1.

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

Tratatul s-a aplicat din 1952, a fost în vigoare timp de 50 de ani și a expirat în 2002.
Piața comună creată prin tratat s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune,
minereu de fier și fier vechi și la 1 mai 1953 pentru oțel.

 State fondatoare- Tratatul a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și

Oțelului (CECO), care a reunit șase țări (Belgia, Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos), pentru a organiza libera circulație a cărbunelui și
oțelului și a elibera accesul la sursele de producție.

 Un element important a fost instituirea unei Înalte Autorități pentru: 

 supravegherea pieței;

 monitorizarea respectării normelor privind concurența; și

 asigurarea transparenței prețurilor.

 Tratatul CECO a reprezentat originea instituțiilor UE de azi. Creată în 1951, în urma

celui de Al Doilea Război Mondial, CECO a fost primul pas în direcția integrării
europene.

 Obiectivul tratatului, conform articolului 2, a fost de a contribui, prin piața comună

a cărbunelui și oțelului, la expansiunea economică, la ocuparea forței de muncă și la
creșterea nivelului de trai. Astfel, instituțiile au trebuit să asigure o furnizare ordonată
a cărbunelui și oțelului către piața comună, asigurând accesul egal la sursele de
producție, stabilirea celor mai mici prețuri și condiții de muncă îmbunătățite. Toate
acestea au trebuit însoțite de intensificarea comerțului internațional și de
modernizarea producției.
 Creând o piață comună, tratatul a introdus libera circulație a mărfurilor fără taxe
vamale sau impozite. Acesta a interzis măsurile discriminatorii, subvențiile, ajutoarele
de stat sau taxele speciale impuse de state și practicile restrictive.

Structura

Tratatul a fost împărțit în patru titluri:

 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;

 instituțiile Comunității;
 normele economice și sociale; și
 norme generale.

De asemenea, acesta a cuprins:

 două protocoale, unul privind Curtea de Justiție, iar celălalt privind relațiile
CECO cu Consiliul Europei;
  o convenție privind normele tranzitorii, care viza punerea în aplicare a tratatului,
relațiile cu țările neparticipante la CECO și garanții generale.

Instituțiile

Tratatul instituia o Înaltă Autoritate, o Adunare, un Consiliu de Miniștri și o Curte de

Justiție. CECO avea personalitate juridică.

 Înalta Autoritate, precursoarea actualei Comisii Europene, era organismul

executiv colegial independent care avea sarcina de a atinge obiectivele stabilite
în tratat și de a acționa în interesul general al CECO. Aceasta cuprindea nouă
membri (dintre care cel mult doi puteau fi de aceeași naționalitate), numiți pentru
șase ani. A fost cu adevărat un organism supranațional cu putere de decizie.
Înalta Autoritate supraveghea: 

 modernizarea și îmbunătățirea producției;

 furnizarea de produse în condiții identice;

 dezvoltarea unei politici de export comune; și

 îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria cărbunelui și

oțelului.

Înalta Autoritate lua decizii, formula recomandări și adresa avize. Aceasta era asistată
de Comitetul Consultativ (precursorul actualului Comitet Economic și Social European),
compus din reprezentanți ai producătorilor, ai lucrătorilor, ai consumatorilor și ai
distribuitorilor.

 Adunarea, precursoarea Parlamentului European, era compusă din 78 de membri,

care reprezentau propriile parlamente naționale. Erau câte 18 membri pentru
Germania, Franța și Italia, 10 pentru Belgia și Țările de Jos și patru pentru
Luxemburg. Tratatul a conferit putere de control acestei Adunări.

 Consiliul, precursorul actualului Consiliu al Uniunii Europene, era format

din șase reprezentanți ai guvernelor naționale. Președinția Consiliului era
deținută prin rotație de către fiecare țară membră a CECO pentru o perioadă de
trei luni. Rolul acesteia era de a armoniza activitățile Înaltei Autorități și politica
economică generală a guvernelor. Aprobarea acesteia era necesară pentru
deciziile luate de Înalta Autoritate.

 Curtea de Justiție, precursoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, era formată

din șapte judecători numiți pentru șase ani printr-un acord comun între guvernele
țărilor CECO. Aceasta asigura interpretarea și aplicarea corectă a tratatului.

Atribuții

 Pentru a-și urmări obiectivele, CECO: 

 culegea informații de la companiile și asociațiile din industria

cărbunelui și oțelului;
  se consulta cu diferitele părți (companii din industria cărbunelui și
oțelului, lucrători etc.); și

 avea competența de a efectua verificări pentru a verifica informațiile

primite.

 Când companiile din industria cărbunelui și oțelului nu respectau aceste

competențe, Înalta Autoritate putea impune amenzi (maximum 1 % din cifra de
afaceri anuală) și penalități (5 % din cifra de afaceri medie zilnică pentru fiecare
zi de întârziere).

 Pe baza informațiilor pe care le aduna, Înalta Autoritatea

pregătea previziuni pentru a îndruma activitățile celor implicați și a determina
cum va acționa CECO. În completarea informațiilor primite de la companii și
asociații, CECO desfășura studii proprii privind tendințele prețurilor și
comportamentul pieței.

Aspecte privind finanțarea

 Bugetul CECO era finanțat din taxele asupra producției de cărbune și oțel și prin

contractarea de împrumuturi. Taxele erau menite să acopere cheltuielile
administrative, ajutorul nerambursabil pentru recalificarea lucrătorilor, precum și
cercetarea tehnică și economică (care trebuia încurajată). Banii primiți din
împrumuturi se puteau utiliza numai pentru acordarea de credite.

 În domeniul investițiilor, în plus față de acordarea de credite, CECO putea

garanta credite contractate de companii cu terțe părți. De asemenea, CECO avea
competența de a oferi orientări privind investiții pe care nu le finanța.

Producția

CECO îndeplinea mai ales un rol indirect, subsidiar, prin cooperarea cu guvernele și
intervenția în ceea ce privește prețurile și politica comercială. Cu toate acestea, în caz de
declin al cererii sau de penurie, aceasta putea lua măsuri directe, prin impunerea unor cote cu
scopul de a limita producția într-un mod organizat sau, în cazul penuriei, prin întocmirea unor
programe de producție în care stabilea priorități de consum, determina cum ar trebui
repartizate resursele și stabilea nivelurile de export.

Fixarea prețurilor și concurența

 Tratatul interzicea practicile care aduceau prejudicii din punctul de vedere

al prețului, practicile comerciale neloiale și practicile discriminatoriicare
implicau aplicarea unor condiții inegale la tranzacții comparabile. Aceste norme
se aplicau și transporturilor.

 Mai mult, în anumite cazuri, precum cel al unei crize evidente, Înalta Autoritate
putea fixa prețuri maxime sau minime fie în cadrul CECO, fie în raport cu piața
de export.

 Pentru a asigura respectarea liberei concurențe, Înalta Autoritate trebuia

informată cu privire la orice acțiuni ale țărilor CECO care erau susceptibile de a
 o pune în pericol. În plus, tratatul se ocupa în mod specific de cele trei cazuri
care puteau denatura concurența: 

 acordurile;

 concentrările; și

 abuzul de poziție dominantă.

Acordurile sau asocierile între întreprinderi puteau fi anulate de către Înalta Autoritate dacă
împiedicau, restricționau sau denaturau în mod direct sau indirect concurența normală.

Aspecte privind lucrătorii

 Deși salariile lucrătorilor rămâneau în sfera de competență a țărilor CECO, Înalta

Autoritate putea să intervină, în anumite condiții, în cazul unor salarii anormal de
scăzute și al unor reduceri de salarii.

 Înalta Autoritate putea să acorde ajutor financiar programelor pentru a contracara

posibilele efecte negative ale progreselor tehnologice din industrie asupra forței
de muncă (compensații, alocații și reconversie profesională).

 În legătură cu circulația lucrătorilor calificați, țările CECO au avut obligația de

a elimina restricțiile privind angajarea bazate pe naționalitate. Pentru celelalte
categorii de lucrători și în cazul unor penurii ale tipului de muncă respectiv, țările
erau invitate să efectueze modificările necesare ale normelor privind
imigrarea pentru a permite angajarea lucrătorilor din alte țări.

Politica comercială

 Tratatul viza și politica comercială a CECO față de țările din afara CECO. Deși
se mențineau competențele guvernelor naționale, CECO avea mai multe
competențe, precum stabilirea ratelor maxime și minime ale taxelor vamale și
supravegherea acordării de licențe de import și de export. De asemenea, CECO
avea dreptul de a fi informată în legătură cu acordurile comerciale referitoare la
cărbune și oțel.

 În plus, Înalta Autoritate putea interveni în caz de dumping, adică în situația

utilizării, de către întreprinderile din industria cărbunelui și oțelului aflate în
afara sferei de competență a CECO, a unor mijloace concurențiale contrare
tratatului și a unor creșteri substanțiale ale importurilor care puteau amenința
grav producția CECO.
 2.Tratatul de la Roma de înfiintare a comunitatii economice europene

Tratatul a fost semnat la 25 martie 1957 și se aplică de la 1 ianuarie 1958

 Tratatul a instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a reunit șase țări
(Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), pentru a acționa în
vederea integrării și a creșterii economice prin intermediul comerțului.
 Acesta a creat o piață comună bazată pe libera circulație a:
 bunurilor;
 persoanelor;
 serviciilor;
 capitalurilor.
 Tratatul a fost semnat în paralel cu un al doilea tratat, de instituire a Comunității
Europene a Energiei Atomice (Euratom).
 Tratatul de la Roma a fost modificat de mai multe ori, iar în prezent este
denumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Scopuri

 Scopurile CEE și ale pieței comune erau:

 să transforme condițiile de comerț și de fabricație pe teritoriul celor șase țări
membre; și
 să servească drept pas către o unificare politică mai strânsă a Europei.

Obiective specifice
Părțile semnatare au convenit:

 să pună bazele unei „uniuni tot mai strânse” între națiunile Europei;
 să asigure progresul economic și social al țărilor membre prin acțiuni comune în
vederea eliminării barierelor din calea comerțului și a altor bariere între acestea;
 să îmbunătățească condițiile de viață și de muncă ale cetățenilor lor;
 să asigure relații comerciale echilibrate și concurență echitabilă;
 să reducă diferențele economice și sociale dintre diferitele regiuni ale CEE;
 să elimine treptat restricțiile privind comerțul internațional prin intermediul
unei politici comerciale comune;
 să respecte principiile Cartei ONU;
 să pună în comun propriile resurse în vederea menținerii și consolidării păcii și a
libertății și să apeleze la alte popoare din Europa, care împărtășesc acest ideal, să li se
alăture în aceste eforturi.

Piața comună
Tratatul:

 stabilește o piață comună, în cadrul căreia țările semnatare convin alinierea progresivă
a propriilor politici economice;
 creează un spațiu economic unitar cu liberă concurență între întreprinderi. Acesta
pune bazele pentru apropierea condițiilor care guvernează comerțul cu produse și
servicii, în afara celor reglementate deja de alte tratate [Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Euratom];
 interzice în mod larg acordurile restrictive și subvențiile de stat care pot afecta
comerțul între cele șase țări;
 include țările și teritoriile de peste mări ale celor șase țări membre în aceste acorduri
și în uniunea vamală, în vederea promovării dezvoltării economice și sociale a
acestora.

Uniunea vamală

 Tratatul a eliminat cotele (mai precis, plafoanele pentru importuri) și taxele vamale
între cele șase țări semnatare.
 Acesta a stabilit un tarif extern comun pentru importurile din afara CEE,
înlocuind tarifele anterioare ale diferitelor state.
 Uniunea vamală a fost însoțită de o politică comercială comună. Această politică, care
nu mai este gestionată la nivel național, ci la nivelul CEE, face distincția între uniunea
vamală și o simplă asociație a liberului schimb.

Politici comune

 Încă de la început, tratatul a instituit anumite politici drept politici comune între țările
membre, inclusiv:
 politica agricolă comună (articolele 38-47);
 politica comercială comună (articolele 110-116);
 politica în domeniul transporturilor (articolele 74-84).
 Acesta a permis crearea altor politici comune, în caz de necesitate. După 1972, CEE a
instituit o acțiune comună în domeniul politicilor
de mediu, regionale, sociale și industriale.
 Aceste politici au fost însoțite de crearea:
 Fondului social european, în vederea îmbunătățirii oportunităților de angajare
pentru lucrători și a creșterii nivelului de trai;
 Băncii Europene de Investiții (BEI), în vederea facilitării expansiunii
economice a CEE prin crearea posibilităților de finanțare a investițiilor.

Instituții

 Tratatul a instituit instituții și mecanisme decizionale, care permit exprimarea atât a

intereselor naționale, cât și a unei viziuni comune.
 Principalele instituții sunt:
 Consiliul de Miniștri;
 Comisia;
 Adunarea Parlamentară (care a devenit ulterior Parlamentul European);
 Curtea de Justiție.
  Primele trei instituții sunt consiliate în procesul decizional de către Comitetul
Economic și Social.

2.Actul Unic European si principalele modificari aduse Tratatului de la Roma

AUE s-a aplicat începând cu 1 iulie 1987.

 Actul unic european (AUE) și-a propus să revizuiască tratatele de la Roma de

instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a
Energiei Atomice. 
 Revizuirea a fost menită să relanseze procesul de integrare europeană și realizarea
pieței interne (un spațiu fără frontiere interne, caracterizat prin libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor) până la 1 ianuarie 1993. 
 AUE a modificat regulile de funcționare a instituțiilor europene și a extins
competențele fostei Comunități Europene într-o serie de domenii de politici. 
 Prin crearea de noi competenţe comunitare şi prin reformarea instituţiilor, AUE a
deschis calea aprofundării integrării politice şi a uniunii economice și monetare, care
urmau să fie consacrate în Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la
Maastricht). 

Obiective

 Negocierile interguvernamentale care au culminat cu AUE au avut de realizat un

dublu mandat:
 un tratat în domeniul politicii externe și de securitate comune; și
 un act de modificare a Tratatului CEE, mai ales în ceea ce privește:
 procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;
 competențele Comisiei Europene;
 competențele Parlamentului European;
 extinderea responsabilităților Comunității Economice Europene și ale
Comunității Europene a Energiei Atomice.

Structura

 AUE este alcătuit dintr-un preambul și 4 titluri și include o serie de

declarațiiadoptate cu ocazia conferinței. 
 Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului şi exprimă hotărârea
semnatarilor de a transforma ansamblul relaţiilor lor în vederea creării unei Uniuni
Europene. Acesta precizează, de asemenea, caracterul unic al AUE, care reuneşte
dispoziţiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe şi Comunităţile
Europene. În sfârșit, preambulul evidențiază cele două obiective ale revizuirii
tratatelor, și anume „să îmbunătăţească situaţia economică şi socială prin
aprofundarea politicilor comune şi prin urmărirea de noi obiective” și „să asigure o
funcţionare mai bună a Comunităţilor”.
 Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind cooperarea politică şi
Comunităţile Europene.
  Titlul II este consacrat modificărilor aduse tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene.
 Titlul III se referă la cooperarea europeană în domeniul politicii externe.
 Titlul IV cuprinde dispoziţiile generale şi finale.

Modificări instituționale

 Pentru a înlesni realizarea pieţei unice până în 1993, AUE a prevăzut creșterea
numărului de situații în care Consiliul poate adopta decizii cu majoritate calificată în
locul unanimității. Acest lucru ușura procesul de adoptare a deciziilor și se puteau
evita astfel blocajele frecvente inerente căutării unui acord unanim între cele 12 state
membre de la acel moment. Unanimitatea urma să nu mai fie necesară pentru actele
legislative privind realizarea pieţei interne, cu excepţia măsurilor privind fiscalitatea,
libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor salariați. 
 AUE a instituit Consiliul European, oficializând astfel conferinţele ori reuniunile la
nivel înalt dintre şefii de stat sau de guvern, deși competențele acestui organ aveau să
fie precizate abia mai târziu, la articolul 15 din Tratatul privind Uniunea Europeană
(TUE). 
 Competențele Parlamentului au fost sporite prin includerea cerinței avizului
conformdin partea acestuia în cazul încheierii acordurilor de extindere și de asociere.
AUE a introdus procedura de cooperare, care a consolidat poziţia Parlamentului în
cadrul dialogului interinstituţional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislaţiei
propuse în baza unui număr limitat de temeiuri juridice, netezind astfel calea către
viitorul rol de colegiuitor al Parlamentului, alături de Consiliu. 
 AUE a clarificat și unele dispoziții privind competențele de executare. Articolul 10
i-a permis Consiliului, ca regulă generală, să confere Comisiei competențele de
executare a normelor adoptate de Consiliu. Consiliul își putea rezerva dreptul de a
exercita în mod direct competențele de executare numai în anumite cazuri specifice.
De asemenea, AUE a pus bazele instituirii Tribunalului de Primă Instanță (TPI) – în
prezent, Tribunalul. 

Domenii de politici

 În temeiul AUE, votul cu majoritate calificată a devenit noua normă în patru dintre
domeniile existente acoperite de tratate:
 Tariful vamal comun;
 libera circulație a capitalurilor;
 libera circulație a serviciilor; și
 transportul maritim și aerian.
 AUE a introdus o serie de noi domenii de politici în care deciziile urmau să fie luate
cu majoritate calificată. Printre acestea, se numărau:
 piața internă;
 coeziunea economică și socială – pentru a contrabalansa efectele realizării
pieţei interne asupra regiunilor mai puțin dezvoltate;
 politica socială – două noi aspecte ale acestei politici: sănătatea și securitatea
la locul de muncă și dialogul social între sindicate și patronate;
 cercetarea și dezvoltarea;
 mediul – introducerea principiului subsidiarității (adică luarea de măsuri la
nivel european numai atunci când acestea ar fi mai eficiente decât la nivelul
țărilor luate individual); și
  politica externă comună – Preşedinţia Consiliului este responsabilă cu iniţierea
de acțiuni și coordonarea pozițiilor statelor membre.

3.Tratatul de la Maastricht.

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

 Tratatul de la Maastricht este un tratat ambițios. Creează Uniunea Europeană. Acesta

cuprinde trei componente separate (așa-numiții piloni): 
 Comunitățile Europene;
 o politică externă și de securitate comună; și
 cooperarea dintre guvernele UE în domeniul justiției și afacerilor interne.
 Printre inovațiile sale cele mai proeminente, tratatul: 
 pune bazele pentru uniunea economică și monetară, moneda unică (euro) și
criteriile de utilizare a acesteia;
 oferă temeiul juridic pentru şase noi politici comune ale UE;
 consolidează competențele Parlamentului European; și
 introduce conceptul de cetățenie europeană.

ASPECTE-CHEIE
Comunitățile Europene (primul pilon)
Acesta grupează activitățile tradiționale, procedurile de lucru și de luare a deciziilor ale celor
trei organizații originale din UE:

 Comunitatea Economică Europeană;

 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;
 Euratom.

Politica externă și de securitate comună (pilonul al doilea)

Acesta are ca scop:

 să protejeze valorile comune, interesele fundamentale și independența UE;

 să consolideze securitatea UE și a țărilor membre ale acesteia;
 să păstreze pacea și securitatea internațională în conformitate cu
principiile Organizației Națiunilor Unite;
 să promoveze cooperarea internațională;
 să dezvolte și să consolideze democrația și statul de drept, precum și
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (pilonul al treilea)

Scopul este de a oferi publicului un nivel ridicat de siguranță, prin:
  stabilirea de norme și controale pentru frontierele externe ale UE;
 combaterea terorismului, a crimei organizate, a traficului de droguri și a fraudei
internaționale;
 organizarea cooperării judiciare penale și civile;
 crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) pentru schimbul de informații între
forțele naționale;
 controlul imigrației ilegale;
 elaborarea unei politici comune de azil.

Uniunea economică și monetară

Țările UE trebuie:

 să își coordoneze politicile economice;

 să asigure supravegherea multilaterală a acestei coordonări;
 să respecte disciplina financiară și bugetară.

Moneda comună (euro)

Aceasta:

 este introdusă în trei etape: 

 liberalizarea mișcărilor de capital (de la 1 ianuarie 1990);
 convergența politicilor economice naționale (de la 1 ianuarie 1994);
 crearea unei monede unice și instituirea unei Bănci Centrale Europene (cel
târziu de la 1 ianuarie 1999);
 stabilește criteriile privind inflația, nivelurile datoriei publice, ratele dobânzilor și
cursurile de schimb pe care trebuie să le îndeplinească țările înainte de adoptarea
monedei euro;
 oferă o opțiune de neparticipare pentru Regatul Unit (1) la etapa a treia și
condiționează participarea daneză de rezultatul unui referendum național.

Noi politici
UE este responsabilă pentru:

 rețelele transeuropene (TEN);
 politica industrială;
 protecţia consumatorilor;
 educaţia și formarea profesională;
 probleme de tineret;
 cultură.

Protocolul privind politica socială 

 Aceasta extinde responsabilitatea UE în ceea ce privește: 

 promovarea ocupării forței de muncă;
 ameliorarea condițiilor de viață și de muncă;
 asigurarea unei protecții sociale adecvate;
 organizarea unui dialog social;
  dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat și durabil de ocupare
a forței de muncă;
 integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă.
 Regatul Unit (1) nu participă la acest protocol social.

Cetățenia europeană
Acest lucru oferă fiecărui cetățean al unei țări a UE dreptul:

 de liberă circulație și de ședere oriunde în UE;

 de a vota și a candida la alegerile europene și locale din statul în care își are reședința;
 la asistență și protecție diplomatică de către ambasadele și consulatele celorlalte state
membre;
 de a adresa petiţii Parlamentului European și de a adresa Ombudsmanului
Europeanorice plângeri privind neregulile administrative ale UE.

Modificări instituționale 
Printre acestea se numără:

 sporirea competențelor legislative pentru Parlamentul European;

 creșterea numărului voturilor cu majoritate atunci când guvernele UE adoptă
legislația;
 crearea unui Comitet al Regiunilor;
 aplicarea principiului subsidiarității, prin care UE va acționa doar dacă acest lucru
este mai eficient la nivelul UE decât la cel național.

CONTEXT
Oficial cunoscut sub numele de Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de la
Maastricht a marcat începutul „unei noi etape în procesul de creare a unei uniuni tot mai
strânse între popoarele Europei”, dând comunităților anterioare o dimensiune politică.

5.Cetatenia europeana

6.Tratatul de la Amsterdam

Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

 A actualizat și a clarificat Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană. 

 Modificările substanțiale introduse au fost menite, de asemenea, să pregătească UE
pentru viitoarea sa extindere. 
ASPECTE-CHEIE
Tratatul stabilește următoarele obiective ale UE:

 promovarea progresului economic și social, a unui nivel ridicat de ocupare a forței de

muncă și a unei dezvoltări durabile și echilibrate; 
 afirmarea identității UE pe scena internațională; 
 consolidarea drepturilor și intereselor resortisanților UE; 
 menținerea și dezvoltarea UE ca spațiu de libertate, securitate și justiție; 
 menținerea și dezvoltarea corpusului legislației UE (cunoscut drept acquis-ul
comunitar). 

Politica externă și de securitate comună (PESC)

 Aceasta este consolidată prin:

 facilitarea adoptării de strategii comune, acțiuni comune, poziții comune și
printr-o cooperare mai sistematică între țările UE;
 includerea tuturor problemelor legate de securitatea UE, inclusiv dezvoltarea
treptată a unei politici de apărare comune, în cadrul PESC;
 dezvoltarea unor legături mai strânse cu organizația pentru apărare, Uniunea
Europei Occidentale;
 cerința ca statele membre să își coordoneze pozițiile în cadrul organizațiilor
internaționale, îndeosebi în cadrul Organizației Națiunilor Unite;
 crearea funcției de Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate
comună – rol conferit secretarului general al Consiliului;
 înființarea unei unități de planificare a politicii și de alertă rapidă.

Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală

 Cooperarea polițienească include:

 prevenirea, depistarea și cercetarea infracțiunilor;
 colectarea, stocarea, prelucrarea, analizarea și schimbul de informații
relevante;
 organizarea de inițiative conjugate în domeniul formării și de schimburi de
ofițeri de legătură;
 evaluarea tehnicilor de investigare, în special pentru depistarea criminalității
organizate;
 folosirea resurselor Europol în domenii precum contactele dintre procurori și
anchetatori și crearea unei rețele de cercetare, documentare și statistici
referitoare la criminalitatea intracomunitară.
 Cooperarea judiciară include:
 facilitarea extrădării (mecanism prin care statele solicită returnarea unor
persoane din alte state, atunci când acestea fie sunt acuzate de comiterea unor
infracțiuni, fie sunt căutate pentru a-și ispăși o pedeapsă) între țările UE;
 asigurarea compatibilității între reglementările naționale;
 prevenirea conflictelor de competență;
 stabilirea unor reglementări minime privind infracțiunile și pedepsele în
domeniul criminalității organizate, al terorismului și al traficului de droguri.

Cooperarea consolidată
Guvernele din UE care doresc să instituie între ele o cooperare consolidată în anumite
domenii de politici pot face acest lucru, cu condiția ca respectiva cooperare:

 să favorizeze obiectivele și interesele UE și să respecte principiile acesteia; 

 să nu fie utilizată decât în ultimă instanță; 
 să cuprindă cel puțin o majoritate a țărilor UE; 
 să nu afecteze acquis-ul comunitar; 
 să nu aducă atingere competențelor, drepturilor, obligațiilor și intereselor țărilor
neparticipante. 

Vizele, azilul, imigrarea și alte politici legate de libera circulație a persoanelor

 Aceste politici trec de la cooperarea interguvernamentală pentru a deveni parte a

procesului decizional obișnuit al UE. În termen de cinci ani, guvernele din UE trebuie
să adopte măsuri care să vizeze:
 prevenirea și combaterea criminalității, protejând totodată drepturile
resortisanților din afara UE;
 consolidarea cooperării judiciare și administrative;
 standarde și proceduri pentru controalele la frontierele externe ale UE;
 stabilirea de reglementări pentru acordarea vizelor;
 stabilirea criteriilor și mecanismelor pentru prelucrarea cererilor de azil.
 Acordul Schengen referitor la libera circulație, fără pașaport, în cadrul UE este
înglobat în sistemul juridic al UE (deși Regatul Unit (1) și Irlanda nu participă la acest
mecanism). 

Ocuparea forței de muncă

 Angajamentul UE pentru asigurarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă

este consolidat prin:
 luarea în considerare a acestui obiectiv în definirea și punerea în aplicare a
tuturor politicilor și acțiunilor UE;
 prezentarea unui raport anual în atenția liderilor UE;
 cerința ca fiecare guvern să prezinte, o dată pe an, informații cu privire la
acțiunile întreprinse pentru asigurarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de
muncă;
 crearea unui comitet pentru ocuparea forței de muncă, cu rol consultativ.

Aspecte instituționale

 Procedura legislativă
 procedura de codecizie, prin care guvernele din UE, hotărând cu majoritate
calificată, și Parlamentul European adoptă împreună legislația, este extinsă la
majoritatea domeniilor de politică și se stabilesc norme clare pentru
gestionarea oricăror diferende prin intermediul comitetului de conciliere. 
 Parlamentul European
 are un prag maxim de 700 de membri; 
 elaborează un proiect de procedură uniformă pentru alegerile europene; 
 stabilește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor
săi; 
 votează pentru a aproba desemnarea președintelui Comisiei Europene și a
celorlalți membri ai Comisiei ca organism. 
 Comisia Europeană
 într-o Uniune Europeană cu până la 20 de state membre, fiecare țară ar urma
să aibă câte un comisar, cu condiția să se fi convenit în cadrul Consiliului
asupra voturilor ponderate naționale; 
 cu cel puțin un an înainte de aderarea celui de al 21-lea stat membru, cadrul
instituțional al UE ar trebui revizuit în mod cuprinzător. 

Sancțiuni
Guvernele din UE pot retrage drepturile unei țări membre conferite de tratat, inclusiv dreptul
de a vota propunerile de acte legislative, dacă se consideră că aceasta „a încălcat în mod grav
și repetat” principiile fundamentale ale UE.
Simplificare
Tratatul simplifică diversele tratate ale UE prin modificarea sau eliminarea a peste 50 de
articole caduce și renumerotarea celor rămase pentru a le face mai lizibile.

7.Tratatul de la Nisa
Semnat la 26 februarie 2001, tratatul a intrat în vigoare la 1 aprilie 2003. Unele dintre
normele cuprinse în acesta au început însă a fi puse în aplicare la o dată ulterioară

CARE ESTE ROLUL ACESTUI TRATAT?

 Tratatul pregătește UE pentru cea mai amplă extindere a sa, în vederea aderării la UE
a 10 țări membre noi (Republica Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia) în luna mai 2004 și a încă două (Bulgaria și
România) în ianuarie 2007. 
 Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul de instituire a
Comunității Europene (TCE). 
 Concret, tratatul reformează instituțiile UE pentru ca acestea să poată funcționa
eficient într-o UE extinsă având 27 de țări membre – obiectiv urmărit inițial, fără
succes, prin Tratatul de la Amsterdam. 

ASPECTE-CHEIE
Sporirea legitimității și a eficienței instituțiilor UE în perspectiva creșterii numărului de
membri ai UE

 Metoda de definire a componenței Comisiei Europene s-a modificat:

 componența Comisiei se modifică progresiv, de la doi comisari pentru țările
mai mari (Franța, Germania, Italia, Spania și Regatul Unit (1)) și unul pentru
celelalte țări la un număr maxim de 27 de comisari, fiecare țară membră având
dreptul de a numi un comisar prin rotație, pe criterii de strictă egalitate;
 de acum înainte, președintele Comisiei și comisarii sunt numiți prin vot
cu majoritate calificată în Consiliu;
  președintelui Comisiei i se atribuie competențe sporite în raport cu colegiul
comisarilor, și anume de a repartiza sau a reorganiza responsabilitățile în
rândul comisarilor și – cu aprobarea colegiului cu majoritate simplă – de a
concedia unul dintre comisari.
 Sistemul de vot în Consiliul Uniunii Europene este redefinit:
 ponderarea voturilor este reechilibrată pentru a reflecta mai bine populațiile
relative ale țărilor membre;
 condițiile pentru obținerea majorității calificate devin mai stricte, fiind
necesare acum 73,9 % (în loc de 71,3 %) dintre voturi, precum și majoritatea
țărilor UE, reprezentând (dacă această verificare este cerută de o țară a UE) cel
puțin 62 % din populația UE;
 utilizarea votului cu majoritate calificată este extinsă asupra unor domenii noi.
 Componența Parlamentului European este revizuită, iar competențele acestuia sunt
sporite:
 numărul locurilor este mărit la 732 în UE cu 27 de țări membre;
 procedura de codecizie (numită în prezent procedura legislativă ordinară) este
extinsă la aproape toate domeniile în care Consiliul decide cu majoritate
calificată;
 Parlamentul poate înainta o cauză Curții de Justiție a UE, la fel ca o țară
membră sau Comisia.
 Curtea de Justiție a Uniunii Europene este reformată radical:
 aceasta se va întruni în diferite formațiuni: în camere de trei până la cinci
judecători, în Marea Cameră (11 judecători) sau în ședință plenară (câte un
judecător pentru fiecare țară a UE);
 competențele Tribunalului de Primă Instanță (în prezent, Tribunalul) sunt
extinse, cuprinzând unele categorii de referință pentru o decizie preliminară*;
 Consiliul, acționând în unanimitate, poate crea instanțe subsidiare, care să
trateze în primă instanță domenii speciale ale legislației, precum brevetele.
 Se introduc norme noi privind cooperarea consolidată:
 aceasta implică numai cel puțin opt țări ale UE (nu majoritatea, ca înainte);
 în „pilonul” central al Comunității Europene, o țară a UE nu mai are drept de
veto în ceea ce privește lansarea cooperării consolidate. Mai mult, alături de
aprobarea Comisiei (necesară întotdeauna), avizul conform (numit astăzi
aprobare) al Parlamentului este necesar acum dacă domeniul de cooperare este
unul în care există codecizie;
 posibilitatea cooperării consolidate este extinsă la politica externă și de
securitate comună, cu excluderea apărării, țările UE având aici drept de veto;
 în cooperare cu justiția și afacerile interne, cooperarea consolidată devine
deosebit de flexibilă: nu există drept de veto al țărilor UE și nu este necesară
nici aprobarea Comisiei sau a Parlamentului.

Alte schimbări importante aduse de tratat

 Pe lângă posibilitatea unor sancțiuni împotriva unei țări a UE pentru încălcarea de

către aceasta a drepturilor fundamentale (introdusă prin Tratatul de la Amsterdam),
se adaugă un mecanism în articolul 7 din TUE. 
 TUE este modificat pentru a lua în considerare evoluția politicii europene de
securitate și apărare. 
 Este recunoscut rolul Eurojust pentru dezvoltarea cooperării judiciare în materie
penală. 
  Bruxelles-ul este desemnat ca loc al reuniunilor oficiale ale Consiliului European. 

8.Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a

Tratatului de instituire a Comunității Europene (JO C 306, 17.12.2007), intrat în
vigoare la 1 decembrie 2009.

Istoric

Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul lui 2001
(Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau Declarația de la
Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a elaborat Tratatul de instituire
a unei Constituții pentru Europa (Tratatul constituțional) (1.1.4). Procesul care a dus la
elaborarea Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a două referendumuri asupra
Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul European a
decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin
din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru
o Conferință interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG
și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în cadrul Consiliului
European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat de toate statele membre.

Conținut

A. Obiective și principii juridice

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu cel de „Uniune” în tot
textul. Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al acesteia. Tratatul de la
Lisabona nu creează simboluri statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un imn. Cu toate
că nu mai poartă deci denumirea de tratat constituțional, noul text menține cele mai
semnificative realizări.

Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate

acestea, noul text schimbă modul în care Uniunea își exercită competențele existente și
anumite competențe (partajate) noi, încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o
nouă ordine instituțională și modificând procesele decizionale pentru mai multă eficiență și
transparență, asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar și de răspundere
democratică.

Spre deosebire de Tratatul constituțional, Tratatul de la Lisabona nu conține niciun articol

care să stabilească în mod oficial supremația dreptului Uniunii asupra legislației naționale,
dar la tratat a fost atașată o declarație în acest sens (Declarația nr. 17), care face referire la un
aviz al Serviciului juridic al Consiliului ce reiterează jurisprudența constantă a Curții de
Justiție a Uniunii Europene pe această temă.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii. Acesta distinge trei
tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate
adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea în aplicare,
competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta
măsuri obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat
competența și competența de sprijin, potrivit căreia UE adoptă măsuri de sprijin sau de
completare a politicilor statelor membre. Competențele Uniunii pot fi redate acum statelor
membre în cursul unei revizuiri a tratatului.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin urmare,
Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență sau poate deveni
membră a unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar acorduri
internaționale compatibile cu legislația UE.

Pentru prima dată, tratatul prevede, la articolul 50 din TUE, o procedură oficială pe care
trebuie să o urmeze statele membre care doresc să se retragă din Uniunea Europeană conform
cerințelor lor constituționale. 

Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor aspecte ale
celui de al treilea pilon privind spațiul de libertate, securitate și justiție (SLSJ), și anume
cooperarea polițienească și judiciară în materie penală. Fosta structură interguvernamentală
nu mai există, actele din acest domeniu fiind adoptate prin procedura legislativă ordinară
(majoritate calificată și codecizie) și, sub rezerva unor dispoziții contrare, utilizând
instrumentele juridice ale metodei comunitare (regulamente, directive și decizii).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate propune modificări

ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri Consiliul, guvernele statelor membre
sau Comisia. În mod normal, astfel de propuneri ar impune convocarea Convenției, care ar
recomanda amendamente unei CIG – cu toate acestea, Consiliul European poate decide, după
obținerea aprobării Parlamentului, să nu convoace o convenție [articolul 48 alineatul (3)
al doilea paragraf din TUE]. Ar urma să fie apoi convocată o CIG, care să determine
amendamentele la tratate de comun acord. Cu toate acestea, tratatele pot fi revizuite și fără
convocarea unei CIG, prin proceduri simplificate de revizuire, atunci când este vorba de
dispoziții privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii [articolul 48 alineatul (6) și
articolul 48 alineatul (7) din TUE]. În acest caz, revizuirea se adoptă ca decizie a Consiliului
European, dar poate rămâne supusă normelor naționale de ratificare.

B. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității democratice,

principiul democrației reprezentative și principiul democrației participative. Democrația
participativă îmbracă forma unei noi inițiative a cetățenilor (4.1.5).

Carta drepturilor fundamentale nu este inclusă ca atare în Tratatul de la Lisabona, dar

articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică obligatorie, acordându-i o valoare
juridică egală cu cea a tratatelor (4.1.2).
Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) a fost lansat
odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului nr. 14 la CEDO, care permite nu
doar statelor, ci și organizațiilor internaționale, și, prin urmare, și Uniunii Europene, să
devină semnatare ale CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atât de toate
statele care sunt parte la CEDO, cât și de UE. Negocierile dintre reprezentanții Consiliului
Europei și, respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui proiect de acord în aprilie 2013. Curtea
de Justiție a Uniunii Europene a considerat însă, în Avizul 2/2013[1], că proiectul respectiv
este incompatibil cu articolul 6 din TUE. Vor fi necesare noi negocieri înainte de aderare.

C. Un nou cadru instituțional

1. Parlamentul European

În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul „este compus din

reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții „populației statelor”.

Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua procedură legislativă ordinară, care
înlocuiește fosta procedură de codecizie. Procedura legislativă ordinară se aplică acum în
peste 40 de domenii noi de politică, numărul total crescând la 73. Procedura de aviz conform
există în continuare sub forma procedurii de aprobare, iar procedura de consultare rămâne
neschimbată. Noua procedură bugetară creează o egalitate deplină între Parlament și Consiliu
în ceea ce privește aprobarea bugetului anual. Parlamentul European trebuie să-și dea acordul
asupra cadrului financiar multianual.

Parlamentul este cel care alege acum președintele Comisiei, cu majoritatea membrilor săi, la
propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat cu majoritate
calificată pe baza rezultatului alegerilor europene. Parlamentul continuă să aprobe colegiul
comisarilor (Comisia).

Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a fost stabilit la 751, reprezentarea

cetățenilor fiind asigurată conform unei proporționalități descrescătoare. Numărul maxim de
locuri pentru un stat membru a scăzut la 96, iar numărul minim a crescut la 6. La 7 februarie
2018, Parlamentul a votat pentru reducerea numărului său de locuri de la 751 la 705 după
retragerea Regatului Unit din UE și pentru redistribuirea unora dintre locurile care urmează a
fi eliberate între statele membre care sunt ușor subreprezentate[2] (1.3.3).

Regatul Unit s-a retras din UE la 1 februarie 2020. De la această dată se aplică noua
componență, adică 705 deputați în PE. Din cele 73 de locuri eliberate în urma retragerii
Regatului Unit, 27 au fost realocate pentru a reflecta mai bine principiul proporționalității
descrescătoare: cele 27 de locuri au fost distribuite Franței (+5), Spaniei (+5), Italiei (+3),
Țărilor de Jos (+3), Irlandei (+2), Suediei (+1), Austriei (+1), Danemarcei (+1), Finlandei
(+1), Slovaciei (+1), Croației (+1), Estoniei (+1), Poloniei (+1) și României (+1). Niciun stat
membru nu a pierdut vreun loc.

2. Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție a UE care

trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să definească
„orientările și prioritățile politice generale” ale acesteia. Consiliul European nu exercită
funcții legislative. O președinție pe termen lung înlocuiește sistemul anterior de rotație la
șase luni. Președintele este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru un
mandat reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească continuitatea și
coerența lucrărilor Consiliului European. Președintele este, în egală măsură, reprezentantul
extern al Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate (a se vedea mai jos).

3. Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe

și politica de securitate (VP/ÎR)

VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul președintelui

Comisiei și este responsabil de politica externă și de securitate comună a UE, având dreptul
de a înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este
vicepreședinte al Comisiei. VP/ÎR este asistat de Serviciul European de Acțiune Externă,
format din personal de la Consiliu, de la Comisie și din serviciile diplomatice naționale.

4. Consiliul

Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor (cetățeni și

state membre). Cu toate acestea, normele anterioare de vot au rămas valabile până în
noiembrie 2014, iar de la 1 noiembrie 2014 se aplică noile norme.

Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere este susținută de 55 % dintre
membrii Consiliului (concret, 15 din 27 de state), reunind cel puțin 65 % din populația
Uniunii [articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci când Consiliul nu hotărăște pe baza unei
propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR, majoritatea necesară a statelor membre crește la 72 %
[articolul 238 alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar ca
cel puțin patru state membre să voteze împotrivă. Un nou mecanism, inspirat de
„compromisul de la Ioannina”, permite ca membri ai Consiliului reprezentând 55 % (75 %
până la 1 aprilie 2017) din numărul de state membre necesare pentru a constitui o minoritate
de blocare să solicite, „într-un termen rezonabil”, reexaminarea unei propuneri (Declarația
nr. 7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act
legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate
deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter
legislativ. Președinția Consiliului va continua să se schimbe o dată la șase luni, însă
constituirea unor grupuri prestabilite de câte trei state membre care vor asigura președinția
timp de 18 luni va asigura o mai bună continuitate a lucrărilor. În mod excepțional, Consiliul
Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de VP/ÎR.

5. Comisia

Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului alegerilor
europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil de organizarea internă
a colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite
circumstanțe).

6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii sunt acum de
competența Curții. Accesul la Curte pentru persoanele fizice este simplificat.

D. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, cu politici și

competențe noi

Mai multe „clauze pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu trecerea de la votul
în unanimitate la votul cu majoritate calificată și schimbarea procedurii de consultare cu
procedura de codecizie [articolul 31 alineatul (3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312 și 333
din TFUE, plus câteva proceduri de tip pasarelă privind cooperarea judiciară în materie
penală] (1.2.4). În discursul său din 2017 privind starea Uniunii, președintele Comisiei, Jean-
Claude Juncker, a anunțat inițiative care vizează eliminarea regulii unanimității într-o serie de
domenii, prin utilizarea clauzelor pasarelă. Ca urmare, Comisia a adoptat patru comunicări,
prin care a propus utilizarea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în locul
unanimității în domeniile PESC (2018)[3], al politicii fiscale(ianuarie 2019)[4], al energiei și
climei (aprilie 2019)[5] și al politicii sociale (aprilie 2019)[6]. Prin aceste comunicări se
urmărește ca procesul decizional să devină mai rapid, mai flexibil și mai eficient în domeniile
în care UE are deja competențe.

În domeniile în care Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim de nouă state

membre pot institui o cooperare consolidată. Acțiunile de cooperare consolidată trebuie
autorizate de Consiliu, după obținerea aprobării Parlamentului European. Pentru chestiunile
din domeniul politicii externe și de securitate comune se aplică unanimitatea.

Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarității prin implicarea

parlamentelor naționale în procesul decizional al UE (1.2.2) (1.3.5).

Au fost introduse câteva domenii noi sau extinse de politici în domeniul mediului, care
include acum combaterea schimbărilor climatice, și în domeniul energiei, care face noi
referiri la solidaritate și securitate, precum și la interconectarea aprovizionării. În plus,
drepturile de proprietate intelectuală, sportul, spațiul, turismul, protecția civilă și cooperarea
administrativă pot face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale UE.

În domeniul politicii europene de securitate și apărare comune (5.1.2), Tratatul de la Lisabona

introduce o clauză de apărare reciprocă, conform căreia toate statele membre sunt obligate să
sprijine un stat membru în caz de atac. O clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și
fiecare dintre statele sale membre trebuie să acorde asistență, prin toate mijloacele posibile,
unui stat membru afectat de o catastrofă naturală sau provocată de om ori de un atac terorist.
O „cooperare structurată permanentă” este disponibilă tuturor statelor membre care se
angajează să participe la programele europene în materie de echipamente militare și să
furnizeze unități de luptă disponibile pentru acțiuni imediate. Pentru instituirea unei astfel de
cooperări, este necesar un vot cu majoritate calificată în Consiliu, după consultarea VP/ÎR.

Rolul Parlamentului European

Capitolul 1.1.4 prezintă contribuțiile Parlamentului la Convenția europeană și implicarea

acestuia în CIG anterioare. CIG din 2007, care a fost organizată sub egida Președinției
portugheze și a condus la semnarea Tratatului de la Lisabona, a fost prima conferință
interguvernamentală la care Parlamentul a trimis reprezentanți (trei persoane).
La aproape un deceniu de la semnarea Tratatului de la Lisabona, Parlamentul a recunoscut că
unele dintre dispozițiile tratatului nu erau exploatate la maximum. Prin urmare, la
16 februarie 2017, a adoptat o rezoluție referitoare la îmbunătățirea funcționării Uniunii
Europene valorificând potențialul Tratatului de la Lisabona[7], care formulează o serie de
recomandări pentru deblocarea acestui potențial în vederea consolidării capacității Uniunii de
a face față actualelor provocări globale.

În aceeași zi, Parlamentul a adoptat și o rezoluție referitoare la posibile evoluții și ajustări ale
structurii instituționale actuale a Uniunii Europene[8], în care se sugerează propuneri
concrete de reformă a tratatului.

UE s-a confruntat recent cu mai multe crize legate mai ales de Brexit, statul de drept, cadrul
financiar multianual și COVID-19. Abordarea acestor crize a scos din nou la lumină
deficiențele sistemului actual de guvernanță, iar lipsa unui proces decizional eficient a
contribuit la o scădere a susținerii de către public a proiectului european. Ca reacție la aceste
provocări, instituțiile UE au lansat o Conferință privind viitorul Europei, al cărei scop este
reînnoirea UE și relansarea integrării. După cum a subliniat Comisia pentru afaceri
constituționale a Parlamentului European, Conferința poate constitui un proces inovator, care
să ducă la propuneri de reforme instituționale și constituționale concrete, pentru ca Uniunea
Europeană să devină mai puternică, mai democratică, mai eficientă, mai transparentă, cu o
capacitate mai mare de a acționa și de a servi interesului general

9.Extinderea constructiei europene in Perioada Razboiului Rece

10.Marea extindere a constructiei europene catre Europa Centrala si de Est

11.Institutii ale UE-PARLAMENTUL EUROPEAN

în Comisie

Parlamentul European (PE) are dreptul de a aproba sau a demite Comisia Europeană în bloc.
Înainte de a putea fi numiți, comisarii candidați („comisarii desemnați”) trebuie să se prezinte
la o audiere publică în PE, în cadrul căreia deputații din comisiile relevante le verifică
cunoștințele și experiența în domeniile potențialelor lor portofolii. 

Grupurile politice din Parlamentul European aprobă, de asemenea, Președintele Comisiei,

care este desemnat de liderii naționali și care orientează puterea executivă a UE. Consiliul
European, ținând seama de rezultatele alegerilor parlamentare și hotărând cu majoritate
calificată, propune un candidat pentru funcția de Președinte al Comisiei, care trebuie
confirmat cu majoritatea voturilor în Parlament.

PE asigură, de asemenea, controlul democratic asupra Comisiei, care îi prezintă regulat

rapoarte, printre care un raport privind activitățile UE și un raport privind execuția bugetului
UE, ambele anuale.
În plus, deputații din grupul nostru, dar și din alte grupuri politice, solicită în mod regulat
Comisiei să prezinte propuneri legislative.

În Consiliu
Parlamentul European colegiferează, în marea majoritate a domeniilor, pe o poziție de
egalitate cu Consiliul Uniunii Europene. Parlamentarii se întâlnesc periodic cu reprezentanți
ai Consiliului la masa negocierilor, pentru trilogurile cu Comisia. Fiecare instituție își
desemnează un negociator și îi definește mandatul.

Fiind cel mai mare grup politic din PE, conducem frecvent negocierile și suntem cei mai în
măsură să influențăm mandatul PE în negocierile din cadrul trilogurilor.

În Consiliul European

Consiliul European stabilește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene.

Acesta reunește șefii de stat sau de guvern, Președintele Comisiei Europene și Înaltul
Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate. De obicei, reuniunile sunt
trimestriale, iar deciziile se iau în general prin consens.

La ședințele plenare ale Parlamentului European, deputații dezbat în mod frecvent subiectele
discutate la reuniunile Consiliului European. Datorită mărimii sale, grupul nostru se află într-
o poziție mai puternică decât orice alt grup din PE pentru a stabili agenda politică și pentru a
se asigura că prioritățile legislative ale PE sunt aliniate cu propriile noastre priorități.
Parlamentul European îi invită în mod regulat pe șefii de stat și de guvern din Consiliul
European să se implica în Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor
Uniunii și exercită rolul de co-legislator, având, împreună cu Consiliul, competența de a
adopta și modifica propunerile legislative și de a adopta bugetul Uniunii. De asemenea, el
supraveghează activitatea Comisiei și a celorlalte organisme europene și cooperează cu
parlamentele naționale din țările UE.

Parlamentul European este alcătuit din 705 de membri, România fiind reprezentată de 33
de euro-deputați. Membrii Parlamentului European sunt aleși în mod direct de alegători în
toate statele membre pentru a reprezenta interesele cetățenilor în procesul legislativ al Uniunii
Europene.

Din anul 1979, deputații sunt aleși prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani, în
timp ce Președintele Parlamentului European este ales pentru o perioadă de doi ani și
jumătate. Președintele reprezintă Parlamentul în relațiile externe și cu celelalte instituții ale
UE, supraveghează activitatea Parlamentului și a organismelor sale constitutive, precum și
dezbaterile în plen, și se asigură că Regulamentul de procedură al Parlamentului este
respectat.

În prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European, iar numărul minim de
deputați necesar pentru a constitui un grup politic este de 23.

Ultimele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în perioada 23 – 26 mai 2019.
dezbateri de fond cu deputații în plen.
12.Institutii ale UE-COMISIA EUROPEANA

13.Institutii ale UE:Consiuliul European si Consiuliul Uniunii Europene

14.Politici ale UE:PIATA UNICA

15.Politici ale UE:Politica economica si monetara

16.Politici ale UE:Politica Agricola Comuna

17.Politici de contestare a UE si a politicilor UE.Euroscepticicism decizii de

parasire a UE,contestarea politicilor institutionale