Tratatul de la Paris

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului (CECO) a fost

semnat la Paris de Belgia, Franța, Italia, Republica Federală Germania, Luxemburg şi Țările de
Jos la data de 18 aprilie 1951. A intrat în vigoare in 23 iulie 1952 pentru o perioadă de 50 de ani ,
astfel el a expirat pe data de : 23 iulie 2002. Membrii Adunării Parlamentare Europene erau aleşi
de parlamentele naționale ale acestora. Adunarea avea dreptul de a dizolva Înalta Autoritate
(predecesoarea Comisiei din prezent).
CARE A FOST ROLUL ACESTUI TRATAT?
Tratatul a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a reunit
șase țări (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), pentru a organiza libera
circulație a cărbunelui și oțelului și a elibera accesul la sursele de producție.
Un element important a fost instituirea unei Înalte Autorități pentru:
supravegherea pieței;
monitorizarea respectării normelor privind concurența;
asigurarea transparenței prețurilor.
Tratatul CECO(Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) a reprezentat originea
instituțiilor UE de azi. Creată în 1951, în urma celui de Al Doilea Război Mondial, CECO a fost
primul pas în direcția integrării europene.
ASPECTE-CHEIE
1. Obiective
Obiectivul tratatului, conform articolului 2, a fost de a contribui, prin piața comună a
cărbunelui și oțelului, la expansiunea economică, la ocuparea forței de muncă și la creșterea
nivelului de trai. Astfel, instituțiile au trebuit să asigure o furnizare ordonată a cărbunelui și
oțelului către piața comună, asigurând accesul egal la sursele de producție, stabilirea celor mai
mici prețuri și condiții de muncă îmbunătățite. Toate acestea au trebuit însoțite de intensificarea
comerțului internațional și de modernizarea producției.
Creând o piață comună, tratatul a introdus libera circulație a mărfurilor fără taxe vamale
sau impozite. Acesta a interzis măsurile discriminatorii, subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele
speciale impuse de state și practicile restrictive.
2. Structura
Tratatul a fost împărțit în patru titluri:
I)Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului;

II) Instituțiile Comunității;

III) Normele economice și sociale;

IV) 4.Norme generale.

3. Instituțiile
Tratatul instituia o Înaltă Autoritate, o Adunare, un Consiliu de Miniștri și o Curte de
Justiție. Iar CECO avea personalitate juridică.
Înalta Autoritate, precursoarea actualei Comisii Europene, era organismul executiv
colegial independent care avea sarcina de a atinge obiectivele stabilite în tratat și de a acționa în
interesul general al CECO. Aceasta cuprindea nouă membri (dintre care cel mult doi puteau fi de
aceeași naționalitate), numiți pentru șase ani.. Înalta Autoritate supraveghea: modernizarea și
îmbunătățirea producției; furnizarea de produse în condiții identice; dezvoltarea unei politici de
export comune; îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria cărbunelui și oțelului.
Înalta Autoritate lua decizii, formula recomandări și adresa avize. Aceasta era asistată de
Comitetul Consultativ (precursorul actualului Comitet Economic și Social European), compus
din reprezentanți ai producătorilor, ai lucrătorilor, ai consumatorilor și ai distribuitorilor.
Adunarea, precursoarea Parlamentului European, era compusă din 78 de membri, care
reprezentau propriile parlamente naționale. Erau câte 18 membri pentru Germania, Franța și
Italia, 10 pentru Belgia și Țările de Jos și patru pentru Luxemburg. Tratatul a conferit putere de
control acestei Adunări.
Consiliul, precursorul actualului Consiliu al Uniunii Europene, era format din șase
reprezentanți ai guvernelor naționale. Președinția Consiliului era deținută prin rotație de către
fiecare țară membră a CECO pentru o perioadă de trei luni. Rolul acesteia era de a armoniza
activitățile Înaltei Autorități și politica economică generală a guvernelor. Aprobarea acesteia era
necesară pentru deciziile luate de Înalta Autoritate.
Curtea de Justiție, precursoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, era formată din șapte
judecători numiți pentru șase ani printr-un acord comun între guvernele țărilor CECO. Aceasta
asigura interpretarea și aplicarea corectă a tratatului.
4. Atribuții
Pentru a-și urmări obiectivele, CECO:
-culegea informații de la companiile și asociațiile din industria cărbunelui și oțelului;
-se consulta cu diferitele părți (companii din industria cărbunelui și oțelului, lucrători etc.);
-avea competența de a efectua verificări pentru a verifica informațiile primite.
Când companiile din industria cărbunelui și oțelului nu respectau aceste competențe,
Înalta Autoritate putea impune amenzi (maximum 1 % din cifra de afaceri anuală) și penalități (5
% din cifra de afaceri medie zilnică pentru fiecare zi de întârziere).
 Bugetul CECO era finanțat din taxele asupra producției de cărbune și oțel și prin
contractarea de împrumuturi. Taxele erau menite să acopere cheltuielile administrative, ajutorul
nerambursabil pentru recalificarea lucrătorilor, precum și cercetarea tehnică și economică (care
trebuia încurajată). Banii primiți din împrumuturi se puteau utiliza numai pentru acordarea de
credite.
În domeniul investițiilor, în plus față de acordarea de credite, CECO putea garanta credite
contractate de companii cu terțe părți. De asemenea, CECO avea competența de a oferi orientări
privind investiții pe care nu le finanța.
5. Producția
CECO îndeplinea mai ales un rol indirect, prin cooperarea cu guvernele și intervenția în
ceea ce privește prețurile și politica comercială. Cu toate acestea, în caz de declin al cererii sau
de penurie, aceasta putea lua măsuri directe, prin impunerea unor cote cu scopul de a limita
producția într-un mod organizat sau, în cazul penuriei, prin întocmirea unor programe de
producție în care stabilea priorități de consum, determina cum ar trebui repartizate resursele și
stabilea nivelurile de export.
6. Fixarea prețurilor și concurența
Tratatul interzicea practicile care aduceau prejudicii din punctul de vedere al prețului,
practicile comerciale neloiale și practicile discriminatorii care implicau aplicarea unor condiții
inegale la tranzacții comparabile. Aceste norme se aplicau și transporturilor.
Mai mult, în anumite cazuri, precum cel al unei crize evidente, Înalta Autoritate putea
fixa prețuri maxime sau minime fie în cadrul CECO, fie în raport cu piața de export.
7. Aspecte privind lucrătorii
Deși salariile lucrătorilor rămâneau în sfera de competență a țărilor CECO, Înalta
Autoritate putea să intervină, în anumite condiții, în cazul unor salarii anormal de scăzute și al
unor reduceri de salarii.
Înalta Autoritate putea să acorde ajutor financiar programelor pentru a contracara posibilele
efecte negative ale progreselor tehnologice din industrie asupra forței de muncă (compensații,
alocații și reconversie profesională).
8. Politica comercială
Tratatul viza și politica comercială a CECO față de țările din afara CECO. Deși se
mențineau competențele guvernelor naționale, CECO avea mai multe competențe, precum
stabilirea ratelor maxime și minime ale taxelor vamale și supravegherea acordării de licențe de
import și de export. De asemenea, CECO avea dreptul de a fi informată în legătură cu acordurile
comerciale referitoare la cărbune și oțel.
În plus, Înalta Autoritate putea interveni în caz de dumping, adică în situația utilizării, de
către întreprinderile din industria cărbunelui și oțelului aflate în afara sferei de competență a
CECO, a unor mijloace concurențiale contrare tratatului și a unor creșteri substanțiale ale
importurilor care puteau amenința grav producția CECO.