tinutului
Herta. Referitor la inceputul participarii Romaniei la razboi alaturi de Natiunile
Unite, Puterile Aliate si Asociate au consemnat, contrar adevarului istoric, ziua
de 12 septembrie 1944 - data la care s-a semnat Conventia de armistitiu. A fost
respinsa, de asemenea, propunerea de recunoastere a cobeligerantei, una din
principalele cerinte indreptatite formulate de Romania in cadrul Conferintei.
Clauzele economice, indeosebi cele referitoare la reparatii si restituiri,
reflectau direct statutul atribuit Romaniei de stat invins in razboi, precum si
tendinta puterilor invingatoare de a transfera cea mai mare parte a consecintelor
razboiului asupra tarilor „ex inamice". Diplomatii romani au depus mari eforturi
pentru a determina modificarea unor asemenea obligatii cuprinse in proiectul
29
Tratatului de pace. in cursul dezbaterilor privind despagubirile, s-au ridicat, de
mai multe ori, chestiuni privind modalitatea de efectuare a platilor,
supravegherea indeplinirii lor si solutionarea neintelegerilor ce se puteau ivi.
Despagubirile Romaniei fata de U.R.S.S. au ramas la 300.000.000 dolari,
platibili in decurs de opt ani, incepand de la 12 septembrie 1944, in bunuri
(produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime, fluviale, utilaje diverse si alte
marfuri). Ca baza de calcul s-a luat dolarul la paritatea lui in momentul semnarii
Armistitiului (35 de dolari pentru o uncie de aur).
Partidele de opozitie si-au exprimat opiniile fata de proiectul Tratatului de
pace prin mass-media si mai ales prin activitatea desfasurata la Paris, in paralel
si deseori impotriva delegatiei oficiale, de un grup de fosti diplomati si oameni
politici din exil, condus de Grigore Gafencu - acesta fiind desemnat „exponent
al Partidului National Taranesc in legaturile cu anglo-americanii". Unele puncte
de vedere sustinute de reprezentanti ai opozitiei erau identice cu cele ale
guvernului, altele se deosebeau, indeosebi cele referitoare la relatiile romano-
sovietice. intr-o ampla declaratie facuta B.B.C.-ului, la 8 august 1946, luliu
Maniu, dupa ce mentiona ca nu toate statele renuntasera la vechiul dicton: Si vis
pacem para bellum, arata ca Marile Puteri au prezentat Romaniei un proiect de
Tratat de Pace, „care nicidecum nu corespunde intereselor si demnitatii
romanesti". Presedintele P.N.T. supunea apoi unor observatii taioase o serie de
clauze politice, teritoriale, economico-financiare care nedreptateau poporul
roman, concluzionand: „Romania este tratata ca un stat inamic invins, pierde
averi imense, pierde teritorii insemnate si trebuie sa suporte greutati si
dezavantaje economice catastrofale".
Proiectul Tratatului de pace cu Romania a fost votat, pe articole, in zilele
de 10 si 11 octombrie 1946. Peste cateva zile, la 25 octombrie, lucrarile
Conferintei de pace de la Paris s-au incheiat, dar deciziile definitive urmau sa fie
luate de Consiliul ministrilor afacerilor externe ai U.R.S.S., Marii Britanii,
S.U.A. si Frantei - intrunit la New York, intre 4 noiembrie si 11 decembrie
1946. in redactarea finala, Tratatul de pace a mentinut, in esenta, textul adoptat
la Paris, unele clauze fiind nu numai grele, ci chiar nedrepte si vexatorii.
Guvernul roman a atras atentia asupra injustetii dispozitiilor Tratatului, care
fixau data de l septembrie 1939 ca data a inceperii executarii obligatiilor de
restituire si, in special, asupra clauzei care obliga statul roman sa renunte la toate
creantele fata de Germania, chiar la cele datand din perioada neutralitatii.
Obligatiile economice stabilite prin Tratat au prelungit si au ingreunat procesul
refacerii economiei nationale.
La 8 februarie 1947, delegatia imputernicita sa semneze Tratatul de pace,
alcatuita din Gheorghe Tatarascu, Lucretiu Patrascanu, Stefan Voitec si Dumitru
Damaceanu, a remis la Quai d'Orsay o nota cuprinzand observatii ale guvernului
roman la Tratatul de pace, spre a fi adusa la cunostinta reprezentantilor Puterilor
Aliate si Asociate. Exprimand hotararea de a executa obligatiile ce decurgeau
30
din Tratat, guvernul roman prezenta, in acelasi timp, rezervele sale fata de unele
prevederi excesive sau nedrepte, care nu tineau seama de importanta contributiei
militare si economice a Romaniei la razboiul alaturi de Natiunile Unite. La 10
februarie 1947, a avut loc la Paris ceremonia semnarii Tratatului de pace intre
Romania si Puterile Aliate si Asociate, act international care avea sa influenteze
dezvoltarea ulterioara a Romaniei, in aceeasi zi, au fost semnate si tratatele de
pace cu Italia, Ungaria si Finlanda, consfintindu-se astfel noua situatie politica a
Europei, inclusiv a Romaniei, ca urmare a marii conflagratii mondiale. Tratatul
de pace dintre Romania si Puterile Aliate si Asociate a fost ratificat de Adunarea
Deputatilor la 23 august 1947.

4. Abolirea monarhiei constitutionale si proclamarea republicii

populare
in perioada imediat urmatoare alegerilor parlamentare din 19 noiembrie
1946 s-au infaptuit masuri ce vizau dirijarea economiei nationale prin noul
minister al Industriei si Comertului (condus de Gheorghiu Dej): etatizarea
Bancii Nationale (decembrie 1946); instituirea controlului de stat asupra
intreprinderilor industriale de stat si particulare (iunie 1947); reforma monetara
(august 1947), preschimbarea banilor facandu-se la l leu stabilizat pentru 2.000
lei vechi, iar suma cea mai mare admisa la schimb fiind de 5.000.000 lei;
reglementarea circulatiei si stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole (se
introduce dreptul de preemtiune al statului in operatiunile de vanzare-cumparare
a terenurilor agricole); stabilirea regimului cotelor obligatorii de cereale, in
acelasi timp, s-a extins numarul sovromurilor - companii mixte sovieto-romane,
care teoretic erau intelegeri intre parteneri egali, menite sa promoveze relatii
economice reciproc avantajoase, dar care, in realitate, au devenit instrumente de
spoliere a economiei Romaniei. Guvernul roman a refuzat invitatia guvernului
britanic si francez de a participa la Conferinta de la Paris din 12-15 iulie 1947
privind redresarea economica europeana, prin acordarea de credite americane -
„Planul Marshall", motivand ca „nu poate sa colaboreze la o actiune pe care o
considera neeficienta pe plan economic si primejdioasa pe plan politic". De
altfel, asa au procedat, la indicatia lui Stalin, si celelalte state din zona de
influenta sovietica.
Activitatea politica a opozitiei era tot mai mult ingradita; multi national-
taranisti si national-liberali sunt arestati si tinuti in inchisori, adesea fara forme
legale si fara judecata, in aceste conditii, multi romani si-au cautat salvarea
fugind peste hotare, pentru a nu cadea victima represiunii. Guvernele S.U.A. si
Marii Britanii au trimis note guvernului roman in care isi exprimau ingrijorarea
fata de arestarea adversarilor politici. Guvernul de la Bucuresti a respins aceste
note. in fond, opozitia democratica din Romania era abandonata de catre
guvernele marilor democratii occidentale, care, dincolo de unele declaratii si

31
atitudini formale, respectau aranjamentele luate impreuna cu U.R.S.S. privind
impartirea sferelor postbelice de influenta.
La 14 iulie 1947, un grup de militanti ai P.N.T., in frunte cu
vicepresedintele Ion Mihalache, avand asentimentul lui luliu Maniu, a incercat
sa plece in strainatate pentru a informa oficialitatile statelor apusene si opinia
publica internationala asupra realitatilor din Romania. Grupul national-taranist a
fost arestat de Siguranta cand se indrepta spre cele doua avioane pregatite sa
decoleze de pe aeroportul de la Tamadau. P.N.T. este dizolvat de catre guvern la
29 iulie 1947 sub acuzatii grave (tradare de tara, conspiratie cu agenti secreti de
la legatiile engleza si americana din Bucuresti, dusmanul de neimpacat al
poporului roman s.a.); liderii sai, in frunte cu luliu Maniu, sunt condamnati la
ani grei de temnita, in acelasi timp, P.N.L.-Bratianu si-a incetat activitatea,
vazand ca in Romania nu mai era posibila o activitate politica democratica. Cele
doua mari partide istorice erau eliminate astfel, in vara anului 1947, de pe scena
politica a romaneasca.
Interventia Kremlinului in viata interna a Romaniei, ca si a altor state
aflate in zona sa se dominatie a devenit tot mai energica, intre 22-28 septembrie
1947, s-a desfasurat Conferinta de la Szklarska Poreba (Polonia) a
reprezentantilor partidelor comuniste din 9 state europene (Bulgaria,
Cehoslovacia, Franta, Italia, Iugoslavia, Polonia, Romania, Ungaria si U.R.S.S.),
care a adoptat decizia de constituire a Biroului Informativ al Partidelor
Comuniste si Muncitoresti (Cominform), cu misiunea declarata de a organiza
schimburi de experienta si coordonarea activitatilor pe baza de acord reciproc.
Cu acest prilej, Andrei A. Jdanov, secretar al C.C. al P.C.U.S., referindu-se la
situatia generala internationala si la crearea in Europa a „celor doua lagare"
inamice a cerut accelerarea procesului de trecere a tarilor de democratie
populara la socialism, eliminarea reprezentantilor burgheziei din structurile
puterii, unificarea partidelor muncitoresti, adoptarea unor programe de
transformari socialiste, trecerea la regimul dictaturii proletariatului. Partidul
Comunist Roman a actionat cu promptitudine in spiritul acestor orientari. La 6
noiembrie 1947, ministrii apartinand P.N.L.-Tatarescu sunt obligati sa
demisioneze in urma unei motiuni de cenzura adoptate de Comisia pentru
Afaceri Externe a Adunarii Deputatilor sub pretextul implicarii unor membri ai
acestui partid in procesul conducerii P.N.T. din 29 octombrie-11 noiembrie
1947. Locul ministrilor liberali este luat de principalii exponenti ai gruparii
prosovietice din Partidul Comunist: la Ministerul de Externe, Ana Pauker, iar la
Ministerul de Finante, Vasile Luca, precum si Theodor lordachescu la Lucrari
Publice, Stanciu Stoian la Culte. La 23 decembrie 1947, alt fruntas comunist,
Emil Bodnaras, este numit ministru al Apararii Nationale.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit sa semneze actul de
abdicare ce i-a fost prezentat de Petru Groza si Gheorghe Gheorghiu-Dej; in
aceeasi zi, Adunarea Deputatilor a proclamat Republica Populara Romana si se
32
alege un prezidiu cu rol prezidential, compus din Constantin I. Parhon,
presedinte, iar ca membri: Mihail Sadoveanu, Stefan Voitec, Gheorghe Stere si
Ion Niculi. A fost inlaturata astfel monarhia, ultimul vestigiu al vechii
oranduiri, care putea servi drept centru al opozitiei fata de modelul politic si
economic sovietic.
Un pas decisiv spre totalitarismul de tip socialist a fost realizarea
partidului unic prin contopirea P.S.D. cu P.C.R. pe baza unei platforme
intemeiata pe principiile marxism-leninismului, adoptata de conducerile celor
doua partide la 12 decembrie 1947. Acest document preciza ca „Partidul Unic
Muncitoresc are ca sarcina imediata lupta pentru consolidarea democratiei
populare in Romania", iar scopul sau final „este infaptuirea societatii socialiste
-prima faza a comunismului". Noul partid si-a luat numele de Partidul
Muncitoresc Roman (P.M.R.) si aduna in randurile sale circa 1.100.000 de
membri. Primul Congres al Partidului Muncitoresc Roman, din 21-23 februarie
1948, 1-a ales in calitate de secretar general pe Gheorghe Gheorghiu-Dej si a
enuntat coordonatele principale ale evolutiei Romaniei pe „calea socialismului".

ROMANIA IN ANII 1948-1989. PRABUSIREA SISTEMULUI

TOTALITAR
La cumpana anilor 1947-1948, incepe o noua etapa a istoriei poporului
roman care dureaza patru decenii - etapa socialist totalitara sau comunista, cum
este numita ea in limbajul obisnuit - caracterizata prin schimbari structurale,
profunde, in toate domeniile. Partidul Muncitoresc Roman, definindu-se, la
Congresul sau din 21-23 februarie 1948, drept „forta conducatoare a democratiei
romanesti", isi propunea sa obtina „noi izbanzi pe calea adancirii democratiei
populare si a fauririi temeliilor oranduirii socialiste". Misiunea noului regim
politic - se arata in Rezolutia Congresului - era „lichidarea inapoierii economice
a Romaniei si transformarea ei intr-o tara industrial-agrara inaintata". Se
preconiza infaptuirea modelului sovietic de construire a socialismului.
La 11 iunie 1948, s-a infaptuit nationalizarea principalelor intreprinderi
industriale, miniere, bancare, de asigurari si de transport, sectorul socialist de
stat devenind preponderent pe ansamblul economiei nationale. S-a trecut la
aplicarea unei politici de industrializare fortata, de planificare centralizata a
volumului productiei si desfacerii marfurilor, a intregii activitati economice. Au
fost elaborate doua planuri anuale (pe 1949 si 1950), apoi planuri cincinale si un
plan decenal de electrificare (1951-1960). Fonduri masive de investitii,
provenite indeosebi din agricultura, au asigurat dezvoltarea constructiilor de
masini, a industriei energetice, metalurgice, chimice, a transporturilor si
telecomunicatiilor, in intervalul 1948-1965, productia globala industriala a
crescut de 11 ori (ritm mediu de crestere 13,3 %). S-au neglijat insa realizarea
calitatii, rentabilitatea si eficienta economica.
33
 in martie 1949 a inceput colectivizarea agriculturii, de asemenea fortata,
cu toate ca in mod oficial s-a preconizat liberul consimtamant. Gospodariile
colective si intovarasirile agricole detineau, la sfarsitul anului 1955, 12,4 % din
suprafata arabila a tarii, ceea ce reflecta rezistenta taranimii la actiunea de
dezmostenire si de impunere a dependentei fata de stat. in anii 1949-1953, dupa
datele oficiale, circa 80.000 de tarani au fost arestati - dintre care 30.000 au fost
judecati in procese publice - pentru refuzul de a se inscrie in gospodarii
colective sau de a preda cotele obligatorii la produse agricole, platite de stat cu
preturi derizorii. Un decret al Prezidiului Marii Adunari Nationale din 30 martie
1959 interzicea „darea in arenda sau in parte a terenurilor agricole, precum si
orice fel de exploatare a muncii straine de catre producatorii agricoli"; chiaburii
fiind obligati sa se inscrie in gospodarii colective sau sa cedeze statului
pamantul lor. in 1962 s-a proclamat incheierea procesului de cooperativizare a
agriculturii romanesti; in acel moment, 60 % din totalul suprafetei de 16.000.000
de ha de teren agricol revenea gospodariilor colective, 30 % gospodariilor de
stat, iar 9 % ramanea in proprietate personala (terenurile acestora din urma se
aflau in zone de deal si de munte).
La doua decenii de la sfarsitul razboiului, Romania se apropia de nivelul
unei tari dezvoltate din punct de vedere economic. Industria contribuia in 1965
cu 48,9 % la realizarea venitului national, fata de 39 % in 1938 si 44 % in 1950.
Populatia urbana crescuse de la 23,4 % in 1948 la 38,3 % in 1966. in documente
oficiale, Romania era definita ca „tara socialista industrial-agrara in curs de
dezvoltare". Progresul economic general, obtinut cu pretul unor mari eforturi, si
suferinte, nu a adus decat in mica masura imbunatatirea nivelului de trai al
romanilor.
in perioada 1948-1953 au disparut din viata politica pe rand toate
partidele, altele decat Partidul Muncitoresc Roman; ultimul si-a incetat
activitatea Frontul Plugarilor (s-a autodizolvat la 7 februarie 1953). Partidul unic
a devenit cea mai importanta componenta a regimului totalitar; in 1965, cand si-
a luat denumirea de Partidul Comunist Roman, el avea circa 1.500.000 de
membri.
Marea Adunare Nationala (parlament unicameral, constituit in urma unor
alegeri organizate in 1948), a adoptat Constitutii noi, in 1948 (13 aprilie) si 1952
(24 septembrie), elaborate dupa tiparele Constitutiei U.R.S.S. din 1936, care
marcau procesul de sovietizare a societatii romanesti. Constitutia din 1952
prevedea, la art. l, ca „Republica Populara Romana este un stat al oamenilor
muncii de la orase si sate". Aceasta Constitutie consacra pentru prima data rolul
partidului comunist ca forta conducatoare in viata politica si de stat a Romaniei,
precum si functiile statului de aplicare „a politicii de ingradire si eliminare a
elementelor capitaliste", in martie 1961, s-a instituit Consiliul de Stat (in locul
Prezidiului Marii Adunari Nationale) - organ al puterii de stat cu activitate
permanenta subordonat Marii Adunari Nationale. Gheorghe Gheorghiu-Dej a
34
fost ales presedinte al Consiliului de Stat, iar Ion Gheorghe Maurer a devenit
presedinte al Consiliului de Ministri.
in cadrul noului aparat de stat s-au infiintat Securitatea (august 1948),
Militia (ianuarie 1949), Procuratura (iunie 1952). in structurile de conducere ale
Securitatii s-au aflat agenti ai serviciilor sovietice de spionaj, care, alaturi de
tortionarii autohtoni, exersau diferite metode de represiune staliniste. Sistemul
judecatoresc s-a structurat si el tot dupa modelul sovietic. Stiinta, cultura
romaneasca, inclusiv scoala se subsumau aceluiasi model. Ignorarea si
suprimarea valorilor traditionale, prin diverse mecanisme coercitive si represive,
au permis o politizare accentuata a diverselor aspecte ale vietii spirituale a
poporului roman.
O investigatie sine ira et studio poate demonstra ca, in pofida
diminuarilor si restrictiilor de tot felul, impuse de regimul totalitar,
invatamantul, stiinta, literatura si arta, au obtinut realizari de certa valoare care
au imbogatit patrimoniul cultural universal. La acestea se adauga contributiile
diasporei, care au dovedit ca reprezinta, pe toate meridianele, ceea ce are mai
bun spiritualitatea romaneasca.
Represiunea politieneasca dura, mai ales in primul deceniu de regim
totalitar, a lovit o mare parte a elitei politice, culturale si militare, militanti din
rezistenta anticomunista; au cazut victime sute de mii de oameni nevinovati,
„dusmani de clasa" (tarani, membrii ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor
ortodoxa si greco-catolica), fiind arestati, torturati, deportati sau exterminati in
inchisori sau in lagarele si coloniile de munca fortata (Gherla, Sighet, Aiud,
Pitesti, Ramnicu-Sarat sau la Portita, pe santierul Canalului Dunare-Marea
Neagra). Represaliile au cuprins si propriile randuri ale partidului comunist in
cadrul luptei pentru suprematie (cazurile Lucretiu Patrascanu, Vasile Luca s.a.);
in urma verificarilor din anii 1950-1953, au fost excluse din partid peste 192.000
de „elemente exploatatoare si dusmanoase".
in domeniul politicii externe, Romania a incheiat, in anii 1947-1949,
tratate de prietenie, colaborare si asistenta mutuala cu Iugoslavia (tratat denuntat
dupa excluderea acesteia din Cominform) cu Uniunea Sovietica, Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia si Ungaria. Reteaua de tratate bilaterale era dublata pe
plan economic prin crearea in 1949, a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc
si incadrarea in Pactul politico-militar de la Varsovia, in mai 1955. Ani de-a
randul, politica externa a Romaniei nu s-a deosebit de a celorlalte state
democrat-populare. Dupa Congresul al XX-lea al P.C.U.S. (1956), la care N.S.
Hrusciov a condamnat cultul personalitatii lui Stalin si represiunea brutala care a
insotit acest fenomen, Gheorghiu-Dej a aderat formal la noua orientare a
Kremlinului, afirmand ca in Romania destalinizarea avusese loc inca din anul
1952, o data cu inlaturarea din functii de conducere a grupului Pauker-Luca.
Evenimentele petrecute in Ungaria si Polonia, care puneau sub semnul intrebarii
stabilitatea regimurilor totalitare, s-au repercutat in Romania prin incercarea de
35
racordare a comunismului la o traditie nationala. La Bucuresti a inceput sa se
vorbeasca despre „calea romaneasca de construire a socialismului", ceea ce
presupunea adaptarea marxism-leninismului la conditiile istorice locale si
respectarea principiilor de suveranitate, egalitate si neamestec in treburile
interne.
in 1956, au fost desfiintate ultimele sovromuri - Sovromasigurare,
Sovrompetrol si Sovromcuart - ultimul exploatand minereul de uraniu; iar in
1958, toate trupele sovietice au fost retrase de pe teritoriul Romaniei, in
perioada urmatoare, politica externa a Bucurestiului a evoluat spre o mai mare
distantare fata de Moscova. Romania a dobandit un statul de relativa autonomie
politica si economica, marcata prin respingerea categorica a planurilor de
integrare a tarilor membre in C.A.E.R., de transformare a Romaniei intr-un
hinterland agricol, cat si de refuzul de a mai sustine U.R.S.S. in politica ei de
mare putere mondiala, apropiindu-se, in acelasi timp, de China si de statele
occidentale dezvoltate.
Romania a capatat o rapida si neasteptata respectabilitate internationala pe
care o va largi cu abilitate. Noul curs al politicii romanesti a fost legitimat in
Declaratia cu privire la pozitia Partidului Muncitoresc Roman in problemele
miscarii comuniste si muncitoresti internationale, din aprilie 1964. Reorientarea
politicii externe a coincis cu semnificative mutatii in politica interna, care si-au
gasit expresie in atenuarea regimului opresiv si eliberarea detinutilor politici, in
declansarea unei campanii de desovietizare, in tendinta de recuperare, reabilitare
si punere in circulatie a valorilor nationale, precum si in inviorarea schimburilor
culturale cu Occidentul. Toate acestea nu au fost urmate de reforme reale, de
democratizare a vietii social-politice interne.
in 1965, dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu a
fost desemnat lider al partidului comunist si a dat curs unor masuri care reflectau
continuarea tendintei de liberalizare, de destindere. Congresul al IX-lea al
P.C.R. (19-24 iulie 1965) a abandonat conceptul „modelului unic al constructiei
comunismului" si a enuntat principii de organizare a societatii potrivit
realitatilor romanesti. La 21 august 1965, Marea Adunare Nationala, intrunita in
sesiune extraordinara, adopta o noua Constitutie (in locul celei din 1952), care
consfinteste in plan juridic „victoria deplina a socialismului"; adopta noua
denumire a tarii - Republica Socialista Romania, „stat al oamenilor muncii de la
orase si sate, suveran, independent si unitar"; reia stipulatia privind rolul
conducator al partidului comunist in viata intregii societati. Desi revine la
formulari traditionale, in fond, Constitutia din 1965 consacra monopolizarea
puterii politice, preponderenta proprietatii statului si colectivizarea agriculturii.
Cu acest prilej, Marea Adunare Nationala a ales Consiliul de Stat (presedinte
Chivu Stoica) si Consiliul de Ministri (presedinte Ion Gheorghe Maurer).
in contextul destinderii politice interne, este incurajata initiativa
particulara, luand fiinta mici ateliere, magazine, restaurante si pensiuni
36
particulare; a inceput constructia de locuinte proprietate personala. Perioada
1969-1972 s-a caracterizat prin modernizarea invatamantului, cresterea ponderii
disciplinelor exacte si tehnice. Istoria si alte stiinte umaniste au cunoscut o
renastere evidenta. Timp de mai multi ani, partidul comunist a cultivat imaginea
unei forte politice dornice de liberalizare, de inlaturare a dogmatismului si de
creare a unui consens national. Acest curs pozitiv s-a manifestat in contextul
unui progres economic. Ritmul rapid de dezvoltare economica a permis chiar, in
conditiile unei rate inalte de acumulare din venitul national (cea. 29 % in
perioada 1966-1970), sa existe o relativa abundenta alimentara la inceputul
anilor '70. Relaxarea politica si ideologica si cresterea economica au creat o
atmosfera de acceptare a regimului Ceausescu.
in acelasi timp, s-a accentuat cursul autonom al politicii externe. Initiative
diplomatice spectaculoase au adus Romaniei respectabilitate internationala.
Presedintii Frantei si S.U.A. au vizitat Bucurestiul, ceea ce a impulsionat
relatiile economice cu Occidentul. Romania a stabilit relatii diplomatice cu R.F.
Germania (1967), cand nici un stat socialist nu avea astfel de legaturi; a
mentinut relatii diplomatice cu Israelul dupa „razboiul de sase zile" (1967), a
refuzat consecvent sa participe la manevrele militare ale Tratatului de la
Varsovia, sustinand in paralel ideea desfiintarii simultane a blocurilor militare,
s-a opus invadarii Cehoslovaciei de catre trupele „tarilor fratesti" in 1968.
Romania devine un centru important al diplomatiei mondiale, liderul de la
Bucuresti implicandu-se in rezolvarea unor probleme delicate (stabilirea
relatiilor intre China si S.U.A., semnarea pacii intre Israel si Egipt etc.). Pentru a
atrage capital, tehnologie si a-si asigura disponibilitati sporite la export,
guvernul roman a anuntat in 1971 infiintarea de societati mixte in care partenerii
occidentali puteau detine pana la 49 % din actiuni (pana in 1973 fusesera
infiintate 20 de astfel de societati). Toate aceste initiative vadeau dorinta de
iesire de sub tutela Moscovei, fara a constitui insa o incercare decisiva de
parasire a modelului de socialism totalitar.
incepand cu anul 1971, s-au accentuat tendintele autocrate, intolerante si
capricioase ale lui Nicolae Ceausescu. El a impus o formula de guvernare de
sorginte stalinista, bazata pe un cult al personalitatii fara precedent in istoria
Romaniei. O serie de specialisti care realizau functionarea cu anumite rezultate a
sistemului economic au fost inlocuiti cu asa-zisii revolutionari de profesie, in
1969, s-a instituit functia de secretar general al P.C.R., ales de catre Congres.
Astfel Ceausescu nu mai era subordonat Comitetului Central, consecinta
imediata fiind cresterea puterii sale politice, in aprilie 1972 s-a instituit
principiul rotarii cadrelor si a functiilor, demnitarii devenind dependenti tot mai
mult de bunul plac al secretarului general al partidului, incalcand statutul
partidului adoptat in 1965 (care interzicea cumulul de functii), Nicolae
Ceausescu a ocupat in 1967 si functia de presedinte al Consiliului de Stat, ceea
ce i-a adus sub ascultare si Consiliul Apararii. La 28 martie 1974 s-a modificat
37
Constitutia din 1965, introducandu-se functia de presedinte al Romaniei, ales de
Marea Adunare Nationala. Institutiile statului si cei ce se aflau in fruntea lor
actionau pe baza indicatiilor secretarului general al partidului. S-a instaurat ceea
ce unii politologi numesc un „socialism dinastic". Membrii familiei
prezidentiale au primit necontenit functii si responsabilitati in sferele puterii,
seful regimului nemaiavand incredere decat in rudele sale apropiate si in cateva
elemente obediente. Sotia acestuia, Elena Ceausescu, a devenit a doua
personalitate in conducerea partidului si a statului.
Nicolae Ceausescu a respins politica de glasnosti (transparenta) si de
perestroïka (restructurare) inaugurata in U.R.S.S. in 1985 de Mihail Gorbaciov.
in timp ce unele state socialiste (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), urmand
exemplul sovietic, experimentau diferite reforme, in Romania regimul devine tot
mai rigid si conservator. Lipsit de cultura politica marxista, Ceausescu nu-si
putea imagina o formula de guvernare alternativa la modelul Stalinist. Pe de alta
parte, faptul ca noul lider de la Kremlin a initiat un dialog personal cu liderii
occidentali, in primul rand cu cei din S.U.A., a diminuat considerabil rolul lui
Ceausescu pe arena mondiala, in relatiile dintre Est si Vest. Mai mult, incalcarea
drepturilor omului in Romania a devenit subiectul unor reuniuni internationale ,
ceea ce arunca o lumina negativa asupra regimului de la Bucuresti.
Centralizarea si planificarea in amanunt a tuturor aspectelor existentei
populatiei au atins limite incredibile, incorsetarea, ingradirile de tot felul la care
era supus cetateanul, au avut ca rezultat cresterea valului de nemultumiri,
concretizate, de exemplu, in grevele minerilor din Valea Jiului din vara anului
1977 si revolta muncitorilor brasoveni din 15 noiembrie 1987, in numarul mare
al cetatenilor romani care voiau sa emigreze. Hotararea lui Nicolae Ceausescu
de a reduce pana la lichidare datoria externa a Romaniei (circa 10 miliarde
dolari S.U.A.) a fost urmata de o fortare excesiva a exportului pentru procurarea
valutei necesare. Din 1984-1985, situatia materiala a populatiei a inceput sa se
inrautateasca, ajungandu-se la rationalizarea unor produse de stricta necesitate, a
consumului de energie electrica si termica.
in ultimii ani ai regimului totalitar, societatea romaneasca era decimata de
o criza deosebit de complexa - exprimata in proasta functionare a economiei,
blocarea energiilor sociale; degradarea structurilor politice si culturale; la
acestea se adauga izolarea internationala. Marea nemultumire si revolta populara
izbucnita la Timisoara in 17 decembrie 1989 s-a extins in toata tara. Sute de mii
de oameni au iesit in strada si au cerut inlaturarea dictatorului si instaurarea unui
regim democratic. Peste l .000 de romani au platit cu viata curajul lor.
La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceausescu este silit sa abandoneze
puterea, in aceeasi zi, se constituie Consiliul Frontului Salvarii Nationale, care
anunta printr-un Comunicat catre tara ca a decretat dizolvarea tuturor structurilor
de putere „ale clanului Ceausescu", propunandu-si drept scop „instaurarea
democratiei, libertatii si demnitatii poporului roman". Platforma Frontului
38
Salvarii Nationale cuprindea deziderate precum: abandonarea rolului conducator
al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist de
guvernamant; organizarea de alegeri libere in luna aprilie 1990; separarea
puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca in stat; alegerea tuturor
conducatorilor politici pentru unul sau cel mult doua mandate; elaborarea unei
noi Constitutii; democratizarea invatamantului si culturii; respectul deplin al
drepturilor si libertatilor omului s.a. Presedinte al noului organism de conducere
al statului a fost desemnat Ion Iliescu, iar in functia de prim-ministru a fost
numit Petre Roman.
Prabusirea regimului totalitar din Romania, ca si a celorlalte regimuri
similare din Europa Centrala si de Est, a fost inlesnita de decizia lui Gorbaciov
de a nu interveni cu forta armata in aceste tari (asa cum facusera predecesorii sai
in 1956 si 1968). La caderea regimurilor totalitare a concurat „razboiul invizibil"
in care serviciile secrete, cele americane si sovietice in special, au avut un rol de
prima importanta. Romania a fost singura tara din fostul spatiu de dominatie
sovietica in care s-a produs o rasturnare violenta si sangeroasa a regimului
politic, unde seful partidului si al statului a fost executat. Nicolae Ceausescu a
fost judecat, condamnat la moarte si impuscat la 25 decembrie 1989, la
Targoviste. impreuna cu el a fost executata si Elena Ceausescu.
Evenimentele din decembrie 1989 au deschis natiunii romane perspectiva
reinstaurarii democratiei, a sistemului politic pluralist, a revenirii la economia de
piata si reintegrarii in spatiul politic si cultural european. Scrutandu-si prezentul
in contextul unei inevitabile globalizari, poporul roman isi intrevede destinul
intr-o Europa libera, unita si pasnica, democratica si prospera.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. loan Scurtu, Istoria contemporana a Romaniei. (1918-2001), Editura
Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2002.
2. Dinu C. Giurescu, Romania in al doilea razboi mondial, Editura AII
Educational, Bucuresti, 1999.
3. Florin Constantinul, 1941. Hitler, Stalin si Romania, Editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 2002.
4. Ion Chiper, Florin Constantinul, Adrian Pop, Sovietizarea Romaniei. Perceptii
anglo-americane (1944-1947), Bucuresti, 1993.
5. Gheorghe Onisoru, Aliante si confruntari intre partidele politice, Bucuresti,
1996.
6. Mihai Retegan, 1968. Din primavara pana in toamna. Schite de politica
externa romaneasca, Editura RAO, Bucuresti, 1998.

39
 S9
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

ISTORIOGRAFIE GENERALA SI
ROMANEASCA (I)

Prof.univ.dr. Damian HUREZEANU

Istoria este modul in care se exprima faptele

oamenilor, ca fiinte sociale, de-a lungul timpului. Prin
aceste fapte omul se defineste; prin ele se releva felul
in care isi daltuieste felul de a gandi, a actiona si a
concepe existenta de-a lungul istoriei in necurmatele ei
transformari. Omul este creatorul istoriei, iar istoria, in
functie de nivelul ei de dezvoltare, modeleaza omul, ii
conditioneaza mediul in care se desfasoara existenta
lui.
Istoria este, ca atare, un proces dinamic, in
continua miscare si prefacere. Sigur, ritmul dezvoltarii
istoriei difera de la epoca la epoca, fiind conditionat in
mod esential de structurile societatii si de nivelul
mijloacelor sale productive. Cu cat acestea sunt mai
evoluate si mai perfectionate, cu atat se accelereaza si
ritmurile istoriei.
Procesul istoriei nu este niciodata incheiat tocmai
pentru ca nu inceteaza nici capacitatea creatoare a
omului si nici rezultatele infaptuirilor sale nu inceteaza
de a genera noi provocari, noi cerinte si noi incercari
241
ale spiritului si ale eforturilor oamenilor de a urca
trepte noi de cunoastere, de infaptuiri si de realizari.
Din aceasta nevoie de autocunoastere a omului si a
societatii, a popoarelor si umanitatii, se naste interesul
extraordinar al oamenilor pentru istorie. Este o cerinta
care stapaneste fiinta umana tocmai datorita intelegerii
lui ca are un trecut, ca traieste in prezent si ca urmeaza
un viitor. Cum viitorul este greu de prevazut, purtand
in el taine ascunse si fiind supus unor situatii
imprevizibile, creste cu atat mai mult interesul pentru
trecut, oamenii avand impresia ca trecutul se dezvaluie
asa cum a fost si ca se stie, mai mult sau mai putin, ce
s-a intamplat. Sigur, cunoasterea trecutului si
reprezentarea acestuia depind de nivelul de instructie si
de cultura al oamenilor, de felul in care sunt inclinati sa
interpreteze desfasurarea faptelor si a proceselor
trecutului. Iar interesul pentru istorie se dispune si el in
cercuri asemanatoare celor care le face un corp cazut in
apa: in primul rand, este interesul pentru istoria
propriului popor sau natiuni, apoi interesul pentru
istoria mai larga a unor zone sau a continentului in care
este asezata vatra propriei tari, in sfarsit, marea istorie
a umanitatii.
Cand evenimentele capata dimensiuni universale,
atunci oamenii sunt interesati de eveniment ca totalitate
(razboaie, revolutii, tipuri de civilizatie etc.), dar in
cadrul acestor ansambluri imense se insereaza un
interes special pentru aspectele participative ale tarii
sau ale poporului lor.
242
 Sub cuvantul istorie se desemneaza, in aceasta
conceptie, faptele, procesele sau fenomenele obiective.
Cum spuneau latinii, faptele sau lucrurile care au fost:
res gestae.
Pentru oglindirea acestor fapte sau lucruri se
foloseste acelasi termen: istoria, dar, de data aceasta, in
sensul reflectarii faptelor in scrierile invatatilor
(historia rerum gestarum).
Acest domeniu da expresie nevoii oamenilor de a
se gandi pe sine in societate, in epoca, in raporturile lor
cu ceilalti semeni, de a dobandi, cum se spune,
constiinta de sine ca indivizi, comunitate, popor,
umanitate. El circumscrie ceea ce numim de fapt
istoriografie. Cu acest domeniu se ocupa istoriografia,
care formeaza materia unui curs la Facultatea de
istorie.
Istoriografia este o componenta a culturii si un
element important al vietii spirituale a unui popor. Ea
se afla in dialog cu celelalte domenii ale culturii; se
dezvolta in legatura cu profilurile si etapele evolutive
ale acesteia.
Cuvantul istorie provine din limba greaca si
inseamna cercetare, povestire, ancheta. Tendinta ei este
aceea de a infatisa trecutul in chip obiectiv, „fara ura si
partinire", de a oferi oamenilor o cunoastere autentica.
Despre o totala desprindere a istoricului de atmosfera
timpului sau, de propriile simpatii si orientari, de
limitele cunoasterii unui subiect sau unui fenomen, nu
poate fi insa vorba. Istoria nu se poate, astfel, constitui
243
ca o stiinta exacta cum sunt matematica sau fizica. Dar
ea trebuie sa ofere, pe cat posibil, cai de cunoastere
profunda; istoricul sa faca abstractie de propriile
preferinte sau de presiunea de spirit ale epocii in care
scrie, sa dea, daca se poate, „o opera pentru totdeauna",
chiar daca nu poate sa atinga acest pisc al exactitatii
totale. Asumandu-si destinul de istoric adevarat, el
trebuie sa-si asume o inalta responsabilitate in fata
contemporanilor si viitorilor cititori, sa faca din istorie
o judecata pentru epoca sa si pentru viitorime a faptelor
si lucrurilor abordate.
Istoria (in sens de cunoastere) evolueaza in stransa
legatura cu celelalte domenii ale cunoasterii, se
dezvolta o data cu multiplicarea surselor de informare
si documentare si mai ales cu perfectionarea metodelor
de cercetare, largind, prin aceasta, insusi orizontul ideii
de istorie si domeniile ei de investigare.
Interesul pentru istorie este vechi, coincizand cu
nevoia omului de a se cunoaste si descifra pe sine;
acest interes se intrevede de la cristalizarea primelor
comunitati umane si se manifesta evident o data cu
inchegarea marilor civilizatii antice: mesopotamiene,
egiptene, chineze etc.
Dar istoriografia se incheaga si se constituie ca un
domeniu care a transmis mesaje insemnate si a conturat
un profil bogat in substanta prin afirmarea istoriografiei
grecesti. Mai ales preocuparile si lucrarile intoc-mite in
secolul al V-lea i.e.n. deschid calea istoriografiei
mondiale.
244
 Istoriografia antica greaca si romana
Numele cele mai insemnate care ilustreaza
istoriografia greaca in secolul al V-lea i.e.n. sunt
Herodot din Halicarnas (485-425 i.e.n.) si Tucidide
(circa 460-399 i.e.n.).
Herodot a calatorit mult, a cunoscut oameni si
locuri din Egipt si pana in zona Portului Euxin (Marea
Neagra). Scrierea sa este intitulata Istorii, compusa din
mai multe carti. Lucrarea este centrata pe descrierea
razboaielor medice (luptele dintre greci si persi 500-
449 i.e.n.). Herodot avea darul descrierii si se arata
interesat de traiul oamenilor si de specificul locurilor
prin care a trecut, sau despre care a auzit. Razboaiele
dezlantuite de Imperiul persan impotriva grecilor sunt
privite ca incercari de supunere a lumii grecesti,
incercari care n-au reusit datorita vitejiei cetatilor
grecesti si a comandantilor ei, care isi aparau libertatea.
Herodot a cautat sa inteleaga istoria, sa explice
fenomenele, desi el apeleaza in descrierea
evenimentelor si la cauze supranaturale: amestecul
zeilor, semne premonitorii, interventia unor forte
exterioare puterii oamenilor. S-a afirmat insa ca un
istoric autentic prin incercarea de a deslusi cauzele
celor petrecute, prin capacitatea de a inchega tablouri
veridice, prin elemente critice de analiza a fenome-
nelor abordate.
Pentru trecutul pamantului romanesc opera lui
Herodot are o deosebita importanta intrucat, in cartea a
245
IV-a a Istoriilor, Herodot vorbeste despre Geti (ca
ramura a tracilor), despre religia si zeul lor Zalmoxe,
precum si prin faptul ca da stiri despre toponimia si
hidronimia tarii noastre.
Tucidide era aproape contemporan cu Herodot, dar
opera lui, Razboiul peloponeziac (431-404 i.e.n.), se
deosebeste intr-o masura insemnata de cea a lui
Herodot prin incercarea de a defini cauzele
evenimentelor, de a le dezvalui semnificatiile si de a le
da o explicatie izvorata din logica situatiilor, nu din
interventia unor factori exteriori - de ordin divin,
oracole, semne exterior, vointa zeilor etc. „Poate ca
lipsa miraculosului - spunea Tucidide - va parea ca
desfata mai putin auzul. Toti insa care vor sa cerceteze
adevarul celor intamplate [...] le vor socoti cu folos.
Caci am facut opera de valoare permanenta, nu de o
clipa".
Ca si Herodot, Tucidide vedea in istorie depozitarul
memoriei trecutului. Tocmai de aceea, el voia sa ramana
posteritatii fapte adevarate, prezentate obiectiv.
Tucidide a largit campul izvoarelor consultate, desi
cunostea razboiul peloponeziac din propria experienta.
Experienta nereusita. A ramas in posteritate ca general
nefericit, dar ca istoric remarcabil.
intre varfurile istoriografiei clasice grecesti se
impune si Polibiu (aproximativ 220-122 i.e.n.). A ajuns
la Roma, aflata in plina expansiune, a cunoscut
ascensiunea acestui stat dominant al epocii si a incercat
sa explice resorturile maretiei lui. Le-a gasit in
246
organizarea militara si constitutionala, in geniul
organizatoric si juridic al Romei. Conceptia lui Polibiu
este in multe privinte asemanatoare conceptiei lui
Tucidide. A subliniat necesitatea explicarii cauzelor in
istorie, a scrierii in spiritul obiectivitatii. A subliniat, de
asemenea, ca pentru intelegerea istoriei este nevoie de o
viziune globala asupra datelor ei. in consecinta, istoricul
urmeaza sa plece de la intreg la parte si nu invers.
O figura reprezentativa a culturii antichitatii
grecesti a fost Plutarh (46-127 e.n.). Lucrarea care 1-a
facut celebru este Vieti paralele in care sunt prezentate,
in tandem de doua cate doua, biografiile a 46 de figuri
celebre ale lumii romane si grecesti. Ca atare, Plutarh
nu face o opera propriu-zis istorica, desi descrierea lui
e impregnata de materie istorica, il intereseaza mai ales
figurile celor descrisi, portretul lor interior reflectat,
bineinteles, in faptele si actiunile marilor oameni
portretizati. Plutarh concentreaza faptele oamenilor, le
judeca din perspectiva valorii lor. Opera sa este si una
morala, invatatul grec din Cheroneea induce imaginea
omului in istorie in reprezentarea sa concret-istorica,
dar si in ipostaza de model uman. De aici interesul
exceptional pe care 1-a trezit, inca din Evul Mediu,
Vieti paralele.
Istoriografia latina are un profil propriu, desi intre
societatea greaca si cea romana au existat puncte
comune esentiale. Istoricii latini au pus un accent mai
mare pe latura literara si morala a scrisului istoric.
Istoriografia latina s-a maturizat in perioada de
247
ascensiune a Republicii si de grandoare a Imperiului.
Oamenii scrisului istoric simteau raspunderea pentru
marea mostenire a unui trecut glorios intrat insa intr-o
zona de tensiuni. La intersectia maretiei si a
inceputului de criza a vietii romane isi scriu opera
figurile reprezentative ale istorio-grafiei latine.
Numele care o ilustreaza in grad inalt sunt:
Sallustius, Titus Livius, Caesar si Cornelius Tacitus.
Titus Livius este autorul vestitei opere Ab urbe
condita libri (De la fundarea Romei) in care se prezinta
cronologic, intr-o fresca impresionanta, dezvoltarea
Romei de la 753 i.e.n. la anul 9 i.e.n.) Titus Livius este
un maestru al naratiunii istorice; foloseste intens
discursurile (imaginate) spre a crea senzatia de viata.
Ideea pe care o promoveaza este aceea ca oamenii
vremii sale poarta o mare raspundere pentru a pastra si
perpetua trecutul glorios al Romei.
Textul lui Titus Livius are remarcabile calitati
literare. Nu s-a preocupat special de valorificarea unor
izvoare originale, dar a folosit cu pricepere literatura si
sursele cunoscute. Opera principala a lui Sallustius
Crispus (86-35 i.e.n.) este Razboiul cu lugurtha, regele
Numidiei, purtat cu Roma intre 112-105 i.e.n.) Istoria
lui Sallustius e scrisa cu pasiune, spirit de intuitie,
fantezie si cu o vie reprezentare a vietii. El vedea in
reforma morala a societatii sarcina conducatorilor
politici ai vremii.
Calus lulius Caesar (101-44 i.e.n.), unul dintre
marii generali ai Antichitatii si un mare om de stat
248
roman, a lasat si doua opere de factura memorialistica
si istorica: Razboiul civil (De bello civili) si Razboiul
gallic (De bello gallico).
De bello gallico este o opera clasica prin claritate,
spirit de sin-teza, capacitatea de a surprinde deopotriva
detaliul exact si tabloul de ansamblu. Caesar descrie in
aceasta lucrare razboaiele pe care le-a purtat in Galia
cu precizie si cu interesul de a face istorie din acest
text, nu o simpla descriere memorialistica. Pentru
prima data se mentioneaza dacii in aceasta scriere (ca
fiind vecini cu germanii langa padurea Hercinica.
Publius Cornelius Tacitus (55-120). in prima sa
mare lucrare, Istorii, se opreste la perioada 69-96, o
perioada tulbure, dominata de imparati sub demnitatea
menirii lor. Starea Romei si faptele imparatilor erau un
izvor de reflectii morale si un prilej de a patrunde
adanc in cutele sufletului uman. A doua lucrare, Anale,
este dedicata epocii 14-68 din istoria Romei (de la
moartea imparatului Augustus la cea a lui Nero).
Istoricul Tacitus a acordat atentie documentarii, a
consultat arhive si alte surse de izvoare. El a impletit
interesul pentru adevar cu preocuparea de a patrunde in
structura psihologica si morala a personajelor descrise.
Stilul lui Tacitus este dens, precis si expresiv. Nu are
calitatile literare ale lui Titus Livius, dar impune prin
concizie si veridicitatea tablourilor infatisate.

249
 Istoriografia umanista europeana
O data cu caderea Imperiului Roman de Apus,
procesul dezvoltarii istoriei si-a schimbat sensul.
Patrunderea popoarelor barbare inceputa cu mult
inainte, schimbarea structurilor socio-economice si
nasterea popoarelor moderne printr-o tripla interactiune
- substratul autohton, aportul romanic si roirea
popoarelor migratoare - schimba infatisarea etno-
lingvistica a hotarelor si modul de organizare a
structurilor socio-economice, ducand la un nou tip de
societate: feudalismul. S-a vorbit mult de „intunecatul
ev mediu", pana catre anul 1000. A fost si intuneric, au
fost si framantarile facerii unei lumi noi. intr-o lume
ruralizata si profund religioasa, luminile altor
preocupari au sclipit mai putin. Uneori, abia au palpait.
Activitatea istoriografica a scazut considerabil in
Evul Mediu: cronicile, analele si alte scrieri din acea
vreme prezinta insa un netagaduit interes pentru
cunoasterea lumii medievale.
O interpretare a istoriei din unghiul raporturilor
omenirii cu divinitatea a dat Sfantul Augustin (354-
430). Mai inainte, scrisese o istorie ecleziastica
Eusebiu din Cesareea (265-340). Crestinatatea ca
fenomen spiritual dominant al trecerii de la romanitate
la feudalism avea sa deschida, prin urmare, si capitole
noi in istoriografie, cum a deschis in intreaga
dezvoltare spirituala a omenirii. De altfel, Cartea

250
Sfanta a crestinismului - Biblia - contine multa
materie istorica.
in vreme ce in lumea araba s-a impus ca istoric
reputat Ibn Haldun (1332-1406) voind parca sa infirme
declinul culturii arabe, in Europa (in special in partea ei
apuseana), fenomenul cultural incepea sa dobandeasca
o noua fizionomie prin umanism.
Umanismul a insemnat o innoire spirituala si a
adus o noua viziune in cultura europeana. Curentul
umanist reprezinta de fapt componenta literara a
Renasterii, marea miscare spiritual-artistica prin care se
deschide evul modern. Umanismul pune in centrul
preocuparilor sale omul ca masura a lucrurilor. Socotita
valoare de prim ordin, existenta umana implica efortul
pentru implinirea individului, implinire mai cu seama
de ordin intelectual si spiritual, realizata prin cultura.
De aci nevoia educarii spiritului prin stiinta si filosofic,
insusi termenul humanitas inseamna cultura spirituala,
formatie aleasa (dar si fire omeneasca). Sub forma
umanism, termenul dateaza abia din secolul al XIX-lea.
Umanistii au pus accentul pe valorile culturii
antice - grecesti si romane - ca izvoare ale formarii
intelectuale si ale educarii. De aici interesul
reprezentantilor acestui curent pentru marile opere
culturale ale autorilor greci si latini. Ei au repus in
circulatie numeroase asemenea opere si le-au redat
infatisarea originala prin analiza lor critica. Asadar, o
noua viziune asupra rolului omului in univers, un
indemn la formarea si educarea intelectuala si
251
intoarcerea la izvoarele culturii grecesti si latine spre a
pune, prin aceasta, bazele unui nou avant cultural si
unei noi stari de spirit in acord cu cerintele epocii; toate
acestea reprezinta repere configuratoare ale
umanismului.
Istoriografia umanista isi trage si ea seva din
aceste impulsuri si orientari de ordin intelectual si
spiritual. Principala arena de manifestare a
fenomenului umanist au fost cetatile italiene Florenta,
Venetia, Genova, Roma etc. - centre cu o intensa viata
comerciala si focare de creatie cultural-artistica.
Activitatea istoriografica a fost impulsionata de
climatul spiritual al vremii si a contribuit la afirmarea
acestui climat. Printre reprezentantii de seama ai
istoriografiei umaniste italiene amintim pe Leonardo
Bruni (1369-1444), care a scris o Istorie a Florentei
(in 12 carti), apoi Poggio Bracciolini (1380-1459) si
Flavio Biondo (1388-1463). Biondo a adus o
contributie semnificativa la studierea vestigiilor
arheologice si a inscriptiilor din vechea Roma si din
Italia in lucrarile Italia ilustrata, Roma instaurata si
Roma triumfatoare. Cea mai ampla lucrare a sa este
Decadele istorice de la caderea puterii romanilor
(cuprinde perioada 472-1440). Aeneas Sylvius
Piccolomini (1405-1464), devenit papa sub numele
Pius al II-lea, s-a ocupat de istoria Europei, a atras
atentia asupra raportului istorie-geografie, a descris
unele din calatoriile sale.

252
 Ca si Flavio Biondo, el a vorbit despre romani,
considerandu-i urmasi ai romanilor si subliniind geneza
latina a limbii romane.
O mare figura a gandirii politice a fost florentinul
umanist Niccolo Machiavelli (1469-1527), autorul
operei Principele. A scris si o Istorie a Florentei.
Contemporanul sau, Francesco Guicciardini (1483-
1540), a intocmit o interesanta Istorie a Italiei in care
priveste Italia ca pe un intreg national.
Istoricii umanisti se disting prin finetea stilului,
prin interesul pentru cultura si lumea antica, prin
noutatea viziunii privind elementele vietii nationale a
unor popoare.
Un umanist italian, Antonio Bonfini, a trait la
curtea regelui ungar Matia Corvinul, unde a si scris o
istorie a Regatului ungar - Decadele istoriei ungare, in
lucrare, vorbeste si despre romani ca locuitori ai
Ardealului, despre lupta de la Baia a lui Stefan cel
Mare cu regele Matia (1467 etc.). Nicolaus Olachus,
un celebru umanist al vremii, roman de origine, a facut
mentiuni in lucrarea sa Hungarica despre latinitatea
romanilor. Sasii din Transilvania au avut si ei un
reprezentant umanist de seama - Joan Honterus
(secolul XVI).
Pentru istoria si cultura romanilor prezinta, de
asemenea, un mare interes scrierile unei pleiade de
invatati umanisti polonezi: Jan Dlugosz (1415-1480);
Martin Bielski (1495-1575); Martin Kromer (1512-
1580); Matei Stryjkowski (1547-1582). Ei au abordat
253
numeroase aspecte ale istoriei politice a Moldovei.
Umanismul polonez a influentat, de asemenea,
miscarea culturala umanista din Tarile Romane prin
faptul ca unii carturari umanisti romani s-au format la
scolile din Cracovia sau Bar (Grigore Ureche, respectiv
Miron Costin).
Istoriografia umanista in Tarile Romane. Ca in
cazul celor mai multe popoare europene, inceputurile
culturii romanesti isi afla izvoarele in scrierile cu caracter
religios si in cele istorice. Autorii lor au fost figurile
religioase sau diecii de la curtile domnesti care au scris in
slavona veche, limba bisericii rasaritene ortodoxe. Din
secolele XV-XVI sunt cunoscute o serie de cronici,
intocmite in Moldova, de autorii calugari ale unora:
Macarie, Efiimie, Azarie. Un interesant monument
cultural-istoric este legat de numele domnitorului
muntean Neagoe Basarab (1512-1521), invataturile lui
Neagoe catre fiul sau Teodosie. Dar marele ciclu cartu-
raresc-umanist in cultura romana porneste din secolul al
XVII-lea, avand ca figuri remarcabile pe Grigore Ureche
(1590-1647), Miron Costin (1633-1691), stolnicul
Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir
(1673-1723) si Ion Neculce (1672-1745). Aceste nume
de seama ale culturii romane isi inmoaie spiritul in
undele umanismului prin cateva trasaturi pronuntate:
tensiunea spre latinitate si interesul pentru scrierile
autorilor vechi, instruirea in centre culturale care au
favorizat instructia si educatia (Polonia, Padova,

254
Constantinopol), elogiul autorilor umanisti din Apusul
sau din Centrul Europei etc.
Umanistii romani au conturat cateva probleme
esentiale ale culturii romane, au statornicit scrisul
romanesc in operele laice, au amplificat considerabil
aria eruditiei si a informatiei, dand limbii si literaturii
romane formule evoluate stilistic si expresivitati
literare care retin pana astazi atentia cercetatorilor.
Istoricii umanisti aratau ca scriu din nevoia adanc
resimtita de a pastra memoria trecutului neamului si a
tarilor lor, astfel ca atat contemporanii, cat si urmasii sa
priveasca, parca intr-o oglinda, viata generatiilor
trecute, sa se simta ca fac parte dintr-o comunitate. Sa
se inteleaga mai bine prin trecut, sa capete, cum se
spune, constiinta de sine a apartenentei la comunitate si
la lumea de valori a acesteia.
Cunoasterea istoriei este, in ultima instanta, o
problema de atasament la valorile care se pot desprinde
dintr-un trecut, indiferent cat de modeste sau de
impunatoare ar fi ele. Datoria este de a le asuma si de a
face, pe cat posibil, sa sporeasca. Daca nu, sa invatam
macar din cele bune, ca si din cele rele, cate s-au
petrecut, „de cele rele sa se fereasca", iar „despre cele
bune sa urmeze si sa invete" (Grigore Ureche).
O parte din umanisti - Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce - au mers pe firul istoriei Tarii
Moldovei de la descalecatul (intemeierea) acesteia si
pana dupa anul 1740. Scrierile lor contin stiri si
informatii indispensabile oricarui demers istoriografie
255
vizand secolele XIII - jumatatea secolului XVIII din
istoria Moldovei. La fel si cronicarii munteni Stoica
Ludescu, Radu Popescu si altii au cautat sa refaca firul
istoriei Tarii Romanesti de la inceputurile sale si pana
la inceputurile domniilor fanariote, in aceasta
provincie, cronicile sau alte insemnari istorice au fost
la inceput lipsite de continuitate, dedicate doar vietii
unor domnitori sau unor evenimente (asa cum sunt
invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau
Teodosie; cateva cronici interne sau straine despre
domnia lui Mihai Viteazul, datorate lui Theodosie
Rudeanu, apoi lui Balthazar Walter si Stavrinos,
insemnarile lui Matei al Mirelor de la manastirea
Dealu, fost mitropolit al Mirelor, despre cele petrecute
in Tara Romaneasca (1602-1618).
Preocuparile pentru o cronica compacta a Tarii
Romanesti s-au reluat in vremea lui Matei Basarab,
care a promovat o bogata opera culturala. Abia peste
doua decenii si jumatate, aceasta recolta a putut fi
valorificata in cateva letopisete care au ajuns pana la
noi. Alti invatati umanisti ca stolnicul Constantin
Cantacuzino in Tara Romaneasca si eruditul carturar si
Principe al Moldovei, Dimitrie Cantemir, n-au reusit sa
contureze in operele lor decat perioada formarii
poporului roman.
Personalitate complexa, format in scoli de elita ale
vremii la Constantinopol si Padova, calator in mai multe
tari europene, invatat cu multe initiative culturale,
preocupat de geografia si istoria Tarii Romanesti,
256
stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) a realizat
doar o parte a proiectului sau Istoria Tarii Romanesti, in
care a infatisat doar perioada de inceput a formarii
poporului roman pana la migratia hunilor. Este drept ca
face incursiuni si in perioade ulterioare secolului V e.n.
Nu constituie insa o expunere sistematica, ci notatii
prilejuite de dorinta stolnicului de a sublinia o idee, un
gand anume al sau.
Dimitrie Cantemir (1673-1723) trateaza sistematic
problemele originii poporului roman in Hronicul
vechimii a romano-moldo-valahilor. Este drept, in
lucrarea Descriptia Moldaviae (Descrierea Moldovei),
el prezinta o ampla fresca geografica, economica etno-
grafica, politica si institutionala a Moldovei, realizeaza,
deci, un demers etnografic si civilizational asupra
Moldovei. Toti carturarii umanisti, indiferent de cadrul
cronologic al expunerii, pun si cauta sa fundamenteze
raspunsuri la unele probleme esentiale ale vietii roma-
nilor: originea, continuitatea si unitatea etnolingvistica
a poporului.
Problema originii este centrata pe ideea latinitatii;
continuitatea este sublimata prin vietuirea continua in
spatiul de formare a poporului, iar unitatea subliniaza
faptul ca moldovenii, muntenii si transilvanenii descind
din aceeasi tulpina, apartin aceluiasi trunchi. Toti „de la
Ram se trag". Aceste mari idei sunt argumentate cu
erudite vasta sau mai succint. La stolnicul Constantin
Cantacuzino si Dimitrie Cantemir analiza este
sistematica, iar demersul erudit este impresionant.
257
 Este drept, aproape toti carturarii umanisti - cu
exceptia stolnicului Constantin Cantacuzino
-subliniaza latinitatea pura a genezei romanilor.
Stolnicul Cantacuzino admite insa si componenta
dacica in procesul formarii poporului roman.
Problemele ridicate de umanistii romani sunt, deci,
probleme de ordin national, in tesatura expunerii lor,
mai ales in letopisetele care descriu linia evolutiei
politice a Tarilor Romane, exista, desigur, si multa
materie de istorie politica: caracterizarea domnitorilor,
fapte de arme, conditia Tarilor Romane in context
international.
Caracteristic scrisului umanistilor este spiritul
polemic indreptat impotriva acelor autori care negau,
minimalizau sau pur si simplu fabulau („scorneau
basme") pe seama poporului roman.
Este propriu, de asemenea, unor scrieri ale
umanistilor (mai ales Grigore Ureche si Miron Costin)
sentimentul fragilitatii, nestatorniciei vremurilor si al
destinului poporului roman („asezat in calea rau-
tatilor").
Operele stolnicului Constantin Cantacuzino si ale
lui Dimitrie Cantemir sunt de vasta eruditie de tip
umanist. Apeleaza la izvoare grecesti, latine, bizantine,
la umanisti din vremea lor. Ei isi impun si o metoda de
cercetare istorica. Stilistic, operele ambilor carturari
sunt mai putin reusite, fiind sedusi de topica latina a
frazei, de interesul pentru eruditie si mai putin pentru
claritatea si frumusetea frazei. Dimitrie Cantemir s-a
258
facut cunoscut in epoca printr-o istorie dedicata
Imperiului otoman - Incrementa atque decrementa
Aulae otomanicae (Cresterea si descresterea Portii
Otomane), prin scrieri de fictiune (Istoria ieroglifica),
prin studii dedicate altor domenii.
Valente literare prezinta mai ales scrierile lui
Miron Costin si ale lui Ion Neculce. Unul isi toarna
gandul in forme expresive, celalalt poseda un minunat
dar al povestirii.
in Muntenia sunt cunoscute mai ales Istoriile Tarii
Romanesti datorate lui Stoica Ludescu si, respectiv,
Radu Popescu. in ele transpar atitudini favorabile unor
mari familii boieresti - Cantacuzinii si Balenii. Aceasta
nu le impiedica sa fie valoroase surse de informare
istorica. O cronica a lui Radu Greceanu se risipeste in
laude la adresa lui Constantin Brancoveanu, aratandu-
si prin aceasta scopul pentru care era scrisa.
Pe ansamblu, cronicarii umanisti din Tarile
Romane au inscris un capitol important in cultura si in
istoriografia romana. Opera lor marcheaza o deschidere
spirituala profunda si innoitoare.
Istoriografia iluminista
Alaturi de Renastere si de umanism, iluminismul a
jucat un rol important in plamadirea culturii moderne.
El reprezinta un mare curent spiritual care cuprinde si
este specific mai ales secolului al XVIII-lea. Unele
manifestari aderente iluminismului purced insa mai de
mult, suind pana spre jumatatea secolului al XVII-lea.
259
Veacul luminilor a lasat in patrimoniul culturii mondiale
cuceriri considerabile cu caracter de permanenta.
Acestui secol ii datoram descoperirea legii gravitatiei
universale (prin Newton), a electricitatii (prin Benjamin
Franklin), a clasificarii zoologice (Linné) etc.
Filosofia a fost dominata de Immanuel Kant, unul
dintre cele mai remarcabile spirite din istoria filosofiei;
gandirea sociala si filosofica, de enciclopedistii
francezi, de Jean Jacques Rousseau etc.
Aceste mari realizari s-au conjugat cu ample
transformari economice si fenomene sociale cu
semnificatie universala, intr-adevar, secolul al XVIII-
lea reprezinta pentru Europa Apuseana o perioada
decisiva in afirmarea modului de productie capitalist,
in constituirea clasei de mijloc, in dezvoltarea
comertului mondial si a navigatiei. Este, de asemenea,
secolul revolutiei franceze izbucnite in 1789, al nasterii
si independentei natiunii americane.
Secolul al XVIII-lea s-a aflat in plan spiritual sub
emblema rationalismului, a nevoii oamenilor de a
cugeta liber, de a extinde puterea ratiunii in toate
sferele spiritului: in stiintele naturii, in matematica si
astronomie, in filosofic, in cultura. Istoriografia s-a
hranit si ea din aceasta stare de spirit si a inregistrat
progrese insemnate nu numai in investigarea unor teme
sau a unor probleme concrete, dar si in incercarea de a
elabora conceptii de ordin general care sporesc
intelegerea a insusi statutului ei ca domeniu al cunoas-
terii. S-au elaborat, astfel, prin Montesquieu (1689-
260
1755), prin Giambattista Vico (1668-1744), prin
Immanuel Kant, iar mai tarziu, prin G. W. Hegel, mari
conceptii teoretice asupra istoriei.
Spiritul rationalist transpare, insa, si la nivelul
scrierilor propriu-zis istorice, al scrierilor care abordeaza
istoria unor popoare, natiuni sau teme de civilizatie.
Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai
luminismului care a lasat si o opera istorica
semnificativa a fost Voltaire (1697-1778). Amintim,
astfel, lucrarea Epoca lui Ludovic al XIV-lea, in care se
prezinta un tablou cuprinzator al Frantei si al monarhiei
acelei epoci, si vasta opera Eseu asupra moravurilor si
spiritului natiunilor (1756). Voltaire trateaza tema ca
pe o istorie a civilizatiilor, facand incursiuni in toate
ariile de cultura si pe largi spatii geografice, de la cel
european la ariile asiatice de civilizatie chineza sau
indiana.
in Anglia, un cunoscut filosof, David Hume
(1711-1768), a intocmit si o interesanta Istorie a
Angliei de la invazia lui Julius Caesar la revolutia de la
1689 („revolutia glorioasa"). Un savant de mare
prestigiu a fost si William Robertson (1721-1793), care
a scris o Istorie a Scotiei si Istoria Americii, de fapt a
lumii noi, unde se acorda atentie si vietii popoarelor
bastinase, civilizatiilor lor, pana la patrunderea
europenilor in cele doua Americi. Cea mai importanta
figura a istoriografiei engleze din secolul al XVIII-lea a
fost Edward Gibbon (1737-1794). Lucrarea sa Istoria
declinului si prabusirii Imperiului roman expune
261
desfasurarea romanitatii timp de aproape un mileniu si
jumatate: de la domnia imparatului Octavian August
pana la caderea Imperiului Bizantin. Tema este
universala prin sine insasi, iar Gibbon o trateaza cu
obiectivitate si acuratete. Organizarea buna a materiei,
maiestria literara a expunerii, darul sintezei si al
compozitiei au contribuit la marea reusita a acestei
carti de istorie.
in statele germane, iluminismul a fost ilustrat de
Johann Gottfried Herder (1744-1803), care a impletit
interesul pentru a gasi sensul istoriei universale cu
chemarea de a patrunde specificul vietii popoarelor.
Istoriografia iluminista romaneasca
Iluminismul s-a manifestat si in cultura romana ca
un fenomen spiritual semnificativ. Exista in
iluminismul romanesc aspecte comune cu cel din
Europa apuseana: rationalismul, recunoasterea rolului
culturii, al educatiei in emanciparea oamenilor si a
societatilor, dorin-ta de a cladi omenirea pe libertate si
adevar etc.
in acelasi timp, iluminismul romanesc, ca si
curentele iluministe din Centrul si Rasaritul Europei in
general, a vadit un interes special pentru fenomenul
national, a promovat aspiratiile idealitatii nationale, in
vreme ce iluminismul apusean era preocupat de ceea ce
constituia esenta comuna si universala a istoriei, de
aspectele ei generale, unificatoare. Aceasta deosebire
se explica prin faptul ca in Apus se constituisera deja
262
marile natiuni si state nationale pe cand in centrul si
estul Europei sarcina afirmarii natiunilor si a libertatii
lor se afla inca pe ordinea zilei si aveau sa treaca mai
multe decenii pana la implinirea acestui deziderat.
De aici interesul special al curentului iluminist
romanesc pentru aspectele nationale, pentru sublinierea
caracterelor specifice ale ratiunii si pentru cultivarea
domeniilor istoriografiei si ale lingvisticii care veneau
sa argumenteze, prin chiar continutul lor, caracteristicile
vietii nationale, sa legitimeze aspiratiile afirmarii si
regenerarii natiunii.
in contextul culturii romane, curentul iluminist
poarta ca emblema Scoala Ardeleana. Principalii
reprezentanti ai Scolii Arde-lene au fost Samuil Micu,
Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu.
Ardeleni, trecuti toti prin scoli teologiste, carturarii
Scolii Ardelene au invatat in scoli apusene (Viena,
Roma), dobandind nu numai o intinsa pregatire
teologica, dar si filosofica si filologica. Au fost cu totii
spirite enciclopedice, tinand sa cunoasca si sa se
manifeste in domenii variate. Au cautat sa raspunda
astfel nevoilor culturale ale poporului nostru, in special
ale romanilor transilvaneni. Operele lor principale tin
de domeniul istoriei, inclusiv istoria bisericii ardelene,
si al filologiei.
Printre lucrarile scrise de Samuil Micu (63 in total)
se numara Scurta cunostinta a istoriei romanilor, apoi
Istoria lucrurilor si intamplarile romanilor (in patru

263
volume, dintre care unul era dedicat istoriei bisericesti
a episcopiei din Ardeal).
impreuna cu Gheorghe Maior a publicat o
importanta lucrare de gramatica: Elemente ale limbii
daco-romane sau valahe (Elementa lingvae daco-
romanae sive valahicae).
Petru Maior (1756-1821) a publicat in 1812
principala sa lucrare Istoria pentru inceputul romanilor
in Dachia. Este o carte care pledeaza viguros pentru
latinitatea romanilor, pentru valorile lor emolingvistice,
conceputa in spirit polemic impotriva unor istorici
straini care negau aceste valori.
Gheorghe Sincai (1754-1816) este mai ales omul
unei opere si al unei idei. Opera se numeste Hronica
romanilor si a mai multor neamuri, din care a publicat in
timpul vietii doar partea de inceput. O imensa
documentare, care depasea tot ce s-a scris despre istoria
romanilor pana la el, a facut din aceasta lucrare o
pretioasa sursa de informare. Lucrarea consemneaza pe
ani evenimentele principale care au avut loc de la 86,
anul in care Decebal s-a ridicat impotriva imparatului
roman Domitian, si pana la 1739, an de sinod al bisericii
unite sub episcopul mochentie Micu Clain.
Cunoscut mai ales pentru opera sa literara
Tiganiada, Ion Budai Deleanu (1760-1821) a realizat si
un lexicon roman-german si a elaborat o interesanta
opera istorica Despre originea popoarelor din
Transilvania (De originibus populorum Transilvaniae).
Se examineaza una dintre cele mai complicate
264
probleme de istorie: originea popoarelor. Budai
Deleanu emite ipoteza asupra genezei comunitatilor
etnice contemporane lui: romani, unguri, secui si sasi,
precum si a acelora care au locuit alta data in
Transilvania: daci si geti, agatarsi, sciti, huni, slavi.
Autorul trateaza si aspecte cu privire la „cele mai de
seama prefaceri ale Daciei, precum si faptele
popoarelor care au locuit in aceasta tara", intr-un
studiu de istorie constitutionala, Ion Budai Deleanu
demonstreaza neconstitutionalitatea conditiei de
„tolerati" a romanilor in Transilvania.
Iluminismul a avut traditii si in Principatele
Dunarene. Sunt de remarcat numele lui Mihai
Cantacuzino (1729-1790), implicat in lupta politica
pentru libertatea Tarilor Romane si autor al unor lucrari
interesante: in primul rand, Istoria politica si
geografica a Tarilor Romane si Ghenealoghia familiei
Cantacuzinilor. Dionisie Fotino a intocmit in limba
greaca o Istorie generala a Daciei, iar Dimitrie (Daniil)
Philippide a publicat, in 1810, Istoria Romaniei,
continuata cu o Geografie a Romaniei. Meritul
reprezentantilor iluminismului, in special al carturarilor
Scolii Ardelene, consta in faptul ca au dat un sens activ
ideilor care au germinat in gandirea umanista, facand
din ele in mod deliberat parghii de aparare si afirmare a
drepturilor poporului roman.

265
 Romantismul si istoria. Istoriografia romantica
europeana
Marilor epoci istorice le sunt caracteristice si mari
curente spiritual-cultural care definesc, intr-un fel,
profilul acestor epoci, care le exprima identitatea.
Sigur, etapele evolutive ale istoriei se diferentiaza si
prin alte repere. Au o mare relevanta modurile de
productie conditionate de caracteristicile fortelor de
productie si de structurile sociale, ca si organizarea
politica institutionala a societatilor.
Dar toate aceste stari ale societatii aduc cu sine si
noi viziuni asupra ei, un mod nou de a gandi si a simti,
o stare de spirit noua, noi comportamente si modalitati
in care oamenii isi exprima personalitatea. Uneori,
ideile si starile de spirit sunt ca niste fulgere care
premerg prefacerilor ulterioare in intreaga structura a
societatii.
Asa a fost si romantismul, care a inmanuncheat ca
un ecou glasurile generatiei europene din prima
jumatate a secolului al XIX-lea. Cronologic, semnele
romantismului s-au facut simtite inca in a doua
jumatate a secolului al XVIII-lea, dar el isi afirma forta
inrauririi la scara europeana asupra manifestarilor
spirituale - arta si literatura, filosofic a dezbaterii de
idei, istoriografie, mai ales in prima jumatate a
secolului al XIX-lea.
Sigur, curentul a avut si mai tarziu exponenti de
seama (ca, de pilda, Mihai Eminescu), iar stari de spirit
266
romantice se intalnesc mereu in comportamente si in
manifestari spirituale.
Perceperea profilului propriu al romantismului se
realizeaza prin raportarea la rationalismul iluminist.
Fata de iluminism, romantismul a dat o noua intensitate
a trairilor umane, a sporit latura afectiva a acestora.
Prin aceasta a perceput existenta mai colorat, mai viu, a
pus sentimentele si starile afective pe o treapta mai
inalta.
in acelasi timp, romantismul a deschis un orizont
mai larg pentru intelegerea sufletului colectivitatilor, a
fiintei popoarelor, a „geniului popoarelor", dupa o
formula a epocii. Sub semnul romantismului se afla
miscarea de regenerare a natiunilor in secolul al XIX-
lea, avanturile lor spre libertate.
Nici o epoca si nici o miscare spirituala nu au fost,
poate, atat de puternic atrase de istorie ca epoca si
miscarea spirituala romantica.
Istoriografia romantica europeana. Hranita din
elanurile epocii istoriografia romantica a fost o
componenta importanta a miscarii culturale romantice,
in Franta, ea are exponenti remarcabili, printre care se
disting: François Guizot (1787-1871), Augustin Thierry
(1795-1856), Adolphe Thiers (1797-1877) si Jules
Michelet (1798-1874).
Jules Michelet are o opera ampla, in care se
inscrie: Introducere in Istoria Universala (1833), o
Istorie a secolului XIX, dar principalele sale scrieri sunt
Istoria Frantei (in 18 volume) si Istoria revolutiei
267
franceze (aparuta initial in 5 volume), in Istoria
Frantei, Michelet incheaga un tablou vast al vietii
poporului in legatura cu toate elementele care
configureaza existenta sa: pamantul, oamenii, socie-
tatea, evenimentele.
in Istoria revolutiei franceze, autorul a dat masura
talentului sau de istoric si scriitor revarsand un suflu
romantic pe cuprinsul intregii scrieri. Michelet traieste
impreuna cu evenimentele, cu multimile frematande in
desfasurarea revolutiei. Se remarca puterea de a invia
scene de masa, de a crea senzatia autenticitatii celor
petrecute. Michelet isi reprezinta istoria ca scena pe care
se petrece drama libertatii umane. Scrisul sau are
remarcabile calitati literare.
Istoricul francez a fost un mare prieten al tinerilor
romani veniti sa se formeze intelectual la Paris.
Augustin Thierry a urmarit in demersul sau
istoriografie sa valorifice „culoarea locala" apeland la
izvoare vechi - cronici, acte fondatoare, inscrisuri
trecute. A cautat sa patrunda in adancul vietii
popoarelor si a atras atentia asupra importantei Starii a
treia (Tiers Etat), de fapt a burgheziei, ca factor activ in
istoria Frantei. Semnificative in privinta individua-
lizarii epocilor trecute, a reproducerii culorii proprii
acestora sunt scrierile sale Povestiri din timpuri
merovingiene si Istoria cuceririi Angliei de catre
normanzi.
François Guizot a avut demnitati de stat, dar a si
scris mult in diverse domenii. El a contribuit la
268
inovarea istoriografiei, pe care a conceput-o ca pe o
istorie a civilizatiei, in acest sens el a scris Istoria
civilizatiei europene de la caderea Imperiului roman
pana la revolutia franceza si Istoria civilizatiei Frantei
(in patru volume). Era interesat, in abordarea temelor,
de explicatie si de argumentare si mai putin de
aspectele care tin de reinvierea trecutului, de
prezentarea lui picturala.
Romantismul englez a avut o nota individua-
lizatoare proprie. Edmund Burke a fost mai mult un
doctrinar politic decat un istoric. Anume, el a criticat
revolutia franceza intr-o carte de Reflectii asupra
acestei revolutii si a elogiat sistemul politic englez care
s-a bazat pe compromisul dintre burghezie si nobilime,
pe promovarea unor transformari treptate, pe ordine si
stabilitate, pe traditie si atasamentul fata de valorile
patriei, fara insa ca masele sa aiba acces la treburile
publice. Reflectiile lui Burke, formulate mai energic in
Scrisori despre o pace regicida (1796), constituie o
replica la calea revolutionara de dezvoltare a societatii,
asa cum a avut loc in Franta. Scrierile lui Burke au avut
un rol important in cristalizarea teoretica a conceptiei
moderat-conservatoare moderne.
Aspectul istoriografie de factura romantica in
Anglia se regaseste la Sharon Turner in lucrarea Istoria
anglo-saxonilor (1799-1805) vizand istoria timpurie a
Marii Britanii. Autorul elogia „barbaria" lumii teutonice
in contrast cu lipsa de energie care a invadat asfintitul
romanitatii. Un nume de referinta in mediile culturale
269
din secolul al XlX-lea, istoric si filosof al istoriei, a fost
Thomas Carlyle (1795-1881). in contrast cu Michelet,
care cultiva un fel de „religie a poporului", Carlyle
acorda, dimpotriva, un rol esential marilor personalitati
ca fauritoare ale istoriei. A tratat problema omului in
istorie si a promovat o conceptie eroica asupra istoriei.
Printre scrierile sale mentionam Istoria lui Friedrich al
II-lea al Prusiei, Scrisori si cuvantari ale lui Cromwell,
Istoria revolutiei franceze si, in mod special, Eroii si
cultul eroilor in istorie.
Istoriografia romantica germana a adus mari
contributii in istoria dreptului, subliniind dependenta
institutiilor si normelor juridice de conditia si de
specificul societatilor si al vietii popoarelor. Este o con-
ceptie istorica, spre deosebire de cea rationalista, a asa-
zisului drept rational potrivit caruia normele de drept
sunt elaborate ale ratiunii.
Aceste idei se regasesc in lucrarea lui Karl
Friedrich Eichorn (1778-1854) Istoria institutiilor si
dreptului german. Un alt istoric, Friedrich Karl von
Savigny (1777-1861), a subliniat, in lucrarea Isto-ria
dreptului roman in Evul Mediu, ca institutiile si
codurile juridice sunt altoite pe trunchiul vietii
popoarelor, fiind, cum spunea el, „pro-dusul geniului
natiunii". Viata popoarelor se constituie ca un tot, se
dezvolta organic si pentru a o intelege trebuie
conceputa ca un tot, ca un ansamblu concret.
Un orizont larg vadesc scrierile lui Friederich
Schlosser (1776-1861) si Georg Gottfried Gervinus
270
(1805-1871). Schlosser a scris o ampla lucrare Istoria
universala pentru poporul german (in 19 volume), iar
Gervinus este cunoscut mai ales prin Istoria secolului al
XIX-lea dupa Congresul de la Viena si Istoria poeziei
germane, in care subliniaza aptitudinile poporului
german pentru creatia artistica. Istoricul Heinrich Leo
(1799-1878) a scris, de asemenea, o Istorie universala,
ilustrativa pentru scoala romantica narativa in
istoriografia germana.
Dintre istoricii italieni de factura romantica un
nume foarte vehiculat in epoca a fost Cesare Cantu
(1804-1895). Patriot, sustinator al cauzei unirii italiene,
Cantu a lasat o uriasa opera istorica si literatura nu
intotdeauna profunda, dar scrisa cu sensibilitate,
antrenant. Daca nu cea mai importanta, cu siguranta
cea mai ampla este Istoria universala in 35 de volume.
in Polonia, romantismul s-a grefat pe o traditie
iluminista relativ solida. O personalitate de frunte a
istoriografiei poloneze a timpului a fost Joachim
Lelewel (1786-1861). Principala sa scriere este Istoria
Poloniei, in 20 de volume, in opera lui Lelewel sunt
vizibile accentele romantice, ca si puternice filoane
nationaliste.
in Cehia, o figura de prim-plan a vietii culturale si
a istorio-grafiei romantice a fost Frantisek Palacky
(1798-1876). Om politic, savant, istoric prodigios,
Palacky a fost privit ca lider al natiunii, intreaga sa
activitate urmarea sa reinvie imaginea Cehiei, s-o
proiecteze in durata, sa orienteze privirile spre
271
momentele ei glorioase. A scris o Istorie a Boemiei in
limba germana (in sase volume) si o alta in limba ceha
Istoria natiunii cehe din Boemia si Moravia, ducand
descrierea pana la 1526.
Ca in mai toate tarile europene, istoricii cehi au
initiat ample colectii documentare de istorie.
in Ungaria, istoriografia romantica s-a manifestat
elocvent in activitatea lui Horvath Mihaly (1809-1878);
opera sa principala este Istoria Ungariei de la sosirea
maghiarilor in Europa pana in prezent (1841). S-a
impus ca o opera de referinta si lucrarea sa Razboiul de
independenta al Ungariei 1848-1849.
Istoriografia romantica romaneasca
Romantismul s-a impus ca fenomen dominant in
cultura romana in deceniile 4-6 ale secolului al XIX-
lea. Era curentul cultural-spiritual si ideologic cel mai
bine structurat pentru a capta deopotriva framantarile si
aspiratiile epocii. Nazuinta spre innoirea societatii,
conjugata cu aspiratia de regenerare nationala si de
unire intr-un stat comun si modern, a creat ambianta
stimulatoare a romantismului, dupa cum aceasta
puternica miscare culturala a participat substantial la
crearea conditiilor spirituale pentru afirmarea celor
doua deziderate.
Curentul romantic a cuprins toate sferele spiritului,
a insufletit miscarea politica si lupta revolutionara
pentru transformarea societatii si pentru unitate. Se
vorbeste, pe buna dreptate, de generatia de la 1848
272
iradiind mai multe semnificatii: comunitate,
similitudine de idei si de aspiratii, tensiunea spre
obiective comune, sentimentul viu al angajarii.
Multi reprezentanti ai romantismului nu numai si-
au croit opera in dimensiune romantica; ei au fost
militanti activi pentru o noua lume cu aspiratii
romantice si au trait propria existenta in registru
romantic.
Exemplul cel mai elocvent este Nicolae Balcescu,
care s-a angajat, abia iesit din adolescenta, pe calea
pandita de inchisori, a trait momente limita in
Transilvania anului 1849, s-a daruit pana in ultima clipa
datoriei de a lasa drept prinos poporului sau cartea
Romanii supt Mihai Voevod Viteazul, a avut drept
mormant un loc invaluit pana astazi in taina.
Numai Mihai Eminescu dubleaza, intr-un fel,
orizontul romantic al operei cu firul propriei vieti, asa
cum a facut-o Balcescu.
in ansamblul culturii romantice, istoriografia a
detinut un loc semnificativ prin valoarea contributiilor
si prin faptul ca istoria a atras numeroase alte condeie
dincolo de autorii preocupati preponderent de istorie.
Marii exponenti ai istoriografiei romantice
romanesti sunt Mihail Kogalniceanu si Nicolae
Balcescu, apoi transilvaneanul Al. Papiu-Ilarian, alaturi
de care se cuvin amintiti August Treboniu-Laurian,
Florian Aaron sau publicisti si literati care formeaza o
intreaga constelatie: George Barit, Simion Barnutiu,

273
Cezar Bolliac, I. Eliade-Radulescu, Dimitrie
Bolintineanu etc.
Conceptiile despre istorie ale lui Mihail
Kogalniceanu si Nicolae Balcescu sunt similare. Ei
priveau istoria ca pe o carte care pastreaza memoria
trecutului si care actioneaza prin aceasta asupra
conditiilor, ca un factor de solidarizare si de coeziune.
Era, deci, o carte a natiunii. Participa la afirmarea
acesteia in virtutea inrauririi ei asupra starii de
constiinta a poporului.
Ambii istorici au subliniat nevoia inovarii istoriei
in sensul de a prezenta nu doar faptele domnitorilor sau
evenimentele politice, ci si viata poporului in toate
manifestarile sale. Ambii istorici au acordat atentie
studierii istoriei sociale, pe care au impus-o in cadrul
istorio-grafiei romane ca pe un domeniu semnificativ al
ei. in fine, ambii istorici au aratat necesitatea editarii
unor largi corpusuri de docu-mente, au pledat pentru
diversificarea ariei izvoarelor de informare - de la
documentele diplomatice la tezaurul folcloric popular.
Materializand acest deziderat, Mihail Kogalniceanu
a publicat Letopisetele Tarii Moldovei si a contribuit la
valorificarea operei lui Gheorghe Sincai, Hronica
romanilor si a mai multor neamuri. Nicolae Balcescu
impreuna cu August Treboniu Laurian au initiat
publicarea revistei Magazin istoric pentru Dacia (1845),
in care au fost tiparite cronici si alte izvoare
documentare privind Tara Romaneasca.

274
 Mihail Kogalniceanu a intocmit, inca fiind student
in Franta si in Germania, o lucrare de sinteza Istoria
Daciei, a romanilor transdanubieni si a Valahiei (pana la
1792) pe care a publicat-o in 1837 in limba franceza.
Autorul a prezentat Dacia inainte de romani, apoi situatia
acesteia in conditiile colonizarii romane si s-a oprit mai
cu seama asupra istoriei Tarii Romanesti de la
intemeierea statului si pana la 1792. Venind in tara, n-a
mai putut realiza proiectul sau de a completa volumul
aparut cu un altul cuprinzand istoria Moldovei. Desi s-a
remarcat si in alte domenii, mai ales ca om de stat,
Kogalniceanu a pastrat mereu interes istoriografiei. A
inclus texte de istorie in revistele pe care le-a condus, si-a
expus conceptia sa asupra istoriei in Cuvant pentru
deschiderea cursului de istorie nationala la Academia
Mihaileana (1843), a scris numeroase introduceri,
prefete, note pe marginea unor texte de istorie, a editat,
cum am spus, Letopisetele Tarii Moldovei, a apelat intens
la datele istoriei in discursurile si in cuvantarile sale.
Nicolae Balcescu a debutat cu un interesant studiu
Puterea armata si arta militara de la intemeierea
Principatului Valahiei si pana acum, a intocmit
articole si a tinut conferinte in care expune viziunea sa
asupra dezvoltarii procesului istoric romanesc,
reprezentativa fiind Mersul revolutiei in istoria
romanilor (1850), a facut o patrunzatoare analiza
socio-economica a raporturilor agrare in Tarile
Romane in Question économique des Principautés
Danubiennes.
275
 Principala scriere a lui Balcescu, ilustrativa pentru
viziunea sa romantica, este Romanii supt Mihai Voevod
Viteazul. Balcescu invaluie pe Mihai Viteazul in
mantia de erou al luptei pentru unitatea romanilor,
facand din el un simbol si un promotor al acestei idei.
El transpune pe Mihai Viteazul intr-o cheie inadecvata
epocii sale, atunci cand ii atribuie scopul, asumat
constient, al unitatii romanilor pe temeiul unei
ideologii nationale mature. Este, de fapt, o transpunere
a faptelor lui Mihai in registrul aspiratiilor epocii lui
Balcescu. Istoricul a recurs la o suprapunere de idealuri
si de obiective, dar a pledat prin chiar aceasta
suprapunere pentru idealul unitatii, i-a dat o vibratie
aparte si a contribuit la faurirea unui simbol.
in acest sens, Nicolae Balcescu spunea ca va pune
prin cartea sa „temelia natiunii romane". Cartea sa este
patrunsa de o vibratie romantica aparte. Ea atesta o
mare eruditie, o ampla documentare. Romanii supt
Mihai Voevod Viteazul da masura maiestriei lui
Balcescu ca istoric al scenelor de masa si aptitudinilor
sale de a reinvia trecutul. Opera lui Balcescu are note
excesiv patetice in creionarea „erolui", dar nu renunta
sa critice unele aspecte ale politicii sale de pe pozitiile
democrat-radicale ale lui Balcescu: pentru ca Mihai a
ingaduit serbirea taranilor si pentru ca s-a apropiat mai
mult de nobilimea maghiara decat de elementele
populare din Transilvania, in special de masele
romanilor din provincie.

276
 Scrisul lui Balcescu vadeste alese calitati stilistice,
sensibilitate si admirabila forta evocatoare.
in cadrul romantismului generatiei de la 1848 s-a
remarcat in istoriografie si Alexandru Papiu Ilarian
(1827-1877). El a publicat o valoroasa culegere de
documente (in trei volume) Tezaur de monumente
istorice pentru Romania si a publicat (in doua volume)
lucrarea Istoria romanilor din Dacia Superioara,
dedicand cea mai mare parte evenimentelor
revolutionare traite la 1848-1849 in Transilvania
evenimente la care Papiu-Ilarian a participat activ: „Sa
las posteritatii o icoana vie si adevarata a acestor mari
evenimente, la care au luat parte si romanii ca factor
principal si care sunt scrise in inima mea si a tuturor
romanilor".
in spirit romantic au scris Aaron Florian, profesor
la liceul „Sfantu Sava", autor al unui curs de istorie Idee
repede de istoria Principatului Tarii Romanesti, si
August Treboniu Laurian (1810-1881); profesor de
filosofic la liceul „Sf. Sava" si mai tarziu de limbi
clasice la Universitatea din Bucuresti, Laurian, a
infiintat impreuna cu Nicolae Balcescu publicatia
Magazin istoric pentru Dacia, a dat la iveala numeroase
documente culese din tara si strainatate, a editat mai
multe scrieri istorice, printre care si Istoria romanilor
(vol. I-III), relevabila pentru informatiile, dar si pentru
excesele ei latiniste.
Animator al culturii romane din Transilvania,
George Baritiu (1812-1893) a scris spre sfarsitul vietii
277
Parti alese din istoria Transilvaniei, marcata de aer
romantic, desi epoca romantismului se incheiase de
acum. Cezar Bolliac si mai ales Alexandru Odobescu
(1834-1895) au adus contributii in domeniul
arheologiei, deschizand calea cercetarilor in aceasta
disciplina. Mai ales lucrarea Tezaurul de la Pietroasa
(1889-1900), aparuta in limba franceza, a impus
domeniul studiilor arheologice la noi in tara.
in spirit romantic au abordat teme istorice scriitori
insemnati ca /. Eliade Radulescu sau Dimitrie
Bolintineanu.
Curentul romantic in istoriografia romaneasca a
contribuit la maturizarea si modernizarea acesteia, la
extinderea bazei sale documentare, la abordarea
tematicii sociale, in romantism s-au impletit nazuintele
liberale si democratice si au gasit rasunet mesajele
patriotice si nationale.

278
S 10
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

ISTORIOGRAFIE GENERALA SI
ROMANEASCA (II)

Prof. univ. dr. DAMIAN HUREZEANU,

Lector univ. dr. SORIN CRISTESCU

Istoriografia critica (pozitivista). Istoria civilizatiei

Esential diferita de romantism se prezinta
istoriografia critica (pozitivista), care domina a doua
jumatate a secolului al XIX-lea si inceputul secolului al
XX-lea. Aceasta istorie se orienteaza, mai ales, spre
cunoasterea exacta a faptelor si spre prezentarea lor in
lumina documentelor. Ea tinde spre exactitatea celor
prezentate, spre cristalizarea ideii de istorie prin
descriere si analiza pornind de la realitatea materialului
documentar. Era o replica la istoriografia romantica
aplecata spre exteriorizarea subiectivitatii istoricului si
descrierea tablourilor istoriei prin participarea afectiva
a autorului, prin reproducerea intuitiva a acestora, prin
proiectia trairilor proprii asupra materiei istoriei.
Era necesara, deci, revenirea la cunoasterea
precisa a faptelor, la expunerea lor neinfluentata de
subiectivitate si de transfigurarea poetica a realitatii.

263
 in consecinta, istoriografia critica isi impune ca
exigenta si isi face un subiect din analiza critica a
izvoarelor, din prezentarea faptelor asa cum s-au
petrecut in realitate. Suportul ei filosofic este filosofia
pozitivista, nu insa nemijlocit si direct, ci mediat si
indirect. Denumirea pozitivista nu denota coincidenta
cu filosofia al carei purtator a fost Auguste Comte
(1798-1857). in fapt, istoriografia pozitivista (critica)
nu se revendica din preceptele filosofului francez. Ea
isi atribuie aceasta denumire, in primul rand, in sensul
ca porneste de la faptele pozitive, de la datele lor
concrete. Sigur, si istoriografia critica si filosofia
pozitivista erau cerinte ale spiritului acelei epoci care
exterioriza increderea in virtutile cognitive ale stiintei,
valoarea ideii de adevar. Un adevar dedus din datele
concrete ale realitatii, din ceea ce aceasta oferea pozitiv
cunoasterii.
Istoriografia critica a marcat un moment necesar in
dezvoltarea cunoasterii istorice, in special prin analiza
(interna si externa) a izvoarelor documentare, prin
fidelitatea fata de faptele istorice si prin dezvoltarea
metodelor cercetarii istorice. Achizitiile realizate de
istoriografia critica, in acest domeniu, raman un castig
peren al studiilor istorice. Ea a largit considerabil
campul studierii izvoarelor, a favorizat initierea unor
colectii documentare fundamentale, mai ales cu
caracter politic si diplomatic, a realizat o opera
impresionanta de analiza a acestora.

264
 in acelasi timp, pasiunea pentru document, pentru
informatii se putea transforma in scop in sine; acest tip
de istorie, in lipsa unor istorici cu capacitati
interpretative, duce la fragmentarism. Se poate naste
din aceasta nazuinta, justa in sine, dar lipsita de orizont
daca se reduce doar la tentatia documentului, la
specializari inguste de document, de amanunt,
identificand vocatia istoricului cu chestionarea unor
documente, cu clasificarea si ordonarea lor, cu
retragerea in cochilii inguste, in lipsa unor viziuni
sintetizatoare, o astfel de perceptie asupra cercetarii
istoriei duce la sterilitate.
Sigur, reprezentantii de seama ai istoriografiei
critice, atat straini, cat si romani, au fost istorici
marcanti, care au cautat sa integreze analiza critica a
izvoarelor in sinteze vaste sau in tablouri sistematice
cuprinzatoare.
Unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai
istoriei critice a fost Leopold Ranke (1795-1886),
profesor la Universitatea din Berlin, savant cu capacitate
reflexiva si, in acelasi timp, bun cunoscator al multor
arhive (in special documente diplomatice venetiene). S-
a remarcat deopotriva in calitate de profesor,
introducand metoda seminariilor cu studentii, bazate pe
analiza textelor originale, si ca autor a numeroase lucrari
consacrate Germaniei si istoriei universale, intre
scrierile sale care au trezit un mare interes, mentionam:
Istoria popoarelor romane si germane in timpul
Reformei; Papii romani in ultimii 400 de ani
265
(10 editii pana la 1900); Istoria Frantei in secolele XVI-
XVII; Istoria Angliei, indeosebi in secolul al XVII-lea;
Otomanii si Monarhia spaniola in secolele XVI-XVII;
Istoria lui Friedrich cel Mare; o Istorie universala in
doua editii etc.
Dupa moartea sa, i s-au publicat Operele complete
insumand 54 de volume. S-a bucurat in timpul vietii de
un mare prestigiu printre istoricii germani, ca si in
strainatate. L-au considerat un maestru de necontestat si
M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol si Nicolae lorga.
Ranke nu a adoptat formula elaborarii unei teorii a
istoriei, dar teze si puncte de vedere teoretice sunt
incluse in tesatura discursului sau istoric. El considera
ca fiecarei epoci ii este caracteristic un set de idei
dominante; de asemenea, socotea ca relatiile
internationale sunt factorul precumpanitor in istorie. A
si facut consideratii pe tema balantei de putere in
politica mondiala.
Aceasta opinie a lui Ranke explica interesul sau
pentru istoria diplomatica in detrimentul istoriei
economice si sociale. Traind in perioada ascensiunii
Germaniei in raporturile internationale, Ranke nu se
putea abtine sa nu aduleze ideea de stat si monarhia
prusaca, vorbeste excesiv de calduros si la adresa lui
Friedrich cel Mare si Martin Luther.
Iata ca istoricul care cheama pe slujitorii istoriei sa
redea faptele si evenimentele asa cum s-au petrecut in
realitate, are si el note de subiectivism. Un aer discret
de nationalism german se ridica din opera sa, temperat,
266
este drept, de tensiunea sa spre obiectivitate si de
dorinta de a fi nepartinitor.
Alti istorici germani din scoala lui Ranke au
adoptat insa atitudini manifeste de adulare a valorilor
imperiale germane, contribuind la crearea unei stari de
spirit ofensive ( si potential agresive) a Imperiului
german. Ceea ce nu inseamna ca acesti istorici, in
proportii diferite, nu au intreprins si o opera valoroasa
de cercetare si de dezvoltare a istoriografiei. Nu numai
germane, dar si internationale.
Astfel, Heinrich Treitschke (1834-1896), devenit
istoric oficial al Prusiei, a scris Istoria germana in
secolul al XIX-lea, cu note apologetice la adresa
Prusiei si a politicii acesteia. Promoveaza ideea ca
dezvoltarea Germaniei era posibila numai in jurul
Prusiei, iar statul trebuie sa fie puternic pentru a
permite societatii o dezvoltare optima. El a acordat,
totodata, atentie faptelor culturale in dezvoltarea
istorica a tarii.
Gustav Droysen (1804-1884) a fost si el un istoric
insemnat, dar s-a manifestat, de asemenea, ca apologet
al Hohenzollernilor.
Heinrich Sybel (1817-1885) a scris o istorie a
revolutiei fran-ceze. in contrast cu ideea „incapacitatii
politice a francezilor", Sybel sublinia maiestria politica
a natiunii sale, personificata prin Otto von Bismarck.
Istoriografia germana a avut specialisti de marca nu
numai pe temele istoriei nationale, ci si in domeniul
istoriei universale. Si Gustav Droysen, despre care am
267
amintit mai sus, a elaborat opere importante asupra
elenismului.
S-a impus ca un vestit istoric romanist Theodor
Mommsen (1817-1903). A fost profesor de drept la
Universitatea din Leipzig si, din 1851, profesor de
istorie la Universitatea din Berlin, specialist in istoria
romana. Printre scrierile sale se numara: Istoria
Romana, in patru volume: 3 volume dedicate Istoriei
Romei pana la Caesar, iar al 4-lea volum este dedicat
Provinciilor de la Caesar la imparatul Diocletian.
Pentru aceasta lucrare, Mommsen a primit premiul
Nobel in 1902.
Savantul s-a preocupat, de asemenea, de publicarea
inscriptiilor romane intr-un corpus documentar valoros:
Corpus inscriptionum latinarum.
Studiile privitoare la istoria critica au avut in
Germania si alti reprezentanti de seama: Eduard
Meyer, care a scris Istoria Antica, opera indispensabila
studierii Antichitatii, in care este cercetat trecutul
incepand cu epoca de piatra si pana la aparitia
crestinismului.
Karl Lepsius este fondatorul egiptologiei moderne.
Cursurile sale au fost audiate si de Mihai Eminescu.
Inspirat de ele, Eminescu a scris poezia Egipetul.
Tentatia monumentalitatii si nevoia de a situa
cercetarea istoriei pe un solid fundament documentar
au impulsionat aparitia unor vaste editii documentare,
in Germania, o suita de istorici, stimulati de omul de
stat prusian Heinrich Stein, a initiat publicarea unei
268
mari colectii documentare Monumenta Germaniae
Historica.
La aceasta faimoasa colectie au participat, printre
alti specialisti, Georg Pertz, Georg Waitz, Theodor
Mommsen si altii, in 1925, colectia numara 125 de
volume.
Colectii similare au fost demarate si in alte tari.
Astfel, in Austria a fost inaugurata Fontes rerum
austriacarum; in Ungaria - Monumenta Hungariae
Historica; in Romania s-au pus bazele colectiei Eudoxiu
Hurmuzaki - Documente privitoare la istoria
romanilor. Primul volum a aparut in 1876, iar pana
astazi au fost publicate in aceasta colectie circa 50 de
volume.
in Spania, istoricul Modesto Lafuente (1806-1866)
a scris o istorie generala a Spaniei in 30 de volume. El
aseamana maretia si decaderea Spaniei cu cea a
poporului roman.
Scoala franceza a istoriografiei critice
(pozitiviste) din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
a fost foarte viguroasa. Ea a absorbit si elemente de
istoria civilizatiei, astfel ca in cadrul acestei scoli
istoria critica se impleteste cu istoria civilizatiei.
Un istoric din aceasta constelatie este Paul
Lacombe (1834-1919), care considera istoria ca pe o
stiinta.
Foarte cunoscuti si notorii in epoca au fost Ernest
Lavisse si Alfred Rambaud (1842-1905). Lavisse a fost
profesor de istorie moderna la Sorbona si membru al
269
Academiei Franceze. El a jucat un rol important in
organizarea studiului si a invatamantului istoric in
Franta. A initiat publicarea unei vaste sinteze Istoria
generala a Frantei, in 28 de volume. A redactat in
cuprinsul acestei lucrari colective volumul inchinat lui
Ludovic al XIV-lea. Scria intr-un stil admirabil si cu un
vibrant sens al vietii, impreuna cu Alfred Rambaud a
initiat colectia impunatoare Istoria generala din secolul
allV-lea e.n. si pana in zilele noastre. Doua volume din
aceasta colectie, cu privire la istoria romanilor, au fost
redactate de A.D. Xenopol. Lavisse a pledat pentru
intarirea sentimentului patriotic si national prin istorie.
Alfred Rambaud a scris o interesanta lucrare
despre istoria civili-zatiei in Franta.
Charles Seignobos (1854-1942) este cunoscut
printr-o Istorie a Frantei contemporane si o Istorie
sincera a natiunii franceze, impreuna cu Victor
Langlois a publicat o lucrare privind metoda de
cercetare in domeniul istoriei. Istoriografia franceza este
interesanta si prin inovatia in explorarea unor teme, de
exemplu: Cetatea antica de Foustel de Coulanges in
care se urmareste rolul integrator al religiei in viata
spirituala si institutionala a Eladei.
Jean Jaurès, un cunoscut fruntas socialist, a scris o
Istorie socialista a revolutiei franceze in opt volume.
in Anglia, istoriografia s-a impus la jumatatea
secolului al XIX-lea prin cateva nume de prestigiu:
Henry Buckle (1821-1862), Thomas Macaulay (1800-
1859) etc. Buckle dorea sa scrie o vasta Istorie a
270
civilizatiei engleze, din care nu a apucat sa publice
decat primele doua volume, care constituie, de fapt, o
parte introductiva la planul urmarit. El cauta
regularitatile dezvoltarii societatii, socotind ca aceste
regularitati se pot regasi in inraurirea mediului
geografic, dar mai ales in cel intelectual. Anume,
factorul intelectual este principalul factor al dezvoltarii
in istorie, spre deosebire de factorul moral care ramane
neschimbat.
Ideile lui Buckle au fost larg comentate in epoca;
au fost discutate si de A.D. Xenopol.
Foarte apreciat pentru calitatea scrisului si forta
imaginativa in invierea adevarului a fost Thomas
Babington Macaulay (1800-1859). El este autorul unei
Istorii a Angliei din care nu a apucat sa publice decat 4
volume cuprinzand perioada 1685-1702. Macaulay a
acordat atentie istoriei sociale.
in aceasta vreme s-a afirmat si istoriografia
americana. John William Draper (1811-1882) a fost
chimist, medic, inventator, dar, deopotriva, si istoric, in
1863 el a publicat lucrarea Istoria dezvoltarii
intelectuale a Europei (2 volume). Este o opera de
pionierat. Mai tarziu, a publicat si Istoria razboiului
civil din America (3 volume). Istoria, spune el, se
misca in cadrul unor coordonate intre dorinta si
necesitate. Draper atribuia conflictul razboiului civil
diferitelor conditii geografice - inclusiv climatul - care
au dus la economii diferite si la valori sociale diferite
in America de Nord.
271
 La sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul
secolului al XX-lea, istoriografia s-a imbogatit
considerabil. Pana atunci au existat articulatii stranse ale
istoriei cu filosofia istoriei. Filosofia istoriei insemna o
reflexie de tip filosofic asupra istoriei, urmarind
sensurile generale, abstracte, ale devenirii istorice.
intre timp, s-au cristalizat si alte discipline
interesate de societate si de om. Si-au capatat un statut
bine conturat sociologia, apoi psihologia sociala si
demografia. Aceste discipline au dat impulsuri pentru
apropierea istoriei de societate, de realitatea ei
profunda. Istoria trebuia sa coboare de la nivelul
faptelor politice, al evenimentelor militare si al
raporturilor internationale la fenomenele sociale si eco-
nomice. Intensificarea cercetarilor statistice a pus pe
baze noi acest tip de istorie. De asemenea, studierea
fenomenelor sociale a impulsionat cercetarea
revolutiilor, a ridicat problema discontinuitatii in
evolutia istoriei, adica trecerea la alt tip de societate
decat cea precedenta.
Demersul istoric impunea, prin urmare, o
explicatie profunda, implicand totalitatea fenomenelor
sociale, in acest context s-a manifestat insatisfactia fata
de formula istoriei critice (pozitiviste), socotita
unilaterala si neinteresata in a explora alte zone ale
realitatii decat cele consacrate oarecum traditional.
S-a conturat, astfel, istoria culturala. Principalul ei
exponent a fost Karl Lamprecht (1856-1915), profesor
de istorie la Universitatea din Leipzig, fost profesor al
272
lui Nicolae lorga. El a subliniat necesitatea aplecarii
istoriei asupra vietii colectivitatilor studiata dintr-o larga
perspectiva integratoare. A dat o atentie deosebita in
cercetarile sale problemelor de psihologie sociala si de
geografie umana.
Istoria, considera Lamprecht, este in primul rand o
disciplina sensibila la aspectele sociologiei si
psihologiei colective. Fiecare epoca majora, arata el,
are o anumita caracteristica a psihologiei colective care
o defineste. Astfel, epoca primitiva a fost simbolica,
mentalul colectiv fiind dominat de simboluri si simturi.
Evului Mediu ii erau proprii o atitudine, o stare de
spirit conventionala; Renasterea si umanismul
valorizau afirmarea individualitatii; romantismul
favoriza subiectivitatea, nazuinta afirmarii eului, iar
epocii de dupa revolutia industriala ii este caracteristica
tensiunea nervoasa.
Lamprecht a scris o Istorie a economiei germane
in evul mediu, de asemenea, Istoria Germaniei (in 12
volume). Tot el a initiat publicarea unei colectii de
volume dedicate istoriei universale. Pentru aceasta
colectie a elaborat doua lucrari si Nicolae lorga: Istoria
poporului roman in cadrul formatiunii sale statale,
Gotha, 1905, si Istoria Imperiului otoman (5 volume),
Gotha, 1908-1913.
Orientarea spre istoria culturii a favorizat si alte
initiative. De pilda, Paul Hinenburg a initiat aparitia
unei ample lucrari: Cultura contemporana: originile si

273
 destinul ei (in 37 de volume), iar Julius Lippert (1839-
1909) a scris Istoria culturala a omenirii.
Curentul istoriei culturale, care avea in acceptia
germana si sensul de istoria civilizatiei, al tuturor
manifestarilor omenesti creatoare, a influentat
istoriografia si gandirea sociala din alte tari.
Pe linia innoirii cercetarii istorice, ca o reactie la
istoria critica pozitivista, invinuita de empirism, lipsita
de orizont si de neputinta de a sesiza esentialul si de a
construi teoretic explicatii mai profunde, un filosof
francez, Henri Berr (1872-1954), a adus problema
sintezei in istorie. El a condus o revista cu aceasta
denumire: Synthèse, in care considera ca nu faptele
singulare si critica izvoarelor sunt de natura sa duca la
adevar in istorie. El pleda pentru o alternativa in care
istoricul sa caute regularitatile, decurgand mai ales din
analiza raporturilor sociale, sa cerceteze istoria ca
istorie a civilizatiilor. Acest curent al „sintezei" a
inspirat „Scoala Analelor".
Fenomenul istoriografie din Statele Unite ale
Americii se articuleaza cu innoirea istoriografiei pe
plan mondial, dar intr-o formula proprie culturii,
traditiilor si mesajelor vietii americane, felului ameri-
canilor de a percepe si a gandi realitatea.
Pe la 1890, istoricul american Frederick Jackson
Turner a lansat o ofensiva impotriva istoriei
traditionale intr-o maniera similara cu cea a lui
Lamprecht. Pleda si el pentru necesitatea de a fi luate
in considerare toate sferele activitatii umane, in eseul
274
Semnificatia frontierelor in istoria americana, el
propune interpretarea institutiilor americane ca reflex
al unui anumit mediu geografic si social.
Turner a numit New History (Noua istorie) directia
care trebuia luata in istoriografia americana. Termenul a
fost preluat in 1912 de James H. Robinson, care si-a
intitulat cartea New History. Eseu infatisand noul model
al conceptiei istorice (1912). El considera ca SUA nu
este un fel de Noua Anglie ale carei institutii au fost
transpuse si importate din Europa. Robinson si alti
adepti ai noului curent accentueaza caracterul specific
al istoriei nationale. Din aceasta perspectiva analizeaza
problema frontierelor, a colonizarii etc. Principalul
exponent al curentului New History a fost Ch. Beard.
La inceput el a cautat sa dea o interpretare economica a
Constitutiei Statelor Unite. Anume, sa arate ca actul
constitutional nu este un act provenit din gandirea lui
Jefferson, deci expresia unei teorii, ci ea exprima
interese sociale si economice transpuse in termenii
constitutionali.
Mai tarziu, curentul New History evolueaza spre
ceea ce s-a numit Prezenteism. Acest curent are o
raspandire mai larga. Esenta lui rezida in sustinerea
imposibilitatii cunoasterii autentice in istorie; ceea ce
ofera istoricul sunt parerile sale subiective influentate
de circumstantele prezente in care se afla. Ca atare,
istoria ar fi, de fapt, prezentul proiectat in trecut.
Lumea este experienta noastra, ca si trecutul. Ca atare,
prezentul nu poate fi decat subiectiv. Acest curent
275
absolutizeaza latura interna, subiectiva a experientei si
reduce timpul istoric doar la timpul trait, la perceptia
actuala. O astfel de istorie transforma cercetarea intr-o
apologie a prezentului. Au fost voci care au chemat la
o atitudine ofensiva in acest sens, istoria devenind un
instrument pragmatic in slujba intereselor prezentului,
intrevedem, aici, tentatia de a subiectiviza, de a
relativiza in asemenea masura cercetarea istorica, incat
o face lipsita de sens: cititorul trebuie sa inteleaga nu
ce s-a intamplat cu adevarat in trecut, ci anume ce
urmareste de fapt istoricul.
Dincolo de aceste postulate teoretice, istoriografia
s-a dezvoltat viguros in SUA. La afirmarea ei au
contribuit Consiliul cercetarii in stiintele sociale si
Asociatia istoricilor americani. Spre a ne opri la un
singur exemplu, amintim ca istoricul George Bancroft
(1800-1891) a publicat o Istorie a Statelor Unite de la
descoperirea Americii (10 volume), precum si o ampla
colectie de documente: Istoria Statelor Pacificului (39
de volume).
Cu aceeasi vigoare s-a dezvoltat istoriografia
americana si in prima jumatate a secolului al XX-lea
spre a deveni planetara dupa al doilea razboi mondial
prin vastitatea tematicii, numarul operelor si publica-
tiilor, avand posibilitatea de a forma specialisti in
cunoasterea istoriei din aproape toate tarile lumii,
inclusiv in istoria tarii noastre.
in Franta, dezvoltarea preocuparilor de
reconstructie teoretica a obiectului istoriei, de renovare
276
metodologica a cercetarii propriu-zise s-a materializat,
cu deosebire, in lucrarile profesorilor si cercetatorilor
grupati in jurul revistei Annales d'histoire économique
et sociale („Anale de istorie economica si sociala").
Mai tarziu, revista va pastra doar titlul Annales.
Publicatia a aparut in 1929 la Strasbourg si a dat
nastere unei ample manifestari intelectuale in domeniul
istoriografiei, avand o pondere insemnata nu numai in
istoriografia franceza, dar influentand si cercetarile din
alte tari, inclusiv din Romania.
„Scoala Analelor" exprima nevoia unor repere mai
sigure de cunoastere si de intelegere a istoriei. A cautat
aceste repere in factorii economici si sociali. Fondatorii
scolii sunt Marc Block si Lucien Febvre. Bloch a
investigat mai ales fenomenul economic si social in
lucrari ca: Originile economiei europene sau
Caracterele originale ale istoriei rurale franceze. Lui
ii apartine si scrierea cu caracter mai general Apologie
pentru istorie sau meseria istoricului. Bloch si Febvre
n-au cantonat insa istoria in economie si in
determinarile sale. Ei au pornit de acolo spre a intelege
societatea in ansamblu, iar de aici a vedea omul - sau
mai exact oamenii - in contextul raporturilor sociale,
morale si intelectuale.
Pentru a situa concret oamenii in centrul istoriei
era necesar, prin urmare, sa se inteleaga structurile
sociale, ca si toate ipostazele care il pun in evidenta.
„Scoala Analelor" pune, asadar, istoria pe axa civi-
lizatiei. Nu se opreste insa la totalitatea fenomenelor de
277
ordin material-economic, institutional-politic care
configureaza o civilizatie, ci patrunde si in zona
mentalitatii colective si in stransa legatura cu aceasta a
imaginarului. Paralel cu istoria economica si sociala se
naste astfel si o noua directie de cercetare, anume
istoria mentalitatilor vizand reconstituirea comporta-
mentelor, experientelor si trairilor oamenilor in
contexte istorice date. Ca atare, spre a fi inteles, dome-
niul mentalitatilor trebuie articulat cu celelalte
dimensiuni ale istoriei: sociale, economice, politice,
institutionale. Pe acest temei se naste imaginarul
colectiv care este, in fond, o lucrare autonoma a
spiritului si psihicului uman. Mentalul primeste
anumite mesaje din partea socialului si le prelucreaza
in forma in care ele se exteriorizeaza. A cunoaste
aceste forme inseamna a intelege nu numai
comportamentul si psihicul colectiv, dar si a avea
semnale despre fenomenele realitatii sociale.
Imaginarul colectiv este, deci, semnificativ in sine, dar
este si o cutie de rezonanta a celor petrecute in
realitate. Iata de ce studiul imaginarului este o tema
importanta de studiu din perspectiva istoricului.
„Scoala Analelor" a parcurs trei faze in evolutia ei.
Prima este marcata de activitatea si de ideile directoare
ale initiatorilor ei: Marc Bloch si Lucien Febvre. Cea
de a doua, de fapt, a doua generatie a scolii, este
dominata de Fernand Braudel. El este istoricul care a
dat consistenta si a materializat prin scrisul sau
proiectul „Scolii Analelor". Braudel a scris mult, a
278
dezvoltat problemele istoriografiei si locul ei in cadrul
stiintelor sociale de dupa razboi. A intocmit si lucrari
capitale, ilustrative pentru „Scoala Analelor", cum
sunt: Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui
Filip al II-lea si Civilizatie materiala, economie si
capitalism. Secolele XV-XVIU. Aceste lucrari,
insumand mai multe volume, fac o radiografie
profunda in istoria economiei de schimb, atat a ariilor
largi din jurul Marii Mediterane, cat si a fenomenului
capitalist in ansamblul sau, in Europa si dincolo de
hotarele continentului nostru.
Lucrarile lui Braudel fixeaza geneza si formele de
manifestare a capitalismului in etapele premergatoare
capitalismului industrial, contribuind la perceperea
fenomenului pe intreaga sa durata istorica (secolele XV-
XVIII, XIX-XX).
Pe temeiul lucrarilor lui Braudel s-a fundamentat
„Noua istorie a Scolii Analelor", in plan teoretic, el a
aratat ca realitatea istorica ne propune sa delimitam
cateva straturi in configurarea ei: La suprafata avem
de-a face cu o istorie evenimentiala, cu evenimentele
pe care le percepem imediat. Aceasta serie a istoriei se
inscrie in ceea ce Braudel numea micro-istorie, o
istorie a timpului scurt, in tesatura timpului se instituie
apoi o istorie conjuncturala, care se tese intr-un ritm
mai lung si mai lent. in profunzime, se cristalizeaza
marile structuri ale istoriei care sunt produsul duratelor
lungi. Aceste procese, decantate in timp, isi pun
pecetea pe structura istoriei, pe fizionomia ei. Ea
279
trimite la studierea fenomenelor sociale, a trasaturilor
profunde care se ordoneaza in istoria civilizatiei.
Duratele lungi reprezinta un concept important in
descifrarea si intelegerea istoriei.
Preocupati de a sesiza toate ipostazele umanului
spre a-i intelege caracteristicile, „Scoala Analelor" a
largit considerabil tematica istoriei, abordand, practic,
toate domeniile care au de-a face cu problematica
omului.
Aspectele civilizatiei si ale mentalitatilor au fost
cercetate de istorici de prestigiu ca Georges Duby,
Jacques le Goff, Pierre Chaunu si numerosi altii.
Dintre istoricii ale caror scrieri au o mare valoare,
prezinta interes si au un mare ecou contemporan
amintim doua nume de istorici care si-au desfasurat
activitatea in Anglia: Arnold Toynbee (1889-1975) si
Eric Hobsbawm (1917). Toynbee este recunoscut prin
lucrarea sa Studii istorice in 14 volume, in ele autorul
prezinta o vasta panorama a istoriei universale axata pe
civilizatiile care s-au perindat. Considera ca, in decursul
ei, istoria a cunoscut 26 de civilizatii - chineza, indiana,
greaca, romana etc. Toynbee atrage atentia ca istoria nu
poate fi inteleasa pe mici felii nationale, ci numai din
perspectiva unei vaste panorame care este civilizatia.
Civilizatia ar fi cea mai mica unitate de la care istoria
devine inteligibila. Prin aceasta abordare, el a dat o
lovitura etnocentrismului axat pe istoria statelor, a
natiunilor etc.

280
 Ca si alti exegeti ai istoriei civilizatiilor, Toynbee
a acordat o mare importanta religiilor ca fenomene
spirituale structuratoare ale civilizatiilor. A si fost
criticat pentru exagerarea rolului religiilor in
configurarea civilizatiilor. Toynbee a avut o mare
aplecare spre generalizari intuitive, fara sa-si bazeze
intotdeauna argumentarea pe fapte. Era si greu sa
supuna datele unui examen critic adecvat, in conditiile
in care el si-a propus sa ia in dezbatere istoria
universala in intregime. Pentru a intelege miscarea
civilizatiilor si a societatilor, Toynbee a propus o serie
de concepte noi: provocare si raspuns; retragere si
revenire etc. O parte restransa a operei lui Toynbee a
fost tradusa si in romaneste.
Eric Hobsbawm a intocmit una dintre cele mai
relevante lucrari, asupra secolelor XIX-XX, cuprinzand
deopotriva aspectele economice, politice si intelectuale
ale celor doua secole de civilizatie. Lucrarea cuprinde
patru volume: Era revolutiei (1789-1875); Era
capitalismului (1848-1875); Era imperialismului
(1878-1914); Era extremelor (1914-1991). Toate
volumele sunt traduse si in romaneste.
Istoriografia critica romaneasca
Fenomenul sincronizarii istoriografiei romanesti
-judecat in mare - se poate observa inca de la constituirea
istoriografiei noastre, adica din perioada umanismului.
Umanismul romanesc prezinta similitudini cu cel
european. Exista numai un decalaj in timp al
281
umanismului romanesc si adaptari la specificul societatii
moldo-valahe.
Iluminismul romanesc se articuleaza, de asemenea,
cu cel european, evidentiind si trasaturi proprii - de
altfel, ca intreg iluminismul central si sud-est european:
in aceste zone a existat un iluminism national, sa-i
spunem, pe cand in Apus iluminismul a fost
„universalist".
Romantismul romanesc in istoriografie
invedereaza o si mai puternica racordare la curentul
european: prin spirit si viziune, prin caracteristicile sale
esentiale. Difera, desigur, scena culturala pe care se
desfasoara cele doua miscari, dar tensiunea interioara,
„aerul" acestora, elanul si obiectivele lor sunt
apropiate. O mare apropiere a existat si intre curentul
critic in istoriografia romana si cel european. Sigur,
curentul critic (pozitivist) nu s-a materializat la noi in
vaste lucrari personale sau de sinteza. Acest lucru se
explica prin conditiile generale in care se manifestau
istoricii nostri, prin cercul mult mai restrans al
istoricilor, prin neputinta de a realiza proiecte de
anvergura.
Istoriografia epocii avea ca si centre de emergenta
universitatile: de la Iasi si Bucuresti. Acolo erau
concentrate fortele principale (corpul profesoral) care
sustineau domeniul, biblioteci, cabinete. Acolo exista,
prin chiar repartizarea cursurilor, o specializare a
profesorilor. Cei mai multi dintre ei facusera studii in
strainatate; erau, prin urmare, la curent cu preocuparile
282
si cu realizarile din alte tari. in lipsa unor institutii de
invatamant superior romanesti in Transilvania, tinerii
dotati intelectual invatau in universitatile europene, mai
ales central-europene: Austria si Germania. Multi dintre
ei se asezau apoi in Tara Romaneasca sau Moldova, asa
cum au fost: Aaron Florian, Simion Barnutiu, Al. Papiu-
Ilarian sau, mai tarziu, Dimitrie Onciul (bucovinean) si
loan Bogdan (transilvanean).
in afara de universitati, miscarea istoriografiei a
fost sustinuta de centre cultural-spirituale ca Junimea.
Ea a sustinut trimiterea pentru studii in strainatate a unor
tineri. Chiar daca unii au facut specializari in drept (Gh.
Panu sau A.D. Xenopol), ei aveau sa aiba ulterior
preocupari istoriografice. Xenopol s-a afirmat drept cel
mai insemnat istoric inainte de Nicolae lorga. Dupa
infiintarea institutiei academice din tara noastra
-Societatea Academica, numita ulterior Academia
Romana (1879), aceasta s-a implicat in publicarea unor
lucrari (inclusiv a lucrarii lui Nicolae Balcescu, Romanii
supt Mihai Voevod Viteazul - 1878) si in initierea
cunoscutei editii Hurmuzaki, de documente: Documente
privitoare la Istoria Romanilor (1876).
O imagine a istoriografiei romane, a
invatamantului universitar si a profesorilor din
invatamantul universitar a lasat-o Nicolae lorga in
biografia sa O viata de om, asa cum a fost.
O figura insemnata a culturii romane incepand cu
anii '60 ai secolului al XIX-lea, a fost Bogdan
Petriceicu-Hasdeu (1838-1907). A ilustrat mai ales
283
domeniul lingvisticii si literaturii, dar a avut si
sustinute preocupari istoriografice. in lucrarea Ion
Voda cel Cumplit, el profeseaza un romantism
deplasat. Alte scrieri ale sale pun insa probleme, fac
proba analizei critice, aduc in sprijinul sustinerii ideilor
sale ingenioase remarci filologice, dezvaluind stratul
profund de istorie pe care il contine limba unui popor.
Hasdeu a publicat multe documente in revistele pe care
le-a scos: „Arhiva istorica", „Traian", „Columna lui
Traian" etc. A aparat ideea continuitatii dacilor in spa-
tiul carpato-danubian si a emis unele teze interesante in
legatura cu aria de formare a poporului roman.
Principala lucrare de istorie a lui Hasdeu este
Istoria critica a romanilor. A conceput tema pe un plan
vast incluzand: Pamantul si poporul; Tronul si
nobilimea; Armata, Crucea; Economia si dreptul;
Limba si literatura. A publicat doar un singur volum
continand o parte a acestei teme. Textul editat se
distinge prin eruditie, prin supozitii si sugestii
interesante.
O personalitate distinsa a istoriografiei romane in
cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost
Grigore Tocilescu (1850-1909). A fost profesor de
istorie veche si arheologie. A pus bazele Muzeului de
antichitati si a avut initiative dincolo de specialitatea lui
propriu-zisa.
A contribuit la publicarea operelor lui Dimitrie
Cantemir (Hro-nicul vechimii romano-moldo-vlahilor)
si la editarea Marelui dictionar geografic al Romaniei
284
(in cinci volume). A scris Istoria Daciei inainte de
Romani, prima incercare de realiza o sinteza a istoriei si
arheologiei in Dacia. Ca epigrafist a intocmit volumul al
Ill-lea din colectia ger-mana Corpus inscriptionum
latinarum, volum care cuprinde inscriptii de pe teritoriul
tarii noastre. Importante sunt si sapaturile si cercetarile
facute la vestitul monument de la Adamclisi ridicat de
Traian Tropaeum Traiani („actul de nastere al poporului
roman"). Arheologia, cum am aratat mai sus, a fost
reprezentata in epoca si de Alexandru Odobescu,
cunoscut mai ales prin ampla lucrare Tezaurul de la Pie-
troasa publicata in franceza.
La Bucuresti, catedra de Istoria Romaniei era
ocupata de V. Alexandrescu-Urechia (1834-1901),
profesor, publicist, inalt functionar in Ministerul
educatiei, presedinte al multor asociatii si societati
culturale. A intitulat Istoria romanilor de la 1774-1821
o suita de 14 volume alcatuita de fapt din documente din
epoca fanariota care erau precedate de o introducere.
Culegerea de documente, in sine, este interesanta si
bogata in informatii. Mai multe cercetari dedicate
istoriei invatamantului intre 1800 -1864 sunt lucrari de
pionierat care au dat impuls studierii acestui domeniu.
La sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului
al XX-lea, istoriografia universitara si academica s-a
intarit nu doar prin prezenta corifeilor istoriografiei
romanesti - A.D. Xenopol si Nicolae lorga -, ci si prin
activitatea catorva figuri prestigioase cum au fost

285
 Dimitrie Onciul (1856-1923) si loan Bogdan (1864-
1919).
in cultura romana a existat un mare curent
cultural, „Junimea", care a dat fenomenului nostru
cultural constiinta critica, adica puterea de a se
autoanaliza si a se intelege in ceea ce inseamna el cu
adevarat, nu potrivit unor reprezentari subiective, de
cele mai multe ori ingaduitoare, care „indulcesc"
realitatea, o infrumuseteaza. Reflexele spiritului critic
junimist s-au rasfrant si in atitudinea unor membri ai
Junimii care au criticat exagerarile unor istorici in
aprecierea unor evenimente sau a unor procese din
trecutul romanilor. Spiritul critic in istoriografie are
insa o acceptie mai precisa: el presupune analiza
riguroasa a documentelor de care dispune istoricul spre
a tinde la o interpretare cat mai obiectiva a istoriei, a
oferi o cunoastere adecvata continutului documentelor,
dar si continutului fenomenelor si proceselor care
configureaza realitatea istorica.
in istoriografia noastra s-a remarcat prin acuratetea
metodei critice a izvoarelor Dimitrie Onciul. El a
inregistrat succese notabile in cercetarile intreprinse,
mai ales ca era vorba de un domeniu relativ restrans,
dar care presupunea o minutioasa analiza a izvoarelor.
Este vorba de studierea institutiilor feudale si a
formatiunilor statale romanesti - Despre inceputurile
statelor romanesti, si mai ales, Originile Principatelor
Romane, in privinta ariei de formare a poporului

286
roman, Dimitrie Onciul a sustinut teza formarii lui atat
la nordul, cat si la sudul Dunarii.
Tot in orizontul tematic al lui Dimitrie Onciul, dar
cu unele preocupari care au depasit acest domeniu, s-a
inscris activitatea lui loan Bogdan. S-a format ca
slavist, domeniu in care a si valorificat mai multe
scrieri vechi romanesti traduse din slavona - vechile
cronici moldovenesti pana la Ureche: Cronici inedite
atingatoare de istoria romanilor. A intocmit o editie a
Documentelor lui Stefan cel Mare. Semnificative
pentru activitatea sa, pe linia studierii institutiilor, sunt:
Originea voievodatului la romani si Despre cnejii
romani.
in Transilvania s-au impulsionat studiile de istorie
si literatura de catre Societatea ASTRA (Asociatia
Transilvana pentru Literatura romana si Cultura
poporului roman, Sibiu 1861). O importanta colectie
documentara comentata, necesara studierii miscarii
nationale a romanilor din Transilvania, a intocmit
Theodor V. Pacatian (1852-1941) sub denumirea:
Cartea de aur sau luptele politice nationale ale roma-
nilor de sub Coroana ungara, 8 volume (1902-1915).
Istoria sociala si economica a stat mai putin in atentia
istoricilor profesionisti. Au intocmit insa cercetari
interesante Radu Rosetti (1853-1926) - Pentru ce s-au
rasculat taranii, 1907, si Pamantul, satenii si stapanii in
Moldova (1907).
Dintre editiile documentare importante amintim:
Acte si documente relative la istoria renasterii Romaniei,
287
11 volume, 1899-1909; Anul 1848 in Principatele
Romane, 6 volume, 1902-191 Q\ Acte si legiuiri privitoare
la chestia taraneasca, seria I-II, 12 volume, 1907-1908.
Marii istorici ai Romaniei
Ultimele decenii al secolului al XIX-lea si primele
decenii ale secolului al XX-lea au dat istoriografiei
romane o noua dimensiune, concretizata in realizari
remarcabile, in materializarea dezideratului de a se
intocmi o ampla sinteza de istorie nationala si o
cercetare arheologica pe masura, prin viguroasa
afirmare a istoriografiei noastre pe plan international,
prin integrarea in cadrul preocuparilor sale a unei
tematici de istorie universala, prin elaborarea unei
conceptii teoretice asupra istoriei cu ample ecouri nu
doar in epoca, ci si mai tarziu.
Trei nume si-au pus decisiv pecetea pe
istoriografia epocii, dandu-i stralucirea pe care nu o va
mai atinge niciodata: A.D. Xenopol (1847-1920),
Nicolae lorga (1871-1940) si Vasile Parvan (1882-
1927).
Pregatit prin studii universitare in drept si
filosofic (la Berlin si Giessen), Xenopol a ajuns
profesor universitar de istorie la Iasi ceva mai tarziu
(1883). A avut insa preocupari permanente pentru
istorie. Dupa unele lucrari de mai mica intindere, el a
intocmit o ampla sin-teza, Istoria romanilor din Dacia
Traiana, publicata in sase volume intre 1888-1893.
Sinteza cuprinde intreaga evolutie a procesului istoric
288
pornind din perioada anteromana si romana pana la
Unirea Principatelor (1859). Factorul structurator al
istoriei este dezvoltarea progresiva a vietii nationale
pana la intemeierea statului modern. Xenopol pune in
miscare un vast material documentar, organizeaza
reusit materia, infatiseaza epocile sugestiv. El imbina
echilibrat descrierea si explicatia. Zugraveste tablouri
expresive si explica temeinic cauzele si determinarile
fenomenelor. Xenopol a facut o istorie completa. S-a
oprit in lucrarea sa nu numai la fenomenele politice si
institutionale, a prezentat nu doar evenimentele, ci si
aspectele sociale si culturale ale istoriei romanilor.
Toate aceste calitati, ca si fidelitatea lui Xenopol
fata de adevar fac din Istoria romanilor din Dacia
Traiana o lucrare care isi pas-treaza si astazi
actualitatea. Xenopol a raspuns marii asteptari a
poporului nostru de a avea o istorie nationala moderna
- deziderat pe care il formulase inca generatia de la
1848 - si a intocmit totodata o opera perena intrata in
fondul de aur al istoriografiei noastre.
in prelungirea acestei mari lucrari, el a mai
intocmit doua volume dedicate Domniei lui Cuza Voda.
A scris, de asemenea, o lucrare despre Istoria
partidelor politice in Romania. A.D. Xenopol
s-a afirmat si ca filosof (teoretician) al istoriei prin
lucrarea Principiile fundamentale ale istoriei (1899), in
limba franceza. A fost publicata mai tarziu, cu unele
modificari, sub titlul La théorie de l'histoire, in aceasta
lucrare, Xenopol porneste de la teza ca in univers
289
exista doua categorii de fapte: de repetitie si de
succesiune. Corespunzator acestor categorii de fapte
apar si doua mari clase de stiinte: stiinte de legi deduse
din caracterul repetitiv al faptelor si stiinte care se
ocupa cu faptele de evolutie si devenire care nu pot
accede la legi datorita conditiei lor obiective. Nimic nu
se repeta in stiintele istoriei, totul se infatiseaza
individualizat. Ca atare, istoria nu se poate constitui ca
o stiinta de legi. Exista insa si in istorie anumite
regularitati, de fapt fenomene care se dezvolta in timp.
Urmarite, se poate observa ca ele formeaza serii.
Seriile istorice sunt foarte importante fiindca dau
consistenta stiintifica istoriei.
Opera lui A.D. Xenopol a marcat maturitatea
stiintei istorice romanesti si i-a asigurat prestigiu
international.
O personalitate coplesitoare a istoriografiei si
culturii romane, prin efervescenta creatoare,
universalitatea spiritului si intinderea fenomenala a
operei, este Nicolae lorga. A scris circa 1000 de lucrari
dintre care 70-80 sunt lucrari mari (unele in mai multe
volume), a editat circa 50 de volume de documente, a
publicat circa 12700 de articole si aproape 5000 de
recenzii si note. A fost si om politic, conducator de
publicatii, profesor la diferite institutii de invatamant
superior. lorga si-a asumat ca pe o porunca destinul
poporului roman si al daruirii in slujba unei imense
opere. El a scris importante sinteze ale istoriei

290
poporului roman, intre care Istoria romanilor, in 11
volume.
A scris o vasta serie de istorii tematice: istoria
armatei, istoria economica, istoria comertului, istoria
bisericii, istoria artei, istoria literaturii, istoria presei
etc. A publicat numeroase volume de docu-mente, atat
in colectia Hurmuzaki, cat si in Studii si documente cu
privire la istoria romanilor (31 voi.)
lorga este cel mai important istoric roman de
istorie universala. A scris numeroase lucrari consacrate
Istoriei Bizantului, mostenirii Imperiului bizantin
{Bizance après Bizance), Istoriei imperiului otoman (5
vol.), Eseu asupra istoriei universale (4 vol.). A
publicat lucrari consacrate unor tari europene sau
legaturilor acestora cu Romania, intr-un cuvant, lorga a
fost un spirit frenetic si o minte universala.
Viziunea sa istorica se desprinde din scrieri ca
atare, dar si din texte anume dedicate explicitatii
conceptiei sale. El vedea istoria ca un organism viu in
care toate partile care o compun sunt interdependente,
se intretes unele cu altele. Poporul trebuie inteles, de
asemenea, ca o fiinta vietuitoare. Aceasta conceptie
organica propune doua directii de intelegere: realitatea
istorica se infatiseaza ca o totalitate, iar partile
alcatuitoare trebuie percepute in articularea lor cu
intregul; al doilea sens conduce la ideea ca istoria se
dezvolta ca un organism care creste din sine in chip
lent, parcurgand etape care-i sunt inerente, dictate de
propria logica interioara. Rezulta, deci, ca lorga era
291
impotriva rupturilor dinamice, transformarilor bruste.
Istoria, considera lorga, este un spectacol fascinant al
lumii, ea aseaza omul in realitatea care-1 inconjoara si
il lasa in mijlocul vietii. Privit de aproape, spectacolul
istoriei este nu o data dezagreabil, respingator. Privit
insa de la inaltime, la nivelul marilor sale mesaje, el ne
vorbeste de maretia spiritului uman. Istoria ne ajuta sa
intelegem omul, sa fim mai iertatori cu unele fapte ale
sale pentru ca stim multe din meandrele trecutului.
Istoricul, la randul sau, este un batran prin experienta
trecuta a comunitatii in care traieste. lorga a fost prin
ideile si conceptiile profesate un mare umanist. Vederile
sale asupra istoriei sunt expuse, mai ales, intr-o suita de
lectii introductive, articole, comunicari si consideratii
reunite in culegerea Generalitati cu privire la studiile
istorice (cinci editii).
in domeniul arheologiei si al antichitatii
preromane s-a impus cel mai de seama reprezentant al
acestora, Vasile Parvan (1882-1927). Profesor la
universitatea din Bucuresti, fondator de publicatii si
institute de cercetari, Parvan a intreprins investigatii
arheologice in asezari importante (Histria, Ulmetum,
complexul dacic din Muntii Orastiei), a inventariat
sapaturile infaptuite pana la el si pe temeiul rezultatelor
obtinute, ca si al studierii izvoarelor antice scrise.
Vasile Parvan a intocmit sinteza necesara - Getica
(1926), o protoistorie a romanilor, o cercetare globala a
mileniului premergator stapanirii ro-mane in Dacia.
Parvan a integrat perioadele de dezvoltare a spatiului
292
carpato-danubian in cadrul marilor etape ale fazelor
arheologice europene, oferind astfel criterii si concepte
de judecata comune lumii antice europene si
introducand datele furnizate de protoistoria romanilor
in circuitul celor europene. Aceasta a marcat o innoire
si deschidere a arheologiei si istoriei antice romanesti
in circuitul celei europene. S-au pus prin aceasta bazele
arheologiei moderne romanesti, care avea sa se
dezvolte in etapele ulterioare.
O interesanta explorare a contactelor dintre
civilizatia carpato-danubiana si cele invecinate - scitii,
grecii, celtii, romanii - este realizata de Vasile Parvan in
scrierea Dacia. Civilizatiile antice din regiunile
carpato-danubiene (1937).
Parvan a dat un viguros impuls sapaturilor
arheologice din Ro-mania, si deci cunoasterii istoriei
vechi a spatiului carpato-danubian, a deschis calea
sintezelor arheologice si ale istoriei antice in tara
noastra, a introdus problematica arheologiei si istoriei
antice in circuitul international de preocupari si a
pregatit o scoala valoroasa de specialisti in domeniu.
Istoriografia romaneasca interbelica
implinirea idealului unitatii nationale la l
decembrie 1918 a fost urmata de un proces complex de
consolidare si organizare interna a Romaniei Mari.
Daca pana la 1918 istoriografia romaneasca isi
propusese, si realizase, ca pe langa cercetarea trecutului
sa se constituie intr-o forta dinamizatoare a idealului
293
unitatii nationale, dupa Marea Unire istoricii romani s-
au integrat actiunilor menite sa consolideze edificiul
national.
Totodata, tanara generatie de istorici, avand ca
exponenti de seama pe Gheorghe Bratianu, P.P.
Panaitescu si C.C. Giurescu, tinea sa-si afirme
identitatea prin promovarea unei „noi istorii",
subliniind nevoia inovarii mai ales prin cultivarea
istoriei sociale, economice si culturale si prin
elaborarea unor sinteze cuprinzatoare. Aceste dezide-
rate s-au realizat partial, in mare, istoriografia romana
s-a dezvoltat ca un tot la care au adus contributii
remarcabile atat Nicolae lorga si Vasile Parvan, piscuri
ale stiintei noastre istorice, cat si istoricii „noii scoli".
Gh. Bratianu (1898-1953), profesor la universi-
tatile din Iasi si Bucuresti, membru al Academiei
Romane, a debutat inca din 1916. S-a remarcat prin
studii de istorie universala: Studii bizantine de istorie
economica si sociala; Napoleon al Ill-lea si
nationalitatile; Cercetari asupra comertului genovez la
Marea Neagra. Marile sale lucrari de istorie sunt
Traditia istorica despre intemeierea statelor medievale
romanesti (1945; 1980), Sfatul domnesc si adunarile
starilor in tarile romane in cadrul istoriei generale
(1947) si Marea Neagra. De la origini la cucerirea
otomana (1968).
Petre P. Panaitescu (1900-1967), profesor la
Universitatea din Bucuresti, membru corespondent al
Academiei Romane, s-a specializat in studii de
294
slavistica. A publicat lucrari consacrate unor mari
figuri ale istoriei umaniste romanesti ca Dimitrie
Cantemir si a editat operele unor cronicari cum ar fi
Miron Costin. A realizat studii privind revolutia
romana de la 1848. A avut ample preocupari de istorie
sociala, economica: Interpretari romanesti (1947),
Obstea taraneasca in Tara Romaneasca si Moldova
(1964) si culturala: Introducere in istoria culturii
romanesti (1969). A consacrat monografii domnitorilor
Mihai Viteazul (1936) si Mircea cel Batran (1944).
Constantin C. Giurescu (1901-1977), profesor la
Universitatea din Bucuresti, a debutat ca medievist cu
teza de doctorat Contributiuni la studiul marilor
dregatorii in secolele XIV si XV (1926), dar a devenit
cunoscut mai ales prin sinteza Istoria romanilor (5
volume, 1935-1947), care a ajuns pana la 1821. A scris
si sinteze de istorie nationala intr-un singur volum
Istoria romanilor (1943, 1971, 1975). Dintre
cercetarile sale monografice mentionam: Viata si opera
lui Cuza Voda (1966), Istoria Bucurestilor (1967),
Targuri sau orase si cetati moldovene din sec. X pana
la mijlocul secolului XVI (1967), Istoria padurii
romanesti (1975) s.a.
intre cele doua razboaie mondiale, stiinta istoriei
s-a dezvoltat viguros si in provinciile de curand
reunite. S-au creat un sistem institutional adecvat,
institute de cercetari, muzee, arhive, s-au creat sau
refondat universitatile (Cluj, Cernauti, Chisinau), care
au impulsionat studierea istoriei. Cercetarea din
295
provinciile reunite s-a integrat in ansamblul
istoriografiei romanesti, acordand, cum se poate
intelege, o atentie mai mare trecutului provinciilor.
Un profesor cu larg orizont de preocupari a fost
Ion Nistor (1876-1962). A publicat lucrari privind mai
ales istoria politica, economica si religioasa a
Bucovinei. A editat 3 volume de docu-mente,
corespondenta diplomatica, incluse in colectia
Hurmuzaki.
Ion Lupas (1889-1967) a desfasurat o bogata
activitate dedicata mai ales istoriei Transilvaniei:
Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni, Rascoala
taranilor din Transilvania la 1784, Istoria unirii
romanilor.
Silviu Dragomir (1888-1962) s-a preocupat de
istoria bisericii romane in Transilvania: Istoria
dezvoltarii religioase a romanilor din Ardeal; a
publicat patru volume de Studii si documente
privitoare la revolutia romanilor din Transilvania in
1848-1849, precum si o monografie Avram lancu
(1965).
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. Hurezeanu, Damian, Istoriografie generala si
romaneasca. Partea I, Bucuresti, Editura
Fundatiei Romania de Maine, 2001.
2. Cristian, Vasile, Istoriografia generala, Bucuresti,
1979.
296
3. Teodor, Pompiliu, Evolutia istoriografiei romanesti,
Bucuresti, 1971.
4. Boia, Lucian, Evolutia istoriografiei romane,
Bucuresti, 1976.
5. Zub, Alexandru, A scrie si a face istorie, Iasi, 1981.
6. Zub, Alexandru, De la istoria critica la criticism,
Bucuresti, 1985.
7. Zub, Alexandru, Istorie si istorici in Romania
interbelica, Iasi, 1989.
8. Hurezeanu Damian, Viziune organica la Nicolae
lorga, Bucuresti, 1997.
9. Panzaru, Tatiana, Scoala „Analelor" - un alt mod de
a intelege istoria, in „Societate si cultura", 4(11)
1992, p. 24-27.
10. Badea, Marin, Nichitelea, Pamfil, „New History".
Prezenteismul in gandirea istorica contemporana,
in Filozofia istoriei. Orientari si tendinte
contemporane, Bucuresti, 1982.

297
S 11
Universitatea SPIRUHARET
Facultatea de Istorie

RELATII INTERNATIONALE IN TIMPUL RAZBOIULUI RECE

Conf. univ. dr. Contantin BUCHET

Razboiul Rece si mediul international postbelic

Bomba atomica lansata la Hiroshima si Nagasaki (august 1945) a adus un nou element
de putere in relatiile internationale care va fi urmarit cu tentatie in timpul Razboiului Rece
(dupa 1945, U.R.S.S., R. P. Chineza, Marea Britanic au urmarit sa intre in clubul nuclear).
Razboiul Rece a fost sintagma utilizata pentru a denumi conflictul politico-ideologic,
accentuat de opozabilitate militara intre „lumea libera" (termen folosit de ziaristul si
publicistul american Walter Lippman), Occidentul compus din statele vest-europene si
nord americane si „lagarul socialist" (expresia lui A. Jdanov, liderul Cominformului).
Desi a avut cateva crize calde (razboiul din Coreea, efectele interventionismului
sovietic sovietic si materializarea Doctrinei Brejnev a suveranitatii limitate pentru statele
est-europene s.a.), confruntarea Est-Vest, personificata de duelul superputerilor - S.U.A. si
U.R.S.S. - nu a dus la un razboi major mondial cu fundamente nucleare, desi in epoca sa,
Razboiul Rece a cunoscut si ideea echilibrului terorii nucleare sau distrugerii asigurate
pana la teza anilor '60 a „ripostei flexibile".
Razboiul Rece a avut si specificitatea razboaielor prin procura, cum ar fi exemplul
asistenta sovietica pentru Egiptul lui Gamal Abdel Nasser in timpul crizei Suezului, din
1956 sau conflictul coreean cand trupele americane au avut mandat O.N.U. si au luptat
impotriva comunismului sovietic si chinez.
Originile Razboiului Rece si efectele acestui tip de confruntare fundamentala de
bipolaritate ideologica se pierd in „negura" secolului XX.
Un autor consacrat, Andre Fontaine considera ca anul 1917, prin succesul revolutiei
bolsevice, este inceputul confruntarii reci dintre capitalismul occidental si comunism, care
a ramas o constanta a conflictului international prin nerecunoasterea puterii sovietice si
sindromul liniei Curzon ( stoparea avansului bolsevismului in Europa).
in fapt, istoricul britanic A.J.P. Taylor ( From Napoleon to Stalin) apreciaza ca sfarsitul
„Marii Aliante" ( politologul francez Alfred Grosser denumeste in acest fel axa
Washington-Londra-Moscova pentru colaborarea militara belica) coincide cu o „pace
rece" sau „pace armata" cand marile puteri invingatoare trebuie sa-si desemneze sferele
strategice de interes.
Sintagma de Razboi Rece" a fost folosita de Walter Lippman si finantistul american
Bernard Baruch, reutilizandu-se expresia utilizata in Evul Mediu in conflictul mauro-
spaniol sau litigiile dupa pacea de la Augsburg (1535).
Carta Atlanticului, semnata in 1941 de S.U.A. si Marea Britanic acorda statelor dreptul
la suveranitate politica, in timp cele Stalin insista ca Uniunea Sovietica sa impuna modelul
comunist in regiunile unde avea influenta prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
in fapt, S.U.A. si Anglia credeau ca U.R.S.S.. trebuie sa aiba o„centura (brau) de
securitate" format din statele rasaritene care trebuiau sa aiba relatii externe pozitive cu
Moscova.
 Din punct de vedere tactic, LV. Stalin a folosit „metoda dozajului" in sprijinirea
graduala a partidelor comuniste pentru preluarea puterii in tarile Europei de Est.
Unii istorici militari (Mihail E. lonescu) sau analisti americani (William Mac Cagg)
spun ca un prim semn palpabil al inceputului Razboiului Rece ar fi instaurarea „regimului
F.N.D" in Romania, prin venirea la putere a guvernului procomunist condus de dr. Petru
Groza (6 martie 1945).
Cunoscutul istoric si expert in problemele germane, Alan Milward arata ca un
fundament major al conflictului dintre superputeri il constituie absenta cooperarii si
respingerea Planului Marshall- ca formula de reconstructie postbelica -de catre U.R.S.S. si
impunerea negatiei politice pentru aceasta strategie americana si Cehoslovaciei, Romaniei,
Ungariei.
Respingerea unui proiect al generalului Marshall de reabilitare economica pentru
China si comunizarea acestei tari a implicat un „principiu al dominoului" sinonim
comunizarii si in Asia de Sud-Est (Coreea, Vietnamul, Cambodgia, Laos), fapt politico-
ideologic ca a condus la instalarea unei cortine de bambus in Asia de Est si Sud-est cum
apreciaza istoricii chinezi Jian Chen si Xue Litai.
Al treilea razboi mondial- dupa opinia generalului George Patton si a lui Sir John
Hackett - nu a avut loc deoarece S.U.A. si U.R.S.S. s-au infruntat indirect datorita
razboaielor prin intermediari (proxi wars) pe teatrul african (Angola, Congo, Somalia,
Etiopia), in America Centrala si Latina (Cuba, Nicaragua, Salvador) sau razboaiele arabo-
israeliene din 1967 si 1973, cand Washingtonul a sprijinit Israelul, iar Kremlinul actorii
arabi ai Orientului Mijlociu.
Aplicarea politicii de „indiguire" (containment policy) a comunismului de catre
S.U.A. si excesul strategic si dominarea politico-ideologica sovietica in Estul Europei a
determinat confruntarea Est-Vest pe aliniamentul „cortinei de fier de la Sttetin la Trieste"
dupa discursul fostului premier Winston Churchill, la Fulton, Missouri (5 martie 1946).
Unul din „lorzii razboiului", liderul conservator spunea ca „Rusia (U.R.S.S.) nu
doreste razboiul. Ceea ce doreste ea sunt fructele razboiului si o expansiune nelimitata a
puterii si doctrinei sale"; mai mult Churchill vedea comunismul ca o amenintare la adresa
civilizatiei crestine.
Din unghiul nostru de abordare, criza Berlinului (1948) prin blocarea sectoarelor aliate
de catre sovietici si suplinirea aprovizionarii regiunii din oras printr-un „pod aerian " de
marfuri esentiale reprezinta primul moment major al conflictului rece.
Istoriografia Razboiului Rece si intersectarea acesteia cu problematica relatiilor
internationale (tema nucleara, decolonizarea, raporturile Est-Vest si Nord-Sud) cuprinde o
serie de abordari.
Istoricii ortodocsi traditionalisti cred ca S.U.A. aveau o reactie legitima impotriva
eforturilor expansioniste ale Kremlinului in Europa de Est. Astfel, spre exemplu, istoricii si
politologii Arthur Scheslinger, Vojtech Mastny, B.A.A Weinberger, Henry Wallace
afirmau ca S.U.A si aliatii sai occidentali aveau un interes strategic marginal in Europa de
Est si a fost un proces „ natural" sa nu se opuna comunizarii regiunii.
Revizionistii au atacat interpretarea traditionala ca U.R.S.S. urmarea interese strategice
normale in Europa de Est prin sprijinirea unor „regiuni prietene" Kremlinului (Gal
Alperovitz, Atomic Diplomacy, 1965, Gabriel Kolko, The Politics of War: The World and
United States Foreign Policy, 1968). Analistul Scott Parish (doctor in „Razboiul Rece" cu
o teza despre reactiile sovietice la Planul Marshall ) spunea ca sprijinul economic si
financiar occidental urmareau crearea unei Germanii Federale puternice ostile intereselor
de securitate ale U.R.S.S. si Henry Kissinger, (American Foreign Policy, 1969) considerau
ca administratia Roosevelt a avut o abordare idealista care nu credea ca factorul de putere
sovietic avea o ideologie expansionista si „ imperialista ".
Regimul sovietic era privit ca avand o defensiva in afacerile externe, cu o izolare
diplomatica interbelica reflectata in momentul Munchen (1938).
„ Grupul de la Riga " - un mic grup de sovietologi compus din diplomati americani
aflati in capitala letona care analizau profilul Uniunii Sovietice, nerecunoscute oficial de
S.U.A. -, in anii '20 format din cunoscutii Charles Bohlen si George F. Kennan - critica
tratarea Moscovei ca o mare putere traditionala cu care nu se putea „face afaceri" (expresia
lui Roosevelt).
Analiza grupului asupra politicii externe sovietice arata ca substratul totalitar intern al
U.R.S.S. se traducea si in relatiile externe, unde Kremlinul era expansionist si
antidemocratic. Ideologia „sovietizarii lumii" era piatra unghiulara a opticii externe
sovietice, unde diplomatia era un a accesoriu tehnic.
Dupa decizia lui Stalin de a respinge invitatia de a se alatura F.M.I, si Bancii
Mondiale, George F. Kennan a raspuns Departamentului de Stat prin celebra „lunga
telegrama" (22 februarie 1946), unde atragea atentia ca ideologia comunista este un invelis
de suprafata pentru expansiunea rusa traditionala, formulata si in timpul regimului tarist
„alb';.
in analiza politicii de putere, George Kennan publicase in „Foreign Affairs", sub
pseudonimul Mr. X, un articol Sursele comportamentului sovietic, unde arata ca
„principalul element al oricarei politici fata de U.R.S.S. trebuie sa fie o ingradire de lunga
durata, rabdatoare, dar ferma si vigilenta ".
Diplomatul american aprecia ca Uniunea Sovietica este un inamic ireconciliabil,
depasindu-se teza unui aliat sovaielnic. Aceasta viziune era verificata de criza din Iran,
unde Moscova a intervenit (februarie - martie 1946), si cererea U.R.S.S. de modificare a
Tratatului de la Montreaux, pentru accesul militar prin Stramtori.
Dupa anuntul britanic ca Londra nu mai poate sustine militar Grecia si Turcia
(februarie 1947), regatul britanic a incetat sa fie o superputere (dupa termenul utilizat de
Coxinl944).
S.U.A. au inlocuit Anglia in Mediterana orientala, iar administratia Truman incerca sa
impiedice prin prezenta militara comunizarea Turciei si Greciei prin „principiul
dominoului", Washingtonul acordand sprijin fortelor anticomuniste din cele doua state.
Discursul lui Truman in Congres sublinia ca „politica S.U.A. trebuie sa sustina
popoarele libere care sa lupte impotriva subjugarii de catre minoritati armate si presiuni
externe a fost perceput - spune istoricul american Melvin P. Leffler - ca o declaratie de
razboi ideologic impotriva U.R.S.S.. insa Kennan nu era preocupat de un caracter
anticomunist al reactiei americane, ci de implicarea geopolitica care sa descurajeze
comportamentul expansiv sovietic si sursele imperialismului Kremlinului.
Istoricii post-revizionisti John Lewis-Gaddis, Eduard Mark, aratau ca S.U.A. si
U.R.S.S. trebuie sa-si imparta responsabilitatile Razboiului Rece, desi Washingtonul nu a
putut actiona in Estul Europei ca superputere planetara si a cedat mult hegemoniei
sovietice in partea rasariteana a continentului.
in Europa capacitatile conventionale ale U.R.S.S. si avansul politic al fortelor
comuniste (Franta, Italia) atacau democratiile occidentale.
 Dupa mitul „ revolutiei intr-o singura tara ", I. V. Stalin s-a gandit la o externalizare a
revolutiei in Europa de Est. in era poststalinista, dupa ce U.R.S.S. devenise putere atomica
(1949) s-a urmarit asigurarea „echilibrului terorii", cele doua superputeri ramanand pe
marginea prapastiei.
Dupa „institutionalizarea" Razboiului Rece prin crearea N.A.T.O. (Organizatia
Tratatului Atlanticului de Nord), ca o alianta defensiva comuna euroatlantica (1949) si
Pactului de la Varsovia (1955) acest proces ne arata dimensiunile de securitate, de bloc
militar.
Alianta Nord-Atlantica a aparut sub presiunea vest-europenilor care urmareau sa
respinga sovietismul ca factor de putere si resurgenta militarismului german. Primul
secretar general al N.A.T.O., lordul Ismay spunea ca alianta este o comunitate de securitate
„trebuia sa-i tina pe germani jos, si pe rusi in afara". Pactul Nord-Atlantic urmarea ca prin
dimensiunea sa americana si rolul bazelor continentale ale S.U.A. (in Germania, Turcia,
Islanda) sa asigure scutul nuclear puterilor vest-europene (de amintit ca, U.R.S.S. devine
actor nuclear in 1949).
Fragmentarea securitatii colective care trebuia asigurata de O.N.U., organizatie cu caracter
de universalitate, a fost una din cauzele bipolarizarii rigide ideologice si militare.
Starea „nici de razboi, nici de pace dintre blocul occidental si cel rasaritean" (H. B.
Swope, ziarist american) a fost o constanta a Razboiului Rece, cu perioade calde : criza
rachetelor cubaneze (1962), conflictul arabo israelian si interventiile sovietice in Ungaria
(1956) si Cehoslovacia (1968).
Diplomatia a avut ca teme majore de adversitate cursa inarmarilor, crearea unor
campuri de alianta, politica pe marginea prapastiei, antagonismul politico-ideologic.
Epoca Razboiului Rece a fost marcata de trei perioade majore ale destinderii: dupa
moartea lui Stalin (1953), perioada de dupa criza rachetelor cubaneze (1962) si era
Gorbaciov (1985-1991).
Uniunea Sovietica si S.U.A. au ajuns la statutul de superputere, Washingtonul tinzand
prin multilateralism sa conserve pacea mondiala.
in mediul de securitate vest - european (17 martie 1948), prin reuniunea de la
Bruxelles a cinci state -Marea Britanic, Franta Belgia, Olanda si Luxemburg - s-a incheiat
un Tratat de aparare, economic, social si cultural sub denumirea de Uniunea Occidentala.
Cu o perioada de aplicare de 50 ani, Tratatul asupra Uniunii Occidentale prevedea
crearea unui Consiliu Consultativ si asistenta automata in caz de agresiune contra unuia
dintre semnatari, consultari in cazul amenintarii sau agresiunii din partea Germaniei
(resurgenta spiritului militarist) sau a altei puteri din afara Europei.
in perioada imediat postbelica, sovieticii au raspuns la implementarea Planului
Marshall cu o organizatie inchisa, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (creat in 1949;
CAER/COMECON) care sa integreze si sa specializeze economiilor statelor comuniste est-
europene sub controlul Kremlinului.
Dupa extensia asiatica a comunismului (China si Coreea de Nord, in 1949) obiectivul
de a-1 transforma intr-un sistem mondial alternativ s-a soldat cu un esec datorita
policentrismului crescut al centrelor comuniste, prin iesirea din blocul sovietic a
Iugoslaviei si Albaniei, accentuarea disputei chino-sovietice in anii '60, politica
administratiilor Kennedy (1960-1963) si Johnson (1963-1968) pentru sprijinirea
diferentiata a Ungariei, Cehoslovaciei si Romaniei rupte de matricea sovietica.
 Importante in procesul Razboiului Rece sunt perioadele de destindere ale acestei epoci
istorice, dar trebuie sa facem distinctie intre initiativele unui stat (initiativele presedintelui
american Richard Nixon si Henry Kissinger in 1972-1973, prin „cartea chineza") si
„dezghetul" in raporturile Est-Vest coordonat de superputerile S.U.A. si U..R.S.S..
Sub semnul destinderii au stat „politica rasariteana" a Germaniei - Ostpolitik - si
eforturile franceze de relationare cu unele state comuniste.
Conflictul din Coreea (1950-1953) debuteaza sub semnul invaziei nord - coreene in
Sudul Peninsulei, liderul comunist Kim I. Sung urmarind retragerea S.U.A. din zona.
Prin neparticiparea U.R.S.S. la reuniunile O.N.U. - datorita nerecunoasterii juridice
occidentale a Chinei ca putere legitima - S.U.A. trimit un corp combatant aflat sub
mandatul Natiunilor Unite.
Contingentele O.N.U. (in fapt americane) au respins trupele nord-coreene pana la
frontiera chineza, unde Mao Zedong intervine datorita „ agresiunii imperialiste". Generalul
McArthur, liderul militar american pe frontul coreean care dorea utilizarea armei atomice
impotriva Chinei comuniste, a fost retras din comandamentul operativ presedintele Harry
S.Truman.
Treptat, China nu devine un satelit al Moscovei, mai mult destalinizarea, lui Hrusciov
este respinsa de Mao care este adeptul cresterii economice prin „Marele Salt inainte", iar
mai tarziu va pune bazele societatii comuniste prin revolutia culturala.
Victoria comunistilor in China (1949) si recunoasterea americana tarzie a Pekinului
comunist(1979) reprezinta o ecuatie esentiala in dinamica Razboiului Rece.
in Asia exista modelul revolutiei comuniste in tiparele nationaliste prin maoismul
antijaponez, lupta lui Ho si Min impotriva francezilor in Indochina (1945-1954) si pe
parcursul anilor '60 confruntarea americano-vietnameza.
Pentru a descuraja extensia de putere a comunismului sovietic si asiatic, S.U.A. au
semnat o retea de pacte (pactomanie se spunea in literatura de referinta) cu Japonia, Coreea
de Sud, Taiwanul si Filipinele.
Astfel, ANZUS a fost Tratatul de Securitate intre Australia, Noua Zeeleanda si S.U.A..
(San Francisco, l martie 1951) prin care un atac impotriva unui membru al pactului era o
agresiune impotriva tuturor.
Dar in anii '90 Noua Zeelanda dorea un Ocean Pacific liber de arme nucleare, ceea ce
a dus la diluarea tripartita a ANZUS.
in Europa, UR.S.S. a reactionat prin crearea Pactului de la Varsovia (1955) dupa
intrarea R.F.Germania in N.A.T.O., iar axele de putere mondiale cuprind
panamericanismul (functionarea tratatului interamerican de asistenta mutuala pactul de la
Rio de Janeiro pactul de reglementare pasnica prin pactul de la Bogota si crearea
Organizatiei Statelor Americane in 1948), panarabismul (Aparitia Ligii Arabe in 1945 si
aparitia miscarii baas de unificare a natiunii arabe), panafricanismul (dupa esecul unor
federatii ca Mali, Ghana- Guineea, urmarile decolonizarii au condus la crearea, in 1963, a
Organizatiei Unitatii Africane) si panislamismul (reprezentat de Organizatia Conferintei
Islamice, creata la Rabat, in 1969).
„Dezghetul" acopera intervalul dintre disparitia lui Stalin (1953) si criza reachetelor
cubaneze (1962), dar in 1953, revolta din Berlin impotriva armatei sovietice si ridicarile
muncitoresti in Polonia (1956) aduc un cerc de crize in crize in blocul sovietic, adancit de
revolutia ungara (1956) si sfarsitul marilor puteri coloniale europene - Franta si Anglia
-provocat de criza Suezului (1956).
 Daca la inceputul anilor '50, presedintele Eisenhower avea ca obiectiv „roll back-ul"
(„impingerea" comunismului cat mai departe de zona de referinta), in 1954, seful
executivului american declara intr-o conferinta de presa ca si alte zone din Asia de Sud-Est
pot fi comunizate (Indochina, Birmania, Tailanda, Malaya si Indonezia), dupa ce China
devenise un pilon comunist important in Asia.
Divortul dintre R. P. Chineza si U.R.S.S. este marcat in 1960, dupa abrogarea
acordului prin care Moscova ajuta Pekinul in domeniul nuclear. Mai mult, acest bicentrism
in lumea comunista este accentuat de dogmatismul Stalinist al comunistilor chinezi si de
strategia „ coexistentei pasnice" a lui Nichita Sergheevici Hrusciov, prin care cele doua
sisteme trebuie sa coabiteze.
in 1955, prin spiritul Genevei - constientizarea lui Hrusciov si Eisenhower ca razboiul
nuclear este devastator pentru ambele parti - destinderea a capatat noi dimensiuni.
Important de retinut ca, destinderea in disputa comunism/capitalism nu este un proces
unitar, omogen, de multe ori acest fenomen este cauzat de amenintarea distrugerii
reciproce, problematica dezvoltarii economice si aparitia unor noi centre de putere in
structura celor doua blocuri, cum ar fi R. P. Chineza sau Franta si Germania.
in timpul erei poststaliniste, liderii sovietici doreau un spirit de bloc mai rigid dupa
revoltele din Ungaria si Polonia (1956), diplomatia Kremlinului incercand sa organizeze o
conferinta paneuropeana care sa ratifice avansul strategic sovietic in Europa de Est
comunizata si stabilizata de trupe sovietice (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, R.D.G.).
Suplimentar, Moscova incearca o strategie de reconciliere cu Iugoslavia titoista,
retragerea sovietica din Austria si incheierea unui tratat cu inamicul fundamental din
timpul razboiului, Germania (1955). Demn de remarcat este ca, Romania este primul stat
din blocul socialist care a denuntat „starea de razboi" declarata la 23 august 1944 cu
Germania (1955), an cand intra si in O.N.U..
in 1952, Marea Britanic, Franta si S.U.A. au convenit crearea unei „forte europene de
aparare" care sa includa si o contributie vest-germana, iar pe teatrul strategic asiatic apare
S.E.A.T.O. (Tratatul de aparare colectiva in Sud-Estul Asiei) care cuprinde ca parti Franta,
Marea Britanic, Australia, Noua Zeelanda, Pakistan, Filipine, Thailanda si S.U.A., un
aranjament care functiona in cazul unei agresiuni comuniste.
Decolonizarea este un proces care se accelereaza dupa al doilea razboi mondial, fiind
un raspuns natural la imbatranirea metropolelor europene.
Procesul a fost divizat de miscarea pentru independenta statala: drumul spre
negritudine al statelor Africii Negre prin identitati politice (Sudan - 1956, Ghana-1957,
Guineea - 1958, Somalia - 1960, Camerun - 1960, Africa Centrala - 1960) sau arabitate
(Algeria prin acordurile de la Evian din 1962, Libia - 1955, Maroc - 1960).
Decolonizarea zonelor franceze a fost violenta (razboiul algerian 1960 - 1962) si
infrangerea de la Dien Bien Phu administrata de fortele comuniste vietnameze -1954) in
schimb „ perla coroanei britanice", India isi capata independenta (1947) dupa lupta
neincetata a corifeilor luptei nationale, Mahatma Chandi si Jawaharlal Nehru. Captarea
sprijinului occidental este vitala pentru spatiile decolonizate sau pentru europeni, relevant
fiind cazul Iranului.
Vestigiile colonialismului au creat multe probleme de politica externa pentru Londra
-spre exemplu - in legatura cu insulele Falkland, Gibraltarul si Hong Kong.
in aprilie 1955, are loc la Bandung (Indonezia) o reuniune a tarilor afro-
asiatice(Afghanistan, Arabia Saudita, Birmania, Cambodgia, Ceylon, R. P. Chineza,
Ghana, Egipt, Etiopia, Filipine, India, Indonezia, Iordania, Irak, Iran, Japonia, Laos, Liban,
Liberia, Libia, Nepal, Pakistan, Thailanda, Siria, Turcia, R. D. Vietnam, Vietnamul de Sud
si Yemen) care au fundamentat urmatoarele obiective: dreptul popoarelor la
autodeterminare, dobandirea independentei de catre natiunile din colonii, respectarea
drepturilor omului, dreptul la legitima aparare, eliminarea mostenirii colonizarii.
Statele lumii a treia (redarea in limba engleza a expresiei franceze „Tiers-Monde"
popularizata de scriitorii Georges Balandier si Alfred Sauvy) au incercat cartea
neutralismului militar si a detasarii de marile puteri.
Statele „lumii a treia" au luptat pentru o „noua ordine economica internationala" care sa
reduca decalajul dintre acestea si „Lumea intai" - marile state dezvoltate industrial si
comercial - „Lumea a doua", fiind actorii socialisti cu o economie planificata, de comanda.
„Lumea a treia" s-a reunit prin „Grupul celor 77" si aparitia Conferintei Natiunilor Unite
pentru Comert si Dezvoltare care nu propovaduia nu liber schimb teoretic, ci practic pentru
deschiderea pietelor statelor dezvoltate.
Pentru aceste state - marea majoritate decolonizate - izolarea fata de politica de bloc
a superputerilor si respingerea unor garantii externe a fost o litera de actiune.
Conferinta de la Belgrad (1961) a adoptat o Carta a nealinierii care a promotoare a
diplomatiei conferintelor si constiinta ca statele „lumii a treia" pot aduce majoritatii de
lucru in cadrul O.N.U.. Nealinierea a avut ca tema centrala securitatea militara in contextul
Razboiului Rece, dar nu a exclus si abordari economice.
Daca la inceputul miscarii, liderii asiatici au fost activi (indianul Nehru, si generalul
indonezian Suharno) apoi factorii politici din Africa (ca senegalezul Sedar Sengor) si
Orientul Mijlociu au devenit predominanti in sanul miscarii.
Constructia europeana este o tema de referinta pentru relatiile internationale
contemporane deoarece semnifica miscarea pentru identitate politica postbelica a Europei
care incearca sa previna renasterea militarismului german. Stoparea avansului
comunismului si o relatie privilegiata cu S.U.A. (pe care o integram in sintagma utilizata
des astazi, relatia euroatlantica) au fost dimensiuni de orientare centrala in istoria integrarii
vest-europene.
Temelia procesului de integrare regionala a fost fundamentata de procesul
reconstructiei europene si abandonarea interesului statal ingust in favoarea unei comunitati
de actiune pe cateva probleme comune importante.
Planul lui Robert Schumann (ministrul de Externe francez) prevedea crearea
Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului prin semnarea Tratatului de la Paris (1951)
intre Franta, R. F. Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg si Italia. C.E.C.O. (European
Community of Steel and Coal) interzicea folosirea potentialului industriei grele in scopuri
de razboi, aceasta structura fiind un pas preliminar in constituirea Comunitatii Europene
aparute prin Tratatul de la Roma (1957).
Proiectele pentru Comunitatea Europeana a Apararii si o Comunitate Politica conturate
inca la inceputul anilor '50 au esuat, dar aparitia Comunitatii Economice Europene
(C.E.E.) si a Comunitatii Atomice (EUROATOM) au dat un nou imbold miscarii pentru
integrare europeana.
Dupa prabusirea coloniala franceza in Vietnam - prin celebra batalie de la Dien Bien
Phu, din 1954, care a semnificat inlocuirea razboiului de gherila cu batalia de asalt
-Europa de Vest a pierdut initiativa coloniala in Asia de Sud-Est.
 ingradirea („containment") comunismului in Asia era necesara dupa pierderea Chinei
si victoria maoismului „comunistilor de margarina" (I.V.Stalin), factorii de decizie
americani ai administratiei Eisenhover percepand comunismul ca un bloc monolit, inaintea
rupturii sino-sovietice.
Conflictul intern dintre nationalisti si comunisti - care coopereaza in cadrul miscarii
Vietminh antifranceze - nu era perceput la nivelul marilor puteri occidentale doar ca un
reper al razboaielor coloniale, ci si ca un mesianism al luptei duse pentru stoparea
ascensiunii rosii pe mapamond.
Cele sase state fondatoare ale C.E.C.O. au stabilit prin C.E.E. (Comunitatea
Economica Europeana) o uniune vamala, care va fi baza pentru o serie de interese
economice comune ale actorilor europeni (Jean Monnet, premierul francez care a fost unul
din pionierii miscarii europene).
Pana la Tratatul de la Maastricht pentru Uniunea Europeana (1992), C.E.E. cunoaste o
dezvoltare prin sistemul de schimburi organizate solidaritatea bugetara (existenta unui
buget comunitar ) si nivelul politicilor comune, cum ar fi agricultura.
Sistemul comunitar prevede o noua ordine juridica, de drept international, deoarece
statele membre C.E.E. si-au limitat in domenii restranse drepturile lor suverane (1963).
Spiritul comunitar se bazeaza pe transferurile de competente ale statelor membre catre
comunitatile europene, cum ar fi adoptarea unui tarif vamal comun si eliminarea barierelor
vamale. Tratatul de la Maastricht (1991) contine si formularea principiului de
subsidiaritate, tradus prin cedarea unor competente nationale in numele unui interes si
nivel comunitar.
O conferinta la nivel inalt (Haga, 1969) a stabilit ca scop imediat infiintarea Uniunii
Economice si Monetare, un obiectiv realizat partial, desi in anii '70-'80 in limbajul politic
colocvial se vorbea despre C.E.E. ca „Piata Comuna".
Astfel, la nivelul anilor '60, putem vorbi de o structura tripolara a sistemului de relatii
internationale cu cele doua superputeri nucleare si promotoare a celor doua modele
politico-economice ostile - U.R.S.S. si S.U.A. - si un nucleu de putere independent
economic, dar tributar securitatii politicii atomice americane si N.A.T.O., - Europa
(C.E.E.).
Pe intervalul anilor '70, multi analisti vorbeau de o structura pentapolara cu Japonia si
C.E.E. (Comunitatea Europeana) care se adaugau S.U.A., U.R.S.S. si Chinei maoiste.
in sanul Comunitatii Europene si al blocului occidental, pe perioada conducerii lui de
Gaulle (1958-1969), Franta incearca sa aiba o independenta fata de S.U.A. si scutul lor
nuclear prin conceptia fortei nucleare independente (force de frappe).
Reconcilierea cu Germania materializata prin Tratatul de la Elisée si dialogul dintre
Franta si R.F.G.(1963), normalizarea promovata de Paris cu state comuniste estice sunt
elemente din cadrul unei destinderi generale in relatiile Est-Vest.
Franta (a cincea Republica) a avut o forta de descurajare nucleara independenta, prin
arme nucleare tactice, ceea ce a dus la chestiunea „politicii" atomice individuale.
Gaullismul a incercat sa evite supranationalismul promovat de unele state in C.E.E. in
favoarea unui aranjament european de tip confédéral, in care statul natiune sa fie entitatea
centrala intr-o „Europa a patriilor", in sistemul de securitate euroatlantic, guvernat de
N.A.T.O., Franta s-a retras din structurile de comanda unificata ale aliantei nord-atlantice
(l966), unde a revenit in 1995.
 Si Republica Federala Germania - ca putere medie a sistemului - a initiat o miscare
de politica externa la sfarsitul anilor '60, prin initiativa liderului politic Willy Brandt,
intitulata Ostpolitik (Politica Estica) care urmarea restabilirea legaturilor politico-
diplomatice cu actorii comunisti: U.R.S.S., R.P. Polona, R.S. Cehoslovaca, R.S. Romania.
A doua criza a Berlinului (1958 - 1961) a fost cauzata de dorinta lui N.S. Hrusciov
de a incheia un tratat intre U.R.S.S. si R.D.G., aceasta din urma preluand zona sovietica de
ocupatie a fostei capitale. Ideea Moscovei ca Berlinul sa fie „oras independent" al
Germaniei a declansat reactia occidentala iar chestiunea unei zone nucleare libere in
Europa centrala a generat reactii euroatlantice dure.
Astfel, Consiliul N.A.T.O. (aprilie 1959) a hotarat conservarea drepturilor aliatilor de
ocupatie pentru Berlinul de Vest, dar Republica Democrata Germana a inchis granita dintre
Berlinul de Vest si Berlinul de Est, regimul comunist incepand contruirea „Zidului
Berlinului", un simbol al divizarii Europei Razboiului Rece.
Dupa instalarea „firului rosu" intre Washington si Moscova (1963), presedintele
democrat John F. Kennedy facea o vizita la Berlin unde spunea „Ich bin ein Berline!" (Eu
sunt un berlinez!) sugerand solidaritatea euroatlantica pentru locuitorii din partea
occidentala a orasului.
Tema nucleara a fost o chestiune importanta in relatiile in anii '60, proliferarea
orizontala a avansat continuu cuprinzand S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanic, Franta si R.
Chineza. Ca urmare a exemplului Pekinul care nu semnase Tratatul de Neproliferare
(1968), India nu a semnat acest document, efectuand o explozie nucleara pasnica (1974).
De asemenea, proiecte nucleare clandestine au avut ca parti Israelul si Africa de Sud (in
timpul regimului de apartheid).
Alaturi de aceasta problema paradigmatica in relatiile internationale, in anii '60 si
'70, se afla chestiunea lumii a IV -a cu economii subrede si sisteme statale afectate de
insurectii (Afganistan, Mozambic) cu probleme de alimentatie („braul foamei" din Sudan
pana in Mauritania). Pentru lumea a IV-a, modelul este Bangladeshul, un stat cu precaritate
institutionala si amenintat de spectrul foamei.
Microstatele (state cu populatii sub un milion de locuitori ) sunt unii actori statali
care au pozitii strategice in Zona Marii Caraibilor, Oceanul Indian si Pacific (spre
exemplu: Dominica, Barbados, Guyana, Grenada - unde S.U.A. vor interveni in 1983,
Brunei, Maldive - pe continentul asiatic, Fiji, Tongo, Insulele Solomon, Samoa de Vest in
Pacific).
Unul din cele mai importante conflicte din timpul Razboiului Rece a fost razboiul
dintre S.U.A. si Vietnamul comunist.
Dupa conflictul dintre Franta si Vietnich (miscare revolutionara national-comunista)
care a inceput in 1946 si a condus la cucerirea independentei (1954), razboiul cu S.U.A. a
avut obiectivul unificarii statului divizat.
Fundamentul implicarii americane in Vietnam isi are originile in obiectivele de
„ingradire" a comunismului si Doctrina Trumann.
Dupa pierderile Chinei, Washingtonul a ajutat Franta in Vietnam si au intervenit in
Coreea (1950-1953); aceste reactii americane trebuie analizate prin prisma interventiei
S.U.A. impotriva comunismului asiatic ( chinez, coreean, vietnamez) ca parte a
comunismului mondial, al carui lider era U.R.S.S..
De aceea, putem afirma ca, litigiul americano-vietnamez nu a fost un razboi colonial
care sa aduca predominanta lumii neasiatice in Extremul Orient.

9
 Franta a fost infranta militar zdrobitor in confruntarea cu fortele comuniste vietnameze
care abandonasera lupta de gherila in favoarea unei batalii de transeu la Bien Bien Phu
(1954).Contingentul francez din Vietnamul nu a fost ajutat de S.U.A., deoarece
administratia Eisenhower era divizata in ceea ce priveste interventia.
Conferinta de la Geneva din 1954 care s-a ocupat de Indochina a pus capat
colonialismului francez, iar Vietminhul a fost de acord ca Vietnamul sa fie divizat de-a
lungul paralelei de 17 grade, cu mentiunea ca peste doi ani se vor tine alegeri libere care
vor duce la reunificarea tarii.
Conferinta de la Geneva (1954) care a avut ca problematica Indochina, nu a prevazut
unificarea rapida a Vietnamului impartit in doua state de-a lungul paralelei de 17°.
Dupa trecerea unei perioade de doi ani trebuiau organizate alegeri libere, dar regimul
din Vietnamul de Sud aflat sub conducerea lui Ngo Dink Diem, un fervent religios catolic
anticomunist a refuzat un proces electoral si chiar reunificarea peninsulei.
Presedintele Dwight Eisenhower consacrase teoria dominoului potrivit careia dupa
comunizarea Chinei piesele (statele sud-est asiatice) cadeau una dupa alta sub regimuri de
extrema stanga.
Pentru a securiza si stabiliza mai bine arealul indochinez, S.UA. a conceput o anexa
la Tratatul Organizatiei Asiei de Sud-Est (S.E.AT.O.) care incorpora ca actor membru si
Vietnamul de Sud.
Din perspectiva implicarii americane in Asia de Sud-Est - dupa cum subliniaza
documentele militare americane perioada 1954-1961 - se dimensioneaza trecerea de la
jocul riscului limitat practicat de D. Eisenhower la angajamentul largit asumat de J.F.
Kennedy.
Escaladarea conflictului si a interventiei S.U.A. in Vietnam au generat discursul de
„abdicare" al presedintelui Lyndon Johnson (31 mai 1968), actiune determinata de
„innamolirea" actiunii americane.
Ofensiva nord-vietnameza Tet din ianuarie 1968 a cauzat o cerere mare de trupe din
partea Washingtonului ceea ce a condus la decizia ca administratia democrata Johnson sa
se retraga din Vietnam printr-o solutie negociata (proces botezat de analisti
„vietnamizare").
in perioada lui J. F. Kennedy si L.B. Johnson, S.U.A. au gandit conflictul din Vietnam in
termenii „antigherilei" sau „contrainsurgentei" impotriva miscarii de rezistenta si a
militiilor comuniste reunite in Vietcong.
Liderii democrati, J.F. Knnedy si L.B. Johnson au incercat transformarea crizei
vietnameze intr-un razboi conventional de tipul celei de-a doua conflagratii mondiale sau a
razboiului din Coreea.
Dupa ofensiva Tet, de tip „razboi fulger", transformarea conflictului intr-un conflict
conventional a generat imaginea ca S.U.A. sunt parte combatanta si ca trebuie sa semneze
un acord de incetare a focului (ceased fire) sau un armistitiu.
Principalele obiective ale comunistilor vietnamezi condusi de „parintele" Ho Si Min
si generalul Giap erau reunificarea sub un regim de stanga marxist-leninist si stoparea
bombardamentelor strategice americane.
Dezangajarea din Vietnam a continuat in timpul mandatului lui Richard Nixon sub
forma „doctrinei Guam" (dupa unele declaratii facute la Guam Filipine in 1969). Accentul
cadea pe constructia sistemelor de securitate regionala si deschiderea catre China, ca un
nou pol al lumii comuniste (apropierea de Pekin era fructul opticii secretarului de Stat,

10
Henry Kissinger care era partizanul multipolarismului si concertului de putere din era
moderna 1815-1871).
Teza „containmentului" (indiguirii) exprimata de Harry S. Truman era regandita,
indiguirea centrelor de putere comuniste trebuia realizata prin negocieri multilaterale cu
statele comuniste si nu in cadrul unei confruntari bipolare dure cu U.R.S.S.
intr-o evaluare regresiva, razboaiele din Vietnam sunt un semn al decolonizarii
violente, fenomen care a fertilizat o alianta a comunistilor indigeni cu U.R.S.S. si R.P.
Chineza.
Dupa retragerea trupelor americane din Vietnamul de Sud (martie 1973), acordul de
armistitiu intre R.D. Vietnam, guvernul sud-vietnamez si S.U.A. a devenit caduc, trupele
comuniste inving fortele regimului generalului Nguyen Van Thieu din sudul tarii si
cuceresc orasul Saigon (30 aprilie 1975).
in 1976, Adunarea Nationala proclama Republica Socialista Vietnam, „stat socialist,
liber, independent si unit", dupa care regimul comunist de la Hanoi isi deterioreaza relatiile
cu China, ajungand pana la un conflict de anvergura in 1979.
Vietnamul a contribuit la instaurarea unui regim comunist in Laos condus de forta
Pathet Lao (statul laotienilor) care aboleste monarhia (1975), dar participa cu trupe, in
1979, la rasturnarea regimului „Khmerilor rosii" condusi de Pol Pot in Kampuchia
democrata (Cambodgia - militarii vietnamezi se retrag in 1989 din aceasta tara).
Implozia U.R.S.S. (1981) a insemnat pierderea unui sprijin ideologic, astfel ca in
1992, Vietnamul a inceput normalizarea raporturilor cu R.P. Chineza, S.U.A. si Filipine.
Constitutia din 1992 prevede continuarea reformelor pentru constituirea unei
economii sociale de piata, dar prezerva rolul conducator al Partidului Comunist. Dupa ce in
1994, S.U.A ridica embargoul impus Hanoiului in 1975, Washingtonul decide stabilirea de
relatii diplomatice (1995), iar presedintele democrat William (Bill) Clinton a vizitat acest
bastion al comunismului reformist (2000).
in perioada Razboiului Rece, conflictele regionale cu tenta globala s-au multiplicat
in zona asiatica: razboaiele indo-chineze (1956, 1959, 1962) razboaiele dintre Pakistan si
India (1947-1948, 1965, 1971) si conflictele „eterne" din Orientul Mijlociu (1948-1949,
conflictul Suezului octombrie-noiembrie 1956, „razboiul de Yom Kippur", 1973, cele doua
revolte militare antiisraeliene „Intifada" din 1987 si 2000 din teritoriile arabe ocupate).
Dinamica conflictualitatii a atins si domenii diverse, cum ar fi sportul, cazul
divergentelor olimpice intre S.U.A. si U.R.S.S.(Moscova-1980, Los Angeles-1984) sau
razboiul fotbalului, dupa victoria Hondurasului impotriva El Salvadorului in preliminariile
Cupei Mondiale (1969), conflict soldat cu 3000 de decedati.
Acest ultim litigiu a marcat interventia Organizatiei Statelor Americane (O.A.S.
infiintata in 1948, unde S.U.A. sunt relativ izolate de statele latino-americane).
Orientul Mijlociu a devenit o placa geopolitica care tinde sa se omogenizeze prin
islamism si limba araba, printr-o excluziune a factorilor de putere nearabi ca Iranul persan
si siit, Turcia si Israel.
in Europa, factorii cultural-religiosi accentueaza diversitatea, dar potentialul
economic al batranului continent genereaza omogenitate politica prin procesul de
coagulare a Uniunii Europene - vazuta ca o „uniune de state" mai degraba decat „state
unite" -, iar Japonia prin participatia la F.M.I, si Organizatia de Cooperare si Dezvoltare
Economica (O.E.C.D.) este considerata un stat din blocul occidental.

11
 Problema nucleara in relatiile internationale se dimensioneaza in anii '60 prin
tratatul de la Moscova (1963), prin care U.R.S.S. si S.U.A. incercau sa domine impreuna
acest dosar al temelor politicii mondiale.
Neproliferarea nucleara a fost inserata si codificata in Tratatul de neproliferare din
1968 - semnat de Uniunea Sovietica si S.U.A. cu invitatie spre alti actori atomici - care
incerca sa reduca raspandirea armelor nucleare. Unele state ca Irakul condus de Saddam
Hussein si Coreea de Nord nu au respectat litera tratatului, iar India, Pakistan si Israelul nu
au semnat acest tratat de neproliferare.
Ca baza a ordinii nucleare americano-sovietice negocierile bilaterale (1967-1979)
dintre U.R.S.S. si Statele Unite (Strategic Arms Limitation Talks-SALT) au propus o
autoconstrangere si administrare in materie de cursa inarmarilor promovata de cele doua
superputeri.
in cadrul acestui proces au fost elaborate doua conventii: SALT I cu o perioada de
aplicare de cinci ani, iar SALT II nu a fost un acord ratificat de Senatul american.
„Lagarul" comunist - dupa expresia lui A. Jdanov, fostul sef al Cominformului - se
destructureaza datorita schismei Pekinului, in 1969 avand loc chiar ciocniri armate la
frontiera sino-sovietica.
R.P. Chineza era singurul actor care putea contrabalansa - in viziunea geopolitica
americana - ascensiunea de putere a U.R.S.S. (fapt politic relevat de vizita presedintelui
Richard Nixon in China populara, februarie 1972).
Absolutizand modelul socialismului sovietic, U.R.S.S. a intervenit militar in zona
„strainatatii sale apropiate" delimitate de fostele state democrat-populare in timpul
revolutiei ungare (1956) si „Primaverii de la Praga"(1968).
in acest ultim caz interventionist, Kremlinul a aplicat asa-zisa „doctrina (L.I.)
Brejnev", care se bazeaza pe „suveranitatea limitata" a statelor blocului comunist de a
construi socialismul pe cai proprii.
Dupa erodarea in disputa cu Pekinul, U.R.S.S. s-a indreptat spre penetratia in lumea
a IlI-a decolonizata prin asistenta militara acordata Vietnamului de Nord, Egiptului (pana
la conflictul republicii arabe cu Israelul, in 1973), Indiei, care avea disputa teritoriala cu
Pakistanul (dupa razboiul din 1971, Pakistanul Oriental isi schimba numele in
Bangladesh).
Organizatiile regionale continentale (Organizatia Statelor Americane, Organizatia
Unitatii Africane, Comunitatea Economica Europeana, Asociatia Europeana de Liber
Schimb) sau atasate comunitatii religioase (Organizatia Conferintei Islamice) sau etnicitatii
(Liga Araba) au ridicat nivelul de complexitate al relatiilor internationale prin multiplicarea
organizatiilor internationale, ca actori in sistemul mondial de putere.
Depasirea unei ostilitati rigide profunde s-a facut spre inceputul anilor '70 prin pionii
dirijati de cele doua superputeri - state medii sau puteri minore - si modelul razboaielor
prin procura, in care Kremlinul si Washingtonul se confrunta prin interpusi.
Colaborarea si cooperarea internationala a fost o paradigma a raporturilor interstatale
si dintre organizatiile sistemului mondial, chiar in conditiile Razboiului Rece.
Astfel, avem regimuri internationale unde statele, guvernele au interese comune cum
ar fi transporturile navale, comerciale, exploatarea comuna a unor resurse, proliferarea
nucleara, conservarea ecosistemelor, eliminarea lipsei resurselor si alimentelor, abordarea
„mostenirii comune" privind oceanele, fundul marii, atmosfera.

12
 Globalizarea - mai ales latura sa financiara si economica - a devenit in anii '70-'80
o tema care nu a putut fi subsumata disputei dintre „alianta lumii libere" (John Foster
Dulles) si lagarul comunist.
Dar divizarea relatiilor internationale contemporane cuprinde si raportul Nord-Sud, o
dimensiune bipolara adaugita antagonismului Est-Vest. Dupa decolonizare, „Nordul"
(termen generic folosit pentru tarile industrializate avansate) a cautat sa conserve o
hegemonie economica asupra Sudului, incercand sa inregimenteze statele defavorizate
tehnologic in coalitiile Razboiului Rece construite de S.U.A. si actorii vest-europeni, fosti
factori coloniali.
in structura statelor Sudului distingem si o „Lume a IV-a (sintagma utilizata de
O.N.U. pentru tarile cele mai putin dezvoltate, ca Afganistanul, Bangladeshul sau
Mozambicul), o adevarata „centura a foametei" pe mapamond. Rapoartele Brandt
(elaborate de o Comisie Independenta pentru Probleme de Dezvoltare Internationala,
structura condusa de fostul cancelar social-democrat german, Willy Brandt) din 1980 si
1983 au aratat ca solutia inegalitatilor Nord-Sud poate fi gasita prin cooperarea interstatala.
G 7 (acronim pentru statele puternic industrializate S.U.A. Germania, Japonia,
Franta, Marea Britanic, Italia si Canada - dupa 1977, C.E.E./U.E. se prezinta la summit-uri
ca actor unic) este o structura de cooperare - la care participa ca invitat si Rusia din 1993
-care a abordat domenii de politica internationala ca terorismul, contextul armamentelor
sau accidentele nucleare.
Relatiile nucleare americano-sovietice limiteaza numarul zonelor protejate de
instalatii antiracheta prin intalnirea Richard Nixon - Leonid Ilici Brejnev (1972) care pune
bazele sistemului SALT l (negocierile pentru reducerea armelor strategice).
Demisia republicanului Nixon (1974) in urma scandalului Watergate (ascultarea
spatiilor de hotel ocupate de rivalii democrati) a coincis cu esecul final al S.U.A. in
razboiul asimetric purtat cu Vietnamul comunist.
Neowilsonismul - bazarea politicii si a reactiilor externe ale S.U.A. pe principii
morale si eludarea pragmatismului echilibrului de putere - democratului Jimmy Carter
conduce la acordul SALT II, semnat impreuna cu secretarul general al P.C.U.S., L. Brejnev
(Viena, 1979).
Acordurile SALT II au incercat sa ofere un control pentru cursa inarmarilor, dar acest act
bilateral al superputerilor nu se referea la rachetele cu raza medie de actiune.
Senatul S.U.A. nu au codificat acordurile SALT II, deoarece U.R.S.S. au intervenit
in Afganistan (decembrie 1979), dar acest sistem a fost aplicat de catre cele doua mari
puteri contractante.
Dupa semnele destinderii legate de politica franceza gaullista a „Europei de la
Atlantic la Ural", sau „politica rasariteana" (Ostpolitik) a R.F.G., ideea sovietica a unei
conferinte (tratat paneuropean) a fost acceptata de S.U.A. si Canada cu conditia asimilarii
de catre Kremlin a „dimensiunii umanitare" (drepturile omului).
Acest proces de dialog - care nu anula politica de bloc - s-a materializat prin
Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa care a durat din 1972 pana in 1975.
Acordurile (nu au valoarea unui tratat, dar sunt o intelegere intr-un spirit comun de
abordare) de la Helsinki au fost acceptate de 33 de state europene - mai putin Albania - si
au avut patru zone termatice, denumite cosuri. Cosul I acoperea problemele de securitate
ale Europei, cosul II se referea la sfera cooperarii economice, stiintifice si tehnologice,

13
cosul III se ocupa de problemele umanitare („drepturile omului"), cultura si invatamant,
cosul IV prevedea instituirea unor conferinte ulterioare multilaterale.
Urmatoarele intalniri au avut loc la Belgrad (1977), Madrid (1980-1983) si Ottawa
(1985).
Procesul Helsinki a semnificat sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial prin
recunoasterea inviolabilitatii frontierelor - inclusiv a celor doua state germane - si a
egalitatii suverane a statelor.
Puterile occidentale au reusit sa obtina trecerea „drepturilor omului" pe agenda
tematica a relatiilor Est-Vest, U.R.S.S. mizand pe principiul „neinterventiei" in afacerile
interne ale unui stat, iar S.U.A. insista pe monitorizarea cosului III.
Un alt aspect important al raporturilor internationale contemporane se referea la
reducerea fortelor armate conventionale - dezarmarea clasica - in Europa la initiativa
S.U.A., proces cu o durata lunga apartinand intervalului 1973-1989.
in competitia superputerilor, U.R.S.S. pierde un stat aliat, Egiptul, dar lanseaza sub
L. Brejnev - in anii 70 - o ofensiva comunizanta sud-est asiatica (Vietnam, Laos,
Cambodgia) si africana (Mozambic, Somalia, Angola).
Marile puteri hegemonice ale sistemului international - S.U.A. si U.R.S.S. - sustin
state cliente, spre exemplu Kremlinul sprijina militar India in disputa cu Pakistanul, sau
Washingtonul acorda sustinere Iranului sahului Mahomed Reza Pahlavi, aliat major al
Statelor Unite intr-o regiune limitrofa Uniunii Sovietice.
Brejnevismul ca model de politica externa a anulat suveranitatea statala in Europa de
Est, receptata ca un „lagar socialist" (discursul secretarului general al P.C.U.S la Congresul
al V-lea al Partidului Comunist Polonez).
Aceasta abordare a descurajat procesul de destindere prin invazia Afganistanului
(decembrie 1979) iar esecul procesului SALT aratau semnele unui „al doilea Razboi
Rece".
Era Brejnev nu a insemnat un succes pentru politica de mare putere a U.R.S.S.,
deoarece Angola si Mozambicul au consumat fondurile sovietice, Etiopia a traversat o
criza alimentara profunda, iar intrarea in Afganistan a grevat mult efortul militar al
Moscovei.
Dupa 1985-1986, cand la Kremlin ajunge la putere Mihail Sergheevici Gorbaciov,
factorii de decizie sovietici si-au dat seama ca statutul de superputere si asistenta politico-
ideologica in spatii neurogene (America Latina, Africa Neagra, Asia de Sud-Est) genereaza
costuri economice majore.
Aceeasi teza a aparut si in mediul de dezbatere american prin scoala declinista (Paul
Kennedy, Joseph Nye Jr.) care prognoza o crestere economica a S.U.A. redusa de
cheltuielile de aparare. Din perspectiva americana, dupa venirea lui Ronald Reagan la Casa
Alba (1981) „al doilea Razboi Rece" a avut o conotatie ideologica la adresa Uniunii
Sovietice („imperiul raului"), dar nu a intregului bloc comunist. Obiectivele lui Reagan
urmareau limitarea expansiunii sovietice (un nou „containment" -indiguire) prin
reinarmare si doctrina Initiativei de Aparare Strategica (S.D.I., tendinta aparuta in 1983,
cunoscuta sub numele de „Razboiul Stelelor" care proiecta un scut nuclear pentru S.U.A.),
o renegare a „politicii pasive " din anii '70.
Criza eurorachetelor - declansata de prezenta rachetelor cu raza medie de actiune in
Europa, Pershing II si Cruise (S.U.A.), SS20 (U.R.S.S.)- a fost transata prin Tratatul de la
Washington (1987) care stabileste cea mai importanta masura de reducere a armamentelor

14
din timpul Razboiului Rece (datorita distrugerii rachetelor sovietice si americane cu o raza
de actiune intre 500-5000 de km).
Tensiunile internationale se mentin in Orientul Mijlociu -desi se semneaza Tratatul de
Pace intre Egipt si Israel-zona Golfului Persic prin razboiul dintre Iran si Irak (1980-1988),
Indochina (unde U.R.S.S. sustin Vietnamul, putere invadatoare postmaoista), Africii,
Afganistan, America Centrala (Nicaragua, Grenada).
Strategia de regrupare si salvare a regimului sovietic - in interior se promovau
modelele perestroikai-„restructurare" si glasnost „transparenta" - s-au reflectat in „noua
gandire" a lui M. S. Gorbaciov care a redus implicarea U.R.S.S. in Africa de Sud (Angola,
Namibia) si Afganistan. Activismul politicii externe sovietice a cuprins si Orientul
Mijlociu, Moscova reluand relatiile cu Israelul si la initiativa sefului diplomatiei, Eduard
Sevardnadze stabilindu-se contacte privilegiate cu republica religioasa siita.
Uzura generata de intretinerea complexului militar industrial, coruptia nomenclaturii
sunt aspecte care il indemnau pe Gorbaciov la reforma sistemului. Reconstructia,
retehnologizarea economiei sovietice a dus la alocarea unor resurse dinspre sectorul militar
spre cel civil.
Liberalizarea vietii politice in Europa de Rasarit - cazul polonez este relevant prin
drumul de la actiunea „Solidaritatii ( 1980) la organizarea unui referendum liber de catre
un guvern comunist (1987) - a constituit o antiteza la optiunea Brejnev, de suveranitate
limitata.
G7 (acronim pentru statele puternic industrializate S.U.A., Germania, Japonia, Franta,
Marea Britanic, Italia si Canada - dupa 1977, C.E.E/U.E. se prezinta la summit-uri ca actor
unic) este o structura de cooperare - la care participa ca invitat si Rusia in 1993 care a
abordat domenii de politica internationala ca terorismul, contextul armamentelor sau
accidentelor nucleare.

Sfarsitul bipolarismului ideologic si lumea contemporana

in interiorul spatiului sovietic, deteriorarea rolului P.C.U.S. si lupta pentru

autodeterminare au condus la revendicari nationale si statale in zona baltica (Estonia,
Letonia, Lituania fusesera anexate in urma pactului de neagresiune germano-sovietic,
august 1939) culminand cu proclamarea independentei a tarilor din aceasta regiune, in
primavara anului 1990. Tendinta secesionista era evidenta si in republicile slave Bielorusia,
Ucraina -, transcaucaziene - Armenia, Azerbaidjan, Georgia - si regiunile islamice
-Kazahstan, Kirghizia, Tadjikistan, Turkmenistan si Uzbekistan.
Dupa incercarile conservatorilor de a reveni la un model nestalinist, prin puciul din
august 1991, Gorbaciov pierde treptat puterea in favoarea presedintelui Rusiei, Boris Eltin
favorabil unei comunitati a Statelor Independente (C.S.I.) prin intalnirile de la Minsk si
Alma Ata (1991).
Ordinea de tip sovietic in Europa de Est se prabuseste prin schimbarea lui Todor
Jifkov (R.P. Bulgaria) si Erich Honecker (R.D.G.), trecerea Ungariei si Cehoslovaciei la
decomunizare prin „revolutii de catifea" sau revolte insangerate (Romania).
Schimbarile generate de prabusirea comunismului si Cortinei de Fier -dizolvarea
C.A.E.R.-ului si a Pactului de la Varsovia in iunie-iulie 1991- desfiintarea U.R.S.S.,
unificarea Germaniei ( 3 octombrie 1990), incheierea perioadei de „apartheid" au generat

15
imaginea unei „noi ere" si a „noi ordini mondiale" (intarirea dreptului international,
dinamizarea rolului O.N.U. si a cooperarii intre marile puteri.)
Finalul Razboiului Rece a fost marcat de reasezarea geopolitica a lumii prin modificari
politico- teritoriale ca reunificarea germana prin unirea celor doua state, R.F.G. si R.D.G.
(3 octombrie 1990), defederalizarile sovietica (1991), iugoslava (1991-1992) si
cehoslovaca (1993), un amplu proces de modificare a granitelor stabilite dupa incheierea
celor doua conflagratii mondiale.
Evenimentele anului 1989 si primul razboi din Golf (desfasurat intre o coalitie de 35 de
state conduse de S.U.A. si factorul revizionist irakian, pe perioada 1990-1991) au aratat
capacitatea de dialog intre Kremlin si Washington cand UR.S.S. a asistat tacit la
infrangerea fostului sau aliat in regiune, statul baas arab socialist. Reducerea polarizarii
ideologice si cresterea interdependentelor politice si economice in lumea contemporana au
fost noi coordonate ale politicii internationale in perioada post-Razboi Rece.
Conflictul din Golf (1990-1991) a marcat finalul politicii din blocul politico-ideologic,
ceea ce 1-a facut pe analistul politic Francis Fukuyama sa creada in „sfarsitul istoriei", prin
triumful liberalismului clasic in lume si stergerea antagonismelor bazate pe profilul
regimurilor politice interne (dictatura versus democratie).
Economia nu mai cunoaste dimensiunea ingusta, regionala prin circulatia monetara (
dolar, euro) ci reclama o si globalizare economica in termenii unei „economiei univers",
cum era denumita de Fernand Braudel (sociolog si istoric al civilizatiilor, reputat
medievist).
Pe aceste premise de abordare, un autor britanic, Richard O' Brian prognoza" sfarsitul
economiei", deoarece tirania spatiului a fost infranta, iar politologul american Samuel
Huntigton postula o „ciocnire a civilizatiilor pe baze religioase".

Bibliografie selectiva

1. Huntingdon S., Ordinea politica a societatilor in schimbare, Iasi, Polirom, 1999

2. Corm S., Noua dezordine economica mondiala, Cluj-Napoca, Dacia, 1997.
3. Olson Mancur, Cresterea si declinul natiunilor, Humanitas, 1999.
1. Paul T.V., Hall I. (coord.), International order and the future of World
Politics,
Cambridge U.P., 1999.
4. Dahrendorf Ralph, Conflictul social modern, Humanitas, 1996.
2. Calvoccoresi Peter, Cel de-al doilea razboi mondial si formarea Europei
postbelice,
Iasi, Polirom, 1999.
5. Boniface Pascal, Relatiile Est-Vest intre 1945-1991, Iasi, Institutul European, 1998.
6. Joffe Josef, Viitorul marilor puteri, Bucuresti, Editura Stiintifica 2000.
7. Rosenau James, Turbulenta in politica mondiala, Editura Academiei, 1994.
10. Henrique Cardoso Fernando, America Latina. Dezvoltare si dependenta, Bucuresti,
Editura Univers, 2001.
11. Beaumarchais Center for International Research, Puteri si influente, Bucuresti,
Editura Corint, 2001.

16
S 12
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

STRUCTURI POLITICE IN EUROPA CENTRALA

SI DE SUD-EST (1918-2000)

Lector univ. drd. Teodora STANESCU-STANCIU 1.

Europa centrala si de sud-est in secolul XX

MOSTENIRE SI INOVATIE IN
VIATA POLITICA INTERBELICA

Obiective
Europa centrala si de sud-est la inceputul secolului
XX. La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX,
situatia concreta din punctul de vedere al statelor
independente in spatiul est-central european era oarecum
destul de simpla. Caci, prin hotararile Congresului de la
Berlin (1878), se marise la patru numarul statelor
independente, si anume: pe langa Grecia - primul stat
careia ii fusese recunoscuta independenta in 1830
(Conferinta de la Londra) - mai puteau fi incluse
Romania, Serbia si Muntenegru. Dar ea se complica odata
cu intrarea in calcul si a celorlalte structuri statale
existente, scurtcircuitate, cel mai adesea, de puternice
doleante si revendicari teritoriale. Astfel, spre exemplu, in
cazul Bulgariei, Tratatul de la Berlin prevedea doar
existenta unui Principat autonom, micsorat insa in
168
comparatie cu cele hotarate prin pacea de la San Stefano
(cand Bulgaria reusise sa se intinda pana la Marea Egee,
ingloband in intregime si Macedonia).
Pe plan politic, la inceputul secolului XX, statele si
popoarele din acest spatiu european se intalneau in
aceleasi deziderate nationale. Pe de o parte, desavarsirea
unitatii statale si eliberarea de sub ocupanti, iar pe de alta
parte, recuperarea teritoriala. Evenimential, cateva
momente si-au lasat concret amprenta asupra starii de
lucruri de la inceputul secolului, conducand, intr-o
oarecare masura, catre situatiile pe care le rezerva viitorul:
1903 - lovitura de stat din Serbia si rascoala din
Macedonia; 1908 - proclamarea independentei Bulgariei;
anexarea de catre Austro-Ungaria a Bosniei-Hertegovina;
rascoala cretana. Iar din punctul de vedere al
sentimentelor dominante - cuvantul de ordine pare a fi
rivalitatea acerba dintre Bulgaria, Serbia si Grecia,
surprinse in aceeasi confruntare pentru posesia
Macedoniei. Totul petrecandu-se pe fundalul inexistentei
unor relatii normale intre Grecia, pe de o parte, si
Romania, pe de alta parte (1905-1911).
Situatia de dupa primul razboi mondial. Coordonate
generale. Se traversa acum timpul „sfaramarii imperiilor".
Crize puternice, precum revolutia rusa, scurtcircuitau nu
numai peisajele politice, ci si mecanismele interrelationale
si decizionale. Este si cazul Poloniei, care se sprijinise
pana atunci pe relatia cu Imperiul tarist si care, odata cu
evenimentele anului 1917, se intoarce catre Austro-
Ungaria, care dusese pana atunci o politica liberala in
169
regiunea Galitiei poloneze. Sau situatia complet inversa a
trupelor cehe care, in plin razboi, au trecut de partea
contrarevolutiei ruse, renuntand la atasarea de tabara
austro-ungara. Pentru alte state insa (cazul Bulgariei sau al
Ungariei), revolutia rusa nu a reprezentat decat fie un
moment de respira (pentru prima), fie nu le-a afectat deloc
traiectul politic (pentru cea de-a doua).
in schimb, criza austro-ungara pare a fi avut o mai
mare rezonanta in sanul comunitatii est-central europene.
Liantul principal al acestei sporite importante poate fi dat
de puternicele resentimente care macinau imensul
teritoriu: intre romani, pe de o parte, si unguri si bulgari,
pe de alta parte; intre unguri - romani, slovaci si slavii de
sud; intre polonezi - bielorusi si ucraineni; intre slavii de
sud - unguri, sarbi si italieni si, in sfarsit, intre sarbi
-bulgari si croati. Singuri cehii pareau a face front comun
numai impotriva germanismului.
Consecintele politice ale primei conflagratii
mondiale. Noi cuvinte de ordine: crearea statelor
independente, dar si nasterea (renasterea) sentimentelor
revansarde, revizioniste, pe fundalul unor masive pierderi
teritoriale.
• Cehoslovacia - produs al numai putin de trei
secole de lupta, dar fara a recupera in intregime teritoriile
ce apartinusera Coroanei Sfantului Wenceslas, in schimb,
ingloband Slovacia si inaintand astfel spre Budapesta;
• Viitoarea Iugoslavie - pe atunci, Regatul Sarbo-
Croato-Sloven - stat independent;

170
• Bulgaria - independenta din 1908, dar vaduvita
acum de cuceririle facute in detrimentul statelor vecine;
• Ungaria - stat independent, rupt din structura
fostului Imperiu Austro-Ungar, pierzand teritorial fostele
cuceriri: in favoarea Cehoslovaciei: Slovacia si Ucraina
subcarpatica; in favoarea Romaniei: Transilvania si o
parte a Banatului; in favoarea Iugoslaviei: Croatia si o
parte a Banatului.
in general, situatia statala la nivel macroeuropean, in
ceea ce priveste anul 1920, post Versailles, se prezenta
astfel: 37 de organisme statale independente, din care 17
monarhii, 14 republici, un principat autonom, o republica
sovietica, o regenta si 3 orase declarate ca fiind teritorii
libere. Plusul noilor aparitii de dupa primul razboi
mondial concretizandu-se in 7 republici si o monarhie.
La nivel microeuropean - sud-est-central european
- pot fi depistate unele caracteristici generale (valabile
nu numai in ceea ce priveste realitatea politica a noilor
state independente!): aparitia de structuri politice cu
totul noi sau dezvoltarea celor deja existente, pastrandu-
se aceleasi coordonate, insa pe noi modele; introducerea
reformelor democratice - cu predilectie, votul universal;
aparitia de noi partide politice - cazul cel mai cunoscut,
dar si spectaculos - partidul taranesc; unele organisme
parlamentare au jucat si rol de Adunare Constituanta in
aceasta prima perioada de organizare postbelica;
existenta unei opozitii politice - regula de baza a
democratismului - care a functionat mai mult sau mai

171
putin palid in noile organisme statale [scala de
functionare: Ungaria J,; Romania, Cehoslovacia, Polonia
(1918-1926)i]; impunerea unor regimuri autoritare, pe
fundalul general al asa-numitei „crize a
democratismului": Ungaria (1919), Bulgaria (1923),
Albania (1925), Grecia (1925-1926), Polonia (1926),
Iugoslavia (1929).
Si la nivelul conceptului de partid politic - elementul
central al activismului sau nonactivismului organismului
politic - putem depista, in aceeasi idee, cativa itemi
caracteristici, si anume: • in conformitate cu spiritul
constitutiilor adoptate in perioada imediat urmatoare
sfarsitului primului razboi mondial, partidul politic a fost
transformat, dintr-un simplu instrument de realizare a
alegerilor si formare de guverne, intr-un factor cu adevarat
legitim al vietii politice; • viabilitatea sistemului de partide
a putut conferi, in mod real, un grad de stabilitate
sistemului socio-politic, fie prin doleantele comune
propuse: vot universal, reforma agrara, drepturi si libertati
sociale si democratice, fie prin largirea esichierului politic,
ce a atins diverse curente politice - liberalism,
agrarianism, conservatorism, socialism, nationalism,
extrema stanga sau dreapta; • datorita, cu predilectie,
sustinerii de masa a unor partide, elita politica, simtindu-si
amenintata pozitia dominanta, a incercat promovarea unei
restrangeri a spectrului politic, tinzand spre organisme de
tip partid unic (Ungaria, post 1920; Bulgaria - post 1923;
Polonia - post 1926; Romania - post 1938) sau chiar

172
desfiintarea in totalitate a partidelor politice (Iugoslavia,
post 1929).

FISE DE LUCRU
Albania
Nota definitorie: multiple probleme interne si lupta
politica intensa (pana in 1924).
Spectru politic: doua grupari majore, dominate de doi
lideri carismatici: tabara populista, alaturata miscarii
conservatoare, ambele tabere strangandu-si randurile in
jurul personalitatii dominante a lui Ahmed Zogu; tabara
democrata (organizata in 1922) sub egida personalitatii lui
Fan Noli.
Evenimente-cheie:
• decembrie 1922 - incercarea lui A. Zogu de a
instaura un regim autoritar, in urma careia alegerile din
1923 au nascut o criza de reale proportii ce a culminat cu
o rascoala armata (mai - iunie 1924) si refugierea lui
Zogu in Iugoslavia;
• iunie 1924 - ascensiunea guvernului democrat
condus de Fan Noii si a reformelor sale politice si
economice;
• decembrie 1924 - revenirea lui Ahmed Zogu -
regimul zoguist cu doua etape: a) faza republicana
(ianuarie 1925 - august 1928); b) faza monarhica (post
septembrie 1928) - odata cu proclamarea sa ca rege sub
numele de Zog I, reprezentata printr-un sistem partidist
173
pur decorativ, in realitate, regimul sau incluzandu-se, de
acum, in tipologia monarhiilor active sau autoritare
(inregistrand si perioade de liberalizare - cazul anilor
1935-1936, culminand cu noile alegeri ce au avut loc in
1936);
• aprilie 1939 - invadarea Albaniei de catre Italia -
12 aprilie 1939; Adunarea Constituanta a proclamat unirea
cu Italia, conducerea fiind preluata de regele Victor
Emmanuel III.
Organisme constitutionale:
• ianuarie 1920 - adoptarea unui Regulament cu
caracter constitutional (6 articole) in care erau prevazute:
mentinerea monarhiei, aprobarea inlaturarii printului de
Wied (care nu abdicase) si instituirea unei regente. Pe
baza acestuia, a fost ales organismul Senatului (37
membri), care avea sarcina de a numi cei 4 membri ai
Regentei si desemna, in acelasi timp, presedintia
Consiliului de Ministri;
• martie 1925 - corpus constitutional ce instituia un
regim republican parlamentar; puterea legislativa
apartinea unui Parlament bicameral, repartizat in: a)
Camera Deputatilor (drept de a fi ales, persoane in varsta
de peste 30 de ani); b) Senat (2/3 din membri alesi in mod
direct, 1/3 fiind numiti de catre Presedinte; drept de a fi ales
- ingradire sporita - persoane in varsta de peste 40 de ani,
avand insa si studii superioare sau experienta ministeriala
etc.);

174
 • decembrie 1928 - corpus constitutional ce
instituia o monarhie „democrata, parlamentara si
ereditara"; revenirea la un Parlament unicameral; se
impunea si un titlu constitutional nou, respectiv cel
referitor la apararea nationala (printre altele, serviciu
militar obligatoriu); dar si incredintarea regelui a comenzii
centrale; in comparatie insa cu principiile constitutionale
adoptate in martie 1925, oarecum in contradictie cu
spiritul logic, libertatile publice au primit un caracter mai
larg (garantarea libertatii personale; egalitatea in fata legii;
inviolabilitatea domiciliului).

Bulgaria
Nota definitorie: sentiment de tara infranta.
Spectru politic: dominat de personalitatea lui Al.
Stamboliski si de formatiunea sa politica - Uniunea
Populara Agrara Bulgara, infiintata in 1899. Dupa
asasinarea lui Stamboliiski (14 iunie 1923), au aparut si
unele organizatii politice „tip-umbrela" - Armonia
Nationala, formata din Partidul Progresist (infiintat in
1883), Partidul Radical (infiintat in 1906) si Partidul
Democrat (infiintat in 1884) sau Antanta Democratica
(formata din Partidul Socialist - infiintat in 1905, dar si
din membri ai Partidului Radical si ai Partidului
Democrat) si Coalitia de plumb (formata din membri ai
partidelor taranesti, socialiste si chiar din reprezentanti ai
meseriasilor).
Se impun insa si organisme politice ale: extremei
drepte (in 1927, Fascia Mortii (cu nu mai putin de 50.000
175
de membri, in marea lor majoritate ofiteri in rezerva);
extremei stangi - 1924 - scoaterea in afara legii a
Partidului Comunist din Bulgaria (reinfiintat insa, doi ani
mai tarziu, sub titulatura de Partidul Muncii).
Caracteristica anilor '30 in Bulgaria a fost data, pe de
o parte, de regruparea fortelor politice deja existente
-aparitia unor alte formatiuni „tip-umbrela" - cazul
Blocului Popular (format din reprezentanti ai
democratilor, agrarienilor si radicalilor, sub comanda lui
Al. Malinov) si nasterea unor noi partide politice (Partidul
Crestin-Social sau Partidul Tanara Bulgarie) - ambele
fenomene aparute din aceeasi dorinta de a rezolva situatia
extrem de complicata interna, framantata de deziluzii,
scandaluri si crize economice sau politice.
Pe de alta parte, tot acum, s-a asistat si la o
ascensiune spectaculoasa, in legatura directa cu
fenomenologia intregii Europe, si, in special, a acestui
spatiu est-central european, a ultranationalismului
(organizatiile Tanitsi, Otets Paisi).
Evenimente-cheie:
• august 1919 - impunerea regimului agrarian -
personaj cheie: Al. Stamboliiski, conducatorul Uniunii
Populare Agrare Bulgare;
• mai 1934 - lovitura de stat, personaj central:
organizatia militara Zveno - a condus la impunerea unui
premier in persoana unei figuri din aceeasi lume a armelor
- colonelul Kimon Gheorghiev, al carui slogan „singura
solutie, desfiintarea partidelor politice" a condus la

176
dizolvarea Parlamentului si impunerea unui stat
corporatist, in care, printre altele, a fost suprimata
Constitutia si au fost desfiintate partidele politice si orga-
nizatiile sindicale. (Nota semnificativa: K. Gheorghiev nu
a incercat, asemenea altor conducatori autoritari ai
momentului, sa creeze un partid unic);
• ianuarie 1935 - noua lovitura de stat - impunerea
unui nou regim autoritar - figura centrala Gheorghi
Kioseivanov (1935-1940).
Organisme constitutionale:
Constitutia adoptata in aprilie 1879 a ramas in
vigoare, cu unele amendamente (1893, 1911, in toata
perioada in care Bulgaria a traversat o perioada
constitutionala. O modificare importanta a acestui
organism constitutional a fost adoptata in 1920, cand
serviciul militar obligatoriu a fost inlocuit cu munca
obligatorie. Din 1934, practic, in Bulgaria nu a mai existat
regim constitutional.

Grecia
Nota definitorie: amalgam politic extrem de complex
- instabilitate, ingerinta a militarilor in politica, disputa
Republica sau Monarhie?
Spectru politic: partide politice caracteristice
-Partidul National (monarhist), Partidul Liberal (figura
emblematica - Elefterios Venizelos), Partidul Populist
(regalist).
Dupa 1936, in urma unei serii de lovituri de stat, viata
politica a Greciei a fost dominata de figura lui loannis
177
Metaxas, care a instituit, prin conceptul de „a treia
civilizatie elena", un regim cu caractere extrem de
speciale. Represiunea, bazata pe introducerea starii de
asediu, pe dizolvarea Parlamentului sau pe arestarea
principalilor lideri politici din opozitie, a reprezentat una
dintre coordonatele noului organism statal. Dar si
cumularea, in persoana conducatorului (Metaxas - care, in
aceeasi logica a unui exacerbat cult al personalitatii,
devenise „Archios", lider de necontestat, primul taran,
primul muncitor sau parintele natiunii), a tuturor functiilor
importante in stat: premier, ministru al Afacerilor Externe,
al Razboiului si chiar al Educatiei (1938-1941). Nici
capitolul ideologic nu a fost uitat in aceasta experienta
autoritara: „a treia civilizatie elena" promova nationa-
lismul, anticomunismul si antirepublicanismul si impunea,
la capitolul inregimentarea si transformarea corpusului
social, fie interzicerea partidelor politice sau a
organizatiilor sindicale, fie nasterea unor Organizatii
Nationale (de tineret, de exemplu), fie inlocuirea structurii
incetatenite a Parlamentului cu o Comisie, subordonata
total conducatorului. Evenimente-cheie:
• decembrie 1920 - readucerea regelui Constantin I;
• septembrie 1922 - revolutie militara de palat -
Constantin I este inlaturat, in favoarea fiului sau, Georgios
II;

178
• ianuarie 1923 - abdicarea lui Georgios II, in urma
unui plebiscit proclamarea institutiei prezidentiale, in
persoana lui Pavlos Koundouriotis;
• iunie 1925 - lovitura de stat - figura centrala -
generalul Theodoras Pangalos (ales presedinte in aprilie
1926);
• august 1926 - lovitura de stat - revenirea
presedintelui P. Koundouriotis (26 august) si impunerea,
in urma unor alegeri, a guvernului autoritar condus de E.
Venizelos (1928-1932);
• martie 1933 - noua lovitura de stat militara,
generalul Plastiras se autoproclama dictator, fapt ce a
starnit o ampla nemultumire populara;
• aprilie 1936 - impunerea regimului Metaxas.
Organisme constitutionale
Constitutia adoptata in 1911 stipula principiul
definitoriu al monarhiei constitutionale. Iar de atunci
inainte, pendularea intre monarhie si republica, intre
parlament unicameral sau parlament bicameral a
reprezentat cuvantul de ordine in agitata realitate
constitutionala elena.
La 29 septembrie 1925, s-a adoptat un nou organism
constitutional, cunoscut in istorie sub denumirea de
„Constitutia Pangalos", care a instituit principiul
republican.
O data cu noile schimbari de situatie de pe framantata
scena politica elena, a aparut, dupa cum era si firesc, si o
alta constitutie (iunie 1927), in care era stipulata
179
functionarea unui Parlament bicameral (in care, ca
element specific, se evidentiaza, la capitolul XI,
explicitarea problemelor legate de administratia Muntelui
Athos).
Principiul monarhic reapare in corpusul constitutional
adoptat in 1935, potrivit caruia se instituia si un
Parlament, de asta data unicameral.
Un an mai tarziu, odata cu primii pasi ai regimului
Metaxas, au fost suprimate si numeroase articole din
Constitutie, operandu-se modificari substantiale in ceea ce
priveste organismele statului, in ideea spolierii lor de orice
prerogative real-operationale.

Iugoslavia
Nota definitorie: creatie, l decembrie 1918.
Spectru politic: nici un partid politic nu a inregistrat o
reala influenta la nivelul intregii tari, ci doar regional.
Printre organismele politice mai importante: Partidul
Radical, Partidul Democrat, Partidul Taranesc Croat.
in momentele tulburi, spectrul politic a incercat sa-si
stranga randurile, infiintandu-se astfel coalitii politice, de
genul Blocul intelegerii Nationale si a Democratiei
Taranesti (noiembrie 1925).
Si extremismul politic s-a manifestat puternic in
Iugoslavia interbelica: in cazul extremei stangi, Partidul
Comunist din Iugoslavia a fost scos in afara legii in 1921;
iar in cazul extremei drepte - organizatii, precum gruparea
militara „Mana alba" (condusa de generalul Petar

180
Zivkovici), si-au lasat amprente vizibile asupra vietii
politice.
Evenimente-cheie: 1920-1923 - serii succesive de
crize ministeriale, intensa instabilitate politica;
• toamna anului 1927- asasinate politice si lupte de
strada;
• ianuarie 1929 - lovitura de stat a regelui
Alexandru I - este dizolvat Parlamentul si abrogata
Constitutia, interzise partidele politice si limitate drepturile
cetatenesti.
Organisme constitutionale: - in conformitate cu
legea electorala din 8 septembrie 1920 era introdus
principiul votului universal; in 1921 a fost adoptata o noua
Constitutie cu caracter monarhic; ianuarie 1929
-abrogarea Constitutiei; septembrie 1931 - asa-numita
Constitutie Alexandrina care introducea sistemul
„democratiei dirijate".
Cehoslovacia
Nota definitorie: diferente majore intre cele doua
regiuni: Cehia, respectiv Slovacia.
Spectru politic: un spectru destul de larg de partide
politice (in medie, in ansamblul perioadei interbelice,
aproximativ 20), dintre care o pozitie mai importanta
ocupau Partidul Agrarian, Partidul Nationalist Democrat,
Partidul Socialist-National, Partidul Populist.
Extrema politica, la randul ei, bine reprezentata, fie la
polul stangii - in cazul Slovaciei, fie la al dreptei -

181
Partidul Sudet (cu predilectie, prin intermediul liderului
sau, Konrad Hemlein).
Evenimente-cheie: functionarea democratiei - 1920-
1938.
• aprilie 1938 - prin asa-numitul „Program de la
Karlsbad", Partidul Sudet cerea formarea unui stat german
pe teritoriul cehoslovac;
• septembrie 1938 - anexarea regiunii Sudete;
• octombrie 1938 - Polonia ocupa regiunea
Teschen;
• noiembrie 1938 - arbitrajul de la Viena;
• martie 1939 - proclamarea Slovaciei
independente;
• martie 1939 - invadarea Cehoslovaciei.
Organisme constitutionale:
• noiembrie 1918 - adoptarea unei Constitutii
democratice provizorii;
• februarie 1920 - noua Constitutie, principiul
republicii democratice, bicamerale.
Polonia
Nota definitorie: ideea dominanta - consolidarea
puterii centrale si rezolvarea problemei minoritatilor (cu
predilectie, cea evreiasca, ce atingea aproximativ 2,5 mii.).
Spectru politic: diversificat - Partidul National-
Democrat, Partidul Taranesc-Piast, Partidul Socialist,
Partidul Democrat-Crestin.
Deseori, viata politica poloneza a cunoscut
fenomenul aparitiei coalitiilor - extrem de diverse -
182
Asociatia Crestina a Unitatii Nationale (infiintata in 1922
si adunand partidele de dreapta), Blocul Electoral Unitar
(1922, format de reprezentantii minoritatilor nationale),
Blocul National Catolic, Blocul fara de partide.
Evenimente-cheie:
• 1919-1926 - functionare a democratiei;
• mai 1926 - lovitura de stat a lui Josef Pilsudski;
• 1926-1935 - regimul sanatiei;
• septembrie 1939 - ocuparea Poloniei.
Organisme constitutionale:
• februarie 1919 - adoptarea Micii Constitutii;
• martie 1921 - Marea Constitutie - sistem
republican bicameral;
• august 1926 - impunerea sistemului autoritar;
• martie 1935 - adoptarea unei noi legi esentiale in
stat, in care rolul predominant revenea „elitei".

Ungaria
Nota definitorie: probleme complexe; o viata politica
scurtcircuitata de sentimente revansarde, de amintiri
dureroase si probleme nationale.
Spectru politic: diversificat. Printre principalele
organizatii politice - Partidul Micilor Agrarieni, Partidul
National-Democrat, Uniunea National Crestina; dar si
partide ale extremei - drepte, cu predilectie: Partidul
Crucilor cu Sageti (condus de maiorul Perene Szalasi) sau
Ordinul Vitejilor (condus de Miklos Horthy).
Evenimente-cheie:
183
 • 1919-1921- ingerinta armatei in politic;
• din 1932 - impunerea unei noi „ere", avand ca
principale idei politice: impunerea unui partid unic, a unui
regim totalitar, a statului corporatist si suprimarea miscarii
comuniste.
Organisme constitutionale:
• noiembrie 1918 - adoptarea unei legi esentiale in
stat ce stipula forma de organizare - Republica (a
sfaturilor)
• noiembrie 1919 - impunerea regimului autoritar
• noiembrie 1920 - forma de organizare -
Monarhie
• au fost aprobate diverse legi cu caracter
constitutional, vizand, mai ales, structura puterii in stat in:
1920,1921,1925 si 1926.

2. Mutatii in structurile politice ale europei centrale si

de sud-est in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
intre autoritarism, idee de front politic,
disparitie si renastere statala
Caracteristici generale:
a) la nivelul perceptiei externe: disparitia unor state -
efectiv - prin ocupare sau dezmembrare; problema acestui
areal european ajunge din nou in vizorul reprezentantilor
Marilor Puteri;
b) la nivelul perceptiei interne:
• fenomenul impunerii de regimuri autoritare (pe
fundalul crizelor interne si al deja cunoscutei „crize a
184
democratiei") - Grecia (regimul Metaxas), Polonia
(regimul Pilsduski), Ungaria (regimul Horthy) etc.;
• fenomenul colaborarii cu fortele de ocupatie sau cu
reprezentantii regimului autoritar impus acum, sau in
perioadele anterioare (pe fundalul cunoscutei „crize a
democratiei");
• fenomenul rezistentei impotriva ocupantului sau a
sistemului autoritar;
• impunerea unor organisme politice de tip front, cu
sprijin venit fie din partea Moscovei, fie din partea
democratiilor occidentale, si, prin urmare, cu factiuni
diverse de reprezentare: Albania (Frontul Antifascist de
Eliberare Nationala sau Frontul National), Bulgaria
(Frontul Patriei), Grecia (Frontul National Muncitoresc de
Eliberare, Frontul National de Eliberare), Iugoslavia
(Frontul Unic de Eliberare), Ungaria (Frontul Independent
National Muncitoresc, Frontul National) - toate acestea
militand, pe diverse cai (uneori ajungandu-se insa si la
confruntari intre fronturi cu sustinere diferita) pentru
refacerea organismului statal fie pierdut, prin desfiintare,
anexare sau ocupare, fie destramat.

3. Dinamica structurilor politice ale europei centrale

si de sud-est intre anii 1945-1948.
inceputul comunizarii
a) Europa centrala si de sud-est din nou in vizorul
Marilor Puteri:

185
 - perceptii diferite, penduland intre ideea
reconstructiei echilibrului de putere (W. Churchill), ordine
internationala bazata pe cooperare (F.D. Roosevelt) si
„politica pasilor marunti", promovata de liderul sovietic
LV. Stalin;
b) copierea si impunerea modelului sovietic:
1. in economie:
- adoptarea unor legi cu privire la nationalizarea
principalelor mijloace de productie (Cehoslovacia, 1945 si
1946; Polonia, 1946; Iugoslavia, 1946; Bulgaria, 1947;
Ungaria, 1946-1948; Albania, 1946-1947) si vizand
reforma agrara (Ungaria, 1945; Polonia, 1944; Ungaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria si Albania - 1945).
2. in viata politica:
Preluand schema propusa la sfarsitul deceniului sase
de reputatul analist H. S. Watson, remarcam trei pasi
importanti in impunerea noului regim, respectiv: coalitie
autentica (prezenta in cazurile Bulgaria, Ungaria - pana in
primavara anului 1947 si Cehoslovacia - pana in februarie
1948); coalitie fictiva sau pseudo-coalitie; regim
monolitic. Singura exceptie a reprezentat-o cazul
Cehoslovaciei, care a cunoscut un salt politic direct de la
primul pas la cel de-al treilea, prin lovitura de stat din
februarie 1948.
Mai mult chiar, istoricii au putut depista si unele,
posibil numite, „ingrediente" ale procesului politic de
impunere a comunismului, si anume:
1) exploatarea situatiei militare de la sfarsitul imediat
al celui de-al doilea razboi mondial (depresiunea de dupa
186
razboi, dar si prezenta trupelor Armatei Rosii pe teritoriul
statelor analizate);
2) ocuparea pozitiilor-cheie din aparatul de stat de
catre reprezentantii, interni sau externi, ai comunistilor;
3) renuntarea de catre partidul comunist, cel putin
teoretic, la programul revolutionar si la asa-numita
dictatura a proletariatului;
4) impunerea unor masuri economice pentru slabirea
fortelor de opozitie si introducerea unui nou sistem
economic;
5) impunerea partidului comunist drept cel mai bun -
si uneori unicul - intermediar intre societate si Uniunea
Sovietica, puterea eliberatoare;
6) asa-numita „tactica a salamului" (dupa expresia
unui oficial maghiar), respectiv fractionarea opozitiei si a
potentialelor forte divergente in stat;
7) utilizarea „partenerilor de drum" (cazul Partidului
Socialist, mai intai, camarad, si apoi inghitit in structura
comunista, pentru ca, spre finalul impunerii, membrii mai
importanti, fostii tovarasi de drum, sa fie epurati violent
din randul partidului castigator) - Bulgaria - 1947,
Polonia, Ungaria si Cehoslovacia- 1948;
8) utilizarea asa-numitei tactici a „comploturilor"
(descoperirea „dusmanilor poporului", a „sabotorilor" sau
a „criminalilor de razboi" si pedepsirea lor violenta, ca
urmare a unor procese politice rasunatoare - exemplu,
cazul Bela Kovacs in Ungaria).
in ansamblu, odata cu organizarea unor noi alegeri
(Polonia, ianuarie 1947; Cehoslovacia, 26 mai 1945 si 30
187
mai 1948; Ungaria, noiembrie 1945 si 31 august 1947;
Iugoslavia, 11 noiembrie 1945; Albania, 2 decembrie
1945 si Bulgaria, noiembrie 1945) si adoptarea unor noi
constitutii, pe model sovietic (Albania, Iugoslavia - 1946;
Bulgaria, Polonia - 1947; Cehoslovacia - 1948; Ungaria
-1949), se poate considera ca sistemul comunist se
impusese definitiv in aceasta zona europeana.

4. Noile structuri politice - de la impunere la

contestare
a) Stalinismul si structurile politice in Europa
comunista
Odata cu inceputul anului 1948, Europa centrala si de
sud-est intrase intr-o noua etapa, cea comunista, care-si va
pune amprenta asupra structurilor sale politice mai bine de
40 de ani.
Modelul Stalinist a fost impus tuturor statelor din
aceasta zona, indiferent de nivelul lor de dezvoltare
economica sau culturala, incepand, cu predilectie, dupa
conferinta tuturor reprezentantilor partidelor comuniste
din Europa, care a avut loc la Szlarska Poreba (Polonia),
intre 22-27 septembrie 1947, si care a avut ca obiectiv
infiintarea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste si
Muncitoresti (Cominformul).
Algoritmul urmarit in aceasta impunere s-a bazat pe
urmatorii pasi:
1) mobilizarea generala a societatii - deseori, sub
sloganul,patria in pericol!";
188
2) demontarea institutiilor democratice (identificate
cu vechile regimuri „asupritoare");
3) lichidarea autonomiei economice si sociale;
4) monopolizarea structurilor intermediare;
5) distrugerea factorului uman.
Toate aceste actiuni s-au bazat fie pe sprijinul sau
impactul efectiv al prezentei trupelor Armatei Rosii (in
tari precum Polonia, Ungaria sau Bulgaria), fie chiar pe
sprijinul initial al populatiei locale (pe substratul politic
puternic de stanga, in state ca Iugoslavia, Albania sau
Cehoslovacia).
in acest proces de impunere a modelului Stalinist,
toate structurile societatii au fost transformate radical:
Justitia, Armata, Scoala, Biserica, Presa etc.

b) Comunismul national. Modele, charisme,

rezultate
Destul de rapid, in acest aparent „monolit" al
regimurilor comuniste au inceput sa apara si primele
diferentieri. Cauzele, in opinia numerosilor istorici care au
investigat fenomenul, au fost diverse si multiple. Printre
ele, trebuie amintite: imaturitatea istorica a comunismului
in acele zone, dar si, in general, diferentele traditionale
dintre statele componente ale Europei centrale si de sud-
est, care s-au accentuat odata cu trecerea anilor, varietate
care a atins atat viata lor politica interna, cat si climatul
social, in general, afirmarea intereselor nationale, atat de
divergente, inca din cele mai indepartate timpuri si, cel
mai fatal, poate, aparitia rivalitatilor ideologice,
189
diferentelor de opinie dintre marile puteri ale lumii
comuniste - China si U.R.S.S., care au impus apoi optiuni
proprii de comunism.
Cea mai reprezentativa mostra de asemenea optiune
proprie a fost reprezentata de modelul promovat de
Iugoslavia lui I.B. Tito, care, din 1949, si-a condus tara
spre o „noua cale". Dintre principalele caracteristici ale
acestui regim, amintim: retragerea pamanturilor din
sistemele cooperatiste (1949); principiul „autoconducerii
muncitoresti"; despartirea functiilor pe linie de partid si de
stat, la nivel local; redefinirea statutului Partidului
Comunist, impunandu-se un nou „caracter voluntar si
democratic" etc.

c) Fenomene politice - epurarile

Motivatii ideologice:
- neselectarea stricta a membrilor, mai ales datorita
fenomenului de deschidere a portilor partidului comunist
in perioada asa-numitei „lupte pentru putere";
- fuziunea cu partidele socialiste a adus, la randul ei,
multe elemente „confuze" din punct de vedere ideologic si
politic;
- criza si noua cale propusa in Iugoslavia;
- umflarea excesiva a numarului membrilor de
partid etc.
Cifric, in perioada 1948-1951, fenomenul epurarii a
lovit circa 25% din efectivul total al membrilor partidelor
comuniste din Europa centrala si de sud-est. Iar la nivel de
tara, o situatie ierarhica aproximativa ar arata astfel:
190
Cehoslovacia - 1.000.000 de membri expulzati; Ungaria
-400.000; Polonia - 300.000; Bulgaria - 150.000;
Albania - 10.000. Dintre care un procent variind intre 5-
10% au fost arestati.
in urma acestui violent val de schimbari, incheiat, in
mare, in 1952, care a atins uneori chiar si elita partidului
(importanti secretari generali ai partidului i-au cazut
victime, printre ei: bulgarul Traicio Kostov, polonezul
Wladislaw Gomulka si Rudolf Slansky, reprezentantul
Cehoslovaciei), s-a putut impune efectiv noul tip de lider
comunist, fidel aliat al Moscovei - reprezentat de figuri
precum: Boleslaw Bierut, in Polonia, Matias Rakosi, in
Ungaria, Valko Cervenkov in Bulgaria sau Klement
Gottwald, in Cehoslovacia.

d) „Noul curs" si crizele politice ale Europei

centrale si de sud-est
Moartea liderului sovietic LV. Stalin, la 5 martie
1953, a condus, poate destul de neasteptat pentru unii, la
impunerea unei noi ere. Perioada a crizelor, in primul rand
de imposibilitate imediata de inlocuire a vechiului
conducator de necontestat. Tocmai pentru a reliefa acest
aspect, la Moscova se apela din nou la principiul
conducerii colective. Nu era pentru prima data cand
puterea trebuia sa se aseze, iar taberele sa se definitiveze.
Hrusciov, primul secretar al P.C.U.S., alaturi de
presedintele Sovietului Suprem, Bulganin, si de
presedintele Consiliului de Ministri, Malenkov, apareau

191
impreuna pentru a asigura continuitatea structurilor de
putere in marea tara a comunismului.
Un mesaj trebuia transmis si receptat astfel de catre
celelalte state ale Europei central-estice aflate sub aceeasi
cortina; ceea ce reiesea si dintr-un editorial aparut in
aprilie 1953 in gazeta-stindard a comunismului, Pravda,
potrivit caruia sefii stalinisti ai democratiilor populare erau
sfatuiti sa se orienteze spre aceleasi forme de conducere
colectiva, spre, cel putin aparenta, separare a puterilor de
stat si partid, spre reformare.
Europa comunista a raspuns oarecum imediat, dar si
diferit! La nivelul structural, modelul conducerii colective
apare, poate cel mai vizibil, in cazul Cehoslovaciei. Aici,
dupa moartea liderului local, Klement Gottwald, la scurta
vreme dupa disparitia lui Stalin, s-a ajuns la instituirea,
mai intai, pentru scurta perioada (1953-1954), a unei troici
politice, apoi, a unei puteri de tip dual - a celor „doi
Antonim" - Antonin Zapotocky (presedintele Republicii)
si Antonin Novotny (secretarul Comitetului Central al
Partidului Comunist).
Dar relaxarea, reformarea nu puteau ramane si fara
urme in ceea ce priveste trezirea societatii civile si a
spiritului de libertate in sanul acestor popoare cu o
experienta democratica destul de recenta. Si acest aspect
va constitui raspunsul doi al Europei central-estice: revolta
impotriva atotstapanirii sovietice, criza ideologica,
cautarea de noi cai.
Prima incercare - iunie 1953, Germania Democrata.
Si de aceasta data, starea economica, mai precis,
192
nemultumirile clasei care ar fi trebuit, potrivit ideologiei
comuniste, sa fie conducatoare, respectiv, clasa
muncitoare, au reprezentat punctul de plecare. Apeland la
ajutorul Uniunii Sovietice, in plin proces de recunoastere a
crizei, cel putin economice, care nu mai putea fi trecuta cu
vederea, oficialitatile comuniste est-germane s-au lovit de
refiiz. Mai mult chiar, au fost aspru criticate, tinta
devenind, in principal, persoana conducatorului, Walter
Ulbricht, vazut a merge pe calea vechiului sistem, Stalinist.
insa, odata cu impunerea cresterii normelor de munca
cu 10%, situatia nu mai putea fi acceptata de muncitorii
est-germani. Revoltele nu au intarziat sa apara: Berlin,
Leipzig, Rostock, Dresda, Jena sau Bielefeld. Propagarea
rapida si amploarea demonstratiilor impotriva regimului
-reunind peste 500.000 de manifestanti, in peste 350 de
localitati - au determinat trecerea la impunerea de solutii
de lichidare extrem de drastice - interventia trupelor
Armatei Rosii, cumulata cu existenta legii martiale.
Pentru prima data, erodarea legitimitatii regimului
comunist prinsese contur violent, ale carui consecinte s-au
cifrat la peste 25.000 de arestari, mii de procese politice si
42 de condamnari la moarte. De acum inainte, chiar si in
ochii contemporanilor, oarecum fosti simpatizanti
comunisti, eficacitatea vechilor structuri si ideologii atat
de mult clamate in ultimii 5-10 ani, incepea sa se clatine.
„Am inceput sa ma gandesc ca ceva serios era in neregula
- isi aminteste unul dintre acestia, scriitorul est-german
Stefan Heym. Pana la urma, cum se putea ca, intr-un stat

193
al muncitorilor, acestia sa fie in greva si sa se ridice
impotriva guvernului muncitoresc?"
Momentul nu putea scapa atentiei ideologice a
Moscovei. Iar Congresul XX al P.C.U.S. (14-25 februarie
1956) a si incercat sa rezolve situatia. Faimosul „raport
secret" prezentat de liderul sovietic N. Hrusciov, ce infiera
excesele lui Stalin deschidea calea spre „Noul curs" pe
care incercasera sa-1 impuna sovieticii. Deciziile politice
atarnau greu: renuntarea (din nou, cel putin aparenta) la
puterea unica si reintoarcerea la conducerea de tip
colectiv, condamnarea cultului personalitatii, pluralitatea
cailor de a ajunge la socialism. Iar rezultatele lor au aparut
imediat in extrem de framantata situatie politica est-central
europeana a anului 1956.
Pasul doi - Polonia. Moartea liderului Boleslaw
Bierut (in martie 1956) oferea clasei politice poloneze, dar
si societatii, mult mai multe oportunitati de reactie. Totul
parea simplu, la prima vedere - un nou conducator, o noua
politica, dupa model Congresul XX al P.C.U.S., si
comunismul polonez nu va mai intampina nici un fel de
hopuri. Doua tabere, din ce in ce mai vizibile, au inceput
sa-si clameze dreptul la preluarea puterii. Pe de o parte,
grupul moscovit, format in jurul personalitatii defunctului
Bierut (elemente coagulante post-martie 1956: H. Mine, J.
Berman), si tabara ce-si strangea randurile in jurul destul
de recentului eliberat din inchisoare (1954), fost secretar
general al P.M.U.P., Wl. Gomulka.
Dar nu numai la varful puterii aparuse sindromul
contestarii si al luptei interne. Societatea civila a
194
reactionat, la randu-i, si destul de vizibil. Port-drapel
-Poemul pentru adulti, purtand semnatura poetului Adam
Wazyk(1955).
Anul 1956 se deschidea astfel pe un fundal extrem de
propice pentru impunerea schimbarii. Mai mult chiar,
unele institutii ce se identificasera aproape exclusiv cu
mecanismele represiunii staliniste (de exemplu,
Securitatea Publica) fusesera deja desfiintate.
Iar schimbarea atinge incetul cu incetul si oamenii,
atat pe cei din fruntea partidului (printre altii, si cazul vice-
presedintelui guvernului, J. Berman, inlocuit si din
structurile Biroului Politic), cat si pe cei care suferisera de
pe urma vechiului regim, in aprilie 1956, mii de prizonieri
politici au fost eliberati, semn sigur ca puterea recunostea
greselile trecutului.
Aerul de libertate a fost imediat resimtit si la nivelul
societatii. Importante revolte populare apar in fiefurile
industriale (Poznan, iunie 1956), soldate cu numerosi
morti si raniti. Cateva luni mai tarziu, in octombrie, criza a
atins si varful ierarhiei partidului, intr-o sedinta a
Comitetului Central al P.M.U.P., la 19 octombrie 1956,
vechiul conducator E. Ochab a fost inlocuit cu mult mai
reformistul Wl. Gomulka. Se schimbau nu numai oameni,
ci si modele, si generatii.
incetul cu incetul, noul isi face resimtita prezenta si in
structurile politicului. Pentru prima data de cand fusese
instaurat regimul comunist, sunt recunoscute si alte
formatiuni politice. Odata cu momentul electoral
consumat in ianuarie 1957, alaturi de numerosi candidati
195
independenti, se impun si reprezentanti ai Partidului
Taranesc sau Democrat. Rezultatele vorbesc, din nou,
pentru prima data, de existenta pluralitatii de opinii:
P.M.U.P. doar 52% din voturile pentru Seim (Parlamentul
polonez), iar opozitia - 18%.
Pasul trei - Ungaria. Aproape in mod paralel, si in
teritoriul ungar se resimtea vantul schimbarilor politice;
marit, in importanta, de insasi partea sovietica, ce nu se
mai incredea in capacitatea liderului local, M. Rakosi, de a
solutiona noile probleme cu care se confrunta corabia
comunista, in aceasta logica, conservatorul Rakosi a fost
sacrificat si inlocuit, mai intai, cu adjunctul sau, E. Gerô,
apoi cu J. Kadar.
Primele semne de relaxare au aparut odata cu
hotararea lui Gerô de a intredeschide portile partidului si
catre membrii altadata indepartati (cazul lui I. Nagy) si de
a-i organiza uneia dintre personalitatile pierite in timpul
epurarilor, L. Rajk, funeralii nationale.
Dar concesiile au adus imediat si reactia opozitiei
politice si a societatii civile, in general. Vestea intoarcerii
lui Gomulka in fruntea partidului fratesc polonez a
provocat, la 23 octombrie 1956, o mare manifestatie, care
a reclamat intoarcerea lui I. Nagy in functia de premier
(experienta anterioara, consumandu-se intre 1953-1955,
cand a fost inlocuit la cererea Moscovei). Scanteia fusese
data. in cateva zile, revolta a atins intreaga Ungarie. Nici
partidul, nici guvernul, nici interventia armatei nu au reusit
sa linisteasca spiritele, in programul reformator
democratic, principiul pluripartidismului domina.
196
 Moscova nu putea ramane indiferenta. Interventia
Armatei Rosii, chiar daca nu a fost din primul moment
decisiva (30 octombrie 1956), a punctat insa sfarsitul.
Doua tabere si doua personalitati au fost puse fata in fata.
intr-o prima faza, Nagy, impins de curgerea
evenimentelor si de cererile maselor populare, a constituit
un guvern format din reprezentanti ai partidelor burgheze,
cerand retragerea trupelor sovietice si chiar retragerea tarii
din Pactul de la Varsovia. Apoi, cateva zile mai tarziu, le-a
venit randul si celorlalti sa preia initiativa, sub auspiciul
Moscovei, J. Kadar, legandu-si numele de existenta unui
guvern paralel.
Cu ajutorul trupelor sovietice, insurectia maghiara a
fost zdrobita. I. Nagy, refugiat in ambasada disidentei
Iugoslavii, a cerut azil politic Romaniei. O scurta perioada
petrecuta intr-un pseudoarest romanesc a fost urmata de
retrimitere la Budapesta, proces politic si condamnare la
moarte. Visul de reformare se termina brusc, in plin regim
Kadar, care a marcat o foarte dura perioada de represiune
consumata intre 1956-1961.

e) intre liberalizare si „Primavara de la Praga"

Conceptul-cheie al anilor 1960-1970 in Europa
Centrala si de Sud-Est s-a structurat in jurul notiunii de
„liberalizare": liberalizare a structurilor politice, dar tot in
aceeasi ideologie comunista, insa oarecum reformata;
liberalizare a regimului; liberalizare a politicilor - interne
si externe; liberalizarea modelului de lider etc.

197
 Tarile care se pot considera reprezentative in acest
proces de liberalizare, oarecum modele pentru celelalte
state componente ale arealului comunist est-central
european, sunt Ungaria si Cehoslovacia.
Regimul care debutase sub auspiciul fortei si al
represiunii imediat dupa inabusirea revolutiei maghiare
din 1956, regimul Kadar, a intrat intr-o noua era. Un
articol publicat tocmai - nota extrem de interesanta in
analiza directiei dinspre care vine reformarea - in
oficiosul partidului moscovit „Pravda", la 26 decembrie
1961, anunta sosirea momentului decisiv al cotiturii:
„Despotismul - se stipula extrem de clar - nu reprezinta
un fenomen propriu socialismului."
Politica de liberalizare Kadar-ista s-a resimtit in toate
sectoarele importante ale societatii: pe plan agrar - prin
eliminarea oricarui gen de discriminare; pe planul
invatamantului - prin sprijinirea invatamantului superior;
pe plan administrativ - prin usurarea accederii in functiile
mai importante la nivel regional, cu precadere.
in acelasi timp, si planul extern a contribuit la
schimbarea de perceptie a regimului maghiar. Astfel, se
pot enumera, printre altele: vizita secretarului general al
O.N.U., U Thant, in iulie 1963; incercarea de reluare a
legaturilor diplomatice si economice cu disidenta
Iugoslavie a lui Tito (toamna anului 1963); semnarea unui
acord cu Vaticanul, in septembrie 1964 (in ciuda faptului
ca nu se reusise reglarea problemei ramase in litigiu inca
din 1956 a cardinalului J. Mindszenty).

198
 in linii mari, momentul-cheie al liberalizarii maghiare
(1961-1962) se regaseste si in situatia cehoslovaca. Mai
ales ca nu vine deloc pe un spatiu gol. Au existat chiar si
importante gesturi anterioare - de exemplu, instituirea, in
1956, a unei comisii de revizuire a proceselor staliniste din
anii 1949-1952 - care au netezit calea reformelor.
La nivelul varfului ierarhic al partidului, lupta pentru
putere se dadea intre cele doua personalitati - mai vechiul
Klement Gottwald si mai noul Antonin Novotny, adeptul
deschis al noului curs (vizibil, de altfel, si in structura de
baza a noii constitutii adoptate in 1960, cea care statua
Cehoslovacia ca prima republica socialista din Europa
centrala si de sud-est).
Internul si externul si-au dat si aici mana in
definitivarea aceluiasi proces de liberalizare. Astfel, daca,
in 1962, fostul ministru de interne, Rudolf Barak, unul
dintre personajele intunecate ale greilor ani de dupa 1956,
fusese, mai intai, inlaturat din Biroul Politic, iar apoi chiar
si inchis pentru deturnare de fonduri si sabotaj economic,
in august 1963, inalta Curte de Casatie hotara reabilitarea
a nu mai putin de 70 de personalitati pierite in drasticele
epurari staliniste interne. Iar pe plan extern, in septembrie
1963, ministrul de externe, Vaclav David, efectua o
importanta vizita oficiala in Marea Britanic, gest urmat de
deschiderea unor agentii de turism intre cele doua state.
Patru ani mai tarziu, in august 1967, Cehoslovacia reusea,
in acelasi discurs liberalizator, si semnarea unui Tratat
economic pe doi ani cu un reprezentant al „lagarului

199
capitalist" - R.F.G., in ciuda puternicelor proteste venite
fie pe filiera Moscova, fie pe cea a Berlinului.
primavara de la Pmga". Semnele unui atat de
vizibil dezghet nu puteau ramane fara raspuns si in sanul
societatii. Si din aceasta perspectiva, acelasi an 1967 a
reprezentat un moment crucial in derularea evenimentelor,
chiar daca scanteia evenimentelor ce au intrat in istorie
sub denumirea de, J*rimavara de la Praga" a fost data de o
cotidiana pana de curent in zona caminelor studentesti
pragheze, la sfarsitul anului, in octombrie 1967.
Societatea civila incepea din nou sa resimta vantul
liberalizarilor si sa ceara mai mult. La Congresul
scriitorilor, din iunie 1967, multi purtatori de cuvant se
ridica impotriva unora dintre vechile procedee si abuzuri.
Figura simpatizantului „noului curs" A. Novotny nu
mai putea reprezenta si modelul noilor timpuri. Se cerea
mai mult, era necesar mai mult decat o simpla cosmetizare
sau o relaxare interna sau interna. Mai ales ca Novotny nu
numai ca incepuse sa se ridice impotriva efectivelor
reforme economice, ci si, in aceeasi fascinatie a puterii
acaparatoare, concentrase toate prerogativele conducerii:
prim-secretar al Partidului, presedinte al Republicii si
comandant suprem al fortelor armate.
Pe acest fundal, evenimentele momentului '68 prind
alte conotatii, simplificandu-se chiar si procesul
comprehensiv al fortelor populare care s-au ridicat acum.
Rapiditatea schimbarilor nu mai surprinde, iar reactia
masei pare normala. Novotny pierde in doar trei luni
aproape tot ceea ce castigase in anii anteriori: in ianuarie
200
este inlocuit din functia de prim-secretar al partidului cu
mai tanarul (doar 46 ani) Al. Dubcek, iar in martie - si din
cea de presedinte, unde prerogativele ii revin mai
varstnicului L. Svoboda (73 ani). Aripa dura a partidului
pierdea teren, impunandu-se asa-numitul „socialism cu
fata umana".
in paralel, lectia Moscovei, cu privire la mult
dezbatuta „suveranitate limitata", ridica numeroase
probleme in spatiul est-central european. Pe aceasta tema,
discursul liderului sovietic L. Brejnev din noiembrie 1967,
tinut cu prilejul implinirii a, 50 de ani de mari victorii ale
socialismului, trasa, cel mai clar, noile directii: impunerea
„socialismului real", congelarea „destalinizarii" si
principiile suveranitatii limitate.
Mergand oarecum pe aceeasi filiera a acceptarii
unicului model al Moscovei, Comitetul Central al P.C.
Cehoslovac adopta, in aprilie 1968, un Program de actiune
care, cu toate ca pastra un puternic atasament fata de
doctrina marxist-leninista, punea si probleme legate de
democratizarea societatii. Un prim pas fusese facut.
Principiile vehiculate spuneau mult. Printre ele: acordarea
de garantii pentru libertatea exprimarii, a presei, a
adunarilor si serbarilor religioase; adoptarea unei noi legi
electorale, care sa cuprinda realitatea unei mai largi palete
de candidati si libertatea reprezentarii si pentru partidele
din opozitie (in numar de patru); limitarea prerogativelor
partidului comunist in raport cu activitatea parlamentului
si a guvernului etc.

201
 „Devierea" cehoslovaca nu putea fi lasata prea mult
timp fara control sovietic. Mai ales ca structurile
democratice dadeau puternice semne de revigorare.
Partide necomuniste, precum Partidul Socialist
Cehoslovac si Partidul Cehoslovac al Poporului, alaturi de
grupuri de actiune pentru restaurarea Partidului Social
Democrat, cluburi politice (231, KAN), incepeau sa
recompuna un peisaj politic care semana din ce in ce mai
mult cu modelele democratiei interbelice.
Sfarsitul verii anului 1968 a adus, odata cu intrarea in
forta a trupelor celor cinci state aliate in cadrul Tratatului
de la Varsovia (cu exceptia Romaniei), si sfarsitul visului
cehoslovac.

f) Perioada anilor '70-'80 si reimplicarea in politic

a societatii civile
Caracteristici de ansamblu ale perioadei: inexistenta
unor lideri cu adevarat carismatici, posibile modele
politice de urmat; lipsa unor programe general-valabile de
reformare atat a vietii politice, cat si a celei economice si
sociale; renasterea sentimentului social si, de aici, a
conceptului politic de societate civila efectiva.
La o analiza departajata, in functie de fiecare stat
component al regiunii in parte, se descopera si seturi
speciale de caracteristici personale, nationale, legate fie de
aspectul covarsitor al reformelor propuse in statul
respectiv, fie de miscari civile cu impact puternic asupra
evolutiei istorice si politice ulterioare.

202
 in Ungaria, elementul definitoriu, pe fundalul
aceluiasi mai sus pomenit regim Kadar, intrat insa intr-o
noua faza, poate fi considerat a fi reforma din domeniul
economic. Printre aceste seturi de decizii guvernamentale,
amintim: acordarea unei mai largi autonomii (legate de
sfera productiei, dar si a pietei de desfacere) unitatilor
agricole; a unor subventii pentru ajutorarea culturilor
considerate traditionale; spargerea monopolului de stat;
tolerarea micilor intreprinzatori si a activitatii asa-numite
artizanale; promovarea unei noi politici a preturilor (care a
si reusit sa introduca, intr-un final, un sistem
semiconvertibil ! ).
Aceste schimbari profunde din domeniul economic s-
au rasfrant, dupa cum era si firesc, si asupra campului
ideologic. Apelul la tehnologi, la specialisti, la buni
manageri, fara a mai fi obligatorie apartenenta la partidul
comunist, a devenit un fel de cuvant al noii ordini si
realitati maghiare. Relaxarea a fost resimtita si in ceea ce
priveste perceptia puterii fata de intelectualitatea pana
atunci disidenta. Titlul unei carti aparute in epoca rezuma,
poate, cel mai fericit realitatile acelui timp: inchisoarea de
catifea (autor M. Haraszti).
Cuvantul definitoriu al Cehoslovaciei anilor '70-'80
este reprezentat de miscarea sociala reunita sub titulatura
de Carta 77. Organizatia, infiintata in 1977 si numarand,
printre cei patru fondatori initiali, si pe Vaclav Havel, a
anticipat, prin programul sau, o noua forma a politicii,
caracteristica ordinii postcomuniste si in care societatea
civila juca un rol de-a dreptul hotarator. Ideile centrale ce
203
dominau gandirea membrilor fondatori ai Cartei
(majoritatea fiind „recompensati" pentru aceasta
inregimentare politica fie cu inchisoarea, fie cu mai usoara
retrogradare in sfera serviciului) se invarteau in jurul
conceptelor de toleranta, nu numai politica, si spre o certa
deschidere la dialog. Elemente ce lipsisera cu desavarsire
din bagajul semantic real al regimului anterior, in
comparatie cu care incerca sa analizeze posibila noua
realitate si un text precum cel al lui Vaclav Havel
-vestitul, de atunci, eseu Puterea celorjara de putere.
Un an mai tarziu, in 1978, in acelasi spatiu, avea sa
ia fiinta si o alta miscare - pentru apararea persoanelor pe
nedrept persecutate - VONS, dupa initialele si
prerogativele sale programatice, la randul ei deosebit de
activa structura a unei societati din ce in ce mai obisnuite
cu noul si cu actiunea si reactia politica.
Si in ceea ce priveste realitatea poloneza, sintagma
definitorie a perioadei se regaseste in definitia si
activitatea organismului social-politic al Sindicatului liber
Solidaritatea.
Peisajul social nu era nici pe departe favorabil
regimului. Politica de stagnare sau chiar reduceri salariale,
coroborata cu o importanta crestere a preturilor pentru
principalele bunuri de larg consum, a condus, la sfarsitul
anului 1970, la numeroase greve, cu predilectie localizate
in regiunea porturilor de la Marea Baltica. Schimbarea
parea a fi facilitata si de disparitia fizica a fostului
conducator, Wl. Gomulka, si lansarea unui foarte bun
cunoscator al realitatilor occidentale (cu predilectie
204
franceze, tara unde a si trait o buna perioada de timp!)
-Ed. Gierek.
Trei tinte majore si-a dorit a atinge programul noului
lider: relansarea unui atat de mult asteptat si real dialog cu
populatia; relansarea economica, prin contractarea de
datorii externe (cu predilectie, pe filiera bancilor din
R.F.G.); restabilirea unor raporturi efective, de pe alte
pozitii si folosind noi tonuri, cu Biserica catolica.
in ciuda acestor demersuri, criza economica nu a
putut fi evitata. Pe acest fundal, in 1976, se infiinta un
Comitet de aparare al muncitorilor (KOR), initial
numarand 59 de membri si care, in doar un an, s-a
transformat intr-o organizatie mult mai larga, si anume un
Comitet de Autoaparare Sociala.
Alegerea lui Karol Woytila, in 1978, papa, sub
numele de loan Paul al II-lea, a avut un impact foarte
mare asupra evolutiei ulterioare a evenimentelor pe scena
poloneza. Din 1980, societatea poloneza incepe sa-si faca
resimtita, cu adevarat, prezenta. Multe asteptari s-au legat
de existenta Sindicatului liber Solidaritatea si de liderul
sau, Lech Walesa. Se asista la o din ce in ce mai puternica
activitate de trezire a sentimentelor si reactiilor politice
reale si in sanul masei poloneze: incep sa apara si primele
ziare independente; se infiinteaza asa-numitele
„Universitati zburatoare", dar si Comitete de solidaritate
studenteasca, Comitete initiatoare ale Sindicatelor libere
sau Comitete de autoaparare taraneasca.
in Bulgaria, experienta unei personalitati precum cea
a fiicei lui T. Jivkov, Ludmila Jivkova, ministru al culturii
205
si aparatoare ferventa a patrimoniului national, si-a pus
amprente adanci asupra derularii ulterioare a
evenimentelor. Cu toate ca moartea sa prematura (in
1981) a pus oarecum sub semnul intrebarii tot ansamblul
reformist, ce viza cel putin sfera si perceptia puterii fata de
cultura.
Destul de in afara acestui areal mai mult sau mai
putin vizibil ancorat noilor vremuri indicate de
schimbarile preconizate de politica Moscovei, in Albania
se asista, ciudat, pe fundalul ruperii, incetul cu incetul, a
relatiilor de acum oarecum traditionale cu China
comunista (celalalt lider al lumii ideologiei rosii, intr-o
continua competitie cu reprezentantii Kremlinului), chiar
la o doborare efectiva, din functiile de conducere in partid
si in stat, a aripii reformatoare (1973), urmata de o
puternica epurare (1974), cand au fost atinse inclusiv
varfurile - cazul succesorului oficial al lui E. Hodja,
Mehmet Sehu (impins la sinucidere!).
in ceea ce priveste situatia Iugoslaviei, dezbaterea ce
a atins societatea acestei federatii, extrem de problematica,
inca de la infiintarea sa, a fost legata de din ce in ce mai
vizibila si acuta problema a nationalismelor locale si a
preemtiunii la conducerea in partid si in stat.
in 1974 a fost adoptata si o noua Constitutie, a carei
complexitate, in loc sa usureze luarea de decizii si gasirea
de solutii legale, a incurcat, oarecum, si mai mult situatia.
Printre principalele sale prevederi: infiintarea unei
Adunari la nivel federal, organizata pe pilonii unui
Consiliu federal, pe de o parte, si a unui Consiliu al
206
republicilor, pe de alta parte. Prima structura reprezenta, in
fapt, corpul legislativ, cu drept de vot asupra bugetului
federal, iar cea de-a doua era insarcinata, in principal, cu
derularea si controlul activitatilor din sfera economicului.
Principiul de functionare, conform noii constitutii
(interesant, in teorie, dar extrem de greu aplicabil), nu mai
era legat doar de indeplinirea unei simple majoritati, ci si a
unei majoritati in fiecare grup republican in parte.
in ceea ce priveste executivul, se introducea institutia
unei presedintii colective, formata din 9 membri, unul
pentru fiecare republica sau provincie in parte, ultimul
fiind reprezentat de presedintele Ligii Comunistilor, ales
pe o perioada de cinci ani. Principiul rotatiei guverna apoi
alegerea conducatorului efectiv; dar numai dupa moartea
presedintelui pe viata, din 1953, I.B. Tito (survenita in
1980).
Chiar si o analiza fugara a acestei extrem de stufoase
realitati constitutionale poate scoate la iveala numeroase
lacune si ineficacitati. Astfel, simplul refuz de a participa
la vot al unei republici putea conduce, inevitabil, la
blocarea in totalitate a demersului legislativ respectiv. Mai
mult, prin introducerea unui principiu precum cel al
egalitatii intre republici, se ajungea la realitati cel putin
ciudate - un stat precum Serbia, ce numara aproximativ
5,6 milioane de locuitori, era pe picior de egalitate cu
Muntenegru, care abia se ridica la peste 550.000 de
suflete. Si aceasta cand era introdusa si o concurenta
extrem de acerba a investitiilor din partea statului.

207
 in ansamblu, anii '70-'80, dupa formula lansata de un
foarte cunoscut analist al perioadei si politicilor din
Europa central-estica, VI. Tismaneanu, au reprezentat
„reinventarea societatii civile". Si, mai ales, am sublinia
noi, reinventarea sa politica.

g) Dinamica politica a anilor '80 - reforma

Moscovei si efectul ei de rezonanta politica in Europa
comunista
Experienta politica comunista a anilor '80 este
profund legata de noua politica promovata de tanarul
conducator de la Kremlin, M.S. Gorbaciov. Si cum
perestroïka isi propunea, printre altele, deziderate extrem
de tentante, precum „insanatosirea" economiei, eliberarea
stiintei si tehnicii de franele birocratice si de canoanele
ideologiei staliniste, promovarea performantei si valorii
„atata vreme neglijate" - reformismul pare din ce in ce
mai tentant si in Europa de Est. Dar nu peste tot si nu
pentru toate categoriile de lideri comunisti, dupa cum se
observa si dintr-o sumara trecere in revista a realitatilor
din fiecare stat component al acestei regiuni in parte.
Albania a reprezentat, inca o data, cea mai izolata
tara a zonei. Scena politica interna aproape ca nu a iesit
din imobilismul Stalinist promovat de Enver Hodja. in
aprilie 1985, odata cu disparitia fizica a batranului lider
comunist, succesorul la functia de secretar general al
partidului, Ramiz Alia, membru al elitei locale de partid, a
mentinut, in mare, statul pe aceleasi coordonate anterioare,
incetul cu incetul insa, in conditiile schimbarilor initiate
208
de M. Gorbaciov si echipa sa, si aici se poate depista o
oarecare destindere. Cel putin in ceea ce priveste
domeniul relatiilor stabilite cu celelalte state membre ale
blocului comunist est-central european: in 1986, Albania
punea capat izolarii sale de mai bine de 30 de ani,
participand la intalnirea ministrilor afacerilor externe de la
Belgrad, iar in 1989, Tirana a ajuns sa si gazduiasca
aceasta conferinta.
La randul ei, Bulgaria devenise, in ochii Moscovei,
unul dintre cei mai fideli aliati si tovarasi. Lungul regim al
lui T. Jivkov oferise garantia unei serioase stabilitati in
aceasta zona a Europei estice. Si, dupa cum o si
demonstrase realegerea sa in functia de prim secretar, cu
prilejul celui de-al XIII-lea Congres al P.C.B., din aprilie
1986, aparent, T. Jivkov stapanea in continuare situatia, in
aceste conditii, si imaginea de obedient camarad pe
drumul comunismului trebuia pastrata si in noile conditii
impuse de glasnost si perestroïka, insa, reforma nu a
ramas decat la capitolul promisiune. Masurile promovate,
cu predilectie dupa 1987, de catre T. Jivkov, angajat, la
nivelul discursului politic de acum, intr-o virulenta
campanie impotriva dogmatismului si conservatorismului,
s-au dorit astfel a se ralia exemplului moscovit. Dar numai
la suprafata! Mai mult, se incerca contracararea
adevaratului reformism prin utilizarea acelorasi arme. in
decembrie 1988, discursul liderului de la Sofia se va
centra pe o mult trambitata „revolutie" de profunzime si
„reformare" a sistemului politic. Termenii sovietici,
importati imediat, se dovedeau, inca o data, aliati de
209
nadejde in lupta pentru pastrarea prerogativelor puterii
interne.
Rezultatele nu pareau ca intarzie sa apara. Astfel, in
februarie 1989, prim-ministrul reformist Gheorghi
Atanasov este obligat sa-si depuna demisia. Calea parea
libera pentru pastrarea liniei si conducerii in partid.
Realitatea insa va schimba regulile, considerate pana
acum imuabile, ale jocului. Cateva vizite oficiale, fie in
Bulgaria, fie dinspre Bulgaria, sunt considerate momente-
cheie ale impunerii noului in detrimentul vechiului, de tip
Jivkov, in sanul partidului si societatii bulgare. Astfel, cu
toate ca liderul bulgar vedea in vizita sa la Moscova, din
iunie 1989, rezultate oarecum pozitive, alte doua
evenimente au marcat evolutiile ulterioare: vizita oficiala
in Bulgaria a presedintelui francez Fr. Mitterand (ianuarie
1989) si oprirea la Moscova, in drum spre Beijing, a
ministrului afacerilor externe bulgar, Petar Mladenov.
in Cehoslovacia, amintirea, J*rimaverii de la Praga",
si apoi a reformistilor grupati in jurul Cartei 77, a obligat
puterea sa reactioneze dur impotriva disidentei. Analistii
interni considera ca, in aceste conditii, societatea civila
incepuse sa intre intr-un pronuntat con de umbra si de
tacere. Vizita oficiala a noului lider de la Kremlin a fost
oarecum scanteia care a reimpus necesitatea unui model
national reformist. Model in coordonatele caruia vechiul
lider comunist G. Husak nu mai putea sa se regaseasca.
Desi, oficial, aproba reforma propusa de Moscova, pe plan
intern, liderul cehoslovac obtura cu obstinatie orice
incercare de import a ideilor de glasnost si perestroïka, in
210
plus, nici varsta inaintata (70 de ani) nu putea fi
considerata deloc un atu in recastigarea puterii. Cu atat
mai mult, cu cat in partid, se duceau dure lupte pentru
preluarea puterii, in prim-plan a fost adusa aripa
conservatoare, in decembrie 1987, G. Husak, in ciuda
tuturor incercarilor disperate de pastrare a puterii si pe
fundalul unei crize de proportii ce atinsese toate sectoarele
societatii, se vede constrans sa-i incredinteze prerogativele
conducerii de partid unuia dintre adjunctii sai, Milos
Jakes. Chiar daca „partidul" fusese pierdut (Husak
detinand insa, in continuare, calitatea de membru al
Prezidiului), ramaneau inca atributele de conducere pe
linie de stat. Schimbarea de persoane, insa, nu aducea
deloc marea schimbare din interiorul sau, efectiv, a
regimului in sine.
Se incearca, si aici, gasirea vinovatilor in interiorul
partidului, in aceeasi idee de a actiona in orice mod pentru
a pastra stabilitatea regimului, ii cad victime, astfel, un
prim-ministru, inlocuit in octombrie 1988, dar si un
membru al Biroului Politic al P. C. din Cehoslovacia, o
luna mai tarziu, insa societatea civila nu mai putea fi
indusa in eroare. Profitand de degringolada evidenta a
regimului, aniversarea celor 70 de ani ai Republicii, din
octombrie 1988, s-a transformat intr-un protest de
proportii impotriva regimului.
Iugoslavia reprezinta, poate, una dintre cele mai
complicate realitati statale, si nu numai ale spatiului
central-estic european. Si, mai ales dupa moartea liderului
emblematic al comunismului de tip iugoslav, I. B. Tito,
211
procesul de continua diversificare si fragmentare pe baze
etnice, religioase sau economice a contribuit la acutizarea
discrepantelor dintre elementele slovene si croate, sarbesti,
bosniace sau muntenegrene. Si aceasta, pe fundalul unei
din ce in ce mai vizibile fragilitati economice a tarii,
inglodata in datorii externe si lipsita de ambitiile nationale
care o trezisera altadata din letargia ocupatiilor straine.
Nici macar sistemul rotativ al presedintiei nu mai
putea rezolva criza ce acaparase realitatea iugoslava.
Elementul sarb, prezent majoritar in randul ierarhiei
partidului comunist, miza constant pe cartea caii
conservatoare, agatandu-se cu disperare, la periferie, de
prerogativele unei puteri ce se vedea din ce in ce mai
amenintata. Pe acest fundal, scurtcircuitat de alte crize
profunde la nivel interetnic, s-a putut impune curentul
nationalismului sarb, considerat singurul aparator al
traditiei si chiar al existentei efective a acestui element in
structura conducerii statului iugoslav. Figura emblematica
a noului curent s-a dovedit a fi conducatorul organizatiei
de partid din Belgrad (1984), Slobodan Milosevici, cel
care, in doar cinci ani, va reusi sa acapareze functiile cele
mai importante in partid si in stat (1987 - presedinte al
Biroului Politic; 1989 -presedintele Serbiei).
Schimbarile intervenite in U.R.S.S., la impulsul
echipei Gorbaciov, au primit un raspuns pozitiv in
Polonia. Totul petrecandu-se pe fundalul anilor '80,
cunoscuti in literatura de specialitate ca perioada de glorie
a Solidarnosc-idm si a guvernarii de mana forte
promovate de catre generalul W. Jaruzelski, fostul
212
comandant-sef al armatei, chemat in februarie 1981 sa
gestioneze criza, mai intai din pozitia de premier, apoi si
de secretar general al partidului.
Vizita din iulie 1988 a lui M. S. Gorbaciov la
Varsovia pare sa marcheze aderarea efectiva poloneza la
curentul reformist. Mai ales ca ea venea dupa un sir de
greve (luna mai 1988), dar si dupa alegerile locale (iunie
1988, in fapt, un esec de proportii pentru siguranta si
stabilitatea regimului comunist), insa, lipsit de sprijinul
de-acum considerat „traditional" al unei Armatei rosii care
renuntase la vestita „doctrina Brejnev", regimul lui W.
Jaruzelski se vedea in fata sfarsitului. Si, in acest context,
a recurs tocmai la fostul sau adversar politic - organizatia
sindicala „Solidaritatea", detinatoare a unei autoritati
sociale de necontestat, dar lipsita total de putere
decizionala. Miscarile muncitoresti din vara anului 1988
au obligat reconsiderarea regulilor stabilite. Astfel, dupa
cum considera analistii perioadei, spre deosebire de
momentul 1981, cand s-au impus reprezentantii curentului
radical din sanul Partidului Muncitoresc Unit Polonez,
ajungandu-se astfel la confruntare deschisa, in 1988 tabara
moderatilor a avut castig de cauza.
Actele par a urma acelasi, de acum, cunoscut
scenariu de impartire a prerogativelor puterii si de creare a
unei false atmosfere de reforma si deschidere spre
concesii. Compromisul istoric intre fostii adversari
devenea, in Polonia, singura modalitate de a iesi din criza.
Dialogul incepea, sub auspiciul crizei, in septembrie 1988.

213
 Urmand scenariul stabilit, in 1989, Jaruzelski va ceda
prerogativele de secretar general al partidului, pastrandu-si,
asemenea unora dintre omologii sai, doar conducerea pe
linie de stat. insa, idealul reformelor limitate nu mai era
suficient in viziunea unei Polonii in care liderul
Solidarnosc-ukw, Lech Walesa, reaparuse in mare forta, in
ciuda tuturor incercarilor puterii de a-1 discredita pe el si
organizatia pe care o reprezenta, in plus, dupa cum o
demonstrase vizita premierului britanic Margaret
Thatcher, din noiembrie 1988, nu numai opinia publica
sustinea noua echipa, ci chiar si marile puteri
internationale. „Comunistul tipic", dupa cum 1-a catalogat
M. Thatcher pe W. Jaruzelski, reprezenta, de acum, cartea
trecutului.
Realitatea sociala si economica a anilor '80 dovedise,
in Ungaria, esecul din ce in ce mai evident al politicii
promovate mult timp de liderul local J. Kadar. Reforma
ungara, promovata cu predilectie incepand cu anii '60,
intrase vizibil intr-o serie de dificultati, caracterizate prin
cresterea datoriei externe, a inflatiei, somajului, toate
acestea derulandu-se pe fundalul, de-acum cunoscut din
analiza statului sovietic ante-gorbaciovist, de coruptie
aproape totala la nivelul elitei birocratice a partidului.
De aceasta data, vechiul conducator nu a optat pentru
preluarea modelului reformist impus de la Moscova,
oferind, astfel, posibilitatea alegerii cartii castigatoare altor
membri, mult mai inspirati, mai tineri, ai ierarhiei de
partid. Conducerea politica a Ungariei, confruntata cu
pericolul din ce in ce mai iminent al izbucnirii unor
214
miscari sociale, a pornit, astfel, din mai 1988, o actiune de
reinnoire, de impunere a liderilor de tip nou.
Pe de alta parte, si societatea civila nastea, inca din
1985, vizibile incercari de opozitie. Astfel, analistii
considera ca, mai ales din 1987, putem considera opozitia
politica ungara - reunita la inceputul anului 1988 sub
umbrela forumului Democrat" - drept o realitate
cvasiinstitutionalizata, suficient de puternica pentru a
organiza intruniri semipublice si chiar si unele
demonstratii la Budapesta.

Concluzii
Coordonatele, sumar trasate, de evolutie ale fiecarui
stat comunist in parte din spatiul Europei central-estice
demonstreaza prezenta reverberatiei, a „rezonantei"
curentului reformator.
Important, si perceptia exteriorului asupra spatiului
est-central european incepea sa fie cu totul alta. Dupa cum
se exprima, plastic, purtatorul de cuvant al ministerului
afacerilor externe al Uniunii Sovietice, G. Gherasimov,
doctrina Brejnev fusese totalmente inlocuita prin ceea ce
se va chema doctrina Sinatra. Principiul neinterventiei
devenind astfel directorul relatiilor intersocialiste.

5. Momentul 1989 si revenirea la structurile politice

democratice. Evenimente. Mecanisme. Structurile
politice ale noului mecanism
democratic. Privire comparativa

215
 Sfarsitul deceniului noua al secolului XX a
reprezentat, poate, una dintre cele mai interesante perioade
ale istoriei contemporane in ceea ce priveste Europa
Central - Rasariteana. Acum, se schimba actorii si
raporturile de forte, scenariile si regizorii. Este o lume in
continua transformare in care s-a asistat la o fascinanta
intersanjare de cauzalitati si la impletirea internului cu
externul. Modelul democratiei vestice a atras si spatiul
comunist al Europei estice. Dar gradul sau de
implementare a depins de doua macroseturi de factori,
respectiv, interni (sau gradul de senzitivitate al fiecarei tari
fata de valorile democratiei occidentale si incapacitatea
regimului comunist de a gestiona criza) si externi. Cauzele
miscarilor est-europene si ale prabusirii regimurilor
socialist-totalitare nu pot fi reduse la factori unici. Au
existat tipuri de conditionari si seturi de circumstante ce au
facut ca schimbarea sa fie rapida si inevitabila.
Sistemul de forte parea sa se schimbe definitiv,
incepand cu anii '80, Occidentul se arata si el din ce in ce
mai atent la situatia din Estul Europei. Asa numitul „efect
loan Paul al II-lea" ar putea reprezenta apoi un alt palier al
argumentelor vestice de promovare a valorilor
democratice in rasaritul Europei. Chiar si discursurile
politice la cel mai inalt nivel au capatat o alta coloratura.
Iar in acest complicat context, in care crizele interne nu
mai puteau fi controlate de incercarile reformatoare ale
reprezentantilor regimului comunist, impulsul decisiv a
venit de la rasturnarea sistemului in spatiul est-german (9
noiembrie 1989 - caderea Zidului Berlinului).
216
 Caderea comunismului in spatiul polonez a
reprezentat, in fond, victoria miscarii sindicale, de
resuscitare a societatii civile, statul deschizand calea
liberalizarii lui 1989 prin alegerea celui dintai prim-
ministru noncomunist din Europa Estica. Fundalul anilor
1988-1989 a fost deosebit de propice: prabusire
economica, presiuni occidentale crescande, cumulate, la
nivel interior, cu agitatiile populatiei, si, mai ales, sprijinul
vizibil al Bisericii Catolice pentru miscarea Solidaritatea
-toate acestea 1-au constrans pe generalul W. Jaruzelski sa
deschida dialogul, negocierile cu sindicatele („pariul cu
populatia" pe care il crezuse castigat in referendumul din
noiembrie 1988, fusese pierdut) si sa adopte calea
concesiilor. Primul pas, deosebit de important pentru
mersul ulterior al evenimentelor, a fost legalizarea
sindicatului liber si astfel recunoasterea pluralismului
sindical in schimbul unei participari a partidului comunist
la alegerile legislative anticipate din mai 1989.
Negocierile au intrat in istorie sub denumirea de
„Masa Rotunda", din ianuarie - martie 1989. Discutiile
efective au inceput in luna februarie 1989 si au avut ca
rezultat realizarea unei intelegeri politice in aprilie 1989.
Compromisul de acum prevedea repunerea intregului
organism al Solidaritatii in legalitate (Solidaritatea rurala,
Asociatia Independenta a Studentilor etc.). Cadrul
institutional al guvernului a fost restructurat, aparand o
noua institutie Prezidentiala cu puteri limitate, un Senat
liber ales si o Camera inferioara (Seimul), care avea
nevoie de o majoritate de doua treimi pentru a trece de
217
veto-ul Senatului in promulgarea legilor. Coalitiei
comuniste, alcatuita din Partidul Muncitoresc Unit
Polonez si aliatii sai, i se garantau, cel putin cu ocazia
primelor alegeri, 65% din locurile Camerei inferioare.
Reprezentantii comunistilor detineau ministerele-cheie (al
Apararii si cel al Afacerilor interne), dar opozitiei i se
permitea sa-si publice propriile ziare si sa aiba acces,
limitat, la radio si televiziune, controlate in continuare de
catre stat.
La inceputul lunii iunie 1989 s-a desfasurat o
campanie electorala extrem de pasionanta. Victoria
opozitiei a fost totala, in Senat, a obtinut 99% din locuri.
Criza vechiului sistem devenise evidenta, in august 1989,
s-a trecut un nou prag cand generalul Jaruzelski a decis sa-
1 numeasca pe Tadeusz Mazowiecki, un proeminent
reprezentant al intelectualitatii catolice si unul dintre
consilierii importanti ai miscarii Solidaritatea, in functia
de prim-ministru al tarii. Fortata si din interior, dar si din
exterior (comunist si necomunist), puterea a trebuit sa-si
recunoasca prima infrangere evidenta. Iar Mazowiecki a
devenit, in august 1989, primul premier necomunist intr-o
tara membra a Pactului de la Varsovia.
Victoria Solidaritatii a fost pecetluita prin demisia lui
Jaruzelski si ascensiunea la conducerea Poloniei a
liderului de opinie Lech Walesa, in urma alegerilor din
noiembrie/decembrie 1990. Acesta a instaurat un gen de
„consiliu consultativ" pe langa Presedintia Republicii,
compus din reprezentantii fiecarui partid de pe esichierul
politic, de la dreapta pana la fostii comunisti. Partidul
218
Comunist a intrat intr-o criza profunda. Daca in 1986 se
inregistrau aproximativ 2 milioane de membri ai PMUP,
in 1990, numarul lor ajunsese la 670 000.
Revolutia se incheiase, dar incepeau avatarurile
tranzitiei la sistemul democratic. Premisele pareau destul
de bune, iar Lech Walesa se bucura de o mare
popularitate, atat pe plan intern, cat si international.
in Ungaria, revolutia a imbracat o alta forma,
cunoscuta sub numele de „compromisul social", stabilit
intre liderul comunist Janos Kadar si natiune.
„Socialismul gulasului" (mancarea traditionala maghiara)
viza o ameliorare a conditiilor de viata ale populatiei, prin
infaptuirea, treptata, a unor reforme. Dar intregul pachet
pseudo-reformator a inceput sa se clatine pe la mijlocul
anilor '80. Anul 1988 a adus primele semne evidente ale
schimbarii iminente din spatiul maghiar. Locul
„compromisului social" era luat de „contractul social",
care implica o schimbare de fond a regimului.
Schimbarea s-a produs la varf, Janos Kadar fiind
inlocuit, in mai 1988, cu Karoly Grosz, membru al
Biroului Politic al Partidului Comunist, partizan al
liberalizarii progresive de tip gorbaciovist. Dar Grosz,
„omul hotarat si charismatic", de 57 de ani a fost, in
curand, depasit de reformatorii mai indrazneti, grupati in
jurul lui Imre Pozsgai.
Sub egida aripii reformatoare din partidul comunist, la
lucrarile Congresului partidului din octombrie 1989, s-a
abandonat denumirea „comunist" din titulatura partidului,
acesta devenind Partidul Socialist Maghiar. La randul lor,
219
deputatii au proclamat, la doar cateva zile, memorabila zi a
revolutiei din 1956 drept sarbatoare nationala, cea de-a IV-
a Republica punand astfel capat Republicii Populare
instaurate in 1949.
Primele alegeri libere au avut loc in lunile martie
-aprilie 1990, cand puterea a revenit Forumului Democrat
Maghiar, coalitie de forte ostile socialismului totalitar.
Presedintele acestuia, Jozsef Antall, a devenit prim-
ministru. Guvernul de coalitie, orientat spre centru
-dreapta, format din Forumul Democrat Maghiar, Partidul
Micilor Proprietari si Partidul Crestin Democrat, a fost
investit de Parlament, in mai 1990. Scriitorul liber-
democrat, fostul detinut politic, Arpad Gôncz, a devenit
primul presedinte al Ungariei democrate.
„Principiul dominoului" a atins si Bulgaria. Au
existat si aici cateva semne prevestitoare. Todor Jivkov,
liderul Partidului Comunist Bulgar, se afla la carma
acestei tari inca din 1954. Puterea sa parea absoluta, dar,
in august 1987, Biroul Politic al Partidului Comunist a
votat o rezolutie - cu acordul secretarului general - care
cerea, printre altele, depasirea cultului personalitatii, in
decembrie 1988, la o plenara a Comitetului Central al P.
C. B., Jivkov a anuntat ca venise timpul pentru o
reformare completa a sistemului politic in vigoare.
Evolutia nu a fost lineara. La inceputul lunii februarie
1989, prim-mi-nistrul reformist Gheorghi Atanasov a fost
obligat sa-si depuna demisia. Se parea ca Todor Jivkov
reusise sa inabuse opozitia crescanda din sanul Partidului
Comunist. Reformarea societatii bulgare s-a realizat mai
220
ales ca urmare a unor presiuni venite din afara Partidului
Comunist. Printre cei direct implicati in initierea
militantismului bulgar a fost Jelio Jelev, exclus din partid
in anii '60, datorita ideilor lui contrare mersului de atunci
al ideologiei politice, in anul 1988, Jelev a fost unul dintre
organizatorii „Clubului pentru sprijinirea glasnostului si
perestroikaf', o importanta asociatie neoficiala ce a
promovat ideile democratice.
Presiunile externe s-au amplificat, un ecou deosebit
avand refuzul lui M. S. Gorbaciov de a-1 primi pe
conducatorul bulgar la Moscova la inceputul lunii
noiembrie 1989, act ce semnifica repudierea acestuia de
catre liderul sovietic. Miscarea reformatoare din interiorul
partidului a devenit extrem de activa, avand ca principal
lider pe Peter Mladenov, care a adresat Comitetului
Central al Partidului Comunist, inca din octombrie 1989, o
scrisoare virulenta impotriva lui Jivkov. in acest context,
la Plenara C.C. al Partidului Comunist Bulgar, din
noiembrie 1989, Todor Jivkov a fost nevoit sa-si prezinte
demisia din functia de Secretar General al partidului.
Prima pozitie in noul regim a fost ocupata de P.
Mladenov. in fond, la Sofia, avea loc o restructurare"
dupa model sovietic, in varsta de 53 de ani, Mladenov
indeplinise in ultimii 18 ani functia de ministru de externe
al Bulgariei; el nu provenea din esaloanele superioare ale
birocratiei de partid.
Imediat dupa instalarea la putere, Mladenov a
anuntat ca reformele generale nu mai puteau fi amanate si
a declarat ca, sub noua conducere, tara va deveni
221
„moderna, democrata si de drept." Noul guvern a abolit
legea care interzicea activitatea politica neautorizata, iar
controlul asupra presei a fost vizibil slabit. Dar masa
cetatenilor nu dorea doar atat. Demonstratiile au continuat
in Sofia si in celelalte mari orase ale Bulgariei. Au fost
organizate pichete pentru a protesta impotriva mentinerii
dictaturii comunistilor, solicitandu-se instaurarea imediata
a unui sistem multipartinic. in decembrie 1989, Comitetul
Central al P. C. B. a hotarat sa-1 elimine efectiv pe Todor
Jivkov din randurile sale. in aceasta sedinta a conducerii
de partid, noul Comitet Central a cedat presiunii populare
si a sprijinit propunerea lui P. Mladenov ca Partidul
Comunist sa renunte la monopolul sau asupra puterii
politice.
La inceputul lunii decembrie 1989, opozitia si-a
format prima organizatie-cadru, numita Uniunea Fortelor
Democrate (UFD); Jelio Jelev a fost ales in functia de
presedinte al Comitetului Coordonator. Iar la sfarsitul
aceleiasi luni, ca urmare a numeroaselor demonstratii ale
etnicilor turci, noul guvern si Comitetul Central al P. C. B.
au facut si primele concesii pe calea democratizarii
politicii fata de minoritati, promitandu-se renuntarea la
politica de asimilare promovata in deceniile anterioare.
Anul 1990 s-a deschis printr-o incercare de demolare
progresiva a modelului comunist, in luna ianuarie,
Parlamentul, dominat de comunisti, a decis abolirea
rolului conducator al Partidului Comunist, iar Mladenov a
fost ales presedintele Bulgariei. Partidul Comunist si-a
schimbat numele in Partidul Socialist Bulgar. Todor
222
Jivkov a fost arestat la domiciliu, sub acuzatia ca a incitat
la ostilitati etnice intre bulgari si minoritatea turca si ca ar
fi deturnat proprietati si bani ai guvernului (ianuarie
1990).
in primele alegeri libere, din luna iunie 1990, s-a
inregistrat o realitate politica schimbata, data de „regula"
stabilita de celelalte state ce cunoscusera o traiectorie
asemanatoare. Castigator, cu majoritate absoluta de voturi,
a fost tocmai fostul Partid Comunist, proaspat rebotezat,
sub numele de Partidul Socialist. Dar manifestarile
populare nu au incetat si ele il vor impinge spre preluarea
puterii pe liderul opozitiei, J. Jelev, care a luat locul lui
Mladenov (august 1990).
Spatiul cehoslovac a cunoscut o revolutie
nonviolenta, „de studenti si artisti", poate cel mai gentle
tip de revolutie est-europeana.
in 1988, populatia a asistat la o schimbare in varful
partidului ce ar fi trebuit sa aduca dupa sine importante
modificari. Gustav Husak, instalat la conducerea
Cehoslovaciei dupa infrangerea ,J*rimaverii de la Praga"
din 1968, a incercat, treptat, sa castige adeziunea populatiei.
Prin programul din martie 1987, el a urmarit sa
democratizeze societatea cehoslovaca in spirit de glasnost
si perestroïka, dar pasii facuti de el erau prea mici, drept
care a fost inlocuit, in decembrie acelasi an, cu Milos Jakes,
un aparatcik de 65 de ani.
Evenimentele din Germania de Est au avut ecouri
puternice in sanul societatii cehoslovace. Manifestatii de
strada au avut loc inca de la inceputul anului 1989. La
223
mijlocul lunii ianuarie, aproape intreaga Praga a manifestat
in memoria unuia dintre martirii neamului - Jan Palach.
Puterea a recurs la represiune. Liderul opozitiei
democratice, Vaclav Havel, a fost arestat si condamnat la 9
luni de inchisoare (eliberat insa doar dupa patru luni).
Pe parcursul verii si intregii toamne, manifestatiile
pentru democratizare s-au tinut lant. Se adoptau petitii in
favoarea schimbarii regimului. Pe acest fond, s-a trecut la
organizarea opozitiei, in Forumul Civic, la Praga si
Publicul impotriva Violentei, la Bratislava. Nemaiputand
domina situatia, conducerea comunista a demisionat in
grup la 25 noiembrie, intr-un document programatic, din
noiembrie 1989, Forumul Civic cerea separarea puterilor
in stat, dezvoltarea unei economii de piata fara interventie
birocratica, protectia mediului si o politica externa care sa
permita statului recastigarea unei pozitii onorabile in
Europa, dar si in intreaga lume.
La sfarsitul lui noiembrie 1989 s-a declansat greva
generala. Conducerea de partid si de stat a cedat, iar
opozitia a castigat nesperat de repede. Cateva zile mai
tarziu, Adunarea Federala a abolit principiul constitutional
care consfintea rolul conducator al Partidului Comunist.
Reprezentantii guvernului s-au intalnit in mod repetat cu
membrii opozitiei si, sub presiunile publice, au acceptat,
virtual, toate cererile acesteia. Dupa doua remanieri, un
guvern de coalitie a preluat puterea.
in noul guvern, numit in decembrie 1989, comunistii
erau minoritari, in aceste conditii, Vaclav Havel,
fondatorul Forumului Civic si arhitectul „revolutiei de
224
catifea", a fost ales in functia de presedinte al tarii.
Presedinte al Parlamentului va fi ales Al. Dubcek, liderul
,J*rimaverii de la Praga". Statul a devenit Republica
Federala Ceha si Slovaca. Principiile separarii in doua
state incepeau deja sa se impuna. Slovacii nu mai erau
dispusi sa accepte „dominatia" cehilor, chiar daca ei erau
acum, democrati, in alegerile legislative din iunie 1990,
Forumul Civic a obtinut majoritatea absoluta a mandatelor
in Parlamentul Federal.
Un caz aparte 1-a constituit situatia din Iugoslavia.
Aici, in prim-plan au aparut conflictele interetnice, care
mocneau de 40 de ani. Radacinile crizei erau profunde.
Moartea liderului necontestat, eroul eliberarii Iugoslaviei
de sub ocupatia Germaniei, I. B. Tito, in 1980, a generat o
mare instabilitate politica, o amenintatoare dezvoltare a
nationalismului. Situatia economica a cunoscut o
puternica deteriorare, in perioada 1988-1989, inflatia a
variat intre 200% (octombrie 1988) si l 000% (martie
1989), somajul afectand circa 15% din totalul populatiei
active, iar datoriile externe ale Iugoslaviei au atins sume
considerabile.
Principiul rotatiei la Presedintie - instituit dupa
moartea lui Tito - a alimentat tendintele separatiste si
nationaliste, iar evenimentele survenite fie in U.R.S.S, fie
in Europa rasariteana, incepand cu anul 1989, au intetit
focarele de conflict aparute pe teritoriul iugoslav. Liga
comunistilor era tot mai divizata si incapabila sa faca fata
problemelor cu care se confrunta tara. La al XTV-lea
Congres, extraordinar, al Ligii comunistilor din ianuarie
225
1990, delegatii sloveni au parasit sala, nemultumiti de
refuzul majoritatii participantilor de a pune capat
monopolului partidului comunist.
in luna iulie, un numar de 114 deputati de origine
albaneza din Parlamentul din Kosovo au adoptat o
Constitutie ce stabilea egalitatea acestei provincii cu
celelalte sase republici ale Federatiei. Acest fapt a
provocat imediat o reactie negativa din partea
parlamentului sarb. Nici in cele doua republici din
regiunea vestica - respectiv, Croatia si Slovenia -, situatia
nu era calma. Opozitia, reprezentata prin coalitia Demos
in Slovenia si Uniunea Democratica a lui Franjo Tudjman
in Croatia, a castigat alegerile legislative din luna aprilie
1990. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul Republicii
Bosnia - Hertegovina. Numai in Serbia, pozitiile
comunistilor nu au fost cu adevarat amenintate. Slobodan
Milosevic a fost ales in functia de presedinte al Republicii
cu mai bine de 65% din voturi, iar partidul sau, Partidul
Socialist (fost comunist), a obtinut 45,8% din sufragiile
pentru Parlament.
in acest context extrem de complicat, Slobodan
Milosevic s-a impus ca o solutie nationalista pentru
Partidul Socialist, mai ales ca atentia opiniei publice
internationale era cert indreptata catre alte zone „fierbinti":
furtuna din Desert" (generata de ocuparea Kuweitului de
catre armata irakiana) si colapsul tot mai evident al
U.R.S.S. Pe de alta parte, Germania si Austria incurajau
miscarile separatiste care vizau lichidarea Iugoslaviei.
Lantul declaratiilor de independenta a inceput, in
226
decembrie 1990, cu Slovenia. S-a discutat nu despre o
federatie centralizata, ci despre o confederatie in care
suveranitatea statelor membre ar fi fost consolidata si in
care fiecare reprezentant ar fi avut dreptul de a-si alege
propria cale spre dezvoltare.
Presedintia iugoslava a condamnat ca
„neconstitutional" referendumul din Slovenia, organizat la
sfarsitul lunii decembrie, ce mergea clar pe cartea
independentei. Dar cum si Slovenia, si apoi si Croatia,
persista pe aceeasi cale (conform rezolutiilor adoptate de
cele doua parlamente in luna februarie 1991), s-a ajuns la
acutizarea rapida a tensiunii intre partizanii ideii unei
confederatii de republici suverane (slovenii si croatii) si
cei ai mentinerii federatiei in forma existenta (sarbii).
S-a ajuns rapid la confruntari sangeroase si
proclamarea independentei fie a Sloveniei, fie a Croatiei.
Condamnata de Milosevic, aceasta „disociere" unilaterala
a federatiei a determinat imediat intrarea trupelor federale
in Slovenia, declansandu-se un adevarat razboi civil. Dar,
ca urmare a medierii Comunitatii Europene, lupta a incetat
in iulie 1991, prin recunoasterea de fapt a independentei
Republicii Slovene.
Razboiul civil s-a extins insa in Croatia, in ciuda
eforturilor de pace, conflictul a continuat cu indarjire. Mai
multe incetari ale focului solicitate de Comunitatea
Europeana nu au fost respectate; Consiliul de Securitate al
ONU a decretat - la sfarsitul lunii septembrie - embargo
asupra livrarilor de armament catre Iugoslavia, in

227
octombrie, Croatia si Slovenia au fost recunoscute ca state
independente.
in timp ce vecinii din Europa central-estica resimteau
vantul democratizarii, Albania parea inca o reduta
puternica a Partidului Comunist. Pentru a se preveni
asemenea „devieri", la inceputul anului 1990, s-au luat
masuri aspre de securitate. Dar, fara folos. Cutia Pandorei
fusese deschisa. Aplicandu-se de-acum cunoscutul „model
german", in iunie 1990, mii de albanezi s-au refugiat la
ambasadele occidentale din Tirana, iar numai dupa o luna,
li s-a permis sa paraseasca tara. Slabiciunea devenea
vizibila.
O alta lovitura puternica a fost resimtita odata cu
cererea de azil politic, in Franta, a celui mai cunoscut
scriitor national, Ismail Kadare (octombrie 1991). Situatia
devenea din zi in zi tot mai complicata. Au avut loc
numeroase greve la Kavaje, Vlore, Berat; s-au inregistrat
explozii suspecte in capitala tarii, Tirana; exodul a
numerosi tineri din tara, mai ales spre Italia, a continuat cu
toate oprelistile puse in cale de catre oficialitati, incetul cu
incetul, regimul Alia a luat unele masuri reformatoare,
vizand fie sectorul agriculturii, fie revizuirea Constitutiei,
in vigoare inca din 1976, in ideea de a transforma Albania
intr-un stat de drept.
in urma manifestatiilor studentesti din decembrie
1990, desfasurate sub stindarde purtand numele lui
Gorbaciov si Ramiz Alia, s-a pus capat monopolului
Partidului Comunist. La 12 decembrie, un grup de
intelectuali, printre care si doctorul S. Berisha, a depus in
228
mod oficial statutul noii organizatii politice, numita
Partidul Democratic. Sfarsitul simbolic al erei comuniste a
venit odata cu data de 21 decembrie 1990, cand statuia lui
LV. Stalin a fost indepartata de pe bulevardul ce ii purta
numele in Tirana. La alegerile din martie 1991, primele
alegeri libere de dupa 1946, au prezentat candidati 11
partide politice. Partidul Comunist a iesit invingator - cu
64,5% din voturi, in timp ce Partidul Democratic, prea
putin cunoscut inca, a obtinut 27% din sufragii, in luna
iunie s-a format un cabinet de coalitie intre Partidul
Comunist si patru organizatii politice din opozitie. Cu
ocazia celui de-al X-lea Congres (iunie 1991), Partidul
Comunist si-a luat numele de Partidul Socialist,
pronuntandu-se pentru democratie si economie de piata.
in martie 1992, Partidul Democrat, de opozitie, a
obtinut 2/3 din sufragii, in timp ce Partidul Socialist a
inregistrat doar 26%. Ramiz Alia s-a retras de la
conducerea statului (aprilie 1992), in locul sau fiind ales
Sali Berisha, liderul Partidului Democrat.
• Structurile noului regim democratic
Saltul de la societatea totalitara cu partid unic la noul
sistem democratic, bazat pe un esichier politic surprinzator
de divers, a produs una dintre cele mai mari si importante
schimbari politice europene, in 1989, institutionalizarea
partidelor si miscarilor politice a reprezentat un proces
firesc. Pe de o parte, s-a nascut un larg si diversificat camp
politic, iar pe de alta parte, opozitia s-a reunit, in principal
animata de sentimente anticomuniste.
229
 Au reaparut partidele politice traditionale {Partidul
Socialist - infiintat in 1887, reaparut in anul 1987 in
Polonia; Partidul Democrat - infiintat in 1944, in
Slovacia; Partidul Popular Crestin Democrat - reinfiintat
in 1989, in Ungaria). S-au impus si partide noi (in
Ungaria: Forumul Democrat, Partidul Independent al
Micilor Proprietari, Alianta Democratilor Liberi sau
Federatia Tinerilor Democrati - toate infiintate in 1988
sau in Polonia - Uniunea Democratica sau Confederatia
pentru o Polonie Independenta (K.P.N.).
Configuratii de preluare a puterii
in mare, se apreciaza ca au existat doua tipuri de
configuratii de preluare a puterii in 1989, in functie de
existenta in frunte a unui partid sau a unei miscari politice:
1) Puterea cucerita de miscari unitare, ce regrupau
opozanti ai regimului totalitar, precum: Solidaritatea (in
Polonia), Forumul Civic (in Cehoslovacia) sau gruparea
Demos (in Slovenia).
2) Puterea cucerita de un partid de centru-dreapta,
construit pe formula occidentala: Forumul Democratic (in
Ungaria).
Functionarea mecanismului constitutional Noile
democratii au reprezentat constructii politice extrem de
propice pentru noile alcatuiri constitutionale. Domnia
legii era foarte dorita, alaturi de celelalte aspecte ale
consolidarii democratiei, in multe dintre ele, ca
Ungaria sau Polonia, noua ordine constitutionala s-a
consolidat in mod substantial, in fruntea tuturor acestor
230
state s-au aflat presedintii de republici. Institutia
prezidentiala a avut prerogative diferite, de la o tara la
alta. Au existat situatii oarecum asemanatoare - Bulgaria,
Cehoslovacia si Ungaria -, dar si un caz aparte, mult
discutata presedintie in varianta poloneza, initiata de Lech
Walesa.
Chiar daca traiectoriile au fost diverse, totusi, deseori,
s-au urmat modele asemanatoare. Rezultatele, insa, nu au
fost aceleasi peste tot. Evolutiile economice au cantarit
greu in rearanjarea politica. Implicarea democratiilor
vestice in sustinerea noilor regimuri din Estul Europei a
fost, la randul ei, diversificata.
De cele mai multe ori, rezultatele electorale din
1994, 1998 sau 2000 au depins de abilitatea/inabilitatea
vechii echipe guvernamentale, respectiv coalitii politice,
de a manageria criza tranzitiei.
Conform clasicei ecuatii „democratie = pace", situatia
procesului de tranzitie in tarile postcomuniste a avut
conotatii speciale. Aici, democratia inseamna uneori si
razboi (vezi spatiul iugoslav), sau acutizarea conflictelor.
Etnicul si situatia diverselor minoritati nationale au jucat in
acest spatiu roluri esentiale in acele timpuri de schimbare a
politicilor si a structurilor.
Dincolo de aceste avataruri, este cert ca statele „foste
comuniste" s-au angajat in 1989 pe un drum nou, vizand
apropierea de structurile democratice occidentale si, pe
aceasta baza, integrarea in structurile europene si
euroatlantice.

231
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
• *** Structuri politice m Europa Centrala si de
Sud-Est (1918-2001), Editura Fundatiei Culturale
Romane, Bucuresti, 2003.
• Gheorghe Onisoru, Istoria contemporana
universala dupa 1945, Editura Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 2004.
• M. Retegan, 1968. Din primavara pana in
toamna, Editura RAO, Bucuresti, 1998.
• J. Rotschild, Istoria politica a Europei central-
estice dupa al doilea razboi mondial, Editura Antet,
Bucuresti, 1997.
• J. Fr. Soulet, Istoria comparata a statelor
comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Polirom, Iasi,
1998.
• VI. Tismaneanu, Reinventarea politicului. Europa
Rasariteana de la Stalin la Havel, Polirom, Iasi, 1997.

232
 S 12
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

CIVILIZATIA ROMANA MODERNA

Prof. univ. dr. Damian Hurezeanu

1. Notiuni introductive
Termenul istorie, insemnand cercetare, povestire,
ancheta, dateaza din antichitatea greaca. Termenul
civilizatie este mult mai recent. A pornit de la adjectivul
civilizat, utilizat in secolul al XVI-lea in Franta, denotand
persoana instruita, bine educata si binecrescuta; a
inregistrat dupa aceea o metamorfoza incat abia la sfarsitul
secolului al XVIII-lea a fost folosit de catre omul de stat
francez Turgot in intelesul sau modern. O intrebuintare
similara a avut loc si in Anglia (civilisation) in vreme ce in
Italia s-a pastrat frumosul cuvant de provenienta mai
veche civilta.
Aceasta nu inseamna ca lucrarile mai vechi de
cristalizarea conceptului nu contineau in expunerea lor
aspecte de civilizatie. Chiar marea opera a lui Herodot Istorii
apeleaza in expunerea sa la elemente de civilizatie,
prezentand, dincolo de evenimente sau de fapte de arme, si
traiul, obiceiurile, conditiile de existenta ale unor popoare,
caracteristicile credintelor lor religioase.
Ganditorul, istoricul si dramaturgul francez Voltaire a
conceput lucrarea sa Eseu asupra moravurilor si spiritului
popoarelor ca pe un vast tablou (relativ universal) al vietii
253
popoarelor cuprinzand nu numai evenimentele si faptele de
ordin politic sau militar, ci, pe langa moravuri si legi,
imbratisand domeniile artei, stiintei, filosofiei, oferind,
prin urmare, o imagine cat mai larga asupra conditiei de
existenta a umanitatii. Istoria coboara, am putea spune, din
cerul varfurilor conducatoare, civile si militare, spre mase,
spre totalitatea componentelor caracteristice unor popoare,
unor arii de cultura.
Si frumoasa scriere a invatatului domn moldovean
Dimitrie Cantemir (1673-1723) Descrierea Moldovei
(1716) se prezinta de fapt ca un tablou de civilizatie.
Autorul care a dat un statut de maturitate problemei
civilizatiei a fost istoricul francez François Guizot. El a
scris doua lucrari: Istoria civilizatiei in Franta de la
caderea imperiului roman pana la 1789, 5 volume,
aparute intre 1829-1832, si Istoria civilizatiei europene, in
aceste lucrari, Guizot cauta sa defineasca profilul societatii
franceze in etapele succesive ale dezvoltarii sale, istoria
vietii sociale, a sistemelor juridice si politice, ca si tabloul
ideilor religioase, al literaturii si artelor. Savantul francez
urma-reste, pe de o parte, sa explice societatea, iar pe de
alta parte, sa sugereze felul in care componentele acesteia
participa la ansamblul ei concret.
in Istoria civilizatiei europene, François Guizot
evidentiaza ideea totalitatii istorice a Europei, in conditiile
unor diferentieri inlauntrul acestei totalitati, a creatiei
comune a popoarelor la edificiul european, a aerului co-
mun care se regaseste in ideile si in faptele ce stau la
temelia civilizatiei europene.
254
 in Romania, Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu
au folosit termenul de civilizatie in anii '40 ai secolului al
XIX-lea intr-un dublu sens: ca fenomen care rezuma
caracteristicile vietii poporului, specificitatea istoriei sale si
ca o masura a dezvoltarii si orientarii pe calea progresului a
societatii, in directia intocmirii unei istorii ca istorie a
civilizatiei se cer, credem, a fi interpretate si tezele ambilor
istorici potrivit carora istoria „trebuie sa ne arate poporul
roman cu institutiile, ideile, sentimentele si obiceiurile lui in
deosebite veacuri" (N. Balcescu, Opere, I, editia 1974, p.
95).
Preocuparea principala a istoricilor romani a
constituit-o insa si la 1848, si in etapele urmatoare,
scrierea istoriei nationale, conceperea istoriei ca istorie-
natiune. De aceea, aspectele care vizeaza civilizatia au
ramas oarecum in afara interesului special al istoricilor.
Interesul a venit din partea unor autori cu preocupari
sociologice, indiferent ca au fost literati ca Eugen
Lovinescu, economisti si filosofi ca Stefan Zeletin, sau
doctrinari politici cum a fost Constantin Dobrogeanu-
Gherea. Criticul literar si omul de cultura Eugen
Lovinescu a si intitulat o lucrare a sa (publicata in trei
volume in 1924-1925) Civilizatia romana moderna.
Lucrarea cauta sa arate cum s-sau transformat politic si
institutional Tarile Romane si apoi Romania in secolul al
XIX-lea prin ideea liberala si actiunea politica a Partidului
Liberal. Aceasta actiune a stat sub semnul ideilor apusene,
prin urmare hotaratoare in opera de transformare a

255
societatii sunt ideile si starile de spirit pe care ele le
creeaza.
Dobrogeanu-Gherea, fruntas socialist si critic literar, a
subliniat si el, intr-o lucrare aparuta in 1910 sub titlul
Neoiobagia, ca tarile mici sunt influentate in dezvoltarea
lor de contextul mondial, dar a aratat ca structurile agrare,
covarsitoare in viata noastra economica si sociala, s-au
sustras procesului de modernizare, problema agrara
ramanand si dupa reforma infaptuita la 1864 sub pecetea
neoiobagiei, adica a unui regim similar cu cel feudal, dar
inovat mai curand sub aspect institutional-juridic decat in
fondul sau. Dobrogeanu-Gherea contura astfel o fizionomie
a civilizatiei romane moderne cu accentul excesiv pe
raporturile agrare inapoiate, estompand elementele de
civilizatie cu continut modern, capitalist, sau forme
politice-institutionale in acord cu dezvoltarea europeana.
Dar ce intelegem prin civilizatie in genere (deci, si prin
civilizatia moderna) si ce contributie aduce tratarea
problemei civilizatiei la explicarea procesului istoric
romanesc, a caracteristicilor si a specificului evolutiei sale?
intr-o formula generala, am defini civilizatia ca
totalitatea componentelor configuratoare ale structurii
(fizionomiei) unei societati. O societate (si o civilizatie)
prezinta numeroase fapte de civilizatie, numeroase
componente ale sale: economica, sociala, politico-
institutionala, culturala, religioasa, moduri de manifestare
ale mentalitatii, ale traditiilor etc.
Se intelege ca in paginile care urmeaza este imposibil
sa tratam o arie foarte bogata si foarte diversa de
256
fenomene. Ne vom opri doar la cateva - economic, social,
institutional-politic - pe care le consideram esentiale.
Sunt, este drept, si abordari care prezinta componenta
religioasa a civilizatiilor ca fiind factorul modelator al
acestora. Asa procedeaza, de pilda, un savant englez,
Arnold Toynbee, intr-o vasta opera, Studiul istoriei, in
care identifica unele civilizatii cu ariile religioase:
islamica, confucianista, budista etc. Un politolog
american, Samuel P. Huntington scria, in lucrarea
Ciocnirea civilizatiilor, ca intre civilizatia musulmana si
cea occidentala, nord-atlantica, exista deosebiri
fundamentale. De aceea, trebuie cautate forme de
intelegere si de consens intre ele spre a nu se ajunge la
ciocniri sau (si mai rau) la confruntari masive.
in cazul romanilor, biserica si ortodoxismul au jucat
un rol foarte important mai ales in epoca feudala si cea
premoderna. Viata culturala si cea spirituala au fost
exprimate in mare masura prin faptele religioase si sub
inraurirea lor. Si invatatii laici (Gr. Ureche, Miron Costin,
stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir)
aveau o constiinta profund religioasa, in perioada de
inceput a afirmarii natiunii, confesiunea ortodoxa si cea
greco-catolica au actionat impreuna pentru afirmarea si
promovarea valorilor nationale ale romanilor, in epoca
moderna, religia a avut mai ales un rol moral si spiritual,
desi s-a implicat si in unele miscari culturale si national-
politice. Nu vom dezvolta aceasta fateta a civilizatiei
noastre moderne, data fiind nevoia de a restrange la

257
maximum analiza fenomenului civilizatiei romane
moderne.
Studierea componentelor civilizatiei, deci si ale celei
moderne, impune nu doar analiza separata si in sine a
acestora, ci si punerea in evidenta a articularii lor, a
convergentei si interconexiunii acestor componente pentru
a releva unitatea ansamblului civilizational, caracterul sau
de totalitate. Tocmai in aceasta rezida unul dintre
aspectele semnificative ale abordarii realitatii sociale ca
istorie a civilizatiei. Acest tip de abordare prezinta o
valoare speciala si prin metoda analizei si cercetarii: ea
diminueaza semnificativ descrierea si cronologia, tipul de
expunere empirica a datelor si faptelor spre a descifra, in
schimb, ceea ce este esential, caracteristic profilului unui
fenomen, a focaliza atentia spre substanta lor. Sigur, un
asemenea deziderat nu este usor de indeplinit. Are
importanta insa si simplul fapt ca exista un asemenea
obiectiv in constiinta cercetarii de acest tip. in unele tari
-Franta, Italia, Spania -, abordarea istoriei ca istorie a
civilizatiilor domina campul preocuparilor. Un cunoscut
istoric francez, Fernand Braudel a si scris o carte,
Gramatica civilizatiilor, pentru clasele terminale ale
elevilor de liceu. Este o carte care trateaza modul in care
trebuie inteleasa civilizatia si care prezinta, totodata,
caracteristicile unor mari civilizatii, inclusiv ale civilizatiei
europene - medievala si moderna.

2. Demarajul societatii moderne romanesti

258
 epoca lui Alexandru loan Cuza
Semnele innoirii istoriei romanilor s-au manifestat o
data cu miscarea revolutionara condusa de Tudor
Vladimirescu din anul 1821. Eveniment complex si difuz,
exploziv si embrionar, miscarea revolutionara de la 1821 a
accelerat caderea regimului fanariot, care semnifica o
conducere politica intemeiata pe incurie si arbitrar a unor
nuclee grecesti de favoriti din Fanar (cartier din
Constantinopol), o dominatie brutala, nepasatoare si
provocatoare a Portii Otomane asupra Principatelor
Romane, exercitata umilitor prin interpusi. Un sistem de
relatii economice vicios, spoliator si pradalnic, avand la un
capat taranul roman asuprit, iar la celalalt trei straturi de
beneficiari: boierii romani sau de alt neam, curtea
domnitoare fanariota si Poarta Otomana nesatioasa.
Dupa zece ani de la caderea fanariotilor s-a instalat
Regimul Regulamentar in Principate (1831-1832). Acesta
a introdus o anumita ordine in administratia si in
organizarea institutiilor tarii, dar n-a dislocat regimul
politic feudal; a instituit, de asemenea, un sistem de relatii
intre stapanii feudali si taranii aserviti inca mai apasator
decat in veacul fanariot, in plus, Principatele se aflau nu
numai sub suzeranitatea turca (ingradita, este drept, in
abuzurile sale), ci si sub „protectoratul" Imperiului rus,
care insemna mai mult decat o dominatie. Aparitia presei
nationale, a invatamantului relativ evoluat, afirmarea
constiintei nevoii de educatie, crearea unor societati cu
caracter literar, dar si politic, disimulat sub valul operei de
259
cultura, infiintarea unor societati secrete ca marturie a
nemultumirii fata de puterea domneasca si de regim, toate
erau semne ale unor cautari, insatisfactii sau stari de spirit
de-a dreptul protestatare.
Era un teren prielnic ca o grupare de tineri formati in
spiritul ideilor occidentale, avand un viu sentiment al
nevoii de propasire a poporului nostru si entuziasmati de
dezlantuirea evenimentelor in 1848 la scara europeana sa
precipite in Principatele Dunarene, ca de altfel intr-o
forma specifica si in Transilvania, declansarea revolutiei.
Fruntasii revolutiei de la 1848 au fost europeni in toata
puterea cuvantului, au deschis ochii Europei asupra
Principatelor Romane, s-au gasit in raporturi stranse cu
mari figuri ale timpului - Kossuth Layos sau Giuseppe
Mazzini, in legaturi prietenesti cu spirite inalte ale vremii,
ca de exemplu Jules Michelet si Edgar Quinet, istorici si
scriitori francezi.
Figura cea mai proeminenta si mai profunda a
momentului a fost Nicolae Balcescu.
Viziunea romantica de la jumatatea secolului al XIX-
lea a fost novatoare si optimista. Ea s-a exprimat nu numai
in sfera cultural-spirituala, in creatia literara si
istoriografica. A inspirat, de asemenea, proiectul si
programul revolutiei de la 1848. in centrul acestuia s-au
aflat trei puncte cruciale: a) problema sociala, in fapt
eliberarea taranilor de servitutile feudale si impro-
prietarirea lor prin rascumparare; b) inlaturarea regimului
politic-statal intemeiat pe principii si pe norme de tip
feudal si intrarea in faza reconstructiei moderne a
260
organismului politic si a functiilor statului; c) renasterea
vietii nationale si infaptuirea Unirii Principatelor
Dunarene.
imprejurarile au facut ca revolutia sa izbandeasca
numai in Tara Romaneasca; in Transilvania, miscarea
romanilor, foarte energica a luat forma unei aspre
confruntari chiar cu revolutia maghiara victorioasa; in
Moldova, vocea revolutiei s-a auzit mai putin, domnitorul
inabusind-o in fasa.
Oamenii revolutiei de la 1848 au cautat sa proiecteze
un viitor pentru poporul roman si sa defineasca parametrii
constructiei sale politice si ai vietii sale economice: un nou
regim agrar si o taranime libera, o noua ordine
constitutional-politica a statului si un regim de libertati si
de drepturi ale individului si cetateanului, o implinire a
nazuintelor nationale si a unirii politice-statale a Tarii
Romanesti si a Moldovei ca faza importanta a intregirii
romanilor intr-un singur stat.
intregul scenariu al momentului, in manifestarile
exterioare si in corpul ideilor pe care le-a exprimat vadeste
incercarea de a realiza o transformare globala a societatii
romanesti, de a inscrie procesul nostru istoric intr-o noua
paradigma. Sunt, ca atare, doua aspecte ale semnificatiei
acestui moment: unul vizeaza prefacerile interne - sociale,
politice institutionale si nationale, iar cel de-al doilea
inscrierea procesului istoric, prin chiar prefacerile
realizate, intr-un nou flux general al dezvoltarii modelat de
Apusul european, de iradiatiile lui civilizatoare.

261
 Prin doctrina, programul si opera de transformari
demarata la 1848, fruntasii revolutiei au proiectat o
varianta a procesului de innoire, de modernizare a
societatii romanesti, in primul rand, datorita fortelor de
presiune si de interventie exterioara - imperial ruseasca si
autocrat turca, in al doilea rand, datorita fragilitatii fortelor
si structurilor sociale si politice din interiorul
Principatelor.
Sensul polarizator al transformarilor implicate in
proiectul si in actiunea declarata la 1848 consta in
modernizarea societatii romanesti, in trecerea la faza
civilizatiei efectiv moderne. Nu era doar vorba de
accelerarea unui parcurs; era vorba de un nou inceput, de
un cap de serie al unei civilizatii cu atribute efectiv
moderne. Bineinteles, numai inceputul, pe care ganditorii
cei mai energici ai anului 1848, in primul rand Nicolae
Balcescu, 1-au inteles cu o deschidere larga.
in istoria tarii noastre desprindem, asadar, anul
1848 ca prim moment al incercarii de a inscrie realitatea
istorica romaneasca pe Jagasul civilizatiei moderne. Dupa
deschiderea pe care au preconizat-o protagonistii ei,
transformarea moderna a Romaniei s-ar fi produs intr-o
varianta mai energica, mai larga decat cea care s-a facut
dupa 1859, al doilea punct de reper al trecerii la civilizatia
moderna, punct de reper definitoriu pentru ca atunci tara a
intrat efectiv in noul tip de civilizatie.
Istoria retine anul 1859 ca an al infaptuirii Unirii Tarii
Romanesti cu Moldova. Semnificatia lui in viata nationala
este multipla: a revigorat natiunea ca si comunitate
262
etnolingvistica si social-culturala, natiunea ca entitate in
sine, prin chiar unirea a doua trunchiuri ale sale, i-a
asigurat dimensiunea statala ca expresie politico-
institutionala a intereselor natiunii. Statul nu era doar nou
ca dimensiune. Era si un altfel de stat, anume unul modern
prin modul in care era conceput si in care trebuia sa
functioneze. Unirea avea, deci, o implicare directa in
asezarea si constituirea statului, dar avea o implicare
directa si in planul innoirii adanci a organismului social.
Unirea, ca fapt national, „provoaca" emanciparea
societatii, transformarea ei. Statul national roman trebuia
sa se instituie ca stat modern. Nu doar pentru ca aceasta
era nazuinta si dorinta romanilor, ci si pentru ca noua
formatiune statala presupunea un cadru institutional in
acord cu cerintele vremii. Era vorba de viabilitatea
statului, de puterea lui de afirmare, de orizontul in care
intelegea sa se situeze. Si apoi, societatea romaneasca nu
se constituia doar de una singura. Era o creatie „asistata"
de sapte puteri europene. Ideea unirii si cadrul constitutiv
al noului stat au fost dezbatute la Congresul de pace de la
Paris (1856), care a urmat razboiului Crimeii. Conventia
de la Paris (1858) a servit drept cadru constitutional al
noului stat. Factorii participanti la realizarea statului
roman intelegeau, pe de o parte, sa vina cu vesmant nou
pentru societate descifrand acest imperativ al vremii, dar,
pe de alta parte, doreau sa se manifeste si in fata Europei
care „sta cu ochii pe noi", cum se spunea in Divanurile
Ad-hoc la 1857. Sa arate ca exponentii romanilor inteleg
exigentele timpului. Oamenii Unirii au militat nu numai
263
pentru afirmarea ideii nationale; ei au contribuit totodata la
formarea constiintei emancipatoare a societatii. Veneau in
aceasta privinta pe filiera directa a anului 1848. Multi
dintre ei au si fost militanti ai revolutiei. Iar domnul
Unirii, Alexandru loan Cuza, a fost si domn al
reconversiei societatii romane spre civilizatia moderna.
Este drept, in „Epoca Unirii", cum o numeste istoricul
Dan Berindei, transformarile nu au fost atat de profunde
cum au cautat sa le promoveze unii militanti ai revolutiei de
la 1848. Daca reformele social-agrare si politice preconizate
la 1848 ar fi avut sansa transpunerii in practica la scara
ambelor Principate, atunci procesul de modernizare a
societatii ar fi fost probabil mai larg si mai intens.
Totusi, si in cadrul in care s-au desfasurat,
transformarile si reformele din vremea domniei lui
Alexandru loan Cuza au configurat proiectul trecerii la
civilizatia moderna cape o totalitate.
Socotim, deci, ca civilizatia romana moderna se
desfasoara ca un curs real o data cu anul 1859, al Unirii
Principatelor, intrucat de aici inainte societatea a cunoscut
o ampla suita de transformari cu atribute moderne in plan
politic-institutional, social-economic si cultural-spiritual.
Ele sunt fundamente ale edificiului modern al societatii
romanesti. Epoca domniei lui Alexandru loan Cuza a fost
o perioada mai curand de transformari, de zidire, de
reforme organice in vederea constituirii societatii
moderne, inchegarea, ca atare, a cadrului societatii
moderne, definirea chenarului ei aveau sa se faca abia
dupa abdicarea lui Alexandru loan Cuza.
264
 Asadar, in vremea domnitorului Unirii s-a initiat o
opera intensa de reforme in toate domeniile. S-au pus
bazele organismului politico-institutional modern. Pana la
unirea deplina, in 1862, in Principate functionau doua
Camere parlamentare si doua guverne - la Bucuresti si
Iasi - sub acelasi domn. Dupa aceea, Principatele s-au unit
efectiv, in sensul constituirii unui singur organism
centralizat cu capitala la Bucuresti.
Actul cu valoare constitutionala potrivit caruia
trebuia sa se calauzeasca Principatele Unite era Conventia
de la Paris, inspirata de cabinetele francez si englez la
1858. Cum s-a observat cu justete (vezi Dan Berindei,
Epoca Unirii, 2000, p. 157), dispozitiile Conventiei de la
Paris au fost marcate de contradictii de fond: pe de o parte,
prevedeau adoptarea unor importante reforme politice si
institutionale, pe de alta parte, statuau o baza electorala
extrem de restransa. La o populatie de 3,86-4,11 milioane
din Principate, numarul alegatorilor era de o mie de ori
mai mic: 3,8-4,1 mii pe parcursul alegerilor dintre 1859-
1864. Adunarile legislative erau covarsitor mosieresti si
conservatoare, in primii ani, instabilitatea guvernamentala
perturba activitatea normala a Adunarilor parlamentare, ca
si a guvernelor.
Se intrase, totusi, intr-un regim politic reprezentativ,
in cadrul unor institutii moderne. Organele de conducere
si comunale functionau si ele pe criterii similare, in justitie
s-au adoptat coduri generale si coduri de procedura in
materie civila si penala dupa codurile apusene
(napoleoniene) si s-a infaptuit organizarea moderna
265
judecatoreasca. S-a adoptat o reforma scolara moderna,
cuprinzand toate treptele de invatamant (in anii 1860 si
1864 s-au infiintat universitati la Iasi si Bucuresti), in
1864 s-a legiferat introducerea invatamantului primar
obligatoriu. Aceasta reglementare a fost insa iluzorie
intrucat, in realitate, frecventa copiilor de varsta scolara a
ramas foarte scazuta, iar dotarea scolilor si numarul
invatatorilor au fost cu mult sub necesitatile elementare.
in vremea lui Cuza Voda s-a format un corp unitar de
oaste, o institutie nationala. S-a preconizat realizarea unei
ample reforme monetare prin stabilirea leului ca moneda
nationala, reforma infaptuita la putina vreme dupa
abdicarea lui Cuza. S-a adoptat, de asemenea, legea
comunala. Curtea de conturi - creata tot atunci - trebuia sa
supravegheze cum se cheltuiesc banii publici.
S-a facut incercarea crearii unor institutii bancare si s-
a organizat CEC-ul, la 1864, prima institutie cu atribute
bancare de la noi, dar si cu functie nationala si sociala. S-
au adoptat instrumente moderne de schimb si circulatie
(metrul, ca unitate de masura, kilogramul ca unitate de
greutate) indispensabile armonizarii cu standardele
europene si functionarii economiei libere de piata.
in 1863 s-a realizat secularizarea (trecerea in
proprietatea statului) a averilor manastiresti, ampla
schimbare de statut a circa 25% din teritoriul cultivabil si
forestier al tarii. Statul devenea, astfel, posesorul unor
intinse bunuri funciare insumand 2,9 milioane hectare. Ele
au asigurat rezerva forestiera a statului, ca si rezervorul
unor improprietariri ale taranilor incepand cu anul 1864.
266
 in august 1864, dupa dizolvarea Adunarii legislative,
domnitorul Alexandru loan Cuza si sfetnicul sau, primul
ministru Mihail Kogalniceanu, au promulgat Legea rurala
prin care se efectua o reforma agrara cu caracter structural.
Reforma continea trei puncte esentiale strans corelate: a)
taranii se eliberau de servitutile feudale; b) acestia se
rascumparau pe sume care depindeau de suprafata de
pamant primita; c) taranii dependenti se improprietareau
in functie de numarul de vite pe care le detineau (trebuia
adoptat un criteriu, nu?). Fondul funciar pentru
improprietarire era foarte intins: mosiile boierimii, ca si
terenurile statului, foste manastiresti; de fapt, pamanturile
pe care muncisera pana atunci taranii aserviti. Dar in afara
de o patura redusa de tarani (15,37%), asa-zisii „fruntasi",
care au primit suprafete intre 5 si 7,5 ha, restul de 84,6%
au primit loturi avand in medie 3 ha. „Neinsemnatatea
intinderii de pamant atribuite sateanului - arata Radu
Rosetti, unul dintre autorii de seama ai istoriei noastre
agrare - alcatuieste cusurul de capetenie al legii rurale".
Prin reforma, taranii supusi obligatiilor feudale au
primit circa 1,9 milioane ha, repartizate la 467.000 de
familii. Rascumpararea eliberarii a fost esalonata pe 15
ani, revenind anual intre 133 de lei pana la 70 de lei pe
familie.
N-ar fi fost costuri prea mari daca gospodariile
taranesti ar fi fost inzestrate cu mijloace de munca si bine
organizate. Dar taranii au inceput sa resimta de la inceput
lipsa terenurilor de munca si a pasunilor.

267
 Situatia s-a complicat si prin faptul ca unele categorii
marginale de tarani (vaduvele, nevolnicii, cei care nu
aveau statut de clacasi si asa-zisii insuratei - tineri
proaspat casatoriti, dar fara gospodarie proprie - au primit
doar locuri de casa si gradina (1.500 mp), insurateii au
fost improprietariti, este drept, peste 14 ani, cu circa 5 ha
de familie.
Am staruit mai mult asupra acestui moment de hotar
al vietii noastre agrare, pentru ca Romania era o tara
profund rurala, taranii alcatuiau atunci, in vremea reformei
din 1864, circa 85% din populatia tarii. Economia agrara
ocupa un loc covarsitor in ansamblul economiei noastre
nationale, exportul si veniturile statului se bazau pe
agricultura, iar viata sociala a populatiei era marcata de
relatiile mosier-taran si de ponderea mosierimii in
sistemul politic al tarii. Problema agrara a fost o problema
de destin al istoriei noastre, structura proprietatii inraurind
dezvoltarea, sau mai bine spus subdezvoltarea ei.
Sa concluzionam in legatura cu reforma agrara din
1864. Aceasta reforma a marcat o deschidere in evolutia
tarii, in trecerea de la feudalism la o noua ordine,
moderna. Reforma a transformat pe tarani in cetateni
liberi de obligatii; a fost o preconditie a patrunderii
relatiilor capitaliste in agricultura; a pus raporturile taran-
mosier pe baze contractuale, desi facea acest lucru doar
formal; a inlesnit sistemul de schimburi comerciale pe
piata interna si externa. Reforma a fost, insa, si un esec in
masura in care a dat taranilor pamant putin, creand
premisele unui draconic regim de invoieli. Toate
268
trasaturile vietii social-agrare si ale societatii in genere s-
au resimtit de pe urma acestui regim.
Oricum, reforma agrara din 1864 a facut parte dintr-un
amplu pachet de reforme si de transformari pe care domnia
lui Alexandru loan Cuza si le-a asumat. Ajuns pe tron ca
domn al Unirii, Alexandru loan Cuza a fost si domn al
reconversiei societatii romane spre civilizatia moderna.
Oamenii Unirii au militat nu numai pentru afirmarea ideii
nationale; ei au contribuit totodata la formarea constiintei
emancipatoare a societatii. I-a dat o expresie viguroasa
chiar domnitorul Cuza intr-un mesaj adresat deputatilor la 6
decembrie 1859: „Avem tot de creat; avem a intemeia
creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a
impodobi si sanatati orasele, a largi porturile, a inflori
comertul, a incuraja industria, a intari armata si sapa canale,
a intinde linii de drum de fier pe suprafata pamantului nostru
pentru a inlesni comunicarile si, intr-un cuvant, a dezvolta
toate stabilimentele publice".
Iata o viziune innoitoare, gandul infaptuirii unei alte
tari: un proiect al modernizarii.
in vremea lui Alexandru loan Cuza s-au fixat doar
jaloanele necesare pasirii in faza modernizarii. S-a deschis
drumul trecerii la civilizatia moderna.
Cum va arata imaginea societatii romane moderne, ce
elemente caracteristice va prezenta ea, cat de inchisa sau
de deschisa modernizarii va fi evolutia ei - iata aspecte pe
care le-au rezervat deceniile care au urmat dupa epoca
Unirii si pe care acum le cunoastem pentru ca s-au
cristalizat cu peste un secol in urma.
269
 3. O vasta opera legislativa de initiative economice,
politice si financiare in
interiorul unui chenar rigid
Dupa perioada in care s-a produs trecerea societatii
romanesti in faza evolutiei sale moderne este cat se poate
de caracteristic faptul ca ea si-a constituit un cadru care a
ramas aproape neschimbat de la 1866 pana la 1918. in
toata aceasta perioada au avut loc acumulari in economie,
in procesul de urbanizare a tarii, in infrastructura, mai ales
in legatura cu introducerea si dezvoltarea cailor ferate, in
sistemul financiar-bancar, in dezvoltarea retelei de
invatamant mediu si superior etc. Cu toate acestea,
Romania a ramas tot o tara profund agrara si rurala, cu o
industrie slab dezvoltata, cu un sistem politic avand
aceeasi configuratie, cu o evidenta ruptura intre „tara
legala si tara reala", cu o inapoiere de substanta fata de
societatile moderne europene (fata de ,Apus", cum se
spunea in epoca si se spune si acum), cu un ansamblu de
caracteristici tipologice deosebite in raport cu aceste
societati.
Vreme de cinci decenii nu s-a schimbat cadrul
constitutiv al civilizatiei romane moderne. Imaginea
Romaniei a ramas in acelasi chenar. Cu multe retusuri, cu
modificari interioare insemnate, dar cu elemente de
structura, in mare, neschimbate. A fost ca o cladire in care
s-au facut destule amenajari interioare, dar s-a pastrat
structura ei de ansamblu.
270
 Sa aruncam o privire asupra componentelor
principale ale societatii.

4. Modernizarea industriala - inceputul unui traseu

dificil
in sfera economiei, continutul principal al noii etape a
civilizatiei romane moderne il constituie dezvoltarea
modului de productie capitalist, proces global insumand
cresterea bazei materiale a productiei, inclusiv mutatiile
calitative de ordin tehnico-productiv, cat si expansiunea
muncii salariate si a raporturilor de piata.
Demarajul economiei industriale a Principatelor
Unite s-a facut de la un punct foarte scazut. Potrivit unei
statistici intocmite in 1860 de reputatul economist
Dionisie Pop Martian, in Principate existau 12.867 de
stabilimente industriale. Ce reprezentau ele o spun
urmatorii indicatori: 10.381 erau asezate la sate si 2.486 la
orase. Mai mult de jumatate erau mori (6.771); veneau in
ordine povernele (1.687), apoi fierastraiele (608), olariile
(463), pivele si darstele (417). Doar 170 de intreprinderi
foloseau forta aburului, dintre care 103 erau poverne
(instalatii pentru distilarea rachiului) si 33 mori. Valoarea
productiei se cifra la circa 90 de milioane lei din care
materia prima valora 62 milioane, in intreprinderile
recenzate erau ocupati circa 23-25 de mii de salariati, la
care se adaugau lucratorii din transporturi, confectii,
pielarii etc., neinregistrati in statistica.

271
 Dupa datele de mai sus putem spune ca, la momentul
Unirii Principatelor, economia industriala a tarii se afla
intr-o faza preindustriala. A trebuit sa se adopte o lege de
incurajare a industriei, la 1888, sa se promoveze, incepand
cu 1869, un amplu plan de constructie a cailor ferate, sa se
treaca - mai tarziu - la exploatarea petrolului si a lemnului
pentru ca industria romaneasca sa prinda consistenta si sa
intre efectiv in faza dezvoltarii moderne.
Potrivit aceluiasi recensamant, la 1860 existau
684.160 de „agricultori" capi de familie, 59.000 de
meseriasi, 30.400 de comercianti, 22.810 functionari.
Populatia ambelor Principate era de circa 3.860.000
locuitori. Datele sunt graitoare prin sine: peste 90% din
„stabilimentele industriale" nu depaseau stadiul
cooperatiei simple, aproape 75% lucrau doar o parte a
anului, circa 80% dintre ele se aflau la sate. Lucratorii
formau abia 1,4% din masa populatiei.
Prin urmare, la inceputul noii epoci, conditia
economica a tarii era de asa natura incat abia daca ne
ingaduie sa vorbim de un potential industrial.
in vreme ce lumea occidentala isi construise structuri
economice moderne, se exploatau pe scara intinsa fierul si
carbunele, simboluri ale vietii industriale, se produceau
mutatii semnificative in structura sociala, lua un avant
nemaicunoscut navigatia si se dezvolta reteaua de cai
ferate, in Romania abia daca palpaiau inceputurile muncii
in fabrica.
in Anglia, triumful decisiv al industriei asupra
economiei agrare a avut loc intre 1830-1850; in Franta,
272
demarajul formelor industriale moderne s-a produs dupa
1850, iar in Germania abia dupa 1870. Ritmurile
dezvoltarii in Germania, Japonia si SUA au fost insa
fulgeratoare la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Si in Romania se pot observa progrese in aceasta
perioada. Bineinteles, la scara si la dimensiunea unei tari
grevate de structuri socio-economice inapoiate. Sunt totusi
cateva domenii care s-au remarcat prin dinamica si prin
conditia lor noua pe relieful economiei. Astfel, constructia
cailor ferate a atins, la inceputul secolului al XX-lea, 3.150
de km (pe glob lungimea cailor ferate depasea 1,2
milioane de km, dintre care peste 80% in Europa si
America de Nord). S-a constituit si in tara noastra sistemul
bancar-financiar cu o retea de circa 200 de banci, dintre
care sase banci mari avand ca pivot Banca Nationala,
infiintata la 1880, institutie cu drept de emisiune a
monedei si cu o insemnata participare la capital din zona
Partidului Liberal. La inceputul secolului al XX-lea a
inceput exploatarea pe scara larga a „aurului negru",
productia petrolului inregistrand o crestere de la 257.000
tone la aproape 1,8 milioane tone in ajunul razboiului.
Peste 80% din capitalul investit in industria petroliera era
strain: german, anglo-olandez, american, in primul
deceniu al secolului al XX-lea s-au extins considerabil
exploatarea lemnului si productia de cherestea. Acestea
sunt domeniile de succes ale vietii economice, in toate, un
rol important 1-au avut investitiile statului si capitalul
strain. De pilda, statul a investit in caile ferate circa 500 de
273
milioane de lei din imprumuturi. A participat la
dezvoltarea retelei financiar-bancare, a sustinut opera de
incurajare a industriei „mari" (socotita astfel dupa criteriile
vremii).
O ancheta industriala infaptuita in anii 1901-1902 a
aratat ca, la inceputul secolului al XX-lea, valoarea
productiei acestui tip de intreprinderi era de 231 de
milioane lei, iar capitalul investit era de 247 de milioane.
Personalul angajat trecea de 45.000 de persoane.
in deceniul premergator primului razboi mondial,
ritmul dezvoltarii industriale s-a accelerat, fiind
impulsionat, cum am amintit, de exploatarea pe scara
largita a petrolului si a lemnului, de cresterea investitiilor
in sectorul constructiilor, in amenajarea Capitalei etc.
Formele moderne ale economiei de piata si-au croit drum
in organismul social-economic.
Sistemul economic modern al Romaniei era marcat
insa de puternice insemne care il individualizeaza in raport
cu societatile moderne avansate din Occident. Sa
consemnam cateva din ele: nivelul tehnic-productiv in
genere scazut al economiei, chiar in domeniile mai
evoluate; ca urmare, dependenta aproape totala de
tehnologia si de utilajul perfectionat din tarile inaintate, in
vreme ce in tarile industrializate apusene se petreceau
mutatii spectaculoase, care au propulsat domenii de varf:
industria electrica, chimica, industria de automobile,
sustinute de relansarea puternica a domeniilor clasice:
industria carbunelui, metalurgiei, textila, Romania nu se
putea gandi la asimilarea unor domenii de varf. Munca
274
sociala lipsita de complexitate si o productivitate scazuta in
toate ramurile productive, dar mai ales in economia agrara,
se totalizau intr-un venit national redus pe locuitor, situand
tara noastra in zona inferioara pe scara europeana.
Insuficienta surselor de acumulare interna facea necesar
apelul la creditul extern, care greva la randul sau bugetul
tarii pentru plata anuitatilor (plati anuale cuprinzand
amortismentul si dobanda), ce reprezentau intre 17 si 40%
din buget.
Preponderenta categorica a agriculturii in cadrul
economiei nationale si a taranimii in structura populatiei,
dar mai ales a populatiei active, semnalizeaza
caracteristici esentiale ale dezvoltarii tarii. Daca in
sectoarele neagricole carentele tin de nivel si decalaj in
raport cu standardele si performantele tarilor occidentale
avansate, in privinta agriculturii insuficientele erau
organice, structurale.

5. Tranzitie fara modernizare efectiva in agricultura

Punctul vulnerabil al operei de innoire a societatii
romanesti dupa angajarea acesteia pe fagasul modernizarii a
fost, asadar, agricultura. Adica, realitatea covarsitoare sub
aspectul economic, social si demografic a Romaniei.
Cum am mentionat, la inceputul seriei istorice care
urma sa inraureasca evolutia agriculturii s-a aflat Legea
rurala din august 1864 in baza careia s-a infaptuit reforma.
Aceasta a insemnat o deschidere spre forme noi de
productie si de viata sociala. Numai ca restructurarile si
275
prefacerile de dupa reforma au fost foarte limitate si au
avut o capacitate transformatoare redusa. O cauza
importanta care a generat aceasta situatie a fost ingustimea
suprafetelor de pamant primite de tarani. S-a creat, astfel,
o structura a proprietatii puternic polarizata: marea
proprietate de peste 100 de hectare reprezenta circa 70%
din suprafata cultivabila a tarii, in vreme ce taranii
-numarand sute de mii - detineau doar 30%. Ulterior, s-a
extins putin mica proprietate de pana la 10 ha, dar si asa ea
abia daca detinea 50-52% din totalul suprafetelor
cultivabile, iar marea proprietate - peste 48%. Numarul
marilor proprietari era de 4.170 de persoane, iar al micilor
proprietari, cu pana la 10 ha, de 920.000 de persoane.
Existau, in plus, circa 300.000 de tarani lipsiti cu totul de
pamant.
Pe acest fundal s-a nascut regimul de invoieli
agricole, care a dominat economia rurala de la reforma si
pana la primul razboi mondial. Taranul lua in arenda o
suprafata determinata de pamant pentru hrana, iar de cele
mai multe ori si pasuni pentru vite, in schimbul unor
prestatii in munca, sau al unei parti de produse.
Organizarea productiei reunea cele doua celule economice
ale satului in forme traditionale semifeudale, necapitaliste.
Contractul de invoiala era forma; prestatia pentru pamant
de natura semifeudala era fondul. Unii economisti aratau
ca in 1905-1906 numarul total al familiilor taranesti care
au recurs la invoieli era de 520.000, cu o suprafata
arendata de 1.260.000 ha. in total, in circuitul invoielilor
au fost antrenate 1.837.000 ha de teren cultivabil.
276
 Acest sistem a generat o suita de consecinte care s-au
rasfrant asupra tuturor sferelor vietii agrare, iar intr-un plan
mai general, asupra societatii in ansamblu. Sub aspect
economic a franat procesul de inzestrare tehnica a
agriculturii, deoarece mosierii, dispunand de mana de lucru
ieftina si abundenta, nu erau interesati in reorganizarea
productiei pe baze moderne, care presupuneau investitii
insemnate si preocuparea pentru conducerea adecvata a
exploatarii. La conacele boieresti existau vechili, paznici de
holde, vatafi, mai rar administratori de mosii, dar foarte rar
mecanici lucratori propriu-zis, specialisti in agronomie si
zootehnie. O mentalitate de „boier", de „stapan", strain de
spiritul intreprinzator, a generat pe scara intinsa
absenteismul, favorizat si de ascensiunea extraordinara a
marii arendari.
Catre 1905, din intreaga suprafata cultivabila mai
mare de 100 de ha, circa 60% era exploatata de 3.332 de
arendasi. Erau etnici romani, greci, armeni si evrei.
Functia marelui arendas din Romania a fost in genere
parazitara si speculativa.
Lipsa de pamant si cresterea demografica au marit
presiunea cererii din partea taranimii, creand astfel
premisele ascensiunii considerabile a arenzilor.
Fenomenul s-a conjugat cu intensificarea cererii de cereale
pe piata mondiala, creand oportunitati pentru exportul pe
scara largita de catre marea proprietate, intre 1880-1914,
Romania a exportat circa 80 de milioane de tone de
cereale (in majoritate covarsitoare grau si porumb). A fost
modalitatea principala de cuplare a Romaniei moderne la
277
circuitele de schimburi mondiale, tinand seama de faptul
ca cerealele reprezentau circa 80% din exportul romanesc.
Desi contribuiau cu 80% din totalul exportului, la sate nu
se intorceau decat circa 20% din valoarea acestuia. Acolo
unde continuau sa traiasca 80% din populatie, intr-o
perioada de transformari rapide in toate sferele vietii
materiale si spirituale, taranii nu s-au bucurat aproape de
nici unul dintre avantajele lumii moderne. Satul romanesc
a ramas cufundat in nepasare, decuplat parca de la
circuitele civilizatiei din epoca.

6.1907. Revolta Romaniei profunde

Contradictiile din viata agrara au devenit foarte
tensionate la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea, ducand la izbucnirea a doua puternice
rascoale taranesti: cea din 1888 si mai ales cea din 1907,
eveniment de proportii si intensitate dramatica.
Izbucnita la 9 februarie 1907 in nordul Moldovei,
judetul Botosani, in comuna cu nume fatidic Flamanzi,
rascoala s-a aflat cam 2-3 saptamani intr-o faza de
gestatie. S-a aprins insa ca o flacara imensa in judetele
Moldovei de Sus: Botosani, Dorohoi, Iasi, apoi dara de
foc a rascoalei a coborat in judetele invecinate si spre sud,
pana la Galati.
Era o primavara rece, cu pamantul umed punctat de
zapada, cu cerul vanat. Rascoala avea caracterul unei salbe
de miscari la nivelul unor sate sau al catorva localitati.
Forta ei era data de simultaneitatea izbucnirilor si de
278
impetuozitatea actiunii taranilor, care izbeau si ardeau
conacele (mai rar in Moldova), devastau magaziile si
patulele de cereale ale mosierilor sau arendasilor,
imparteau uneori avutul curtilor boieresti. Primariile erau,
de asemenea, punctele de raliere ale masei de tarani. Ele
pastrau contractele de invoieli, actele cu obligatiile
taranilor, marturiile nevoilor, supunerii la munca, la
eforturi, la indatoriri. Chiar din primele zile ale lunii
martie, taranii s-au grupat in coloane, au fortat barierele si
au patruns in orase, in Botosani au avut loc devastari, in
Iasi taranii au fost respinsi, in Vaslui s-au produs ciocniri
puternice cu detasamentele militare chemate sa pastreze
ordinea. La Galati, ceata taranilor ajunsa pe Strada
Domneasca si pana la Palatul Administrativ a fost
imprastiata de armata prin arme de foc. La comanda
detasamentului de rosiori se afla si sublocotenentul Ion
Antonescu. Au cazut 14 morti si mai multi raniti.
Spre 9-10 martie, cand valul rascoalei era in scadere
in Moldova, aceasta a izbucnit cu o impetuozitate sporita
in Muntenia. Principalele arii de raspandire a revoltelor au
fost zona judetelor Buzau si Ramnicu Sarat, apoi marele
areal al campiei muntene - Vlasca, Teleorman si Olt, in
sfarsit, dar nu in ultimul rand, Dolj, Romanati si
Mehedinti, in cateva zile, circa 500 de localitati din
Muntenia si Oltenia s-au aflat sub perdeaua de foc a
rascoalei, in Vlasca si Teleorman, rascoala a cuprins cate
50 de localitati, in Buzau 41, in Ramnicu Sarat 22, in Olt
si Romanati peste 30 de fiecare judet, in Dolj 96, in
Mehedinti 46 de localitati.
279
 Revoltele se dezlantuiau cu o forta elementara, ca un
tipat de deznadejde si disperare. Romania profunda se
revarsa peste zagazuri, multimile patrunzand, cand puteau,
in orase. Spre Bucuresti s-a indreptat o coloana de circa
4.000 de rasculati, imprastiati insa inainte de a intra intr-
un oras panicat.
intr-un interval foarte scurt, mentalul taranesc a pus in
circulatie simboluri, reprezentari ale unor nazuinte
nedeslusite: ba ca „studentii" vin si li se alatura in lupta, ba
ca regele ar fi si el de partea taranilor, dar „ciocoii" il
impiedica sa le faca dreptate, ba ca ar fi si imparatii care le
sunt favorabile... Toate erau semne care exprimau nevoia
de sprijin, de ajutor, de calauza.
in prima parte a rascoalei era la putere un guvern
conservator prezidat de Gheorghe Gr. Cantacuzino, mare
latifundiar, proprietarul somptuosului palat de pe Calea
Victoriei care adaposteste astazi Muzeul „George
Enescu". Crezand ca rascoalele vor fi localizate si efemere
si ezitand sa adopte drastice masuri represive, guvernul
conservator s-a aratat nepregatit sa infrunte o miscare
dezlantuita tumultuos. Cand unda ei de soc parea ca
inghite tara intreaga, guvernul conservator s-a retras, la 12
martie 1907, fiind inlocuit cu unul liberal, condus de
Dimitrie A. Sturdza si avand ca stalpi ai momentului pe
Ion I.C. Bratianu, ca ministru de interne, si Alexandru
Averescu, ca ministru de razboi. O urgenta mobilizare a
catorva contingente militare si o puternica dezlantuire de
forte represive au inabusit rascoala in circa o saptamana
de la instaurarea guvernului liberal. Au cazut peste 4.000
280
de victime facute de armata, in unsprezece localitati, s-a
recurs chiar si la artilerie. Peste satele ravasite s-au abatut
arestarile si razbunarile, uneori salbatice, ale mosierilor si
arendasilor. Unii prefecti - ca, de pilda, Constantin Stere
sau N. Lupu - au procedat mai cu blandete, cautand sa
impace spiritele.
Orasele au trecut repede din starea de panica in cea
de acalmie; doar intelectualitatea a fost puternic marcata
de fenomenul care semnaliza grave disfunctiuni ale
societatii.
Peste douazeci si cinci de ani, un roman descins din
Transilvania, din mediul unei literaturi militante, avea sa
reveleze adevarul asupra conditiei taranimii antebelice,
asupra societatii romanesti, in genere, in marele roman
Rascoala. Era scriitorul Liviu Rebreanu.
Cat priveste cercurile dominante, ele inca nu s-au
aratat dispuse, nu la mici concesii, ci la o opera de largi
reforme. A trebuit sa treaca sapte ani pentru ca Partidul
Liberal, prudent in jocurile politice si preocupat sa atraga
toate fortele intr-un curs de prefaceri, sa declanseze, in
1914, era reformelor: realizarea unei improprietariri,
conceputa si acum pe o scara redusa, si extinderea
dreptului de vot la categoriile stiutorilor de carte.

7. Societate si putere politica

Intrarea Romaniei intr-un nou ciclu evolutiv a fost
considerata mai ales in raport cu transformarile politice-
institutionale care au avut loc in a doua jumatate a
281
secolului al XlX-lea. Romania moderna era identificata,
pana la un punct, cu Romania noilor institutii politice,
juridice, administrative, culturale, cu infrastructurile
bancar-financiare, cu constituirea mecanismelor moderne
ale functionarii economiei de piata. Ea s-a revendicat in
acelasi timp si de la principalele evenimente care au
prezidat consolidarea sa politica si statala si afirmarea in
contextul vietii europene (Unirea Principatelor la 1859 si
cucerirea independentei nationale la 1877).
Dupa Unirea din 1859, al doilea mare moment in
seria faptelor din viata politica 1-a constituit venirea lui
Carol I de Hohenzollern pe tronul tarii si adoptarea
Constitutiei, la 1866. Carol I a cautat „sa construiasca
imaginea unei dinastii nationale", cum se exprima un
istoric francez. A facut-o prin stilul activitatii, prin
comportamentul sau de monarh si prin sensibilitatea
pentru afirmarea prestigiului tarii pe plan international.
A fost un om al ordinii si al lucrului bine facut. Dar
nu a fost insufletit de o mare idee, cum arata I.G. Duca,
barbatul de stat liberal legat afectiv de rege. Carol I s-a
integrat regimului si conditiei societatii, ba o considera
cumva prea impetuoasa, desi a avut ca om de stat preferat
pe I.C. Bratianu, fruntasul Partidului Liberal. Actul care a
statuat aproape sase decenii configuratia structurilor
politico-institutionale din Romania a fost Constitutia din
1866. Ea este in multe privinte o oglinda a civilizatiei
romane moderne; document de vitrina si de prevederi
devenite doar partial operationale.

282
 Constitutia punea temei unei guvernari moderne,
reprezentative. Ea prevedea un larg regim de drepturi si
libertati publice si cetatenesti, dar care erau ignorate si
sfidate cand era in cauza covarsitoarea masa a taranimii,
intr-o disputa prilejuita de initiativa unui grup de tineri
care raspandeau Constitutia la sate, astfel ca taranii sa
cunoasca prevederile ei, Take lonescu, om politic nu
tocmai obtuz conservator, spunea totusi in Parlament:
„Constitutia e o carte subversiva la sate". Carte de
directive pentru norme politice si drepturi cetatenesti,
Constitutia era o opera juxtapusa unei realitati in raport cu
care ea avea valoare de „forma fara fond". „A existat la
noi o deosebire imensa intre legea scrisa si starea de fapt
-sublinia Paul Negulescu, un bun cunoscator al vietii
constitutionale din Romania. Cand asemenea discrepanta
exista intre realitate si legalitate, se naste imoralitatea".
Pe terenul structurilor socio-economice date, taranii
nu-si puteau forma o constiinta a drepturilor cetatenesti,
incat problema nu consta doar in faptul ca li se incalcau
aceste drepturi, ci si in limitarea obiectiva a posibilitatii de
a dobandi a constiinta cetateneasca si a percepe sensul
libertatilor inscrise in pravila tarii.
Oglinda starii de drept a societatii o constituia in fapt
sistemul electoral statornicit prin Constitutie. Pe acest
teren s-a operat o discriminare flagranta, care anula in fapt
egalitatea cetatenilor in sfera politicului, adoptandu-se la
1866 un sistem cenzitar foarte restrictiv. Censul - altfel
spus, cuantumul de impozit in functie de care se stabilea
conditia cetateanului de elector sau eligibil - a fost grila
283
care a scos, practic, masele muncitoare din mecanismul
vietii politice.
Sistemul restrans de votare n-a fost propriu doar
Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si de
la inceputul secolului al XX-lea. El s-a extins progresiv in
Anglia, in Italia, in Germania, in Austria pana la nivelul
votului universal. Romania a ramas, cum spunea un
cunoscut om de cultura, Constantin Stere, cu „camera cea
mai cenzitara din Europa". Tot el o numea si „tara de
latifundii".
intr-adevar, potrivit sistemului nostru electoral,
taranii, care formau 80% din populatie, aveau repartizat
pentru vot colegiul al treilea, cu doar 38 de deputati din
183. Restul de 145 de deputati revenea claselor
superioare, in special mosierimii. Si asa, cei 38 de deputati
erau alesii guvernamentali, votati formal de reprezentantii
taranimii, incat in Parlament nu s-a nimerit mai nici un
taran in toata perioada din a doua jumatate a secolului al
XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea.
Lipsa de flexibilitate a sistemului politic constituia un
semn distinctiv al cadrului civilizatiei moderne a
Romaniei, al cristalizarii identitatii ei.
Parlamentul a fost dominat de la inceput, din 1859 si
dupa aceea din 1866 si pana la 1918, de mosierime.
Observam, asadar, o dominatie a mosierimii in sistemul
agrar si a agriculturii in economia nationala, o criza
sociala generata de sistemul agrar si exteriorizata in
miscarile taranesti, culminand cu rascoala din 1907, o
preponderenta mosiereasca in viata politica a tarii. Iata
284
interconexiunea dintre marile componente ale societatii
-economic, social, politic, componente care se integreaza
in totalitatea civilizationala a Romaniei moderne intre ani
1866-1918. Tocmai interconexiunea componentelor
amintite asigura structura organica a civilizatiei. A
intelege, a explica ideea de civilizatie inseamna a percepe
si interconexiunea, a surprinde articularea componentelor
civilizatiei.
Viata politica din Romania celei de a doua jumatati a
secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului XX a fost
dominata de doua „partide istorice": Partidul National
Liberal si Partidul Conservator. Obarsia acestor partide
suie spre perioada revolutiei lui Tudor Vladimirescu. Ele
s-au desenat la inceput ca stare de spirit si ca atitudini
ideologice. La 1848, protagonistii miscarii considerau ca
apartin unei „tinere partide nationale". Dupa aceea,
curentele de idei, de orientari si de atitudini politice s-au
delimitat mai limpede: in cadrul orientarii nationale si
liberale s-au profilat cateva grupari, dupa cum si nuantele
conservatoare vadeau, de asemenea, tendinte moderate
sau pronuntat conservatoare, in functie de pozitia fata de
proiectul noii structuri politico-statale, de randuielile
social-economice, de figura domnitoare a tarii.
Partidul National Liberal si Partidul Conservator s-au
cristalizat mai ales dupa 1866. Lungul drum al celor doua
curente si miscari politice s-a finalizat o data cu formarea
Partidului National-Liberal, la 1875, si constituirea
Partidului Conservator, la 1880.

285
 Autoritatea si puterea lor de inraurire se datorau
sprijinirii pe singurele forte politice active care beneficiau
de atuurile averii, culturii, traditiei, influentei in mass-
media, pregatirii pentru exercitarea functiilor publice,
inrauririi asupra opiniei publice, stapanirii parghiilor
administrativ-institutionale.
Partidele Liberal si Conservator nu trebuie
considerate in registrul unor categorii de clasa. Ele sunt
distincte, sunt diferite, dar nu intemeiate pe deosebiri
organice. Cele doua partide exprimau interesele blocului
social-istoric format pe terenul dezvoltarii civilizatiei
romane moderne. Liberalii cautau prin doctrina, viziune si
actiune politica sa favorizeze intr-o mai mare masura
afirmarea relatiilor economice si sociale capitaliste. „...
Da, noi Romanii - spunea la 1883 I.C. Bratianu, arhitectul
liberalismului roman - avem sa facem fapte mari; avem sa
cream conditiunile societatii moderne romanesti". O
frumoasa idee, ca aspiratie, in ordinea realitatii curente,
politica liberala nu a depasit insa niciodata cadrul
structurilor date ale proprietatii funciare, pana la 1914,
spre a lua cursul unei alte politici agrare si electorale abia
din 1917-1918. La randul sau, Partidul Conservator a fost
grefat pe interesele mosierimii, ale marii proprietati, dar si
acesta era deschis unor transformari cerute de opera de
modernizare a societatii. Modernizare, dar cu o mare
proprietate mosiereasca, cu o politica fiscala si financiara
orientata spre agricultura, cu resemnarea la conditia de
„tara eminamente agricola", cu initiative industriale si
urbane parcimonioase. Conservatorismul roman a fost
286
vetust, atasat ideii cresterii lente, organice, dar respectuos
fata de regimul constitutional reprezentativ, pus in situatia
de a face, la nevoie, si o mica improprietarire a taranilor la
1888 (din mosiile statului), de a adopta o lege a minelor
(1895) prin care bogatiile subsolului (cu exceptia
petrolului) treceau in proprietatea statului, chiar de a
extinde prevederile Legii de incurajare a industriei (1912)
atunci cand situatia devenise presanta.
Asadar, cele doua partide de guvernamant reflectau
cadrul civilizatiei romane moderne in parametrii
constituirii ei in a doua jumatate a secolului XIX-lea si la
inceputul secolului al XX-lea. Ambele operau pe terenul
acesteia cu deosebirea ca liberalii urmareau s-o dezvolte in
sensul modernizarii, iar conservatorii s-o conserve si s-o
lase sa se miste pe cat posibil de la sine.

8. Cultura si educatie scolara

Toate culturile din lume au constiinta propriilor valori
pe care le revendica, in chip firesc, ca pe un titlu de
noblete. Asa se manifesta si cultura romana. Mai ales in
legatura cu fenomenul cultural din a doua jumatate a
secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului al XX-lea,
cand s-a infiintat si au inceput sa se afirme forte creatoare
in Academia Romana, cand s-au creat institutii
specializate pe langa facultati si in cadrul Academiei, cand
literatura si arta, dupa ce intrasera in mondenitate prin
romantism, au propus in circuitul universal de valori
figurile lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion
287
Creanga in literatura, personalitati de prim rang in arta, in
muzica, in istorie si sociologie. Culturii inalte, savante, ii
sunt specifice fenomenul sincronismului, o mare sensi-
bilitate fata de manifestarile din cultura europeana, fata de
innoirile produse pe marea scena a culturii europene.
Criticul literar si omul de cultura Eugen Lovinescu a facut
din ideea sincronismului si a mutatiei valorilor o lege
sociologica dupa care s-ar fi dezvoltat intreaga noastra
civilizatie moderna. Cu atat mai mult domeniul culturii,
artei, literaturii. Un alt interpret al civilizatiei si culturii
noastre, Pompiliu Eliade, a subliniat ca influenta franceza
asupra Principatelor Romane si mai tarziu a Romaniei a
fost atat de puternica incat Romania moderna este o
creatie a acestei influente, iar ideile, stilul elitelor, viata
culturala (in special literara) au fost influentate decisiv de
iradiatiile Frantei. Autorul are multa dreptate.
Dar, ceea ce se cuvine precizat este caprin spiritul si
caracteristicile sale dominante, cultura romana a fost, in
planul viziunii sale o cultura organica si istorica de tipul
spiritualitatii germane, iar nu rationalista si dinamica, de
tipul celei franceze. Istorismul este prin definitie traditi-
onal-evolutionist. Are vocatia conservarii, a perpetuarii
insemnelor originare in durata istoriei. Potrivit acestei
viziuni, dezvoltarea suie din sine in acord cu natura
proprie a matricei istorice, cu impulsurile sale
preexistente. Nu adera la ideea rupturilor dinamice in
istorie, ci numai la prefaceri lente.
Aceasta viziune a venit si prin filiera ganditorilor si
marilor oameni de cultura cum au fost Titu Maiorescu si
288
Minai Eminescu, a unei intregi pleiade de filosofi, literati,
economisti sau istorici (Nicolae lorga, Dimitrie Onciul,
Vasile Parvan), formati in mediile culturale germane. Dar
spiritualitatea de acest tip a crescut pe insasi matricea
realitatii profunde romanesti, a ruralismului si
imobilismului vietii agrare, care au marcat conditiile
istorice ale tarii.
Acesta este cadrul formativ-spiritual al conceptiei
junimiste, al poeziei si gandirii lui Mihai Eminescu, ca si
al viziunii istorice a lui Nicolae lorga. De asemenea, al
romanelor lui Mihail Sadoveanu si al filosofici lui Lucian
Blaga... Un fapt plin de inteles: cand a fost sa rosteasca
gandul lor cel mai inalt, la primirea in Academia Romana,
Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga si Liviu Rebreanu 1-au
indreptat catre sat si catre taranul roman.
in domeniul educatiei scolare, societatea romaneasca
a lasat sa se manifeste un fenomen inadmisibil, rezonant
inapoierii agrare si elitismului politic. Este vorba,
bineinteles, de analfabetism, de stigmatul nestiintei de
carte, in 1899, la trei decenii si jumatate de la adoptarea
legii lui Cuza asupra invatamantului obligatoriu de patru
clase, aproape 80% din populatia Romaniei era...
analfabeta. Noroc cu energicul ministru al invatamantului,
Spiru Haret, care a ridicat pana la moartea lui, in 1912,
numarul stiutorilor de carte la 36%. Ceea ce s-a petrecut
insa in sfera educatiei si invatamantului pana la 1900 nu
ingaduie nici un fel de circumstante atenuante care ar pune
la adapost un stat modern si o clasa politica culta si
superior instruita, intreaga problema se reduce la 4.000 de
289
sali de clasa (sau de scoli) si la 4.000-5.000 de invatatori.
Este de prisos sa insistam asupra faptului ca modernizarea
in sfera invatamantului si educatiei ar fi putut urma alt
traseu. Dar, in ansamblul realitatii romanesti, era destinata
sa fie o modernizare ciuntita, in rezonanta si
interconexiune cu conditia regimului agrar si a regimului
politic. Componentele agrar, politic, scolar-educational
sunt interdependente, definind, intr-un fel, conditia
civilizatiei romane moderne.

9. Mentiuni finale
in prima faza a civilizatiei romane moderne,
organismul socio-economic si politic s-a structurat intr-un
ansamblu care si-a perpetuat caracteristicile esentiale de la
Unirea din 1859 si instaurarea monarhiei (1866) si pana la
primul razboi mondial. Considerata ca totalitate socio-
istorica, ea (civilizatia in perioada data) s-ar putea defini
ca o forma a evolutiei capitaliste cu o puternica
componenta mosiereasca ce se rasfrangea asupra tuturor
domeniilor de viata a societatii - economica, sociala si
politica. Datele specifice ale componentelor sociale si
agregarea lor globala rezuma cu elocventa individualitatea
caracteristicilor evolutive ale societatii romanesti.
intr-o formula globala, putem caracteriza evolutia
Romaniei de la 1860 la 1916 ca o perioada care
configureaza o structura a unei societati moderne
diferentiata tipologic de Apusul modern prin multipli
factori de ordin economic, social, politic si cultural; este
290
modernitatea unei tari inapoiate. Expresia nu cultiva un
paradox, ci tine efectiv de realitatea situatiei. Iar inapoierea
nu se raporteaza doar la situarea in timp a demararii
procesului de modernizare (nu este, deci, o intarziere) sau
la diferentele cantitative ale unor indicatori economici. Ea
cere ca realitatea de ansamblu sa fie perceputa intr-o
perspectiva distincta fata de modelul societatii moderne
occidentale.
Ca tip de dezvoltare socio-economica, Romania nu
era insa singulara. Similaritati, mai mult sau mai putin
pronuntate, se regasesc in linia evolutiva a Ungariei, a
Rusiei, a Poloniei, pe fondul unor elemente de diferentiere
ce subliniaza diversitatea procesului istoric.
Prefacerile si transformarile petrecute in aceasta
epoca nu au modificat marile linii de rezistenta ale
cadrului dat, trasaturile sale configuratoare. Senzatia de
precipitare a multor fenomene trebuie privita in
dimensiunea ei reala, adica in limitele prescrise de cadrul
existent.
O „ardere a etapelor"? Da, in raport cu starile
anterioare, dar o ardere care n-a impus un nou model al
modernizarii.
A trebuit sa vina primul razboi mondial, sa se
schimbe radical atmosfera sociala si politica a epocii, sa
aiba loc evenimente capitale de ordin national si mutatii
structurale in viata politica pentru ca civilizatia romana
moderna sa intre intr-un nou ciclu evolutiv.

291
 II
10. Romania dintre cele doua razboaie mondiale. Un
nou prag istoric al modernizarii
Primul razboi mondial a taiat o brazda adanca in
istoria Europei. A antrenat prefaceri considerabile in
existenta unor popoare, in geografia politica a
continentului, in raporturile militar-diplomatice, in viata
natiunilor.
Vectorii transformarilor de dupa razboi au marcat
intens si realitatea istorica romaneasca. Ei s-au exercitat
deopotriva pe plan national-statal, social si politic,
cristalizand o noua conditie a acesteia.
Un mare proiect national a purtat germeni stimulativi
pentru innoiri in plan social, economic, politic, in
ascensiunea pe calea civilizatiei. Ca si la 1859, constiinta
nevoii de transformare si de modernizare a societatii a
devenit mai vie si a iradiat in transformarile care au avut
loc, in special in perioada 1919-1921. Scadenta acestor
transformari venise de mult, iar magnitudinea lor se
datoreaza, deopotriva, presiunilor ivite inauntrul organis-
mului social, atmosferei istorice generale create in
legatura cu sfarsitul razboiului, cu radicalizarea starii de
spirit peste tot in Europa, cu dezlantuirea furtunoasa a
Revolutiei din Octombrie in Rusia si cu modificarile
istorice induse de Unirea din 1918 si in Romania. Asadar,
proiectul national romanesc s-a realizat in 1918 intr-o
forma integrala, prin unirea (in ordine cronologica) a
Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Cele
292
trei acte ale Unirii, consfintite ulterior prin tratate
internationale, au configurat, laolalta cu vechea Romanie,
un nou cadru teritorial-statal.
Sub aspect teritorial si demografic, al resurselor
naturale si materiale, al totalitatii factorilor de viata
economica si culturala, Romania de dupa primul razboi
mondial se prezentau la alti parametri fata de cea
antebelica.
Sintetic, datele comparative ale catorva indicatori
esentiali ai potentialului de resurse umane si materiale, de
forte de productie si de mijloace de transport, se prezinta
astfel:

Vechiul Romania %
Regat 1919
Populatia (mii locuitori) 7.222 14.670 203
Suprafata (km ) 137.90 295.049 13
3
Capital investit in 1.406 2.857,4 201
industrie (in mil.lei)
Personal (industria 63,4 157,3 248
prelucratoare - in mii lei)
Fondul arabil al tarii 6.116 10.923 179
-media 1919-1922 (inmii
ha)
Fanete si pasune (media 1.157 4.247 270
1919-1924 -in mii ha)
Paduri (media 1919-1924 2.892 7.249 231
293
in mii ha)

Noua conditie a Romaniei a pus intr-o perspectiva

favorabila dezvoltarea societatii in toate compartimentele
sale. Pentru cadrul activitatii economice, acest lucru este
de domeniul evidentei prin sporirea complexitatii
organismului social-economic si al elementelor potentiale
de care dispunea sub raportul surselor de energie, materii
prime, al complementaritatii lor, al capacitatilor de
productie, al interconectarii lor functionale, al extinderii
pietii interne a circulatiei de bunuri si servicii. Volumul si
multilateralitatea resurselor materiale ale Romaniei
interbelice i-ar fi permis o crestere a productiei de 6-7 ori
din resurse proprii.
Si ca intindere geografica, si ca populatie, Romania
se situa pe locul 7-8 in Europa. O tara cu un relief
distribuit armonios, cu o campie si cu un teren generos
facand din ea a doua sau a treia din Europa (daca
exceptam imensa Rusie), cu paduri de mare frumusete, cu
ape curgatoare nu prea abundente, dar atunci inca limpezi
si curate, cu o viata pastorala nascuta din veacuri, formand
ea insasi o civilizatie.
Romania postbelica avea toate motivele sa fie
increzatoare in viitor, sa se bucure de unitate.
Sigur, Romania nu era etnic omogena, dar niciunde
ea nu obtinuse etnic mase mai numeroase de minoritati
decat erau asezati romanii pe teritoriile reunite. Potrivit
recensamantului din 1930, minoritatile reprezentau 28,1%
din populatia totala a tarii. La orase, ponderea lor trecea de
294
41%. in mediul urban din provinciile reunite ele prevalau
asupra elementului romanesc: 69% in Basarabia, 67% in
Bucovina, 65% in Banat, 64% in Transilvania.
Chiar diferenta oras-sat a locuirii pe nationalitati este
un indiciu al autohtoniei si vechimii romanilor in
provinciile reunite, pentru ca satul este o asezare a
permanentei in vreme ce orasele sunt creatii mai noi, cu
propensiune spre forme de viata evoluate, moderne.
Intervine, in plus, faptul ca in unele provincii - de pilda, in
Transilvania - romanii nu aveau dreptul sa patrunda la
orase. La fel, populatia neromaneasca in provincii ca
Bucovina sau Basarabia este venita covarsitor dupa
intrarea acestor provincii sub stapanire straina: austriaca
sau ruseasca.
Sigur, indicele general de marime a nationalitatilor, la
orase ca si la sate, este foarte important. Trebuie sa tinem
insa seama de diversitatea relativ mare a nationalitatilor,
de disparitatea asezarii lor teritoriale, de aspectul
enclavatic al locuirii, acolo unde este vorba de zone
compacte.
Maghiarii, germanii, evreii si populatia ruso-
ucraineana prezentau, prin masa lor, un interes special
pentru construirea raporturilor nationale si sociale in noul
cadru politic-statal. Tocmai pentru ca beneficiau de un
nivel material si educatie in general mai buna decat
romanii cu care convietuisera inainte si convietuiau dupa
Unire, fenomenele integrarii erau sensibile si complexe.
Ca sa nu mai vorbim de politica revizionista a statelor
vecine, care tensiona relatiile interetnice din Romania.
295
 Dupa primul razboi mondial a aparut, prin urmare, o
problema noua in raport cu care viziunea asupra natiunii,
asa cum era ea definita in veacurile anterioare, trebuia sa
suporte modificari in sensul deschiderii catre celalalt, al
preocuparii pentru amenajarea unui spatiu social-politic
integrator, al armonizarii intereselor si aspiratiilor
identitare.
Romania dintre cele doua razboaie mondiale nu a
contat pe certitudinea granitelor (tinand seama de
atitudinea si tendintele unor state vecine). Aceasta s-a
resimtit in unele practici in problema minoritatilor in
interior, pe langa anumite deficiente ale cercurilor
dominante romanesti in amenajarea raporturilor
interetnice.
Pe plan social-economic, momentul transformator
este dominat de reforma agrara din 1918-1921. A fost
perceputa ca etalon al capacitatii de deschidere la
schimbare a societatii romanesti. Principalele date ale
reformei se exprima astfel: din cele circa 8,1 milioane de
hectare detinute de proprietatea mai mare de 100 ha, s-au
expropriat peste 5,8 milioane ha. S-au impartit peste 3,8
milioane ha la aproape 1,4 milioane de tarani, s-au creat
izlazuri comunale pe circa 990.000 ha, au fost expropriate
circa 540 mii ha de padure. Marea proprietate s-a redus
considerabil, incat mosierimea, desi mai detinea in medie
circa 155 ha arabile de persoana, si-a pierdut rolul
dominant in societate. O clasa dainuind, sub diverse
forme, de secole a intrat in conul de umbra al istoriei.
Reforma a produs o considerabila deplasare in structura
296
proprietatii. Ea a redus substantial regimul de invoieli
agricole devenit simbol al Romaniei antebelice, cu toate
consecintele sociale si economice ce decurgeau din acest
regim. Dar nici noua structura a proprietatii nu a satisfacut
pe toti taranii cu proprietate de natura sa le asigure o
norma considerata de ei necesara - 4-5 ha.
O asemenea asteptare era obiectiv irealizabila,
intrucat, chiar intr-o repartizare egalitara a pamantului
cultivabil, suprafata totala era mai mica decat optimul
gandit de tarani. Ideea egalitara si civilizatia moderna
foarte stratificata sunt dimensiuni situate in cadre diferite
ale realului dezvoltat economic si ale orizontului spiritual
traditional. Ca factor de civilizatie, reforma din 1918/1921
a restructurat relatiile de proprietate, zdruncinand sistemul
invoielilor bazat pe dijma, a scos taranii din Vechiul Regat
de sub povara acestui sistem, echivaland, de fapt, cu a
doua eliberare a lor, dupa cea din 1864, si a instituit un
nou peisaj agrar in care taranimea si mica economie rurala
precumpaneau in cadrul acestuia.
Pe langa dimensiunea social-economica, reforma din
1918-1921 a avut si o dimensiune nationala, intr-adevar,
reforma a creat structuri similare de proprietate agrara pe
intreg cuprinsul tarii. Sigur, si inainte de reforma
structurile de proprietate se asemanau: marea si mica
proprietate erau polarizate. Ele se integrau insa in alte
medii socio-istorice, in alte contexte nationale, chiar in
alte regimuri de exploatare economica in agricultura. Prin
reforma, regimul agrar din Romania s-a limpezit,
conditiile exploatarii din Vechiul Regat, din Transilvania,
297
Basarabia si Bucovina s-au apropiat, fara sa dispara,
bineinteles, unele diferente provinciale si zonale. Reforma
in sine a fost insa un factor integrator al vietii agrare si de
coeziune a organismului politic-statal.
in concluzie, trebuie retinut ca progresul dezvoltarii
civilizatiei moderne in Romania nu se putea realiza jara
infaptuirea unei largi reforme a structurii agrare a tarii.
Dar, pe cat de justificata era reforma ca act care
incheia un ciclu evolutiv ineficient si apasator in viata
agrara a tarii, pe atat de mari s-au vadit dificultatile
demarajului economic al agriculturii in noua conditie.
O economie agrara puternica nu se putea cladi pe un
regim care miza pe mana de lucru ieftina a taranilor si pe
nevoia lor de pamant, asa cum a fost pana la 1921. La
randul ei, mica proprietate nu are resurse interioare pentru
o agricultura de randament si productivitate ridicate. Un
nou ciclu agrar ar fi trebuit sa parcurga un traseu temporal
relativ indelungat (o noua etapa istorica) spre a se ajunge
la o structura economica functionala moderna, dezvoltata,
in Romania dintre cele doua razboaie mondiale, productia
si productivitatea muncii in agricultura au scazut chiar fata
de perioada dinaintea primului razboi mondial. Productia
medie de cereale la hectar, in etapa 1920-1940, s-a situat
intre 800-1000 kg la hectar, avand ca tendinta o usoara
crestere intre 1936-1940. Aceasta productie era cu 60-
70% mai mica decat in tari europene avansate, in S.U.A.,
diferenta era data mai ales de productivitatea muncii foarte
ridicata, obtinuta prin extinderea mijloacelor mecanizate.
Tractoarele si utilajele mecanizate au devenit o
298
componenta insemnata a utilajului agricol. Ele au fost
introduse pe scara relativ larga in Anglia, Germania,
Franta si nordul Italiei, in Romania, functionau intre 3.000
si 5.000 de tractoare, ingrasaminte chimice se foloseau pe
o scara cu totul redusa.
Dificultatile create de criza economica din 1929-
1933, care au dus la scaderea catastrofala mai ales a
preturilor la produsele agrare (in special cerealiere), au
impiedicat procesul acumularilor productive in sfera
economiei agrare si au grevat veniturile bugetare si
financiare, au impietat asupra dezvoltarii economice a
tarii, in general.
Civilizatia agrara din Romania a continuat si dupa
reforma, sa-si pastreze caracterul traditional. Au aparut
mai evidente unele fenomene cu pondere insemnata in
ansamblul vietii economice si sociale, care existau si
inainte. Reforma le-a dezvaluit insa acuitatea si
dimensiunea. Asa era suprapopularea agricola, foarte
dificil de atenuat in conditiile unui spor demografic rural
foarte ridicat si ale unor debuseuri restranse ale fortei de
munca la orase. O mai larga oferta ocupationala la orase si
un nivel mai ridicat de educatie scolara si profesionala ar
fi absorbit o parte din mana de lucru excedentara si ar fi
redus presiunea demografica asupra pamantului. Dar cand
pamantul ramane izvorul principal de existenta si de
avutie, se intelege ca asupra lui se exercita o presiune.
Traditia se perpetua, se relua ciclul ocupatiilor si formelor
de trai, iar sursele de bunastare si de proprietate ramaneau
limitate.
299
 O deschidere industriala a Romaniei constituia un
dublu deziderat: al importantei in sine a domeniului si al
resurselor sale transformatoare in directia modernizarii
societatii si a descongestionarii unor fenomene pe care
agricultura, in conditia in care se afla, nu le putea inlatura
prin miscarea propriilor mecanisme.

11. Industria in noua faza a romaniei moderne.

Cresc ritmurile dezvoltarii, ramane inapoierea
(decalajul)
Pana la primul razboi mondial, Romania a avut un
organism social-economic cu o singura viteza constituita
-agricultura - si cu o a doua viteza aflata in curs de
structurare ca organism modern. Dupa primul razboi
mondial s-a constituit si cea de-a doua viteza, care si-a
afirmat prezenta (in drepturi depline) in organismul social,
dar nu in masura sa antreneze si sa reconfigureze intregul
organism. Pornindu-se de la ponderea productiei bunurilor
de capital in totalul valorii productiei nationale s-a
considerat, in literatura noastra istorica-economica, ca
Romania a atins inaintea celui de-al doilea razboi mondial
pragul de tara industrial-agrara. in realitate, perceptia
lumii si specialistilor din Apus despre Romania era cea a
unei tari rurale, subdezvoltata economic. Pe de alta parte,
invocatul procent de 49/51% al ponderii sectoarelor
industrial-agrare vadea nu performantele primului, cat
insuficientele de structura ale ambelor, in legatura cu
dezvoltarea industrial-bancara a Romaniei intre cele doua
300
razboaie mondiale se cuvin subliniate urmatoarele: aceasta
dezvoltare nu s-a petrecut ca o linie continua, vreme de
douazeci de ani. Infrastructura Romaniei (mai ales caile
ferate), economia industriala, sistemul financiar-bancar au
iesit sleite din razboi. Ca, de altfel, si agricultura,
nemaivorbind de pierderile umane, de suferintele si
privatiunile atroce indurate de populatie. Primul razboi
mondial, ca si cea de a doua conflagratie mondiala au
supus popoarele, in special pe cele europene, la mari
incercari, la incredibile pierderi materiale, la teribile
tragedii si dezastre umane.
in ce priveste transporturile, restabilirea legaturilor
economice, asigurarea unei anumite functionalitati a
sistemului financiar-bancar, in toate aceste domenii
procesul de refacere a durat patru-cinci ani, sau si mai
mult. Abia din 1924 s-a produs demarajul economiei, care
a inregistrat pana in 1929 o crestere cu circa 40% fata de
nivelul antebelic. Este un ritm sustinut inregistrat de
putine tari europene.
Criza economica din 1929-1933 a lovit puternic
economia romaneasca. Fapt semnificativ, insa, criza nu a
generat si comprimarea productiei industriale, cum s-a
petrecut, de pilda, in statele puternic industrializate ale
lumii ca S.U.A. si Germania, unde efectele crizei au fost
dezastruoase in industrie.
in Romania s-a inregistrat o masiva crestere a
extractiei petroliere, care a atins in 1934 o cantitate de 7,9
milioane tone. Aceasta a salvat bugetul si finantele statului
de pericolul prabusirii. Criza a lovit insa puternic sistemul
301
bancar, agricultura si exporturile tarii, creditul intern si
extern.
Romania a intrat abia acum, in perioada dintre cele
doua razboaie mondiale, intr-o faza de industrializare
desfasurata. Daca privim evolutia civilizatiei materiale
moderne intr-o perspectiva temporala mai larga, vom
observa ca, spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand s-a
trecut masiv in tarile avansate la productia mansinista, s-a
produs o ruptura dramatica intre aceste tari si zonele
periferice, a caror dezvoltare industriala nu a mai putut
asimila modelul nucleului puternic industrializat, nici
ritmul si rezultatele acestuia.
Iesirea din conditia de „subaltern" (de tari inapoiate,
subdezvoltate sau in curs de dezvoltare) este foarte
dificila. Ea devine o tinta mai curand ideala decat una
reala. Reusesc doar putine tari, cum a fost Japonia. Sau
cum s-a petrecut in Rusia Sovietica si se petrece astazi in
China. Deci, in state imense, cu un enorm potential
economic si uman si cu o drastica politica de investitii,
chiar si pe seama consumului populatiei.
Tarile central-est europene n-au putut participa la
fluxul marii dezvoltari industriale si tehnologice ca
„Apusul European" datorita antecedentelor lor istorice,
datorita structurilor socio-economice si politice, datorita
includerii tarzii a tarii in fluxul civilizatiei moderne.
Romania nu a avut decat cinci decenii si jumatate de
evolutie in faza civilizatiei moderne, in etapa 1859-1914
(de la unire la primul razboi mondial), evolutie in care
reformele si transformarea moderna au fost grevate de
302
inertii si carente. A mai dispus de doua reprize in perioada
interbelica in care, de asemenea, s-au promovat, la
inceput, insemnate reforme si transformari si s-a accelerat
ritmul dezvoltarii. Dar numai cu cateva sectoare dinamice
nu se puteau realiza recuperari spectaculoase.
in industrie s-a remarcat ca tendinte specifice un
anumit dinamism al industriei metalurgice; s-au inregistrat
progrese in sectorul industriei textile, al materialelor de
constructii, al fortei motrice. A aparut domeniul industriei
producatoare de masini. S-au afirmat spectaculos unele
uzine mari la Bucuresti, Brasov, Timisoara, Arad. Aria
noilor industrii era insa restransa. Este greu de spus cat de
pregatita era Romania sa creeze un peisaj manufacturier
de natura sa o smulga din conditia de minorat, din
dependenta, inca severa, fata de tehnica si de liniile
tehnologice avansate din Apus. Echipamentul industrial al
Romaniei era restrans, volumul productiei de carbune si
de otel era neinsemnat. Doar productia de petrol se
mentinea la cote ridicate. Or, aceste trei produse
reprezentau inca simbolul lumii noi. Despre expansiunea
automobilismului, a aviatiei, despre mecanizarea si
chimizarea agriculturii nu putea fi vorba la noi. Ele vor
intra in circuitul economiei noastre abia cu 40-50 de ani
mai tarziu.
S-au organizat, este drept, linii de transport aeriene,
iar la Brasov s-a creat o uzina aviatica destinata
constructiei de avioane militare cu motoare de import.
Sigur, unele performante frumoase trebuie retinute...
Dar o economie divizata in falii, grevata de structuri greu
303
aderente la impulsuri novatoare, nu este o economie
moderna, un sistem functional integrat. Au existat
initiative menite sa dezvolte productia manufacturiera, si
dezvoltarea bancar-financiara si investitionala, si pentru
pregatirea cadrelor economice si ingineresti, si pentru
importurile de tehnica si tehnologie. Transformarile
petrecute in industrie si in sistemul bancar au semnificatia
deschiderii unui nou ciclu in evolutia economiei
romanesti. Dar tinta modernizarii, a reconstructiei efective
a economiei la nivelul celor realmente inaintate era inca
departe. Potential, s-ar fi putut obtine rezultate mai bune
daca arcul de timp al dezvoltarii ar fi fost mai mare decat
reprizele favorabile interbelice si daca s-ar fi extins
considerabil valorificarea bazei de materii prime. Pe langa
aceasta, era necesara chiar refondarea strategiei dezvoltarii
intregii economii nationale. Progresele economiei
industriale nu puteau inrauri semnificativ marea
componenta rurala a economiei romanesti.

12. Reconfigurarea vietii politice

Primul razboi mondial a zdruncinat edificiile politice
ale Europei din Germania si pana la Urali. S-a prabusit
structura imperiala austro-ungara, s-a spulberat regimul
autocratic tarist, a trecut prin mari framantari Germania,
unde a fost inlaturata coroana imperiala, in Italia a ramas
numai fatada regalitatii dupa instaurarea regimului lui
Mussolini (l922).

304
 in raport cu aceste friguri transformatoare, in
Romania prefacerile sistemului politic s-au petrecut relativ
pasnic. Au fost semnificative si rapide, dar nu abrupte. Au
existat elemente de continuitate. Dar chiar si fara nici o
modificare politica-statala, sistemul politic impunea o
ampla reforma. Cu atat mai mult in conditiile constituirii
noului organism statal.
in dezvoltarea vietii politice din Romania un rol
important 1-a avut adoptarea votului universal, pentru
barbati, in noiembrie 1918. Legea electorala din acest an a
pus capat sistemului cenzitar de vot, a transformat
taranimea in factor al vietii politice si, pe aceasta baza, s-a
putut constitui Partidul Taranesc, cu rosturi implantate
adanc in realitatea noastra sociala.
Reforma electorala s-a aflat intr-o perfecta
corespondenta de semnificatii si de efecte cu cea agrara.
Orice modificare a regimului agrar presupunea si
schimbarea regimului politic bazat pe stratificarea
cenzitara, dupa cum modificarea esentiala a conditiei
politice a taranimii a creat incompatibilitati evidente cu
conditia in sfera raporturilor agrare. Schimbarea regimului
electoral juca si un rol politic integrator in noua Romanie,
inainte de 1918, votul universal nu functiona nici in
Transilvania, nici in Basarabia, in Transilvania existau
restrictii cenzitare, completate cu elemente de
discriminare pentru romani, iar in Basarabia nu functiona,
practic, pana in 1917, vreun drept normal de vot.
in Romania, populatia evreiasca nu avea, de
asemenea, drepturi politice. Era bine situata sub raport
305
material si avea un nivel de instructie ridicat, dar resimtea
ca o adanca frustrare lipsa drepturilor politice, in vechea
Romanie, populatia evreiasca era relativ redusa (in jur de
200.000 de persoane), dar dupa Unirea din 1918 numarul
total al locuitorilor evrei trecea de 700.000 de persoane.
Nazuinta emanciparii, straduinta Marilor Puteri pentru
schimbarea statutului politic si cetatenesc al evreilor,
efervescenta nationala si sociala caracteristica epocii si
disponibilitatea cercurilor diriguitoare din Romania de a
promova legislatia emanciparii evreilor au dus la
acordarea drepturilor politice si cetatenesti pentru evrei.
Evreii se puteau exprima si in calitate de cetateni cu
drepturi politice, asa cum s-au integrat, de fapt, in
organismul social-economic, manifestandu-se activ in
banci si in sistemul financiar, in comert, in sfera
profesiunilor libere si participand cu contributii notabile la
viata culturala a tarii si, bineinteles, la viata culturala si
religioasa a propriei comunitati. Existau, este drept, unele
cercuri politice si intelectuale, mai ales de tineret, care
contestau acordarea de drepturi politice si cetatenesti
evreilor. Erau manifestari inguste si obtuze. Principiile
organizarii moderne si democratice a statului roman
impuneau cu necesitate promovarea acestor drepturi.
Cand in 1920 s-a putut totaliza pentru prima data pe
intreaga tara masa electoratului, au fost inregistrati peste
2.920.000 de votanti, fata de 200.000, cati ar fi putut sa
participe in conditiile sistemului cenzitar dinaintea
razboiului. Cifrele indica o crestere de aproape 15 ori, cea
mai mare din Europa, a numarului de alegatori. Masa
306
electorala s-a extins intr-un ritm mai accentuat chiar decat
cresterea demografica, ajungand in 1937 la 4,65 milioane
de persoane cu drept de vot.
Reforma electorala, conjugata cu fenomenele care au
decurs din ansamblul imprejurarilor razboiului, cu efectele
procesului de unificare politica-statala a tarii, au remodelat
peisajul partidelor politice, au generat o noua configuratie
a acestora. Dupa cateva timide si tardive incercari de
renovare, s-au prabusit partidele conservatoare si o data cu
ele ideea conservatoare, asa cum se constituise ea in
interiorul regimului reprezentativ antebelic, fiind altoita,
ca fenomen politic, pe forta economica si pe rolul social al
mosierimii.
Semnul cel mai caracteristic al vremurilor noi a fost
formarea unui viguros Partid Taranesc (decembrie 1918),
exprimand accesul taranimii la viata politica si
transformarea ei in factor politic.
in alt plan, ca semn specific unor stari de spirit ale
momentului istoric dat, se afla ascensiunea spectaculoasa,
dar fulguranta, a Partidului Poporului (creat in 1918 sub
denumirea de Liga Poporului) condus de generalul
Alexandru Averescu. Liga a catalizat pentru moment
nazuinta spre determinarea unor transformari, nutrita de
oamenii din transee, a captat intregul conglomerat de
aspiratii venite din toate componentele spectrului social
spre innoire, spre un curs apt sa asigure o noua deschidere
a societatii. A fost, deci, rod al unei conjuncturi istorice,
tasnit din acestea. Ulterior, isi va pierde importanta in
viata publica.
307
 in miscarea politica de dupa razboi s-au inclus
formatiuni din provinciile reunite. Cea mai importanta a
fost Partidul National, din Transilvania, organism politic
cu o traditie de cinci decenii, cu structuri implantate in
provincia de peste munti, cu rol proeminent in realizarea
Unirii si cu o pleiada de figuri remarcabile, care aspirau, si
dupa Unire, la un loc insemnat pe scena politica, in
Basarabia, pe valul unei stari de spirit favorabile si al
efervescentei lumii rurale s-au impus curentele de nuanta
radical-taranista. Ulterior, schimbarea la varf a lumii
politice basarabene a dus la orientarea spre liberali a
gruparii conduse de Ion Inculet (1923) si la articularea
puternicului segment taranesc din Basarabia (reprezentat
prin Pantelimon Halippa) cu cel din Vechea Romanie
-1922. in Bucovina, in prim-plan se afla Partidul Democrat
al Unirii, care va fuziona (in 1923) cu Partidul National-
Liberal. Policromia partidelor politice din Romania a
adaugat noi nuante prin alcatuirea unor formatiuni pe
criterii etnice.
Uneori, partidele etnice - maghiar, evreiesc, german
au intrat in cartel electoral cu partidele de guvernamant:
Partidul Poporului, Partidul National-Taranesc, Partidul
Liberal. Fuziuni, amalgamari, structurari si destructurari,
perioada 1918-1926 a fost din punct de vedere al vietii de
partid una de cautari febrile, de definire a liniilor politice
si a orientarii de ansamblu, de constructie a edificiului
politic postbelic. Societatea ar fi dorit nu numai schimbari
in spectrul politic, dar si o altfel de politica.

308
 in aceasta vreme a castigat teren ideea partidelor de
clasa, in sensul exprimarii si promovarii, cu prioritate, a
unor interese adecvate anumitor segmente si straturi ale
societatii, in ciuda diversitatii de nuante si de orientari,
viata politica dintre cele doua razboaie mondiale a pivotat,
la inceput, in jurul a trei formatiuni: Partidul National-
Liberal, Partidul Taranesc si Partidul National din
Transilvania, iar dupa fuziunea, din octombrie 1926, a
Partidului National cu Partidul Taranesc s-a constituit de
fapt dualitatea: Partidul National-Liberal si Partidul
National-Taranesc. Acestea erau partidele cu cea mai
mare pondere si influenta, constituind, in consecinta,
alternativele reale de guvernare a tarii.
De fapt, configuratia partidelor politice s-a alcatuit si
dupa razboi pe structura formatiunilor din vechea
Romanie - ca in cazul Partidului Liberal - sau a
tendintelor si cerintelor politice resimtite acut de
taranimea din vechea Romanie si din Basarabia. Pe aceste
segmente politice s-au aglutinat celelalte nuante si
particularitati existente in provinciile reunite cu tara. Ele
raspundeau chemarii vremii, nevoii de a da curs
procesului de modernizare a civilizatiei noii Romanii. Cu
un adaus insemnat: in Transilvania exista un puternic
Partid National. O alta formatiune politica nu putea face o
fuziune cu Partidul National prin subsumarea acestuia.
Atunci, Partidul Taranesc si Partidul National-Taranesc au
urmarit sa creeze si o alternativa la Partidul Liberal si cele
doua partide sa fuzioneze de pe pozitii relativ egale, desi
la fuziunea din 1926 Partidul Taranesc a cedat din unele
309
repere doctrinare si chiar din prioritatea in organismele de
conducere. Or, pana la fuziune, Partidul Taranesc avea cea
mai limpede platforma doctrinara. Radicalismul acesteia
era insa o piedica in calea ascensiunii la putere. Diluarea
doctrinei a estompat identitatea taranismului roman, dar
1-a facut mai adaptat luptei politice. Si asa au existat
deosebiri intre nationali si taranisti in cadrul Partidului
National-Taranesc.
Dupa liniile de orientare, telurile politice, mediile
sociale carora li se adresau si pozitiile directoare, asa cum
am mentionat, a aparut in mod obiectiv in viata politica
din Romania posibilitatea conturarii a doua mari directii:
de centru-stanga, exteriorizata de Partidul National-
Taranesc, si o alta de centru-dreapta, pe care o exprima
Partidul Liberal. Ar fi fost un model politic care ar fi
raspuns conditiilor societatii romanesti, fara sa insemne
mimarea vietii politice franceze, sau schema „albi-rosii"
cum erau denumiti, in chip gratuit de altfel, conservatorii
si liberalii inainte de primul razboi mondial. Din pacate,
aceste alternative in dezvoltarea politica a Romaniei n-au
reusit sa devina functionale.
in conditiile crizei economice din 1929-1933, cand
national-taranistii s-au aflat la putere, ei s-au izbit de
serioase dificultati de parcurs si n-au avut nici experienta
necesara spre a stapani optim actiunea guvernarii.
Liberalii erau mai bine echipati in acest sens, aveau mai
multe parghii institutionale la dispozitie, o mai mare
capacitate de coagulare a actiunilor de conducere, de
finalizare a lor. Si un partid, si celalalt aveau la varf o
310
componenta formata din cadre vechi. Nu exista tendinta
contestarii sefilor „istorici" si nici nu era cazul. Ionel
Bratianu era o figura proeminenta a politicii romanesti
inca inainte de 1918, iar dupa razboi, el si-a sporit
prestigiul si capacitatea de inraurire a vietii politice. La fel
luliu Maniu, liderul partidului National-Taranesc, venit in
fruntea partidului pe filiera Partidului National din
Transilvania, se bucura de o mare consideratie prin
prestigiul dobandit in miscarea nationala a romanilor, prin
acuitatea perceperii problemelor tarii, a situatiei ei interne
si internationale.
in interiorul celor doua partide n-au existat, cel putin
pana in 1934, dispute intre generatii. Structurile
conducatoare erau relativ stabile, urmasii prezumtivi se
stiau. Dizidentele se formau in afara formatiunilor mari
propriu-zise. Uneori, aceste dizidente se coagulau ceva
mai consistent. Alteori, erau cu totul marginale, in vesnica
alerta dupa efemere coalizari de partizani, dornici sa
profite de conjuncturi, erau putine figuri marcante din
viata politica. A recurs la asemenea viraje Constantin
Argetoianu, un cunoscut om politic al vremii.
Capacitatea de afirmare a partidelor politice mari se
datora suportului lor social si parghiilor institutionale pe
care le puteau pune in miscare. Analizele statistice si
sociologice efectuate in epoca aratau ca masa alegatorilor
statornici potentiali ar fi reprezentat, in cazul unor alegeri
libere, neinfluentate de puterea executiva, circa 30-40%
pentru Partidul National-Taranesc si 18-20% pentru
Partidul National-Liberal. Adeziunea protaraneasca la
311
Partidul National-Taranesc explica diferenta. Sigur,
spectrul social al adeziunilor era mult mai larg in cazul
ambelor mari partide de guvernamant.
Romania de dupa prima conflagratie mondiala a
construit un alt sistem politic si un alt cadru de manifestare
a drepturilor alegatorilor. Dar regimul democratic era inca
fragil. O democratie ideala, democratie model nu exista
niciunde in lume. Democratia este o constructie continua
si un concept complex mai profund decat libertatea
alegerilor. Ea are si o dimensiune sociala si culturala.
Depinde de mediul de civilizatie in care functioneaza, de
mentalitati si traditii istorice.
in Romania de dupa primul razboi mondial,
functionarea efectiva a regimului democratic era grevata
de vicii formale si de neajunsuri izvorate din mentalitati.
Astfel, prin Constitutie, regele avea dreptul sa dizolve
Camerele legiuitoare si sa revoce guvernul. Prin acest
procedeu se constituia un guvern nou care organiza alegeri
parlamentare influentate de acest guvern abia venit la
putere. Drept consecinta, se obtinea o componenta a
Parlamentului favorabila proaspatului guvern, in acest
mod era inversat raportul surselor de putere, parlamentul
devenind creatia guvernului. Asa se face ca in Romania s-
au produs paradoxale variatii ale curbelor electorale. De
exemplu, Partidul Liberal, care obtinea de obicei in
opozitie 6-7% si nu obtinea niciodata peste 13,5%,
obtinea, ca partid de guvernamant, circa 50-60% din
voturi, sau chiar mai multe. Si variatia curbei electorale a
Partidului National-Taranesc prezinta oscilatii conside-
312
rabile, desi nu atat de intense ca amplitudine. Asemenea
situatii nu se datorau doar presiunii guvernamentale si a
aparatului administrativ. Este o chestiune de mentalitate,
care se datoreaza si pregatirii intelectuale modeste, dar
mai ales versatilitatii masei alegatorilor, care se orienta
spre cel aflat la putere.
Obiceiul, comoditatea, supunerea ancestrala,
asteptarea a ceva mai bun de la o noua formatie
guvernamentala explica balansul orientarilor electorale.
Opozitia incrimina fraudele si incorectitudinile puterii.
Fraude existau, dar ponderea lor in ansamblul votului era
insignifianta.
Cu acest sistem in transferul puterii, in care regele era
resortul declansator al procesului, se intelege ca el era
cultivat, adulat si cautat de oamenii politici, in jurnalele
unor personalitati marcante ale vietii politice, in memoriile
lor revin aproape obsesiv persoana regelui, mentiunile cu
privire la de cate ori a fost primit de rege, cum a fost
primit si ce sperante de guvernare i s-au dat. Desigur,
suveranul nu putea sa procedeze cu totul arbitrar. Trebuia
sa tina seama de atmosfera publica, de asteptarile
electoratului si de reusita sau esecurile guvernarii in curs,
de combinatiile si intrigile parlamentare, de schimbarile in
cotele de popularitate ale oamenilor politici, dar si de
prieteniile si slabiciunile monarhului, in vremea lui Carol
I, preferatul era I.C. Bratianu - personalitate intr-adevar
bine selectata de aprecierea suveranului. Totodata,
respectandu-si statutul regal, Carol I il prefera, dar nu-1
impunea cu orice pret. A incercat la 1888 sa-1 apere, dar a
313
renuntat la el cand a inteles fermitatea opozitiei. Si regele
Ferdinand pretuia in chip special pe Ionel Bratianu-fiul
„parintelui" liberalismului roman. I.I.C. Bratianu exercita
chiar o inraurire asupra Coroanei. Un favoritism ca semn
al pretuirii obiective si corelat cu interesele tarii este de
inteles, desi chiar in acest caz apar indoieli asupra
corectitudinii sau incorectitudinii unui monarh. Cand insa
monarhul se implica in actele de guvernare si tinteste
scopuri de natura sa prejudicieze climatul democratic al
vietii publice, atunci preferintele sale sunt prejudiciabile,
generatoare de tensiuni sau de-a dreptul destabilizatoare.
Asa s-a intamplat in timpul domniei lui Carol al II-lea
(1930-1940), un rege cu putere de patrundere a starilor de
lucruri din tara, dar cu o corectitudine morala nepotrivita
pentru un monarh si ispitit de tentatia puterii personale.
Regele n-a destabilizat singur viata politica, dar nici n-a
consolidat-o, dimpotriva, a creat frictiuni inutile, iar cand
scena politica s-a deteriorat semnificativ, a instituit propria
guvernare autoritara (1938).
Pentru crearea unei stabilitati guvernamentale,
carmuirea liberala a adoptat in 1926 o lege electorala care
a stirbit serios proportionalitatea matematica a rezultatului
alegerilor. Prin acordarea unei „prime electorale" si
redistribuirea mandatelor de deputat, partidul sau
formatiunea care obtinea cel putin 40% din voturi in urma
scrutinului obtinea o prima de 10% si participa, de
asemenea, la redistribuirea celorlalte 50% proportional cu
ponderea procentuala pe care o inregistrase la alegeri. Pe
aceasta cale, un partid care ar fi obtinut, ipotetic, 40% isi
314
adauga 10% ca prima electorala si alte 20% din mandate,
prin redistribuire, cumuland, astfel, 70% din totalul
mandatelor parlamentare. Sistemul nu era democratic in
sensul respectarii egalitatii valorii unui vot obtinut de
partidul invingator in alegeri cu al celorlalte partide. Se
accentuau insa numai diferentele de pondere ale partidelor
in Parlament, in esenta, cadrul putere-opozitie se pastra.
Trecerea legilor prin Parlament devenea astfel o
formalitate, dar se pastra acuitatea confruntarilor in
dezbateri, care nu depindea de numarul interventiilor, ci
de valoarea lor. Considerata din perspectiva raporturilor
de putere in stat, legea nu era total benigna. Ea reducea
rolul Parlamentului in cadrul acestor raporturi si intarea pe
cel al guvernului, care era beneficiarul votarii liniei sale
politice si al masurilor sale administrative. Legea
raspundea, de fapt, filosofici politice a liberalilor romani,
ca si practicii lor guvernamentale, in care exista tentatii
autoritare.

13. Grila liberala si cea national-taranista a

modernizarii Romaniei
Marii castigatori ai imprejurarilor care favorizau
desemnarea invingatorilor in competitia pentru putere in
perioada interbelica au fost liberalii. Partidul Liberal era
experimentat in organizarea unor „alegeri tari", dispunea
de cadre administrative cu experienta, de mijloace
financiare insemnate, de elemente logistice bine puse la
punct. Din cei 15 ani de evolutie politica „normala"
315
(1922-1937) a societatii romanesti, liberalii au guvernat
peste 9 ani. Au facut doua legislaturi „pline", de fapt
singurele de acest fel dintre cele doua razboaie. Aceasta
circumstanta a avut o mare importanta pentru configurarea
cadrului democratiei romane, in genere, care a pastrat o
pecete liberala.
Plamadit in retorta proceselor evolutive ale vechiului
Regat, Partidul Liberal a cautat sa alinieze la sistemul sau
de valori sau de principii si provinciile reunite. Nu era
prea greu intrucat in aceste provincii nu existase o viata
politica moderna, iar anumite idei-forta ale partidului
conveneau, in grila liberala, unor structuri ale populatiei
din noile provincii. Intrarea in perioada stabilizarii (1922-
1923) a adus vant prielnic politicii liberale, a facut-o
suportabila si, intr-un fel, eficienta. Liberalii au intrat in
„gratiile epocii" pentru ca si tendintele dezvoltarii si
fenomenele specifice din economie si puternica
ascensiune a capitalului financiar, a formelor speculative
ale capitalului, se regaseau in plan politic in sfera
intereselor liberale. Partidul avea aureola legitimitatii
istorice.
in vorbe, Partidul National-Liberal se declara partidul
care rezuma interesele de ansamblu ale societatii, avand
contacte cu toate clasele si paturile sociale, in realitate, era
evident ca partidul era purtatorul intereselor claselor
privilegiate material, in special ale capitalului financiar si
bancar. A cautat sa contopeasca intr-un suvoi comun
acumularile traditionale de capital cu cele speculative de
dupa razboi si sa articuleze interesele capitalului din
316
Vechiul Regat cu cele ale capitalului din provinciile
reunite, urmarind sa asigure in acest cadru preponderenta si
prioritatea propriilor pozitii.
in noua etapa istorica a fost reluata, extinsa si
aprofundata ideea liberala „prin noi insine". Ea a devenit
ideea cheie a programului economic liberal avand ca
protagonist pe Vintila Bratianu.
Politica economica si bugetara a liberalilor a
defavorizat vizibil interesele agriculturii, lasand-o, pana la
criza agrara din 1929-1934, pe seama resurselor proprii de
dezvoltare. Nu este mai putin adevarat ca Partidul Liberal a
ramas inca o citadela a resturilor aristocratiei traditionale,
deschisa lumii afacerilor, preocupata de surse noi de
venituri, dar impartita in clanuri si cercuri inchise, rivale si
unite prin nenumarate legaturi de interese.
Partidul National-Libéral nu mai reprezenta blocul
social-istoric cladit pe matricea modernizarii Romaniei in
a doua jumatate a secolului al XIX-lea. O reprezentare
impartita cu Partidul Conservator, fiecare din cele doua
partide exprimand in felul sau caracteristicile acestui bloc.
in conditiile de dupa razboi, blocul cel vechi n-a mai
existat, iar constituirea altuia nu s-a cristalizat si nici nu era
posibila o cristalizare de tipul celor antebelice. Problema
care se punea era aceea a integrarii componentelor corpului
social, a gradului de reprezentativitate a acestei integrari.
Liberalii au urmarit sa realizeze integrarea, dar au favorizat
prea evident clasele avute si paturile material privilegiate.
Au si fost invinuiti de politica „oligarhica", sintagma
folosita de reprezentantii unor cercuri politice si sociale
317
neliberale. Ea avea un ascutis polemic, dar releva si un
continut real.
Sub aspect doctrinar, Partidul Liberal gravita in jurul
catorva idei: nationalitate, patriotism, democratie,
monarhie, progres, asumarea intereselor societatii in
ansamblu. Dezbatere efectiva a problemelor dezvoltarii
Romaniei prin prisma rolului de forta modelatoare al
burgheziei si a actiunii liberale a fost intreprinsa de analisti
din „afara partidului" - Stefan Zeletin si Eugen
Lovinescu. Cum am aratat, operele lor Burghezia romana.
Originea si rolul ei istoric, respectiv, Istoria civilizatiei
romane moderne inseamna o pledoarie pentru
modernizare, dar identificata cu o forta politica si istorica
dominanta, nu insa si suficient de hotarata in sfera
accelerarii modernizarii sociale.
Conceptia de guvernamant a liberalilor, viziunea lor
asupra modernizarii publice si institutionale a tarii se
exprima graitor in Constitutia din 1923 si in Legea
electorala (martie 1926) pe care am prezentat-o mai sus.
Partidul Liberal n-a fost lipsit de anvergura unor
proiecte si a unor programe, dar a conceput de pe pozitii
pronuntat partizane demersurile sale economice si politice.
Liberalii au suportat metamorfoza necesara cerintelor
lumii de dupa razboi, dar au adus cu sine si au perpetuat
destule procedee si comportamente, destule elemente de
viziune din sedimentarile anterioare: tentatia de a margini
democratia la aspectele sale formale, cultivarea
clientelismului si a relatiilor bazate pe grupuri restranse de
interese, recurgerea la metode autoritare de conducere.
318
 S-a abordat si in dezbaterea internationala de idei si
in cea romaneasca problema neoliberalismului, a unui
altfel de liberalism. Acest proiect n-a apucat sa devina
operational in cuprinsul liberalismului roman de dupa
razboi. El a suportat insa modificari si a devenit generator
de transformari in dezvoltarea civilizatiei romane
moderne.
Interesant este ca intr-o tara cu un suport social relativ
restrans pentru liberalism si cu o burghezie capitalista
redusa numeric, dar puternica sub raport economic (la
scara realitatii noastre) PNL s-a impus si dupa razboiul
mondial ca o forta redutabila. Este drept, celalalt mare
partid - P.N.T. - i-a disputat locul, dar n-a apucat sa
transeze intaietatea in favoarea sa. Societatea romaneasca
a suit prin istorie in faza dezvoltarii sale moderne mai ales
cu Partidul Liberal. Si, pentru a masura amplitudinea
mutatiilor petrecute in viata politica a Romaniei si a
dezvoltarii sale politice moderne trebuie subliniat ca in ce
priveste al doilea contrafort al miscarii politice s-a
inregistrat trecerea de la Partidul Conservator la Partidul
Taranesc (respectiv National-Taranesc).

14. Alternativa taranista, national-taranista a

modernizarii
Dintre formatiunile politice ale vremii, Partidul
Taranesc era plasat in pozitia cea mai favorabila spre a
indeplini un rol de prim-plan in viata politica a tarii.
Curente puternice de innoire il propulsau cu o forta care
319
surprindea pe factorii de putere, obisnuiti cu ritmurile abia
perceptibile ale transformarilor anterioare.
La randul sau, Partidul Taranesc ducea o sustinuta
campanie pentru a-si pune in valoare identitatea specifica.
De aici, rolul deosebit care revenea manifestarilor sale
doctrinare si de propaganda. Aceasta permeabilitate a unor
structuri sociale cu radacini intinse in realitatea
romaneasca la mesajele partidului, in special sentimentul
taranimii ca se regaseste in partidul care-i purta numele,
explica ascensiunea rapida a noii formatiuni politice.
Partidul sublinia rostul sau adanc, organic, validat de
structura societatii, de necesitatea innoirii corpului social-
economic in sensul nazuintelor si intereselor maselor
rurale. Pentru prima data, un partid politic de guvernamant
se revendica „de jos", isi intemeia legitimitatea pe
structurile precumpanitoare ale tarii. El isi asuma
aspiratiile sociale ale taranimii si in acest sens se considera
un partid de clasa.
Elementele esentiale ale doctrinei taraniste isi afla
originea in ideile lui Constantin Stere, fondatorul
curentului cultural-ideologic poporanist de la inceputul
secolului al XX-lea. in doctrina si propaganda taranista a
circulat ideea structurii specifice a economiei taraniste, a
primatului taranimii intr-o tara covarsitor rurala, a
posibilitatii modernizarii tarii prin modernizarea
economiei taranesti si a micii proprietati agrare pe temeiul
cresterii potentialului ei productiv si al unei intense opere
de educare si culturalizare. Dupa taranisti, dezvoltarea
industriei si a centrelor industriale urbane era de dorit, dar
320
numai in sectoarele producatoare de profituri certe (ca
industria petroliera), ale celor cerute de interesele statului
si de solicitarile agriculturii. O civilizatie preponderent
agrara, o cultura inspirata din valorile spirituale ale
poporului, a democratiei care nu numai proclama
libertatea, dar si asigura posibilitatea exercitarii ei.
Taranimea ca detinatoare de proprietate, dar si ca
lume muncitoare se simtea, in viziunea doctrinei taraniste,
solidara cu restul maselor muncitoare.
intr-o perioada a radicalizarii generale a starii de
spirit de dupa razboi si a afirmarii sperantelor taranimii
intr-o viata noua, Partidul Taranesc a tasnit in primele linii
ale fortelor politice din tara. Dar prin forte proprii nu era si
o formatiune de „cursa lunga" daca tinem seama de
nevoia de a dispune de numeroasele puncte de sprijin
-institutii, administratie, resurse financiare - pe care le
presupun activitatea si lupta politica curenta. Nici Partidul
National, formatiunea transilvaneana, nu se putea afirma
la nivel national daca nu fuziona cu un partid din „Regat".
Risca sa ramana o miscare politica regionala. Aceste
imprejurari si destule altele de conjunctura au condus la
fuziunea celor doua partide in octombrie 1926. S-a creat
in acest fel un puternic organism politic apt sa se includa
in cursa pentru guvernare. Pe temeiul actiunii critice pe
care a desfasurat-o la adresa Partidului Liberal si al
propagandei valorilor proprii, al unui program care imbina
principii democratice cu promisiuni de prosperitate
materiala, Partidul National-Taranesc a ajuns la guvernare
intre 1928-1933. Criza economica din aceasta perioada si
321
dificultatile concrete pe care le ridica orice guvernare au
restrans parametrii programului democratic si social al
national-taranistilor, transformandu-1 intr-o rutina de
guvernamant. Dupa 1935, odata cu alegerea lui Ion
Mihalache la conducerea P.N.T., s-a incercat relansarea
doctrinara a partidului prin ideea „statului taranesc".
Continutul real al acestei idei semnifica sporirea
preocuparilor pentru taranime si o deschidere mai larga
pentru asigurarea conditiilor de infaptuire a libertatilor
democratice. Altfel, principiul statului taranesc nu avea o
cota inalta la bursa vremii. Se spera ca se poate ajunge
prin el la un mai autentic prag al civilizatiei moderne, dar
calea era prea ocolitoare, iar directia usor de contestat.
intre 1934-1937, national-taranistii se asteptau sa
ajunga la putere chiar prin schimbarea guvernarii liberale
conduse de Gheorghe Tatarescu. Regele era insa de doua
ori precaut in legatura cu o eventuala chemare la
guvernare a national-taranistilor: avea retineri fata de
radicalismul lui Ion Mihalache si de „statul lui taranesc",
iar cu luliu Maniu era in relatii reci pentru ca fruntasul
transilvanean ii pretindea, ca monarh, un alt
comportament moral.

15. Anii prabusirii

Guvernarea la care aspira Partidul National-Taranist,
de altfel indreptatit spre sfarsitul anului 1937 cand se
incheia mandatul guvernului liberal Gheorghe Tatarescu,
n-a mai apucat sa vina. Monarhul insusi 1-a preferat in
322
continuare tot pe Gheorghe Tatarescu. Prin aceasta
preferinta s-au blocat, in fapt, ambele partide: Partidul
Liberal n-a fost suficient de puternic pentru a castiga
majoritatea de 40% din voturi chiar desemnat fiind de
Carol al II-lea sa organizeze alegerile, iar Partidul
National-Taranesc pentru ca, neputand beneficia el de
desemnare, n-a intrunit voturile necesare pentru a obtine
victoria in alegeri.
in perioada dintre cele doua mari razboaie, regimul
parlamentar din Romania a fost inca fragil, traditia
democratica insuficient de inradacinata spre a rezista
zguduirilor care s-au declansat prin ascensiunea
fascismului in Europa, in timpul guvernarii liberale din
1934-1937, o aparenta stare de normalitate ascundea
precipitarea crizei. Pe un fundal de profunzime avea loc o
mutatie a starii de spirit spre curentele de extrema dreapta
si lansarea rapida a curentelor fasciste sau de tip fascist
(dupa 1935, in special, miscarea legionara). Devansand
oarecum acest fenomen, se observa un proces de erodare
si de faramitare a marilor partide de guvernamant - P.N.L.
si P.N.T. - in vreme ce regele si camarila din jurul sau,
atragandu-si oameni politici obedienti, urmarea sa-si
instaureze propria dictatura.
Istoria moderna recenta vadeste faptul ca miscarile
politice sau sociale de tip dictatorial au o ascensiune
rapida, chiar exploziva. Civilizatia moderna cladeste
edificiul democratiilor vreme indelungata. Miscarile de
dictatura izbucnesc uneori exploziv, alteori invadeaza in
cativa ani scena politica. Asa a fost cazul revolutiei din
323
Octombrie 1917 - fenomen de eruptie prin chiar
caracterul ei de revolutie, asa a fost cazul miscarii fasciste
mussoliniene, al ascensiunii lui Hitler la putere, al unor
rasturnari de regim din jurul tarii noastre: Ungaria,
Iugoslavia, Bulgaria, Polonia. O miscare de extrema
dreapta sau stanga nu se dezvolta si nu creste gradual. Este
exploziva. Ea pune in evidenta semnificatia starilor de
spirit in istorie.
in tara noastra, la sfarsitul guvernarii liberale
(decembrie 1937), scena vietii politice a fost invadata de
vuietul extremei drepte. Fenomenul nu era, bineinteles,
absolut nou. Pentru a explica prezenta extremei drepte in
Romania in epoca (in special a miscarii legionare), trebuie
tinut seama de contextul general al societatii romanesti. Ea
prezenta drept caracteristica expansiunea procesului de
modernizare economica in conditiile prezentei unor
considerabile structuri traditionale. Modernizarea nu a fost
suficient de puternica incat „sa digere" formele
traditionale din sfera economiei si a structurilor sociale,
dar a fost destul de intensa pentru ca impactul ei sa
produca tensiuni, sa genereze contradictii, sa creeze crize
de identitate, stari de alienare. Toate aceste fenomene au
fost preluate si transpuse intr-un registru specific de
miscarile de extrema dreapta.
O data cu schimbarea polilor de putere in Europa pe
plan mondial si cu dobandirea pozitiei hegemonice de
catre Germania hitlerista, tarile din centrul si sud-estul
Europei s-au vadit prea plapande spre a rezista presiunii si
seismelor declansate de cel de-al Ill-lea Reich. Fiecare
324
tara din aceasta zona a pornit in cautarea propriului destin
sub puterea vointei de fier a fortei de decizie a Reichului.
Pentru doi ani si jumatate, Romania si-a gasit
„refugiul" in dictatura regala (februarie 1938 - septembrie
1940). Din institutiile regimului politic parlamentar au mai
ramas doar rudimente. Improvizatia si incertitudinea s-au
instapanit in societate, in cercurile politice patronate de un
monarh megaloman, fanfaron si fara taria marilor
caractere in fata incercarilor capitale. Asemenea incercari
s-au rostogolit peste tara in vara anului 1940. Sub puterea
ultimatumului sau a dictatului, Romania a pierdut
Basarabia, nordul Bucovinei si partea de nord a
Transilvaniei. Doua judete din Dobrogea, cele din sud, au
fost revendicate de Bulgaria, in total, pierderile teritoriale
insumau o treime din suprafata tarii (circa 100.000 km2);
la o treime se ridicau si pierderile populatiei (circa 6,7
milioane de locuitori dintre care aproximativ 42-45% nu
erau etnici romani).
Cu granitele prabusite, cu viata de stat dezorganizata si
angajata intr-o cursa continua de „adaptare" la standardele
si obiectivele Reichului si Fuhrer-ului sau, Romania „se
plafoneaza" la regimul totalitar al „conducatorului" si
deschide drum aliantei cu Germania in razboiul
antisovietic. Acest interval istoric este unul de exceptie; el
nu ofera o linie de continuitate cu procesele evolutive
anterioare in directia modernizarii, a procesului social,
politic si economic. El potenteaza, in schimb, tendintele
fortelor conservatoare si de regres din societate,
impingand in adancurile corpului social ideea democratica
325
si perspectiva modernizarii. Totalitar in structura sa
launtrica, intrat pe fagasul unei aliante care angaja
Romania intr-un razboi peste capacitatea ei de implicare si
de efort, regimul antonescian s-a prabusit, lasand ipoteci
grele asupra problemelor societatii romanesti in etapele
ulterioare.
Cristalizarile procesului istoric mondial rezultate din
marea conflagratie a anilor 1939-1945 aveau sa antreneze
Romania intr-un nou flux evolutiv, s-o inscrie, pentru
patru decenii si jumatate, intr-o alta paradigma socio-
istorica.
Consecutiv, datele modernizarii societatii vor
cunoaste o dialectica extrem de complexa si de un intens
dramatism.

16. Peisaj social

Transformarile petrecute in economie s-au asociat cu
cele din structura societatii. De fapt, ele erau sudate
organic, intre categoriile sociale dinamice au fost
muncitorii din fabrici, cei din intreprinderile mici si
mijlocii, de asemenea, mestesugarii, lumea pestrita din
sfera serviciilor.
Toate transformarile ar fi trebuit sa diminueze
ponderea taranimii in structura demografica a tarii, dar
efectele lor s-au resimtit in mica masura datorita faptului
ca la sate coeficientul natalitatii a ramas foarte ridicat.
Astfel ca taranimea a continuat sa detina peste 78% din
totalul populatiei, inregistrand doar o scadere de 2-3%
326
dupa 1920. Totusi, numarul muncitorilor din industrie si
transporturi aproape s-a dublat in deceniul 1920-1930,
ajungand la circa 750.000 de persoane. Procentul acesta
insemna cam 7,2 % din populatia activa. Spre a aprecia
comparativ, amintim ca in Ungaria industria absorbea
24,1% din populatia ocupata, Italia 22,8 %, Franta 27,1%,
Germania 35,4%. intre 1930-1940, personalul ocupat in
industrie a crescut cu aproape 190.000 de salariati, ceea ce
insemna 62% fata de anul referinta (1930). Sigur,
segmentul acesta de „muncitori" era el insusi diversificat:
doar 22% erau lucratori calificati, in vreme ce muncitorii
necalificati si ucenicii alcatuiau 48%, restul de 30% fiind
reprezentat de „intreprinzatori patroni" (meseriasi,
mestesugari etc.). Ca atare, putem spune ca muncitorimea
industriala se afla inca in curs de plamadire. Nu in sensul
unei mutatii generale de ample transformari tehnice (desi
exista si un asemenea fenomen), ci in acela al constituirii
unor componente distincte, specifice procesului de
industrializare, in faza sa cristalizata.
Un proces de inevitabila stratificare si totodata de
lenta absorbtie din randurile ucenicilor in masa lucratorilor
calificati era insuficient pentru a schimba radical
fizionomia mozaicata si enclavatica a lumii muncitoare.
Presiunea satului suprapopulat alimenta succesiv mana de
lucru ieftina pentru indeletniciri de ordin industrial si
comercial. O „ruptura de dig" dinspre sat catre oras nu
avea insa cum sa se produca, in primul rand, pentru ca
centrele urbane erau in mod obiectiv limitate, iar in al
doilea rand, pentru ca lumea rurala conserva un puternic
327
sedentarism. Era adanc inradacinata in realitatea data si
circumscrisa, intr-un fel, orizontului ei. Daca satul n-a
oferit oportunitati pentru modernizare, in sens larg, al
vietii sociale si economice, el a ferit cel putin societatea
romaneasca de acele vaste fluxuri migratoare de
dezradacinati catre orase, cum s-a intamplat in atatea zone
ale globului.
Cele mai semnificative mutatii in componentele
sociale ale societatii le-au inregistrat insa intelectualitatea
si burghezia. Dezvoltarea invatamantului, in special a
celui secundar si superior, a dus la cresterea exploziva a
numarului de studenti. Daca inainte de primul razboi
mondial erau in vechea Romanie intre 4.000 -5.000 de
studenti si doar doua centre universitare - este drept cu
traditie - dupa prima conflagratie s-au inmultit aceste
centre: Cluj, Chisinau, Cernauti, Timisoara. Mai
semnificative sunt afluxul tinerilor spre universitati,
dorinta de a dobandi un statut social pe temeiul instruirii,
al afirmarii valorice si profesionale prin invatamantul
superior. Propensiunea spre invatatura a pulsat
intotdeauna in interiorul societatii romanesti. Admiratia si
respectul pentru oamenii „invatati" erau cu atat mai mari
cu cat a existat in realitatea romaneasca o cumplita falie
intre cei care puteau sa sustina „luxul" invataturii si cei
care nu se puteau gandi macar la asa ceva.
Dupa razboi a crescut emulatia in cadrul unor medii
mai largi si mai diverse ale populatiei „sa-si trimita copiii
la scoli inalte, sa-i faca oameni". Porneau acum mult mai
multi din randurile taranimii instarite, ale functionarilor,
328
ale intelectualilor, inclusiv de la sate: preoti si invatatori.
Numarul studentilor a ajuns de la circa 20.000 dupa
primul razboi mondial la 30.000 inaintea celui de-al doilea
razboi mondial.
Conditiile materiale nu erau deloc usoare: putine
camine si cantine, lipseau bani pentru taxe, carti, uneori
chiar pentru imbracaminte in randurile studentilor neavuti.
Examenele nu erau deloc formale; catedrele erau onorate
de profesori de faima. Se impuneau peste tot, la facultatile
umaniste, la politehnici si Academia de studii economice,
in institutele de medicina, in cele de agronomie si de
medicina veterinara etc. Erau asaltate facultatile de drept,
ca si acum. Uneori, studentii petreceau 7-8 ani pana la
terminarea facultatii. Majoritatea invatau insa serios: la
orele de curs, la seminalii, la lucrari practice. Dupa tratate si
pe temeiul seminariilor menite sa adanceasca studiul
izvoarelor si sa dezvolte capacitatea de analiza critica
individuala.
Anii asteptarilor, ai idealurilor si nazuintelor lor de
implinire erau si ani de insatisfactii, de lipsuri, de frustrari,
chiar de privatiuni, pentru studentii proveniti din medii
modeste. Studentimea era un teren prielnic pentru
manifestari si curente radicale. Sentimentul inegalitatii
dadea nastere unor izbucniri violente. Apareau curente sau
miscari contestatare.
intr-o societate cu o clasa liberal-burgheza destul de
puternica, osciland intre tentatia autoritara in sfera politica
si cea integratoare a organismului social si a natiunii,
studentimea isi punea pata specifica de culoare.
329
 Clasa cea mai puternica sub aspect economic, avand
corespondent politic in Partidul Liberal, era, cum am
aratat, burghezia romana. Oameni de afaceri prosperi si cu
o forta economica relativ insemnata erau numeric
restransi. Un economist si om politic al vremii (Mihail
Manoilescu) aprecia la aproximativ 10.000 de persoane,
patronii de intreprinderi mari si mijlocii, finantistii,
bancherii si personalul superior al bancilor, marii
comercianti, proprietarii unor edituri, unor organe de presa
etc. Probabil ca patura superioara a burgheziei era mai
mare. Oricum, acest segment social avea o functie
esentiala in dezvoltarea economica a tarii, in definirea
directiei sale evolutive, in gestionarea parghiilor materiale
ale societatii. Sociologii si oamenii de cultura, in genere
cei care reflectau asupra conditiei societatii romane si a
liniei sale de miscare, apreciau ca burghezia este destinata
sa imprime pentru multa vreme nota caracteristica a
hegemoniei ale. Sunt cunoscute in acest sens, cum am mai
mentionat, scrierile lui Stefan Zeletin, Burghezia romana.
Originea si rolul ei istoric (1925), Eugen Lovinescu,
Civilizatia romana moderna (1924-1925), Mihail
Manoilescu, Destinul burgheziei romane (1942).
Bineinteles, conceptul de clasa conducatoare nu
includea doar comunitatea persoanelor legate nemijlocit
de capital si de managementul lui. Iradierile acestui
concept sunt mult mai largi, patrunzand in sfera politicii,
in diplomatie, in straturile superioare liber-profesioniste si
intelectuale.

330
 Judecand comparativ cu structura sociala a Romaniei
antebelice, deosebirea este evidenta si semnificativa: de
unde pana la 1918 clasa precumpanitoare social,
economic si politic era mosierimea, dupa conflagratia din
1916-1918 si reforma agrara, ea isi pierde insemnatatea.
Sub aspect politic se retranseaza in alte formatiuni
politice, mai ales in cea liberala, nemaiavand un
reprezentant politic in partidul conservator (devenite, cum
se stie, niste factiuni lipsite de importanta). Mosierimea si-
a pierdut pozitiile economice anterioare, a pierdut foarte
mult din despagubirile primite in urma reformei agrare,
datorita devalorizarii severe a leului. Din banii primiti nu a
investit decat putin pentru reorganizarea moderna a
exploatarilor cu care a ramas. A cheltuit uneori peste
masura veniturilor, a incercat sa perpetueze viata de lux cu
care era deprinsa, s-a hranit, ca orice clasa in declin, cu
himerele trecutului, cu nostalgii si frustrari nejustificate. A
beneficiat, desigur, de avantajele traditiei, educatiei si
manierelor, devenite acum desuete. Mosierimea, ca si corp
global, gasea cu greu calea integrarii in ritmurile mai
alerte de viata, in cerintele unei societati orientate spre alte
valori, spre un alt fel de trai. Ea trebuia sa se grefeze pe
burghezie, sa se integreze intr-un mediu si intr-o
atmosfera pe care nu le mai putea domina. Acomodarea la
liberalism ca forta politica si mentalitate ideologica ar fi
fost cea mai buna solutie; mai complicata era situatia cand
frustrari si insatisfactii generate de noua situatie o
impingeau spre curentele radicale de dreapta sau, in plan
intelectual, spre o viziune organica, traditionalista,
331
conservatoare. Cand gasea nise pentru servicii in
diplomatie, in corpul ofiteresc, in lumea afacerilor,
perspectivele erau, desigur, foarte bune. Odraslele
mosierilor stiau doar limbi straine, erau instruite, stilate,
unii dintre mosiei isi pastrasera inca proprietati intinse si
proveneau din familii ilustre. Familii ca Bibestii, Sturza,
Stirbey, Argetoianu, Bratienii pastrau inca influenta si
prestigiu.
O fresca sugestiva a claselor conducatoare din
Romania pe parcursul catorva generatii a realizat-o
scriitorul Petru Dumitriu in romanul Cronica de familie.
Dar mentalitatea specifica pentru romanul obisnuit, sa
spunem romanul standard, este surprinsa admirabil in
tonuri critice de Ion Luca Caragiale. in dramaturgia sa, in
schitele si nuvelele sale. Ea se regaseste mai ales in
straturile micii burghezii, in lumea diversa a negustorilor,
meseriasilor, a functionarilor, mai mici sau mai mari, a
oamenilor din administratie si din institutii cu rost si fara
rost, a grosului clientelei politice etc. Conditiile si situatiile
s-au schimbat mult dupa primul razboi mondial fata de
perioada in care I.L. Caragiale a scris opera sa. Tipurile
surprinse de el, ca mentalitate, manifestari, orizont
intelectual, ca mod de a percepe si de a reactiona, de a
intelege societatea si oamenii s-au perpetuat. Mica
burghezie romana era cu un ochi atintit spre parvenitism si
capatuire, cu altul spre flecareala si lipsa de profunzime,
in straturile profunde era insa harnica, preocupata de
ameliorarea propriei conditii, perseverenta. Acestia traiau
viata intens si dramatic, foarte multi traiau epidermic.
332
 17. Habitat, sanatate, invatamant
Transformarile petrecute in societate de-a lungul
intregii perioade de dupa 1859 s-au regasit in conditiile de
viata ale populatiei dar nu in masura sa redimensioneze
noile probleme cu care aceasta se confrunta in domeniul
habitatului, sanatatii publice si al invatamantului rural.
Romania s-a izbavit de plaga bordeielor, care numarau
circa 50.000 la inceputul secolului al XX-lea, si a pelagrei
- boala porumbului stricat -, de care erau atinsi tot circa
50.000 de persoane - tributul regimului invoielilor
agricole din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si de la
inceputul secolului al XX-lea.
in deceniile dintre cele doua razboaie mondiale,
Romania a depasit faza cea mai dificila a conditiilor de
locuit la sate. Transilvania si Bucovina aduceau cu ele un
spor de spatiu, de soliditate in confort in materie de
constructii rurale. Basarabia se afla insa intr-o situatie
precara la care concurau traditia, vicisitudinile istorice si
absenta materialelor de constructie.
La recensamantul din 1930, in Romania existau circa
3078 mii de locuinte rurale, dintre care 31,3% din pamant
(peste un milion) si 34,9 din lemn. Se construia mult din
pamant in Campia Romana si in Basarabia, deseori fara
temelie si ca atare fara beciuri sau incaperi de subsol. De
etaje nu putea fi vorba la asemenea locuinte. Din totalul
locuintelor, aproape trei sferturi aveau 1-2 camere. Restul
aveau trei sau mai multe camere.

333
 O comparatie facuta cu realitatea satului romanesc
contemporan ar releva enormul progres inregistrat in cei
70 de ani care ne despart de recensamantul din 1930. Si
asa, conditia satului nostru este mult sub cea a locuintelor
din zonele rurale in Europa apuseana unde nu stii daca in
tari ca Franta, Anglia, Germania etc. exista sau nu sate in
intelesul nostru.
Din totalul localitatilor tarii - 15.372 (intre care 171
orase si 8.704 comune) erau alimentate cu energie
electrica, in 1939, doar 565, acoperind circa 25% din
populatie. Posturi telefonice erau putine, in genere
constituiau o raritate in mediul rural, intre 1930-1940,
reteaua posturilor telefonice a crescut de la 5.000 la
10.000, majoritatea covarsitoare fiind instalate la orase.
in invatamantul primar, situatia a continuat sa se
amelioreze, prin cresterea numarului de invatatori si
dezvoltarea retelei scolare. Impulsurile nu au fost insa
suficient de energice. Or, problema nu era a cresterii
graduale, ci a unei abordari frontale in spirit radical.
Practic, in 1930, numarul stiutorilor de carte era de 57%.
Existau diferente de provincii, zone urbane si rurale, sex
etc. in deceniul IV al secolului XX s-au facut noi progrese
in dezvoltarea invatamantului, insuficiente insa pentru
eradicarea analfabetismului si stergerea amprentei lui
pronuntat sociale, intrucat taranimea ii suporta, mai ales,
consecintele. Este drept, nu eram singulari in Europa:
Spania, Grecia, Bulgaria aveau cifre comparabile la
capitolul stiutorilor de carte. Dar, pe fondul situatiei

334
generale de pe continent, fenomenul indica un deficit de
civilizatie.
in domeniul invatamantului secundar si universitar s-
a produs insa intre cele doua razboaie mondiale o ridicare
de plafon, in 1930 existau in tara 705.100 persoane cu
studii secundare, 262, 200 cu scoli profesionale, 90.650 cu
studii universitare si 42.350 absolventi ai altor tipuri de
scoli superioare (revenind cam o persoana cu studii
superioare la 150 de locuitori). Personalul antrenat in
instruire era de 8.018 persoane.
Sanatatea publica si fenomenele de ordin demografic
se inscriau si ele in aceiasi parametri ai civilizatiei moderne
de tranzitie. Legea din 1930 a constituit, de pilda, un
instrument notabil in organizarea si dezvoltarea asistentei
medicale. Obstacolele erau insa mari, reteaua sanitara
redusa, mai ales la sate. in circumscriptiile rurale, la o
populatie de peste 15 milioane de locuitori, activau doar
1.140 de medici in circumscriptii sanitare si spitale satesti
(l medic la 19.000 persoane), in reteaua asigurarilor sociale
functionau intre 1.500-1.800 de medici; o situatie ceva mai
buna decat in zonele rurale. Totalul lucratorilor din sfera
sanatatii, muncii si ocrotirilor sociale se ridica, in ajunul
celui de-al doilea razboi mondial, la 7.765 persoane.
Romania a inregistrat intre cele doua razboaie
mondiale o rata relativ ridicata a cresterii demografice
-12,9-14,l%o, insa intr-o conjunctura in care natalitatea era
de 34-36%o, iar mortalitatea de 21%o. Detineam (dupa
U.R.S.S.) al doilea loc in Europa la natalitate. Dar si primul
loc la mortalitate, in vreme ce la excedentul nasterilor ne
335
situam pe locul sapte in lume. intre 1920-1940, populatia
Romaniei a crescut cu circa 5 milioane de locuitori, in
ultimii 15 ani, din 1989 pana la 2004, a scazut cu
aproximativ 1,5 milioane.
Se observau variatii considerabile pe provincii
(excedent foarte ridicat in Vechiul Regat si destul de
scazut in Transilvania si Banat).
Romania era inca tara natalitatii intense, dar si a
mortalitatii foarte ridicate. Nici asistenta sanitara, nici
efectele reglatoare si contradictorii ale civilizatiei n-au
inraurit semnificativ fenomenele de ordin demografic.
Acestea se miscau intr-o ordine specifica epocilor de
inceput ale ciclurilor de civilizatie moderna.

18. Repere culturale

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost
marcata, in planul culturii inalte, de remarcabile realizari.
Exista sentimentul ca Romania trebuie sa se afirme prin
cultura. Aceasta exigenta si-a asumat-o generatia matura
-perseverent si sistematic; a afirmat-o cu fervoare, facand
din ea un crez, dar si urmarind prin aceasta sa ocupe
pozitii de prim-plan in cultura, tanara generatie a lui
Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, cercul
unor tineri scriitori grupati in jurul revistei „Kriterion".
Centrele de iradiere a stiintei si culturii erau Academia
Romana, catedrele universitare, institutele stiintifice de pe
langa universitati sau fundatii. S-au afirmat scoli stiintifice
remarcabile, cu contributii de rezonanta internationala in
336
istoriografie - dominata de Nicolae lorga -, in sociologie
- dominata de Dimitrie Gusti -, in domeniul matematicii,
chimiei, medicinii, agronomiei, geografiei, al lingvisticii
etc. S-a maturizat si s-a exprimat filosofia prin sisteme de
gandire proprii (Lucian Blaga, C. Radulescu-Motru,
Mircea Florian) si prin lucrari semnificative de istoria
filozofiei (P.P. Negulescu, Nicolae Bagdasar etc.).
Literatura si critica literara au probat remarcabil forta
originalitatii, capacitatea de conectare la noile forme de
expresie a sensibilitatii. Minail Sadoveanu si Liviu
Rebreanu au creat fresce ample ale vietii poporului roman;
in ipostaza duratei istorice sau a problemelor redutabile pe
care abia le infruntase (rascoala din 1907 si primul razboi
mondial). Critica literara a fost cultivata cu finete si o
exceptionala capacitate de interpretare a fenomenului
literar si cultural romanesc si universal. George Calinescu
a ramas o figura emblematica in acest sens, intocmind o
monumentala Istorie a literaturii romane. De la origini
pana m prezent (1941). Contemporan cu el au fost
Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu si mai
varstnicul Eugen Lovinescu, de asemenea o personalitate
proteica a criticii literare si culturii romane in genere.
O dezbatere tensionata de ordin doctrinar si ideologic
s-a purtat in jurul descifrarii si interpretarii fenomenului
romanesc, al explicarii caracteristicilor evolutiei sale.
Aceste dezbateri sunt revelatoare pentru substanta culturii
romane, in cadrul lor s-au confruntat mai ales purtatorii
viziunii organice si istoriciste, care sustineau teza ca
societatea trebuie inteleasa ca un organism, ca o totalitate
337
care se dezvolta din sine gradual, evolutionist, ca un stejar
din ghinda din care rasare. De aici atasamentul la traditie,
la formele date ale societatii, la pastrarea identitatii prin
refuzul inrauririlor modelatoare moderne din afara. Un
exponent al acestei viziuni a fost chiar Nicolae lorga.
Acest curent are radacini mai vechi in cultura romana.
Ideile exprimate de unii reprezentanti ai acestei directii in
cultura romana, ca, de pilda, Nae lonescu, au fost un pat
germinativ chiar pentru doctrine politice de extrema
dreapta.
Alti ganditori - economisti si sociologi (ca, de pilda,
Stefan Zeletin) erau adeptii dezvoltarii dinamice a
societatii romane, ai conectarii realitatii noastre la
fluxurile civilizatiei moderne de tip occidental.
in acest cadru s-au manifestat liniile de tensiune ale
culturii romane, nu numai intre cele doua razboaie
mondiale, ci si inaintea conflagratiei din 1916-1918.
Tocmai de aceea, retinerea acestui aspect este importanta,
fiindca el ne ajuta sa intelegem nu doar dezbaterea de idei
din epoca noastra moderna, dar si realitatea obiectiva a
civilizatiei romane moderne.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
• Braudel Fernand, Gramatica civilizatiilor, voi. I, II,
in romaneste de Dinu Moarcas, Bucuresti, 1994.
• Bulei Ion, Viata cotidiana in timpul lui Carol I.
Lumea romaneasca 1900-1908, Bucuresti, 2004.

338
• Hurezeanu Damian, Civilizatia romana moderna si
problema tranzitiei, in Radu Florian, Damian Hurezeanu,
Alexandru Florian, Tranzitii in modernitate, Bucuresti,
1997, p. 83-215.
• Lovinescu E., Istoria civilizatiei romane moderne,
editie de Z. Ornea, Bucuresti, 1972.
• Scurtu loan, Buzatu Gheorghe, Istoria romanilor in
secolulXX(1918-1948), Bucuresti, 1999, p. 53-92.
• Zeletin Stefan, Burghezia romana. Originea si
rolul ei istoric, Bucuresti, 1925.

339
S 13
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Istorie

LIMBII ALE IZVOARELOR ISTORICE:

LIMBA LATINA

Conf. univ. dr. LIVIU FRANGA

A. GRUPUL NOMINAL
I. Introducere. Originile si evolutia limbii latine.
II. Preliminarii. Notiuni de fonetica si fonologie. Scrierea si
pronuntarea. Alfabetul latin. Accentul.
III. Generalitati despre partile de vorbire.
1. Morfologia numelui (I) 1.1. Substantivul - categoriile
fundamentale ale substantivului:
- genul animat/inanimat; masculin, feminin/neutru;
subcategorii de gen: substantive epicene (nomina epicoend) si
substantive cu gen comun (nomina communia). Evolutia genului de la
latina la limbile romanice.
- numarul singular/plural; substantive defective de numar
(singularia tantum, pluralia tantum).
- cazurile: nominativ (nominatiuus casus), genitiv (genitiuus
casus), dativ (datiuus casus), acuzativ (accusatiuus casus), vocativ
(uocatiuus casus), ablativ (ablatiuus casus).
- substantivele nedeclinabile;
- substantivele defective;
- cazurile in latina tarzie si in limbile romanice;
- structura morfologica nominala: radacina (radicalul),
sufix(e), vocala tematica, prefix(e), infix(e), tema nominala.
W. Declinarile (I-V)
1. Declinarea I. Mostenirea ei in limbile romanice.
2. Declinarea a Il-a. Situatii particulare. Evolutia in latina
populara si tarzie si mostenirea in limbile romanice.
3. Declinarea a IlI-a. Tipuri de teme (vocalice/consonantice).
Paradigme de teme consonantice. Paradigme de teme vocalice.
Temele mixte. Teme izolate si teme defective. Mostenirea in limba
romana si in limbile romanice.
19
 4. Declinarea a IV-a. Situatii particulare. Mostenirea in limbile romanice.

5. Declinarea a V-a. Mostenirea in limbile romanice.

Observatii:

I. Declinarile I si a Il-a:
Desinente comune:
-i la G sg (>-e la deci. I)
-m la AC sg (-am la deci. I, -um la deci. a Il-a, m, f)
-rum la G pi (-arum la deci. I, -orum la deci. a Il-a)
-is la D ABL pi
-s la AC pi (-as la deci. I, -os la deci. a Il-a, m, f)
• Declinarile I si a Il-a cuprind adjective care formeaza clasa I de
flexiune adjectivala (cu trei terminatii). Ambele declinari pastreaza
ramasite ale LOC sg cu desinenta -i la nume de orase (Romai >
Romae, Brundisii etc.).
II. Declinarea a IlI-a:
1. Se caracterizeaza printr-o mare varietate a finalei din tema,
precum si prin diverse interferente intre cele doua categorii de teme
(vocalica - consonantica) ale declinarii.
2. Si aceasta declinare pastreaza urme ale cazului LOC sg (ruri,
„la tara").
3. Declinarea a IlI-a cuprinde substantive, adjective, precum si
teme integrate la un moment dat, ulterior, in paradigma verbala
(participiul prezent).
4. Formeaza clasa a Il-a de flexiune adjectivala (cu l, 2 sau 3
terminatii).
5. Genul substantivelor nu se poate recunoaste dupa terminatia
de N sg. El se stabileste fie dupa intelesul substantivului, fie dupa
adjectivul care il insoteste (determinativul sau adjectivul determinant),
in toate celelalte cazuri, se va consulta dictionarul.
III. Declinarea a IV-a:
1. Cuprinde teme in -u-, majoritatea masculine, cateva feminine
(identice ca flexiune cu cele masculine) si cateva neutre.
2. Nu are adjective.
3. Terminatii si desinente comune:
a) cu deci. a Il-a: N sg m, f : -us; Ac sg m, f: -um

20
 b) cu deci. a IlI-a: D sg m, f: -z'-; D ABL pi m, f, n: -ibus; G
pi m, f, n: -um.
IV. Declinarea a V-a:
1. Este declinarea cea mai saraca in cuvinte.
2. Nu contine flexiune adjectivala.
3. Toate substantivele sunt feminine (dies, impreuna cu derivatul
sau meridies, este si masculin).
4. Numai res si dies au flexiune integrala, celelalte doar la
singular, si nu la toate cazurile.
V. Morfologia numelui (II). Adjectivul
1. Generalitati
1. Clasificarea tipologica (adjective calificative, referentiale,
pronominale)
2. Clasificarea morfologica (dupa forma gradului pozitiv):
adjectivele apartinand declinarii a IlI-a; adjectivele apartinand
declinarilor I si a Il-a.
2. Evolutia flexiunii adjectivale si mostenirea ei in limbile romanice
3. Gradele de comparatie. Origine, generalitati. Pozitivul,
comparativul, superlativul. Situatii particulare: supletivismul si
comparatia analitica.
4. Evolutia comparativului si a superlativului in limba latina si
transmisia lui in limbile romanice.
Observatii:
• Adjectivul nu are forme proprii de flexiune, ci le imprumuta
de la substantive.
• Variaza dupa gen, numar si caz, acordandu-se cu
substantivul determinat.
• Clasa I de flexiune cuprinde adjective care se declina dupa
declinarile a Il-a (m. si n.) si I (f.), tipurile -us (m), -a (f), -um (n) sau -
er (m), -(r)a (f), -(r)um (n): bonus, -a, -um; asper, -era, -erum; piger, -
gra, -grum.
• Clasa a Il-a de flexiune cuprinde adjective care se declina, la
toate genurile, numai dupa modelul declinarii a IlI-a a substantivelor,
astfel:
a) cu trei terminatii: -er (m), -ris (f), -re (n): siluester, -ris, -re.
b) cu doua terminatii: -is (m, f), -e (n): dulcis, -e.

21
 c) cu o terminatie (variabila): -x, -er, -n(t)s, etc.: felix;
pauper, sapiens.
• in limba latina exista aceleasi grade de comparatie ca si in
limba romana (pozitiv, comparativ, superlativ).
• Comparativul are o singura valoare, cea de superioritate.
Comparativul de egalitate / inferioritate se exprima analitic (perifrastic).
• Superlativul nu face distinctie intre valoarea relativa si cea
absoluta, diferentierile stabilindu-se in functie de context.
• Comparativul si superlativul se redau prin sufixe specifice (-
ior,-ius, respectiv -issimus, -a, um; -limus, -a, -um; -rimus,-a,-um),
atasate fie la tema, fie la N sg al adjectivului.
• Comparatia prin perifraza prefera adverbele: magis, plus,
bene, maxime, ualde, forte, insotind adjectivul la pozitiv.

VI. Morfologia numelui (III). Numeralul

1. Generalitati
2. Tipologia numeralului latin
3. Numeralul cardinal: numeralele cardinale declinabile;
celelalte numerale cardinale. Corespondentele cifrice (cifrele romane).
4. Numeralul ordinal. Formarea numeralului ordinal. Utilizarea lui
5. Numeralul distributiv. Formarea si utilizarea lui
6. Numeralul multiplicativ
7. Mostenirea numeralului in limba romana si in limbile
romanice

B. GRUPUL PRONOMINAL SI VERBAL

VII. Morfologia pronumelui. Tipologie si particularitati

1. Varietatile tipologice ale pronumelui: seria prenumelor
centrate pe ideea de persoana; seria prenumelor fara legatura cu ideea
de persoana.
2. Pronumele personal. Paradigma. Evolutia in latina tarzie si
mostenirea romanica.
3. Pronumele reflexiv. Paradigma. Mostenirea romanica.
4. Pronumele posesiv. Paradigma si flexiunea lui. Evolutia in
latina tarzie si in limbile romanice.
5. Pronumele demonstrativ. Paradigmele diverselor forme.
Particularitati. Evolutia demonstrativelor de baza in latina si
mostenirea romanica.
22
6. Pronumele relativ. Paradigma. Utilizare si valori. Mostenirea
in limbile romanice.
7. Pronumele interogativ. Paradigma. Particularitati. Mostenirea
romanica.
8. Pronumele nedefinit. Repertoriul pronumelui nedefinit.
Nedefinite cu forma si functie adjectivala. Nedefinite negative.
Evolutia in limba latina. Mostenirea in limba romana.
Observatii:
• Limba latina este bogata in forme pronominale.
• Flexiunea lor constituie un sistem care a suferit influenta
declinarii nominale si, la randul ei, a influentat-o.
• Se remarca pastrarea flexiunii nominale, fara deosebiri
esentiale, la pronumele si adjectivele pronominale posesive, la toate
numerele si genurile aferente celor trei persoane: I meus, -a, -um;
noster, -a, -um; II tuus, -a, -um; uester, -a, -um; III suus, -a, -um.
• Pronumele personale si reflexive, reprezentand categoriile
pronominale cele mai vechi si mai importante din limba latina,
pastreaza forme paradigmatice specifice, neincadrabile nici in restul
flexiunii pronominale, nici in cea nominala: pers. I ego, mei, mihi, me,
me; pers. a Il-a tu, tui, tibi, te, te etc; reflexiv: sui, sibi, se, se. Lipseste
forma de persoana a IlI-a a pronumelui personal, iar cel reflexiv nu
exista decat la persoana a IlI-a (aceeasi forma la singular si la plural).
• intre caracteristicile particulare ale flexiunii pronominale se
numara:
1. N sg m, terminatiile / desinentele -e sau -s: iile, iste,
ipse;
is, quis, aliquis etc.
2. N AC sg n, desinenta -d: id, illud, quod, quid etc.
3. G sg m, f, n, desinenta -ius: eius, illius, huius, cuius etc.
4. D sg m, f, n, desinenta -i: ei, illi, isti, ipsi etc.
Aceste desinente / terminatii specifice flexiunii pronominale se
regasesc la pronumele relative, precum si la pronumele si adjectivele
pronominale demonstrative, interogative si nedefinite.
O situatie aparte prezinta pronumele nedefinite negative nemo si
nihil, cu paradigme incomplete (defective), formate pe baza unor
substantive insotite de negatii (ne + homo > nemo; ne + hilum> nihil).

VIII. Morfologia verbului (I). Consideratii generale

1. Elementele constitutive ale formei verbale.
2. Categoriile gramaticale ale verbului.
23
3. Diateza: 3.1. activa; 3.2. medio-pasiva. Evolutia diatezelor in
latina si mostenirea romanica.
4. Aspectul.
5. Modul. Modurile personale: 5.1. indicativul; 5.2. conjunc
tivul; 5.3. imperativul. Mostenirea romanica.
6. Modurile flexionabile nominal: 6.1. infinitivul; 6.2. gerunziul;
6.3. supinul; 6.4. participiul. Evolutia modurilor nominale in limba
latina si mostenirea romanica.
7. Timpul si repartizarea lui modala. 7.1. prezentul; 7.2.
imperfectul; 7.3. viitorul; 7.4. perfectul; 7.5. mai mult ca perfectul;
7.6. viitorul anterior. Evolutia categoriei timpului in limba latina si
mostenirea romanica.
8. Persoana si numarul. Distributia pe desinente si diateze.
Evolutia in latina si mostenirea romanica.

IX. Morfologia verbului (II)

Flexiunea nomala (regulata), activa si medio-pasiva. Paradigme
verbale pe clasele de flexiuni (conjugari).

X. Morfologia verbului (in)

Flexiunea anomala (neregulata). Paradigme verbale anomale:
esse si derivatele lui; ire si derivatele lui; ferre si derivatele lui; uelle,
noile, malle; verbele defective, impersonale si unipersonale.

Observatii:
Categoriile gramaticale specifice verbului latin sunt bine
cunoscute din mostenirea lor in limba romana. Se remarca, totusi,
cateva situatii particulare:
• Deosebirea tipului de conjugare se realizeaza in latina de la
aceeasi forma verbala de infinitiv, careia insa romana i-a schimbat
valoarea de intrebuintare, transformandu-1 intr-un substantiv: I can
tare; II uidere; III dicere; IV audire.
• Pe langa diateza activa, latina poseda si diateza medio-
pasiva, avand insa statut sau valori speciale: reflexiva (implicarea
subiectului in desfasurarea actiunii, dar si rasfrangerea acesteia asupra
sa); impersonala; pasiva propriu-zisa. Iata urmatoarea schema:
activa: Sgr = SI ^ Ogr
medio-pasiva (reflexiva): Sgr ~" Ogr = SI
pasiva propriu-zisa: SI ~" Ogr = Sgr,
24
 unde Sgr = subiect grammatical,
SI = subiect logic, Ogr =
obiect grammatical.
• La nivelul modurilor personale, latina prezenta doar trei
(indicativ, conjunctiv, imperativ). Lipseste conditionalul-optativ, ale
carui valori si forme existente in indo-europeana au fost preluate de
modul conjunctiv inainte de constituirea latinei ca limba autonoma.
• Cele sase timpuri ale limbii latine se formeaza din doua
teme: TP = tema prezentului si TPf = tema perfectului. Aceste timpuri
sunt: prezentul, imperfectul, viitorul, de la TP; perfectul, m.m.c.p.,
viitorul anterior (II), de la TPf.
• Aceste sase timpuri se regasesc integral numai la indicativ.
Celelalte moduri poseda mai putine timpuri: patru la conjunctiv (nu
are timpurile viitorului); doua la imperativ (prezent si viitor); trei la
infinitiv si participiu (prezent, perfect, viitor).
• Pe langa categoriile gramaticale specific verbale (trei
persoane: locutoare [I], inter/conlocutoare [II], delocutoare [III],
repartizate pe cele doua numere), latina poseda si categoria aspectului,
care prezinta actiunea in desfasurarea ei (infectum) sau sfarsita
(perfectum).
• Forme verbale compuse prin intermediul auxiliarului esse
(numite si forme analitice sau perifrastice) se intalnesc numai la
diateza medio-pasiva, la timpurile care prezinta aspectul incheiat al
actiunii (centrate pe ideea de perfect): perfectul, m.m.c.p. si viitorul
anterior (II).
XI. Morfologia neflexibilelor
1) Adverbul. Consideratii generale. Clasificarea adverbelor.
Gradele de comparatie. Evolutia in limba latina si mostenirea romanica.
2) Prepozitia. Consideratii generale. Clasificarea prepozitiilor si
particularitati. Evolutia de la latina la limbile romanice.
3) Conjunctia. Elemente generale. Clasificarea conjunctiilor.
Evolutia in limba latina si mostenirea romanica.
4) Interjectia si onomatopeea.
BIBLIOGRAFIA SELECTIVA

*** Istoria limbii romane. Voi. I. Limba latina. Coordonator, Al.

Graur. Bucuresti, Editura Academiei, 1965 (capitolele
consacrate morfologiei latine).
25
I. Fischer, Latina dunareana. Bucuresti, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, 1985 (capitolele consacrate lexicului si
morfologiei). Maria Parlog, Gramatica limbii latine. Editie
revazuta si adaugita de
Gabriela Cretia. Bucuresti, AU, 1996 (si orice reeditare
ulterioara; se studiaza numai sectiunea de lexic, fonetica si
morfologie). Mariana Franga, Liviu Franga, Compendiu
de limba latina. I.
Morfologia. Editia
a Il-a revizuita. Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2003.
Mariana Franga, Liviu Franga, Elemente de sintaxa latina. Note de
curs. Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2004.

C. SINTAXA PROPOZITIEI SI A PARTILOR DE PROPOZITIE

CAPITOLUL I SINTAXA
PROPOZITIEI

1. Definitie si continut
Propozitia este cea mai simpla unitate sintactica, ea reprezinta o
comunicare in care exista un singur predicat
in limba latina, propozitiile se pot clasifica utilizand aceleasi
criterii de tipologizare operante in limba romana.
Criteriul scopului comunicarii clasifica propozitiile in:
enuntiative, interogative si exclamative.
Dupa forma sub care se prezinta comunicarea, propozitiile pot
fi: afirmative sau negative.
in functie de elementele din care este alcatuita propozitia,
aceasta poate fi: simpla sau dezvoltata.
Sensul, respectiv intelesul propozitiilor in cadrul comunicarii, al
enuntului, le clasifica in propozitii principale (independente,
respectiv regente) si propozitii secundare (subordonate).
2. Clasificare
La nivelul propozitiilor principale (independente sau regente),
dupa criteriul scopului comunicarii, cele mai frecvent intalnite sunt
propozitiile:
1) ENUNTIATIVE, redate in general prin modul INDICATIV,
modul realitatii, pentru enuntarea unui fapt real: Iile discessit., „Acela
a plecat."
26
 2) INTEROGATIVELE, care sunt de doua tipuri:
- directe simple, ca in: Quis uenit?, „Cine a venit ?" si
- directe duble, ca in: Utrum legis an scribis ?, „Citesti sau scrii ?"
De asemenea, interogativele sunt redate predominant in latina
prin modul INDICATIV.
3) EXCLAMATIVELE sunt propozitii prin care se exteriorizeaza
lingvistic sentimente ca mania, indignarea, dispretul, admiratia etc.:
Quam multa passus est Ulixes !, „Cat de multe [nenorociri] a patimit
Ulise !" Se foloseste acelasi mod INDICATIV, dar, pe langa acesta,
poate fi utilizat si INFINITIVUL EXCLAMATIV.
Forma afirmativa sau negativa a propozitiilor latinesti poate fi
cel mai bine inteleasa prin exemplificari din categoria propozitiilor
enuntiative.
1. Propozitia afirmativa constata, afirma sau intareste o stare
de fapt: Romanum imperium a Romulo exordium habet., „Imperiul
roman isi are inceputul de la Romulus."
2. Propozitia negativa neaga sau tagaduieste o situatie, o stare,
o realitate: Magister pigros discipulos non amat., „Profesorul nu ii
iubeste pe elevii lenesi."
Spre deosebire de limba romana si de alte limbi romanice,
negatia in latina se exprima printr-un singur adverb sau printr-un
singur cuvant negativ. Daca in propozitia respectiva exista doua
negatii, sensul propozitiei nu mai este negativ, ci puternic afirmativ
(celebra regula gramaticala duplex negatio est affirmatio): Non
possum non loqui., „Nu pot sa nu vorbesc" (=pot sa vorbesc).
Propozitiile formate numai din elementele fundamentale ale
expresiei gramatical-sintactice - subiectul si predicatul - se numesc
propozitii simple. Atunci cand, in afara acestor doua parti principale
de propozitie (dintre care subiectul poate lipsi in mod obisnuit, dar, in
cazuri exceptionale, si predicatul), se afla si altele, secundare si numite
ca atare (atributul, complementul), avem de-a face cu propozitii
dezvoltate: Caesar legiones suas magnis gradibus Alesiam duxit.,
„Caesar si-a condus in mars fortat legiunile spre Alesia."
CAPITOLUL II SINTAXA
PARTILOR DE PROPOZITIE

1. Subiectul (lat. subiectutri)

Este partea principala de propozitie care indica CINE savarseste
actiunea verbala (indicata de verbul predicativ la diateza activa) sau
27
CINE o sufera (cand verbul predicativ este la diateza pasiva) sau CUI
i se atribuie o insusire, o caracteristica etc. (atunci cand predicatul este
unul nominal).
Ca si in limba romana, in latina subiectul poate fi exprimat
printr-un substantiv sau prin oricare alta parte de vorbire sau grup de
cuvinte cu valoare de substantiv (adjectiv substantivizat, verb la
modul participiu, la modul infinitiv, adverb, sau chiar o propozitie
intreaga):
- substantiv: Caesar uenit., „Caesar a venit."
- adjectiv (substantivizat): Audaces uincunt., „Cei indrazneti inving."
- pronume (personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, nedefinit):
(Nos) legimus., „(Noi) citim."; Aliifugiebant.,, Altii fugeau."
- numeral: Quindecim milia Gallorum occisa sunt., „Au murit
cincisprezece mii de gali."
- verb: Errare humanum est., „A gresi este omenesc."
- adverb: Bene est aduerbium., ,fiene [bine] este un adverb."
- o propozitie: Optatur ut pater ueniat, „Se doreste sa vina tatal."
Si in limba latina exista situatii cand subiectul este neexprimat
sau nu poate fi exprimat, si anume:
a) cand este nedeterminat, pentru ca se exprima o gandire
generala. Acest lucru se realizeaza fie printr-un verb la diateza pasiva
cu valoare impersonala, ca in: Sic itur ad astra., „Asa se merge la
stele." (=se ajunge la glorie), fie prin folosirea persoanei a IlI-a plural
a verbelor: Dicunt., „Se spune" (subinteles, homines, „oamenii"); fie
prin folosirea persoanei a Il-a singular (persoana „impersonala"), ca
in: Crederes., „Ai crede." (subinteles, tu); Dicas., „Ai zice."
(subinteles, tu);
b) cand subiectul ar trebui sa fie un pronume personal, dar el este
inclus si, prin urmare, se subintelege in persoana verbului, indicata prin
desinenta personala (subiectul inclus): Audio., „Aud." (subiectul este
ego, „eu"); Vidistis., „Ati vazut." (subiectul este uos, „voi");
c) cand subiectul a fost deja exprimat anterior si se subintelege
(subiectul subinteles): Hostis aduentat; ad arma currit., ,.Dusmanul
soseste; se repede la arme." (subiectul hostis se subintelege si in a
doua propozitie);
d) cand predicatul este un verb impersonal, care denumeste un
fenomen al naturii: piuit, „ploua", fulminat, „fulgera", gelat,
„ingheata", uesperascit, „insereaza" etc. (subiectul generic).

28
 Limba latina opereaza distinctia - mostenita, desigur, de toate
limbile romanice - intre subiectul gramatical si subiectul logic.
Subiectul gramatical se afla, in mod obisnuit, la cazul
NOMINATIV, atunci cand predicatul are verbul la DIATEZA ACTIVA
sau PASIVA, la un mod personal: Pyrrhus Epirum occupauit.,
„Pyrrhus a ocupat Epirul."; Corinthus a Ludo Mummio deleta est.,
„Corintul a fost distrus de catre Lucius Mummius."
Subiectul logic poate fi exprimat prin ALTE CAZURI decat
nominativul:
a) cazul ABLATIV (numit „de agent", „al autorului"), exprimand
persoana care savarseste actiunea unui verb la diateza pasiva:
Corinthus a Ludo Mummio deleta est.;
b) cazul ACUZATIV, cand predicatul este un verb impersonal,
care exprima anumite stari sufletesti (verbe de afect, cu forma
unipersonala): Numquam me paenituit., „Niciodata nu m-am cait." (a
se vedea sintaxa cazului acuzativ);
c) cazul DATIV, insotit de forme ale verbului esse (in constructia
sum pro habeo, cu dativul posesiv) sau cand predicatul propozitiei este
exprimat printr-un verb la conjugarea perifrastica pasiva : Mihi est liber.
„(Eu) am o carte." (lit., „mie imi este o carte [in proprietate]") - a se ve
dea sintaxa cazului dativ; Patria omnibus amanda est., „Patria trebuie sa
fie iubita de (catre) toti." - a se vedea, de asemenea, sintaxa cazului dativ.

2. Predicatul (lat. praedicatum)

Este cea de-a doua parte esentiala a propozitiei, care exprima o
actiune, o stare sau o existenta a subiectului din propozitia respectiva.
Ca si in limba romana, predicatul este de 2 tipuri:
1) Predicatul verbal, exprimat printr-un verb la un mod
personal (INDICATIV, CONJUNCTIV, IMPERATIV) la diateza ACTIVA
sau MEDIO-PASIVA: Milites pugnant., „Ostasii lupta."; Virtus
laudatur., „Virtutea este laudata."
Verbele care formeaza singure predicatul se mai numesc si
verbe predicative, iar cele trei moduri personale enumerate - moduri
predicative. Se impune, insa, observatia ca in latina, in naratiuni si
scrieri istorice in general, se intrebuinteaza si modul INFINITIV, mod
prin excelenta nepersonal, dar acolo cu valente personale, de obicei la
timpul PREZENT, cu valoare predicativa: Hostes decurrere, lapides
29
conicere., ,.Dusmanii alergau, aruncau cu pietre." Avem de-a face cu
asa-numitul infinitiv istoric (descriptiv, narativ), a carui valoare este
de indicativ imperfect (dupa cum rezulta si din traducere).
2) Predicatul nominal, alcatuit dintr-un verb auxiliar, numit
verb copulativ sau verb-copula, nepredicativ, insotit de un nume
predicativ, care poate fi exprimat printr-un: substantiv, adjectiv,
pronume, adverb, verb la modurile participiu sau infinitiv.
Verbul copulativ cel mai des intrebuintat este esse. Dar
cateodata chiar si verbul esse, atunci cand exprima ideea de existenta,
situare, aflare etc., poate forma singur predicatul, devenind astfel
predicativ: Frater est intus., „Fratele se afla inauntru."
Mai exista in latina si alte verbe care, spre a forma un predicat,
au nevoie de o intregire sau complinire predicativa, aceasta din urma
fiind exprimata printr-un nume predicativ: fieri, „a deveni", euadere,
„a iesi", „a scapa din", exister e, „a exista", monere, „a ramane" etc.
De asemenea, sunt copulative si unele verbe la diateza medio-pasiva:
did, appellari, nominari, uocari, „a fi numit", „a fi chemat"; creari,
eligi, designari, „a fi ales", „a fi proclamat", „a fi desemnat"; haberi,
„a fi socotit", „a fi considerat"; uideri, „a parea"; nasei, „a se naste":
Sapientia semper mirabilis fuit., „intelepciunea a fost totdeauna
vrednica de admirat."; Incolae Italiae Romani appellabantur.,
„Locuitorii Italiei se numeau romani."; Cicero optimus orator
nabetur., „Cicero este socotit cel mai bun orator."; Augustus
imperator factus est, „Augustus a devenit imparat."

3. Acordul predicatului cu subiectul

Se realizeaza in limba latina dupa aceleasi reguli si principii ca
si in romana. Exista, insa, desigur, si mici deosebiri determinate de
anumite particularitati morfologice latinesti.
• acordul predicatului cu un singur subiect
- Predicatul verbal si verbul copulativ se acorda cu
subiectul in numar si persoana: Omnia mutantur., „Toate [lucrurile] se
schimba."; Leges sunt patronae duium. „Legile sunt aparatori ai
cetatenilor."
- Numele predicativ cu valoare adjectivala (adjectiv,
numeral, pronume, participiu) se acorda cu subiectul in gen, numar si
caz: Haecfilia orba matre est., „Aceasta fiica este lipsita de mama."
Dar atunci cand numele predicativ este un substantiv (fara sa fie
mobil), numele predicativ se acorda cu subiectul numai in caz:

30
Sapientia summum bonum est., „intelepciunea este cel mai important
bun."
• acordul predicatului cu mai multe subiecte (subiect
multiplu)
- Daca exista mai multi termeni cu functie sintactica de
subiect, predicatul sta de obicei la plural (acordul logico-
gramatical): Animus, fortitude, aetas me hortantur., „Curajul, vitejia,
varsta ma indeamna."
- Cateodata, acordul predicatului cu subiecte multiple se
poate face si cu subiectul cel mai apropriat (acordul prin atractie):
Tu et omnes homines idsciunt., „Tu si toti oamenii stiu acest lucru."
- Daca subiectul este multiplu, si se afla la persoane
diferite, persoana I are prevalenta asupra celorlalte, persoana a Il-a
asupra persoanei a IlI-a, atunci cand se face acordul predicatului
verbal sau al verbului copulativ: Tu et nos una in forum iuimus., „Tu
si noi am mers impreuna in for."
- Daca subiectul este multiplu, exprimat prin substantive de
gen diferit, predicatul nominal va sta la plural, acordul numelui
predicativ facandu-se cu prevalenta genului masculin asupra
femininului si a neutrului, si a genului feminin asupra neutrului: Filius
etflliaparentibus cari sunt, „Fiul si fiica sunt dragi parintilor."
- Daca subiectul este multiplu si exprimat prin nume de
lucruri de gen diferit, predicatul nominal va sta la plural, acordul
numelui predicativ facandu-se cu pluralul neutru: Libertas, diuitiae,
decus in oculis sita sunt., „Libertatea, bogatia, averea se afla sub ochii
nostri."
• acordul predicatului dupa inteles (lat. ad intellectum)
Reprezinta o particularitate a acordului sintactic din limba latina,
fiind vorba despre un acord logic, realizat dupa intelesul sau
semnificatia enuntului, si nu gramatical, dupa forma, in aceasta
situatie, predicatul se pune intotdeauna la numarul plural (desi
subiectul este unic, avand forma de singular). Se pot distinge doua
situatii:
- Subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv:
multi-tudo, „multime", turba, „gloata", exercitus, „oaste", „armata",
legio, „legiune", uulgus, „norod", plebs, „poporul de rand" etc.:
Multitude in uestibulo slant, „Multimea de oameni stau [= sta] la
intrare."
- Subiectul este exprimat printr-un pronume nedefinit:
uterque, „si unul si altul / celalalt",quisque, „fiecare" etc.: Uterque
31
ducum signum pugnae dant., fiecare dintre comandanti (si unul, si
celalalt) dau [= da] semnalul de lupta."
Asa cum am aratat anterior, distinctia dintre propozitia simpla si
cea dezvoltata rezida in faptul ca cea de-a doua cuprinde, pe langa
partile principale de propozitie - subiectul si predicatul - si pe cele
secundare, atributul si complementul.
Acestora le vom consacra paginile urmatoare.

4. Atributul (lat. attributum)

Este partea secundara de propozitie care determina un
substantiv. In functie de partea de vorbire prin care se exprima,
atributul se prezinta in limba latina sub urmatoarele doua infatisari:
• atribut adjectival, exprimat in principal printr-un adjectiv, dar
si prin alte parti de vorbire care pot avea functie de adjectiv (pronume
adjectival, numeral, verb la modul participiu): Bono duci milites
parent., „Soldatii se supun unui bun comandant."; Hic discipulus
magistro oboedit., „Acest scolar asculta de profesor."; Quindecim uiri
rempublicam curauerunt., „Cincisprezece barbati s-au ingrijit de
treburile statului."; Homines aquam bibentes sani sunt., „Oamenii care
beau apa sunt sanatosi."
Cea mai importanta particularitate a atributului adjectival,
mostenita si in limba romana, este faptul ca se acorda in caz, numar si
gen cu substantivul determinat (asa cum putem observa in toate
exemplele notate anterior).
De altfel, in latina regasim aceleasi situatii de realizare a acor-
dului atributului cu substantivul determinat, pe care le-am mostenit si
in romana. Astfel, daca atributul adjectival se raporteaza la mai multe
substantive, el se asaza numai pe langa ultimul dintre ele si se acorda
cu acesta in caz, numar si gen: Romanis maria terraeque cunctae
patent., „Romanilor le stau la dispozitie toate marile si toate
pamanturile."
• atributul substantival, dupa cum rezulta din terminologie,
este exprimat printr-un substantiv. Acest tip de atribut cunoaste la
randul sau doua subclase:
- atributul substantival in cazul genitiv, care exprima
mai multe valori sintactice: posesia, originea, dependenta, calitatea,
intregul din care se extrage o parte; de exemplu: templum louis,
„templul lui luppiter"; homo magnae prudentiae, „om de mare
prevedere"; magnapars duium, „o mare parte dintre cetateni". Aceste

32
nuante sintactice ale atributului in cazul genitiv vor fi tratate in
capitolul „Sintaxa cazurilor".
- atributul substantival situat in acelasi caz cu
substantivul determinat (apozitia). Spre deosebire de limba romana,
in care apozitia se afla de regula in cazul nominativ, indiferent de
cazul substantivului determinat, in limba latina ea poate aparea la
oricare caz gramatical, in acord cu cazul substantivului determinat:
Persuadet Ciceroni, celeberrimo oratori [...], „il convinge pe Cicero,
cel mai vestit orator [...]".
5. Complementul (lat. complementum)
Este definit ca partea secundara de propozitie care intregeste,
completeaza (< compleo,-ere, compleui, completion, „a umple", „a
completa") intelesul verbului predicativ.
Si in limba latina, aceasta parte de propozitie cunostea trei tipuri:
• complementul direct, care indica fiinta sau lucrul afectate,
atinse in mod direct de conceptul verbal. El apare determinat, in
general, de verbe tranzitive cu forma activa sau deponenta, il intalnim
numai la cazul ACUZATIV, putand exprima diverse valori si nuante
sintactice (a se vedea „Sintaxa cazurilor", s.v. „acuzativul"). De
exemplu: Libros utiles legimus., „Citim carti folositoare."; Imitatur
patrem suum, „il imita pe tatal sau."
Partile de vorbire prin care se poate exprima complementul
direct sunt: substantivul, adjectivul (inclusiv cel substantivizat),
pronumele, numeralul, precum si un verb la modul infinitiv, ca in
exemplul urmator: Hostes eruptionem facere conabantur.,, .Dusmanii
incercau sa faca o iesire, (din incercuire)."
• complementul indirect indica fiinta sau lucrul pentru care se
realizeaza actiunea sau starea exprimate prin intermediul verbului,
precum si, in alte cazuri, persoana, respectiv fiinta sau lucrul caruia i
se acorda / atribuie ceva (o actiune, stare, caracteristica sau insusire
anumita). Acestei functii sintactice ii este specific cazul DATIV, cu
toate tipurile de valori sintactice pe care le poate reda: dativul de
atribuire, al folosului / avantajului / profitului, respectiv al pagubei /
detrimentului / prejudiciului, dativul final, dativul posesiv, dativul
autorului; despre acestea se va discuta pe larg in urmatorul capitol,
„Sintaxa cazurilor", s.v. „dativul".
Complemente indirecte se pot intalni in limba latina si la cazul
GENITIV, determinate de anumite categorii verbale, precum: verbele
memoriei (ale aducerii aminte si uitarii), verbele care arata pretul
33
(aprecierea, cantarirea), verbele judiciare, verbele de afect (prin care
se exprima sentimente si stari sufletesti), verbele interesului; despre
toate acestea se vor face referiri si precizari in acelasi capitol „Sintaxa
cazurilor", s.v. „genitivul".
• complementul circumstantial exprima felurite imprejurari
(„circumstante") de realizare a actiunii / starii verbale, in limba latina,
complementul circumstantial cunoaste o remarcabila v a r i e t a t e
tipologica:
- complementul circumstantial de loc, exprimat prin
intermediul cazului ACUZATIV, dar si prin ABLATIV, redat atat cu
prepozitie, cat si fara ea, diferentiaza variate valori sintactice, precum:
locul in interiorul caruia se petrece actiunea / starea verbala, directia
(de deplasare), punctul de plecare / pornire a actiunii / starii verbale,
spatiul strabatut; tot atatea nuante sintactice care vor fi prezentate in
detaliu in capitolul „Sintaxa cazurilor", s.v. „acuzativ" si „ablativ".
- complementul circumstantial de timp, pentru
exprimarea caruia se recurge la aceleasi cazuri ACUZATIV si
ABLATIV, precedate sau nu de prepozitii; sunt prezentate sau redate
mai multe valori sintactice: momentul (surprins) al desfasurarii
actiunii, durata acesteia, momentul inceperii sau declansarii actiunii /
starii verbale; a se vedea acelasi capitol, s.v. „acuzativ" si „ablativ".
- complementul circumstantial de mod (modal), bogat
exprimat in limba latina, prin intermediul acelorasi cazuri
ACUZATIVUL si ABLATIVUL; cu mentiunea ca in cazul ACUZATIV
se intalneste, in plus, o nuanta sintactica datorita careia complementul
modal se apropie de complementul circumstantial instrumental; drept
care, in capitolul „Sintaxa cazurilor" (vezi cazul „acuzativ"), el va fi
redat cu o terminologie specifica, aceea de „acuzativ modal-
instrumental".
- complementul circumstantial instrumental, care se
intalneste bine reprezentat la cazul ABLATIV (caz la care au fost
transferate valorile sintactice ale stravechiului caz indo-european,
INSTRUMENTALUL, disparut ca atare in limba latina si mostenit de ea
ca urmare a actiunii fenomenului de contopire a cazurilor, asa-numitul
sincretism cazual), dar si la cazul ACUZATIV, asa cum am mentionat
deja (a se vedea „sintaxa cazurilor", s.v. „acuzativ" si „ablativ").
- complementul circumstantial de cauza, exprimat la
aceleasi cazuri (ACUZATIVUL si ABLATIVUL), insotite sau nu de
prepozitii; pentru explicatii suplimentare, se va consulta capitolul
indicat, s.v. „acuzativ" si „ablativ".
34
 Aceste tipuri de complemente circumstantiale sunt cele mai
reprezentative in limba latina, cu atat mai mult cu cat toate s-au
mostenit in limba romana.
O mentiune speciala se poate adauga pentru inca doua valori
sintactice ale ambelor cazuri: acuzativul si ablativul de relatie. Aceste
valori au determinat aparitia si dezvoltarea Jn limba romana a
complementului circumstantial de relatie, in sfarsit, dezvoltata
foarte probabil din valoarea instrumentala, se impune si mentionarea
celei sociative, de unde functionarea unui complement cir-
cumstantial sociativ, avand aceeasi functionalitate cu aceea a
complementului sociativ din limba romana.

CAPITOLUL III
SINTAXA CAZURILOR

1. NOMINATIVUL (nominativus casus)

Este cazul care serveste spre a numi, spre a spune pe nume
(nominare, „a numi"); gramaticii romani 1-au numit casus rectus,
„cazul drept", in opozitie cu celelalte cazuri, „oblice", casus obliqui,
„aplecate" in raport cu nominativul, cazul „vertical", deoarece
nominativul (ca si vocativul) nu poate avea statut de complement, deci
de parte de propozitie secundara.
Functiile sintactice:
- subiect al unui predicat verbal sau nominal: Sol lucet,
„Soarele straluceste."; C. Gracchus maxime popularis fuit., „C.
Gracchus a fost foarte iubit de popor."
- nume predicativ al unui predicat nominal: Alexander fuit
fllius Philippi., „Alexandru a fost fiul lui Filip."; Pietas erga parentes
maxima uirtus habetur., „Respectul fata de parinti este considerat cea
mai aleasa calitate."
- element predicativ suplimentar, asimilabil unui com
plement circumstantial de mod in cazul nominativ: Milites domum
laeti reuerterunt., „Soldatii s-au intors veseli acasa."; Te puerum
credebam., „Te credeam copil."
- atribut adjectival al subiectului: Discipulus bonus
laudatur., „Elevul silitor este laudat."
- atribut substantival al subiectului (apozitia subiectului):
Cicero consul senatul imperabat., „Cicero consulul dadea ordine
senatului."

35
 Acordul apozitiei in limba latina se face, spre deosebire de limba
romana, intotdeauna in acelasi caz cu substantivul determinat, deci pot
fi intalnite apozitii si la cazurile genitiv, dativ, acuzativ sau ablativ. De
exemplu: Vergilium poetam Romanorum laudamus., „il laudam pe
Vergilius, poetul romanilor."
O functie secundara a nominativului este, in limba latina, cea
exclamativa. Nominativul de acest tip poate fi precedat sau nu de o
interjectie exclamativa (cea mai des intalnita este o): O tempora, o
mores \ „O timpuri, o moravuri !"; Fabulae ! Nugae ! , „Povesti !
Fleacuri !"
Functiile si valorile sintactice ale nominativului latin s-au
mostenit, asa cum ne putem usor da seama din exemplificarile
anterioare, cu multa acuratete in limba romana, utilizarea
nominativului cu functie exclamativa contribuind si mai mult la
eliminarea vocativului din campul realitatii morfologice a flexiunii
nominale.
2. VOCATIVUL (uocativus casus)
Este cazul chemarii, al strigarii (< lat. uocare, „a chema pe
cineva", „a striga"), cazul fara functie sintactica, intrucat nu poate
indeplini rolul nici unei parti de propozitie.
Vocativul latin prezinta o topica mai fixa decat cea mostenita in
limba romana (si anume, se situeaza pe la mijlocul propozitiei, mai rar
la inceputul ei). Nu rareori, poate fi precedat de aceeasi interjectie o.
De exemplu: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra ?,
„Pana cand vei mai abuza de rabdarea noastra, Catilina ?"; Miser
Catulle, desinas ineptire [...] , „Nefericitule Catullus, inceteaza de a
mai fi nebun [...]"; O fortunate adulescens !, „O, tinere norocos !"
3. GENITIVUL (genitiuus casus)
Denumirea provine de la verbul lat. gignere, supin genitum,
indicand apartenenta prin nastere sau prin origine, de unde, apoi, ideea
de posesie.
Functia sintactica a genitivului latin este dubla: adnominala
sau atributiva, atunci cand un cuvant la genitiv determina un
substantiv sau un inlocuitor al acestuia; adverbala, cand determina
anumite tipuri de verbe sau adverbe (cateodata adjective), in aceasta
ultima situatie genitivul indeplinind functia de complement.

36
 Functia sintactica fundamentala ramane, totusi, cea
atributiva (de atribut), in cadrul careia pot fi sesizate diverse valori
sau tipuri de genitiv:
- genitivul posesiv sau al apartenentei: Hic uersus non est
Plauti. „,Acest vers nu este al / nu apartine lui Plautus." insotit de
verbul esse, cuvantul in genitiv poate exprima o anumita insusire, o
indatorire, o trasatura specifica unui obiect gramatical si se numeste,
de aceea, genitivul caracterizarii: Est adulescentis maiores natu
uererl, „Este datoria unui tanar sa ii respecte pe cei mai in varsta."
- genitivul dependentei, prin care se exprima raporturi de
filiatie si de rudenie: Caecilia Metelli, „Caecilia, [fiica] lui Metellus";
- genitivul partitiv, indicand intregul din care se poate lua o
parte; aceasta din urma poate fi exprimata prin urmatoarele forme
morfologice:
- substantive colective (pars, numerus, multitude, copia, legio
exercitus): Crassus magnum habuit n u m e r u s seruorum et
uillarum., „Crassus a avut un mare numar de sclavi si de vile."
- gradul comparativ sau superlativ al adjectivelor si
adverbelor: Gallorum omnium f o rtissimi suntBelgae., „Cei mai
viteji dintre toti galii sunt belgii."
- numerale:-D M o mi l i a militum in proelio ceciderunt,
,,Doua mii de soldati au murit in lupta."
- pronume nedefinite substantivizate, indicand o persoana
(aliquis, quis, solus, nemo, alter, alius, neuter etc.): Qui s uestrum
hoc ignoret ?, „Care dintre voi nu stie acest lucru ?"
- e. pronume si adjective pronominale neutre substantivizate
(id, hoc, illud, quod, quid, aliquid, quidquid, multum, tantum,
quantum, plus, plurimum, minus, minimum etc.): Quod auri, quod
argenti in urbibus Siciliae erat, id Verres abstulit., „Verres a luat [tot]
ce era aur, ce era argint in orasele Siciliei."
- adverbe cu valoare de substantiv (satis, ubi, ubinam,
ubicumque, eo, usquam, nusquam etc.): Ubinam gentium ?, „intre
ce neamuri ?"
- genitivul explicativ (al definirii) are functia de a explica
sau de a defini un substantiv cu sens general printr-un substantiv cu
sens special: periculum mortis, „primejdie de moarte"; uox uirtutis,
„cuvantul virtute".
- genitivul continutului sau al materiei, care indica sau
precizeaza materia(lul) din care este confectionat(a) un obiect ori
continutul sau; apartine sferei semantice a explicativului: montes auri,
37
 „munti de aur"; alimenta frugum carnisque, „alimente constand din
grau si carne".
- genitivul calitatii, care arata o insusire sau o calitate (in
general de ordin nematerial; de ordin material, cand este vorba de
greutate, spatiu, timp, ca unitati de masura) apartinand obiectului
gramatical; substantivul sau inlocuitorul sau este la cazul genitiv,
insotit de un atribut adjectival; se pot exprima urmatoarele valori
sintactico-semantice:
- insusiri caracteristice: puer magni ingenii, „copil de mare
talent"
- rangul sau clasa sociala caruia / careia ii apartine o persoana:
homo infimi generis, „om din rangul / clasa cel / cea mai de jos"
- varsta, durata, masura, greutatea, numarul: puer nouem
annorum, „copil de noua ani"
Calitatea poate fi exprimata si prin cazul ABLATIV (cf. infra).
- 7) genitivul subiectiv determina un substantiv de origine
verbala, avand functia de subiect al actiunii continute in sensul
substantivului: consulum aduentus, „sosirea consulilor"
- (= consulii sosesc).
- 8) genitivul obiectiv determina si el un substantiv de origine
verbala, avand insa functie de obiect / complement direct al actiunii
continute in sensul substantivului: narratio rerum, „povestirea
faptelor" (= [el / ea] povesteste faptele).
in cea de-a doua situatie sintactica, atunci cand cuvintele la cazul
genitiv indeplinesc functia de complement, ele pot fi determinate de:
verbe, adverbe, adjective (de origine verbala). Complementul in genitiv
poate exprima valori si nuante sintactice identice cu cele prezentate in
cadrul functiei adnominale, de atribut, a acestui caz. Cea mai frecvent
intalnita valoare sintactica pe langa verbe este aceea de genitiv obiectiv.
Iata cateva nuante sintactico-semantice:
- genitivul memoriei, dupa verbe care exprima amintirea sau
uitarea (memini, obliuiscor etc.);
- genitivul aprecierii sau pretuirii (pretului), dupa verbe sau
adjective din aceasta sfera semantica (aestimare, haberi, putare,
facere; memor, immemor etc.);
- genitivul vinei (delictului), determinat de verbe care exprima
ideea de acuzare, dare in judecata, condamnare, dar si de achitare
(accusare, damnare, condemnare etc.);
- genitivul afectului (de sentiment), dupa verbe de acest tip, cu
valoare impersonala si forma unipersonala (paenitere, pudere etc.);
38
 motivul care provoaca sentimentul se afla exprimat printr-un
substantiv la genitiv;
- genitivul subiectiv al interesului, dupa verbe impersonale
numite ale interesului (interest, refert etc.);
- genitivul dorintei / aversiunii, dupa adjective (inclusiv
participii) din aceasta sfera semantica (auidus, cupidus, studiosus,
fastidiosus etc.);
- genitivul priceperii / ignorantei, dupa adjective apartinand
acestei sfere semantice (peritus, imperitus, gnarus, ignarus, prudens,
imprudens etc.);
- genitivul participarii / excluderii, dupa adjective cu acest sens
(particeps, expers, inops, plenus, proprius, communis, compos etc.)
in privinta mostenirii in limba romana a celor doua functii
sintactice definitorii ale cazului genitiv, se impune sa retinem faptul ca
acesta si-a pastrat in special functia de atribut, cu valorile sale
reprezentative: posesiva (canea elevului), a dependentei (Pan fiul
Pepelei), a definirii sau explicativa (frumusetea naturii, in romana
utilizandu-se sintagma de genitiv al calificarii), subiectiva (cantecul
pasarelelor), obiectiva (stransul recoltei). Limba romana a preferat, in
alte situatii, mai numeroase, sa exprime functia atributiva prin
intermediul cazului acuzativ, precedat de diverse prepozitii (om de
onoare, copil de noua ani, munti de aur, multime de oameni, popor de
viteji, dragoste de patrie). Limba romana a mostenit si cea de-a doua
functie sintactica a genitivului, cea de complement (numit in literatura
de specialitate indirect), ca in exemplele urmatoare: luptam impotriva
minciunii, zburam in jurul orasului, mintim din cauza fricii etc.
4. LOCATIVUL
Este un caz arhaic in flexiunea nominala latina, pastrat sporadic.
Functiile sale au fost preluate de cazul ABLATIV. Rolul locativului
era de a indica locul unde se desfasoara o actiune sau se petrece o
stare, exprimate de verb.
Relicve ale cazului locativ in limba latina sunt:
- cateva nume proprii de orase si insule mici de declinarea I si a
Il-a, la singular (Romae, Florentiae, Tusculi, Brundisii etc.); locativul
avea desinente cazuale foarte asemanatoare cazului genitiv (singular);
- substantivele comune domus, „casa", humus, „pamant", rus,
„tara" pastreaza vechiul locativ (domi, humi, ruri, „acasa", „pe / la
pamant", „la tara");

39
 - alte forme substantivale (unele „incremenite" si transformate
in adverbe): domi bellique, „pe timp de pace si pe timp de razboi",
domi militiaeque, „id.", uiciniae, „in vecinatate", tempori, „la timp",
heri, „ieri", Carthagini, „la Cartagina" etc.
Functia sintactica a locativului este de complement
circumstantial de loc, raspunzand la intrebarea ubi ?, „unde ?" (fara
deplasare sau miscare de pe loc).
5. DATIVUL (datiuus casus)
Este cazul gramatical al atribuirii, al acordarii (< lat. do, dare,
dedi, datum, „a da", „a acorda").
Prezinta cel putin trei valori s i n t a c t i c e esentiale:
atribuirea, scopul / finalitatea si interesul sau dauna.
Functia sintactica de baza a dativului este de complement
i nd i r e c t.
Valorile sintactice esentiale
- dativul de atribuire („cui ?")
Este numit si dativul complementului indirect. Apare dupa
urmatoarele categorii de verbe :
- tranzitive: dare, „a da", mittere, „a trimite", dicere, „a zice",
scribere, „a scrie", ostendere, „a arata", imperare, „a porunci", facere,
„a face" etc.
- intranzitive: resistere, „a opune rezistenta", repugnare, „a
respinge", cedere, „a ceda", parere, „a se supune", oboedire, „a se
supune" etc.
- impersonale: libet, „face placere", licet, „este ingaduit", débet,
„trebuie", conuenit, „se cuvine", accidit, „se intampla" etc.
- intranzitive in latina, dar tranzitive in romana: suadere, „a
sfatui", persuadere, „a convinge", studere, „a urmari cu atentie" („a se
ocupa de") etc.
- derivate sau compuse cu préverbe (la origine, prepozitii): ad-,
ante-, cum- (con-), inter-, ob-, post-, prae-, sub-, super-, care pot avea
un complement indirect (dativ de atribuire) fara a repeta prepozitia cu
cazul cerut de ea.
Din sfera sintactico-semantica a dativului de atribuire se poate
admite ca face parte si asa-numita constructie dativul cu esse sau
dativul posesiv, care exprima persoana sau lucrul caruia ii apartine un
obiect gramatical oarecare (avand functia sintactica de subiect):
40
 Sunt mihi duae sorores., „Eu am („imi sunt") doua surori." (lit.,
„mie imi sunt doua surori.")
Dativul cu esse este echivalent ca sens cu o propozitie avand
subiectul la cazul nominativ si ca predicat verbul habere, drept care se
mai numeste si sum pro habeo. Exemplul de mai sus s-ar putea, deci,
formula astfel: Habeo duas sorores.
- dativul final / de scop („pentru ce ? la ce ? in ce scop ?")
Arata scopul spre care se indreapta actiunea / starea verbala. Este
exprimat intotdeauna printr-un nume de lucru sau substantiv abstract la
numarul singular: usui, „spre folosinta", muneri, dono, „in dar", auxilio,
„spre ajutor", saluti, „pentru salvare", colloquio, „pentru convorbire",
ludibrio, „in bataie de joc", curae, cordi, „in grija", honori, „spre
onoare". Este determinat mai ales de verbe ca: dare, „a da", tribuere, „a
acorda", „a atribui", ducere, „a duce", habere, „a avea", accipere, „a
primi", mittere, „a trimite", uertere, „a (se) intoarce" etc.
Exemple: auxilio / solacio / saluti esse, „a fi spre ajutor /
consolare / salvare".
Dativul final poate fi insotit si de un alt dativ (de obicei al
folosului), formand un dativ dublu:
Pausanias uenit Atheniensibus auxilio., „Pausanias le-a venit
atenienilor in ajutor."
- dativul interesului / folosului sau al daunei / pagubei
(„pentru cine / ce ?" „in dauna cui ?")
Este determinat de verbe care afecteaza in bine sau in rau
persoana in al carei folos sau spre paguba careia se realizeaza actiunea
/ starea verbala:
- fauere, „a favoriza", prodesse, „a fi de folos", mederi, „a
vindeca", cauere, „a avea grija", succurrere, „a veni in ajutor",
ignoscere, „a ierta" etc.
- obesse, obstare, „a se impotrivi", nocere, „a face rau", minari,
„a ameninta", irasci, „a se infuria", inuidere, „a privi cu ochi rai" etc.
Dependente sintactic de exprimarea folosului sau a pagubei pot
fi considerate alte doua tipuri de dativ:
- dativul punctului de vedere (dativul de relatie), care
indica persoana din al carei punct de vedere sau dupa judecata careia
are loc actiunea verbala ori se face o afirmatie: Iile mihi mortuus est.,
„Acela este mort pentru mine / din punctul meu de vedere."

41
 - dativul etic arata persoana care este (sau se presupune ca
este) interesata in mod deosebit de actiunea verbala, participarea
afectiv-morala a acesteia la desfasurarea relatarii: Tu mihi istius
audaciam défendis ?, „Tu imi aperi indrazneala acestuia ?" Dativul
etic prezinta valente mai degraba stilistice decat sintactice si, de aceea,
el poate lipsi, de regula, din propozitie.
Alte valori sintactice
- dativul autorului (de agent) Exprima persoana care are
obligatia de a indeplini actiunea verbala, avand la nivelul propozitiei
statut de subiect logic. Apare determinat de verbe:
- aflate la conjugarea perifrastica pasiva:
Patria omnibus amanda est., „Patria trebuie iubita de toti."
- aflate la participiul perfect pasiv (in locul unui ablativ de
agent):
Accepi epistulam tibi scriptam., „Am primit scrisoarea redactata
de tine."
- dativul de regim
Apare determinat de adjective care exprima:
- bunavointa sau dusmania (amicus, fidus, cams, beneuolus,
gratus, inimicus, aduersus, infidus, inuisus etc.)
- folosul sau detrimentul / pericolul (utilis, commodus,
opportunus, salutaris, inutilis, noxius, perniciosus etc.)
- asemanarea sau deosebirea (similis, par, aequalis, dissimilis,
impar, contrarius etc.)
- potrivirea sau nepotrivirea (aptus, idoneus, congruens, ineptus,
incongruens etc.)
- apropierea sau vecinatatea / proximitatea (uicinus, propinquus,
finitimus, proximus etc.).

Functia sintactica a dativelor determinate de categoriile de

adjective enumerate mai sus este aceea de c o m p l e m e n t
indirect (raspunzand la intrebarile „cui ?", „pentru cine / ce ?").
Cu aceeasi functie sintactica definitorie, gramaticile latinesti
consemneaza situatii de dativ determinate de interjectii: Vae capiti
tuo!, „Vai de capul tau !"; Vae uictis !, „Vai celor invinsi !"
Aceasta functie sintactica definitorie a cazului dativ s-a mostenit
in limba romana: complementul indirect. O mentiune aparte se impune
in ceea ce priveste dativul posesiv (dativul cu esse), mostenit in
42
formulari foarte vechi si raspandite in romana, cu verbul a fi in locul
generalizatului (in alte situatii) a avea: mi-e foame /sete /somn etc. (<
lat. est mihi fames, sitis, somnus etc.).
6. ACUZATIVUL (accusatiuus casus)
Termenul indica, de la origine, cazul care exprima rasfrangerea
directa, nemijlocita, a actiunii verbale asupra unui obiect care intra,
astfel, in „cauza", in discutie (< lat. accusare, format la randul lui de
la substantivul causa, „pricina", „cauza", in sens juridic).
Functia sintactica fundamentala si, totodata, cea mai veche a
acestui caz este cea de complement d i r e c t , numit si
obiect direct daca facem referire la faptul ca acuzativul se opune
simetric nominativului, cu care se afla in corelatie directa in raport cu
actiunea verbului: acuzativul = obiect direct, nominativul = subiect.
in jurul acestei axe sintactice fundamentale graviteaza, insa, si
alte valori pe care le putem subordona celei de-a doua functii
sintactice, majore, a acuzativului, si anume c o m p l e m e n t u l
circumstantial.
Vom analiza pe rand aceste macro-functii, impreuna cu valorile
lor particulare.
I. COMPLEMENTUL DIRECT
Poate fi considerat ca identificandu-se cu l.
Acuzativul - obiect direct
Este determinat de urmatoarele categorii de verbe:
a. verbe tranzitive (< lat. transeo,-ire, „a trece asupra") aflate la
diateza activa sau apartinand categoriei deponentelor (cu inteles activ):
Brutus Urbem liberauit., „Bnitus a eliberat Roma."
b. verbe tranzitive in latina, dar intranzitive (sau reflexive) in
romana (fugere, effugere, cauere, uitare, euitare, deflcere, abdicare
etc., respectiv „a fugi", „a se pazi", „a evita", „a se feri", „a lipsi", „a
renunta" etc.):
Voluntas iuuenes deficit. „Vointa le lipseste tinerilor."
c. verbe ale afectului (tranzitive, de obicei, in latina, intranzitive in
romana): timere, metuere, uereri, mirari, ridere, dolere, fiere, horrere,
gemere etc., respectiv, „a se teme / infricosa / inspaimanta", „ a se mira",
„a rade", „a suferi", „a plange", „a se ingrozi", „a geme" etc.:
Metuo insidios., „Ma tem de capcane."
43
 d. verbe de miscare /deplasare, derivate cu prepozitii, tranzitive
in latina: adiré, conuenire, circumstare, ingredi, peragrare, transilire,
„a vizita", „a se intalni", „a inconjura", „a incepe", „a strabate /
parcurge", „a sari" etc.:
adiré aliquem, „a vizita pe cineva"
O categorie sintactica aparte a complementului direct o
reprezinta in latina
2. Acuzativul dublu
Se prezinta ca un dublu complement de obiect (direct), il putem
analiza in doua moduri:
2.1. un acuzativ obiect direct insotit de un al doilea acuzativ care
completeaza intelesul verbului, asemenea unui nume predicativ; acest
dublu acuzativ poate fi determinat de variate categorii verbale, ca
- verbe copulative tranzitive la diateza activa: nominare,
declarare, creare, efflcere etc., „a numi", „a declara", „a crea", „a
face", „a realiza" etc.
Ciceronem uniuersus populus consulem declarauit., „intregul
popor 1-a proclamat pe Cicero consul."
- verbe tranzitive active (cu sensul de „a avea", „a da", „a lua",
„a primi", „a cere", „a refuza", „a lasa / parasi"): habere, dare,
adhibere, sumere, accipere, petere, relinquere etc.
Filio meo patrimonium relinquam memoriam nominis mei.,
„Fiului meu ii voi lasa patrimoniu amintirea numelui meu ."
- verbe cu semnificatia reflexiva de „a se arata", „a se
comporta", „a se infatisa" etc. (praestare, ostendere, praebere, offerre
etc.):
Praebebo me attentum auditorem., „Ma voi arata un atent
ascultator."
2.2. un acuzativ al persoanei (ca obiect direct) insotit de un al
doilea complement direct, asa-numitul acuzativ al lucrului; si acest tip
de acuzativ dublu este determinat de anumite categorii verbale, dintre
care amintim:
- verbe care denumesc actul instructiei si al educatiei: docere,
edocere etc.
- verbe care exprima rugamintea sau cererea: orare, rogare,
petere, poscere, flagitare etc.
44
 - verbe derivate cu prefixe (la origine, prepozitii), ca regim al
acestora (acuzativul de regim): tra(ns), in transportare, traicere,
traducere, „a transporta", „a trece dincolo":
Catilina iuuentutem mala facinora edocebat. „Catilina ii invata
pe tineri fapte rele."
Caesar flumen exercitum traduxit., „Caesar a trecut armata peste
fluviu."
3. Acuzativul obiectului intern (acuzativul intern)
Este un complement direct care exprima continutul actiunii /
starii unui verb (frecvent intranzitiv), dar cu care se afla intr-o foarte
stransa relatie, fie lexicala, fie semantica. Prin urmare, exista doua
tipuri de acuzativ intern:
a) cel care face parte din aceeasi familie de cuvinte cu verbul
care il determina; se mai numeste si figura etimologica (posedand
importante valente stilistice): cenam cenare, „a lua masa"; dolorem
dolere, „a avea o durere"; somnium somniare, „a visa un vis";
b) cel care face parte din aceeasi familie semantica cu verbul al
carui complement direct este: aetatem uiuere, „a trai o perioada a
vietii"; uiam ire, „a merge / strabate o cale"; proelia pugnare, „a lupta
/ da o batalie".
4. Acuzativul adverbial
Se numeste astfel deoarece anumite forme de acuzativ apar in
latina utilizate adverbial. Este, intre altele, situatia neutrului singular al
unor pronume si adjective care indica o cantitate oarecare: aliquid,
paulum, minus, minimum, aliquantum, multum, plus, plurimum,
tantum, quantum etc., „ceva", „putin", „mai putin", „foarte putin",
„catva", „mult", „foarte mult", „atat", „cat" etc.; de asemenea, si a
adjectivelor care indica succesiunea: primum, posterius, postremum ,
„mai intai", „(mai) apoi", „in cele din urma", ^pentru ultima oara" etc.
Eo die postremum Caesar uisus erat., „In acea zi, Caesar fusese
vazut pentru ultima data."
5. Acuzativul de relatie
Este un complement al unor verbe intranzitive prin care se face o
referire limitativa la indeplinirea actiunii / starii verbale sau la
existenta calitatii exprimate prin intermediul unui adjectiv.
Modalitatile de exprimare a acuzativului de relatie sunt destul de
reduse:
a) acuzativul singular neutru al prenumelor demonstrative sau
relativ-interogative cu valoare demonstrativa: id, „in aceasta privinta",

45
quod, „in ceea ce priveste faptul ca"; de exemplu: Legati Romam id
ueniebant., „Solii veneau la Roma in legatura cu acest lucru."
b) acuzativul unor substantive denumind parti ale corpului (o
influenta din greaca veche): mulieres perculsae corda, „femei lovite in
suflet"; ueloxpedem, „iute de picior"
6. Acuzativul exclamativ
Este tot un fel de complement direct, aratand persoana sau lucrul
care reprezinta obiectul exclamatiei: Mefelicem !, „Fericitul de mine !"
7. Acuzativul - subiect logic
Se foloseste dupa o categorie speciala de verbe impersonale, de
afect, al caror subiect logic se exprima prin cazul acuzativ (pentru ca
este, de fapt, un complement direct, de obiect, din punct de vedere
gramatical): Me miseret, „Mi-e mila"; Me paenitet., „Ma caiesc."; Me
piget., „imi pare rau."; Mepudet., „Mi-e rusine."; Me taedet., „Mi-e sila."
Se poate folosi si dupa alte tipuri de verbe impersonale (cu
diverse persoane ale pronumelui): me / tefallit, me / te fugit, me / te
praeterit, me / te decet, me / te dedecet etc., „imi scapa", „(nu) se
cuvine ca eu".
II. COMPLEMENTUL CIRCUMSTANTIAL
Tipologie:
1. complementul circumstantial de timp exprima: perioada,
timpul / momentul, varsta referitoare la actiunea / starea verbului;
intrebari: cit timp ? cand ? de cat timp? in cat timp ?; modalitati de
exprimare: per +acuzativul; acuzativul neprepozitional; genitivul
neprepozitional.
2. complementul circumstantial de loc exprima: extensiunea in
spatiu a actiunii / starii verbale, strabaterea unui spatiu; dimensiuni in
spatiu; intrebari: unde ? incotro ? pe unde ? de unde? de cate
dimensiuni ?; modalitati de exprimare: acuzativul neprepozitional si
acuzativul prepozitional (dupa ad sau in).
3. alte complemente circumstantiale: de scop, modal-instrumental,
cauzal; intrebari: in ce scop ? cu ce ? cum ? din ce cauza ?; modalitati de
exprimare: acuzativul prepozitional (cu ob, propter, per, ad).
Cele doua functii sintactice fundamentale ale acuzativului latin
s-au mostenit corespunzator in limba romana.
7. ABLATIVUL (ablatiuus casus)
Denumirea provine de la verbul lat. aufero, -ferre, abstuli,
ablatum, „a scoate", „a separa", „a indeparta", de la care prin derivare
i-a fost atribuit numele de ablatiuus. Este cazul care indica locul de
46
pornire a unei actiuni sau din care este indepartat(a), separat(a) un
lucru sau o fiinta, fiind determinat de verbe, functia sa principala
fiind cea de complement circumstantial: separativ (functia sa
fundamentala, care s-a mostenit din indo-europeana); instrumental
(functie preluata de la vechiul caz IE, instrumentalul, disparut in latina
in urma fenomenului de sincretism cazual); cu functie locala (de
plasare a actiunii / starii verbale in timp si spatiu, preluata de la alt caz
IE, locativul, nemostenit in latina, ca urmare a actiunii aceluiasi proces
de sincretism cazual).
- Complementul circumstantial separativ se exprima prin mai
multe valori sintactice:
1. ablativul separatiei
Este un complement circumstantial de loc, determinat de verbe
de miscare, care raspunde la intrebarea unde ?, „de unde ?", indicand
locul de pornire a actiunii verbale. Se reda cu ajutorul prepozitiilor
e(x), a(b), de, atunci cand indica nume de tari, insule mari sau
substantive comune:
Ex Africa uenit., „A venit din Africa."
Se construieste fara prepozitii cand indica nume de orase, insule
mici sau substantivele domus, humus, rus.
Rure rediit., „S-a intors de la tara."
Are valoare abstracta, fara legatura cu complementul
circumstantial de loc, atunci cand este determinat de verbe care arata:
- separarea, despartirea: secernere, separare etc.
- eliberarea: liberare, soluere etc.
- alungarea, indepartarea: pellere, remouere etc.
- verbe compuse cu prepozitii specifice cazului ablativ: abire,
exire etc.
2. ablativul originii
Indica parintii, familia, neamul, rangul din care se trage cineva,
deci originea si provenienta. Este determinat de verbe cu inteles
specific: nasei, oriri, gigni, „a se naste", „a aparea", „a proveni",
foarte frecvent de participii verbale cu sensul „originar din", „nascut":
genitus, procreatus, (prog)natus, ortus:
Marins loco humili natus erat., „Marius se nascuse dintr-o
familie umila."
3. ablativul cauzei
47
 Exprima motivul producerii actiunii verbale. Nu implica
insotirea de catre prepozitii si este determinat de verbe de sentiment:
gaudere, laetari, dolere.
Consul pace gaudet, „Consulul se bucura de pace."
4. ablativul autorului (de agent)
Indica fiinta sau lucrul care indeplineste actiunea verbului la
diateza pasiva (subiectul logic). Se reda insotit de prepozitia a(b),
cand agentul este o persoana:
Hannibal a Scipione uictus est., „Hannibal a fost invins de catre
Scipio."
Nu se construieste cu prepozitie atunci cand autorul este un
lucru sau o notiune abstracta:
Omnia sole collustrantur., „Toate sunt scaldate in lumina de
catre soare."
5. ablativul comparatiei
Arata fiinta sau lucrul cu care se realizeaza comparatia. Se mai
numeste si al doilea termen al comparatiei, realizata prin intermediul
comparativului unui adjectiv sau adverb. Se reda fara prepozitie:
Pax certa est melior sperata uictoria., „O pace sigura este mai
buna decat o victorie sperata."
Se poate utiliza si un alt mod de redare a complementului
comparativului, in locul ablativului comparatiei, si anume prin
adverbul quam urmat de cazul primului termen al comparatiei:
Noctes aestate sunt breuiores quam hieme., „In timpul verii,
noptile sunt mai scurte decat in timpul iernii."

• complementul circumstantial instrumental

Prezinta urmatoarele valori sintactice:
1. ablativul instrumental (propriu-zis)
Indica fiinta sau lucrul prin intermediul careia / caruia se
realizeaza actiunea verbala. Este determinat de verbe care arata
instruirea, educatia (erudire, institueré), schimbarea, transformarea
(mutare, commutare, permutare), ingradirea (cingeré), hranirea,
alimentarea (alere, pasceré), de verbe deponente (uti, frui, fungi,
potiri, uesci): 48
 Galii Romapotiti sunt., „Galii au pus stapanire pe Roma."
2. ablativul de mod (modal)
Indica modalitatea de desfasurare a actiunii verbale. Nu este
insotit de prepozitie atunci cand se exprima prin substantive care
indica modul: modus, ritus, ratio, lex sau atunci cand ablativul modal
este insotit de adjective cu care se acorda:
Diuiciacus maximis lacrimis obsecrauit., „Diviciacus 1-a rugat
cu foarte multe lacrimi."
3. ablativul sociativ
Indica fiinta sau lucrul care insoteste subiectul / obiectul la
indeplinirea actiunii verbale. Marca sa este prepozitia cum.
dues cum militibus aduenerunt., „Cetatenii au sosit impreuna
cu soldatii."
4. ablativul de relatie (limitatie)
Exprima lucrul (obiectul, notiunea) la care se refera actiunea
verbala, aspectul sub care trebuie considerata (de unde provine
terminologia de „limitatie"). Nu se reda insotit de prepozitie:
Cicero ceteros Romanos eloquentia superauit, „Cicero i-a
intrecut pe ceilalti romani in ceea ce priveste elocinta."
5. ablativul calitatii
Este determinat de un nume, exprimandu-se printr-o sintagma
formata dintr-un substantiv si un adjectiv acordat, in cazul ablativ, fara
prepozitie. Arata, asemenea genitivului calitatii, insusirile fizice sau
morale ale unei fiinte / lucru, exterioare sau materiale:
Ea mente non semper fuisti., „Nu ai fost intotdeauna cu acest
gand."
6. ablativul pretului
Exprima instrumentul prin care se realizeaza actiunea unor verbe
care apartin ideii de pret: aestimare, emere, uendere, constare, locare,
„ a pretui", „a cumpara", „a vinde", „a costa", „inchiria":
Viginti talentis orationem Isocrates pendebat., „Isocrate vindea
o cuvantare cu douazeci de talanti."
7. ablativul prosecutiv (al locului de trecere)
Indica locul pe unde se desfasoara actiunea verbala. Raspunde la
intrebarea qua, „pe unde", ca si acuzativul spatiului strabatut. Se reda

49
neinsotit de prepozitii, prin substantive care arata calea de acces:
porta, ianua, uadum, uia, pons etc.
Catilina Aurelia uia profectus est., „Catilina a plecat pe calea
Aurelia."
8. ablativul privativ
Exprima sociativul cu aspect negativ, intrucat realizarea actiunii
verbale are loc fara insotire. Este marcat de prepozitia sine, antonimul
prepozitiei cum.
Sine uirtute, amicitia non essepotest., „Prietenia nu poate exista
fara virtute."
9. ablativul abundentei (belsugului) sau al lipsei
Este o derivatie speciala de sens in cadrul complementului
circumstantial instrumental, avand ca elemente determinante verbe
care semnifica ideea de belsug / lipsa:
a) abundare, complere, affluere, expiere, „a fi bogat", „a
umple", „a avea din abundenta":
Germania riuis et fluminibus abundat., „Germania abunda in
rauri si fluvii."
b) carere, uacare, egere, orbare, priuare, „a fi lipsit de", „a
goli", „a deposeda"
Non egeo medicina., „Nu am nevoie de medicina."
- complementul circumstantial cu functie locala
Determinarea spatiala a actiunii verbale se exprima prin
ablativul locului, care indica locul unde se intampla sau exista ceva.
Raspunde la intrebarea ubi, „unde", si se reda prin:
- cazul ablativ neprepozitional la numele de orase (de declinarea
I si a Il-a, plurale tantum, precum si de declinarea a IlI-a); de
asemenea, la substantive care semnifica ideea de loc: regio, litus,
locus, pars, „regiune", „tarm", „loc", „parte":
Syracusis obiitDio., „Dio a murit la Siracuza."
Plano litore noues constituit., „A oprit corabiile la tarm drept."
- cazul ablativ insotit de prepozitiile in, sub la substantivele
comune, numele de tari si insule mari:

50
 Regains in Africa captus est., „Regulus a fost facut prizonier in
Africa."
Sub monte consedit., „S-a asezat la poalele muntelui."
Numele de orase si insule mici, de declinarea I si a Il-a (cu
flexiune numai la singular), precum si substantivele comune domus,
humus, rus folosesc, asa cum s-a aratat deja la sintaxa locativului,
vechile forme ale acestui caz:
Domi manere malo., „Prefer sa raman acasa."
Determinarea temporala a actiunii verbale se exprima in latina
prin ablativul timpului, in cadrul caruia distingem doua nuante
sintactice:
- ablativul momentului: arata momentul desfasurarii actiunii
verbale, raspunzand la intrebarea quando. Este neprepozitional in
cazul substantivelor care exprima ideea de timp: tempus, annus, aetas,
mensis, dies, nox, hora:
Media nocteperuenerunt., „Au sosit la miezul noptii."
Se mai poate reda insotit de prepozitia in atunci cand exprima o
anumita perioada a vietii (in pueritia, in adulescentia, in senectute)
sau functii publice (in consulatu), cu conditia sa nu fie insotite de
elemente determinante (adjective);
- ablativul durativ: exprima cat timp se desfasoara actiunea
verbala, raspunzand la intrebarea quanta tempore ?, „in cat timp ?" si
precizand limitele temporale ale desfasurarii acesteia. Este nepre
pozitional, dar insotit de obicei de un numeral:
Bellum nouem annis gessit., „A purtat razboiul in noua ani."
Mostenirea romanica
in pofida numeroaselor functii si valori sintactice pe care le
exprima si a largii sale intrebuintari, cazul ablativ a disparut ca
realitate morfologica in limbile romanice, dupa ce si-a transferat
aproape toate tipurile de complemente circumstantiale spre cazul
acuzativ, exprimandu-le prin constructii prepozitionale in majoritatea
situatiilor.

D. SINTAXA FRAZEI

CAPITOLUL I
PROPOZITIA RELATIVA
51
Introdusa de: Construita cu:
pronumele relativ qui, quae, indicativul (se mai numesc si
quod relative determinative)
conjunctivul (se mai numesc si
relative circumstantiale) si pot
substitui o propozitie circums-
tantiala: finala, consecutiva,
cauzala, conditionala, concesiva
adverbe relative
ubi, „unde"
quo, „incotro"
unde, „de unde"
qua, „pe unde"
ubicumque, „oriunde" etc.

Ego adsum quifecL, „Sunt de fata eu, care am facut."

Legati uenerunt qui pacem pétèrent., „Au venit soli (care) sa
ceara pace."
Via qua uenisti recta est., „Drumul pe unde ai venit este cel
drept."

CAPITOLUL II PROPOZITIILE
COMPLETIVE

1. Propozitia completiva infinitivala (acuzativ cu infinitiv;

nominativ cu infinitiv)
in aceasta propozitie, subiectul se afla la acuzativ sau
nominativ si predicatul la infinitiv. Urmatoarele categorii de verbe cer
o completiva infinitivala:

dicendi: dico, narro, nuntio, nego etc. sentiendi:

sentio, audio, uideo, percipio etc. uerba affectuum:
gaudeo, laetor, indignor etc. uoluntatis: uolo, nolo,
malo, cupio, impero, iubeo etc.
Completiva infinitivala este impusa si dupa urmatoarele tipuri
verbale:

52
 verbe unipersonale (cu valoare impersonala): decet, placet,
pudet, piget, oportet, taedet etc.
expresii declarative: facile est, bene est,fama est,pulchrum estete.
dues honestos esse in ciuitate utile est, „Este util ca in cetate sa
fie cetateni cinstiti."

Observatie
Dupa unele uerba dicendi sau sentiendi utilizate la diateza
pasiva, ca personale, se intalneste nominativul cu infinitiv, care se
caracterizeaza prin faptul ca subiectul infinitivalei este acelasi cu cel
al propozitiei regente:
Galii dicuntur in Italiam transisse /.../, „Se spune ca galii au
trecut in Italia /.../" (literal, „Galii sunt spusi ca au trecut in Italia").
2. Propozitia completiva conjunctivala

Introdusa de: Ceruta de verbe care arata:

ut, „sa", „ca sa"
ne, „sa nu"; „ca"
ne non, „ca nu"
quin, quominus, „sa"; aceste
conjunctii se utilizeaza atunci
cand verbul predicativ al
regentei este negaiv sau are
valoare interogativ-dubitativa
sau exprima o indoiala
vointa: impero, suadeo, uolo, iubeo
dorinta: opto, cupio, desidero, peto
rugaminte: oro, rogo, peto, precor
hotarare: statua, décerna, constitua
fort: curo, fado, efficio, studeo
eveniment: accidit, euenit,flt
teama: timeo, metuo, uereor, horreo
piedica: impedio, obsto
indoiala: dubito, haesito, in dubium
esse (uenire)

Saepe accidit ut erremus., „Adesea se intampla sa gresim." Timeo ne

pater ueniat., „Ma tem sa nu vina tata." ( = doresc sa nu vina) Timeo ne
pater non ueniat., „Ma tem ca nu vine tata."(= doresc sa vina) Non
dubito quin ueniat., „nu ma indoiesc ca vine."
3. Propozitia completiva interogativa indirecta
1) simpla
Introdusa de: Ceruta de:

pronume interogative: quis, quid orice verb / locutiune verbala cu

qui, quae quod sens interogativ
particule interogative: num,
53
 nonne, -ne
adverbe interogativ-relative:
unde, ubi, quando conjunctii:
ut, si

Quid agam nescio., „Nu stiu ce sa fac." Loquere quid scribam.,

„Vorbeste ce sa scriu." Vides ut alta stet niue candidum Soracte
/.../, „Vezi cum se inalta, stralucitor, Soracte, de zapada cea groasa /"
2) dubla (complexa)
Introdusa de: Ceruta de aceleasi verbe / locutiuni
conjunctiile corelative:verbale cu sens interogativ ca mai
utrum ... a«sus -ne ... an
- ... an
- ... -ne

Scire uelim utrum legat an scribat., „As vrea sa stiu daca citeste
sau scrie."
Scire uelim legatne an scribat., „id."
Scire uelim legat an scribat, „id." Scire
uelim legat scribatne., „id."

Observatie
Modul folosit in completivele interogative indirecte este
intotdeauna in latina clasica acela al subordonarii, si anume
conjunctivul.
4. Propozitia completiva cu modul indicativ si conjunctia
quod
Introdusa prin conjunctia quod cu Se utilizeaza dupa: verbe
valoare explicativa (quod evenimentiale (accedere, accidere,
explicatiuum) euenire, facere, addere,
praeteriré); verbele afectivitatii
(laetari,mirari, admirari, ratulari,
gratiasageré); expresii / locutiuni
verbale impersonale (utile /
inutile est, bene/male est, facile/
difficile est, [per]'opportune /'ino-
portune est)
54
 Peropportune fuit quod mihi dixisti., „Faptul ca mi-ai spus a
fost foarte binevenit."
Laetor quod uenisti., „Faptul ca ai venit imi produce bucurie."
CAPITOLUL III
PROPOZITIILE CIRCUMSTANTIALE

1. Propozitia circumstantiala FINALA

Se construieste cu modul conjunctiv si se introduce prin

conjunctiile:
ut, „ca sa", „pentru ca sa" (finala afirmativa)
ne, „(ca) sa nu"
quo, „ca sa" (cand in propozitia finala exista un adjectiv sau un
adverb la comparativ)
Disce bonos mores ut te comitentur honores., „invata bunele
obiceiuri, ca sa te insoteasca onorurile."
Haec Romanus sociis dux dixit, ne in urbem ueniant., „Acestea
le-a spus aliatilor comandantul roman, pentru ca ei sa nu intre in oras."
Adiuua me quoflatfacttius., „Ajuta-ma, ca sa se faca mai usor."

Substituirea propozitiei finale

Ideea de finalitate la nivelul frazei se poate reda in limba latina
si prin:
- sintagmele gerunziala si gerundivala, precedate uneori de
postpozitiile: causa, ergo, gratia (+ genitivul); se pot folosi
sintagmele respective si la cazurile dativ si acuzativ (precedat de
prepozitia ad);
- verbe la modul supin (cazul acuzativ) sau la participiul viitor activ
2. Propozitia circumstantiala CONSECUTIVA
Se construieste cu modul conjunctiv. Are, de obicei, in regenta
un corelativ si se intalnesc urmatoarele situatii:
Corelative Conjunctii
adverbe tam, „atat" ut, „incat"
adeo, ita, sic, „astfel", „ataf ', „asa" ut non, „incat (sa) nu"
tantum, „atat de mult"
55
adjective talis,- e, „asemenea" corelative
tantus,-a,-um, „atat de mare" tot, „atat,-a,-ti,
-tia"
Tom prudens est hie homo, ut decipi non potest., „Este atat de
intelept acest om, incat nu poate fi inselat."

3. Propozitia circumstantiala CAUZALA

Reala Conjunctii Moduri verbale
quod, quia, quoniam, + indicativul
quando
quandoquidem
cum + conjunctivul

Cauza subiectiv quod, quia, quoniam, + conjunctivul

exprimata cum
Quoniam iam nox est, in uestra tecta discedite., „dat fiind ca
este deja noapte, plecati la casele voastre."
Ob hoc, quia parum dignitatis in legatione esset, pacem
negauerunt., „Din aceasta pricina au refuzat pacea, pentru ca [ziceau
ei] solia nu prea prezenta prestigiu."
Cauzala negativa se introduce prin conjunctiile de mai sus (cu
precadere quod si quia), precedate de adverbul de negatie non +
verbul la modul conjunctiv, deoarece faptul, fie si real, nu constituie
adevarata cauza; daca autorul insista asupra realitatii faptului, se
poate, totusi, folosi si indicativul in cauzala:
Non quia ades dico hoc., „Nu fiindca esti tu de fata o spun."
Substituirea propozitiei cauzale
a. printr-o propozitie participiala relativa
Sapientem, nihtt nisi turpitudinem timentem, sequamur., „Sa
luam pilda inteleptului, care (= deoarece) el nu se teme de nimic
altceva in afara de rusine."
b. printr-o propozitie participiala absoluta
Hostes, trucidato duce, fugati sunt., „Dusmanii, pierzandu-si
comandantul
( = deoarece fusese omorat comandantul lor), au fost pusi pe fuga."
c. printr-o propozitie relativa circumstantiala

56
 Habeo senectuti magnam gratiam, quae mihi temperantiam
auxerit., „Am o mare recunostinta fata de batranete, care ( = pentru
ca) mi-a sporit cumpatarea."
4. Propozitia circumstantiala MODAL-COMPARATIVA
Tipologie Corelative Elemente Modul
(in regenta) introductive
Reala ita, sic, item, „asa" ut, sicut, uelut indicativ
„astfel" quemadmodum
talis,-e "asa", „astfel ac, atque, „dupa
de" cum",,precum", ,,asa cum"
tantus,-a,-um, „atat qualis, -e „cum"
(de mare)" quantus, -a, -um
tantum, „atat de mulf ' „cat (de mare)
tanto, „pe atat" quantum, „cat de mult"
tot, „atat, -a, -ti, -tea" quanta, „pe cat"
totiens, „de atatea quot, „cat,-a, -ti, -te"
ori" quotiens, „de cate ori"
tam, „asa", „astfel" quam, „precum"
tantopere, „atat de quantopere, "cat de
mult" mult"
tamdiu, „atata vreme" quamdiu, „cata vreme"
Ireala ut si, uelut si con-
(conditio- tamquam si junctiv
nala) (tamquam), quasi
proinde ac si
proinde quasi
aeque ac si
perinde ac si
non secus ac si,
ceu, „ca si cum", „ca si cand",
„nu altfel de cum / ca si cum"
Venit utdixisti., „A venit, (precum) ai zis."
Ut sementem feceris, ita metes., „Dupa cum vei fi pus samanta
(= vei fi semanat), asa vei secera."
Taiem reliqui, qualem inueni, „Asa 1-am parasit, (pre)cum 1-am
gasit."
Quot homines, tot sententiae., „Cati oameni, atatea pareri."
57
 Sequani Ariouisti absentis crudelitatem, uelut sipraesens esse,
horrebant, „Secvanii aveau groaza de cruzimea lui Ariovistus chiar
cand era departe, ca si cum ar fi fost de fata."
5. Propozitia circumstantiala TEMPORALA
Conjunctii si locutiuni Raportul temporal Modul
conjunctionale
cumprimum, ut, utprimum, ubi, anterioritate imediata indicativ
ubiprimum, simul, simul ac, simul atque, „(de) indata ce", „(de) cum"
cum („historicum"), anterioritate propriu-zisa conjunctiv
m.m.c.p
„dupa ce"
postquam anterioritate propriu-zisa indicativ
„dupa ce"
Pelopidas non dubitauit, simul ac conspexit hostem., „Pelopidas
nu a mai stat pe ganduri, de indata ce 1-a vazut pe dusman."
Vercingetorix, cum ad suos redisset, respondit /.../,
„Vercingetorix, dupa ce s-a intors la ai sai, a raspuns /.../"
cum („determinativum", „tempo- simultaneitate (de con- indicativ
rale")* comitanta) momentana ubi, ut,
„(atunci) cand" (generica)
cum („historicum", ,^iarrativum") simultaneitate durativa conjunctiv
imperfect
dum, donee, quoad, simultaneitate durativa indicativ/
conjunctiv*
quamdiu
„pe cand", „in timp / vreme ce"
„in vremea in care", „cat timp",
„pana sa", „numai sa"

* Poate avea drept corelativ in regenta adverbul turn, „atunci".

* Conjunctiile dum, donee quoad, quamdiu +conjunctivul introduc o
nuanta finala suplimentara: „pana sa", „numai sa".
58
 Caeci sunt oculi, cum animus alias res agit., „Orbi sunt ochii,
atunci cand sufletul framanta alte lucruri."
Agesilaus, cum ex Aegypto reuerteretur, decessit., „Agesilaus,
in vremea cand se intorcea din Egipt, a murit."
Donec erisfelix, multos numerabis amicos /.../, „Cat timp vei fi
fericit, multi prieteni vei numara /.../"
antequam, priusquam posterioritate indicativ
„inainte de a ..." (fapt considerat cert)
antequam, priusquam posterioritate conjunctiv
(fapt considerat incert,
posibil, probabil sau fiind
inclusa si ideea de scop)
„inainte sa/.../"
Antequam adsententiam redeo, de mepauca dico., „inainte de
a ma intoarce la subiect, infatisez cateva lucruri despre mine."
Priusquam incipias, consulta opus est., „inainte sa incepi
[ceva], e nevoie de o buna chibzuinta."

Valori particulare ale conjunctiei cum + indicativul

a) cum iteratiuum (de repetitie, de frecventa), „ori de cate ori"
+ perfectul / m.m.c.p.
Verres, cum rosam uiderat, uer incipere arbitrabatur., „Verres,
ori de cate ori vedea un trandafir, socotea ca incepe primavara."
b) cum inuersum, „cand"; exprima o actiune, un fapt petrecut
imediat dupa imprejurarea enuntata in regenta, care incepe de obicei
cu unul din adverbele iam, uix, uixdum, nondum, aegre, „abia",
„inca", „inca nu", „cu greu"; inversarea este de natura logica, aparenta
subordonata fiind, de fapt, principala in plan logic, iar pseudo-
principala (gramaticala) - in realitate temporala logica:
Nondum lux esse coeperat, cum signum consul dedit., „inca nu
incepuse sa fie lumina, cand consulul a dat semnalul de lupta."
c) cum adiunctiuum, „cand", „in care timp", „vreme in care";
introduce un fapt considerat de autorul enuntului de maxima
importanta, pe care il adauga, insa, la cel din regenta sub forma unei
circumstante temporale, in locul unei principale coordonate copulativ
sau adversativ; este urmat de adverbele interea sau interim:

59
 Caedebatur uirgis ciuis Romanus, cum interea nullus gemitus
audiebatur., „Era batut cu vergile un cetatean roman, in care timp ( =
si in acel timp) nici un geamat nu se auzea."
d) cum explicatiuum, „cand", „prin faptul ca"; indica, sub forma
unei explicatii simple, elementul / elementele din care consta actiunea
/ starea exprimate de regenta:
Praeclare facis cum Luculli memoriam tenes., „Faci foarte
bine, cand / prin faptul ca pastrezi amintirea lui Lucullus."

Substituirea propozitiei temporale

1) printr-o propozitie participiala relativa
M'. Curio ad focum sedenti magnum auri pondus Samnites
attulerunt., „Samnitii i-au adus o mare cantitate de aur lui Manius
Curius, pe cand el sedea langa vatra."
2) printr-o propozitie participiala absoluta:
Nostris resistentibus, hostes ad pedes desiluerunt., „Pe cand ai
nostri se mentineau pe pozitie, dusmanii au descalecat."
6. Propozitia circumstantiala CONDITIONALA
Datorita faptului ca propozitia conditionala alcatuieste o unitate
foarte stransa cu principala regenta a ei, unitate care poarta denumirea
de perioada conditionala, cele doua elemente componente ale
acesteia poarta si denumiri speciale (principala se numeste si apodosa,
iar conditionala protasa, ambii termeni fiind de origine greaca si
ilustrand pozitia in perioada : pro-, „in fata", pentru ca propozitia
conditionala preceda de regula propozitia regenta ; si apo-, „inapoi",
„in spate"), care ilustreaza, intre altele, si influenta subordonatei, in
plan modal-temporal, asupra regentei sale.
Dupa modurile si timpurile conditionalei se pot deosebi trei
tipuri ale perioadei conditionale:
tipul perioadei conditionale elemente introductive modul
reala si, nisi, ni, si non, sin indicativ
sin minus, sin aliter
„daca", „daca nu"
„iar daca nu"
Si uenis, laetus sum., „Daca vii, sunt bucuros." 60
Si ueniebas, laetus eram., „Daca veneai, eram bucuros." Si uenies,
laetus ero., „Daca vei veni, voi fi fericit." Memoria minuitur nisi
earn exerces., „Memoria slabeste, daca nu o cultivi."
potentiala si, dum, modo, dummodo conjunctiv
prezent/
perfect
Si uenias, laetus sim., „Daca ai putea / poti veni, as putea / pot fi
bucuros."5/ ueneris, laetus fuerim., „Daca ai fi putut / puteai veni, as
fi putut / puteam fi bucuros."
Oderint, dum metuant., „ Sa [ma] urasca, numai sa se teama [de
mine]."
Ireala si, nisi, ni conjunctiv
imperfect /
m.m.c.p.
Si uenires, laetus essem., „Daca ai veni, as fi bucuros."
Si uenisses, laetus fuissem.,,,Daca ai fi venit / veneai, as fi fost /
eram bucuros."
Nisi Alexander essem, ego uero uellem esse Diogenem., ,,Daca
nu as fi Alexandru, as vrea intr-adevar sa fiu eu Diogenes."
Alte utilizari ale conjunctiilor si si nisi
a. si cu valoare:
- concesiva + conjunctivul: „chiar daca"
Non, si me obsecret, redeam., „Nu m-as intoarce, chiar daca m-
ar ruga staruitor."
- completiva interogativa indirecta + conjunctivul: „daca"
Hanc paludem si nostri transirent hostes exspectabant.,
„Dusmanii asteptau [sa vada] daca ai nostri treceau aceasta mlastina."
b. nisi cu valoare restrictiv-limitativa (inclusiv in propozitii
eliptice de predicat):
Miseras illudi nolunt, nisi forte se iactant., „Ei nu vor ca niste
oameni nefericiti sa fie amagiti, afara de cazul ca ( = daca nu cumva)
se lauda [cu acest lucru]."

61
 Substituirea propozitiei conditionale
1) printr-o propozitie participiala relativa
Mendaci homini, ne uerum quidem dicenti, credere solemus.,
„in omul mincinos obisnuim sa nu avem incredere, nici chiar daca
spune adevarul."
2) printr-o participiala absoluta
Reluctante natura, irritus labor est., „Daca natura se
impotriveste, efortul [omului] e zadarnic."
3) printr-o propozitie relativa circumstantiala
Sed stulti sumus, qui Drusum, qui Africanum, Pompeium /..J
P. Clodio conferre audeamus., „Dar suntem niste prosti, daca
indraznim sa-1 comparam pe Drusus, pe Africanus, pe Pompeius /.../
cu P. Clodius."

7. Propozitia circumstantiala CONCESIVA

corelative conjunctii si modul
locutiuni
conjunctionale
adverbe tamen, „totusi", at, quamquam, „desi" indicativ
„dar", certe„,cu sigu- etsi, etiamsi, tametsi, indicativ /
ranta", saltern, macar", „desi", „cu toate ca" conjunctiv*
nihilominus, „totusi" ut, cum, licet, conjunctiv
quamuis, „desi",
„oricat"

Quamquam hoc tibi aegre est, tamen fac accures., „Desi acest
lucru ti-e greu, incearca totusi sa-1 realizezi."
Quamuis malam rem quaeras, illic reperias., „Oricat de rau ar
fi ceea ce cauti, aici 1-ai putea gasi."
Socrates, cum facile posset educi e custodia, noluit., „Socrates,
cu toate ca putea fi usor scos de sub paza, nu a vrut."
Fremont omnes licet, dicam quod sentio., „Oricat ar murmura
toti, voi spune ceea ce simt."

* Modul conjunctiv se utilizeaza cand actiunea / starea exprimate prin

intermediul concesivei sunt vazute ca potentiale sau ireale. 62
 Substituirea propozitiei concesive
1) printr-o propozitie participiala relativa sau absoluta
Romani non rogati Graecis ultro auxilium obtulerunt.,
„Romanii, cu toate ca nu fusesera solicitati, au oferit din initiativa
proprie ajutor grecilor."
Tot milia latrocinantur, morte proposita., „Atatea mii [de
oameni] fac talharii, desi pedeapsa cu moartea [le]-a fost anuntata."
2) printr-o propozitie relativa circumstantiala
Diues decessit, qui tam felix fuisset, „A murit bogatasul, care [=
desi] a fost atat de fericit."
CAPITOLUL IV PROPOZITII
SPECIFIC LATINESTI
A. Propozitia participiala relativa
Se numeste, in terminologie latina, participium coniunctum.
Participiul prin care se exprima verbul predicativ al acestei propozitii
se refera la un cuvant din propozitia regenta (cu functia de subiect,
atribut sau complement). Participiala relativa poate indeplini functia
unei propozitii circumstantiale de timp, de cauza, finala sau
concesiva.
Se foloseste participiul prezent, cand actiunea participialei este
simultana / concomitenta cu aceea din regenta, si participiul perfect,
cand actiunea participialei este anterioara celei din regenta.
Sequere uiam ad uirtutem ducentem., „Urmeaza calea ce duce
spre virtute."
Caesar Cascae bracchium arreptum graphic traiecit., „Caesar a
strapuns cu condeiul bratul pe care il apucase al lui Casca."
B. Propozitia participiala absoluta
Numita in terminologia latina de specialitate participium
absolutum, reprezinta propozitia specific latina al carei predicat este
exprimat printr-un verb la modul participiu la cazul ablativ , in
vreme ce subiectul ei este propriu, fara sa aiba nici o legatura
gramatical-semantica cu subiectul principalei regente, si se afla si el la
cazul ablativ al substantivului sau pronumelui prin care este exprimat.
De aceea, propozitia participiala absoluta se numeste, in mod curent,

63
ablativul absolut. Timpurile participiului sunt aceleasi ca la
participiala relativa si prezinta aceleasi valori.
Participiala absoluta constituie echivalentul propozitiilor
circumstantiale de timp, de cauza, concesive si conditionale.
Crescente in dies f ama belii, tribuni delectus impediebant.,
„Desi zvonul de razboi crestea pe zi ce trece, tribunii impiedicau
recrutarile."
Sublata causa, tollitur effectus., „Daca se inlatura cauza, este
inlaturat si efectul."
CAPITOLUL V CONCORDANTA
TIMPURILOR

Cuprinde regulile care stabilesc la ce timp al modului

conjunctiv trebuie sa stea verbul predicativ al unei subordonate strict
dependente de regenta sa.
Regula generala a concordantei timpurilor modului conjunctiv
-numita in terminologie latina consecutio temporum - este urmatoarea:
propozitia raport de concordanta propozitia
principala subordonata
prezent SIMULTANEITATE conjunctiv prezent
viitor I ANTERIORITATE conjunctiv perfect
viitor II POSTERIORITATE conjunctiv prezent
al conjugarii perifrastice
active
imperfect SIMULTANEITATE
conjunctiv imperfect
perfect ANTERIORITATE
conjunctiv m.m.c.p.
m.m.c.p. POSTERIORITATE
conjunctiv imperfect al
conjugarii perifrastice
active

BIBLIOGRAFIA SELECTIVA

Barbu N.I., Vasilescu Toma, Gramatica latina. Fonetica — morfologia —

Sintaxa, urmate de un appendix. Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1961; editia a Il-a, 1969.

64
Ernout Alfred, Thomas F., Syntaxe latine. Ed. a II-a. Paris, Klincksieck,
1953;
editia a lll-a,ibid., 1964. Slusanschi Dan, Sintaxa limbii latine. Vol. I.
Sintaxa propozitiei. Vol. IL
Sintaxa frazei. Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1994.

65
S 14
UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie

ISTORIA ECONOMIEI ROMANESTI MODERNE

Conf. univ. dr. Mihail OPRITESCU

1. Tendinte de modernizare a economiei romanesti in

epoca regulamentara
La inceputul secolului al XIX-lea, economia
romaneasca continua sa fie, de mai multe secole, orientata
catre Constantinopol, iar monopolul otoman se manifesta
prin dreptul de preemtiune al comerciantilor otomani
asupra produselor romanesti. Preturile produselor
romanesti solicitate in Imperiul Otoman - cereale, in
principal grau si ovaz, vite mari, oi, pastrama, unt, miere,
ceara, sare si cherestea - nu se negociau, ci erau impuse
de catre negustorii de pe malurile Bosforului. Comertul cu
alte tari (Rusia, Prusia, Polonia), precum si cu unele orase
italiene avea un caracter sporadic si partizi de marfuri
considerabil diminuate, iar cu Transilvania, atat Tara
Romaneasca, cat si Moldova practicau, alaturi de
schimburile oficiale, un intens comert de contrabanda, cu
acceptul tacit al domniei.
Monopolul otoman asupra comertului exterior al
Tarii Romanesti si Moldovei a constituit o cauza esentiala
220
a slabei acumulari de capital, precum si a unor schimbari
insemnate in productia agricola, cum au fost: scaderea
interesului marilor mosii boieresti de a extinde suprafetele
cultivate si a spori randamentul culturilor, datorita
profitabilitatii scazute; extinderea culturilor de porumb in
detrimentul celor de grau, intrucat porumbul nu era
solicitat de Poarta Otomana; extinderea, din acelasi motiv,
intr-o masura mai mare, a cresterii porcilor in defavoarea
cresterii bovinelor, ovinelor - toate acestea evidentiind
statutul de economie periferica al economiei Principatelor.
in comparatie cu centrul si apusul continentului, unde
trecerea la capitalism si inchegarea statelor nationale s-au
putut realiza mult mai devreme si mai rapid, in spatiul
romanesc acest proces a intarziat si s-a desfasurat intr-un
ritm lent, cunoscand o serie de particularitati fata de
modelul european clasic.
inceputul epocii moderne este marcat in Principate de
Revolutia lui Tudor Vladimirescu, care, desi nu a fost
victorioasa, a avut consecinte importante prin afirmarea
vointei unor categorii sociale mijlocii de a modifica
structurile interne.
Tratatul de pace de la Adrianopol, incheiat in 1829
dupa razboiul ruso-turc declansat in anul precedent,
prevedea ca in Principate, ocupate de armata tarista,
administratia condusa de generalul Kiseleff sa realizeze,
potrivit dorintei formulate de boierimea tarii, regulamente
administrative care in viitor sa serveasca drept baze pentru
oranduirea interna a celor doua provincii, in baza acestei

221
hotarari, in 1831, vor fi elaborate de catre comisii de mari
boieri Regulamentele Organice.
Tratatul mai prevedea, in domeniul comercial,
suprimarea monopolului turcesc si reintegrarea raialelor-
porturi de la Dunare (Turnu, Giurgiu si Braila) in granitele
Tarii Romanesti, aceasta emancipandu-se de sub tutela
otomana. Se prevedea totodata scutirea pe o perioada de
doi ani a Principatelor de la plata impozitelor. Prin aceste
masuri, Tratatul din 1829 reprezinta in economia
romaneasca o linie de demarcatie intre epoca feudala si
epoca moderna.
Regulamentele Organice, intrate in vigoare in iulie
1831 in Tara Romaneasca si ianuarie 1832 in Moldova,
reprezinta primele acte constitutionale moderne din
Principate. Elaborate de comisii restranse de mari boieri,
coordonate de autoritatile ruse de ocupatie,
Regulamentele, aprobate de Rusia si Turcia exprimau
dominatia marii boierimi conservatoare in societatea
romaneasca. Acestea au statuat separarea puterilor in stat,
puterea executiva fiind incredintata domnului, asistat de
un guvern cu sase departamente (interne, externe, justitie,
finante, culte si armata), iar puterea legislativa apartinea
formal Adunarii Obstesti, in sarcina careia se afla votarea
bugetului.
in domeniul financiar, prin crearea Departamentului
finantelor, instituirea bugetului si separarea veniturilor
domnului de cele ale tarii se puneau bazele unui sistem
modern. Prin Regulamentele Organice, o serie de impozite
indirecte, precum si rechizitiile traditionale au fost
222
inlocuite cu un impozit unic, numit capitatie - in valoare
de 30 lei, platit de fiecare cap de familie. Se adaugau
capitatia unei categorii speciale, mazilii, in suma de 50 lei,
precum si patenta platita de negustori si meseriasi.
Veniturile statului se completau prin cote varsate
bugetului de administratia vamilor si cea a ocnelor de sare,
ca si de manastiri. Principala deficienta a sistemului fiscal
o constituia mentinerea privilegiilor pentru boierime si
cler, ceea ce facea ca sursele de venit cele mai importante
sa nu fie impozitate. Pe de ala parte, erau incurajate si
activitatile din domeniile industrial si comercial si erau
reglementate relatiile agrare.
Articolele care reglementau noul regim agrar au fost
cele mai contestate, pentru ca favorizau boierimea. Ele
imparteau marea proprietate in doua: 1/3 rezerva
boiereasca si 2/3 taranilor clacasi in calitate de chiriasi.
Taranului ii erau ingradite posibilitatea de a creste vite,
precum si libertatea de stramutare, in pofida caracterului
lor conservator, Regulamentele au favorizat procesul de
modernizare economica pe baze capitaliste in
Principatele Romane.
Comertul interior. Desfiintarea vamilor interne
incurajeaza circulatia libera a marfurilor micilor
producatori, meseriasi, precum si aparitia unei clase a
acestora, in epoca regulamentara, sporirea pravaliilor, a
targurilor, balciurilor, iarmaroacelor stimuleaza intreaga
viata economica si sociala. Cresterile cantitative ale
comertului interior sunt insotite de marirea numarului
negustorilor si meseriasilor, al „micilor intreprinzatori" cu
223
angajati, al populatiei din orase si targuri, in aceasta
perioada, apar in Tara Romaneasca orase ca Alexandria
(1834), Turnu-Severin (1836), Turnu Magurele (1836).
Comertul interior se desfasura la orase prin pravalii,
zile de targ, iarmaroace si comercianti ambulanti, iar la
sate prin targuri, iarmaroace ori, datorita monopolurilor
boieresti (mai ales asupra bauturilor, a abatoarelor etc. pe
mosie), de catre boieri sau arendasi, comercianti
ambulanti. Regulamentele Organice recunosteau
monopolul mosierului asupra vanzarii pe mosia sa a
bauturilor, ca si monopolul asupra casapiilor, mungeriilor
si dughenelor.
incepand cu anul 1835, in Bucuresti, la Scoala
Domneasca de la Sfantul Sava se deschide un curs de
drept comercial „de uscat", iar ulterior, domnitorul Barbu
Stirbei transforma catedra de drept de la scoala mentionata
in „Scoala de legi", incep sa fie initiate primele centre cu
activitate comerciala, cursuri de „stiintele comertului".
Diversificarea activitatilor comerciale determina
autoritatile sa faca eforturi pentru imbunatatirea
drumurilor, inainte de 1850, drumuri pietruite sunt
consemnate in Tara Romaneasca, pe traseele Bucuresti-
Focsani, Bucuresti-Braila, Bucuresti-Brasov, iar in
Moldova pe traseele Galati-Barlad-Iasi si Focsani-Bacau-
Falticeni, cu ramificatie catre Iasi. in ansamblu insa,
reteaua drumurilor, a cailor de comunicatie a ramas, pana
la mijlocul secolului al XDT-lea, extrem de deficitara,
influentand in sens negativ activitatea de comert, datorita

224
vitezei de deplasare reduse a mijloacelor de transport si
costurilor extrem de ridicate.
Comertul exterior se dezvolta puternic in primii ani
dupa 1829, beneficiind de eliminarea monopolului
otoman, de scutirea de impozite catre Poarta. Relansarea
comertului romanesc are loc intr-un context international
favorabil, caracterizat prin interesul marilor puteri pentru
zona Marii Negre si a gurilor Dunarii. „Capitalismul
apusean-in primul rand cel englez - si-a croit drum dupa
1829 in Tara Romaneasca si Moldova si le-a scos lent, cu
multe dificultati si nu pe de-a-ntregrul, din inapoierea la
care le condamnase dominatia otomana", sublinia Stefan
Zeletin.
O intinsa dezvoltare cunoaste, dupa 1829, comertul
cu Transilvania, care exporta in Tara Romaneasca si
Moldova, cu predilectie, produse din fier si textile si
importa de aici cereale si vite.
Volumul comertului Tarii Romanesti si Moldovei
este de 39,1 milioane de lei in 1832, de 75,4 in 1850 si de
178 in 1860, marcand o crestere de peste 4 ori in mai putin
de trei decenii. Volumul total al marfurilor importate de
Principate din Anglia, Franta si Germania il depaseste in
1850 pe cel al marfurilor importate din Austria si Turcia.
in anul 1831, valoric, comertul exterior al Tarii
Romanesti se ridica la 14 milioane lei pentru ca in 1855 sa
ajunga la 283 milioane lei. in anii 1836 si 1837, marile
porturi de la Dunarea maritima, Braila si Galati, obtin
statutul de porto-franco, iar Tarile Romane capata dreptul
de a avea pavilion propriu, masuri care contribuie la
225
integrarea comertului romanesc in circuitul international.
Intensificarea activitatii comerciale in porturile dunarene,
in intervalul 1830-1848, consolideaza pozitiile economice
ale negustorilor romani si dezvolta creditul comercial.
Fiscalitatea ridicata nemultumea insa pe negustorii
pamanteni, care au cerut, in programele revolutiei din
1848 reducerea impozitelor, infiintarea unei banci de
scont, pentru ca aceasta este „sufletul comertului", si
intensificarea activitatii comerciale prin portul Galati. O
cauza a dificultatilor de ordin financiar o reprezenta lipsa
unei monede proprii, ceea ce facea sa fie utilizate moneda
austriaca, ducatul imperial de aur, iar leul sa fie numai o
moneda de calculatie (in raportul un ducat = 31 lei).
Datorita cheltuielilor ridicate impuse de modernizare,
ducatul a crescut ca valoare, ajungand in 1848 sa fie cotat
la 48 lei, tendinta ce s-a mentinut si in perioada urmatoare.
Refuzul autoritatilor otomane de a accepta o moneda
proprie in Principate a constituit una din cauzele
principale ale dificultatilor financiare, care au persistat pe
toata perioada domniilor regulamentare.

2. Economia in perioada domniei

lui Alexandru loan Cuza
Noile conditii de dupa 1856 impuneau in domeniul
economic masuri care sa asigure o dezvoltare economica
in masura sa integreze, in timp, noua entitate statala in
economia moderna europeana. Daca Tratatul de la
Adrianopol contribuise „la statornicirea unor intinse relatii
226
comerciale intre Principate si burghezia apuseana", in
urma razboiului Crimeii „intraseram de-a binelea in sfera
de interese a capitalismului apusean", considera Stefan
Zeletin.
Crearea statului roman modern, condus de Alexandru
loan Cuza - obiectiv politic al natiunii romane inca din
perioada premergatoare revolutiei de la 1848 - trebuia
obligatoriu completata cu reforme care sa-i asigure
viabilitatea intr-o zona geopolitica extrem de sensibila a
Europei.
Primul document oficial care anunta ideologia sociala
si politica economica a noii domnii este Mesajul din 6
decembrie 1859 al lui Alexandru loan Cuza adresat
Adunarii Deputatilor a Tarii Romanesti si citit in fata
deputatilor de catre Ion Ghica, presedintele Consiliului de
Ministri la acea data. in mesaj este formulat un vast
program economic pentru a carui infaptuire au intreprins o
gama larga de masuri toate guvernele care s-au aflat la
conducerea tarii atat in anii de domnie a lui Cuza, cat si
ulterior, pana la razboiul de independenta, in continutul si
orientarea sa, Mesajul constituie sinteza unui intreg curent
de opinii, cu inclinatii nedisimulate spre progres social si
economic. El contine obiectivele economice ale operei de
guvernare prin prisma a doua directii fundamentale:
independenta economica a Romaniei si dezvoltarea
fortelor productive ale acesteia. Din considerente de
oportunitate politica interna, Mesajul evita enuntarea unei
solutii concrete in problema agrara si omite, din ratiuni ce
tin de strategia externa a imprejurarilor de atunci,
227
problema averilor manastirilor inchinate si problema
emisiunii monetare.
Din 24 ianuarie/5 februarie 1862, cand se deschid la
Bucuresti lucrarile primului Parlament al Romaniei,
incepe vasta si dificila opera de unificare legislativa,
constitutionala si economica a tarii, de institutionalizare a
cadrului care sa permita edificarea organismului modern
al economiei nationale, in legatura cu aceasta, in tara
noastra, dar si in alte tari, se constata unele particularitati
fata de tarile occidentale ale continentului european in
care mecanismele specifice economiei moderne, de piata
erau statornicite de mult timp. in tarile Europei de vest,
institutionalizarea moderna este corolarul aparitiei,
dezvoltarii si consolidarii productiei capitaliste, in
Romania, ca si in alte tari din Estul continentului
european, institutionalizarea respectiva s-a realizat nu ca o
confirmare a unor stari de fapt, ci ca o actiune de statuare
a unui cadru institutional necesar pentru afirmarea
tendintelor obiective de progres general, ea reprezentand
forma care sa permita o dezvoltare mai ampla a
mecanismelor specifice economiei moderne, de piata, a
fortelor productive ale tarii.
Constituirea statului national modern inainte de
inlaturarea structurilor feudale in mediul rural impunea
statului pozitia de putere centrala de decizie in asigurarea
evolutiei spre capitalism a fortelor productive nationale.
Fara a minimaliza celelalte domenii si aspecte ale
vastei opere de restructurare intreprinse in perioada 1859-
1877, consideram ca esential, prin importanta, anvergura,
228
rol si urmari pentru intreaga viata economico-sociala a
tarii, programul agrar. Acest program avea trei
componente: secularizarea averilor manastiresti, legea
rurala si legea invatamantului.
Secularizarea averilor manastiresti. Pana in 1859,
reglementarea chestiunii manastirilor inchinate nu a fost
posibila datorita sprijinului pe care Rusia si Imperiul
Otoman il acordau Patriarhiei de la Constantinopol. in
aceste conditii, egumenii greci nu-si mai respecta
obligatiile financiare catre autoritati, incat la inceputul
domniei lui A.I. Cuza manastirile inchinate datorau
statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei
cele din Moldova si 19,5 milioane lei cele din Tara
Romaneasca), pentru ca in august 1863 datoria lor sa
creasca la circa 29 milioane lei.
Guvernul roman, din dorinta de a solutiona pe cale
amiabila aceasta problema cu implicatii internationale,
incearca in vara anului 1863 sa rascumpere proprietatile
manastirilor inchinate. Ierarhii greci refuza oferta, sperand
sa obtina sprijinul marilor puteri, ameninta cu
internationalizarea conflictului, situatie pe care guvernul
de la Bucuresti dorea sa o evite.
in noiembrie 1863, in disputa ce opunea autoritatile
romanesti celor ecleziastice intervine guvernul francez,
care se pronunta in favoarea autoritatilor romanesti, in
aceste conditii, Cuza intelege ca poate declansa actiunea
de secularizare fara riscuri majore din partea marilor
puteri si, in principal, a Portii si Rusiei. Principele il va
instiinta pe Aii Pasa, ministrul de externe otoman, la
229
inceputul lunii decembrie 1863, ca problema manastirilor
inchinate trebuie sa-si gaseasca rapid rezolvarea.
Guvernul roman, prin Dimitrie Bolintineanu,
ministru al cultelor si instructiunii publice, prezinta
Parlamentului proiectul de lege privind secularizarea
tuturor averilor manastiresti din tara, a averilor
manastirilor inchinate si neinchinate, proiect care este
adoptat cu insufletire cvasiunanima: 93 voturi pentru si 3
voturi contra. Astfel, la 17/29 decembrie 1863,
Parlamentul adopta Legea secularizarii averilor
manastiresti. Prin aceasta lege, pe principiul faptului
implinit, intra in patrimoniul statului si sub incidenta
legilor lui si a controlului autoritatilor romanesti o
suprafata echivalenta cu 25,26% din suprafata agricola a
tarii. Articolul l din lege stipuleaza ca „toate averile
manastiresti din Romania sunt si raman averi ale statului",
iar articolul 2 arata ca „veniturile acestor averi se inscriu
intre veniturile ordinare ale bugetului statului". Legea
prevede, in articolul 3, sa se acorde manastirilor inchinate,
sub forma de ajutor, suma de 82 milioane de lei, din care
urma sa se scada datoriile acestora catre statul roman.
Calugarii greci urmau sa returneze toate documentele,
cartile, vasele sacre de cult etc., conform cu inventarele
din Arhivele Statului. Pamanturile care apartinusera
manastirilor inchinate si neinchinate urmau sa fie folosite
de autoritatile romanesti fie pentru improprietarirea
clacasilor, ca urmare a aplicarii Legii rurale din 14/26
august 1864, fie sa se adauge domeniilor statului.

230
 Secularizarea a fost o actiune politica in care atat
domnitorul Cuza, cat si primul ministru Kogalniceanu si-
au dovedit abilitatile diplomatice si politice. Obtinand
sprijinul Frantei si prevenindu-1 pe ministrul de externe
otoman despre actiunea de secularizare, domnitorul a
facut posibil, fara complicatii externe, un act de politica
interna, care prin urmarile sale a insemnat o prima
amendare de catre romani a hotararilor Conferintei de la
Paris din 1858.
Secularizarea s-a bucurat de o larga adeziune si in
Parlamentul Romaniei, deoarece a creat speranta iluzorie
ca va fi o masura prin care statul va conserva marea
proprietate in momentul apropriatei restructurari a
proprietatii funciare, in acelasi timp, secularizarea a
ameliorat temporar raporturile tensionate dintre executiv si
legislativ, dandu-i lui Mihail Kogalniceanu ragazul
necesar finalizarii masurilor ce aveau sa stea la baza Legii
rurale. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotarat sa refuze
oferta facuta de statul roman, in speranta solutionarii
problemei prin medierea Puterilor garante, insa, cativa ani
mai tarziu, in timpul domniei lui Carol I, Parlamentul va
declara definitiv inchisa problema manastirilor inchinate.
Legea rurala, improprietarirea clacasilor a intrat in
atentia forului legislativ in primele luni ale anului 1862,
cand s-au conturat doua pozitii opuse in legatura cu modul
in care ea trebuia rezolvata. Prima, exprimand pozitia
conservatorilor majoritari in Parlament, sustinuta si de
seful guvernului, Barbu Catargiu, propunea impropri-
etarirea clacasilor cu lotul de casa si gradina detinut de
231
taran in vatra satului si trei pogoane din pamantul
comunal. Pozitia liberala, expusa de Mihail Kogalniceanu,
considera ca taranul clacas trebuia improprietarit cu lotul
pe care il avea in folosinta, afectand astfel proprietatea
boiereasca, considerata inviolabila de conservatori.
in 1864, Mihail Kogalniceanu, in calitate de prim-
ministru, pune in discutia Parlamentului un nou proiect de
lege rurala, mai favorabil taranilor, pe care insa acesta
refuza sa-1 voteze, deoarece il sustinea pe cel conservator,
pe care domnul refuza sa-1 sanctioneze. Liberalii radicali
au propus, la randul lor, un proiect de lege apropiat de cel
al guvernului, complicand si mai mult situatia. Criza
constitutionala declansata in raporturile dintre executiv si
legislativ a fost rezolvata de Cuza prin dizolvarea
Parlamentului, eveniment cunoscut in literatura istorica
sub denumirea de „lovitura de stat de la 2 mai".
La data de 14/26 august 1864, dupa ce fusese
discutata si revizuita de Consiliul de stat, in doua sedinte
prezidate de domnitor, este promulgata, prin decret
domnesc, Legea rurala, care desfiinta toate obligatiile
feudale ale clacasilor fata de boieri. Taranimea clacasa,
eliberata de servitutile feudale, devenea libera din punct de
vedere juridic. Fostii clacasi trebuia sa plateasca
despagubiri boierilor timp de 15 ani, in raport cu starea lor
sociala: taranii fruntasi 133 lei; taranii mijlocasi 100 lei si
24 parale; taranii palmasi 71 lei si 20 parale. Suma totala
pentru despagubirea marilor proprietari s-a ridicat la circa
200 milioane lei, din care statul suporta 1/3.

232
 in total, pe temeiul Legii rurale din 1864, au fost
improprietarite 511.896 de familii cu o suprafata de
2.038.640,26 ha, revenind in medie 3,98 ha la o familie.
Pentru a proteja mica proprietate taraneasca, legiuitorul a
decis ca loturile dobandite in temeiul legii din august 1864
nu puteau fi instrainate sau ipotecate timp de 30 ani.
Legea desfiinta monopolurile de tip feudal, prevazand
improprietarirea ulterioara, din pamantul satului, si a altor
categorii rurale.
Legea rurala a transformat proprietatea boiereasca de
tip feudal in proprietate deplina de tip modern si a statuat
proprietatea taraneasca libera, stimuland dezvoltarea
capitalismului in agricultura. Prin legea rurala s-a largit
piata interna, taranul improprietarit fiind pus in contact
direct cu piata, si s-a eliberat o anumita forta de munca din
agricultura, care s-a orientat catre alte sectoare economice.
Concentrandu-si atentia asupra problemei agrare si
confruntat cu mari probleme financiare, Alexandru loan
Cuza nu a avut mijloace pentru a promova o politica
activa in directia industrializarii . Industria mecanizata,
dupa 1859, se afla la inceputul procesului de dezvoltare,
majoritatea intreprinderilor se aflau la nivelul de atelier,
realitate evidentiata si de Recensamantul stabilimentelor
industriale din anii 1862-1863, efectuat de Oficiul statistic
pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop-
Martian.
Probleme monetare si financiare. Alexandru loan
Cuza mostenise o situatie financiara dificila, consecinta a
anilor de razboi si de ocupatie straina. Pentru a o rezolva
233
era necesara o politica monetara adevarata, pe care seful
statului a urmarit sa o realizeze prin impunerea
romanatului, moneda metalica cu o greutate de 5 grame
de argint, similara francului francez. Masura viza
eliminarea numeroaselor monede straine de aur, argint si
arama, care incomodau schimbul intern si extern si
necesitau numeroase calcule si transformari datorita
paritatii lor diferite. Aceste monede erau supuse unor
permanente fluctuatii, ce determinau disparitia de pe piata
a monedelor de aur, care se tezaurizau, concomitent cu
deprecierea monedelor de valoare mai scazuta, avand un
impact negativ asupra acumularii de capital.
in Principate, piata capitalurilor era incipienta,
acestea imbracand forma capitalului camataresc, aflat in
posesia unor bancheri zarafi, negustori, arendasi, clerici si
mari proprietari. Gheorghe Zane estima capitalul
camataresc la 600-700 milioane lei; acest capital aducea
detinatorilor o dobanda de 80-100 milioane lei, depasind
cu mult incasarile bugetare ale statului. Convins ca
detinatorii acestui capital erau ostili crearii unei monede
nationale, unui sistem bancar de credite si promovarii
investitiilor de tip capitalist, Alexandru loan Cuza, a facut
apel la capitalul francez, care a refuzat insa sa se implice
in Principate.
in primii ani dupa Unire, statul roman n-a obtinut nici
un credit de investitie din partea Puterilor garante si, in
consecinta, punerea in practica a unor proiecte ce vizau
crearea unor structuri ale economiei moderne nu a fost
posibila. Primul imprumut extern a fost contractat in
234
Anglia de guvernul Kogalniceanu in august 1864, fiind
acordat de Banca Stern Brothers si de Banca imperiala
otomana (cu capital englez), imprumutul era in valoare
nominala de 916.000 lire sterline, cu o dobanda anuala de
7%, plata anuitatilor fiind garantata de o ipoteca de gradul
I asupra veniturilor vamale ale Romaniei.
in programul economic al lui Alexandru loan Cuza se
prevedea si infiintarea unei banci centrale, insa, cu toate
eforturile sale, conditiile interne, lipsa capitalurilor, a
sprijinului international, opozitia guvernului otoman au
facut ca toate tentativele intreprinse in acest sens sa nu se
materializeze. Singura realizare majora in domeniul crearii
unei institutii financiar bancare o reprezinta infiintarea,
prin decret domnesc, la 1/13 decembrie 1864, a Casei de
Depuneri si Consemnatiuni.
Modernizarea comertului, inceputa dupa 1829, s-a
intensificat prin adoptarea in timpul domniei lui
Alexandru loan Cuza a sistemului de masuri si greutati
conform cu standardele europene si infiintarea Camerelor
de comert si industrie.
Domnia lui Cuza a reprezentat o etapa esentiala in
procesul de modernizare a economiei romanesti, in care
ritmul reformelor a avut o intensitate maxima si a marcat
momentul desprinderii definitive de sistemul economic
otoman. Anii 1859-1866 au reprezentat o perioada in care,
in conditiile confruntarii dintre elita conservatoare,
dominanta in plan politic, si cea liberala, in curs de
consolidare, reformele promovate au permis o deschidere
semnificativa catre economia europeana.
235
 3. Economia Romaniei in deceniul premergator
independentei
Dupa inlaturarea lui Cuza si votarea Constitutiei, din
vara anului 1866, in Romania, care prin preluarea domniei
de Carol I isi reafirmase hotararea de a se integra in
Europa, procesul de modernizare economica a continuat,
realizandu-se o serie de obiective ce nu fusesera posibile
in domnia precedenta.
Instituirea sistemului monetar national. Dupa
venirea la domnie a lui Carol I, guvernele Romaniei au
continuat eforturile de a convinge autoritatile otomane sa
accepte instituirea unei monede nationale. Demersurile
vor fi incununate de succes in 1867, cand Turcia accepta
introducerea sistemului monetar national.
Votata de corpurile legiuitoare de la Bucuresti, Legea
pentru infiintarea unui nou sistem monetar si pentru
fabricarea monedelor nationale a stabilit ca unitate
monetara leul, care din moneda de calcul devine o
moneda reala. Leul este divizat in 100 de bani si se
intemeiaza pe bimetalism - aur si argint. Leul avea
greutatea in aur de 0,3226 g cu titlul 900, iar in argint de 5
g cu titlul 835. Potrivit legii, urmau a fi puse in circulatie
monezi de aur de 5,10 si 20 de lei, de argint de 50 de bani,
l leu si 2 lei. Moneda marunta era confectionata din arama
in valori de l, 2, 5 si 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37
bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi. Adoptand
sistemul bimetalist si datele tehnice similare francului
236
francez, Romania si-a aliniat moneda la sistemul monetar al
Uniunii Monetare Latine, din care faceau parte Franta,
Italia, Belgia si Elvetia, legea permitand circulatia in
Romania a monedelor tarilor respective.
Instituirea leului ca moneda nationala
individualizeaza piata romaneasca in Europa, fiind
deopotriva un act de suveranitate ce anticipa independenta
de stat a Romaniei. Prin instituirea sistemului monetar
national, autoritatile obtineau o importanta victorie in
actiunea de modernizare a economiei romanesti. Desi a
cunoscut dificultati, mai ales datorita deprecierii argintului
in raport cu aurul, fenomen cunoscut sub numele de agio,
leul va constitui un element important in modernizarea
finantelor romanesti in a doua jumatate a secolului al
XlX-iea.
Modernizarea transporturilor, in Romania,
asemenea altor tari europene cu o economie traditionala,
lipsita de o industrie moderna, construirea primelor linii
ferate a fost posibila prin intermediul unor concesiuni
acordate de stat unor societati de constructii feroviare
straine. Primele proiecte dateaza din perioada Razboiului
Crimeii si sunt legate de numele lui Barbu Stirbey, care a
purtat tratative cu investitori austrieci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea in vedere
construirea de „linii de drumuri de fier pe suprafata
pamantului nostru pentru inlesnirea comunicatiilor", insa
numai in 1865 s-a incheiat o conventie cu societatea J.
Saniforth si G. Barcalay din Londra pentru construirea
caii ferate Bucuresti-Giurgiu. A fost singura concesiune
237
din perioada Cuza care a fost finalizata, desi in 1866
Parlamentul a anulat-o pentru a o reaccepta in anul
urmator. Linia ferata Bucuresti-Giurgiu in lungime de
67,5 km, inaugurata la 31 octombrie 1869, lega capitala de
unul din cele mai importante porturi de la Dunare.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o tara aflata in
centrul Europei unde „febra" construirii cailor ferate
atinsese cote inalte si daduse cale libera unor importante
speculatii financiare, isi va manifesta inca din primele luni
ale domniei hotararea de a actiona pentru construirea unei
retele feroviare care sa dezvolte economia tarii si sa
asigure legaturi solide si permanente cu intregul continent
european.
Concesiunea Strousberg, ce a stat la baza marelui
scandal politic cu implicatii internationale cunoscut sub
numele de Afacerea Strousberg, marcand prin
consecintele sale viata economica si politica in prima
etapa a domniei lui Carol I, a reprezentat un moment
semnificativ in procesul de modernizare a Romaniei si de
colaborare cu capitalul extern. Contractul de concesiune
intre Strousberg si autoritatile romane, prin care
investitorul prusian a obtinut dreptul de constructie prin
concesionare a unei linii feroviare in lungime de 919 km,
de la Roman la Varciorova, s-a negociat si elaborat in
timpul guvernului Nicolae Golescu, in care portofoliul
Finantelor era detinut de I C Bratianu, iar cel al Lucrarilor
Publice, de Panait Donici Concesiunea Strousberg s-a
finalizat prin Decretul Domnesc din 21 septembrie / 3
octombrie 1868.
238
 Guvernul acorda dreptul de a construi si exploata
urmatoarele linii de cale ferata: a) Roman-Tecuci-Galati,
cu o linie secundara Tecuci-Barlad; b) Galati-Braila-
Buzau-Ploiesti-Bucuresti; c) Bucuresti-Pitesti-Slatina-
Craiova-Turnu-Severin-Varciorova. Daca guvernul
considera necesar, el putea sa solicite constructorului
realizarea si a liniei Buzau-Focsani-Adjud in aceleasi
conditii si pret ca si celelalte linii. Concesiunea era
acordata pentru o perioada de 90 de ani, insa guvernul o
putea rascumpara, daca dorea, dupa 30 de ani. Din punct
de vedere financiar, pretul era fixat la 270 000 lei pe
kilometru de cale ferata. Pentru asigurarea finantarii,
concesionarii urmau sa constituie o companie care sa
emita obligatiuni a caror dobanda de 7,5 % pe an, platibila
odata la sase luni, trebuia sa fie garantata de stat. in
conformitate cu articolul 8, valoarea unei actiuni era de
375 franci-5 lire sterline-100 taleri de Prusia.
Concesiunea Stroussberg s-a derulat intre noiembrie
1868 si octombrie 1871; contractul de concesiune, la
sfarsitul anului 1870, se concretizeaza prin intrarea
provizorie in functiune a liniei Roman-Tecuci-Galati-
Braila-Buzau-Ploiesti-Bucuresti. in acest interval de timp,
deficien-tele aparute in derularea contractului au fost de
ordin financiar si de ordin tehnic, in gestionarea financiara
a acestei investitii, guvernul a fost pus in dificultate de
faptul ca operatiunile financiare se hotarau la Berlin de
catre Strousberg, iar cele tehnice in Romania.
Criza Concesiunii Strousberg intra in faza sa finala in
decembrie 1870, cand conducatorul companiei a anuntat
239
ca nu va plati dobanzile scadente la l ianuarie 1871. Mai
mult, a solicitat statului roman achitarea acestor obligatii
financiare, considerand investitia finalizata. Guvernul Ion
Ghica a refuzat sa satisfaca cererile concesionarului,
ajungandu-se la grave neintelegeri intre partile
contractante, atat in legatura cu calitatea lucrarilor
efectuate, cat si cu modul de interpretare a clauzelor
contractului de concesiune. Afacerea Strousberg cunoaste
o noua evolutie dupa venirea la conducerea tarii a
guvernului conservator condus de Lascar Catargiu, in
martie 1871. Acesta va opta pentru solutia concilierii,
propunand in iunie 1871 un proiect de conventie cu
concesionarii prin care acestia se obligau sa finalizeze
lucrarile liniei Roman-Pitesti, iar obligatiunile neplatite
urmau a fi convertite in actiuni cu o dobanda de 5%..
Guvernul se va confrunta insa cu opozitia Adunarii
Deputatilor, care, la 20 iulie/1 august 1871, va vota legea
prin care guvernul era autorizat sa trimita litigiul unui
tribunal de arbitraj; acesta va decide rezilierea concesiunii
Strousberg, care se va produce la 4/16 octombrie 1871.
Epilogul Afacerii Strousberg corespunde anilor
1879-1880, cand Romania, a carei independenta obtinuse
recunoasterea internationala la Congresul de la Berlin din
1878, lupta in plan diplomatic sa i se recunoasca noul
statut de catre marile puteri. Legea privind cesiunea cailor
ferate a Societatii actionarilor catre statul roman a intrat in
vigoare la 29 ianuarie/10 februarie 1880, iar suma platita
de statul roman a fost de 287 500 000 lei, care trebuia
amortizata in 44 ani.
240
 Conventia comerciala si de navigatie dintre
Romania si Austro-Ungaria. in ansamblul economiei
romanesti din epoca moderna, relatiile comerciale externe
au avut un rol deosebit de important. Faptul ca statul
roman avea o agricultura a carei productie era in mare
masura destinata exportului si care depindea direct de
evolutia preturilor pe piata mondiala i-a facut pe
guvernanti sa caute pentru cerealele romanesti piete sigure
si, in acelasi timp, apropiate, pentru a avea costuri de
transport mici.
Semnarea de catre Romania, la 10/22 iunie 1875, a
Conventiei comerciale cu Imperiul Austro-Ungar, dupa
negocieri dificile care se purtasera timp de mai multi ani
corespundea in mare masura acestor interese, favorizand
pe marii proprietari exportatori de cereale, dar afecta grav
politica de industrializare, deoarece lasa fara aparare
produsele industriale autohtone in fata concurentei
produselor austriece. Pozitiv era faptul ca ea integra in mai
mare masura Romania (pe baza principiului liberului
schimb) in dinamica relatiilor comerciale din Europa
Centrala.
Prin textul Conventiei, care cuprinde 32 articole, 3
tarife vamale, un act aditional si un protocol final, statul
roman se obliga sa scuteasca de taxe vamale importul de
masini, carbuni, minereu de fier, otel brut, produse
chimice; sa accepte un tarif fix pentru importul de zahar,
tesaturi, articole din sticla, piele, mobila etc.; sa nu impuna
taxe de export la sare, tutun, vin, petrol brut si rafinat etc.
Economia romaneasca era dezavantajata de decizia de a
241
scuti de taxe importul de faina si produse derivate din
monarhia habsburgica, iar produsele similare autohtone
vor face cu greu fata concurentei produselor austro-
ungare.
Romania putea in aceste conditii sa exporte fara taxe
vamale cereale in Austro-Ungaria, iar exportul sau de
animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar.
Pentru marfurile care nu erau specificate in Conventie se
prevedea un tarif de 7,5% ad valorem, iar tranzitarea
teritoriului celor doua state de marfurile celor doua parti
contractante era scutita de taxe. Conventia a dezavantajat
tara noastra, deoarece aceasta exporta produse agricole si
animaliere ce aveau preturi mici pe piata internationala si
importa produse de lux si produse industriale cu un grad
inalt de prelucrare, ce aveau un pret de piata ridicat.
Exportul romanesc in Austro-Ungaria a intampinat
numeroase dificultati ca urmare a presiunilor exercitate
asupra autoritatilor de marii proprietari agrari, afectati si ei
de criza agrara, incheierea in anii urmatori a unor conventii
in conditii asemanatoare cu Rusia, Germania, Anglia,
Franta, Italia a aratat ca marile puteri erau interesate in
dezvoltarea relatiilor cu Romania, favorizand actiunile
acesteia de emancipare fata de Turcia.

4. Modernizare si progres economic la sfarsitul

secolului XIX si inceputul secolului XX
Cucerirea independentei nationale a Romaniei a dus
la inlaturarea unuia din principalele obstacole care stateau
242
in calea dezvoltarii capitaliste a tarii: dependenta fata de
Imperiul otoman. Posibilitatea de a incheia in mod
nestingherit tratate comerciale si vamale cu diferite state a
permis adoptarea unei politici economice care sa
favorizeze dezvoltarea industriala a tarii, conditie esentiala
pentru propasirea statului modern roman. La randul ei,
dezvoltarea industriei capitaliste are consecinte directe
asupra celorlalte ramuri ale economiei: agricultura,
sistemul bancar, comertul intern si extern, caile de
comunicatii si de transport etc.
Cu toate ca dezvoltarea industriei in ultimul sfert al
secolului XIX a cunoscut o linie ascendenta, principala
pondere in economia romaneasca continua sa fie detinuta
de agricultura, care a cunoscut, la randul ei, o dezvoltare
permanenta, in ciuda puternicelor piedici create de
structura proprietatii si de concurenta cerealelor straine pe
pietele europene.
O caracteristica a evolutiei economice a Romaniei
spre sfarsitul secolului al XIX-lea au fost patrunderea
capitalului strain in industrie, acapararea de catre acesta a
principalelor sale ramuri. Trusturile straine au imprimat un
caracter unilateral economiei, urmarind transformarea tarii
intr-o sursa de materii prime ieftine si o piata de desfacere
pentru produsele altor tari.
Dezvoltarea industriei, in primul deceniu dupa
independenta, consecintele Conventiei comerciale
semnate in 1875 cu Austro-Ungaria s-au reflectat in
industrie prin concurenta puternica pe care marfurile
fabricate in Imperiul austro-ungar o faceau celor
243
romanesti, in aceste conditii, o serie de fabrici si
manufacturi existente in Romania s-au inchis, iar sectorul
mestesugaresc si-a accentuat declinul.
impotriva Conventiei comerciale cu Austro-Ungaria
s-au pronuntat reprezentantii burgheziei liberale, care,
sustinand promovarea politicii comerciale protectioniste
militau pentru crearea unei industrii autohtone,
„intemeierea unei industrii nationale este conditie de viata
pentru statul nostru," sublinia economistul si omul politic
P.S. Aurelian. Acesta cerea adoptarea unor masuri care sa
impiedice concurenta straina si in acelasi timp sa
favorizeze valorificarea industriala a bogatiilor tarii.
Guvernul liberal condus de I.C. Bratianu a adoptat o
serie de masuri cu scopul protejarii si incurajarii industriei
romanesti. Cele mai importante au fost adoptarea tarifului
vamal din 17 mai 1886, care fixa taxe asupra unui numar
important de produse straine importate, si legea din 1887,
intitulata „Moswn generale pentru a veni in ajutorul
industriei nationale", care acorda avantaje celor ce puneau
bazele unei intreprinderi industriale cu un capital de 50 000
lei sau cu un personal de cel putin 25 lucratori: scutiri de
impozite, reduceri pe caile ferate, acordarea gratuita de
terenuri pentru constructii etc. Ca urmare a acestor masuri,
ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunoscut o
crestere rapida, mai ales in sectoarele alimentar, forestier si
extractiv, in care sporesc spectaculos extractia si
prelucrarea petrolului.
Ramura petroliera devenea, spre sfarsitul secolului al
XIX-lea, o data cu descoperirea bogatelor zacaminte
244
petrolifere la est si sud de arcul carpatic, o zona atractiva
de investitii pentru marile trusturi internationale cu capital
german, englez, si, dupa 1900, american; industria textila,
desi a cunoscut un ritm crescand de dezvoltare, nu a reusit
sa asigure decat o parte din consumul intern. O dezvoltare
relativ rapida au cunoscut industriile pielariei, hartiei si
materialelor de constructie.
Industria metalurgica se limita la productia de cuie,
sarma si piese pentru repararea masinilor agricole, incat
acest sector al economiei pastra in continuare un caracter
manufacturier.
Romania a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare
economica, pe primul plan situandu-se acele sectoare care
foloseau materia prima din tara si, mai ales, care necesitau
investitii mai reduse si posibilitati de castiguri imediate. O
particularitate a dezvoltarii industriale moderne a
Romaniei este faptul ca marea industrie mecanizata apare
si se dezvolta simultan cu cresterea atelierelor
manufacturiere.
Cu toate ca industria a cunoscut, in ultimul sfert al
secolului al XIX-lea, o dezvoltare semnificativa in
comparatie cu perioada anterioara, totusi procesul de
industrializare a tarii s-a desfasurat intr-un ritm destul de
lent in raport cu cerintele statului modern roman. Acest
proces a fost influentat in sens negativ atat de concurenta
produselor straine, cat si de insuficienta capitalului
autohton. Caracteristic pentru dezvoltarea economiei
romanesti in aceasta perioada este patrunderea capitalului

245
strain, care controleaza principalele ramuri ale economiei
nationale.
Problema agrara. Incapacitatea reformei agrare din
1864 de a asigura crearea unei proprietati taranesti
competitive, rentabila economic, capabila sa elimine
legatura economica dintre clacasul devenit proprietar si
marea proprietate mosiereasca, pe fondul inzestrarii
tehnice traditionale slab productive, a determinat
mentinerea gospodariei taranesti intr-o stare economica
precara.
Situatia s-a complicat in conditiile economice de la
sfarsitul secolului al XIX-lea, deoarece tara noastra nu
realiza produsele destinate exportului in sectorul
industrial, ca in Europa occidentala, ci in cel agricol,
caracterizat printr-o baza tehnica invechita si relatii
contractuale nestimulative pentru lucratorii agricoli.
Legislatia agrara dintre 1866 si 1907, exprimata prin
sistemul invoie-lilor agricole, elaborata in beneficiul
marilor proprietari, prin care taranii erau lasati la discretia
acestora, neavand mijloace de a se opune numeroaselor
abuzuri, a generat in epoca numeroase controverse.
Constantin Dobrogeanu-Gherea o considera ca fiind un
factor principal al starii de neoiobagie in care ajunsese
taranul la o jumatate de veac de la reforma din 1864.
Posesor al unei proprietati agrare care nu asigura
securitatea alimentara numeroasei sale familii si resurse de
hrana vitelor sale, taranul era fortat sa accepte invoielile
agricole, desi acestea ii erau in totalitate defavorabile.
Marile dificultati prin care trecea gospodaria taraneasca,
246
fragmentarea sa prin mosteniri succesive au favorizat
procesul de pauperizare a taranimii si cresterea numarului
de brate de munca disponibile.
in aceste conditii, agricultura utiliza, la inceputul
secolului XX, o numeroasa forta de munca taraneasca
ieftin remunerata pe care legiuirile agrare din perioada
1866-1893 au subordonat-o pe deplin proprietarilor si
arendasilor, in conditii economice dificile, generate de
criza agrara europeana declansata in 1873, in economia
rurala nu se putea realiza o productie ridicata nici pe
proprietatea mosiereasca, nici pe cea a taranului.
Rentabilitatea marii proprietati era asigurata de pretul
scazut al fortei de munca si de lipsa investitiilor in tehnica
agrara.
Arendasul devine, dupa cucerirea independentei
nationale, exponentul capitalismului in agricultura, desi
sistemul arendasiei nu este reglementat astfel incat sa
devina performant, cum se intampla in vestul Europei.
Arendasul roman, arendand pe termen scurt, urmarea
numai profitul. „Arendasul intermediar nu este, in
majoritatea cazurilor, un agricultor, ci un speculator si
beneficiul si-1 scoate nu din marirea productiei, ci din
majorarea pretului cu care subarendeaza mosia parcelata
micilor cultivatori. Fara raspundere si tragere de inima,
nici de taran, nici de mosie, el exploateaza pe amandoi.
Pamantul e secatuit, iar micul cultivator care nu capata
decat o bucata neindestulatoare isi duce greu traiul",
constata Constantin Garoflid in 1907.

247
 Raportul arendas-lucrator agricol in strainatate era
reglementat prin mijloace monetare, in timp ce taranul
roman, platind si in produse pentru pamantul arendat, era
sistematic inselat, in Apusul Europei, concurenta,
exigentele pietei, reducerea mainii de lucru din agricultura
impuneau arendasului modernizarea proprietatii, in timp
ce in agricultura romaneasca supraoferta de forta de
munca nu stimula modernizarea acesteia.
Sistemul de subarendare cu plata in natura, bazat pe
invoielile agricole, a fost impus de proprietari si sustinut
de realitatile din lumea satului romanesc. Taranul nu avea
alternativa economica in cazul in care ar fi dorit sa renunte
la agricultura, deoarece orasul, aflat la inceputul
procesului de industrializare, nu-i conferea decat rar
siguranta unui loc de munca. Aceasta realitate mentine o
numeroasa populatie activa in mediul rural si, in
consecinta, o forta munca ieftina, lesne de exploatat cu
mijloace abuzive, care aducea detinatorului mosiei profit,
fara sa impuna investitii. Spre deosebire de taranul roman,
care isi platea o parte din obligatii in natura, in tarile
industrializate din Apusul Europei taranul era lucrator
agricol fara inventar, care lua in arenda pamant de la
proprietar, inchiriind si inventar agricol, cu plata in bani.
Lipsa de interes a unor mari proprietari de a exploata
direct mosia, asociata cu absenta unor masuri legislative
care sa limiteze suprafata arendata a dus la constituirea
unor mari trusturi arendasesti, ce acapareaza la inceputul
secolului XX majoritatea marilor proprietati agrare. Marile
mosii de peste 1.000 ha erau controlate de arendasi in
248
proportie de peste 75%, cel mai cunoscut trust fiind cel al
fratilor Fischer, ce controla practic Moldova prin cele
237.000 ha arendate in 10 judete. Faptul ca arendasii straini
erau majoritari (54%), numerosi dintre acestia fiind evrei, a
dat acestei probleme economice conotatii antisemite, mai
ales in 1907.
Profitand de lacunele cadrului legislativ, de incultura
si analfabetismul din lumea rurala, uneori de complicitatea
autoritatilor, practicand deopotriva dijma la tarla, cea in
bani sau cea mixta, arendasul mareste in mod constant
gradul de exploatare a lucratorului agricol, periclitand
fragilul echilibru social din lumea rurala, intr-o lume
rurala bazata pe o agricultura in care factorii climatici au o
mare importanta in stabilirea productivitatii la hectar, iar
conditiile de trai si starea de sanatate a familiei taranesti
sunt precare, tensiunile sociale sunt permanente. Ele
degenereaza uneori in violente, iar in 1888 au provocat o
rascoala care a cuprins judetele din sudul tarii, fiind
necesara interventia armatei. Evenimentele din 1888 au
aratat guvernantilor cat de grave erau problemele social-
economice din satul romanesc, insa in mediul politic
acestea au fost minimalizate. Considerate de unele ziare ca
fiind provocate de „agitatori straini" sau de „propagandisti
socialisti" infiltrati printre locuitorii satelor, nemultumirile
taranesti nu au fost urmate de masuri eficiente care sa
amelioreze conditiile de viata in mediul rural.
Deceniul care a urmat rascoalei din 1888 s-a
caracterizat prin mari probleme de ordin economic in
conditiile apogeului crizei agrare in 1895. Scaderea
249
dramatica a preturilor la cereale a influentat direct situatia
economica a taranimii, ale carei venituri au scazut, iar
exploatarea ei de catre proprietari si arendasi a crescut.
in aceste conditii, dupa 1900, problema taraneasca
ramane principala problema pe care trebuie sa o rezolve
partidele politice, iar dezbaterile cu tenta politica,
economica si sociala in care se cauta solutii sunt extrem de
frecvente. Evenimentele violente din 1907 au aratat
guvernantilor cat de grave erau problemele din agricultura
romaneasca si ca „in imbunatatirea tehnicii agricole si a
starii taranului, in ridicarea nivelului de cultura a
poporului si in ingrijirea sanatatii maselor, epoca regelui
Carol I nu a marcat decat progrese foarte mici", in aceste
conditii, burghezia liberala din jurul lui 1.1. C. Bratianu, ca
si o importanta grupare conservatoare au inteles ca
progresul economic in Romania nu era posibil fara
ameliorarea situatiei economice, sociale si politice a
taranimii.
Masurile luate dupa 1907 de noul guvern liberal,
printre care: desfiintarea trusturilor arendasesti, crearea
Casei rurale in 1908, arendarea mosiilor statului de catre
obstile taranesti au ameliorat intr-o oarecare masura
situatia taranilor, insa era evident ca existenta a 300.000
de familii taranesti fara pamant si a 423.403 de familii ce
detineau proprietati mici, pana la 3 ha, impunea o noua
improprietarire. Ca si in preajma anului 1864, perspectiva
unei noi reforme agrare a scindat din nou clasa politica si a
fost nevoie de peste un deceniu de confruntari politice

250
pentru ca ea sa se infaptuiasca dupa primul razboi
mondial.
Comertul, in domeniul comertului exterior, primele
indicii ale unei posibile schimbari apar in anii 1882-1883,
cand Romania se opune pretentiilor Austro-Ungariei de a
controla comertul si navigatia pe Dunare si de a detine o
pozitiile dominanta in Comisia Europeana a Dunarii.
Cautand sa-si protejeze interesele, Romania anuleaza in
1883 statutul porto-franco al porturilor Galati si Braila,
limitand astfel tranzitul comercial dunarean al Austro-
Ungariei, decizie ce poate fi considerata ca reprezentand
prologul viitorului razboi vamal dintre cele doua tari. intre
1880-1903, cu sprijinul capitalului german, Romania va
moderniza portul Constanta, care devine astfel principala
poarta comerciala a Romaniei.
La 17/29 mai 1886, Romania adopta o politica
comerciala protectionista prin intrarea in vigoare a unui
tarif vamal, prin care 592 de produse de import erau
supuse unor taxe care in medie se ridicau la 30%. in
august 1886, Conventia comerciala semnata cu Austro-
Ungaria a fost denuntata, ceea ce a determinat autoritatile
austro-ungare sa interzica importurile din Romania,
declansand un razboi vamal ce va dura pana in 1893.
Politica protectionista a statului roman cauta sa franeze
patrunderea marfurilor straine concurente, dar si sa
favorizeze diversificarea productiei de marfuri interne prin
atragerea unor investitii de capital extern.
Dupa incetarea razboiului vamal, Austro-Ungaria, ca
pondere in comertul exterior romanesc, va fi depasita de
251
Germania, care va face din Romania o tara de tranzit
pentru exporturile sale catre Orientul Apropiat. De altfel,
dezvoltarea economica si modernizarea Romaniei in
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se datoreaza in
buna masura relatiilor sale comerciale cu Germania.
Balanta comerciala externa a Romaniei a continuat sa
fie negativa pana la 1900. Acest fapt era determinat de
natura comertului nostru exterior (produse agricole si
materii prime in schimbul produselor industriale cu grad
inalt de prelucrare), dar mai ales de faptul ca produsele
romanesti s-au vazut concurate dupa 1870, pe piata
europeana, de produsele rusesti si de cele din afara
Europei, indeosebi americane, care au invadat piata
europeana, ducand la scaderea dramatica a preturilor la
produsele agricole.
Dupa 1900, Romania isi echilibreaza balanta de plati
externe, datorita infiintarii unor banci cu capital strain
(german si austro-ungar 66%, francez 30%, 4% terte tari),
fapt ce va pune capat lipsei cronice de capital de pe piata
romaneasca. Nivelul general al investitiilor straine a devenit
destul de important si, cu ajutorul lor, s-au dezvoltat
majoritatea industriilor romanesti.
Rentabilizarea balantei comerciale externe a fost
posibila, deoarece in gama produselor de export romanesti
apare un nou produs: petrolul si, in scurt timp, derivatele
acestuia. De la 250.000 tone in 1900, productia de petrol a
Romaniei creste in 1910 la 1.800.000 tone, din care
consumului intern ii revenea 1%. Dupa 1910, cu ajutorul
capitalului german vor aparea primele rafinarii de petrol,
252
iar acest lucru va avea ca rezultat cresterea preturilor
produselor petroliere romanesti.
La inceputul secolului al XX-lea, comertul exterior
romanesc isi pastreaza orientarea traditionala, fiind legat
de piata Europei centrale si de cea balcanica. Relatiile
comerciale cu Europa apuseana au o pondere mai redusa,
deoarece legaturile economice cu Franta se diminuasera
dupa 1866, aceasta indreptandu-si atentia spre Rusia, iar
Anglia, desi manifestase un constant interes comercial
pentru Principate dupa 1829, continua sa fie un concurent
redutabil pentru Puterile Centrale pe piata romaneasca si
avea interesele comerciale externe orientate in afara
spatiului european: America latina, Orientul indepartat,
colonii si dominicane, in aceste conditii, relatiile
comerciale ale Romaniei cu Anglia aveau o particularitate,
fiind intermediate de Belgia. Importurile belgiene de
cereale romanesti erau doar un paravan pentru firmele
britanice, Belgia fiind, din ratiuni ce tin de politica
comerciala principala poarta de tranzit a Marii Britanii in
ceea ce priveste produsele europene.
Germania isi va intensifica in aceste conditii relatiile
comerciale cu Romania, ale carei cereale gasesc in
Germania o noua piata de desfacere avantajoasa, alaturi de
traditionala piata habsburgica. in zona balcanica, dupa
evenimentele din anii 1877-1878, Romania isi va
normaliza rapid raporturile cu Turcia, desfasurand pana in
1914 cu aceasta o intensa activitate comerciala. Tara
noastra exporta masiv produse agricole si lemnoase,
importand la preturi avantajoase produse mediteraneene.
253
 in 1912, comertul exterior romanesc pe locuitor a
atins valoarea de 137 marci, indicator ce situa tara noastra
pe locul 8 in lume. in 1914, schimburile externe ale
Romaniei, in valoare de 1.280.000.343 franci (din care
642.103.783 franci export si 637.900.560 franci import),
reprezentau 0,6% din volumul schimburilor comerciale
mondiale.
in 1904, guvernul liberal elaboreaza un nou tarif
vamal, pentru a-1 inlocui pe cel din 1886, ce expira in
1906. Elaborat de ministrul liberal de finante Emil
Costinescu, tariful reflecta preocuparea Romaniei de a-si
adapta legislatia vamala la noile realitati de pe piata
europeana, majoritatea statelor trecand deja la diferite
practici protectioniste. Promovand in continuare
protectionismul vamal in relatiile comerciale externe,
liberalii ramaneau credinciosi politicii „prin noi insine",
pentru ca a o abandona ar fi echivalat cu un act de tradare
nationala, considera Emil Costinescu.
Tariful din 1904 {tariful Costinescu) a intrat in
vigoare in 1906 in perioada guvernarii conservatoare,
dupa ce in 1905 fusese promulgata Legea generala a
vamilor, ce instituia suprataxe fata de acele tari care luau
masuri pe pietele lor impotriva marfurilor importate din
Romania. Tariful acorda avantaje statelor cu care tara
noastra avea incheiate conventii comerciale si stabilea
taxe reduse, mergand pana la eliminarea lor pentru materii
prime si utilaje vitale dezvoltarii economiei, marind
tarifele pentru produsele importate similare celor care se
produceau in tara.
254
 in 1912/1913, Romania se prezenta ca o tara de mare
export. Produsele solului reprezentau la export 76,19% din
total, ale subsolului 20,37%. Romania a importat, in
acelasi an bugetar, 32,15% produse ale solului, 28,37%
ale subsolului etc. in perioada antebelica, Romania a avut,
in ceea ce priveste exportul, un regim de completa
libertate, de la care se putea face insa o singura derogare,
permisa de articolul 12 al legii generale al vamilor, articol
care preciza ca, prin decrete regale, in cazuri de urgenta,
exportul produselor agricole sa fie controlat de stat.
Sistemul bancar. Necesitatea crearii unui sistem
bancar modern a fost inteleasa de burghezia romana inca
din epoca regulamentara, iar in timpul lui Cuza s-au
elaborat mai multe proiecte pentru infiintarea unei banci
de scont si de emisiune Ele au esuat din cauze politice
interne si externe, dar si de natura economica. Lipsa unei
banci centrale a fost puternic resimtita in preajma
razboiului de independenta, cand Romania avea nevoie de
surse de finantare pentru sustinerea operatiunilor militare.
Pregatita inca din 1879 de 1.1. C. Bratianu, secondat
de Eugeniu Carada, actiunea de infiintare a Bancii
Nationale a Romaniei este finalizata in aprilie 1880, cand
Parlamentul a decis infiintarea unei banci de scont si
emisiune cu un capital de 30 milioane de lei, din care 12
milioane depusi in momentul infiintarii. Din cele 30 de
milioane, 1/3 era capital de stat si 2/3 capital particular.
B.N.R. a devenit coloana vertebrala a sistemului bancar
romanesc, din care mai faceau parte banci cu capital
romanesc ca Banca Agricola, infiintata in 1894, Banca
255
Comertului din Craiova (1898), Banca de Scont (1899),
Banca Romaneasca (1911). Alaturi de aceste banci cu
capital romanesc, dupa 1895 au aparut banci cu capital
strain: Banca Generala a Romaniei (1895) - capital
german, Banca de Credit Roman (1904) - capital mixt
austro-roman, Banca Marmorosch-Blank (1905) - capital
maghiar, german, francez, roman si Banca Franco-
Romana.
Pe langa aceste 9 banci mari, existau numeroase banci
mijlocii si mici, al caror numar ajunge in 1914 la 215,
detinand un capital de 228.000.000 lei, precum si bancile
populare, infiintate dupa 1891 sub forma cooperativelor de
credit, al caror numar creste - dupa adoptarea in 1903 a
Legii bancilor populare satesti si a Casei centrale a
bancilor populare - de la 700 in 1902 la 2.755 iii 1910.
Create din initiativa lui Spini Haret si avand in conducere
preoti si invatatori, bancile populare satesti aveau menirea
de a ridica din punct de vedere economic taranimea si satul
romanesc.
Pentru a asigura creditarea agriculturii, in 1881 s-au
infiintat in judete Case de credit agricol, care in 1893 au
fost inlocuite de Creditul agricol, ale carui fonduri erau
asigurate de stat si care a functionat pana in 1907,
acordand credite pe termen scurt (6 luni) cu o dobanda de
10%. in anul 1908 a fost infiintata Casa Rurala, societate
pe actiuni cu un capital de 10.000.000 lei, asigurat in
proportii egale de stat si actionarii particulari.
Modernizarea economica realizata in Romania la
sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX a
256
creat conditii pentru accelerarea procesului de integrare a
tarii in economia europeana a stimulat urbanizarea si
promovarea valorilor civilizatiei moderne, contribuind la
crearea conditiilor pentru desavarsirea unitatii nationale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
• Axenciuc Victor, Introducere in istoria economica
a Romaniei, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti, 1997.
• Ghiorghita Eugen, Liberul schimb si
protectionismul. inceputurile industrializarii Romaniei
1886-1914, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Bucuresti, 2002.
• Berindei Dan, Societatea romaneasca in vremea lui
Carol I (1866-1876), Editura Militara, Bucuresti, 1992.
• Chirot Daniel, Shimbarea sociala intr-o societate
periferica, Editura Corint, Bucuresti, 2002.
• Giurescu C.C., Viata si opera lui Cuza Voda,
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2000.
• Muresan Maria, Muresan Dumitru, Istoria
economiei, Editura Economica, 2003.
• Murgescu Costin, Mersul ideilor economice la
romani, voi. II, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1990.
• Opritescu Mihail, Economia in Principatele
Romane. 1829-1866, Editura Economica, Bucuresti, 2001.
• Opritescu Mihail, Istoria economiei, Editura ASE,
Bucuresti, 2005.

257