Cronica de film-Felix si Otilia

În peisajul filmului românesc Felix şi Otilia ne apare ca o operă de excepţie.

Faptul se datoreşte reformării ideilor şi mai ales a spiritului romanului
călinescian într-o viziune regizorală inedită.
     Proza concepută pe o structură clasică, într-o manieră balzaciană, a
«Enigmei Otiliei», deschidea în momentul apariţiei sale, în 1938, un univers
citadin romanului românesc.
Dat fiind bogăţia tematică a cărţii şi numeroasele fire ale acţiunii, scenaristul
filmului a trebuit să opereze unele selecţii, conturărand o imagine a
Bucureştiului de la începutul secolului al XX-lea. Atmosfera citadină a "micului
Paris" descrisă cu talent de George Călinescu fiind ,,inlocuita” cu interpretarea
de exceptie a lui Gh. Dinică şi a lui Sergiu Nicolaescu, actorii,ce din punctul
meu de vedere,s-au integrat cel mai bine în peisajul antebelic conturat in
carte.Regizorul  a repetat ,subliniind şi resubliniind o aceeaşi idee dramatică,
până ce a ajuns la o anulare a conflictelor, la o egalizare a forţei dramatice a
personajelor. De aici decurge o oarecare stare de monotonie.
După picturala scenă a bivolilor — tablou în mişcare realizat cu o rafinată
măiestrie artistică de către semnatarii imaginii — asistăm la discuţiile din
sufrageria mare, apoi la cele din camera albă (alburi pe alb, cu scontate
implicaţii de atmosferă) unde ascultăm mărturisirile sentimentale ale lui Felix şi
pe cele ale lui Pascalopol.
Cartea urmeaza conturul romanului,astfel ca sunt surprinse planurile esentiale
ale dezvoltarii personajelor.Planul formării tânărului Felix, student la
Medicină, urmărește experiențele trăite de acesta în casa unchiului său, în
special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia
nicio decizie, pentru că primează decizia de a-și face o carieră. Otilia îl iubește
pe Felix, dar după moartea lui moș Costache îl părăsește considerând că
reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătorește cu
Pascalopol, dar acesta îi redă libertatea de a-și trăi tinerețea. Otilia rămâne
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o „enigmă”.
Pentru portretizarea personajelor, autorul,cat si regizorul,aleg tehnica
balzaciană a descrierii mediului și fizionomiei, din care se poate deduce
trăsăturile de caracter. Tendința de generalizare conduce la realizarea unor
tipologii clasice: moș Costache-avarul; Aglae-„baba absurdă fără cusur în rău”;
Aurica-fata bătrână; Stănică-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambițiosul;
Pascalopol-aristocratul rafinat; Simion-nebunul; Titi-debilul mintal.
 În faţa acestei tragice realităţi, personajele muzeului de ceară mor sau se retrag
înapoia vitrinei, într-o lume mineralizată, de dincolo de viaţă. În afara ei
rămâne doar Felix, cel venit din afara ei. Prin acest ultim final sensurile
filmului sunt precis şi spectaculos reformulate.