CRETA
impermeabil faţă de pătrunderea c. şi datorită prezenţei
aici a islamismului, în ceea ce priveşte, în schimb, noua
cultură iluministă, ea a contribuit la iniţierea unui proces
de descreştinare (sau secularizare, v.) care mai întâi a
implicat clasele culte şi mai apoi nobilimea, burghezia
şi clasele populare. Iluminismul a influenţat profund
politica ecleziastică a statelor, determinate să-şi re-
afirme, în numele binelui comun, dreptul lor de a inter-
veni în domeniul religios (despotism luminat, iosefi-
nism, jurisdicţionalism). Prăbuşirea l'Ancien Régime a
pus, în orice caz, capăt, fie chiar şi pentru scurt timp şi
nu în toate statele simbiozei dintre c. şi puterea politică,
în timp ce răspândirea culturii raţionaliste şi ştiinţifice
a făcut ca c. să apară doar ca una dintre numeroasele
forme de viaţă şi concepţii despre lume, alături de alte
tradiţii culturale şi religioase de pe continentele de
dincolo de graniţele Europei. N-au lipsit, în sec. XVIII
şi XIX, noi încercări de reconsiderare a c., care aduceau,
chiar şi în forme diferite, elemente milenariste şi apoca-
liptice, făcând apel la o interpretare ad litteram a Bibliei
şi la o intensă operă de misionarism: de la metodiştii
instituiţi de J. Wesley (jumătatea sec. XVIII), până la
diferitele biserici adventiste, la comunităţi de inspiraţie
creştină precum mormonii (instituiţi de J. Smith, cea
1830), sau Martorii lui lehova (cea 1878) etc. Noi
confesiuni au apărut în urma unor fracturi ulterioare,
ca de exemplu „vechii-catolici", ostili dogmei cu privire
la infailibilitatea papei proclamată de Conciliul Vatican I.
în timp ce se răspândeau cam peste tot semne ale unei
redeşteptări a c., chiar şi în confesiunile tradiţionale
(mişcarea biblică, renaşterea liturgică, atenţia spre
problemele sociale etc.), c. a atins, probabil, în sec.
XIX apogeul crizei sale, care a implicat în mod special
Biserica catolică chiar şi în legătură cu sfârşitul puterii
temporale a papilor. Doctrine politice precum liberalis-
mul şi socialismul s-au răspândit împletindu-se în mod
diferit cu cultura pozitivistă, laică şi chiar atee, care a
pus într-o şi mai mare dificultate c. Chiar răspândirea
c. în ţările de dincolo de graniţele Europei - acum în
special Africa şi Asia - nu a putut să se sustragă legătu-
rilor şi condiţionărilor de tip politic, împletindu-se
strâns cu colonialismul statelor europene. •
Creştinismul în sec. XX. în sec. XX c. a trebuit să-şi
încheie socotelile cu fenomenele politice, sociale şi
culturale ale acestui secol, inclusiv cu dezvoltarea comu-
nismului şi a ateismului militant şi cu constituirea regi-
murilor inspirate de ele, afirmarea regimurilor totalitare
interesate într-un amestec al c. cu doctrinele rasiste şi
cu tendinţă păgână (nazismul), pe lângă secularizarea
din ce în ce mai largă a comportamentelor şi valorilor
de masă. Biserica catolică s-a resimţit în mod negativ
de pe urma crizei moderniste (v. modernism), în gene-
ral, însă, o mişcare de reînnoire a străbătut toate confe-
siunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit
de bogat filonul teologiei protestante, de la K. Barth la
R. Bultmann, de la D. Bonhoeffer la J. Moltmann
etc.) şi noi propuneri de spiritualitate care implicau
chiar lumea laică (institute seculare, Acţiunea Catolică)
şi care avansau experienţe religioase de ultimă oră (noi
congregaţii şi noi mişcări). Bisericile ortodoxe au fost
nevoite, în cea mai mare parte, să se confrunte cu
problema propriei lor supravieţuiri, după instaurarea
regimului comunist în Rusia şi într-o mare parte a
Europei de Răsărit. Fenomen cu totul nou în cadrul c.
sec. XX a fost apariţia ecumenismului, înţeles ca
impuls, dacă nu spre ramificare (din multe direcţii totuşi
dorită în mod sincer), cel puţin spre dialog şi colaborare
între diferitele confesiuni creştine. Apărut în interiorul
câtorva confesiuni protestante (1910), ecumenismul
s-a extins în mod treptat în toate confesiunile creştine,
învingând până şi ostilitatea catolicilor (în 1960 loan
XXIII a instituit Secretariatul pentru unitatea creştini-
lor) şi căpătând un rol de seamă o dată cu Conciliul
Vatican II (1962-1965, v.), care, printre altele, a reela-
borat directivele care trebuie să stea la baza raporturilor
dintre catolicism atât cu societatea contemporană, cât
şi cu alte religii. De un deosebit succes s-au bucurat în
plus iniţiative ecumenice precum cele ale comunităţii
interconfesionale din Taizie, în Franţa, în ultimele decenii
ale sec. XX a fost iniţiat un ulterior proces de transfor-
mare de o anvergură epocală: centrul de gravitate al c.
s-a deplasat de fapt din Europa şi America de Nord în
ţările din Lumea a Treia, deschizând perspective cu
totul inedite pe plan instituţional, cultural şi liturgic,
ale căror efecte mai trebuie să fie încă serios evaluate.
La sfârşitul sec. XX c. este religia cu cel mai mare
număr de credincioşi cu 890 milioane de catolici, 450
milioane de protestanţi şi 170 milioane de ortodocşi,
dintr-un total de peste l miliard şi jumătate de persoane.
Bibliografie: R. Kottje, B. Moeller, Storia ecumenica della
Chiesa, Ir. it., Queriniana, Brescia 1980-1981 ? vol.; H.
C. Puech, II cristianesimo, tr. it., Latenza, Bari 1988, 2 voi.
Vezi şi: Biblie; calvinism; catari; catolicism; conciliu
ecumenic; Contrareformă; copţi; cruciade; ecumenism;
erezie; luteranism; metodism; modernism; monahism;
ortodoxe, Biserici; papă; parohie; penticostalism;
protestantism; reforma catolică; Reforma protestantă;
schisma din Occident; schisma din Răsărit; valdenzi.
Creta, insulă din Marea Mcditerană, la SE de Pelopones. dezvoltat civilizaţia minoică (3000-1450 î.Hr.), cu o
Locuită încă din epoca neolitică (cea 6000 î.Hr.), aici s-a origine necunoscută, desigur neindo-europeană, dar ca
503
CRIME DE RĂZBOI ŞI ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII
nivel social, artistic şi arhitectonic incomparabil supe-
rioară zonei înconjurătoare. Ea a înflorit graţie poziţiei
geografice privilegiate a insulei, care a făcut din ea un
nod esenţial al traficului maritim în estul Mării Medite-
rane (deosebit de dezvoltat era cel cu Egiptul). Princi-
palele surse ale bogăţiei sale au fost metalurgia, prelu-
crarea aurului, meşteşugul ţesătoriei şi al ceramicii.
Hegemonia economică s-a datorat controlului de necon-
testat pe care 1-a avut asupra Mării Egee (thalassocraţia,
putere maritimă). Perioada 1600-1400 î.Hr. a marcat
apogeul civilizaţiei minoice şi a regelui din Cnossos,
care a unificat insula. Slăbită în urma unei serii de
cataclisme, insula a fost prădată şi cucerită de ahei (cea
1400 î.Hr.), intrând astfel în orbita civilizaţiei miceniene.
Invaziile doriene (sec. XII î.Hr.) au marcat sfârşitul
puterii sale. Ocupată de romani in 67 î.Hr., a devenit
provincie odată cu Cirene. Mai târziu, cu excepţia unei
perioade (823-961 d.Hr.) când s-a aflat în mâinile sara-
zinilor (care au întemeiat.aici Candia), a rămas pose-
siune bizantină până în sec. XIII, câud a trecut în
stăpânirea veneţienilor, cărora le-a fost smulsă de către
turci în 1669. în 1897 populaţia greacă s-a ridicat
împotriva stăpânirii turceşti, iar în 1908 Creta a fost
anexată Greciei.
crime de război ţi împotriva umanităţii, definiţie
juridică în care sunt cuprinse grave acte de violenţă
comise de persoane sau instituţii pe scară largă şi din
cele mai diferite motive (politice, ideologice, rasiale) în
timp de război sau de pace. Rădăcinile delictului denu-
mit astfel trimit la Convenţiile de la Geneva din 1864,
1929 şi 1949, care se află la baza dreptului internaţional
de război. Primele cazuri de aplicare a acestor norme
datează din perioada de după război, atunci când aliaţii
au hotărât să convoace tribunalele militare internaţionale
la Nürnberg şi Tokyo pentru a pedepsi crimele comise
în Europa de nazişti şi în Asia de către japonezi. Ulte-
rior ONU a încercat în mai multe rânduri să perfecţio-
neze instrumentele juridice pentru a ocroti drepturile
omului şi libertăţile fundamentale. Deşi în absenţa unor
normative internaţionale îngrăditoare care să facă obliga-
torie exercitarea justiţiei împotriva unor astfel de crime,
Consiliul de Securitate al ONU a instituit în anii '90
două tribunale penale internaţionale: unul (prezidat ini-
ţial de italianul A. Cassese 1993-1997) pentru ajudeca
crimele comise în timpul războiului din Bosnia; celălalt
(prezidat de senegalezul L. Kama, 1994) pentru masa-
crele etnice din Rwanda, în 1997 în Africa de Sud
guvernul prezidat de ANC a instituit un „tribunal de
pacificare" (fără putere de a condamna, dar care garan-
tează amnistia pentru toţi cei care-şi recunosc vina)
prezidat de deţinătorul premiului Nobel pentru pace
D. Tutu, cu intenţia de a face lumină în problema vio-
lenţelor comise de regimul anterior de apartheid,
504
Crimeea, republică autonomă(27 000 km2,2 5% 000 loc.),
peninsulă între Marea Neagră şi Marea de Azov, unită
cu restul continentului prin istmul Perekop. A făcut
parte din Federaţia Rusă până în 1954, când a fost
incorporată Republicii Ucraina, în urma proclamării
independenţei Ucrainei (v. CSI), în 1992 populaţia
(rusă în proporţie de 62%) şi-a proclamat indepen-
denţa, mulţumindu-se apoi cu autonomia internă.
Instanţele separatiste au fost activate în 1994, pe fondul
agravării crizei economice din Ucraina, printr-un proiect
de constituţie secesionistă, în 1998 majoritatea rusă a
cerut separarea de Ucraina şi întoarcerea sub tutela
Moscovei.
• Crimeea. războiul din, a fost purtat din octombrie
1853 până în ianuarie 1856, între Rusia şi Imperiul
otoman; în aprilie 1854 Marea Britania şi Franţa
(potrivnice expansiunii ruse înspre Balcani şi Medite-
rană ) au intervenit în sprijinul turcilor, fiind ulterior
sprijinite de Piemont. Căderea, după un lung asediu, a
fortăreţei ruseşti de la Sevastopol (8.XI. 1855) şi ultima-
tumul Austriei, unită cu anglo-francezi i şi turcii, 1-au
obligat pe ţarul Alexandru II să ceară pace. Congresul
de la Paris (v., 25.11.1856-30.III. 1856) a stabilit condiţii
foarte grele pentru Rusia.
Crispi, Francese, om politic italian (Ribera, Agrigento,
1819-Neapole 1901 ). De origine albaneză, mazzinian,
a fost adversar al Bourbonilor şi a participat în 1848 la
insurecţia de la Palermo. Exilat în Piemont, a fost expul-
zat în 1853 pentru luările de poziţie republicane şi a
trăit în diferite ţări. în 1860 a participat la expediţia
celor O Mie a lui Garibaldi şi a fost ministru de interne
în guvernul provizoriu sicilian. Deputat din 1861, a
reprezentat iniţial extrema stângă republicană, dar în
1864 a acceptat monarhia, rămânând totuşi printre
liderii opoziţiei democratice. La căderea dreptei, a fost
ales preşedinte al Camerei (1876-1877). Ministru de
interne ( 1877-1878), a fost constrâns să-şi dea demisia
ca urmare a unei acuzaţii de bigamie. Reîntors în guvern,
tot ca ministru de interne, în 1887, la moartea lui Depretis,
în acelaşi an şi-a asumat preşedinţia Consiliului şi
Ministerul de Externe, pe care le-a menţinut până în
februarie 1891, când a fost constrâns să-şi dea demisia
ca urmare a înfrângerii în războiul vamal cu Franţa şi a
criticilor la adresa politicii sale financiare. A fost din
nou preşedinte al Consiliului şi ministru de interne din
decembrie 1893 până în martie 1896. Λ Politica
internă. Cinic în raporturile cu lumea economică şi în
modul de obţinere a consensului, a căpătat din partea
adversarilor apelativul de „cancelar" pentru gestiunea
autoritară a puterii care 1-a făcut să prelungească timp
de luni întregi sau să dizolve Camera dacă aceasta i se
împotrivea. Mare admirator al cancelarului german
Bismarck, a fost un duşman înverşunat al socialismului
 CRIZA ECONOMICA DIN 1929

(în 1894 a decretat dizolvarea PSI) şi nu a ezitat să • Criza in SUA. Profunda criză agricolă provocată în
folosească armata şi legea marţială la orice simptom de SUA de o redresare categorică a producţiei în ţările
dezordine, ca şi împotriva mişcării socialiste a Fasciilor europene a dus la ruină numeroşi agricultori, şi legat de
siciliene şi a anarhiştilor din Lunigiana (1893-1894). aceştia şi acele bănci care acordaseră împrumuturile
Guvernele sale au introdus totuşi şi legi liberale, precum necesare pentru a finanţa mecanizarea activităţilor lor.
cea a sănătăţii publice (1888), extinderea principiului Ca urmare a rămas o foarte mică sumă de bani dispo-
electiv în administraţiile locale, reforma sistemului car- nibilă pentru investiţiile în industrii, din care multe
cerai, înfiinţarea de tribunale administrative şi aprobarea au fost obligate să-şi închidă porţile sau să ia măsuri
codului penal, opera lui G. Zanardelli, care abolea pe- de restructurare. Valoarea acţiunilor industriale, în mod
deapsa cu moartea şi a rămas în vigoare până în 1930. artificial ridicată datorită speculaţiilor economice
• Politica externă, în politica externă C. a fost un hotărât răspândite la toate nivelele în anii '20, a scăzut rapid
susţinător al Triplei Alianţe (v.), pricină pentru care a şi i-a împins pe posesori la o vânzare masivă, care a
reprimat dur iredentismul antiaustriac. A dat totuşi o provocat căderea bursei. Concedierile operate de între-
interpretare forţată acestei atitudini, subliniindu-i as- prinderile lovite de criză au dus la o scădere a cererii,
pectul antifrancez şi considerând-o „ca o asociere profi- blocând aproape complet economia americană. Indi-
tabilă", utilizabilă în sprijinirea pretenţiilor coloniale cele producţiei industriale a coborât cu aproape 50%
ale Italiei. Astfel C., care promovase o politică colonială între 1929 şi 1932.
activă în Africa, a participat de unul singur la războiul din • Criza în afara SUA. Criza s-a propagat rapid în toate
Abisinia, iar înfrângerea suferită de corpul expediţionar ţările care aveau strânse relaţii economice şi financiare
italian la Adua ( 1896) i-a provocat căderea definitivă. cu SUA, de la America Latină până la Marea Bntanie,
Cristina a Franţei, denumită şi Madama Reale, ducesă Austria şi Germania, unde retragerea împrumuturilor
de Savoia (Paris .1606-Torino 1663). Fiică a regelui americane a făcut să sară în aer complexul şi delicatul
Franţei Henric IV şi a Măriei de Medici, s-a căsătorit sistem al despăgubirilor de război, antrenând în criză
cu Vittorio Amedeo I de Savoia şi a fost regentă pentru şi Franţa şi Italia, în toate aceste ţări asistăm la o drastică
fiii săi Francesco Giacinto şi apoi Carlo Emanuele. Politica scădere a producţiei urmată de o scădere a preţurilor,
sa filofranceză a provocat reacţia cumnaţilor săi Tommaso crahuri la bursă, falimente şi închiderea unor întreprin-
şi cardinalul Maurizio, filospanioli, care au fost în cele deri, bănci, creşterea numărului şomerilor (12 milioane
din urmă cooptaţi în consiliul de regenţă ( 1642). în SUA, 6 în Germania, 3 în Marea Britanic), în 1931
Critias, om politic atenian (n. cea 460-403 î.Hr). De Marea Britanic a abandonat gold standard, fiind imediat
familie aristocratică, elev al lui Gorgias şi Socrate, unchi al urmată de ţările scandinave, în 1934 lira sterlină şi
lui Platon (care i-a dedicat un dialog), a fost adversarul dolarul s-au devalorizat substanţial.
democraţiei ateniene. Exilat în timpul resurecţiei demo-
cratice din 407, a revenit la Atena (404) la sfârşitul războ- INDICII PRODUCŢIEI INDUSTRIALE
iului peloponesiac şi a făcut parte mai târziu din guvernul DUPĂ CRIZA DIN 1929 (1929 =100)
celor treizeci de tirani, demonstrându-şi deschis simpatiile
Statul 1930 1931 1932 i 933 1934 1935
filospartane. A căzut luptând împotriva democraţilor.
Critica fascista, ziar bilunar editat de Roma din 1923 SUA 83 69 55 63 69 79
până în 1943, condus de G. Bottai; a fost unul din Marea 94 86 89 95 105 114
centrele cele mai vii ale culturii oficiale a celor douăzeci
Britanie
de ani de fascism, având drept programe evidenţierea
originalităţii ideologice a fascismului. Critica sociale, Franţa 99 85 74 83 79
revistă bilunară socialistă înfiinţată la Milano în 1891 Germania 86 72 59 68 83 96
de către F. Turati şi A. Kuliscioff, care au condus-o Austria 91 78 66 68 75
până în 1926, când a fost suprimată de regimul
fascist. A fost expresia teoretică cea mai înaltă şi cea Italia 93 84 77 83 85
mai tipică a socialismului reformist italian, legată de un Suedia 102 97 89 93 111
marxism cu evidente ascendenţe pozitiviste. 91 64 60 67 70
Ceho-
Reapărută în 1945 sub direcţia lui U.G. Mondolfo, s-a
slovacia
opus politicii socialiste legate de PCI şi a sprijinit
sciziunea social-democrată din 1947. criza economică Ungaria 87 82 88 99 107
din 1929, excepţională prin întindere şi durată, a fost Bulgaria 104 107 103 98 103
deschisă de căderea bursei din Wall Street la New România 105 82 101 126
York în 29.X.1929.
505
CRIZĂ ECONOMICA
• Consecinfe politice fi economice. Eşecul încercărilor
initiale de a găsi soluţii comune pe plan internaţional
pentru rezolvarea crizei a determinat, pe de o parte, ca
toate (arile să ia măsuri protecţioniste şi să creeze „arii
economice închise" (exemplul cel mai bun .a fost
sistemul de „tarife preferenţiale" dintre statele din
Commonwealthul britanic stabilit în 1932); pe de altă
parte guvernele au fost determinate să experimenteze
pe o scară foarte largă forme de participare directă a
statului la viaţa economică naţională. Statele au înde-
plinit în felul acesta o funcţie de întreprinzători (re -
curgând la cheltuielile publice ca element structural şi
central al dinamicii economice naţionale) şi de prevedere
(prin punerea în aplicare a unor măsuri legislative de
siguranţă socială), aşa cum s-a întâmplat, de ex. în SUA
cu New Deal (v.) şi în Italia cu înfiinţarea IRI (v.), în
Germania criza, aducând milioane de şomeri, a oferit o
bază de consens pentru aducerea la putere a nazismului
(l933).în general, în ciuda unei încercări de revenire,
începând din 1933, criza η-a fost depăşită complet
până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Bibliografie: C.P. Kindleberger, La grande depressione
nel mondo 1929-1939, tr. it., ETAS, Milano 1982. criză
economică, etapă a ciclului economic caracterizată
de o bruscă încetinire a activităţii de producţie şi a
schimburilor, de o creştere a ratei şomajului, de un
nivel scăzut al preţurilor şi veniturilor, în societăţile
tradiţionale cu caracter agrar, mai mult decât de c. e. în
sens propriu, dat fiind echilibrul precar dintre nevoi şi
resurse, este preferabil sa se vorbească de crize de
subproducţie agricolă, care se manifestau în special ca
perioade de penurie şi foamete. • Crizele economice în
societatea industrială modernă. O dată cu evoluţia
sistemului economic (transformarea agriculturii şi a
creşterii animalelor, revoluţia comercială, procesul de
industrializare) în sec. XIX şi XX c. e., din ce în ce mai
rar localizate în anumite regiuni sau legate de un singur
sector de producţie, au căpătat caracter universal,
antrenând întreaga economic a unui stat şi
răspândindu-se şi la nivel internaţional. C. e. se prezintă
atât ca nişte crize de subproducţie, cât mai curând ca
nişte crize de supraproducţie, când capacitatea de pro-
ducţie a sistemului depăşeşte capacitatea de absorbţie a
pieţei (locală sau naţională sau universală). Se cunosc
crize de reconversie, legate de transformările de struc-
tură ale producţiei, de inovaţiile tehnologice, de noi
orientări ale pieţelor. Trebuie de asemenea arătat cum
crizele economiilor industrializate au demonstrat o
anumită periodicitate în timp, aşa cum au dovcdit-o
studiile cu privire la ciclul economic (v.). Cea mai
cunoscută a fost criza economică din 1929 (v.).
Croaţia, stat în Peninsula Balcanică. Sup.: 56 538 km2.
Pop.: 4 821000 loc. Capit.: Zagreb. Limba: sârbo-croata.
506
Retig.: catolică, cu minorităţi ortodoxe. Vecini: NV
Slovenia, N Ungaria. E Serbia, S Bosnia-Herţegovina şi
Muntenegru, la V este scăldată de Marea Adriatică.
Forma de stat: republică parlamentară; preşedintele
republicii - care are puteri deosebite - este ales de un
parlament tricameral (Sabor). în Antichitate locuită de
iliri, regiunea a fost colonizată de greci şi începând din
229-228 î.Hr, o dată cu cele două războaie ilirice, a
devenit parte din provincia romană Pannonia. După o
ocupaţie ostrogota temporară a fost anexată Bizanţului
(356). Cucerită în 568 de către avari, a fost supusă, din
sec. VII, pătrunderii treptate a croaţilor, popor de rasă
slavă, care s-a stabilit în zona situată între Sava şi Drava
de-a lungul coastei adriatice. în 877 a fost restabilită
dominaţia bizantină, dar în 924 principele croat Tomislav
a constituit un stat croat independent, iar în anul urmă-
tor a obţinut titlul de rege. în 1102 dinastia croată s-a
extins, iar coroana a trecut în mâna lui Coloman, rege al
Ungariei, sub ai cărei suverani C. a rămas până în 1526,
atunci când trupele ungaro-croate au fost înfrânte de
turci la Mohâcs. Dominaţia turcă a durat până în 1699,
în ciuda încercărilor de rezistenţă croată. O dată cu pacea
de la Karlowitz (v.), C. a intrat în domeniile habsburgice
şi a fost încorporată Ungariei. După paranteza ocupa-
ţiei napoleoniene, dominaţia habsburgicâ s-a confruntat,
în cursul sec. XIX, cu afirmarea sentimentului naţional,
in puternică opoziţie cu elementul dominant maghiar.
La sfârşitul primului război mondial C. s-a unit cu
Slovenia şi Serbia dând astfel naştere Iugoslaviei, dar
au rămas încă puternice mişcările naţionaliste antisâr-
beşti (ustaşi). Ocupaţia germană din 1941 a oferit usta-
şilor posibilitatea de a constitui un stat independent în
C., satelit al Germaniei naziste, oferind coroana princi-
pelui italian Aimone d'Aosta, dar sub controlul dicta-
torial al lui A. Pavelic. Viaţa noului stat s-a caracterizat
printr-o acerbă persecuţie faţă de sârbi. După înfrân-
gerea nazistă şi victoria partizanilor croatului Tito, C.
a intrat, ca republică autonomă, în Republica populară
federală a Iugoslaviei. Dar prin aceasta n-au încetat
tendinţele autonomiste care au condus, prin anii '70 şi
la reafirmarea activităţii teroriste a ustaşilor. Primele
alegeri libere, ţinute în 1990 au înregistrat afirmarea
naţionaliştilor din Uniunea Democratică Croată (HDZ),
care l-au adus ca preşedinte pe liderul lor F. Tudjman.
Declararea independenţei, anunţată unilateral în iunie
1991, a aprins un aprig conflict cu armata federală
iugoslavă şi cu formaţiunile armate ale minorităţilor sârbe
din Slovenia şi Krajina (care la rândul lor s-au pronunţat
în 1993 pentru unirea cu sârbii din Bosnia-Herţegovina).
Conflictul s-a extins şi în Bosnia vecină, în vara anului
1995 o ofensivă victorioasă punea capăt confruntării
cu rebelii din Krajina, preludiu al alteia cu sârbo-
bosniacii, care la sfârşitul anului ducea la acordurile de

la Dayton (v.). Succesele militare au rezolvat problemele
interne din ce în ce mai crescânde ale Iui Tudjman, care,
deşi criticat pentru caracterul din ce în ce mai evident
autoritar imprimat propriului regim, a condus partidul
spre victorie la alegerile politice din 1995. In 1997
Tudjman a dizolvat autoritatea unor serii de municipa-
lităţi câştigate de către opoziţie (printre care şi cea a
capitalei) şi a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte.
Vizita papei la Zagreb (X. 1998) a marcat începutul unei
reconcilieri între componentele etnice, religioase şi po-
litice ale ţării, conducând la o democratizare a societăţii.
Moartea lui Tudjman ( l O.XII. 1999) a însemnat încheie-
rea unei etape istorice. Victoria forţelor de opoziţie la
alegerile parlamentare din 1.2000 şi alegerea lui Stipe
Mesic ca preşedinte au deschis o pagină nouă în viaţa
politică a C.
Croce, Benedetto, filozof şi istoric italian (Pescasseroli,
L'Aquila, 1866-Neapole 1952). De tânăr a suferit
influenţa lui A. Labriola (discipol mai întâi al lui J.F.
Herbart şi apoi a lui K. Marx) şi a studiat marxismul
pe care l-a criticat cu înverşunare, reducându-1 la o
metodă de interpretare istorică.
• Filosofia idealistă. Asocierea cu G. Gentile (din 1896)
l-a dus la dezvoltarea unei filosofii antipozitiviste şi
idealiste în sens neohegelian, chiar dacă a negat întot-
deauna, „filosofìa istoriei" a lui Hegel (Ceea ce este viu
fi ceea ce este mort în filosofia lui Hegel, 1906). Sistemul
său filosofic a fost formulat în tetralogia: Estetica
( \ 902), Logica ( 1905), Filosofia practicii ( 1908), Teoria
fi istoria istoriografiei (1917). Influenţa gândirii lui C.
asupra filosofici şi culturii italiene, încă din primii ani
ai sec. XX şi până la moartea sa, a fost hotărâtoare: el
a devenit un punct de referinţă, pozitiv sau negativ, pentru
orice fel de formă de experimentare culturală, chiar şi
îndepărtată de idealism.
• Croce ţi istoria. C. şi-a definit filozofia „istoricism
absolut", pentru că susţinea coincidenţa dintre istorie
şi filosofie. Totuşi, afirmând distincţia dintre trecutul
faptic (res gestae) şi cunoaşterea trecutului (historia
renan gestarum), C. stabilea o separare între teorie şi
practică: cunoaşterea istorică putea să pregătească, dar
nu să şi determine acţiunea (istoria ca gândire si acţiune,
1938). Chiar de la eseurile din tinereţe de istorie locală
(publicate în revista „Napoli nobilissima", înfiinţată de
el), C. s-a dedicat cercetării istorice pe care a însoţit-o
întotdeauna cu atenţia acordată istoriei istoriografiei
(Istoria istoriografiei italiene în sec. XIX, 1921). Tetra-
logia sa istorică cuprinde Istoria Regatului de Neapole
(1925), Istoria ltaliei de la 1871 panala 79/5(1928),
Istoria epocii baroce în Italia (19129), Istoria Europei
în sec. XIX(1932). în aceste opere C. şi-a exemplificat
idealul său de istoriografie etico-politica manifestat mai
ales în ultima lucrare, credinţa sa în „religia libertăţii".
CROMWELL
• Angajarea politică a intelectualului. Cu convingeri
liberale conservatoare, C. a fost ministru al învăţămân-
tului în ultimul guvern Giolitti ( 1920) şi după o iniţială
simpatic faţă de Mussolini, s-a situat pe poziţia unui
antifascism intransigent. In timpul dictaturii, revista
sa, „La Critica" (înfiinţată în 1903), a fost una din
puţinele voci libere, de opoziţie morală şi intelectuală
faţă de fascism, pe care C. îl interpreta ca pe o boală
morală şi ca o nefastă „paranteză" In istoria Italiei unite,
în perioada de după război a contribuit la renaşterea
liberalismului şi a PLI.
Cromwell, Oliver, general şi om de stat englez (Hun-
tingdon 1599-Londra 1656). Descendent dintr-o familie
care aparţinea nobilimii de ţară, a studiat şi a locuit la
Cambridge, pe care l-a reprezentat în Camera Comunelor
în 1626-1629.
nRevolufia engleză. Având rădăcini adânci în puternicul
puritanism religios care l-a caracterizat încă din tinereţe,
opoziţia sa faţă de Biserica anglicană oficială s-a extins
curând şi la nivelul puterii monarhice care o legitima:
reales atât în Parlamentul Scurt cât şi în cel Lung în
1640, a fost foarte curând recunoscut drept lider al
partidului celor care cercau să se pună capăt absolutis-
mului regal. După izbucnirea războiului civil ( 1642), a
organizat regimentul de cavalerie Ironsides (v.) distin-
gându-sc alături de acesta în bătăliile de la Marston
Moor şi Newbury (1644). însărcinat de Parlament să
procedeze la reorganizarea armatei (New Model Army),
în 1645 a pus pe fugă trupele monarhice la Naseby. A
avut grijă în acel moment să dezamorseze opoziţia, care
începea să se facă tot mai mult simţită, dintre armată şi
Parlament, dornic să reafirme supremaţia puterii civile,
supunând spre aprobare norma care împiedica, excep-
tând doar propria-i persoană, cumulul de funcţii politice
şi militare.
• Crearea regimului republican. C. a participat după
aceasta la complexele negocieri dintre suveran şi
diferitele partide care se formaseră în cursul revoluţiei,
interesat în special ca, in rândurile opozanţilor regimului
absolutist, calvinisti] presbitericni să nu pună mâna pe
putere şi să impună o nouă uniformizare religioasă,
negând astfel principiile de independenţă şi libertate
confesională pe care C. le considera valori la care nu
trebuia să se renunţe. Reluarea ostilităţilor ca urmare
a fugii lui Carol I în Scoţia (l647) i-adat lui C. posi-
bilitatea de a distruge definitiv forţele regaliste (vic-
toria de la Preston 1648) şi o dată cu aceasta de a
opera o epurare a majorităţii presbiteriene din Parla-
ment, care se opunea executării suveranului, decre-
tată mai târziu de restul adunării (Rump Parliament)
în 1649. După proclamarea republicii (Common-
wealth) a devenit membru al Consiliului de Stat şi a
păstrat comanda armatei.
507
CROMWELL
• Guvernarea personală. C. a înfruntat cu maximă
hotărâre necesitatea de a întări fragila structură republi-
cană: prin campanii militare deosebit de dure a supus
Irlanda (1649) şi Scoţia ( 1650-1651); Actul de navigaţie
(v.) din 1651 a sfidat în schimb supremaţia morală şi
comercială a Olandei, căreia C. i-a pus capăt ducând la
bun sfârşit şi cu mult succes două războaie (1654);
acestea şi cel următor cu Spania ( 1659) au fost manifes-
tările cele mai evidente ale unei politici externe agresive,
politică bazată pe o rapidă afirmare militară a marinei
engleze şi inspirată de o atitudine rigid mercantilă, astfel
încât să nu mai existe nici un fel de dependenţă faţă de
pieţele străine (tratate comerciale cu Suedia, Danemarca
şi Portugalia din 1657). Alături de această acţiune de
promovare a unui nou rol internaţional pe care trebuia
să-1 joace Anglia, C. a încercat să dea o bază mai temei-
nică schimburilor radicale la nivelul instituţiilor care
avuseseră loc o dată cu revoluţia; în 1653 C. a făcut în
aşa fel încât militarii să dizolve Rump Parliament, ul-
tima expresia a regimului trecut, creând o nouă adunare
cu 140 de membri pe care a pus-o să-i acorde titlul de
lord protector al republicii, devenind astfel singura auto-
ritate afectivă a naţiunii, în anii următori a realizat unifi-
carea parlamentară a Angliei, Irlandei şi Scoţiei şi a
abolit Biserica anglicană de stat, lăsând calc liberă unei
mai mari varietăţi de secte şi confesiuni religioase, care
se puteau bucura de o libertate a presei nemaiîntâlnită
în restul Europei. Stilul dictatorial al guvernării sale,
justificat în parte de continua stare de război în care a
trăit Anglia în anii aceia, a sfârşit totuşi prin a anihila
până şi rolul acelui parlament aşezat în mod ideal în
centrul noului sistem republican, în favoarea unei
administrări a puterii şi mai personală şi mai autoritară.
Aceasta stârnit o stare de nemulţumire care 1-a împiedicat
pe fiul lui C., Richard, desemnat drept succesorul său,
să-şi exercite puterea, iar mai târziu a favorizat restau-
rarea monarhiei.
Cromwell, Thomas, conte de Essex, om politic englez
(Putney 1485- Londra 1540). De origine umilă, a fost
ales în Camera Comunelor în 1523 şi a devenit din
1531 cel mai influent consilier al lui Henne Vili. Imediat
după schisma anglicană (l 534) a fost zelosul executor
al politicii suveranului şi a luat măsuri de a desfiinţa
mănăstirile şi de a le confisca bunurile. Căzut în dizgraţie,
a fost condamnat la moarte.
cronologie, disciplină auxiliară a istorici care studiază
metoda şi modalităţile de a ordona şi a situa evenimen-
tele în timp. Tehnica fundamentală este cea a datării
care permite realizarea de c. „absolute", unde avem o
situare temporală exactă a evenimentului, în timp ce c.
„relativă" a inspirat de exemplu istoriile genealogice.
Primele exemple de c. absolută au fost date de istorio-
grafia greacă (de ex., sistemul bazat pe înşiruirea Olim-
508
piadelor). Eusebiu din Cezareea a sintetizat o c. univer-
sală din punct de vedere creştin (sec. IV). Relansată de
erudiţia modernă şi esenţială în mod absolut în viziunea
pozitivistă a istoriei, c. a fost redimensionată de concep-
ţiile istoriografice cele mai recente, care au pus în
evidenţă importanţa „duratei istorice" (dincolo de fiecare
episod databil), au problematizat legătura cauză-efect
şi au discutat despre continuitatea timpului istoric.
Crotona, oraş din Calabria, capitală de provincie. Colonie
ahecană întemeiată pe la jumătatea sec. VIII î.Hr., în cursul
sec. VI a luptat cu succes cu Locri şi Sibaris pentru
supremaţie în Magna Graecia. Decăzută după cucerirea
romană (277 î.Hr.), a fost un important centru comercial
sub normanzi (sec. XI) şi ridicată la rangul de marchizat
de către familia de Anjou (sec. XIII-XIV). Crucea
Roşie Internaţională, organizaţie asistenţială
întemeiată în 1864 din iniţiativa filantropului elveţian
H. Dimani (care a avut această idee asistând la bătălia
de la Solferino în timpul celui de-al doilea război de
independenţă italian). S-a constituit în 1919 în Liga
Societăţilor naţionale a C. R. cu sediul la Geneva, la
care aderă şi asociaţiile Semilunei Roşii din ţările musul-
mane. Are scopul de a acorda asistenţă răniţilor de
război şi de a interveni, pe timp de pace, când au loc
grave calamităţi naturale.
cruciade, expediţii militare ale popoarelor creştine din
Europa pentru eliberarea Pământului Sfânt (în special
Ierusalimul împreună cu Sfântul Mormânt) de sub
stăpânirea musulmană, care devenise şi mai aspră după
ce Palestina căzuse în mâna turcilor selgiucizi ( 1076).
• Cavaleri j ι cruciade. C. au reprezentat efectul direct al
redeşteptării sociale, economice, politice şi demografice
a Occidentului creştin în sec. XI: reforma lui Grigore
VII întărise papalitatea, de-acum în stare să se proclame
drept călăuză spirituală şi, în parte, chiar politică a
creştinătăţii. Redobândirea stabilităţii politice a dus
însă, la nivel social, la marginalizarea cavalerilor, până
atunci protagonişti ai endemicei conflictualităţi interne
a Occidentului şi, în acest moment, un element periculos
al unor potenţiale tulburări în noul cadru politic şi so-
cial. Cavalerilor Biserica le-a oferit posibilitatea să-şi
folosească energiile împotriva musulmanilor în schimbul
mântuirii de păcate şi a unor bogate prăzi de război.
• Ritualurile cruciadelor. C. au căpătat trăsăturile spi-
rituale şi de penitenţă tipice pelerinajului spre Sfântul
Mormânt. Ca şi pelerinii, cruciaţii primeau o binecuvân-
tare specială la plecare şi se bucurau de protecţia Bisericii
asupra bunurilor şi a familiilor până la întoarcerea lor.
Ei purtau pe hainele lor crucea bine pusă în evidenţă,
ca semn al acestei condiţii deosebite. Actul Adliberandam
Terram Saiictam emis de al IV-lea conciliu de la Lateran
( 1215) a codificat instituţia cruciadei, a cărei organizare
revenea papalităţii, care strângea fondurile economice

Cruciada împotriva ereticilor
La începutul sec. XIII Inocenţiu III a luat o
hotărâre deosebit de importantă: în martie 1208
a expediat mai multe scrisori prin care invita
toate forţele ecleziastice şi laice din regalul
Fran(ei să se mobilizeze împotriva ereziei şi ereti-
cilor din sudul Franţei. Toţi trebuiau să devină
„milites Christi" în apărarea legii catolice,
beneficiind în felul acesta de indulgenţele fi de
privilegiile de care se bucurau deja „ cruciaţii ".
Măsura, care aducea în interiorul creştinătăţii
occidentale un instrument de apărare a „credin-
ţei" folosit mai înainte doar împotriva „necre-
dincioşilor" de dincolo de mare din Peninsula
Iberică şi din teritoriile slave nord-răsăritene,
avea o posibilă justificare în faptul că în ianuarie
1208 fusese ucis trimisul Petru de Castelnau;
dovadă că papalitatea nu reuşea să găsească
în sud supunerea·şi suportul celor care defineau
puterea politico-jurisdicţională. De altfel, în
lumea creştină se făcuseră manifeste critici şi
deziluzii în legătură cu evoluţia falimentară a
cruciadei de pe Pământul Sfânt, care tindeau
chiar să exagereze pericolul heterodox. Nu
lipseau, însă, şi argumente mai temeinice şi de
dată mai îndepărtată, încă de la canonul Sicut
ait beatus Leo prezentat la conciliu'! HI de la
Lateran din J179, situaţia sudului Franţei este
prezentată într-o perspectivă în care motive reli-
gioase şi tulburări politico-militare se amestecă
într-o manieră extrem de complicată şi se propune
säße trataţi în acelaşi fel cei care pun mâna pe
arme aici pentru a apăra „pacea" şi „credinţa"
ca şi cei care, în alte părţi ale lumii deveneau
„ cruciaţi ". Pe de altă parte, chiar de la începutu-
rile pontificatului său, Inocenţiu III apare hotă-
rât să rezolve „chestiunea albigenzilor"- „bunii
creştini " dualisti, catarii din sud au fost numiţi
„albigenzi" după oraşul Albi, termen care a cu-
noscut o aplicare prin extensie: încă din aprilie
1198 invita toate neamurile din Languedoc să
răspundă afirmativ la apelul trimişilor papali
care le chemaseră la lupta împotriva ereziei.
Apelul acela a rămas însă fără ecou: şi zece ani
mai târziu papa declară cruciada. De data
aceasta apelul a fost receptat mai ales de către
cavalerii din nordul Franţei: comanda lor mili-
tară a fost preluată de către Simon de Montforl,
CRUCIADE
răsplătit pentru angajamentul asumat cu califi-
cative de extraordinară preţuire („ vir armis stre-
nuissimus, fide devolissimus ac totis viribus
persegui desiderans haereticam pravitatem ",
„ miles lesu Christi " etc). Cum era de prevăzut
în cazul oricărui război, oricât de „sfânt" ar fi
fost el, s-au înregistrat o mulţime de violenţe şi
masacre. După sângeroasa cucerire a oraşului
Béziers, trimişii papali, Arnaldo şi Milane i-au
mărturisit papei satisfacţia lor faţă de un eveni-
ment pe care-l considerau excepţional şi în de-
plină concordanţă cu voinţa divină - să menţio-
năm că această scrisoare a fost înscrisă în registrul
oficial din cancelaria papei Inocenţiu III pentru
α-i atesta importanţa: „Oraşul Béziers a fost
cucerit şi pentru că ai noştri nu s-au uitat nici
la demnităţi, nici la sex, nici la vârstă, aproape
douăzeci de mii de oameni au murit de spadă.
Făcându-se astfel un foarte mare măcel de
oameni, oraşul a fost jefuit şi trecut prin foc şi
sabie; în felul acesta 1-a lovit pedeapsa cerească
cea demnă de toată admiraţia. " Să nu ne
surprindă tonul fragmentului redat mai sus: se
cuvine într-adevăr să amintim, printre altele,
că trimişii aceştia luaseră parle la o intensă
operă misionară care eşuase însă, în intenţiile
lor de a convinge sau, mai bine zis, instrumentul
folosit, şi anume simpla predica, nu dăduse nici
un rezultat, şi chiar şi aceşti trimişi - Arnaldo,
Milane şi alţii - exercitaseră presiuni asupra
papei pentru a găsi o soluţie radicală şi defini-
tivă pentru chestiunea albigenzilor. Cruciada
împotriva „bunilor creştini" dualisti din sudul
Franţei s-a prelungit când cu perioade de război,
când cu momente de nonbeligeranfă, timp de
douăzeci de ani. În 1229 la Paris s-a ajuns la
pace prin medierea regelui Franţei, care a şi fost
cel care a tras cele mai mari foloase politice dint
aceasta, afirmându-şi supremaţia asupra unui
vast teritoriu care anterior începuse să capete
o structură politico-instituţio-nală autonomă şi
o deosebită fizionomie culturală şi civilă.
Bisericile catare din sud au fost decapitate şi
„perfecţii " - indivizii care se dedicau unei vieţi
de penitenţă riguroasă şi de predicare după ce
primiseră „Duhul Sfânt" în timpul ceremoniei de
consolare - supravieţuitori
509
CRUCIADE
s-au împărţit în toate părţile şi s-au ascuns în
clandestinitate. După lunga perioadă de război,
întreruptă de intervale de pace, ierarhicii bise-
ricii au elaborat o acţiune pastorală polivalentă,
care prevedea, pe deoparte o acfiune permanentă
de reprimare antieretică încredinţată unor
specialişti din ordinul fraţilor predicatori
-inchizitorii - iar, pe de altă parte, o amplă
iniţiativă de recatolicizare, de reculturalizare
catolică, prin acţiunea intensa pe întreg teri-
toriul a clerului diocezan si, mai ales, a mem-
brilor noilor ordine religioase de tip itinerant.
O dată cu conciliul IV de la Lateran, din 1215,
cruciada contra ereticilor a devenit o instituţie
a lumii creştine de la Roma. Totuşi ea nu şi-a
găsit o aplicare semnificativă - în ciuda faptului
că a fost de mai multe ori ameninţată si, în parte,
chiar pusă în practică, împotriva celor care se
opuneau la „ mandata " papalităţii, printre care
şi adversarii lui politici - chiar de la începutul
sec, XV, când în Boemia cea „eretică" au avut
consecinţe deosebit de importante poziţiile lui Jan
Hus, iar din acestea luase naştere mişcarea po-
litico-religioasă a taboriţilor.
GRADO G. MERLO, Universitatea din
Milano
necesare prin prevederi fiscale instituite în mod spe-
cial. Necesităţii de a avea nişte conducători militari
stabili pe Pământul Sfânt, Biserica a încercat să-i răs-
pundă instituind ordinele militaro-religioase (templieri,
călugări ospitalieri ai Sf. loan). De la jumătatea sec. XII
au fost denumite c. şi războaiele împotriva slavilor păgâni
şi împotriva mongolilor, care ameninţau Occidentul. •
Decăderea spiritului cruciat. Metodele folosite în c. au
fost extinse şi în lupta împotriva duşmanilor interni ai
creştinătăţii, precum ereticii (c. împotriva albigenzilor,
1208-1229) şi a adversarilor politici ai papalităţii.
Declinul idealului religios al c. a început încă din sec.
XIII, o dată cu opoziţia faţă de folosirea violentei în
raporturile cu musulmanii, care, cu Sf. Francise de
Assisi a atins expresia cea mai elocventă. La aceasta
s-a mai adăugat şi condiţionarea c. de interesele comer-
ciale şi politice ale statelor europene, în special Veneţia
şi fracţionarea prezenţei cruciaţilor în Orientul Apro-
piat şi în Grecia într-o serie de state feudale care nu erau
unite între ele. în afară de aceasta a început să se conso-
lideze din ce în ce mai mult hegemonia turcească în partea
de răsărit a Mediteranci, în faţa căreia Occidentul a trebuit
să renunţe la orice pretenţie de cucerire, mărginindu-se la
a exercita o acţiune de simplă opoziţie.
1095 La conciliul de la Clermont-Ferrand papa Ur-
ban II predică războiul sfânt pentru eliberarea
Ierusalimului.
1096 Cruciada „cerşetorilor" sau a „inocenţilor" o
mulţime indisciplinata de bărbaţi, femei, copii,
conduşi de Petru Eremitul şi Gautier Fără Avere,
este masacrată de bulgari şi turci.
1096-1099
PRIMA CRUCIADĂ. Cruciaţii, avându-1 în
frunte pe trimisul special al papei, Adhémar de
Montei), ajung la Constantinopol în 4 grupuri
comandate de Hugues de Vermandois, Raymond
de Toulouse, Godefroi de Bouillon, Tancred şi
Bohémond de Hauteville (1096). Aliindu-se
510
cu bizantinii, în 1097 cuceresc N iceea. în 1098
Bohémond de Hauteville cucereşte Antiohia;
Baldovin (Baudoin), fratele lui Godefroi de
Bouillon, Edessa. Asediul şi cucerirea Ierusali-
mului ( 1099), cu ajutorul genovezilor, încheie
cruciada, căreia îi urmează formarea diferitelor
state creştine din Orient.
1147-1149
A DOUA CRUCIADĂ. Declarată de papa
Eugen III în urma căderii Edessei în mâinile
turcilor (l 144), se bucură de participarea lui
Ludovic VII al Franţei şi a împăratului Conrad
III, care, învinşi la Dorilea, ( 1147) încearcă în
zadar să cucerească Damasc şi Askelon.
1187 Saladin îi conduce pe musulmani în lupta pentru
recucerirea Ierusalimului.
1189-1192
A TREIA CRUCIADĂ. La chemarea papei
Clement III pentru recucerirea Ierusalimului
răspund Guillaume II al Siciliei, împăratul
Frederic I Barbarossa, Filip II August al Franţei
şi Richard Inimă de Leu, regele Angliei. Moartea
lui Frederic Barbarossa în râul Salef în Ciucia
( 1190) duce la împrăştierea armatei sale; în acelaşi
an, Richard Inimă de Leu ocupă Ciprul, apoi
împreună cu Filip II cucereşte Saint-Jean-d'Acre
(1191). Deşi îl înfrânge pe Saladin la Arsuf şi
laffa, încercările cruciaţilor de a elibera Ierusali-
mul se dovedesc a fi zadarnice ( 1192). Saladin
şi Richard Inimă de Leu semnează un armistiţiu
pe trei ani. Formarea celui de-al doilea regat al
Ierusalimului (limitat doar la Acra) încredinţat lui
Conrad de Monferrato.
1202-1204
A PATRA CRUCIADĂ. Declarată de papa
Inocenţiu III; la aceasta au participat seniori
francezi şi italieni sub ordinele lui Baldovin IX
de Fiandra, Thibaud de Champagne şi Bonifaciu I
CSI
 de Monferrato. Evoluţia ei se dovedeşte a fi
puternic condiţionată de finanţarea acordată de
Veneţia în schimbul ajutorului pe care cruciaţii
trebuiau să i-1 dea pentru a recuceri oraşul Zara
care se răsculase ( 1202). în 1203, dogele Enrico
Dandolo se aşază în fruntea cruciaţilor, dar în
loc să încerce cucerirea Egiptului, ţinteşte spre
Constantinopol şi este, din această cauza, exco-
municat de papă. După cucerirea Constantino-
polului ( 1204), cruciaţii îl detronează pe împăratul
Isac II şi-1 urcă pe tron pe Baldovin de Fiandra,
dând naştere Imperiului latin de Răsărit.
1208-1229
Sudul Franţei este devastat de cruciada împo-
triva albigenzilor (v.) convocată de papa Ino-
cenţiu III.
1217-1221
A CINCEA CRUCIADĂ. Declarată de către
papa Honorius III, iau parte la ea Andrei II al
Ungariei, Leopold VI al Austriei şi Jean de
Brienne, rege titular al Ierusalimului. Reunindu-se
toţi la Acra (1217) cruciaţii încearcă în zadar să
cucerească fortăreaţa de pe Muntele Tabor:
cucerirea Damiettei după un lung asediu ( 1219) le
deschide drumul spre Ierusalim. După ce au ajuns
în apropiere de El-Mansura (1221), ultima
fortăreaţă în drumul spre capitală, sultanul
Egiptului cere pace şi se oferă să cedeze
Ierusalimul în schimbul Damiettei, dar trimisul
papei refuză orice fel de tratative. Urmează o
înfrângere dezastruoasă a cruciaţilor. Jean de
Brienne este obligat să cedeze Damictta şi să
părăsească Egiptul.
1228-1229
A ŞASEA CRUCIADĂ. Frederic II semnează
împreună cu sultanul Egiptului al-Kamil tratatul
de la laffa în baza căruia Ierusalimul, Bethleemul,
Nazarethul trec în stăpânirea cruciaţilor.
1248-1254
A ŞAPTEA CRUCIADA. A participat la ea
doar Ludovic IX al Franţei pentru eliberarea
Ierusalimului, recucerit de musulmani în 1244.
Debarcând în Egipt şi ocupând Damictta
(1249), cruciaţii sunt înfrânţi la El-Mansura,
unde Ludovic IX este făcut prizonier (1250).
Eliberat în schimbul Damiettei, se retrage la
Acra timp de patru ani, sperând să poată relua
armele, dar în faţa dezinteresului manifestat de
ceilalţi suverani creştini se întoarce in patrie.
1270 A OPTA CRUCIADĂ. Declarată de papa
Clement IV şi întreprinsă de către Ludovic IX
pentru a salva ceea ce mai rămăsese din dome-
niile creştine din Siria, a fost întreruptă chiar
de la început de o epidemie de ciumă care-i
surprinde pe cruciaţi de îndată ce au debarcat în
Tunisia: moare Ludovic IX şi Carol de Anjou negociază
pacea cu beiul Tunisului. crucile cu săgeţi denumire
sub care este cunoscut Partidul Voinţei Naţionale,
înfiinţat în 1935 în Ungaria de către F. Szalasy, de
inspiraţie nazistă, în timpul celui de-al doilea război
mondial acest partid a format ( 1944) un guvern
colaboraţionist cu Germania nazistă. Crucile de Foc,
mişcare a dreptei naţionaliste franceze, înfiinţată în
1929 de M. Hanot ca asociaţie a unor vechi combatanţi.
Sub conducerea colonelului de la Rocque, sprijinit de
industriaşul F. Coty, s-a transformat în cea mai
importantă ligă paramilitară a dreptei, fiind dizolvată
de guvern în 1936 şi transformată în Partidul Social
Francez.
CSCE, sigla Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, iniţiată la Helsinki la 3.VIII. 1973, continuată
la Geneva din 18.IX.1973 până în 21.VII. 1975, în-
cheiată la Helsinki la l .VIII. 1975. CSCE a reunit repre-
zentanţi a 33 de state europene (inclusiv URSS), Canada
şi SUA şi observatori din unele ţări din Africa de nord
şi din Orientul Mijlociu, în documentul final sau carta
de la Helsinki au fost înscrise principiile coexistenţei
paşnice, ale dezarmării generale controlate si ale
cooperării în domeniul umanitar, cultural şi social.
Conferinţa a fost instituţionalizată pentru a controla
aplicarea acordurilor referitoare la securitate, la cooperare
economică şi tehnică şi la drepturile omului: reuniuni
s-au ţinut şi la Madrid (XI.1980-III.1981), Bonn
(IV. 1990, cu privire la cooperarea economică) şi Paris
(VI. 1990, cu privire la drepturile omului şi ale mino-
rităţilor), în noiembrie 1990 a fost semnat un tratat cu
privire la reducerea armamentului convenţional, în 1994
s-a transformat într-o organizaţie regională permanentă
(OSCE), dotată cu organisme şi secretariat. S-a extins
şi asupra ariei asiatice a ex-URSS (54 de ţări în 1997),
cu obiectivul de a preveni conflictele şi de a controla
felul în care sunt puse în aplicare drepturile omului.
CSI, sigla Comunităţii Statelor Independente, apărută
ca o asociere între 11 republici ex-sovietice (Rusia,
Ucraina, Belarus, Moldova, Armenia, Azerbaidjan,
Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan,
Uzbekistan), care-şi păstrează deplina suveranitate şi
independenţă naţională, în 1993 a aderat şi Georgia.
Instituită în urma dizolvării URSS (21.XII. 1991) la
Alma Ata, prin extinderea unui acord precedent între
preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Belarus, CSI a trăit o
primă fază frământată şi haotică, ajungând să unească,
totuşi în cele din urmă, toate statele ex-URSS (eu
excepţia celor trei state baltice). Funcţionarea sa a
coincis cu recuperarea rolului de ghid politic şi eco-
nomic de către Rusia, recunoscut de ceilalţi membri ca
511
CSIR
necesar, nu fără oarecare tensiuni, dovada acestora fiind
şi lipsa unor structuri cu funcţie executivă permanente.
CSI η-a reuşit totuşi să intervină în mod eficient în
conflictele interne din zonă (Armenia - Azerbaidjan,
Georgia - Abbazia), iar „comanda sa militară comună"
a rămas doar pe hârtie. Semnarea a numeroase acorduri
de cooperare între statele membre nu a atins delicatele
probleme de fond (minorităţile ruse, flota Mării Negre,
armamentele strategice, raportul dintre noile monede),
în ciuda faptului că un tratat din IX. 1993 implică
prezenţa a 9 membri care să realizeze unificarea
economică şi financiară.
CSIR, sigla Corpului Expediţionar Italia-Rusia,
implicat în al doilea război mondial pe frontul sovietic
începând din august 1941. Era alcătuit din aproximativ
70 000 de soldaţi comandaţi de generalul G. Messe; in
iunie 1942 s-a contopit cu ARMIR. Cuba, insulă şi
stat în America Centrală, în Marea Caraibilor. Sup.:
l11 000 km3. Pop.: 10 892 000 loc. Capii.: Havana.
Limba: spaniola. Relig.: catolică. Vecini: este situată
între Oceanul Atlantic, Marea Antilelor şi Golful
Mexic, cea 200 de km. în largul coastelor de sud ale
Floridei (SUA). Forma de stat: stat socialist în care
şeful statului este şi şeful guvernului. Colonie
spaniolă, controlată cu stricteţe de SUA după
independenţă (1898) şi supusă unor guverne dictato-
riale, a căpătat un rol internaţional după revoluţia lui
Castro, care a făcut din ea, timp de mai multe decenii,
un caz ieşit din comun în regiunea Caraibilor şi în acelaşi
timp un model pentru numeroasele mişcări din Lumea
a Treia şi pentru mişcările revoluţionare. 1492
Debarcarea lui Columb (28.X) 1511 D. de
Velasquez cucereşte insula şi începe
colonizarea ei. 1523 C. este administrată ca
o Căpitănia General a
viceregatului Noii Spânii (Mexic),
sec. XVII
C. devine un mare centru de producere a za-
hărului,
1815 începutul mişcărilor antispaniole. 1868
C.M. de Ccspedes marchează începutul războiului
de independenţă contra Spaniei. 1878 Prin pactul de
la Zanjon, Spania acordă amnistie insurgenţilor, aplică
reforme administrative şi recunoaşte abolirea
sclaviei (efectivă abia în 1887).
1895 Neîndeplinirea reformelor promise provoacă o
nouă insurecţie antispaniolă condusă de J. Marti. 1898
SU A, în urma naufragiului cuirasatului Mâine în
portul Havana, declară război Spaniei, care, înfrântă,
cedează SUA Guam, Filipine, Puerto Rico şi
administrarea C., recunoscută ca independentă
(pacea de la Paris, 10.ΧΠ).
512
1900-1902
Elaborarea unei constituţii prezidenţiale (SUA
impun „amendamentul Platt" care le dă dreptul
la intervenţie militară). Alegerea primului
preşedinte T. Estrada Palma.
1906-1924
împotriva insurecţiei liberale Estrada Palma
cere intervenţia SUA, care instituie un guvern
provizoriu.
1925-1933
Dictatura generalului G. Machado; mişcări
ţărăneşti şi studenţeşti. 1933 Lovitură de stat
militară condusă de F. Batista
y Zaldivar, care, cu ajutorul SUA, instaurează
un regim dictatorial. 1944 Batista e înlocuit
de liderul reformator R. Grâu
San Martin.
1952 Lovitură de stat a lui Batista care pune din nou
mâna pe putere.
1953 Atac eşuat la cazarma Moncada din Santiago
de Cuba (26.08), condus de F. Castro.
1956 Castro, reîntors din Mexic, debarcă în C. şi
organizează lupta de gherilă.
1959 Victoria gherilei castriste (l .1). Batista fuge în
SUA; instituirea unui regim revoluţionar; re-
formă agrară şi naţionalizarea rafinăriilor.
1960 Guvernul, în care ocupă o poziţie predomi-
nantă fratele lui Castro, Raul şi E. „Che"
Guevara, expropriază societăţile străine (SUA
răspund suspendând importul de zahăr), recu-
noaşte China Populara şi semnează contracte
comerciale în URSS şi ţările socialiste.
1961 Ruptură a relaţiilor diplomatice cu SUA (I);
eşuează încercarea unor exilaţi cubanezi, spri-
jiniţi de SUA, de a răsturna regimul castrisi
(debarcarea din Golful Porcilor, 17.IV); C. se
declară republică socialistă ( l .XII).
1962 SUA pun în aplicare blocajul C. (X) din cauza
instalării de baze pentru rachetele sovietice pe
insulă; URSS renunţă la baze, iar SUA acceptă
stătu quo cubanez.
1964 OSA expulzează C., considerată ţară-satelit a
URSS. Acord cu URSS, care face să fie depă-
şită criza zahărului.
1966 Castro convoacă la Havana o conferinţă „tricon-
tinentală" şi creează Organizaţia Latino-Ameri-
cană de Solidaritate (OLAS) pentru sprijinirea
acţiunilor revoluţionare în toate ţările latino-
americane.
1974-1975
Soldaţi cubanezi sunt trimişi în Africa (Angola,
Mozambic, Etiopia) în sprijinul mişcărilor de
independenţă.

1976 O nouă constituţie: Castro îşi asumă funcţia de
preşedinte al Consiliului de Stat (şef al guvernu-
lui şi preşedinte al republicii).
1980 Peste 120 000 cubanezi se refugiază în străină-
tate, în timpul unei liberalizări temporare a
emigraţiei imediat însă revocaţi
1989-1091
Castro se pronunţă împotriva noii orientări a
lui Gorbaciov (care răspunde prin refuzul an-
gajării sovietice în sprijin economic) şi izo-
lează din punct de vedere politic insula cuba-
neză, care cade vertiginos într-o extrem de gravă
criză economică.
1993 Confirmarea în urma alegerilor a lui Castro,
care deschide insula investiţiilor străine.
1996 Congresul SUA impune sancţiuni întreprin-
derilor care colaborează cu C.
1997 Contraofensiva diplomatică a lui Castro (des-
chidere spre Biserica catolică) atenuează izola-
rea politică a insulei.
1998 întâlnire istorică între Castro şi papa loan Paul Π (
18.I.), care se pronunţă împotriva embargoului
american.
Cubila! Han, v. Kubilai Han. cuius regio eius
religio, (credinţa prinţului e aceea a supuşilor)
principiu stabilit de dieta de la Augsburg ( 1555),
după războaiele religioase care au urmat Reformei,
conform căruia principilor din Sfântul Imperiu Roman
le era acordată deplina libertate de a-şi alege şi profesa
confesiunea luterană sau catolică. Supuşii săi trebuiau
să accepte confesiunea religioasă aleasă de principe
sau puteau să emigreze într-un stat al imperiului în
care să fie profesată confesiunea lor religioasă. Era ex-
clusă alegerea confesiunii calviniste. Pacea din Westfalia
( 1648) a extins principiu] libertăţii confesionale şi asupra
supuşilor şi pentru calvinism. CuUoden, bătălia de la,
a avut loc la 16.IV. 1746: ducele englez de Cumberland a
înfrânt aici trupele scoţiene ale lui Carol Eduard Stuart,
nepotul lui lacob II (care, revendicând tronul Scoţiei,
pusese stăpânire pe Edin-burg) spulberând pentru
totdeauna speranţele de autonomie a Scoţiei.
cultul personalităţii, formulă prin care a fost definită
exaltarea gândirii şi operei lui Stalin, căruia i-au fost
atribuite calităţi de infailibilitate, dar şi orice decizie
luată de guvernul ţării. Denunţat de Hruşciov în timpul
celui de-al XX-lea congres al PCUS (1956) drept cauză
primară a deviaţiilor stalinismului, cultul personalităţii
a stat la baza altor regimuri de tip personal: Mao,
Castro, Ceauşescu, Kim II Sung. Cumae, vechi oraş
din Campania, prima colonie greacă din Italia,
întemeiată de Calcis în jurul anului 750 î.Hr. în cursul
sec. VI, cu ajutorul Siracuzei, i-a alungat pe
CURIA ROMANA
etruscă din regiunea Campaniei, impunându-şi propria
stăpânire; a întemeiat mai multe oraşe, printre care şi
Neapole. Atacată de samniţi la sfârşitul sec. V î.Hr. a
intrat în orbita Romei, care în 338 i-a recunoscut statu-
tul de civitas sine suffragio şi prin urmare, pentru fideli-
tatea deosebită în timpul primului război punic, cetă-
ţenia (202).
Cunaxa, bătălia de la, Artaxerxes II a învins aici, în 401
î.Hr., armata fratelui său, Cyrus cel Tânăr, care se răzvrătise
împotriva lui. Lupta, povestită în Anabasis de Xenofon,
a înregistrat participarea, alături de prinţul învins, a unor
trupe greceşti comandate de spartanul Clearhos.
cuneiforme, scriere caracteristică asiro-babilonienilor
şi altor popoare din Orientul Apropiat din Antichitate.
La origine era ideografica; trecerea la fonetism a deter-
minat adoptarea unor semne grafice care, simplificate
în mod treptat, au căpătat în cele din urmă forma unor
caractere alcătuite din una sau mai multe prisme triun-
ghiulare (cumen)', aceste caractere erau gravate de la stânga
la dreapta cu un stilum ascuţit pe tăbliţa de argilă.
Cuneo, oraş din Piemont, capitală de provincie, înte-
meiat în jurul anului 1198, a fost comună liberă până la
jumătatea sec. XIII, când a trecut sub stăpânirea lui
Carol de Anjou (1259) care i-a acordat statut propriu,
privilegii speciale, cât şi dreptul de a bate monedă.
Intre 1281 şi 1382 a fost disputat de către familiile de
Anjou, Saluzzo, Visconti şi Savoia, căreia i-a aparţinut
în mod definitiv.
Cuoco, Vincenzo, om politic şi istoric din Neapole (Civila
campomarano, Molise, 1770-Neapole 1823). Influenţat
de gândirea lui G. B. Vico, a aderat la Republica
Partenopee (1799). Exilat la Milano după restauraţia
bourbonică, a publicat Eseu istoric asupra revolu/iei
de la Neapole ( 1801 ), în care definea Republica Parte-
nopee o „revoluţie pasivă", întrucât a fost realizată de
un grup restrâns de intelectuali fără nici cea mai mică
legătură cu doleanţele şi conştiinţa populară. Curia
romană, structură administrativă a Bisericii
catolice, a cărei definire s-a realizat, o dată cu confir-
marea primatului evident al Scaunului papal de la Roma,
în jurul persoanei papei. Din sec. XI lungul şir al
colaboratorilor şi înalţilor funcţionari a căpătat structuri
şi funcţii precise care, adesea, au servit drept model
pentru birocraţiile monarhiilor europene în momentul
înfiripării lor. Cancelaria se ocupa de treburile admi-
nistrative, camera apostolică (condusă de trezorier, se
ocupa de finanţe, in timp ce trei tribunale exercitau
funcţia judiciară. Colegiul cardinalilor (consistoriul)
colabora îndeaproape la funcţia de guvernare exercitată
de papă. Sixtus V (l 585-1590) a înfiinţat congregaţiile
cardinalilor (din acest moment adevărate axe de susţinere
ale Curiei romane), înzestrate cu o largă autoritate în
cadrul unor problematici specifice şi acaparate în mod
513
CURIALES
treptat de către prelaţii italieni. C. r, a căpătat un rol
din ce în ce mai important în sec. XIX, o dată cu proce-
sul de centralizare in jurul Romei şi cu exaltarea persoa-
nei papei, în 1908 Pius X şi în 1967 Paul VI au luat
măsuri de reformare a ei şi au decretat statutul central
pe care-1 ocupa în ierarhie Secretariatul de Stat, propu-
nând chiar internaţionalizarea Curiei romane.
curiales, în Imperiul roman târziu, cei care aparţineau
consiliilor : aunicipale; se putea intra în aceste organisme
gratie unor însuşiri speciale, ca de exemplu: naşterea
sau domiciliul în oraşul respectiv sau condiţia de libert.
Iniţial electivă, numirea în funcţiile de c. devenit mai
târziu obligatorie şi ereditară. Curiati, v. Horafi şi
Curiati. curie, cea mai veche diviziune politică a
poporului roman, datând din epoca regală, bază a
organizaţiei militare şi a sistemului de reprezentare în
adunarea cetăţenească. C. erau în număr de 30, l O
pentru fiecare din triburile originare, fiecare având în
frunte un curia şi un loc propriu de cult.
Curius Dentatus, Manlius, comandant militar roman
(cea 330-270 î.C:). Consul în 290 şi in 275 î.Hr., a luptat
şi i-a învins pe samniţi şi sabini şi pe galii senoni (al căror
teritoriu 1-a anexat până la Rimini) şi s-a opus cu succes
lui Pyrrus (275) şi lucanilor (274). Simplitatea şi inte-
gritatea lui au făcut din el arhetipul romanului antic.
curs forţat, regim de circulaţie monetară în care biletele
de bancă trebuie să fie acceptate pentru plată, lipsite
fiind de valoare intrinsecă, dar nu pot fi convertite în
aur, sau, din 1971, în urma suspendării convertibilităţii
dolarului în aur, în alte valute. In Italia a fost declarat în
1866 de guvernul Lamarmora pentru a putea face faţă,
printr-o amplificare a mijloacelor circulante, cheltuie-
lilor necesare iminentului război de independentă; a
fost abolit în 1882 de către guvernul Depretis. cursus
honorum, organizarea, fixată prin lege în 180 î.Hr.,
conform căreia erau ocupate funcţiile publice în Roma
antică: pentru cei care aparţineau ordinului senatorial
succesiunea era asigurată de cvestură, pretură şi consu-
lat; pentru ordinul ecvestru c. h. era mai puţin rigid şi
culmina cu învestirea în prefecturi prestigioase, precum
cea din Egipt şi cea de preferat al pretoriului. Curta
tone, comună în provincia Mantova, locul unei bătălii
din 29.V.1848, în timpul primului război de
independenţă, împreună cu învecinată Montanara, între
7000 de voluntari toscani şi 40 000 de austrieci care
încercau să-i ia prin surprindere pe piemontezii angajaţi
în asediul oraşului Peschiera. Deşi constrânşi, în cele din
urmă, să se retragă, prin rezistenţa lor voluntarii au facilitat
victoria piemontezilor lui Goito din ziua următoare.
Curte Constituţională, organ al statului care arc drept
de judecată asupra controverselor legate de legitimitatea
constituţională a legilor şi a actelor cu caracter de lege
514
emanate de către stat şi de către regiuni, asupra conflic-
telor privind atribuţiile dintre puterea de stat şi regiuni,
asupra acuzaţiilor aduse preşedintelui republicii şi mi-
niştrilor, asupra posibilităţii admiterii propunerilor
pentru referendumul de abrogare, în Italia, C.C. este
alcătuită din 15 membri, numiţi o treime de către preşe-
dintele republicii, o treime de Parlament şi o treime de
Curtea de Casaţie, de Consiliul de Stat şi Curtea de Conturi.
Prevăzută prin Constituţie, Curtea Constituţională a
fost înfiinţată în 1995.
curte, reşedinţă a suveranilor şi, prin extensie, a întregu-
lui personal angajat pentru îngrijirea ei. Până la apariţia
statului modern şi a parlamentelor, administraţia c. şi
administraţia statului (reprezentat de către suveran)
au coincis.
• Curtea în Antichitate, încă din Egiptul antic trăiau la
curte guvernatorul provinciilor din sud şi câţiva înalţi
funcţionari care supravegheau felul în care erau admi-
nistrate justiţia, tezaurul şi agricultura, în jurul regilor
persani au apărut c. destul de bine orânduite, dar abia
o dată cu monarhiile elenistice (sec. ΙΙΙ-Π î.Hr.) se poate
vorbi de o c. organizată după o ierarhie bine definită şi
cu continuitate de-a lungul timpului: alături de rudele
regelui şi de persoanele recrutate dintre familiile nobile
stăteau aici comandanţii gărzilor de corp, prietenii şi
slujitorii regali, slugile care veneau în contact direct cu
persoana regelui (primii ca importanţă erau camerierul
sau marele şambelan, iniţial având în grijă curăţenia
camerelor personale ale suveranului şi în curând princi-
palul lui sfetnic; marele vânător şi marele paharnic,
responsabili cu aprovizionarea; scutierul, cu responsa-
bilităţi militare; medicul regelui). Regele în activitatea
lui de conducere se folosea şi de un consiliu special sau
un sinedriu, de un secretar pentru a se ocupa de relaţiile
cu ceilalţi suverani şi cu nobilimea (secretar de stat), cât şi
de un redactor de scrisori care întocmea scrisorile şt păstra
sigiliul regelui, prin care garanta autenticitatea documen-
telor emanate de cancelarie. Modelul elenistic a fost
copiat de împăraţii romani, în special în timpul lui
Constantin (sec. IV); o deosebită importanţă au căpătat
prefectul pretoriului (şeful gărzii de corp), responsabilii
cu cheltuielile curţii, şefii secretariatului şi ai oficiului
de decrete şi petiţii şi funcţionarii care-1 ajutau pe împărat
în exercitarea dreptăţii.
• Curtea carolingiană. Carol cel Mare, urmând tradiţia
germană, a avut o c. itinerantă până în 794, când la
Aachen a construit un palat mare care a devenit sediu
pentru administraţia de stat şi pentru Schola Palatina,
unde i-a strâns pe cei mai mari oameni de cultură din
regat, după un model reprodus la scară mică în tot Evul
Mediu de către seniorii locali. Din ce în ce mai mult c.
a devenit mediul privilegiat al artelor şi literelor în
care se dovedea a fi dominant aspectul formal al unui

ceremonial reglementat în cele mai mici amănunte
printr-o etichetă rigidă.
• Curtea modernă. Instalarea la c. a unor birocraţi de
profesie, de provenienţă nearistocrată, a caracterizat c.
marilor monarhii din epoca modernă, în care suveranul
s-a separat treptat de restul lumii izolându-se în viaţa
de la c. Guvernarea starului era lăsată pe seama birocra
ţiei (v.), în timp ce aristocraţiei (v.) îi erau încredinţate
funcţii onorifice lipsite de importanţă politică reală.
Celebru - nu numai prin importanţa avută în istoria
Franţei, dar şi ca model pentru întreaga Europă - a fost
exemplul c. reunite de suveranii Franţei la reşedinţa de
la Versailles, construită în sec. XVIII de către Ludovic
XIV. O dată cu afirmarea monarhiilor constituţionale
în sec. XIX, curtenii şi-au pierdut treptat din semni
ficaţia politică.
curte, economie de (economie închisă), sistem economic
din Europa în Evul Mediu timpuriu, îşi ia numele de la
curtis, forma de gospodărire agricolă cea mai răspândită,
în care se distingea o pars massaricia, împărţită în loturi
de pământ (matisi) încredinţate cultivatorilor în schimbul
unei părţi din recoltă şi a unor prestări de servicii sub
formă de muncă (corvées) pe pământul administrat în
mod direct de către proprietar (pars dominica).
• Evoluţia sistemului de economie de curte. Curtis a
luat naştere, după căderea Imperiului roman, prin gre
farea unor raporturi tipice societăţii germanice pe struc
tura latină târzie a vili f i. Abia din sec. VIII s-a afirmat
în Italia un embrion de economie închisă împărţită între
pars dominica şi pars massaricia, în timp ce corvées
au fost introduse în Italia de către franci, în a doua
jumătate a sec. VIII. în paralel a crescut marea proprie
tate în dauna celei mici, în ciuda numeroaselor încercări
ale regilor carolingieni de a-i apăra pe micii proprietari
liberi (exercitales) pentru a nu-i lăsa pe marii proprietari
din regat să devină prea puternici, în Italia centrală şi
meridională neocupată de franci nu s-a răspândit e. de c.
şi terenul agricol era dat în întregime spre concesionare
cultivatorilor. E. de c. nu era - aşa cum s-a crezut multă
vreme - un sistem economic închis, pentru că curtis nu
era o gospodărie întru totul autosuficientă. Alături de
ea au înflorit schimburi comerciale, dar cel mai adesea
aveau raporturi cu abaţiile (v.) sau cu parohiile.
• Pierderea libertăţii şi declinul economiei de curte.
Tot în Italia s-a răspândit în sec. IX contractul de nivel
prin care micii proprietari îşi încredinţau propriile
bunuri în schimbul protecţiei unui senior care le dădea
din nou tot lor spre administrare. O astfel de pierdere
a proprietăţii a atras după sine şi pierderea substanţială
a libertăţii personale a cultivatorilor, care în sec. XI au
fost integraţi în proprietatea funciară a seniorului. E. de
c. a intrat în criză atunci când a dispărut de fapt deose
birea dintre lucrătorii cu statut de şerb şi lucrătorii
CUSTOZA
liberi şi deci şi cea dintre pars dominica şi pars massa-
ricia. De-acum toţi lucrătorii erau şerbi care cultivau
pământurile unui senior fără să-şi mai păstreze o parte
din recoltă.
Curtea de Conturi, suprem organ de control al statu-
lui, care îndeplineşte şi funcţii jurisdicţionalc: exercită
controlul preventiv al legitimităţii acţiunilor guvernu-
lui şi cel ulterior asupra gestiunii bugetului de stat;
exercită funcţia jurisdicţională faţă de angajaţii de stat
cu privire la responsabilitatea lor civilă şi contabilă.
Curtea europeană a drepturilor omului, organ
internaţional de justiţie, instituit prin Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului, pe care statele membre
sunt obligate să Ic garanteze. Este alcătuită din 17
judecători sau în compoziţie restrânsă (gradul I) din 5
judecători. Din 1998 a inclus şi Comisia europeană a
drepturilor omului.
Curtea Internaţională de Justiţie, organ al ONU
care exercită activitate jurisdicţională pe baza unui drept
internaţional, garantând şi forme de arbitraj voluntar.
Este alcătuită din 15 judecători aleşi, independent de
naţionalitatea lor, dintre jurişti cu cea mai înaltă probi-
tate morală şi competenţă în dreptul internaţional. Insti-
tuită în 1946, pe trunchiul unui organ anterior al Socie-
tăţii Naţiunilor, are sediul la Haga. Curtea penali
Internaţională (ICC, International Criminal Court),
organ juridic internaţional constituit în scopul de a
judeca pe cei responsabili individual de crime
împotriva umanităţii. Instituirea ei, stabilită la Roma
în 1998 sub egida ONU, a trebuit să fie ratificată de cel
puţin 60 de state. Sediul este la Haga. Curzon of
Kedleston, George Nathaniel I, marchiz de. om
politic britanic (Kedleston 1859-Londra 1925).
Conservator, vicerege al Indiei (l 899-1905), a realizat
în această ţară reforme administrative importante şi
eficiente. Ministru de externe (1919-1924), s-a opus
ocupării de către francezi a bazinului Ruhr şi a fost
primul care a propus linia de frontieră ruso-poloneză,
ncacceptată în acel moment, dar care a devenit graniţa
dintre cele două ţări după cel de-al doilea război mondial,
cuşiţi v. Kush
Custer, George Armstrong, militar american (New
Rumley, Ohio, 1839-Crow Agency, Montana, 1876).
Cu gradul de locotencnt-colonel, din 1866 a condus
regimentul 7 de cavalerie împotriva triburilor indiene
din marile preerii. I-a masacrat pe cheyennii din sud, la
Washita ( 1868). Surprins de tribul sioux lângă râul Little
Big Hom, la 25.VI. 1876 şi-a pierdut viaţa împreună cu
tot regimentul său.
Custoza, localitate în provincia Verona, scenă a două
bătălii din perioada Risorgimento-ului. în primul război
de independenţă mareşalul austriac Radetzky i-a învins
pe piemontezii comandaţi de regele Carlo Alberto
515
CVADRUPLA ALIANŢĂ
(23-25.VII.1848). în cel de-al treilea război de
independentă, austriecii comandati de arhiducele Albert
de Habsburg, deşi erau inferiori ca număr, i-au învins
pe italieni, comandaţi de A. La Marmora, din cauza
greşelilor şi neînţelegerilor dintre generalii italieni
(23.VI.1866).
Cvadrupla alianţă, numele a patru tratate internaţio-
nale: l ) Acordul semnat la Londra, în iulie-august 1718,
între Marea Britanic, Franţa, Olanda şi Imperiul
habsburgic pentru a pune capăt planului de recucerire
a teritoriilor italiene de către Spania. 2) Alianţa încheiată
la 20.XI. 1815 între Marea Britanie, Austria, Rusia şi
Prusia: obliga puterile respective să-i excludă de la
tronul francez pe membrii familiei Bonaparte şi să
menţină clauzele tratatului de pace cu Franţa, iniţiind
un sistem de contacte diplomatice regulate (v. diplo-
macy by conference). 3) Acordul semnat la 22.IV. 1834
de Marea Britanie, Franţa şi guvernele constituţionale
ale reginelor Isabcla II a Spaniei şi Măria II a Portugaliei:
prevedea colaborarea dintre cele două suverane şi
sprijinul franco-britanic împotriva pretendenţilor reac-
ţionari Don Carlos şi Don Miguel. cvazS (quari),
popor germani din Antichitate, aparţinând etniei
suebilor. în anul 8 î.Hr, s-au stabilit în actuala
Moravie, în sec II d.Hr., împreună cu marcomanii au
întreprins multe atacuri împotriva Imperiului roman
şi, în timpul lui Marcus Aurelius, un raid al lor a ajuns
până la Aquilea (cea 166), dar au fost înfrânţi şi au
încheiat o pace cu împăratul Commodus. în sec. I V, şi-
au reluat incursiunile în regiunile Illirium, Norico şi
Pannonia. în sec. V, s-au unit cu vandalii şi cu alanii în
vederea cuceririi Spaniei.
cvestor, magistrat roman numit de către consuli, la
început însărcinat să cerceteze crimele de omucidere,
în perioada republicană, competenţele c. (al căror
număr a crescut până la 20) s-au extins la controlul
activităţilor financiare şi fiscale, apoi la guvernarea
unor provincii. Funcţia de c., în care titularul era numit,
de obicei, între 27 şi 30 de ani, era prima treaptă din
cursus honorum.
eviriti (quiriti), sinonim (de obicei folosit în formulele
oficiale) pentru „cetăţeni romani"; conform tradiţiei,
se referea la primii locuitori de pe Quirinal, sabinii,
care vor fi părtaşi la întemeierea Romei. CVL v.
Corpul de Voluntari ai Libertăţii Cyaxares, rege al
mezilor (n. 625-m. 584 Î.Hr.). Fiu şi urmaş al lui
Fraorte (633 î.Hr.) a distrus puterea asiriană şi capitala
Ninive (612), datorită alianţei cu babilonienii.
Cybo, familie nobilă de origine gcnoveză, căreia i-a
aparţinut şi Giovanni Battista (1432-1492), papă cu
numele de Inocentul VIII (1484-1892). Familia C. a
pus stăpânire mai târziu pe marchizatul Massa şi
Carrara datorită căsătoriei dintre Lorenzo ( 1500-1549)
şi Ricciarda Malaspina. Fiul său Alberico l (l 529-1623)
a fost adevăratul iniţiator al senioriei de Massa şi a
căpătat dublul nume de familie de Cybo-Malaspina.
Cyrankiewicz,Joie/ om politic polonez (Tamów 1911-
Varşovia 1989). Secretar al Partidului Socialist, a promo-
vat fuziunea acestuia cu comuniştii în Partidul Munci-
toresc Unificat Polonez (POUP, 1948). Şef al guvernului
(1947-1952 şi 1955-1970), a fost îndepărtat din funcţie
în urma protestelor populare din decembrie 1970.
Cyrus cel Mare (n. cea. 590-m. 529 î.Hr.) suveran
persan (558-529 î.Hr.), fondator al dinastiei Ahemeni-
zilor, I-a urmat tatălui său Cambyses, i-a eliberat pe
persani de sub stăpânirea mezilor, pe al căror rege Astya-
ges 1-a învins, ocupându-i teritoriile (553-550 î.Hr.); a
cucerit Lidia (546), făcându-1 prizonier pe regele Cresus,
oraşele greceşti din Asia Mică şi Babilonul (539). între
546 şi 540 a supus provinciile din răsăritul Persici până
la râul laxartes. A murit în 529 luptând împotriva sciţilor
masageţi. în Biblie este amintit pentru că i-a eliberat pe
prizonieri din Babilon şi le-a permis să se întoarcă în
patrie. A fost renumit în lumea antică pentru toleranţa
sa religioasă, clemenţa faţă de cei învinşi, grija faţă de
supuşi şi spiritul de dreptate: imaginea lui de suveran
ideal a fost prezentată de către Xenofon în Cyropedia.
Cyrus cel Tânăr, fiul mai mic al regelui Persici, Darius
II (n. 423-Cunaxa 40) î.Hr.). Numit vicerege al Asiei
Mici (408), la moartea tatălui său, în 404, a încercat
să-1 asasineze pe fratele său mai mare, Artaxerxes, iar
mai târziu a organizat împotriva lui o armată de merce-
nari greci. Şi-a pierdut însă viaţa în bătălia de la Cunaxa.
Viaţa sa a fost povestită de Xenofon în Anabasis.
Cyzic, oraş din Asia Mică pe coasta de sud a Propon-
tidei. Colonie a Miletului, a fost supus de lidieni şi
persani. Eliberat de sub dominaţia lor, a intrat în Liga
ateniană, în împrejurimile C., Alcibiade a obţinut o
victorie navală asupra flotei spartane în 410 î.Hr.
Czartoryski, familie princiară poloneză care a avut o
deosebită influenţă în evenimentele din Polonia din sec.
XVHI-XIX. Adam Jerzy (1770-1861) a fost ministru
de externe al ţarului Alexandru I, iar la congresul de la
Viena ( 1815) a obţinut reconstituirea regatului Poloniei,
dar nu şi independenţa lui; a fost unul din protagoniştii
revoluţiei antiruseşti din 1830-1831.
516

Dabormida, Giuseppe, general şi om politic piemontez
(Verrua, Savoia, Torino, 1799-Buriasco, Torino, 1869).
Ministru de război şi comandant al armatei în războiul
de independentă din 1848, apoi ministru de externe (
1852-1855), a demisionat din cauza neînţelegerilor în
privinţa participării la războiul Crimeii; a fost din nou
ministru de externe în guvernul La Marmora (1859-
1860). Dabrowski, sau Dombrowski, Jan Henryk,
militar polonez (Pierszowice 1755-Winagora 1818).
După ce a luptat împotriva ruşilor în 1794, a fost exilat
în Franţa şi a participat la toate campaniile lui
Napoleon la comanda unei legiuni poloneze. A dat
numele imnului naţional al republicii poloneze.
Dachau, localitate germană în apropiere de München,
din 1933 sediu al primului lagăr de concentrare nazist
administrat de S.S., destinat criminalilor de drept comun
şi adversarilor politici, iar după A/«cWwjs-ul cu Austria
evreilor din această ţară. Prizonierii au fost adesea
obiectul unor experimente medicale şi pseudoştiinţifice.
Aici şi-au pierdut viaţa, după unele estimări, circa 70 000
de persoane.
Dacia, regiune istorică echivalentă cu România de azi.
La sfârşitul sec. I d.Hr., triburile dace sub conducerea
lui Decebal au ameninţat frontiera danubiană a
Imperiului roman, provocând, mai întâi, reacţia lui Domi-
ţian şi apoi pe cea a lui Traian, care prin două campanii
(101 şi 105) a supus regiunea, care a fost părăsită de
Aurelian în 271 în urma invaziilor goţilor. Dahomey,
v. Benin.
Dahrendorf , Ralph, sociolog şi politolog german
(Hamburg 1929). A studiat conflictele sociale din
societăţile avansate (Clase j; conflicte de clasă în
societatea industrială, 1957), criticând atât marxismul,
cât şi liberalismul clasic. Este printre cei mai autorizaţi
susţinători ai unui neoliberalism atent atât la
drepturile cetăţeneşti, cât şi la problemele sociale
(Libertatea care se schimbă, 1979; Cvadratura
cercului, 1996). daiaci, sau dayak, populaţie paleo-
indoneziană din Borneo, agricultori muncind
pământul cu sapa, crescători de animale şi vânători.
Trăiesc în locuinţe lacustre multifamilialc. Grupurile
sunt împărţite după criterii teritoriale şi pe categorii
de vârstă, caracterizându-se prin ritualuri de trecere
care implică mutilări rituale de o rară sălbăticie.
Daimler Benz, societate germană constituită în 1926
la Untertürkheim (Stuttgart) pentu producerea de auto-
vehicule şi motoare pentru nave, avioane şi locomotive.
Născută prin fuziunea dintre Daimler Motoren
Gesellschaft din Berlin şi Benz & C. din Mannheim,
se află la vârfurile sectorului mondial al automobilismului
de calitate cu marca Mercedes. Controlează între-
prinderi în sectorul aparatelor electrice de uz casnic şi
a instrumentarului aérospatial. daimyo, seniori
feudali (jap.: mare nume) japonezi. Şi-au afirmat
autonomia ca urmare a slăbirii puterii şogunilor (a
doua jumătate a sec. XV), dând naştere unei serii de
mici principate aflate în permanentă în luptă între ele.
O dată cu venirea la putere a dinastiei Tokugawa
(sec. XVII), au fost din nou supuşi controlului
şogunilor.
Daladier, Edouard, om politic francez (Carpentras
1884-Paris 1970). Deputat radical socialist, prim-mi-
nistru în 1933-1934, s-a aflat printre promotorii
Frontului Popular şi a fost ministru al apărării în guver-
nele lui L. Blum (l 936-38). Din nou şef al guvernului,
a dus o politică de appeasement (v.), faţă de Germania
şi Italia (1938), semnând acordul de la München şi
împiedicând o înţelegere cu URSS eu caracter anti-
hitlerist, în ajunul celui de-al doilea război mondial a
scos în afara legii partidul comunist în urma tratatului
germano-sovietic ( 1939). A declarat război Germaniei
(IX. 1939) după ce aceasta a invadat Polonia. Demi-
sionar în 1940, a fost predat nemţilor de guvernul de la
Vichy şi a fost deportat ( 1943). După război a revenit
în viaţa politică.
Dalai-lama, şeful suprem al budiştilor tibetani; cuvân-
tul înseamnă „maestru a cărui înţelepciune este mare
cât oceanul". D.-l., şef al mănăstirii de la Lhasa, este
considerat ca reîncarnarea lui bodhisattva (bărbat
luminat care renunţă la Nirvana şi se reîncarnează pentru
a contribui la progresul spiritual al omenirii) Avaloki-
tesvara: când moare, călugării budişti hotărăsc în ce
copil se va reîncarna; copilul devine în mod automat
noul D.-l. în 1577, mongolii i-au recunoscut pe D.-l.
drept suverani ai Tibetului, care au devenit în felul
acesta o monarhie absolută teocrată. Al 14-lea D.-l.,
Tenzin Gyatso, a fost obligat să ia calea exilului ( 1959)
de ocupaţia chineză din Tibet; în 1989 a ob(inut premiul
Nobel pentru pace.
D'Alembert, Jean-Baptiste, v. Alembert, Jean-Bap-
tiste Le Rond â".
Dalhousie, James Brown-Ramsay, marchiz de, om
politic britanic (Dalhousie Castle, Scoţia, 1812-1860).
Guvernator general al Indiei ( 1848-1856), a modernizat
şi centralizat administrarea teritoriilor supuse
Companiei Indiilor. în urma războiului împotriva tri-
burilor sikh şi a celui de-al doilea război anglo-birma-
nez, a anexat Punjabul şi Pegu. Dalla Chiesa, Carlo
Alberto, general de carabinieri italian (Saluzzo 1929-
Palermo 1982). în 1974 a organizat un nucleu special
antiterorism care a obţinut strălucite victorii împotriva
Brigăzilor Roşii. Numit prefect de Palermo (2.IV.
1982), nu s-a bucurat de o susţinere
DALMAŢIA
politică adecvată. A fost ucis împreună cu soţia şi un
agent din escorta sa într-un atentat mafiot în 3.IX. 1982.
Dalmaţia, regiune isterico-geografica de coastă din
Peninsula Balcanică. La început locuită de populaţii
de origine iliră şi colonizată în sec. IV î.Hr. de greci, a
fost cucerită de Roma în 117 î.Hr. Din sec. V a fost
ocupată de heruli, ostrogoti, avari şi croati, până când,
în sec. VIII, a fost integrată în Imperiul de Răsărit, tn
sec. XI a trecut sub protecţia Veneţiei, care şi-a dispu-
tat-o timp îndelungat cu Ungaria; după dizolvarea
republicii veneţiene ( 1797), D. a trecut sub stăpânirea
Austriei. Promisă Italiei prin tratatul de la Londra
(1915), după primul război mondial a fost, însă, cedată
Iugoslaviei. Ocupată de trupele italiene şi de forţele
croate în timpul celui de-al doilea război mondial, a
revenit Iugoslaviei după război, fiind teritorial împăr-
ţită între republicile Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi
Muntenegru. în 1991 -1992 a fost implicată în conflic-
tele armate dintre sârbi şi croaţi. Damasc, oraş arab,
capitala Siriei. Originile sale datează probabil din sec.
XIX î.Hr.; s-a aflat mult timp sub controlul egiptean
(cea sec. XV-XI Î.Hr.) şi pentru scurt timp sub
stăpânirea Israelului (epoca lui David, cea 1000 î.Hr).
Devenind capitala unui stat aramaic, a reuşit să
controleze o mare parte a traficului de caravane din zonă.
In 732 î.Hr. a fost supus de asirieni, apoi de
babilonieni (610), de perşi (538) şi de seleucizi. în 66
î.Hr. a fost cucerit de Roma şi a rămas în mâinile roma-
nilor, iar mai târziu ale bizantinilor până la cucerirea
arabă (633 î.Hr.). Capitală a imperiului omeyyad, a
decăzut o dată cu venirea la putere a Abbasizilor (750
d.Hr.). După ce a rezistat în faţa încercărilor de cucerire
ale cruciaţilor, a fost ocupat de otomani (1516-1918).
Din 1945 este capitala noului stat sirian. Damiani, v.
Pier Damiani.
Dampier, William, navigator englez (East Cokercca 1652-
Londra 1715). Corsar împotriva spaniolilor în Caraïbe,
a cercetat coastele Australiei (1699) şi a explorat
Timorul şi Noua Guinee.
Dandolo, familie de nobili veneţieni datând din sec. X.
A dat Veneţiei patru dogi. Enrico (Veneţia, cea 1108-
1205), ales în 1192, a fost cel care a instaurat puterea
politică şi comercială a Veneţiei în Orient, cucerind în
timpul celei de a IV-a cruciade (1202) Zara, Cicladele,
Candia, Insulele Ionice şi Eubeea. Giovanni (m. I289),
ales doge în 1280, aluptat împotriva rebelilor din Trieste,
sprijiniţi de patriarhul din Aquileia. Francesco (m. 1339),
doge de la 1329 până în 1339, a extins domeniile
veneţiene pe uscat, luându-i familiei Scala Treviso şi
Bassano. Andrea (Veneţia cea 1307-1354), doge de la
1343 până la 1354, a luptat împotriva republicii Genova
şi împotriva turcilor şi a alcătuit culegeri de tratate şi
documente istorice ale republicii Serenissime.
518
Danemarca, stat în Europa de nord. Sup.: 43 093 kmz.
Pop.: 5 205 000loc. Capii.: Copenhaga. Limba: daneza.
Relig.: protestantă. Vecini: N şi V Marea Nordului, E
Marea Baltică, S Germania. Forma de stat: monarhie
constituţională.
Evenimentele istorice din D. sunt strâns legate de posi-
bilitatea ei de a controla accesul la Marea Baltică.
Protagonistă a istoriei europene între Evul Mediu şi
epoca modernă, D. a trebuit mai târziu să cedeze locul
unor vecini puternici, precum Suedia şi Germania,
consolidându-şi între sec. XIX şi XX un regim de
monarhie constituţională şi înregistrând un înalt nivel
de bunăstare şi de progres civil. Cea 500 d.Hr.
Vikingii se instalează în teritoriile ocupate până atunci de
cimbri, iuţi şi angli. Sec.VIII-X
Crearea unui regat unitar sub conducerea mai multor
dinastii războinice; convertirea la creştinism a regelui
Harald Dinte Albastru (cea 960). 986-1014
Domnia lui Sven Barbă Bifurcată: ocuparea Angliei
(l 013). 1014-1042
Canut (Knud) cel Mare este încoronat rege al
Angliei (1016), al D. (1018) şi al Norvegiei (
1028), obţinând în felul acesta controlul asupra Mării
Nordului în întregime. La moartea sa, regatul se
dezmembrează, iar D. va fi stăpânită de Norvegia.
1157-1182
Domnia lui Valdemar I cel Mare, care orientează puterea
daneză spre Marea Baltică. 1259-1286
Domnia lui Erik V: opoziţia înverşunată a nobilimii îl
constrânge să semneze o Magna Charta prin care
stabilea ca Dietele să se ţină anual. 1286-1370
Războaie împotriva Norvegiei, Suediei şi Hansei,
încheiate cu pacea de la Stralsund ( 1370), care asigură
D. hegemonia asupra Mării Baltice. 1397 Uniunea
de la Kalmar: regina Margareta uneşte
coroanele D., Norvegiei şi Suediei. 1523
Uniunea de la Kalmar se dezmembrează prin
proclamarea independentei Suediei.
1534-1559
Domnia lui Christian III: luteranismul devine religie
de stat (1536); războaie civile şi persecuţii împotriva
catolicilor. 1588-1648
Sub Christian IV D. ia parte la Războiul de
treizeci de ani şi este învinsă de Suedia (pacea
de la Brömsebro, 1645)

1670-1730
Sub Christian V şi Frederik IV D. este angajată
în noi războaie împotriva Suediei: sfârşitul lor
nefavorabil marchează redimensionarea defi-
nitivă a puterii daneze.
1751-1810
Epoca reformelor interne, în special sub ministrul
J.F. Struensee: abolirea serbiei şi a breslelor,
recunoaşterea libertăţilor individuale şi a presei,
tolcranfă religioasă.
1800-1814
Antrenată în războaiele napoleoniene, D. se
aliază cu Franta; trebuie să cedeze (pacea de la
Kiel) Norvegia Suediei şi schimbă cu Prusia
Pomerania pentru ducatul de Lauenburg.
1849 Frederik VII acordă o constituţie liberală; război
pentru Schleswig cu Prusia.
1863-1906
Domnia lui Christian IX, care pune temelia
dinastiei Sonderburg-Glucksburg.
1864 Războiul ducatelor cu Prusia, care se încheie
cu înfrângerea D. şi cu pierderea teritoriilor
Schleswig, Holstein şi Laucnburg.
1906-1912
Domnia lui Frederik VIII.
1912-1947
Domnia lui Christian X.
1915 Este aprobat votul universal pentru femei.
1920 După primul război mondial, în timpul căruia
D. a rămas neutră, teritoriul Schleswig de nord
este anexat D. în urma unui plebiscit.
1924-1942
Ample programe de reforme sociale ale guver-
nelor social-démocrate ale lui Th. Stauning.
1940-1945
Ocupaţia germană în timpul celui de-al doilea
război mondial.
1947-1972
Domnia lui Frederik IX.
1947-1968
Guverne social-démocrate.
1949 Danemarca aderă la Pactul Nord-Atlantic.
1953 O nouă constituţie introduce un sistem parla-
mentar unicameral. Groenlanda obţine un regim
de autonomie internă.
1971 Revenirea la putere a social-democraţilor (până
în 1973), care formează guverne de coaliţie.
1972 Margareta II îi urmează lui Frederik IX.
1973 Aderarea la Comunitatea Europeană.
1984-1993
Guverne cu majoritate conservatoare ale lui P.
Schlüter. în 1992,50,7 %din alegători resping
aderarea la tratatul comunitar de la Maastricht.
DANTE ALIGHIERI
1993 Social-democraţii revin la guvernare într-o coa-
liţie cu forţele de dreapta, radicale şi creştin-
populare. Premierul P.N.Rasmussen, după ce
obţine derogări importante în materie de apărare,
monedă unică şi politică socială, propune şi ob-
ţine un nou referendum cu privire la tratatul de
la Maastricht (56 % din răspunsuri afirmative).
1994 Creşte numărul de voturi antiaderare la Comu-
nitatea Europeană la alegerile europene, câştigă
teren liberalii la alegerile politice anticipate.
Rasmusen rămâne la conducerea unei noi
coaliţii de centru-stânga.
1998 Alegerile legislative îl confirmă pe P.N. Rasmussen
la putere. Populaţia acceptă Tratatul de la
Amsterdam (55% voturi favorabile). 1999-2000
Tendinţe independentistc în Insulele Feroë şi
în Groenlanda.
D'Annunzio, Gabriele, scriitor şi om politic (Pescara,
1863-Gardone Riviera 1938). Cel mai de seamă repre-
zentant al decandentismului italian, deputat între 1897
şi 1901, şi-a demonstrat şi în politică concepţia esteti-
zantă despre acţiune: ales de extrema dreapta, în timpul
unei şedinţe din martie 1900, a trecut într-o manieră
teatrală în banca forţelor de stânga, proclamând că
„merge spre viaţă". Poet al naţionalismului italian, care
tocmai începuse să se afirme, şi aflându-se printre
protagoniştii intervenţionismului, s-a înrolat ca voluntar
în primul război mondial (celebre au rămas zborul său
cu avionul deasupra Vienei de la 9. VIII. 1918 şi partici-
parea la farsa de la Buccari, la 11 .II. 1918). Din septem-
brie 1919 până în ianuarie 1921, în fruntea câtorva mii
de „legionari" a ocupat oraşul Fiume (v.), a cărui anexare
la Italia era mult discutată în acea vreme, în ciuda enormei
popularităţi, nu a avut totuşi nici un rol în venirea la
putere a fascismului şi nici în cadrul acestui regim, care,
deşi i-a dat toate onorurile, l-a izolat în mod treptat.
Dante Alighieri, poet, scriitor, şi om politic italian
(Florenţa 1265-Ravcnna 1321 ). A participat la bătălia
de la Campaldino ( 1289) de partea guelfilor triumfători.
in 1300 a fost ales prior, în lupta internă din cadrul
partidului guelf s-a situat de partea Guelfilor Albi şi a
fost mai târziu demis şi condamnat la moarte în contu-
macie în 1302, când Guelfîi Negrii au ajuns la putere.
De atunci şi până la sfârşitul vieţii, D. a peregrinat,
aflându-se în exil, pe la diferite curţi de nobili din Italia,
punându-şi zadarnic speranţa în împăratul Henric VII
pentru a se putea întoarce la Florenţa, în afară de Divina
Comedie (în care aluziile politice sunt numeroase) D. a
scris opere de interes politic: Banchetul şi tratatul De
Monarchia, în care a prezentat o viziune foarte ideali-
zată a imperiului universal, lipsit de orice tutelă a papa-
lităţii, ca un instrument al păcii şi al libertăţii.
519
DANTON
Danton, Georges-Jacques, om politic francez (Arcis-
sur-Aube 1759-Paris 1974). Avocat al consiliului regelui
(1789-1791), după izbucnirea Revoluţiei franceze a
întemeiat clubul cordelierilor ( 1790) şi s-a remarcat ca
un mare agitator al maselor.
• Tribun revolutionär. După tentativa de fugă a lui
Ludovic XVI ( 1791 ), s-a situat în fruntea mişcării care
cerea detronarea regelui şi instaurarea republicii. Numit
ministru al justiţiei (11.VIII. 1792), a fost considerat
responsabil, alături de alţi revoluţionari, de masacrarea
persoanelor suspecte aflate în închisorile din Paris
(masacrul din septembrie). Ales în Convenţie, a devenit
unul din capii montagnarzilor. Deşi acuzat de abuz de
putere de către Marat, Robespierre şi de girondini, a
avut un rol de prim ordin în conducerea politică a Franţei,
propunând şi făcând să fie aprobată instituirea unui
tribunal revoluţionar şi a Comitetului Salvării Publice,
al cărui membru a şi fost.
• Politica externă, în interiorul Comitetului, D. a contri-
buit la orientarea politicii externe a Franţei revoluţio-
nare, negociind neutralitatea Marii Britanii şi iniţiind
tratative separate cu Prusia şi Savoia, în ianuarie 1793,
sprijinindu-se pe doctrina „graniţelor naturale" a cerut
anexarea Belgiei şi a făcut să se aprobe şi apoi să i se
încredinţeze generalului Dumouriez recrutarea a 300 000
de oameni. După trădarea acestuia, cât şi în urma eşecurilor
militare, D. a fost înlăturat din Comitet ( l O.VII. 1793).
• împotriva Terorii. Din acel moment D., devenit capul
facţiunii moderate, a „toleranţilor", a cerut să se pună
capăt Terorii, intrând într-un conflict deschis cu Comi-
tetul Salvării Publice condus de M. Robespierre. Impli-
cat în scandalul falimentului Companiei Indiilor, a fost
acuzat de trădare, condamnat la moarte de tribunalul
revoluţionar şi ghilotinat împreună cu cea mai mare
parte dintre susţinătorii săi.
Danzig (Gdansk), oraş din Polonia, în golful omonim
din Marea Baltică. Aflat sub controlul Cavalerilor
teutoni din 1309, membru al Hansei ( 1361 ), s-a declarat
autonom în sânul Poloniei şi a aparţinut Prusiei din
1793 până în 1919. După primul război mondial a fost
declarat oraş liber sub protecţia Societăţii Naţiunilor,
prin Tratatul de la Versailles (1919). Refuzul Poloniei
de a accepta anexarea oraşului D. la Germania a consti-
tuit pretextul imediat al celui de-al doilea război mondial.
Anexat Poloniei în 1945, în 1980 a fost leagănul sindi-
catului liber Solidarnosc.
Darius I, (m.486 î.Hr.), rege al Persici (522-486 î.Hr.).
Făcând pane din dinastia Ahemenizilor, după moartea
lui Cambyses, 1-a răsturnat de la putere pe uzurpatorul
Gaumata, instalându-se în locul lui (522 î.Hr.). Printr-o
serie de reforme importante a impus Imperiului persan
sistemul de organizare care s-a păstrat şi după venirea
la putere a monarhiilor elenistice: a împărţit regatul în
520
douăzeci de satrapii (respectându-se deplin deosebirile
etnice şi religioase din interiorul imperiului), administrate
de funcţionari civili şi militari, aflaţi sub autoritatea
unui secretar regal; după ce a bătut o monedă unică, a
stabilit o taxă anuală regulată care i-a permis să menţină
aparatul birocratic şi armata, pe care a consolidat-o în
mod evident; controlul guvernului central a fost garantat
şi prin grija manifestată faţă de sistemul de comunicaţii
şi prin instituirea unui serviciu poştal eficient. Acţiunea
lui D. nu s-a bucurat de acelaşi succes şi pe plan militar:
încercând, în zadar, să realizeze o expansiune în nord-
vest, împotriva sciţilor (513 î.Hr.), în anul 500 a trebuit
să înfrunte revolta cetăţilor ioniene din Asia Mică, spri-
jinite de Atena. Reuşind s-o potolească după şapte ani,
şi-a propus să supună întreaga Grecie, dar o primă
expediţie (492 î.Hr.) s-a soldat cu un eşec, ca urmare a
distrugerii flotei sale, în timpul unei furtuni, în timp ce
în anul 490 armata persană a fost oprită la Maraton de
către atcnienii lui Miltiade. înfrângerea a determinat
revolta Babilonului şi a Egiptului, pe care D. tocmai se
pregătea să o reprime în momentul când a murit.
Darius ΠΙ (m.330 î.Hr.), ultimul rege al Persici din dinastia
Ahemenizilor (335-330 î.Hr). Urmându-i la tron tatălui
său, Artaxerxes III, a fost învins de Alexandru cel Mare
în bătăliile de la Issos şi de la Arbela (331 ). Refugiindu-se
în provinciile răsăritene ale imperiului, a fost ucis de
satrapul Bessus, în timp ce încerca să organizeze o armată
pentru a încerca să le recucerească. Darlan, François,
amiral şi om politic francez (Nérac 1881 -Alger 1942).
Şef al statului major ( 1936) şi ministru al marinei (1940),
după capitularea Franţei în al doilea război mondial a
fost desemnat de către Pétain drept succesor al său,
vicepreşedinte al Consiliului, ministru de externe, de
interne şi al informaţiei în cadrul regimului
colaboraţionist de la Vichy (1941-1942). La Alger, în
momentul debarcării aliaţilor a încheiat un armistiţiu cu
aceştia, dezavuat de Pétain şi foarte criticat de Rezistenţă.
darwinism, teorie ştiinţifică bazată pe studiile natura-
listului britanic Charles R. Darwin ( 1809-1882). Axat
pe evoluţia speciilor, în baza selecţiei naturale, a repre-
zentat un aspect caracteristic al culturii pozitiviste. A
cunoscut o largă şi răspândită aplicare, dincolo de dome-
niile originare, în plan social şi politic. D. a fost primit
favorabil de către adepţii socialismului ştiinţific, dar a
fost recunoscut şi de către ideologiile aristocrate şi
rasiste, în sensul larg al cuvântului. S-a aflat în centrul
unei înverşunate controverse religioase, axată pe tema
facerii lumii.
datorie publică, suma datoriilor pe care statul le con-
tractează pe lângă organismele de economisire, fie naţio-
nale, fie străine, pentru a putea obţine încasări substan-
ţiale cu ajutorul cărora să poată face faţă deficitului
bugetar. Din epoca medievală d. p. a fost contractată de

către suverani pentru a-şi întreţine armatele şi a face faţă
cheltuielilor de război. Regele garanta cu propria avere
obligaţiile financiare pe care şi le asuma sau acorda
creditorului administrarea unor impozite sau dări. O
dată cu sec. XX începe să se contureze din ce în ce mai
mult forma actuală a d. p. contractate de către stat
pentru a finanţa deficitul pe plan intern. D. p. a căpătat
o importanţă din ce în ce mai mare în politica economică
a statelor contemporane, în special o dată cu afirmarea
teoriilor keynesiene (v. Keynes, J.M.). Dauphiné,
regiune istorică franceză corespunzătoare actualelor
departamente Isère, Drôme şi Hautes-Alpes. Parte (879)
a regatului Provence, apoi (933) a celui de Arles şi în
cele din urmă a Sfântului Imperiu Roman, a fost
dobândită de Filip VI al Franţei ( 1349), cu condiţia să
păstreze autonomia feudei ţinând-o separată de celelalte
domenii ale coroanei şi să-i fie încredinţată primului
născut şi moştenitor al tronului Franţei cu obligaţia de
a purta titlul de „delfin". D. a fost anexată coroanei (
1456), iar titlul a rămas onorific şi distinctiv pentru
moştenitorii tronului Franţei. David (n.cca lOl-O-
m.961 î.Hr), rege al Israelului, fondator al dinastiei care
a domnit în regatul lui Iuda până la căderea sa, în 587
î.Hr., în mâinile babilonienilor. Şi-a instalat capitala la
Ierusalim şi a înfruntat cu succes populaţiile din jur
(filisteni, amoniţi, aramei, moabiti şi edomiţi), făcând
din străvechea confederaţie de triburi de păstori a lui
Israel o naţiune unită şi puternică. In tradiţia ebraică,
D. reprezintă modelul „unsului lui Dumnezeu",
mesia chemat să aducă, prin domnia sa, dreptatea şi
belşugul care ar fi trebuit să caracterizeze Israelul ca
pământ al făgăduinţei. Este autorul multor psalmi din
Biblie. După Evanghelii, din neamul lui coboară Isus.
Este venerat de musulmani ca profet cu numele de
Da'ud.
Davis, Jefferson Finis, om politic american (Todd-
Contuy, Kentucky, 1808-Beauvoir, Mississippi, 1889).
Senator democrat de Mississippi şi secretar al ministru-
lui de război sub administraţia Pierce (1853-1857), a
fost printre promotorii secesiunii statelor din Sud din
februarie 1861 (v. secesiune, războiul de) şi preşedinte
al Confederaţiei sudiste (1861-1865), căreia i-a dat o
formă de guvernământ centralizată în opoziţie cu alţi
ideologi care tindeau să apere prerogativele statelor.
Luat prizonier de nordisti în 1865, a fost ulterior
eliberat.
Dawes, Charles Gate, bancher şi om politic american
(Marietta, Ohio, 1865- Evanston 1951 ). în timpul pri-
mului război mondial a condus Biroul de aprovizionare
al SUA din Europa. !n 1924 a propus planul D. pentru
soluţionarea problemei despăgubirilor de război dato-
rate de germani, pe baza plăţilor pe termen lung, stabilite
în funcţie de posibilităţile financiare ale Germaniei, căreia
DECEMVIRI
ar fi trebuit să i se acorde împrumuturi internaţionale.
Premiul Nobel pentru pace ( 1925); a fost vicepreşedinte
al SUA sub republicanul C. Coolidge (1925-1929).
Dayan, Moshe, general şi om politic israelian (Degania
1915-Tel Aviv 1981). Şef al Starului Majorai armatei
din 1953, a fost autorul victoriei în războiul arabo-israelian
din 1956. Ministru laburist al agriculturii, apoi al apă-
rării, a condus armata în războiul de şase zile (1967),
dar şi-a dat demisia după „războiul de Yom-Kippur"
( 1973), din cauza criticilor care i s-au adus pentru proasta
pregătire a forţelor armate.
Dayton, acordurile de la. prin medierea hotărâtoare
a SUA, în noiembrie 1995 preşedinţii Serbiei, Bosniei-
Herţegovinei şi Croaţiei au semnat în orăşelul Dayton
(Ohio) un plan de pace care a pus capăt conflictului
izbucnit în Bosnia în 1992, dând naştere unui nou stat
federal bosniac, constituit dintr-o confederaţie croato-
musulmana, cuprinzând 51% din teritoriu, şi o repu-
blică sârbă pe 49% din suprafaţă. De Bono, Emilio,
mareşal al Italiei (Cassano d'Adda 1866-Verona
1944). Fascist, quadrumvir al marşului asupra Romei,
a fost ministru al coloniilor ( 1929-1935) şi a comandat
forţele italiene în prima etapă a războiului din Etiopia
(1935). A votat în favoarea ordinei de zi Grandi în
şedinţa Marelui consiliu din 25.VII. 1943 şi pentru
aceasta a fost judecat la Verona şi împuşcat de adepţii
Republicii Sociale.
Debré, Michel, om politic francez (Paris, 1912-1996).
Ministru al justiţiei sub de Gaulle (1958-1959), a
elaborat constituţia celei de a Cincea Republici. Prim-
ministru (1959-1962), ministru de finanţe, de externe
şi al apărării din 1966 până în 1973, a reprezentat
aripa naţionalistă şi conservatoare a regimului de Gaulle.
Decazes, Elie, duce de Glucksberg şi de, om politic
francez (Saint-Martin-de-Laye, Gironde, 1780-Decaze-
ville 1860). Ministru al poliţiei (1815) al lui Ludovic
XVIII, 1-a convins să desfiinţeze „la Chambre introu-
vable" reacţionară. Şef al guvernului ( 1819) a trebuit să
demisioneze după asasinarea ducelui de Berry (1820).
decembrişti, conspiratori ruşi, exponenţi ai armatei şi
aristocraţiei, care la moartea lui Alexandru I, în decembrie
1825 (de aici numele de decembrişti), au organizat o
insurecţie armată pentru a împiedica încoronarea lui
Nicolae I, sperând să-1 poată instala pe tron pe fratele său,
Constantin, şi să obţină o constituţie liberală. Aflându-se în
fruntea unor segmente din armată, au refuzat să depună
jurământul de credinţă in faţa noului ţar şi au asediat
palatul Senatului din Sankt Petersburg, dar revolta a
fost înăbuşită de trupele fidele ţarului Nicolae I.
decemviri, cei zece membri însărcinaţi în Roma antică
cu magistratura obişnuită. In 451 î.Hr., d. extraordinari,
în exclusivitate patricieni, au primit sarcina de a elabora
un cod de legi după ce studiaseră în prealabil legislaţia
521
DECIUS
Atenei; în anul următor, fiind numit un nou colegiu, în
care existau câteva locuri rezervate plebei, au fost
publicate cele 12 Table.
Decius, Caius Messius (Budalia, Pannonia, cea 200-
în Tracia 251 ), împărat roman (249-251 ). Guvernator
al Moesiei, s-a răsculat împotriva împăratului Filip
Arabul şi 1-a ucis. A încercat să reinstaureze religia
tradiţională, încurajând persecuţiile sistematice împo-
triva creştinilor şi numind comisii speciale cu sarcina
de a-i controla pe cetăţeni dacă îndeplinesc ritualurile
de cult prescrise. A murit în lupta împotriva goţilor.
decolonizare, procesul prin care popoarele şi (arile
supuse regimurilor coloniale şi-au căpătat indepen-
denţa. Fenomenul s-a desfăşurat în special în perioada
de după al doilea război mondial, atingând apogeul
între 1947 şi 1962.
• Primele manifestări. Revolta coloniilor engleze din
America de Nord în sec. XVIII şi eliberarea Americii
Latine de sub ocupaţia Spaniei în sec.XIX au fost uneori
interpretate drept primele îndepărtate exemple de
decolonizare. Dar aceste fapte au caracteristici cu totul
proprii, fie pentru oă lupta a fost condusă în mare parte
de către colonişti europeni (şi nu de către populaţiile
autohtone), fie pentru că în Europa lipsea o adevărată
conştiinţă colonială deplină, care s-a făcut manifestă abia
în epoca imperialismului. Puterea cea mai activă în
colonialism, Marca Britanic, a fost, în orice caz, prima
care a acceptat forme de autonomie în unele teritorii
(dominions) care erau dependente de ea (Canada, 1867).
• Etapa dintre cele două războaie, în cursul primului
război mondial au luat naştere în sânul multor popoare
coloniale sentimente de autonomie, legate de noua
conştiinţă de sine, care a apărut în urma contribuţiei
date în război de partea Antantei; fenomenul privea
dominioanele britanice, dar şi populaţiile arabe stimulate
să lupte împotriva Imperiului otoman. Preşedintele
american Th. W. Wilson (1919) a pus problema unei
revizuiri a colonialismului, printre obiectivele „noii
diplomaţii" al cărei susţinător a fost, dar posibilitatea
de a atribui pregătirea independenţei popoarelor supuse,
prin intermediul unor „trimişi" ai Societăţii Naţiunilor,
a fost limitată doar la fostele colonii germane. Aceasta
a întărit oricum opiniile anticoloniale exprimate de mai
mult timp în domenii importante ale opiniei publice
europene şi care au devenit un element constant în luările
de cuvânt ale URSS în materie de politică externă. Totuşi
pentru mult timp încă, luptele de independenţă au fost
limitate şi în cea mai mare parte doar formale (Egipt,
1922; Irak, 1932).
• Rezultatele celui de-al doilea război mondial. Propa
ganda antifascistă a Aliaţilor şi în special declaraţia din
Carta atlantică ( 194 ! ) cu privire la dreptul la autodeter
minare al popoarelor au favorizat relansarea tendinţelor
522
autonomiste ale elitelor naţionaliste In multe ţări. Ele-
mentul declanşator al procesului de d. a fost, în orice
caz, rezistenţa autentică a multor ţări din Asia în faţa
acţiunii de recucerire întreprinsă de puterile coloniale
europene, după ce înfrângerea Japoniei le lăsase liber
locul. Olanda în Indonezia, în ciuda unei intervenţii
militare, a fost constrânsă să cedeze suveranitatea
(1949). Franţa în Indochina a fost înfrântă după opt
ani de război dur (1946-1954). Marea Britanie, în
schimb, a hotărât să cedeze în mod paşnic în faţa
mişcării naţionaliste din India şi o asemenea opţiune
( 1947) s-a manifestat şi în cazul independenţei Birmaniei
şi a Ceylonului.
• De la Asia la Africa. Obţinerea definitivă şi deplină
a independenţei de către ţările din Asia a stimulat acţiunile
popoarelor africane, şi prin solidaritatea exprimată de
ţările „nealiniate" ale Lumii a Treia la conferinţele de la
New Delhi ( 1949) şi de la Bandung (1955). între 1952
şi 1962 procesul s-a realizat în cea mai mare parte.
Dintre posesiunile britanice a rămas deschis doar cazul
Rhodesiei, prin opoziţia înverşunată pe care a mani-
festat-o clasa conducătoare a populaţiei albe locale.
Tot fără mari tensiuni, în ciuda încercărilor de a crea o
provizorie Comunitate Franceză, a avut loc şi experienţa
din Africa de vest şi centrală, ocupată de francezi. O
excepţie dramatică a reprezentat-o Congo belgian.
Tensiunile din Africa mcditeraneeană au fost însă legate
de prezenţa coloniştilor europeni mult mai numeroşi.
Aceasta η-a împiedicat Marocul şi Tunisia să obţină
independenţa în 1956, în timp ce Algeria a trebuit să
plătească pentru independenţa sa preţul unui lung şi
sângeros război (1954-1962). Portugalia, implicată în
sângeroase războaie de eliberare în Angola şi în
Mozambic, a cedat abia în 1974-1975, când a căzut
regimul Salazar.
Bibliografie: R.von Albcrtini, La derolonizzatione. II
dibattilo sull'amministrazione e l'avvenire delle colonie
tra il 1919 e il 1960. lr.it., SEI. Torino 1971. Vea fi:
colonialism; Commonwealth; dominion; imperialism;
imperiul britanic; Lumea a Treia; mandat; neocolo-
nialism; panafricanism; panarabism; Societatea Naţiunilor.
De Coubertin, Pierre, v. Coubertin, Pierre de.
Decretimi Gratiani, culegere redactată intre 1140 şi
1142 de către călugărul camaldolez Graziano a diferi-
telor izvoare din epocă pentru reglementarea juridică a
problemelor legate de credinţă şi din această cauză denu-
mită şi Concordantia discordantium canonum. D. G.
a avut o mare autoritate şi a marcat începutul ştiinţei
dreptului canonic.
decurioni, în Imperiul roman erau membrii consiliilor
municipale; recrutaţi dintre foştii magistraţi cu ocazia
recensământului cincinal, rămâneau în funcţie pe viaţă.
Condiţiile cerute erau vârsta, averea, condiţia socială,

reputaţia, în competenţa lor erau administraţia şi finan-
ţele locale.
Decurtine, Kaspar, om politic elveţian (Truns, Grisons,
1855-1916). A încurajat protecţia ţăranilor şi a meseria-
şilor şi introducerea unei legislaţii sociale internaţionale,
pentru care a organizat congresul internaţional de la
Zürich din 1897. Este considerat unul dintre pionierii
mişcării sociale catolice europene. De Felice, Renzo,
istoric italian (Rieri 1929-Roma 1996). Elev al lui D.
Cantimeli şi F. Chabpd, s-a ocupat mai ales de istoria
fascismului. Atent la discuţiile istoriogra-ficeşi
interpretative (Interpretărilefascismului, 1969),
primind şi sugestii provenite din sociologie (G. Ger-
mani) şi din filosofia istoriei (A. Del Noce), a dezvoltat
distincţia dintre fascismul-miscare (renovator în tendinţă)
şi fascismul-regim (interpret al unei modernizări reac-
ţionare). Opera sa principală este biografia neterminată
şi atât de discutată a lui Mussolini (1965-1997).
defenestrarea de la Praga, v. Praga. defensor ci
vitatis, (lat.: apărător al cetăţeniei), în municipio romane
începând din sec. IV, era magistratul însărcinat cu
apărarea cetăţenilor împotriva abuzurilor admi-
nistratorilor locali.
defensor ecclesiae (lat.: apărător al Bisericii), era la
început (sec. IV), reprezentantul legal al Bisericii cu
sarcina de a asista la procese; treptat a căpătat însăr-
cinări diplomatice ca delegat al papei şi de înalt func-
ţionar administrativ.
defensor fidel (lat.: apărător al credinţei), titlu confe-
rit în 1521 de către papa Leon X regelui Angliei, Henric
VIII, pentru că a apărat credinţa catolică împotriva lui
Luther, în urma schismei anglicane din 1538, papa Paul
III i-a revocat titlul, care a fost însă conferit din nou
suveranului de către parlamentul englez în 1544, rămâ-
nând din acel moment o prerogativă a coroanei britanice.
deflaţie, conjunctură economică caracterizată printr-o
diminuare a nivelului general al preţurilor şi o stagnare
a producţiei, a venitului şi a integrării populaţiei în
muncă. Politica deflaţionistă de reducere a circulaţiei
monetare şi de restrângere a creditului şi investiţiilor a
fost prezentată de economia politică clasică ca fiind
capabilă să înfrunte fenomenul inflaţiei şi a fost larg
adoptată în sec. XIX-XX. începând cu anii '30, afirma-
rea teoriilor economice ale lui J.M. Keynes (v.) a limitat
aplicarea rigidă a acestor politici, în sprijinul unei şi
mai largi folosiri a deficitului public cu funcţie antire-
cesiune. Cea mai drastică măsură deflaţionistă din Italia
datează din anii 1926-1927, când guvernul Mussolini
a continuat „bătălia lirei" în apărarea monedei naţionale
de mult timp slăbită şi fluctuantă, factor de instabilitate
pentru economia ţării.
De Gasperi, Meide, om de stat italian (Pieve Tesino,
Trento, 1881-Selladi Valsugana, Trento, 1954), aflat
DE GASPERI
printre protagoniştii istoriei italiene din sec. XX, a
fost unul dintre făuritorii reconstrucţiei politice şi eco-
nomice în perioada de după cel de-al doilea război mon-
dial. A fost fără întrerupere preşedinte al Consiliului
din 1945 până în 1953, în perioada care a fost denumită
„epoca lui De Gasperi", pentru caracterul eficient şi
durabil al acţiunilor întreprinse de el.
• În regiunea Trentino habsburgică. în timpul studiilor
la Viena unde şi-a luat diploma în filologie, D. G. a avut
posibilitatea de a veni în contact cu experienţele mişcării
sociale catolice austriece şi germane, pe care le-a grefat
pe tranziţia italiană, devenind chiar de la înfiinţare ( 1904)
un exponent de seamă al Uniunii Politicii Populare din
Trentino. Apropiat colaborator al episcopului din
Trento, C. Endrici, a însufleţit organizaţiile studenţeşti
catolice, a condus cotidianul „II Trentino" şi a fost mai
târziu ales consilier comunal în Trento, deputat în dieta
de la Innsbruck şi în parlamentul de la Viena (1911).
• De la Partidul Popular la DC. în perioada de după
primul război mondial a participat la iniţiativele Partidului
Popular, iar în 1921 a fost ales în parlamentul italian, în
care a primit funcţia de preşedinte al grupului parlamentar,
orientându-1 spre poziţii mai puţin rigide decât cele ale
lui L. Sturzo pe tema colaborării cu fascismul triumfător.
Din 1924, însă, atitudinea sa a devenit mai critică. Ca
secretar naţional (1924-1925) a condus PPI în timpul
celor câteva luni cât s-a aflat la Aventino (v.), dar mai
târziu a fost nevoit să-şi dea demisia din această funcţie
şi a fost declarat decăzut şi din funcţia de deputat ( 1926).
Arestat sub acuzaţia de tentativă de părăsire clandestină
a ţării şi condamnat la patru ani de închisoare ( 1927), a
fost graţiat şi eliberat după un an. în 1929 şi-a găsit de
lucru pe lângă Biblioteca Vaticana; s-a dedicat cercetării
istoriei mişcării catolice europene şi din 1933 până în
1938 a colaborat la „Illustrazione vaticana" cu comentarii
despre situaţia politică internaţională. După izbucnirea
celui dc-al doilea război mondial a intensificării relaţiile
cu foştii membri ai Partidului Popular şi cu mulţi tineri
catolici, care s-au soldat între 1942 şi 1944 cu întâlnirile
promovate de el pentru definirea programelor
Democraţiei Creştine care era în curs în de apariţie.
A fost secretarul noului partid până în 1946 şi mai târziu
din 1953 până în 1954.
• în fruntea guvernului. Reprezentant al DC în cadrul
CLN, după eliberarea Romei, a devenit ministru fără
portofoliu în guvernul Badoglio şi ministru de externe
în al doilea guvern Bonomi ( 1944) şi în guvernul Farri
( 1945); in decembrie 1945 i-a urmat acestuia din urmă
în funcţia de preşedinte al Consiliului. De atunci a condus
opt coaliţii guvernamentale diferite, alcătuite, la început,
din toate partidele din CLN, iar din mai 1947, după
expulzarea din guvern a social-comuniştilor, din DC,
PLI, PRI şi PSDI (v. centrism).
523
DE GAULLE
• Liniile politice ale lui De Gasperi. Conştient de
fragilitatea democraţiei republicane nou născute, D.O.
a încercat să-i consolideze bazele obţinând consensul
Bisericii (angajându-se să obţină recunoaşterea în cadrul
Constituţiei a Acordurilor de la Lateran), şi căutând
să-şi asigure încrederea clasei de mijloc şi a întreprinză-
torilor. Atitudinea lui faţă de PCI a devenit încet-încet
mai rigidă, chiar dacă a avut grijă (secondat fiind în
aceasta de către Togliatti) să nu ajungă la un conflict
general: la începutul anilor 'SO, a crescut şi preocuparea
sa faţă de revenirea neofascismului şi tocmai pericolele
reprezentate de „extreme" i-au inspirat măsurile de „de-
mocraţie protejată", cât şi noua lege electorală majoritară
propusă de el în ultimii ani de guvernare, în politica
economică D.G. a aderat cu totul la politica liberului
schimb personificată de oameni precum E. Corbino, L.
Einaudi şi G. Fella, trebuind în această privinţă să
înfrunte nu numai opoziţia forţelor de stânga, dar şi
criticile din ce în ce mai aspre chiar din partidul său, ale
grupului care-1 avea în frunte pe G. Dossetti. Original şi
hotărâtor a fost rolul exercitat de el în politica externă.
Stăpânit de conştiinţa izolării internaţionale a Italiei
după înfrângerea din război şi de dimensiunea nevoilor
sale materiale, orientarea de bază a fost aceea a unei
strânse legături de încredere, chiar şi personală, cu SUA,
pecetluită de adeziunea la Pactul atlantic, la care D.G.
a ajuns Învingând uriaşe rezistenţe interne, dar şi
rezistenţa altor puteri occidentale. De o deosebită
importanţă a fost şi angajarea sa în lupta pentru in-
tegrare europeană, susţinută şi de formaţia sa central-
europeană şi de legătura de încredere foarte strânsă
cu K. Adenauer şi R. Schuman: într-o Europă unită,
legată de SUA, dar având propriile sale zone de autono-
mie, el vedea şt o contribuţie la stabilitatea internă a
Italiei şi la reintegrarea paşnică a Germaniei în comu-
nitatea internaţională.
• Partid, Stat, Biserică. Om de guvern mai înainte de a
fi om de partid, D.G. a afirmat mereu primatul guver-
nului şi al instituţiilor în faţa partidului, concepând DC
ca pe un instrument electoral funcţional pentru a atrage
consensul lumii catolice şi al întreprinzătorilor. Faţă de
Biserică atitudinea sa a fost elastică: pe de o parte a
solicitat sprijinul ierarhiei pentru a favoriza unitatea
politică a catolicilor în jurul DC, iar pe de altă parte a
acţionat cu hotărâre pentru a limita tendinţele
confesionale exprimate de argumente ale dreptei catolice
şi de către Acţiunea Catolică a lui L.Gedda.
Bibliografie: M.R. Catti de Gasperi, De Gasperi uomo
solo, Mondadori, Milano 1964; P. Scoppola, La proposta
politica di De Gasperi, II Mulino, Bologna 1977; Scritti
politici di De Gasperi, a cura di P. Zunino, Feltrinelli,
Milano 1979. de Gaulle, Charles, v. Gaulle, Charles
de.
524
Degrelle, Léon, politician belgian (Bouillon, 1906-
Malaga, 1994). Militant al tineretului studenţesc
creştin, a întemeiat în 1932 revista „Rex", în care şi-a
avut originea o mişcare naţionalistă de orientare fascistă;
rexismul ( 1935). A colaborat cu naziştii după 1940; la
conducerea unei legiuni valone a luptat în Uniunea
Sovietică alături de trupele germane. De Klerk,
Frederik, om politic sud-african (Johannesburg, 1936).
Luându-i locul lui P. Botha la conducerea Partidului
Naţionalist în 1989, a fost ales preşedinte al
Republicii Sud-Africane. Prin neaşteptata eliberare a
liderului negru al ANC, N. Mandela, în 1990, aînceput
rapida eradicare a regimului de apartheid până la primele
alegeri multirasialc din 1994. Numit vicepreşedinte al
republicii, şi-a păstrat funcţia şi a participat la guvernul
de coaliţie format de Mandela până la aprobarea noii
constituţii (1996). Preluând conducerea opoziţiei, s-a
retras de pe scena politică în 1997. De Launay,
Claudio Gabriele conte, general şi om politic
savoiard (Duingt, Savoia, 1786-Torino 1850).
Vicerege al Sardiniei (1843-1848), a fost mai târziu
comandant al diviziei din Genova, dar a fost destituit de
către ministrul Gioberti pentru că nu era bine văzut de
către democraţi. După înfrângerea de la Novară ( 1849),
Victor Emanuel II 1-a numit preşedinte al Consiliului,
dar acuzat ca reacţionar şi filoaustriac, a fost înlocuit în
funcţie de M. d'Azeglio după câteva săptămâni.
Delcassé, Théophile, om politic francez (Pamiers, 1858-
Nisa 1923). Radical, ministru al coloniilor ( 1894-1895)
şi de exteme ( 1898-1905), a încercat să izoleze Germania
şi a sprijinit reapropierea de Italia şi Marea Britanic
prin Entente Cordiale, dar pentru rigiditatea de care a
dat dovadă în timpul primei crize marocane a trebuit
să demisioneze ( 1905); a fost din nou ministru de externe
în 1914-1915.
Dein, vechi oraş din Focida, locul unde se afla un
sanctuar al lui Apollo şi al unui oracol care făcea din el
cel mai important centru religios din Grecia antică. Cel
mai mare prestigiu 1-a atins între sec. IX şi V. î.Hr.,
când a exercitat o mare influenţă în viaţa întregii Grecii.
Concesiile făcute forţelor devenite predominante în
diferite perioade au făcut totuşi ca oracolul să devină
treptat impopular. Delfin, v. Dauphiné.
Delhi, oraş din India, situat în regiunea Punjab, cuprinde
oraşul istoric tradiţional şi New Delhi, construit în 1911
de către englezi drept centru administrativ al Imperiu-
lui britanic din India şi astăzi capitală a Uniunii in-
diene. Important nod al traficului comercial dintre
lumea arabă şi Extremul Orient, D. a devenit foarte
curând unul dintre oraşele cele mai bogate ale continen-
tului. A fost cucerit de şeful irano-afghan Muhammad,
în 1193.

• Sultanatul de la Delhi, în 1206 generalul lui
Muhammad, Qutb ad-Din Aibak, 1-a proclamat capitală
a unui sultanat care şi-a extins influenţa asupra întregii
Indii centrale şi de nord şi a cunoscut o maximă înflorire
sub dinastia Tughlag (cea 1320-1414). Prădat de Timur
Lenk (1398), D. a devenit mai apoi sediu al dinastiei
afghane Lodi ( 1451 -1526) şi în cele din urmă capitala a
Imperiului moghul.
Della Rovere, familie nobilă italiană, 1-a avut drept
iniţiator pe Francesco (Celle Ligure 1414-Roma 1484),
papă sub numele de Sixtus IV ( 1471 - Î 484), care, printr-o
politică caracterizată de un nepotism deşănţat, a adus
bogăţia şi puterea familiei. Printre cei mai iluştri expo-
nenţi : Giuliano (Albisola 1443-Roma 1513), ales papă
cunumeledeluliull(v„ 1503-1513); Giovanni (1457-
1501) a fost primul care a avut o seniorie proprie,
aceea de la Senigallia. Familia s-a stins o dată cu
Francesco Maria 11 ( 1548-1631 ). Della Scala sau
Scaligeri, familie nobilă din Veneto, titulară a senioriei
din Verona din sec. XIII până în sec. XIV. Situându-se
în fruntea guvernului poporului la moartea lui
Ezzelino da Romano (1259) cu Mastino l (m. 1277),
care a fost podestà şi capitano del popolo din 1260, au
exercitat, din 1263, cu sprijinul imperiului, o putere
absolută asupra oraşului, care s-a continuat şi sub
Alberto (m. 1301 ), Bartolomeo l (m. 1304), şi Can-
grande (Verona 1291 -Treviso 1329), vicar imperial la
Vicenza, care a extins dominaţia asupra oraşelor Feltre,
Belluno, Padova şi Treviso. Din 1313 până în 13181-a
găzduit la curtea sa pe Dante Alighieri, care 1-a menţio-
nat în Divina Comedie (Paradis, XVII). Mastino li
(1308-1351) a cucerit Brescia, Parma şi Lucca, dar
coaliţia alcătuită din Veneţia, Florenţa şi Milano 1-a
împiedicat să continue (pacea de la Veneţia 29.1.1339).
Conflictele cu familia Carrara au făcut să slăbească
ulterior puterea familiei D. S. în timpul senioriei lui
Cansignorio (1340-1375) şi a lui Antonio (m. 1388),
care în 1387 a fost deposedat de seniorie de către Gian
Galleazo Visconti.
Della Torre sau Torriani, familie nobilă din Milano,
originară din Valsassina, care a deţinut senioria oraşului
Milano din 1257 până în 1277 datorită guelfului Pagano
(m. 1241), care a salvat armata milaneză înfrântă l
Cortenuova (1237) de împăratul Frederic II. Del
Noce,Augusto, filosof italian (Torino 1910-Roma
1989). De formaţie catolică, a fost cercetător al filosofiei
politicii (Sinuciderea revoluţiei, 1978) şi al filosofici istoriei
(Problemeleateismului, \964\Epoca secularizării, 1970).
A formulat o interpretare teoretică a fascismului, ca mişcare
revoluţionară cu totul specială a epocii secularizării
(apropiată de tezele lui E. Notte) şi o viziune a istorici
contemporane ca „istorie filosofică", ale cărei fapte politice
reflectă conflictele dintre sistemele de idei.
DEMETRIOS I SOTER
Delors, Jacques, politician fiancez (Paris 1925). Catolic,
sindicalist, apropiat al lui de Gaulle, a fost ministru de
finanţe şi al economiei în guvernul socialist Mauroy (1981).
Din 1985 până în 1994 a condus Comisia CEE, întărin-
du-i rolul şi prestigiul şi aducând o contribuţie esenţială la
dezvoltarea Uniunii Europene (v.), prin definirea tratatului
de la Maastricht (1991, v.) şi prin insistenţa de a nu-i
conferi o abordare exclusiv tehnico-contabilă, ci şi una
atentă faţă de problemele integrării în muncă. Delos,
insulă din arhipelagul Cicladelor, loc de naştere mitic al
lui Apollo şi al zeiţei Artemis. Capitală religioasă a
confederaţiei maritime ateniene (Liga delio-atică, v.), D.
a rămas aproape în mod neîntrerupt sub stăpânirea
Atenei, în epoca elenistică a devenit principala piaţă
din estul Mediteranei, până când insula a fost implicată
în războaiele numite mitridatice (sec.II-I î.Hr.) şi şi-a
pierdut importanţa comercială. De Martino, Ernesto,
etnolog şi istoric italian (Neapole, 1908-Roma 1965).
De formaţie croceană, a încercat să transforme din
punct de vedere istoric etnologia eliminând orice
fel de poziţie naturalistă (Naturalism şi istoricism în
etnologie, 1941). A fost interesat de mentalitatea
primitivă şi de lumea populară, analizând magia
(Lumea magică, 1948) şi elementele de permanenţă ale
vechilor culturi în bocetul meridional şi în folclorul
din Tarante (în trilogia operelor sale principale:
Moarte si bocet ritual în lumea antica, 1958; Sudul
si magia, 1959; Pământul remuşcării, 1961). De
Martino, Francesco, jurist şi om politic italian
(Neapole 1907). Profesor de istoria dreptului roman, a
fost mai târziu secretar al PSI în 1963-1966 şi din
1972 până în 1976, când, în faţa profundei crize a
partidului, a fost înlocuit de B. Craxi; a fost vicepreşe-
dinte al Consiliului în 1968-1972. Demetrios I
Poliorcetes (n.cca 336-Apameia 283 î.Hr.), rege al
Macedoniei (294-288). Fiu al diadohului Antigo-nos, a
avut un rol importat în campaniile pentru succesiunea
la tron de după Alexandru cel Mare, cucerind mai
multe oraşe din însărcinarea tatălui său. Porecla de P.
(„Cuceritorul de oraşe") i-a venit de la inventarea
unei maşini de război experimentată în asediul de la
Rhodos (305). La moartea lui Casandru (297) a reuşit
să pună stăpânire pe Macedonia şi să devină rege (294).
Detronat de Pyrrus (288), a încercat să se refugieze în
Asia Mică, unde însă a fost prins de Seleucos.
Demetrios I Soter (m. 149 î.Hr.), rege al Siriei (162-
149). Fiu al lui Seleucos I V, a fost trimis de tatăl său ca
ostatic la Roma în 175, în timp ce pe tronul Siriei se
succedau Antiochos IV şi Antiochos V. Când i s-a
permis să se întoarcă în patrie a pus mâna pe tron,
omorându-1 pe Antiochos V şi înăbuşind răscoalele lui
Iuda Maccabeul. A murit în luptă împotriva unui nou
pretendent care se bucura de sprijinul romanilor.
525
DEMETRIUS II NICATOR
Demetrius II Nicator (n. 161 -m. 126 Î.Hr), rege al Siriei
( 146-126). Fiu al lui Demctrios Soler, a recucerit regatul
de la uzurpatorul Alexandru Bala cu ajutorul lui
Ptolemeu Filometor în 146. în 140 a fost făcut prizonier
de către părţi, fiind eliberat in 129. A reuşit să recuce-
rească regatul, dar 1-a pierdut trei ani mai târziu.
Demetrios din Faleron, om politic atenian (Faleron,
Atena, cea 350-Egiptcca 283 î.Hr). Elev al lui Teofrast,
în 317 a fost numit arhontc de către regele macedonean
Casandru şi adus la cârma Atenei. Răsturnat de la putere
de către Demetrios Poliorcetes în 307, s-a refugiat în
Egipt, la Alexandria, unde a fost consilierul lui Ptolemeu
Lagos. Alungat de urmaşul acestuia, Filadelfos, şi-a
pus capăt zilelor.
Demirel, Suleiman, om politic turc (Islamkoy, 1924).
Lider al Partidului Căii Juste, a fost prim-ministru din
1965 până în 1971 şi din 1975 până în 1981, dar în ambele
cazuri a fost destituit prin lovituri de stat militare. După
democratizarea parţială a ţării şi după victoria partidului
său în alegeri ( 1991 ), a devenit din nou şef al guvernului,
iar în 19931-a înlocuit pe Özal ca preşedinte al republicii.
De Mita, Ciriaco, om politic italian (Nusco, Avelline,
1928). S-a aflat printre liderii curentului de bază din
DC, ministru al industriei (1973-1974), al comerţului
exterior ( 1974-1976), pentru problemele Sudului ( 1976-
1997); a fost secretar (1982-1989) într-o perioadă de
mare concurenţă cu PSI şi preşedinte ( 1989-1993) al DC.
în 1988-1989 a fost preşedinte al Consiliului într-un
guvern de coaliţie alcătuit din cinci partide.
Democraţia Creştină (DC), partid politic apărut în
Italia în 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial;
a guvernat în Italia neîntrerupt, împreună cu diferitele
coaliţii, din 1945 până la dizolvarea sa, care a avut loc
în 1993.
• DC a lui De Gasperi. DC s-a născut prin confluenţa
exponenţilor Partidului Popular care se dizolvase, tineri
formaţi la şcoala Acţiunii Catolice, intelectuali şi
participanţi la Rezistenţă, reuniţi în jurul documentelor
programatice din Ideile reconstrucţiei DC şi din Pro-
gramul de la Milano, care mergeau în continuarea
tradiţiei mişcării catolice, dar având importante inovaţii
în direcţia unei intervenţii cu caracter social în domeniul
economic (Codul de la Camaldoli). DC a obţinut con-
ducerea guvernului prin A. De Gasperi în 1945, iar la
alegerile pentru Constituantă în 1946 s-a afirmat ca
partid al majorităţii relative. Sprijinul tot mai mare
acordat de Biserică a făcut foarte curând ca DC să fie
calificată drept partidul „catolicilor", dar politica
aconfesională a lui De Gasperi a provocat neînţelegeri
cu dreapta catolică şi chiar cu Acţiunea Catolică. Dorinţa
de consens, care a atins perioada de vârf în alegerile din
18.IV. 1948, a favorizat conotaţia intcrclasistă a partidu-
lui, în interiorul căruia se regăseau componente etero-
526
gene (clasele medii, segmente populare şi din rândul
întreprinzătorilor, puternice organizaţii colaterale precum
Coldiretti şi Acţiunea Catolică). Elementul religios şi
spiritul anticomunist au jucat rolul de liant, sprijinind
o politică cu tendinţă conservatoare care, în anii centris-
mului (v.), s-a impus asupra ipotezelor de „partid pro-
gramatic" susţinute de Dossetti şi de grupul său.
• DC de la Fanfani la dorotei. După ce a fost margi-
nalizată generaţia ex-popularilor, în primii ani ai dece-
niului VI conducerea partidului a fost preluată de, Jniţia-
tiva democratică", curent în care s-au reunit discipolii
lui De Gasperi şi foşti adepţi ai lui Dossetti. Sub
secretariatul lui A. Fanfani (1954-1959) a fost întărită
organizarea partidului şi a început procesul de integrare
directă în instituţiile de stat, începând cu ENI a lui E.
Maltei. Activismul lui Fanfani a provocat în partid
reacţii care s-au coagulat în 1959 în jurul opoziţiei
„doroteilor" (v.), care, prin A. Moro, au ajuns la condu-
cerea partidului. Acesta a sprijinit inaugurarea orientării
de „centru-stânga", care lărgea aria de guvernare spre
socialiştii cu o dorinţă declarată de reforme şi a promovat
în acelaşi timp un efort remarcabil de reflecţie asupra
identităţii DC cu întrunirile de la S. Pellegrino (1961-
1963). A doua jumătate a anilor '60 a fost, în orice caz,
caracterizată de o administrare moderată a partidului
şi guvernului, lipsită de capacitatea unor soluţii hotărâte:
evenimentele din 1968 şi criza anilor '70 au surprins
DC nepregătită şi în stare de oboseală.
• DC a lui Moro şi Zaccagnini. în prima jumătate a
anilor '70, revenirea lui Fanfani la conducerea unei DC,
de-acum în mod structural divizată în curente organizate, a
determinat o relansare a activismului, încheiată însă cu
înfrângerea de la referendumul cu privire la divorţ din
1974. Alegerile din 1975-1976 au confirmat slăbirea
partidului în faţa înaintării PCI. Moro a fost cel care a
încercat să relanseze rolul DC printr-o mai mare
deschidere spre problemele societăţii şi prin atribuirea
secretariatului lui B. Zaccagnini (1975-1980), care a
contribuit la regăsirea consensului chiar şi în sectoarele
catolice cele mai exigente, încercarea de extindere a
unor responsabilităţi din guvern spre PCI a fost însă
blocată de răpirea şi asasinarea lui Moro de către Brigă-
zile Roşii (1978).
f Anii '80 f i desfiinţarea. La al XIV-lea Congres naţional
(1980), aprobarea unui „preambul" la documentul final,
care excludea orice posibilitate de colaborare cu PCI a
însemnat victoria componentelor moderate ale partidu-
lui (secretar F. Piccoli); acest lucru a coincis, însă, cu
pierderea conducerii guvernului pentru prima dată după
1945 (guvernele Spadolini şi Craxi). Forţele de stânga au
revenit în vârf o dată cu numirea lui C. De Mita ca secretar
(1982-1989), căruia i-a urmat A. Forlani (1989-1992), susţi-
nător la unei solide alianţe cu PSI-ul lui B. Craxi pentru
DEMOCRATIE
sprijinirea guvernului condus de G. Andreotti. între
timp, însă, gravele probleme ale ţării, criza generală a
lipsei de încredere în sistemul partidelor, separarea
unor segmente ale lumii catolice (începând cu ex-pri-
marul oraşului Palermo, L. Orlando, fondator al mişcării
,,La Rete" şi cu liderul mişcării pentru reformă electo-
rală, M. Segni), afirmarea Ligii Lombarde, scandalul
mitei au venit să submineze intr-un mod cu totul nou
bazele consensului acordat DC. După înfrângerea în
alegeri din 1992 şi afirmarea unor noi sisteme electorale
majoritare, atât la nivel administrativ cât şi politic (în
urma referendumului din 1993), secretariatul lui Marti-
nazzoli a dirijat un proces de constituire controversat,
care s-a încheiat cu o dizolvare traumatizantă a DC şi
cu naşterea unui nou Partid Popular Italian (ianuarie
1994), la care totuşi nu au aderat componente moderate
şi conservatoare (CCD, CDU), acestea îndreptându-se
spre dreapta în Polul Libertăţii, în 1997, în mai multe
rânduri, a fost luată în consideraţie, în diverse modalităţi,
posibilitatea de reconstituire a partidului de către
exponenţi ai vechii DC.
Bibliografie: A. Giovagnoli. // partito cristiano. Storia
della DC. 1945-1993, Laterza, Bari 1997. Yezişi:
catolicism democrat; centrism; centru-stânga;
democraţie creştină; mişcarea catolică; Partidul Popu-
lar Italian.
Democraţia Muncii, partid politic italian înfiinţat în
1943 din iniţiativa câtorva oameni politici prefascisti
precum I. Bonomi şi M. Ruini, din sfera radicală sau
social-democrată. Membru al CLN, DM a condus prin
Bonomi primele guverne (1944-1945). în 1946 s-a
prezentat la alegerile pentru Constituantă împreună
cu liberalii sub sigla de Uniunea Democrată Naţională,
obţinând alegerea a doar 14 deputaţi din rândurile sale.
democratici
formă de guvernământ (gr.: demos, popor şi kralos,
dominaţie, putere), în care deţinerea puterii este atribuită
poporului. Atât în manifestările sale instituţionale cât şi
în expresia ei teoretică, d. a căpătat dc-a lungul secolelor
caracteristici din cele mai diferite.
• Democraţia in Antichitate. Ideea de d. care a apărut
în Grecia antică a fost alăturată unor concepte ca „iso-
nomie" (egalitatea tuturor în faţa legilor), „libertate"
(condiţie pentru exercitarea drepturilor politice), „iso-
craţie" (egalitatea puterii), „isogone" (egală libertate de
exprimare). Modul de a concepe această „guvernare a
poporului" a fost însă deosebit de bine structurat.
Chiar Herodot a indicat calităţile şi defectele formelor
de guvernământ: doar d. ar realiza egalitatea, libertatea
şi isonomia; aristocraţia ar putea fi preferată pentru
că înseamnă guvernarea celor mai buni; monarhia s-ar
distinge prin capacitate decizională. în tipologia lui
Platon d. este guvernarea celor mulţi, dar şi a celor
săraci. Pentru Aristotel d. este situată între formele
degenerate, ca putere exercitată nu „de cei mulţi", ci
„pentru cei săraci", adică în vederea unui interes păr-
tinitor. Modelul aristotelic (care consideră ca fiind, în
cele din urmă, formele de guvernământ cele mai indicate
formele „mixte") va fi acceptat în repetate rânduri de
gândirea occidentală.
• Polisul grecesc. Realizările instituţionale concrete a
ceea ce azi am putea numi democraţia greacă s-au
dezvoltat în interiorul po/w-ului (v.), structurându-sc în
special în adunarea cetăţenilor (v. Atena). Acest model a
fost transmis şi oraşelor din Liga delio-atică, iar mai târ-
ziu din Magna Graecia. Conflictele dintre oraşcic-stat au
dus însă la predominarea sistemelor oligarhice (Sparta),
dând o puternică lovitură tendinţelor democratice.
• Experienţa romană. Nu mai mică este şi influenţa pe
care experienţa Romei a exercitat-o asupra ideii de d. în
special perioada republicană oferă un important model
instituţional. S-a afirmat liberul acces al cetăţenilor la
diferitele funcţii după ce Legea celor XIÌ Table (451 î.Hr.)
stabilise egalitatea juridică dintre patricieni şi plebei.
Adunările comiţiilor exercitau puterea legislativă şi
judiciară. Chiar rolul moderator pe care-1 juca Senatul
(care rămânea o emanaţie a patriciatului) se reînnoia prin
cooptarea şi a celor care ocupaseră în trecut funcţii pu-
blice, între timp, o organizare juridică tot mai rafinată
conferea siguranţă normelor.
• Componente democratice ale gândirii medievale, in
epoca medievală redescoperirea filozofiei politice clasice,
în special a celei aristocratice, dar şi egalitarismul gândirii
evanghelice creştine şi în cele din urmă înflorirea primelor
teorii contractualiste au îndreptat din nou interesul
spre d. Alături de tradiţionala idee a originii divine a puterii
a început să se afirme principiul legitimităţii populare,
folosit în special de către imperiu pentru a se opune
papalităţii. Treptat a căpătat formă, sub efectul teoriilor
lui Aristotel, preluat de către Sf. Toma de Aquino,
ideea unui contract originar, prin care membrii societăţii
se supuneau principelui. Fundamentată în acest sens
este lucrarea Defensor pads (1324) a lui Marsilio din
Padova: puterea suverană constă în a face legi, al căror
beneficiar este întotdeauna poporul (universitas
civium) sau acea parte a lui care este predominantă
(valentiorpars). Legislatorului îi revine şi puterea de
a-l pedepsi şi eventual de a-1 detrona pe principe în
vederea unui avantaj comun.
• De la comune la statul modem. Marsilio cunoştea
bine experienţa guvernelor comunale italiene (v.
comune). Dar în acest sistem, bazat pe ierarhia şi pe
527
DEMOCRAŢIE
aparatul corporativ (v. corporaţii), lipsea complet orice şi republica, care nu se identificau cu d., dar aveau
idee de egalitate între indivizi. Mai târziu, Machiavelli unele din caracteristicile ei (de ex., împărţirea puterii
a recunoscut doar două forme de guvernământ: monarhia între mai multe grupuri colective). J. Althusius (Politica
DEMOCRAŢIE
Forme, idealuri şi norme ale democraţiei
Prima formă de democraţie este aceea care-fi
ia numele în special de la egalitate. Intr-adevăr,
este o lege a acestei democraţii egalitatea, adică
cei săraci să nu aibă nimic mai mult decât cei bogaţi,
şi ca nici unul din cele două grupuri să nu fie stăpân
(adică să participe mai mult decât celălalt la
guvernare), ci amândouă să se äße pe un plan
de paritate. Dacă este adevărat că în democraţie
important este mai ales criteriul libertăţii, aşa
cum presupun unii, şi la fel şi criteriul egalităţii,
ele s-ar realiza în şi mai mare măsură dacă toţi
ar participa, cât mai eficient şi pe acelaşi plan,
la elaborarea constituţiei [...J. Un alt tip de
democraţie constă în α-i face pe toţi să
participe la exercitarea autorităţii, dar întrucât,
în mod incontestabil, sunt cetăţeni şi se află
sub imperiul legilor. Mai mult, democraţie este
aceea în care toţi iau parte la magistraturi, cu
condiţia să fie cetăţeni în general, dar şi sub
imperiul legilor, într-o altă formă de democraţie
există aceleaşi condiţii ca şi în altele, dar
autoritatea supremă o reprezintă masele şi
legea; aceasta se întâmplă ori de câte ori se
bucură de autoritate decretele (deliberate de
către adunare în condiţii speciale) şi nu legea.
Aceasta se întâmplă din cauza demagogilor, în
democraţiile guvernate conform legii nu
există demagogi, ci cei mai buni cetăţeni se află
în primele rânduri (adică se bucură de funcţii),
în timp ce acolo unde legile nu sunt suverane,
ies la iveală demagogii.
ARISTOTEL, Politica,
ediţie îngrijită e L. Sichirollo,
Le Monnier, Florenţa 1980, pg. 106-107
Forţele democraţiei sunt uriaşe. Dumnezeu, legea
lui educativă, aspiraţiile gânditorilor, instinctele
şi nevoile mulfimii, vinile şi greşelile duşmanilor
săi, se luptă pe întrecute pentru ea. Noi câştigăm,
prin mişcarea de talaz care se ridică, teren în fieca-
re zi. De la Paris la Viena, de la Roma la Varşovia,
ideea de democraţie brăzdează pământul euro-
pean, conduce şi leagă gândurile naţiunilor f...J.
E clar pentru fiecare că vremurile astăzi sunt
pregătite pentru punerea în practică a princi-
piilor sale. Ceea ce nu era. cu şaizeci de ani în
urmă, decât o clarviziune în timp a geniului, astăzi
este o realitate, realitatea care marchează şi
stăpâneşte toate manifestările existente în epocă.
Viaţa omenirii aparţine de-acum înainte, ariceam
face, credinţei care spune: libertate, asociere,
progresul tuturor prin efortul tuturor. [...]. Cre-
dem, recapitulând, într-o orânduire socială care-l
va avea pe Dumnezeu şi legea lui în vârf poporul,
universalitatea cetăţenilor liberi şi egali, la te-
melie, progresul drept normă de urmat, asocierea
ca mijloc, sacrificiul ca botez, genul şi virtutea
drept sfătuitori pe calea ce trebuie urmată.
GIUSEPPE MAZZINI, Manifestul Comitetului
central democrat european (1850) în Scrieri
politice, ediţie îngrijită de T. Grandi şi
A. Combra, UTET, Torino, 1972, pg.672 şi 677.
Singurul mod de a ne înţelege când vorbim despre
democraţie, in măsura în care se opune formelor
de guvernare autocrata, este de a o considera
ca fiind caracterizată de un ansamblu de norme
(primare sau fundamentale) care stabilesc cine
este autorizat să ia deciziile colective şi prin ce
proceduri f...J. Acum în ceea ce priveşte persoa-
nele chemate spre a lua (sau pentru a colabora
la luarea de) decizii colective, un regim demo-
cratic se caracterizează prin atribuirea acestei
puteri (care întrucât este autorizată de legea
fundamentală devine un drept) unui număr foarte
mare de membri ai grupului [...]. în ceea ce priveşte
modalităţile de decizie, regula fundamentală a
democraţiei este regula majorităţii.
NORBERTO BOBBIO,
Viitorul democraţiei, Einaudi,
Torino 1991, pg-4-5
528
DEMOCRATIE CREŞTINĂ
methodice digesta, 1603) a făcut încă un pas spre
suveranitatea poporului, recunoscând dreptul de opo-
ziţie faţă de cel care ar fi pretins să guverneze împo -
triva voinţei celor guvernaţi. Imaginea poporului suveran
s-a conturat în bună parte încă din perioada războaielor
religioase: principele primeşte puterea de la popor şi
trebuie s-o exercite în limitele acestei însărcinări, fără a
pretinde să se amestece in materie de credinţă. Această
evoluţie a dat un puternic impuls şi legitimitate luptelor
duse în sec. XVII de către Parlamentul englez împotriva
coroanei (v. revoluţia engleză).
• Democraţia în epoca modernă, în gândirea iluministă
(Montesquieu şi Rousseau, în special) şi în ideologiile
revoluţionare din America şi Franţa s-au afirmat princi
piile democratice în mod definitiv împotriva absolutis
mului. Rousseau a îmbinat în teoria contractului social
ideea existenţei unei voinţe generale (inalienabilă şi indi
vizibilă) a colectivităţii, refuzul oricărei voinţe politice
individuale sau de partid, învăţătura oferită de puţinele
exemple de d. directă şi aspiraţie spre un sistem egalitar
în care toţi să ia parte la elaborarea legilor. D. care se
putea realiza în practică nu era însă, pentru Rousseau,
cea directă (proprie doar statelor mici), ci cea repre
zentativă. Această idee şi-a găsit aplicarea la sfârşitul
sec. XVIII în constituţia SUA (şi a fiecărui stat care
face parte din SUA) ca şi în cele create de Revoluţia
franceză. De atunci conceptul de d. a fost indisolubil
legat de cel de reprezentare politică şi de existenţă a
unei adunări alcătuite din delegaţi ai poporului.
• De la liberalism la democraţie, în sec. XIX atenţia
teoreticienilor d. s-a îndreptat spre garantarea libertăţilor
şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, ocrotind o
zonă privată şi evitând excesele iacobinilor din d.
revoluţionară, care s-a dorit să se impună prin teroare.
Un curent de gândire „garantist" şi liberal (de la B.
Constant până laJ.S.Mill)a concentrat atenţia asupra
aspectelor juridico-formale ale d., în timp ce Alexis de
Tocqueville în lucrarea sa Democraţia în America
( 1835-1840) a recunoscut că există o mai mare partici
pare politică în America faţă de Europa. În dezbaterea
politică conceptul de d. a fost în mod esenţial opus
liberalismului, tinzând spre integrarea maselor populare
în stat şi militând împotriva restricţiilor de tip censitar
asupra dreptului de vot. O răspândire reală a d. în
Europa în acest sens a existat abia după primul război
mondial. Ideea unei d. directe, descentralizate, cu un
puternic control de jos în sus, organizată la locul de
muncă s-a aflat în centrul elaborării gândirii marxiste şi
a fost preluată, cel puţin la nivel teoretic, după revo-
luţia bolşevică, de către Lenin în aşa-zisa „democraţie a
sfaturilor", conform căruia statul ar fi trebuit să se
întemeieze pe soviete şi pe structurile lor la nivel terito-
rial şi de întreprindere.
• Formalismul contemporan, în opoziţie cu aceste
modele se află viziunea elitista a teoriei clasice politice
(G. Mosca şi V. Pareto), care a dus la reinterpretarea d.
ca o modalitate - printre multe altele - de selectare şi
recrutare a deţinătorilor puterii. Mai precis, în anii '40
ai sec. XX, J. Schumpeter susţinea că există d. acolo
unde se obţine puterea printr-o luptă care are drept
scop votul poporului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi gân-
direa lui K. Popper sau a lui H. Kelsen. în felul acesta
d. s-a îndepărtat treptat de înţelesul generic de „guvern
al poporului", pentru a fi definită pe baza existenţei
unor condiţii formale şi procedurale imposibil de evitat:
libertatea de asociere, de gândire, de informare; dreptul
de vot şi alegeri libere; dreptul liderilor politici de a se
confrunta între ei în vederea obţinerii consensului; posi-
bilitatea de acces la funcţiile publice; controlul politicii
forţelor aflate la guvernare din partea opoziţiei şi alter-
narea la guvernare, în ciuda acestui fapt a persistat o
viziune care opune o d. „de substanţă" celei pur şi
simplu „formale": ea a avut o marc influenţă în cursul
evoluţiei sistemelor democratice în promovarea dreptu-
rilor sociale ale cetăţenilor f Welfare State). Aceste dina-
mici, împletite cu moştenirea liberală, au dus la confi-
gurarea, în lumea occidentală cu economie capitalistă, a
experienţelor aşa-numitelor regimuri „liberal-democrate".
Bibliografie: M.I.Finley, La democrazia degli antichi
e dei moderni. Ir it. Latenza, Bari 1973; G. Sartori, Demo-
crazia e definizioni. II Mulino, Bologna 1969. y<aişi:
alegeri; anarhism, aristocraţie, absolutism; bona-partism,
burghezie, catolicism democratic; clasă socială;
comunism, conservatorism; contractualism; constituţie;
democraţii populare; drepturile omului; guvern; liberalism;
masă, societate de; mit politic; monarhie; oligarhie; opinie
publică; plebiscit; referendum; republică; revoluţia ameri-
cană; revoluţia franceză; revoluţia engleză; socialism; stat
democraţie creştină, sintagmă prin care se defineşte
ansamblul mişcărilor şi partidelor de inspiraţie catolică
care au apărut în Europa şi în America Latină începând
de la sfârşitul sec. XIX sub impulsul pontificatului lui
Leon XIII.
• Democraţia creştină în sec. XIX. încă din epoca
Revoluţiei franceze expresia a fost folosită pentru a
defini posibilitatea unei legături între credinţa catolică
şi principiile democratice, dar abia la sfârşitul sec. XIX,
după publicarea enciclicei Rerum Novarum de către
Leon XIII ( 1891 ), d.c. s-a afirmat ca o mişcare de mari
proporţii, mai ales în Belgia, Italia şi Franţa, în Franţa,
în ciuda angajării a numeroşi preoţi tineri (abbés
démocrates) m domeniul publicistic, sindical şi politic,
529
DEMOCRAŢII POPULARE
care a permis desfăşurarea a trei congrese naţionale ( 1896-
1898), nu s-a creat o organizaţie stabilă. In Belgia, un
puternic curent al d. c. s-a unit cu partidul catolic aflat
la putere, contribuind la reînnoirea lui. în Italia expe-
rienţa s-a derulat în interiorul Operei Congreselor, prin
înfruntări îndârjite cu conducerea conservatoare. In
cadrul generaţiei democrat-creştinc s-au format viitorii
lideri catolici precum L. Sturzo, F. Meda şi R. Murri.
Murri a intrat curând în conflict în ierarhia, în special
după ce prin enciclica Graves de Communi (1901),
Leon XIII a acceptat d.c., conferindu-i însă un conţinut
caritabil şi social şi nu politic. Dizolvarea Operei Con-
greselor ( 1904) a adus după sine dispersarea democrat-
creştinilor; în timp de Sturzo s-a implicat în special in
activitatea unor organizaţii locale, Murri a înfiinţat Liga
Democratică Naţională (1905), dar încercarea lui de a
grefa moştenirea catolico-liberală pe trunchiul
democrat-creştin a fost condamnată de Pius X.
• Democraţia creştină f i „partidul catolic ". Experienţa
primei d. c. a pus problerha depăşirii schemei tipice
pentru sec. XIX a partidului catolic confesional şi legat
de ierarhie, atent doar la apărarea intereselor Bisericii,
în favoarea unui partid de inspiraţie creştină întemeiat
pe conceptele de laicitate, aconfcsionalitate, autonomie
faţă de ierarhie, democraţie internă, capabil să promoveze
un program de reforme atent la toate problemele ţării.
Rod al acestei elaborări a fost Partidul Popular Italian
(1919), care a preluat multe din elementele democrat-
creştine şi a reprezentat un model pentru încercările
asemănătoare din Franţa (Partidul Democrat Popular,
1924) şi din Spania (Partidul Social Popular, 1922).
• Democraţia creştină după 1945. Partidele de inspiraţie
catolică apărute (sau reapărute) după cel dc-al doilea
război mondial au recuperat o parte din patrimoniul
precedent al mişcărilor democrat-creştine, dar au dorit
să obţină un consens cât mai mare reunind în interiorul
lor toate sau aproape toate componentele lumii catolice.
D. c. italiană s-a orientat în manieră foarte diferită faţă
de d. c. de la sfârşitul sec. XIX şi chiar faţă de PPI,
absorbind moşteniri clerico-moderate şi conservatoare,
în mod asemănător cu CDU germană, fondată cu ajutorul
catolicilor şi protestanţilor moştenitori ai formaţiilor
politice moderate şi conservatoare prenaziste. în general,
s-a dovedit a fi limitată tendinţa de a da noilor partide
democrat-creştine un caracter programatic mai accentuat
şi de „stânga", în special în domeniul politicii economice,
chiar dacă o trăsătură comună a partidelor democrat-
creştine a fost susţinerea autonomiilor locale, a unei
intervenţii moderate a statului şi a unei politici sociale
favorabile Welfare State-u\m, într-un cadru de susţinută
fidelitate faţă de principiile catolice şi faţă de doctrina
socială a Bisericii; şi mai clară, în sfârşit, s-a dovedit
atitudinea filoamericana în politica externă. După anii '50,
530
partidele de inspiraţie democrat-creştină s-au răspândit şi
în America Latină, propunând un fel de „a treia cale"
printre regimurile militare conservatoare şi ipotezele
revoluţionare. Relevant a fost succesul d.c. chiliene cu E.
Frei. Noi formaţii care au fost influenţate de d.c. au apărut
şi în Europa de Est după căderea regimurilor comuniste,
în 1976 partidele democrat-creştine din Europa comunitară
au constituit Partidul Popular European. Bibliografie.·
G. Vecchio, La democrazia cristiana in Europa (1891-
1963), Mursia, Milano 1979; J.M. Mayuer, Partiti
cattolici e democraţia cristiana in Europa,
'800-'900. tr.it., Jaca Book, Milano 1983. Veàsi:
catolicism democrat; Centrul, Partidul; Democraţia
Creştină; Opera dei Congressi; Partidul Popular Italian;
Uniunea Creştin-Democrată; Uniunea Creştin-Socială.
democraţii populare, regimuri care s-au afirmat în
perioada de după cel de-al doilea război mondial în
ţările din Europa Răsăriteană supuse hegemoniei
sovietice, în practică au folosit metodele planificării şi
administrării puterii ale URSS, excluzând orice posibilă
„calc naţională" spre socialism. demografie istorică,
disciplină auxiliară a istoriei, care studiază populaţiile
umane şi transformările lor, prin analize de tip
statistic, care s-a dezvoltat prin anii '50 (L. Henry şi
l'Institut d'Études Démographiques). Importante sunt
cercetările de d. i. referitoare la Europa modernă, în
special în timpul Ancien Régime, adică într-o
perioadă în care n-au existat recensăminte, registre
de stare civilă şi de evidenţă a populaţiei; sursele sunt
arhivele parohiale, cu registrele lor de botezuri,
căsătorii şi morţi. Studiile de demografie istorică au
permis reconstituirea unor curbe de natalitate, nupţiali-
tate şi mortalitate şi prin aceasta evaluarea efectelor
perioadelor de epidemie, secetă, variaţii ale preţurilor
pe arii restrânse (microanalize). Alte surse sunt „situa-
ţiile sufletelor" (registre de familie pentru controlul
împărtăşaniei de Paşte) şi „consemnări despre popula-
ţie" (recensăminte aproximative şi sporadice), efectuate
din motive fiscale din ordinul puterii civile. D. i. şi-a
îndreptat atenţia şi spre migraţiuni şi urbanism, în afară
de studiul structurilor de familie şi de rudenie, ceea ce
a permis progresul cercetărilor de istorie a familiei.
Demostene, orator şi om politic grec (Atena 384-
Calauria 322 î.Hr.). Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă
şi deposedat de avere de către tutorii săi, D. şi-a început
propria carieră oratorică intentând cu succes un proces
împotriva unuia din aceştia, Afobos. Din 355 s-a dedi-
cat vieţii publice şi s-a angajat în apărarea libertăţii
Atenei. S-a arătat preocupat de stabilitatea finanţelor
publice, condiţie considerată de el ca fiind indispensa-
bilă pentru o politică externă eficientă, începând din
anul 350 D. şi-a concentrat toate eforturile pentru a-i
pune în gardă pe concetăţenii săi cu privire la pericolul

pe care-I reprezentau planurile de hegemonie ale lui
Filip, convingându-i prin Filipicele sale şi prin cele trei
Olintiace pronunţate cu ocazia cuceririi Olintului de
către macedoneni. Când Filip a asediat Byzantion, D.
a reuşit să promoveze o alianţă între Atena şi Teba, dar
în 338, la Cheroneea, forţele oraşelor aliate au fost
învinse de cele macedonene. D. a continuat să trăiască
la Atena, înconjurat de mare prestigiu, până când în
324 a fost îndepărtat, sub acuzaţia de a-1 fi ajutat pe
intendentul regelui macedonean Alexandru să fugă din
oraş cu întregul tezaur, după moartea acestuia. Reîntors
la Atena s-a aflat printre promotorii revoltei greceşti
împotriva generalului Antipatros, care după ce a înă-
buşit-o (322) i-a condamnat la moarte pe capii ei, printre
care şi pe D. Acesta, fugind din Atena, s-a refugiat în
templul lui Poseidon, la Calauria, unde s-a sinucis cu
puţin timp înainte de a fi prins. Deng Xiaoping sau
Teng Hsiao-ping, om politic chinez (Kuang-an,
Sechuan, 1904-Beijing, 1997). A aderat la Partidul
Comunist în 1924 în Franţa; după o perioadă de
şedere în URSS, s-a reîntors în China şi a luat parte la
evenimentele revoluţionare. După constituirea
Republicii Populare a ocupat numeroase funcţii politice,
susţinând o orientare politică moderată şi pragmatică,
contrară exceselor ideologice. Atacat cu îndârjire pentru
aceasta în timpul revoluţiei culturale (v.), exclus în 1969
din Comitetul Central, a revenit în fruntea guvernului
şi a partidului în 1973-1976, sprijinit de Chou En-lai.
La moartea lui Mao a devenit cel mai important lider
chinez, lichidând moştenirea maoista şi introducând
modelul „socialismului de piaţă", bazat pé deschiderea
treptată spre forme de economie de piaţă şi pe noi
relaţii internaţionale, mai destinse cu Occidentul, paralel
cu respingerea practicilor democrate liberale. Retră-
gându-se în mod formal din toate funcţiile în 1992, D.
X. a condus în realitate politica Chinei până la sfârşitul
vieţii, reuşind să treacă şi peste reacţia conservatorilor,
care a urmat după reprimarea mişcărilor studenţeşti
din piaţa Tien An Men (4989), de altfel din ordinul lui.
De Nicola, Enrico, om politic italian (Neapole 1887-
Torre del Greco 1959). Deputat al stângii liberale, a
fost preşedintele Camerei (1920-1923), senator din
1929. In 1944 a formulat compromisul dintre coroană
şi partidele antifasciste care a dus la locotenenta princi-
pelui Umberto. Monarhist, a fost şeful provizoriu al
statului după referendumul care a dus la instaurarea
republicii (1946-1948), apoi prim preşedinte al Curţii
Constituţionale (1956-1957). Denikin, Anton
Ivanovici, general rus (n.l872-Ann Arbor, 1947). A
fost şeful Statului Major general după revoluţia din
februarie 1917. împreună cu Komilov şi Alekseev a
fost unul din capii rezistenţei antibolşevice şi a
comandat armatele „albe" din sudul Rusiei, în
DEREGULATION
1919, cu sprijinul Marii Britanii şi al Franţei, a înaintat
victorios spre Moscova, dar în aprilie 1920, fiind înfrânt,
a părăsit Rusia.
Departament de Stat, nume dat ministerului de externe
în SUA; este condus de secretarul de stat. Depretis,
Agostino, om politic italian (Mezzana Corti, Pavia,
1813-Stradclla, Pavia, 1887). Deputat în parlamentul
piemonlez în 1848, a fost mazzinian până în 1853 şi
adversar al guvernului, în 1859 s-a apropiat de Cavour,
a fost numit guvernator de Brescia şi pe urmă trimis in
misiune pe lângă Garibaldi în Sicilia, unde a fost
prodictator din 22. VII. până în 14.K.1860. Ministru al
lucrărilor publice în guvernul Rattazzi ( 1862), al marinei
şi al finanţelor în guvernul Ricasoli ( 1866-1867), a rămas
apoi în opoziţie, preluând conducerea forţelor de stânga
la moartea lui Rattazzi ( 1873). Cu ajutorul unor elemente
de centru şi de dreapta, la 18.III. 1876 a învins guvernul
Minghetti, datorită „revoluţiei parlamentare", care a adus
stânga la putere. Ulterior a fost aproape în mod neîn-
trerupt preşedinte al Consiliului, aflându-se in fruntea a
11 guverne până la sfârşitul vieţii sale.
• Transformism fi reforme. Chiar din octombrie 1876
D. a manifestat intenţia de a susţine transformarea parti-
delor (v. transformism), care va deveni trăsătura carac-
teristică a întregii sale activităţi în guvern, puternic
contracarat de stânga intransigentă, în timpul guvernării
sale a fost promulgată legea Ceppino ( 1877), cu privire
la învăţământul elementar obligatoriu; au fost abolite
taxa pe măcinat şi cursul forţat al lirei (l 881 -l 882); a
fost aprobată o reformă electorală care a făcut să crească
de patru ori numărul persoanelor cu drept de vot
(1882). în schimb, dezvoltarea evidentă a lucrărilor
publice (străzi şi căi ferate) nu a fost scutită de deturnări
de fonduri şi corupţie, în timp ce prefecţii au înteţit la
maxim presiunile în dauna candidaţilor opoziţiei.
• Politica externă. D. nu s-a ocupat direct de politica
externă: personal fiind filofrancez şi filobritanic, s-a
limitat să semneze aderarea la Tripla Alianţă (1882)
împreună cu Germania şi Austria, în timp ce dezastrul
de la Dogali ( 1887) a pus capăt primei încercări de ex-
pansiune colonială a Italiei în Abisinia, întreprinsă pen-
tru a lăsa liberă emigrarea populaţiei din Mezzogiorno.
Derby, Edward George Geoffrey Smith Stanley, conte
de, om politic britanic (Knowseley Park, Lancashire,
1799-1869). Urmaş al uneia dintre cele mai mari familii
ale aristocraţiei whig, a demisionat din guvernul Grey
în apărarea Bisericii de stat anglicane în Irlanda şi s-a
apropiat de tories. A fost prim-ministru şi trei guverne
conservatoare minoritare (1852, 1858-1859, 1866-
1868), dintre care ultimul a aprobat o reformă care a
lărgit dreptul de vot.
deregulation, termen (engl.: dereglementarc), care
desemnează politica economică ncoliberală aplicată în
531
DERVIŞI
anii '80 în Marea Britanic şi în SUA de administraţiile
conduse respectiv de M. Thatcher şi R. Reagan.
Abolirea unor normative care împiedicau activitatea
întreprinderilor, mai ales în numeroase sectoare ale
serviciilor (transporturi, energie, telecomunicaţii), avea
drept scop să limiteze costurile de gestiune şi să reducă
preţurile acestor servicii.
dervişi, călugări musulmani (persană: darvish, cerşetor,
itinerant) aparţinând unor confrerii mistice. Călugări
contemplativi dar şi predicatori itineranţi, d. sunt veneraţi
de popor ca nişte sfinţi, ghicitori şi vindecători. De
Sanctis, Francesco, critic literar şi om politic italian
(Morrà Irpina, azi Morrà de Sanctis, Avellino, 1817-
Neapole, 1883). A fost cel mai de seamă exponent al
criticii literare romantice din Italia şi a dat naştere unui
filon cultural care 1-a influenţat pe B. Croce şi pe marxişti;
opera sa cea mai cunoscută este Istoria literaturii
italiene ( 1870). A participat în 1848 la revoluţia de la
Neapole, a ispăşit trei ani de închisoare şi a plecat în
exil la Torino şi Zurich. Ca ministru al învăţământului
înaniil861-l«62, 1878 şi 1879-1881 a încercat, însă
fără succes, să introducă în sistemul şcolar criterii
educative de inspiraţie laică şi democratică. De
Sanctis, Gaetano, istoric italian (Roma 1870-
1957). Elev al lui K.J. Beloch, a predat istoria antică la
universităţile din Torino şi din Roma. Catolic şi anti-
fascist, a fost destituit din învăţământ în 1931, pentru
că a refuzat să depună jurământ de credinţă pentru regim.
Reintegrat după căderea fascismului, a fost senator pe
viaţă şi preşedinte al Institutului Enciclopediei Italiene.
Operele cele mai importante: Atthis ( 1898); Istoria Ro-
manilor (1907-1964); Istoria Grecilor (1939).
desaparecidos, termen (sp. : dispăruţi), devenit comun
pe continentul sud-american pentru a-i desemna pe
cei care, consideraţi suspecţi sau vinovaţi că se opun
guvernelor dictatoriale şi militare, au fost închişi şi
judecaţi clandestin de către forţele de poliţie sau de
trupe paramilitare. Fenomenul d. a căpătat proporţii
importante în Argentina în anii dictaturii militare
(1976-1982), când se estimează că 30 000 de persoane
au dispărut.
descamisados, termen (sp.: fără cămaşă) introdus de
monarhiştii spanioli în 1820 pentru a-i desemna pe
liberalii apărători ai Constituţiei de la Cadiz din 1812.
într-o perioadă mai recentă, d. au fost numiţi în Argen-
tina susţinătorii cei mai fanatici ai lui J. Peron, care
proveneau din straturile populare. descurajare
nucleari, formă specială de descurajare care s-a
dezvoltat în cadrul Războiului rece, bazată pe
ameninţarea cu recurgerea la arma atomică. Strategiile
superputerilor de la sfârşitul anilor '50 (echilibru atomic
şi dezvoltarea rachetelor nucleare) se întemeiau pe
starea de aşteptare creată de imposibilitatea de a da o
lovitură decisivă adversarului şi deci, în ultimă analiză,
pe funcţia de descurajare a aşa-numitului „echilibru al
terorii". Faptul că această capacitate efectivă de
temperare a d.n. a fost direct legată de entitatea
cantitativă şi calitativă a armamentului nuclear posedat
a stat la originea fenomenului de escalation nucleară
din anii '60-'80 (v. dezarmare). Desiderius (m. Corbie
cea 774), rege al longobarzilor (756-774). în luptă cu
Rachis (Ratchis) pentru succesiunea la tron după
Aistulf (Astolf), a urcat pe tron cu ajutorul papalităţii
şi l-a asociat la putere pe fiul său, Adelchi (759). într-
o primă perioadă a păstrat relaţii bune cu papalitatea
şi cu francii, punând la cale dubla căsătorie a fiicelor
sale, Ermengarda şi Gerbera, respectiv cu francii
Carol şi Carloman. Atunci când papa i-a sprijinit
împotriva lui pe ducii de Spoleto şi Bene-vento, D. a
invadat Statul Papal şi a intrat în Roma (772). Papa
Adrian I a cerut ajutorul francilor, care conduşi de Carol
cel Mare i-au învins pe longobarzi la Chiuse di Susa şi l-au
obligat să se refugieze la Pavia, unde l-au ţinut sub asediu
până in 744, în timp ce Adelchi era înfrânt la Verona.
După ce s-a predat (abdicând în favoarea lui Carol cel Mare
şi punând capăt monarhiei longobarde), D. a fost dus în
prizonierat în Franţa, unde a murit. Desmoulins,
Camille, publicist şi om politic francez (Guise, Aisne,
1760-Paris, 1794). Membru al clubului cordelierilor, a
susţinut activ mişcarea revoluţionară prin jurnalele sale:
„Révolutions de France et de Brabant" ( 1789-1791 ), şi
„Vieux Cordelier" (1793). A murit ghilotinat.
despotism,
formă de guvernare în care puterea este exercitată în
mod absolut, fără limite. După Politica lui Aristotel,
existenţa unei puteri lipsită de orice fel de limite este
comună mai multor tipuri de regim, în timp ce d. este
favorizat de firea şi temperamentul supuşilor înclinaţi
spre obedienţă; există comunităţi (în special monarhiile
popoarelor barbare şi orientale) unde raportul dintre guver-
nanţi şi guvernaţi este asemănător cu raportul dintre
532
stăpân (despotes) şi sclavii săi. Ideea aristotelică a d. a
avut un mare succes în Evul Mediu: mulţi gânditori
(Toma de Aquino şi Marsilio din Padova), au delimitat
în special un despotism „oriental" opus libertăţilor euro-
pene, în mod analog, N. Machiavelli a făcut distincţia
dintre un principat în care puterea principelui era me-
diată de o aristocraţie de sânge şi un principat despotic
(exemplificat prin Imperiul otoman), unde numai unul
singur era principe, iar toţi ceilalţi servitori. O tratare

DESPOTISM LUMINAI
Reformele Măriei Tereza şi ale lui losif II
A devenit o obişnuinţă din a face să coincidă miş-
carea reformatoare a monarhiei austriece cu ju-
mătatea de secol care cuprinde domniile Măriei
Tereza (1740-1780) si a lui losif U (1780-1790),
chiar dacă elemente şi încercări de reformă s-au
întâlnit încă din timpul domniei lui Carol VI (bazele
cadastrului „terezian" în Lombardia, de exemplu,
au fost puse de prima comisie regală între 1718
si 1733), şi chiar dacă dorinţa de reînnoire n-a
dispărut in timpul domniei de doi ani a lui
Leopold II (1790-1792), deşi a trebuit uneori să
cedeze in faţa forţelor tradiţionale, fapt impus
de situaţia internă şi internaţională deosebit
de dificilă. Schimbările care au avut loc în
această jumătate de secol, în cele mai variate
domenii de viaţă, au fost, în orice caz, prin recu-
noaşterea unanimă, mai radicale şi incisive
decât în orice altă experienţă europeană a
„absolutismului luminat". Atenţia istoricilor s-
a concentrat îndelung în trecut asupra
personalităţilor contrastante ale celor doi
suverani: figura maternă a Măriei Tereza,
străină de universul Luminilor, dar plină de grijă
faţă de binele popoarelor sale şi „ împăratul
filosof", împins de un avânt doctrinar şi de o
furie nivelatoare, lipsit de răbdare în faţa
obstacolelor şi fără a β preocupat de trăsăturile
specifice ale diferitelor teritorii din imperiu.
Numai în timpurile mai apropiate nouă, un
asemenea contrast, în bună parte artificial şi
schematic, a lăsat locul unei periodizări mai
subtile şi unei mai atente evaluări a rolului pe
care l-au avut colaboratorii şi consilierii,
condiţiile economice şi interacţiunea dintre stat
şi societate. S-a afirmat în felul acesta în prim
plan legătura dintre război şi reforme, atât în
primul deceniu de domnie al „suveranei binefă-
cătoare", dominat défigura contelui de Haugwitz
şi de proiectele lui de creştere a veniturilor, de
centralizare administrativă, de discreditare a
puterii grupurilor sau Stände (care, în toate teri-
toriile împărfeau suveranitatea cu principele),
cât şi în timpul războiului de şapte ani (1756-
1763), când s-a afirmat în mod hotărâtor
autoritatea predominantă a contelui (şi mai
târziu prinţ) de Kaunitz nu numai în politica
DESPOTISM LUMINAT
externă, ci şi în afacerile interne, prin crearea
unui Consiliu de stat, însărcinat să coordoneze
şi să îndrume activitatea diferitelor ministere.
Între cele două etape ale epocii tereziene se
schimbă nu numai protagoniştii, ci şi orientările
şi caracteristicile intervenţiei guvernamentale,
dominate, în prima perioadă de douăzeci de ani,
de exigenţa primordială de a garanta, printr-o
radicală transformare a organelor centrale şi
periferice ale statului, supravieţuirea monarhiei
ca mare putere, după criza extrem de gravă tra-
versată în anii '30 şi '40, orientată în a doua
perioadă de 20 de ani spre obiectivul „fericirii
publice", care trebuia obţinută prin extinderea
frontului de reforme la raporturile dintre stat şi
Biserică, la justiţie, la instrucţie, la sănătate şi
asistenţă, la condiţiile de viaţă ale ţăranilor.
Dimpotrivă, mult mai puţin clară apare, din
această perspectivă, ruptura dintre domnia
Măriei Tereza şi cea a lui losif II, în ceea ce
priveşte conţinutul de bază al politicii reforma-
toare: chiar dacă, desigur, nu sunt de neglijat
schimbările de stil şi chiar de ritm al interven-
ţiilor, care, în deceniul 1780-1790, devin mai
radicale, mai rapide şi mai uniforme pe tot
întinsul teritoriilor supuse, cu riscul chiar de a
declanşa fenomene de revoltă în provincii care
în trecut fuseseră ocolite de astfel de fenomene,
precum Belgia şi Ungaria, în istoriografia
austriacă o amplă dezbatere a fost acordată în
special acelor orientări din politica ecleziastică
care, în mod obişnuit, sunt definite cu termenul
de „ioseftnism". împotriva poziţiilor lui E. Winter,
care i-α descoperit originile în instanţele refor-
mei religioase şi bisericeşti, maturizate chiar
din prima jumătate a secolului, în chiar rându-
rile clerului, sensibil la influenţele adepţilor lui
Muratori, a janseniştilor şi febronianilor, a interve-
nit iezuitul F. Maas, după care ofensiva împotri-
va privilegiilor şi imunităţii Bisericii ar fi fost
cu precădere opera minţii, foarte deschise şi
pătrunsă adânc de ideile iluministe, a lui Kaunitz,
de a cărui cancelarie depindea din 1757 Lom-
bardia, terenul de experimentare şi de pornire
al acestei politici. Astăzi Reformkatholizismus
şi Staatskirchentum nu mai apar ca termeni con-
533
DESPOTISM LUMINAT
trastanfi, ci complementari, apţi sa caracterizeze
afirmarea simultană si convergentă a unor
impulsuri spre reînnoire din sânul Bisericii şi a
unor exigenţe, din partea statului, de a-şi afirma
şi în acest sector crucial puterea superioară de
reglementare şi de control.
în acest sector, ca şi în altele, los if II nu a
făcut decât să ducă până la ultimele consecinţe,
cu intransigenţa care-l caracteriza, programe şi
direcţii de intervenţie formulate încă din timpul
domniei mamei sale: este suficient pentru toţi
exemplul codului penal din 1787, unde sunt
pentru prima dată afirmate principiile deplinei
autosuficienţe a normativei, ale legalităţii pe-
depsei şi ale egalităţii juridice a tuturor indivi-
zilor, şi cel al reformei agrare promulgate în
1788 (şi care mai târziu η-a mai fost aplicată
din cauza rezistenţei nobililor şi a morţii prema-
ture a împăratului), care prevedea convertirea
prestaţiilor de muncă gratuite ale ţăranilor de
pe pământurile seniorilor în plata în bani stabi-
lită în mod riguros de către lege. Dincolo de
nereuşita acesteia, cât şi a altor iniţiative ale
lui losifll, care par să depăşească cadrul însuşi
al absolutismului luminat, astăzi există tendinţa
de a sublinia succesul în ansamblu al unei opere
de cincizeci de ani de modernizare a instituţiilor
şi societăţii, fără rezultatele cărora (consolida-
rea armatei şi a birocraţiei dar şi fascinaţia exer-
citată de curţi asupra aristocraţiei şi atracţia exer-
citată de Viena ca centru economic şi ca ambianţă
a unei rafinate civilizaţii artistice şi literare) n-ar
putea β înţeleasă „statica grandioasă" (termenul
îl aparţine lui C. Magris) care a ţinut strâns unită
heteroclita şi multinaţionala monarhie danubia-
nă până Ia primul război mondial.
CARLO CAPRA, Universitatea din
Milano
aprofundată a formei de guvernare despotice i-o
datorăm lui Montesquieu, care în lucrarea sa Spiritul
legilor ( 1748) a făcut distincţia dintre d., întrucât era o
formă de guvernare fără limite a voinţei unui singur om,
bazată pe frica celorlalţi şi monarhic şi republică. Tot
în cursul sec. XVIII, în paralel cu tensiunile antimonar-
hice - preludiu al Revoluţiei franceze - s-a afirmat o
semnificaţie polemică mai generală a despotismului
înţeles ca guvern arbitrar al unui monarh care nu ţinea
cont de drepturile poporului. Această idee, clar expri-
mată în Eseu despre despotism ( 1776) de G.H. Mirabeau,
a fost folosită împotriva domniei lui Ludovic XVI şi a
devenit parte din gândirea secolului XIX: în 1812 B.
Constant de Rebecque a atacat regimul lui Napoleon
pentru că era despotic. Şi tot în cursul sec. XVIII, în
cadrul gândirii fiziocrate s-a născut şi noţiunea de
„despotism luminat" (v.).
despotism luminat, sau absolutism luminat, sistem
de guvernare prin care, în Europa sec. XVIII, a fost
promovată, prin acţiunea unor suverani absoluţi, moder-
nizarea statului şi a aparatului său. Expresia, curentă
în sec. XIX, a fost folosită pentru prima dată de către
M. Grimm (1723-1807) în Corespondenţă literară.
Suveranii şi-ar fi inspirat activitatea lor reformatoare
din teoriile filosofice ale timpului, denumite, în ansam-
blu, iluminism.
• Absolutismul şi gândirea iluministă, în realitate, este
vorba de întâlnirea dintre două procese istorice distincte.
Pe de o parte, absolutismul regal sau consolidarea trep-
tată a puterii monarhice, cu centralizarea funcţiilor statu-
lui, în defavoarea tradiţionalelor grupuri conducătoare
534
(nobilime, aristocraţie orăşenească, categorii de târgo-
veţi). Pe de altă parte, evoluţia gândirii ştiinţifice şi
filosofice în sec. XVII şi XVIII şi, în consecinţă, forma-
rea unei culturi noi punea la baza progresului civil al
popoarelor şi statelor valori precum libertatea, toleran-
ţa, raţiunea, instruirea şi egalitatea. O astfel de cultură,
apanaj al unei elite cosmopolite, aristocrate şi din înalta
burghezie, a fost determinantă pentru formarea unei
„opinii publice" în sens modern, de care chiar suveranii
au demonstrat că ţin cont. D. 1. s-a dezvoltat totuşi mai
mult ca răspuns la unele exigenţe specifice, de consolidare
militară şi de reorganizare administrativă şi financiară,
decât ca rezultat al unei adeziuni depline a suveranilor la
ideile şi propunerile făcute de philosophes.
• Suveranii reformatori. Frederic II al Prusiei (1740-
1786) a fost primul care s-a declarat discipolul
„luminilor" şi care s-a înconjurat de o adevărată „curte
filosofică". O politică asemănătoare a fost pusă în
practică de Ecaterina 11 ( 1762-1796) în Rusia, de Măria
Tereza de Habsburg ( 1740-1780) şi de fiul său, losif II
(1780-1790), de Carol III de Bourbon mai întâi la
Neapole (1734-1759), şi pe urmă în Spania (1759-
1788). Şi în statele mai mici, principi şi miniştri au
încercat să urmeze criteriile despotismului luminat:
marchizul de Pombal în Portugalia, Leopold de
Habsburg-Lorena în Toscana, Du Tillot la Parma,
Gustav III în Suedia.
• Succese şi eşecuri ale reformelor. Reformele despoţilor
luminaţi au avut loc şi au fost mai incisive în Prusia şi
în statele habsburgice, adică în zone unde economia,
societatea şi cultura erau mai înapoiate decât în Franţa,
DEZARMARE
Olanda şi Anglia. Graţie d. 1., unele monarhii absolute
au putut în felul acesta să recupereze o întârziere însem-
nată faţă de alte state mai moderne, în alte ţări, reformele
d. 1. s-au izbit de structurile şi privilegiile existente, în
Franţa au eşuat planurile de redresare financiară<
1774-1788). în Rusia reformele Ecaterinei II au rămas
în cea mai mare parte în stadiu de proiect, în timp ce
s-au înăsprit condiţiile de viaţă ale iobagilor şi au fost
reconfirmate privilegiile nobilimii (Caria nobilimii.
1785).
La Neapole, introducerea sistemului de cadastru funciar
şi unele intervenţii de natură mercantilă în favoarea
dezvoltării economice nu au reuşit să dărâme jurisdicţiile
feudale şi să influenţeze cu ceva înapoierea agriculturii.
Bibliografic: F. Venturi, Selleremo riformatore. Einaudi.
Torino 1969-1976, 3 vol.
Pfezi'î/.· absolutism; Ancien Régime; aristocraţie; feu-
dalism; fiziocraţie; iezuiţi; iluminism; justiţie; mercan-
tilism; monarhie; stat; şcoală;
destalinizare, politică iniţiată în URSS la puţin timp
după moartea lui Stalin, care a atins apogeul la al XX-lea
congres al PCUS (14-25.11.1956), când N. Hruşciov a
denunţat cultul personalităţii şi crimele dictatorului de-
funct. D. era legată de încercarea de destindere în relaţiile
dintre cele două lagăre promovată de Hruşciov şi tindea
să atribuie stalinismului degenerarea sistemului socialist,
încercând să refacă legătura cu moştenirea leninistă. Au
fost reabilitate unele dintre victimele epurărilor din primii
ani ai deceniului VI atât în URSS, cât şi în ţările din
Europa de Est şi au început să fie cunoscute unele fapte
şi procese din anii obscuri ai ,.marilor epurări". D. a
provocat contralovituri şi în alte ţări, începând cu Polonia
şi Ungaria, dar reflecţiile sale critice au fost treptat
abandonate încă din primii ani ai deceniului VII.
destindere, proces prin care cele două superputeri,
SUA şi URSS, şi-au atenuat atitudinea reciprocă de
suspiciune şi ostilitate pe care o avuseseră în timpul
Războiului rece. Punctul de plecare al d. 1-a constituit
moartea lui Stalin (5.III. 1953), chiar dacă încă înainte
dictatorul rus îşi exprimase, într-un interviu acordat
ziarului „New York Times" (25. XII. 1952), convingerea
că un conflict SUA-URSS poate fi evitat O manifestare
simbolică a destinderii a fost conferinţa la vârf de la
Geneva ( 18-23.VII. 1955), prima întâlnire între şefii de
stat ai SUA şi URSS după Conferinţa de la Potsdam
din 1945. în această etapă s-a vorbit şi despre „dezgheţ",
pentru a sublinia depăşirea treptată a unei etape de
răcire dusă la extrem a raporturilor diplomatice dintre
cele două lagăre. D. a devenit posibilă datorită stabilizării
raporturilor de forţă din Europa între sferele de influenţă
ale SUA şi URSS şi convingerii că o confruntare nucleară
ar fi dus la distrugerea întregii planete. D. a transformat
Războiul rece în coexistenţă competitivă, prin care cele
două superputeri s-au angajat să-şi demonstreze pro-
pria superioritate în domeniul economic, cultural, social,
sportiv, al explorării spaţiale, excluzând recurgerea
directă la forţă. După speranţele deşteptate la începutul
anilor '60 (întâlnirile Kennedy-Hruşciov), procesul de
d. a cunoscut, spre sfârşitul deceniului, o încetinire, în
ciuda câtorva paşi înainte făcuţi în domeniul dezarmării
(convorbirile SALT). Noile dificultăţi de la sfârşitul
anilor '70, cu tensiunile provocate de iniţierea progra-
mului american de instalare a bazelor de rachete pe
continentul european, au făcut loc pentru reluarea des-
tinderii o dată cu perestroïka lui Gorbaciov. Dizolvarea
comunismului şi a URSS în 1991 a marcat sfârşitul
definitiv al logicii opoziţiei dintre cele două lagăre şi al
Războiului rece.
De Vaierà, Eamon, om politic irlandez (New York 1882-
Dublin 1975). A participat la revolta antiengleză de la
Dublin din 1916 şi a fost preşedintele mişcării naţiona-
liste Sinn Fein. S-a opus tratatului din 1921 care acorda
independenţă Irlandei, obligând-o însă să păstreze
legătura cu coroana britanică. După ce a fondat partidul
Fianna Fail, a fost de mai multe ori prim-ministru din
1932 şi preşedinte al republicii (1959-1973). De
Vecchi, Cesare Maria, om politic italian (Casale
Monferrato 1884-Roma 1959). A aderat la fascism, în
cadrul căruia a reprezentat curentul cel mai legat de
monarhie. Quadrumvir în Marşul asupra Romei, a fost
guvernator al Somaliei şi al Dodecanezului, ambasador
pe lângă Sfântul Scaun ( 1929-1935), ministru al educa-
ţiei naţionale ( 1935-1936). Pentru că a votat în favoarea
ordinii de zi Grandi, la 25.VII. 1943 a fost condamnat
la moarte în contumacie la procesul de la Verona,
devoluţie, războiul de, războiul pentru posesiunea
Flandrei spaniole dus de către regele Franţei, Ludovic
XIV împotriva Spaniei, Angliei, Olandei şi Suediei
(1667-1668). Legea Brabantului stabilea că doar fiii
din prima căsătorie aveau dreptul la moştenire paternă;
extinzând această normă la dreptul internaţional, la
moartea lui Filip IV, regele Spaniei (1665). Ludovic
XIV, a avut pretenţii asupra Ţărilor de Jos spaniole în
numele soţiei sale, Maria Teresa, fiica lui Filip IV îm-
potriva drepturilor lui Carol II. Ludovic XIV a declarat
război şi a ocupat Fiandra şi Franche-Comté (1668).
Anglia, Olanda şi Suedia, îngrijorate de iniţiativa france-
zilor, au convocat Tripla alianţă (Haga, 1668) şi prin
pacea de la Aix-la-Chapelle (2. V. 1668) au obligat Franţa
să restituie Spaniei Franche-Comté, recunoscându-i
doar oraşele cucerite Tournay, Charleroi şi Lille.
dezarmare, problema repudierii războiului ca mijloc
de rezolvare a conflictelor între state, prin adoptarea
535
DEZARMARE
unor forme de control a armamentului şi a arbitrajului
internaţional, s-a pus încă din sec. XVIII (de ex., opera
luil. Kant, Pentru pacea eternă, 1795), dar abia în sec.
XX a devenit de stringentă actualitate. La sfârşitul sec.
XIX, în faţa unei producţii industriale de armament în
continuă creştere, a devenit cu adevărat evident peri-
colul pe care-1 reprezintă pentru pace simpla existenţă
a arsenalelor militare. Pentru a pune capăt unei aseme-
nea dezvoltări necontrolate s-a propus convocarea unor
întâlniri internaţionale (conferinţa de la Haga, 1899 şi
1907), de altfel fără rezultate semnificative.
• Societatea Naţiunilor fi dezarmarea. După pierderile
umane extrem de grave provocate de primul război
mondial (1914-1918), problema dreptului a fost pusă
din nou de largi categorii ale opiniei publice şi de către
unii oameni politici, dintre care s-a remarcat preşedintele
SUA Th.W. Wilson, în timp ce puterile care ieşiseră
învingătoare i-au impus Germaniei prin tratatul de la
Versailles ( 1919) o dezarmare forţată, la conferinţa de
la Washington (1921-1922) Marea Britanie, SUA,
Japonia, Italia şi Franţa stabileau limitarea respectivelor
forţe navale. Societatea Naţiunilor nou născută şi-a
propus în mod explicit să reducă armamentul, chiar şi
al popoarelor care ieşiseră învingătoare, la nivelele
minime compatibile cu apărarea şi securitatea statelor
asociate. Principiul acordurilor de d. multilaterale nego-
ciate în cadrul societăţii a devenit însă greu de realizat
în practică prin încălcarea lor de către SUA şi prin
excluderea iniţială a (arilor învinse din cadrul Societăţii.
• Dificultăţile anilor '30.0 dată cu conferinţa de la Londra
(1930), Marea Britanie, SUA şi Japonia au stabilit
nişte limite în construirea de portavioane şi submarine:
acordul a fost însă foarte curând denunţat de către Japonia.
Din 1932 până în 1934 a avut loc la Geneva conferinţa
generală asupra d., promovată de Societatea Naţiunilor:
tratativele s-au împotmolit însă în faţa militarismului
crescând (Germania hitleristâ a părăsit lucrările înainte
de încheierea lor). Un alt eşec a fost conferinţa de la
Londra din 1935 cu privire la d. navală: Japonia şi
Italia fascistă s-au sustras acordului semnat de Marea
Britanie, SUA şi Franţa.
• Dezarmarea blocată de Războiul rece. După al doilea
război mondial, atât lucrările organismelor ONU, cât
şi propunerile avansate pe rând de către SUA şi URSS
cu privire la d. n-au avut nici un fel de rezultat. Situaţia
a părut că se deblochează o dată cu destinarea (sus-
pendarea unilaterală a experienţelor nucleare în URSS
şi SUA în 1958; propunerea lui Hruşciov cu privire la
un plan de d. generală, 1960). Conferinţele de la Paris
şi Geneva, convocate în mod special în acest scop, au
eşuat din cauza unei noi ascuţiri a tensiunii dintre SUA
şi URSS (criza rachetelor din Cuba, 1962). în 1968, în
schimb, circa 60 de state, între care SUA şi URSS, au
ajuns la un acord împotriva răspândirii armamentului
nuclear în noi ţări. în Occident s-au ridicat mai multe
voci pentru a arăta că unica posibilitate de restabilire a
unui climat de încredere internaţională îl reprezintă
începutul unor iniţiative de d. unilaterală. Un deosebit
efect şi impact a avut în acest sens mişcarea pentru
pace şi d. răspândită în Europa Occidentală în acelaşi
timp cu evenimentele legate de eurorachete ( 1979-1983,
v). Stabilitatea echilibrului internaţional bipolar şi a
NEGOCIERI Şl TRATATE SUA-URSS (mai târziu Rusia) cu privire la dezarmare
anul denumirea
temă
1969-1979 SALT1 negocieri cu privire la limitarea armamentelor strategice atât ofensive cât şi defensive
1972 SALT1 tratat de limitare a rachetelor ABM (rachete antirachetă balistică)
1972-1989 MFR2 negocieri între NATO şi Tratatul de la Varşovia cu privire la reducerea reciprocă
__________________________a forţelor armate prezente pe continentul european ______________________
1979 SALT II' tratat de limitare a instalării unui singur tip de rachetă ICBM3 cu rază de acţiune
__________________________mai mare de 5500 km
__________________________
1982-1983; 1985 START* negociere pentru reducerea forţelor strategice şi nucleare
_______________________________________________________________________________________
1991 START l tratat cu privire la reducerea focoaselor nucleare până Tn 1998 la 10 395 pentru
__________________________SUA (de la 12.081) şi până la 8040 pentru URSS (de la 10 841).
__________________________
1993 START II tratat cu privire la reducerea focoaselor nucleare de la sol până în 2003 la 3500
pentru SUA şi 3 000 pentru Rusia; eliminarea rachetelor MIRV 5; Tnjumătăţirea
__________________________numărului rachetelor care se pot lansa de pe submarine.
__________________________
1) Sigla SALT (Strategic Arms Limitation Talks Treaty: convorbiri/tratat pentru limitarea armelor strategice) indică atât negocierile
cat şi tratatele la care s-a ajuns, acestea din urmă distingându-se prin cifre romane.
2) MRF: Mutual Force Reduction, reducere reciprocă de forte.
3) ICBM: Intercontinental Ballistic Missile, rachetă balistică intercontinentală.
4) START: Strategic Arms Reduction Talks Treaty: convorbiri/tratat pentru reducerea armelor strategice.
5) MIRV: Multiple Independently Targelable Re-entry Vehicle: racheta cu focoase multiple pentru obiective independente.

536
DlAZ
logisticii sale, legate de creşterea pieţei armamentelor
alimentată de războaiele locale din Lumea a Treia, nu a
permis, până la sfârşitul anilor '80, să se iniţieze pro-
cedee concrete de d., ci doar să se ajungă la acorduri
parţiale cu privire la controlul armamentului după logica
„echilibrului terorii" (negocierile SALT). O dată cu
venirea la putere a lui Gorbaciov (proiectul său politic
de reformare a sistemului sovietic a avut printre princi-
palele sale premise înlăturarea rapidă a aparatului militar
deosebit de împovărător) şi neaşteptatul sfârşit al
Războiului rece, o evidentă accelerare a iniţiativelor de
d., atât nucleară, cât şi convenţională, a caracterizat, în
schimb, anii '90 (tratatele START), martori, însă, şi ai
unei recrudescenţe şi a unei înmulţiri a conflictelor locale
(adesea pe fundal etnico-tribal), care împreună cu reven-
dicările legate de programele de apărare ale statelor ex-
sovietice nou create, au dat un nou impuls industriei şi
pieţei armamentelor.
Vezi şi: appeasement; arme şi armamente; bomba
atomică; eurorachete; ONU; pacifism; Războiul rece;
Societatea Naţiunilor.
dezgheţ, termen cu care a fost definit în URSS climatul
de toleranţă culturală instaurat în urma destalinizării;
dezgheţul s-a aplicat şi relaţiilor internaţionale înăsprite
de Războiul rece (v. destindere). dezindustrializare,
reducerea sau eliminarea prezenţei industriei în unele
zone este un fenomen care revine în istoria economica.
Printre exemplele istorice de masivă d. pot fi amintite,
între sec. XVIII şi XIX, înlăturarea unor înfloritoare
activităţi manufacturiere (mătase şi bumbac) in Asia
orientală şi în India şi à activităţilor din industria
textilă (in, mătase şi lână) in Fiandra şi Italia, distruse
de concurenţa unor produse noi, mai convenabile. La
sfârşitul sec. XIX au cunoscut aceeaşi soartă câteva
sectoare din Anglia, înlocuite pe piaţa internaţională
de economiile mai active din SUA şi din Germania, ţări
recent industrializate, în Occidentul de azi fenomenul
interesează diferite regiuni (de ex., tradiţionala arie de
producţie a automobilelor americane din jurul oraşului
Detroit: sectorul legat de cărbune în Marea Britanic) şi
este legat de dezvoltarea cu precădere a sectorului terţiar
al economiei, de îmbătrânirea instalaţiilor, de concurenţa
ţărilor asiatice care încep să se afirme. dezvoltare
economică, creşterea constantă a cantităţii de bunuri
produse şi a eficienţei producţiei, favorizată de
transformările din sistemul economic (v. revoluţie
industrială), realizată începând din sec. XIX în ţările
din Europa Occidentală şi în SUA. Deşi această fază a
coincis cu o creştere demografică importantă, creşterea
exponenţială a venitului disponibil a făcut să crească şi
venitul pe cap de locuitor şi standardul mediu al vieţii
(chiar dacă au existat excepţii semnificative şi dezechi-
libre intre clase sociale şi între regiunile globului). Studiile
istorice asupra d. e. (W. Rostow; A. Gerschenkron) au
scos în evidenţă importanţa crucială a unei faze de
„decolare", înţeleasă ca iniţiere a unei serii de dinamici
economice care fac ca procesul să devină ireversibil.
Dezbaterea asupra extinderii d. e. a devenit aprinsă
după al doilea război mondial, implicându-se în ea şi
organisme politice internaţionale (în primul rând ONU),
atingând şi problema existenţei ţărilor înapoiate, numite
chiar „în curs de dezvoltare". Ieşirea din starea de îna-
poiere economică a aşa-numitei Lumi a Treia (inter-
pretată, deseori, ca o consecinţă a neocolonialismului
practicat de statele occidentale) a constituit obiectivul
unei serii de politici de cooperare în vederea d. e. O
abordare optimistă a posibilităţii de depăşire a contras-
telor a fost, treptat, adusă în situaţia de criză de rezulta-
tele economice din deceniile care au urmat, în special în
America Latină, noţiunea de desumilo (dezvoltare)
devine principiul de bază al unui proiect politic de mij-
loc, între politica reacţionară dusă de oligarhia funciară
susţinută de militari şi revoluţiile de factură castristă.
diadohi, principalii ofiţeri ai lui Alexandru cel Mare,
care la moartea sa (323 î.Hr.) au guvernat diferite pro-
vincii ale imperiului. Rivalitatea care s-a iscat curând între
ei şi urmaşii lor a marcat o jumătate de secol de lupte
care au dus la dezmembrarea imperiului macedonean.
diaspora, dispersarea poporului evreu (v. evrei) în afara
Palestinei, impusă de romani după revoltele iudeilor si
după distrugerea Templului şi a Ierusalimului (70,135
d.Hr). Termenul este aplicat şi pentru dispersarea arme-
nilor în urma genocidului săvârşit de turci ( 1894-1918).
l)isu,Armando, mareşal al Italiei (Neapole 1861-Roma
1928). în primul război mondial a comandat al XXIII-
lea corp de armată pe frontul din Cars, iar după înfrân-
gerea de Ia Caporetto, a fost ales personal de rege pentru
a-i urma lui L. Cadorna ca şef al Statului Major. A
ocupat această funcţie până în noiembrie 1919, anga-
jându-se într-o dificilă acţiune de restabilire a încrederii
trupelor în comandanţii de elită, iar mai târziu a fost mi-
nistru de război în primul guvern Mussolini ( 1922-1924).
Diaz, Bartholomeu, navigator portughez (n. 1450 ?-
Capul Bunei Speranţe 1500). Trimis de Joăo II, regele
Portugaliei, să exploreze amănunţit coastele Africii, a
dublat în cursul uneia din aceste expediţii ( 1486-1487)
Capul Bunei Speranţe, deschizând drumul primei
călătorii spre India (a cărei comandă a fost încredinţată
totuşi lui Vasco da Gama, 1497). Ulterior 1-a însoţit pe
A. Cabrai în a doua expediţie spre India, care a atins
coastele Braziliei (IV. 1500) şi a permis Portugaliei să-şi
afirme suveranitatea asupra acestor teritorii. Diaz,
José Porfirio, om politic mexican (Oaxaca 1830-Paris
1915). Preşedinte al republicii (1876-1911), a impus
un regim antiliberal susţinut de o categorie
restrânsă de proprietari de pământ şi de marile companii
537
DÌAZ DEL CASTILLO
străine, cărora le-a concesionat exploatarea resurselor
subsolului. Excepţionala dezvoltare economică din
această perioadă nu a reuşit să îmbunătăţească, însă,
condiţiile de viată ale poporului. Răsturnat de la putere
de revoluţia condusă de F. Madero, a plecat în exil.
Diaz del Castillo, Bernal, istorie spaniol (Medina del
Campo cea 1492- Mexic cea 1581). A participat la
expediţia lui H. Cortes şi i-a narat povestea (Adevărata
poveste a cuceririi Noii Spânii, postum, 1632), unde îl
pune în evidenţă nu numai pe Cortes, ci şi pe ceilalţi
conquistadores, valorificând şi figura lui Montezuma
şi a lui Guatimozino.
dictatură, formă de guvernare în care toată puterea
este deţinută în mod exclusiv de o persoană sau de un
organism, fără să existe posibilitatea de control asupra
exercitării sale. D. îşi are originea in persoana magistra-
tului roman (dictator) care, în epoca republicană, era în
mod temporar înzestrat cu depline puteri pentru a
face faţă unei situaţii excepţionale. Ideea de d. a apărut în
Franţa în timpul revoluţiei o dată cu teoria „dictaturii
revoluţionare", pentru a putea ţine piept ameninţării militare
externe şi conflictelor contrarevoluţionare interne. Ideea
de d. revoluţionară s-a îmbinat cu viziunea marxistă a „d,
proletariatului", tipică etapei de tranziţie de la capitalism
la comunism, cu scopul de a pregăti perioadă de depăşire
a valabilităţii statului. Teoria politică modernă deosebeşte
o d. „simplă" care este exercitată prin mijloace obişnuite
de dominare, precum armata sau poliţia; o dictatură
„cezaristică", care se bazează pe consensul populaţiei,
obţinut prin plebiscit; o dictatură „totalitară", care produce
un înalt grad de tensiune ideologică, considerându-se drept
purtătoarea unei viziuni înnoitoare globale. Dictatus
Papae, culegere în 27 de propoziţii a principiilor
inspiratoare ale reformei bisericeşti, promulgată de
Grigore VII în 1075. Aici erau afirmate cu putere pre-
rogativele papei pentru a limita posibilităţile împăratului
de a interveni în viaţa Bisericii. Diderot, Denis, scriitor
şi filosof francez (Langres 1713-Paris 1784). S-a aflat
printre protagoniştii culturii iluministe, şi ca iniţiator al
Enciclopediei (1751-1772). A dovedit interes pentru
domeniul ştiinţelor, al artei şi literaturii, susţinând o
concepţie deista şi negând orice finalitate a naturii.
Dien Bien Phu, fortăreaţă franceză în Vietnamul de
Nord, a cărei cucerire de către forţele de gherilă comu-
niste, conduse de generalul Giap, după un asediu care
a durat 55 zile, a marcat sfârşitul angajării miliare şi a
dominaţiei coloniale a Franţei în Indochina (7. V. 1954).
dietă, instituţie a Sfântului Imperiu Roman, în care
principi laici şi ecleziaşti, cei mai mari latifundiari şi
reprezentanţii oraşelor imperiale deliberau asupra prin-
cipalelor probleme, precum pacea şi războiul şi promul-
gau legile cele mai importante. Instituită în sec. IX,
538
d. imperială avea sarcina de a-1 numi pe împărat, până
la instituirea principilor electori în 1356 (v. Bula de
Aur). După Războiul de treizeci de ani (1618-1648),
d. imperiale au pierdut din importanţa lor politică, în
faţa întăririi puterii principalelor state are alcătuiau
Sfântul Imperiu Roman. Din 1663 sediul ei a fost stabi-
lit la Regensburg, în cursul sec. X VIII d. a acţionat mai
ales ca tribunal: rezolva cauze legate de titlul de
proprietate supra feudelor imperiale. Instituţia a existat
până la dispariţia Sfântului Imperiu Roman în 1806.
dijmă (decima), parte din recoltă plătită ca tribut, în
Italia o zecime din recolta de grâu produsă de ager
publiais era vărsată la tezaurul public roman, în epoca
imperială d. a fost treptat înlocuită de un impozit in
bani. Mai târziu, sistemul d. a fost larg aplicat şi de
către Biserică.
Dilthey, Wilhelm, filosof şi istoric german (Biebrich,
Renania, 1833-Siusi, Bolzano, 1911). Ostil faţă de orice
filosofìe a istoriei, atât de tip hegelian, cât şi pozitivist,
a afirmat o concepţie istoricistă, făcând o distincţie netă
între ştiinţele naturii (caracterizate de o metodă obiectivă
şi cauzală) şi ştiinţele spiritului (bazate pe experienţele
trăite, pe afinitatea spirituală substanţială dintre subiect
şi obiect şi pe o metodă psihologico-hermeneutică; Intro-
ducere în ştiinfelespiritului, 1883). A aplicat aceste idei
la o istorie a „spiritului european", introducând noţiunea
de Weltanschauung (viziune a lumii). Dimitrov,
Gheorghi, om politic bulgar (Kovacevski, 1882-
Moscova, 1949). Fondator al Partidului Comunist
Bulgar. Secretar general al Internaţionalei a IlI-a
(1935-1943), a fost principalul inspirator al politicii
fronturilor populare (Congresul VII al Cominternului,
1935). în 1945 s-a întors în Bulgaria, unde a ocupat
funcţia de premier, din 1946 până la sfârşitul vieţii.
Dini, Lamberto, om politic italian (Florenţa, 1931).
După ce a ocupat funcţii înalte la Banca d'Italia şi în
FMI, a fost ministru de finanţe în guvernul Berlusconi
(1994), urmându-i acestuia ulterior ca preşedinte al
unui guvern tehnic de tranziţie (1995-1996), care a
iniţiat printre altele şi reforma sistemului de pensii.
Prezentându-se la alegerile din 1996, pe o listă proprie
in cadrul coaliţiei Măslinului, în acelaşi an a fost numit
ministru de Externe în guvernul Prodi, în octombrie
1998 a îndeplinit aceeaşi funcţie în guvernul D'Alema.
Dio Cassius Cocceianus, istoric grec (Niceca, Bitinia,
cea 155-Bitinia cea 235). Senator sub Commodus, a
ajuns la funcţia de consul în 229. Retrăgându-se din
viaţa publică spre a duce o viaţă obişnuită, a scris o
importantă Istorie romană în 80 de cărţi, de la origine
până în 229, din are au ajuns până la noi, în întregime,
cărţile care acoperă perioada din 68 până în 10 î.Hr.
dioceză, circumscripţie administrativă a Imperiului roman
şi, o dată cu afirmarea creştinismului, circumscripţie

ecleziastică, supusă jurisdicţiei unui episcop. Apostolii
nu au cunoscut noţiunea de limitare teritorială în exerci-
tarea misiunii lor, dar urmaşii acestora, adică episcopii,
au devenit capii unor comunităţi foarte precise. De la
sfârşitul sec. II, în Asia şi în Africa, se pare că.fiecare
comunitate creştină îşi avea episcopul său. în Occident,
districtele bisericeşti s-au suprapus peste cele civile
din Imperiul roman. D. din sec. IV erau foarte întinse,
iar episcopii locuiau la oraş: o legătură directă între
episcop şi comunitate se stabilea mai greu. în cursul
Evului Mediu asistăm, în schimb, la o proliferare a d.,
în special în Italia, care a devenit necesară datorită în-
mulţirii centrelor orăşeneşti.
Dioclefian, Caius Valerius Diocletianus (243-313),
împărat roman (284-305). Guvernator al Rhactiei şi
prefect al pretoriului, a fost proclamat împărat de către
soldati la Nicomedia, dar a împărţit puterea cu tovarăşul
său de arme, Maximian, pe care 1-a ridicat la rangul de
cezar, iar în 286, la cea de august.
• împărţirea şi reorganizarea imperiului. D. i-a încre-
dinţat lui Maximian sarcina de a guverna în Occident şi
de a reprima revoltele din Calia şi din Britannia, iar el
a condus personal mai multe campanii cu intenţia de a
consolida graniţele dinspre răsărit, a înăbuşit o rebeliune
din Egipt, pe urmă s-a angajat într-o amplă acţiune de
reorganizare a imperiului. A reglementat înainte de toate
organizarea teritorială sporind numărul provinciilor şi
înfiinţând, între provincii şi prefecturi, cele 12 districte
intermediare ale diecezelor, în conducerea locală a
separat definitiv puterea civilă de cea militară, unificând
dreptul; la nivel central, cu intenţia de a reglementa
procesul de succesiune şi a preveni astfel situaţiile de
uzurpare, în 293 a creat aşa-numita tetrarhie, în baza
căreia, puterea supremă era împărţită între cei doi
augusti, cărora li se supuneau cei doi cezari, în chip de
urmaşi desemnaţi. Cele două părţi ale imperiului erau
unite însă prin caracterul sacru pe care-1 avea persoana
împăratului. D. duce astfel până la capăt intenţia cen-
tralizatoare şi absolutistă a unora din predecesorii săi,
inaugurând epoca „dominatului" (v.).
• Dificultăţile absolutismului. Revendicând pentru sine
conducerea Răsăritului, D. a încercat să-i consolideze
finanţele stabilind un plafon al salariilor şi al preturilor
(edictul din 301) şi impunând un regim de dublă impo-
zitare, pe proprietate (iugum) şi pe persoană (copia), în
303, în faţa opoziţiei suscitată de relansarea ideii caracte-
rului divin al împăratului, a promulgat o serie de edicte de
persecuţie împotriva creştinilor, în 305, bolnav, împreună
cu Maximian, a lăsat puterea în favoarea celor doi cezari,
Galerius şi Constantin, retrăgându-se într-o fastuoasă vilă
de pe coasta dalmata şi ducând o viaţă obişnuită. Diodor
din Sicilia, istoric grec (Agyrion, Sicilia, cea 90-
cca20î.Hr.), a fost autor al unei istorii uni versale în
DIPLOMATICA
40 de cărţi (Biblioteca istorică), din care a mai ajuns
până în zilele noastre doar o parte, din epoca mitică până
în anul 60 î.Hr., cuprinzând istoria egiptenilor, asirieni-
lor, babilonienilor, mezilor şi indienilor. Dionis
Agricultorul (Lisabona 1261-Santar 1325), rege al
Portugaliei (1279-1325). Urmându-i tatălui său,
Afonso III, s-a căsătorit în 1282 cu Isabela, fiica
lui Pedro III de Aragon. A stabilit relaţii bune cu
papalitatea şi a încurajat dezvoltarea economică a
regatului, stimulând marina comercială şi agricul-
tura. A introdus limba portugheză în actele juridice,
în 1290 a înfiinţat la Lisabona prima universitate
din Portugalia.
Dionis (Dionysios) din Halicarnas, istoric grec (n. cea
60-m.7 î.Hr.). A trăit la Roma, începând din anul 30 î.Hr.
Autor al mai multor cărţi de retorică, în ale saie Antichităţi
romane în 20 de cărţi a acoperit perioada de la originile
Romei până în 264 î.Hr. Primele l O cărţi, care au ajuns
până la noi, reprezintă un fel de completare a operei lui
Titus Livius.
Dionysios cel Bătrân (n. cea 432-m.367 î.Hr), tiran
al Siracuzei (407-367 î.Hr.). Cucerind puterea în cursul
războaielor duse împotriva Cartaginei, a instaurat un
regim antinobiliar, care s-a bucurat de o deosebită apre-
ciere din partea poporului, datorită măsurilor adoptate
(eliberarea sclavilor, rechiziţionarea pământului de la
aristocraţie pentru a fi împărţit poporului). D. a nutrit
ambiţia de a-i uni pe grecii din regiunile vestice, dedi-
cându-se unui program de expansiune militară, prin
coloniile militare impuse în teritoriile cucerite.
Dionysios II cel Tânăr (n.cca 395-m. 330 Î.Hr.), tiran
al Siracuzei (367-344 i.Hr.). Urmând tatălui său,
Dionysios I, şi-a propus să pună în practică o serie de
reforme cu scopul de a atenua caracterul despotic al
regiunii, aducându-1 în acest scop la curtea sa pe Platon.
A fost izgonit de unchiul său Dio între 357 şi 347 î.Hr.
diplomacy by conference (engl. : diplomaţia prin con-
ferinţe), practică diplomatică promovată de Austria,
Rusia, Prusia şi Marea Britanic, care au aderat la Cva-
drupla Alianţă din 20.XI. 1815, menită să rezolve pro-
blemele Europei postnapoleoniene prin întâlniri perio-
dice între oamenii de stat şi suverani. Susţinută de
lordul Castlereagh şi de prinţul Metternich şi reali-
zată prin conferinţele de la Aachen (1818), Troppau
( 1820-1821 ) şi Laibach ( 1821 ), d.b.c., a intrat în criză
la conferinţa de la Verona ( 1822) prin opoziţia cres-
cândă a Marii Britanii faţă de poziţiile reacţionare ale
celorlalte puteri.
diplomatică, disciplină care, cu ajutorul altor disci-
pline (paleografia, cronologia, istoria dreptului), stu-
diază documentele (diplomele) şi fixează criteriile nece-
sare pentru a le stabili autenticitatea şi valoarea de
mărturie istorică.
539
DIPLOMAŢIE
diplomaţie,
complex de norme, obiceiuri şi organisme de care se
folosesc statele în mod normal pentru a reglementa
relaţiile dintre ele şi cu instituţiile înzestrate cu persona-
litate juridică internaţională.
• Ia naştere diplomaţia permanentă, în Antichitate şi
Evul Mediu, activitatea diplomatică a fost doar un
mijloc de recunoaştere ocazională (solii de ceremonie)
şi de negocieri mai puţin obişnuite. !n sec. XII mai
multe oraşe italiene au înfiinţat consulate cu scopul de
a-i proteja pe proprii săi conaţionali din oraşele străine,
în timpul Războiului de o sută de ani dintre Franţa şi
Anglia (sec. XIV-XV), s-a afirmat tendinţa de a da
continuitate personalului diplomatic, astfel încât să
faciliteze soluţionarea complicatului contencios al trata-
telor; în acest scop au fost aleşi de preferinţă jurişti şi
ecleziaşti aparţinând cancelariilor (procuratori). Trans-
formarea diplomaţiilor ocazionale în misiuni stabile s-a
realizat înainte de toate în Italia, în sec. XV, când echi-
librul dintre state era atât de delicat încât era necesară
o continuă supraveghere reciprocă, sau existau impor-
tante interese economice de apărat în străinătate (Veneţia
şi Genova). A apărut funcţia diplomatică de informare cu
privire la statul-gazdă (celebre sunt relatările ambasa-
dorilor veneţieni). Marile monarhii au fost iniţial reţinute
în a imita exemplul italian, din suspiciune şi din motive
de prestigiu, care împiedicau relaţii de reciprocitate cu
state considerate de rang inferior: Habsburgii au fost,
în orice caz, cei mai rapizi (sec. XVI), în timp ce papa
Leon X a numit o serie de nunţii. • Diplomaţia clasică
de la pacea din Westfalia până la primul război
mondial. Procesul lent de generalizare a
relaţiilor diplomatice în Europa a avut loc după pacea
din Westfalia (1648), care la sfârşitul Războiului de
treizeci de ani a făcut să devină, începând de atunci,
dominantă problema echilibrului de putere. A început
faza diplomaţiei clasice, care s-a prelungit până la jumă-
tatea sec. XIX, şi în care au excelat personalităţi ca
Alberoni, Kaunitz, Talleyrand, Mettermeli, în toate
statele au apărut şi s-au consolidat ministerele de externe
şi s-au specializat funcţiile diplomatice. Revoluţia fran-
ceză şi mai târziu epoca liberalismelor naţionale, a naţiona-
lismelor şi a democraţiei au obligat însă d. să iasă dintre
secretele cancelariilor şi să se „politizeze". Din ce în ce
mai mult d. a fost condiţionată de opinia publică, de
rezultatele electorale, de curentele politico-ideologice. •
Sec. XX: o diplomaţie publică, ideologică, multilaterală.
Primul război mondial a adus schimbări profunde în
concepţia cu privire la relaţiile internaţionale: preşe-
dintele SUA, Th.W. Wilson, cu cele „14 puncte" ale
sale din 1918, a definit trăsăturile unei „noi d.", care
trebuia să fie publică, în opoziţie cu d. secretă, expresie
clasică a vechii Europe; în acelaşi timp. Societatea
Naţiunilor se substituia vechiului „concert european"
al marilor puteri. Se inaugura astfel d. multilaterală,
care s-a dezvoltat mai târziu la maxim prin ONU şi
multiplele organizaţii internaţionale apărute în perioada
de după cel de-al doilea război mondial, în ceea ce
priveşte URSS, aceasta a adus un alt element de noutate,
punând elementul ideologic pe primul plan în relaţiile
internaţionale: alături de d. oficială şi naţională a aşezat
relaţiile cu diferite partide comuniste, adesea apelând
la masele populare pe deasupra guvernelor. După cel
de-al doilea război mondial facilitarea de deplasare şi
DEZVOLTAREA DIPLOMAŢIEI
sec. VI-VIII
Papa păstrează un ambasador permanent, numit
apocrisar, pe lângă împăratul roman din Răsărit.
sf. sec. VIII
In Imperiul roman de Răsărit, togothetul (ministrul)
poştelor imperiale este însărcinat cu organiza-
rea ambasadelor in străinătate.
jumătatea sec. XI
Dezvoltarea instituţiei legaţilor papali, cu în-
sărcinări religioase şi politice.
Sec. XII
Veneţia, Genova, Pisa, Marsilia. Barcelona şi
alte cetăţi îşi păstrează consulii Tn străinătate.
Sec. XIV
In Anglia custodele sigiliului privat este însăr-
cinat cu corespondenţa cu străinătatea.
1450 La Milano se instalează primul ambasador per-
manent al Florenţei. Statele italiene schimbă
între ele ambasade permanente.
cea 1515
Papa Leon X instituie o amplă reţea de amba-
sade (nunţiaturi) permanente.
1648 Pacea din Westfalia duce la recunoaşterea
rolului esenţial al diplomaţiei permanente.
1758 E. De Vattel, jurist elveţian, publică Dreptul po-
poarelor.
1815 Congresul de la Viena aprobă Regulamentul
pentru rangul de agent diplomatic.
1919 Instituţia Societăţii Naţiunilor.
1930 Femeile sunt admise In cariera diplomatică în
SUA. Admiterea lor va avea loc In 1946 în
diferite ţări europene.
1945 înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
1961-1969
Aprobarea, sub egida ONU, a convenţiilor cu
privire la relaţiile diplomatice, relaţiile consulare,
dreptul tratatelor şi misiunile speciale.
540
DIVIZIUNEA MUNCII
de comunicare a favorizat dezvoltarea d. directe prin ai realităţilor locale şi colaboratori la lucrările de pregătire
întâlniri personale la vârf între şefii de stat şi funcţionarii a conferinţelor şi întâlnirilor la vârf internaţionale.
responsabili cu politica externă din diferite state. Bibliografie: E. Serra, Manuale di storia dei trattati e
Diplomaţii au devenit, în consecinţă, în special „senzori" di diplomazia, ISPI, Milano 1980.
Directorat, formă de guvernare şi regim politic care a
existat în Franţa, din 26.IX. 1795, după lovitura de stat
din Thermidor, până la 9.XI. 1799. Constituţia din anul
III ( 1795) atribuia puteri executive în domeniul militar
D., constituit din 5 membri numiţi de cele două camere
ale puterii legislative. Regimul D. a fost marcat de insta-
bilitate internă, ameninţat de o dublă spaimă: radica-
lismul iacobin şi restaurarea monarhiei. Necesitatea unei
orientări autoritare s-a coagulat în jurul lui Napoleon
Bonaparte, care prin lovitura de stat din 18 Brumar
1799 a pus capăt regimului directoratului. dirijism,
politică de intervenţie şi de conducere a economiei de
către stat. Exercitat în mod autoritar asupra întregii
dinamici a vieţii economice în ţările comuniste, d. şi-a
găsit o aplicare parţială şi în multe ţări cu economic de
piaţă, prin controlul şi planificarea de către stat a
dezvoltării sistemului de producţie şi comerţ. Un
exemplu de dirijism în SUA a fost New Deal (v.).
discursul coroanei, în Marea Britanie, discurs cu care
în noiembrie suveranul deschide sesiunea parlamentară,
citind, în Camera Lorzilor, şi în prezenţa şi a unor membri
din Camera Comunelor, documentul programatic
redactat de guvern pentru anul următor. disidenţă,
definiţie dată începând cu anii '70 ansamblului de
grupuri, mişcări sau simpli indivizi care, în URSS şi
în ţările comuniste din Europa de Răsărit, au luat
poziţie critică împotriva regimului, in special pe tema
nerespectării drepturilor omului, în URSS d. s-a
manifestat prin răspândirea clandestină (Samizdat) a
unor texte poetice, romane şi, mai târziu, a unor scrieri
politice. Printre cei mai importanţi disidenţi sovietici îi
amintim pe A. Siniavski, Y. Daniel, A. Soljeniţîn şi
fizicianul A. Saharov. După conferinţa de la Helsinki
asupra drepturilor omului (1975) au apărut în URSS
numeroase grupuri care cereau respectarea acordului:
regimul a răspuns prin condamnarea la închisoare a lui
I. Orlov, A. Ginzburg şi A. Şcearanski (1978), şi la
exilarea lui A. Saharov (1980) la Gorki. Şi în ţările din
Estul Europei s-au născut grupuri asemănătoare, precum
Carta 77 în Cehoslovacia şi Mişcarea pentru Apărarea
Drepturilor omului sau KOR în Polonia. Mulţi repre-
zentanţi ai acestor grupuri, după căderea regimului
comuniste din 1989, au fost investiţi cu funcţii de mare
responsabilitate (precum liderul Cartei 77, V. Havel, în
Cehoslovacia).
Disraeli, Benjamin, conte de Beaconsfield, om de stat
britanic (Londra, 1804-1881 ). Fiu al unor evrei de origine
italiană, a fost ulterior botezat după ritul Bisericii anglicane.
• Lider parlamentar. Figură bizară pentru establishment
prin origini, lipsa studiilor regulate, personalitate excen
trică (s-a căsătorit în 1839 cu o văduvă mai în vârstă cu
12 ani decât el), din 1826 a publicat o serie de romane
cu fundal social care s-au bucurat de succes, în 1837 a
fost ales în parlament din partea conservatorilor, în 1846
s-a aflat printre capii revoltei conservatorilor protectio
nist! împotriva măsurilor liber-schimbiste ale lui Peel,
în doar câţiva ani a reuşit să se afirme, în numele unui
„conservatorism renovat", ca unul dintre cei mai de
seamă lideri parlamentari din istoria Angliei, iar în 1867
a devenit prim-ministru.
• Un conservator reformist, în această ipostază, a
propus spre acceptare partidului său o reformă electo-
rală, extinzând dreptul de vot la capii de familie din
centrele urbane. Adversar de temut al liberalului W.E.
Gladstone, D. a personificat, alături de acesta, spiritul
epocii victoriene, încă o dată prim-ministru din 1874
până în 1880, a introdus legi în favoarea muncitorilor, ceea
ce a făcut să fie considerat creatorul „democraţiei tory".
• Politica externă. Guvernul condus de el s-a dedicat
însă, mai ales, politicii externe şi coloniale, pentru a
accentua caracterul de putere imperială al Angliei, în
1875, D. a cumpărat pentru guvern o importantă cotă
de acţiuni ale Companiei Canalului de Suez, deschizând
în felul acesta calea controlului britanic asupra Egip-
tului, în 1876 a discreditat definitiv Compania Indiilor
Orientale în guvernul Indiei şi a făcut să fie proclamată
împărăteasă regina Victoria, cu care a stabilit o legătură
politică deosebit de strânsă, în 1878, la Congresul de
la Berlin, a reuşit să impună o creştere a influenţei
britanice asupra Imperiului otoman şi prin posesiunea
asupra Ciprului, în timp ce al doilea război anglo-afghan
a contribuit la extinderea influenţei engleze şi asupra
Afghanistanului.
divan, termen prin care era desemnată conducerea Im-
periului otoman, după camera în care se întrunea con-
siliul de miniştri.
diviziunea muncii, principiu organizatoric al produc-
ţiei care preuspune împărţirea îndatoririlor muncitorilor
cu scopul de a obţine o mai mare productivitate. Expe-
rimentată încă din sec. XVIII, d. m. a fost teoretizată
pentru prima dată de A. Smith în 1776 şi criticată de
K. Marx drept cauză a alienării muncitorului, în sec.
XX a fost relansată de către F. W. Taylor ca bază a
organizării ştiinţifice a muncii (v. taylorism).
541
DJIBOUTI
Djibouti, stat în Africa de est. Sup.: 23 200 km2.
Pop.: 569 000 loc. Capii.: Djibouti. Limba: franceza
(oficială); vorbite limbi kushite. Relig.: musulmană
sunnită. Vecini: MV şi S Etiopia, SE Somalia, E Golful
Aden. Forma de stat: republică parlamentară. Sediu al
sultanatelor musulmane, a fost ocupat de francezi cu
începere din 1862 şi transformat în colonie în 1884, cu
numele de Coasta Franceză a Somaliilor. în 1888 s-a
construit portul Djibouti, legat prin calea ferată de
Addis Abeba. Rebotezat în 1967 Teritoriul Francez al
populaţiilor Afar şi Issa, Djibouti şi-a luat numele actual
prin actul de independenţă (27. VI. 1977), dobândită sub
conducerea liderului Ligii Populare pentru Progres (RPP)
Hassan Gouled Aptidon. în 1981 acesta a instaurat un
regim monopartid favorabil componentei etnice issa,
majoritară în ţară şi împotriva căreia, în 1991, s-au mobi-
lizat luptătorii afar ai Frontului Revoluţionar pentru
Unitate şi Democraţie (FRUD). în 1995, o nouă consti-
tuţie şi un guvern de unitate naţională nu au izbutit să
pună capăt războiului civil, continuat de aripa militară
a FRUD, adversară compromisului politic. Djilas,
Milovan, om politic iugoslav (Polija, Munte-negru,
1911-Belgrad 1995). Conducător comunist în lupta
partizanilor din timpul celui de-al doilea război
mondial, sub regimul lui Tito a fost vicepreşedinte al
guvernului (1953). Favorabil democratizării regimului,
a fost îndepărtat de la putere în 1954 şi în 1957 a fost
arestat şi ţinut în închisoare până în 1966. în lucrarea
Noua clasă (1957) a denunţat involuţia birocratică şi
autoritară a regimurilor comuniste. . Dmitri, zis şi
Falsul Dmitri, uzurpator al tronului Rusiei (1605-
1606). După misterioasa dispariţie a lui Dmitri V ( 15
83-1591 ), fiul lui I van cel Groaznic, călugărul răspopit
Grişka Otrepiev, cu ajutorul lui Sigis-mund II al
Poloniei şi al Sfântului Scaun, s-a dat drept moştenitor
al tronului. L-a înfrânt pe Boris Godunov şi după
moarea acestuia s-a proclamat ţar al Rusiei. A fost
asasinat de către boieri pentru politica sa făţişă
filopoloneză.
Dmitri IV Donskoi (n.I350-m.l389), mare cneaz al
Moscovei ( 1359-1389) şi al oraşului Vladimir ( 1362-
1389). Fiu al marelui cneaz Ivan II, a fortificat Moscova
şi i-a înfrânt pe lituanieni şi tătari (1380), afirmând
supremaţia cnezatului moscovit asupra celorlalte state
ruse. în 1382 η-a reuşit însă să se opună jefuirii oraşului
Moscova de către tătari, cărora a trebuit să le plătească
tribut până la moarte.
Dobrogea, regiune istorică din Europa de Est, pe coasta
de vest a Mării Negre. Ocupată de sciţi (sec. V î.Hr.), a
aparţinut Romei din sec. I. în sec. VII, Bizanţul a cedat-o
bulgarilor, care i-au alungat de aici pe avari şi au consti-
tuit primul nucleu al statului lor. In 1394 a căzut sub
stăpânirea otomană. Congresul de la Berlin (1878) a
542
împărţit Dobrogea între România şi Bulgaria. După al
doilea război balcanic, în 1913 România a obţinut şi
partea bulgară (tratatul de la Bucureşti), pe care a
restituit-o Bulgariei în 1940. doctrina socială a
Bisericii, complex de principii şi norme prin care
Biserica catolică, începând din sec. XIX intervine în
probleme sociale, oferind direcţii de acţiune pentru
credincioşi. Prima formulare a doctrinei sociale a
bisericii a fost realizată de papa Leon XIII (1878-
1903), prin enciclica Rerum Novarum (1891), cu
privire la moderna „chestiune muncitorească", între
urmaşii lui Leon XIII au fost Pius XI şi Pius XII, cei
care au extins orizonturile d. s.: Biserica era capabilă să
ofere omenirii „un model" de organizare socială şi
politică, întemeiat în mod raţional şi universal valabil,
aproape ca un fel de „sociologie catolică". O dată cu
loan XXIII conceptul „clasic" al d. s. a B. a atins apogeul,
primind însă imbolduri semnificative spre o mai mare
consideraţie a dinamicii istorice. Conciliu! Vatican II şi
papa Paul VI (în special cu Octogesima Adveniens,
1971 au confirmat schimbarea direcţiei: d. s. a B. trebuie
înţeleasă nu ca un corpus de doctrine rigide, ci ca un
ansamblu de valori şi orientări pe care comunitatea
creştină ar fi trebuit după aceea să le realizeze în situaţii
concrete. Teme centrale au devenit raportul dintre ţările
industrializate şi Lumea a Treia şi chestiunile legate de
menţinerea păcii. Cu loan Paul II d. s. a B. a căpătat o
nouă subliniere: ea a fost plasată în domeniul teologiei
morale (deci fără nici un fel de pretenţie de a oferi un
„model" prefabricat de societate) şi a fost legată şi mai
strâns în revelaţia creştină.
Bibliografie: G. Vecchio, La dottrina sociale della
Chiesa. Profilo storico dalla Rerum Novarum la Cente-
sima* Annas, Coop. In dialogo, Milano 1992. Vezi fu
catolicism; mişcarea catolică; Pacem in Terris;
Populorum progressio; Rerum Novarum; Syllabus;
Vatican II, Conciliu.
doctrinarilor, partidul, înfiinţat în Franţa în jurul
anului 1820, şi având în frunte pe P.-P.Royer-Collard
şi F. Guizot, a manifestat o orientare progresistă mode-
rată, fiind susţinător al unei interpretări extensive a
cartei constituţionale. S-a opus tendinţelor grupului
ultras monarhic şi regelui Carol X. Sub Ludovic Filip,
doctrinarii au ajuns să se situeze pe poziţii din ce în ce
mai conservatoare.
Dodecanez, grup de insule din partea de sud-est a Mării
Egee, în faţa coastelor Asiei Mici. în Evul Mediu a
aparţinut Cavalerilor Ospitalieri, apoi (1523) turcilor,
sub care s-a bucurat de o administrare autonomă. Ocupat
de Italia, o dată cu sfârşitul războiului italo-ture (1912),
a căpătat numele de D. A fost transformat în colonie o
dată cu venirea la putere a fascismului (1930). Prin
tratatul de pace din 1947, Italia a predat D. Greciei.

Dogali, sat din Eritrea, în apropiere de Massaua, unde, la
27.1.1887, o coloană de 500 de soldaţi italieni comandată
de locotenent-colonel T. De Cristoforis a fost complet
distrusă de abisinienii comandaţi de ras Alula. doge,
magistratura cea mai înaltă din republicile Veneţia şi
Genova. La Veneţia d. era ales printr-un sistem de
voturi şi trageri la sorţi care, în mod treptat limitau
cercul candidaţilor patricieni, cu scopul de a preveni
fraudele şi favoritismele. Funcţia era pe viaţă, şi nu era
admisă posibilitatea de demisie din partea celui ales.
Autoritatea d. a fost treptat limitată (interdicţia de a se
înrudi cu principi străini, 1275; interdicţia de a poseda
bunuri în afara republicii, 1367; excluderea fiilor din
orice fel de magistratură; interdicţia de a părăsi Veneţia
fără permisiunea Marelui Consiliu) pentru a împiedica
poziţii autoritare sau pentru a preveni eventualele lo-
vituri de stat care să ameninţe stabilitatea instituţională
a republicii. D. era capul Senioriei, guvernul executiv al
republicii. Funcţia de d. la Veneţia η-a cunoscut nici un
fel de întrerupere de la Paolo Lucio Anafesto (697-717),
până la Lodovico Manin (1789-1797). La Genova, în
schimb, instituţia.d., are a fost introdusă în 1339, spre
deosebire de Veneţia, nu a avut caracter de continui-
tate. Primul d. al Genovei a fost Simon Boccanegra(1339),
ultimul d. a fost Gerolamo Durazzo (1805). doi ani
roşii, cei (Biennio Rosso), intervalul de doi ani (1919-
1920), în Italia, caracterizat printr-o puternică
mobilizare socialistă şi muncitorească şi prin frecvente
manifestaţii de stradă, care au ajuns să capete un caracter
preinsurecţional, o dată cu ocuparea fabricilor în
septembrie 1920.
dolar, unitate monteară din SUA şi din alte ţări, printre
care Australia şi Canada. Numele derivă din taler (thaler),
o monedă de argint, bătută în sec. XVI în Saxonia, pe are
spaniolii o numeau doterà, în sec. XVIII, desemna, în
coloniile americane, monedele (pesos) spaniole de
argint, în 1792 a devenit moneda SUA prin Coinage
Act, care a instaurat sistemul bimetalic stabilind o pari-
tate în argint şi una în aur ( 19,39 d. pentru uncia de aur).
Devalorizat în schimbul în aur în 1834, şi-a menţinut
mai târziu stabilă valoarea (20,67 d. pentru o uncie)
timp de un secol, în 1900 a încetat să mai funcţioneze
sistemul bimetalic şi d. şi-a menţinut convertibilitatea
numai in aur (gold standard) până în 1934 când a fost
devalorizat şi neconvertibil pentru o scurtă perioadă de
timp prin decizia preşedintelui F.D. Roosevelt. Suveran
pe o amplă arie comercială încă din anii '30, a fost recu-
noscut ca monedă de rezervă în sistemul internaţional al
plăţilor, stabilit în 1944 la Bretton Woods. Sistemul a
durat până în august 1971, când preşedintele R. Nixon a
suspendat convertibilitatea dolarului în aur, marcând în
felul acesta începutul unei perioade de generală insta-
bilitate monetară, într-un sistem de schimburi fluctuante.
DOMINIC (DOMINGO) DE GUZMAN
Dolcino, fra, pseudonimul lui Davide Tornielli, eretic
italian (Val d'Ossola, cea 1250-Novara, 1307). Ur-
mându-i lui G. Segarelli la conducerea unei secte apos-
tolice care reactualiza doctrina lui Gioacchino da Fiore,
s-a ridicat împotriva bogăţiei Bisericii, propovăduind
comunitatea absolută asupra bunurilor şi sfârşitul
papalităţii. Şi-a răspândit doctrina în Lombardia şi în
Trentino, dar după o lungă rezistenţă, a fost prins şi
ars de viu din ordinul papei Clement V, care proclamase
o cruciadă împotriva lui.
Dollfus, Engelbert, om de stat austriac (Texing 1892-
Viena, 1934). Exponent al Partidului Creştin-Social, numit
cancelar în 1932, a instaurat un regim autoritar antiso-
cialist (III.1933), adoptând o constituţie de inspiraţie
clericală şi corporativă (V. 1934). A fost asasinat în
timpul unei tentative de puci nazist care dorea să promo-
veze Anschluss-u\ (anexiunea) Austriei la Germania.
Dombrowski, Jan H., vezi Dabrowski, Jan H.
domeniul statului, (demanio), complex al bunurilor
inalienabile aparţinând statului şi persoanelor juridice
publice. Termenul, în uz din sec. XVI (derivat din lati-
nescul dominium), a fost mai târziu folosit în codul lui
Napoleon şi utilizat în Italia pentru a denumi în mod
generic proprietatea publică, în Codul civil italian din
1942 (art.822) au fost enumerate bunurile aparţinând
statului, printre care ţărmul mării, plaja, rada şi porturile,
râurile, cursurile de apă şi lacurile, operele destinate apă-
rării naţionale (d.s. necesar), drumurile şi autostrăzile,
căile ferate, aeroporturile, apeductele (d.s. accidental).
dominat, termen din istoriografie, prin care este definită
acea perioadă din istoria Imperiului roman care se întinde
de la Diocletian până la căderea imperiului (284-476),
caracterizată prin absolutismul puterii imperiale. Spre
deosebire de perioada anterioară, a principatului, împă-
ratul era considerat stăpân (dominus) şi nu de acelaşi
rang cu ceilalţi aristocraţi, complet autonom faţă de orice
fel de control din partea senatorilor, el situându-se chiar
deasupra normelor juridice. Această concepţie s-a reflec-
tat şi în accentuarea caracterului sacru al persoanei mo-
narhului, care retras în izolarea propriei locuinţe a devenit
inabordabil pentru cetăţeni şi chiar şi pentru senatori.
Dominic (Domingo) de Guzman, sfânt, monah spa-
niol (Calarucga 1170- Bologna 1221 ). De familie nobilă,
şi-a făcut studiile universitare la Palencia, în 1196 a
fost hirotonisit preot. Cu intenţia specială de a combate
erezia caţără, în 1206 a întemeiat o comunitate de credin-
cioşi pe lângă biserica Prouille, căreia i-a alăturat un
grup de preoţi, dedicaţi predicară itinerante, aceasta
transformându-se curând în ordinul itinerant al domini-
canilor, aprobat în 1216. La Roma şi la Bologna, D.
însuşi a instruit prima generaţie de fraţi dominicani şi a
putut să asiste la difuzarea ordinului său în Europa de
nord. A fost canonizat de Grigore IX la 3.VII. 1234.
543
DOMINICA
Dominica, insulă şi stat independent în America Cen-
trală. Sup.: 751 km2, Pop.: 72 000loc. Capit.: Roşeau.
Relig.: catolică. Vecini: situată în arhipelagul Antilelor
Mici, între Martinica şi Guadelupa. Forma de stat:
republică independentă în cadrul Commonwealthului.
Locuită de triburi caraibiene, descoperită de Columb
în 1493, insula a rezistat multă vreme încercărilor de
colonizare spaniolă. Aflată sub ocupaţie franceză din
1632, a trecut sub dominaţia Marii Britanii în 1793.
Plantaţiile de cafea şi trestie de zahăr au fost înlocuite
(în sec. XX) cu producţia de banane şi citrice, unica
sursă de venit a insulei. Din 1967 - stat asociat Marii
Britanii, a devenit independent în 1978; guvernele sale
au fost acuzate de violarea drepturilor civile şi politice.
Abia în iulie 1990 au avut loc alegeri generale democratice.
Dominicană, Republica, stat în America Centrală.
Sup.: 48 442 km2. Pop.: 7 245 000 loc. Capii.: Santo
Domingo. Limba: spaniola. Relig.: catolică. Vecini:
ocupă partea orientală a insulei Hispaniola, în centrul
Antilelor Mari. Forma de stat: republică prezidenţială.
Descoperită de Columb în timpul primei sale călătorii
(1942), a rămas·multă vreme principala bază în
colonizarea spaniolă a regiunii caraibiene. împărţită cu
Franţa în 1697 şi supusă incursiunilor corsarilor englezi
şi francezi, a fost definitiv cedată Franţei în 1795. Şi-a
cucerit independenţa în 1806, dar a rămas de fapt
legată de Haiti până în 1844, când, în urma unei revo-
luţii, a fost proclamată deplina suveranitate a Republicii
Dominicane. Istoria ei s-a caracterizat printr-o perma-
nentă stare de dificultate economică, prin tensiuni cu
republica vecină, Haiti, şi prin repetate intervenţii ale
SUA, care au ocupat-o din punct de vedere militar
între 1916-1924. Din 1930 până în 1961, ţara a fost
dominată de dictatura lui R.L.Trujillo Molina şi de
succesorii săi. După o scurtă paranteză democratică
(alegerile libere din 1962) şi un război civil înăbuşit în
1965 de o nouă intervenţie a SUA, din 1966 o serie de
lovituri şi contralovituri de stat a făcut să vină alternativ
la putere J. Bosch, şeful partidului revoluţionar şi J.
Balaguer, lider al guvernelor revoluţionare, al cărui regim
a căpătat curând caracter autoritar, în 1994, la a treia sa
reconfirmare consecutivă, a fost puternic contestat de
către opoziţie, care cu sprijinul SUA i-a impus să-şi
reducă la jumătate mandatul. Următoarele alegeri
anticipate din 1996 au adus succesul candidatului L.
Fernandez, care a continuat opera dificilă de reconversie
a sistemului economic naţional, aflat într-o criză pro-
fundă după căderea pieţei internaţionale a zahărului.
dominicani, călugări itineranţi aparţinând Ordinului
predicatorilor (Ordo predicatorum), întemeiat de
spaniolul Sf. Dominic (Domingo) de Guzman în 1206
şi aprobat de papa Honorius III în 1216. D. respectă
regula Sf. Augustin printr-o constituţie proprie şi desfă-
544
şoară, alături de viaţa contemplativă, inspirată din tra-
diţia monahismului, o activitate intensă de studiu şi de
predicare, care este principala funcţie exercitată de către
acest ordin. Un asemenea ideal de viaţă este sintetizat
în motto-ul latin „contemplata aliis tradere" (a transmite
altora lucrurile care au fost contemplate). A fost deter-
minant rolul d. în lupta împotriva ereziei, în special
împotriva ereziei albigenze şi valdenze; împreună cu
franciscanii, ei au prezidat tribunalele Inchiziţiei. În
perioada de la origini şi până la sfârşitul sec. XIV, d. au
numărat în rândurile lor câteva dintre cele mai de seamă
intelecte ale Occidentului medieval, precum filosofii şi
teologii Albertus Magnus, Toma de Aquino şi Joannes
Eckhart, specialistul în drept canonic Raymond din
Penafort şi Caterina de Siena, în sec. XV şi XVI s-a
realizat o reformă profundă a d. printr-o reîntoarcere
la valorile experienţei primitive a ordinului, în această
perioadă, cei mai de seamă exponenţi d. au fost Girolamo
Savonarola, Bartolomé de Las Casas şi artiştii Beato
Angelico şi Bartolomeo della Porta. Dificultăţile ivite
în raporturile cu puterea civilă au marcat în sec. XVIII
şi XIX viaţa ordinului.
dominion, termen introdus în 1907 pentru a desemna
coloniile britanice care aveau guvern autonom. Prin
statutul de la Westminster ( 1931 ), old (bătrânele) domi-
nioane cu populaţie majoritar albă (Canada, Australia,
Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africana şi Irlanda) au că-
pătat deplina suveranitate în cadrul Commonwealthului
(v.); acelaşi lucru s-a întâmplat în 1947 pentru new
(noile) dominioane India şi Pakistan. Din 1948 terenul
a ieşit din uz, fiind înlocuit de cel de „stat membru" al
Commonwealth.
Domiţian, Titus Flavius Domitianus (Roma, 51-96),
împărat roman (81 -96). Cel de-al doilea fiu al lui Vespa-
sian, i-a urmat la tron fratelui său Titus în 81. în politica
externă a dorit în special să consolideze graniţele exis-
tente, angajându-se în campanii împotriva chattilor şi
dacilor regelui Decebal, în timp ce în Britannia domi-
naţia romană a fost consolidată de succesele generalului
său Agricola. A reformat administraţia provinciilor,
controlând mai strâns activitatea guvernatorilor locali.
A nemulţumit Senarul prin accentuarea pe care a impri-
mat-o aspectelor absolutiste ale principatului şi împo-
triva lui au fost puse la cale mai multe conjuraţii. Λ
căzut victimă ultimei din aceste conjuraţii, urzită de către
prefecţii pretoriului şi chiar de soţia sa, Domiţia Longina.
Donati, Corso, om politic din Florenţa (m. Florenţa,
1308). Membru al unei importante familii guelfe, podestà
la Bologna şi Pistoia, s-a aflat de partea guelfilor Negri,
sprijinind venirea la Florenţa a lui Carol de Valois ( 1302)
şi căutând fără succes să impună un guvern personal.
Donaţia lui Constantin, document apocrif din sec.
VIII-IX în care se narează convertirea împăratului

Constantin şi cum acesta, din recunoştinţă faţă de papa
Silvestru I, i-ar fi oferit pontifului puterea temporală
asupra Italiei şi primatul faţă de celelalte biserici.
Documentul a fost adesea folosit pentru a justifica
naşterea puterii temporale a papilor, dar falsitatea lui a
fost demonstrată de umanistul Lorenzo Valla în 1440.
Dönitz, Karl, amiral german (Grünau, Berlin, 1891-
Hamburg 1980). A comandat flota de submarine ger-
mane in timpul celui dc-al doilea război mondial, dând
un mare impuls războiului submarin. Desemnat cancelar
al Reichului de către Hitler, i-a urmat după sinuciderea
acestuia (30.IV. 1945), iar la 7.V. a fost constrâns să
accepte ca Germania să se predea fără condiţii. La
procesul de la Nürnberg a fost condamnat la l O ani de
recluziune.
Dòria, familie din Genova ale cărei origini datează din
sec. XII, de facţiune ghibelină. A cunoscut puterea cea
mai mare în cadrul oraşului în sec. XVI, obţinând şi
senioria oraşelor Melfi, Torriglia, Moneglia şi asupra
altor posesiuni. Dintre membrii săi, Cian Andrea
(Genova 1539-1606) a pus capăt conflictelor dintre
diferitele facţiuni orăşeneşti, impunând o nouă consti-
tuţie de tip aristocratic (1576). Dòria, Andrea,
condotier italian (Oneglia 1466-Genova, 1560).
între 1503 şi 1506 a luptat în Corsica împotriva
francezilor, pe care i-a alungat din Genova în 1512.
Ajungând ulterior la înţelegere cu spaniolii, a obţinut
de la Carol V deplina independenţă pentru republica
Genova (convenţia de la Madrid, 1528). A reprimat
mai multe comploturi puse la cale împotriva republicii,
printre care şi cel al familiei Fièschi din 1547, iar în
Corsica răscoala lui Sampicro di Bastelica stârnită de
francezi şi turci.
dorieni, populaţie de origine indo-europcană care a
invadat Grecia, venind din nord, la începutul mileniului
I î.Hr. Din regiunile muntoase din nord s-au deplasat în
teritoriile ocupate de ahei şi în întreg Peloponesul, iar
de acolo, distrugând In mare parte civilizaţia miccniană,
în Asia Mică şi în insulele din Mare Egee. D. s-au
distins prin caracterul conservator şi militarizat al
instituţiilor lor politice, care au avut în Sparta exemplul
cel mai semnificativ.
Doriot, Jacques, om politic francez (Bresles, Oise,
1898-Mengen, Germania, 1945). Deputat comunist
din 1924, în 1934 a fost expulzat din partid din cauza
tendinţelor sale filonaziste. In 1936 a înfiinţat un Partid
Popular Francez, în timpul celui de-al doilea război
mondial a colaborat activ cu Germania, înrolând o
legiune de voluntari, care a luptat împotriva URSS.
dorotei, membri ai unui curent din DC italiană, care a
fost alcătuit în urma unei reuniuni a celor mai de seamă
exponenţi ai grupului de Iniţiativă democratică (P.E.
Taviani, M. Rumor, E. Colombo) în mănăstirea de maici
DOUĂ SIGILII, REGATUL CELOR
Sf. Dorothea (III. 1959), la Roma, în opoziţie cu secre-
tariatul liderului Iniţiativei, A. Fanfani, care a trebuit
să-şi dea demisia. D. au jucat apoi un rol principal în
conducerea DC şi a vieţii politice din Italia, exprimând
o vocaţie caracteristică moderată şi de mediere în
gestiunea puterii.
Dossetti, Giuseppe, om politic şi preot italian (Genova,
1913-Monteveglio, Bologna 1996). Profesor de drept
canonic, a luat parte activă la rezistenţă. A devenit mai
târziu lider al grupului de „profesoraşi", care aspirau la
o complexă reînnoire spirituală, culturală şi deci ţi
politică a lumii catolice. Intrat în 1945 în conducerea la
nivel naţional a DC şi ales deputat, a inspirat între
1947 şi 1951 grupul de la „Cronici sociale", fiind un
adversar tenace al conducerii lui De Gasperi şi expri-
mându-sc în favoarea unui rol organizat şi decizional al
partidului, a statului social şi a intervenţiei publice în
economie. Retrăgându-se din politică în 1951, a înte-
meiat o comunitate monastică şi a participat la lucrările
Conciliului II Vatican, în 1994 a revenit în toiul dezbate-
rilor politice participând la înfiinţarea de Comitete de
apărare ale Constituţiei şi contribuind la formularea
programului instituţional al Măslinului (v.). două
roze, războiul celor, război civil englez, izbucnit
pentru succesiunea la tron în 1455 între familiile
Lancaster (care avea drept emblema un trandafir roşu)
şi York (care avea drept emblemă un trandafir alb),
amândouă descendente din Eduard III Plantagenet, rege
al Angliei (1327-1377). A luat sfârşit prin înfrângerea
lui Richard III de York la Bosworth Field (21 .VIII. 1485)
de către Henric Tudor, conte de Richmond şi cap al
familiei Lancaster. Acesta s-a căsătorit cu Elisabeta,
fiica lui Eduard VI, ultima descendentă a familiei York
şi a fost recunoscut drept rege al Angliei: Două
Sicilii, Regatul celor, stat italian preunitar, care
cuprindea regiunile de sud şi Sicilia, încă din 1443
Alfons de Aragón se proclama rex uliriusque Siciliae
(rege al celor D.S.), titlu preluat mai târziu de Bourboni
în 1734. în mod formal, totuşi. Regatul celor Două
Sicilii a fost constituit abia prin legea din 22.XII. 1816,
care a unificat din punct de vedere administrativ statul,
în timp ce Ferdinand IV al regatului de Neapole şi III al
Siciliei a căpătat titlul de Ferdinand I al celor Două
Sicilii. Lui i-au urmat Francise I (l 825-1830), Ferdinand
II (1830-1859) şi Francise II (1859-1860). • Instituţii
şi administraţie. Codul legislativ lăsat din epoca lui
Napoleon a fost păstrat în vigoare de Ferdinand I,
exceptând divorţul. A fost completat cadastrul comandat
de J. Murat Ministrul L. De Medici a încercat să facili-
teze „concilierea" dintre susţinătorii lui Murat şi
susţinătorii Bourbonilor, în cadrul unei clase conducă-
toare, chiar dacă povara fiscală excesivă, oprimarea
exercitată de birocraţie şi reintroducerea serviciului
545
DOUĂSPREZECE TABLE, LEGEA CELOR
militar au trezit nemulţumirea. Sub imperiul revoluţiei
spaniole, aceasta a stimulat mişcările carbonarilor din
1820-1821, în frunte cu G. Pepe. Ferdinand II a promul-
gat Constituţia, dar profitând de nesiguranţa moderaţilor
şi izolarea lor faţă de popor şi primind şi ajutorul
Austriei (solicitat de el la conferinţa de la Laibach
1.1821) a restabilit absolutismul. Delicate au fost şi
relaţiile dintre Neapole şi Sicilia. Extinderea formelor
de organi/are napolitane a avut drept scop o stimulare
a procesului de modernizare, dar de fapt η-a făcut
altceva decât să provoace resentimente ulterioare.
Mişcările din 1820 au stat la originea unei stări de revoltă
şi anarhie care a durat până în 1824. U Prăbuşirea
Regatului. Caracterul reacţionar al guvernării absolutiste a
fost personificat în special de Ferdinand II care cu
multă diplomaţie a făcut ca cele Două Sicilii să rămână
izolate, încercând să se menţină într-o stare de
echilibru între „apa sfântă şi apa sărată" (adică între
Statul Papal şi mare). Persecuţiile antiliberale s-au soldat
cu exilul a numeroşi intelectuali; nici chiar sfaturile de
pacificare ale austriecilor nu au fost ascultate. De fapt,
Bourbonii au refuzat orice dialog cu Ies elites sociale.
Epidemiile de holeră din 1836-1837 au fost considerate
de către popor ca fiind provocate din pricina dezintere-
sului guvernului şi în Sicilia au avut loc noi revolte
urmate de reprimări sângeroase. Evenimentele din 1848
(v. revoluţiile de la 1848) agravează ruptura dintre
Bourboni şi ţară. Când tronul i-a revenit lui Francise
III, tânăr şi lipsit de experienţă, cele Două Sicilii au
devenit o pradă uşoară pentru garibaldieni, care au cucerit
aproape tot regatul (V-X. 1860, v. celor O Mie, expediţia)
şi datorită incompetenţei generalilor bourbonici. La
21.X. 1861 un plebiscit a votat anexarea R. c. D. S. la
Piemont. Cucerirea militară nu a coincis totuşi cu un
proces mai profund de integrare cu restul peninsulei.
Douăsprezece table, Legea celor, cea mai veche legis-
laţie romană, elaborată între 451 şi 449 î.Hr.; un prim
colectiv extraordinar alcătuit din zece membri, toţi patri-
cieni, care fusese la Atena, în mod special pentru a-i
studia legislaţia, a pregătit zece table de legi; un al doilea
colectiv, din care făceau parte şi plebei, a mai adăugat
alte două table. După ce au fost restaurate magistraturile
obişnuite, legile au fost expuse pentru popor pe două-
sprezece table de bronz în 449 î.Hr. şi au oferit o bază
juridică comună convieţuirii dintre patricieni şi plebei.
Douglas-Home, Alexander Frederik, om politic brita-
nic (Londra 1903- Coldstream 1995). Conservator, mi-
nistru pentru Scoţia ( 1951 -1955) şi de externe ( 1960-63),
a fost prim-ministru în 1963-1964. înfrânt în alegerile
generale, în 1965 a lăsat leadership-u\ conservatorilor
lui E. Heath, în guvernul căruia a fost din nou ministru
de externe ( 1970-1974), promovând intrarea Marii Bri-
tanii în Piaţa Comună Europeană.
546
Doumergue, Gaston, om politic francez (Aiguës Vives,
Gard, 1863-1937). Radical-socialist, a fost şef al guver-
nului (1913-1914), al senatului (1923) şi al republicii
(1924-1931). După mişcările social-comuniste din
februarie 1934 i-au fost acordate puteri depline, dar
încercarea lui de a reforma constituţia a eşuat prin opo-
ziţia radicalilor.
Dow Chemical, complex chimic înfiinţat în 1897, la
Midland (SUA). Iniţiativa întreprinderii i se datorează
lui Herbert H. Dow (1866-1930), care a pus la punct
un proces tehnologic pentru extragerea bromului şi a
clorului din apa mării prin oxidare. Aflat printre coloşii
mondiali din sectorul chimico-farmaceutic, a materiilor
plastice şi a îngrăşămintelor, D. C. a cucerit pieţele
americane şi europene, deschizând unităţi productive
în numeroase state.
Dow Jones, indice care măsoară evoluţia cursurilor de
la bursa din New York, elaborat pe baza mediei celor
30 de titluri principale tratate, îşi datorează numele
economiştilor C.H.Dow şi E.D. Jones, primii care 1-au
elaborat. Din 1882 datează D.J. & Co., agenţia care
calculează numărul-indice şi furnizează în plus
informaţii economice şi financiare. Downing Street,
stradă în centrul Londrei care din 1732 găzduieşte Ia
nr. l O reşedinţa oficială a primului ministru britanic,
iar la nr. 11, din 1805, pe cea a ministrului de finanţe.
Dracon (a doua jumătate a sec. VII î.Hr.), cel mai vechi
legislator atenian, a fost autorul primului cod de legi
scris al cetăţii (621 î.Hr), caracterizat prin pedepse
deosebit de severe, în epoca clasică s-au păstrat legile
sale cu privire la delictele criminale, în timp ce altele au
fost abrogate de Solon.
dragoni, detaşament de cavalerie, instruite să lupte şi
pe jos. Provin din archebuzieri călare folosiţi în sec.
XVI ca trupe rapide, care descălecau pentru a lupta.
Primul regiment de d. în Italia a fost constituit la
26.1.1683, de Vittorio Amedeo II de Savoia. Drăguţ,
corsar turc (Mugla 1485-Malta 1565). A luptat sub
Khair al-Din Barbarossa. A participat la bătălia
navală de la Prevesa (1538) împotriva trupelor impe-
riale. Luat prizonier de către G. Doria (1540) a fost
răscumpărat de Barbarossa şi a intrat în serviciul lui
Soliman ( 1556). Guvernator de Tripoli, a murit în tim-
pul asediului Maltei.
Drake, Francis, amiral englez (Crowndale cea 1540-
Portobello 1596). A luat parte la campaniile piratereşti
împotriva spaniolilor de-a lungul coastelor mexicane.
A realizat prima călătorie în jurul lumii sub steag englez
(1577-1580), etapă semnificativă în planul foarte
amplu de expansiune pe mare, încurajat de Elisabeta I.
La întoarcerea în patrie, încărcat cu mirodenii din insulele
Moluce şi cu pradă de război capturată de la spanioli,
DREPT
a obţinut mari onoruri şi a fost făcut baronet şi vice-
amiral. In 1587 a atacat oraşul Cadiz şi a distrus un
mare număr de nave din flota spaniolă, care se pregătea
să atace Anglia, iar în 1588 a contribuit la distrugerea
Invincibilei Armade.
dra vidian, denumire generală dată diferitelor populaţi i
indiene neariene, cu pielea închisă la culoare; vorbesc
limbi non-indoeuropene (limbi dravidice) şi constituie
un ansamblu deosebit de eterogen din punct de vedere
etnic. D. care constituie substratul etnic protoistorie
al Indiei (au fost, se pare, creatorii civilizaţiei hinduse)
au fost încet-încet împinşi de migraţiile ariene în regiunile
din sud şi îndepărtaţi spre nivelele cele mai de jos ale
sistemului de caste.
dreapta, complexul forţelor politice conservatoare sau
reacţionare: se numesc aşa pentru că în parlament stau,
printr-o tradiţie împământenită din adunarea revoluţio-
nară franceză din 1789, în partea dreaptă a semicercului
faţă de preşedinte, în parlamentele liberale din sec. XIX
d. era reprezentată uneori de reacţionari şi de Icgitimişti.
în istoria parlamentară italiană se vorbeşte într-un sens
special de Dreapta istorică (v.). Acestei d. clasice, existentă
şi în alte ţâri europene (de ex., conservatorii britanici)
şi nu întotdeauna ostilă regimului liberal, i s-au alăturat
la începutul sec. XIX mişcările naţionaliste şi imperia-
liste. Şi d. italiană a căpătat în mare măsură conotaţiile
unor forţe dornice de răsturnări politice, antiparlamentare
şi neliberale, care s-au materializat în lovitura de stat şi
în dictatura fascistă, începând cu anii '80, sub impulsul
politicii duse de premierul englez M. Thatcher şi a
preşedintelui american R. Reagan, a început să se vor-
bească de o „nouă dreaptă", care, părăsind orice trimi-
tere la conţinuturi autoritare şi neliberalc, a devenit
promotoarea unei reînnoite propuneri radicale a princi-
piilor individualismului liberisi, atât pe plan ideologic
cât şi pe cel operativ, politico-economic. Dreapta
istorică, denumire dată clasei de guvernământ din Italia
dintre anii 1861 -1876, o grupare politică mobilă,
formată în mare parte din partizanii de centru-dreapta ai
politicii cavouriene. I-a avut printre cei mai de seamă
exponenţi ai săi pe piemontczii G. Lanza, Q. Sella, G.
Ponza di S. Martino; lombarzii G. Casati, E. Visconti
Venosta, S. Jacini; emilianii: L.C. Farini şi M. Minghetti;
toscanii R. Ricasoli, U. Pcruzzi şi L.Gambray-Digny;
meridionalii R. Bonghi, S. Spaventa, G. Pisanelli, A.
Scialoja.
• Cultura politică a Dreptei. Oamenii D. i. aveau în
comun fidelitatea faţă de monarhie şi un deosebit simţ
al statului şi al moralităţii individuale, împotriva arbitra-
riului şi a corupţiei în administraţia de stat. Comună le
era şi o concepţie elitista a vieţii politice, confirmată şi
de o lege electorală cenzitară şi de o riguroasă centrali-
zare instituţională. Fidelă programului lui Cavour
„Biserică liberă într-un stat liber"; D. i. a promovat legi
pentru suprimarea unor organisme ecleziastice ( 1867),
fără însă a manifesta indulgenţă faţă de anticlericalism,
ci căutând o soluţie negociabilă a chestiunii romane
(legea garanţii lor, 1871). în domeniul economic, D. i.,
chemată să dea o bază financiară solidă noului stat
unitar, a urmat o politică riguros bazată pe liberul
schimb, şi a tins, printr-o puternică politică fiscală
(taxa pe măcinat, 1868) să redreseze finanţele publice
(ajungând în 1876 la o echilibrare a bugetului).
• Politica externă a Dreptei, în politica externă, D. i. a
trebuit, înainte de toate, să desăvârşească unitatea
Italiei: regiunea Veneto a fost câştigată în 1866, prin
alianţa cu Prusia împotriva Austriei; în ceea ce priveşte
Roma, după blocarea chestiunii, pecetluită prin con-
venţia din septembrie ! 864 cu Franţa, a urmat ocuparea
oraşului la 20.IX. 1870. Ulterior D. i. (cu tendinţa filo-
franccză) a dus o politică externă de restrângere şi pru-
denţă, conştientă de limitele impuse acţiunii diplomatice a
Italiei de condiţia sa de ultima dintre marile puteri.
Divizarea în grupuri regionale (dintre care s-a impus
„facţiunea" toscană şi lombarda) s-a dovedit a Γι mai
târziu una din cauzele principale ale căderii D. i. („revo-
luţia parlamentară" dini 876), care, în special, în ultimii
ani a pierdut susţinerea regiunilor din sud, unde erau
mult mai aspre condiţiile de ordin economic şi social.
drept, complex de norme (legislative, administrative,
cutumiare) care reglementează raporturile în interiorul
unui grup social.
• Norme şi reguli din Antichitate. I deca existenţei unui
ansamblu de reguli de conduită a însoţit formele vieţii
sociale încă de la origini, dar in Antichitate aceasta a
fost strâns legată de convingerile religioase, ca de pildă în
Egipt sau în codul sumero-babilonean al lui Hammurabi,
socotit de origine divină. Nevoia de a putea prevedea
acţiunile celorlalţi şi sentimentul abaterii de la ce se
cuvine au devenit din ce în ce mai puternice o dată cu
creşterea activităţii economice şi lărgirea entităţilor poli-
tice. Ordinea socială potrivită a fost concepută iniţial
ca un reflex al unei mai generale ordini universale, în
lumea Greciei antice individul nu era deţinătorul unor
drepturi şi îndatoriri ca atare, ci pentru că era o parte a
armoniei naturale superioare şi a unei ordini politice
reprezentată de polis.
• Elaborarea dreptului roman. Noţiunea modernă de d.
s-a născut în lumea romană: termenul căruia îi cores
punde este ins (jus - rădăcină etimologică a termenilor
de azi ca ,just", .justiţie", .juridic"), în mentalitatea
romană atenţia se deplasa de la speculaţia teoretică la
realitate practică, lus s-a bazat deci în mod esenţial pe
puterea unui subiect de a vrea şi de a acţiona: nu degeaba
d. roman a fost, cu puţine excepţii, d. relaţiilor personale
între cetăţenii romani. Efortul de reglementare înfăptuit
547
DREPTULUI NATURAL, TEORIA
pe vremea romanilor a reprezentat cheia de boltă a
întregului sistem juridic occidental.
• Amalgamul romano-creştin. în faţa decăderii organizări i
politice în perioada Evului Mediu timpuriu, popoarele
barbare au introdus noţiunea de personalitate a d., adică
a unui d. valabil pentru cei care aparţineau unui neam,
nu pentru cetăţenii unui teritoriu. Aceasta a făcut nece
sar un remarcabil efort de sinteză, care şi-a găsit actorul
în creştinism. Criteriul de reglementare a relaţiilor sociale
a dus atunci la sancţionarea religioasă: era considerată
dreaptă (adică conformă cu d.) numai o acţiune con
formă cu legea lui Dumnezeu, interpretată în Biserică.
Redescoperirea gândirii clasice a făcut să se distingă
trei tipuri de legi: cea divină, cea naturală şi cea umană.
Recuperarea d. roman prin opera glosatorilor din univer
sităţi a pus din nou în lumină ultimele trei cărţi din
Codul lui lustinian, referitoare la ceea ce azi numim
„drept public", materie complet neglijată în Evul Mediu.
A fost inaugurată o cercetare juridică menită să stabi
lească cu precizie izvoarele d. în originile istorice romane
ale legilor şi obiceiurilor.
• Laicizarea dreptului, în jurul sec. XV, o dată cu
începutul transformărilor aduse de Renaştere şi de Re-
forma protestantă, s-a realizat o desprindere treptată
a d. de teologie şi s-a precizat imaginea unei instanţe
politice legislative: d. natural a fost considerat cog-
noscibil cu ajutorul raţiunii, viaţa socială a fost văzută
ca avându-şi originile într-un pact între supuşi, a început
să fie conceput un d. valabil „între popoare", în mod
diferit, opera lui H. Grotius, S. Pufendorf, J. Locke,
Th. Hobbes şi a gânditorilor iluminişti a dus, în mod
treptat, între sec. XVII şi XVIII, la ideea unor norme
elaborate în mod raţional şi ştiinţific.
• Statul de drept fi reunirea normelor în coduri. Pe
acest teren s-au afirmat constituţionalismul Revoluţiei
franceze şi reunirea normelor în Codul lui Napoleon,
care au îndeplinit un rol de importanţă fundamentală
văzând în stat unicul izvor de legitimitate juridică, fără
posibilitate de intervenţie a arbitrariului („statul de
drept"). Din acel moment a început organizarea şi struc-
turarea diferitelor ramuri ale d. actual. Bibliografie:
M. Elia, Origini e funzioni del diritto. Eri, Torino
1972; G. Tarello, Storia della cultura giuridica
moderna. Il Mulino, Bologna 1976.
yeti si: administraţie publică; barbari; birocraţie; cano-
nie, drept; căsătorie; cod; common low; comună; con-
tractualism; corporaţii; constituţie; familie; dreptului
natural, teoria; justiţie; iluminism; instituţii; închisoare;
legislaţie socială; legitimism; magistrat; ordalie; ordo-
nanţă; organicism; pedeapsa cu moartea; proprietate;
Roma; seniorie şi principat; stat; umanism. dreptului
natural, teoria, doctrină filosofico-juridică ce susţine
existenţa unui drept natural compus din norme
548
de conduită anterioare legilor (drept pozitiv) al căror
model şi fundament ar trebui să le constituie. In gândirea
antică (a sofiştilor, a stoicilor, a Părinţilor Bisericii) se
întâlneşte ideea prezenţei simultane a diverselor regle-
mentări inspirate de divinitate, de raţiune sau de instinct.
Făuritorul t.d.n. este considerată H. Grotius (De iure
belii ac pads, 1625), care a stabilit că legea naturală
dictată de raţiune este fundament al unui drept valabil
pentru toate popoarele. Mulţi gânditori (J. Locke, S.
Pufendorf, I. Kant, J.-J. Rousseau) au dezvoltat această
linie de gândire într-o viziune laică a originii legii, şi în
consecinţă a raportului dintre libertatea individuală şi
puterea statului, în opoziţie cu pozitivismul juridic
care considera dreptul ca rezultat doar al voinţei statului.
Expresie naturală a acestei reflecţii culturale au fost
declaraţiile drepturilor omului şi constituţiile franceză
şi americană de la sfârşitul sec. XVIII, în cursul sec.
XIX, t.d.n. fost pusă în umbră de ampla codificare a
dreptului pozitiv iar conceptul de drept natural a apărut
numai în sec. XX ca susţinător al reacţiei împotriva
regimurilor totalitare, deci un ajutor pentru lupta de
afirmare şi de respectare a drepturilor omului (v.).
drepturile omului, complexul de drepturi recunoscute
fiecărei fiinţe umane luate ca atare; d. o. se deosebesc
de obicei de drepturile civile, drepturile politice şi
drepturile economice, sociale şi culturale. Achiziţie re-
centă a culturii juridice, d. o. au fost stabilite in mod
solemn în Declaraţia universală a drepturilor omului
aprobata de ONU la 10.XII. 1948. Anterior pot fi totuşi
găsite în unele expresii ale dreptului natural, ale gândirii
politice libéral-démocrate şi socialiste europene, dar
mai ales în experienţa care s-a maturizat în interiorul
celor trei mari revoluţii: engleză, americană (cu revendi-
carea conţinută în Declaraţia de independenţă din 1776
a dreptului la viaţă, la libertate, la căutarea fericirii) şi
franceză (a cărei Declaraţie a drepturilor omului şi ale
cetăţeanului din 1789 a fost simbolul şi matricea oricărei
pronunţări ulterioare în acest sens). La fel de semnifi-
cative apar şi ideile favorabile unei noi concepţii despre
drepturi, care trebuie recunoscute fiecărui om ca atare,
prezente în mesajele transmise la radio cu ocazia
Crăciunului de către papa Pius XII în 1942 şi 1944, cât
şi cele „patru libertăţi" (a cuvântului, de exprimare,
religioasă şi a nevoilor la care trebuiau adăugate aceea
de autodeterminare şi de condamnare a cuceririlor
teritoriale) conţinute în Carta Atlantică (v.), redactată
în 1941 de către F.D. Roosevelt şi W. Churchill. Nece-
sitatea de a specifica anvergura afirmaţiilor generale
conţinute în Declaraţia universală din 1948 a dus la
formularea unor declaraţii ulterioare (importantă este
Declaraţia acordurilor de la Helsinki din 1975, care a
introdus tema respectului d. o. în agenda oficială a
diplomaţiei internaţionale). Acestea au rămas totuşi în
DREYFUS, AFACEREA
cea mai mare parte simple declaraţii de intenţii fără
prea mare angajare, dată fiind şi dificultatea crescândă
de a declina conceptul însuşi al d. o. (cât şi al normelor
juridice şi politice pentru promovarea şi apărarea lor)
in termeni care să fie împărtăşiţi şi de marea majoritate
a lumii de formaţie culturală neoccidentală, în raportul
anual (1996) publicat pe această temă de Amnesty
International (v.), au fost denunţate violenţe şi abuzuri
în materie de d. o. în 114 ţări (v. şi: crime de război şi
împotriva umanităţii), în 1998 a fost constituită Curtea
penală internaţională (v.).
Dresda, oraş german din Saxonia, pe fluviul Elba.
Capitala a Saxonici din 1485, a atins maxima splendoare
în timpul domniei lui Frederic August I cel Puternic
( 1697-1733). în 1756 a fost ocupat de prusaci, în timpul
celui de-al doilea război mondial (1939-1945) a fost
distrus de un bombardament al Aliaţilor (13-14.II. 1945),
care a provocat peste 200 000 de morţi.
• PACEA DE LA D. (25.XII. 1745). în cursul
războiului
de succesiune pentru tronul Austriei, a fost confirmată
posesiunea Sileziei de către Frederic II al Prusiei, care,
drept răsplată, 1-a recunoscut drept împărat pe Francise
de Lorena, soţul Măriei Tereza de Habsburg.
• CONGRESUL DE LA D. (23.XII.1850-
30.V.1851).
Convocat de Austria şi Prusia după mişcările din 1848-
1849, a reinstaurat situaţia din 1815 în cadrul Confe
deraţiei Germane, a restabilit sistemul federal, a întărit
poziţia de control a Austriei asupra întregii organizări
politice a Confederaţiei, a promulgat legi restrictive
pentru controlul presei.
Dreyfus, afacerea, scandal politic care a zguduit puter-
nic Franţa la sfârşitul sec. XIX. Şi-a luat numele de la
Alfred Dreyfus (Mulhouse 1859-Paris 1935), ofiţer
evreu alsacian in serviciu pe lângă Statul Major. Arestat
pentru spionaj în urma descoperirii unei scrisori anoni-
me adresată ataşatului militar german la Paris, în care se
anunţa trimiterea unor date tehnice cu privire la artileria
franceză, a fost condamnat pentru înaltă trădare la degradare
şi la deportare pe viaţă în Insula Diavolului (XII. 1894).
în 1896 forţele politice radicale şi socialiste conduse
de G. Clemenceau şi J. Jaurès au redeschis cazul (date
fiind îndoielile existente cu privire la vinovăţia lui
Dreyfus), iniţiind o violentă campanie împotriva parti-
delor naţionaliste şi conservatoare şi împotriva armatei,
acuzată de sectarism şi rasism (Dreyfus era singurul
ofiţer evreu din Statul Major), campanie care a culminat
cu publicarea faimosului articol al lui E. Zola în .Aurore"
cu titlul J'accuse: în timp ce Ministerul de Război se
opunea revizuirii procesului. Franţa s-a împărţit net
între dreyfusarzi (intelectuali şi politicieni laici şi pro-
gresişti, cu puternică influenţă masonică), strânşi în
jurul Ligii Drepturilor Omului şi antidreyfusarzi (con-
servatori, naţionalişti, apărători ai „prestigiului armatei")
din care a luat naştere şi Action Française (v.). Au ieşit
la iveală falsificări ale actelor de acuzaţie, iar în 1898 a
trebuit să-şi dea demisia chiar ministrul de război. Trimis
de Curtea de Casaţie în faţa Consiliului de Război ( 1889),
Dreyfus a asistat la comutarea pedepsei în 10 ani de
detenţie, obţinând mai târziu graţierea şi fiind definitiv
achitat şi reintegrat în armată în 1906. în 1930 s-au
 PRINCIPALELE DECLARAŢII Şl CONVENŢII CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI
anul promotorul titlu/conţinut
1789 Adunarea naţională Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului / Afirmarea drepturilor de
constituantă franceză libertate, egalitate, de gândire şi opinie
1948 Adunarea generală a ONU Declaraţia universală a drepturilor omului / Principiul absolut al egalităţii
Intre toţi oamenii: drepturi fundamentale la viaţă, libertate şi securitate:
drepturi civile, economice, sociale şi culturale
1959 Adunarea generală a ONU Declaraţia drepturilor copilului / Copii trebuie să se bucure de protecţie socială
şi să le fie asigurată o dezvoltare normală pe plan fizic, moral, spiritual şi social
1961 Consiliul Europei Carta socială europeană / Reglementare juridică a drepturilor economice
şi sociale prevăzute In Declaraţia universală (1948)
1966 Adunarea generală a ONU Pact internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale;
pact privind drepturile civile şi politice cu valoare obligatorie pentru semnatari
1969 Adunarea generală a ONU Convenţie privind eliminarea oricărei discriminări rasiale
1973 Adunarea generală a ONU Convenţie privind eliminarea apartheidului
1975 Acordurile de la Helsinki (CSCE) Respectarea drepturilor omului, a celor civile şi politice; protecţia minorităţilor
1979 Adunarea generală a ONU Convenţie privind eliminarea discriminării femeilor
1984 Adunarea generală a ONU Convenţie împotriva torturii

549
DROYSEN
confirmat suspiciunile asupra vinovăţiei maiorului de
infanterie W. Esterhâzy, care se refugiase deja în Anglia.
Droysen, Johann Gustav, istoric german (Treptow 1808-
Berlin 1884). Cercetător al istoriei Greciei antice (Alexandru
cel Mare, \ 883; Istoria formării sistemului de stat ele-
nistic, 1843) şi în special al elenismului (Istoria elenis-
mului, 1877-1878). Susţinător al superiorităţii politice
prusace şi admirator al lui Bismarck, a redactat o Istorie
a politicii prusace, în 14 volume (l 855-1886). A scris
şi o scurtă culegere de metodologie istorică (Sumar
Misterica, 1868).
druizi, preoţi ai populaţiilor celtice, care constituiau
cea mai importantă clasă socială, îndeplinind, în afară
de func(ia religioasă şi funcţii juridice, medicale şi de
sfătuitori în activitatea de guvernare a regilor. Au avut un
rol central în organizarea rezistenţei pe care au opus-o
celţii faţa de cucerirea romană, cu caracter cultural, chiar
mai înainte de fi politico-militar. drumuri, au fost
dintotdeauna fundamentale în procesul de civilizare
(garantând circulaţia bunurilor, a ştirilor şi a
persoanelor), ca şi un element strategic de prim ordin în
operaţiunile militare şi în vederea unei guvernări
centralizate.
• Epoca antică. Primele d. datează din mileniul II î.Hr.,
datorită asirienilor şi babilonienilor: din pământ
bătătorit, doar pe porţiuni scurte (în general, în apropie-
rea celor mai mari centre urbane) erau pavate cu cără-
mizi şi bitum. Tehnica pregătirii terasamentului d. şi a
acoperirii ulterioare cu pietre de râu sau cu lespezi de
piatră era cunoscută în zona minoică. Primul exemplu
de organizare sistematică a reţelei de d. datează din
vremea Imperiului persan, sub Darius I (522-486):
satrapiile au fost legate între ele printr-un sistem de d.
poştale parcurse în mod regulat de mesageri şi de
soldaţi. Sistemul a fost preluat şi perfecţionat de
Alexandru cel Marc. Mai dificilă a fost dezvoltarea
reţelei de d. în regiuni muntoase, cum era Grecia, unde,
pentru traseele montane, era prevăzută doar săparea
de trepte în rocă pentru circulaţia pietonală. Această
tehnici a fost utilizată şi de incaşi în Perù (sec. XIV),
aceştia realizând două d. imperiale impunătoare care
parcurgeau întregul lanţ al Anzilor („şoselele Soarelui"),
destinate circulaţiei pietonale deoarece această popu-
laţie nu cunoştea nici calul, nici roata. Cartaginezii au
fost aceia care au realizat primele d. largi de munte prin
tehnica serpentinelor.
• Drumurile romane. Tehnica de construire a d. a atins
un nivel foarte înalt în lumea romană: fără a urma deni-
velările terenului, erau trasate în linie dreaptă, trecând
peste obstacole prin umpluturi cu pământ, viaducte şi
poduri, în plus, erau gândite pentru a răspunde mai
multor cerinţe: lărgimea lor (de la 3,60 la 5,40 m) permitea
realizarea unei benzi centrale (2,30 m) rezervată carelor
550
şi deplasării călare, pe un tcrasamcnt acoperit cu lespezi
mari de piatră îmbinate între ele, pe lateral erau prevăzute
două trotuare pentru circulaţia pietonilor. Reţeaua de d.
măsura, in Imperiul roman, 140 000 km. Realizarea d. pe
distanţe lungi era în grija statului, dar de cele locale erau
obligaţi în mod explicit să se ocupe proprietarii terenurilor
traversate de aceste drumuri.
• Declinul medieval fi epoca modernă. Orânduirea
feudală, cu fărâmiţarea autorităţii politice, a cunoscut şi
declinul sistemului rutier roman. Obiceiul de a impune
taxe pentru trecerea peste puţinele poduri existente
sau pentru folosirea d. care mai rămăseseră utilizabile a
agravat treptat blocajul din comunicaţii, cele mai
afectate fiind schimburile comerciale pe distanţe lungi.
Până în sec. XVIII, toate d. au rămas, practic, la nivelul
d. locale: strâmte, accidentate, peste măsură de întorto-
cheate pentru că nu se intervenea în nici un fel pentru
a se depăşi obstacolele naturale, începând din sec. XVIII,
relansarea comerţului şi cerinţele deplasării rapide a
artileriei grele au readus în atenţie necesitatea unor d.
solide şi bine întreţinute. S-a impus soluţia construirii
unui terasament solid cu un prim strat de piatră mare
peste care era turnat pietriş mai mărunt pentru a
completa spaţiile rămase; profilul convex de-a lungul
axei centrale uşura scurgerea apei pluviale.
• Epoca modernă fi apariţia automobilului. Relansarea
construcţiei de d. comparabile cu cele din epoca romană a
avut loc sub Napoleon care a iniţiat şi lucrări gigantice de
trecători şi tunele alpine (v. Alpi). După o pauză
îndelungată, în care dominant a fost progresul căilor
ferate, reţeaua rutieră a înregistrat un adevărat boom ca
urmare a răspândirii automobilului (v. transporturi) în
sec. XX : readaptarea căilor de comunicaţie locale (traficul
rutier fiind deosebit de dificil în unele regiuni europene
cu o densitate urbană ridicată) s-a combinat cu crearea
unei foarte dense reţele de autostrăzi.
Drusus, Marcus Uvius, om politic roman (n. 124-m.
91 î. Hr.). Tribun al plebei în 91 î.Hr, a devenit promoto-
rul unui ansamblu de propuneri de legi privitoare la
cele mai acute probleme politice ale momentului: de la
chestiunile agrare, la acordarea de cetăţenie romană
populaţiilor italice, la cea de constituire a juraţilor în
procesele pentru delictele de abuz de putere. Opoziţia
suscitată de aceste propuneri a dus la asasinarea lui.
druzi, sectă ezoterică musulmană din Liban şi Siria. A
luat naştere în Egipt în sec. XI, de factură şută, şi a
propus o doctrina proprie puternic heterodoxă (convin-
gerea în reîncarnarea periodică a lui Dumnezeu în formă
umană). Atacaţi de sunniţii ortodocşi, iar în perioada
colonială de francezi, d. se bucură de deosebită autono-
mie administrativă şi politică, cucerită încă din timpul
dominaţiei otomane, în războiul civil libanez s-au opus
direct creştinilor maroniţi.
DUILIUS
Duarte, José Napoléon, om politic din Salvador (San
Salvador 1931-1990). Preşedinte al republicii din 1980
până în 1989 cu sprijinul SUA şi al dreptei moderate,
a încercat să reinstaureze stabilitatea în ţară. N-a reuşit
însă să controleze nici escadroanele morţii ale reacţiona-
rului D'Aubuisson nici gherila FMLN. Dubiek,
Alexander, om politic cehoslovac (Uhrovec,
Slovacia, 1921-Praga 1992). înscriindu-seîn Partidul
Comunist Slovac în 1939, a participat la revolta
antinazista din 1944. A îndeplinit diferite funcţii în partid,
până când a devenit secretar în 1962. Opunându-se
politicii staliniste şi birocratice a lui A. Novotny, a reuşit
să-1 submineze şi să-i la locul la conducere (5.1.1968).
D. a promovat atunci „primăvara de la Praga", cu „noul
curs", mai democratic al partidului în vederea construirii
unui „socialism cu faţă umană". Intervenţia sovietică
din august 1968 a dus la capitularea lui D., arestat şi
dus la Moscova. Îndepărtat din funcţia de secretar in
aprilie 1969, a fost trimis pentru o scurtă perioadă
ambasador în Turcia şi în cele din urmă înlăturat din
partid (1970) şi supus unei supravegheri stricte. După
„revoluţia de catifea" din 1989, care a doborât regimul
comunist, a fost ales preşedinte al parlamentului; a
murit în urma sechelelor unui accident rutier. Dublin,
din 1922 capitala Republicii Irlanda. Cu numele de
Eblana, a fost o aşezare strategică la Marea Irlandei,
creştinat în 450 de Sf. Patrick. Capitală din 1172 a
Irlandei engleze, s-a aflat într-o luptă permanentă cu
forţele de ocupaţie, în 1486 s-a supus lui Henne VII.
După schisma anglicană, D. a rămas catolic; în 1649
Cromwell a debarcat aici pentru a pacifica rebeliunea
irlandeză, în timpul insurecţiei naţionale din 1916 a
fost scena unor conformări violente între mişcarea
pentru independenţa Sinn Fein şi armata engleză.
Duby, Georges, istoric france (Paris 1919-Aix-en-
Provence, 1996), cercetător al istoriei medievale. A
dezvoltat într-un mod original metoda de la .Annales",
ocupându-se de istoria mentalităţii cu lucrări despre
psihologia colectivă (Anul 1000. Istorie religioasă fi
psihologie colectivă, 1967), despre cultura feudală
(Oglinda feudalismului, 1978), despre căsătorie (Cava-
lerul, femeia, preotul, 1981), despre femei (Puterea
femeilor în Evul Mediu, 1996) şi, împreună cu M.
Pezzot, importanta operă colectivă Istoria femeilor în
Occident, 1990-1992) şi de asemenea despre structurile
militare feudale (Duminica din Bouvines, 1973).
Ducas, familie din aristocraţia bizantină, care pretin-
dea că descinde din Constantin cel Mare. Acestei
familii i-au aparţinut împăraţii sec. XI Constantin X
şi fiul său Mihai Vil, iar în sec. XIII, Alexios VMur-
zuflos. Ulterior, mulţi suverani bizantini au adăugat
numelui lor apelativul Ducas, fără să dcscindă însă
din această familie.
ducat, la longobarzi, teritoriu supus jurisdicţiei ducelui,
şef militar investit de rege cu funcţie de conducere; în
Europa medievală şi modernă, stat independent de coroană
din punct de vedere politic, supus suveranităţii unui duce.
ducatelor, războiul, dus între ianuarie şi iulie 1864 de
către austro-prusaci împotriva lui Frederik VII al Dane-
marcei, care, în 1863 hotărâse anexarea ducatelor
Schelswig, Holstein şi Lauenburg (până atunci guver-
nate în uniune personală cu coroana Danemarcei) împo-
triva pretenţiilor ducelui de Augustenburg, sprijinite
de statele germane. După înfrângerea Danemarcei, cele
trei ducate au fost cedate Austriei şi Prusiei, act care
s-a constituit ca o premisă pentru următorul război
austro-prusac din 1866.
duce, în Roma antică, titlu neoficial (dux) dat coman-
danţilor militari, iar în sec. III şi IVd.Hr, comandanţilor
legiunilor din provinciile imperiale şi trupelor de
frontieră. Titlul a fost adoptat de B. Mussolini şi oficia-
lizat în 1938 prin formula „şef al guvernului şi duceai
fascismului", folosită de atunci în actele publice.
Duchesne, Louis-Marie-Olivier, ecleziast şi istoric
francez (Saint-Servan, Bretagne 1843-Roma 1922). S-a
ocupat de editarea cărţii Liber pontificalii (1886-920
şi a aplicat metoda istorico-critică la istoria originilor
creştinismului; de aceea opera sa principală Istoria veche
a Bisericii (3 vol., 1906-1910, un al IV-lea volum a
fost publicat postum în 1925), i-a atras acuzaţia de
modernism şi a fost pusă la Index (1912). Duclos,
Jacques, om politic francez (Louey, Hautes-
Pyrénées, 1896-Montreuil-sous-Bois, Paris, 1975).
Secretar al Partidului Comunist Francez din 1931, a
fost printre cei mai de seamă exponenţi ai Frontului
Popular ( 1936) şi al rezistenţei faţă de ocupaţia nazistă
în timpul celui de-al doilea război mondial; la alegerile
prezidenţiale din iunie 1959 a strâns 21 % din voturi.
duel judiciar, v. ordalie.
Du Guesclin, Bertrand, militar francez (La Motte
Broons cea 1320- Chatcauneuf-de-Randon 1380). în
1370 în timpul Războiului de o sută de ani a fost numit
de Carol V conetabil al Franţei şi în zece ani a recucerit
Bretagne de la englezi.
Duhring, Karl Eugen, filosof şi economist german
(Berlin 1833-Nowawes 1921 ). Susţinător al unui „so-
cialism natural" care refuza revoluţia şi repunea în va-
loare individul, s-a aflat în polemică cu teoriile marxiste
şi a fost criticat de F. Engels în eseul Anti-Diihring.
Printre operele sale: Istoria critică a economiei nationale
Îi a socialismului ( 1871 ) şi Filosofìa realităfii ( 1895).
Duilius, Caius, consul roman (n. cea 295-m. 230 î.Hr.).
Consul în 260, în frunta flotei romane, a distrus-o pe
cea cartagineză lângă insulele Lipari, în timpul primului
război punic, în Forul roman a fost înălţată o coloană
din bronz decorată cu resturile navelor inamice capturate.
551
DULLES
Dulles, Allen Welsh, oficial american (New York 1893-
Washington 1969). în cel de-al doilea război mondial a
condus centrala serviciilor secrete americane la Bema,
păstrând legătura cu Rezistenta italiană şi negociind
capitularea germanilor în Italia. Intre 1953-1961. a fost
şef al Central Intelligence Agency (CIA), dar a fost
înlăturat în urma încercării eşuate de invadare a Cubei.
Dulles, John Foster, om politic american (Washington
1888-1959). Secretar de stat al preşedintelui republican
D. Eisenhower (1953-1959), a promovat admiterea
Germaniei Occidentale în NATO, à extins reţeaua de
aliante antisovietice prin SEATO ( 1954) şi prin pactul
de la Bagdad (1955) a sprijinit Taiwanul împotriva
Chinei comuniste şi a iniţiat angajarea SUA în Vietnam.
Duma, camera inferioară a parlamentului instituit în
Rusia ţaristă după revoluţia din 1905. Membrii repre-
zentau cele şase curii (clase) în care era împărţit corpul
electoral, având un sistem de vot care favoriza catego-
riile sociale superioare. Primele două dume (1906-1907)
au fost dizolvate după 74 şi respectiv 103 zile; a treia
(condusă după norme care penalizau ulterior opoziţia)
a durat din 1907 până în 1912; cea de-a patra (1912-
1917) a ţinut doar câteva şedinţe. Prin constituţia din
1993 aceeaşi denumire a fost preluată de camera
inferioară a parlamentului din noua Federaţie Rusă.
Dumbarton Oaks, conferinţa de la, ţinută la D.O.,
localitate în apropiere de Washington, din 2.IX. până
în 7.X.1944, de delegaţiile din SUA, URSS, Marea
Britanic şi China: au fost definite caracteristicile vii-
toarei Organizaţii a Naţiunilor Unite (ONU), ajungându-
se la acordul cu privire la instituirea Consiliului de
Securitate, cu un statut permanent pentru cei 4 parti-
cipanţi la conferinţă.
Dumézil, Georges, istoric francez (Paris 1898-1986).
Elev al lui M. Mauss, a dezvoltat ştiinţa comparatistica
vechilor civilizaţii şi religii indo-europcnc, susţinând
că la baza lor se află o structură ideologică având trei
funcţii: suveranitate (magico-religioasă şi juridică), forţă
fizică, fecunditate. Opere principale: Zeii indo-europe-
nilor (1952); Religia romană arhaică (1966); Mii şi
epopee (l968-1973).
Dumouriez, Charles-François du Ferner, zis, general
francez (Cambrai 1839-Turville Park, Anglia, 1823).
Girondin, a fost ministru de externe ( 1792); pe urmă în
fruntea armatei de nord a învins în bătăliile de la Valmy
(20.IX. 1792) şi de la Jemappes (6.XI. 1972), şi a cucerit
Belgia. Eliberat din funcţia de conducere după înfrânge-
rea de la Neerwinden ( 1793), a trecut în slujba Austriei.
dumping, formă de vânzare a mărfurilor la preţuri arti-
ficial reduse pentru a cuceri piaţa. Condamnată în repe-
tate rânduri în conferinţele economice internaţionale,
întrucât leza libera concurenţă, practica aceasta a fost
interzisă prin tratatul instituit de CEE.
552
Dunkerque, port francez la Marca Mânecii de unde,
în al doilea război mondial, între 27.V şi 4.VI.1940 a
fost evacuat corpul de expediţie britanic care luptase
împotriva naziştilor alături de francezi şi risca să fie
înconjurat. 853 de ambarcaţiuni au dus în Marea Bri-
tanic 344 000 de persoane, din care 111 000 francezi.
Dupleix, Joseph François, administrator colonial
francez (Pondichery 1697-Paris 1763). Guvernator în
Chandernagor, în 1742 a preluat conducerea Companiei
franceze a Indiilor Orientale, ducând o politică expan-
sionistă în India care s-a confruntat cu interesele Marii
Britanii. Politica sa prea aventuroasă şi dorinţa lui
Ludovic XV de a ajunge la relaţii paşnice cu englezii au
determinat chemarea lui în patrie ( 1754). Du Pont de
Nemours, societate chimică americană, fondată în
1802 în Delaware de chimistul francez Eleuthere-
Irénée du Pont de Nemours (1771-1834) pentru
producerea prafului de puşcă. Du Pont de Nemours
a devenit în sec. XX una din cele mai importante
societăţi din lume pentru producţia de fibre sintetice
şi artificiale, punând pe piaţă nylonul ( 1939), orlonul
(febra acrilică, 1950), dacronul (poliesterul) şi lycra
(poliuretan).
Dupont de Nemours, Pierre-Samuel, economist fran-
cez (Paris 1739-Eleutherian Mills, Delaware, 1817).
Discipol al lui Quesnay, exponent al fiziocraţiei (el a
creat acest termen) împreună cu Turgot şi Galonné a
încercat în zadar să reformeze finanţele în Franţa; în
timpul Revoluţiei a fost deputat pentru starea a treia
(1789-1791).
Durando, Giacomo, general şi om politic italian
(Mondovi 1807-Roma 1894). Ofiţer piemontez, exilat
după 1831 pentru ideile sale liberale, a scris în 1846
Despre naţionalitatea italiană, în care a prezentat o
viziune federală realistă a Risorgimcnto-ului. A luptat
în 1848, a fost mai târziu ministru de externe ( 1862) şi
preşedinte al Senatului ( 1884-1887). Durkheim,
Emile, sociolog francez (Epinal 1858-Paris 1917). A
aplicat metoda pozitivistă şi empirică la studiul
fenomenelor sociale, descoperind obiectul de
cercetare specific in manifestările „conştiinţei colective"
(morală, religie, sisteme normative), sinteză a unor ten-
dinţe personale. Printre operele sale. Diviziunea muncii
sociale 1893), Regulile metodei sociologice (1895),
Sinuciderea: studiu de sociologie ( 1897). Duroselle,
Jean-Baptiste, istoric francez (Paris 1917-1994). Este
unul dintre cei mai de seamă experţi în istorie
contemporană franceză (opere principale: Originile
catolicismului social în Franta, 1951 ; Franţa şi
francezii 1900-1920. 1973 Clemenceau, 1988) şi în
diplomaţia sec. XX (Istoria diplomaţiei din I919până
în zilele noastre, 1953) revizuită de mai multe ori, De
la Wilson la Roosevelt, 1957.

Duvalier, François, om politic Haitian (Port-au-Prince,
1907-1971 ). Preşedinte al Republicii Haiti din 1957, a
instaurat dictatura personală pe viaţă în care a îmbinat
reevaluarea culturii negre, paternalismul (a fost numit
Papa Doc), şi represiunea plină de cruzime cu ajutorul
bandelor Tontons macoutes. La moartea lui a fost
înlocuitde fiul sau, Jean-Claude (Baby Doc), cares-a
aflat la putere până în 1986.
DUVERGER
Duverger, Maurice, sociolog francez (Angoulême
1917) Profesor de sociologie politica la Paris, editoria-
list, a adus o importantă contribuţie la studierea re-
gimurilor politice, aprofundând în special rolul parti-
delor şi raportul dintre documentele constituţionale
şi organizarea instituţională. Printre operele sale: Parti-
dele politice (1951), Sociologie politică (1973), Repu-
blica cetăţenilor (1982).
553

Earns, Antonio dos Santos Rainalho, general şi om politic
portughez (Alcains-Castello Branco 1935). A luat parte
la revoluţia din 1974 împotriva regimului lui Caetano
şi a fost printre susţinătorii înlăturării de le guvernare a
militarilor de extremă stângă (25.IX. 1975). Preşedinte
al republicii (1976-1986) a favorizat normalizarea vieţii
politice portugheze.
Ebert, Friedrich, om politic german (Heidelberg 1871-
Berlin 1925). Lider social-democrat, a sprijinit intrarea
Germaniei în primul război mondial, în urma revoluţiei
din 9.IX.1918 care a dus la proclamarea republicii, a
devenit setul guvernului. Ostil extremismului sparta-
kiştilor (v. spartakism), a reprimat insurecţia acestora
cu ajutorul militarilor monarhişti (1.1919). In februarie
1919 a fost ales şeful statului, iar în 1922 a fost confir-
mat. Fără a întrerupe continuitatea cu imperiul lui
Wilhelm, a încercat să-i asigure Germaniei de la Weimar
o conducere stabilă în faţa crizei morale şi economice
de care era subminată şi care favoriza ridicarea partidelor
extremiste, în politica externă a susţinut eforturile lui
G. Strescmann de conciliere cu Franţa. Ebla, oraş-stat
antic din Siria, printre cele mai importante din epocă,
adus la lumină de o misiune arheologică italiană în 1973.
Zonă obligatorie de trecere pentru cei care, plecând din
Mesoptamia, voiau să ajungă în Anatolia sau pe coasta
siriano-palestiniană, între 2500 şi 2250 î.Hr. E. a reuşit
să unească întreaga Sirie sub autoritatea sa. Constituirea
imperiului akkadian în Mesopotamia a dus la declinul
E., care a fost distrusă în jurul anului 2250 î.Hr.
ebraismi, cea mai veche dintre religiile monoteiste, s-a
întemeiat dé la început pe alianţa semnată între
Dumnezeu (Yahve) şi Avraam (Abraham). Totuşi Moisc
a fost cel care, după ce a condus ieşirea din Egipt a po-
pulaţiilor semite ţinute în robie de faraonul Ramses II
(cea. 1290-1224 î.Hr.), a iniţiat elaborarea conceptului
religios ebraic în jurul mediului central constituit din
noua alianţă strânsă dintre Yahve şi poporul lui Israel
pe muntele Sinai. Tablele Legii, care reglementează acest
pact, au fost mult timp păstrate în Chivotul Legii,
centru sacru al comunităţii ebraice până la construirea
templului de la Ierusalim, în dezvoltarea e., o funcţie
fundamentală au avut-o profeţii, care au încercat să
impună viaţa spirituală interioară şi esenţială a legii
divine asupra aspectelor pur formale. • Doctrina, în
forma deplinei sale maturităţi (sec. VII-VI î.Hr. epoca
profeţilor şi a redactării Deuteronomului) nucleul e.
constă în mărturisirea credinţei într-un singur
Dumnezeu, care s-a autoprezentat în parabola „rugului
aprins" drept „cel care este cu", pentru a sublinia legătura
intimă stabilită de către Dumnezeu cu poporul credin-
cioşilor. Din idcea de stăpânire a lui Dumnezeu asupra
naturii şi istoriei derivă lipsa oricărui dualism şi afir-
marea unei desfăşurări liniare a istoriei din momentul
creaţiei şi până la sfârşitul lumi. • Norme fi practici
religioase. Credinciosul evreu spune în fiecare zi,
dimineaţa şi seara, formula amintirii şi mărturiei cu
aşa-zisul Shema 'Israel („ascultă Israele, Domnul este
dumnezeul nostru, Domnul este unul"). Ascultarea se
îndeplineşte în mod concret prin respectarea legii
mozaice care cuprinde atât doctrina scrisă în Torà (v.
primele cinci cărţi ale Biblici), cât şi doctrina orală din
Mişna, alcătuită din comentariile Biblici făcute de rabini.
Exegeza ulterioară a Mişnei a fost strânsă în Gemara
şi amândouă s-au unit în cele din urmă în Talmud, o
bogată expunere de întâmplări etico-rituale, temelie a
practicii religioase ebraice, minuţios reglementată de
precepte şi interdicţii. Elementul de bază al legii
mozaice este respectarea sabatului, timp de odihnă care
trebuie dedicat în exclusivitate lui Dumnezeu. Principa-
lele sărbători ale e. sunt comemorarea eliberării din robia
egipteană (Pesah sau Pastele), alegerii drept popor
sfânt pe muntele Sinai (Savuot), rătăcirii lor prin deşert
(Capanne sau Sukkot), pe lângă marile sărbători dedicate
practicilor de penitenţă din Kippur (sau Ispăşirea) şi
Anului Nou.
Bibliografie: H. C. Puech, L'ebraismo, Saterza, Bari 1988.
Vezi şi: Biblia, evrei; esenieni; farisei; hasidism; profeţi;
saduchei; Torà; zeloţi.
Ecaterina I (Jacobstadt, Kurlanda, 1684-Sankt Peters-
burg, 1727), ţarină a Rusiei (1725-1727). De origine
ţărănească poloneză. Marfa Skavronskaia a ajuns în
Rusia ca deportată după ocuparea oraşului Marienburg
( 1702). A devenit amanta prinţului Menşikov şi a ţaru-
lui Petru cel Mare, care s-a căsătorit cu ea în secret
( 1707). La moartea lui Petru a preluat puterea şi a fost
încoronată împărăteasă cu numele de Ecaterina ( 1725).
A condus cu ajutorul lui Menşikov. Ecaterina II cea
Mare (Stettin 1729-Sankt Petersburg 1796), ţarină a
Rusiei ( 1762-1796). Fiică a principelui Christian
August de Anhalt-Zerbst şi a Johannei de Holstein-
Gottorp, E. a purtat iniţial numele de Sofia Federika
Amalia. în 1745, devenind ortodoxă şi luând numele
de Ecaterina, s-a căsătorit cu Petru de Holstein-Gottorp,
care, urcat pe tronul Rusiei (1.1762) cu numele de Petru
HI, a devenit antipatic nobilimii şi armatei prin
dorinţa lui de a imita modelul prusian. Puternică prin
sprijinul Bisericii ortodoxe şi al curţii, E. a monopolizat
puterea, obligându-şi soţul să abdice ( 10. VII. 1762) şi să
se retragă la Ropsa, unde a fost asasinat. • O politică
externă de forţă. Ajutată la început de N. Panin, pe
urmă de A. Bezborodko şi în sfârşit de G. Potcmkin,
E. a reluat proiectele de expansiune ale lui

Petru cel Mare. Acordul cu Frederic II al Prusiei a dus
de alegerea candidatului rus Stanislaw Poniatowski (deja
amantul său) la tronul Poloniei ( 1764). Reacţia nobililor
polonezi reuniţi în Confederaţia de la Bar (1768) a
provocat intervenţia directă a Rusiei în Polonia şi· împo-
triva Imperiului otoman care-i susţinea pe polonezi;
prin tratatul de la Skt. Petersburg (prima împărţire a
Poloniei, 1772), E. a obţinut o parte din Bielorusia cu
Gomei, Poloţk şi Vitebsk). Războiul împotriva Impe-
riului otoman (l768-1774) s-a încheiat cu pacea de la
Kuciuk-Kainargi (1774), care i-a recunoscut Rusiei
dreptul asupra Azovului, Kerci şi libertatea de navigaţie
în Marea Neagră. Printr-un al doilea război împotriva
puterii otomane ( 1787-1792) Rusia şi-a anexat Crimeea
şi coasta Mării Negre dintre Bug şi Nistru. E. a întărit
ulterior poziţia Rusiei ca mare putere europeană prin a
doua împărţire a Poloniei ( 1793), când, în înţelegere cu
Prusia şi Austria, a obţinut o parte din Podolia, Volînia
şi Minsk. După ce a reprimat insurecţia din Polonia
condusă de T. Kosciuszko ( 1794), a participat, cu Prusia
şi Austria, la a treia împărţire a Poloniei (l 795), căpătând
Volînia de vest, Kurlanda, o parte din Lituania şi ce mai
rămăsese din Podolia.
• Despotismul luminat. Susţinătoare a principiilor ilu-
minismului, E. a promovat secularizarea bunurilor mă-
năstireşti ( 1764), care a determinat trecerea în stăpâ-
nirea statului a peste un milion de ţărani legaţi de
proprietăţile mănăstirilor; a favorizat libertatea presei
prin decretul care permitea oricui să înfiinţeze şi să
administreze tipografii (1783); a înfiinţat instituţii de
învăţământ primare şi superioare în toate capitalele şi
districtele de provincie ( 1786) deschise fetelor şi băieţi-
lor. Prin Carta oraşelor (1785), E. a instituit în toate
oraşele un consiliu executiv ales, compus din reprezen-
tanţi ai diverselor categorii sociale. E. a promovat răs-
pândirea ideilor şi culturii iluministe la curtea sa, printre
nobili şi elitele intelectuale. Sub domnia E. limba fran-
ceză a devenit limbă de curte; E. însăşi a întreţinut legă-
turi de corespondenţă cu Grimm, Diderot şi Voltaire.
• Personalitate autoritară. Aceste elemente nu ascund
aspectele de înapoiere socială şi civilă din Rusia. Dez-
voltarea manufacturilor şi a industriei ţării s-a realizat
şi prin exploatarea fără nici un fel de limită a instituţiei
iobăgiei. Cu Decretul asupra ţăranilor (1767), E. a
interzis iobagilor să-i denunţe pe propriii lor stăpâni
cu excepţia situaţiei în care ei se făceau vinovaţi de
înaltă trădare. Domnia E. a suferit o cotitură autoritară
după răscoala lui E. Pugaciov ( 1773-1774), acesta pro-
clamându-se ţar cu numele de Petru III; cu ajutorul
cazacilor a ridicat masele ţărăneşti şi a ameninţat Mos-
cova, dar a fost înfrânt şi decapitat. Prin Scrisoarea de
privilegii pentru nobilime ( 1785) E. a acordat nobililor
imunitate faţă de pedepsele corporale, dreptul de a fi
ECOWAS
judecaţi de tribunale speciale şi distincte, de a fi chemaţi
să alcătuiască şi să conducă guverne locale, de a poseda
pământuri şi ţărani în exploatare în deplină indepen-
denţă faţă de stat. E. cea iluministă şi-a încheiat viaţa
fiind scandalizată de Revoluţia franceză. Bibliografie:
I de Madariaga, Caterina di Russia, tr. it., Einaudi,
Torino 1988.
ecclesia, adunare populară în oraşele-stat din Grecia
antică. La Atena participau cu drept de a lua cuvântul
cetăţeni cu vârste de peste 18 ani; pentru a le permite
să participe şi cetăţenilor mai săraci, Pericle a introdus
plata unei indemnizaţii pentru fiecare adunare la care
se participa.
Ecevit, Baleni, ziarist şi om politic turc (Istanbul 1925).
Susţinător al socialismului european, a câştigat alegerile
libere din 1973, relansând Partidul republican al
poporului, înfiinţat de Ataturk. Prim-ministru de mai
multe ori, alternând cu S. Demirel între 1974 şi 1979, a
fost arestat după lovitura de stat din 1980. Eliberat în
1982, în 1991 a fost ales deputat al Partidului democrat
de stânga.
ecologisti], complex de idei şi mişcări care presupune
necesitatea unui nou raport între om şi mediul natural în
societatea industrial izată. Bazat pe o disciplină ştiinţifică
(ecologia, fondată de E. H. Haeckel), s-a răspândit în
opinia publică în anii 1970 (raportul prezentat de
Maussachusetts Institut of Technology despre Limitele
dezvoltării, 1972), concentrându-se în general asupra
necesităţii de a opri distrugerea de resurse care nu se mai
pot reface şi de a opri poluarea mediului, aşezând aceste
probleme într-o perspectivă naţională şi internaţională. E.
inspiră în mod direct grupurile politice ale Verzilor (v.),
care s-au afirmat începând cu anii ' 80 în multe ţări europene.
economie mixtă, sistem economic în care statul inter-
vine în activitatea de producţie şi financiară prin inter-
mediul unor întreprinderi cu capital public. Primele
experienţe de e. m. au fost iniţiate intre cele două războaie
mondiale pentru a salva întreprinderi greu lovite de marca
criză economică din 1929 sau pentru a redresa anumite
sectoare strategice. În Italia intervenţia publică în econo-
mia iniţiată de IRI în 1933 a fost ulterior consolidată, în
perioada de după război, prin crearea ENI (1953), a
ministerului participării statului (1956), naţionalizarea
industriei electrice şi constituirea EFIM (1962).
Economist, The, revistă săptămânală engleză de actua-
litate economică şi politică, independentă şi de orientare
liberală, se bucură de o deosebită influenţă în mediile
financiare mondiale. A fost înfiinţată în 1843 la Londra
de către J. Wilson, socrul economistului W. Bagehot,
care i-a fost mult timp director. ECOWAS, siglă a
Comunităţii Economice a statelor din Africa de Vest,
instituită în 1975 prin tratatul de la Lagos şi reformată
în 1993, cu intenţia de a coordona
555
ECU
politica economică şi comercială a celor 16 (ari care au
aderat la ea.
ECU, sigla lui European Currency Unit (Unitate mone-
tară europeană), unitate monetară convenţională insti-
tuită în 1979 o dată cu intrarea în vigoare a SME (v.).
Ecuador, stat în America de Sud. Sup: 283 561 km2.
Pop.: 10985 000 loc. Capii: Quito. Limba: spaniola,
printre amerindieni răspândită quechua şi alte idiomuri.
Relig.: catolică. Vecini: N Columbia, E Columbia şi
Peru, S Peru, V Oceanul Pacific. Forma de stat: repu-
blică prezidenţială.
Printre ţările cele mai sărace din America de Sud, E. a
avut o istorie marcată de caudillism şi de populism;
statele învecinate s-au extins în mai multe rânduri anexând
diferite porţiuni din teritoriul său. Sec. XII
Triburile indiene din regiune au fost învinse şi coloniza
te de incaşi. 1533 E. este ocupat de spanioli, care-1
integrează în
viceregatul Noii Grenade (1717).
1822-1830
Eliberat de sub stăpânirea spaniolă, E. mai întâi face
parte din Grande Colombia, apoi se constituie într-un
stat autonom (1830). 1859-1875
Perioadă în care este preşedinte, având un foarte
acentuat caracter confesional, G. Garcia Moreno.
1895-1911
Liberalul A. Alfaro promovează o politică de separare
între stat şi Biserică şi reforme în domeniul economic şi
social. 1940-1972
Război cu Peru: E. este lipsit de întinse zone din
regiunea Amazonului. 1944-1972
Armata îl impune ca preşedinte pe progresistul J. M.
Velasco Ibarra. Deşi contestat prin repetate lovituri de
stat, acesta rămâne la putere până în 1972 şi luptând
împotriva analfabetismului, încercând să redreseze
agricultura, promovând exploatarea resurselor
zăcămintelor de minereuri şi petroliere naţionale,
pune bazele unui adevărat boom economic în cursul
anilor '70. 1972-1978
Regim militar în repetate rânduri; naţionalizarea
industriei petroliere ( 1976); o puternică mişcare
populară duce la o nouă constituţie democratică şi la
alegeri libere. 1979-1981
Preşedinţia lui J. Roldós, suţinătoral unui amplu
program de reforme sociale, întreruptă de moar-
tea sa într-un accident de avion.
556
1981-1995
Preşedinţii social-democraţi F. Hurtado ( 1981 )
şi R. Borja ( 1988) cât şi neoliberalii conservatori
F. Corderò (1984) şi S. Duran (1992) nu reu-
şesc să facă faţă gravei recesiuni economice
determinate de scăderea preţurilor pe plan in-
ternaţional a materiilor prime, în 1992 protestele
suscitate de planurile guvernamentale de auste-
ritate şi de privatizare a întreprinderilor de stat
sunt calmate doar prin intervenţia armatei.
1996 Noul preşedinte roldosist (populist) A. Buca-
ram, hotărât să atenueze politica de redresare
economico-fmanciară impusă de Banca Mondială,
este demis de către Congres pentru corupţie.
1997 Preşedintele protempore F. Alarcon propune
pentru 1998 alegeri pentru constituirea unei
adunări care să revizuiască constituţia E., făcând
din el un stat multietnic, la cererea puternicei
majorităţi amerindiene.
1998-2000
Creştin-democratul J. Mahuad, aies preşedinte,
iniţiază un program de guvernare îndreptat spre
reconstrucţia zonelor devastate de calamităţi şi lupta
împotriva corupţiei organismelor de stat. E. trece printr-
o perioadă de gravă criză economică, care împinge
ţara pe lista statelor în imposibilitatea de a-şi plăti
datoriile exteme. ecumenism, mişcare pentru unitatea
creştinilor de diferite confesiuni. Apărută în sec. XIX
(mişcarea de la Oxford în anglicanism, asociaţii de
tineret internaţionale) s-a dezvoltat mai întâi între
Bisericile protestante (Conferinţa misionară mondială
de la Edinburg, 1910). Un Consiliu Mondial pentru
Credinţă şi Constituire a promovat în 1937 crearea
Consiliului Ecumenic al bisericilor (World Council of
Churches, WCC), care a intrat în dialog şi cu Bisericile
ortodoxe şi mai târziu şi cu Biserica catolică. E.
catolic s-a dezvoltat mai ales după Conciliul Vatican
II şi instituirea din iniţiativa lui loan XXIII a unui
Secretariat pentru unirea creştinilor (1960). Dialogul
dintre doctrine s-a desfăşurat nu fără asperităţi, în timp
ce adunările ecumenice au atacat teme de actualitate (la
Basel in 1989, la Seul în 1990). ecvi (aequi), veche
populaţie care locuia în regiunea dintre valea
superioară a râului Aniene şi lacul Fucino. Aliaţi ai
volscilor, au fost mult timp un duşman de neînvins
pentru Roma. înfrânţi mai întâi de Cincinnatus în 458
î.Hr., pe urmă de Camillus în 389, au fost definitiv
supuşi în 304 î.Hr. de Sempronius Sofo. Eden,
Anthony, om politic britanic (Windlestone, Durham,
1897-Alvediston 1977). Deputat conservator din 1923,
ca ministru de externe (1935-1938) s-a opus acţiunii
italiene din Etiopia şi şi-a dat demisia în semn de
protest împotriva politicii de cedare în faţa lui Hitler

şi a lui Mussolini (appeasement), propusă de primul
ministru N. Chamberlain, în timpul celui de al doilea
război mondial Churchill 1-a numit ministru de război
(V. 1940), iar mai târziu ministru de externe (XII. 1940);
in această calitate E. a participat la toate tratativele şi
întâlnirile la variale puterilor aliate, cu o atenţie specială
pentru organizarea de după război. Din nou ministru de
externe din 1951 până în 1955, desemnat de Churchill,
E. s-a dovedit a fi un negociator abil, dar lipsit de o
viziune de largă anvergură: cel mai mare succes 1-a repur-
tat în remedierea falimentului CED, prin crearea UEO
şi admiterea Germaniei în NATO. Prim-ministru din
aprilie 1955, a fost obligat să-şi dea demisia la începutul
lui 1957 în urma eşecului atacului anglo-franccz asupra
Egiptului, care naţionalizase Canalul de Suez in acelaşi
timp cu declanşarea războiului arabo-israelian (IX· 1956).
Edessa, vechi oraş din Asia Mică, importantă fortăreaţă
romană şi bizantină împotriva perşilor, a fost cucerită de
Baldovin de Fiandra în 1097, în timpul primei cruciade
şi a devenit primul principat latin din Orient (1144).
Recucerirea ei de către arabi a dus la cea de a doua cru-
ciadă, care, însă,· η-a reuşit să o ia din nou în stăpânire.
edict, în Roma antică mesajele adresate poporului şi
ordonanţele emise de magistraţii investiţi cu ius edicendi
(consul, pretori, guvernatori şi cvestori din provincii, edili
curali). Izvoare de drept erau e. publicate la începutul
anului de către pretorii orăşeneşti, cărora le era încredin-
ţată administraţia civilă (e. pretoriani. O dată cu Augus-
tus dreptul de a publica e. i-a fost recunoscut împăra-
tului, iar e. imperiale au căpătat cu timpul o adevărata
valoare de lege. în 130d.Hr. Hadrian a dat ordin să fie
strânse într-un cod edictele pretoricne, care puteau fi
schimbate doar de împărat, în regatele romano-barbare
au căpătat nume de e. unele culegeri de obiceiuri barbare
şi de norme preluate din dreptul roman. edili,
magistraţi romani creaţi în 493 î.Hr. ca auxiliari (e.
plebei) ai tribunilor plebei cu misiunea de a păzi templul
zeiţei Ceres şi arhivele publice. Adăugându-se în 367
încă doi e. cimili aleşi dintre patricieni, funcţia a devenit
o magistratură a întregului popor. Atribuţiile e. erau si-
guranţa oraşului, supravegherea străzilor şi a clădirilor, a
pieţelor şi preţurilor. Funcţia era electivă şi anuală.
Eduard I (Winchester 1239-Carlisle 1307), rege al
Angliei ( 1272-1307). L-a ajutat pe tatăl său, Henric III
să înăbuşe revolta baronilor ( 1263-1267) şi a participat
la cruciada a şaptea (1270). Urcat pe tron, a iniţiat o
puternică politică de expansiune: a anexat Wales (Ţara
Galilor-1283), a supus Scoţia ( 1292-1298) şi a recupe-
rat Gascogne ( 1303 ). în 1290 i-a expulzat pe evrei din
Anglia. Intensă a fost şi activitatea legislativă: a dat o
extraordinară stabilitate juridico-instituţionalâ domniei
sale prin codicele administrativ de la Westminster ( 1270)
şi prin statutul de la Mortmain (1279), care limita
EDUARD VIII
jurisdicţia bisericească şi împiedică donaţiile de terenuri
pentru Biserică fără consimţământul coroanei. Dar mai
ales, sub domnia lui a început să fie alcătuita culegerea
de procese-verbale ale procedurilor judiciare ( Yearbooks)
care au stat la originea dreptului consuetudinardin Anglia.
A condus cu ajutorul unui consiliu privat (Curia Regis)
încercând să apere drepturile coroanei şi să reducă
puterea baronilor şi a curţilor feudale, în 1295, cu Scoţia
şi Wales în plină răscoală şi în timp ce se profila la
orizont un nou război cu Franţa, E. a convocat o adunare
reprezentativă formată din nobilime, cler, cavaleri şi
burghezie (Model Parliament) care a constituit proto-
tipul tuturor parlamentelor ulterioare. Eduard III
(Windsor 1312-Sheen, Richmond, 1377), rege al
Angliei ( 1327-1377). Sub domina sa a căpătat o mare
importanţă Camera Comunelor, chemată spre a
finanţa Războiul de o sută de ani împotriva Franţei
(victoriile de la Crccy, 1346 şi de la Poitiers, 1356).
Incapacitatea lui de plată a provocat falimentul ban-
cherilor din Florenţa, Bardi şi Peruzzi. A întemeiat
(1348) Ordinul Jartierei.
Eduard IV (Rouen 1442-Londra 1483), rege al Angliei
(1461-1483). Fiu al lui Richard, duce de York, a con-
tinuat războiul celor două roze, opunându-se lui Henric
VI de Lancaster, până când, prin victoria de la Morti-
mer's Cross, a obţinut coroana (1461). Bogăţia sa per-
sonală, în afara unei politici fiscale precedente, i-au per-
mis ca, practic, să guverneze fără ajutorul parlamentului.
Eduard VI (Hampton Court 1537-Greenwich 1553)
rege al Angliei ( 1547-1553). Fiu al lui Henric VIII, s-a
urcat pe tron foarte tânăr, aflându-se sub influenţa,
mai întâi, a unchiului său, ducele de Somerset, şi mai
târziu a Iui J. Dudley, duce de Northumberland, care au
fost în favoarea evoluţiei în spirit protestant a Bisericii
anglicane (v. anglicanism). înainte de a muri adesemnat-o
drept moştenitoare la tron pe lady Jane Grey, înlătu-
rându-le pe Măria şi pe Elisabeta de la succesiune.
Eduard VII (Londra 1841-1910), rege al Marii Bri-
tani i şi al Irlandei, împărat al Indiei ( 1901 -1910). Pri-
mul născut al reginei Victoria, a fost ţinut departe de
treburile statului şi a călătorit foarte mult în străină-
tate. Ajuns la tron, a fost ultimul suveran englez care
a exercitat o influenţă efectivă asupra treburilor poli-
tice, jucând un rol important în încheierea Entente
Cordiale (v.) cu Franţa.
Eduard VIII (Richmond, Londra 1894-Paris 1972),
rege al Marii Britanii şi al Irlandei, împărat al Indiei
(1936). Primul născut al regelui George V, căruia i-a
urmat la 20.1. 1936, a abdicat la sfârşitul aceluiaşi an în
favoarea fratelui său, George VI, pentru a depăşi opozi-
ţia guvernului şi a Bisericii anglicane faţă de căsătoria
sa cu americanca divorţată W. Warfield Simpson.
Primind titlul de duce de Windsor, a trăit în străinătate.
557
EDUARD CEL BĂTRÂN
Eduard cel Bătrân (n. cea 870-Farndon 924), rege al
anglo-saxonilor (899-924). Fiu şi urmaş al lui Alfred
cel Mare, în 910 i-a înfrânt pe danezi la Tettenhall. în
918 a anexat Merda, devenind rege al întregii Anglii de
la sud de râul Humber, pe care a unificat-o şi din punct
de vedere ecleziastic, monetar şi administrativ.
Eduard Confesorul, sfânt (Islip cea 1003-Wcstminstcr
1066), rege al anglo-saxonilor ( 1042-1066). Urmându-i
în 1042 lui Knud III, a făcut să crească influenţa norman-
zilor în regat, dând naştere la conflicte dure cu elementul
saxon. Măsurile juridice emise de el (legile lui E. ) repre-
zintă primul corpus de referinţă din dreptul comun englez.
A pus să se construiască abaţia Sf. Peter la Westminster.
Eduard Prinţul Negru, prinţ de Wales (Woodstock
1330-Westminster 1376). Primul născut al lui Eduard
III, s-a dovedit a fi unul din cei mai de seamă condotieri
ai vremii sale în Războiul de o sută de ani împotriva
francezilor (victoria de la Poitiers, 1356); unicul său
fiu a devenit rege cu numele de Richard II. educaţie,
procesul de transmitere la noile generaţii a unor
valori, cunoştinţe, competenţe ale diferitelor grupuri
umane a avut întotdeauna o importanţă deosebită în
experienţa socială.
• Iniţiere, ucenicie, paideia. E. în societăţile premoderne
nu era o funcţie specializată, încredinţată unor anumite
instituţii. Se desfăşura mai curând ca o activitate colec
tivă şi difuză, îndreptată spre iniţierea copilului în viaţa
socială prin intermediul unui grup de aceeaşi vârstă şi
prin legăturile directe cu cei mai mari în vârstă, imediat
după prima perioadă de creştere maternă. Printre altele
era larg răspândită o viziune care reducea copilăria la un
moment de trecere rapidă la o vârstă adultă atinsă foarte
devreme. Foarte curând au apărut însă forme de transmitere
a cunoaşterii specifice (de ex. scribul, războinicul) cu
modele prioritar magico-sacre. Tipică pentru educarea
în spiritul competenţelor practice şi de muncă a fost
ucenicia, care a durat timp îndelungat chiar şi în epoca
modernă, cu cele două dimensiuni strâns legate: a învă
ţării şi a slujbei (între casă şi muncă adesea există o
identitate şi continuitate). Sustragerea copiilor de sub
tutela familiei pentru a marca o e. comunitară îndreptată
în mod riguros spre a-i forma ca militari a fost practicată
în Sparta, în Grecia clasică şi apoi în cea elenistică a
căpătat formă pentru prima dată o metodă educativă
şcolară, bazată pe cultura retorico-umanista şi pe antre
namentul fizic, integrată într-o viziune mai largă de
formare permanentă a omului (paideia).
• Educaţia religioasă fi apariţia tiparului. Problema
e. în lumea creştină medievală s-a integrat pe un fundal
de iniţiere religioasă. Modelul scolastic η-a dispărut: în
epoca carolingiană, dimpotrivă, s-a diferenţiat un sistem
de şcoli pentru învăţarea chestiunilor elementare ale
cunoaşterii în parohii, diferite de cele diocezane de
558
nivel elevat, îndreptate spre formarea păturii conducă-
toare a Bisericii. Monopolul ecleziastic al e. populare
în Occident a durat până prin sec. XVIII-XIX. Răspân-
direa limitată a ştiinţei de carte acordă spaţiu larg
modelelor de instruire şi e. vizuale, prin poveştile redate
în fresce sau vitralii. O dată cu sec. XVI răspândirea
tiparului şi a umanismului, revoluţia ştiinţifică. Reforma
şi Contrareforma au dat un puternic impuls unor siste-
me formative organizate, în schimb, în jurul cuvântului
scris. Reformatorii protestanţi au susţinut alfabetizarea
pentru a răspândi cunoaşterea Bibliei. Reforma catolică
s-a întemeiat pe ordinele religioase cu finalitate edu-
cativă (fie iezuiţi pentru clasele conducătoare, fie multe
altele implicate în instruirea poporului) şi a generalizat
structura seminarului pentru formarea clerului. Ilumi-
nismul şi Revoluţia franceză au iniţiat epoca marilor
discuţii în jurul sistemelor pedagogice pentru formarea
cetăţeanului, într-o dimensiune laică, adeseori într-o
puternică polemică împotriva controlului exercitat de
Biserică, şi cu un rol crescând al statului în e. •
Şcolarizarea educaţiei. A fost nevoie însă să aşteptăm
până în sec. XIX, pentru ca statele liberale mai
avansate să promoveze un sistem de şcoli elementare
publice, pentru a garanta alfabetizarea generală a ma-
selor populare. Instruirea devenea un obiectiv de justiţie
socială: obligativitatea, gratuitatea şi caracterul laic au
devenit deci bătălii fundamentale ale formaţiunilor
democrate, însă progresele au fost foarte lente. Ucenicia
a rămas metoda formativă pentru clasele neşcolarizate.
Instituţionalizarea treptată a e. într-un sistem axat pe
şcoală a avut loc în acelaşi timp cu afirmarea unor relaţii
părinţi-copii în cadrul familiei restrânse, după modelul
burghez, şi cu descoperirea unei specificităţi a copilăriei
şi a adolescenţei, printr-o limitare a muncii infantile.
Marea epocă a şcolarizării în masă a început, însă, abia
după al doilea război mondial. E. a devenit obiect
important de confruntare politică: în timp ce regimurile
totalitare au avut drept obiectiv central politizarea şi
controlul ideologic rigid al e., în ţările democrate dezbate-
rea s-a axat pe pluralism şi toleranţă, pe raportul dintre
instituţiile de specialitate şi formarea generală, pe legătura
cu lumea muncii. Necesitatea conflictuală a antrenării
active a copilului în procesul educativ a deschis astfel
calea spre o nouă meditaţie asupra multiplicităţii canalelor
de e. : de la familie la grupul celor de vârsta copilului, de
la şcoală la mass-media, de la asociaţionism la mişcările
sociale şi politice sau chiar la partidele politica populare
Bibliografie: AA.V.V., Storia mondiale dell'educazione,
trad, it., Città Nuova, Roma 1986, 4 voi. Veù şi:
copilărie; familie; iluminism; muncă; şcoală;
universitate.
Efes, oraş din vechea Lidie pe coasta Mării Egee. Colonie
ioniană, printre cele mai mari oraşe ale lumii antice; a
EGIPT (ANTIC)
fost cucerit de mai multe ori de către perşi şi a devenit
capitala provinciei romane Asia în 129 î.Hr. A fost
unul dintre cele mai mari centre creştine din Orient,
locul unde s-a desfăşurat în 431 cel de-al III -lea conciliu
ecumenic. A fost devastat de goţi (263) de arabi (655)
şi a fost cucerit definitiv de turci ( 1426), sub stăpânirea
cărora a decăzut, devenind doar un sat oarecare. Efes,
conciliile de la, v. conciliu ecumenic. efori, cea mai
importantă dintre magistraturile spartane. E. erau cinci şi
rămâneau în funcţie timp de un an; şi-au sporit în mod
treptat puterea în defavoarea regilor, iar din sec. V
î.Hr. au ţinut sub control viaţa statului. Era în atribuţia
lor conducerea politicii externe, a războiului,
supravegherea finanţelor şi convocarea instituţiei numite
apella (v.).
EFTA, siglă a European Free Trade Association (Aso-
ciaţia europeană a liberului schimb), instituţie economică
creată în 1960, din iniţiativa Marii Britanii împreună
cu Austria, Suedia şi Elveţia, cu scopul de a favoriza
schimburile comerciale reciproce între ţările rămase în
afara Pieţei Comune Europene. Ulterior au intrat să
facă parte din asociaţie Finlanda şi Islanda, în timp ce
au ieşit din ea Marea Britanic şi Danemarca (1973) şi
Portugalia (1985) pentru a adera la CCE. EFTA, care
are sediul la Geneva, după un acord de colaborare cu
CEE din 1972, a creat împreună cu aceasta un spaţiu
economic european comun, ca zonă de liber schimb ( 1994).
Prin aderarea la UE a Austriei, Finlandei şi Suediei,
EFTA a fost de fapt lipsită de consistenţă (1995).
egalitarism, concepţie politico-socială care-şi propune
ca obiectiv egalitatea şi dreptatea socială, urmărite în
special printr-o distribuire egală a bunurilor materiale
între toţi membrii comunităţii. E. a inspirat în orice epocă
numeroase doctrine şi mişcări (în special socialism, v.
şi comunism, v.) şi şi-a exprimat câteva revendicări
fundamentale: proprietatea colectivă asupra pămân-
tului şi a mijloacelor de producţie, abolirea drepturilor
de moştenire şi a privilegiilor, dreptul la condiţii egale
de viaţă socială.
Egee, Marea, mare între peninsula grecească şi cea a
Anatoliei. Pe această arie, între mileniul III şi II î.Hr. s-au
succedat culturi asemănătoare între ele în plan econo-
mic şi social. Prima formă relevantă de civilizaţie auto-
nomă a existat în arhipelagul Cicladclor (cea 2500-2200
î.Hr.) când aceste insule au atins un anumit grad de
prosperitate economică şi datorită zăcămintelor de
obsidian, piatră deosebit de căutată pentru fabricarea
diferitelor unelte, în două din insulele Ciclade au fost
construite primele două temple din lumea greacă. Cea mai
mare civilizaţie din M. E. a fost cea minoică (v. Creta).
Eginhard, istoric franc (Maingau cea 770-Selingstad
840), autor al Mefii lui Carni, importantă biografie a lui
Carol cel M:.re alcătuită după modelul biografiilor lui
Suetoniu.
Egipt (antic),
primele documente scrise ale civilizaţiei egiptene datează
din anul 3000 î.Hr. înainte de această dată ţara era
împărţită în două regate: cel al E. de Jos, la nord, cuprin-
zând zona deltei, mai avansat din punct de vedere eco-
nomic şi cel al E. de Sus, care cuprindea valea Nilului
şi, date fiind suprafeţele mici de teren cultivat, avea o
economie mai fragilă, pe care o compensa prin desele
incursiuni făcute în ţările vecine, dispunând de o armată
eficientă. Cel care a realizat procesul de unificare a ţării
a fost E. de Sus în jurul anului 3000 î.Hr. : coroana dublă
purtată de suverani, albă - simbol al văii, roşie - simbol
al deltei, trebuia să simbolizeze cele două realităţi pe
care se sprijinea noul stat.
• Regatul Vechi. E. a cunoscut cea mai înfloritoare
perioadă din istoria sa între mileniul III şi II î.Hr.: au
existat 21 de dinastii de faraoni, astăzi pcriodizate în
Regatul Vechi (3000-2000), Regatul Mijlociu (2000-
1700) şi Regatul Nou (1570-1100). Prima capitală,
Thinis, a dat numele primelor două dinastii, denumite
thinite; în timpul lor a început să se definească organi-
zarea birocratică-administrativă (cea. 3000-2700 î.Hr.).
Transferarea capitaliei la Memphis a marcat începutul
puterii egiptene, în această perioadă faraonul mai im-
portant a fost Zoscr, căruia i se datorează grandiosul
complex funerar de la Saqqara. Urmaşii săi, Kheops,
Khephren şi Mykerinos, au lăsat prin mormintele lor,
piramidele de la Ghizeh, un grandios simbol al nivelului
atins de civilizaţia egipteană. O perioadă de criză,
„prima perioadă intemediară" (2200-2050 î.Hr.) s-a
constatat arunci când principii provinciali au încercat
să iasă treptat de sub autoritatea faraonului.
• Regatul Mijlociu. Criza a fost depăşită prin suveranii
din dinastia a Xl-a, care au ştiut să readucă ţara la
vechea ei splendoare; au supus Nubia, bogată în mine
de aur, au întreprins campanii în Asia Mică şi au făcut
lucrări de asanare în zona Fayum, extinzând cât se
poate de mult terenurile cultivate. O dată cu dinastiile
XIII şi XIV ( 1780-1670 î.Hr.) care au domnit în timpul
aşa-numitci „a doua perioadă intermediară", a apărut
un nou moment de slăbire internă a statului egiptean,
de care au profitat hicsoşii pentru a pătrunde în ţară şi
a se instala în zona deltei.
• Regatul Nou. Redresarea a avut loc o dată cu dinastiile
tebane (XVIII-XX: 1570-1085 î.Hr); invadatorii hicsoşi
au fost alungaţi şi E. a redevenit o mare putere. Ramses
II (sfârşitul sec. XIII) a apărat posesiunile din Palestina
şi Siria şi i-a înfruntat în bătălia de la Qadesh pe hitiţi,
559
EGIPT (ANTIC)
încheind cu ei un important tratat, în sec. XI a început
aşa-numita „epocă târzie" în care a avut loc o criză
ireversibilă datorită apariţiei unor forţe centrifuge şi a
unor procese de dezmembrare. Capitala religioasă era
la Theba, cea politică la Tanis. După dominaţia unei
dinastii originare din Libia, a urmat cea a unei dinastii
sudaneze, până când E. a fost supus de asirieni în sec.
VII i.Hr. O ultimă perioadă de prosperitate şi de putere
pentru E. a fost cea a dinastiei a XXVI-a (660-525),
denumită saită, de la numele principalului oraş, Sais,
care se ridica în delta Nilului.
• Pierderea definitivă a independentei. E. η-a reuşit,
însă, să reziste în faţa puterii persane şi în 525 î.Hr.,
înfrânt de Cambyses, a fost redus la o simplă provincie
a Imperiului persan. Cucerirea de către Alexandru cel
Mare (332 Î.Hr.) a adus E. în sfera de influenţă a culturii
greco-elenistice. La împărţirea imperiului, care a avut
loc la moartea lui Alexandru cel Mare, E. a fost încre-
dinţat lui Ptolemeu Lagos, întemeietor, cu numele de
Ptolemeu I Soter, al dinastiei ptolemeice care a domnit
din 321 până în 30 î.Hr. Dinastia Ptolemeilor a dat
naştere unei stăpâniri bazate pe o eficientă structură
birocratică, care a dat impuls comerţului, agriculturii şi
culturii (întemeierea oraşului Alexandria). Din punct
de vedere politic, sub Ptolemci, aflaţi în frecvente con-
flicte dinastice, E. a început să slăbească treptat o dată
cu regina Cleopatra VII, evenimentele sale s-au inter-
sectat periculos cu cele ale Romei: după victoria lui
Octavianus asupra lui Antonius la Actium, în 31 î.Hr,
E. a devenit provincie romană. Roma i-a rezervat totuşi
un tratament special E., considerat ca posesiune
particulară a împăraţilor, în care era interzisă intrarea
senatorilor. O dată cu reforma lui Diocletian, E. a fost
împărţit în trei provincii şi integrat în dioceza orientală,
cu capitala la Antiochia. Invazia arabă din sec. VII şi
integrarea E. în lumea religioasă şi culturală islamică au
reprezentat pentru ţară o cotitură istorică hotărâtoare.
• Organizarea Egiptului în vremea faraonilor. Exigen-
ţele unui stat foarte întins au impus crearea unei organi-
zări birocratice complexe. Imediat după faraon urma
vizirul, un fel de prim-ministru, ales de cele mai multe
ori din sânul familiei regale, după care veneau guverna-
torii provinciilor. Trei clase sociale se diferenţiau de
restul populaţiei: preoţii, scribii şi militarii. Preoţii, care
erau destinaţi acestei cariere după o perioadă lungă de
ucenicie, răspundeau şi de cultivarea pământurilor aflate
în proprietatea faraonului. Scribii, care deţineau mono-
polul scrisului, reprezentau o componentă decisivă în
560
EGIPT (ANTIC)
 > ι ι'ι ri
ι l r!

ι . , , ι ''' ''' Ι '' ι '

^| ι l'I l i t·ι I l'I ι ιΛ

/. Zeu/ Anubis pregăteşte mumia unui

mort. 2. Faraonul Akhenaton în adoraţie
către Soare (sec. XIVi.Hr.). 3. Faraonul
Amenophis H in carul său de luptă (sec.
XVi.Hr.). 4. Lucrări ale câmpului de-a
lungul Nilului. 5. Mormântul faraonului
Ramses II (sec. XIII î.Hr.)
561
EGIPT
organizarea birocratică a regatului. Importanta militarilor
a oscilat, insă, în funcţie de perioadă, fiind evident mai
mare sub faraonii susţinători ai unei politici de expansiune.
• Religie f i cultură. Multitudinii de culte dedicate unor
divinităţi protectoare, câte una pentru fiecare oraş în
parte, de cele mai multe ori zoomorfe (trup de om şi
cap de oaie, de vacă, de câine, de şoim), i s-a alăturat în
epoca istorică o afirmare tot mai mare a cultului solar, în
care zeul Soare ( Atum-Ra la Heliopolis, Ptah Ia Memphis,
Thoth la Hermopolis, până când, sub dinastia a XH-a
s-a impus deasupra tuturor figura lui Amon, care-si
avea lăcaşul în complexul de temple de la Karnak) era
adorat ca învingător al haosului originar şi creator al
lumii, centru al unui sistem cosmogonic care, printre
alte divinităţi majore, îl numără şi pe Osiris (zeul Nilului
şi al vegeta(iei, mai târziu, stăpân al morţii) şi sora
-soţie a sa, Isis, Hathor şi Nut (zeiţe ale cerului), Seth
(zeul răului, frate şi adversar al lui Osiris); imanenţa
acestor divinităţi favoriza practicile magice şi divina-
torii, sporind influenta vrăjitorilor şi a preoţilor, consi-
deraţi ca fiind capabili să intre în contact cu ele. La fel
de importante erau şi credinţele despre supravieţuirea
după moarte şi despre un tribunal al morţilor care orân-
duia metempsihoză (reîncarnarea sufletului în trupuri
de oameni şi de animale), din care deriva grija deosebită
pe care o acordau egiptenii riturilor funebre - de la
ofrandele pentru morţi până la mumificare, pentru con-
servarea trupurilor şi până la arhitectura mormintelor.
Amenophis IV (1353 - 1336 î.Hr.) „faraon eretic", a
realizat o adevărată revoluţie religioasă, înlocuind cultul
lui Amon cu cel monoteist al lui Aton, discul solar, zeul
unic şi universal generator de Shu (aer) şi Temut (umiditate),
la rândul lor născători ai lui Geb (pământul) şi Nut (cerul),
din care coborau şi Osiris, Isis şi Nefti; capitala politică şi
religioasă a fost mutată de la Thcba la Akhctaton („acolo
unde străluceşte Aton"), în timp ce însuşi Amenophis îşi
schimbă numele în Ekhnaton („iubit de Aton"), punând
accent pe esenţa divină a propriei persoane.
Bibliografie: A. Gardiner, La civiltà egizia, Einaudi, Torino
1971; S. Donadoni, L' Egitto, UTET, Torino 1981.
Egipt, stat în nordul Africii. Sup.: l 001 449 km2.
Pop.; 57 851 000 loc. Capii.: Cairo. Limba: araba.
Relig. : musulmană. Forma de stat: republică preziden-
ţială. Centru politic, cultural şi economic al islamului
timp de secole, după decăderea perioadei otomane, E.
cu greu şi-a asumat rolul de conducător în lumea arabă,
slăbit de o presiune demografică permanentă şi de o
dezvoltare economică nesatisfăcătoare, în ciuda unui
proces secular de modernizare. 641 Cucerirea de
către arabi a E., care sub Fatimizi (969) devine
centru economic şi cultural al Islamului. 1172
Domnia Ayyubizilor, care marchează apogeul
E. postclasic.
1617 Cucerirea otomană şi decadenţa. 1798
Campania lui Napoleon în E. provoacă redeşteptarea
culturală şi politică a ţării. 1805 Mehmet Ali
aduce independenţa E. de sub stăpânirea sultanului
şi iniţiază un proces de modernizare, căruia i se opun
puterile europene. 1859-1869
Construirea Canalului de Suez şi începutul pătrunderii
economici franco-engleze. 1881 Revolta xenofobă
a lui Arabi Paşa duce la ocuparea (arii de către
englezi, care a luat sfârşit doar formal, în 1922. 1940-
1943
în timpul celui de al doilea război mondial, E. a devenit
bază militară principală pentru englezi. 1948
Războiul împotriva Israelului şi înfrângerea
egiptenilor.
562
1952-1953
Colonelul M. Nagib îl detronează pe regele
Faruk şi proclamă republica.
1955 Nagib este doborât de la putere de G. Abdel-
Nasser.
1956 Naţionalizarea Canalului de Suez în urma
hotărârii lui Nasser provoacă intervenţia mili-
tară anglo-franceză, la care se aliază şi Israelul,
dar opoziţia SUA şi a URSS pune capăt
agresiunii.
1958-1961
Constituirea, împreună cu Siria şi Yemen, a
RÂU (Republica Arabă Unită).
1967 Războiul de şase zile cu Israelul; E. pierde
provinciile Sinai şi Gaza; închiderea Canalului
de Suez.
1970-1972
Urmându-i lui Nasser, A. El-Sadat schimbă
alianţele, îndepărtându-sc de URSS.
1973 Războiul de Kippur împotriva Israelului, după
primele succese, se sfârşeşte cu o înfrângere.
1975 Redeschiderea Canalului de Suez.
1977-1978
Conferinţa de la Câmp David dintre premierul
israelian M. Begin şi Sadat şi semnarea trata-
tului de pace de la Washington, care prevedea
retrocedarea Sinaiului ( 1979). Egiptul este ex-
pulzat din Liga arabă.
1981 Intcgriştii islamici îl ucid pe Sadat, căruia îi
urmează H. Mubarak; este începutul gherilei
pusă la calc de fundamentalist!! islamici.

1990-1991
Deşi aderă la alianţa antiirakiană, Mubarak tinde
spre o solufie arabă a războiului din Golf care
să cuprindă întreaga problematică din Orientul
Mijlociu.
1992 Pentru a face faţă terorismului din ce în ce mai
puternic al intcgriştilor, este pusă în vigoare o
nouă legislaţie de urgenţă, care printre altele, pune
moscheele sub controlul direct al statului ; radica-
lizarea confruntării (prin intensificarea atenta-
telor împotriva intelectualilor laici şi a străinilor)
duce la militarizarea regimului, deja aflat într-o
mare dificultate în planul redresării economice.
1993-1995
Victoria plebicitară a lui Mubarak la alegerile
prezidenţiale şi a listei de guvernare la alegerile
politice, în ciuda a numeroase reclamaţii ale
opoziţiei cu privire la fraude şi abuz de putere,
şi a unei constante înrăutăţiri a situaţiei econo-
mice şi a ordinii publice (atentat eşuat împotriva
lui Mubarak, 1995).
1997 Un adevărat masacru al turiştilor la porţile
oraşului Cairo pus la cale de un comando de
fundamental işti dezminte asigurările date de
guvern cu privire la succesul luptei împotriva
terorismului.
1998 Parlamentul aprobă privatizarea băncilor şi a
companiilor de asigurări.
1999 Preşedintele Hosni Mubarak beneficiază de un
nou mandat de 6 ani, în urma unui plebiscit.
egiptologie, disciplina care studiază civilizaţia Egiptului
antic. A cunoscut un impuls decisiv prin venirea în
Egipt a multor cercetători în suita lui Napoleon în 1798-
1799; rezultatele cele mai importante le-a obţinut J. Fr.
Champollion, care descifrând hieroglifele de pe pietrele
funerare de la Rosetta a deschis calea spre înţelegerea
vechii limbi egiptene. Opera sa a fost continuată în
Germania în sec. XIX, mai întâi de R. Lcpsius şi mai
târziu de K. Sethe. În Franta i-a fost dat un impuls e. de
arheologi precum A. Mariette şi G. Maspero. în Anglia
o mare contribuţie la cunoaşterea Egiptului a fost dată
de Egypt Exploration Society, în special prin meritele
lui W. M. Flindey Pétrie.
Egmont, Lamoral prinţ de Grave şi conte de, om de
arme olandez (La Hamaide, Hainaut, 1522-Bruxelles
1568). General al lui Filip II al Spaniei, s-a distins în
bătăliile de la San Quentin şi Gravelines (1557-1558)
şi a fost numit căpitan general al Flandrei şi consilier
de stat. Pentru politica sa tolerantă faţă de protestanţi
şi faţă de revendicările de autonomie ale Ţărilor de Jos,
a căzut în dizgraţie şi a fost condamnat la moarte de
ducele de Alba; executarea lui a provocat revolta Ţărilor
de Jos împotriva dominaţiei spaniole.
EISENHOWER
Eichmann, Kart Adolf, ofiţer german (Solingen 1906-Tel
Aviv 1962). Membru SS din 1932, împuternicit cu
problemele evreilor, din 1941 a coordonat deportarea
evreilor din întreaga Europă în lagărele de exterminare
pentru a ajunge la „soluţia finală" (v. holocaust). La
sfârşitul războiului a fugit în Argentina, unde a fost
descoperit şi răpit de agenţii secreţi israelicni (1960).
Supus unui proces în Israel, a fost condamnat la moarte
şi executat.
Einaudi, Luigi, economist şi om politic italian (Carrù,
Cuneo 1874-Roma 1961). Luându-şi licenţa în drept,
în 1902 era deja profesor de ştiinţa finanţelor la
Universitatea din Torino, iar în 1905 a trecut la
Universitatea Bocconi din Milano şi a ocupat catedra
de economie politică şi legislaţie industrială de pe lângă
Politehnica milaneză, în octombrie 1919 F. S. Nitti 1-a
numit senator. Colaborator la „Corriere della Sera", a
părăsit ziarul când regimul fascist 1-a obligat pe L.
Albertini să se retragă. Din 1908 până în 1935 a fost
director al revistei lunare „La Riforma sociale" şi aceasta
interzisă de către regimul fascist. A editat în continuare
„Rivista di storia economica". După 25. VII. 1943 a fost
chemat să îndeplinească funcţia de rector la Ateneul
din Torino şi a reluat colaborarea la „Corriere". Când a
fost anunţată semnarea armistiţiului, la 8.IX., s-a refugiat
în Elveţia. Reîntors în Italia, din 5.1.1945 a fustnumit
guvernatorul Băncii Italiei. Ales din rândurile PLI în
Constituantă în funcţia de vicepreşedinte al Consiliului
şi de ministru al bugetului în al patrulea cabinet De
Gasperi (1947-1948) a fost făuritorul politicii econo-
mice care-şi propunea stabilizarea lirei printr-o strictă
şi severă reţea de credite. Ales preşedinte al republicii
(U.V. 1948), perioada de şapte ani petrecută la
Quirinale în această funcţie s-a caracterizat printr-o
extremă corectitudine instituţională. Opera: Principii
de ştiinţa finanţelor (1932); Eseuri despre economisire
şi despre impozite (1941); Buna guvernare (1954);
Predici inutile ( 1956-1959).
Einstein, Albert, savant de origine germană (Ulm 1879-
Princeton 1955). A studiat şi a predat în Elveţia, unde,
a publicat, în 1905, prima lucrare despre teoria relati-
vităţii. Din 1914 până în 1933 a condus Kaiser Wilhelm
Institut pentru fizică de la Berlin; a primit premiu)
Nobel pentru fizică în 1921. La venirea la putere a
nazismului s-a transferat în SUA şi a predat la Institutul
de Studii Superioare de la Princeton, în 19391-a sfătuit
pe preşedintele F. D. Roosvelt să promoveze cercetările
asupra energiei atomice şi a lucrat alături de alţi oameni
de ştiinţă la „proiectul Manhattan", care a permis fabri-
carea bombei A ( 1945) devenind, însă, după război, un
aprig adversar al acesteia.
Eisenhower, Dwight David, general şi om politic ame-
rican (Denison, Texas, 1890-Washington 1969). Gene-
563
EISNER
ral brigadier, în timpul celui de al doilea război mondial
a fost numit la conducerea forţelor aliate ce trebuiau să
debarce în Africa în noiembrie 1942. A coordonat debar-
carea din Sicilia (10. VII. 1943), care a constrâns Italia
să se predea (8.IX.1943). La 13.1.1944 a preluat la
Londra comanda supremă a forţelor aliate destinate să
debarce în Normandia şi să elibereze Europa occiden-
tală, o sarcină care i-a dat posibilitatea să-şi pună în
evidenţă însuşirile sale de bun organizator şi diplomat,
in coordonarea fazei finale a războiului din Europa, E.
a luat decizia atât de controversată de a lăsa sovieticilor
cucerirea Berlinului, fără să cedeze în faţa presiunilor
părţii engleze pentru a înainta cu trupele sale cât mai la
răsărit posibil. La sfârşitul războiului (7.V. 1945), a
fost guvernator militar în Germania până în noiembrie
1945, când 1-a înlocuit pe G. C. Marshall în funcţia de
şef al Starului Major al armatei. Părăsind în 1948
serviciul activ a fost numit prim comandant suprem
aliat al NATO în Europa (1950-1952). • Cele două
mandate prezidenţiale E. a fost ales pentru două
mandate ( 1953-1961 ) împotriva democratului A.
Stevenson, avându-1 vicepreşedinte pe R. Nixon, în
politica internă a pus accent pe orientarea spre liberul
schimb, dar η-a desfiinţat de tot deschiderea dirijată
realizată prin New Deal, lansată de guvernele demo-
crate anterioare. A luat primele măsuri concrete împo-
triva discriminării rasiale, trimiţând, printre altele, arma-
ta în Arkansas pentru a garanta admiterea afro-ameri-
canilor în şcolile destinate albilor. Exprimându-se în
favoarea limitării cheltuielilor pentru înarmare, a denun-
ţat pericolul politic ce decurge din interferenţa de inte-
rese între aparatul militar şi marile industrii de război
(ceea ce a fost denumit drept complex militaro-indus-
trial). în politica externă a lăsat mână liberă iniţiativei
secretarului de stat J. F. Dulles, deşi nu împărtăşea
întrutotul rigiditatea lui ideologică; printre altele, în
1957 a enunţat „doctrina E.", care prevedea intervenţia
SUA în cazul unui atac sovietic asupra unui stat din
Orientul Mijlociu, ceea ce s-a şi pus în aplicare prin
debarcarea marinarilor americani în Liban (1958).
Murind Dulles ( 1959), E. a deschis calea unei noi faze
diplomatice, vizitând capitale europene şi invitându-1
în SUA pe liderul sovietic N.S. Hruşciov (întâlnirea de
la Câmp David, X. 1959). Acest început de destindere
a dus la întâlnirea la vârf la Paris (V. 1960) între SUA,
URSS, Marea Britanic şi Franţa, dar doborârea unui
avion de spionaj american care zbura deasupra teritoriu-
lui sovietic a dus la eşecul întâlnirii la vârf şi anularea
vizitei lui E. La Moscova.
Eisner, Kurt, om politic german (Berlin 1867-Munchen
1919). A reprezentat aripa radical-pacifistă a social-
democratici germane, în noiembrie 1918 s-a aflat în
fruntea revoluţiei republicane la München, fiind şeful
564
Consiliului muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor din
Bavaria şi punând la cale instaurarea unui regim de
tip sovietic. A fost asasinat de un naţionalist, după
ce a dispus publicarea unor documente cu privire la
responsabilitatea Germaniei în declanşarea primului
război mondial.
Ekaterinburg, oraş din Rusia, în munţii Urali, din 1924
până în 1991 denumit Sverdlovsk. La 16.VII.1918, în
timpul războiului civil care a urmat revoluţiei bolşevice,
aici au fost asasinaţi, de către sovietici, ţarul Nicolae II,
ţarina, cei cinci copii ai lor şi alţi membri ai familiei
imperiale. Se pare că hotărârea a fost luată de autorităţile
bolşevice locale şi mai târziu aprobată de Moscova.
El Salvador, v. Salvador, El. Eladei, civilizaţia,
civilizaţie care a înflorit în Grecia continentală
începând din epoca de bronz până la sfârşitul epocii
miceniene. în mod convenţional este împărţită în trei
perioade: antică (2800-2100 î.Hr.), mijlocie (2100-
1600) şi târzie ( 1600-1200) care corespunde etapei
miceniene (v. miceniană, civilizaţie). Elagabal. v.
Heliogabal. EI-Alamein v. Alamein El.
elamifi, vechi popor locuind în regiunea de la vest de
cursul inferior al Tigrului, cu capitala Susa. între sec.
XIII şi sec. XII î.Hr, au pus stăpânire pe o mare parte
a Mesopotamiei, dar expansiunea lor a fost oprită de
babilonieni care, sub Nabucodonosor, au cucerit Susa
la sfârşitul sec. XII.
ELAS, siglă pentru Ellenikos Laikos Apeleutherotikos
Stratos (Armata populară de eliberare naţională),
principala mişcare de rezistenţă a partizanilor consti-
tuită în Grecia la 16. II. 1942 de către Partidul Comunist
împotriva ocupanţilor italo-germani. După eliberare,
ELAS a refuzat demobilizarea membrilor săi şi a încercat
să-şi asigure controlul asupra Atenei, provocând reacţia
trupelor britanice prezente în Grecia şi intervenţia lui
Churchill, care au impus un armistiţiu în vederea alege-
rilor. Deşi η-a fost sprijinită de Stalin, care considera
Grecia drept zonă de influenţă britanică, ELAS, sub
conducerea lui V. Markos, a refuzat să recunoască ple-
biscitul care restaura monarhia ( IX. 1946) şi a fost anihi-
lată în timpul războiului civil care a urmat ( 1946-1949).
electori imperiali, v. principi electori. electricitate,
cunoaşterea fenomenelor electrice a cunoscut un progres
deosebit de la jumătatea sec. XVIII şi până la
jumătatea sec. XIX. De la construirea primelor aparate
de acumulare a energiei („butelia de Leyda", 1745)
până la descoperirea conductorilor, a rezistenţelor, a
paratrăsnetelor (B. Franklin, H. Cavendish, C. A.
Coulomb), s-a ajuns la pila cu coloană a lui A. Volta (
1799) şi la generatorul de curent ( 1821 ). •
Descoperirile lui Edison şi aplicaţiile electricităţii.
Numeroase aplicaţii ale e. fuseseră iniţiate încă de la

jumătatea secolului (de ex. telegraful, electromagnetica
1837-1838). Dar mai ales invenţiile lui Th. A. Edison
au făcut din e. o formă de energie utilizabilă din punct
de vedere tehnic şi economic: becul cu incandescenţă
( 1878) şi un sistem de distribuire a curentului continuu
(1881). Becul a stat la baza noilor proiecte privind
iluminatul mai întâi al fabricilor, apoi al străzilor din
marile oraşe şi mai târziu al locuinţelor private. Pentru
producerea de curent, turbina hidraulică (hidroelectrici-
tatea) s-a alăturat maşinii cu aburi alimentată cu cărbune,
diversificând în felul acesta sursele de energie primară
şi permiţând utilizarea la distanţă a energiei hidraulice
şi deci şi amplasarea industriilor în locuri cât mai diferite.
• O a doua revoluţie industrială. E. este o sursă de
energie omniprezentă, controlabilă, fumizabilă cu mare
exactitate; răspândirea ei a marcat un al doilea mare
pas înainte al industrializării, o a doua revoluţie indus-
trială, care poate fi plasată între 1890 şi 1914. Au fost
iniţiate în SUA, în Marea Britanic, în Germania, în
Franţa şi în Italia construirea unor mari centrale elec-
trice, activarea de linii de înaltă tensiune şi a unor lacuri
de acumulare şi diguri. De la iluminat s-a trecut rapid la
folosirea e. în domeniul tracţiunii (electrificarea căilor
ferate), al industriei chimice şi metalurgice, ajungându-
se la o largă aplicare în funcţionarea utilajelor din fabrică.
Marea dezvoltare a industriei germane s-a axat pe fo-
losirea prioritară a e., domeniu în care Germania a depă-
şit curând Marca Britanic. Marea răspândire a apara-
telor clectrocasnice în locuinţe a avut loc după primul
război mondial în SUA şi după al doilea în Europa.
elenism, termen, folosit pentru prima dată de G. Droysen
pentru a defini perioada civilizaţiei greceşti care ţine de la
moartea lui Alexandru cel Mare (323 Î.Hr.) până la
unificarea Mediteranei de către Augustus (30 î.Hr). în
general este vorba de o perioadă caracterizată prin întâl-
nirea dintre cultura greacă şi culturile din Orientul Mijlociu,
cu consecinţe diferite în funcţie de aria geografică şi de
gradul de pătrundere al culturii elene, în plan politic e. a
fost caracterizat de împărţirea imperiului lui Alexandru
de către diadohi, care au dat naştere regatelor autonome.
Egiptul a fost dominat de Ptolemei, Asia Mică şi Siria au
devenit apanajul Seleucizilor, iar Macedonia a revenit Anti-
gonizilor. E. a reprezentat o perioadă de progres economic
datorită şi noilor posibilităţi ale comerţului internaţional
favorizat de stabilirea unor contacte regulate între Orient
şi Occident. Una dintre caracteristicile cele mai evidente
ale civilizaţiei elenistice a consti tuit-o dezvoltarea de noi
oraşe care, construite în special pentru a găzdui colonii
militare, şi-au asumat funcţia unor centre negustoreşti
active. E. a constituit şi o perioadă de progrese remarcabile
şi în domeniul ştiinţelor, în special în matematică, în
geografie, în medicină, astronomie, filologie, disciplină
care a avut la Alexandria centrul principal de dezvoltare.
ELISABETA I
Eleonore (Aliéner) de Aquitania, regină a Franţei şi
a Angliei (n. cea 1122 Fontevrault 1204). Fiica ducelui de
Aquitania, Guillaume IX, în 1137 s-a căsătorit cu regele
Franţei, Ludovic VII. Repudiată în 1152, în acelaşi an s-a
recăsătorit cu Henne II al Angliei. Din 1189 până în 1194
a deţinut regenţa regatului Angliei în locul fiului său, Richard
Inimă de Leu, angajat în cea de-a IlI-a cruciadă.
Eleonora de Arborea, judecătoare din Arborea (m.
cea 1404) fiica lui Marino IV, i-a urmat la tron în 1383
fratelui său Ugone III. în 1395, după ce loan (Juan) de
Aragon 1-a luat prizonier pe Brancaleone Doria, soţul
său, E. cu ajutorul genovezilor a luptat împotriva arago-
nezilor şi şi-a extins dominaţia asupra aproape întregii
Sardinii. A promulgat Carla de logu, cod al dreptului
public şi civil sard.
Eliade, Mircea, istoric al religiilor român (Bucureşti
1907-Chicago 1986). Susţinător al unei abordări feno-
menologice a istorie religiilor şi ostil, din această cauză,
interpretărilor istoriciste sau sociologice, şi-a dezvoltat
această viziune în mai multe cercetări speciale (despre
şamanism, yoga, alchimic) şi de asemeni în opere de
sinteză (Tratat de istoria religiilor, 1949; Istoria cre-
dinţelor fi ideilor religioase, \ 976-1983). Elias,
Norbert, istoric şi sociolog german (Breslau 1897-
Amsterdam 1990). Părăsind Germania după venirea la
putere a lui Hitler, în Procesul civilizării (1938) şi în
Societatea de cune ( 1969), a delimitat „civilizaţia
bunelor maniere": modernizarea europeană s-a rea-
lizat ca afirmare treptată a raţionalităţii asupra im-
pulsurilor primare, favorizată fiind de centralizarea
puterii în stat.
ANGLIA
Klisabeta I (Greenwich 1533-Richmond 1603), regină
a Angliei şi a Irlandei (1558-1603). Fiică lui Henric
VIII şi a Anei Boleyn, a fost declarată nelegitimă în
1536. Dreptul de a-i urma la tron sorei sale vitrege. Măria
Tudor, i-a fost acordat de către Henric VIII în Actul de
succesiune (1544) şi confirmat prin testamentul său
( 1546), în scopul evitării disputelor, în special cu cato-
licii, care susţineau drepturile reginei Scoţiei, Maria Stuart,
pentru că era nepoata surorii regelui, Margareta. Λ
Anii de formafie. E. a primit o educaţie de tip umanist,
dobândind o remarcabilă stăpânire a limbilor, chiar şi a
celor vechi. La moartea fratelui său, Eduard VI, E. a
susţinut dreptul la tron al surorii sale vitrege, Măria,
împotriva pretenţiilor lui Jane Grey (altă urmaşă a lui
Henric VIII) dar a reuşit să evite adoptarea religiei
catolice pe care Măria şi-ar fi dorit ca ea s-o îmbrăţişeze,
în aceşti ani 1-a cunoscut pe W. Cecil, ministru al lui
Eduard VI, care pentru tot restul vieţii va rămâne unul
dintre consilierii săi cei mai de încredere. • O
prudentă politică religioasă. La moartea Măriei (
1558) E. a fost imediat recunoscută ca regină de către
565
 ELISABETA II
parlament şi s-a găsit în situaţia de a trebui să hotărască
asupra viitorului religios al Angliei. Prin Actul de supre-
maţie (IV. 1559) a anulat reîntoarcerea la catolicism atât
de dorită de Măria, iar prin Actul de uniformitate (V.
1559) şi cele Treizeci şi nouă de Articole ( 1563) a conso-
lidat Biserica anglicană. Fiind împotriva atât a catolicis-
mului, cât şi a puritanismului, a încercat să realizeze
un compromis religios care să contribuie mai ales la
întărirea autorităţii statului, în 1570 E. a fost excomuni-
cată de papa Pius V. Convinsă că ameninţarea cea mai
mare venea din partea catolicilor, le-a limitat libertatea
de cult şi de mişcare, în acelaşi timp a pus frâu actelor de
nesupunere socială si politică ale puritanilor.
• O politică externă deosebită. E. a apărat cu tenacitate
independenta şi dezvoltarea Angliei de încercările de
ingerinţă ale Franţei şi Spaniei, intre 1558 şi 1568şi-a
apărat tronul de pretenţiile Măriei Stuart, între timp
devenită soţia delfinului Franţei (1558), viitorul Francise
II, care era sprijinită de familia de Guise şi de papă. A
invadat Scoţia şi a susţinut facţiunea hughcnotă în timpul
războaielor religioase din Franţa. După ce a întcmniţat-o
pe Maria Stuart în Anglia ( 1568), a încheiat pacea cu
Franţa, între timp a iniţiat transformarea Angliei în putere
maritimă şi comercială, în stare să ameninţe monopolul
colonial spaniol, după cum o dovediseră acţiunile între-
prinse de corsarul F. Drake şi înfiinţarea coloniei Virginia
în America. Conflictul cu Spania a degenerat într-un
război deschis ( 1585-1588). Uciderea Măriei Stuart ( 1587)
1-a determinat pe Filip II să atace Anglia cu ajutorul Invin-
cibilei Armada, care a suferit cea mai mare înfrângere
din istoria marinei spaniole ( 1588). E. a continuat să-i
susţină, din punct de vedere financiar şi militar, pe
duşmanii lui Filip II, Olanda lui Mauriciu de Nassau şi
Franţa lui Henric IV, şi să sprijine războiul pirateresc
împotriva imperiului colonial spaniol. S-a angajat, de
asemeni, în încercarea de a aduce la supunere Irlanda,
unde revoltele continue, susţinute cu ajutor spaniol, au
fost definitiv potolite abia în 1603.
• Epoca elisabetană. Domnia E. a însemnat nu numai
începutul afirmării Angliei ca o mare putere pe scena
europeană, dar a fost caracterizată şi de o mare dezvol-
tare culturală şi civilă, care a intrat în istorie sub denumi-
rea de „epoca elisabetană". O asemenea înflorire s-a
manifestat în literatură (Ph. Sidney, E. Spenser, J. Lyly)
şi mai ales în teatru, în special prin W. Shakespeare, C.
Marlowe, B. Jonson, J. Webster, J. Ford. O mare dez-
voltare au cunoscut şi muzica (W. Byrd, J. Bull, O.
Gibbons, J. Dowland) şi arhitectura, influenţată de
cultura Renaşterii italiene şi de cea flamandă.
Bibliografie: K. Dara, Elisabelta d'Inghilterra. Una donna
al potere, ti. it., Rusconi, Milano 1984.
Elisabeta II (Londra 1926) regină a Marii Britaniei şi
\ a Irlandei de Nord şi conducător al Commonwealthului
1
566
(1952). I-a urmat tatălui său George VI. în 1947 s-a
căsătorit cu Filip de Mountbattcn, duce de Edinburg.
Elisabeta Farnese, regină a Spaniei (Parma 1692-
Madrid 1766). S-a căsătorit ( 1714) cu Filip V al Spaniei
şi a condus de fapt statul prin cardinalul G. Alberoni,
cel care a pus la cale căsătoria sa, şi pe care, în 1716 I-a
impus ca prim-ministru. Prin participarea la războiul
de succesiune pentru tronul Poloniei, i-a asigurat fiului
său, Carol, regatul de Ncapolc şi pe cel al Siciliei ( 1735),
în timp ce prin războiul de succesiune pentru tronul
Austriei a obţinut ducatul Parmei şi al Piacenze! pentru
fiul său Filip (1748). Moartea lui Filip V (1746) a
marcat sfârşitul puterii sale la curte. Elisabeta
Petrovna (Kolomenskoie 1709-Petersburg 1762)
ţarină a Rusiei ( 1741 -1762). Fiica lui Petru cel Mare,
i-a urmat la tron lui Ivan VI, detronat în urma unei
conjuraţii militare. I-a învins pe suedezi (1743),
obţinând Finlanda, în timpul războiului de succesiune
pentru tronul Austriei (1733-1738) a trecut de partea
Austriei şi Angliei, împotriva Prusiei şi Franţei, iar în
războiul de şapte ani (1756-1763), aflându-se tot
alături de Austria, i-a înfrânt pe prusaci la Kunensdorf
(1759) şi a dat ordin să fie ocupat Berlinul, în politica
internă a rcinstaurat privilegiile senatului şi ale nobi-
limii care fuseseră abolite de tatăl său. A înfiinţat
Universitatea din Moscova (1755). Nu s-a căsătorit
niciodată şi 1-a desemnat ca moştenitor al tronului pe
nepotul său Petru III.
Elisée, palat din Paris construit în 1718; din 1873 (dar
încă din 1848-1852) este reşedinţa preşedintelui republi-
cii franceze.
elită, grup restrâns de persoane care într-o societate
deţine o deosebită capacitate de influenţare asupra unor
medii diferite (economic, politic, cultural) din societatea
respectivă. După G. Mosca şi V. Parete (iniţiatorii în
sec. XIX şi sec. XX ai teoriei politologice ac.) existenţa
unei e. conducătoare reprezintă o constantă fundamen-
tală şi inevitabilă în viaţa societăţii umane. Această teză,
aplicată de R. Michels la studiul partidelor de masă,
pune în evidenţă faptul că şi în interiorul marilor orga-
nizaţii se observă fenomenul de concentrare a puterii
(„oligarhii"). Elitismul - întemeiat pe necesitatea pre-
zenţei e. - s-a opus în prima jumătate a sex. XX tendin-
ţei mişcărilor democratice şi socialiste de a ridica masele
la rolul de protagoniste ale vieţii politice. A căpătat o
marc importanţă şi în cadrul concepţiei politologice
americane de după război; analizând diferite medii
sociale (economia capitalistă, birocraţia), mai întâi H.
Laswell şi mai târziu Ch. Wright Mills au susţinut că
afirmarea e. nu contravine în mod necesar concepţiilor
democrate, întrucât realizarea unui regim democrat
depinde nu de absenţa e., ci de modalităţile de a le
selecţiona din rândul maselor.

F.lţîn, fiorii Nikolaevici, om politic rus (Sverdlovsk
1931). Marginalizat de PCUS pentru poziţiile refor-
matoare pe care s-a situat ca secretar al partidului la
Moscova ( 1985-1987), şi-a dat demisia din partid şi a
devenit cel mai popular lider al opoziţiei democrate.
Ales prin vot universal preşedinte al Federaţiei Ruse
(1990), a fost cel care a provocat eşecul loviturii de
stat conservatoare comuniste din august 1991, şi se
evidenţiază mai târziu ca personaj-cheie al organizării
postcomuniste a ţării, impunându-i lui Gorbaciov să-şi
dea demisia, impunând dezmembrarea URSS şi dificila
tranziţie la economia de piaţă. Supunând în 1993, prin
intervenţia tancurilor, rezistenţa vechiului parlament
cu majoritate comunistă, faţă de demersurile sale
reformatoare, a obţinut în acelaşi an validarea unei noi
constituţii, care-i consolida foarte mult puterea, în ciuda
unei puternice scăderi a popularităţii, legată de dificila
situaţie economică a ţării, de criza din Cecenia (v.) şi de
lungile absenţe datorită stării sale precare de sănătate,
la sfârşitul lui 1996 a fost reconfirmat în funcţia de
preşedinte, relansând în cursul anului 1997 vastul său
program de privatizare care până atunci fusese primit
cu ostilitate şi care reprezenta axul central al programu-
lui său economic de guvernare. La sfârşitul anului 1999
şi-a anunţat retragerea din funcţie şi numirea ca preşe-
dinte interimar a lui VI. Puţin. Elveţia, stat în Europa
centrală. Supr.: 41 285 km2. Pop.: 1039 000 loc.
Capii.: Berna. Relig.: protestanţi (44,3 %), catolici
(47,6 %). Vecini: N Franţa şi Germania, E Austria,
Liechtenstein şi Italia, V.Franţa. Forma destai:
republică federală.
Exemplu de coeziune naţională în ciuda prezenţei unor
etnii şi culturi diferite, E. a ştiut să construiască pe
parcursul secolelor o solidă tradiţie a independenţei şi
neutralităţii internaţionale. Aceasta a favorizat dezvol-
tarea economică şi, mai ales, financiară a ţării. Tradiţio-
nalul „izolaţionism" elveţian a fost subiect de discuţie
în ultimii ani în contextul dezvoltării Comunităţii Euro-
pene, dar a rămas nemodificat. 15d.Hr.
Romanii desăvârşesc cucerirea, începută de Caesar,
a teritoriului locuit de helveţi, sec. V-VI
Alamanii, burgunzii şi francii îşi impun, pe rând,
dominaţia asupra regiunii. 843 Tratatul de la
Verdun separă partea occidentală (dată lui Lothar) şi
partea orientală (dată lui Ludovic Germanicul) a
viitoarei E. 1032 Teritoriul helvet este rcunificat în
cadrul Imperiului germanic, sec. XI-XII
Concomitent cu crearea unor feude ecleziastice
în jurul oraşelor Basel, Geneva, Chur şi altele,
ELVEŢIA
familia Zahringen (stinsă în 1218) îşi extinde
dominaţia asupra zonei de N a E.
1291 Tratatul defensiv de la Grulli între locuitorii
din Schwyz, Uri şi Untcnvaldcn.
sec. XIV-XV
Perioadă dominată de lupta împotriva Imperiu-
lui habsburgic. Victorii militare ale elveţienilor
la Morgartcn ( 1315) şi Sempach ( 13 86). Ade-
rarea altor cantoane (Lucerna, Berna, Zürich
etc.), numărul cantoanelor elveţiene ajungând
la opt. Recunoaşterea autonomiei elveţienilor de
către suveranii de Habsburg ( 1389). Expansiune
către Aargau şi Saint-Gall. Conflicte interne între
cantoane, înlăturate datorită medierii Sf. Nikolaus
din Flue (1481). Victorie militară împotriva lui
Carol Temerarul, ducele Burgundiei ( 1476).
1499 Tratatul de la Basel: împăratul Maximilian I
recunoaşte definitiv independenţa de fapt a E.
şi separarea acesteia de imperiu (formal, aceasta
se va întâmpla în 1648 prin pacea din West-
falia). Expansiunea elveţiană se îndreaptă spre
sud (valea Ticinului, valea Ossola, Valtellina),
iar infanteria îşi câştigă o faimă şi o forţă
deosebite, datorită şi înrolării de mercenari.
1515 înfrângerea de la Marignan în faţa lui Francise
I al Franţei pune capăt expansiunii E.
1519 începe Reforma protestantă, mai ales datorită
activităţii lui H. Zwingli şi J. Calvin, în E. ger-
mană şi, respectiv, la Geneva. Dispute religioase
între cantoane (bătălia de la Kappcl, 1531).
sec. XVII-XVIII
E. nu participă la Războiul de 30 de ani, chiar
dacă se mai înregistrează unele ciocniri interne
pe motive religioase. E. oferă adăpost protes-
tanţilor francezi refugiaţi după revocarea edictu-
lui din Nantes (l 685). Prezenţă activă a ideilor
iluministe. Persistă lipsa unei puteri centrale
unitare, cantoanele având o autonomie lărgită.
1792-1815
Influenţe ale Revoluţiei franceze: Napoleon
ocupă Geneva ( 1792); ia din cantonul Grisons,
Valtellina şi Valchiavenna (1797); impune
constituirea Republicii Helvctice ( 1798) de tip
centralizat şi, în cele din urmă, reface sistemul
federal sub control francez (Actul de
mediere, 1803), creând cantoane noi ca
Ticino, Saint-Gall şi altele.
1815 Un nou pact de consolidare a federaţiei la care
aderă 22 de cantoane. Recunoaştere internaţio-
nală a neutralităţii helvete. Va urma o perioadă
de democratizare în diferite regimuri cantonale,
cu abolirea cutumelor feudale şi luarea puterii
de către liberal i.
567
EMANUELE FILIBERTO
1845-1847
Ciocnire între catolici şi protestanţi, ajungându-
se la războiul din interiorul ligii Sonderbund,
soldat cu înfrângerea catolicilor şi cu premisa
unei reorganizări a statului, transformat diri con-
federaţie de state într-un stat federal (consti-
tuţia din 1848), cu capitala la Berna. Adunarea
Naţională este împărţită în Consiliul naţional şi
Consiliul statelor care aleg un Consiliu federal
(=guvern) compus din şapte membri.
1874 Nouă Constituţie care prevede sufragiul uni-
versal pentru bărbaţi şi referendumul.
sec. XX
E. îşi menţine o neutralitate strictă în timpul
celor două războaie mondiale şi primeşte nume-
roşi refugiaţi şi persoane persecutate; devine
sediu pentru conferinţe şi organizaţii internaţio-
nale (Societatea Naţiunilor, birourile ONU etc.);
îşi întăreşte industria; devine ţinta imigraţiei
mâinii de lucru străine care va provoca reacţii
xenofobe; dobândeşte o stabilitate politică deo-
sebită prin colaborarea celor trei partide princi-
pale (socialist, liberal şi catolic) asigurată prin
repartizarea tradiţională a locurilor din Consiliul
federal („formula magică").
1960 Elveţia devine membru fondator al EFTA (v.)
1978 Constituirea cantonului Jura.
1986 E. respinge propunerea de a adera la ONU.
1992 Aderarea la noul spaţiu economic european
(CEE şi EFTA) este respinsă prin referendum.
1993 Guvernul declară că vrea să depună din nou
cererea de aderare la UE, dar alte refercndumuri
blochează calea E. spre o politică europeană
comună.
1995 în alegerile politice iese învingător blocul de
centru-stânga care deţinea puterea din 1959. 1997
Congresul Mondial Evreiesc cere guvernului
elveţian să restituie 7 miliarde de dolari victimelor
nazismului ale căror bunuri au fost confiscate şi
depozitate la bănci din Confederaţie; cele mai mari
trei instituţii naţionale de credit creează în acest scop
un fond de 100 de milioane de franci elveţieni care se
adaugă la cele 65 donate de Asociaţia Oamenilor de
Afaceri şi la alte 100 puse la dispoziţie de Banca
Naţională. 1997-1998
Ia fiinţă UBS, al doilea grup bancar mondial.
Banca Centrală a E. hotărăşte să menţină stabi-
litatea francului faţă de euro.
EmanueÎe Filiberto, zis Cap de Fier (Chambery 1528-
Torino 1580), duce de Savoia(1553-1580). Şi-a început
activitatea politică şi militară în slujba împăratului Carol
V în războiul împotriva Franţei, care ocupase teritoriul
568
savoiard. în 1553 a fost numit comandant suprem al
armatei imperiale din Fiandra, iar în 1556 guvernator
general în Ţările de Jos. I-a învins pe francezi în bătălia
de la Saint Quentin (1557). Prin pacea de la Cateau-
Cambrésis, E. F. a obţinut retrocedarea ducatului savoiard
şi a întărit pacea cu Franţa, căsătorindu-sc cu Margareta
de Valois, fiica lui Francise 1. S-a dedicat atunci
reorganizării şi consolidării statului său, introducând
printre altele limba italiană în legislaţie şi mutând
capitala de la Chambéry la Torino ( 1562).
emfîteoză, drept permanent sau temporar de folosire
a unei proprietăţi străine, care implică pentru titular
obligaţia de a-i îmbunătăţi rentabilitatea agrară şi de a
plăti anual o cotă parte în bani sau în natură. De origine
romană, e. s-a răspândit în perioada medievală în multe
regiuni ale Italiei.
emigraţie, fenomen social prin care grupuri de persoane
se deplasează dintr-o regiune în alta sau dintr-un stat
în altul în special în căutare de lucru. Se vorbeşte şi
despre e. politică: în afară de e. unor comunităţi religioase
nonconformiste în America încă din sec. XVII şi XVIII,
trebuie amintită cel puţin e. polonezilor şi a italienilor
în sec. XIX în legătură cu evoluţia luptelor pentru inde-
pendenţă, a ruşi lor după revoluţia sovietică din 1917, a
italienilor antifascişti, a germanilor antinazisti şi a evrei-
lor în perioada dintre cele două războaie mondiale.
• Emigrarea determinată de cauze economice, în sec.
XIX presiunea demografică (v. populaţie) din ce în ce
mai mare şi persistenţa sărăciei în satele de la câmpie
din Europa au provocat un extraordinar val de emigraţie
din Europa înspre America, înainte de toate, şi apoi în
Australia: din 1859 până în 1914 au plecat peste 40 de
milioane de persoane, din care mai mult de jumătate s-a
îndreptat spre SUA. După primul război mondial, e. a
fost mai redusă, fie prin restricţiile introduse de ţările-ţintă
ale imigraţiei (în anii '20 şi '30 în SUA şi Canada), fie
prin perspectivele economice, mai puţin atractive, în
special după criza economică din 1929, fie şi prin măsu
rile luate de unele state europene dornice să limiteze
valurile de e. Aceste deplasări ale populaţiei europene
au fost reluate în perioada de după al doilea război
mondial, dar au fost în general mai modeste şi n-au mai
fost îndreptate dincolo de ocean, ci dintr-un stat în altul.
Fenomen cu totul nou şi de dată recentă este e. din
ţările Lumii a Treia spre Europa occidentală, care înce
pând cu anii '80 a avut numeroase repercusiuni de
ordin social şi politic.
• Emigraţia italiană, în Italia fenomenul a fost într-o
permanentă creştere până la primul război mondial, în
perioada 1875-1900 s-au expatriat în medie 210 000
de persoane pe an, în timp ce în primii 13 ani ai sec.
XX media anuală a urcat la peste 600 000 de plecări
(1913: 872 000). în 1901 s-a instituit Comisariatul
 EMILIA ROMAGNA

General al Emigraţiei, pentru a-i organiza şi a oferi asis- 187 î.Hr.

tenţă emigranţilor. Valurile de emigranţi au fost reluate Consulul M. Emilius Lepidus dă numele său
după război cu o anumită intensitate (cu o medie anuală regiunii şi pune să se construiască Via Emilia
de 320 000 plecări), până în 1927, când regimul fascist de la Rimini la Piacenza.
a aprobat o normativă pentru a limita expatrierile. Media 568 d.Hr.
plecărilor a rămas mai mică de 90 000 până la al doilea Longobarzii ocupă E. propriu-zisă, care este
război mondial, în timp ce a devenit destul de mare fluxul separată de Romagna (Romania), rămasă la ro-
de repatrieri. Din perioada de după cel de al doilea mano-bizantini.
război mondial şi până la criza economică internaţională 751 Longobarzii cuceresc şi Ravenna şi Exarhatul:
din anii '70, care a făcut mai puţin îmbietoare expa- papii solicită intervenţia francilor, al căror rege
trierea, e. a dus în străinătate cea 7 milioane de italieni; Pepin cucereşte Romagna şi i-o dăruieşte papei.
s-a accentuat în plus caracterul provizoriu al transfe- Sec. XIII-XVI
rului în străinătate. Lupta între familiile de seniori împiedică unifi-
carea regiunii, care devine obiect de cucerire şi
EMIGRAŢIA ITALIANA 1891-1988 rivalitate între puterile externe, printre care
(medie anuală) Visconti, Veneţia şi papalitatea.
deceniul spre ţările spre ţările din 1559 Pacea de la Cateau-Cambrésis împarte E. R.
din Europa afara Europei între familia Farnese (duci de Parma şi Piacenza),
1891-1900 128 000 154673 familia d'Esté (duci de Ferrara, Modena şi
1901-1910 251 201 351 468 Reggio) şi Starul Papal (Romagna). Este o situa-
ţie care, cu excepţia schimbărilor dinastice, va
1911-1920 169 645 213 162
rămâne stabilă timp de cea trei secole.
1921-1930 136 242 118 822
1797-1814
1931-1940 41422 28843
în perioada ocupaţiei lui Napoleon, Modena,
1941-1950 127698 97846 Reggio, Bologna şi Ferrara sunt anexate, mai
1951-1960 176712 117029 întâi la Republica Cispadana şi apoi la Repu-
1961-1970 212821 51878 blica Cisalpina. Parma şi Piacenza sunt, în
1971-1980 76948 24574 schimb, anexate Franţei ( 1802).
1981-1988 55587 16723 1814 Congresul de la Viena rcinstaurează stăpânirea
Sursă: ISTAT papală la Bologna, Ravenna şi Ferrara; îi dă lui
Francise IV de Habsburg-Este ducatul Modenei,
Emilia Komagna, regiune din Italia de nord. Cu- Măriei Luiza de Austria ducatul de Parma, destinat
prinde provinciile: Piacenza, Parma, Reggio Emilia, să revină din nou Bourbonilor după moartea ei.
Modena, Bologna (capitala), Forlì-Cesena, Rimini, 1831 Modena, Bologna şi Romagna se ridică la luptă:
Ferrara, Ravenna. Sec. IX-VII i.Hr. se constituie un guvern al Provinciilor Unite,
în regiune locuiesc, în vest, populaţiile aparţinând aşa- cu capitala la Bologna; sunt reprimate prin
numitei culturi de tip Villanova, iar în est umbri. intermediul Austriei.
Sec.VIII-VIÎ.Hr. 1859 în strânsă legătură cu al doilea război de inde-
Venirea etrusc! lor, care întemeiază oraşele Felsina pendenţă locuitorii din Emilia se ridică la luptă
(Bologna), Marzabotto şi Spina. Scc.IVî.Hr. împotriva vechilor suverani şi se unesc sub
Prezenţa galilor boii. dictatura lui L. C. Farini.
268 î.Hr. 1860 Un plebicist consacră unirea E. R. cu Piemontul
Se ridică Ariminum (Rimini), prima colonie latină şi, în consecinţă şi cu Regatul Italiei ( 1861 ).
de pe acest teritoriu. Tribunul C. Flami-nius Sfârşitul sec. XIX-începutul sec. XX
întreprinde construirea Viei Flaminia, de la Roma la înmulţirea treptată a organizaţiilor socialisto,
Rimini. 222 î.Hr. agitaţiile ţăranilor, răspândirea ligilor şi a coope-
Prin victoria de la Clastidium (Casteggio) îm- rativelor fac din E. R. bastionul socialismului.
potriva galilor, romanii pun stăpânire pe 1920-1922
regiune. Organizaţiile fasciste agrare lovesc în organi-
zaţiile ţărăneşti şi socialiste.
1943-1945
în E.R. se duce o puternică luptă de partizani
împotriva naziştilor şi a fasciştilor.
569
EMIR
După 1945
Succes din ce în ce mai mare 51 de durată al PCI
în regiune, care cunoaşte o puternică dezvoltare
economică şi este propusă ca „model" de admi-
nistraţie comunistă.
emir, în lumea arabă, din sec. VIII, înalt funcţionar mili-
tar sau civil propus de către calif la conducerea unei
regiuni din imperiu. Din sec. XI e. au încercat să devină
independenţi, constituind regate locale doar formal
supuse autorităţii centrale. Astăzi titlul este preluat de
unii suverani arabi.
Emiratele Arabe Unite, stat în Asia de sud-vest, care
cuprinde şapte emirate: Abu Dhabi, Dubai, Sharjab,
Ajaman, Umm al Qaiwain, Ras al Khaimah şi Fujayrah.
Sup.: 86 300km2. Pop:. 2 125 000 loc., din care 90% arabi,
minorităţi indiene şi pakistaneze. Capii.: Abu Dhabi.
Limba', araba. Relig. : musulmană, în special sunnità.
Vecini: N Qatar, Golful Persic şi Oman, E Golful Oman
şi Oman, S şi V Arabia Saudita. Forma de stat: federaţie
de monarhii ereditare absolute. Mici regate musulmane
dedate pirateriei şi comerţului cu sclavi, au devenit
protectorat britanic în 1853 cu numele de Statele
Armistiţiului (Trucia! States) şi au căpătat denumirea
actuală prin actul de independentă din 1971. Poziţia
lor strategică, la intrarea în strâmtoarea Ormuz şi
resursele petroliere extraordinare de care dispun le oferă
o deosebită importantă politică în regiunea Golfului
Persic. Legăturile cu Arabia Saudita şi cu SUA repre-
zintă un clement de stabilitate în politica lor externă.
Din 1992 Iranul ocupă trei insuliţe la intrarea in
strâmtoarea Ormuz pentru a împiedica SUA de a Ie
folosi ca baze navale.
Ems, telegrama de la, scrisoare oficială trimisă la
13.III. 1870 de Wilhelm I al Prusiei de la băile din Ems
(lângă Koblenz) cancelarului Bismarck, pentru a-i relata
convorbirea avută cu ambasadorul francez Benedetti,
în cursul căreia a negat retragerea candidatului principal
Leopold de Hohcn/ol Icm-Sigmanngen la tronul Spaniei.
Bismarck a răspândit scrisoarea după ce a modificat-o,
aşa încât s-o facă şi mai jignitoare şi a împins Franţa să
declare război Prusiei.
enciclică, scrisoare cu caracter doctrinar (gr.: enkyklios,
scrisoare circulară) adresată de papă episcopilor şi în-
tregii Biserici. E. aia devenit frecvente începând cu
jumătatea sec. XIX. în afară de e. cu conţinut social (v.
doctrina socială a Bisericii), trebuie menţionate printre
cele mai importante: Pascendi (Pius X, 1907, împo-
triva modernismului), Mystici carports (Pius ΧΠ, 1943,
despre teologia „corpului mistic"), Humant generis
(Pius XII, 1950, despre unele curente teologice şi filoso-
fice), Ecclesiam suam (Paul VI, 1964, despre misiunea
Bisericii şi dialogul cu lumea), Humanae vitae (Paul
VI, 1968, despre reglementarea naşterilor), Centesimus
570
annus (loan Paul II, 1991, despre riscurile capitalis-
mului) şi Fides et ratio (loan Paul II, 1998, despre
drumul spre înţelepciune). Titlul uzual al e. vine de la
primele cuvinte ale textului latinesc în care sunt redactate.
enclavă, teritoriu cu întindere limitată, în întregime
înconjurat de teritoriul altui stat (sau al altor regiuni, al
altor provincii, al altei comune). Avignon a fost e. papală
pe teritoriu francez până în 1791 ; e. spaniole Ceuta şi
Melila se află pe teritoriu marocan; Campione d'Italia
este o e. italiană pe teritoriu elveţian; comuna Badia
Tcbalda, aparţinând provinciei Arezzo, este o e. în
regiunea Marche.
enclosures (engl.: împrejmuiri), acţiuni de privatizare
a câmpurilor deschise de folosinţă comună răspândite
în Anglia începând din sec. XVI, şi în mod special între
1760 şi 1840, cu scopul de a transforma în păşuni tere-
nurile necultivate sau de a intensifica cultivarea. Au stat
la baza revoluţiei agricole engleze. E. s-au răspândit
mult mai încet pe continent.
encomienda, în perioada colonizării spaniole în Ame-
rica, întins teritoriu dat în folosinţă conchistadorilor sau
coloniştilor de către regele Spaniei. Colonistul (eticomen-
dero) se angaja să garanteze ocrotirea indigenilor şi
creştinarea lor, obţinând în schimb dreptul de exploatare
asupra pământului şi a mâinii de lucru indigene, în faţa
tendinţei coloniştilor de a-şi crea adevărate feude ereditare,
regii spanioli au încercat în zadar să limiteze fenomenul
(legile lui Carol V, 1542-1543). E. au intrat apoi în criză în
urma decimării populaţiei indigene din cauza bolilor aduse
de europeni şi a violentei la care au fost supuşi.
Encyclopédie, operă enciclopedică (Enciclopedia, sau
mai pe larg „Dicţionar explicativ de ştiinţe, arte şi meserii")
care a influenţat profund istoria culturii europene: coor-
donată de Diderot şi d'Alembert, a fost publicată la
Paris între 1751 şi 1772 ( 17 volume de text şi 11 volume
cu ilustraţii) şi a devenit cel mai eficient instrument al
ideilor iluministe, străbătute de raţionalism antidog-
matic, în afară de D. Diderot şi J. d'Alembert au mai
colaborat Montesquieu, Voltaire, Rousseau, d'Holbach,
Buffon, Quesnay, Turgot. A fost în mod deschis atacată
de iezui(i şi de partidul fidel curţii şi a fost condamnată
de papa Clement VIII (1759). Engels, Friedrich,
filosof şi om politic german (Barmen 1820-Londra
1895), apropiat de poziţia stângii hegeliene. Din
1844 a fost prieten şi colaborator al lui K. Marx,
împreună cu care a scris Sfânta familie ( 1845), Ideologia
germană ( 1845-1846) şi Manifestul partidului comunist
(1848). Importantă rămâne cercetarea sa cu privire la
situaţia socială precară datorată dezvoltării
capitalismului în industrie (Situaţia clasei muncitoare în
Anglia, 1845). După moartea lui Marx, s-a îngrijit de
publicarea postumă a voi. II (1885) şi a voi. III (1894)
din Capitalul. A propus o interpretare a marxismului ca
EPIDEMIE
materialism dialectic, în care reunea cercetarea istorico-
socială a materialismului istoric şi a concepţiei dialectice
despre natură, văzută ca un complex intercondiţionat de
procese (Anti-Diihring, 1873, Dialectica naturii, postum
1925). A luat parte la conducerea Internaţionalei I şi II.
Entente Cordiale (fr.: înţelegerea cordială), termen prin
care este definită politica de apropiere dintre Franţa şi Marea
Britanic oficializată prin tratatul din 8.IV1904. Premisă a
unor mai vaste raporturi de alianţă între cele două naţiuni,
tratatul a constituit baza Triplei înţelegeri (v.). En ver
Pata, om politic şi general turc (Istanbul 1881-
Duşambe, Buharà, 1922). A condus trupele turceşti
angajate în Libia în războiul împotriva invaziei italiene
( 1911 ). Ministru de război ( 1914-1918), a încurajat
intervenţia Turciei în primul război mondial alături de
Imperiile Centrale şi s-a făcut răspunzător de genocidul
armenilor. Exilat după înfrângere, a dat naştere unei
mişcări armate panislamice în Turkestan şi a fost ucis
în lupta cu bolşevicii.
Eolida, regiune istorică din Asia Mică, care cuprinde
coasta de NV a peninsulei Anatolia şi insula Lesbos
care se află în faţa ei, unde în jurul anului 1000 î.Hr. un
grup de colonişti greci, provenind din Beoţia şi din
Thessalia au întemeiat colonii. Printre oraşele din E.
mai importante se menţionează Cyme, Larissa, Pitane,
Smirna, Assos. O ligă a reunit oraşele din sudul E.
Epamlnonda, general din Teba (Teba cea. 415-Man-
tineea 362 î.Hr.). în 371 î.Hr. a învins la Leuctra armata
spartană, punând bazele hegemoniei Tebei asupra
Greciei, în anii următori a invadat de trei ori Peloponesul
pentru a-i ajuta pe arcadieni să iasă de sub stăpânirea
spartană. A conceput tactica falangelor înarmate cu
lănci lungi, perfecţionată mai târziu de macedoneni şi a
încercat, de asemeni, să înzestreze Teba cu o marină de
război eficientă pe care să o poată opune celei ateniene.
A murit în urma rănilor căpătate în bătălia de la Man-
tineca Împotriva atenienilor şi a spartanilor coalizaţi
împotriva hegemoniei tebane.
epidemie,
prezente încă din Antichitate, e. au fost timp de secole un
factor decisiv în evoluţia demografică. Apariţia unei
epidemii ducea la o bruscă şi violentă creştere a mortalităţii
care era, şi aşa, destul de ridicată; consecinţele sale puteau
dura timp de mai multe decenii, înainte de a se ajunge la un
echilibru, într-adevăr, orice e. provoca numeroase efecte
colaterale: părăsirea zonelor infectate, paralizarea activi-
tăţilor economice şi comerciale, scăderea numărului de
căsătorii şi deci o scădere şi a natalităţii etc. în istorie e. au
provocat, în plus, repercusiuni şi în plan cultural şi social,
prin răspândirea superstiţiilor şi a persecuţiilor declanşate
împotriva celor care erau acuzaţi ca fiind răspânditori
voluntari ai molimei: de ex., evreii în Evul Mediu; „un-
gătorii" de ciumă în epoca modernă şi chiar autorităţile
publice, ca de exemplu în cazul holerei din Italia în sec.
XIX, care a dus la izbucnirea unor mişcări populare. •
Ciuma. Provocată de un bacii răspândit de unele
specii de purici, la rândul lor transportate de unele
specii de şoareci (în cazul ciumei bubonice) sau transmisă
de la om la om, prin tuse şi strănut (ciuma pulmonară),
ciuma atinge cote de mortalitate extrem de ridicate.
Prezentă în Europa, încă din Antichitate, a dispărut
timp de câteva secole şi a rămas, în schimb, endemică
în Orient. Pe la jumătatea sec. XIV a reapărut în Europa,
adusă de navele care veneau din porturile Mării Negre.
Primul val epidemic (aşa-numita ciumă neagră) a pro-
vocat în Europa moartea a cea 30 de milioane de locuitori
între 1347 şi 1351. De atunci şi până în sec. XVIII ciuma
a fost un element constant al istoriei europene, cu apariţii
periodice, care adeseori se împleteau cu momente de sărăcie
şi foamete, de război (ca de exemplu în timpul Războiului
de treizeci de ani) sau cu alte forme de epidemie. Cu
privire la atenuarea, şi mai târziu, la dispariţia ciumei din
Europa în cursul sec. XVIII au fost formulate diferite
ipoteze (înlocuirea unor specii de şobolani cu altele, mai
rezistente la puricele purtător de bacii; îmbunătăţirile
locative; ameliorarea măsurilor de prevenire etc.).
• Tifosul. Tifosul „exantematic" (transmis de păduchi)
era un fenomen care apărea iarna, favorizat de supra
aglomerarea din mediile închise şi de lipsa de igienă.
Tifosul „abdominal" îşi avea cauza principală în răspân
direa sa în ape sau alimente contaminate de fecale.
Prezenta sa în Europa şi în Italia este în strânsă legătură
cu lipsa unei canalizări adecvate şi cu crizele de subnu
triţie (ca în Italia în 1816-1818, în perioada de după
războaiele lui Napoleon). Este şi astăzi endemic pe
continentul asiatic şi african.
• Variola. Cunoscută în China şi în India încă din
mileniul I î.Hr, variola era mult mai puţin mortală decât
ciuma, dar consecinţele sale demografice erau la fel de
grave, dat fiind faptul că boala lovea mai ales pe cei mai
tineri, în Europa modernă, răspândirea ei a fost favori-
zată de creşterea numărului populaţiei de la oraşe, fiind
o boală cu transmitere de la om la om. Prezentă sporadic
în secolele anterioare, variola a fost foarte răspândită
între sec. XVII şi XIX, până când progresul tehnicilor
de vaccinare (descoperită de E. Jenncr în jurul anului
1790) a dus treptat la învingerea acestei boli. în 1990 a
fost anunfată eradicarea definitivă şi totală în lume.
• Holera. Este provocată de vibrionul holerei (bacilul
virgulă); răspândirea ei este determinată de condiţii igie-
571
EPIGRAFIE
nico-sanitare precare (apă şi alimente infectate) şi
favorizată de lipsuri alimentare. Endemică in India,
holera s-a manifestat în Europa în jurul anului 1817,
răspândindu-se în cursul unei perioade de cinci-
sprezece ani pe întregul continent ( 1829: Rusia; [832:
Franţa; 1835: Italia). Valurile de epidemii care s-au
abătut asupra Italiei au afectat mai ales oraşele. Holera
rămâne şi astăzi prezentă în formă endemică în diferite
(ari din Lumea a Treia.
Bibliografi«: L. Del Panta, Le epidemii' nella storia demografica
italiana (sec. XIV-XIX), Loescher, Torino 1980; W. H. Mc.
Neill, L·! peste nella storia. Epidemie, morbi e carnaggio
dall'antichità all'epoca contemporanea, hiiiaudi. Torino 1983.
Vezi $i: boală; moarte; populaţie; sănătate.
epigrafie, disciplină auxiliară a istorici, care se ocupă
cu studiul textelor scrise pe materiale durabile, ca de
exemplu piatra şi bronzul. E. studiază atât forma, cât
şi conţinutul inscripţiilor şi se împleteşte din această
cauză cu alte discipline, precum paleografia şi filologia.
Cele mai vechi inscripţii epigrafice greceşti datează din
sec. VIII î.Hr; cele latineşti sunt din sec. VII şi VI î.Hr.
(fibula prenestină şi piatra funerară din Forul roman).
E. modernă a fost iniţiată în epoca Renaşterii, dar impul-
sul decisiv 1-a primit în sec XIX, când Academia de
Ştiinţe din Berlin a încurajat alcătuirea unor mari culegeri
de inscripţii greceşti şi latineşti (Corpus Inscriptionum
Graecarum şi Corpus Inscriptionum Latinorum).
Epir, regiune muntoasă din Peninsula Balcanică, între
Albania şi Grecia, ai cărei locuitori, probabil de origine
iliră, erau împărţiţi în mai multe neamuri independente. E.
a fost unificat în sec. IV î.Hr. de regii molosilor. Mo-
mentul de maximă înflorire E. 1-a cunoscut la începutul
sec. III î.Hr. în timpul domniei lui Pyrrus, care a venit în
Italia să lupte împotriva romanilor. Ulterior E. a cunoscut
o rapidă decădere. Alianţa sa cu Macedonia în 170 î.Hr. a
provocat represalii extrem de dure din partea Romei, care
au dus la anexarea E. la provincia Macedonia ( 148 î.Hr.).
episcop, preot învestit cu puterea de a conduce Biserica,
fiind consacrat ca urmaş al apostolilor, în Biserica
catolică are jurisdicţie asupra unei dioceze. în Evul
Mediu, e. a exercitat şi puterea politică şi a fost ales
mai întâi de membrii clerului din dioceză, apoi de papă
(sec. IX). Pretenţia împăratului de a numi şi el e. a dat
naştere unei lupte pentru învestituri (v.), în sec. XVIII-
XIX, noi conflicte între Biserică şi diferite state au avut
loc în privinţa prerogativelor episcopale (v. jurisdicţio-
nalism): în Italia, a fost problematică, în urma apariţiei
chestiunii romane, acordarea aşa-numitului exequatur
(consimţământul starului la numirea episcopilor). Ra-
portul dintre episcopii şi papalitate a avut şi el momente
conflictuale, cum ar fi acela din perioada polemicilor
asupra conciliarismului (v.), în perioada contemporană,
chiar dacă unele voci mai solicită centralismul decizional
al Romei, a ieşit în evidenţă importanţa episcopului în
biserica locală şi a fost acordată o pondere sporită
conferinţelor episcopale regionale sau naţionale.
episcopalism, teorie eclesiologică, opusă doctrinei care
susţine primatul papalităţii, care conferă prioritate cpis-
572
copilor, cărora le revine sarcina definirii dogmelor şi a
deliberării disciplinare. E. a avut o marc trecere în sec. X VII
şi XVIII în bisericile din diferite state aflate sub con-
trolul suveranilor absoluţi. Se bazau pe o structură epis-
copală în special Biserica anglicană şi bisericile aliate ei
(Biserica episcopală scoţiană. Biserica din Irlanda), ai
căror credincioşi în sec. XVII-XIX au fost numiţi epis-
copalicni. Biserica episcopală din SUA este asemănă-
toare întru totul anglicanismului, cu excepţia doar a
relaţiei ei cu statul, faţă de care este independentă.
epoca bronzului sau calcolitic, etapă a preistorici,
ulterioară neoliticului si epocii aramei, din punct de
vedere cronologic situată între începutul mileniului III
î.Hr. (când folosirea bronzului din Orientul Apropiat a
început să se răspândească şi în Europa) şi jumătatea
mileniului II (atunci când a început să se răspândească
folosirea fierului). Punerea la punct a unor tehnici adec-
vate de topire şi, ca o consecinţă a acestui fapt, gene-
ralizarea folosirii unui aliaj din aramă şi cositor în folosirea
uneltelor şi armelor, au reprezentat un remarcabil salt
calitativ pentru cultura materială (inventarea plugului,
aplicarea roţilor la vehicule în Orientul Mijlociu), în
care îşi are originea şi o dezvoltare hotărâtă a relaţiilor
comerciale şi a civilizaţiilor urbane, care au împins
Egiptul, bazinul Mediteranei, India şi China spre înce-
puturile timpurilor istorice.
epoca fierului, etapă a civilizaţiei umane caracterizată
prin introducerea fierului (care va înlocui bronzul) ca
material pentru fabricarea armelor şi a uneltelor casnice,
în Europa centrală şi de răsărit e. f. a înregistrat afirma-
rea civilizaţiei colţilor în două mari perioade: Hallstatt
(sec. XV-X î.Hr.) şi La Tene (sec. IX-III î.Hr.). în
partea de răsărit a Mediteranei începuturile sale se pot
plasa în jurul anului 1400 î.Hr., în prezenţa unui grad
destul de ridicat de dezvoltare socială, politică şi civilă.
Creşterea activităţii războinice favorizată de introdu-
cerea fierului a obligat multe populaţii care se ocupau
cu păstoritul şi agricultura să adopte o structură
defensivă (dezvoltarea oraşelor). In această epocă si-a
avut începutul istoria greacă, în timp ce în Italia s-a
impus puterea etruscă.
epoca pietrei, prima etapă în evoluţia istorici omeneşti,
împărţită în două mari perioade: paleolitic şi neolitic.
Paleoliticul este la rândul său subimpartit în paleoliticul
ERHARD
inferior (de la apariţia omului până la ultima glacial iune,
în jurul anului 80 000 î.Hr.), mijlociu (80 000-40 000 î.Hr.)
şi superior (40 000-10 000 î.Hr). Neoliticul (10 000-
3 000 î.Hr.) - despre care se spune uneori că a fost pre-
cedat, în clasificările arheologice, de o fază de tranziţie
denumită mezolitic (16 000-8 000 î.Hr.) - a marcat o
etapă fundamentală în evoluţia istorică a omenirii:
uneltele din piatră au căpătat forme elaborate, în timp
ce instrumentele au devenit mai funcţionale prin
mânerele cu care au fost prevăzute; în această perioadă
oamenii au învăţat să crească animale şi şi-au însuşit
tehnicile agricole indispensabile pentru a da viaţă unor
aşezări stabile. Asistau în felul acesta la apariţia prime-
lor forme de viaţă urbană organizată şi apare de aseme-
nea şi prima industrie manufacturieră, o dată cu introdu-
cerea unor tehnici pentru măcinarea cerealelor, fabricarea
argilei, ţesutul hainelor.
epoca revolu(iilor, concept istoriografie care a căpătat
înţelesuri diferite plecând de la curente de studii
specifice. Este aplicabil de fapt la perioada marii dez-
voltări a tehnicii în sec. X1X-XX, ca şi la cea care este
cuprinsă între revoluţiile engleze din sec. XVII până la
Revoluţia franceză şi care marchează sfârşitul absolu-
tismului. Alţi istorici (L. Bergeron, F. Füret, R. Koselleck)
definesc e. r. perioada 1780-1848, văzută ca perioadă a
revoluţiei industriale şi a revoluţiilor burgheze din
Europa sau (J. Godechot) perioada 1770-1799 cuprin-
zând revoluţia americană şi cea franceză. epurare,
îndepărtarea din funcţiile politice şi din administraţia
publică a unor elemente „indezirabile", în urma unei
răsturnări politice radicale, în Italia, termenul se
referă, în special, la îndepărtarea din slujbă a funcţio-
narilor publici compromişi în perioada fascismului,
după Eliberare, în asemenea scop a fost instituit
(13.IV. 1944) înaltul Comisariat pentru E., avându-1 ca
preşedinte pe I. Zaniboni, şi ulterior pe C. Sforza şi P.
Nenni şi a fost desfiinţat la 6.1.1946. Hotărârile sale au
dat naştere fie unor nemulţumiri datorate discriminărilor
în tratamentul celor vizaţi (de ex.: între marii şi micii
funcţionari), fie unor proteste ale antifasciştilor mai
radicali faţă de ineficienta masivă a măsurilor luate,
care adeseori au fost revocate de magistratura obişnuită.
Erasmus din Rotterdam, umanist olandez (Rotterdam
cea 1466-Basel 1536). Format pe lângă mănăstirea
călugărilor augustinieni Sf. Grigore din Steyn, a fost
consacrat preot în 1492.
• Un umanist european. A frecventat universitatea din
Paris si a obţinut bacalaureatul în teologie ( 1497). în 1499
s-a dus la Oxford, unde 1-a cunoscut pe Thomas Moms şi
pe J. Colet şi a fost atras de filosofia neoplatoniciană.
Educaţia şi raţionalitatea au devenit pentru el temelia unei
atitudini culturale echilibrate. A locuit apoi la Bologna
( 1506) şi la Veneţia ( 1507), pe lângă marele tipograf Aldo
Manuzio. Mai târziu, la invitaţia lui Thomas Morus, s-a
întors în Anglia, atras fiind şi de speranţele deşteptate de
venirea pe tron a lui Henne Vili Tudor. • Între
catolicism fi Reformă. A decis atunci să-şi publice
operele cele mai importante, începând cu ,£logiul
nebuniei' (1511). Reîntors în Ţările de Jos, a scris şi a
publicat instituţia principis christiani ( 1516), un tratat
politic în care se dădea o mare importanţă principiilor
morale ale activităţii de conducere. Dar opera sa cea mai
importantă a fost editarea Noului Testament în limba
greacă, tipărit la Basel în 1516, care a avut o influenţă
extraordinară asupra studiilor umaniste şi filologice, în
urma reformei protestante E. s-a mutat în 1522 la Basel,
unde a devenit un intermediar între papalitate, catolici
şi exponenţii cei mai de seamă ai mişcării protestante.
A polemizat însă cu Luther eu privire la doctrina
acestuia care nega libera voinţă a omului (De Libero
arbitrio, 1542) E. a fost cel mai renumit dintre umaniştii
renascentişti şi cu siguranţă cel mai influent, întrucât a
ştiut să unească dragostea pentru Antichitatea clasică
şi pentru studiul filologic cu pasiunea pentru căutarea
adevărului şi pentru reformarea Bisericii şi a societăţii
într-un spirit de toleranţă şi de dialog. Èrcole I d'Esté
(Ferrara 1431 -1505), duce de Ferrara, Modena şi
Reggio ( 1471 -1505). Fiu al lui Niccolo III şi al
Ricciardci de Saluzzo, s-a căsătorit cu Elconora de
Aragon, fiica lui Ferdinand regele Neapolului ( 1474).
A urmărit o politică matrimonială extrem de atentă,
unindu-i pe fiii săi cu cele mai importante case regale
italieneşti (Gongaza, Sforza). L-a ajutat pe regele Franţei,
Carol VIII de Valois, în timpul expediţiei sale în Italia.
A înfrumuseţat Ferrara, aducând-o la cel mai înalt fast
al strălucirii renascentiste.
erezie, pentru teologia creştină, doctrină (gr.: hairesis,
alegere) care se opune unui adevăr revelat de Dumnezeu
şi propus ca atare de către Biserică. Conceptul de e. şi-a
precizat sensul chiar de la începuturile istoriei creş-
tinismului, când conciliile ecumenice (sec. IV-VIII) au
definit, cu o exactitate din ce în ce mai mare, doctrina
cristologică şi trinitarii. Alături de e. care priveau natura
lui Cristos şi legătura lui cu Dumnezeu, s-a afirmat în
Africa maniheismul, doctrină caracterizată de puternice
elemente dualiste care se vor reverbera asupra e. apărute
în Occident în sec. XI-XIV (a alblgenzilor, catarilor, a
lui fra Dolcino). încă din sec. V e. a fost considerată un
adevărat delict politic, în afară de cel religios, în baza
faptului că autoritatea politică avea o temelie religioasă.
Veaşi: albigenzi; arianism; bogomili; catari; husiţi; Inchi-
ziţie; monofizism; nestorianism. Erhard, Ludwig, om
politic german (Fiirth 1897-Bonn 1977). A studiat
economia şi s-a angajat pe lângă Institutul de cercetări
industriale din Nürnberg, rămânând departe de viaţa
politică în timpul perioadei naziste, în
573
ERIK VII
1945-1946 a fost ministru al economiei în Bavaria, iar
în 1949 a îndeplinit în guvernul federal condus de K.
Adenauer aceeaşi funcţie, pe care a deţinut-o până în
1963. Pentru sprijinul acordat iniţiativei private şi eco-
nomiei de piaţă, a fost considerat principalul .făuritor
al „miracolului" economic german, în 1963 i-a urmat
lui Adenauer în funcţia de cancelar, dar succesul din ce
în ce mai mare al social-democratici şi dificultăţile
interne din cele două partide democrat-creştine au dus
la demisia sa în 1966.
Erik VII (n. cea. 1382-Rugenwalde 1459), rege al
Norvegiei (l389-1442), Danemarcei şi Suediei (1396-
1439). Duce de Pomerania, din dorinţa mătuşii sale,
regina Margareta a Danemarcei, a obţinut coroanele
Norvegiei, Danemarcei şi Suediei, unite în 1397
(Uniunea de la Kalmar), în 1439 a fost detronat, în
urma revoltelor nobililor, de pe tronul Suediei şi al
Danemarcei, iar trei ani mai târziu şi de pe tronul
Danemarcei. După ce a exercitat pirateria în insula
Gotland. E. s-a retras în Pomerania. Erik cel Roşu,
navigator viking (Jaeren cea. 940-cca 1007). Din
Islanda a ajuns în Groenlanda (985), de unde a
început colonizarea, continuată de fiul său Leif (970-
1021 ), care a ajuns probabil până în Terranova şi
Labrador, în jurul anului 1000. Eritrea, stat din
Cornul Africii. Sup.: 121 143 km2. Pop.-.'i 437 000
loc. Capii.: Asmara. Limba: tigrina şi araba. Relig. :
musulmană (50%) şi coptă (50%). Vecini; N şi E Marea
Roşie, S Etiopia şi Djibouti, V şi N Sudan. Forma de
stal: republică. Locuită din mileniul I î.Hr., de
populaţii semite provenind din peninsula arabică, s-a
aflat sub stăpânirea dinastiei Ptolemeilor egipteni
(304-30 î.Hr.), pe urmă a făcut parte din regatul Axum
(sec. Π-ΙΙΓ). între sec. XI şi XIII a devenit provincie a
regatului etiopian, dominată de notabilităţi musulmane
şi feudali creştini, în sec. XVI aici s-au stabilit turcit.
Din 1882 a suferit invazia italienilor, care au pus
stăpânire pe Massaua (1885), Asmara şi Cheren (l889),
ducând în final la proclamarea coloniei E. ( 1890). Bază
a penetrării italiene în Etiopia, după ocuparea acesteia
în 1936, E. a fost inclusă în Africa Orientală Italiană.
După al doilea război mondial, uniunea federală (1952)
şi anexarea ulterioară la Etiopia (1960) au dus la
constituirea unui Front Popular de Eliberare a E. şi la
un lung conflict armat, care s-a soldat cu căderea regi-
mului etiopian al lui Mengistu (1991), permiţându-i
FPLE să proclame în 1993 independenţa regiunii, în
aşteptarea unei noi constituţii (la sfârşitul lui 1997),
toate puterile au fost rezervate exponenţilor Partidului
Poporului din E. pentru Democraţie şi Dreptate (ex-FPLE).
Viaţa noului stat a fost, în orice caz, imediat marcată
(în afara unei situaţii endemice de criză economică) de
conflicte care au apărut în relaţiile cu ţările vecine (în-
574
fruntări la frontiere cu Sudanul, 1994 şi 1997, războiul,
încheiat cu succes cu Yemenul pentru controlul asupra
insulei Hanish din Marea Roşie, 1995; confruntări armate
cu Djibouti, 1996). în vara lui 1998, o problemă de
frontieră nerezolvată, în zona Badcmmc, a degenerat
într-un conflict armat cu Etiopia; confruntările au fost
reluate în 1995, ducând la mii de morţi şi refugiaţi.
Erlander, Tage, om politic suedez (Varmland 1901-
Stockholm 1985). Deputat social-democrat in 1933, a
devenit ministrul învăţământului în 1945. în 1946 a
fost numit prim-ministru, funcţie pe care a deţinut-o
până în 1969, păstrând neutralitatea Suediei şi orga-
nizând Welfare State.
Erzberger, Matthias, om politic german (Buttenhausen
1875-Bad Griesbach 1921 ). Deputat din partea Partidu-
lui catolic Centrul (Zentrum) (1903), a reprezentat aripa
cea mai democrată a acestuia. S-a aflat în fruntea delegaţiei
care a semnat armistiţiul de la Réthondes (1918), recunos-
când înfrângerea Germaniei în primul război mondial.
eschimoşi, locuitori din regiunile arctice ale Americii,
între Groenlanda şi Alaska şi ale Asiei orientale, la
capătul Peninsulei Ciukci. De origine asiatică (prezintă
trăsăturile somatice tipice populaţiilor mongole şi o
limbă apropiată de cele uralo-altaicc), c. au început în
jurul anului 1000 î.Hr expansiunea spre est. în 600 î.Hr.
au atins coasta răsăriteană a Canadei, iar în epoca
creştină. Groenlanda. E. trăiesc în sate locuite de vreo
10 familii. Economia se bazează pe vânătoare (odi-
nioară a mamiferelor marine, astăzi de caribù) în timp
ce religia este de tip animist.
Eschine, orator şi om politic grec (Atena cea 390-Rhodos
322 î.Hr.). Reprezentant de seamă al partidului filoma-
cedonean de la Atena şi înverşunat adversar al lui
Demostene, căruia nu-i era inferior ca abilitate oratorică,
a fost învins în procesul intentat de el lui Ctesifon şi din
această cauză silit să ia calea exilului spre insula Rhodos.
Escoriai sau Mănăstirea San Lorenzo, complex monu-
mental construit în apropiere de Madrid din dorinţa
regelui Spaniei Filip II în amintirea victoriei de la Saint
Quentin ( 1557) şi ca loc de veci al membrilor dinastiei.
Esdra, preot şi scrib evreu (sec. V î.Hr.). în Biblic
(Cartea Iui Esdra si a lui Neemia) se povesteşte activita-
tea lui de reinstaurare a Legii, după ce regele persan
Cyrus îi promisese că se va întoarce la Ierusalim din
exilul sau în Babilon cu câteva mii de coreligionari
(458 î.Hr.). împreună cu Neemia a dus la bun sfârşit
construcţia celui de-al doilea templu din Ierusalim. A
fost considerat una din figurile centrale ale cbraismului,
cel care a strâns învăţăturile iudaismului într-un cod.
esenieni, sectă religioasă evreiască despre care avem
primele informaţii în sec. II î.Hr. şi în sec. I d.Hr. Faţă
de saduchei şi farisei, e. se deosebesc prin rigoarea
deosebit de strictă cu care puneau în practică normele
ETA
religioase tradiţionale, locuind in regiunea deşertului
Qumran în comunităţi unde, în absenţa proprietăţii
private şi renunţând la căsătorie, se dedicau rugăciunii
şi studiului scrierilor sfinte. Este, veche familie
italiană, care îşi datorează numele castelului d'Esté.
Iniţiatorul dinastiei poate fi considerat Alberto Azza II
(m. 1097), al cărui fiu, Folco, a obţinut titlul de
marchiz de E. O dată cu Obizzo l (m. 1193), familia
E. s-a stabilit definitiv la Ferrara. Cu Obizzo H (1247-
1293), familia E. a obţinut definitiv senioria Ferrarei,
la care au adăugat-o şi pe cea a Moderici (1288) si a
oraşului Reggio ( 1289), acţionând cu abilitate printre
puternicii săi vecini, în 1452, Borsod'E. (1413-1471)
a reuşit să obţină titlul de ducat pentru Modena şi
Reggio (feude imperiale) iar în 1471, pentru Ferrara
(feudă papală). Sub domnia lui şi a fratelui său vitreg
Èrcole 7(1431-1505), Ferrara a devenit unul din cen-
trele culturale şi artistice cele mai active în perioada
Renaşterii italiene. Ducele Alfonso // ( 1533-1597), nea-
vând urmaşi, a reuşit să obţină recunoaşterea succesiunii
ducatelor de Modena şi Reggio pentru Cesare (1552-
1628), descendent dintr-o ramură secundară a familiei E.,
fără să poată împiedica să fie cedate Bisericii la moartea
sa. Mutând definitiv capitala la Modena, statul familiei
E. a fost victima unor frământări şi invazii în timpul
războaielor din sec. XVIII, dar prin căsătoria lui Èrcole
////?/mitóo(1727-1803)cu Maria Teresa Cybo (1741) a
moştenit şi ducatele Massa şi Carrara. O dată cu moartea
lui Èrcole III Rinaldo dinastia s-a stins, iar drepturile i-au
fost aduse ca zestre, de fiica sa Beatrice, lui Ferdinand de
Hasburg, întemeind linia dinastică Austria-Este.
Estonia, stat în Europa de nord-est. Sup,: 45 100 km2.
Pop.: 1 499 000 loc., din care 59% estoni, 29% ruşi,
4% ucrainieni, 3% bieloruşi, 2% finlandezi. Capii.:
Tallinn. Limba: estona (oficială); răspândită şi rusa.
Religie: predominant luterană şi rusă-ortodoxă. Vecini:
N Golful Finlandei, E Rusia, S Letonia, V Marea Baltică.
Forma de stat: republică parlamentară. Regiunea a fost
locuită începând cu sec. VIII de către estoni, populaţie
fîno-ugrică, supusă, însă, unor repetate invazii ale popu-
laţiilor scandinave şi ruse. Influenţa germană a crescut
o dată cu înaintarea spre E., condusă de cavalerii gladi-
feri (şi ulterior de Ordinul teutonic) care au iniţiat creşti-
narea forţată a estonilor ( 1209). in 1346 cavalerii teutoni
au eliberat definitiv regiunea de sub stăpânirea Danemar-
cei, făcând să se afirme aici un sistem feudal dominat
de aristocraţia germană şi transformându-i pe estoni în
şerbi, in 1561 E. a căzut sub dominaţia Suediei, care a
introdus luteranismul şi a fondat universitatea de la
Tartu. Tratatul de la Nystad ( 1721 ), în urma celui de-al
doilea război nordic, a dus la anexarea ei la teritoriul
Rusiei, deşi păstrându-se în societatea locală dominaţia
baronilor baltici de origine germană, înfrângerea impe-
riului ţarist şi revoluţia din 1917 au determinat procla-
marea republicii independente a E. (24.11.1918), recu-
noscută de ruşi abia în 1920 (tratatul de la Tartu). între
cele două războaie mondiale, colaborând strâns în cadrul
Alianţei baltice cu Letonia şi Lituania, a cunoscut o
evoluţie internă de orientare autoritară, care a culminat
în 1934 cu dictatura lui K. Päts. în urma tratatului
Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940, Uniunea Sovietică
a ocupat ţara proclamând Republica Socialistă Sovietică
Estonă (21 .VI. 1940), parte a URSS. Supusă unui pro-
ces de rusificare care, însă, η-a dus niciodată la rezulta-
tele scontate, E. a profitat de slăbirea imperiului sovietic
pentru a-şi proclama unilateral independenta (1990),
devenită efectivă în 1992 (chiar dacă abia la sfârşitul
lui 1994 armata rusă a părăsit ţara). Guvernul naţionalist
şi conservator al noului preşedinte L. Meri a pus în
aplicare, cu mult succes, un rapid şi radical proces de
privatizare şi liberalizare a sistemului economic, care
în 1995 a deschis E. calea spre asocierea la UE (în 1997
s-a deschis calea spre negocierile de admitere). Dificul-
tăţi mult mai mari au fost întâmpinate pentru a potoli
protestul violent al puternicei minorităţi rusofone (37%
din populafie), căreia în momentul independenţei nu-i
fusese acordată cetăţenia. Un proces de normalizare
internă legat şi de o destindere a relaţiilor cu Moscova şi
cu aplicarea unei politici de apropiere de Europa unită a
fost promovat de noua coaliţie progresistă condusă de
T. Vahi, învingătoare la alegerile din 1995. Coaliţia de
centru-dreapta, câştigătoare a alegerilor din 1999, îşi
stabileşte ca priorităţi aderarea la NATO şi la UE.
Estremadura, regiune istorică din Peninsula Iberică,
de-a lungul cursului mediu-inferioral râului Ducro, între
Spania şi Portugalia. A fost anexată provinciei romane
Lusitania, iar în 569 regatului vizigoţilor. După invazia
arabă din 711 a aparţinut caii fătului de Cordoba, in
960 s-a constituit ca regat autonom, în sec. XII o parte
a E. a fost anexată Portugaliei, în timp ce restul regiunii,
smuls arabilor în 1229 de către Alfons IX, a fost anexat
la regatul Castiliei de Ferdinand III. ETA, siglă
pentru Euzkadi Ta Azkatasuna (Ţara Bascilor şi
Libertatea), organizaţie clandestină bască înfiinţată
în 1958 pentru cucerirea independenţei
provinciilor spaniole (v. basci) realizabilă prin continue
acfiuni teroriste şi de gherilă, continuate chiar şi după
acordarea unor largi autonomii din partea autorităţilor
postfranchiste. într-un cadru de tot mai mare izolare
politică, după o perioadă mai flexibilă în cursul anilor
'80 şi în primii ani ai deceniului zece, datorită eficienţei
acţiunilor nucleelor speciale antiterorism ale guvernului,
în 1997 s-a înregistrat o recrudescentă a terorismului,
care a determinat noul guvern al lui J.M. Aznar să
condamne, sub acuzaţia de apologie a crimei, întregul grup
conducător al lui Herri Batasuna, braţul politic al ETA.
575
ETELBERT
Etelbert (n. cea 552-m. 616) rege al Kentului (560-
616). A fost primul suveran anglo-saxon care s-a con-
vertit la creştinism (597), întâmpinând misiunea lui
Augustin de Canterbury trimisă de Grigorc cel Mare.
A publicat primul cod de legi scris din Anglia..
Eteria, societate secretă naţionalistă greacă, iniţial
înfiinţată la Viena în sec. XVIII, mai târziu recreată la
Odesa ( 1814) şi transferată la Istanbul (1818). Condusă
de fraţii Ipsilanti, a organizat insurecţia împotriva
dominanţei otomane în Moreea (1821-1822), care a
marcat începutul războiului de independenţă naţională.
Etiopia, stat în Africa de est. Sup.: l 130 139 km2.
Pop. : 53 384 000 loc. Capit:. Addis Abeba. Limba: amhara.
Relig.: creştină monofizită coptă, musulmană. Vecini:
NE Eritrea, E Djibouti şi Somalia, SE Somalia, S. Kenya,
V şi NV Sudan. Forma de stat: republică democrată
federală.
Stat creştină cu o identitate multimilenară îndelung
păstrată graţie izolării sale, a asistat la colapsul structurii
sale interne în urma integrării sale în politica internaţio-
nală de după cel de al doilea război mondial. Sec. I-X
Regatul Axum ( Aksum), care are un rol important în
comerţul din Marea Roşie; apogeul său (sec. II-I V),
coincide cu cucerirea regatului nubian Meroe,
adoptarea creştinismului monofizit şi crearea
alfabetului etiopian. In sec. VII-V1I1 expansiunea
arabă izolează regatul de lumea externă şi-i
pecetluieşte decăderea. 1140-1270
Dinastia creştină Zague relansează statul etiopian:
Lalibclc (l 190-1225) întemeiază oraşul sfânt Roha şi
este primul care-şi ia titlul imperial de negus neghesti
(„rege al regilor"). 1270-1543
Yekuno Amie (1270-1285) îi detronează pe
cei din dinastia Zagué şi inaugurează dinastia
Salomonizilor, care dă viaţă unui sistem feudal
bazat pe sprijinul bisericii copte şi al şefilor
locali (ras). Un lung război împotriva statelor
musulmane orientale, respinse în cele din urmă
cu ajutorul portughezilor.
1540 începutul pătrunderii în partea de SE a popu-
laţiei nomade kushite Galla. 1755-1855
„Perioada judecătorilor": creşte importanţa politică a
triburilor Galla; independenţa capilor (ras) din Tigré
şi Shoa. 1855-1889
Restaurarea unei puterii imperiale centrale iniţiată
de Theodor II ( 1855-1868) şi continuată de loan
(Yohannes) IV ( 1871 -1889) este împiedicată
de presiunea colonială britanică, franceză şi
italiană.
576
1889-1913
Domnia lui Mcnelik II: este recunoscut iniţial
protectoratul italian (tratatul de la Uccialli, 1889),
dar victoria din primul război italo-etiopian
( 1896) impune recunoaşterea independenţei E.
1928 Printr-o lovitură de stat ras Tafari Makonnen
impune proclamarea sa ca negus, iar mai târziu
( 1930) ca împărat cu numele de Hailé Selassie.
1935-1936
Italia invadează E şi unind Eritrea şi Somalia
italiană constituie Africa Orientală Italiană.
1942 Hailé Selassie este readus pe tron după cuceri-
rea teritoriilor italiene de către Anglia.
1960 După anexarea regiunii Ogaden ( 1955) anexarea
Eritreii la imperiul etiopian declanşează acţiu-
nile de gherilă ale Frontului Popular de Eliberare
a Eritreii.
1974 O lovitură militară condusă de generalul T.
Banti îl detronează pe împărat şi proclamă Re-
publica; „calea etiopiana a socialismului" axată
pe o radicală reformă agrară.
1977-1991
Dictatura colonelului Hailé Mariam Mengistu
în regim de stare de urgenţă, cauzată de gherila
mişcărilor de eliberare din Somalia şi Eritrea.
După un conflict dur cu Somalia pentru supre-
maţie în Ogaden ( 1977-1978) Mengistu instau-
rează un regim autoritar de orientare socialistă
sprijinit de URSS, transformat, zece ani mai
târziu, într-o republică populară cu partid unic.
1984-1987
Situaţia economică internă deosebit de diferită
este agravată de secetă (peste un milion de
morţi).
1991 Retragerea sprijinului sovietic după 1989 şi
succesele militare ale naţionaliştilor din Eritrea,
Tigré şi Oromo provoacă căderea lui Mengistu
care se refugiază în străinătate, în timp ce rebelii
se îndreaptă spre capitala Addis Abeba, unde
constituie un guvern provizoriu format din
reprezentanţi ai tuturor grupurilor de opoziţie.
1993 Secesiunea Eritreii nu duce însă la eliminarea
puternicelor conflicte etnice care ameninţă uni-
tatea ţării, aflate în prada unei crize economice
din ce în ce mai grave.
1995 Intră în vigoare o nouă constituţie care instituie
un stat federal împărţit în 9 regiuni pe baze
etnice prevăzute cu o foarte largă autonomie.
Alegerile c?.re vor urma (primele pluripartnice
din istoria ţării) se vor încheia cu victoria zdro-
bitoare a Frontului Democrat Revoluţionar al
Poporului Etiopian (EPRDF, expresie a com-
ponentei din Tigré). Premierul M. Zenawi de-

vine promotorul unui guvern de coaliţie intcr-etnică
dornic să sprijine concilierea naţională. 1997 PIB
creşte cu 12%, dar reprimarea implacabilă a
mişcărilor „istorice" pe baze etnice din Ogaden şi
din Somalia de către guvernul central provoacă
recrudescenţa terorismului. 1998-1999
în vara lui 1998 izbucneşte un conflict armat cu Eritrea
din cauza unor dispute de graniţă în zona Bedemme;
confruntările sunt reluate în 1999. Etolia, regiune
istorică din NV Greciei, în sec. IV î.Hr. etolienii s-au
unit în Liga etoliană şi au ajuns să domine o mare parte
din Grecia centrală. Supuşi presiunii de către
Macedonia, au fost înfrânţi de Liga aheeană sprijinită
de Filip Macedoneanul (războiul celor două Ligi, 220-
217 î.Hr. ). La început aliată a Romei, iar mai târziu a
Siriei, Liga etoliană a fost silită în 189 î.Hr. să semneze
un tratat de subordonare faţă de Roma şi E. a fost
încorporată în Ahaia.
Etruria, Regalul, regat creat de Napoleon I în Toscana
prin tratatul de la Lunéville ( 1801 ) şi oferit lui Ludovic
de Bourbon, duce de Parma, în 1807 încorporat Franţei,
s-a constituit în mare ducat pentru Elisa Baciocchi,
sora lui Napoleon (1809).
etrusci, veche populaţie din Italia centrală, locuind iniţial
în zona cuprinsă între Arno şi Tibru.
• Înflorirea fi decadenţa puterii etrusce. Civilizaţia
etruscă a fost rod al altoirii unor elemente străine (despre
care nu avem informaţii sigure) pe cultura Villanova
preexistentă. Prin excelenţă de tip orăşenesc, ea s-a
organizat în oraşe-stat (Volterra, Ficsole, Arezzo, Cor-
tona, Perugia, Chiusi, Iodi, Orvieto, Veio, Tarquinia
etc.) conduse de regi şi magistraţi aleşi dintre membrii
castei aristocrate a lucumonilor. O primă etapă de
expansiune (sec. VIIII-VI î.Hr.) i-a adus pe e. în situaţia
de a-şi disputa cu grecii şi cu cartaginezii controlul asu-
pra rutelor comerciale din M. Adriatică şi M. Tireniană
şi de a-şi extinde stăpânirea din câmpia Padului până
în Campania, întemeiind noi centre precum Bologna,
Mentova, Piacenza, Pesaro, Rimini, Ravenna, pe lângă
Roma, pe care tradiţia o considera ca fiind condusă de
regi e. din 616 până în 509 î.Hr. Autonomia Romei şi în
continuare creşterea puterii sale se împletesc cu decă-
derea e., accelerată după înfrângerea suferită la Cumac
în 474 î.Hr. prin acţiunile grecilor din Siracuza. Campa-
nia a fost pierdută la puţin timp după aceasta, în urma
acţiunilor samniţilor, iar, în paralel, galii au năvălit şi s-au
răspândit în câmpia Padului. De la distrugerea oraşului
Veii (395 î.Hr), până în sec. III î.Hr, Roma a pus
stăpânire pe toată Etruria.
• Cultura etruscă. Insuficienţa unor informaţii precise
despre etrusci pleacă de la faptul că limba lor s-a dovedit
a fi greu de interpretat (în ciuda faptului că utilizau un
EUMENE
alfabet de origine greacă) din lipsa unor texte suficient
de lungi, deoarece textele descoperite sunt, în cea mai
mare parte, din inscripţii funerare. Unor preoţi speciali
(haruspici, a căror faimă a rămas încă vie şi în epoca romană)
le era încredinţată sarcina de a prevede viitorul şi de a
înţelege voinţa zeilor observând cu mare atenţie viscerele
animalelor sacrificate şi analizând mai ales ficatul. Im-
portanţa deosebită a cultului morţilor la e. este atestată
de numeroasele necropole şi morminte răspândite peste
tot în Toscana şi Lazio: convinşi că defunctul îşi păs-
trează individualitatea legată de rămăşiţele sale pămân-
teşti, e., au conceput mormântul ca pe o locuinţă subte-
rană, mobilată cu paturi, mese, unelte şi împodobită cu
fresce pline de viaţă.
Eubeea, insulă grecească. Aici au înflorit (sec. V1II-V1I
î.Hr.) oraşele negustoreşti Calcis şi Eretria, care au înte-
meiat colonii în peninsula calcidică, în Sicilia (Naxos)
şi în Magna Graecia (Cumae, Neapole). în 506 E. a
fost supusă de către Atena. După bătălia de la Chero-
ncca (338 î.Hr.) a trecut în stăpânirea macedonenilor şi
în continuare ( 191 î.Hr.) a romanilor. Ocupată de cruciaţi
în 1204, posesiune vencţiană din 1351, în 1470 a fost
supusă dominaţiei Imperiului otoman. Eudes (n.cca
860-La Fere 898), rege al Franţei (888-898). Fiu al
contelui de Paris, Robert I cel Puternic, după
depunerea regelui Carol cel Gros a obţinut coroana
pentru că apărase oraşul de normanzi (885-887). I s-a
opus carolingianul Carol III cel Simplu şi E. a trebuit
să-l recunoască drept succesor (897). Eugen III
(Bernardo Paganelli; m. Tivoli 1153) papă (l 145-
1153). Călugărcistercian, discipol al lui Bernard de
Clairvaux, a fost ales în toiul luptei papale împotriva
senatului de la Roma condus de Arnaldo da Brescia. A
trebuit să se stabilească la Vitcrbo. în 1145 a iniţiat cea
de a II-a cruciadă. S-a întors la Roma, mai întâi cu
ajutorul regelui normand Roger II în 1149-1150 şi mai
târziu definitiv, în 1152.
Eugen IV (Gabriele Condulmer; Veneţia 1383-Roma
1447) papă ( 1431 -1447). în timpul schismei din Occi-
dent i-a urmat lui Martin V. în 1434, a fost silit să
fugă în faţa ostilităţii familiei Colonna, în 1438-1439
a proclamat o uniune temporară a bisericilor din
Răsărit şi din Apus în conciliul de la Ferrara-Florenţa.
întors la Roma, s-a opus antipapei Felix V, ales de
conciliul de la Basel ( 1440), şi-a consolidat puterea şi
cu ajutorul dietei de la Frankfurt din 1446 a iniţiat
soluţionarea schismei, în evident regres la puţin timp
după moartea sa.
Eumene, general grec (Cardia 362-m. 316 î.Hr.). Secre-
tar al lui Filip Macedoneanul şi al lui Alexandru cel
Mare cu sarcina de a ţine jurnalul regal (efemeride), la
moartea lui Alexandru a rămas fidel regentului legitim
Perdicas, luptând împotriva diadohilor. învingându-1
577
EUPATRIZI

pe Crateros în 321 î.Hr., în 317 a fost învins de Antigo-
nos şi condamnat la moarte.
eupatrizi. în Grecia, cei ce aparţineau familiilor din cea
mai veche nobilime de la ţară. în Atena începutului de
sec. VI î.Hr. au păstrat monopolul funcţiilor.înalte,
până când reformele lui Solon au făcut să scadă din
importanta lor.
Euratom, v. Uniunea Europeană. curo, numele
monedei unice din Uniunea Europeană. A fost
adoptat de Consiliul Europei în 1995; şi-au anunţat
aderarea la această monedă iniţial ( 1998) 11 (ari. La
31 .XII. 1998 au fost fixate ratele de schimb definitive
între monedele naţionale şi euro. E. a fost pus în circu-
laţie la l ianuarie 1999. De la l .II. 2002 noua monedă
este fizic în circulaţie, urmând să înlocuiască toate
valutele naţionale din (arile membre, cât şi ECU
(European Currency Unit), unitate monetară conven-
ţională instituită în 1977 în interiorul Comunităţii Euro-
pene şi funcţionând de la intrarea în vigoare în 1979 a
SME (Sistemul monetar european). eurocomunism,
orientare politică adoptată de câteva partide
comuniste din Europa Occidentală. Apărut în iulie
1975 în urma întâlnirilor secretarilor partidelor
italian (E. Berlinguer), spaniol (S. Carrillo) şi francez
(G. Marchais), respingea doctrina supremaţiei sovietice
asupra mişcării comuniste mondiale şi proclama deplina
adeziune la principiile democraţiei. eurodolari, termen
folosit în mod curent pentru a defini valuta SUA
depozitată în băncile europene sau care circulă în
Europa.
EUROPA INTRE 1571 S] 1699

Europa,
continentul european poate fi considerat ca un apendice
peninsular al marelui trup asiatic, întinzându-se spre
Oceanul Atlantic (pe o întindere de l O 519 512 km2 şi
cu o populaţie estimată în 1994 la 701 021 000 de
locuitori), bogată în interiorul ei în zone înconjurate de
Ian(uri muntoase şi de défilée adânci. O asemenea confi-
guraţie geografică a influenţat istoria E. (începând cu
numele, care este cel al unei scmizciţc fcniciene, deci de
origine asiatică, răpită de Zeus şi dusă apoi tocmai înspre
E.), determinând o extremă varietate şi diversitate a
culturilor sale şi a populaţiei ei şi, în acelaşi timp, o vocaţie
a acestora spre deschidere, spre ieşirea din propriile hotare.
• Culturi paleolitice şi influenţe orientale. Deşi cele
mai vechi mărturii artistice europene, dar nu şi cele mai
vechi dovezi arheologice, datează din paleoliticul
superior (Lascaux şi Altamira, cea 15 000 î.Hr), din
motive greu de explicat se constată în mod sigur o
evidentă întârziere din partea Europei în a beneficia de
revoluţia neoliticului (iniţiată în jurul mileniului IX î.Hr.
în Orientul Mijlociu), care a însemnat introducerea
agriculturii şi a creşterii animalelor şi apariţia culturii
orăşeneşti. În jurul anului 4000 î.Hr. civilizaţia neolitică
europeană (pentru care stau mărturie complexe
constituite din mari blocuri de piatră răspândite pretu-
tindeni) nu putea rezista unei comparaţii cu sofisti-
catele civilizaţii din Egipt şi Orientul Mijlociu contem-
porane lor.
• Sosirea indo-europenilor: celfiifi latinii. Influentele
orientale sunt, în schimb, evidente în aşa-numita „cultură
a câmpurilor cu urne" tipică pentru ultima etapă a
mileniului II î.Hr. şi răspândită pe întregul continent.
578
EUROPA
Ea a fost introdusă de primii indo-europeni de origine
iraniană împinşi spre E. de alte migraţiuni. Lor le-au
urmat cei mai evoluaţi dintre celti. Redeşteptarea Occi-
dentului din sec. VIII -1 î.Hr. trebuie legată de evoluţia
celţilor (civilizaţia Halstatt şi La Tene) neam de ţărani
cu o aristocraţie campestrâ, cu meşteşuguri dezvoltate
şi o clasă de oameni specializaţi, conform unor direcţii
de dezvoltare care, în aceeaşi perioadă, atingeau deplină
maturitate la greci şi latini.
• Conştiinţa europeană a grecilor şi a romanilor, în
Grecia clasică (sec. VII-V î.Hr.) s-a dezvoltat o primă
conştiinţă a originalităţii europene, surprinsă în
caracterul liber al instituţiilor sale politice opuse
tiraniilor asiatice şi presupusei lipse totale de civilizaţie
a neamurilor din nord. Totuşi civilizaţia greacă s-a
răspândit pe continent numai datorită capacităţii sale
de a-i influenta pe cuceritorii romani, într-adevăr, Roma
a fost cea care a unit o bună parte din E. dându-i o
durabilă bază culturală şi civică comună: elemente de
bază i-au fost limba latină şi complexa concepţie politico-
administrativă cu privire la res publica, structurată
într-un temeinic ansamblu de norme juridice. •
Invaziile popoarelor germanice şi răspândirea creşti-
nismului, între sec. I şi IV d.Hr. creştinismul s-a răspân-
 acsc Graniţei« Sfântului Imperiu
·"·" Umila expansiunii turc* Τη Europa (1683)
~~| Posesiunile Habsburgllor spanioli
I Posesiunile Habsburgllor austrieci
ΓΌΙ State germane
l l Cuceririi· suedeze Intre 1811 si 1βββ
~~1 Cuceririle Habsburgllor austrieci In 1899

if M P E R\l U L R U S
REGATUL POLCLNIÇI
VarşcvaX
MAREA NEAGRĂ
1 Lorena fi alte feude Imperiale
(din 1668 la Franta)
2 Franche-Comté (din 1678 la
Franta) Avignon (Statul
Papal) Ducatul de Savola
Ducatul de Milano Republica
Genove! Ducatul de Parma
Ducatul de Modena Marele
Ducat al Toscanei
EUROPA
Rădăcinile ideii de Europa între 1700 şi 1800
Şi într-adevăr de atunci {din secolul XVIII] ideea
de Europa, ca o entitate civică fi morala, mai
mult decât geografica, a căpătai viaţă fi a avut
succes. Afa cum am primit-o, această idee este o
elaborare tipică sec. XVIII [...]. Sensibilitatea
europeana este o sensibilitate de netă influenţă
iluministă. Nu înseamnă că epocile ulterioare
n-au adus, şi ele, ceva caracteristic lor in această
sensibilitate. Iar schimbarea fundamentală care
a avut loc in conceptul de Europa datorată ro-
mantismului, a fost cu siguranţă sfârşitul atitu-
dinii polemice faţă de religie fi în special faţă de
Biserica catolică [...]. Romantismul înseamnă,
deci, reevaluare, exaltare a factorului religios în
viaţa omului şi deci, şi în istorie şi în viaţa euro-
peană; el se leagă în acest sens de cea mai veche
tradiţie din sec. XVI, fără însă a avea patosul
propagandistic al acesteia, dar manifestând
aceeaşi sensibilitate faţă de problemele legate
de Dumnezeu şi Biserică. Iar de aici urmează
reevaluarea Evului Mediu f... J. La tradiţia clasică
greco-romană, baza întregului progres de mai târziu
al gândirii europene, la Renaştere, la secolul
lui Ludovic XIV, romantismul adaugă, pe drept
cuvânt, şi Evul Mediu: perioada care a pus o
amprentă creştină de neşters pe chipul Europei,
epoca datorită căreia gândirea şi modul de a
simţi al europenilor nu pot să nu se sprijine pe
baze creştine, pe lângă cele greco-romane [...].
Dar, cine se uită cu atenţie observă că nu este o
schimbare care să altereze fizionomia Europei
aşa cum se formase ea în sec. XVIII [...]. Şi a
rămas de atunci, din sec. XVIII, imaginea despre
Europa ca despre un mare corp civic, din punct
de vedere cultural unul singur (republica
literelor), din punct de vedere politic împărţit,
este adevărat, într-o mulţime de state, dar toate
legate de o permanentă, neîntreruptă împletire
de relaţii, care îşi găseau expresia într-un „drept
public" european şi într-o doctrină a echili-
brului; un corp care avea deprinderi, parti-
cularităţi de viaţă proprii; un corp, în sfârşit,
pe care ştiinţa îl conducea înainte pe drumul
progresului.
FEDERICO CHABOD Istoria ideii de Europa.
ediţie îngrijită de K. Sestan şi A. Saitta,
Laterza,Bari 1964,pg. 161-164.
 1 Graniţele Confederaţiei Germane
1 R. Lombardo-Veneţian
2 Parma
3 Modena
4 Lucea
580
 EUROPA

DATE DIN ISTORIA EUROPEI

65001.Hr.
Răspândirea agriculturii in Grecia şi bazinul
M. Egee.
4000 Apare cultura megalitică. 3200 începuturile
civilizaţiei cicladice. 1600 înflorirea civilizaţiei
miceniene. 1000 Etruscii pătrund în Italia. 753
Data tradiţională a întemeierii Romei. 700 Cultura
Halstatt în Europa centrală. 505 Reforma lui
distene marchează începutul
democraţiei în Atena. 480 Grecia respinge
invazia persană. 450 Cultura celtică La Tene in
Europa centrală şi
apuseană.
331 Alexandru cel Mare îşi extinde imperiul în Asia.
146 Grecia cade sub stăpânire romană. 27. d.Hr.
August proclamă puterea imperială la Roma. 238
Primele invazii ale goţilor. 476 Sfârşitul Imperiului
roman de Apus. 486 Clovis (Chlodovech)
întemeiază regatul francilor. 533 lustinian
reinstaurează puterea imperială în Italia. 680 Bulgarii
invadează Balcanii. 711 Invazia musulmană din
Spania. 732 Prin victoria de la Poitiers francii opresc
expansiunea arabă în Europa.
800 Carol cel Mare este încoronat împărat la Roma.
862 Vikingul Rurik întemeiază Novgorodul. 969
Anglo-saxonii unifică Anglia. 1016 începe dominaţia
daneză asupra nordului Europei. 1054 Marea schismă
religioasă. 1066 Cucerirea de către normanzi a
Angliei. 1073 Grigore VII iniţiază disputa dintre
imperiu şi
papalitate.
1096 începe prima cruciadă. 1140 Colonizarea
germană a teritoriilor slave. 1215 Regele Angliei loan
Fără de Ţară este constrâns
să promulge Magna Charta. 1241 Invazia
mongolă care ajunge până în Boemia. 1291
Naşterea Confederaţiei Helvetice. 1337 începutul
Războiului de o sută de ani dintre Franţa
şi Anglia.
1348 Marea epidemie de ciumă depopulează
Europa. 1389 Otomanii deţin controlul definitiv în
Balcani. 1410 Polonezii opresc expansiunea
cavalerilor teutoni. 1453 Sfârşitul Războiului de o
sută de ani cu redeşteptarea naţională a Franţei.
Cucerirea Constan-tinopolului de către turci. 1492
începutul reconquistei spaniole. 1521 M. Luther
începe Reforma protestantă. 1545 Conciliul din
Trento deschide drum liber Contrareformei catolice.
1598 Edictul din Nantes pune capăt războaielor reli-
gioase din Franţa.
1609 Se constituie Republica Provinciilor Unite.
1618-1648
Războiul de treizeci de ani. Pacea din Westfalia pune
capăt conflictelor religioase din Europa. 1642-1649
Prima revoluţie engleză. 1667 Ludovic XIV
afirmă puterea Franţei în Europa.
1709 Invingându-i pe suedezi la Poltava, Rusia se
afirmă ca o mare putere.
1763 Prima victorie în războiul de şapte ani; Anglia
se impune drept cea mai mare putere colonială.
1789 Izbucneşte Revoluţia franceză.
1804 împăratul Napoleon afirmă hegemonia fran-
ceză în Europa.
1815 Congresul de la Viena şi începutul Restauraţiei.
1830 în Franţa revoluţia din iulie impune un regim
liberal. Independenţa Belgiei.
1848 Revoluţie liberală şi naţională în multe părţi ale
Europei.
1861 Constituirea Regatului Italiei.
1870 Războiul franco-prusac şi proclamarea Impe-
riului German.
1914-1918
Primul război mondial.
1917 Revoluţia rusă.
1919 Pacea de la Versailles şi constituirea Societăţii
Naţiunilor.
1925 Tratatele de la Locarno şi începutul destinderii
europene.
1933 Hitler ajunge la putere în Germania.
1936-1939
Războiul civil spaniol.
1939-1945
Al doilea război mondial.
1947 împărţirea în blocuri a Europei între regimurile
comuniste şi democraţiile occidentale. Diviza-
rea Germaniei.
1956 Destalinizarea în URSS. Revolta ungară împo
triva regimului comunist.
1957 Este înfiinţată Piaţa Comună Europeană.
1962 la sfârşit decolonizarea franceză şi britanică.
1967 Regimul coloneilor în Grecia.
1967 Contestaţia studenţească. Reprimarea .Primă-
verii de la Praga" de către sovietici.
1975 Reinstaurarea democraţiei în Portugalia, Grecia
şi Spania.
1979 Primele alegeri politice europene. 1982
Criza eurorachetelor. 1985 Gorbaciov iniţiază
perestroïka în URSS.
1989 Căderea zidului Berlinului şi a regimurilor comu-
niste în Europa de Est.
1989 Unificarea Germaniei.
1990 Prăbuşirea regimului sovietic şi dezmembrarea
URSS. Dezmembrarea Iugoslaviei şi războiul
dintre republicile iugoslave.
1993 Cehoslovacia se separă în două state indepen-
dente; CEE se transformă în Uniunea Europeană.
1994 Conferinţa cu privire la securitate şi cooperare
europeană devine organizaţie permanentă
(OSCE).
1995 Acordurile de pace în Bosnia-Herţegovina.
1997 Polonia, Ungaria şi Republica Cehă sunt admise
în NATO.
1998 Acorduri de pace în Ulster. Conflictul din Kosovo
dintre sârbi şi autonomiştii albanezi.
1999 Este stabilită paritatea dintre euro (eu circulaţie
efectivă din 1 ianuarie 2002) şi monedele ţărilor
aderente (11).
581
EUROPA
dit în Imperiul roman până când a devenit, o dată cu Constantin, religia privilegiată şi, prin aceasta, element cultural
caracterizam, tocmai în timp ce tradiţionala structură instituţională romană se prăbuşea sub presiunea invaziilor
germanice. Diferitele regate barbare între care a fost împărţită E. timp de patru secole s-au caracterizat iniţial prin altoirea
unor elemente originale pe structură juridică şi religioasă anterioară. Cu mare greutate şi în mod treptat creştinismul şi-a
regăsit structuri comune în feudalism şi în monahismul de tip ere-
582
mitic, în timp ce se adânceau din ce în ce mai mult diferentele religioase şi culturale dintre Occident şi Imperiul
bizantin.
• Europa carolingiană. Spre a confirma o asemenea diferenţiere, în sec. VIII şi IX zona centrală şi occidentală a E. a
încercat, sub hegemonia francilor lui Carol cel Mare, să pună în aplicare un nou proces de unificare (Renovalio imperii) care
a apărat-o în faţa înaintării musulmanilor în Spania şi a popoarelor slave şi saxone în nord-est. Renaşterea carolingiană a
marcat unirea
EUROPA

ClpruX^J
k- (M.Brit.)
LIBA
definitivă dintre moştenirea romano-latina şi cea ger-
manică într-o originală sinteză, cea a „creştinătăţii
occidentale", concepţie destinată să supravieţuiască
după dezmembrarea, destul de rapidă, a eşafodajului
politic carolingian. Realitatea imperiului a fost într-ade-
văr curând restrânsă doar la aria germanică, în timp ce
marea schismă religioasă din 1054 a făcut ca separarea
celor două arii, până atunci considerate mereu ca fiind
complementare, să devină definitivă şi permanentă.
Noi invazii şi puternice presiuni din partea popoarelor
migratoare au introdus în timpul Europei factori înnoi-
tori destinaţi să lase urme durabile: de la cea a arabilor
(sarazinilor) pe coastele mediteraneene, la cea vikingi-
lor-normanzi în Anglia şi Franţa şi a ungurilor în
Balcani.
• „ Christinitas " universală şi criza sa. Structura uni-
versală a unităţii creştine a Occidentului a ţinut piept,
în faţa apariţiei unor entităţi politice diferite, puternicelor
dispute teologice din viaţa creştină, mişcărilor pentru
reînnoirea Bisericii şi tensiunii dintre cele două puteri
(temporală şi spirituală) din interiorul christianitas
însăşi. Lupta pentru învestitură dintre papalitate şi
imperiu a fost expresia cea mai înaltă a manifestărilor
acestei tensiuni, dar a dus la un asemenea echilibru încât
să poată susţine etapa de dezvoltare din Evul Mediu
târziu (sec. XII-XIV), în care s-au împletit renaşterea
demografică şi economică, avântul dorinţei de expan-
siune legată de începuturile reconquistei din Spania şi
de cruciade, marile experienţe intelectuale ale filosofici
scolastice şi ale universităţilor care tocmai apăreau,
cizelarea treptată a obiceiurilor (cavaleria, dragostea
specifică vieţii de curte, civilizaţia urbană), între timp
sistemul privilegiilor feudale a determinat apariţia po-
tentaţilor locali, care au dat naştere la puternice dinastii
dornice să se elibereze de sub tutela împăratului sau a
papei. Afirmarea acestor experienţe a deschis calea unei
perioade de războaie endemice (războiul franco-englez
de o sută de ani 1337-1453) într-un cadru agravat de
mari perioade de foamete şi epidemii în sec. XIV.
• începuturile Europei statelor. Monarhia franceză şi
engleză au fost primele două din cele mai complete
experimente de afirmare deplină a principiului con-
form căruia „regele este împărat în regatul său". Pe
drumul monarhiei unitare au pornit şi Spania, Portugalia,
Polonia, Ungaria şi regatele scandinave, în timp ce în
Germania şi Italia sistemul privilegiilor de tip feudal
sau de tip signoria a rezistat încă mult timp. Emanci-
parea de sub tutela tradiţionalelor puteri universale şi
crearea unor domenii teritoriale permanente a fost rodul
consolidării instituţiilor monarhice structurate în jurul
suveranului şi a curţii sale. Procesul a fost întărit de
criza papalităţii (captivitatea de la Avignon şi marea
schismă a Occidentului) şi de primele deficienţe ale
unităţii şi stabilităţii doctrinare a Bisericii prin răspân-
direa ereziilor şi a mişcărilor reformatoare cu puternice
caracteristici naţionale. În ultimii ani ai sec. XV, o dată
cu începutul marii expansiuni în afara continentului
(expresie a vitalităţii noilor subiecţi naţionali precum
monarhiile iberice), E. găsea premisele pentru a-şi exer-
cita capacitatea de dominaţie mondială.
• Reforma şi luptele pentru hegemonia europeană. O
dată cu eşuarea încercării de a-şi impune hegemonia pe
întregul continent, întreprinsă de Carol V în prima
583
EUROPA LUROPA

V;
I. Sicilia Λ

584 MALTA
O Valletta

EUROPA
jumătate a sec. XVI, s-a dovedit a fi anacronică orice
viziune care tindea să ducă la unitate realitatea euro-
peană deosebit de pestriţă, în planul concepţiei despre
om, umanismul şi raţionalismul renascentist au conso-
lidat în mod substanţial în E. spiritul particularismului
şi al individualismului. O cotitură radicală a fost marcată
prin ruptura unităţii religioase a continentului ca urmare a
Reformei protestante. La început a părut imposibil să
se găsească o posibilitate de convieţuire paşnică intre
noile confesiuni apărute şi catolicism: E. a fost
însângerată, timp de peste un secol, de războaie sânge-
roase (până la pacea din Westfalia din 1648), care pe
de o parte au dus la o întărire viitoare a statelor naţionale,
iar pe de altă parte, au făcut loc concepţiei, tipic europene,
a unei distincţii dintre stat şi religie în favoarea toleranţei
şi a convieţuirii paşnice între cetăţenii de confesiuni
religioase diferite, între timp Spania şi-a cucerit dreptul
de control asupra continentului sud-american, în timp
ce Portugalia a obţinut monopolul comerţului pe rutele
spre India ocolind Africa. Dar E. trebuia in continuare
să se ferească de ameninţarea otomană, care ieşise din
Balcani şi ajunsese până la porţile Vienei. Noi forme de
echilibru au apărut în sec. XVII, o dată cu deplasarea
înspre nord a axei puterii economice europene: din Me-
diterana şi din Peninsula Iberică, căile comerciale s-au
mutat în Atlantic, favorizând Ţările de Jos, Franţa şi
Anglia. Luptele pentru hegemonie dintre statele euro-
pene au continuat, intr-un cadru de acum însă dominat
de un remarcabil echilibru intre forţele aflate în luptă.
• Cosmopolitism si epoca revoluţiilor, in sec. XVIII,
secolul „luminilor", modelul cultural francez a avut o
mare influenţă asupra conştiinţelor europene, promo-
vând valorile cosmopolitismului şi ale toleranţei, în
acelaşi timp, avântul transformării industriale iniţiat în
Marea Britanie în anii 1770 a consolidat hegemonia teh-
nică a E. asupra restului lumii. Revoluţia franceză a dus
la confruntarea decisivă dintre vechiul regim, nobiliar şi
absolutist şi noile ideii de liberate, egalitate şi fraternitate.
Pe urmele revoluţiei, „marea naţiune" franceză a exportat,
in vârful baionetelor armatelor lui Napoleon, noua
orânduire burgheză aproape pe întregul continent, în
ciuda tenacei opoziţii a Marii Britanii şi a afirmării, pline
de mândrie, a originalităţii spaniole, ruse şi germanice.
• Restauraţie, liberalism si naţionalitate. Restauraţia
din 1815 a adus din nou în culmea puterii E. suveranilor
şi a puterilor tradiţionale reunite pentru prima dată într-un
„concert european", dar rămânea deschis conflictul
dintre legitimism şi principiile liberale şi naţionale. Revo-
luţia, care în 1848 a cuprins o bună parte a E., a eşuat
în obiectivele ei democratice, dar avântul burgheziei
transforma jumătatea occidentală a E. în pământul
liberalismului şi al drepturilor naţiunilor. E. romantică
a libertăţilor şi a naţiunilor independente părea să pro-
586
mită deschiderea unei etape de colaborare între popoare
(aşa cum prevedeau G. Mazzini, C.H. Saint-Simion,
Ph. Bûchez), dar războiul franco-prusac din 1870 a
pus în evidenţă o E. a puterilor militare şi a conflictelor
naţionaliste, hotărâtă să transfere întrecerea pentru hege-
monie din interiorul ei la restul globului pământesc,
într-o cursă pentru extindere şi control colonial şi impe-
rialist asupra celorlalte continente. „La belle époque" a
marcat astfel apogeul supremaţiei europene, dar politica
din ce în ce mai agresivă şi militarista a sfârşit prin a
precipita E. într-un conflict de proporţii incontrolabile,
aprins de pulberăria balcanică unde agonia Imperiului
otoman lăsa loc liber pentru numeroasele nationalisme
locale agresive şi conflictului dintre împăratul austriac
şi cel rus.
• Sfârşitul supremaţiei europene. Primul război
mondial (1914-1918), război european total, a marcat
nu numai eşecul echilibrului european, dar şi declinul
supremaţiei europene în lume. Anul 1917 a marcat
punctul de cotitură radicală prin intrarea în război a
SUA (care a devenit prima putere financiară şi militară
din lume) şi începutul revoluţiei sovietice, destinată să
afirme la porţile E. experienţa unui imens stat socialist.
Războiul a dus la căderea a trei mari imperii autocrate
şi multinaţionale (Rusia ţaristă. Imperiul habsburgic şi
Imperiul otoman) şi afirmarea, în aparenţă definitivă, a
unei E. a naţiunilor conduse de guverne democrate. Dar
războiul a lăsat în urma sa o grea moştenire, plină de
ranchiună şi conflicte, care au fost agravate de tratatele
de pace cu caracter punitiv impuse de către puterile
învingătoare. Marea criză economică din 1929 a provo-
cat închistarea statelor în spaţii naţionale apărate. Veni-
rea la putere a formaţiunilor politice autoritare şi fas-
ciste în Italia şi Germania a creat premisele unui nou
conflict militar, care între 1939 şi 1945 a implicat pla-
nurile lui Hitler de hegemonie a Germaniei în E., dar în
acelaşi timp a dat şi lovitura definitivă eurocentrismului
şi dorinţei de supremaţie europeană asupra lumii. •
Dezvoltarea economică si tendinţele de unificare. Unul
din rezultatele celui de al doilea război mondial a fost
împărţirea E. în zone de influenţă între cele două „super-
puteri", SUA şi URSS şi conflictul Războiului rece:
„cortina de fier" s-a lăsat pentru a separa tabăra demo-
craţiilor occidentale de cea a regimurilor socialiste din
E. Răsăriteană. Puterile coloniale europene se vedeau
deocamdată înlăturate de procesul de decolonizare care
le-a privat, în răstimp de două decenii, de imperiile lor.
Din aceste dificultăţi a luat naştere forţa de a încerca noi
forme de integrare europeană, prin crearea primelor
instituţii supranationale, chiar dacă limitate doar la dimen-
siunea economică (v. Uniunea Europeană) şi la cele şase
ţări ale E. „carolingiene", şi extinse abia în anii '70 la
Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia. E.
EUROPEISM
Occidentală a cunoscut astfel o perioadă de expansiune
economică fără precedent, care a plasat-o pe poziţii
tehnologic« şi de producţie asemănătoare cu cele ale SUA.
E. Răsăriteană, supusă dominaţiei imperiului sovietic, a
cunoscut la sfârşitul anilor '80 o rapidă evoluţie care a
dus în 1989 la prăbuşirea regimurilor comuniste, iar în
1991 chiar la dezmembrarea URSS, o dată cu începutul
unei etape de democratizare plină de convulsii într-un
cadru de mare dificultăţi economice. Criza comunismului,
dacă pe de o parte a permis reunificarca Germaniei şi a
creat premisele pentru participarea statelor din E. de
Est la un dialog comun european, pe de altă parte a
deschis o etapă de instabilitate politică o dată cu tendin-
ţele de dezintegrare şi ale naţionalismelor, degenerate în
războiul dintre republicile fostei Iugoslavii, cu masacrele
din Bosnia, în acelaşi timp, E. Occidentală, care a devenit
din ce în ce mai evident punctul de referinţă pentru toate
statele, s-a aflat într-un echilibru precar între
aprofundarea propriilor structuri integrate (tratatul de
la Maastricht şi naşterea Uniunii Europene, 1993),
lărgirea prin noi membri (fie în UE însăşi, fie în Consiliul
Europei sau în OSCE, deschisă spre statele asiatice ex-
sovietice) şi dificultăţi de a administra o politică
economică comună şi mai ales o politică externă şi de
securitate univocă. Prin aderarea la tratatul de la
Amsterdam (1997), cele 15 (ari din UE au stabilit obliga-
ţiile şi drepturile cetăţenilor, în vederea realizării unei
complementarităţi economice devenite problematice în
urma crizelor internaţionale. După succesele stângii în
Italia, Franţa, Marea Britanic, şi în Germania a venit la
putere un guvern de stânga, social-democraţi şi verzi.
Această configuraţie politică a influenţat primii paşi în
adoptarea monedei unice, euro.
Bibliografi«: F. Chabod, Storia dell'idea d'Europa,
Laterza, Bari 1961; J. B. Duroselle, Storia dell'Europa,
tr. it., Bompiani, Milano 1990. Vezi $i: absolutism;
Balcani; Baltică, M.; barbari; catolicism; celti; o sută
de ani, Războiul de; colonialism; comunism;
creştinism; cruciade; decolonizare; democraţie;
democraţie creştină; democraţii populare; diplomaţie;
emigraţie; epidemie; eurocomunism; eurora-chete;
europeism; fascism; feudalism; germani; Grecia
(antică); iluminism; imperialism; învestitură, lupta
pentru; liberalism; Mediterană, M.; mondiale,
războaie; naţionalism; national-socialism; naţiune;
normanzi; Occident şi Orient; otoman, Imperiul;
populaţie; Războiul rece; reconquista; religioase, răz-
boaie; Restauraţie; Reformă; Renaştere; revoluţie
industrială; Roma; Sfântul Imperiu Roman; slavi;
socialism; Societatea Naţiunilor; treizeci de ani,
Războiul de; umanism; Versailles, tratatele de la;
Uniunea Europeană; Westfalia, pacea din; vikingi.
europeism, mişcare de idei şi politică care-şi propune
integrarea statelor şi popoarelor europene într-o mai
largă organizare supranaţională.
• Apariţia europeismului. In cursul epocii moderne
intelectualii şi oamenii de stat au visat în repetate rânduri
să refacă unitatea continentului european, în special în
sec. XIX, filosofi şi scriitori romantici precum F.
Schlegel şi Novalis şi politicieni precum G. Mazzini şi
C. H. Saint-Simon. E. ca mişcare ia naştere, însă, după
primul război mondial şi primele proiecte concrete au
fost realizate după cel de-al doilea război mondial:
mobilul principal al e. a fost constatarea crizei Europei
şi conştiinţa sfârşitului hegemoniei sale politice, econo-
mice şi culturale.
• Mişcări europeiste. Prima mişcare europeista,
înfiinţată la Viena în 1923 de contele R. Coudenhove
Kalergi, a fost Uniunea Paneuropeană. Primul proiect
de unitate europeană, în care se vorbea şi despre o „piaţă
comună", a fost prezentat în 1929-1930 de ministrul
de externe francez A. Briand. La 27. VIII. 1943 ia naştere
la Milano Mişcarea Federalistă Europeană, care, îm-
preună cu alte 27 mişcări, a dat viaţă în 1946-1947 Uniunii
europene a federal iştilor (Union Européenne des
Fédéralistes), in 1947 liderul conservator W. Churchill
a creat la Londra Mişcarea Europa Unită (United Europe
Movement). Aceasta şi alte mişcări au ţinut un congres
la Haga, între 7 şi 10. V1948; în octombrie a luat naştere
Mişcarea Europeană, având drept preşedinţi onorifici
oamenii de stat precum W. Churchill, L. Blum, P. H.
Spaak şi A. De Gasperi.
• Federalism şi functionalist». Federaliştii susţineau
necesitatea unui transfer al suveranităţii politice a state-
lor naţionale spre un adevărat stat supranational. Diferită
ca metodă, dar nu în ceea ce priveşte scopurile ultime,
era calea „funcţionalistă" propusă de francezul J.
Monnet, conform căreia unificarea economică (în etapa
iniţială realizată doar în unele sectoare), ar fi trebuit să
preceadă şi să netezească drumul spre unificarea
politică, întrucâtva mai diferit era e. oamenilor de stat ca
W. Churchill, A. de Gasperi, R. Schuman şi K. Adenauer,
conceput în termeni mai tradiţionali, ca o modalitate de
întărire a colaborării între statele europene şi a
rezistenţei lor în faţa ameninţări i sovietice, dar mai ales
pentru a păstra identitatea şi rolul autonom al Europei
între cele două superputeri. E. s-a împletit deci cu
Războiul rece şi i-a suportat loviturile, chiar şi în etapa
în care luau naştere primele realizări instituţionale (v.
Uniunea Europeană). Eşecul proiectului de a provoca
un salt calitativ politic prin CED şi prin convocarea
unei Adunări constituante europene a stopat entuzias-
587
EURORACHUTE
mul mişcărilor europeiste faţă de instituţiile suprana-
tionale „fondamentaliste". Concepţia avansată de preşe-
dintele francez Ch. de Gaulle cu privire la o „Europă a
patriilor" fără delegări ale suveranităţilor naţionale în
organisme supranationale, a încetinit dezvoltarea e. în
ciuda constituirii MEC (1957). • Progresele recente
ale europeismului. Dezvoltarea CEE începând din
anii '70 a cunoscut un puternic impuls şi datorită
relansării e. care a găsit teren fertil în alegerea directă a
parlamentului european din 1979 şi în hotărârea de a
dezvolta ulterior uniunea politică a Comunităţii
Europene, confirmată de tratatul de la Maastrich (
1991 ) prin crearea Uniunii Europene ( 1993) şi
introducerea monedei euro.
Bibliografìe: B. Olivi, L'Europa difficile. Storia polìtica
della Comunità Europea, II Mulino, Bologna 1993.
eurorachete, definiţie curentă dată rachetelor nucleare,
cu rază lungă de acţiune destinate spre a fi folosite în
Europa. Modernizarea celor sovietice (SS 20) în 1979
a determinat NATO să amplaseze 572 c. de concepţie
nouă în Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia şi
Italia. După polemici aprinse, primele e. au fost instalate
în 1983, dar în 1987 un acord SUA-URSS a stabilit
eliminarea lor de ambele părţi. Eusebiu din Cezareea,
istoric şi ecleziast grec (Palestina cea. 260-340).
Episcop în Cezareea în 314, deşi a aderat la hotărârile
conciliului de la Niceea, a fost un moderat susţinător
al lui Arie, a cărui viaţă a şi po-vestit-o. Opera sa cea
mai importantă este Istoria Ecleziastică, de la
începuturi şi până în 324.
Eutichie, preot grec (n. 378-m. 154). A susţinut că in
Cristos există o singură natură, cea divină, teorie care a
inaugurat erezia monofizită (v. monofizism).
Eutropius, Flavius, istoric latin (a doua jumătate a
sec. IV). Din ordinul împăratului Valens a redactat „Com-
pendiu istoric de la întemeierea Romei, în l O cărţi, de la
originile oraşului până la 364. Simplă şi lipsită de
pretenţii literare, opera este de apreciat pentru spiritul
de imparţialitate al autorului. evanghelist!, credincioşi
ai bisericilor reformate, în special luterani, în ţările
anglo-saxone termenul defineşte grupurile religioase
legate de metodisti şi baptişti, în Germania Biserica
evanghelică a fost întemeiată ( 1822) de către Frederic
Wilhelm III în încercarea de a reunifica bisericile
reformate şi a fost puternic contestată de către calvinisti,
în SUA Biserica evanghelică a fost înfiinţată de pastorul
metodist J. Albright ( 1759-1808); din viitoarea unire a
Bisericii evanghelice cu Fraţii uniţi întru Cristos (
1946) a luat naştere Biserica fraţilor evanghelici uniţi.
Biserica evanghelică reformată s-a marcat prin
reunirea luteranilor germani rezidenţi în SUA. Evola,
Giulio, zis Julius, filosof şi pictor italian (Roma 1898-
1974). A fost exponentul curentului artistic dadaist italian,
a făcut studii filosofice şi ezoterice, în Sinteză a
doctrinei despre rase ( 1941 ) a introdus conceptul de „rasă
a spiritului" (opus rasei antropologice biologice), pentru
a da o bază teoretică conceptului de „om nou italian" visat
de Mussolini, în perioada de după al doilea război mondial
a fost reconsiderat de mişcările neofasciste, ca unul dintre
cei mai mari teoreticieni ai extremei drepte europene.
evrei,
populaţie semitică compusa dintr-un grup de triburi
nomade care la începutul mileniului II î.Hr. şi-au lăsat
locurile de baştină din Mesopotamia şi au emigrat în
etape succesive spre Siria şi Palestina (ţara Canaan),
iar de acolo în Egipt, unde au ajuns în sec. XVIII în
epoca invaziei hicsoşilor. Când în sec. XVI aceştia au
fost alungaţi, e. pe care egiptenii nu-i iubeau pentru că
erau străini, datorită unei presupuse complicităţi cu
vechii invadatori şi din cauza monoteismului rigid pe
care-1 practicau şi în baza căruia susţineau superioritatea
Dumnezeului lui Avraam (Yahve) asupra tuturor celor-
lalte divinităţi (v. ebraism), au fost supuşi unor dure
persecuţii. O nouă emigraţie, datând de la jumătatea
sec. XIII şi pe care tradiţia biblică o doreşte condusă de
către Moise, a făcut ca populaţia ebraică să iasă din
Egipt (exodul) şi să se stabilească în Palestina în urma
unui lent şi controversat proces de aşezare (perioada
judecătorilor) care s-a prelungit pe o perioadă de mai
bine de două secole.
588
• Monarhia. După ce au pus stăpânire pe acel teritoriu
considerat drept Pământul făgăduit părinţilor de către
Dumnezeu, în jurul anului 1000 î.Hr., cele douăsprezece
triburi iniţiale s-au unit între ele, dând naştere unui
regim monarhic consolidat şi dus pe culmile puterii de
către cel de-al doilea suveran al său, David (începutul
sec. X î.Hr), care i-a învins pe filisteni şi pe aramei şi a
stabilit capitala regatului la Ierusalim. Fiul său, Solomon,
(cea. 961-922 î.Hr.) a întărit caracterul teocratic al
stăpânirii, care şi-a avut centrul în templul construit
din porunca lui la Ierusalim. La moartea lui Solomon, o
revoltă a triburilor din nord a dus la împărţirea ţării in
două state: regatul lui Iuda în sud, rămas fidel urmaşilor
lui Solomon şi regatul lui Israel, în nord, care a ieşit de
sub stăpânirea lor şi şi-a stabilit propria capitală în oraşul
Samaria. Imixtiunile puternice dintre religia tradiţională şi
politeismul popoarelor învecinate au constituit de-a
lungul timpului cauza numeroaselor intervenţii ale pro-
feţilor împotriva deteriorării obiceiurilor şi a credinţei,
considerate cauză şi a decadenţei politice a naţiunii ebraice.
EVREI
/. Ζ/Λ/ de Apus (denumit şi

al „Plângerii"),singundcare
a mai rămas din vechiul
Templu din Ierusalim. 2. Inte-
riorul unei sinagogi europene
din sec. XVIII. 3. Ghetoul
vechi delà Veneţia. 4.
Germanii fac o razie in
ghetoul din Varşovia în
timpul celui de al doilea
război mondial. 5. David Ben
Gurion proclamă naşterea
statutului Israel (i 948).
589
EVREI

(ικ. ΧΜ 1,Mr.)
Gran«· regalului Iul D«vW
şl Solomon («221 Hr.)
ul tore«
(92722 l.Hr.)
• Decadenţă ţi eri'/. Slăbirea puterii provocată de separare
a dus la decăderea ambelor state: regatul lui Israel a fost
cucerit de către asirieni în 772, iar regatul lui Iuda a fost
cucerit în 587 î.Hr, de către regele babilonian Nabuco-
donosor, care, după ce a distrus Ierusalimul, a deportat
în Mesopotamia o foarte mare parte a populaţiei ebraice
(captivitatea babiloniană). Exilul a luat sfârşit când
regele Persici, Cyrus II, le-a permis e. să se reîntoarcă
în (ara lor (538 î.Hr). Încă despărţiţi si conduşi de fapt
de autorităţile religioase, e. nu şi-au mai recăpătat inde-
pendenţa politică şi au rămas în continuare supuşi perşi-
lor şi macedonenilor, pentru a fi mai târziu implicaţi în
conflicte dintre Seleucizi şi Ptolemei, care au dus o
marc parte din e. in oraşul Alexandria, unde s-au stabilit
definitiv. Persecuţiile religioase instituite de Antiochos
IV Epiphanes (175-164 î.Hr.) au provocat revolta
Maccabeilor, iar în 141 e. au obţinut recunoaşterea auto-
nomiei lor, sub dinastia Hasmoneilor. Persistenţa unor
diviziuni interne în partidele religioase (saduchei, farisei,
esenieni) a permis amestecul Romei, care şi-a impus
protectoratul (63 î.Hr.). Roma a tolerat o anumită
autonomie a evreilor, dar în faţa rezistenţei religioase şi
naţionale susţinute de către zeloţi a intervenit în forţă,
cu armata: în 70 d.Hr. Titus a distrus templul, în timp
ce în urma unei noi tentative de revoltă în 135 Ierusa-
limul a fost ras de pe faţa pământului. • Diaspora.
Interdicţia de a mai locui în Palestina impusă de către
romani e. a marcat începutul diaspora, împrăştierea
populaţiei ebraice în întreaga lume antică,
590
având sinagoga („loc de reuniri") drept unic punct al
unei ideale unităţi naţionale şi al continuităţii cu tradiţia
trecutului. Numeroşi exilaţi s-au adăpostit în Babilon,
unde în jurul anului 500 s-a definitivat redactarea
Talmudului (culegere de norme doctrinare şi juridice
ale rabinilor), iar de aici s-au îndreptat spre Persia şi în
regiunile armeano-caucaziene; în interiorul imperiului
multe comunităţi s-au stabilit în schimb în Asia Mică şi
în Balcani, dar mai ales în N Africii, iar de aici în Spania,
în cursul sec. V-VI legi emanate de împăraţii creştini
(Constantin, Theodosius, lustinian) i-au privat de o parte
din drepturile civile şi politice pe e., care au cunoscut o
situaţie sensibil îmbunătăţită sub dominaţia arabă. •
Evreii în epoca medievală şi modernă, în Europa
creştină e. au făcut obiectul unor prejudecăţi ca presu-
pus popor „deicid" şi al unor discriminări sociale şi
politice (interdicţia de a avea pământ şi de a face parte
din bresle i-a împins pe mulţi e. spre activitatea finan-
ciară şi împrumutul cu dobândă, interzis creştinilor, de
unde a luat naştere acuzaţia tradiţională de camătă).
Intoleranţa faţă de evrei s-a accentuat în vremea crucia-
delor (sec. XI-XIH), prin numeroase masacrări, şi a
dus la izolarea instituţionalizată a e. în interiorul oraşe-
lor, în ghetouri amenajate în mod special (instituită în
1215, d· către Conciliul IV de la Lateran). A urmat un
lung şir de persecuţii şi expulzări (Anglia 1290; Ger-
mania 1347-1354; Franţa 1306 şi 1394); deosebit de
dură s-a dovedit acţiunea de persecutare întreprinsă de
Inchiziţia spaniolă, care a culminat cu alungarea din
Spania în 1492, extinsă şi (1496) la evreii convertiţi
(marani). Evreii expulzaţi din Spania (sefarzi) s-au sta-
bilit în special în Olanda, Turcia, N Africii, Italia şi
Balcani, în timp ce aceia care fugiseră din Germania
(aşkenazi) şi-au găsit refugiu mai ales in Polonia, Rusia
şi Ungaria, unde s-au concentrat cele mai numeroase
minorităţi ebraice din Europa. Răspândirea iluminis-
mului în sec. XVIII şi mai târziu Revoluţia franceză au
dus la eliminarea ghetourilor şi a discriminărilor juridice
împotriva e., care au putut astfel să se integreze ca atare în
diferite naţiuni, chiar dacă se mai menţine un antisemitism
destul de puternic (v.) rasial şi social. O excepţie a
constituit-o Rusia, unde comunităţile evreieşti, supuse
unor persecuţii din cale afară de aspre (v. pogrom) în
sec. XVn (cazacii au masacrat peste 100 000 e. în Ucraina),
şi de asemeni în sec. XIX, când au făcut obiectul a
numeroase pogromuri puse la cale chiar de către autorităţi,
au început să furnizeze puternice fluxuri de migraţie spre
SUA mai întâi, şi apoi spre Palestina, guvernată de englezi,
în funcţie de orientările sionismului (v.). Exterminarea
sistematică a e. din Europa realizată de regimul nazist (v.
holocaust) a jucat un rol important în decizia adoptată de
ONU (1947) de a reda naţiunii ebraice un loc al său,
contribuind în 1948 la constituirea statului Israel.
EXCHEQUER (EŞICHIER)
Bibliografie: M. Noth, Storia d'Israele, Paideia, Brescia 1975. ludeea; iudeocreştini; Inchiziţie; Israel; judecători; lagăr;
Vezi fi'· antisemitism; aşkcnazi; Biblia; canaaneeni: marani; Palestina; pogrom; profeti; saduchei; Samaria;
diaspora; ebraism; esenieni; farisei; ghetou; holocaust; sefarzi; sionism; Torà; zeloţi.
Evul Mediu, termen cu care istoriografia occidentală
indică perioada cuprinsă între Antichitate şi epoca
modernă.
• Naşterea conceptului de Ev Mediu. Această perio-
dizare a derivat din convingerea, proprie umaniştilor
italieni din sec. XV, că o lungă perioadă de barbarie îi
separă de Antichitatea greacă şi latină. Primul care a
numit-o „perioadă de mijloc" a fost în 1469G.A. Bussi,
utilizând expresia media tempestas. în mod analog, la
autorii de la jumătatea sec. XVI se regăsesc expresii ca
media aetas, media tempera, media antiquilas. în 1604
M. Goldast a vorbit despre medium aevum, în timp ce
în Remains a englezului W. Camden (1605) se poate
citi expresia middle ages. Diversitatea punctelor de
vedere ale şcolilor istoriografice tinde să aşeze începutul
E.M. în jurul lui 400 şi sfârşitul la 1490. De această
poziţie se diferenţiază soluţiile propuse de H. Pirenne,
care mută începutul E.M. în perioada de ruptură a
unităţii mediteraneene ca urmare a expansiunii arabe
(sec. VIII), şi de istoricii francezi de la „Annales" care
îi amână sfârşitul în 1750, momentul avântului revoluţiei
industriale, considerate adevărata răscruce a condiţiilor
umanităţii faţă de lungul E.M. preindustrial.
• Interpretările Evului Mediu, în concepţia umanistă
asupra E.M. este implicită o judecată negativă care a
exercitat o influenţă puternică asupra istoriografiei şi a
opiniei comune. Prejudecata antimedievală a animat şi
Reforma protestantă şi revoluţia ştiinţifică a sec. XVII.
Mai aspre au fost consideraţiile iluminiştilor, care
considerând E.M. ca o perioadă de credinţă oarbă şi de
intolerantă au făcut din acesta una din principalele lor
(inte. Voltaire a fost cel care în lucrarea sa Eseu despre
moravuri (1756) a individualizat ca preponderent în
civilizaţia medievală elementul religios, in sec. XVIII a
înflorit şi o vastă erudiţie însoţită de publicarea izvoare-
lor (de exemplu L.A. Muratori) pentru cunoaşterea
civilizaţiei medievale. O deplină şi conştientă reevaluare
a E.M. s-a obţinut doar o dată cu romantismul, în sec.
XIX. Pentru oameni ca Novalis, Saint-Simon, Chateau-
briand, idealurile E.M. au apărut ca unicele forţe în
stare să reconstruiască unitatea morală şi spirituală a
Europei după perioada revoluţionară. Istorici germani,
francezi şi italieni au fost preocupaţi de E.M. cu intenţia
de a redescoperi rădăcinile profunde ale experienţelor
naţionale, începe să se afirme o concepţie tot mai puţin
negativă asupra E.M., punându-se în relief (cum a făcut
de exemplu J. Huizinga) numeroasele legături culturale
şi artistice cu epoca renascentistă care a urmat Ultimele
decenii au dus la o nouă înflorire a studiilor asupra E.M.,
datorate în special istoriografiei franceze (M. Bloch,
G. Duby, J. Le Goff), care a dat o mai mare atenţie vieţii
cotidiene, familiei, vieţii femeii, mentalităţilor etc.
Bibliografic: G. Falco, La polemica sul Medievo, 2 ed.,
Guida, Ncapolc 1988; O. Căpitani, Medievo passato
prossimo. II Mulino, Bologna 1979.
DATE ALE EVULUI MEDIU
Când începe
410 Vizigoţii lui Alarle devastează Roma
476 Odoacru îl înlătură pe Romulus Augustulus,
ultimul împărat roman al Occidentului (concepţii
istoriografice tradiţionale).
cea 750
Cucerirea arabă pune capăt unităţii meditera-
neene (teza Iul H. Pirenne).
Când se sfârşeşte
1250 Moartealui Fredericll, ultimul împărat medieval,
dar autor al unei noi concepţii despre stat
(O. Căpitani).
1453 Constantinopolul cade în mâna turcilor. Sfâr-
şitul Imperiului bizantin (viziune centrată pe
deschiderea Orient-Occident).
1469 Căsătoria lui Ferdinand de Aragon eu Isabela
de Castilia şi unificarea Spaniei (istoriografia
spaniolă).
1485 Venirea pe tronul Angliei a dinastiei Tudor (is-
toriografia anglo-saxonă).
1492 Descoperirea Americii (datare tradiţională utili-
zată In istoriografia italiană).
1494 Carol VIII invadează Italia (istoriografia franceză
vede aici începutul Renaşterii Tn Franţa).
1520 Reforma protestantă şi sfârşitul unităţii religioa-
se a Occidentului creştin (istoriografia germană).
1750 Revoluţia industrială schimbă fizionomia Occi-
_______dentului (şcoala franceză de la „Annales").
Exarhat, formă de guvern militar instituit începând cu
ultimii ani ai sec. VI pe teritoriile bizantine din Italia şi
din Africa. E. de la Ravenna, care includea şi oraşele
Ferrara, Bologna şi Adria, a fost învins în 751 de Aistulf
(Astolf), regele longobarzilor, pe urmă cedat lui Pepin,
regele francilor, în 756 şi de acesta dăruit apoi papei
Ştefan U.E. din Africa, cu reşedinţa la Cartagina, a căzut
în mâna arabilor (709, luarea Ceutei). Exchequer
(Eşichier), denumirea tezaurului de stat din Anglia
începând din sec XII; vine de la tabla cu pătră|ele (ca
de şah-eşichier) folosită de funcţionarii angajaţi aici
pentru efectuarea calculelor, până la adoptarea
cifrelor arabe. Din sec. XIII au existat Curtea E.
(desfiinţată în 1873) şi funcţia de cancelar E.
591
EXEQUATUR
(Chancelor of the E.) care, în sec. XIX, a căpătat o
mare importanţă, iar astăzi deţinătorul ei este unul dintre
cei mai importanţi membri ai guvernului, având atribuţii
asemănătoare miniştrilor tezaurului, finanţelor şi buge-
tului din alte ţări europene.
exequatur, în sec. XVI1-XIX, dreptul de control al
monarhilor asupra publicării şi executării actelor auto-
rităţii ecleziastice şi de confirmare a numirii episco-
pilor. în Italia e. a fost definitiv abolit de concordatul
din 1929.
exil, îndepărtarea de patrie era aplicată ca o pedeapsă
încă din Antichitate la diferite popoare. La Atena, cu
excepţia formei de ostracizare (v.), era pedeapsă judi-
ciară pentru delictele sângeroase. La Roma e. (la început
voluntar) era pedeapsă acordată pentru delictele de
lezmajestate, crime prin otrăvire premeditată, incendiere
şi era însoţită de confiscarea bunurilor; capătă numele
de deportatiti când impunea o şedere temporară în teri-
toriile dependente de jurisdicţia Romei, în obiceiurile
germane mai riguroase „alungatul" putea fi ucis de
oricine, în eventualitatea că se reîntorcea în ţară. în
Italia pe vremea comunelor, e. consta în alungarea din
oraş. Legislaţiile moderne au abolit e. ca pedeapsă.
existenţialism, complex de poziţii filosofice care s-au
dezvoltat în special după cel de al doilea război mondial
în Franţa (J.-P. Sartre, M. Merleau Ponty, G. Marcel)
şi în Germania (M. Heidegger, K. Jaspers), apropiate
prin viziunea existenţei umane ca o relaţie problematică
şi precară cu tot ce există (ceilalţi, lumea, Dumnezeu)
în raport de care individul îşi determină propria realizare.
E. care a preluat meditaţia reflexivă de la Kierkegaard,
Nietzsche şi lecţia fenomenologici de la Husserl, a
influenţat în mod deosebit climatul cultural şi moravu-
rile europene din perioada respectivă. explorări
geografice, explorarea de teritorii dincolo de graniţele
lumii cunoscute în mod tradiţional a fost la început
legată de exigenţe de schimb comercial, în sec. VIII - X
d.Hr. arabii şi vikingii au fost protagoniştii a două mari
mişcări de explorare: primii au ajuns în Extremul Orient;
ceilalţi pe coastele de nord-vest ale Americii. • Spre
Indiile Orientale. Europenii au desfăşurat o activitate
de explorare sistematică în urma cruciadelor, când
comercianţii şi misionarii s-au lansat de-a lungul
drumului mătăsii (v.) în dorinţa de a descoperi Orientul
(călătoriile lui M. Polo şi ale călugărilor franciscani
Giovanni da Pian del Carpine şi Odorico da Pordenone,
sec. X1II-XIV). Dezvoltarea comerţului cu India a făcut
să devină urgentă deschiderea unei căi maritime care să
înconjoare Africa şi care să aibă acces la Oceanul Indian,
ocolind Imperiul otoman, pentru a-l face să se desfă-
şoare cu mai multă uşurinţă şi frecvenţă: intenţie care a
fost finalizată de coroana portugheză prin încercările
lui B. Diaz ( 1487) şi V. da Gama (1497).
592
• Explorări ţi cuceriri americane, între sfârşitul sec.
XV şi începutul sec. XVI, C. Columb, dorind să ajungă
în India traversând Atlanticul, a dat peste pământul
Americii (1492-1504). Expediţiile lui H. Cortes (1519-
1535),F.Pizarro(1531-1535),J.Cartier(1534-1541)
au inaugurat practica statelor europene de a pune
stăpânire pe pământurile recent descoperite, în timp
ce explorările de pe coastele atlantice ale continentului
american căutau o trecătoare maritimă spre regiunile
Indiei şi ale Pacificului (G. şi S. Cabot, 1497, 1508,
1553-1557; A. Vespucci, 1499-1501; V. de Balboa,
1513-1515; F. Magellan, 1519-1522; G. da Verrazza-
no, 1524; W. Barents, 1594-1596; H. Hudson, 1607-
1610; V. Bering, 1727; R. Mc Clure, 1850-1854; A.
Nordenskiöld, 1878-1883).
• Misiunile coloniale fi ştiinţifice din sec. XVIII - XX.
în sec. XVII-XVIII scena celor mai mari acţiuni de
explorare a fost Pacificul: în călătoriile lui A. Tasman
( 1642-1643), L. de Bougainville ( 1767-1768), A. von
Humboldt ( 1799-1804), dar mai ales J. Cook ( 1768-1779),
scopurile comerciale şi politico-militare s-au împletit cu
cele ştiinţifice, în sec. XIX-XX această multitudine de
interese a caracterizat pătrunderea europeană în Africa;
cercetările făcute în bazinele râuri lor Niger, Nil, Congo şi
Lacul Ciad (M. Park, 1795-1805; A. Laing, 1819-1827;
D. Livingstone, 1849-1873; H.M. Stanley, 1874-1884;
V. Bottego, 1892-1897) au dus la formarea marilor
posesiuni coloniale. Aspectul ştiinţific s-a dovedit în
schimb a fi prioritar la capitolul explorării regiunilor polare,
care a putut beneficia şi de mijloace aeriene (W. E. Perry,
1819-1827; J. C. Ross, 1829-1843;C.Wilkes, 1838-1842;
F. Nansen, 1888-1896; R. E. Peary, 1891-1909; R. F.
Scott, 1902-1911 ; R. E. Amundsen, 1903-1912; U.Nobile,
1926-1928; R. E. Byrd, 1926-1948).
expoziţie universală, expunere de produse industriale
şi comerciale realizată pentru a permite schimbul de
informaţii şi pentru a confrunta rezultatele proceselor
de producţie economice. E. u. au constituit între sec.
XIX şi XX prilej de comparaţie şi competiţie internaţio-
nală în perioada celor mai intense şi profunde transfor-
mări economice şi sociale. Prin prezentarea lor periodică
şi spectaculoasă şi-au asumat un rol nu mai puţin impor-
tant şi în răspândirea unei ideologii a progresului industrial.
Printre e. u. cele mai vechi se numără cele de la Londra
( 1851 şi 1862), de la Paris (1855,1889 şi 1900), de la
Viena ( 1873), de la Philadelphia ( 1876), de la Sydney
(1879)delaMilano(1881şil906)şidclaTorino(19ll).
Succesul e. u. a continuat şi în perioada de după primul
război şi după cel de al doilea război mondial. Weisscnhof
( 1927), Barcelona ( 1929), Chicago ( 1933), Paris (
1937), Bruxelles (1958), Seattle (1962), New York
(1964), Montreal (1967), Osaka (1976), Vancouver
(1986), Sevilla ( 1992), Lisabona ( 1998).

EXPLORĂRI GEOGRAFICE
„Descoperirea" Mongolilor
în 1245 preolii conciliari, strânşi la Lyon sub
conducerea lui Inocenţiu IV, s-au ocupat, printre
alte chestiuni grave si importante si de problema
tătarilor. Cu acest nume cu rezonantă ameninţă-
toare, infernala si demonică, erau denumite popu-
laţiile periculoase din stepă - mongolii - care
speriaseră lumea creştină occidentală cu incursiu-
nile lor rapide şi deosebit de violente în câmpurile
din Răsăritul Europei. Preoţii au invitat popoarele
din Răsărit să ia măsuri în vederea unor pregătiri
de apărare adecvate - şanţuri, :iduri, alte construcţii
sau artificii militare pentru a putea face faţă cât
mai bine, preoţii înşişi ar β solicitat sprijin
pentru a veni în ajutorul celor care ar fi devenit
primele victime ale viitoarelor atacuri ale acestor
„neamuri nelegiuite", în realitate, o împrejurare
întâmplătoare - moartea marelui han Ogodai în
1241 - a silit armata mongolă, implicată în invaziile
din Europa răsăriteană, să-şi întrerupă acţiunile
războinice, pentru a reveni în „patrie". Era pentru
a doua oară când incursiunile mongole suscitau o
vie îngrijorare, deoarece în 1223 câteva din tru-
pele lor de avangardă ajunseseră până în Occident,
reuşind poate să vadă, de pe cine ştie ce înălţime
chiar si Marea Adriatico; dar si în acest caz a inter-
venit moartea marelui han, şi anume a lui Ginghis
Han, întemeilorul puterii mongole, ceea ce i-α făcut
să abandoneze această incursiune în Occident.
Despre toate acestea, cât si despre implicările
avute nu ştim prea bine dacă si de cefei de cunoş-
tinţe si informala dispuneau ierarhiile ecleziastice,
însă, pe la jumătatea sec. XIII, vârfurile Bisericii s-
au arătat îngrijorate în faţa unui pericol, a cărui
violenţă fusese, deja dovedita, dar despre care nu
se ştia nimic altceva: aşa încât însuşi Inocenţiu IV,
cu ocazia conciliului de la Lyon, a hotărât să
trimită câţiva călugări In misiune chiar până la
curtea marelui han. Se deschide astfel un capitol
extraordinar de plin de farmec In ceea ce priveşte
relaţiile lumii creştine în plin Ev Mediu cu popu-
laţii şi ţări atât de diferite şi necunoscute; si tocmai
de aceea pline de atracţii şi fascinaţie si chiar mai
mult decât atât. Misionarii franciscani - urmaţi
mai târziu de negustori italieni - au ajuns până la
curtea din Karakorum, la începui, iar mai târziu
până la Pekin, descoperind atât în prima, cât şi în
cea de a doua un grup eterogen de europeni
(călugări ruşi, negustori, aventurieri, vrăjitori, pe
lângă meşteşugari aduşi aici împotriva voinţei lor).
EXPLORĂRI GliOGRAFICK
Au început să se äße multe lucruri despre mongoli,
chiar dacă aproape întotdeauna deformate de
transfigurarea literaturii şi a legendei. S-a ajuns
astfel la primele raporturi diplomatice - drept
dovadă păstrăndu-se un obiect deosebit de preţios,
adică scrisoarea lui Guyiik Han adresată papei,
scrisă în limba persană şi purtând pe ea un sigiliu
imperial - fi ία se nutrească speranţe iluzorii în
legătură cu posibilitatea unei alianţe cu mongolii
în scop antiislamic, potrivit legendei, deja foarte
răspândite în Europa, a preotului loan, suveranul
creştin din „ţinuturile îndepărtate" care ar β fost
protagonistul definitivei aßrmäri asupra musulma-
nilor. Existenţa mongolilor alimenta, aşadar,
dorinţa de cunoaştere şi, în acelaşi timp, stârnea
visuri de stăpânire universală, în timp ce dădea
apa la moară viziunilor apocaliptice şi milena-
riste. Cu mult mai concretă, însă, a fost iniţiativa
care a luat naştere în urma hotărârilor conciliului
de la Lyon.
Giovanni da Pian del Carpine este numele călugă
rului minorit însărcinat de Inocenţiu IV să ajungă
la curtea marelui han din Karakorum. El părăseşte
curtea papală în aprilie 1245 şi se reîntoarce în
noiembrie 1247. Tot ce el, în calitate de ambasador
al papei, a văzut şi a cunoscut în lunga lui călătorie
cât şi în timpul şederii sale în capitala mongolă
este descris de el însuşi în opera cu titlul Historia
Mongolorum, în care informaţiile reale se împle
tesc cu fantezia şi legenda, în orice caz, mongolii
erau prezentaţi acum în Occident prin ochii unui
absenţilor aient, care descrie teritoriul, religia, obi
ceiurile şi tradiţiile, organizarea politică şi formele
de guvernare ale acelui popor îndepărtat, pe lângă
acţiunile războinice întreprinse de Ginghis Han şi
de urmaşii săi. Putem lua, deci, darea de seamă a
călugărului Giovanni drept simbol al deschiderii
lumii catolice de la Roma şi în general, a lumii
creştine occidentale spre ţările imensului continent
asiatic. Continentul spre care călugări aventurieri
fi negustori nu mai puţin aventurieri, precum
cunoscuţii veneţieni Niccolo, Matteo şi Marco Polo,
vor β din ce în ce mai atraşi. Să nu uităm că, in toiul
acestor sporadice iniţiative de călătorie din u doua
jumătate a sec. XIII, în 1307, călugărul franciscan
Giovanni di Monlecorvino a fasi numii de papa
Clement V arhiepiscop de Cambaluc, vârful
instituţional al „lumii" catolice din China.
_______GRADO G. MERLO, Universitatea din
Milano
593
EXTRAPARLAMENTARE, MIŞCĂRI
extraparlamentare, mişcări, grupuri politice de extremă
dreapta şi extremă stânga cu atitudine critică faţă de
sistemul democrat parlamentar. M. e. s-au răspândit
în Europa şi în Italia mai ales în urma agitaţiilor
studenţeşti de la sfârşitul anilor '60. Grupurile de stânga
italiene se inspirau când din comunismul chinez, când de
pe poziţiile socialismului anarhic şi al celui privitor la
viaţa muncitorilor în condiţiile industrializării (oi>eraisnio).
Câţiva membri ai acestor grupuri în anii '70 au intrat în
clandestinitate şi au început lupta armată împotriva
statului (Brigăzile Roşii, Prima Linea). Cea mai mare parte
a m. e. de stânga (Manifest, Luptă continuă, Avangardă
muncitorească, Mişcarea Lucrătorii pentru Socialism etc.)
s-a integrat în schimb în sistem, participând la alegeri
(1975-1976). M. c. de dreapta, apărute în cea mai mare
parte în opoziţie cu mişcarea studenţească din universităţi,
au încercat să atragă MSI pe poziţii intransigente. Şi cei
care au aderat la aceste grupuri au organizat ulterior
atentate teroriste (Nucleele Armate Revoluţionare).
extremism, curent ideologic al mişcării comuniste
internaţionale, care s-a format după primul război
mondial (A. Pannekoek; S. Pankhurst). E. nu recunoştea
posibilitatea de a exporta experienţa bolşevică şi
identifica în naţiunile europene occidentale centrul de
greutate al unei revoluţii proletare radicale. In anii '60
şi '70 termenul a desemnat în special poziţiile pe care
s-au situat mişcările politice ale stângii extraparla-
mentare şi revoluţionarii radicali (maoisti, troţkişti) în
contrast cu acţiunile parlamentare ale stângii tradiţionale
(partidele socialiste, social-démocrate, comuniste).
Exxon Corporation, nume luat în 1973 de compania
Standard Oil of New Jersey, societate constituită în
1882, şef de grup al trustului petrolier al lui J. D.
Rockefeller, care controla trei sferturi din rafinăriile
SUA. Printre întreprinderile lider ale pieţii nord-ameri-
cane şi mondiale, E. C. a fost una din cele „şapte
surori" care au constituit în perioada de după război
cartelul internaţional al petrolului. Eylau, bătălia de
la, dată în Prusia Orientală la 8 februarie 1807 de către
Napoleon, care a repurtat aici una din cele mai mari
victorii ale sale asupra armatei ruso-pru-sacc din
coaliţia a IV-a, comandată de prusacul Benning-sen şi de
rusul Bagration.
Eyskens, Gaston, om politic belgian (Lierre, Anvers
1905-1988). Democrat-creştin, a fost ministru de
finanţe ( 1945-1949), prim-ministru în 1949-1950, apoi
în 1958-1961 (coincide cu momentul acordării indepen-
denţei Congolului) şi în cele din urmă în 1968-1973, în
fruntea unei coaliţii cu socialiştii, care au iniţiat transfor-
marea Belgiei în stat federal.
Ezzelino da Romano, senior al Vicenzei, Veronei şi
Padovci (Onara 1194-Soncino 1259). A creat o puternică
seniorie ghibelină în Marca Trevigiana şi a ajuns să ame-
ninţe Milano. Printre principalii susţinători ai împăratului
Frederic 11, s-a căsătorit cu fiica acestuia, Selvaggia.
Excomunicat ca eretic de papa Inoccnţiu IV, în înţelegere
cu Veneţia, a înăbuşit în sânge revoltele din Padova şi
Brescia, dar, înfrânt la Cassano d'Adda (27.IX.1259)
de o ligă guelfa, a fost rănit şi luat prizonier; transferat la
Sancino s-a sinucis tăindu-şi venele.
 MIŞCĂRI EXTRAPARLAMENTARE ITALIENE

nume anul înfiinţării componente organ de presă dizolvare

Avangarda 1960 ex-apartenenţi la Ordinea Nouă şi
Naţională neofascişti
Avangarda 1968 Comitete Unitare de Bază şi „Cotidianul celor 1977
Muncitoreasca mişcare studenţească ce muncesc"
Frontul Naţional 1967 înfiinţată de V. Borghese cu intenţii
de lovitură de stat de dreapta
Lupta Continuă 1969 mişcare studenţească şi a „Lupta continuă" 1976
muncitorilor de la FIAT
Manifest 1969 militanţi PCI „Manifestul" 1974
Mişcarea Lucrătorii 1972 mişcare studenţească 1976
pentru Socialism
Ordinea Nouă 1957 înfiinţată de P. Rauti cu membri ai „Ordinea nouă" 1973'
extremei drepte
Puterea 1966-1968 militanţi PCI, noua stângă .Puterea 1973
Muncitorească muncitorească muncitorească"
Uniunea Comuniştilor 1969 mişcare studenţească „Să serveşti 1972
italieni marxist-leninişti poporul"
(1 ) din ordinul ministrului de interne

594

Fabian Society, mişcare politică socialistă din Anglia,
înfiinţată în 1883 de E. Pease; i-a avut printre membri
pe scriitorii G.B. Shaw şi H.O. Wells, economiştii B.
şi S. Webb. Adeptă a unui reformism treptat (de unde
şi numele, în amintirea lui Fabius Maximus Cuncta-
tor), F.S. dorea să găsească o „cale englezească spre
socialism". Programul său cuprindea: cele opt ore de
lucru, egalitate salariala între bărbaţi şi femei, limitarea
muncii infantile. A avut un rol important în apariţia
Partidului Laburist (1906).
Fabius Maximus Cunctator, Qiiintus (Temporiza-
torul), consul roman (Roma cea 275-203 î.Hr.). De mai
multe ori consul, a fost ales dictator în 217 î.Hr. în
timpul celui de-al doilea război punic, după ce romanii
au fost înfrânţi la lacul Trasimcnc de către Hannibal. A
adoptat o strategie de hărţuire, ferindu-se de confruntarea
frontală cu adversarul (de unde şi porecla); aspru cri-
ticată, deşi s-a dovedit a fi eficientă, a fost abandonată,
din ordinul comandantului cavaleriei, Minucius Rufus,
aducându-le romani lor înfrângerea de laCannae (216).
Fabius Pictor, Qiiintus. istoric roman (a doua jumătate
a sec.III î.Hr.). Analele sale, scrise în limba greacă şi din
care s-au păstrat doar puţine fragmente, reprezintă prima
operă istorică despre Roma, de la origini şi până la
războaiele punice.
Facta, Luigi, om politic italian (Pinerolo, Torino, 1861-
Roma 1930). Deputat în 1891, apropiat colaborator al
lui G. Giolitti, conducea guvernul în momentul Marşului
asupra Romei organizat de fascişti (28.X. 1922), căruia
abia târziu a încercat să i se opună, propunând să se
proclame starea de asediu, propunerea lui nefiind însă
acceptată de Victor Emanucl III. faida, (drept de
răzbunare), în dreptul consuctudinar al popoarelor
germanice, starea de duşmănie permanentă dintre
două persoane şi familiile lor, în urma unei ofense sau a
unei greşeli, în baza cărora partea lezată avea dreptul la
răzbunare, chiar şi cu vărsare de sânge. Ulterior, oferta
unei sume de bani cu titlu de compensaţie a devenit o
practică obişnuită pentru a-i pune capăt. Falanga
spaniolă, mişcare politică filofascista, înfiinţată în
1933 de J.A. Primo de Rivera, adept al unei
familie,
deşi considerată în general entitate „naturală", f. a suferit
numeroase schimbări de ordin cultural şi social, de multă
vreme făcând obiectul unor studii antropologice şi
sociologice, dar abia de curând obiect al unei cercetări
de ordin istoric.
• Familia în Antichitate. Deşi cu diferenţe remarcabile între
ele, în familiile din societatea antică din Mesopotamia,
organizări pe baze autoritaristc şi corporatiste a statului.
După izbucnirea războiului civil şi împuşcarea lui Primo
de Rivera de către republicani (XI. 1936). generalul F.
Franco a decretat fuziunea ei cu Requîtes carlişti (IV.
1937). A fost partid unic sub regimul franchisi, dar din
1945 lipsit de orice fel de putere reală. falangă,
formaţie de luptă a infanteriei greaceşti din epoca
clasică, concepută de Epaminonda din Teba, şi
desăvârşită de Filip II al Macedoniei şi de Alexandru
cel Mare (f. macedoneană): soldaţii erau orânduiţi în 8
şiruri compacte şi înarmaţi cu lănci lungi de 5-7 m
(sărise) care erau purtate frontal în primele rânduri şi
pieziş, pentru a proteja flancurile formaţiei, în ultimele.
falanster, comunitate de tip colectivist autosuficientă,
teoretizată de utopistul francez Ch. Fourier (1771-
1837) ca un prim nucleu al unui nou sistem de producţie
şi social. F, conceput pentru 1600 de persoane, preve-
dea un sistem egalitar de diviziune internă a muncii, a
capitalului, a spaţiilor şi posibilităţilor de manifestare
a „talentelor personale". Au existat mai multe încercări
de a-1 pune în practică, dar fără succes. falasi,
populaţie etiopiana de origine ebraică stabilită în
bazinul lacului Tana, în 1985, în timpul crizei eco-
nomico-politice extrem de grave din Etiopia, f. au fost
transferaţi aproape în totalitate în Israel, printr-un uriaş
pod aerian.
Falco, Giorgio, istoric italian (Torino 1888-1966). S-a
aflat printre semnatarii Manifestului intelectualilor
antifascişti din 1925. Din 1938 şi până în 1945 a fost
îndepărtat din învăţământul universitar în urma legis-
laţiei antisemite fasciste. In operele sale de seamă, Pole-
mică asupra Evului Mediu ( 1933) şi Sfânta Republică
Romană (1942) a adoptat teoriile istoriografice ale lui
Benedetto Croce.
Falkland sau Malvine, arhipelag din Oceanul Atlan-
tic, colonie britanică din 1883, revendicat de Argen-
tina, care la 2.IV. 1982 1-a ocupat, provocând reacţia
primului ministru britanic M.Thatcher, care a trimis
aici flota de război britanică, în scurt timp, argentinienii
au fost constrânşi să se predea ( 14.VI). Famiglia
Cristiana, revistă săptămânală catolică de
actualitate, înfiinţată la Alba (CN) în 1931 de către Pia
Società di San Paolo din iniţiativa lui don G. Alberione;
a devenit cea mai difuzata revistă italiană.
Egipt, Grecia, Roma şi China, cât şi din numeroase
regate africane, chiar şi din epoci mai apropiate de noi,
se pot întâlni unele trăsături comune: caracterul, în
mod evident, predominant al bărbatului ca şef al familiei
(în special la Roma, unde paterfamilias era unicul
subiect de drept, căruia i se supunea întreaga familie);
o puternică legătură cu clanul de provenienţă, exprimată
în cultul strămoşilor; caracterul contractual personal al
FAMILIE
căsătoriei, stipulat de familiile cărora le aparţineau cei
doi soţi; răspândirea unui model monogamic, moderat
pentru bărbat de posibilitatea de a avea concubine;
existenţa divorţului sau a instituţiei repudierii. Dacă în
Grecia şi Roma conceptul de f. includea şi cercul rudelor
apropiate şi al servitorilor, populaţiile barbare au fost
purtătoarele unui model familial legat de o mai largă
reţea de raporturi în interiorul tribului (sippe). • Din
Evul Mediu până în epoca modernă. Biserica a
influenţat f, împiedicând poligamia şi divorţul şi reunind
normele cu privire la căsătorie într-un adevărat cod,
până la a-şi revendica competenţa exclusivă în această
problemă, în epoca medievală atât f. de la oraş, cât şi
cea de la ţară au fost în Europa Occidentală, în cea mai
mare parte, de tip nucleic simplu; mult mai răspândită
în Europa de Răsărit a fost situaţia mai multor perechi
locuind sub acelaşi acoperiş sau împreună cu alte rude. în
general, un tip mai complex au prezentat, în schimb,
familiile aristocrate, în epoca modernă, tipologia f. de
ţărani a fost determinată de tipul de contract care o lega de
pământ; de tip nucleic cea a lucrătorilor cu ziua, multiplă
cea a arendaşilor, în timp ce, atât într-un caz cât şi in
celălalt, f. era considerată tot ca unitate productivă. •
Nona familie din sec. XIX. Cultura iluministă şi a
Revoluţiei franceze a dorit să afirme caracterul privat
şi laic al căsătoriei şi al f., încercând să o sustragă dimen-
siunii religioase şi să înrădăcineze o puternică legătură
afectivă şi de egalitate între soţi. în acelaşi timp, răs-
pândirea şcolilor şi spitalelor publice a preluat, într-o
oarecare măsură, din sarcina f. o parte din obligaţiile
Taţi, mame, copii în Europa Occidentală
Dintre cele mai profunde şi incisive „ revoluţii
tăcute" pe care omenirea le-a cunoscut în
evoluţia ei istorică, trebuie, fără îndoială, să o
enumerăm pe aceea care, în Occident, strâns
legată de afirmarea treptată a modernităţii, a
implicat relaţiile dintre părinţi şi copii şi, mai
mult decât atât, înseşi categoriile de maternitate
şi paternitate, multă vreme subordonate unor
extrem de dure determinări de ordin biologic şi
material. Tinerii se căsătoreau de timpuriu şi
nu mulfi erau cei care ajungeau la vârsta adultă
având încă părinţi. Sarcină, lăuzie, alăptare,
grijă faţă de copii se succedau de regulă, una
după alta, sfârşind prin a face să coincidă
feminitatea adultă cu maternitatea. Condiţiile
de locuit ale celei mai mari părţi a familiilor
erau de aşa natura încât nu putea exista o
adevărata intimitate, ci doar promiscuitate sau,
dimpotrivă, depărtarea şi despărţirea, dat fiind
faptul că fìii erau de timpuriu destinaţi muncii
câmpului extrem de aspre şi necesitând tip
îndelungat şi adeseori îndepărtaţi din sfera
familiei (care nu le putea asigura supravieţuirea)
pentru a munci ca argaţi, ca paji, ca soldaţi sau
ca marinari. Viaţa aspră din aproape toate
familiile împiedica de fapt, un dialog între părinţi
şi copii şi chiar între soţi, care să nu aibă uit
scop decât satisfacerea nevoilor de fiecare zi şi
să nu fie deci puternic determinat de acestea. O
dată cu afirmarea societăfii industriale şi a
acelei „familii burgheze" care reprezintă reflecta-
596
rea ei în viaţa particulară, decorul cunoaşte o
schimbare profundă, chiar dacă mai lentă, pe
măsură ce noul model de intimitate familială
ajunge la mase şi-i modelează viaţa de cuplu.
Introducerea treptată a controlului natalităţii,
care este unul din aspectele cele mai importante
ale procesului de modernizare, creează condiţii
pentru o nouă şi diferită relaţie, între părinţi şi
copii. Apare şi se afirmă categoria de „ intimi-
tate", iar relaţiile dintre generaţii, Intr-un con-
text mai puţin dominat de determinări materiale,
devin mai profunde şi, în acelaşi timp, mai libere,
în conştiinţa comună, paternitate şi maternitate
devin pentru prima dată categorii spirituale şi
morale (deci culturale) şi nu numai realitali care
ţin dt' sfera biologică. Apare, concomitent, senti-
mentul „copilăriei" si corespondentul ei în plan
pedagogic, puerocentrismul: şi nu este lipsit de
importantă faptul că aceste situaţii noi - împreună
cu alte schimbări, precum prezenţa prelungită
pentru multă vreme a fiilor în sânul familiei - sunt
toate strâns legate de revoluţia industrială şi de
noile condifii pe care aceasta le determină, fie in
termeni de bunăstare materială sporită, cât şi sub
aspectul ameliorării condiţiilor de viată şi de
creştere chiar a indicelui de probabilitate de su-
pravieţuire. Pentru prima dată, eliberaţi de coş-
marul foamei, al bolilor, al morţii, părinţi şi copii
se întâlnesc în sfera familiei. Acest proces, în sine
pozitiv, a plătit, totuşi, un preţ prea mare în ceea
ce priveşte relaţia părinţi-
FAMILII-
tradiţionale de instruire şi asistenţă, contribuind la
procesul ei de transformare. Acest proces a fost ulterior
accentuat de răspândirea în rândul categoriilor sociale
urbane subalterne a muncii extrafamiliale a femeii, care o
împiedica să-şi exercite rolul matern şi tradiţionalele
funcţii de administrare a familiei, în f. burgheză,
dimpotrivă, deosebirea cu totul nouă dintre viaţa de
familie şi viaţa de la serviciu (absentă în societatea rurală)
a avut o influenţă directă asupra folosirii spaţiilor casnice
(răspândirea salonului ca loc de întâlnire a membrilor
familiei), a timpului (introducerea conceptului de timp
liber), a diviziunii rolurilor (responsabilităţile femeii
restrânse la administrarea casei). • Schimbările din sec.
XX. Reducerea numărului persoanelor care formau
nucleul familial, prin scăderea natali-
tăţii, a caracterizat, în societăţile occidentale, f. contem-
porană. Modelul burghez de f. (nucleic, cu roluri asime-
trice ale celor doi soţi, închisă faţă de societatea exte-
rioară), a devenit în cursul sec. XX, dominant şi în
acelaşi timp obiectul unor puternice contestaţii. Λιι
fost puse ulterior în discuţie bazele materiale ale f.
(preluând indicaţii proprii marxismului), caracterul
represiv şi autoritar în plan sexual şi psihologic (de la
W. Reich şi R. Laing şi reprezentanţi ai psihiatriei
critice), nerespectarea drepturilor femeii (mişcările
feministe), până la a teoretiza „moartea f." (D. Coo-
per). Din punct de vedere practic, diferitele modele de
f. tind astăzi să se uniformizeze ca o consecinţă a
atenuării tradiţionalelor inegalităţi sociale, a impactului
bunăstării şi al mass-mediei şi, în special, a extinderii,
copii. Puternica mobilitate - care a fost, la înce-
puturile revoluţiei industriale, una din condi-
ţiile pentru o mai bună utilizare a resurselor
umane - a traversat din interior viaţa de familie
şi adesea a zdruncinat-o şi a răvăşit-o: mobi-
litatea domiciliului a însemnat adesea şi mobili-
tate a sentimentelor şi. deci. separare şi divorţ,
adică despărţirea copiilor de părinţi. Intimitatea
familială devenită posibilă prin accesul, aproape
generalizat, la case, în sfârşit, demne de acest nume
a fost puţin câte puţin subminată de intruziunea
mecanismelor de comunicare în masă, care au
făcut să devină din nou mai dificil şi indiferent
dialogul dintre părinţi şi copii. Munca extrado-
mestica a bărbatului şi adeseori chiar şi a femeii a
făcut loc familiilor cu dublă carieră, în care aspi-
raţia spre succes şi, în orice caz, interesele pro-
fesionale ale părinţilor să fie adeseori predo-
minante faţă de grija pentru educaţia copiilor,
care sunt din nou singuri, aşa cum, în multe privinţe,
erau înainte de revoluţia industrială... în special,
două riscuri apasă asupra relaţiei părinţi-
copii, în societatea postmoderna. Primul este
acela că de la „reaproprierea" deplină şi
pozitivă a maternităţii (şi chiar, deşi poate într-o
formă mai redusă, a paternităţii) se trece la o
exacerbare a calităţii de părinţi, adică la
transferul asupra copiilor a unui sistem de
speranţe şi aşteptări care riscă, tocmai pentru
că sunt prea mari, să nu poată β satisfăcute si
devin în consecinţă promisiuni care nu pot fi
îndeplinite. Scăderea natalităţii - care duce,
de multe ori, la restrângerea sau la eclipsarea
acelei „societăţi frăţeşti" care a modelat atât
de puternic viaţa bărbaţilor şi femeilor din
generaţiile anterioare - a determinat o foarte
puternică concentrare afectivă asupra unui
singur copil, pentru că în prezent atât doresc să
aibă şi căruia ti sunt încredinţate funcţii grati-
ficante, de recompensare, consolatorii, de asis-
tenţă şi de autorealizare a părinţilor. Paterni-
tatea şi maternitatea riscă astfel să se auto-
distrugă şi să-şi piardă caracteristicile specifice
de gratuitate şi dăruire.
Cel de-al doilea risc este acela al unei
anormale, nefireşti prelungiri a adolescenţei şi
a tinereţii. Casa părintească a devenit un cuibu-
şor cald, primitor, senin, din care ne smulgem
cu efori şi greutate. De multe ori, în traiul in
comun al tinerilor perechi este prezentă, ca o
stare nostalgică, amintirea casei paterne şi
materne din care ies cu mare efort şi în care s-ar
întoarce cu plăcere. Dar, în felul acesta, se uzează
şi poate se şi stinge acea capacitate de aventură
şi de risc, care, la bine şi la rău. I-α modelat pe
occidental. Bogăţie şi sărăcie a familiei, aşadar,
într-un apogeu al istoriei în care vechile formule
au devenit de-acum cu totul incompatibile şi în
timp ce părinţi şi copii se află în căutarea unor
noi şi dificile forme de echilibru.
GIORGIO CAMPANINI, Universitatea din
Panna
597
FAMILIE
/. Familia unui bogat negustor francez din sec. XV.
2. Familia ducelui de Calabria, la începutul sec.
XIX. 3. O familie burgheză italiană în a doua
jumătate a sec. XIX. 4. O familie de ţărani în primii
ani ai sec. XX, stând de veghe intr-un grajd. 5. O
familie italiană în anii '50.
598
FARNACE (PHARNACES) I
în rândul categoriilor burgheze, a integrării în muncă a
femeii, în timp ce au devenit utopice experimentele cu
privire la comunităţile de f. efectuate prin anii '60,
fragilitatea f. contemporane a ieşit la iveală în lumina
noilor probleme puse de prelungirea vârstei medii de
viaţă, de mobilitatea socială, de căutarea, încă nerezol-
vată, a unui nou echilibru în relaţiile dintre bărbat şi
femeie, de determinările de ordin profesional.
Bibliografie: A.A.V.V., Storia universale della famiglia,
cdiz. it., a cura di A. Leone, Mondadoni, Milano 1988;
A.A. VV, La famiglia italiana dati Ottocento a oggi, a
cura di P. Melograni, Latcrza Roma-Bari 1988; M.
Barbagli, Sotto il stesso letto. Mutamenti della famiglia
in Italia dal XV al XX secolo. Mulino, Bologna 1988.
Yed y: căsătorie;copilărie; femeie; feministe, mişcări; legis-
laţie socială; matriarhat; populaţie; prostituţie; sexualitate.
Fanfani,Ammtore,om politic italian (Pieve S. Stefano,
Arezzo, 1908-1999). Profesor de istorie a economiei
şi membru al grupului dossettian al „profesoraşilor"
de la Universitatea Catolică din Milano, în 1946 a intrat
în Consiliul Naţional al DC şi a fost ales în Adunarea
Constituantă. Ministru al muncii (1947-1950), a propus
un vast plan pentru construirea de case populare; a
fost ministru al agriculturii (1951-1953) şi de interne
( 1953-1954). Secretar al DC din 1954 până în 1959, i-a
dat partidului o structură organizatorică autonomă şi
eficientă. După alegerile din 1958 a constituit un guvern
împreună cu social-democraţii în vederea unei posibile
deschideri spre PSI; reacţia din interiorul partidului, a
„doroteilor" (v.), 1-a obligat însă iniţial să părăsească
funcţia de preşedinte al Consiliului şi de secretar al
partidului (1959). Din nou şef al guvernului (1960-
1963), a putut, în sfârşit, să iniţieze experienţa de centru-
stânga. Devenit ministru de externe (1965-1968), a
prezidat cea de-a XX-a a adunare a ONU ( 1965), impli-
cându-se în problema rezolvării definitive a ostilităţilor
din Vietnam. Numit senator pe viaţă în 1972, în anul
următor a revenit în funcţia de secretar al DC; ostil
„compromisului istoric" cu PCI, şi-a dat demisia în
urma înfrângerilor suferite de democrat-creştini în refe-
rendumul asupra divorţului (1974) şi în alegerile ad-
ministrative (l 975). A fost pe urmă preşedinte al Sena-
tului (1968-1973 şi 1976-1982) şi al Consiliului
( 1982-1983 şi 1987), ministru de interne ( 1987-1988)
şi al bugetului (1988-1989).
Fanti, Manfredo, general italian (Carpi, 1808-Florenţa
1865). Conspirator, alături de C. Menotti, în 1831,
mazzinian, a intrat mai târziu în armata piemonteză, a
luptat în Crimeea ( 1855) şi în al doilea război de indepen-
denţă (1859). Ministru de război (1860-1861), a fost
primul care a organizat armata Italiei unite. FAO,
siglă pentru Food and Agriculture Organization of the
United Nations (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură), instituită în 1944 în
vederea soluţionării problemei subnutriţiei prin
promovarea producţiei agricole mondiale, a absorbit
Institutul Internaţional de Agricultură, în funcţie din 1905.
fără, grupuri unite prin legături de rudenie, în care era
împărţită populaţia longobarda, cărora după ocuparea
Italiei le-au fost încredinţate funcţii de conducere po-
litico-militare locale.
faraoni, suverani din Egiptul antic. Termenul („casă
mare") denumea la început palatul regal şi abia începând
cu Tutmosis III (sec. XV î.Hr.) a început să se refere la
persoana suveranului. F. le erau destinate cinci nume
care defineau raporturile lor cu una sau mai multe
divinităţi, pentru a sublinia caracterul divin al autorităţii
absolute exercitate de ei. Cele două coroane pe care le
purtau pe cap simbolizau diferitele zone ale ţării (tiara
albă pentru Egiptul de Jos, iar coroana roşie pentru
Egiptul de Sus) unite în persoana lor. Farinacci,
Roberto, om politic italian (Iscrmia, 1892-Vimercate,
Milano, 1945). Şef al organizaţiilor fasciste din
Cremona, a reprezentat aripa extremistă, antimo-
narhică şi rasistă a fascismului. Foarte devotat lui
Mussolini şi susţinător convins al alianţei cu Germania,
a aderat la Republica Socială Italiană. A fost executat
de către partizani.
l· arini. Luigi Carlo, om politic italian (Russi, Ravenna,
1812-Quarto, Genova, 1866). A redactat Manifestul de
la Rimini, care cerea o reformă a Statului Papal ( 1845).
Emigrat în Piemont, a fost apropiat colaborator al lui
Cavour. Dictator în Emilia ( 1859), ministru de inteme
(l 860), locotenent general în Regatul celor Două Sicilii
(1860-1861), a fost preşedinte al Consiliului în 1862-
1863; şi-a dat demisia datorită apariţiei unei boli mintale.
farisei, mişcare religioasă ebraică care a luat naştere în
timpul Maccabeilor (sec. II-I î.Hr.). Adepţi ai unei
extrem de riguroase respectări a Torei, care trebuia însă
să fie integrată în legea mozaică transmisă pe cale orală,
afirmau necesitatea de a-i alunga din comunitate pe cei
păcătoşi. S-au aflat printre protagoniştii luptei împo-
triva romanilor, iar după distrugerea Templului (70 d.Hr.)
influenţa lor s-a dovedit a fi hotărâtoare în redactarea
în scris a legii orale (Mişna), care a avut un rol atât de
important în istoria ebraismului. Importante teme fari-
seice (providenţa divină, libertatea umană, credinţa în
viaţa veşnică, reînvierea trupului) au fost preluate de
creştinism.
Farnace (Pharnaces) I (m. 169 î.Hr), rege în Pont
(185-169 î.Hr.). Fiu al lui Mitridate III, în 183 î.Hr. a
cucerit Sinope şi a încercat să creeze un marc regat în
599
FARNACE (PHARNACES) II
Asia Mică, dar a fost înfrânt (179) de coaliţia regilor
din Bitinia, Pergam şi Cappadocia. Λ întemeiat oraşul
Pharnacea pe coasta de sud a Mării Negre. Farnace
(Pharnaces) II (n. 97-m. 47 î.Hr.), rege al Bosforului
(63-47 î.Hr.). Fiu al regelui din Pont, Mitridate VI, în 63
s-a ridicat împotriva tatălui său, aliindu-se cu romanii,
care în frunte cu Pompeius i-au încredinţat regatul
Bosforului; profitând de războaiele civile romane, F.
şi-a extins regatul ocupând Colchida, Armenia Mică
şi o parte din Cappadocia, dar a fost înfrânt de
Caesar la Zela în 47 î.Hr. şi ucis de Asandru, un
guvernator de-al său rebel.
Farnese, familie italiană originară din provincia Lazio,
începând cu sec. XI câţiva dintre membrii familiei au
ocupat poziţii civile şi militare de mare importanţă la
Orvieto, Siena şi Florenţa, intcgrându-sc în orbita poli-
tică a papalităţii. Ranuccio cel Bătrân (sec. XV), graţie
serviciilor aduse Bisericii, a reuşit să creeze micul ducat
Castro; dar familia F. a căpătat o putere deosebită după
alegerea lui Alessandro ca papă, cu numele de Paul III
(1534). Acesta 1-a numit pe propriul său fiu PierlMÎgi
(1503-1504) gonfalonier al Bisericii şi deci şi duce de
Parma şi Piacenza (1545). Ducatul a rămas în stăpâ-
nirea familiei F. până în 1731, când Antonio, ultimul fiu
al ducelui Ranuccio II, a murit fără moştenitori.
Farnesina, nume prin care este definit Ministerul de
Externe italian, din Roma, în care îşi arc sediul din 1960.
Faruk (Cairo, 1920-Roma, 1965), rege al Egiptului
(1932-1952). Urmându-i la tron tatălui său, Fuad, a
trebuit să înfrunte presiunile naţionaliştilor care se
opuneau prezenţei britanice în ţară. Tratatul anglo-
egiptean semnat de el în 1936 punea capăt în mod
teoretic protectoratului britanic, dar în mod practic nu
s-a realizat niciodată. În perioada de după război
caracterul despotic al domniei sale, din ce în ce mai
slăbită, însă, din cauza ocupanţilor britanici, şi corupţia
care se răspândise foarte mult au dus la victoria unui
puci (1952) pus la calc de coloneii Naghib şi Nasser,
care 1-au obligat pe F. să ia calea exilului. fascie, în
Roma antică simbol al impenum-ului, constituit dintr-
un mănunchi de beţe strâns legate cu curele şi având în
mijloc o secure, purtat de lictorii carc-l escortau pe rese şi
ulterior pe dictator, pe consuli şi alţi magistraţi, în sec.
XIX şi XX termenul a fost adoptat pentru a denumi
mai multe formaţiuni proletare (v. Fasciile siciliene);
mai târziu a fost folosit şi de către catolici (Fascia
democrat-creştină, Milano, 1899) şi de către
intervenţioniştii revoluţionari (Fasciile Acţiunii Revo-
luţionare, 1914); Fasciile de Luptă înfiinţate în 1919 de
Mussolini au dat naştere fascismului. Fasciile
siciliene, sau Fasciile muncitorilor, organizaţie
proletară care s-a afirmat în Sicilia în 1891 -1894. După
constituirea primei fascii la Catania, răspândirea
mişcării în întreaga Italie a fost imediată, şi la nume-
roasele F.s. au aderat circa 300 000 de muncitori cu
ziua din agricultură, mineri, meşteşugari, dar şi mici
proprietari şi comercianţi. Deşi conduşi de oameni de
orientare socialistă (G. De Felice Giuffrida, N. Barbato,
R. Garibaldi Bosco), F.s. au fost mai ales o mişcare
spontană de protest împotriva dramaticelor condiţii
economice din Sicilia şi împotriva tiraniei „oamenilor
cumsecade" din administraţiile locale; au degenerat în
mari greve (ca aceea din Corleone din 1893), în reven-
dicări de abolire a taxei vamale pe făină şi în alungarea
de pe moşii a latifundiarilor. Au fost toleraţi de Giolitti,
darCrispi a decretat (l893) starea de asediu în Sicilia
(care s-a prelungit până în 1894), i-a arestat pe con-
ducători şi a ordonat dizolvarea lor.
fascism,
mişcare politică italiană, înfiinţată de Benito Mussolini
în 1919; a condus guvernul italian cu metode dictatoriale
între 1922 şi 1945. (Vezi şi Italia). • Originile (1919-
1920). Socialist şi director al ziarului „Avanti!", dar
aflându-se în relaţii proaste cu partidul în privinţa
intervenţiei în primul război mondial. Mussolini a
înfiinţat Fasciile Italiene de Luptă la Milano la
23.III. 1919, împreună cu un grup de intervenţionişti
revoluţionari, foşti combatanţi (deosebit de îndrăzneţi)
futurişti, republicani şi anarhosindicalişti. într-o sală
din piaţa San Sepolcro a fost redactat un manifest în
care dorinţa unei politici externe „dinamice" în con-
trast cu „puterile plutocratice" se împletea cu dorinţe
vagi de reînnoire socială totală. Concepută de către
Mussolini ca un pol de referinţă pentru stânga interven-
ţionistă, în lunile următoare mişcarea a apărut ca având
600
importanţă doar la Milano, unde în alegerile din 1919 a
suferit totuşi o dureroasă înfrângere, reuşind să strângă
mai puţin de 5000 de voturi.
• Afirmarea fascismului (1920-1922). Mussolini n-a
dispărut totuşi de pe scena politică, graţie sprijinului
acordat acţiunii întreprinse de D'Annunzio la Fiume şi
folosirii unui limbaj de tip naţionalist cu priză extrem
de rapidă în rândul mulţimilor, în climatul acela de
„victorie mutilată". F. revoluţionar de la începuturi se
transformă între timp într-o formaţiune angajată în
restabilirea ordinii sociale tulburate de subversiunea
socialistă: în câmpiile din Emilia şi Valea Padului s-a
afirmat un f. agrar, finanţat de proprietarii de pământ,
bazat pe echipe (squadre) de acţiune (v. squadrism),
care puneau la cale expediţii de pedepsire împotriva
organizaţiilor politice sindicale şi a cooperativelor
socialiste şi populare. Şi categoriile medii de la oraşe,
FASCISM
afectate de lipsa de siguranţă şi stabilitate de după
război, au văzut în f. instrumentul potrivit pentru a-şi
putea recăpăta, în cadrul societăţii italiene, rolul pe
care evenimentele din perioada celor „doi ani roşii"
(biennio rosso) Ic-au făcut să-1 piardă. Cât priveşte
statul liberal, s-a mărginit să încerce doar să canalizeze
într-o formulă constituţională mişcarea fascistă, în
speranţa că-i va frâna manifestările violente şi-i va
stăpâni accesele de rebeliune. Mussolini s-a folosit cu
multă abilitate de această încercare de recuperare a
legalităţii mişcării (proclamând, de exemplu, în mod
oficial, acceptarea monarhiei), aşa încât candidaţii
fascişti au fost acceptaţi în 1921 în „blocurile naţionale"
giolittiene. La congresul de la Roma din noiembrie 1921,
mişcarea fascistă, care număra acum 2200 de fascii şi
peste 300 000 de înscrişi, s-a transformat în Partidul
Naţional Fascist (PNF). Sub impusul evidentei epuizări
a mişcărilor muncitoreşti, fasciştii au luat hotărârea să
acţioneze, iar la Congresul de la Neapole (24.X. 1922)
s-a dat cale liberă marşului'asupra Romei (v.) al organi-
zaţiilor fasciste pentru a cere preluarea puterii. Presiunea
asupra instituţiilor s-a concretizat in numirea lui
Mussolini în fruntea guvernului (30.X. 1922). •
fascismul la puie re ( 1922-1926). Primul guvern de
coaliţie cu populari, naţionalişti, democrat-sociali,
exponenţi ai forţelor armate şi independenţi s-a bucurat
de puteri depline. Mussolini a reuşit să demonstreze
că ştie să normalizeze situaţia, păstrând sub control
organizaţiile fasciste de acţiune şi încercând să integreze
organismele fasciste în structurile statului. După ce a
avut loc unirea PNF cu partidele naţionaliste şi s-a
creat o forţă poliţienească de partid, prin transformarea
organizaţiilor fasciste de acţiune în Miliţia Voluntară
pentru Securitate Naţională (1923), s-a propus spre
aprobare o lege electorală majoritară (v. Acerbo, legea).
„Lista" fascistă (care cuprindea câteva din numele de
seamă ale clasei conducătoare liberale, precum A.
Salandra şi V.E. Orlando) a obţinut la alegerile din 1924
un succes răsunător. Violenţele şi intimidările din timpul
alegerilor au fost totuşi denunţate în parlament de către
Caracterele specifice ale fascismului
Cu riscul unor inevitabile schematizări, vom
încerca [...] să rezumăm elementele de care, după
părerea noastră, trebuie să ţinem cont pentru a
înţelege, din punct de vedere istoric, fenomenul
fascismului. Primul dintre aceste elemente este
de ordin geografico-cronologic: fascismul a fost
un fenomen european care s-a desfăşurat într-un
arc de timp cuprins între cele două războaie
mondiale: condiţii, rădăcini, existau, fără îndoială,
înainte de primul război mondial, atât de ordin
moral, cât şi social [.·.]. Aceste condiţii sau
rădăcini erau însă „marginale" şi nimic nu ne
dă dreptul să credem că s-ar β putut dezvolta
fără criza traumatizantă determinată, în mod di-
rect sau indirect, de primul război mondial si de
consecin(ele sale imediate sau cu efect întârziat
(marea criză din 1929) [...]. Al doilea element,
de care trebuie să ţinem seama pentru a înţelege
din punct de vedere istoric fenomenul, este legat
de baza lui socială. Cine a susţinut, aşa cum a
făcut-o Croce, că fascismul n-afost expresia unei
anumite determinate clase sociale, ci că şi-a găsit
susfinători şi adversari în toate clasele, are
deplină dreptate. Dar ţi mai mare dreptate au
cei care, precum Fromm, au observat că, in timp
ce in rândurile clasei muncitoare şi ale burgheziei
liberale şi catolice a fost, în general, predomi-
nantă o atitudine negativă si resemnată faţă de
fascism, el şi-a găsit cei mai fervenţi susţinători
în rândurile micii burghezii [...]. Alte elemente
[...] se referă la aspectele economice, birocra-
tice, instituţionale, sociale ale statelor fasciste.
Pentru a înţelege realitatea istorică a regimu-
rilor fasciste nu se poate face abstracţie de ca-
racterul lor totalitar. Acesta nu trebuie însă con-
fundat (şi, deci, trebuie să procedăm la o adevă-
rată vivisecţie a fenomenului pentru α-i distinge
diferitele componente) cu dezvoltarea şi trans-
formarea funcţiilor statului care - aşa cum a
subliniat cât se poate de bine Löwenthal - sunt
tipice pentru societatea capitalistă modernă [...].
Ultimul element de care trebuie să ţinem seama
în judecarea istorică a fenomenului fascismului
este caracterul net revoluţionar pe care l-a avut
fascismul, [...], noutatea pe care a adus-o el faţă
de regimurile autoritare şi conservatoare clasice
şi faţă de revoltele din trecut, ocazionale şi fără o
efectivă consecinţă instituţională.
RENZO DE
FELICE, Interpretări ale
fascismului, Latenza, Bari
1969, p. 254-277.
601
FASCISM

- Λ

i. Mussolini defilează la
Neapole împreună cu cămă-
şile negre cu câteva zile înainte
de Marşul asupra Romei
(1922). 2. O organizaţie fas-
cistă de acţiune: 3. Mussolini
vorbeşte din balconul Pala-
tului Veneţia unei „adunări
oceanice". 4. Mussolini dă
mâna cu Victor EmanuelIII'în
timpul unei vizite la o staţiune
agrară experimentală. 5. Mu-
ssolini Ia München,
împreună cu Hitler, în 1937.

FATIMIZI
G. Matteotti, care din această cauză a fost răpit
(10.VI. 1924) şi asasinat de câţiva fascişti. Opoziţia s-a
retras pe „Aventino" (v.), dar η-a avut forţa necesară de
a-1 face pe rege să reacţioneze, iar Mussolini a profitat
pentru a realiza cotitura autoritară care trebuia să înlăture
definitiv opoziţia, lichidând in substanţă, dacă nu şi for-
mal, libertăţile statutare (discursul din 3.1.1925). Au
fost dizolvate partide şi sindicate din opoziţie, a fost
creată o poliţie politică secretă (OVRA), şi un Tribunal
Special pentru Apărarea Statului, au fost interzise grevele
şi întrunirile, a fost recunoscut doar sindicatul fascist. •
Statul fascist (1926-1935). Deşi a lăsat formal în
vigoare Statutul albertin, f. 1-a golit de semnificaţie,
privind parlamentul de orice funcţie: şeful guvernului
(şi, cum din ce în ce mai des se va intitula, duce al f.)
răspundea de acţiunile sale numai în faţa regelui; puterea
legislativă era exercitată, de regulă, de guvern (legea din
24.XII.1925); capătă caracter instituţional Marele
Consiliu al f, a cărui opinie era obligatorie în chestiunile
de natură constituţională. Mussolini a accentuat
structura autoritară şi totalitară a statului, margi-
nalizându-i pe liderii fascişti şi pe membrii organizaţiilor
fasciste de la începuturi; chiar rolul politic al PNF a
fost drastic limitat. Societatea civilă a început să fie
controlată în fiecare manifestare a sa, iar formele de
opoziţie reprimate cu străşnicie, dar o dată cu trecerea
timpului şi cu consolidarea regimului, a crescut şi
consensul populaţiei, mobilizat de un aparat de
propagandă deosebit de întins şi eficient. Soluţionarea
îndelungatei chestiuni a Romei prin Acordurile de la
Lateran (11.11.1929, v.) i-a atras de partea f. pe mulţi
catolici, chiar dacă relaţiile cu Sfântul Scaun n-au fost
întotdeauna idilice (incidentele din 1931 în legătură cu
Acţiunea Catolică şi divergenţele din 1938 cu privire la
legile rasiale). Ideologia f. s-a consolidat în spirit
naţionalist (cu impulsuri agresive imperialiste, relansate
după 1935 o dată cu cucerirea Etiopiei), corporativ
(chiar dacă Carta Muncii, v. din 1927 a avut o eficienţă
scăzută), dar şi rural şi familist (planuri de asanare a
terenurilor şi politica de creştere demografică): în
exaltarea noilor calităţi ale individului fascist şi a sintezei
sale vitale de acţiune şi de voinţă au fost uitate valorile
tradiţionale ale societăţii burgheze. • Apropierea de
nazism si criza de război. Atitudinea ostilă a puterilor
democrate cu prilejul cuceririi Etiopiei (sancţiuni
economice împotriva Italiei au fost votate de
Societatea Naţiunilor), 1-a făcut pe Mussolini să se
orienteze spre Germania lui Hitler, privită cu suficienţă
până atunci, în octombrie 1936 a fost stabilită Axa
Roma-Berlin şi alinierea s-a consolidat prin intervenţia
italo-germană în războiul civil din Spania (1936-1939),
până la a determina regimul să adopte o politică rasistă
şi o legislaţie antisemită (1938) de tip nazist şi să se
laese antrenat în cataclismul declanşat de al doilea război
mondial. Iluzia lui Mussolini cu privire le o acţiune de
război în pas de defilare şi „paralelă" cu cea nazistă s-a
preschimbat curând într-o rapidă pierdere a consensu-
lui opiniei publice şi în dura realitate a înfrângerilor
militare. Imediat după debarcarea pe pământul italian
a Aliaţilor (10.VII.1943), arestarea Iui Mussolini
(25.VI1.1943), deja pus în minoritate de Marele Con-
siliu, din ordinul regelui, a provocat căderea regimului,
încercarea lui Mussolini cu puţine şanse de reuşită,
întreprinsă pe teritoriul Italiei ocupate încă de germani,
cu scopul de a relansa f. de la începuturile sale, dând
naştere Republicii Sociale Italiene (v.), s-a transformat
într-o definitivă supunere faţă de germani şi a naufragiat
în sângerosul război civil împotriva forţelor din
Rezistenţă (v.), marcând o iremediabilă ruptură între f.
şl Italia democrată care ieşise din tragedia războului.
Bibliografie: R. De Felice, Le interprelaiioni del
fascismo, Latenza, Bari 1969; E. Collotti, Fascismo,
fascismi, Sansoni, Florenţa, 1989; D. Veneruso, L'Italia
fascista, II Mulino, Bologna, 1990. Vezi si: centralizare;
Acerbo, legea; antifascism; autarhie, bătălia grâului; doi
ani roşii, cei; Blocul Naţional; centralizare;
clericofascism; combattentismo; corporatism; duce;
Marele Consiliu al fascismului; intervenţionism; masă,
societatea de; Miliţia Voluntară pentru Securitate
Naţională; mobilizare; naţionalism; neofascism; OVRA;
Quota 90; rasism; Republica Socială Italiană; Rezis-
tenţa; sancţiuni economice; squadrism.
Fashoda, localitate din Sudan în care a ajuns la
10. VII. 1898 o expediţie franceză, iar două săptămâni
mai târziu, o expediţie britanică comandată de lordul
Kitchener, hotărât să pună stăpânire asupra Suda-
nului; la 4.XI. francezii au fost constrânşi să se retragă.
Incidentul, încheiat în mod paşnic, a marcat apogeul
rivalităţii franco-britanice pentru împărţirea colonială
a Africii.
faste, zile din calendarul roman în care se puteau desfăşura
activităţi politice sau judecătoreşti; prin extensie, terme-
nul a desemnat mai târziu listele magistraţilor (epo-
nimi) care dădeau numele anului in curs (f. consulare),
lista trimfurilor (f. triumfale) şi listele preoţilor (f.
sacerdotale).
Fatimizi, dinastie musulmană întemeiată în Tunisia la
începutul sec. X de către Ubayd Allah (m.913), cel care
a răspândit doctrina ismailitică (v. ismailiti), care, în
910, a reuşit să-i dea jos de la putere pe Aglabizii din
Africa de nord cu ajutorul triburilor berbere si să facă
să fie recunoscut drept imam. Adepţii săi şi urmaşii el-
603
FAURE
Kaim (934-936) şi el-Mansur (946-953), proclamându-
se califì, au extins stăpânirea fatimidă asupra întregii
Tripolitanii şi Maghrebului, în timp ce el-Muizz (953-
975) a cucerit Egiptul (969), Palestina şi Siria (971).
Decadenţa F. a coincis cu afirmarea selgiucizilor în Siria
şi a fost agravată de cruciade, în 1171 ultimul calif fatimid
al Egiptului. al-Adid, a fost detronai de Saladin.
Faure, Edgar, om politic francez (Béziers 1908-Paris
1988). Deputat radical-socialist, prim-ministruîn 1955-
1956, a recunoscut independenţa Marocului şi a Tu-
nisiei. Neînţelegându-se cu stânga din partid condusă
de P. Mendès-France, a sprijinit revenirea la putere a
generalului de Gaulle (1958). După revolta studenţească
din mai 1968 a promulgat, ca ministru al învăţământului,
reforma universitară.
Faysal I (Mecca 1883-Bema 1933), rege al Irakului
( 1921 -1933). Conducător al revoltei antiotomane insti-
gată de englezi în 1916, în 1920 a fost aclamat ca rege
al Siriei, dar a fost imediat alungat de către francezi.
Englezii, care obţinuseră mandatul Societăţii Naţiunilor
asupra Irakului, i-au oferit atunci coroana ţării, al cărei
prim suveran a fost.
Faysal ibn'Abd-al'Aziz (Riyadh 1905-1975), rege al
Arabiei Saudite (1964-1975). Urmându-i fratelui său
detronat Saud, a întărit legăturile economice cu Occi-
dentul şi cu SUA şi şi-a disputat cu Nasser, într-o for-
mulă panislamică, conducerea lumii arabe. A hotărât
naţionalizarea instalaţiilor petrolifere saudite (1973). A
fost asasinat de un nepot, din motive rămase neclucidate.
FBI, siglă pentru Federal Bureau of Investigation
(Biroul Federal de Investigaţii), poliţia federală din SUA
aflată la ordinele ministrului de justiţie, înfiinţată în 1908,
anchetează cazurile de violare a legilor federale şi delic-
tele deosebite (răpire, şantaj, cazuri de spionaj) în care
se poate substitui poliţiilor din statele respective,
fchroniunism, mişcare de reformă a Bisericii catolice,
inspirată din principiile unui accentuat episcopalism
şi opusă centralizării puterii bisericeşti în jurul papei.
Şi-a luat numele de la Febronio, pseudonim sub care
episcopul german J .N. vor Honthein (1701-1790) a pu-
blicat De stătu Ecclesiae (1763), unde ataca aceste teme.
Febvre, Lucien, istoric francez (Nancy 1878-Saint
Amour, Jure, 1956). A criticat determinismul istorio-
grafiei pozitiviste şi a conceput un mod de a înţelege
legătura dintre istorie şi geografic. (Pământul f i evoluţia
omenirii, 1922), insistând asupra importanţei mono-
grafiilor regionale (Filip II si Franche-Comté, 1911). A
fondat, împreună cu M. Bloch în 1929 revista .Annales",
subliniind importanţa unei istorii a emoţiilor colective
(dragoste, teamă, sentimentul morţii), a sensibilităţilor
şi mentalităţilor (Problema necredinţei in sec. XV], 1942).
fedayin, termen care desemna la început pe luptătorii
antiisraclieni din Organizaţia pentru Eliberarea Pales-
604
linei, pe urmă extins la toţi militanţii organizaţiilor com-
balante din Orientul Mijlociu. federalism, doclrină
politică, în opoziţie cu modelul de stal unitar şi
centralizat (v. centralizare), care propune organizarea
unui stat pe baza unor legături federative între mai
multe state membre, fiecare dintre acestea având o
largă autonomie legislativă şi administrativă (v.
autonomii locale), cu excepţia câtorva chestiuni care
stau în competenţa exclusivă a guvernului federal
(politică externă, apărare, polilică monetară).
• Originile federalismului. Ligile între oraşele-state
greceşti reprezinlă primul exemplu de f., dar chiar din
Evul Mediu termenul de „confederaţie", alături de cel
de „uniune" şi „ligă" desemna raporturi stabilite de
alianţă, de ex., între comune. Totuşi conceptul de f.
(care implică, dincolo de simpla existenţă a unor
asociaţii între stale în vederea unui scop comun, definiţia
esenţei înseşi a slatului, v.) îşi regăseşte primele clemente
de formulare în gândirea lui Kant, fiind contextual cu
afirmarea ideii de stat şi de suveranitate naţională şi cu
pericolul ce derivă de aici, reprezentat de un sistem
prin excelenţă anarhic de relaţii internaţionale între
subiecţi din ce în ce mai numeroşi : pentru Kant condiţia
fundamentală a păcii era lărgirea dreptului de a se creea
relaţii între sate, şi, ca un corolar logic al acestui drept,
crearea unei federaţii mondiale capabile să evite recursul
la violenţă pentru rezolvarea conflictelor.
• Sistemul din SUA. Această soluţie punea deci problema
asocierii dintre state în termeni de confederaţie, adică
de acord voluntar negarantat de o instanţă aflată mai
presus de oricare dintre realităţile naţionale. Coloniile
nord-americane care se emancipaseră de sub stăpânirea
Marii Britanii au reprezentat în schimb primul exemplu
de pact federativ între state, care, chiar rămânând auto-
nome, erau supuse unui guvern central: subordonarea
teritoriului şi a cetăţenilor faţă de două centre diferite
de putere, deşi apăra unitatea de decizie, a fost rezultatul
unui efort teoretic, exprimat de Federalist ( 1787-1788)
al lui A. Hamilton, J. Madison şi J. Jay, care dorea să
organizeze, cu spirit realist, o comunitate pestriţă din
punct de vedere cultural şi diferenţială din punct de
vedere etnic, aşa cum era aceea a SUA. în interiorul său,
guvernul central (format dintr-un preşedinte ales direct
de popor şi şef ale cxcutivului; dintr-o Cameră aleasă pe
bază naţională şi dintr-un Senat alcătuit din reprezcnlanţii
diferitelor state) şi guvernele locale păstrau un echilibru
între ele datorită priorităţii de care se bucură Conslituţia
asupra tuluror puterilor. Modelul american a făcut
obiectul unei largi dezbateri în Franţa revoluţionară, dar
în cele din urmă a fost respins în numele unei concepţii
politice care tindea mult mai mult să uniformizeze
diferenţele profunde existente în interiorul sistemului
naţional decât să le valorifice apărându-le. încă de la
FEDERAL RESERVE SYSTEM
Ideal şi instituţii federale
Popoarele, ca state, ar putea fi considerate ca ni f te
indivizi izolaţi care trăind în stare naturală (adică
independenţi de legile exterioare), îşi fac nedreptăţi
chiar si numai pentru simplul fapt că sunt vecini; de
aceeafiecare dintre ei, pentru propria siguranfă, poate
si trebuie să ceară celuilalt să intre împreună cu el
într-o structură analoagă celei civile, in care să i se
poată garanta fiecăruia drepturile. Aceasta ar β ο
federa f ie a popoarelor.
IMMANUEL
KANT Scrieri
politice si
de filosofie a istoriei si a dreptului
irad. it., UTET, Torino 1956, p. 297.
Orice popor poale avea multe interese de discutat în
comun cu alte popoare; dar există si interese pe care le
poate discuta el singur; pentru că doar el le simte şi le
înţelege. Şi existât în plus, pe lângă acestea, în fiecare
popor si conştiinţa propriei fiinţe si mândria propriului
nume si gelozia faţă de pământul strămoşesc. Dincolo
- dreptul federal sau dreptul popoarelor; care trebuie
şi el să-si aibă locul său, alături de dreptul nafiunii,
alături de dreptul omenirii.
Oamenii frivoli, uitând de micimea intereselor în numele
cărora vorbesc, cred că e suficient, numai pentru a
respinge principiul federal, să repete mereu că este
sistemul vechilor „republicuţe". Le vom răspunde
zâmbind, arătândii-le cu degetul dincolo de Ocean,
imensa Americă.
CARLO CATTANEO, Antologie de scrieri
politice. Il Mulino, Bologna 1962, p.
161-162.
Federalismul a fost singura idee politică nouă corea
luat naştere din catastrofa celui de-al doilea război
mondial. Atunci susţineam că pentru ţările europene,
care erau gata să renască din propria lor cenuşă, cea
mai bună organizare politică ar fi fost uniunea federală
a popoarelor sale libere, si că nu era vorba doar de un
vis de viitor, ci de o datorie politică care trebuia înfăp-
tuită imediat. Am gref it în două privinţe: în privinţa
timpului de realizare, pe care îl credeam relativ scurt,
si in acceptarea inconştientă a mitului că Europa este
centrul lumii, datorită căruia, prin organizarea Vechiu-
lui Continent, s-arfi realizat pacea în mod automat
Dar aceste greşeli de perspectivă nu ştirbesc cu nimic
din valoarea proiectului. Federalismul η-a reuşit încă
să determine în mod decisiv construcţia europeană,
dar de aici a reieşit că aceasta este până în acest mo-
ment incompletă şi nu prea coerentă. Federalismul a
rămas conştiinţa cea rea a acestei construcţii şi la el
trebuie să ne Întoarcem ori de câte ori trebuie să ne
gândim cum să mergem înainte.
ALTIERO SPINELLI
Bătălia mea pentru o Europă diferită,
Lacaita editore, Manduria, 1979, p. 27.
începutul sec. XIX, P.-J. Proudhon denunţa limitele
democratice însemnate ale unui sistem de împărţire a
puterilor exclusiv funcţionale, bazat pe un stat centra-
lizat care dădea directive de conducere de sus, şi nu
permitea realizarea unei autoconduceri locale. •
Federalismul în Italia de la Risorgimento până în
epoca contemporană. Şi în Italia ideile federaliste au
fost preluate de la curente importante, dar nu şi trium-
fătoare ale mişcării risorgimentale. Mulţi gânditori ve-
deau într-o organizare federală soluţia procesului de unitate
naţională, în mediile moderate predomina o concepţie
despre federalism ca o sumă a statelor existente: papa
după G. Gioberti, sau suveranul din Piemont, după C.
Balbo, ar fi trebuit să fie puşi în fruntea unei ligi federale
a statelor italiene. Spre respectarea deplină a autonomiei
şi a diferenţelor dintre statele regionale prcunitare, în
spirit democratic şi republican, se îndrepta federalismul
lui C. Cattaneo şi G. Ferrari. Dar, de fapt, noul stat
unitar constituit sub monarhia savoiarda (1861) s-a
caracterizat printr-un puternic centralism, dând naştere
la aprigi polemici cu privire la „piemontizarea" Italici.
Aceeaşi orientare centralistă a predominat şi în Adu-
narea Constituantă a republicii (1946-1947), pentru a
se asigura înrădăcinarea noilor instituţii republicane şi
democratice (chiar şi regiunile, deşi prevăzute prin
constituţie, au devenit funcţionale abia în 1970). Instan-
ţele federaliste au revenit în atenţie abia în cursul anilor
'80, pe fundalul intrării în criză a „Republicii parti-
delor", prin acţiunile Ligii Nordului (v.), care le-a dat
treptat o valenţă separatistă şi secesionistă, şi, mult mai
echilibrat, în lucrările Comisiei Bicamerale, instituită în 1997
pentru a propune reforme constituţionale. Federal
Reserve System (Sistemul Rezervei Federale),
ansamblu de organe şi instituţii care în SUA îndeplinesc
funcţii de bancă centrală. A fost creat (1913) prin
stabilirea a 12 districte federale, fiecare având o Bancă
de Rezervă Federală supusă controlului unui Federal
Reserve Board, însărcinat şi cu reglementarea emisiunii
de bancnote, cu determinarea ratei de scont şi cu
verificarea condiţiilor de credit şi de lichiditate.
605
FEDERATI
Federati, societate secretă de tip risorgimental răspân-
dită în Lombardia şi în Piemont. Fondată în 1818 ca
emanaţie a organizaţiei sectare a lui F. Buonarroti, a avut
un rol hotărâtor în mişcările piemonteze din 1821. în
Lombardia austriecii i-au arestat pe conducători, printre
care şi pe F. Gonfalonieri.
federati, populaţii cu care Roma semnase un pact de
ajutor reciproc, pe baze egale (raporturi de alianţă) sau
inegale (raporturi impuse).
Federico de Montefeltro (Gubbio 1422-Ferrora 1482),
duce de Urbino (1474-1482). Condotier abil, după
moartea fratelui său Oddantonio (1444), a preluat
senioria oraşului Urbino. S-a aflat la început în serviciul
familiei Sforza şi ulterior în slujba Statului Bisericii,
motiv pentru care a fost făcut duce de Urbino de papa
Sixtus IV (1474). Sub senioria sa, oraşul Urbino s-a
îmbogăţit cu monumente, biserici şi biblioteci. Feisal
v. Faysal I.
femeie,
poziţia socială a femeii a devenit obiect de cercetare
istoriografică abia în ultimele decenii, în diferite epoci
istorice s-au afirmat figuri extraordinare de femei regine
sau împărătesc, sfinte sau protagoniste ale vieţii artis-
tice şi sociale, dar aceasta nu a afectat, cel puţin până în
sec. XX, o condiţie subalternă.
• Femeia din Antichitate până în Evul Mediu, în cadrul
civilizaţiei sumeriene şi babiloniene, f. se bucura de o
anumită independenţă juridică, spre deosebire de Egipt,
unde totuşi putea să stăpânească ca regină. La evrei
condiţia ei era de netă inferioritate faţă de bărbat, chiar
dacă nu lipsesc în Biblic exemple de femei celebre şi
respectate şi pentru rolul lor public. Tendinţa domi-
nantă în civilizaţiile antice era, însă, să izoleze femeia
din societate şi în special din viaţa politică: aşa s-a
întâmplat în China, în India, în Grecia, la Roma, în
lumea barbară şi in cea arabă după apariţia Islamului.
Creştinismul a acordat importanţă figurii feminine,
având în vedere modelul Măriei. Mari figuri de femei
şi-au adus contribuţia la facerea istoriei în Evul Mediu,
printre altele Caterina de Siena şi Sf. Clara, pe lângă
femei de înalt nivel cultural (precum Eloisa, Rosvita
din Gandersheim, Hildegard din Bingen etc.), fără totuşi
să poată înlătura inferioritatea juridică şi ierarhică,
confirmată de procesul de clericalizarc al Bisericii.
• Din epoca modernă până în sec, XIX. Renaşterea şi
epoca modernă n-au adus schimbări substanţiale în con-
diţia f. Nici n-au dispărut suspiciunile de tot felul
-care deja dăduseră avânt vânătorii de „vrăjitoare", chiar
din Evul Mediu (v. vrăjitoria) - faţă de practicile care
scăpau controlului bărbaţilor (domeniul sexualităţii şi
al naşterii, cu transmiterea de ritualuri şi de leacuri de
la o femeie la alta, până când, în sec. XVIII şi sec. XIX
se va impune din ce în ce mai mult puterea clasei medi-
cale şi în domeniul obstetricii). Primele încercări timide
de egalizare între bărbaţi şi femei s-au manifestat o
dată cu Revoluţia franceză (Constituţia din 1791, legea
divorţului din 1792). Codul lui Napoleon a reafirmat
totuşi întâietatea juridică a bărbaţilor.
• Schimbările din sec. XIX. Tradiţionala inegalitate dintre
bărbat şi f. a fost pusă în discuţie pe tot parcursul sec.
606
XIX, începând cu SUA, Anglia, Germania. Revendi-
cările fundamentale priveau căpâtarea dreptului de vot
(v. sufragete) şi egalitatea juridică. Un deosebit impuls
1-au dat mişcările socialiste, în cadrul cărora un rol
semnificativ 1-au avut multe femei. Ceea ce trebuie
reţinut este, însă, faptul că transformările socio-econo-
mice din sec. XIX puneau de acum în discuţie rolul
tradiţional al f., care într-o societate de tip rural era,
deşi subordonat, legat de munca nu numai în sânul
familiei, în societatea burgheză, cu distincţia netă între
casă şi muncă, între sentimente şi producţie, f. era
pusă în rolul său specific de „casnică", idealizându-i-se
funcţia de „păstrător al căminului" şi de organiza-
toare a vieţii familiale (v. familie), începea să se răspân-
dească o presă specific feminină, fie cu caracter prac-
tic-pedagogic, fie pur şi simplu de evaziune şi modă.
întregul proces de industrializare i-a implicat însă în
mod grav şi pe minori, iar femeile din familiile de
muncitori au fost supuse unor condiţii de muncă
deosebit de grele în fabrici, şi au fost protejate de o
legislaţie socială destul de târzie. • Femeia în sec.
XX. în primele decenii ale se. XX au dispărut în mod
treptat formele cele mai grave de inegalitate juridico-
politică dintre bărbaţi şi femei, o dată cu introducerea
în legislaţia multor ţări occidentale a dreptului de vot (în
Italia, abia în 1946) şi a deplinei autonomii în
domeniul economic. Aceasta η-a însemnat, însă, o
egalitate totală, dată fiind persistenţa unor norme
diferenţiate şi discriminatorii sub diferite aspecte. Nu
trebuie, de asemenea, să fie subapreciate cuceririle
obţinute în domeniul prevederilor sociale, în special în
ceea ce priveşte maternitatea (v. legislaţie socială). Faţă
de idealul propus de cultura familial-burghcză din sec.
XIX, f. din Occident a pus în practică modele de viaţă
din ce în ce mai autonome, recuperând semnificaţia (şi
în multe cazuri necesitatea) unei munci extrafamiliale,
punând în discuţie, o dată cu feminismul (v. feministe,
mişcări) roluri fixe In familie şi în societate legate de
diferenţele sexuale şi revendicând „o şansă egală" de
muncă (atât ca posibilitate de acces spre anumite cariere,
cât şi ca mod de a fi tratate din punct de vedere juridico-
économie). Un moment semnificativ 1-a constituit primul
 Femeia şi familia în Roma antică
Celula fundamentală a societăţii romane a fost
familia, principalul vehicul prin care-i erau
transmise individului statutul ţi averea, codurile
de norme comportamentale şi patrimoniul cul-
tural. Ba chiar se poate spune că mecanismele
structurale ale organismului familial au fost îm-
prumutate din alte sfere ale vieţii publice: poli-
tica, economia, administraţia, religia. Pornind de
la faptul că documentaţia noastră priveşte mai
ales clasele de mijloc, trebuie să considerăm că
în arcul de timp multisecular al istoriei Romei
familia, împreună cu întreaga societate, a cu-
noscut profunde transformări, determinate de
trecerea de la unicul oraş-stat din zona arhaică
a Laţiului la condiţia de mare stat regional italic
şi în cele din urmă la aceea de imperiu universal
multietnic.
O tradiţie a gândirii filosofice care datează din
vremea reintroducerii dreptului roman în
Europa în Evul Mediu târziu, identifică în auto-
ritatea absolută a lui pater familias caracteristica
cea mai evidentă a organizării familiei romane.
In realitate, numai In perioada monarhică şi în
primele secole ale republicii familia a constituit
un grup larg de indivizi supuşi faţă de patria
potestas prin legături de descendenţă biologică
şi de subordonare: sofie, fìi, nepoţi, fii adoptivi
şi toţi descendenţii comuni în linie
bărbătească: fraţii celibatari şi însuraţi ai lui
pater, surori, fii ai fraţilor (dar nu şi ai surorilor),
cât şi sclavi, clienţi si bunurile lor. În legislaţia
veche, femeia, element exterior familiei, căsăto-
rindu-se prin ritul definit de formula cum mânu,
trece din auctoritas paternă In cea a soţului,
zestrea ei devine bun al acestuia şi, în cazul
morţii lui fără testament, ea moşteneşte o parte
egală cu cea a fiilor.
Încă din timpul republicii timpurii In legislaţia
şi în practica socială cea mai comună predomină
familia modernă: soţ, soţie, ßi; iar această formă
de nucleu familial va continua să constituie
modelul predominant în toate perioada impe-
riului, în general, căsătoria era celebrată sine
mânu; adică femeia rămâne in familia propriului
pater, dispune în mod independent de bunurile
pe care le moşteneşte, iar zestrea îi aparţine soţu-
lui numai pe durata căsătoriei. La rândul ei,
unirea poate fi desfăcută printr-o simplă înştiin-
ţare a acestei intenţii din partea unuia dintre
soţi. Familia este deci o unitate afectivă şi nu
economică, dat fiind că bunurile personale
rămân distincte, în mod legal. deci. femeile ro-
mane se bucurau de o independenţă mai mare
faţă de alte societăţi agricole premoderne şi faţă
de lumea antică atât greacă cât şi orientală.
Atât în interiorul, cât şi in afara zidurilor casei,
spre deosebire de femeile din Grecia, ele nu erau
izolate de universul bărbaţilor, ci participau la
banchete, ceremonii, chiar şi la manifestări ale
vieţii publice şi politice. Colective sacerdotale
de femei, precum acelea ale vestalelor, aveau o
funcţie importantă în religia oficială. Această
superioritate, totuşi, era supusă unor corecţii
severe care restabileau auctoritas patema şi in
general, a bărbaţilor, înainte de toate valorile
sociale îndeobşte recunoscute acordau femeii
o condiţie de subordonare. Femeia trebuia să
acţioneze în mediul casnic şi să nu-l depăşească
trecând în sfera publică, rezervată bărbaţilor;
femeia ideală era univira, adică dedicată în mod
exclusiv unui singur soţ, fiind colaboratoarea
lui fidelă. In plus, după un obicei răspândit,
căsătoriile din pătura de sus a claselor medii
erau puse la cale de către părinţi în baza unor
consideraţii de convenienţă socială şi nu de
afecţiune, şi de obicei exista o diferenţă conside-
rabilă de vârstă între soţia adolescentă şi soţul
mult mai matur (între douăzeci şi ceva de ani şi
treizeci) care era imposibil să nu ducă la o re-
laţie lipsită de echilibru. Este de presupus că în
păturile sociale de jos, femeia implicată în
economia familiei nu era chiar atât de tânără şi
deci era mai pricepută. Comună diferitelor stra-
turi era tendinţa de a lega căsătorii în interiorul
propriei categorii sociale şi de a nu depăşi tacite
bariere sociale care adesea erau stabilite în mod
explicit şi prin legi: înainte de toate, interdicţia
de căsătorie intre indivizii liberi şi sclavi. Un
principiu în permanenţă respectat de legislaţia
în vigoare a fost că fiii proveniţi din uniuni con-
siderate nelegitime urmau condiţia mamei.
Juristul Gaius (sec.U d.Hr.) afirmă că „trăsătura
cea mai evidentă a cetăţeanului roman este
patria potestas, pentru că nici o altă persoana
607
l-hMlNlSTE, MIŞCĂRI
nu dispune de o putere atât de mare asupra
fiilor". De fapt, ca şi în cazul sofiei, poziţia fiilor
în familia romană oscila între un autoritarism
accentuat al legislaţiei care acorda lui pater
familias toate drepturile (inclusiv cel de viaţă şi
moarte, vitae necisque potestas,) şi o puternică
moderafie a acestei puteri datorită unei practici
sociale mai elastice şi a inevitabilelor legături
afective care-i uneau pe taft ţi fii. Legea i-a
acordat întotdeauna tatălui dreptul de a nu-şi
recunoaşte copilul nou născut, care în felul
acesta era abandonat (una dintre formele cele
mai răspândite de control demografic al fami-
liei, mult mai obişnuit decât pruncuciderea),
devenind sclavul oricărei persoane care îl lua
sub oblăduire sa; iar premisa unei căsătorii legi-
time era aprobarea tatălui. Şi totuşi, această
severitate era temperată de evoluţia mai liberală
a mentalităţii şi, treptat, de legislaţia din impe-
riu, care a înregistrat aceste schimbări. Pentru
a limita puterea efectivă a tatălui asupra fiilor
intervenea şi diferenţa mare de vârstă, datorită
căreia mai mult de jumătate din fiii adolescenţi
erau orfani de tată şi, căsătorindu-se la o vârstă
destul de înaintată, puteau să hotărască singuri
în privinţa căsătoriei şi a altor aspecte esentiate
ale existenţei lor, în schimb, mamele, căsătorin-
du-se încă adolescente, puteau să-şi exercite în con-
tinuare influenta asupra familiei, contracarând
astfel, din raţiuni pur biologice, hegemonia băr-
batului, caracteristică organizării sociale romane
DOMENICO VERA,
Universitatea din Parma
război mondial, când femeile au fost chemate să
îndeplinească roluri în mod tradiţional considerate
„bărbăteşti", din cauza chemării bărbaţilor sub arme.
în bisericile creştine este şi mai acută cerere de a li se
încredinţa funcţii ecleziastice mai importante femeilor,
care, în unele confesiuni protestante şi în Biserica
anglicană au obţinut dreptul de a deveni preoţi, în multe
ţări din Lumea a Treia aceste procese de emancipare au
fost frânate de condiţiile socio-economice sau au fost
respinse prin renaşterea unor forme religioase integriste,
ca în diferite ţări islamice.
Bibliografic: AA.VV. Storia delle donne in Occidente, a
cura di G. Duby şi M. Parol, tr.it. Laterza, Bari 1991-1992.
5 vol.; M.De Giorgio. Le italiane dall'Unità a oggi, Laterza,
Bari 1992.
fezìsi: căsătorie; familie; feministe, mişcări; copilărie;
legislaţie socială; prostituţie; sănătate; sufragete;
vrăjitorie.
feministe, mişcări,
mişcări care revendică emanciparea femeilor din condiţia
de inferioritate juridică şi socială şi eliberarea lor de
condiţionările impuse de modelele predominante ale
bărbaţilor în relaţiile dintre sexe.
• lupta pentru emancipare. Primele revendicări de egalitate
între cele două sexe s-au manifestat spre sfârşitul sec.
XVIII, având rădăcini adânc înfipte în „culturadrepturilor"
din perioada iluministă şi în schimbările structurale aduse
rolului femeii după modelul familiei burgheze (v. familie),
în cercurile de femei apărute în Franţa în timpul
Revoluţiei o mare răspândire au avut Declaraţia
drepturilor femeii şi ale cetăţenei, redactată de Olympia
de Courges ( 1790) şi Revendicarea drepturilor femeilor,
a cngelzoaicei Mary Wollstonecraft (1792). Codul
napoleonian şi Restauraţia au blocat însă în faşă procesul
de emancipare.
• Chestiunea sufragiului. El a fost relansat la jumătatea
sec. XIX în SUA şi Marea Britanie de mişcarea
sufragetelor (v.), care revendica dreptul de vot şi pentru
femei. Spre sfârşitul sec. XIX mişcări şi congrese ale
femeilor au lărgit din nou dimensiunile dezbaterilor din-
608
colo de simpla problemă electorală, datorită şi impulsului
dat chestiunii feminine de mişcarea socialistă; în puter-
nică discrepanţă şi în interiorul unui cadru mai tradiţional
decât m.f. de tip laic şi socialist, a fost în schimb contri-
buţia dată de organizaţiile de femei catolice, în Italia
A.M.Mozzoni a înfiinţat în 1881 Liga promotoare a
intereselor femeilor, în timp ce A. Kuliscioff în lucra-
rea sa Monopolul bărbaţilor ( 1890), a pus problema
inferiorităţii sociale şi juridice a femeii. M.f. s-au dez-
voltat şi în Rusia ţaristă, iar prezenţa mai multor femei
în grupul conducător bolşevic (I.Armand, A. Kollontai,
C. Zetkin) a încurajat aprobarea unor legi privitoare la
emanciparea femeii după revoluţia din 1917. în sec.
XX dreptul de vot al femeilor (deja acordat între 1893
şi 1908 în Noua Zcelandă, Australia, Finlanda şi Norvegia,
cât şi în mai multe state din SUA între 1869 şi 1920) a
fost recunoscut cu întârziere (1918, Austria şi Germania;
1928, Marea Britanie; 1945, Franţa; 1946, Italia), dar
între timp se maturizaseră premisele pentru noi revendicări
pe plan juridic, profesional, salarial şi asistenţial, din 1910
mereu amintite în ziua de 8 martie, ziua internaţională a
femeii, instituită de consiliul mondial al m.f.
 FEMINISTE, MIŞCĂRI

/. O manifestaţie de sufragete în Marea Britanie la începutul sec. XX. 2. Emmeline Pankhurst, lider al mişcării
sufragetelor britanice, este arestată în timpul unei manifestaţii. 3. La Londra, o manifestaţie a Women
Institute, din 1938, în/afişează, prin vestimentara specifica diferitelor epoci, etapele luptei fi cuceririlor
mişcării femeilor. 4. O manifestale feministă în Italia in anii '80.
609
FENIANI
• Feminismul, în perioada de după al doilea război
mondial în Italia temele complexe ale protecţiei şi
asistentei femeilor au fost puse în discuţie de Uniunea
Femeilor Italiene, legată de partidele de stânga, in timp
ce in domeniul catolic acţiona Centrul Italian al Femeilor,
începând cu anii '60 s-au afirmat în SUA (Women's
Lib) şi în Europa (Mişcarea de eliberare a femeilor),
curente filosofice care au dat naştere feminismului
(emblematică a fost contribuţia americancei B. Friedan
cu lucrarea ei Mistica feminităţii, .1963): chestiunea
femeii înceta de a mai fi pusă doar în termeni exclusivi
de revendicare a unei egalităţi juridice, pentru a antrena
în mod şi mai radical elementele structurale ale relaţiilor
cu lumea bărbaţilor, începând cu sfera sexualităţii (unde
era criticată condiţia subalternă a femeii faţă de tradi-
ţionalele modele dominante ale masculinităţii), în căuta-
rea şi spre valorificarea identităţii feminine specifice,
în această acţiune, o deosebită importanţă a avut-o,
chiar şi intr-o dimensiune elitista, activitatea micilor
grupuri de „autoconştiinţă". Bătălia pentru „eliberarea"
femeii a avut în Italia rezultate semnificative în anii
'70, o dată cu instituirea divorţului, aprobarea noului
drept al familiei, care decreta egalitatea soţului şi a
soţiei, şi nepedepsirea avortului, în anii '80, atenţia s-a
concentrat asupra „acţiunilor pozitive" pentru a face
să devină efective în societate drepturile câştigate în
plan juridic şi pentru a asigura „şanse egale" de realizare
profesională şi de reprezentanţă politică, în anii '90
înseşi fondatoarele mişcării feministe (cu B. Friedan în
frunte) au iniţiat o revizuire critică a unor poziţii luate
în materie de maternitate şi de egalitate a rolurilor, a
căror funcţie, la început accentuat polemică, risca să
încurajeze mai degrabă o omologare a modelelor mas-
culine decât o depăşire originală a lor. Vezi şi:
căsătorie; femeie; familie; legislaţie socială;
sexualitate; sufragete.
feniani, societate secretă revoluţionară irlandeză,
înfiinţată în 1858 de J. O'Mahonny pentru obţinerea
independentei Irlandei de sub stăpânirea Marii Britanii,
chiar şi cu ajutorul terorismului. A avut o răspândire
de masă şi a fost desfiinţată printr-o acţiune represivă
a forţelor engeze din 1865-1867. fenicieni, nume dat
de greci popoarelor semite care locuiau pe coastele
actuale ale Libanului şi Israelului. • Oraşe-state
maritime. Vechi şi puternice au fost legăturile
primelor aşezări feniciene cu cultura canaa-neană de
pe coasta siriană. Dacă portul Byblos intrase în relaţii
cu Egiptul încă de la începuturile mileniului
III î.Hr., îndeplinind împreună cu Ugarit un rol impor-
tant în comerţul din regiune, f. s-au dedicat unei activităţi
maritime regulate abia în a doua jumătate a mileniului
II î.Hr. Aşa cum o atestă şi descoperirile din arhiva din
Tell-el-Amarna, principatele de coastă precum Byblos
şi Tyr intrau pe deplin în acea epocă în ansamblul de
relaţii internaţionale din aria mediteancană, cu pământul
lor fertil aşezat strategic între cele mai bogate două zone
din lumea cunoscută (Egiptul şi Mesopotamia) în mod
firesc chemat spre a avea o funcţie de intermediere. •
Influenţa în toată M. Mediteremo. Răsturnările pro-
vocate în Mediterana de invazia „popoarelor mării"
 O Colonii ale SkJomJul α
Colonii al* Tynilul
Zona d· induriti · tyrienilor

610

(v.), în jurul anului 1200 î.Hr. au determinat dezvoltarea
puterii f, exemplu de expansiune economico-comer-
cială, farà intervenţie militară, între sfârşitul mileniului
II şi începutul mileniului I î.Hr, f. au îndeplinit un rol
de primă importanţă, mai ales datorită activităţii celor
două oraşe-port: Sidon şi Tyr: mai întâi regele Tyrului,
Hiram, care în sec. X a întreţinut relaţii cu regele Israelului,
Solomon, a extins influenţa feniciană asupra Ciprului; mai
târziu, o serie de colonii au fost create în Africa şi Spania:
Cartagina (v. ) şi Tartesus au fost cele mai celebre. In această
epocă, f. s-au bucurat de o hegemonie culturală care a dus,
printre altele, la răspândirea scrierii lor alfabetice.
Supremaţia lor navală a trebuit să se confrunte curând cu
prezenţa oraşelor greceşti, dar puterea asirienilor a fost
cea care a pus capăt dezvoltării civilizaţiei feniciene.
Sidonul a căzut în 675 î.Hr. şi un secol mai târziu, oraşul
Tyr a trebuit să se supună stăpânirii Babilonului. Coloniile
au continuat să păstreze viu rolul tradiţional de promovare
a comerţului şi de mediere culturală; o oarecare autonomie
a fost recăpătată sub dominaţia persană: Fenicia a fost
transformată în provincie imperială, iar flota sa a constituit
un punct de rezistenţă pentru Ahemenizi. Când Alexandru
cel Mare a cucerit regiunea, oraşul Tyr a încercat să reziste,
dar a trebuit să capituleze după un lung asediu în 332 î.Hr. •
Institufii politice fi religioase. F. erau divizaţi din
punct de vedere politic: fiecare oraş era suveran, guvernat
de un monarh, în general ereditar, ajutat de un sfat al
bătrânilor, expresie a oligarhiei formată din negustori şi
armatori care îi limitau puterea. Religia de tip naturalist şi
politeist nu se deosebea de aceea a altor popoare din
regiune; este atestat faptul că apelau şi la sacrificiile umane.
Bibliografie: S. Moscaţi, // mondo dei Fenici, Mondadori.
Milano 1979.
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN Ferdinand
I de Habsburg (Alcalà de Henares 1503-Vîena 1564),
rege al Bocmiei şi Ungariei ( 1526), împărat ( 1556-
1564). Fratele împăratului Carol V, s-a căsătorit cu
Anna Jagiello, sora lui Ludovic II, regele Ungariei şi al
Boemiei, ale cărui coroane Ic-a moştenit la moartea
lui. Desemnat drept urmaş de către Caro) V, F. a contri-
buit la împăcarea dintre protestanţi şi catolici, negociind
pacea de la Augsburg (1555; v.), şi, o dată ajuns
împărat, a promovat mai multe iniţiative de reformă
catolică. Pe domeniile sale directe şi-a organizat într-o
manieră mai modernă guvenarea instituind Consiliul
aulic de război. A lăsat moştenire domeniile fiilor săi:
Maximilian (Imperiul, Boemia, Ungaria şi Austria
Inferioară), Ferdinand (Austria Anterioară) şi Carol II
(Austria Interioară).
Ferdinand II de Habsburg (Graz 1578-Viena 1637),
împărat ( 1619-1637). Fiu al lui Carol II, rege al
Boemiei (1617) şi al Ungariei (1618), a acentuat
politica de restaurare catolică în Boemia,
provocând o revoltă
FERDINAND DE SAXA-COBURG-GOTHA
împotriva trimişilor săi la Praga (1618), ceea ce a dus la
declanşarea Războiului de treizeci de ani. încoronat ca
împărat (1619), graţie victoriilor asupra electorului
palatin Frederic, ales rege al Boemiei (bătălia de la
Muntele Alb, 1620), şi asupra regelui danez Christian
IV (1629) i-a bătut pe principii protestanţi germani, pe
care, prin Edictul de restaurare (1629) i-a privat de
drepturile obţinute, însă nu a reuşit să împiedice inter-
venţia în conflict a Suediei ( 1631 ) şi Franţei, care s-a
dovedit a fi fatală pentru visele sale de hegemonie.
Ferdinand ΠΙ de Habsburg (Graz 1608-Viena 1657),
împărat (l 637-1657). Fiu al lui Ferdinand II, în timpul
Războiului de treizeci de ani i-a învins pe suedezi la
Nordlingen ( 1634), dar silit apoi să semneze pacea din
Westfalia (1648), a văzut prăbuşindu-i-se visele de
expansiune cultivate de către Habsburgi.
ARAGON
Ferdinand Π Catolicul (Sos 1452-Madrigalejo 1516).
F. V. ca rege al Siciliei ( 1468-1516) şi al Castiliei (1474-
1504), rege al Aragónului ( 1479-1516), F. III ca rege al
regatuluiNeapole(1503-15l6). în I469căsătorindu-se
cu Isabela de Castilia a realizat unirea personală a rega-
telor Aragon şi Castilia, care au continuat totuşi să fie
guvernate separat, păstrându-şi fiecare propriile insti-
tuţii juridico-administrative. După încheierea recon-
quistei împotriva arabilor prin cucerirea Granadei (1492),
F. şi Isabela (numiţi „Regii catolici") au centralizat struc-
turile de conducere ale domeniilor lor şi au acordat
sprijin călătoriilor peste Ocean şi în primul rând celei a
lui C. Columb. Obţinând înfiinţarea unei Inchiziţii spa-
niole (v.), în 1492 F. a decretat expulzarea evreilor din
Castilia, iar în 1502 pe cea a musulmanilor neconvertiţi
la creştinism, în politica externă a urmărit o orientare
antifranceză constantă, reuşind să dobândească
Cerdagne şi Roussillon ( 1493), regatul Neapole ( 1503)
şiNavarra(1512).
AUSTRIA
Ferdinand I ( Viena 1793-Praga 1875), rege al
Ungariei ( 1830-1848), împărat al Austriei ( 1835-
1848), fiu al lui Francise I. Bolnav de epilepsie, a
guvernat ajutat de un Consiliu de stat condus de
Mettermeli, în urma mişcări lor revoluţionare din
1848, a fost silit să părăsească Viena şi, pentru a salva
continuitatea monarhiei habs-burgice, a fost convins să
abdice în favoarea nepotului său Franz Joseph.
BULGARIA
Ferdinand de Saxa-Coburg-Gotha (Viena 1861-
Coburg 1948), prinţ (1887-1908) şi ţar al Bulgariei
(1908-1918). Chemat de parlament să-i urmeze lui
Alexandru de Battenberg, a proclamat totala inde-
pendenţă a ţării de sub dominaţia Imperiului otoman,
devenind ţar (1908). A dus o politică expansionistă,
urmărind obiectivul creării unei „Bulgarii mari".
611
FERDINAND 111 CEL SFÂNT
Aliindu-se cu Imperiile Centrale în primul război mon-
dial, după înfrângere a fost silit de armată să abdice în
favoarea fiului său, Boris.
CASTILIA Şl LEON
Ferdinand III cel Sfânt (n. 1199-Sevilla 1252), rege
al Castiliei (1217-1252) şi al Leónului (1230-1252).
Fiu al lui Alfons IV de Leon şi al Berengariei de Castilia,
a realizat unificarea administrativă a domeniilor sale.
A recucerit, luându-le înapoi de la arabi, Cordoba ( 1236),
Murcia (1243), Sevilla. A înfiinţat universitatea de la
Salamanca (1239) şi a impus limba castiliană ca limbă
naţională. Papa Clement X 1-a proclamat sfânt (1671).
NEAPOLE
Ferdinand I, sau Ferrante (n. circa 1435-m. 1494),
rege al Regatului Neapole (1458-1494). Fiu natural al
lui Alfons V de Aragon, şi-a văzut regatul în permanenţă
ameninţat de familia de Anjou, susţinută de baronii ostili
centralismului său. Politica sa diplmatică abilă i-a permis
să-şi păstreze totuşi tronul şi să facă din Neapole unul
din cele mai de seamă centre ale Renaşterii.
PARMA SI PIACENZA
Ferdinand de Bourbon (Parma 1751 -1802), duce de
Parma şi Piacenza (1765-1802). Fiu al lui Filip de Bourbon
şi al Luizei Elisabcta a Franţei, după căsătoria (1769)
cu Maria Amalia, fiica Măriei Tereza de Austria, a
schimbat politica filofranceză a tatălui său şi şi-a
îndreptat atenţia spre Viena. După ce a pierdut tronul
în urma ocupaţiei napoleoniene a ducatului (pacea de
la Lunéville, 1801 ), a refuzat titlul de rege al Etruriei
care i-a fost oferit şi 1-a cedat fiului său, Ludovic.
REGATUL CELE DOUA SICILII
Ferdinand I de Bourbon (Neapole 1751-1825), rege
al celor Două Sicilii (1816-1825), deja F. IV ca rege al
regatului Neapole ( 1759-1816) şi F. III ca rege al
Siciliei ( 1759-1816). Urmându-i tatălui său Carol VII,
după ce acesta primise coroana Spaniei, câtva timp i-a
continuat politica reformatoare, păstrând în slujba lui pe
ministrul B. Tanucci, dar după căsătoria cu Maria
Carolina de Habsburg (1768) şi-a îndreptat atenţia în
mod hotărât spre Austria. Intrând în război cu Franţa, a
trebuit să se refugieze în Sicilia, în timp ce la Neapole
era proclamată Republica Partenopee (l 798). Reîntors la
Neapole puţin mai târziu, s-a răzbunat cu cruzime
împotriva republicanilor, dar a trebuit din nou să se
refugieze în Sicilia în 1806, când Napoleon 1-a impus ca
rege al regatului Neapole, mai întâi pe fratele său Joseph,
şi mai târziu pe Joachim Murat. Reinstaurat în regatul
Neapole în 1815, F. a unificat regatul Neapole şi Sicilia
in Regatul celor Două Sicilii. Mişcările liberale din
1820 1-au obligat să promulge constituţia, dar F. a
reuşit să obţină sprijinul armat al Austriei şi a iniţiat o
represiune extrem de duri Ferdinand II de Bourbon
(Palermo 1801-Casetta 1859), rege al Celor Două
Sicilii (1830-1859). Fiu şi
612
urmaş al lui Francise (Francesco) I, după o deschidere
iniţială spre reforme (răsturnarea feudalismului în Sicilia,
1841 ) a dus o politică de reprimare violentă a mişcării
liberale. Forţată şi provizorie a fost şi promulgarea
constituţiei în 1848, an în care a înăbuşit în sânge revolta
siciliana, dând ordin să fie bombardată Messina şi
meritându-şi numele de „Regele Bombă" care i s-a dat din
această cauză, în ciuda atentei pe care a acordat-o pro-
blemelor economice şi comerciale (a pus să se construiască
prima linie feroviară din lalia: Neapole-Portici, 1839),
domnia sa a devenit din nefericire faimoasă în toată Europa
ca un exemplu de absolutism obscurantist.
SPANIA
Ferdinand VII (San Ildefonso 1784-Madrid 1833),
rege al Spaniei ( 1808 şi 1814-1833). Fiu al lui Carol IV,
s-a urcat pe tron după abdicarea forţată a tatălui său în
faţa invaziei franceze, dar a fost la rândul său silit să
abdice de către Napoleon şi ţinut prizonier în Franţa
până în 1814. Reîntors în Spania, a instaurat un regim
de teroare, a abolit constituţia în 1812 şi a dizolvat
Cortesurile, provocând revolta din Cadiz (1820). în
timp ce η-a reuşit să pună capăt nicicum rebeliunii
simultane din coloniile din America, a înăbuşit mişcările
liberale din interior cu ajutorul Sfintei Alianţe ( 1823),
suprimând constituţia, pe care fusese obligat să o pună
din nou în vigoare în 1820. Revocarea legii salice,
hotărâre luată de el în 1830 în favoarea fiicei sale Isabela
II, privându-1 în felul acesta, pe fratele său, Carlos, de
dreptul la succsune, a stat la originea primului război
carlist (v. cartisti).
TOSCANA
Ferdinand I de Medici (Florenţa 1549-1609), mare
duce al Toscanei ( 1587-1609). Cardinal, fiul mai mic al
lui Cosimo I, a revenit la condiţia laică pentru a-i putea
urma la conducere fratelui său Francesco I. A contribuit
la dezvoltarea portului Livorno şi a lucrărilor de asanare
din zonă. A încercat o apropiere de Franţa, căsătorindu-se
cu Măria Cristina de Lorena, dar marele ducat a rămas
de fapt sub influentă spaniolă. Ferdinand III de
Lorena (Florenţa 1769-1824), mare duce al Toscanei
(1790-1824). Urmându-i tatălui său Pietro Leopoldo
devenit împărat, a dat mână liberă celor care se
opuseseră reformelor sale. Destituit de trupele lui
Napoleon între 1796 şi 1799 şi din nou în 1801, a
recâştigat definitiv tronul în 1814, iar opera sa de
restaurare s-a caracterizat prin sprit de toleranţă şi
eficienţă administrativă.
Ferrara, oraş din Emilia-Romagna, capitală de provin-
cie. De origine medievală timpurie (sec. VI), cedat
papalităţii de Carol cel Mare în 774, s-a constituit în
comună liberă în jurul anului 1100. în 1267 Obizzo II
d'Esté a obţinut titlul de „signore perpetuo" (senior
perpetuu) al oraşului. Sub dinastia familiei d'Esté, F. a
FEUDALISM
devenit un centru activ de producţie agricolă, favorizată
fiind de lucrările de asanare din teritoriu, în sec. XV-XVI
a atins momentul de maximă splendoare, capitală a
ducatului familiei d'Esté, centru de importanţă europeană
în domeniul artistic şi literar, în 1598 papa Clement VIII,
profitând de o serioasă criză dinastică, a obţinut din nou
controlul direct asupra F, care, după ce familia d'Esté s-a
mutat la Modena, şi-a pierdut astfel rangul de capitală.
• CONCILIUL DE LA E, deschis la 8.1.1438, ca o
continuare a celui de la Basel, s-a ocupat de reapropierea
de Biserica ortodoxă, şi a fost transferat în 1439 la
Florenţa.
• RĂZBOIUL F. (1482-1484), 1-a opus pe papa
Sixtus IV şi Republica Veneţia ducelui f., Èrcole I
d'Esté, căruia i s-au aliat Ferdinand I de Neapole, Florenţa,
Milano şi Mantova. Conflictul s-a încheiat cu cucerirea
regiunii Polesine de către Veneţia.
Ferrari, Andrea Cario, cardinal italian (Lalatta, Parma,
1850-Milano 1921 ). Episcop de Guastalla ( 1890-1891 )
şi Como ( 1891 -1894), în 1894 a fost numit cardinal şi
arhiepiscop de Milano, îrt această calitate a încercat să
atenueze conflictele dintre catolicii moderaţi şi intran-
sigenţi şi să aibă relaţii destinse cu autorităţile civile
după mişcările populare din 1898. A acordat multă
atenţie sectorului educativ şi angajării sociale şi a fost
suspectat, din această cauză, de toleranţă faţă de ideile
modemiste, de către Curia romană. Ferrari, Giuseppe,
filosof şi om politic italian (Milano 1811-Roma
1876). Elevul lui G. D. Romagnosi şi prieten al lui
C. Cananeo, din timpul exilului său volun-
tar în Franţa (1838-1859), în lucrările sale Filosofia
revolufiei ( 1851 ) şi Istoria revoluţiei în Italia ( 1858) a
devenit susţinătorul unei soluţii de tip federalist, re-
publican şi democrat în chestiunea naţională. A opus
filosofiilor idealiste şi spiritualiste, cât şi tradiţiei
religioase, o „revelaţie ştiinţifică" destinată se pună
bazele hegemoniei raţiunii şi egalităţii tuturor oamenilor
într-o societate de inspiraţie socialistă. La reîntoarcerea
sa în Italia a fost ales deputat radical şi senator.
Ferrucci, Francesco, om de arme din Florenţa (Florenţa
1489-Gavinana 1530). A jucat un rol de prim ordin în
apărarea republicii Florenţa împotriva asediului armatei
imperiale. Rănit şi luat prizonier la Gavinana în
încercarea de a respinge asediul, a fost omorât de către
F. Maramaldo, după ce i-a adresat fraza devenită de-
acum celebră: „Tu omori un om mort". Ferry, Jules-
François-Camille, om politic francez (Saint Die
1832-Paris 1893). Radical şi anticlerical, primar al
Parisului (1870-1872) şi ministru al învăţământului
(1879-1880 şi 1883) a fost preşedinte al Consiliului
( 1880-1881,1883-1885). Pe plan intern, a inaugurat o
politică de riguroasă laicizare; dizolvând câteva
ordine religioase ( 1880), a introdus învăţământul primar
laic, obligatoriu şi gratuit (1883); a promulat legile
cu privire la liberatea de întrunire şi a presei ( 1881
) şi de organizare sindicală ( 1884). Susţinător al
imperialismului colonial, a impus protectoratul asupra
Tunisiei (1881), a cucerit Tonkin (1884) şi a ocupat
Congo şi Madagascar (1885).
feudalism,
orânduirea politică, economică şi socială predominantă
în Europa medievală. Numele derivă de la feudă (din
fnnconĂfeli-od, posesie de vite), care desemna bunurile
mobile şi imobile donate de o căpetenie soldaţilor săi în
schimbul serviciilor aduse. Pe baza acestui aspect ma-
terial (echivalent cu beneficiul, v.), s-a ridicat un sistem
complex de relaţii personale. Istoriografia de dată
recentă a încercat să deosebească un triplu nivel de
instituţii: l ) organizarea publică, care cuprindea ansam-
blul instituţiilor politice (regate, comitate, mărci etc.);
2) raporturile de vasalitate şi feudele miliare legate de
fielitatea faţă de seniori; 3) puterile seniorului crescând
pe baza marilor posesiuni de teren şi a protecţiei pe
care cei puternici o exercitau asupra populaţiei rurale. •
Clientela de vasali în Imperiul carolingian. Contopirea
dintre instituţiile barbare şi moştenirea romană (în special
relaţia dintre clientes şi stăpâni, cărora li se supuneau în
mod liber) a contribuit la naşterea vasalităţii, legătură
specială de fidelitate personală prin care, încă din sec. VII,
suveranii barbari îi legau de ci pe colaboratorii lor. Tendinţa
societăţii de a se organiza pe baza unor raporturi persona-
litate de fidelitate a fost utilizată pe deplin de suveranii
carolingieni. Astfel, vasalitatea a avut o mare importanţă
în Occident, reprezentând un puternic liant de coeziune
politică. Prin ritualul immixtio manum (încrucişarea
mâinilor), vasalul se lega de monarh, încredinţându-i pro-
pria persoană (commendano) şi realizând un raport bila-
teral înte subiecţi inegali pe plan social, pecetluit printr-un
jurământ de credinţă. Apelul la legăturile de vasalitate
pentru a-şi asigura fidelitatea propriilor armate a devenit
curând o obişnuinţă şi pe lângă cei mai puternici reprezen-
tanţi ai nobilimii. Asemenea raporturi, deşi necontrolate
în mod direct, au fost recunoscute de puterea regală şi de
cea imperială întrucât constituiau un instrument eficient
pentru convocarea armatei. Răspândirea reţelei de legături
de vasalitate autonome a dus la apariţia unor potentaţi
militari dispunând de o largă autonomie politică, întărită
prin instituţia imunităţii, prin care suveranul îi acorda
vasalului scutirea de jurisdicţia funcţionarilor regali. Iniţial
acordată doar mănăstirilor şi bisericilor episcopale,
imunitatea a fost revendicată de mulţi seniori laici, când in
epoca postcarolingiană a slăbit controlul puterii centrale
asupra periferiei imperiului.
613
FEUDALISM
• Feuda-beneficiu în sec. IXşi X. Vasalitatea presupunea
prestarea unui servitium, de cele mai multe ori de tip
militar de la vasal la senior, dar cerea şi o recompensă, în
sec. VIII aceasta se reducea doar la întreţinerea vasalului
pe cheltuiala seniorului, dar curând s-a transformat în
concesionarea unor porţiuni din posesiunile sale de
pământ (feudă sau beneficiu), în sistemul carolingian
şi funcţiile publice au căpătat forma dublă de servitium
ce trebuie recompensat şi de beneftcium, întrucât
implicau o serie de avantaje, precum dreptul de a
participa la intrările în vistierie şi de a^e bucura de
ospitalitatea gratuită când funcţionarul se plimba în
interiorul provinciei sale (privilegiul „albergarla", găz-
duire), în sec. IX, concomitent cu afirmarea ideii că
feuda-beneficiu încredinţată ar trebui să fie propor-
ţională cu entitatea serviciului prestat de vasal, datează
şi primele atestări cu privire la multitudinea omagiilor:
obţinând o multitudine de beneficii de la diferiţi seniori,
unii vasali au adaptat în favoarea lor raporturile de
vasalitate, în 877 Capitularul de la Quierzy al lui
Carol cel Pleşuv admitea ca feudele mai mari şi funcţiile
legate de acesta să devină ereditare.
Omagiul în epoca feudală Iată, unul în faţa
celuilalt, doi oameni. Unul care vrea să slujească,
celălalt care acceptă şi doreşte să fie şef. Primul îşi
împreunează mâinile şi le pune. aşa unite, în
mâinile celuilalt: un simbol clar de supunere, a
cărui semnificaţie era uneori subliniată şi mai tare
de gestul de îngenunchere. Personajul care îşi
oferă mâinile pronunţă în acelaşi timp şi câteva
cuvinte, scurte, prin care se recunoaşte „omul"
celui care stă în faţa lui. Pe urmă, şef şi
subordonat se sărută pe gură; simbol al înţelegerii
şi al prieteniei. Acestea sunt gesturile -foarte simple,
şi tocmai din această cauză, capabile să emoţioneze,
în cel mai înalt grad, sufletele atât de sensibile la
aparenţe - care aveau darul să creeze una din cele
mai puternice legături sociale pe care le-a cunoscut
epoca feudală. Ceremonia, de sute de ori descrisă
sau menţionată în texte, pe sigilii, în miniaturi, în
basoreliefuri se numea omagiu (în germana
Mannschaft/ Pentru a desemna persoana supe-
rioară pe care o crea. se folosea simplul nume, cât
se poate de general, de „senior". Subordonatul e
adesea numit, pur şi simplu, „omul" acestui senior.
Uneori, pentru mai multă precizie, „omul său cu
gura şi cu mâinile". Dar sunt folosiţi şi termeni mai
specifici: vasal, sau cel puţin până la începuturile
sec. XII, accommendato. Conceput în felul acesta,
ritualul era lipsit de orice amprentă creştină. O ase-
menea carenţă, explicabilă în baza îndepărtatelor
origini germanice ale simbolistica sale, nu putea
să dăinuie într-o societate în care aproape nu era
posibil să admi(i ca fiind valabilă o promisiune
care să nu-l aibă pe Dumnezeu drept garant. Acest
omagiu, în forma sa, η-a fost schimbat niciodată:
dar, după cât se pare, încă din epoca carolingiană,
i s-a suprapus un al doilea ritual chiar religios: cu
mâna întinsă pe Evanghelie şi pe relicve, noul vasal
jura credinţă seniorului. Era aşa-numita „credinţă"
(în germană Treue şi în vechime Hulde). Ceremonia-
lul se desfăşura, aşadar, în două etape. Cele două
faze. totuşi, nu aveau câtuşi de puţin aceeaşi
valoare.
„Credinţa", într-adevăr, nu avea nimic specific.
Existau mii de motive care considerau necesar
jurământul de fidelitate, într-o societate agitată,
unde neîncrederea constituia o regulă, iar recursul
la pedeapsa divină părea să fie una din puţinele
piedici care aveau o anumită eficacitate. Era folosit
în momentul intrării într-o funcţie de către ofiţerii
regelui sau ai seniorului din orice clasă. Era cerut
de bunăvoie de care prelaţi clericilor; uneori de
către stăpânii de pământuri ţăranilor. Spre deosebire
de omagiu care, angajându-l pe individ dintr-o
dată şi în întregime, era considerat, în general, ca
irepetabil, această aproape banală promisiune
putea fi repetată de mai multe ori faţă de aceeaşi
persoană. Există deci mai multe acte de „credinţă".
In plus, când cele două ritualuri erau unite, superio-
ritatea omagiului reieşea, de asemeni, din locul pe
care-l ocupa în cadrul ceremoniei. Era întotdeauna
primul. Era, de altfel, singurul care făcea să fie
implicaţi în strânsă uniune, cei doi bărbaţi; credinţa
vasalului constituia o obligaţie unilaterală, căreia
rar îi corespundea, din partea seniorului, un
jurământ paralel. Omagiul, într-un cuvânt, era cel
care creea cu adevărat relaţia de vasalitate, sub
dublu aspect: de dependenţă şi protecţie. Legătura
creată in acest fel dura, în mod teoretic, cât timp
durau vieţile celor pe care-i unea. Se desfăcea, însă,
îndată ce moartea punea capăt uneia sau alteia
dintre cele două vieti.
MARC BLOCH. Societatea
feudală, tr. it., Einaudi,
Torino 1949
614
FEUDALISM
/. Un cavaler înfăţişat înlr-un gest de omagiu
înaintea seniorului. 2. Ceremonia de învestitură a
unui cavaler. 3, Un senior îi întâmpină pe vasali, în
timp ce soldaţii îi cheamă pe oameni la strânsul
recoltei pe câmp. 4. Împăratul Carol cel Pleşuv, care
prin Capitularul de la Quierzy din 877 a recunoscut
transmiterea ereditară a feudelor mari.

61
5
FIANNA FAIL
• Prima perioadă feudală. In sec. X şi XI dezvoltarea
senioriilor de ban (v. senioria) şi dreptul de creditate
asupra funcţiilor publice neutralizaseră de-acum de fapt
puterea regelui asupra teritoriilor pe care le stăpânea
în mod formal, dar pe care le concesionase sub formă
de feude. Şi împăraţii din casele de Saxonia şi Franconia,
când acordau persoanelor laice sau ecleziaştilor privilegii
sau imunitafi, nu făceau altceva decât să confirme nişte
situaţii de fapt, independente de voinţa lor. în 1037
Constituţia de Feudis a împăratului Conrad II Salicul a
stabilit dreptul de ereditate şi a feudelor mici, pentru a
încerca să slăbească puterea vasalilor mari (de care
depindeau aceste feude) şi care de-acum scăpaseră
definitiv de sub controlul său. De aceste procese Bise-
rica nu a fost străină: în a doua jumătate a sec. XI
reforma lui Grigore VII a încercat să impună controlul
papalităţii asupra diecezelor şi abaţiilor (v.), sustră-
gându-le complexului de interese politice şi economice
în care le atrăsese practica răspândită de a fi considerate
beneficii feudale care puteau fi atribuite unor seniori
laici. Pentru sec. X şi XI nu se poate, însă, vorbi de un
stat feudal ca atare, pentru că puterile feudale erau
lipsite de orice formă de coordonare bazată pe structuri
ierarhice şi norme juridice bine precizate şi general
acceptate.
• Feudalismul clasic. După prima perioadă feudală a
urmat, începând din sec. XII, perioada f. clasic (sau a
doua perioadă feudală), în care vasalitatea şi feuda au
fost organizate într-o orânduială deplin formalizată şi
întemeiată pe culegeri sistematice de obiceiuri şi legi
feudale. Fenomenul priveşte în mod special regatele
normande din Anglia şi sudul laliei, dar şi principatele
franco-latine care se formaseră în Răsărit prin inter-
mediul cruciadelor, regatul Franţei sub Capeţieni şi prin-
cipatele germane, în Italia centrală şi de nord expansiu-
nea comunelor a împiediat deplina dezvoltare a orân-
duirii feudale, deşi era puternic reprezentată la ţară.
Principala diferenţă între prima şi a doua perioadă feu-
dală constă în faptul că în timp ce în epoca carolingiană
acordarea de funcţii publice din partea regelui avea loc
într-un context privat, ca o concesionare benevolă din
partea suveranului către vasalul său, în sec. XII ne
aflăm de-acum în faţa a două puteri publice bine con-
solidate: pe de o parte suveranul, pe de altă parte
seniorul feudal, căruia îi erau transferate în permanenţă
funcţii şi drepturi transmisibile pe calc ereditară.
Posibilitatea din ce în ce mai mare a monarhiilor naţio-
nale, care tocmai se năşteau, de a împiedica formarea
de noi nuclee autonome de putere politico-militară şi
de a se impune asupra potentaţilor feudali deja existenţi
a permis integrarea puterilor feudale autonome într-o
organizare statală centralizată: puterea vasalului se
încadra într-o ierarhie de seniorii feudale, printr-o reţea
de învestituri care racorda puterea celui mai mic dintre
seniorii locali la o autoritate regală care-şi regăsise efi-
cienţa şi puterea. Raporturile de subordonare personală
tipice Evului Mediu timpuriu au fost astfel folosite
pentru o aşezare ierarhică in interiorul regatului a
puterilor feudale, care au fost golite de rolul lor politic
prin folosirea din ce în ce mai masivă de către suveran
a unei birocraţii profesioniste de funcţionari ca instru-
ment de guvernare.
Bibliografie: M. Bloch, La società feudale, tr. it.,
Einaudi, Torino 1949; F.L. Ganshof, Che cos'i il
feudalesimo?, Einaudi, Torino 1989. Vezişi: barbari;
beneficiu; bizantin. Imperiul; birocraţie; Carolingieni;
comună; curte; franci; guelfi şi ghibelini; învestitură,
lupta pentru; longobarzi; monahism; normanzi;
papalitate; Sfântul Imperiu Roman; seniorie şi
principat; stat; serbie.
Fianna Fail, partid politic irlandez întemeiat în 1927
de către E. De Vaierà, prin separarea aripii din Sinn
Fein contrară tratatului de la Londra din 1921, care
recunoştea independenţa Irlandei meridionale păstrând
însă legături constituţionale cu coroana britanică. Partid
cu majoritate relativă din 1932, F.F. a rămas la putere
pentru o lungă perioadă în ultimii 60 de ani. FIAT,
siglă pentru Fabbrica Italiana Automobile Torino,
înfiinţată la Torino, în 1899 de un grup de industriaşi,
printre care şi Giovanni Agnelli, în 1903 a fost iniţiată
producţia de vehicule industriale, urmată de cea de
motoare marine şi pentru aeroplane şi, în ajunul primului
război mondial, de vehicule militare, în perioada de
după primul război mondial, activitatea a fost extinsă
la sectorul siderurgic, feroviar şi de maşini agricole.
Prin boom-ul de pe piaţa automobilistică de la sfârşitul
616
anilor ' 50, FIAT, sub conducerea lui V. Valletta (l946-
1966), a devenit cel mai mare complex industrial privat
italian: maşinile sale utilitare (de la vechea Ballila până
la Topolino, până la FIAT 600 şi 500) au fost protago-
nistele motorizării de masă în Italia. Prezidată de Gianni
Agnelli din 1966, a căpătat structura unui holding
multinaţional. A absorbit şi alte fabrici de automobile
(Autobianchi, Lancia, Abarth, Alfa Romeo, Ferrari) şi
controlează societăţi din sectoare diferite (Rinascente,
Toro Assicurazioni, Snia Viscosa şi - indirect - Rizzoli
- Corriere della Sera).
Fichte, Johann Gottlieb, filosof german (Rammenau,
Dresde, 1762-Berlin 1814). Plecând de pe poziţii kan-
tiene, a devenit, împreună cu Schelling şi Hegel, unul
dintre cei mai de seamă exponenţi ai idealismului clasic
german. A apărat Revoluţia franceză şi iacobinismul

(Contribuţii la rectificarea părerilor publicului cu
privire la Revoluţia franceză, i 793) şi în perioada răz-
boaielor napoleoniene a devenit un teoretician al pan-
germanismului şi al naţionalismului german (Discursuri
către naţiunea germană, \ 807). fier, răspândirea
posibilităţii de prelucrare a fierului (cunoscut încă din
mileniul III î.Hr.) a marcat sfărştiul perioadei
preistorice (v. Epoca fierului): începând din sec. XII
î.Hr., la început în Orientul Mijlociu, şi mai târziu în
Egipt şi în cele din urmă (sec. IX-VIII î.Hr.), în
Europa, f. a fost in mod sistematic întrebuinţat la
fabricarea uneltelor şi a armelor. • Evoluţia prelucrării
fierului. După o tehnică de prelucrare folosită până
târziu în Evul Mediu, minereul de f. era topit,
supunându-1 unei temperaturi ridicate, la început în
contact cu cărbunele de lemn, iar mai târziu în cuptoare
speciale. Se forma în felul acesta o grămadă de fier ca
spuma (spumă de fier) din care zgura era eliminată
supunând-o în această stare incandescentă lovirii cu un
ciocan (forjare). F. forjat obţinut oferea posibilitatea de
a putea fi modelat, prelucrat, cât şi rezistenţă la coroziunea
atmosferică. Cuptoarele primitive au fost supuse unor
modificări care le-au permis să atingă temperaturi din ce
în ce mai înalte, până când a făcut posibilă topirea spumei
de fier, care deja din sec. XIV a dus la obţinerea fontei;
prin rafinarea fontei s-a ajuns la obţinerea fierului în
stare păstoasă mult mai uşor de prelucrat (sec. ΧΥΠΙ) şi
pe urmă în stare lichidă (sec. XIX), putând fi modelat în
matriţe, în sec. XX fierul a fost încet-încet înlocuit în
industrie de către oţel (v.).
Fieramosca, Ettore, om de arme napolitan (Capua,
circa 1476-Valladolid 1515). A luptat pentru aragonezi
în timpul venirii francezilor în regatul Neapole ( 1494).
Mai târziu a fost şeful celor treisprezece cavaleri italieni
în faimoasa bătălie de la Barletta (v.). In tradiţia
risorgimentală din sec. XIX a fost considerat ca un
simbol al vitejiei italiene.
Fieschi, familie genoveză de orientare guelfa, a dat
numeroşi cardinali şi doi papi: Sinibaldo (Inocenţiu IV,
1243-1254) şi Otiobono (Adrian V, 1276). Gianluigi
cel Tânăr ( 1522-1547) a pus la cale „conjuraţia familiei
F." împotriva lui Andrea Dòria (2.1.1547), care însă a
fost descoperită.
Figaro, Le, cotidian francez publicat la Paris. Fondat
în 1825 ca un săptămânal satiric, s-a transformat în
cotidian politic în 1867. De orientare monarhică şi ul-
terior republicană, conservator şi moderat, chiar şi
astăzi exprimă o tendinţă de centru-dreapta. Fiji, stat-
arhipelag în Oceania. Sup. : 18 272 km2. Pop. : 784 000
loc., din care 48,6 % indieni, 46,3 % fijieni, 1,7 %
europeni. Capii.: Suva (pe insula Viti Levu). Limba:
engleza (oficială), dialectele hindi şi fijian. Relig.:
creştină (53 %, predominant metodista), hin-
FILIPINE
duistă (38 %), musulmană (8 %). Poziţie geografică:
Oceanul Pacific de sud-vest, în Melanezia. Forma de
stat: republică parlamentară. Explorată de către englezii
J. Cook şi W. Bligh în a doua jumătate a sec. XVIII, a
devenit colonie britanică în 1874. în deceniile următoare,
numărul de imigranţi indieni a sfârşit prin a-1 depăşi pe
cel al melanezienilor. După declararea independenţei şi
integrarea în Commonwealth (1970), victoria electorală din
1987 a unei coaliţii cu bază etnică indiană a provocat lovitura
de stat militară a col. S. Rabuka (fijian), care a abrogat
constituţia şi a hotărât ieşirea F. din Commonwealth, în
1990 o nouă constituţie le interzicea indienilor accesul la
funcţii de conducere, provocând un exod în masă care a
grevat extrem de greu asupra economiei arhipelagului,
încât l-a determinat în 1997 pe însuşi Rabuka să instituie
o comisie pentru revenirea la un guvern multirasial şi să
avanseze o cerere de a fi readmis în Commonwealth.
Filandieri, Gaetano, jurist din Neapole (Neapole 1752-
Vico Equense 1788). Consilier al lui Ferdinand IV, a
devenit celebru în special pentru lucrarea sa Ştiinfa
legislativă ( 1780-1785) care, întemeiată pe raţionalismul
iluminist, punea în evidenţă cu multă claritate multe
tare istorice ale regatului Neapole (abuzuri feudale,
disproporţiile dintre proprietăţile funciare, privilegiile
clerului, mizeria ţăranilor).
Kilioque, formulă, adăugată la Crezul niceno-constan-
tinopolitan de către Biserica latină, care defineşte deri-
varea Sfântului Duh (Qui ex Pâtre Filioque procedi!)
din Tată şi din Fiu. A fost cauza disensiunii dintre
Biserica greacă şi cea latină.
Füipine, stat insular în Asia de sud-est. Sup. : 300 000 km2.
Pop.: 68 278 000 loc., din care 96 % filipinezi. Capii.:
Manila. Limba: tagalog (oficială), răspândite limba
engleză şi spaniolă. Relig.: catolică (minorităţi musul-
mane). Poziţie geografică: între Oceanul Pacific şi Ma-
rea Chinei de Sud şi Marea Celebes. Forma de stat:
republică prezidenţială.
Dominaţia colonială extrem de îndelungată a arhipela-
gului, mai întâi din partea Spaniei şi apoi a SUA, a
creat o grea moştenire de sfâşieri etnice, religioase şi
sociale, pe care regimuriile independente din sec. XX
au avut numeroase dificultăţi în a le soluţiona. Sec.
XV-I î.Hr.
în arhipelagul deja locuit de pigmoizi (negritos)
populaţiile indoneziene introduc cultivarea
orezului şi metalurgia. Sec. I-VI d.Hr.
Răspândirea influenţei indiene prin intermediul statului
indonchinez Fu-Nan. Sec. X-XV
Insulele F. intră în sfera de influenţă a regatelor
indoneziene Srivijaya şi Madjapahit. Răspân-
direa islamismului.
617
FILIP II CEL ÎNDRĂZNEŢ
1521 F. Magellan descoperă arhipelagul.
1542 R. Lopez de Villalobos explorează arhipelagul,
căruia îi dă numele de F. în onoarea viitorului
rege al Spaniei Filip II.
1565-1898
Dominaţia spaniolă. Cucerirea insulei Luzon
şi întemeierea oraşului Manila ( 1571 ). Creşti-
narea populaţiei (cu excepţia locuitorilor din
Mindanao rămaşi musulmani şi din această
cauză numiţi moros). Insulele F. îndeplinesc
un rol de prim plan în comerţul mondial al
mătăsii şi devin o bază pentru misiunile catolice
în Extremul Orient.
1872 Mişcări ale ţăranilor împotriva ocupaţiei spa-
niole şi naşterea mişcării naţionaliste.
1896-1897
Revolta armată condusă de E. Aguinaldo; J.
Rizal, fondator al Ligii Filipineze, este executat
de spanioli (l896).
1898 Război hispano-american. Aguinaldo proclamă
independenţa insulelor F., dar tratatul de la Paris
cedează ţara SUA.
1899-1935
După reprimarea mişcării de independentă a lui
Aguinaldo ( 1899-1901 ), SUA acordă
insulelor F. o autonomie limitată ( 1907), mai
târziu autoguvernarea ( 1916) şi o constituţie
proprie.
1941-1945
în timpul celui de-al doilea război mondial grupuri
naţionaliste colaborează cu ocupanţii japonezi,
împotriva cărora luptă, în schimb mişcarea
comunistă de rezistenţă Hukbalahap (Armata
Populară Antijaponeză, Huk), care la sfârşitul
războiului refuză să depună armele şi păstrează
sub control o bună parte a ţârii.
1946-1954
Declaraţia de independenţă şi proclamarea
republicii. Guvernul filipinez rămâne în sfera
de influenţă a SUA: pact de asistenţă militară
(1947), tratat de apărare (1951), aderarea la
SEATO (1954)
1965-1986
Preşedinţia, apoi dictatura lui F. Marcos. Se
reia lupta de gherilă a grupului fîlochinez Noua
Armată a Poporului (NPA) şi a Frontului Moro
de Eliberare Naţională (MNLF), împotriva
cărora Marcos proclamă în 1972 legea marţială.
1983 Principalul exponent al opoziţiei, Benigno
Aquino, este asasinat la reîntoarcerea din exil.
1984 în ciuda victoriei electorale a opoziţiei, Marcos
rămâne la conducere.
1986 La alegerile prezidenţiale se afirmă candidata
opoziţiei Corazon Aquino, văduva lui Benigno;
618
o revoluţie populară nonviolenta îl constrânge pe
Marcos să-şi dea demisia, după care fuge in SUA.
1986-1992
C. Aquino iniţiază tratative cu gherila, încercă-
rile de lovitură de stat sunt dejucate prin loiali-
tatea armatei conduse de generalul F. Ramos.
Se agravează recesiunea economică şi datoria
externă, este blocat proiectul de reformă agrară.
1992 Generalul Ramos iese învingător în alegerile
prezidenţiale. Desfiinţarea bazelor militare ame-
ricane şi relansarea dialogului cu luptătorii ghe-
rilei islamice şi comuniste.
1996 Acord pentru crearea unei zone autonome
musulmane în insulele de sud ale arhipelagului.
Nu încetează în schimb acţiunea NPA.
1997 C. Aquino şi cardinalul Sin, promotorii revo-
luţiei paşnice din 1986, conduc mişcarea de
protest împotriva modificării constituţiei ce-
rută de Ramos pentru a putea concura la un
nou mandat prezidenţial.
1998 Liderul Partidului luptei maselor populare
filipineze, J. Estrada, este ales preşedinte,
într-o conjunctură socio-politica încărcată de
mizerie şi corupţie.
BURGUNDIA
Filip II cel îndrăzneţ (Pontoise 1342-Hal, Brabant,
1404) duce de Burgundia (1363-1404). A moştenit dé
la tatăl său, loan II cel Bun, regele Franţei, ducatul
Burgundiei în 1363, iar prin căsătoria cu Margareta de
Fiandra a moştenit Fiandra, Artois şi Franche-Comté
(1384). în 1380 a devenit tutorele regelui Carol VI, în
numele căruia a condus regatul din 1392, stârnind
rivalitatea lui Ludovic d'Orléans, de aici luând naştere
conflictul dintre armagnaci şi bourguignon! (v.).
FRANŢA
Filip II August (Paris 1165-Nantes 1223), rege al
Franţei (l 180-1223). Fiu şi urmaş al lui Ludovic VII,
prin lupta lui hotărâtă împotriva marilor familii de
feudali a fost primul suveran capeţian care a asigurat
consistenţă teritorială şi stabilitate puterii monarhice
în Franţa. Tot în politica antifeudală s-a înscris şi răz-
boiul dus împotriva lui Henric II al Angliei, care, prin
domeniile sale din Aquitania şi Normandie, era vasal al
regelui Franţei. F. s-a aliat mai întâi cu fiul acestuia,
Richard Inimă de Leu, ajutându-l să-i urmeze tatălui
său la tron, în defavoarea fratelui său, loan Fără de
Ţară, şi participând alături de el la cea de-a IlI-a cruciadă
( 1190-1191 ), dar, reîntors în Franţa, a ocupat domeniile
lui Richard din Normandia. înfrânt la Prélevai (l 194)
şi Courcelles (l 198) F. a trebuit să-i restituie feudele
cucerite lui Richard, care însă a murit la puţin timp
după aceea ( 1199). F. a reluat atunci lupta împotriva
lui loan Fără de Ţară şi i-a smuls stăpânirea asupra
FILIP K
\ provinciilor Normandia, Anjou, Maine şi Touraine
grafie victoriei decisive obţinute la Bouvines (1214).
Filip IV cel Frumos (Fontainebleau 1268-1314), rege
al Franţei (1285-1314), fiu al lui Filip III cel îndrăzneţ
şi al Isabelci de Aragon. A consolidat structurile econo-
mice ale regatului revitalizând administrarea bunurilor
statului, perfecţionând sistemul fiscal şi, prin schim-
barea greutăţii şi a sistemului de batere a monedei, a
revigorat moneda, întărirea monarhiei a trecut apoi prin
confruntarea dură cu marii.feudali ai regatului, în primul
rând cu regii Angliei şi aliatul lor, contele de Fiandra,
Guy de Dampierre: capturându-1 în 1300, F. i-a luat
comitatul. Oraşele flamande totuşi s-au revoltat, învin-
gând armata franceză într-o bătălie crâncenă la Courtrai (
1302) şi abia în 1304, prin bătălia de la Mons-en-Pévèlc,
F. a reuşit să-şi impună stăpânirea. Simultană acestor
evenimente a fost apriga confruntare cu papa Bonifaciu
VIII. După o primă răcire a relaţiilor, determinată de
inten(ia sa de a le impune taxe călugărilor francezi, în
1301 F. a revendicat dreptul de a judeca un episcop
acuzat de a fi complotat împotriva coroanei regale.
Bonifaciu VIII a convocat un conciliu al clerului francez
pentru a judeca comportamentul suveranului şi prin bula
Ausculta fiii i-a cerut lui F. să renunţe la intenţia sa. F. a
reac{ionat convocând şi el, la rândul lui, pe reprezentanţii
nobililor, ai clerului şi burgheziei ( 1302) într-o reuniune
care le-a interzis episcopilor să participe la conciliu!
convocat de papă. Bonifaciu, prin bula Unam Sanctum, a
enunţat atunci principiile superiorităţii papei asupra
tuturor autorităţilor pământeşti şi 1-a
excomunicat pe F., care, drept răspuns, i-a trimis
la rezidenţa papală de la Agnani pe consilierii săi
Guillaume de Nogaret şi Sciarra Colonna pentru
a-1 aresta. După ce a murit Bonifaciu, F. şi-a
sărbătorit triumful, făcând să fie ales pe tronul
papal, cu numele de Clement V, francezul Bertrand
de Got ( 1305) care în 1309 a transferat reşedinţa
papalităţii la Avignon, sub controlul definitiv şi
total al coroanei Franţei. FiUpVIdeValois(n.
1293-Nogent-le-Roi 1350), rege al Franţei
(1328-1350). Fiu al lui Carol de Valois, la
moartea vărului său Carol IV, ultimul dintre
Capeţieni, a fost numit rege al Franţei. Dar şi-a
văzut contestată coroana de Eduard III al
Angliei, nepotul lui Filip IV cel Frumos, care
a iniţiat Războiul de o sută de ani. înfrânt la
Écluse ( 1340) şi la Crécy ( 1346), a pierdut şi
Catais şi a fost silit să accepte un armistiţiu.
MESSA
Filip Generosul (Marburg 1504-Kassel 1567),
landgraf de Messa (1509-1567). A aderat la
luteranism (1524) şi a fondat universitatea
reformată de la Marburg ( 1527). După
reprimarea revoltei ţăranilor din Turingia, a
fondat şi a condus Liga de la Schmalkalden
(1531) în lupta împotriva împăratului Carol
V. înfrânt la Mühlberg ( 1547), a fost
întemniţat de Carol V şi eliberat în 1552.
 planurilor de hegemonie evidente ale lui F., care totuşi i
MACED
s-au îndeplinit în urma victoriei de la Cheroneea, în 338
ONIA
Filip II î.Hr.: Atena a trebuit să renun(e la Chersones, în timp ce
(n.382- au fost impuse o garnizoană macedoneană la Teba şi
Aigai 336 guverne oligarhice filomacedonene în tot Peloponesul. F.
î.Hr.), a încercat apoi să creeze o ligă elenică permanentă, cu
rege al arbitraj şi comandă militară macedoneană, iar pentru a o
Macedon consolida a plănuit o mare expediţie împotriva perşilor.
iei (359- Convocând în Corint delegaţii din toate oraşele greceşti
336 pentru a pune la punct organizarea ei, a căzut victimă
î.Hr.). unui complot de palat. Filip V (n. 237-Amftpolis 179
După ce a î.Hr.), rege al Macedoniei (221 -179 î.Hr.). Ajuns pe
unificat tron foarte tânăr, s-a aliat cu Hannibal în timpul celui de-
ţara, al doilea război punic. Dorinţei lui de a pune mâna pe
eliminând Rhodos şi Pergam i s-a opus o coaliţie între atenieni şi
u-i pe romani, care I-au înfrânt la Kynoskephalai in 197 î.Hr.
principii De atunci a întreţinut relaţii bune cu Roma, dar
locali, a încercând să-şi întărească stăpânirea asupra Greciei.
fost SPANIA
preocupat Filip II (Valladolid 1527-Escorial, Madrid, 1598), rege
de al Spaniei ( 1556-1598) şi al Portugaliei ( 1580-1598),
consolidar fiu al lui Carol V şi al Isabelei de Portugalia.
ea grani- • Formarea şi debutul politic. F. a crescut la curtea
ţelor ei, mamei, într-un climat de catolicism auster, formându-şi
luptând un caracter rece, meticulos şi rigid în plan religios. Numit
împotriva regent al Spaniei ( 1544), a întreţinut contacte epistolare
ilirilor, constante cu tatăl său, de la care primea directivele
tracilor şi politice. Din 1548 până în 1551 a călătorit prin toate
tesalienilo domeniile coroanei Spaniei şi ale Imperiului. S-a căsă-
r. torit cu Măria Emanuela a Portugaliei (1543), de la
Cucerirea care 1-a avut pe don Carlos (m. 1568); apoi cu Măria
cetăţilor Tudor, regina Angliei (1554), cu Elisabeta de Valois (
Amfipolis 1560) şi în sfârşitcu Anna de Austria ( 1570), care i-a
, Potideia dăruit cinci fii, dintre care doar Filip HI a supravieţuit.
şi a altor • Politica externă. Abdicarea de la Bruxelles (1556) a
centre lui Carol V a făcut din F. şeful recunocut al Habsburgi-
legate de lor, oferindu-i posibilitatea de a duce o politică de do-
Atena 1-a minaţie absolută în Europa şi în lume, graţie coroanei
adus Castiliei (împreună cu imperiul colonial american),
curând în Aragonului, Siciliei şi regatului de Neapole, ducatului
stare de Milano şi a Ţărilor de Jos. Prin pacea de la Cateau-Cam-
conflict brésis ( 1559), F. a pecetluit controlul absolut al Spaniei
cu acest 619
oraş, în
ciuda
faptului că
pacea
semnată
în 346
î.Hr. îi
garanta
supremaţi
a asupra
Thessaliei
. Prin
Filipicele
sale,
Demosten
e i-a
chemat pe
toţi
atenicnii
şi pe toţi
grecii să
facă front
comun
împotriva
FILIP I I I
asupra peninsulei italiene. Siguranţa rutelor comerciale
în sudul Mediteranei a fost asigurată prin victoria de la
Lepanto împotriva turcilor (1571), care i-a permis să
semneze un armistiţiu de durată cu sultanul (1578),
dar politica de expansiune a atins apogeul atunci când
prin stingerea dinastiei portugheze. Portugalia a trecut
printr-o uniune personală în stăpânirea lui F. (1580).
Politica de uniformizare religioasă şi administrativă pusă
în practică de F. în teritoriile spaniole a dus la opoziţia, şi,
mai tâziu, la revolta Ţărilor de Jos, susţinute de Anglia şi
Franţa; în ciuda reprimării, încredinţate ducelui de Alba şi
mai târziu a încercării de recucerire pusă la cale de
Alessandro Farnese ( 1586), înfrângerea Invincibilei Ar-
mada de către englezi (1588) 1-a împiedicat să pună
stăpânire pe provinciile protestante rebele care, în 1579,
se aliaseră în Uniunea de la Utrecht, proclamându-şi
independenţa. F. a intervenit şi în războaiele religioase din
Franţa, aliindu-se cu Liga catolică ( 1584) pentru a susţine,
împotriva lui Henne IV de Bourbon, dreptul la tron al
fiicei sale Isabela Clara Eugenia. Opoziţia Stărilor Generale
( 1593) şi convertirea lui Henne IV de Bourbon la catolicism
1-au silit, însă, să încheie pacea cu el la Vervins ( 1598). •
Politica internă. F. a extins în toate domeniile sale
sistemul castilian, după o viziune centralizatoare, care
şi-a găsit expresia simbolică în transferarea capitalei la
Madrid (l 561) şi în construirea Escorialului (v.), devenit
reşedinţa lui din 1583. F. a stăpânit cu ajutorul consilii-
lor care răspundeau direct în faţa lui şi supravegheau şi
administrau toate sectoarele vieţii statului: dintre cele
deja existente au fost confirmate cel al Castiliei, al Inchi-
ziţiei, al Ordinelor Militare, al Cruciadei, al Aragónului,
iar în cadrul Consiliului Regal, cel al statului (politica
externă), al Indiilor (domeniile coloniale), de război, de
finanţe, al lucrărilor publice şi al pădurilor; au fost, pe
lângă acesea, instituite Consiliul Italiei (1559), al
Portugaliei (1582), al Flandrei (1588). Lupta pentru
apărarea ortodoxiei catolice s-a realizat în Spania prin
anihilarea protestanţilor şi prin controlul strict exercitat
de coroană asupra numirii episcopilor, a beneficiilor şi
a instrucţiei clerului, adeseori punând condiţii grele chiar
papalităţii; împotriva evreilor şi a moriscos musulmani
F. a dus o politică de convertire forţată şi de persecuţii
care au degenerat în rebeliunile moriscos din Granada
(1568-1570), reprimate cu asprime, în Ţările de Jos
încercarea de a restaura catolicismul şi de a introduce
Inchiziţia spaniolă a dus la declanşarea insurecţiei şi la
desprinderea provinciilor protestante. Bibliografie: F.
Braudel, Civiltà e imperi del Mediterraneo nell'età di
Filippo II, tr.it., Einaudi, Torino, 1953; G. Parker, Un
solo re, un solo impero. Filippo II di Spagna, tr.it.. Il
Mulino, Bologna 1985. Filip III (Madrid 1578-1621),
rege al Spaniei, al regatului Neapole, al Siciliei şi, ca
F. II, al Portugaliei
620
(1598-1621 ). Fiu şi urmaş al lui Fiiip II. a dus la bun
sfârşit războaiele întreprinse de tatăl său împotriva
Angliei ( 1604) şi a Provinciilor Unite din Ţările de Jos
(armistiţiul de 12 ani, 1609). La începutul Războiului
de treizeci de ani ( 1618) 1-a susţinut pe împăratul Fer-
dinand II. Alungându-i pe moriscos musulmani, price-
puţi agricultori, în 1609, a accelerat declinul agriculturii
spaniole.
FUip IV (Valladolid 1605-Madrid 1665), rege al Spaniei,
al regatului Neapole, al Siciliei (l 621 -1665) şi, ca F. ΠΙ, al
Portugaliei ( 1621 -1640). Fiu al lui Filip III, a încredinţat
conducerea ţării favoriţilor săi (Olivares 1621-l 643; L. de
Haro, 1643-1661 ). Starea de decadenţă ireversibilă pentru
Spania, pecetluită prin pacea din Westfalia (1648), la
încheierea Războiului de treizeci de ani, şi prin pacea din
Pirinei ( 1659) care a pus capăt nefericitului război împo-
triva Franţei. Autoritatea prea scăzută de care se bucura a
dus la declanşarea unor revolte interne în Portugalia, care
şi-a recucerit independenţa (1640) în Catalonia (1640-
1652), în Sicilia ( 1647) şi la Neapole ( 1647). Filip V de
Bourbon (Versailles 1683-Madrid 1746), rege al Spaniei
( 1700-1746). Nepot al regelui Franţei, Ludovic XIV, a
fost primul Bourbon care a urcat pe tronul Spaniei. Prin
tratatul de la Utrecht (1713) şi Rastatt (1714), la
sfârşitul războiului de succesiune pentru tronul spaniol, a
reuşit să-şi păstreze tronul şi posesiunile coloniale doar
cu preţul a numeroase concesii teritoriale. După căsătoria
cu Elisabeta Farnese (1714), a încredinţat conducerea
cardinalului G. Alberoni, susţinător al unei politici militare
agresive, care s-a dovedit a nu avea nici un rezultat pozitiv,
în 1724 a abdicat în favoarea fiului său Ludovic, dar a
trebuit aproape imediat să ia din nou puterea din cauza
morţii acestuia. La sfârşitul războiului de succesiune la
tronul Poloniei (tratatul de la Viena, 1739) a obţinut regatul
Neapole şi Sicilia pentru fiul său, Carol, în acel moment
duce de Parma. A încheiat cu Ludovic XV primul pact de
familie (l743).
Filippo Maria Visconti (Milano 1392-1447), duce
de Milano (1412-1447). Fiu al lui Gian Galleazzo, a
pus stăpânire pe domeniile şi armatele lui Facino Cane
căsătorindu-se cu văduva acestuia, Beatrice di Tenda.
După ce a potolit, cu ajutorul lui Carmagnola, nume-
roase oraşe din Lombardia care se ridicaseră împotriva
tatălui său, a reconstruit statul, consolidându-i aparatul
funcţionăresc şi acordând feude credincioşilor săi. Politica
sa de expansiune, o dată cu cucerirea provinciilor Ossola,
Ticino şi mai ales a oraşului Genova (1421-1435), 1-a
antrenat într-o serie de războaie împotriva Florenţei şi
Veneţiei, care 1-au învins la Maclodio (1427) şi i-au luat
oraşele Bergamo şi Brescia (1433), obligându-1 să renunţe
definitiv la planurile sale, în timp ce însuşi condotierul
său, Francesco Sforza, îl părăsea. O dată cu moartea lui
s-a încheiat şi stăpânirea familiei Visconti.
FINANŢE PUBLICE
Filippo Neri, sfânt (Florenţa 1515-Roma 1595). Stu-
dios al filosofici şi teologiei la Roma, a părăsit studiile
pentru a se dedica apostolatului şi acţiunilor de caritate.
In 1548 a instituit congregaţia Prea Sfintei Treimi. Preot
în 1551, a obţinut în 1575 instituirea canonică a Congre-
gaţiei Oratoriului. Influenţa lui F.N. asupra Contrare-
formei a fost amplă şi profundă atât prin opera de
predicare, cât şi prin activitatea de consilier al lui
Clement VIII şi a Sf. Carlo Borromeo. filisteni,
populaţie stabilită pe coastele Palestinei, în jurul sec.
XIII î.Hr. în adrul invaziilor aşa-numitelor „popoare
ale mării" (v.), când au întemeiat cele cinci oraşe ale
pentapolisului filistean (Gaza, Askelon, Asdod,
Akkaron, Gat) de-a lungul coastei siriene. Intrând
în conflit cu evreii, au fost învinşi de regele David (sec.
X î.Hr. ) şi n-au mai reuşit să creeze un stat unitar,
sfârşind prin a fi supuşi mai întâi de către imperiul
babilonian şi mai târziu de cel persan. Filopemene,
comandant de oşti grec (Megalopolis 253-Messina
182 î.Hr). A fost de şapte ori strateg al Ligii ahcene
începând cu 207 î.Hr. Timp de un deceniu (l 91 -182) a
jucat un rol de prim ordin pe scena politică a Greciei
prin încercarea lui de a unifica Peloponesul.
Financial Times, cotidian economic şi financiar
englez înfiinţat la Londra în 1880. Are un tiraj de
300 000 de exemplare şi este difuzat pe plan interna-
ţional; se bucură de mare autoritate prin bogăţia şi
acurateţea informaţiilor.
finanţe publice,
ansambu! mijloacelor financiare ale statului, care se
poate analiza în componentele sale de intrări (fiscalitate,
impozite, datorie publică) şi de cheltuieli.
• Administrarea finanţelor în Antichitate, în oraşele-state
şi în imperiile antice era greu de întâlnit un sistem
administrativ bine structurat, capabil să adune în mod
regulat resurse pentru folosul public, dat find şi carac
terul limitat al economiei monetare. Încasările - contri
buţii aveau de obicei un caracter extraordinar, în spe
cial pentru finanţarea războaielor. Au început să facă
excepţie sistemul fiscal atenian şi cel elenistic, în mod
organic şi stabil întemeiate pe posesiunile de pământ.
Romanii, pentru a întreţine statul şi pentru a finanţa
operaţiunile de război, au instituit o taxă sistematică
(decima asupra recoltelor, Stipendium fix) care greva
asupra provinciilor, dar nu şi asupra cetăţenilor romani.
Fiscus (de la numele coşului în care se strângeau
monedele), zestre personală a împăratului, s-a adăugat
o dată cu împăratul Traian, la vistierie, adică la tezaurul
public, controlat până atunci de Senat.
• Statul patrimonial. Epoca medievală a fost caracte
rizată printr-un sistem de contribuţii, drepturi, impo
zite şi vămi complex şi fragmentat. Tezaurul public se
afla la început în proprietatea regelui („statul patrimo
nial"), dar puterea exclusivă a suveranului a fost cu
timpul limitată: disputa cu privire la modul de alcătuire
şi administrare a f. p. a avut într-adevăr o mare impor
tanţă în procesul de formare a instituţiilor statelor mo
derne, în Anglia s-a afirmat principiul „nici o taxă fără
reprezentanţă", ax central al sistemului de libertăţi
parlamentare, pentru că regele nu putea să exercite
sistemul de fiscalitate făcând abstracţie de părerea
organismului reprezentativ al nobililor. Şi în Franţa
Stările Generale au încercat să controleze prerogativele
fiscale ale regelui, în timp ce autonomiile orăşeneşti se
afirmau tocmai administrând ca un tot colectiv obligaţiile
faţă de feudal sau monarh. Din sec. XVI suveranii,
pentru a putea finanţa acţiunile militare, au fost nevoiţi
de mai multe ori să contacteze datorii pe lângă bancheri
sau aristocraţi în schimbul garanţiilor regale (gestionarea
unor contracte sau vămi, perceperea de impozite).
• Sistemul de resurse ale statului modem. Raţionalizarea
fiscului realizată în cadrul monarhiei absolute, bazată
pe cadastru sau pe extinderea impozitării pe pământuri
(bisericeşti sau nobiliare) până atunci scutite, a apărut
o dată cu creşterea deosebită a cheltuielilor publice
determinată de creşterea unei administraţii de stat sta
bile (armata permanentă, colonii, structura centralizată
a statului). Chiar dacă au rămas predominante impozi
tele indirecte (vamale, asupra consumurilor) şi pe familii,
îmbunătăţirea sistemului administrativ a permis răs
pândirea unui impozit real pe pământ. Dezvoltarea
comerţului intern şi internaţional a determinat ca impo
zitarea să devină mai regulată. Chestiunea fiscală a dat
naştere la numeroase controverse politice şi episoade
revoluţionare: de la lupta împotriva impozitelor fiscale
din Anglia( 1763-1776), care a dus la emanciparea colo
niilor americane, la revolta nobililor împotriva încetării
scutirilor fiscale, care a aprins scânteia Revoluţiei
franceze (l789).
• Creşterea cheltuielilor publice, în sec. XIX-XX
schimbările din structura economică au avut loc o dată
cu creşterea puterii statului: guvernele din Europa au
iniţiat o politică de infrastructuri (drumuri, poduri,
porturi, căi ferate) şi au instituit sisteme de învăţământ
public şi armate prin înrolarea obligatorie. Cheltuielile
pentru realizarea acestora au fost susţinute recurgându-se
masiv la datoria publică (emisiune de titluri de stat
asupra pieţelor interne şi internaţionale), prin creşterea
încasărilor vamale legată de dezvoltarea vertiginoasă a
comerţului internaţional şi, de asemeni, prin folosirea
unor sisteme fiscale mai eficiente, în acest ultim
domeniu o cotitură decisivă a reprezentat-o impozitul
621
FINLANDA
personal pe venit, cu progresivitatea asumată (destul
de lent) ca criteriu de echitate. Abia după primul război
mondial si după criza economică din 1929 conceptul
de neutralitate a f. p. a fost depăşit: după doctrina lut
Kcynes s-a afirmat în ţările occidetale o concepţie a
cheltuielilor publice „active", înţelese ca utilizare a re-
surselor in scopul echilibrării economiei şi de redistri-
buire a veniturilor ( Welfare Slale). Vezi ii:
absolutism; birocraţie; feudalism; monedă;
parlament; vămi.
Finlanda, stat în Europa de nord. Sup.: 338 145 km2.
Pop.: 5 088 000 loc., din care 93 % finlandezi (minorităţi
suedeze şi lapone). Capii.: Helsinki. Limba: finlandeza şi
suedeza (oficiale). Relig.: evanghelică luterană. Vecini: N
Norvegia, E Rusia, S şi V Golful Finlandei şi Golful Botnie,
NV Suedia. Forma de stal: republică semiprczidcnţială.
Multă vreme un fel de apendice al Suediei şi Rusiei,
după ce şi-a căpătat independenţa F. s-a aflat în situaţia,
până în 1991, de a fi considerată o punte între Europa
Occidentală şi lumea comunistă. Sec. I-VIII
Finlandezii, sau suomii împing treptat înspre nord
populaţiile lapone preexistente, cea 1175
Cruciada împotriva finlandezilor, organizată de
regele Suediei, Erik IX cel Sfanţ şi răspândirea
creştinismului. Dominaţiei suedeze asupra F. i se
opune cnezatul Novgorod. 1284 F. este ridicată la
rangul de ducat al Suediei (Oes-terland), cu centrul la
Abo (în finlandeză, Turku). 1527 Gustav l Vasa al
Suediei introduce reforma luterană şi secularizarea
proprietăţilor bisericeşti, întemeierea oraşului
Helsingfors (viitorul Helsinki, 1550).
1617 Tratatul de la Stolbovo dintre Rusia şi Suedia:
anexarea provinciilor Ingria şi Karelia de sud la F. 1710-
1721
Perioada denumită hoviha (marea furie): F. este
devastată şi prădată în timpul celui de-al doilea
război nordic de trupele ruseşti, care cuceresc
Vîborg, Ingria şi Karelia de sud. 1743 Pacea de la
Turku: teritoriile din estul F. trec în
stăpânirea Rusiei. 1809
PebazaacordurilordelaTilsitcuNapoleon(1807)
ţarul Alexandru I obţine anexarea F. la Rusia.
1860-1869
Ţarul Alexandru II instituţionalizează autono-
mia marelui ducat al F. : monedă şi armată naţio-
nală, drepturi comunale, convocarea periodică
a Dietei finlandeze.
1906 Ţarul Nicolae II transformă Dieta în camera
electivă cu sufragiu universal, dar afirmarea
Partidului Social-Democrat duce la dizolvarea
adunării.
1914 Rusia suprimă autonomia marelui ducat şi
anexează F.
622
1917 La izbucnirea revoluţiei ruse, Dieta este reîn-
fiinţată şi proclamă independenţa.
1919 Adoptarea constituţiei republicane.
1920 Prin tratatul de la Tartu ( 14.X). Rusia sovietică
recunoaşte independenţa F.
1939-1940
La izbucnirea celui de-al doilea război mondial
URSS cere demilitarizarea fortificaţiilor fin-
landeze de pe istmul Kareliei şi concesionarea
de baze militare. Refuzul F. duce la războiul
finlandezo-sovietic. După trei luni, finlandezii
trebuie să se supună cerinţelor sovietice (pacea
de la Moscova, III.1940).
1941-1944
F. se aliază cu Germania nazistă şi ia pane la
invadarea URSS.
1946-1955
Avându-l ca preşedinte pe J.K. Paasikivi, F.
încearcă să ducă o politică de neutralitate şi de
echilibru între Est şi Vest.
1948 Pact de prietenie şi cooperare cu URSS.
1956-1981
U. Kekkonen preşedinte: consolidarea poli-
ticii de echilibru între cele două blocuri şi pro-
gresul unui stat social avansat. F. aderă la
EFTA(1961)
1981-1994
Dublu mandat prezidenţial al lui M. Koivisto.
Grava recesiune economică duce, în 1987, la
restructurarea statului social prin acţiunea coali-
ţiilor de centru-dreapta.
1992 Un nou tratat de bună vecinătate cu Rusia care-1
înlocuieşte pe cel din 1948 cu URSS.
1994 Alegerea ca preşedinte a social-democratului M.
Athisaari. Aderarea F. la Uniunea Europeană.
1995-1997
Victoria social-democraţilor în alegerile politice.
Premierul P. Lipponen continuă politica de în-
sănătoşire (creştere anuală de 4 % din PNL,
dar şi a şomajului cu 15 %) şi-şi intensifică
eforturile pentru integarea Estoniei în UE.
1998 F. face parte din cele 11 ţări care din 1999 vor
adopta moneda unică (euro).
1999-2000
O nouă constituţie sporeşte atribuţiile parla-
mentului în dauna preşedintelui.

Fiodor Ι (η. 1557-m. 1598), ţar al Rusiei ( 1584-1598).
Fiu al lui Ivan IV, s-a lăsat călăuzit în guvernare de
cumnatul său, Boris Godunov, regent din 1588. De la
patriarhul din Constantinopol, Ieremia, a obţinut
instituţia patriarhiei Moscovei (1589). A pus capăt
printr-o victorie războiului împotriva Suediei (1595),
recuperând teritoriile baltice pierdute în 1583. O dată
cu moartea sa s-a stins dinastia Rurikizilor, care domnea
în Rusia din 860. fisc, v. finanţe publice Fisher, John
v. John Fisher Fiume, chestiunea, controversă
internaţională, apărută la sfârşitul primului război
mondial, cu privire la cedarea oraşului Fiume (Rijeka
de astăzi), oraş situat în Golful Quarnaro în nordul
Mării Adriatice. în ciuda faptului că marea majoritate a
locuitorilor erau italieni,
F. nu a fost revendicat de Italia prin tratatul de la Londra
(v.) din 1915, pentru că trebuia să rămână port al unui
nou imperiu austro-ungar, reorganizat; dar dispariţia
acestuia la sfârşitul primului război mondial i-a determi
nat pe reprezentanţii italieni de la conferinţa de pace să
ceară anexarea oraşului Fiume, izbindu-se mai ales de
opoziţia preşedintelui SUA Th. W. Wilson. La 12.DC. 1919
G. D'Annunzio a ocupat oraşul în fruntea a 2600 de
legionari, instituind aici Regenţa italiană de la Quarnaro.
La 12.IX. 1920, prin tratatul de la Rapallo, guvernul italian
al lui Giolitti şi cel iugoslav au ajuns la o înţelegere cu
privire la constituirea statului liber F. din care armata
italiană 1-a alungat pe D'Annunzio (31 .XII. 1920). Veşni
cele neînţelegeri din oraş intre fascişti, ex-legionari şi autono
misti, cât şi o situaţie diplomatică în general mai favorabilă
Italiei, au dus la tratatul de la Roma (27.1.1924), prin care
Mussolini a obţinut anexarea oraşului F.
FTVL (Federaţia Italiană Voluntarii Libertăţii) organizaţie
a partizanilor italieni, de orientare politică catolică şi l ibcrală,
apărută în 1948 în urma scindării ANPI (v.).
fiziocraţie, curent al gândirii economico-politice, care
s-a afirmat în Franţa sec. XVIII şi care vedea în pământ
şi în agricultură sursele reale ale bogăţiei. Termenul de
f. (gr.: physis, natură şi kratos, stăpânire) a fost folosit
pentru prima dată în 1767 de către P.S. Du Pont de
Nemours drept titlu al unei antologii de scrieri aparţi-
nând unor autori ce acordau o deosebită atenţie studiului
resurselor naturale. Mişcarea îşi are originile în operele
lui F. Quesnay şi, în special, în Tableau économique
( 1758), în care erau analizate diversele sectoare econo-
mice şi interconexiunile dintre ele, cât şi relaţiile dintre
clase. Acţiunea fiziocraţilor răspundea necesităţii de
depăşire a profundei crize economice şi financiare în
care se afla Franţa, aşa încât să garanteze echilibrul
social din Ancien Régime (v.). F. a inspirat unele măsuri
de reformă ale ministrului de finanţe Turgot, dar după
moartea lui Quesnay (1774) şi-a pierdut foarte curând
FLANDRA
influenţa datorită opoziţiei cercurilor industriale şi
financiare. Opus mercantilismului (v.) dominant pe
vremea aceea, f. susţinea faptul că singura sursă de
bogăţie este doar pământul, unica realitate capabilă să
creeze un surplus faţă de capitalul anticipat şi consumat
Producătorii agricoli trebuiau, deci, să aibă posibilitatea
de a-şi urma în mod liber propriul interes, care ar fi dus
la o creştere a bogăţiei generale şi la o mai accentuată
bunăstare a comunităţii (aspect care a influenţat
liber-schimbismul economici politice clasice). Suveranul
trebuia doar să creeze instituţiile necesare pentru a facilita
dezvoltarea sectorului primar şi să reunească diferitele
taxe impuse agricultorilor într-o taxă unică pe venit.
Flamininus, Titus Quinlius, consul roman (n.229-m. 174
î.Hr.). Consul în 198 î.Hr. a câştigat la Kynoskephalai
(197) bătălia decisivă din cel de-al doilea război
macedonean, în 196 î.Hr, la Corint a publicat declaraţia
prin care Roma se făcea garantul libertăţii Greciei. După
ce I-a alungat pe regele Nabis din Sparta, a dat ordin (
194 î.Hr.) să fie evacuate armatele romane din Grecia,
rămânând aici ca ambasador. Flaminiuü, Cains, om
politic roman (m. 217 î.Hr). Tribun al plebei, în 232
a obţinut aprobarea unei legi prin care pământurile
din Picenum, luate de la galii senoni, erau împărţite
plebei. Consul în 223 şi mai târziu cenzor, a
construit în 220 drumul care-i poartă numele şi care
unea Roma de M. Adriatică până la Rimini, în 218
a susţinut plebiscitul claudian, care interzicea
senatorilor să facă comerţ pe scară largă. A murit
înfrânt de Hannibal, la Trasimene. Fiandra, regiune
situată între Marea Nordului, Schelda şi colinele din
Artois, din punct de vedere politic împărţită între
Franţa, Belgia şi Olanda. Locuită de celti şi cunoscută
în epoca romană drept Gallia belgica, in sec. V a fost
colonizată de franci. A fost ridicată la rangul de marcă
de la graniţă (circa 866) şi încredinţată conţilor de F.;
aceştia au profitat de dezmembrarea Imperiului
carolingian pentru a-şi extinde teritoriul (sec. IV-X)
până când au constituit Fiandra imperială, Înfeudată
de Henne IV lui Baudoin (Balduin) V (1056). Înflori-
rea agriculturii şi a creşterii oilor, industria lânii şi facili-
tatea comunicării cu exteriorul au favorizat apariţia în
interiorul ei a unor centre comerciale de mare faimă:
Bruges, Gând, Arras, Anvers. Când în 1384 F. a intrat
sub influenţa ducatului de Burgundia, principalele oraşe
au păstrat o autonomie aproape completă, administra-
tivă şi politică. Căsătoria fiicei ducelui Carol Temerarul,
Măria, cu Maximilian I de Habsburg (l 477) a făcut ca
regiunea să treacă sub suveranitatea Habsburgilor.
împăratul Carol V, născut şi educat la Gând, a respectat
tradiţia privilegiilor şi autonomiei F. Nu la fel a procedat
şi fiul său, Filip II, al cărui catolicism rigid a dus la
revolta ei şi la separarea provinciilor catolice de cele
623
FLAVIENI
calviniste, care au devenit independente, în a doua jumă-
tate a sec. XVII Habsburgii din Spania au fost nevoiţi
să cedeze multe centre flamande Franţei (tratatele de la
Aachen, 1668, de la Nijmegen, 1678; de la Rijswtjk,
1697). Ceea ce a mai rămas din teritoriile ei a trecut în
stăpânirea Habsburgilor din Austria în urma războiului
de succesiune pentru tronul Spaniei (tratatul de Rastatt,
1714). Ocupată în întregime de francezi în 1795, prin
congresul de la Viena (1815) F. a fost încredinţată Iui
Wilhelm I, suveranul Regatului Unit al Ţărilor de Jos, dar
în 1830 a fost atribuită Belgiei, devenită independentă, în
epoca contemporană, F. a fost protagonista unor puternice
tensiuni cu componenta francofonă a Belgiei. Flavieni,
numele a două dinastii imperiale romane. Prima, de
origine sabină, a domnit din 69 până în 96 prin
Vespasian (69-70), Titus (79-81) şi Domifian (81-96).
în sec. IV, împăraţii, începând cu Constanţiu Chlorus şi
până la Theodosiu, şi-au luat numele de Flavius; în
special gens a lui Constanţiu Chlorus şi Constantin, de
origine, probabil, ilirică, este considerată cea de a Il-a
dinastie a F.
Fleurus, bătălia de la, a avut loc în acest orăşel din
Belgia la 26.VI. 1794 şi a marcat victoria definitivă a
armatelor revoluţionare franceze asupra englezilor aliaţi
cu olandezii. Atenuând climatul de stare de război
imediată, a contribuit la căderea lui Robespierre.
¥\eury, André-Hercule de, cardinal şi om politic francez
(Lodève 1653-Issy-les-Moulineaux, 1743). Preceptor
al lui Ludovic al XV-lea, cardinal şi prim-ministru,
pentru a face posibilă o redresare financiară a statului
a urmărit o politică de pace bazată pe echilibru în
Europa şi pe alianţa cu Spania, neputând, însă, să
împiedice implicarea Franţei în războaiele de succesiune
la tronul Poloniei şi al Austriei. A dat ordin să fie
executată condamnarea janseniştilor (bula Unigenita*).
flibustieri (neerl.: vrijbuiter), piraţi francezi, olandezi
şi englezi care, din sec. XVII au invadat rutele din
Marea Caraibilor, punând la cale razii împotriva navelor
şi bazelor spaniole şi alcătuind comunităţi liber organi-
zate în insulele caraibiene (S. Domingo, Tortuga).
Florenfa, oraş din Toscana, capitală de provincie şi de
regiune, întemeiată de romani (Floremia), la poalele
oraşului etrusc Fiesole. Puţine sunt informaţiile despre
oraş în perioada Evului Mediu timpuriu; în orice caz, a
făcut parte din Tuscia longobarda şi a fost capitală de
comitat în marchizatul Toscanei, înfeudat puternicei
familii Canossa.
• Dezvoltarea în Evul Mediu, în sec. XII oraşul a crescut
în mod simţitor, iar zidurile de împrejmuire s-au extins
pe malul stâng al râului Arno. Noi magistraturi şi noi
organizări politico-sociale au urmat după obţinerea unui
rol din ce în ce mai important de către pătura burgheză:
de la comună consulară (a cărei primă atestare datează
624
din 1134) s-a trecut la comuna podestarile (1193);
pe urmă, în 1252, a fost instituită funcţia de căpitan al
poporului. Supremaţia categoriilor de meseriaşi şi
negustori organizaţi în bresle s-a realizat prin preluarea
directă a conducerii de către priorii din „artele majore"
(1282) şi prin Ordinamenti di giustizia ale lui Giano
delle Bella ( 1293), care prevedeau şi introducerea funcţiei
de gonfalonier de justiţie. Lupta politică a fost dominată
mai întâi de conflictul dintre guelfi şi ghibelini, iar după
înfrângerea acestora din urmă ( 1268), dintre acţiunile
guelfilor albi şi a guelfilor negri, şi a determinat o orien-
tare din ce în ce mai accentuată a comunei în spirit
popular. Pe plan internaţional, F. s-a aliat cu guelfii,
mai întâi cu liga comunelor toscane împotriva lui Henne
IV (l 197), apoi împotriva lui Frederic II şi a lui
Manfredi, în cele din urmă sprijinind expediţia lui Carol
de Anjou în Italia, care a dus la înfrângerea ghibelinilor.
A continuat şi expansiunea în afara graniţelor ei, fiind
cucerite Pistoia (1331), Arezzo ( 1337) şi Colle di Val
d'Elsa ( 1338). Pe la jumătatea sec. XIV o conjunctură
economică nefastă, legată de războaiele cu Pisa şi
Milano a provocat o gravă criză internă, care a culminat
(l 378) cu răscoala ciompilor (v.). Restaurarea puteri i
oligarhice în 1382 a readus pacea. Opunându-se cu
succes expansiunii familiei Visconti şi cucerind Pisa
(1406), F. va cunoaşte o nouă perioadă de strălucire
urbanistică şi arhitectonică, materializată în iniţierea
lucrărilor la impunătoarea cupolă a lui Brunelleschi de
la biserica Santa Maria del Fiore ( 1421 ).
• Florenfa în timpul domniei familiei Medici. Regimul
oligarhic a dus în 1434 la instaurarea senioriei familiei
Medici. Cosimo cel Bătrân η-a înlăturat în mod formal
organizarea instituţională a comunei, dar a făcut ca
puterea sa să devină ereditară. Prin Lorenzo Magnificul
şi prin politica sa echilibată, F. s-a aflat în centrul politicii
italiene. Opoziţia poporului a profitat, însă de venirea
lui Carol VIII, pentru a-i înlătura pe Medici (1494):
republica florentină a fost susţinută prin predicile
vehemente ale lui G. Savonarola, dar în 1512 alegerea
lui Giovanni de'Medici ca papă, cu numele de Leon X,
a făcut posibilă reîntoarcerea Medicilor la conducerea
oraşului, graţie sprijinului spaniol. O a doua tentativă
de instaurare a republicii a fost înăbuşită în 1527. Din
acest moment soarta oraşului se identifică cu soarta
statului Medicilor, mare ducat în 1569, a cărui capitală
a fost F. (v. Medici).
• Florenţa în epoca modernă. După ce s-a stins dinastia
Medici în 1737, marele ducat a trecut în stăpânirea
familiei Habsburg-Lorena, care a guvernat-o, în afara
parantezei napoleoniene, până în 1859. în timpul
Restauraţiei, F. a fost sediul unei vii activităţi culturale
şi politice, graţie prezenţei lui G.P. Vieusseux,
B. Ricasoli, G. Capponi, R. Lambruschini, C. Ridolfi.
FOCIDA
în urma convenţiei din septembrie, F. a devenit capitala
Regatului Italiei, din 1865 până în 1871. •
CONCILIUL DE LA F. Din 1439 până în 1442 la F.
s-a desfăşurat cea dc-a treia sesiune a conciliului de la
Basel, dedicat discuţiei cu privire la reunificarca bisericii
latine cu cea greacă (acordul la care se ajunsese în
1439 n-a avut însă nici un fel de efect), încercării de a
stabili din punct de vedere teologic că Sfântul Duh
purcede din Tată şi din Fiu, cât şi definirii doctrinei
cu privire la primatul papei.
florin, monedă din Florenţa, bătută pentru prima dată
în jurul lui 1180, şi-a luat numele de la crinul-simbol al
oraşului, pe care-1 avea pe faţa monedei. In 1252 florinul
de aur (circa 3,5 g) a marcat, împreună cu genovino
revenirea la monedele de aur în Europa medievală.
foamete, situaţie de mare lipsă de alimente pentru
populaţia dintr-o anumită arie geografică sau stat întreg
sau dintr-un grup de state. Perioadele de f. în istoria
omenirii sunt numeroase şi se întâlnesc în special în
acele societăţi unde condiţiile de alimentaţie se află deja
la limitele subzistenţei. Cauzele pot fi multiple, atât de
ordin natural (lungi perioade de secetă, inundaţii, boli
ale plantelor sau animalelor etc.), cât şi de ordin social
(războaie, revoluţii, crize şi dezordine internă etc.).
făcând abstracţie de perioadele de f. a căror amintire se
pierde pe vremea Antichităţii. Europa a cunoscut ase-
menea evenimente de mai multe ori, în special în jurul
anilor 941-942, 1005-1006, 1124-1126, 1195-1197,
1348-1349 (legată de marea epidemie de ciumă neagră),
1628-1630 (legată de Războiul de treizeci de ani şide
ciumă), în Italia au fost deosebit de grave perioadele de
foamete repetate din sec. XIV, când s-a creat un puternic
dezechilibru între resursele disponibile şi creşterea
numerică a populaţiei.
Foch, Ferdinand, mareşal al Franţei (Tarbcs 1851 -Paris
1929). Ofiţer de artilerie, şef al şcolii superioare de
război ( 1907-1911 ), la începutul primului război mon-
dial a comandat grupul de armate Nord în bătălia
Flandrei (X-XI. 1914) şi apoi în ofensiva de pe Somme
( VII-IX. 1916). Şef al Statului Major general (V. 1917)
şi din aprilie 1918 comandant suprem al armatelor
aliate, a organizat şi condus magistral bătălia Franţei
(VII-IX. 1918) care a dus la încheierea războiului.
Focida, regiune istorică din Grecia centrală cuprinsă între
Locris, Etolia şi Beoţia; centrul cel mai important era
Delfi, cu sanctuarul lui Apollo. Organizată din sec.VI
î.Hr. într-o federaţie, adversară tradiţională a Tebei, a fost
ocupată de Filip II al Macedoniei (353 Î.Hr.). Aliată cu
Filip V al Macedoniei împotriva Ligii aheene şi a Romei
(200 î.Hr.), F. a căzut sub stăpânirea romană în 146 î.Hr.
CELE MAI MARI PERIOADE DE FOAMETE DIN EPOCA CONTEMPORANA
Perioadă Caracteristic
Ţara i
1816-1817 Italia puternica scădere a producţiei agricole; creşterea preţului cerealelor
1846-1849 Irlanda o boală a cartofilor (aliment de bază naţional) zădărniceşte recolta; creşterea
mortalităţii (de la jumătate de milion la un milion de morţi) din cauză de malnutrite şi
________________________puternic impuls de emigrare
________________________
1876-1879 China trei ani consecutivi de secetă; se estimează cea 10-12 milioane de morţi din cauza
________________________malnutrite!____________________________________________________________
1921 -1922 Rusia criza agricolă după revoluţia comunistă şi războiul civil este agravată de succesiunea
________________________unor perioade de secetă ________________________________________________
1943 Bengal (India) disponibilul de orez scade şi creşterea necontrolată a preţurilor provoacă cea 2
________________________milioane de victime din cauza foamei ______________________________________
1960-1961 Congo războiul civil care urmează proclamării independenţei provoacă o puternică reducere
________________________a disponibilului de alimente______________________________________________
1968-1969 Biafra (Nigeria) războiul civil urmat de separarea Biafrei de Nigeria provoacă scăderea producţiei

1974
Bangladesh
________________________de bunuri alimentare şi decimarea populaţiei prin foamete _____________________
recoltelor agricole scăzute li se adaugă o puternică diminuare a veniturilor clasei
celei mai sărace
1984 Etiopia şi Africa seceta prelungită şi lipsa tehnicilor agricole adecvate reduc la zero producţia agricolă
__________centrală (Sahel) şi provoacă moartea animalelor
__________
1988-1990 Bangladesh o serie de cicloane şi inundaţii distrug plantaţiile de orice fel şi provoacă sute de mii
de victime
 efectele combinate ale războiului civil şi al foametei duc la misiunea umanitară ONU
________________________„Restore hope" (redarea speranţei) _______________________________________
1996-1997 Coreea de Nord calamităţi naturale şi ineficienta sistemului economic provoacă o stare de urgenţă
alimentară
1991-1992 Somalia

625
FOCION
Focion, om politic atenian (cea 397-318 î.Hr.). Strateg
de 45 de ori, de tendinţă oligarhică, a susţinut împreună
cu Eschine şi împotriva lui Demostcne o politică de
înţelegere cu puterea macedoneană, fiind unul dintre
guvernatorii Atenei sub dominaţia lui Alexandru cel
Mare. A fost condamnat la moarte în 318, când guvernul
oligarhic al Atenei a fost răsturnat. Foliant! (les
Feuillants), club revoluţionar din Paris ( 1791-1792),
care şi-a luat numele de la sediul pe care-1 avea pe lângă
mănăstirea de călugări cistercieni omonima. I-a reunit
pe iacobinii moderaţi, susţinători ai monarhiei
constituţionale, printre care La Fayette, Sieves,
Bamave, Duport şi fraţii Lameth. folosinţa civică,
drept cutumiar de folosinţă asupra terenurilor aflate
în proprietate publică sau privată (inclusiv culegerea
lemnelor uscate sau a fructelor de sub copacii din
pădure, vânatul sau pâşunatul vitelor) de către o parte
dintre membrii unei comunităţi. Consolidată în Evul
Mediu, f. c. a fost obiectul unor conflicte permanente
între ţărani şi seniori. Începând din sec. XVIII,
vânzarea către proprietarii privaţi a unei mari părfi
din bunurile comunale a dus la o reducere drastică a
f. c. în Italia, drepturile de f. c. au fost abolite în
1927.
fondaco, în centrele urbane medievale, clădirea în care
negustorii străini îşi depozitau mărfurile, făceau trafic
comercial şi adesea îşi găseau şi adăpost. Instituţia acestor
f. a înflorit între sec. XI şi XIV, în epoca marelui comerţ
din M. Mediterană şi a republicilor maritime: instituirea
lor a devenit obicei al unor acorduri specifice între state,
iar ţara-gazdâ percepea taxe pe schimburile comerciale
care se desfăşurau aici. Celebre au fost f. din Damasc,
Ierusalim, Sevilla, Barcelona, Lisabona, Genova, Amalfi,
Pisa, Ancona, Florenţa şi Neapole. La Veneţia au fost
create mai multe f., cel mai cunoscut dintre toate fiind
„f. dei tedeschi" (f. germanilor) care datează din 1288.
Fondul Monetar International (FMI), organism
înfiinţat la Washington în 1945 în urma acorduri lor de
la Bretton Woods (v.) cu scopul de a promova coope-
rarea internaţională în domeniul monetar. FMI trebuie
să asigure stabilitatea schimburilor, atenuând dezechi-
librul balanţelor de plăţi, prin împrumuturi condiţionate,
în momentul primirii lor, de măsuri de reechilibrare
economică, în cadrul unei economii de piaţă, din partea
(arilor beneficiare. Ţările membre se obligă să verse la
FMI cote proporţionale cu importanţa lor în economia
mondială, determinante la rândul lor în stabilirea puterii
de vot. FMI îndeplineşte rolul delicat şi controversat
legat în special de problema datoriilor externe ale ţărilor
ex-comuniste după 1989 şi a celor afectate de criza
asiatică (1997-1998). De la cele 48 iniţiale, astăzi cu-
prinde 170 de ţări. fonduri publice, v. finanţe
publice.
626
Fontainebleau, oraş din Franţa, în departamentul
Seine-et-Marne, reşedinţă regală din sec. XIII.
• EDICTUL DE LA F. Emis la 18.X. 1685 de către
Ludovic XIV, a revocat edictul din Nantes din 1598, care
acordase libertate de cult hughenoţilor; a avut drept
consecinţă emigrarea forţată a peste 200 000 de
persoane.
• TRATATUL DE LA F. Semnat la 11.1 V. 1814, de
către Napoleon, după ce a renunţat la tronul
imperial, cu Austria, Rusia şi Prusia, i-a acordat
fostului împărat suveranitatea asupra insulei Elba, iar
Măriei Luiza de Austria ducatul Parma, Piacenza şi
Guastalla.
force de frappe, expresie (fr. : forţă de şoc) prin care este
desemnat în Franţa armamentul nuclear autonom.
Realizarea sa (iniţiată la 13. II. 1960) prin explozia primei
bombe atomice franceze, a fost propusă de de Gaulle,
care considera protecţia militară a SUA fiind insuficientă,
în afară de faptul că, din punct de vedere politic, impunea
prea multe condiţii.
Ford, Gerald Rudolph, om politic american (Omaha,
Nebraska, 1913). Vicepreşedinte al SUA sub R. Nixon
în 1973, a devenit preşedinte după ce scandalul Water-
gate 1-a obligat pe Nixon să-şi dea demisia (4. VIII. 1974),
căruia i-a acordat o criticată absolvire juridică. Alături
de un Congres cu majoritate democrată a înfruntat cu
mari dificultăţi conjunctura economică determinată de
criza petrolului şi a încheiat retragerea americanilor din
Vietnam. La alegerile din 1976 a fost înfrânt la o diferenţă
mică de J. Carter.
Ford Motor, societate industrială din SUA, specializată
în producţia de automobile, înfiinţată în 1903 de Henry
Ford (Greenfield, Michigan, 1863-Dearbom, 1947).
în 1908, a produs prima maşină utilitară de serie, mo-
delul T, care s-a vândut în milioane de exemplare la un
preţ mic, graţie benzii rulante, care a standardizat şi a
sporit producţia generală, făcând sâ-i scadă preţul. La
nivelul relaţiilor industriale, F. M. a urmat o politică de
acrodare a unor salarii mari şi de motivare a producti-
vităţii muncii lucrătorilor sub forma unor prime de pro-
ducţie. Dotată cu o structură multinaţională, cu nume-
roase ramificaţii în Europa, în perioada de după război
s-a afirmat ca a doua întreprindere industrială din SUA
şi din lume, după General Motors. Foreign Office,
denumire a Ministerului de Externe al Marii Britanii.
A fost constituit în 1782 sub regele George III.
Forlani, Arnaldo, om politic italian (Pesaro, 1925). De-
putat al DC din 1958, a fost secretarul partidului (1969-
1973) şi ministru al apărării sub A. Moro (1974-1976).
Preşedinte al unui guvern de centru-stânga ( 1980-1981 )
şi vicepreşedinte al consiliului sub Craxi (1983-1987), în
1989 a fost reales secretar al DC. Ş i-a dat demisia în 1992
după înfrângerea, deosebit de dură, în alegeri a DC şi a
candidaturii sale la funcţia de preşedinte al republicii.

Formgeschichte (germ.: istoria formei), metodă de
critică a Bibliei care s-a dezvoltat în Germania constând
în demitizarea textului biblic, prin studiul istoric al
genurilor literare din Israelul antic. A fost aplicată pentru
prima dată de H. Gunkel la Vechiul Testament cu
comentarii la Profeţi (1915), Facerea (1922) şi Psalmi
(1926 şi 1933). Suscitând numeroase polemici, R.
Bultmann ( 1884-1976) a extins folosirea metodei istorice
a formei şi la studiul Noului testament. Formosa, v.
Taiwan
Fornovo, hătălia de la, în apropiere de râul Tara, lângă
Parma, la 6. VII. 1495, armata Ligii Sfinte comandată de
Gian Giacomo Trivulzio 1-a învins pe Carol VIII al
Fran(ei (care, totuşi, a reuşit să se refugieze în Franta),
punând capăt campaniei sale din Italia, fortificaţii,
fortificaţia, făcută în scop de apărare a unor
ansambluri rezidenţiale sau a unor oraşe întregi, a fost o
practică larg răspândită printre culturile urbane antice,
începând cu mileniul Π î.Hr.: împrejmuirile cu ziduri
ale marilor oraşe din Mesopotamia, Egipt, India. La
Roma, ultimul şi cel mai mare zid de împrejmuire a fost
construit pe vremea lui Aurelian în 270-275 d.Hr. La
zidurile de împrejmuire ale oraşelor se adaugă uneori
lucrări mai complexe, ca la Atena, unde, după invazia
persană, „zidurile lungi" legau oraşul de portul Pireu.
Un sistem de f. pentru a apăra un hotar întreg. Marele
Zid, a fost început în China de împăratul Shi Huang Di
(221 -209 î.Hr.), iar în secolele următoare a fost extins
de la 2500 km lungime, iniţial, la 6500: la fel şi romanii
au luat măsuri de apărare a unor porţiuni întregi din
hotarul de nord al imperiului, cât şi în Britannia (Valul
lui Hadrian, 117 km de linii de apărare realizate între
122-127 d.Hr.). in Evul Mediu, atât în Europa cât şi în
Asia, f. şi-au păstrat aspectul de castele izolate (posturi
de control pe teritoriul unde locuitorii de pe feuda
respectivă se refugiau în caz de pericol) până la renaşterea
urbană din sec. XII-XIV, când oraşele au început din
nou să fie prevăzute cu ziduri de împrejmuire. •
Fortificaţiile in epoca modernă ţi contemporană.
Apari(ia artileriei (v. arme şi armament) a provocat în
sec. XV o adevărată revoluţie în domeniul f.: zidurile
oraşelor au fost mult reduse ca înălţime, pentru a le
face mai puţin expuse la focul duşmanului şi prevăzute
cu valuri de pământ, în timp ce au fost construite
bastioane ieşind în afară (faţadă fortificată) pentru a
facilita tirul artileriei de apărare, în sec. XVII Ţările de
Jos şi Franţa au pus la punct sisteme integrate de fortă-
reţe legate între ele. în declin din sec. XIX, f. permanente
şi-au dovedit propriile limite în comparaţie cu tehnicile
moderne de luptă în cursul primului război mondial,
care în cea mai mare parte a fost un război purtat în
tranşee, in ciuda acestui fapt. Franţa a hotărât, prin
anii '30, să fortifice toată graniţa cu Germania construind
lOURIER
Linia Maginot, uşor de ocolit pentru germani, în cel de-al
doilea război mondial. Aceştia, la rândul lor, au fortificat
coastele atlantice ale Franţei ocupate, prin Valul Atlantic,
care, de asemenea, nu a împiedicat debarcarea aliaţilor în
Normandia în 1944. Armele aeriene si nucleare au făcut,
în fine, ca f. permanente să devină cu totul anacronice.
Fortis, Alessandro, om politic italian (Forli 1842-Roma
1909). Republican înfocat şi mazzinian, arestat la Rimini
în 1874 sub acuzaţia că pune la cale o insurecţie anti-
monarhică, a trecut pe poziţii legale şi a fost ales deputat
în 1880. Ministru al agriculturii sub Pelloux ( 1898-1899),
devenit giolittian, a condus guvernul care a realizat
etatizarea liniilor de cale ferată (1905-1906).
Fortunato, Gins/inn, om politic italian (Rioncro in
Vulture 1777-Neapole 1862). A aderat la Republica
Partenopee din 1799 şi a făcut parte din administraţia
franceză a lui Napoleon. După Restauraţie s-a apropiat
de Bourboni şi, în calitate de preşedinte al Consiliului
(1849) a reprimat germenii liberalismului în Regatul
celor Două Sicilii.
Forza Italia, mişcare politică înfiinţată de Silvio Ber-
lusconi în 1993, s-a dovedit a fi prima forţă de coaliţie
a Polului Libertăţilor, învingătoare în alegerile din 1994.
Destul de slab organizată din punct de vedere struc-
tural, este răspândită pe teritoriul Italici printr-o reţea
de cluburi, în timp ce conducerea politică este în între-
gime încredinţată liderului care a întemeiat-o, ajutat de
colaboratorii săi personali cei mai apropiaţi, în alegerile
din 1996 cu 20,6% din voturi după cota proporţională, a
pierdut majoritatea relativă în favoarea PDS, confirmând
însă, propriul leadership în interiorul Polului Libertăţii.
Fosse Ardeatine. cariere de gresie de la periferia Romei,
unde la 24.III. 1944 naziştii au masacrat 335 prizonieri
politici şi evrei, drept represalii la atentatul care avusese
loc cu o zi înainte la Roma, pe strada Rasella, organizat
de membrii grupurilor de partizani din GAP şi care a
costat viaţa a 33 de soldaţi germani. ¥ouos(Photios),
patriarh al Constantinopolului (Constan-tinopol, cea 820-
cca 892). A fost de mai multe ori condamnat şi demis
pentru că nu a acceptat introducerea expresiei
Filioque (v.) în Crez. Fourier, Charles, filosof şi
gânditor politic francez (Besançon 1772-Paris 1837).
Printre principalii teoreticieni ai socialismului utopic, a
elaborat doctrina armoniei universale (Teoria celor
patru mişcări. Noua lume armonioasă, 1808), care ar fi
trebuit să ducă la o nouă societate liberă şi egalitaristă
capabilă să secondeze pasiunile oamenilor, bune de
la natură (Noua lume industrială ţi societară, 1829).
Critic faţă de concepţiile altor socialişti utopici ca
Saint-Simon şi Owen, după spusele sale prea strâns
legaţi de product i vism, ca mişcare centrală a experienţei
umane, în centrul sistemului său F. a pus comunitatea
model a falansterului (v.).
627
FOX
Fox, Charles James, om politic britanic (Londra 1749-
Chiswick 1806). Leader al whigs, rivai al lui Pitt cel
Tânăr, a fost primul titular (1782-1783) al Foreign
Office-ului, ministru de externe englez şi în această
funcţie a semnat pacea de la Paris (1783) care a pe-
cetluit independenţa coloniilor americane. A receptat
în mod favorabil principiile Revoluţiei franceze, dar a
fost un susţinător convins al imposibilităţii unei păci
cu Napoleon.
France Libre, v. Franţa Liberă. Francesca Saverio
Cabrini, sfântă (Sânt' Angelo Lodi-giano 1850-
Chicago 1917). A întemeiat Congregaţia
Misionarelor Inimii Sacre - Sacro Cuore - (1880),
aprobată de Leon XIII în 1887 cu misiunea de a se
dedica emigranţilor italieni în SUA, unde s-a
transferat ( 1889). în aproape treizeci de ani de activitate
a întemeiat şcoli, orfelinate, spitale. Beatificată de Pius
XI în 1938, a fost canonizată în 1946.
MILANO
Francesco Sforza (San Miniato 1401-Milano 1466),
duce al Milanului ( 1450-1466). Fm al lui Muzio Attendolo
zis Sforza şi al Luciei de Torsciano, ca şi tatăl său a
îmbrăţişat meseria armelor, devenind un preţuit condo-
tier şi căpitan de mercenari şi stabilindu-şi curând ca
obiectiv constituirea unei proprietăţi teritoriale eredi-
tare. A fost timp de mai mulţi ani în serviciul lui Filippo
Maria Visconti, a cărui fiică Bianca Maria a luat-o în
căsătorie, luptând împotriva Veneţiei pentru supremaţia
asupra Lombardiei de răsărit Prin dispariţia supremaţiei
familiei Visconti, a devenit omul forte al Republicii
Ambrosiene şi a fost recunoscut duce prin aclamare
populară (1450). A urmat de atunci o politică de pace
şi stabilitate, încheind cu Neapole şi Florenţa o triplă
alianţă pentru echilibrul italian. A domnit sub influenţa
culturii umaniste, patronând înfrumuseţarea urbanistică
şi arhitectonică a oraşului Milano.
MODENA ŞI REGGIO
Francesco III d'Esté (Modena 1698-Varese 1780),
duce de Modena şi Reggio ( 1737-1780). Fiu al lui
Rinaldo I, pentru a rezolva problema dinastică a
acceptat căsătoria nepoatei şi moştenitoarei Maria
Beatrice cu arhiducele Ferdinand de Habsburg, dând
în felul acesta naştere ramurii de Austria-Este. în
schimb, F. a fost numit guvernator al Lombardiei şi s-a
stabilit la Milano până în 1771.
Francesco IV de Austria-Este (Milano 1779-Modena
1846), duce de Modena şi Reggio (1814-1846). Fiu al
arhiducelui Ferdinand şi al Măriei Beatrice, s-a reîntors
în statele estense după sfârşitul dominaţie napoleoniene
(1814). Căsătorit cu Maria Beatrice de Savoia (1812),
a cultivat ambiţii de succesiune la tronul dinastiei de
Savoia, neezitând să folosească mişcarea Carbonara a
lui E. Misley şi C. Menotti. A reprimat cu o duritate
628
extremă mişcările liberale din 1831, devenind liderul
reacţionarilor din întreaga Italie. Francesco Maria I
Della Rovere (l490-Pesare 1538), duce de Urbino
(1508-1538). A participat, în calitate de căpitan
general al Bisericii, la războiul Ligii de la Cambrai
împotriva Veneţiei, în 1516 papa Leon X 1-a
excomunicat şi 1-a deposedat de ducatul de Urbino în
favoarea Medicilor. A luat din nou în posesie ducatul
în 1521, după ce luptase împotriva trupelor împăratului
Carol V.
Francesco Maria II Della Rovere ( 1548-Urbino 1631 ),
duce de Urbino ( 1574-1631 ). A luptat la Lepanto ( 1571
), Devenit duce, nu a acceptat în propriul teritoriu nici
Inchiziţia, nici iezuiţii şi i-a protejat pe evrei, în 1625,
sub presiunile papei Urban VIII, a fost obligat să cedeze
puterea unui guvernator ecleziast şi la moartea lui,
ducatul a fost înglobat în Statul Bisericii. Franche-
Comté, regiune istorică în estul Franţei, capitala la
Besançon. Ocupată în sec. IV î.Hr. de către secvani, în
52 a fost cucerită de Caesar, apoi de alamani, burgunzi
(457) şi franci (534). încorporată de către suveranii
merovingieni în regatul Burgundiei, în momentul
dizolvării Imperiului carolingian a devenit comitat şi a
făcut parte, ca feudă germanică, din regatul Suabiei
(1148-1169) şi mai târziu (1335-1477) din ducatul
Burgundiei. Trecând din nou sub stăpânirea Franţei, o
dată cu Ludovic XI, prin tratatul de la Senlis (1493),
Carol VIII a cedat-o lui Maximilian de Habsburg.
Moştenind-o, Carol V a anexat-o Spaniei în 1558.
Invadată de Richelieu în 1636 şi de Ludovic XIV în
1668 şi 1674, F.C. a devenit definitiv franceză o dată
cu pacea de la Nijmegen ( 1678). franchism, regim
dictatorial instaurat în Spania la sfârşitul războiului
civil (1939) de către generalisimul F. Franco şi care a
durat până la moartea lui ( 1975). Până la terminarea
celui de-al doilea război mondial f. s-a inspirat
substanţial din fascism, exercitând puterea prin
partidul unic Falanga (v.). După 1945 Falanga şi-a
pierdut orice importanţă politică reală: pivoţii
sistemului au devenit armata şi Biserica, făcând ca f. să
vireze spre o variantă autoritară a tradiţionalismului
catolic. Biserica a condiţionat viaţa publică printr-o
reprezentare directă în stat (câţiva episcopi participau
de drept în Cortesuri şi în Consiliul de Stat) şi prin
activitatea organizaţiilor sale laice, Asociaţia Catolică
Naţională a Propagandiştilor şi mai ales Opus Dei (v.).
Cu toate că declarase în 1947 Spania o monarhie, Franco
a continuat până la moarte să rămână capul unui stat
monarhic fără rege (în 1969 a fost desemnat Juan Carlos
de Bourbon). Strâns legat de întemeietorul său, f. a
dispărut la scurt timp după moartea lui Franco.
franci, denumire luată din secolul III de către o confe-
deraţie de triburi germanice (chamavi, ampsivari, chatti,

cbasuari) stabilite dc-a lungul Rinului mijlociu şi infe-
rior. Se împărţeau în f. ripuari (stabiliţi între Trier şi
Köln, pe malul drept al fluviului) şi f. salieni (de-a
lungul Rinului inferior până la mare).
• Regatul franc. F. salient, după căderea Imperiului
roman de Apus (476), au constituit un regat romano-
barbar care sub Clovis (481 -511), din dinastia Merovin-
gienilor, a obţinut supremaţia asupra f. ripuari, ajungând
la începutul secolului VI să controleze întreaga Galie.
Primul suveran barbar care s-a convertit la creştinism,
Clovis a sprijinit amestecul între f. şi membrii aristo-
craţiei gaio-romanice. Aceştia din urmă, moştenitori ai
tradiţiei administrative şi juridice imperiale, au
constituit structura birocratică a regatului în care f. au
altoit concepţia patrimonială a puterii tipică popu-
laţiilor barbare, după care puterea regală făcea parte
din patrimoniul personal al regelui şi era transmisibilă
pe cale ereditară împreună cu teritoriile stăpânite chiar
dacă în mod fractional. Cu timpul, reţelei de funcţionari
statali romani, f. i-au substituit comités („tovarăşii"
regelui, conţi), războinici sau mari proprietari de pământ,
care guvernau regiunile în numele regelui, compensaţi cu o
parte din amenzi sau venituri fiscale, în jurul cenţilor s-au
adunat clientele de oameni de arme legaţi între ei prin
raporturi de vasalitate pe care f. le-au răspândit în întregul
Occident, contribuind în măsură determinantă la formarea
societăţii feudale (v. feudalism).
• Puterea majordomilor. Cel mai important dintre conţi
era maior domus (majordom sau maestru de palat),
care administra pământurile coroanei şi fiscul. Regatul
f. a fost divizat in Neustria şi Austrasia, iar urmaşii lui
Clovis, „regii trândavi", s-au consumat în lupte
dinastice, substituiţi de fapt în exercitarea puterii de
către majordomi, între aceştia s-au remarcat Pepinizii,
care prin Carol Martel i-au oprit pe musulmani la
Poitiers (733). Papalitatea a sprijinit ascensiunea
Pepinizilor în speranţa că va fi ajutată în stăvilirea
expansiunii musulmane şi, mai ales, a celei longobarde,
în 751 papa Zaharia a declarat legitimă destituirea lui
Childeric III de către Pepin cel Scurt, fiul lui Carol
Martel, şi i-a recunoscut titlul regal. Pepin a fost ales
rege în chip solemn la Soissons (752), înveşmântându-şi
persoana cu o aură sacrală care făcea din regele f. alesul
lui Dumnezeu: se deschidea, astfel, drumul spre acea
hegemonie politică şi religioasă a f. asupra Occidentului
care şi-a aflat maxima realizare în Carol cel Mare, fiul
lui Pepin cel Scurt.
SFINŢI
Francise de Assisi, sfânt (Assisi 1182-1226). Fiu al
Pietro Bernardone, bogat negustor din Assisi, şi al
Giovannei, a participat în tinereţe la viaţa uşuratică a
tinerilor din clasa sa şi la luptele purtate de comuna
Assisi, în cursul cărora a fost făcut prizonier de către
perugini ( 1202).
FRANCISC II DE HABSBURG-LORENA
• Convertirea, în mod divers descrisă (consecinţa unei
boli, sau a unui vis în ajunul unei expediţii militare, sau
chiar a unor cuvinte atribuite crucifixului Sf. Damian
„Du-te şi repară casa mea care se ruinează", convertirea
lui F. s-a încheiat spre sfârşitul primului deceniu după
1250. Curând câţiva tovarăşi s-au adunat în jurul lui
pentru a-i împărtăşi experienţa lui religioasă bazată pe
rugăciune, predicarea Evangheliei, îngrijirea bolnavilor
şi a nevoiaşilor, însuşi F. i-a denumit fraţi minori şi din
această minoritate el a făcut axa propunerii sale creştine:
valoarea ei se concretiza în practica ascultării, a
absolutei sărăcii (personală şi comunitară, recurgând la
pomeni pentru a se susţine), a blândeţii şi a refuzului
oricărei logici a puterii.
• întemeierea unei noi experienţe religioase. Perfectul
spirit de ascultare faţă de Biserică al lui F. a împiedicat
ca asupra ordinului său să se îngrămădească bănuiala
de erezie care izbise alte experienţe pauperistice ale
epocii: în 1200 a obţinut de la Inocentul III aprobarea
orală a Regula primitiva (pe care apoi avea s-o refor-
muleze în Regula bullata aprobată de Honorius III în
1223). în 1219 (deschizând o tradiţie a călătoriilor în
Orient continuată de confraţii săi), F. a pornit spre Sfântul
Mormânt şi, în timp ce cruciaţii asediau Damietta, 1-a
vizitat pe sultanul al-Malik al-Kamil, care I-a primit
binevoitor, pentru a-i vesti Evanghelia. Cu toată hotă-
râta lui înclinare către viaţa contemplativă, F. a continuat
să se dedice predicării în Italia, Franţa şi Spania. Ultimii
săi ani au fost marcaţi de drama interioară de a vedea
ordinul pe care a refuzat să-1 conducă cu o altă autoritate
în afara exemplului personal, că devine tot mai asemănă-
tor ordinelor preexistente. F., care a primit stigmatele la
Verna în Casentine în septembrie 1224, a fost canonizat
de Grigore IX la numai doi ani de la moarte.
Bibliografìe: G. Miccoli, Francesco d'Assisi, Einaudi,
Torino 1991.
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN Francise I
de Lorena (Nancy 1708-Innsbruck 1765), împărat
(1745-1765). Fiu, al doilea născut al ducelui Leopold
de Lorena şi succesorul lui (1729), a luat în căsătorie
pe Maria Tereza de Austria, fiica împăratului Carol VI.
Prin pacea de la Viena ( 1738) a cedat Lorena în
schimbul Marelui ducat de Toscana, vacant prin
dispariţia Medicilor, şi al ducatelor de Parma şi
Piacenza, cedate în 1748 lui Filip de Bourbon. La
moartea lui Carol VI ( 1740) a fost declarat coregent al
imperiului cu Măria Tereza şi a trebuit să-şi apere
coroana lui şi a soţiei în războiul de succesiune la
tronul Austriei; în 1745 a fost încoronat împărat şi a
guvernat în umbra soţiei.
Francise Π de Habsburg-Lorena (Florenţa 1768-
Viena 1835), ultimul împărat al Sfântului Imperiu
Roman ( 1792-1806), împărat al Austriei ca Francise I
( 1806-1835).
629
FRANCISC 1
Fiu al lui Leopold II, a participat la coaliţiile contra
Franţei revoluţionare şi napoleonice. Continuele înfrân-
geri l-au costat pierderea Ţărilor de Jos şi a numeroase
teritorii italiene. A proclamat sfârşitul Sfântului Im-
periu Roman (6.VIII. 1806), sub presiunea lui Napo-
leon căruia a trebuit să-i dea in căsătorie pe fiica sa
Măria Luiza. La Congresul de la Viena (1814), graţie
politicii primului său ministru Mettemich, F. a recupe-
rat multe din teritoriile pierdute, obţinând pentru Aus-
tria un rol-cheie în Restauraţie. A tutelat interesele
fiicei Măria Luiza făcând să-i fie atribuit ducatul de
Parma, Piacenza şi Guastalla şi s-a declarat tutore al
fiului lui Napoleon (ducele de Rcichstadt). A aderat la
Sfânta Alianţă.
AUSTRIA
Francise I, v. Francise II, împărat al Sfântului Imperiu
Roman.
FRANŢA
Francise I de Valois (Cognac, 1494-Rambouillet
1547), rege al Franţei ( 1515-1547). Fiu al lui Carol de
Orléans, conte de Angoulême şi al Luizei de Savoia, i-a
urmat vărului său Ludovic XII. A reluat politica italiană
a predecesorilor săi şi a repurtat asupra elveţienilor din
slujba lui Massimiliano Sforza victoria de la Malignano
(1515), care i-a adus ducatul de Milano.
• Rivalitatea cu Habsburgii. A rivalizat cu Carol V
pentru coroana imperială, dar adversarul său a fost
recunoscut împărat şi Franţa s-a aflat înconjurată de
domeniile Habsburgilor. De atunci politica lui F. a fost
marcată de opoziţia faţă de Carol V. Pentru a reechilibra
raporturile de forţă a încercat zadarnic să încheie o alianţă
cu Henne VIII al Angliei ( 1520). Situaţia s-a precipitat
în urma înfrângerilor de la Bicocca (1523) şi Pavia
(1525), unde însuşi F. a căzut în mâinile imperialilor.
Deportat la Madrid, F. a reobţinut libertatea numai
după acceptarea durelor clauze ale unui tratat (1526)
care îl obliga să-i cedeze lui Carol V, în afara ducatului
de Milano, şi Burgundia. întors în Franţa, a denunţat,
totuşi, tratatul ca fiind impus. Acuzat de „felonie" de
către împărat, F. a activat pentru crearea unei mari
alianţe antihabsburgice, Liga de la Cognac ( 1526), care
însă nu a obţinut rezultate importante. Pacea de la
Cambrai ( 1529) a permis Franţei şi Spaniei să se pună
de acord cu respectivele zone de influenţa, dar F. nu a
încetat politica sa antihabsburgică, apropiindu-se de
principii luterani germani şi încheind chiar o alianţă
militară cu Soliman, sultanul otoman, spre marele scan-
dal al creştinătăţii. A reluat ostilităţile cu imperiul în
1636, dar, cu toată cucerirea Nişei şi a Savoiei, pacea
de la Crepy (1544) a confirmat o situaţie staţionară.
• Centralizarea politică, în politica internă, atitudinea
lui F. relativă la calvinista francezi (hughenoţi) a oscilat
de la o toleranţă inspirată de simpatiile erasmiene ale
630
surorii sale, Margareta de Navarra, la represiune şi
persecuţie (1534). Domnia lui, care a cunoscut şi un
moment de grave dificultăţi financiare pentru Franţa, a
realizat o centralizare administrativă prin oficiali regali
şi comisari trimişi în provincie şi prin suspendarea
dreptului de protest al parlamentarilor. Viaţa de la curte
a fost noua dimensiune oferită de F. unei nobilimi care
avea tot mai puţină greutate politică. Un amplu interes
1-a manifestat faţă de arte şi a fost un mare admirator al
Renaşterii italiene, invitând printre alţii alături de el pe
Leonardo da Vinci şi B. Cellini.
REGATUL CELOR DOUA SIGILII Francise
de Bourbon fNeapole 1777-1830), rege al celor
Două Sicilii ( 1825-1830). Fiu al lui Ferdinand I şi-a
urmat tatăl în Sicilia după ocupaţia franceză a
Neapolelui (1806). A oscilat între moderaţie şi reacţiune
în faţa mişcărilor liberale din 1812 şi 1820. Urcat pe
tron, a continuat politica represivă şi reacţionară a tatălui.
Francise II de Bourbon (Neapole 1836-Arco di Trento
1894), rege al celor Două Sicilii ( 1859-1860). Fiu al lui
Ferdinand II, cunoscut şi cu ironicul nume de Frances-
chiello, a fost ultimul dintre Burboni care a domnit la
Neapole - se urcase de puţin timp pe tron când statul
său s-a prăbuşit în faţa expediţiei lui Garibaldi (v.
Expediţia celor O Mie). A părăsit Neapole şi s-a retras
la Gaeta, unde a fost asediat de trupele piemonteze. A
plecat apoi în exil la Roma şi în Franţa. franciscani,
ordin religios întemeiat de Francise de Assisi, la
originile căruia se află micul grup care în 1208 s-a
strâns în jurul sfântului pentru a împărtăşi împreună
cu el experienţa întru sărăcie, în 1210 papa Inocenţiu
III a aprobat verbal Formula vitae a f., în timp ce în
1223 Honorius lila confirmat Regula ballata. Cu
colaborarea Clarei de Assisi, Francise a întemeiat şi
ramura feminină a f., clarisele ( 1212-1214) şi al treilea
ordin laic, „terţiarii f." (1221). • Tensiunile în sânul
ordinului. Conflicte aprige au apărut în sânul
ordinului după moartea lui Fancisc (1226), care au
culminat în separarea dintre spirituali (printre care
Angelo Clareno, Pietrio di Giovanni Ulivi şi Ubertino
da Casale), care cereau respectarea cu scru-pulozitate a
normei sărăciei şi cerşetoriei şi conventuali (călugări din
mănăstiri), mai înclinaţi să îmblânzească rigoarea,
admiţând şi posibilitatea ca mănăstirile să deţină
bunuri. Papaliatea i-a condamnat de mai multe ori pe
spirituali. F. au desfăşurat o activitate intensă de
predicare itinerantă, în special promovând armonia şi
înţelegerea în viaţa comunelor medievale, caracterizată
de conflicte violente şi sângeroase. S-au insinuat de
asemeni şi în universităţile pe cale de apariţie în vremea
aceea, până la a obţine prestigioasa catedră de teologie
de la Paris, elaborând un curent filosofic original de natură
augustiniană (R. Bacon, Duns Scot, William Occam).

• Continuitate fi reforme, în secolul XIII ordinul a
avut o expansiune foarte rapidă în întregul Occident,
răspândindu-sc în cele două secole următoare şi în afara
Europei. Ca o reacţie faţă de decadenta moravurilor din
secolele XIV-XV, a reapărut la câţiva călugări denumiţi
„practicanţi" (între ei Bernardino da Siena, Giovanni
da Capestrano, Diego de Alcalâ) exigenţa de a restaura
practica riguroasă a regulii originale, în 1S17 papa
Grigore X a decretat, prin bula Ite vos, separarea con-
ventualilor de practicanţi, pe care Matteo da Bascio
(în 1552) i-a organizat în noua mişcare a capucinilor
(v.), in 1897 Leon XIII a reunit cele patru familii de
fraţi în Ordinul Fraţilor Minori (Ordo Fratrum Mino-
rum, OFM), astfel încât de atunci fraţii călugări se
împart în minoriti, capucini şi conventuali. In prezent,
zonele de intervenţie tipice ale ordinului franciscan
-alături de activitatea pastorală, misionară şi de studiu
• sunt dezvoltarea păcii internaţionale, asistenţa mar-
ginalizaţilor, ocrotirea naturii.
Francisco Xavier, călugăr spaniol, sfânt (Xavier, Navarra,
1506-Insula Sangchuan, China, 1552). Studios al filo-
sofiei, s-a decis să-1 urmeze pe Ignaţiu de Loyola în
micul grup care a constituit Compania lui Cristos. în
1537 a fost hirotonisit preot la Veneţia şi s-a dus să
predice la Bologna sila Roma. De aici, la cererea regelui
Joăo III al Portugaliei, a plecat în 1540 spre Indiile
orientale, petrecând un deceniu de intensă activitate
misionară în India, Ceylon, Moluce, China şi Japonia.
Canonizat de Grigore X V în 1622, a fost numit de Pius
X patronul misiunilor în străinătate. francize, în Evul
Mediu feudal reprezentau orice tip de scutire,
privilegiu sau drept acordat sau recunoscut de către o
autoritate superioară (de exemplu, de către împărat
faţă de vasal; de către feudal faţă de populaţia locală).
F. particulare au fost privilegiile acordate de către
împărat cetăţilor italice, fundament juridic al
autonomiilor comunale.
Franco Bahamonde, Francisco, militar şi om politic
spaniol (El Ferrol, Calicia, 1892-Madrid, 1975). Fiu al
unui militar, a fost student al Academici militare din
Toledo. Intrat în armata colonială în Maroc, a servit
apoi la Oviedo şi din nou, in 1920 în Maroc, devenind
general de brigadă ( 1926). Cariera a continuat şi sub
republică şi în 1935 a fost numit şeful Statului Major
al armatei.
• Pronunciamiento şi războiul civil, în februarie 1936
noul guvern de front popular a încercat să-1 margina-
lizeze pentru ideile sale antidemocratice, trimiţându-l
în Canare. Când la 17. VII. 1936 armata din Maroc s-a
revoltat împotriva republicii. F., care fusese unul dintre
organizatorii pronunciamiento-\ì\ui, a plecat în Africa
şi s-a impus ca cel mai autoritar dintre militarii naţiona
lişti rebeli: la 29.IX.1936 Junta apărării naţionale I-a
FRANCO-PRUSIAN. RĂZBOIUL
numit generalisim şi şef al statului. Reorganizând par-
tidul Falangei (v.) al lui Primo de Rivera, in 1937 F.
s-a proclamat caudillo. Cu ajutorul Germaniei naziste
şi al Italiei fasciste şi contând în interior pe sprijinul
Bisericii, a dus victorios la capăt sângerosul război
civil (v. spaniol, războiul civil), cucerind Madridul la
28.III.1939.
• Fundarea regimului. Franco a iniţiat construcţia unui
regim filofascist (v. franchism), dar, cu toate strânsele
raporturi cu Italia şi Germania, a reuşit să ţină Spania
în afara celui de-al doilea război mondial, în 1945 s-a
aflat într-o dificilă situaţie internaţională, izolat atât de
democraţiile occidentale cât şi de regimurile comuniste,
dar profitând de Războiul rece, a reuşit puţin câte puţin
să-şi câştige prietenia Statelor Unite, cu care a încheiat
acorduri economice şi militare ( 1953). în 1953 a stipulat
un concordat cu Biserica catolică (27. VIII), călăuzind
regimul spre o orientare catolico-conscrvatoare. în 1955
a obţinut admiterea Spaniei la ONU. După numirea lui
Juan Carlos de Bourbon ca moştenitor al tronului, în
1969, în 1973 a transmis sarcina de prim-ministru lui
L. Carrero Blanco.
Franconia (Franken), regiune istorică a Germaniei.
Formată ca ducat în urma expansiunii francilor spre
est (sec. VI), a fost destinată să apere hotarele răsări-
tene de năvălirile slavilor. După împărţirea suferită în
urma tratatului de la Verdun în 1843, numele de F. a
rămas pentru a indica numai partea orientală a ducatului,
atribuită lui Ludovic Germanicul, în 1027 Conrad II
Salicul dat naştere casei imperiale de F., care a domnit
până în 1125. Regiunea s-a reunificat în 1500 când a
devenit un departament al imperiului lui Maximilian I.
între 1806 şi 1811 Franconia orientală a trecut aproape
în întregime la Bavaria. După 1919 teritoriile ducatului
au fost împărţite între diversele landuri. franco-
prusac, războiul, conflict care a contrapus Franţa şi
Prusia în 1870-1871. A fost cauzat de ostilitatea lui
Napoleon III faţă de proiectele cancelarului prusac
Bismarck de a unifica Germania sub conducerea
Prusiei, din teama că aceasta ar fi constituit premisa
hegemoniei germane în Europa. Modificând telegrama
de la Ems (v), Bismarck a făcut să pară că Franţa a fost
aceea care a declarat război Prusiei la 19. VII. 1870, pro-
vocând în felul acesta izolarea ei diplomatică. Superio-
ritatea strategică şi organizatorică a armatei prusiene,
comandată de H. von Moltke, a dus la înfrângerea
franceză de la Sedan, unde la 1.IX. 1870 germanii,
pierzând numai 9 000 de oameni, au făcut prizonieri
104 000 francezi, între care şi împăratul Napoleon III.
înfrângerea a provocat imediata abdicare a lui Napo-
leon şi căderea celui de-al Doilea Imperiu francez.
Wilhelm I al Prusiei a fost proclamat la Versailles
împărat german (l 8.1.1871 ). Prin tratatul de pace de la
631
FRANÇOIS DE SALES
Frankfurt ( 10.V. 1871 ) Franţa a cedat Germaniei Alsacia
şi Lorena.
François de Sales, doctor al Bisericii, sfânt (Thorens,
Savoia, 1567-Lyon 1622). Paroh al catedralei din Geneva
şi vicar al episcopului din acelaşi oraş (1599), i-aurmat
în 1602, dar fiindcă oraşul era condus de calvinisti, şi-a
mutat sediul la Annecy. Lupta împotriva doctrinelor
calviniste i-a caracterizat acţiunea pastorală, în 1610 a
întemeiat Congregaţia Vizitaţiunii, a fost autorul unor opere
spirituale între care Introducere în viaţa cucernică ( 1609)
şi Tratatul despre iubirea divină ( 1616), în care a înfăţişat
un model de cucernicie pentru aceia care duc o viaţă activă,
bazat pe o atitudine de profund optimism creştin.
Frankfurt pe Main, oraş în Germania (Messa), aşezat
pe cele două maluri ale Mainului. De origine romană,
în secolul IX devine capitală a francilor orientali (regatul
Germaniei). Instituţia Bursei (1585) i-a stabilit impor-
tanţa ca centru bancar şi financiar. După 1815 a fost
sediul Dietei Confederaţiei Germane, în 1848-1849 a
găzduit Adunarea Naţională germană, aleasă prin vot
universal pentru a construi unitatea germană pe baze
libérale-nationale.
Frankfurter Allgemeine Zeitung, este, din 1949, unul
dintre principalele ziare germane, de orientare liberală.
Continuă tradiţia lui „Frankfurter Zeitung", apărut din
1856 până în 1943.
Franklin, Benjamin, om de ştiinţă şi politician din
SUA (Boston 1706-Philadelphia 1790). Tipograf şi
ziarist, în 1730 a cumpărat „Pennsylvania Gazette",
din care a făcut unul dintre principalele cotidiene ale
epocii, între timp a întreprins unele cercetări experi-
mentale asupra fenomenelor electrostatice, culminând
cu publicarea Experimentelor fi observaţiilor asupra
electricităţii, operă care alături de inventarea paratrăs-
netului a contribuit la faima sa devenită internaţională,
în 1751, o dată cu alegerea în Adunarea Pennsylvanie!,
a început cariera politică a lui Franklin; în 1753 a fost
numit responsabil regal al poştelor şi al drumurilor
coloniilor americane; în 1755 a propus adunării delega-
ţilor coloniali reuniţi la Albany un proiect de uniune
federală, care va fi prototipul viitoarei constituţii
federale. Din 1757 până în 1775 a reprezentat la Londra
interesele coloniştilor americani în faţa Parlamentului
şi coroanei, întors în patrie, a fost printre redactorii
Declaraţiei de independenţă (1776); trimis la Paris
pentru a trata o alianţă cu Franţa ( 1776) a rămas aici
ca plenipotenţiar în tot timpul războiului cu Marea
Britanic, în 1785 a participat la redactarea Consti-
tuţiei federale care a adoptat multe din poziţiile expri-
mate de el cu treizeci de ani mai înainte, relative Ia
necesitatea unei solide structuri federale a noii na-
ţiuni americane.
Franţa,
stat în Europa de vest. Sup.: 543 965 Km 2 . Pop.:
57 903 000 locuitori. Capii.: Paris. Limba: franceza.
Kelig. : catolică, cu minorităţi musulmane (circa 2 500 000),
protestante (800 000), ebraice (650 000). Vecini: N
Marea Nordului, NE Belgia, Luxemburg, E Germania,
Elveţia şi Italia, S Marea Meditcrană şi Spania, V
Oceanul Atlantic, NV Canalul Mânecii. Forma destai:
republică semiprczidenţialâ.
Până în 1789, istoria F. a fost strâns legată pe plan
instituţional de aceea a „regilor preacreştini", care au
constituit naţiunea franceză unificând puţin câte puţin
diversele ei regiuni. Cu domnia Iui Ludovic XIV, monarhia
a atins apogeul forţei sale, iar F. culmea puterii sale. în
această perioadă s-a organizat în F. modelul de stat mo-
dern, dotat cu puternică forţă centrală, personalizată în
monarhul absolut, în stare să asigure o guvernare autoritară
a teritoriului prin intermediul unui aparat birocratic
centralizat. Pe plan internaţional istoria F. în epoca
modernă a fost caracterizată de lupta pentru hegemonie
în Europa, care a făcut-o să se confrunte rând pe rând cu
Habsburgii, cu Anglia, cu Germania, şi de construirea
unui imperiu colonial, al doilea după cel britanic. Revoluţia
franceză din 1789, ale cărei principii de libertate, egalitate
şi fraternitate au fost purtate în toată Europa de către
632
armatele lui Napoleon, a însemnat începutul erei
contemporane şi a făcut din F. leagănul democraţiei
republicane bazate pe drepturile omului. Puternică prin
prestigiul cultural şi cetăţenesc indiscutabil, în cursul secolelor
XIX şi XX F. a fost centrul evenimentelor europene prin
relaţiile sale cu Germania: în timp ce lupta lor pentru
hegemonia continentală a avut un rol decisiv în dezlănţuirea
celor două războaie mondiale, construcţia unei inedite axe
de pace între F. şi Germania a reprezentat pilonul
procesului de integrare economică şi politică a Europei.
Mileniul I î.Hr.
Celţii se stabilesc pe teritoriile care constituie F. de
astăzi şi pe care romanii o numesc Galia (Gallia).
Sec. V î.Hr.
Se afirmă civilizaţia celtică La Tene printr-o
bogată prelucrare a fierului. 55-
51 î.Hr.
Caesar cucereşte Galia.
Scc.Vd.Hr.
Galia este împărţită între vizigoţi şi burgunzi
în sud, franci şi atamani in nord.
481-511
Domnia lui Clovis, întemeietorul dinastiei
merovingiene: creştinarea francilor; supunerea
alamanilor (496) şi a vizigoţilor (507).
FRANTA
511-561
Domnia lui Clotar I: unirea teritoriilor franceze (558) în
regatele Austrasiei, Neustriei şi Burgundiei. 613-751
Clotar II, rege al Neustriei, unifică cele trei regate
franceze (613). Perioada,/eilor trândavi" dominaţi de
majordomi, între care se distinge Pepin de Heristal.
Fiul acestuia, Carol Martel, opreşte la Poitiers
înaintarea arabă în Europa (733). 751-768
Domnia lui Pepin cel Scurt, care 1-a îndepărtat pe
Childeric III, ultimul rege merovingian: campanie în
Italia împotriva longobarzilor (753); anexarea
Aquitaniei. 768-814
Domnia lui Carol cel Mare, fiul lui Pepin:
supunerea longobarzilor (774) şi a saxonilor
dintre Rin şi Elba (772-804). întemeierea
Sfântului Imperiu Roman (800).
814-840
Ludovic cel Pios reunifică teritoriile imperiului,
împărţite între fraţii Carol şi Pepin.
840-877
Ani de domnie ai lui Carol cel Pleşuv, primul rege
al F. în baza tratatului de la Verdun (843).
884-888
Domnia lui Carol cel Gros, ultimul rege carolin-
gian: asediu normand al Parisului (886); depu-
nerea lui Carol şi proclamarea contelui de Paris
Eudes ca rege al Franţei (888-898); separarea
F. de Sfântul Imperiu Roman.
898-987
Perioadă a anarhiei feudale. Cucerirea normandă
aNormandiei(911).
987-996
Hugo Capet, întemeietorul dinastiei Capeţienilor.
1066 Ducele Normandiei Wilhelm Cuceritorul cuce-
reşte coroana engleză.
1180-1223
Domnia lui Filip II August: cucerirea Normandiei
(1204) şi a domeniilor engleze de pe teritoriul F.
Cruciada împotriva albigenzilor ( 1208-1229).
1226-1270
Ludovic IX întăreşte centralismul monarhic.
1285-1314
Domnia lui Filip cel Frumos: conflict cu papa
Bonifaciu VIII ( 1303) şi transferarea Sfântului
Scaun la Avignon ( 1309).
1328 Stingerea dinastiei Capeţienilor.
1337-1453
Războiul de o sută de ani: în prima fază Filip
VI de Valois (l 328-1350) şi loan cel Bun ( 1350-
1364) sunt învinşi de către englezi, cărora
trebuie să le cedeze Aquitania şi Calais. Rebe-
liune pariziană condusă de Etienne Marcel
(1356-1358) şi răscoale ţărăneşti (jacqueries).
1364-1380
Carol V cel înţelept reprimăyac^Meriei şi reia
războiul împotriva englezilor ( 1369).
1380-1422
Domnia lui Carol VI cel Nebun; lupte între
armagnaci şi bourguignon!, invazia engleză în
Franţa (bătălia de la Azincourt, 1415) şi ocu-
parea Parisului; tratatul de la Troyes (1420) îl
recunoaşte pe Henric V al Angliei moştenjtor
al tronului francez: fiul lui, Henric VI, este pro-
clamat rege al Franţei (1422).
1422-1461
Carol VII de Valois se opune lui Henric VI
(1422); Ioana d'Arc eliberează Orléans (1428);
Carol VII este încoronat la Reims rege al F.
(1429) şi recucereşte de la englezi toate teritoriile
din F., punând capăt războiului (1453).
1461-1483
Ludovic IX, prin anexarea domeniilor Angevi-
nilor, unifică întreg teritoriul naţional.
1483-1498
Domnia lui Carol VIII: război cu Spania pentru
controlul Italiei (1494-1495).
1498-1515
Ludovic XII cucereşte ducatele Milanului şi
Neapolelui.
1515-1547
Francise I încearcă să se opună hegemoniei
împăratului Carol V, dar prin pacea de la
Cambrai ( 1529) şi Crépy ( 1544) este constrâns
să renunţe la posesiunile italiene, la Savoia,
Fiandra şi Artois.
1547-1559
Henric II luptă împotriva Imperiului, Angliei
şi Spaniei. Pacea de la Cateau-Cambrésis
(1559) păstrează unitatea teritorială a F.,
eliminându-i însă orice influenţă In Italia.
1562-1589
Lupte religioase între hughenoţi (protestanţi),
conduşi de Bourboni şi catolici: sub regenţa
Caterinci de Medici (1560-1574), masacrul
hughenoţilor in noaptea Sfântului Bartolomeu
( 1572); domnia lui Henric III de Valois ( 1574-
1589) şi „războiul celor trei Henrici" (1585-
1589), încheiat cu asasinarea lui Henric III şi
sfârşitul dinastiei Valois.
1593-1610
Henric de Bourbon se converteşte la catolicism,
este încoronat rege ca Henric IV (l 594) şi ini-
ţiază dinastia Bourbonilor; prin edictul din
633
FRANŢA
/. Arcul de triumf de la Orange, construit în secolul I d.Hr.

pentru a celebra ridicarea oraşului la rangul de colonie romană.

2. Carol cel Mare pe tron între papa Leon III (la stânga) şi
episcopul Turpin. 3. Ludovic XIV, Regele Soare. 4. Napoleon
Bonaparte în bătălia de la Rivoli, în 1797. 5. Un episod din
revoluţia pariziană din iulie 1830.

634
FRANTA
6. Napoleon HI. 7. Georges Clemenceau (al doilea din dreapta)
la Conferin(a de pace de la Versailles, după victoria în primul
război mondial. 8. Leon Blum, sefiJ guvernului Frontului Popu-
lar in 1936. 9. Generalul Charles de Gaulle după eliberarea
Parisuluiîn 1944. IO. Preşedintele François Mitterand (la dreapta)
împreună cu cancelarul german Helmut Kohl.

63
5
FRANŢA
 Nantes ( 1598) acordă libertate şi egalitate hu-
ghenoţilor; politică antiaustriacâ. începutul
colonizării regiunilor canadiene ( 1608).
1610-1643
Sub Ludovic XIII, guvern al cardinaluluiRi-
chelieu (1624-1642): politică antinobiliară,
antiprotestantă (asediu al fortăreţei hughe-
note La Rochelle, 1622-1628) şi antihabsbur-
gică (intervenţie în Războiul de treizeci de
ani, 1635).
1643-1715
Domnia lui Ludovic XIV şi guvern al cardinalului
Mazarin ( 1643-1661 ): cu pacea din Westfalia
(1648) F. devine putere hegemonă în Europa;
fronda parlamentară şi insurecţia din Paris
(1648-1649), fronda principilor condusă de
prinţul Condé (1650-1653) şi război victorios
cu Spania ( 1658-1659); la moartea lui Mazarin
( 1661 ), Ludovic XIV îşi asumă în mod direct
guvernarea ţării.
1661-1715
Politica protecţionistă a lui Colbert (1665).
Războiul pentru Fiandra împotriva Spaniei,
Olandei şi Angliei (1667-1668). Războiul din
Olanda (1672-1678) şi cucerirea provinciei
Franche-Comté (pacea de la Nijmegen). Revo-
carea edictului din Nantes ( 1685). Război împo-
triva Ligii de la Augsburg (1688-1697): tratatul
de la Rijswijk anulează cuceririle păcii de la
Nijmegen, în afară de Strasbourg. Războiul de
succesiune spaniolă (1701-1714) pentru susţi-
nerea pretenţiilor lui Filip V, nepotul lui Ludovic
XIV: tratatele de la Utrecht şi Rastatt menţin
integritatea teritorială a F., care însă trebuie să
cedeze Angliei câteva posesiuni canadiene.
1715-1774
Domnia lui Ludovic XV: războiul de succesiune
poloneză (1773-1738); războiul de şapte ani
(1756-1763) alături de Austria şi Spania: prin
pacea de la Paris, F. cedează Canada şi pose-
siunile din India Angliei şi Louisiana Spaniei;
anexarea Lorenei şi Corsicei (1768).
1774-1792
Domnia lui Ludovic XVI: tentativele de reformă
fiscală şi economică ale miniştrilor Turgot şi
Necker, boicotate de nobilime; criză financiară
a statului şi convocarea Stărilor Generale pentru
a impune noi taxe (1789).
1789 Izbucnirea Revoluţiei franceze: proclamarea
Adunării Naţionale Constituante (20.VT); cuce-
rirea populară a Bastiliei (14.Vu) şi răscoale
ţărăneşti („frica cea mare"); aprobarea Declaraţiei
drepturilor omului şi ale cetăţeanului (26.VIII).
636
1791 încercare de fugă a lui Ludovic XI V, blocat la
Varennes (21.VI); intrarea în vigoare a noii
constituţii (4.IX) şi formarea Adunării Legis-
lative (1.X).
1792 Guvernul girondinilor (cărora li se opun iaco-
binii) şi declaraţie de război Austriei şi Rusiei
(20. V); poporul din Paris impune arestarea lui
Ludovic XVI şi sfârşitul monarhiei (10.VIII);
victoria de la Valmy asupra austro-prusacilor
(20.IX) opreşte invazia teritoriului naţional;
proclamarea republicii (21 .IX).
1793 Executarea lui Ludovic XVI (21.1). Guvern al
Convenţiei Naţionale: declaraţie de război Angliei
şi Olandei (l .Π) şi formarea primei coaliţii anti-
franceze; răscoale contrarevoluţionare în
Vandcea(III); instituirea şi Guvernul Comite-
tului Salvării Publice, dominat de Danton (6. V);
eliminarea girondinilor şi guvernare a iacobi-
nilor, dintre care se distinge Roberspierre: noua
constituţie a anului I introduce votul universal
(2.VI); începutul Terorii (17.IX)
1794 Robespiere îi elimină pe opozanţi (execuţia lui
Danton, Desmoulins şi Hébert, V); lovitura de
Stat din 9 Thermidor (27.VII) şi execuţia lui
Robespierre, Saint-Just şi Couthon; reacţia
thermidoriană şi guvernarea Directoratului.
1795 Pacea de la Basel între Franţa şi Prusia (6.FV); o
nouă Constituţie aboleşte votul universal (
17. VIII) şi dizolvă Convenţia (27.X).
1796 Conspiraţia Egalilor împotriva Directoratului
condusă de Babeuf şi Filippo Buonarroti (V);
campanii victorioase ale lui Napoleon Bona-
parte împotriva austriecilor în Italia (1796-
1797) şi expediţia în Egipt (1798).
1799 Cea de-a doua coaliţie antifranceză şi victorii
asupra austriecilor şi ruşilor (Π1-Χ 1799); lovi-
tura de Stat din 18 Brumar (9.X); Napoleon
Bonaparte dizolvă Directoratul şi obţine să fie
numit prim consul.
1800-1804
Consulatul: cea de-a doua campanie victorioasă
antiaustriacă în Italia (l800-1801). Napoleon
Bonaparte este numit consul pe viaţă (1802);
pace cu Anglia (27.III).
1804-1814
Primul Imperiu: Napoleon se încoronează îm-
părat; promulgarea Codului civil ( 1804).
1805 Cea de a treia coaliţie antifranceză: înfrângerea
de la Trafalgar, intrarea în Viena.
1806 Cucerirea regatelor Neapolelui şi Olandei;
cea dc-a patra coaliţie antifranceză: intrarea
lui Napoleon în Berlin şi Varşovia; pro-
clamarea blocadei continentale; alianţa anti-
FRANTA
 britanică cu Rusia ( ( 1807); ocuparea Spaniei
(1808).
1809 Anexarea Statului Ponti ficai ; cea de-a cincea coa-
liţie antifrancezâ şi pacea de la Schönbrunn (X),
care atribuie F. Tretino şi provinciile ilirica.
1812 Campania în Rusia (VI-XI) ca urmare a părăsirii
ruseşti a blocadei continentale (1810): după
înfrângerea de la Berezina (XI) Napoleon se
întoarce la Paris.
1813-1814
Cea de-a şasea coaliţie an ti franceză: înfrângerea
în bătălia de la Leipzig ( 19.X. 1813) determină
prăbuşirea sistemului napoleonian prin eliberarea
Germanici, Olandei şi Italiei. După intrarea aliaţilor
în Paris (31.III.1814), Napoleon este constrâns
să abdice şi este exilat pe insula Elba (6.IV); cu
Ludovic XVIII Bourbonii se întorc pe tronul F.;
Congresul de la Viena (1814-1815).
1815 Cele o sută de zile ale lui Napoleon: fugit din
Elba (20.III), reintră în Paris, dar este înfrânt la
Waterloo şi exilat pe insula Sfânta Elena (22.VI).
1815-1824
Domnia lui Ludovic XVIII: Franţa este re-
admisă în „concertul european".
1824-1830
Domnia lui Carol X: politica lui reacţionară
provoacă revoluţia din iulie (27-29.VII. 1830)
şi alungarea lui.
1830-1848
Domnia lui Ludovic Filip de Orléans: revolte mun-
citoreşti la Lyon ( 1831 ); cucerirea Algeriei (
1830-1847). Guvernul conservator al lui F. Guizot (
1840-1848): dezvoltarea industrială, creşterea
opoziţiei republicane, bonapartiste şi socialiste.
1848 Revoluţie la Paris, abdicarea lui Ludovic Filip
şi proclamarea celei de-a Doua Republici (25.11).
SUVERANI Şl ŞEFI DE STATAI FRANŢEI
Carolingien!
768-814 - Carol cel Mare cu
Carloman (până la 771 )
814-840 - Ludovic cel Pios 843-
877 - Carol l i cel Pleşuv 877-879
- Ludovic cel Gângav 879-884 -
Carloman (cu Ludovic
până tn 882)
884-887 - Carol cel Gros 888-898
- Eudes (capeţian) 893-923 -
Cârd III cel Simplu (cu
Eudes până la 898)
922-923 - Robert l (capeţian, opus
lui Carol III) 923-
936 - RaU 936-954 -
Ludovic IV (Louis
d'Outremer)
954-956 - Lothar 966-
987 - Ludovic V
Capeţienl
987-996 - HugoCapet
996-1031 - Robert II cel Pios
1031-1060- Henricl
1060-1108- Filip l
1108-1137 - Ludovic VI cel Gros
1137-1180 - Ludovic VII cel Tânăr
1180-1223- Filip II August
1223-1226- Ludovic VIII
1226-1270- Ludovic IX cel Sfânt
1270-1285- Filip III cel îndrăzneţ
1285-1314- Filip IV cel Frumos
1314-1316- Ludovic X
1316 - loan I
1316-1322- Filip V cel Lung
1322-1328 - Carol IV cel Frumos
Valois
1328-1350- FilipVI 1350-1364-
loan II cel Bun 1364-1380-
Carol V cel înţelept 1380-1422 -
Carol VI cel Nebun 1422-1461-
Carol VII 1461-1483- Ludovic
XI 1483-1489- Carol VIII 1498-
1515- LudovicXII 1515-1547-
Francise l 1547-1559- Henne II
1559-1560- Franaseli 1560-
1574- Carol IX 1574-1589-
Henne III Bourbon!
1589-1610- HemicIV
1610-1643 - Ludovic XIII
1643-1715- Ludovic XIV
1715-1774 - Ludovic XV
1774-1792- Ludovic XVI
Primul Imperiu 1804-
1814,1815
- Napoleoni
Restauraţia 1814-1815,
1815-1824
- Ludovic XVIII
1824-1830- Carol X 1830-
1848 -LudovicFilip A Doua
Republică 1848-1851 - Ludovic
Napoleon
Bonaparte
Al Doilea Imperiu
1852-1870- Napoleonlll A
Treia Republică 1871-1873-
Adolphe Thiers 1873-1879-
Marie-Edme-PaWce
deMac-Mahon
1879-1887- Jules Grévy
1887-1894- SadiCamot 1894-
1895- Jean Casimir
Perler
1895-1899- Félix Faure 1899-
1906- Emile Loubet 1906-
1913- Armand Fallières 1913-
1920- Raymond
Poincaré
1920 - Paul Deschanel
1920-1924- Alexandre
Millerand
1924-1931- Gaston
Doumergue
1931-1932- PaulDoumer
1932-1940- Albert Lebrun
1940-1944- Philippe Retain A
Patra Republică 1947-1954-
Vincent Auriol 1954-1958-
RenéCoty A Cincea
Republică 1958-1969 -
Charles de Gaulle 1969-1974-
Georges Pompidou 1974-1981
- Valéry Giscard
d'Estaing
1981-1995- François Mitterrand
1995- - Jacques Chirac
637
FRANŢA
 Reforma socială şi crearea atelierelor naţionale
(ateliers nationaux, III); victoria moderaţilor
la alegeri (IV); revolta muncitorească din Paris
reprimată de armată (VI); noua constituţie pre-
zidenţială şi alegerea lui Ludovic Napoleon
Bonaparte (XI).
1848-1851
Guvernarea lui Ludovic Napoleon: intervenţie
în favoarea lui Pius IX împotriva Republicii
Romane (l 849).
1851-1870
Al Doilea Imperiu: după ce a dizolvat parla-
mentul (1851), printr-un plebiscit Ludovic Na-
poleon se proclamă împărat cu numele de Na-
poleon III ( 1852). Războiul Crimeii alături de
Anglia şi Piemont şi cuceriri coloniale în Alge-
ria, Senegal şi Indochina. Acorduri antiaustriece
la Plombières cu Cavour( 1858) şi intervenţie
în al doilea război de independenţă italian, cuce-
rirea Nişei şi Savoiei (1859-1860), ocuparea
Cochinchinei şi protectorat asupra Cambodgiei
(1862-1863). Războiul franco-prusac: învins
la Sedan (2.IX. 1870), Napoleon III abdică.
1870 Proclamarea celei de-a Treia Republici (4.IX).
1871 Insurecţia proletară a Comunei din Paris ( 18.ΠΙ-
18.V), reprimată sângeros de către guvernul
Thiers. Tratatul de la Frankfurt ( 10. V) închide
conflictul cu Prusia. Franţa pierde Alsacia-
Lorena.
1873-1879
Preşedenţia mareşalului Mac-Mahon: tentativa
de restauraţie monarhică a contelui de Chambord
şi faliment al tentativei prezidenţiale de lovitură
de stat autoritar ( 16.V. 1879).
1879-1887
Preşedenţia republicanului J. Grévy: reforme
anticlericale ( 1880-1884); protectorat francez
asupra Tunisiei (1881), Annamului, Tonkinului
şi Madagascarului (1885) şi constituirea
Uniunii Indochineze(1887).
1887-1894
Preşedinţia lui F.S. Camot: scandaluri finan-
ciare şi creşterea opoziţiei de dreapta monarhică
şi naţionalistă, compromisă în eşuata lovitură
de stat a generalului Boulanger ( 1889); asasina-
rea lui Camot (22. VI. 1894) şi începutul afacerii
Dreyfus (v.).
1895 Formarea Confederaţiei Generale a Muncii Crearea
Africii Occidentale Franceze.
1898 Redeschiderea cazului Dreyfus, cerută de, .blocul
republican" al lui E. Zola, G. Clemenceau şi J.
Jaurès provoacă reacţia dreptei, care se organi-
zează în Action Française a lui Ch. Maurras.
638
1899-1905
Măsuri anticlericale ale guvernelor blocului radi-
cal-socialist.
1904 Entente cordiale cu Marea Britanic.
1906-1909
Primul guvern Clemenceau: reabilitarea lui
Dreyfus (1906); iniţierea unei vaste legislaţii
sociale, dar ruptură cu socialiştii în privinţa
afilierii politice a grevelor.
1911 Protectorat francez asupra Marocului.
1912-1913
Divizările stângii favorizează formarea guver-
nului conservator al lui R. Poincaré: politică
revanşardă sprijinită de G. Clemenceau şi
contracarată de J. Jaurès.
1914 Victoria electorală socialistă. La izbucnirea
primului război mondial, guvern de union
sacrée a tuturor partidelor sub preşedinţia lui
R. Viviani.
1917 Constituirea celui de-al doilea guvern Clemenceau.
1919 Tratatul de pace de la Versailles atribuie F.
AIsacia-Lorena şi mandatele asupra Siriei şi
Ciliciei; victorie electorală a blocului naţional
al lui Clemenceau şi Poincaré.
1923-1925
Ocupaţia franceză a Ruhr-ului pentru a obţine
plăţile germane ale reparaţiilor de război ( 1923).
Victoria electorală a stângii (1924). Pactul de
la Locarno încearcă să atenueze tensiunile
franco-germane (1925).
1926-1929
Guvern Poincaré de unitate naţională între toate
forţele în afară de stânga: depăşirea crizei finan-
ciare şi politica de destindere a ministrului afa-
cerilor străine A. Briand faţă de Germania.
1930-1935
Gravă criză financiară şi alterarea coaliţiilor radi-
cal-socialiste şi conservatoare.
1935-1937
Frontul Popular (1935: comunişti, socialişti,
radicali) câştigă alegerile ( 1936), dar comuniştii
nu sprijină guvernul socialistului Blum; politică
de nonintervenţie în războiul civil spaniol;
reforme sociale. Criza economică fărâmiţează
Frontul Popular.
1938-1940
Guvern Daladier: depline puteri pentru a înfrunta
criza economică şi conflict cu stânga; pactul
de la München şi politica de cedare în faţa
Germaniei naziste.
1939-1945
Cel de-al doilea război mondial: invazia germană
şi ocuparea Parisului ( 14. VI. 1940); mareşalul
FRANZ FERDINAND DE HABSBURG
 Pétain semnează armistiţiul (22-24.VI) şi
constituie guvernul de la Vichy pe teritoriul
neocupat de germani ( 16.VI); generalul Charles
de Gaulle la Londra dă viaţă Franţei Libere care
înglobează şi forţele Rezistenţei din interior;
de Gaulle instalează la Alger un Comitet de
Eliberare Naţională ( 1943). Debarcare aliată în
Normandia (6. VI. 1944) şi insurecţie antigermana
la Paris ( 19. VIII); de Gaulle formează un guvern
din împuternicirea forţelor. Rezistenţei (IX).
1946 Demisia lui de Gaulle (I); proclamarea celei
de-a Patra Republici (l3.X); începutul răz-
boiului din Indochina.
1947-1954
Preşedinţia socialistului V. Auriol: criză econo-
mică şi adeziune la planul Marshall, eliminarea
comuniştilor din guvern (1947); primele re-
volte antifranceze în Algeria. Franţa este între
membrii fondatori ai Alianţei Atlantice ( 1949);
întărirea „Rassemblement du Peuple Français"
a lui de Gaulle, adept al unui regim prezidenţial;
politică· favorabilă unităţii europene a lui
Schuman şi Monnet (1950-1953).
1954-1958
Preşedinţia lui R. Coty : independenţa Vietnamului,
Laosului şi Cambodgiei (1954); începutul răz-
boiului de independenţă algeriană (1954-1962).
Independenţa Tunisiei şi Marocului ( 1956); inter-
venţie anglo-franceză în Egipt după naţionalizarea
Canalului de Suez (X-XII). Adeziune la CEE
(1957). Puci aImilitarilorlaAlger(v. 1958), depline
puteri lui de Gaulle ( l .VI) şi proclamarea celei
de-a Cincea Republici (28.IX).
1959-1969
Preşedinţia lui de Gaulle: prima bombă atomică
franceză ( 1960) şi politica externă de autonomie
faţă de SUA. Independenţa Algeriei ( 1962). Opo-
ziţie faţă de intrarea engleză în MEC şi tratat de
cooperare franco-germana (1963). Relaţii
diplomatice cu China populară ( 1962). Ieşire din
organismelele militare NATO şi călătoria lui de
Gaulle în URSS (1966). Revolte studenţeşti şi
muncitoreşti (maiul francez, 1968); dizolvarea
Adunării Naţionale şi majoritate absolută a gau-
lliştilor la alegeri (VI). Demisia lui de Gaulle (VI).
1969-1974
Preşedinţia lui G. Pompidou: importantă creş-
tere economică, unită cu profunde dezechilibre
sociale care măresc conflictualitatea internă.
1974-1981
Preşedinţia lui V. Giscard d'Estaing: criză eco-
nomică, guvernele neoliberale Chirac şi Barre;
scindarea mişcării gaulliste.
1981-1987
Prima preşedinţie a socialistului F. Mitterand,
susţinut de comunişti care intră în guvern
(până in 1984); vast plan de naţionalizări
industriale şi financiare. Victorie la alegerile
politice a gaulliştilor lui J. Chirac, numit
prim-ministru şi adeptul unui nou plan de
privatizări (1986).
1988-1993
Al doilea mandat al lui Mitterand; guvernele
socialiste ale lui M. Rocard, E. Cresson şi
P. Bérégovoy; înrăutăţirea situaţiei economice;
implicarea exponenţilor guvernului in scandaluri
franceze, în 1993 zdrobitoare victorie electo-
rală de centru-dreapta a lui G. d'Estaing şi
Chirac, guvern Balladur.
1995 Ales preşedinte prin înfrângerea socialistului
L. Jospin, Chirac îşi inaugurează mandatul cu
o foarte contestată reluare a experienţelor
nucleare în atolul Mururoa. Planul de reformă
radicală a Welfare State prezentat de primul
ministru A. Juppé alimentează un val de greve
care paralizează ţara.
1997 Intenţionând să relanseze programul de desfiin-
ţare a starului social, Chirac dizolvă parlamentul
şi anunţă noi alegeri, câştigate însă în mod covâr-
şitor de către socialiştii lui L. Jospin. Numit pre-
mier, acesta se angajează să distribuie asupra tutu-
ror categoriilor sociale sarcinile conexe efortului
de a îndeplini parametrii de la Maastricht.
1998 Franţa face parte din primul grup care adoptă
euro; alegerile regionale confirmă forţele stângii,
în timp ce în anumite zone câştigă teren dreapta
xenofobă a lui J.M. Le Pen.
Bibliografie: G. Duby (a cura), Storia della Francia, tr.
it., Bompiani, Milano 1987, 2 voll.; D. Thomson, Storia
delia Francia moderna, tr. it.. Garzanti, Milano 1963.
Franfa liberă, forţele voluntare care au aderat la apelul
generalului de Gaulle ( 18. VI. 1940) de a continua lupta
împotriva Germaniei în al doilea război mondial,
compuse în principal din detaşamentele evacuate în
Anglia de la Dunkerque şi din trupele provenind din
coloniile franceze, tn iulie 1942 a luat numele de Franţa
Combatantă, regrupând şi pe partizanii care operau pe
teritoriul metropolei.
Franz Ferdinand de Habsburg, arhiduce al Austriei
(Graz 1863-Sarajevo 1914). Nepot al împăratului
Franz Joseph, la moartea arhiducelui Rudolf (1889) a
devenit moştenitorul tronului austro-ungar. Pentru a eli-
639
FRANZ JOSEPH
mina ameninţarea naţionalismului slav a propus reorga-
nizarea dublei monarhii pe baza treimii austriacă, ungară
şi slavă. Asasinarea lui de către naţionalistul sârb G.
Princip a provocat izbucnirea primului război mondial.
Franz Joseph (Viena 1830-1916), împărat al Austriei
( 1848-1916), rege al Ungariei ( 1867-1916). îndelung
deformată în Italia de către retorica risorgimentală şi
numai recent reconsiderată, figura lui F. J. este consi-
derată simbolul Imperiului habsburgic, asupra căruia a
domnit 68 de ani.
• Tânărul imparai. Fiu al arhiducelui Francise Carol,
frate al împăratului Ferdinand, F. J. a fost proclamat
împărat la 2.XII. 1848 în urma abdicării unchiului şi a
renunţării la tron a tatălui. După evenimentele revolu-
ţionare din 1848, urcarea sa pe tron a fost partea iniţială
a acelui program de restaurare a autorităţii imperiale
care, trasat cu mână fermă de prinţul Schwarzenberg,
riscase să fie zădărnicit încă de la început de slăbiciunea
de caracter a lui Ferdinand şi Francise Carol. Deceniul
1850-1860 a reprezentat perioada de aur a domniei lui
F. J., care a guvernat în mod absolutist imperiul reorga-
nizat pe baze centraliste şi administrat de către eficienta
şi capabila birocraţie dirijată de către ministrul de in-
terne von Bach. Concordatul din 1855 cu Sfântul Scaun
a sancţionat condiţia de privilegiată a Bisericii catolice,
în acord cu profunda religiozitate a lui F. J. Urmând
sfaturile ministrului de externe K..K Buol-Schauenstein,
după multe ezitări s-a aliniat alături de Franţa şi de
Anglia împotriva Rusiei în războiul Crimeii: înstrăinân-
du-şi simpatiile ţarului fără a câştiga pe acelea ale
puterilor liberale, Austria şi-a trasat în felul acesta pre-
misele izolării sale în timpul celui de-al doilea război
de independenţă italiană.
• Pierderea Italiei fi a Germaniei, în cursul anilor ' 60
Austria a pierdut poziţia predominantă de care se
bucura în Italia (al doilea şi al treilea război de indepen-
denţă) şi prin înfrângerea în războiul austro-prusian
din 1866 a fost definitiv îndepărtată de Germania, în-
dreptată către unificare sub hegemonia Prusiei. Modi-
ficarea raporturilor de forţă internaţionale a avut conse-
cinţe profunde asupra sistemului imperial: s-a pus capăt
absolutismului, şi cu Ausgleich (v.) din 1867 statul a
fost reorganizat pe baze dualiste (imperiul Austriei şi
regatul Ungariei) echivalând elementul austriac şi
elementul ungar, dar succesul naţionalismului maghiar
a rupt delicatele echilibre ale raporturilor între diversele
naţionalităţi prezente în imperiu, minând în felul acesta
temeliile monarhiei habsburgice. F. J., care în 1871 se
gândise să accepte încoronarea ca rege al Boemiei, s-a
definit totdeauna ca „părinte al popoarelor sale", pentru
el egale, dar nu a avut energia de a impune o reformă a
statului care să acorde mai mult spaţiu minorităţilor.
Nemaîfiind patron absolut al statului său, a trebuit să
640
accepte din partea guvernului liberal abolirea concorda-
tului (l 870), asistând neputincios la sfârşitul puterii tem-
porale a papei, pe care în 1866 el o declarase inviolabili
• Apusul aurit, în timp ce maghiarii dominau regatul
Ungariei fără a se preocupa de minorităţi, în Austria,
după supremaţia catolicului conte Taaffe (1879-1893),
prieten personal al lui F.J., a fost mereu mai dificilă
formarea unor majorităţi guvemative şi împăratul a
trebuit să recurgă deseori la decrete, în politica externă
Tripla Alianţă constituită în 1882 s-a dovedit a fi un
instrument mult mai favorabil aliaţilor germani şi italieni
decât Austro-Ungarici. Ocuparea ( 1878) şi apoi anexarea
(1908) Bosniei-Herţegovina au fost, in realitate, unicele
succese pe care F.J. le-a putut enumera în acest do-
meniu. El nu a avut un rol direct în evenimentele diplo-
matice care au dus la izbucnirea primului război mondial.
Lungimea domniei sale a făcut ca F. J. să reunească în
sine atât figura monarhului de drept divin cât şi aceea de
suveran prim-servitor al statului, rol în care a demonstrat
un mare simţ al datoriei şi spirit de sacrificiu; devenit o
legendă vie, el a fost unul dintre ultimii factori de coeziune
a imperiului austro-ungar.
Bibliografie: F. Herre, Frances» Giuseppe, tr. il Rizzoli.
Milano 1980; A. Dimargutti, L'imperatore Franceso
Giuseppe, Fratelli Melila, La Spezia 1990. Frassati,
Alfredo, ziarist şi om politic italian (Pollone-Vercelli,
1869-Torino 1961). Proprietar şi director al ziarului
„Stampa" din 1901, senator din 1913, a sprijinit politica
lui Giolitti. La venirea fascismului s-a retras din
politică şi în 1925 a fost constrâns să părăsească şi
ziaristica. A fost senator de drept după cel de-al doilea
război mondial ( 1948-1953). fratrie, cea mai veche
formă de asociaţie spontană din Grecia clasică,
cuprinzând mai multe familii descinzând dintr-un
strămoş comun. Create pentru a răspunde
exigenţelor militare şi sociale, din secolul VI î.Hr, în
faţa tendinţei de a da viaţă unor grupări mai mari (triburi),
f. şi-au asumat un rol religios şi administrativ. Fraţii
Musulmani, mişcarea fundamentalists islamică
întemeiată în 1928 la Ismailia (Egipt) de către Hasan al-
Banna. Creată ca asociaţie pentru asistenţa şcolară şi
sanitară, s-a transformat în mişcare politică orientată
spre plenara islamizare a societăţii şi refuzul oricărei
influenţe occidentale, răspândită în Egipt şi în mare
parte a ţărilor arabe. Operează în clandestinitate şi este
responsabilă de numeroase atentate în Orientul Mijlociu,
între care asasinarea preşedintelui egiptean Sadat (1981).
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN Frederic I
Barbarossa (Waiblingen cea 1123-râul Salef, Cilicia
1190), împărat (1152-1190). Din familia
Hohenstaufen, duce de Suabia la moartea tatălui său
(l 147), 1-a determnat să participe la cruciada a Il-a
pe unchiul său Conrad III; urmându-i acestuia pe tronul

Germaniei ( 1152), a căpătat dreptul la coroana Italiei
şi la cea imperială.
• Visul de restaurare a imperiului. F. a avut o concepţie
foarte înaltă cu privire la puterea imperială şi la misiunea
religioasă legată de aceasta, considerându-se (conform
idealului augustinian, readus în discuţie în vremea lui,
de Otto de Freising) vicar al lui Cristos şi călăuză a Cetăţii
Pământeşti înspre cea Cerească. Aceste doctrine au
stat la baza unui amplu program de reorganizare a
imperiului, în dorinţa de a constitui o ierarhie a puterilor
locale racordate între ele şi cu împăratul prin legământul
feudal. Marii feudali germani au acceptat o asemenea
perspectivă fără prea mare dificulatte, nevăzându-şi
ameninţate propriile prerogative şi convinşi fiind că
relansarea elementului religios ar putea chiar să le
întărească ulterior poziţiile.
• Conflictul cu comunele italiene şi cu papa. în Italia,
dimpotrivă, pentru F. era vorba de recuperarea preroga-
tivelor (iura regalia, drepturi regale) uzurpate de co-
mune, care de fapt aboliseră instituţiile imperiale, într-o
primă dietă ţinută la Roncaglia ( 1154) i-a informat pe
reprezentanţii comunelor că doreşte să instaleze în
fiecare oraş un podestà numit de el. încoronat rege al
Italiei la Pavia şi împărat la Roma de papa Adrian IV,
în a doua dietă de la Roncaglia (l 158) a pretins din
partea comunelor să-i restituie drepturile regale şi să
accepte instalarea unui podestà, între timp creştea şi
starea de tensiune cu Biserica, din cauza amestecului
lui F. în învestitura episcopilor şi a tendinţei sale de a
se considera superior papei. O primă reacţie s-a mani-
festat o dată cu dieta de la Besançon (1157), unde
primatul papei a fost reconfirmat de delegatul papal
R. Bandinelli. Când în 1159 acesta a fost ales papă cu
numele de Alexandru III, F. i 1-a opus pe antipapa
Victor IV, determinând alianţa dintre Alexandru,
bizantini, Veneţia şi regele Siciliei. Dornic să-şi impună
propria autoritate, F. a intrat de mai multe ori în Italia,
distrugând Crema (l 160) şi Milano (l 162), pentru că
ei respinseseră pe podestà imperiali şi ocupând pentru
scurt timp Roma ( 1166). La 7.IV. 1167 reprezentanţii
comunelor din Valea Padului au constiutit Liga lom-
barda, lansând o nouă provocare împăratului. Victoria
Ligii în bătălia de la Legnano (29.V. 1176) 1-a obligat pe
F. să încheie pace cu papa la Veneţia ( 1177) şi un acord
definitiv cu comunele (pacea de la Konstanz, 1183).
Acest acord, recunoscând formal autoritatea împă-
ratului, dar atribuind prerogativele regale comunelor,
confirma de fapt falimentul visului lui F. de a reinstaura
pe deplin puterea imperială.
• Ultimii ani. Luându-i în 1180 lui Henne Leul ducatul
Bavariei sub pretextul infidelităţii acestuia, F. a dovedit în
orice caz că mai deţine încă controlul asupra marilor feudal i
germani. Căsătoria (l 186) dintre fiul său, Henric, şi
FREDERIC 11
Constanţa de Altavilla, moştenitoarea tronului normand
din Sicilia, a deschis calea spre unificarea celor două regate
ale Italiei sub un suveran german. Preluând conducerea
celei de a ΙΠ-a cruciade după recucerirea Ierusalimului de
care musulmani ( 1187), F. a murit înecat, în zona muntoasă
a Ciliciei, în încercarea de a traversa râul Salef.
Bibliografii·: F. Cardini, Barbarossa, Mondadori, Milano
1985.
Frederic II (lesi, Ancona, 1195-Castel Fiorentino,
Lucera, 1250), împărat ( 1220-1250). Trebuie enumerat
printre marii suverani din istorie pentru vioiciunea sa
intelectuală, orizonturile culturale şi religioase largi şi
indiscutabila capacitate de conducător.
• Venirea la putere. Fiu al împăratului Henric VI şi al
Constanţei de Altavilla, la moartea lor a fost dat în
grija papei Inocenţiu 111(1198). încoronat rege al Siciliei
în 1197 şi al Germaniei în 1212, abia după ce Filip II
August al Franţei 1-a înfrânt la Bouvines (1214) pe
Otto de Braunschweig, care aspira la tronul imperial,
F. a putut să-şi exercite cu adevărat puterea. Alegerea
lui ca împărat ( 1220), reunind în persoana sa coroana
imperială şi pe cea siciliana, a trezit suspiciunile papa-
lităţii: Grigore IX I-a excomunicat sub pretextul că n-a
reuşit să organizeze o cruciadă pe care totuşi o promi-
sese. Atunci (1228) F. a plecat spre Pământul Sfânt,
unde a încheiat un tratat cu sultanul Egiptului, al-Malik
al-Kamil, în virtutea căruia a recuperat în favoarea
creştinilor Ierusalimul, Bcthleemul şi Nazarethul. în
acest timp, Grigore IX instiga la revoltă împotriva lui
F., care, reîntors în Italia, în peninsulă, a reuşit să-i
impună pacea de la Ceprano ( 1230).
• Domnia în Sicilia fi în Germania. F. a reorganziat
administraţia domeniilor sale din Sicilia după tradiţia
normandă de centralizare birocratică şi supunere faţă
de marii feudali. Prin Constituţiile de la Melfi, din 1231,
a stabilit dări împovărătoare, dar evaluate cu obiectivi-
tate, şi simultan a luat măsuri pentru a încuraja comerţul
şi activitatea manufacturieră. Dovadă a înfloririi pe
care a cunoscut-o regatul Siciliei este baterea primei
monede de aur din Occident de la Carolingieni încoace
(„augustal"). în Germania, încredinţându-i stăpânirea
fiului său, Henric, F. a acordat, în schimb, largi privilegii
marilor seniori feudali; simţindu-se frustrat prin aceste
măsuri, Henric s-a răsculat împotriva lui cu sprijinul
oraşelor în 1234, dar a fost înfrânt şi ţinut prizonier în
Italia până la sfârşitul vieţii ( 1242), în timp ce coroana
Germaniei i-a fost dată fratelui său, Conrad.
• Noul conflict cu comunele y i cu papa. Noi motive de
neînţelegeri au apărut o dată cu revendicările de autono-
mie ale oraşelor din Italia centrală şi de nord şi cu
reluarea ostilităţilor de către Biserică, în urma încurajării
date de F. renaşterii comunei din Roma (pe care dorea
s-o ridice la rangul de capitală a imperiului său) şi a
641
FREDERIC III DE HABSBURG
ridicării la titlul de regat autonom, pentru fiul său Enzo
( 1238), a Sardiniei, care era deja feudă a Sfântului Scaun.
F. a fost din nou excomunicat de papa Grigore IX în
1239, iar la conciliu! de la Lyon, succesorul acestuia,
Inocenţiu W, 1-a declarat detronat, absolvindu-i pe'supuşii
săi de jurământul de fidelitate (1245). Alianţa cu
puternicii seniori feudali italieni ca Ezzelino da Romano
cât şi fidelitatea Boemiei, Austriei şi Bavariei păreau
oricum că vor putea garanta încă pentru mult timp
puterea lui F., arunci când a murit pe neaşteptate, în
urma unei boli.
• Frederic şi cultura. Sub domnia lui F. a cunoscut o
mare dezvoltare şcoala de medicină din Salcmo şi a
fost înfiinţată universitatea de la Neapole (1224), cu
intcn(ia deschisă de a opune o şcoală juridică „laică"
şcolii din Bologna şi de a pregăti funcţionari capabili să
gestioneze structurile administrative ale regatului. Poli-
glot, F. a urmat studii filosofice, astrologia, geografia şi
ştiinţele. A fost un poet talentat, iar la curtea lui a înflo-
rit poezia şcolii siciliene. Apropiindu-se cu respect şi
interes de Islam, a primi la curtea sa învăţaţi provenind
din toate regiunile mediteraneene, atrăgând asupra sa
suspiciunea de erezie şi dând ocazie campaniilor deni-
gratoare ale guelfilor, care, şi datorită extremei ambi-
guităţi a politicii sale faţă de Biserică, au văzut în el
întruchiparea Anticristului. Susţinătorii săi, recurgând
la teme apropiate gândirii lui Gioacchino da Fiore, 1-au
considerat, dimpotrivă, un „al doilea Cristos", apărut
pentru a aduce Biserica şi lumea întreagă pe calea salvării.
Bibliografie: E. Kantorowicz, Federico II imperatore.
Garzanti, Milano 1988; D. Abulafìa Federico II: un impe-
ratore medievale, Einaudi. Torino, 1990 Frederic ΠΙ
de Habsburg (Innsbruck 1415-Linz 1493), împărat
(1440-1493). încoronat în 1452 la Roma, a reunificat
temporar toate posesiunile Habsburgilor, moştenind
de la Ladislau Postumul Ungaria şi Boemia, şi a ridicat
Austria la rangul de arhiducal. N-a reuşit totuşi să
împiedice ca Boemia şi Ungaria să-şi recapete
autonomia şi să aibă suverani proprii. A pus bazele
viitoarei expansiuni habsburgice, câsătorindu-1 pe fiul
său Maximilian cu Maria de Burgundia.
PRUSIA
Frederic I Hohenzollern (Königsberg 1657-Berlin
1713) principe elector al Brandenburgului ca Frederic III
(1688-1701), rege al Prusiei (1701-1713). Fiul lui Fre-
deric Wilhelm, a fost un credincios aliat al împăratului
Leopold în războaiele împotriva turcilor şi împotriva
lui Ludovic XIV al Franţei, numai pentru a putea obţine
titlul de rege al Prusiei. A mutat la Berlin capitala do-
meniilor sale.
Frederic II cel Mare (Berlin 1712-Potsdam 1786),
rege al Prusiei ( 1740-1786). Fiu al lui Frederic Wilhelm
I, a fost suveranul tipic al epocii despotismului luminat
642
(v.) din sec. XVIII. Raţionalist şi admirator al culturii
franceze (pe care a încercat să o imite şi în construirea
reşedinţei sale de la Sans-Souci din Potsdam), a domnit
totuşi continuând tradiţiile prusace.
• Educaţia şi venirea la tron. Educaţia i-a fost în mod
strict hotărâtă de tatăl său, care dorea să facă din el un
bun administrator şi un militar perfect, deşi i-a permis
şi o asiduă lectură a operelor celor mai de seamă repre-
zentanţi ai iluminismului, cu care, începând cu Voltaire,
F. a intrat în corespondenţă din 1783. In lucrările sale:
Considerafii asupra situaliei prezente a corpului politic
din Europa (1737-1738) şi în tratatul Antimachiavelli
( 1739) F. a expus teoria cu privire la funcţia suveranului
ca „prim-servitor al statului".
• Politica externă. Urcat pe tron, la moartea lui Carol
VI de Habsburg ( 1740) pentru a recunoaşte dreptul de
succesiune al Măriei Tereza (v. succesiune austriacă,
războiul de) a pretins drept compensaţie cedarea Sile-
ziei, pe care a obţinut-o, o dată învinşi austriecii cu
ajutorul Franţei, prin pacea de la Breslau (1742) şi
tratatul de la Dresda ( 1745). După un deceniu de pace,
F. s-a aliat cu Anglia (tratatul de la Westminster, 1756)
în scop antihabsburgic şi antifrancez, provocând aşa-
numita „răsturnare a alianţelor", în războiul de şapte
ani ( 1756-1763 v.), datorită capacităţilor sale strategice
a obţinut strălucite victorii asupra austro-francezilor
(1757), dar nu a reuşit să oprească înaintarea ruşilor,
care au invadat Prusia şi au ocupat Berlinul (1760).
Retragerea din coaliţie a ţarului Petru III, care-i urmase
la tron mamei sale, Elisabeta, şi care era un fanatic
admirator al lui F. ( 1762), i-a permis totuşi să-şi revină,
să cucerească Silezia şi să constrângă Austria să sem-
neze tratatul de la Hubertsburg (1763). F. a participat
pe urmă la prima împărţire a Poloniei, asigurându-şi
dominaţia asupra Prusiei occidentale ( 1772).
• Politica internă. F. şi-a întemeiat organizarea statului
şi propria putere pe sprijinul aristocraţiei de ţară (v.
Junker). Deşi a înlocuit prestările de corvées eu contri
buţii fixe în bani, i-a menţinut pe ţărani în stare de supuşi
ai justiţiei feudale. A încurajat stabilirea coloniştilor
germani pe noile posesiuni prusace din est şi a întărit
învăţământul prin înfiinţarea a numeroase institute
superioare. Deosebit de importantă a fost activitatea
de reformă în domeniul dreptului: a abolit tortura ( 1742),
a limitat folosirea pedepselor corporale şi a reformat
sistemul de închisori, a iniţiat structurarea dreptului
prusac într-un cod. în domeniul militar a mărit efectivele
armatei la 88 000 de oameni, care, datorită sistemului
de încorporare obligatorie, puteau ajunge la 200 000 în
vreme de război; grija extremă pentru instituirea
trupelor le-a transformat în maşini perfecte de luptă.
Bibliografie: T. Schieder, Federico il Grande, tr.it.,
Einaudi, Torino 1989.

Frederic August I de Hohenzollern (Dresda 1750-
1827), rege al Saxoniei (1806-1827). Prinţ elector al
Saxoniei, ca şi Frederic August 111(1763-1806), a luat
parte la a patra coaliţie împotriva lui Napoleon, dar a
semnat o pace separată cu Franţa după bătălia de la
Jena ( 1806), obţinând astfel ca Saxonia să fie ridicată la
rangul de regat şi posesiunea marelui ducat al Varşoviei.
Din cauza alianţei cu Napoleon, Congresul de la Viena
( 1815) l-a silit să cedeze o mare parte din teritoriul său
Prusiei, deşi i-a permis să-şi păstreze titlul de rege.
Frederic Wilhelm de Hohenzollern, zis şi Marele
Elector (Benin 1620-Potsdam 1688), prinţ elector de
Brandenburg şi duce al Prusiei (1640-1688). Fiul lui
Georg Wilhelm, a fost întemeietorul statului prusac.
Preluând puterea în cursul Războiului de treizeci de
ani, prin pacea de la Osnabrück ( 1648) a obţinut pose-
siunea Pomeraniei orientale, a episcopatelor Cammin,
Halberstadt, Minden şi dreptul de succesiune asupra
Magdeburgului (realizat în 1680). S-a aliat apoi cu
Suedia împotriva Poloniei în primul război nordic
(1655-60), obfinand (pacea de Ia Oliva, 1660) suverani-
tatea asupra Prusiei orientale şi emanciparea Prusiei
de sub vasalitatea faţă de Polonia, întorcăndu-se în
cele din urmă împotriva Suediei, a învins-o în bătălia
decisivă de la Feherbellin ( 1675). S-a străduit atunci
să omogenizeze cele trei părţi ale domeniilor sale (Bran-
denburg, Clève, Prusia orientală) aducând aici funcţio-
nari numiţi direct de coroană. Alături de o largă operă
de reorganizare a structurilor administrative ale sta*
tului, a dus o politică de tip mercantil şi tolerantă din
punct de vedere religios, oferind (1685) adăpost hu-
ghenoţilor fugiţi din Franţa prin revocarea edictului
din Nantes. A instituit o armată permanentă de 23 000
de soldaţi şi a marcat începutul politicii coloniale
prusace, întemeind baza de la Gross-Friedrichsburg
(l685) în Africa de Vest.
Frederic Wilhelm I, zis Regele Sergent (Berlin 1688-
Potsdam 1740), rege al Prusiei (1713-1740). Fiu al lui
Frederic I, a iniţiat o reorganizare completă a statului,
ocupându-se personal de fiecare aspect cu o disciplină
militară împletită cu luciditate politică. • Instituţiile
statului. F. W. a realizat o efectivă unificare şi
centralizare a conducerii diferitelor posesiuni ale
Hohenzollemilor prin instituirea Cabinetului regelui,
un corp de secretari particulari, care-i permitea să ţină sub
control orice problemă administrativă. A urmat, după
aceea, crearea Directoratului general pentru controlul
finanţelor (1723), a Ministerului de Externe (1728), de
justiţie şi al Consiliului de Stat pentru Culte, legislaţie şi
învăţământ ( 1738). Pentru a stabiliza vistieria ţării, F. W. a
încurajat o politică protecţionistă care a dus la înăsprirea
taxelor vamale asupra mărfurilor externe şi la controlul
activităţii meşteşugăreşti şi industriale a ţării, sporită prin
FREI MONTALVA
acceptarea refugiaţilor politici şi a persoanelor persecutate
din punct de vedere religios din celelalte ţâri. • Reforma
militară. F.W. şi-a îndreptat atenţia în special spre
reforma armatei. Extinderea obligativităţii servicului
militar şi la populaţia rurală ( 1733) a permis
organizarea de contingente stabile în fiecare provincie
prusacă; cariera militară a fost în schimb rezervată strict
pentru aristocraţie. Armata prusacă a devenit astfel o
maşină militară deosebit de puternică, alcătuită din
85 000 soldaţi, perfect organizaţi, element determinant
în politica externă deosebit de activă a suveranului,
care după războiul de succesiune la tronul Spaniei a
fost de partea Hanovrei, în cel de-al doilea război nordic,
împotriva Suediei (1715), obţinând prin pacea de la
Stockholm Pomerania interioară şi Stettin. Frederic
Wilhelm III (Potsdam 1770-Berlin 1840), rege al
Prusiei ( 1797-1840). Fiu al lui Frederic Wilhelm
II, a aderat la a IV-a, a Vl-a şi a Vll-a coaliţie împotriva
lui Napoleon, făcând astfel încât la Congresul de la
Viena să fie reconfirmat şi sporit rolul de mare putere
al Prusiei. PC plan intern, a propus o unire a Bisericilor
reformate pentru a contracara prezenţa catolică ( 1822)
şi a instituit Uniunea vamală (Zollverein, 1834).
Frederic Wilhelm IV (Berlin 1795-Potsdam 1861),
rege al Prusiei (1840-1861). Fiu al lui Frederic Wilhelm
III, sub impulsul revoluţiei din 1848 a promulgat consti
tuţia (pe care a modificat-o imediat după aceea, însă în
sens restrictiv), dar a refuzat coroana de împărat al
Germaniei, oferită de dieta din Frankfurt. A sprijinit
proiectul ministrului Radowitz de a realiza o uniune
a statelor getmae din nord, separată de Confederaţia
Germanică şi aflându-se sub controlul direct al Pru
siei, dar a fost silit, în urma unei intervenţii a Aus
triei, să renunţe („umilirea de la Olmiitz", 1850).
Lovit de apoplexie (1858) a lăsat regenţa tronului
fratelui său Wilhelm.
Fregoso, familie genoveză. Apărută pe scena politică
a cetăţii în secolul XII, s-a afirmat în secolul următor
prin Domenico (circa 1325-1390), doge din 1370 până
în 1378, care a cucerit Ciprul ( 1373 ) şi a început războiul
pentru Chioggia. F. a îndeplinit un rol important în
viaţa politica genoveză până în secolul al XVI-lea.
Frei Montalva, Eduarde, om politic chilian (Santiago,
1911 -1982). In 1935 a întemeiat mişcarea de tineret a
Falangei Naţionale, transformată în 1958 în Partidul
Democrat Creştin. Preşedinte al republicii din 1960
până în 1974, politica lui de „revoluţie în libertate" s-a
caracterizat prin reforma agrară şi participarea statului
la industria minieră. In politica externă a accentuat
colaborarea interamericana, în opoziţie faţă de guvernul
lui S. Allende, de la preşedinţia senatului s-a abţinut să
critice lovitura de stat militară a lui A. Pinochet, de al
cărui regim s-a îndepărtat ulterior.
643
FRELIMO
FRELIMO, siglă a Frontului de eliberare a Mozambi-
cului. Apărut în 1962, din 1964 a condus războiul de
eliberare de sub ocupaţia portugheză. După recunoaş-
terea independenţei Mozambicului ( 1975), liderul său S.
Machel a devenit şeful statului. Dezvoltând o ideologie
de factură marxist-leninistâ, F. a centralizat toate puterile
( 1977) asumând caracteristicile de partid unic, anulate de
constituţia din 1990. A câştigat primele alegeri pluraliste
din 1994, după administrarea unei tranziţii complexe.
Freud, Sigmund, medic austriac (Freiberg 1856-Londra
1939). A studiat bolile nervoase plecând de la aplicaţia
terapeutică a hipnozei. A elaborat apoi treptat metoda
analizei viselor şi a liberelor asociaţii mentale, care din
1905 a constituit premisa psihanalizei (Interpretarea
viselor, 1900, Eul fi şinele, 1923). A aplicat el însuşi
metoda psihanalitică la studiile sociale (Neajunsurile
civilizaţiei, 1930) şi antropologice (Totem şi tabu, 19 ΠΙ
913). Mişcarea psihanalitică a avut un rol central în
istoria secolului XX şi aplicaţii chiar asupra cercetării
istorice (v. istoriografie).
Friedman, Milton, economist american (New York,
1912). Exponent de frunte al şcolii de la Chicago, pre-
miul Nobel pentru economie în 1976, lui i se datorează
reformularea teoriei cantitative a monedei ca bază în
anii ' 80 a politicilor economice neoliberale şi de dere-
gulation (v.), cu care au guvernat R. Reagan în SUA şi
M. Thatcher în Marca Britanic. Frisia, regiune i
storico-geografica a Europei nord-occidentale, de-a
lungul coastelor Mării Nordului, între Olanda şi
Germania. Locuită d_e germani frisoni, a fost cucerită
de romani în 9 î.Hr. în 785 a fost anexată şi creştinată
în întregime de către Carol cel Mare. în 1289 F.
occidentală a fost înglobată în comitatul Olandei şi în
1523 a fost anexată imperiului, împreună cu F. cen-
trală, de către Carol V. O dată cu Reforma protestantă
regiunea a aderat la Uniunea de la Utrecht şi a devenit
una dintre Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. F.
orientală, comitat independent din 1454, a trecut la
Prusia în 1744.
Friuli-Veneţia Giulia, regiune cu statut special a Italiei
nord-orientale, împărţită în patru provincii: Pordenone,
Udine, Gorizia şi Trieste (capitala), sec. V î.Hr.
Aşezări ligure şi populaţii veneto-ilirice.
181 î.Hr.
Romanii întemeiază colonia Aquileia.
sec. I î.Hr.
Aquileia devine un foarte important centru eco-
nomic. Se dezvoltă Forum lulii (actuala Civi-
dale, întemeiat de lulius Caesar), Tergesta (Trieste)
şi Pietas lulia (Pola).
452 Hunii distrug Aquileia; capitala regiunii devine
Forum lulii.
644
568 Cucerită de către longobarzi, regiunea devine
sediu al primului lor ducat; bizantinii menţin
controlul Istriei.
794 F. devine o marcă a regatului franc, sec. X
împăratul Otto I anexează F. şi Istria ducatului
de Bavaria şi Carintia (954). 1077 Patriarhul
Aquileii, Sigeardo, este învestit de
către împăratul Henric IV cu comitatul Friuli
şi Camiola. 1335 Habsburgii din Austria
cuceresc Camiola, apoi
Istria (l374) şi Trieste (l382). 1509
Veneţia este constrânsă să cedeze Gomia
Habsburgilor.
1797 Prin pacea de la Campoformio F. devine austriac.
1815 La Congresul de la Viena regiunea este împărţită:
Gorizia, Trieste şi Fiume intră în Regatul Iliric;
Friuli în Lombardo-Veneto. 1863 Glotologul
G.I. Ascoli creează numele Veneţia-
Giulia, pentru a exprima aspiraţiile naţionale ale
populaţiilor italofone ale litoralului austrc-iliric.
1866 F. este anexat Regatului Italiei. 1918
Trieste şi Gorizia, împreună cu Istria, sunt
incluse în starul italian. 1945 La sfârşitul
celui de-al doilea război mondial
Iugoslavia revendică Trieste şi Gorizia. 1947 In
timp ce Trieste rămâne sub ocupaţia internaţională,
este constituită Regiunea autonomă
cu statut special Friuli-Veneţia Giulia. 1954
Un acord italo-iugoslav recunoaşte drepturile
Italiei asupra oraşului Trieste.
1975 Tratatul de la Osimo hotărăşte hotarele între
Italia şi Iugoslavia.
1976 Un violent cutremur cauzează mai mult de 1000
de morţi.
Fronda, termen prin care se obişnuieşte a se desemna
revoltele izbucnite în Franţa în timpul minoratului lui
Ludovic XIV ( 1648-1653), când parlamentul şi nobilimea
au încercat să recupereze autoritatea pierdută profitând de
dificila situaţie politico-economica generală şi de ostilitatea
cu care era înconjurat primul ministru J. Mazarin. •
Fronda parlamentului ( 1648-1649). A fost generată de
refuzul parlamentului din Paris să înregistreze ( 13.ΠΙ. 1648),
edictul regal care reînnoia pentru nouă ani acordarea
dreptului unei retribuţii anuale membrilor celor patru
curţi suverane (Parlamentul din Paris, Camera de
conturi, Curtea de subsidii, Marele consiliu), cu condiţia
ca ultimele trei să renunţe la retribuţie pentru primii
patru ani. Sub îndemnul lui Broussel şi P. de Gondi
parlamentul din Paris a votat actul de uniune ( 13. V. 1648)
prin care se angaja să-şi asume împreună cu curţile
suverane controlul afacerilor de stat şi să împiedice
orice nouă propunere de impozit. Arestarea conducăto-
ri lor parlamentului ordonată de Mazarin a provocat revolta
FUAD I
Parisului (26.Vin. 1648) şi l-a constrâns pe Mazarin să-i
elibereze pe Broussel şi Gondi. Curtea a părăsit Parisul
răsculat, în timp ce armata condusă de Condé îl asedia.
Parlamentul a trebuit până la urmă să accepte pacea de
la Rueil (l l .II. 1649), renunţând la orice pretenţie de
guvernare şi obţinând în schimb o amnistie generală. •
Fronda principilor ( \ 649-1652). însufleţită de către
Condé, a fost orientată pentru a-1 răsturna pe Mazarin
şi pentru a impune controlul marii nobilimi asupra
regelui şi statului. După arestarea lui Condé, Gondi şi
Longueville (18.1.1650) ordonată de Mazarin, o insu-
recţie a parlamentului şi a populaţiei din Paris l-a constrâns
pe Mazarin să se refugieze în străinătate (I. 1651).
Condé aliindu-se cu Spania, a pus stăpânire pe Paris,
dar, părăsit de Turenne, care reintrase în serviciul regentei
Anna de Austria, a fost constrâns să se refugieze în
Ţările de Jos spaniole. La reîntoarcerea în Paris a curţii
şi a regelui (21 .X. 1652) a urmat rechemarea la guvern a
lui Mazarin din partea regentei. Cucerirea oraşului
Bordeaux (VIII. 1653) şi condamnarea la moarte în
contumacie decretată împotriva lui Condé de către par-
lamentul din Parjs au încheiat Fronda principilor.
frontieră, în istoria SUA a secolelor XVII-XIX, teritoriile
obiect al colonizării, la vest de coasta atlantică, în ele
marginalizarea, duritatea condiţiilor de viaţă şi absoluta
lipsă de piedici şi de limite a iniţiativei personale a
coloniştilor au favorizat exaltarea individualismului şi
a independentei pionierilor, garantată de proprietatea
plenară a pământului; în felul acesta f. a devenit locul
privilegiat şi aproape mitic al realizării idealurilor
americane de libertate şi democraţie. Far West (extremul
occident) a fost în acelaşi timp şi teatrul distrugerii
culturilor indigene. Far West s-a epuizat atunci când
pionierii, la sfârşitul secolului XIX, au ajuns la coastele
Pacificului, completând popularea interiorului SUA.
Conceptul de f. şi valorile culturale şi civile ataşate ei a
fost considerat de către istoriografie ca unul dintre
elementele de bază ale societăţii şi instituţiilor SUA,
plecând de la teoretizările lui F.J. Turner din 1893.
Front popular, denumire a alianţelor politice încheiate
de socialişti, comunişti, republicani şi radicali cu finalitate
antifascistă între anii 1934 şi 1939. Politica F. p. era
consecinţă a schimbării liniei stabilite de cel de-al VII-
lea Congres al Internaţionalei comuniste, până în acel
moment orientată să aşeze pe acelaşi plan pe reacţionari
cu socialişti, în urma luării puterii de către nazişti în
Germania. Pactul de unitate de acţiune stipulat între
comunişti şi socialişti în Franţa a condus la afirmarea
electorală din 3. V. 1936, care a adus la putere pe socia-
listul L. Blum, ca şef al unui guvern radical socialist
sprijinit în parlament de către comunişti; guvernele
Frontului popular conduse succesiv de către radical-so-
cialiştii C. Chautemps şi E. Daladier au intrat în criză
în 1938. în Spania F. p. (republicani, socialişti, sindi-
calişti, comunişti) a ajuns la putere după victoria la
alegerile din 16.II. 1936 cu guvernul lui M. Azana, dar
împotriva lui s-au ridicat cea mai mare parte a armatei
şi forţele conservatoare, provocând războiul civil spaniol
(1936-1939). în Italia, F. p. a fost numele dat coaliţiei
electorale a comuniştilor şi socialiştilor înfrântă sever
în alegerile din 18.IV. 1948.
frumentarizare, în Roma antică, distribuirea către
cetăţeni la început a grâului (frumenium) şi apoi a pâinii,
de către vistierie. La început excepţională, f. a devenit
o regulă instituţională în 123 î.Hr. (legea Sempronia) şi
un punct programatic tipic al conducătorilor populari
republicani, în timpul imperiului, f. simboliza raportul
privilegiat între principe şi plebea capitalei.
Frundsberg, Georg von, condotier german (Mindel-
heim 1473-1528). în slujba împăratului Maximilian I a
organizat corpul lanskeneţilor (mercenarilor). Sub Carol
V i-a învins pe francezi la Bicocca (29.IV. 1522) şi la
Pavia (24.11.1525). Coborând în Italia cu un puternic
corp de lanskeneţi, a ocupat Piacenza şi Parma, dar
lovit de apoplexie a fost readus în Germania, în timp
ce soldaţii săi jefuiau Roma (1527). Frunze, Mihail
Vasilievici, militar sovietic (Pispek, din 1927 Frunze,
1885-Moscova, 1925). Bolşevic din 1904, după
revoluţia din octombrie ( 1917) a comandat trupele
sovietice în Crimeea, învingând armatele albe (1919-
1920); a fost printre principalii organizatori ai
Armatei Roşii.
Fuad I (Cairo 1868-1936), rege al Egiptului ( 1917-
1936). Fiu al khedivului Ismail, şi-a făcut studiile în
Italia.
 FRONTURILE POPULARE LA PUTERE
fără anii politicile urmărite şi problemele înfruntate
Franţa 1936-1938 reforme sociale (40 de ore de lucru pe săptămână, concediul plătit, naţionalizarea
industriei de război); suspendarea grupărilor fasciste; trebuie să înfrunte ostilitatea
marii industrii.
Spania 1936-1939 proiect de reformă agrară; loviţi de pronundamiento militar, apără zadarnic republica
tn războiul civil.
Chile 1938-1947 dezvoltarea învăţământului, a sănătăţii, a siguranţei sociale; susţinerea producţiei
industriale.

645
FUCI
întors în patrie, a fost numit sultan în 1917 şi în 1922
rege al Egiptului independent, în 1923 a acordat o
constituţie, suspendând-o însă în 1928 şi modificând-o
în sens autoritar şi neliberal în 1930. FUCI, sigla
Federaţiei Universitare Catolice Italiene. Creată în
1896 de grupuri influenţate de prima democraţie
creştină a lui R. Murri, şi-a asumat caracterul de
federaţie de cercuri dedicate aprofundării spirituale,
teologice şi culturale, în anii '30, din îndemnul asisten-
tului naţional G.B. Montini (viitorul papă Paul VI) a
avut un rol important în a apropia elitele catolice de
cultura modernă. Ideea unei „soluţii catolice" a crizei
civilizaţiei occidentale a pregătit mentalitatea generaţiei
conducătoare la sfârşitul celui de-al doilea război mondial
(A. Moro, G. Concila, P.E. Taviani, G. Andreotti).
Acţiunea sa s-a dezvoltat şi într-o mişcare a licenţiaţilor
catolici. A rămas de atunci un concentrat, dar influent
punct de referinţă pentru tinerii intelectuali catolici.
fucros, privilegii, imunităţi, scutiri acordate în Spania
medievală de către seniori şi suverani cetăţilor, comu-
nelor, instituţiilor ecleziastice. Au o particulară impor-
tanţă f. acordate provinciilor basce. F. mai erau denumite
şi culegerile juridice promovate de suveran. Fugger,
familie germană originară din Graben, a cărei avere îşi
are originea în sec. XIII, prin comerţul cu stofe şi
aromate, începând cu sec. XIV, a fost prevalentă
pentru F. activitatea bancară. Finanţând expediţiile
Habsburgilor au obţinut, drept garanţie a împrumuturilor
alocate, dreptul de exploatare a minelor de argint din
Tirol şi apoi a minelor de aramă din Ungaria. Prezenţi
în străinătate prin numeroase filiale (25 la începutul
secolului XVI), au obţinut de la Curia pontificală exclu-
sivitatea în colectarea fondurilor indulgenţelor de pe
întreg teritoriul german şi slav. Importanţa economică a
F. a devenit evidentă când au finanţat alegerea imperială a
lui Carol V de Habsburg (1519), asigurându-i cu mai
mult de 850 000 de florini votul marilor electori, în
1521 F. au instituit la Augsburg Fuggerei, o fundaţie de
ajutorare care prevedea construirea unui cartier popu-
lar care să furnizeze, în condiţii favorabile sau chiar
gratuit, o locuinţă pentru muncitori şi meşteşugari, în
1534 au obţinut de la Carol V privilegiul de a bate
monedă. Din secolul XVII a început declinul financiar
al F., datorat dificultăţii de a opera pe piaţa Amsterda-
mului sau a altor centre din cauza conflictelor religioase
sau a insolvabilităţii coroanei Spaniei, până la
falimentul declarat de Filip III (1607), în care F. au
fost implicaţi cu 2 500 000 ducati de aur. Abandonând
activitatea de bancheri internaţionali, F. s-au limitat
să administreze considerabilele proprietăţi funciare
acumulate de familie.
fiihrer, titlu (germ.: călăuză), asumat de Hitler ca şef
al nazismului şi al statului german. Fiihrerprinzip acorda
646
valoare de lege oficială a statului manifestărilor de voinţă
personală ale lui Hitler.
Fujiwara, familie nobilă japoneză din epoca Heian
(794-1185), al cărei strămoş a fost Nakatomi-no-Ka-
matari (m. 669). Graţie unei inteligente politici matri-
moniale cu familia imperială, F. au reuşit să monopo-
lizeze funcţia de maestru de palat (Kampaku), instituită
în 885 şi aceea de regent (sessho), asigurându-şi şi
gestiunea efectivă a puterii pentru aproape două secole,
respectând totuşi autoritatea împăraţilor. Ajungând pe
culmea puterii cu Michigana (966-1027), au fost reduşi
ca importanţă de către împăratul Go-Sanjo (1034-1073)
şi, în fine, îndepărtaţi de către clanul Minamoto, care a
întemeiat şogunatul. Familia F. este amintită în calitate
de creatoare a uneia dintre perioadele de maximă splen-
doare artistică şi literară a Japoniei, fuinărit, impozit
medieval perceput pe familie (adică pe foc, vatră)
indiferent de numărul membrilor ei. fundamentalism
islamic, termen prin care în Occident sunt
desemnate mişcările islamice contemporane, adepte ale
unei societăţi modelate după mesajul originar al
Islamului, şi deci, a unei depline valorificări a „funda-
mentelor" mesajului său religios.
• Fundamentalismul fi renaşterea arabo-islamica.
Mişcările fundamentalistc e integrează în fenomenul
renaşterii (sau trezirii) islamice ce a urmat după lungul
declin al Imperiului otoman şi după expansiunea colonială
europeană din sec. XVIII-XIX. Deziluzia încercată faţă
de eşecul constituirii, la sfârşitul ambelor războaie mon-
diale, a unui mare stat arab, a suscitat în lumea musulmană
mişcări care se încadrează în două tipologii diferite: mişcări
laice panarabe (v. panarabism), care vedeau trezirea naţiu-
nii arabe în cadrul unui model de dezvoltare occidentală;
mişcările panislamice (v. panislamism) care construiesc
noi formule politice înjurai fenomenului religios, neli-
mitându-se prin urmare doar la lumea arabă.
• Experienţa contemporană. Substanţialul faliment al
perspectivei laice panarabe a coincis cu dificultăţile
întâmpinate de principalii săi promotori (Egiptul lui
Nasser; Siria lui Assad; Irakul lui Saddam Hussein;
Algeria FLN) şi de Partidul Baas (v.), legate de înfrân-
gerile provocate de Israel şi de inferioritatea economică
şi tehnologică faţă de Occident. Acest lucru a fost însoţit
de avântul, în toată lumea musulmană al mişcărilor
islamiste, care au găsit noi impulsuri şi sprijin în regimu-
rile fundamentalistc instaurate în Libia de Khaddafl
( 1969) şi în Iran de Khomeini ( 1980), deşi fiecare miş-
care locală a urmat căi autonome, în raport du diversele
probleme naţionale. Printre aceste mişcări, cele mai
importante şi mai cunoscute în lumea arabă sunt miş-
carea wahhabită (v.) şi Fraţii Musulmani (v.), în Pakis-
tan, Societatea Islamică şi Societatea Islamică a Ule-
malclor se revendică din doctrina gânditorului indian
FUTURISM
Mawdudi, extrem de critic faţa de Occidentul materialist,
dar aflat pe poziţii categoric reformiste, în Algeria,
Egipt, Turcia mişcările fondamentaliste au intrat în
conflict deschis cu guvernele autoritare şi/sau occiden-
talizantc. în Afghanistan f. i. s-a suprapus diferentelor
etnice şi tribale în conflictele care au urmat după
retragerea sovietică. Diverse partide şi mişcări din
Asia centrală ex-sovietică (Alash, Partidul Renaşterii
Islamice) se aşază în general pe poziţii extremiste fată
de minorităţile religioase şi etnice nemusulmane, în
numele f. i. s-au produs grave violări ale drepturilor
omului în ceea ce priveşte femeile (Afghanistan,
Arabia Saudita, Egipt).
furd caudine, jug, constituit dintr-o lance dispusă ori-
zontal peste alte două înfipte în pământ, sub care a fost
silită să treacă, în semn de umilinţă, armata consulilor
romani Postumius şi Veturius Calvinus, înfrântă de
samniţii conduşi de Pontius Telesinus (321 î.Hr.).
Furet français, istoric francez (Paris 1927-1997). Critic
faţă de istoriografia marxistă şi influenţat de şcoala .Ana-
lelor", a stimulat o reinterpretare a Revoluţiei franceze
(Revoluţia franceză, 1965, scrisă în colaborare cu D.
Richet; Critica revoluţiei franceze, 1978) care să recon-
sidere aspectele politice ale creaţiei noilor forme de
putere democratică faţă de acelea ale transformării so-
ciale, împreună cu M. Ozouf a dirijat Dicţionarul critic
al Revoluţiei franceze ( 1988). în ultima sa operă (Trecu-
tul unei iluzii, 1995) a schiţat o reconstituire a ideologiei
comuniste, care a fost în centrul unei aprinse dezbateri
politico-istoriografice.
Fastei de Coulanges. Numa-Denis, istoric francez (Paris
1830-Massy, Essonne, 1889). A scris o Istorie a institu-
ţiilor politice în vechea Franţă (1875-1892) în care
sus(ine derivaţia romană a instituţiilor franceze, negând
o decisivă influentă a tradiţiilor germanice, în opera sa
cea mai faimoasă a încercat să reconstituie „modelul"
Cetăţii antice (\%M).
futurism, mişcare culturală şi artistică întemeiată în
1909 de F.T. Marinetti, care predica ruptura cu trecutul
şi adeziunea la dinamismul vieţii modeme. F. şi-a asumat
şi un caracter politic, amestecând în programul său
tendinţe subversive generice cu motive voluntariste şi
naţionaliste, fermenţi anarhici şi vagi aspiraţii de reîn-
noire socială şi politică. Hotărâţi intcrvenţionişti în 1914,
futuriştii au luptat în primul război mondial, adesea în
detaşamentele de asalt, în 1918 au relansat un program
radical de reînnoire în sens republican, dar din 1919 s-au
îndreptat spre mişcarea fascistă.
647

gabella, impozit indirect asupra schimburilor şi consu-
murilor (deosebit de important era acela asupra sării),
prezent deja în structurile fiscale greceşti şi romane.
Multiplicate în mod dezordonat în epoca medievală de
către feudali şi reglementate de către comune, g. au
constituit şi pentru statele moderne principala sursă
de venituri fiscale.
Gabon, stat în Africa ecuatorială. Supr. : 267 667 km2.
Pop. : l 028 000 loc., aproape toţi de etnie bantu. Capii. :
Libreville. Limba: franceza (oficială); bantu. Relig.:
prevalent creştină (catolică 65%, protestantă 16%).
Vecini: N Guineea Ecuatorială şi Camerun, E şi S Congo,
V Oceanul Atlantic. Forma de stal: republică
prezidenţială. Zona de coastă a ţării, sediu al popu-
laţiilor bantu tributare ManiKongo-ului, a fost atinsă
în 1484 de către portughezi, care au făcut din ca unul
dintre cele mai importante centre de comerţ cu negri, în
timp ce regiunile septentrionale au fost populate de
populaţia fang in sec. XVIII. Colonizarea franceză,
începută în 1839 prin crearea unei baze navale pentru
reprimarea comerţului cu sclavi, devenită apoi centru
de primire a sclavilor eliberaţi (Libreville, 1849), a
culminat în 1889 cu anexarea Gabonului la Congo şi
apoi la Africa Ecuatorială Franceză (1910). După
dobândirea independenţei în 1960, caracterul autoritar
şi filooccidental al regimului primului preşedinte L.
M'Ba a fost accentuat de către succesorul său O. Bongo,
care în 1968 a făcut din Partidul Democrat Gabonez
unicul partid admis în ţară. Numai în 1990 crescânda
presiune populară 1-a obligat pe Bongo să se deschidă
către pluripartidism şi, după o foarte contestată reale-
gere în 1993, să creeze un guvern de unitate naţională
cu opoziţia pentru a pregăti o reformă constituţională
(1995) şi fixarea de noi alegeri (1997). galaţi, nume cu
care grecii desemnau populaţiile celtice emigrate în
Anatolia între 280 şi 270 î.Hr. în zona dintre fluviile
Sangarios şi Halys, de atunci numită Galatia,
provincie romană din 25 î.Hr. Galba, Servius
Sulpicius (Fondi circa 3 î.Hr.-Roma 69 d.Hr.), împărat
roman (68-69), guvernator al Spaniei Tarragoneze
(Hispania Tarragonensis). Revoltându-se împotriva lui
Nero (care, învins, s-a sinucis), şi-a văzut confirmată
propria putere imperială de către Senat, ale cărui
interese totuşi nu le-a putut concilia cu acelea ale
militarilor. A fost ucis de către pretorieni. Galbraith.
John Kenneth, economist american (lona Station,
Ontario, 1908). Profesor la Harvard, a fost între
consilierii economici ai preşedintelui J.F. Kennedy. A
studiat rolul marilor monopoluri în sistemul capitalist şi
intervenţiile statului pentru garantarea satisfacerii
nevoilor reale ale cetăţenilor. Lucrări: Societatea belşu-
gului (\95$), Noul stal industrial (1961), Ştiinfa econo-
mică şi interesul public ( 1973), Epoca nesiguranţei ( 1977).
Galen, Clemens Augustinus von, episcop german (Din-
klage 1878-Munster 1946). Episcop al Münsterului
din 1933 (cardinal din 1946), a denunţat în mod repetat
şi public caracterele păgâne şi rasiste ale nazismului.
Galerius, Caius Valerius Maximianus (Iliria ? cea 250-
Roma 311), împărat roman (305-311 ). Adoptat şi numit
cezar de către Diocletian în cadrul primei tetrahii, a
fost, în sfârşit, august al Orientului. I-a învins pe
persiană lui Narses (298), i-a persecutat pe creştini,
dar înainte de a muri a emis (311 ) un important edict
de toleranţă religioasă.
Galia (Gallici), denumire romană a regiunii care cuprinde
teritoriile aflate între Rin, Oceanul Atlantic, Pirinei şi
câmpia padana, ţintă începând cu începuturile primului
mileniu î.Hr. a migraţiilor celţilor (v.), în latină galii.
După cucerirea romană a G. Cisalpine (locuită de galii
insubri, boii şi senoni) în secolele III-I î.Hr.., cu numele
de G. s-a indicat numai regiunea transalpină. Aici ro-
manii au intervenit pentru prima oară în 128 î.Hr., în
apărarea aliatei Marsilia (Massilia), şi au constituit o
provincie pe teritoriul actualei Provence (121-118 î.Hr.).
Intre 58 şi 50 î.Hr. lulius Caesar a cucerit restul G. O
organizare administrativă regulată a fost dată regiunii
de către Augustus, care a instituit provinciile G. Narbo-
nensis, Aquitania, Celtica şi Belgica, în timpul imperiu-
lui, romanizarea G. a favorizat dezvoltarea centrelor
urbane (între altele, Narbonne, Lyon, Arles, Trier) şi,
cu toate numeroasele revolte cu caracter naţionalist, a
dat viaţă unei înfloritoare şi integrate civilizaţiei gaio-
romane. Din 406 d.Hr. regiunea a fost năpădită de
invaziile barbare, care în cursul sec. V au întemeiat
regatele burgund, franc şi vizigot. Ultimul nucleu poli-
tic roman a fost regatul lui Syagrius între Loara şi Rin,
cucerit la sfârşitul sec. V de către regele francilor (v.)
salieni, Clovis.
galicanism, complex al doctrinelor care susţin autono-
mia Bisericii franceze faţă de Roma şi ascultarea clerului
francez de directivele regelui. Asemenea orientări şi-au
găsit expresia clară în Pragmatica Sancţiune (v.)
emanată de Carol VII (1438). în timpul luptei dintre
Ludovic XIV şi Sfântul Scaun, episcopul J.B. Bossuet
a sintetizat în Patru articole ale galicanismului tezele
aprobate de către un consiliu naţional al episcopilor
convocat la Paris (Declaraţia clerului galican, 1682):
în chestiunile temporale nu era recunoscută nici o putere
superioară celei a regelui, care deci nu putea să fie
declarat îndepărtat de către papă prin dezlegarea supu-
şilor de obligaţia de supunere; se mai afirma şi autori-
tatea superioară a consiliului faţă de pontif precum şi
intangibilitatea tradiţiilor şi privilegiilor Bisericii galicane.

Recuzate de Sfanţul Scaun, cele Patru articole au fost
retractate de Ludovic XIV în 1693. Din a douajumătate
a sec. XVIII, g. s-a regăsit în cele mai generale doctrine
şi politici jurisdicţionale (v. jurisdicţionalism) şi
anticurialc.
Galilei, Galileo, om de ştiinţă italian (Pisa 1546-Arcetri
1642). Din 1604 a răspândit teoriile lui Copernic, despre
imobilitatea Soarelui şi mişcarea Pământului; convocat
la Roma de către Inchiziţie în 1615, a trebuit să asiste
la condamnarea teoriei heliocentrice. După alegerea ca
papă a lui Urban VIII, crezând posibilă o schimbare a
atitudinii Bisericii, a publicat - expunând din nou tezele
copemiciene - Dialog asupra celor două mari sisteme
ale lumii (1632), dar a fost judecat de către Inchiziţie,
condamnat şi silit la abjurare. Cazul lui a devenit
simbolul ciocnirii dintre Biserica catolică şi cultura
ştiinţifică modernă, argument de aspre polemici până
la reabilitarea lui Galileo şi Ia recunoaşterea erorii înfăp-
tuite de Biserică (1992, cu loan Paul II). Calicia,
regiune istorico-administrativâ a Spaniei. Colonizată
de celti (secolul VI î.Hr..), cucerită de romani (136
î.Hr..), a fost apoi supusă de suebi (411 d.Hr.),
vizigoţi (585) şi arabi (734). După recucerirea creştină,
din sec. X prezenţa sanctuarului de la Santiago de
Compostella a făcut-o una din principalele ţinte ale pe-
lerinajelor religioase. Unită cu regatul Leon în 914, va fi
anexată celui al Castiliei în 1126. Galiţia, regiune
istorică a Europei orientale. După dezmembrarea
principatului Kievului (secolul al XII-lea) s-a
constituit ca principat autonom polonez din sec. XIV,
a trecut la Austria după prima împărţire a Poloniei
(1772); s-a reîntors la Polonia în 1919; în 1945 partea
orientală cu Lvov a fost anexată Ucrainei. galla, sau
cromo, popor de origine hamitică din Etiopia, care de pe
coasta somaleză a Adenului în sec. XVI s-a deplasat
spre platoul Abisiniei. Atacat mult timp dar cu succese
reduse de către neguşii etiopieni, este astăzi una dintre
principalele etnii (circa 16 000 000) ale Etiopiei. Galla
Placidia, principesă romană (n. cea 390-Roma 450), fiica
lui Theodosius I. Luată ostatică de către regele
vizigot Alaric în 410, a luat în căsătorie pe cumnatul
acestuia Ataulf. După moartea acestuia s-a căsătorit
cu patricianul Constant, a fost regentă (435-437) pentru
împăratul Valentinian III, fiul ei, şi a menţinut un raport
de fidelitate cu papa.
Gallienus, Publius Licinius (n. cea 218-Milano 268),
împărat roman (253-268). Asociat la domnie de către
tatăl său Valerian (253-260), a trebuit să lupte împo-
triva alamanilor şi a presiunilor dezagregatoare în Galia
şi Orient. Pentru a înfrunta invaziile barbare a întreprins
o profundă reorganizare a armatei: a hotărât excluderea
senatorilor de la comanda legiunilor şi a creat o rezervă
de trupe de cavalerie (comitatus) pentru a interveni în
GAMIÌLIN
punctele de criză ale imperiului. A fost asasinat în timp ce
asedia la Milano pe locotenentul Aurcolus, care se revoltase.
Gama, Vosco da, navigator portughez (Sines 1469 ?-
Cochin, 1524). în fruntea primei expediţii portugheze
spre Indii (1497), a trecut de Capul Bunei Speranţe şi a
ajuns în 1498 la Calicut, stabilind o nouă rută comercială
între Europa şi Orient. Din nou trimis în Indii (1502-
1503 şi 1524) ca vicerege, a proclamat monopolul
comercial portughez asupra Oceanului Indian.
Gambetta, Léon, om politic francez (Cahors 1838-Ville
d'Avray 1882). Avocat, republican radical, la ştirea
înfrângerii de la Sedan în războiul franco-prusian ( 1870) a
proclamat cu J. Favre cea de-a Treia Republică, devenind
ministru de interne şi al apărării în guvernul provizoriu
de apărare naţională, însufleţind rezistenţa faţă de invazia
prusacă; a demisionat în urma refuzului opus de guvern
propunerii sale de a declara ca ineligibili pentru Aduna-
rea naţională pe toţi cei care deţinuseră funcţii publice
sub cel de-al Doilea Imperiu (l 871 ). A condus extrema
stângă în parlament de pe poziţii laice, susţinând impo-
zitul progresiv pe venit şi a condus o intensă campanie
împotriva oricărei speranţe de restauraţie monarhică,
dirijând opoziţia faţă de Mac-Mahon ( 1877). însărcinat
cu conducerea guvernului ( 1881 ), a trebuit să demisio-
neze după câteva săptămâni din cauza unei generale
opoziţii generată de propunerile sale de revizuire a
constituţiei, orientate spre întărirea puterii executive.
Gambia, stat în Africa occidentală. Supr. : 11 295 km2.
Pop. : l 065 000 locuitori. Capii. : Banjul. Limba: engleza
(oficială); dialecte sudaneze. Relig.: musulmană. Vecini'.
N, E şi S Senegal, V Oceanul Atlantic. Forma de stat:
republică prezidenţială. Gravitând în orbita regatului
Mali, regiunea fluviului Gambia a fost atinsă de portu-
ghezi la sfârşitul secolului XV şi colonizată de negus-
torii de sclavi englezi în cursul secolului următor. Pose-
siune engleză din 1783, mai târziu colonie autonomă
(l 883) şi protectorat (l 935), sub conducerea liderului
Partidului Progresist D. Jawara în 1965 G. a obţinut
independenţa, transformându-se în 1970 din monarhie
constituţională în republică prezidenţială. Puternicile
tensiuni cu Libia (în 1981 inspiratoarea chiar a unei
neizbutite lovituri de stat), 1-au împins pe Jawara să
promoveze unificarea cu Senegalul ( 1981 ), dând viaţă
Confederaţiei Senegambia, dizolvată în 1989. Reales la
preşedinţie pentru a şasea oară în 1992, în 1994 Jawara
a fost răsturnat de o lovitură de stat militară condusă
de căpitanul Y. Jammeh. După ce o nouă constituţie a
pus capăt regimului dictatorial (1996), în 1997 noi
alegeri 1-au confirmat la preşedinţie pe Jammeh, chiar
dacă fusese implicat într-un scandal financiar.
Gamelin, Maurice-Gustave, general francez (Paris,
1872-1958). La izbucnirea celui de-al doilea război
mondial comandant suprem al forţelor anglo-franceze,
649
GANDHI
a fost înlocuit în urma rapidei înaintări germane ( 1940)
şi judecat ca responsabil al înfrângerii. Gandhi,
Indira, om de stat indian (Allahabad 1917-New Delhi
1984). Fiica lui J. Nehru, i-a urmat la conducerea
Partidului Congresului ( 1959, v). Prim-ministru între
1966 şi 1977, a condus o politică de modernizare şi de
control a sectoarelor fundamentale ale economiei, nu
lipsită însă de aspecte autoritare şi clientelare, in
politica externă, chiar dacă într-un cadru de „nealiniere",
s-a apropiat de URSS şi a susţinut separarea de Paki-
stan a Bangladeshului (războiul indo-pakistanez din
1971). în 1975, acuzată şi condamnată pentru fraude
electorale, a declarat starea de urgenţă şi a suspendat
libertăţile democratice, învinsă la alegerile din 1977, a
întemeiat o nouă formaţie politică (Congresul Indira)
cu care s-a întors la conducerea guvernului în 1980.
Valul de violenţă trezit în Punjab de minorităţile sikh a
fost reprimat de ea cu asprime (masacrul din templul
din Amritsar, 1984), care a fost la originea asasinării ei,
înfăptuită de câţiva membri ai gărzii personale.
Gandhi, Mohandas Karamchand, zis Mahatma (ma-
rele suflet), gânditor şi om politic indian (Porbandar
1869-New Delhi 1948). Figura lui Gandhi, făuritorul
independenţei indiene, a căpătat o importanţă mondială
prin sistemul de gândire pus de el la punct, fundamentat
pe principiile nonviolenţei (v.).
• Experienţa din Africa de Sud. Dintr-o familie înstărită,
G. şi-a luat licenţa în drept la Londra. Transferându-se
în Africa de Sud ( 1893), a cunoscut direct samavolniciile
produse de rasism şi a început să se bată pentru drep-
turile muncitorilor indieni emigraţi acolo şi pentru pro-
movarea lor socială, ţintind, îndeosebi, spre eliminarea
măsurilor scgregaţioniste stabilite de albi. Arestat de
mai multe ori, G. a identificat în principiile nonvio-
lenţei şi în practica nesupunerii civile formele cele mai
eficace de opoziţie faţă de putere, prin maturizarea
unui lung proces formativ, alimentat de meditaţia asu-
pra textelor sacre hinduse, dar şi asupra Coranului, a
Evangheliei şi a gândirii pacifiste a lui L. Tolstoi şi
H.D. Thoreau.
• Lupta pentru independenta Indiei. Reîntors în 1915
în India a iniţiat o lungă serie de campanii de nccooperare
cu administraţia britanică din India (asa-zisele satyagraha,
„ataşamentul faţă de adevăr"), toate riguros bazate pe
principiul ahimsa (nonviolenţă). Extrem de eficace au
fost campaniile de boicotare a mărfurilor britanice şi
de promovare a tradiţionalei activităţi artizanale indiene
de prelucrare a bumbacului, care au reuşit să catalizeze
interesul maselor. Condamnat în 1921 de către adminis-
traţia britanică la şase ani de carceră a ieşit după trei, a
fost ales la preşedinţia Congresului Naţional Indian,
partidul conducător în lupta pentru independenţă, in
1930 G. a organizat o nouă manifestare populară pentru
650
a boicota impozitul pe sare şi a fost din nou închis pentru
un an. in 1930-1932 a fost chemat sa participe la masa
rotundă de la Londra despre independenţă indiană,
încheiată fără rezultate, în timpul celui de-al doilea
război mondial s-a opus naţionalismului extremist al
lui Chandra Böse, favorabil unui acord cu puterile Axei
în cheie antibritanică dar, hotărât să continue lupta
pentru independenţă, a amânat un nou ciclu de acţiuni
de nesupunere civilă (1940-1942) mai înainte de a fi
încă o dată închis, până în mai 1944. Eliberat, a participat
la negocierile cu Marea Britanic care au ratificat inde-
pendenţa Indiei ( 15.VIII. 1947). • in apărarea
tolerantei religioase şi a indienilor paria, in tot
acest răstimp G. a încercat să evite despărţirea dintre
India şi Pakistan, purtând fără succes discuţii cu liga
musulmană a lui M. Jinnah şi declarând numeroase
greve ale foamei cu scopul de a pacifica relaţiile
dintre hinduşi şi musulmani. Acest ultim mesaj al său
de toleranţă a provocat, în schimb, reacţiile hinduşilor
fanatici; unul dintre ei 1-a ucis cu o lovitură de pistol.
Paralel cu angajamentul politic pentru independenţa
ţării sale, G. s-a angajat ferm în favoarea celor din afara
castelor (paria) şi împotriva sistemului hindus al
castelor (v. castă): pentru a elimina „flagelul
neatingerii" a hotărât să trăiască ca cel mai umil dintre
paria şi a realizat o serie de posturi cu scopul de a
sensibiliza asupra acestui punct opinia publică indiană.
Bibliografie: E.H. Erikson, La verità di Gandhi, tr.it.
Feltrinelli, Milano 1972; M. Torri, Dalta collaborazione
alla rivoluzione non violenta, Einaudi, Torino 1975.
garanţiilor, Legea, introdusă de parlamentul italian
în 1871 pentru a normaliza raporturile cu Sfântul Scaun
după cucerirea Romei din 1870, garanta papei inviola-
bilitatea şi imunitatea locurilor de reşedinţă, uzul pala-
telor Lateran şi Vatican, dreptul de a acredita ambasa-
dori, o dotaţie anuală. Respinsă de papa Pius IX ( 1871 )
şi niciodată acceptată de Sfântul Scaun, a rămas totuşi
în vigoare până la Concilierea din 1929. Garcia
Moreno, Gabriel, om politic din Ecuador (Guayaquil
1821 -Quito 1875). A exercitat o guvernare dictatorială
din 1859 până la moarte. A încheiat un concordat cu
Sfântul Scaun care a atribuit ample privilegii Bisericii
catolice (l 862).
Garda de Fier, formaţie paramilitară („cămăşi verzi")
românească fondată în 1931 de către C. Z. Codreanu
pe baza unei ideologii ultranationaliste, antidemocratice
şi antisemite; a fost dizolvată în 1941. Garda
Elveţiană, corp de militari recrutaţi în mod
exclusiv numai din Elveţia şi destinat apărării persoanei
pontifului, creat de papa luliu II în 1506. Garda
Naţională, corp armat format nu de militari sub arme, ci
din cetăţeni voluntari. Prima Gardă naţională a fost
creată în Franţa în 17 89 de către Adunarea Naţională,

care intenţiona fie s-o contrapună armatei regulate legate
de monarhie, fie s-o utilizeze împotriva eventualelor
răscoale populare. Reconstituită sub Ludovic Filip
( 1830) a fost definitiv dizolvată de către Napoleon III
în 1885. în SUA, G. N. este miliţia la dispoziţia guver-
natorilor fiecărui stat, cu funcţie de ordine publică sau
de intervenţie în cazuri de urgenţă. Garfagnana,
regiune istorică a Toscanei nord-occidentale, în
Antichitate locuită de populaţii ligure, a fost cucerită
de romani în 180 î.Hr. în sec. XII-XIII a fost sub
dominaţia cetăţii Lucea şi în sec. XIV a Florenţei. Din
1429 a început pătrunderea ducilor Este care au
asumat treptat controlul regiunii, anexată în 1847 duca-
tului de Modena.
Garibaldi, Giuseppe, general şi om politic italian (Nisa
1807-Caprera 1882). Supranumit „eroul celor două lumi"
pentru faptele de arme din Italia şi America Latină, a
fost figura cea mai populară a Risorgimento-ului italian.
• Revoluţionar mazzinian. Căpitan de marină, adept
al socialismului utopic al lui Saint-Simon, a aderat în
1833 la Tânăra Italie (v.), în urma sfaturilor lui Mazzini
s-a înrolat în marina de război a Regatului Sardiniei cu
scopul de a pune stăpânire pe arsenalul Genovei, în
concomitentă cu expediţia mazziniana în Savoia din
1834. Insurecţia eşuând, a fugit la Marsilia şi a fost
condamnat la moarte în contumacie, în decembrie 1835
s-a transferat în America de Sud, unde a luptat mai
întâi în apărarea Republicii Rio Grande do Sul, răsculată
împotriva împăratului Braziliei, apoi alături de preşe-
dintele Uruguayan Ribera împotriva rivalului Oribe,
susţinut de dictatorul argentinian Rosas, în cursul aces-
tui ultim război ( 1842-1846) a constituit la Montevideo
Legiunea Italiană, primul corp garibaldian care a îm-
brăcat faimoasa cămaşă roşie, în 1842 s-a căsătorit cu
Anita Ribeira, de la care a avut patru fii, iar în 1844 a
fost iniţiat în masonerie, de care va fi ales în Italia în
1867 mare maestru onorar pe viaţă.
• Primul război de independenţă. Părăsind Montevideo
pentru a lua parte la primul război de independenţă
italiană (15. IV. 1848), G., cu toată primirea rece a
regelui Carlo Alberto căruia îşi oferise serviciile, a
constituit o legiune de voluntari. După armistiţiul dintre
Piemont şi Austria s-a dus la Roma (XI. 1848), unde a
fost deputat în constituanta romană şi responsabil cu
apărarea Republicii asediate de francezi (1849). La
căderea oraşului a fost constrâns la o fugă aventuroasă
în Italia centrală, în timpul căreia şi-a pierdut soţia
Anita (4.VIII. 1849). Expulzat din Piemont din 1850
până la 1854, a fost exilat la New-York, călătorind ca
un comandant de nave comerciale.
• Jtalia fi Victor Emanuef. în 1854 a fost reprimit în
Regatul Sardiniei de către Cavour şi s-a transferat în
insula Caprera, cumpărată de el. în aceşti ani a început
GARIBALDI
să se îndepărteze de politica revoluţionară a lui Mazzini,
recunoscând în Piemontul dinastiei de Savoia forţa reală
care putea să împlinească independenţa italiană.
Pronunţându-se în favoarea participării Piemontului la
războiul Crimeii a aderat în 1857 la Societatea Naţională
întemeiată de Cavour pentru a aduna în jurul coroanei
dinastiei de Savoia simpatiile patrioţilor italieni cu
motoul „Italia şi Victor Emanuel". în cel de-al doilea
război de independenţă, cu acordul lui Victor Emanuel
şi Cavour, a constituit un corp voluntar de Vânători de
munte (alpini), în fruntea cărora i-a învins pe austrieci
la Varese (26. V. 1859) şi S. Fermo (27. V.) şi a intrat în
Brescia (13. VI). După armistiţiul de la Vtllafranca a
fost pentru câteva luni vicecomandantul armatei Ligii
Italiei centrale, dar a rupt raporturile prieteneşti cu
Cavour în urma cedării Nişei către Franţa, îndemnat de
patrioţii sicilieni şi cu sprijinul secret al regelui, la
5. V. 1860 a ridicat ancora de la Genova-Quarto în fruntea
expediţiei celor O Mie (v.) pentru a elibera Sudul de
dominaţia bourbonică, în cea mai epică acţiune a sa,
care a revelat în cel mai înalt grad calităţile sale de
comandant militar şi de conducător popular. Rezistând
presiunilor multor tovarăşi ai săi republicani şi ale lui
Mazzini însuşi, la 26.X.1860 la Teano a înmânat lui
Victor Emanuel Regatul celor Două Sicilii cucerit
aproape în întregime, făcând să intre în confluenţă reuşita
propriei iniţiative revoluţionare şi democratice cu aceea
militară şi democratică a regelui şi a lui Cavour, pentru
constituirea unui regat italian unitar. După expediţia
celor O Mie s-a retras, demonstrând un extraordinar
dezinteres personal, la Caprera, ducând cu sine un
sac cu legume şi unul cu seminţe şi câteva sute de lire.
Din acest moment şi-a îndreptat activitatea pentru
doborârea guvernului pontifical al Romei şi anexării
ei la Italia.
• Ultimele acţiuni, în 1862 şi în 1867, încurajat de
politica ambiguă şi ezitantă a guvernelor Rattazzi, a
încercat, în fruntea voluntarilor, să cucerească Roma:
oprit prima oară la Aspromonte (v.) de către armata
italiană, a doua oară a fost învins la Mentana de către
pontificali şi francezi, în 1866, la comanda Corpului
de Voluntari Italieni, încadrat în armata italiană, a obţinut
la Bezzecca (21. VII) unica victorie a Italiei în cel de-al
treilea război de independenţă; în timp ce înainta spre
Trento, la ordinul de a se opri fiindcă fusese semnat
armistiţiul cu Austria, a răspuns cu celebra telegramă
„Mă supun", în 1870 şi-a oferit ajutorul Franţei în răz-
boiul cu Prusia, în fruntea voluntarilor italieni cu care a
luptat victorios la Dijon împotriva prusacilor.
• Activitatea politică, în cursul anilor '60 şi până la
moarte G. a participat la bătălia politică de pe poziţii
accentuat democratice şi anticlericale. Inspirat de un
socialism umanitar dar contrar marxismului, a susţinut
651
GARIN
primele organizaţii muncitoreşti. Cu toate sentimentele
sale republicane, s-a distanţat de intransigenţa lui
Mazzini şi a menţinut bune raporturi cu Victor Emanuel
şi Umberto I. Ales de mai multe ori deputat, a fost
intolerant cu procedeele parlamentare, confirmând
imaginea unui om generos şi idealist, conducător potrivit
mai mult acţiunii decât dezbaterii politice parlamentare.
Bibliografie: G. Sacerdote, La vita di Garibaldi secondo i
risultati delle più recenti indagini stanche con numerosi
documenti inediti, Rizzoli, Milano 1933; J. Ridley,
Garibaldi, tr. it. Mondadori, Milano 1975. Garin,
Eugenio, istorie italian (Rietì 1909). Studios al istoriei
filosofie!, a opus teoriilor despre discontinuitatea dintre
Evul Mediu şi Renaştere cercetări orientate spre punerea
în lumină a elementelor de continuitate, între operele sale,
Evul Mediu şi Renaşterea ( l954); Istoria filozofiei
italiene ( 1966); Filosofia f ι f fiinţele în secolul XX( 1978).
Gasconia, regiune istorică franceză, se extinde pe teri-
toriile dintre Oceanul Atlantic, Garonne şi Pirinei. Cuce-
rită de Caesar (56 î.Hr.), şi-a căpătat numele de la
gasconi, sau basci, populaţie nelatinizată care s-a stabilit
aici în secolul VII opunându-se oricărei încercări de
dominaţie francă şi de creştinare. Adusă ca zestre regelui
englez Henne II Plantagenetui de către Eleonore de
Aquitania, a fost reunită cu Franţa după Războiul de o
sută de ani (l453).
gasinzi, în societatea longobarda, persoane legate de
rege, şi, mai târziu, de duci, printr-un jurământ de fideli-
tate asemănător aceluia prestat mai târziu de către vasali
seniorului lor feudal.
Gasparri, Pietro, cardinal italian (Ussita, Macerata,
1852-Roma 1934). Secretar de stat al lui Benedict XV
şi Pius XI ( 1914-1931 ), a semnat Pactele de la Lateran
cu Italia ( 1929). Expert în dreptul canonic, a fost inspi-
ratorul colecţiei Codex iuris canonici. gastalzi, în
regatul longobard, demnitari regali numiţi pentru
administrarea locală a puterilor judiciare şi militare,
pentru încasarea veniturilor cuvenite coroanei şi, în
general, cu funcţii de control asupra acţiunilor
ducilor, începând cu domnia lui Rotari, le-au fost
încredinţate teritorii recent cucerite sau unde autoritatea
ducilor încetase.
GATT, sigla lui General Agreement on Tariffs and
Trade (Acord general pentru tarife şi comerţ), semnat
de 23 de state la 30.X.1947 pentru promovarea unui
sistem comercial postbelic pe baze multilaterale;
prevedea reducerea progresivă a tarifelor vamale şi a
restricţiilor de importuri, prin amplul recurs la clauza
„naţiunii cele mai favorizate", în 1965 la textul acordului
s-a adăugat o parte specifică relativă la ţările în curs de
dezvoltare, în timp ce conferinţe periodice aduceau la
zi conţinutul acordurilor („Kennedy round", 1964-1967;
„Tokyo round", 1973-1980; „Uruguay round" 1986-1994).
652
Această ultimă serie de negocieri s-a încheiat cu o
importantă serie de acorduri, între care transformarea
Gatt-ului însuşi într-un organism permanent de conducere
al problemelor comerciale (WTO, World Trade Organi-
zation, Organizaţia mondială a comerţului).
Caligamela, bătălia de la, denumire cu care mai este
cunoscută bătălia de la Arbela (v.). Gauleiter (germ.;
guvernator de provincie sau district), în Germania,
funcţionari nazişti care după suprimarea autonomiilor
locale operată de Hitler au îndeplinit funcţiuni efective de
guvernare locală şi a teritoriilor anexate Reichului în
timpul celui de-al doilea război mondial. Gaulle,
Charles de, general şi om de stat francez (Lille 1890-
Colombey-les-Deux-Eglises 1970). Figură centrală a
istoriei franceze în anii 1940-1970, a avut un rol deter-
minant atât în timpul celui de-al doilea război mondial
cât şi în trecerea de la a Patra la a Cincea Republică.
• Lider al Rezistenţei. Militar de carieră, după primul
război mondial a fost colaboratorul mareşalului Pétain.
Ideile sale despre folosirea în masă a forţelor blindate,
urmând schemele războiului în mişcare, nu au fost iniţial
împărtăşite de Statul Major, dar la începutul celui de-al
doilea război mondial a primit comanda celei de-a patra
divizii blindate. La ştirea armistiţiului cerut de guvernul
Pétain Germaniei, de G. s-a refugiat la Londra (l 8. VI.
1940), de unde a lansat o lungă serie de apeluri pentru
a se continua lupta, în timp ce Pétain punea să fie jude-
cat în contumacie şi condamnat la moarte, de G. s-a
instalat în fruntea voluntarilor Franţei Libere (v.), şi
apoi a Consiliului de Apărare a Imperiului, organizând
participarea trupelor coloniale franceze la acţiunile mili-
tare ale Aliaţilor. Figură de referinţă a forţelor Rezis-
tenţei din Franţa, la 13 .VI. 1943 a instalat la Alger Co-
mitetul de Eliberare Naţională, transformat apoi în gu-
vern provizoriu (VI. 1944).
• De la a Patra la a Cincea Republică. După eliberare
a fost ales şef al guvernului de către Adunarea
Constituantă ( 13.XI. 1945), dar după puţine luni a decis
să-şi dea demisia (20.1.1946), nemulţumit faţă de pu-
terea partidelor şi nedispus să „guverneze prin com-
promisuri": începea în felul acesta bătălia împotriva
celei de-a Patra Republici. La 15.VI.1947 a întemeiat
Rassemblement du Peuple Français (RPF), în dispută
cu partidele, de pe poziţii anticomuniste şi puternic
naţionaliste. După succese electorale iniţiale, partici-
parea la jocul parlamentar a obligat totuşi mişcarea la o
crescândă acceptare de acorduri, în 1953 de G. a decis
deci s-o părăsească şi să se retragă în viaţa particulară.
Reîntoarcerea la rampa politică a coincis cu colapsul
celei de-a Patra Republici sub povara războiului din
Algeria, în faţa ameninţării unei rebeliuni militare şi a
războiului civil (în Alger militarii creaseră un Comitet
Civil şi Militar de Salvare Publică, 13.V. 1958), lui de

G. i-a fost încredinţată sarcina de a forma guvernul ( l.
VI) cu depline puteri pentru o reformă constituţională.
La alegerile următoare (XII. 1958) a fost ales preşedinte
al republicii, în timp ce noua mişcare gaullistă denumită
Union pour la Nouvelle République (UHR), obţinea
majoritatea relativă a voturilor.
• Opera de guvernare. Chemat la putere pentru a păstra
Algeria sub dominaţia Franţei, de G. a început însă
tratative cu guvernul provizoriu algerian şi, cu toată
insurgenţa teroristă a militarilor colonialişti, a recunoscut
independenţa fostei colonii (1962), convins că numai
pe această cale naţiunea franceză ar fi putut să-şi
regăsească o stabilă unitate. O reformă constituţională
(X. 1962) a făcut să devină mai solidă puterea personală
a lui de G. prin alegerea prin vot universal a preşedintelui
republicii, căruia îi era rezervat controlul direct al poli
ticii externe şi al apărării. De G., mai mult, a recurs în
mod amplu la votul direct al poporului prin instrumen
tul referendumului, în politica externă a favorizat
recuperarea prestigiului Franţei, accentuând tendinţa
de a se elibera de sub hegemonia SUA: a promovat
constituirea unej forţe nucleare autonome (force de
frappe, v.), a făcut ca Franţa să iasă din structura militară
integrată a NATO, dar nu din alianţa politică (1966);
s-a opus admiterii în CEE a Marii Britanii, considerată
ca prea legată de SUA. Concepţia lui de o „Europa a
patriilor", ostilă acordării de puteri efective instituţiilor
supranationale, a blocat dezvoltarea în sens federalist
a instituţiilor europene, în timp ce tratatul de cooperare
semnat la 22.1. 1963 cu cancelarul german Adenauer a
constituit prima manifestare a axei Paris-Bonn.
• Ieşirea din scenă, în mai 1968 prima reacţie în faţa
contestării studenţeşti şi a mişcărilor muncitoreşti i-a
asigurat lui de G. consensul electoratului moderat şi
UNR majoritatea absolută la alegerile din iunie. Totuşi,
în 1969 un referendum popular i-a respins propunerile
de reformă a Senatului şi a regiunilor, şi el a răspuns
înfrângerii prezentându-şi demisia. Moştenirea politică
a lui de G., reluată de către gaullism (v.) se încarnează
totuşi plenar în instalarea instituţională a celei de-a
Cincea Republici.
Bibliografie: F. Mauriac, De Gaulle, tr. it. Mondadori,
Milano 1965; P. Fossi, Charles de Gaulle o la fede nello
spirito, Marzorati, Milano 1973. gaullism, mişcare
politică franceză care se revendică de la Charles de
Gaulle, susţinătorul unei politici interne bazate pe
puternicul rol al şefului statului şi pe o politică externă
care să valorifice rolul naţional şi prestigiul Franţei.
Mişcarea gaullistă (organizată de Uniunea
Democraţilor pentru Republică, din 1976 Adunarea
pentru Republică) a fost protagonista politicii franceze
chiar şi după moartea lui de Gaulle: a menţinut preşe-
dinţia republicii cu G. Pompidou până în 1974 şi a
GEMELLI
susţinut preşedinţia republicanului independent
V. Giscard d'Estaing: victoria electorală din 1986 a
adus în fruntea guvernului (1986-1989) pe liderul
gaullist J. Chirac. Analoga majoritate din 1993 (guvern
Balladur) a deschis calea alegerii prezidenţiale a lui
J. Chirac (I995), căreia totuşi i-a urmat neta înfrângere
la alegerile din 1997, ocazie pentru deschiderea unei
faze de meditare şi criză a grupului său director. Gaza,
oraş pe coasta palestiniană a Mediteranei, în centrul
unui teritoriu (Fâşia Gaza: 378 km2, 642 000
locuitori). Atribuită de ONU în 1947, în momentul
divizării Palestinei, viitorului stat arab, a fost ocupată
de Egipt. Cucerită de israelieni în războiul de şase zile
(1967), a fost epicentrul unor tensiuni sociale prin
masiva prezenţă a refugiaţilor şi a suprapopulării.
Pământ de origine al Intifadei (1987), după acordurile
israelo-palestiniene din 1993-1994 este unul din nucleele
(cu Ierihonul, în Cisiordania) autoguvernării palestiniene.
Gazzetta del Popolo, La, cotidian fondat la Torino în
iunie 1848. A susţinut politica Iui Cavour, menţinându-se
apoi în sfera stângii constituţionale. Deplasându-se de
la sfârşitul secolului al XIX-lea spre poziţii mai con-
servatoare, a combătut guvernele Giolitti. Pe linii
intervenţioniste şi filofasciste, sub fascism a luat numele
de „Gazetta d' Italia". Reluându-şi vechiul titlu a dis-
părut definitiv în 1983. gărzile roşii, v. revoluţia
culturală. Gelasius I (m. Roma 496), papă (492-496). A
combătut monofizismul (v.) şi pelagianismul (v.), într-o
scrisoare către împăratul Anastasie I a afirmat
originea divină comună a puterilor papei şi regelui,
definind autonomia fiecăruia în propriul domeniu, dar
afirmând hotărât superioritatea puterii spirituale
asupra celei temporale. Gelon, tiran al Gelei şi al
Siracuzei (Gela 540-Siracuza 478 î.Hr.). Urmând lui
Hippocrat la conducerea Gelei (491 î.Hr.), a fost
chemat la Siracuza de către aristocraţii alungaţi de
partidul popular (485). Cucerind oraşul şi transferând
în el, în mod forţat, jumătate din locuitorii Gelei, a
iniţiat expansiunea asupra regiunii înconjurătoare,
devenind stăpânul unei mari părţi a Siciliei. înfrun-tându-
se cu cartaginezii, i-a învins la Himera (480 î.Hr.).
Gemal ad-Din al-Afghani, filosof şi om politic afghan
(Ashabadad, Afghanistan, 1839-Constantinopol 1897).
Consilier al sultanului turc Abdul Hamid II, a fost printre
promotorii trezirii islamice de la sfârşitul secolului XIX
şi părinte al anticolonialismului musulman; între
proiectele sale era crearea unui califat care să înglobeze
toate statele musulmane într-un puternic stat unic.
Gemelli, Agostino, teolog şi psiholog italian (Milano,
1878-1959). Socialist şi anticlericalist în tinereţe, s-a
convertit la catolicism devenind călugăr franciscan ( 1903).
Studios al filosofici şi psihologici, în lucrarea Medievalism
(1914) şi-a exprimat viziunea sa de reîntoarcere la o
653
GENERAL ELECTRIC
organizare culturală centrată pe credinţă, program care
a inspirat în 1921 întemeierea Universităţii Catolice
din Milano, al cărei rector a fost până la moarte.
General Electric, societate din SUA pentru producerea
motoarelor şi a aparaturii electrice, întemeiată la New
York în 1882. A avut un rol determinant în dezvoltarea
reţelei feroviare a SUA prin electrificarea liniilor. S-a afirmat
la nivel mondial ca una dintre cele mai mari societăţi
multinaţionale în sectorul electric, electronic, aérospatial,
mecanic, al telecomunicaţiilor şi al spectacolului.
General Motors, societate automobilistică şi mecanică
Jin SUA constituită în 1908 prin fuziunea dintre Buick,
Cadillac, Oldsmobile şi alte firme automobilistice minore.
S-a asociat ulterior şi cu Vauxhall engleză şi Opel ger-
mană. Este cea mai mare întreprindere industrială din
lume, şi operează şi în sectoarele feroviar, aeronautic şi
aérospatial, al telecomunicaţiilor, al armamentului.
Geneva, oraş elveţian, capitală a cantonului omonim.
Fostă stăpânire romană, apoi a burgunzilor şi a francilor,
G. a cunoscut o importantă dezvoltare comercială
începând cu secolul XV. Calvin a instituit aici o
republică teocratică, făcând din G. o fortăreaţă a
protestantismului. Incorporată în Franţa revoluţionară
( 1798), în 1814 a fost inclusă în Confederaţia Helvetic!
Sediu din 1863 al Crucii Roşii Internaţionale, din 1919
până în 1940 a găzduit Societatea Naţiunilor şi din
1945 este sediul european al ONU. Genova, oraş,
capitala provinciei Liguria. Întemeiată de către liguri
în sec. VI î.Hr., a fost din secolul III aliata Romei.
Distrusă de cartaginezi (205 î.Hr.) şi reconstruită, a
devenit municipiu roman, cel mai mare port al Gallici
Cisalpine şi reşedinţă episcopală din secolul III d.Hr.
Ocupată de bizantini şi de longobarzi, apoi parte a Im-
periului carolingian, din secolul VIII a trebuit să înfrunte
frecvente incursiuni sarazine.
• Expansiunea maritimă. Comună liberă din secolul
XI în urma transformării Companiei (grupul de asociaţii
ale armatorilor, comercianţilor şi al nobililor) dintr-o
instituţie semiprivata în societate cu caracter public, G. a
intrat curând în rivalitate deschisă cu Veneţia şi Pisa pentru
controlul comerţului în Mcditerana. A exploatat din plin
ocaziile oferite de cruciade, creând baze comerciale în
Sicilia, Siria şi la Marea Neagră, cu privilegii recunoscute
prin tratatul de la Nymphaion ( 1261 ), care i-au permis în
prima jumătate a secolului XTV să deţină un fel de monopol
în comerţul cu lumea rusă şi turco-mongola. Victoriile de
la Mcloria asupra pisanilor ( 1284) şi de la Curzola asupra
Veneţiei ( 1298) au sancţionat şi dominaţie ei asupra Mării
Tireniene şi a Corsicii.
• Instituţiile politice. Luptele între diversele facţiuni
cetăţeneşti duseseră în primul rând la instituirea funcţiei
de podestà şi apoi la aceea de căpitan al poporului ( 1257),
în sfârşit - după exemplul Venetian - la funcţia dogelui
654
( 1339). La trecerea din sec. XIV în sec. XV s-a manifes-
tat o criză a puterii, G. trecând sub stăpânirea familiei
Visconti (1353-1356, 1421-1436), Sforza (1464-
1499) şi fiind supusă dominaţiei franceze ( 1396-1409;
1500-1506). înfrângerea suferită la Chioggia în
războiul împotriva veneţienilor ( 1378-1381 ) şi căderea
Constantinopolului sub turci (1453) au închis era de
aur a puterii sale economice. Recâştigând o efemeră
autonomie cu Andrea Dona, din 1528 G. a rămas sub
control spaniol.
• Genova în epoca modernă. Bombardată şi semidis-
trusă în 1684 de către flota franceză, ocupată de aus-
trieci în timpul războiului de succesiune austriacă şi
eliberată de insurecţia populară Ballila, în 1768, G. a
trebuit să cedeze Franţei dominaţia asupra Corsicii.
Republică democrată sub Napoleon (1797), a fost
anexată imperiului francez în 1805 şi Regatului Sardiniei
PRINCIPALE CONFERINŢE Şl ACORDURI
________________DE LA GENEVA________________
1864, 1868, 1906, 1929 şi 1949
Convenţii internaţionale asupra respectării
drepturilor, In timp de război, ale prizonierilor,
refugiaţilor, răniţilor, civililor, a personalului sani-
tar, al spitalelor şi al ambulanţelor militare.
1918 Conferinţă a sârbilor şi croaţilor pentru consti-
tuirea Iugoslaviei.
1928 Conferinţă asupra reparaţiilor germane (planul
Young).
1932 Conferinţă asupra limitării armamentelor şi a
dezarmării, încheiată fără rezultate.
1947 Conferinţă asupra tarifelor vamale (GATT).
1954 Conferinţă a celor patru Mari Puteri (SUA,
URSS, Marea Britanic, Franţa - cei Patru Mari) şi
China asupra Coreii şi independenţei Indcchinei
1955 Conferinţă a celor patru Mari Puteri asupra
destinderii Est-Vest şi a problemei germane.
1955 Conferinţă asupra utilizării în scopuri paşnice
a energiei atomice.
1958 Trei conferinţe asupra controlului şi a suspen-
dării experienţelor nucleare.
1959 Conferinţa a celor patru Mari Puteri asupra
problemei Berlinului.
1963 Conferinţă asupra interzicerii experienţelor
nucleare, excluse cele subterane, încheiată
cu tratatul de la Moscova.
1964 Conferinţă a 123 de state asupra comerţului şi
dezvoltării.
1969 Convenţie asupra neutralităţii Laosului.
1973-1974
Conferinţă de pace în Orientul Mijlociu.
1981 începutul negocierilor intre SUA şi URSS asu-
pra limitării armamentelor strategice (acorduri
SALT şi START).
1992-1994
Conferinţă asupra Bosniei.

în 1815, recuperându-şi importanta ca port, în curând
primul al Italiei. Dezvoltarea industrială între 1800 şi
1900 a făcut din G. unul dintre vârfurile, cu Milano şi
Torino, ale aşa-zisului „triunghi industrial". gens,
nucleu social al Romei arhaice constituit din familiile
coborâtoare din acelaşi strămoş, cu culte comune şi cu
forme comune de apărare, în epoca republicană şi
imperială cele mai vechi génies romano-italice, legate
de interese politice şi economice de acum consolidate,
au avut un rol dominant în viaţa politică a oraşului.
Genserie (n. cea 390-m. 477), rege al vandalilor şi al
alanilor (428-477). In 429 şi-a condus poporul din
Spania în Africa cucerind Mauritania, Numidia şi
Cartagina, unde a introdus măsuri discriminatorii faţă
de romanii învinşi şi a întreprins persecuţii anticatolice
în numele confesiunii sale ariene. Prădând Roma (455),
a zădărnicit încercările de recucerire imperiale ocupând
şi Sardinia, Corsica şi Baleare. Gentile, Giovani, filosof
italian (Castelvetrano, Trapani, 1875-Florenţa 1944).
Promotor cu B. Croce al recunoaşterii idealismului
neohegelian în Italia, dezvoltat apoi de el în
actualism, filosofia actului gândirii ca un act pur
(Reforma dialecticii hegeliene, 1913; Teoria
generală a spiritului ca act pur, 1916; Sistemul logicii
ca teorie a cunoaşterii, 1917-1923), G. a fost şi un
studios al istoriei filosofici italiene în Renaştere şi în
secolele XVIII şi XIX. A aderat la regimul fascist:
senator ( 1922) şi ministru al educaţiei publice (1922-
1924), şi-a legat numele de reforma învăţământului.
Director al Enciclopediei Italiene, prin reviste (.Jurnalul
critic al filosofiei italiene") şi case editoriale (Sansoni),
a exercitat un rol proeminent pe scena culturală italiană
a perioadei fasciste. Susţinător al Republicii Sociale, a
fost ucis de partizani.
gentry, în Marea Britanic, proprietarii de pământ titu-
lari ai unor prerogative şi privilegii tipice nobilimii, chiar
dacă nu aparţineau acestei categorii, precum şi ramurile
fără drept de moştenire ale familiilor nobile.
geopolitică, studiul raporturilor între state din punct
de vedere al echilibrelor teritoriale şi al relaţiilor dintre
dimensiunile teritoriale şi dinamicile instituţionale. Ini-
ţiatorul g. a fost germanul F. Ratzel (Geografiapolitică,
1897) care a emis ipoteza unei dependenţe directe a
proceselor de dezvoltare a organismelor statele mai
mult de condiţiile spaţiale decât de elementele legate de
voinţa umană. Această teorie a fost dezvoltată de către
suedezul R. Kjellén (Statul ca organism vital, 1916)
prin introducerea variabilelor etnice, economice,
sociologice. După primul război mondial, cercetători
francezi ca geograful P. Vidal de la Blache şi istoricul L.
Febvre au criticat determinismul teoriilor geopolitice,
relansând central itatea factorului voluntar uman. în
Germania nazistă, K. Haushofer a îmbinat teoriile lui
GEORGE III
Ratzel cu etatismul prusac şi ideologia rasistă. Recuperată
în formularea sa originară, g. a fost reconsiderată în
sfera ştiinţelor politice ca instrument de interpretare a
sistemului de relaţii internaţionale postbelice.
BOEMIA
George de Podebrad (Podebrad 1420-Praga 1471).
rege al Boemiei ( 1458-1471 ). Husit şi şef al partidului
utraquist (v. husiţi), a intrat în conflict cu papa Paul II,
care în 1466 a organizat contra lui, fără succes, o cru-
ciadă condusă de regele Ungariei Matia Corvin.
GRECIA
George I (Copenhaga 1845-Salonic 1913), rege al
Greciei (1863-1913). Al doilea născut al regelui Chris-
tian IX al Danemarcei, a fost propus la tron de către
adunarea naţională greacă după părăsirea ţării de către
regele Otto de Wittelsbach. A acordat imediat o consti-
tuţie democratică (l 864) şi a domnit cu un amplu con-
sens popular. A luptat în două războaie împotriva Turciei
(1896-1897, 1912-1913) şi a anexat insulele Egee şi o
parte a Macedoniei şi Epirului. A fost asasinat în timpul
unei vizite în Salonicul de abia cucerit. George II
(Tatoi, Atena, 1890-Atena 1947) rege al Greciei
(1922-1923,1935-1947). Fiu al lui Constantin I, i-a
urmat atunci când acesta a fost constrâns să abdice în
urma înfrângerii suferite din partea Turciei, dar a fost
la puţin timp îndepărtat de o revoltă militară care a
proclamat republica. Rechemat în 1935 de un plebiscit,
a încredinţat puteri dictatoriale generalului Metaxas.
Din nou exilat ( 1941 ) după invazia italo-germană din
timpul celui de-al doilea război mondial, a fost rechemat
în patrie de plebiscitul din septembrie 1946.
MAREA BRITANIE
George I (Osnabrück, Manovra, 1660-1727), electoral
Hanovrei ( 1698-1727) şi rege al Marii Britanii şi Irlan-
dei ( 1714-1 727). Fiu al principelui elector al Hanovrei,
Ernst August şi al Sofiei, nepot al lui lacob I al Angliei,
a fost chemat la tronul Angliei în 1714 în baza Actului
de dispoziţie din 1701, care reglementa succesiunea.
Suveran absolut în Manovra, lipsit de o cunoaştere satis-
făcătoare a limbii engleze, George I a abandonat guver-
narea regatului în mâinile miniştrilor whigs, iniţiind astfel
practica monarhiei constituţionale cu un guvern de cabi-
net şi oficiul de prim-ministru, condus, în aproape tot
timpul domniei sale, de către R. Walpole. George II
(Manovra 1683-Londra 1760), rege al Marii Britanii şi
al Irlandei şi elector al Hanovrei ( 1727-1760), fiu al lui
George I. Sub domnia sa s-a întărit puterea
Parlamentului şi a continuat predominarea partidului
whig, mai întâi cu R. Walpole şi apoi cu W. Pitt cel
Bătrân. Şi-a angajat ţara în războiul de succesiune
austriacă (1740-1748) şi în cel de şapte ani (l 756-1763).
George III (Londra 1738-Windsor 1820), rege al Marii
Britanii şi Irlandei (1760-1820) şi elector (1760-1815)
655
GEORGE IV
şi rege al Manovrai (1815-1820). Nepot al lui George II,
a fost primul suveran al dinastiei Manovra care s-a
simţit în întregime englez şi nu german. Intenţionând să
restaureze deplinătatea puterii monarhice, s-a detaşat
de partidul whig şi a asumat o mai mare libertate în
alegerea miniştrilor săi, sprijinindu-se pe exponenţii tories
sau pe un cerc de „amici ai regelui", ca în cazul lungului
guvern al lordului North (1770-1782), responsabil de
pierderea a 13 colonii americane. Numai în a doua fază a
domniei sale G. s-a folosit de competenta activitate a lui
W. Pitt cel Tânăr ( 1783-1806). în 1811 puterile suverane
au fost asumate de fiul George IV, în urma agravării unei
maladii mintale a lui George III. George IV (Londra
1762-Windsor 1830), rege al Marii Britanii şi Irlandei
şi rege al Hanovrei (1820-1830). Prim născut al lui
George III, a fost principe regent, din pricina nebuniei
tatălui, începând cu 1811. A fost foarte nepopular din
cauza slabei implicări în problemele de stat şi a
numeroaselor scandaluri din viaţa lui privată (în
special procesul de divorţ, intentat împotriva soţiei
Carolina de Brunswick), în politica externă a susţinut
raţiunile regimurilor conservatoare asupra mişcărilor
liberale şi naţionale.
George V (Londra 1865-Sandringham, Norfolk, 1936),
rege al Marii Britanii şi Irlandei, împărat al Indiei (1910-
1936). Al doilea născut al lui Eduard VII. în 1917, în
timpul primului război mondial, a asumat pentru dinastie
numele de Windsor, renunţând la titlurile de origine
germană. A redus influenţa politică directă a suveranului,
calificându-i rolul ca simbol al unităţii naţiunii. George
VI (Sandringham, Norfolk, 1895-1952), rege al Marii
Britanii şi al Irlandei de Nord (1936-1952). Al doilea
născut al lui George V, s-a urcat pe tron la abdicarea
fratelui Eduard VIII. Foarte popular, a contribuit nu
mai puţin decât Churchill la galvanizarea rezistenţei
englezilor în timpul celui de-al doilea război mondial,
în 1948 a renunţat la titlul de împărat al Indiei.
Georgia, stat în Asia de sud-vest. Sup.: 69 700 km2.
Pop.: 5 503 000 locuitori, 70% georgieni, minorităţi de
armeni, ruşi, azeri şi abhazi. Capii.: Tbilisi. Limba:
georgiana. Relig. : predominant creştin-ortodoxă. Vecini:
N Rusia, E Azerbaidjan, S Armenia şi Turcia, V Marea
Neagră. Forma de star. republică prezidenţială.
Colchida antică supusă de persani şi de romani, G. a
fost creştinată în secolul IV, formând un stat semiinde-
pendent în orbita persană care şi-a atins apogeul în
secolul V cu regele Vakhtang Gorgasal, întemeietorul
oraşului Tbilisi şi unificatorul ţării sustrasă suveranităţii
persane a Sasanizilor. Cucerită de bizantini, apoi de
arabi (sec. VII-VIII), G. şi-a recucerit independenţa în
secolul IX sub dinastia armeană a Bagratizilor care,
consolidându-şi puterea în secolele XI-XII, n-au re-
zistat însă invaziei mongole. Obiect de contestare între
656
Persia şi Rusia, G. a fost anexată Rusiei în 1801 şi
inclusă în URSS în 1921. în 1991 şi-a proclamat
independenţa, refuzând adeziunea la CSI. în acelaşi
timp cu demiterea primului preşedinte ales, Z. Gam-
sakhurdia (acuzat de tendinţe dictatoriale) şi cu înlocui-
rea lui cu fostul ministru al afacerilor externe al lui
Gorbaciov, E. Şevardnadze, ciocnirile sângeroase cu
oseţii şi abhazii au degenerat în război deschis, închein-
du-se în noiembrie 1994 cu o victorie a rebelilor care
proclamau constituirea unui stat suveran, între timp,
Şevardnadze se apropiase de Rusia (adeziune la CSI şi
concesia a patru baze militare, 1993) pentru a obţine
ajutorul militar necesar să înăbuşe rebeliunea ex-preşe-
dintelui Gamsakhurdia, care ajunsese să asedieze chiar
capitala. După promulgarea unei noi constituţii prezi-
denţiale şi federaliste şi după realegere, în 1995,
Şevardnadze a iniţiat o politică de represiune a unei
puternice mafii locale (responsabilă de numeroase aten-
tate împotriva exponenţilor guvernului) şi de relansare
economică (o nouă conductă de petrol la Supsa, legi
asupra proprietăţii private şi activităţii băncilor comer-
ciale), în august 1997, Şevardnadze şi liderul separatist
abhaz V. Ardzinba au semnat un acord de pace, dar
ciocnirile dintre armată şi rebeli au continuat.
Geremek, Bronislaw, istoric polonez (Varşovia, 1932).
Elev al lui F. Braudel, s-a ocupat de istoria socială
(Salariaţi fi meşteşugari în Parisul medieval, 1975) şi,
mai ales, de sărăcie (Pietatea şispânzurătoarea. Istoria
mizeriei fi a carităţii în Europa, 1986). Exponent im-
portant al mişcării „Solidarităţii". germani, populaţii
din trunchiul lingvistic indo-euro-pean, cunoscute
începând cu secolul IV î.Hr. de către scriitori i greci şi
latini.
• Migratale germanilor. Stabiliţi în jurul lui 2000 î.Hr.
între Scandinavia meridională, lutlanda, coastele Balticii
până la Vistula şi ale Mării Nordului până la gurile Rinului,
în secolul II î.Hr. g. se manifestau în Germania
central-meridională până la Dunăre. Din acea regiune au
început să mvedeze teritoriile dominate de romani, iniţiind
un secular şi istovitor război de hotare: în 102 î.Hr. Marius
a învins cimbrii şi teutonii, în timp ce Caesar în 58 Î.Hr.,
i-a alungat dincolo de Rin pe suebii (suevii) lui Ariovist;
ameninţarea cea mai mare pentru Roma a fost, începând
cu 166d.Hr. aceea a marcomanilor care au asediat Aquileia
şi au fost definitiv învinşi în 175 de către Marcus Aurelius.
Presiunea asupra hotarelor imperiului a reprezentat,
totuşi, numai un aspect al generalei tendinţe a germanilor
spre migraţia de masă, care apoi a stat la originea naval iri lor
babare (v. barbari), în secolul V anglii şi saxonii au atins
Anglia, în timp ce burgunzii şi gepizii părăseau Scandinavia
pentru a se stabili la gurile Vistulei. De la Marea Neagră
goţii, în 401, au năvălit în Occident invadând Italia, cum
au făcut în 569 şi longobarzii, venind din Pannonia.
GERMANIA
• Economia j/' societatea. Celulele de bază ale societăţii
germanice erau clanurile (Sippen), care cuprindeau mai
multe familii organizate pe baze patriarhale şi
constituiau unităţi economice, politice şi militare total
autonome (unic subiect recunoscut juridic), germanii
neorganizând aglomerări majore, oraşe sau sate. Nu
exista proprietate privată, pământurile ocupate erau
împărţite ca uzufruct între Sippen pentru o perioadă
determinată, în mod substanţial democratică, societatea
germanică a cunoscut forme rudimentare de monarhie
electivă, în care adunarea oamenilor liberi periodic
reunită (thing) îşi menţinea, de fapt, toate puterile,
inclusiv cea judecătoarească. Numai contactul cu popu-
laţiile Imperiului roman invadat a stimulat într-o epocă
ulterioară dezvoltarea unor forme complexe de
organizare politică şi socială. Intre instituţiile juridice
ale g., pătrunse în legislaţia romano-barbara, importantă
pentru influenţa ei asupra instituţiilor feudale a fost
organizaţia numită comitato, prin care tinerii familiilor
mai puţin importante trebuiau să se lege de cele mai
puternice şi experte în uzul armelor devenind astfel
comités (aliaţi însoţitori) şi instaurând raporturi de
fidelitate personală. Pe plan economic, începând cu
epoca de bronz, g. au desfăşurat activităţi comerciale
între Baltica, Marea Nordului şi Meditcrana. Pe căile
terestre sau fluviale, metale, blănuri şi chihlimbar erau
transportate din nord către Roma, instaurând un flux
regulat care a fost şi ocazia confruntării culturale. •
Religia, în timp ce Caesar releva că g. practicau o
religie încă naturistă (cultul Pământului, al Soarelui, al
Lunii), cu un secol mai târziu Tacitus afirma existenţa
unei religii cu diverse divinităţi între care Tuistone,
Wotan (denumit în nord Odin) şi Donar (sau Thor). In
viziunea religioasă a g. pesimismul cosmic sintetizat în
aşteptarea inevitabilului „amurg al zeilor" (nimicirea
finală a oamenilor şi a zeilor prin activitatea forţelor
infernale) era compensat de speranţa venirii unei ulte-
rioare domnii a dreptăţii.
Germania,
Sup.: 356 857 km2. Pop.: 81 410 000 loc. Capii.:
Berlin. Limba: germana. Relig.: protestantă (41%),
catolică (40%). Vecini: N Marea Nordului, Danemarca
şi Marea Baltică, E Polonia, Republica Cehă şi Austria,
S Austria, Elveţia şi Franţa, V Franţa, Luxemburg, Belgia
şi Olanda. Forma de stal: republică federală. Fazele
istoriei germane sunt determinate de istoria vechilor
triburi germanice (v. germani) până la decisivul lor
contact cu Roma; de structurală identificare
succesivă cu Sfântul Imperiu Roman (v.); de dificila
construcţie a unei structuri statale unitare în contra-
pondere cu Austria habsburgică şi sub crescânda hege-
monie a Prusiei (v.); şi, în sfârşit, de căutarea unui rol
stabil de putere europeană şi mondială, trecând prin
tragediile celor două războaie mondiale şi a Războiului
rece. în această succesiune se remarcă trăsături care
devin recurente, determinate de aceeaşi situare geogra-
fică şi de ciclicele presiuni demografice, între acestea
constanta tendinţă către est în căutarea unor pământuri
de exploatat sau eternul conflict cu Franţa pentru con-
trolul Rinului şi al regiunilor de hotar Alsacia şi Lorena.
Interferenţa între expansiune teritorială, dezvoltare
economică, militarism prusac şi naţionalism a format
obiectul - în special după dezastruasa experienţă a
nazismului (v.) - unei ample dezbateri interdisciplinare,
tinzând să pună în lumină conexiunile dintre particu-
larismul citadin şi regional, întârzierea în procesul de
unificare statală şi fragilitatea ţesutului politic demo-
cratic. Dezechilibrul dintre impunătoarea dezvoltare
economică după 1945 şi slăbiciunea politică a Germa-
niei divizate, şi, de asemenea, problemele şi perspectivele
legate de reunificare, constituie cele mai recente
elemente ale chestiunii germane.
58 î.Hr. Caesar îl învinge pe Ariovist, conducătorul
suebilor.
15î.Hr.-9d.Hr.
Crearea provinciilor romane Rhaetia, Noricum
şi Pannonia.
9 d.Hr. înfrângerea lui Varus în pădurea teutoburgică
opreşte expansiunea romană spre est şi nord.
sec. III-VI
Năvălirile germanice în Imperiul roman şi pro-
cesul de fuziune între cele două civilizaţii.
sec. IX Integrarea şi creştinarea germanilor în Imperiul
carolingian.
843-911
Tratatul de la Verdun încredinţează G. lui
Ludovic Germanicul şi descendenţilor săi.
912 Prin stingerea Carolingienilor germanici, puterea
este încredinţată ducelui Franconiei, Conrad,
sub care începe o perioadă de decadenţa a auto-
rităţii regale.
919-936
Henric I inaugurează dinastia saxonă şi opreşte
presiunea ungurilor, a slavilor şi a normanzilor.
936-973
Domnia lui Otto I cel Mare, care îşi întăreşte
propria autoritate asupra marilor feudali şi
reafirmă idealul imperial carolingian încoronân-
du-se la Roma ca împărat al Sfântului Imperiu
Roman (962).
1002-1024
Cu Henric II ia sfârşit dinastia saxonă.
657
GERMANIA
/. Regele Prusiei Frederic H cel Mare. 2. Otto
von Bismarck-Schönhausen (în picioare la
centru într-o uniformă închisă) la congresul
din Berlin în 1878. 3. Împăratul Wilhelm H.
4. Hitler este primit de preşedintele Paul von
Hindenburg.
658
GERMANIA
5. Berlinul bombardat în 1945 în
timpul celui de-al doilea război
mondial. 6. Konrad Adenauer (la
dreapta) îl primeşte pe preşedintele
francez Charles de Gaulle. 7.
Willy Brandt, primar al
Berlinului (la dreapta în
fotografie), cu liderul social-
democrat Erich Ollenhauer. 8.
Berlinezii trec prin zidul Berlinului
după dărâmarea lui în 1989.

65
9
GERMANIA
1024-1125
Dinastia franconiană (sau saliană). Conrad II
Salicul ( 1024-1039) prin Constituţia de Feudis
(1037) recunoaşte transmiterea ereditară a
feudelor minore.
1076-1122
Lupta pentru învestitură: conflictul cu papali-
tatea şi problemele italiene absorb energiile
împăraţilor. Cu Henne IV ( 1056-1106) un astfel
de conflict a ajuns la culme. Henric V (l 106-
1125), ultimul rege franconian, pune capăt
luptei pentru învestitură prin concordatul de
la Worms (l 122).
1138-1254
Dinastia Hohenstaufen, într-un context domi-
nat de dezordine internă şi de conflictul dintre
guelfi şi ghibelini. Frederic I Barbarossa
(1152-1190) activează pentru a restabili
autoritatea imperială şi deschide un lung
conflict cu comunele italiene şi cu papalitatea.
Henric VI (1190-1197)nu reuşeşte să impună
drept ereditară funcţia imperială. Frederic II (
1212-1250) încearcă să întemeieze o monarhie
eliberată de condiţionările feudale şi luptă
pentru drepturile suverane împotriva
teocratici papale. După moartea lui începe
decadenta imperiului ca stat unitar.
1226 Cavalerii Ordinului teutonic încep cucerirea
teritoriilor situate de-a lungul Mării Baltice.
1254-1273
Perioada „marelui interregn". Numeroase centre
urbane se asociază în ligi pentru a-şi apăra propriile
interese (liga oraşelor renane, 1254; Hansa baltică,
1261 ). Consolidarea senioriilor ecleziastice cu ample
privilegii (arhiepiscopatele din Köln, Trier, Main) şi a
principatelor Saxonia, Brandeburg şi Palatinat. Creşte
puterea marilor familii (Habsburg, Wittelsbach,
Hohenzollem). 1273-1291
Domnia lui Rudolf I de Habsburg, care prin
cucerirea ducatului Austriei (1282) iniţiază
constituirea unui vast domeniu familial. 1346-1378
Domnia lui Carol IV de Luxemburg care prin
Bula de aur ( 1356) stabileşte definitiv criteriile
de alegere a împăratului.
Sec. XV-XVI
Reînflorirea culturii şi economiei germane.
Puternică dezvoltare a umanismului. Creşterea
nemulţumirii împotriva Curiei romane şi a
venalităţii sale. 1517-1521
Prin afişarea celor 95 de teze împotriva in-
dulgenţelor pe porţile catedralei din Wittenberg
660
Luther iniţiază Reforma protestantă (1517);
condamnat ca eretic (1521), este salvat de elec-
torul Saxoniei.
1522-1523
Războiul cavalerilor, condus de mica nobilime
protestantă.
1524-1525
Revoluţia socială şi războiul ţărănesc.
1525 Marele maestru al Ordinului teutonic, Albert
de Hohenzollem, se converteşte la protestan-
tism şi transformă posesiunile ordinului în
ducatul Prusiei.
1531 Principii protestanţi se unesc în Liga de la
Schmalkalden: urmează un război Intre împărat,
principii catolici şi principii protestanţi, în-
cheiat în 1555 prin pacea de la Ausburg.
1556 Carol V abdică şi transmite funcţia imperială
fratelui său Ferdinand I.
1576-1612
împăratul Rudolf II impune Contrareforma în
domeniile habsburgice; reacţionând, principii pro-
testanţi vor întemeia Uniunea evanghelică ( 1608),
căreia i se va contrapune Liga catolică ( 1609).
1618-1648
Războiul de treizeci de ani devastează G., pro-
vocând moartea a mai mult de o treime din
populaţie şi o sărăcie generală. Pacea din West-
falia sancţionează sfârşitul visurilor habsbur-
gice de a crea un stat german centralizat: impe-
riul este redus la o confederaţie de mai mult de
300 de state şi oraşe suverane, între care princi-
pale sunt Bavaria, Saxonia, Hanovra şi Prusia.
Este stabilită libertatea de credinţă şi pentru
supuşi. Puternice sunt condiţionările exercitate
de Franţa care, cu Ludovic XIV, va accentua
presiunea asupra hotarelor renane.
1640-1688
Frederic Wilhelm de Hohenzollem pune bazele
puterii Prusiei modeme (bătălia de la Fehrbellin
împotriva suedezilor, 1675).
1688-1713
Domnia lui Frederic I: Prusia, prin participarea
ei eficace la războiul de succesiune spaniolă, este
proclamată regat (l 701).
1713-1740
Domnia lui Frederic Wilhelm I al Prusiei, „regele
sergent", care introduce importante reforme în
birocraţie şi în armată (obligativitatea recrutării).
1740-1786
Domnia lui Frederic II cel Mare. Răspândirea
ideilor iluministe. Războiul de şapte ani
(1756-1763): Prusia, aliată a Angliei, luptă
împotriva

Austriei, Franţei şi Rusiei pentru anexarea S ileziei (victoria
prusiana de la Leuben, 1757). 1792 Austria şi
Prusia intră în conflict cu Franţa revoluţionară, care
înaintează victorioasă până la Rin. 1801-1814
Epoca napoleoniană. Prin pacea de la Lunéville
( 1801 ) Napoleon retrasează aşezarea teritorială
a imperiului germanic: 112 mici state sunt în-
corporate în statele mari; Bavaria şi Württem-
berg devin regate ( 1805); se crează o Confede-
raţie a Rinului (1806) sub protectoratul lui
Napoleon, care încredinţează fratelui său
Jérôme regatul Westfaliei. Prin renunţarea lui
Francise II la titlul de împărat dispare Sfântul
Imperiu Roman, înfrângerea lui Napoleon la
Leipzig (1813) semnifică începutul eliberării
G. de sub dominaţia franceză.
1815 Congresul de la Viena constituie o Confederaţie
Germanică condusă de împăratul Austriei şi
formată din 39 state. Prusia anexează Renania
şi Westfalia. în anii următori se accentuează
motivele de conflict între Prusia şi Austria
pentru hegemonia asupra întregii G. Stabilirea
uniunii vamale (Zollverein) care exclude Aus-
tria, favorizează politica prusacă şi dezvoltarea
ei economică şi industrială.
1848 Insurecţii la Viena şi Berlin. La Frankfurt este
convocat un parlament naţional ales prin vot
universal cu sarcina de a stabili o constituţie
unitară. Oferta făcută lui Frederic Wilhelm IV
de a primi coroana de rege al Germaniei este
însă respinsă (1849) şi parlamentul este îm-
prăştiat de soldaţii prusaci.
1850 Austria impune Prusiei renunţarea la unificarea
statelor Germaniei de nord („umilirea de la
Olmiitz").
1861 Venirea pe tronul Prusiei a lui Wilhelm I, care
îl cheamă alături de el pe Otto von Bismarck
(1862).
1864 Războiul austro-prusac împotriva Danemarcei
pentru posesiunea teritoriului Schleswig-HoLsteia
1866 Război austro-prusac: victoria Prusiei la Sadowa,
pacea de la Praga sancţionează definitiva
excludere a Austriei din spaţiul german. Prusia
anexează Manovra şi alte state germane şi creează
Confederaţia Germană de Nord.
1870-1871
Război franco-prusac. Prusia victorioasă
anexează Alsacia şi Lorena.
1871 Germania devine un stat unitar: este proclamat
(18. I) Imperiul German (al Doilea Reich),
având în frunte pe Wilhelm I.
GERMANIA
ÎMPĂRAŢI AI GERMANIEI
Wilhelm I (1871-1918)
Frederic III (1888)
Wilhelm II (1888-1918)
Pentru împăraţii Sfanţului Imperiu Roman v. Sfântul Imperiu
Roman
1871-1890
Guvernarea lui Bismarck: politica de centrali-
zare în luptă împotriva autonomismului catolic
(Kulturkampf) şi a revendicărilor social iste (legea
excepţională, 1878), stabilind însă în acelaşi timp
o serie de reforme în domeniul social (asigurare
împotriva bolilor, invalidităţii şi a bătrâneţii).
Puternică dezvoltare economică şi o politică
externă finalizată prin izolarea Franţei.
1888-1918
Domnia lui Wilhelm II, după scurta domnie a
lui Frederic III: „politica mondială" colonialistă
şi militarista conduce G. către o accentuată
ostilitate faţă de Anglia şi Franţa.
1914-1918
Primul război mondial şi înfrângerea germană,
în noiembrie 1918 revolte ale detaşamentelor
militare şi ale oraşelor germane îl împing pe
Wilhelm II să abdice. Proclamarea republicii
(9. XI. 1918) şi formarea „consiliilor muncito-
rilor şi soldaţilor" de inspiraţie marxistă.
1919 Noul guvern social-democrat condus de F. Ebert
şi militarii reprimă mişcările comuniste (sparta-
kiste) de la Berlin. Şi republica comunistă a
Bavariei este doborâtă, în timp ce adunarea
naţională reunită la Weimar aprobă o nouă
constituţie republicană, federală şi parlamen-
tară, tratatul de pace punitiv de la Versailles
(28. VI) sancţionează pierderile teritoriale şi
ale coloniilor în favoarea statelor vecine; impune
limitarea forţelor armate şi reparaţii pentru
daunele de război; alimentează sentimentele
naţionaliste de revanşă şi agravează criza
economică şi socială a Germaniei, încep ani de
gravă inflaţie şi mizerie, cu frecvente asasinate
politice (Erzberger, Rathenau).
1923 Culmea crizei socio-economice. Franţa ocupă
Ruhr-ul pentru a impune plata regulată a
reparaţiilor de război impuse Germaniei. Mai târziu,
afluxul de capitaluri americane permite o redresare a
economiei şi o stabilizare a valorii mărcii. Eşuarea
puciului de la München organizat de Hitler. 1925-
1929
G. Stresemann orientează politica externă ger-
mană spre colaborarea internaţională (tratatul
661
GERMANIA
 de la Locamo, 1925). Germania este admisă în
Societatea Naţiunilor.
1929-1932
Izbucnirea crizei economice mondiale anulează
efectele pozitive ale planurilor Dawes şi Young
pentru reparaţiile germane şi reaprinde ten-
siunea socială în Germania, unde numărul
şomerilor trece de şase milioane.
1930-1933
Ascensiunea la putere a nazismului: succese la
alegerile din 1930 şi 1932. Hitler este numit
cancelar (30.1. 1933) si obţine puteri depline
(23. III. 1933): sfârşitul guvernului parlamentar
şi al Republicii de la Weimar; formarea celui
de-al Treilea Reich; partidele sunt dizolvate;
presa pusă sub control; concordat cu Vaticanul;
retragerea Germaniei din Societatea Naţiunilor;
la moartea preşedintelui P. von Hindenburg,
Hitler îşi asumă şi funcţia de şef al statului ( 1934).
1935 Cu legile de la Nürnberg începe persecuţia anti-
semită care va provoca în timpul celui de-al
doilea război mondial exterminarea a 6 milioane
de evrei (v. holocaust). Regiunea Saar se întoarce
la Germania în urma plebiscitului.
1936 Denunţarea tratatului de la Locarno; remili-
tari/area zonei renane. Detaşamente germane
participă la războiul civil din Spania (1936-
1939) în alianţă cu fascismul italian.
1938 Anexarea (Anschluss) Austriei; prin tratatul de
la München (20-30 XI) Marea Britanic, Franţa
şi Italia dau mână liberă ocupaţiei germane a
teritoriului cehoslovac al sudcţilor.
1939 Invazia Cehoslovaciei (transformată în Protec-
toratul Boemiei şi al Moraviei) şi a Memelului
în Lituania (III), Pactul de oţel cu Italia (v.),
pact de neagresiune cu URSS (23. VIII). Invazia
Poloniei ( l .IX) înseamnă începutul celui de-al
doilea război mondial.
1939-1945
Al doilea război mondial: după victoriile de
început Germania sfârşeşte prin a fi distrusă
şi ocupată. Prin acordurile de la Potsdam (VIII.
1945) puterile învingătoare aliate îi împart
teritoriul în patru zone de ocupaţie (sovietică,
britanică, americană şi franceză), în timp ce
Berlinul, în zona sovietică, este administrat
împreună. Prusia orientală este anexată de
URSS, teritoriile la est de linia Oder-Neisse
revin Poloniei. Minorităţile germane din
Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria sunt expulzate
în Germania (mai mult de 9 milioane de refugiaţi
în 1945-1955).
1945-1946
Procesul de la Nürnberg împotriva conducă-
torilor nazişti.
1946-1949
Agravarea Războiului rece împiedică găsirea
unei soluţii de acord pentru Germania. Blocada
sovietică a Berlinului (1948-1949). Divizarea
Germaniei în două state: fuziunea celor trei zone
de ocupaţie occidentale în Republica Federală
Germană (13. V. 1949), căreia sovieticii îi
contrapun Republica Democrată Germană (7.
X. 1949), sub guvern comunist.
ŞEFI DE GUVERN Al GERMANIEI
Cancelari ai celui de-al Doilea Reich
Otto von Bismarck (1871-1890)
Georg Leo von Caprivi (1890-1894)
Chlodwig Hohenlohe (1894-1900)
Bernard von Bülow (1900-1909)
Theobald von Bethmann-Hollweg
(1909-1917) Georg
Michaelis (1917) Georg von Herting
(1917-1918) Max von Baden (1918)
Republica de la Weimar
Canee/ari
Philipp Scheidemann (1919)
Gustav Bauer (1919-1920)
Hermann Müller (1920)
Konstantin Fehrenbach (1920-1921)
Joseph Wirth (1921-1922)
Wilhelm Cuno (1922-1923)
Gustav Stresemann (1923)
Wilhelm Marx (1923-1925) Hans
Luther (1925-1926) Wilhelm Marx
(1926-1928) Hermann Müller
(1928-1930) Heinrich Brüning
(1930-1932) Franz von Papen
(1932) Kurt von Schleicher
(1932-1933)
AI Treilea Reich
Adolf Hitler, Führer şi cancelar
(1933-1945)
Karl Dönitz (1945)
Republica Federală Germania
Konrad Adenauer (1949-1963)
Ludwig Erhard (1963-1966) Kurt
G. Kiesinger (1966-1969) Willy
Brandt (1969-1974)
Helmut Schmidt (1974-1982) Helmut
Kohl (din 1982, din 1990 cancelar al
Germaniei unite până în 1998) Gerhard
Schröder (din 1998)
Republica Democrată Germană
Primi secretali ai ŞED (Partidul
Socialist Unit) Walter
Ulbricht (1950-1971) Erich
Honecker (1971-1989)
EgonKrenz(X-XII. 1989)
Gregor Gysi (XII. 1989)
Preşedinţi ai Consiliului de Stat
Otto Grotewohl (1949-1964) Willi
Stoph (1964-1973) Horst
Sindermann (1973-1976) Willi
Stoph (1976-1989) L. de Maiziere
(1989-1990)
662
GERSCHtiNKRON
1949-1963
în RFG cancelarul K. Adenauer inaugurează o
politică externă de inserare în blocul occidental
(adeziune la NATO, 1955) şi în edificarea unei
Europe unite, promovând şi o puternica redresare
economică cu ajutorul ministrului L. Erhard.
1949-1971
W. Ulbricht este liderul RDG, inserată în mod
stabil în blocul comunist cu toate dezordinile
interne (revolta de la Berlin, 1953) şi ruga
continuă a cetăţenilor, pentru împiedicarea
cărora este construit la Berlin zidul care taie în
două oraşul (l961).
1969-1974
în RFG, după guvernul creştin-democrat al lui
Erhard ( 1963-66), al guvernului „marii coaliţii"
între creştin-democraţi şi social-democraţi,
condus de K. Kiesinger (1966-1969), devine
canceral social-democratul W. Brandt, care
iniţiază o politică de normalizare a raporturilor
cu Estul (Ostpolitik), încheiată în 1972 cu sem-
narea unur „tratat de bază" cu RDG.
1971 In RDG, E. Honecker îi urmează lui Ulbricht
la conducerea partidului comunist şi a ţării,
care se afirmă ca principala putere industrială
a blocului comunist cu excepţia URSS.
1974-1982
Social-democratul H. Schmidt îi urmează lui
Brandt şi înfruntă grave tensiuni sociale (creş-
terea terorismului) şi economice..
1982 în RFG creştin-democratul H. Kohl ajunge la
conducerea guvernului în alianţă cu liberalii. Se
afirma noi mişcări sociale şi politice (ecologisti şi
Verzi, pacifişti). Continuă expansiunea economică.
1989 Ca urmare a politicii de reînnoire iniţiată în
URSS de către Gorbaciov şi a crizei economice
prezente de mai mulţi ani, creşte în RDG
disensiunea. Fuga cetăţenilor în Occident şi
manifestaţii de piaţă provoacă colapsul regi-
mului. Demisiile lui Honecker şi ale succeso-
rului său E. Krenz, care predă sarcina de prim
ministru crcştin-democratului L. de Maizière.
Căderea zidului Berlinului (9. XI).
1990 Kohl sare peste etapele reunificării, tratând di-
rect cu guvernul RDG : asigură definitiv Poloniei
hotarele pe linia Odcr-Neisse, se pune de acord
cu Moscova relativ la prezenţa Germaniei în
NATO. în aprilie creştin-democraţi i câştigă
peste aşteptări primele alegeri libere în RDG.
La 3. X, Germania devine un stat unitar; triumf
al lui Kohl la primele alegeri pangermane (2.XII).
1991-1992
Costurile unificării se revelă superioare calcu-
lelor lui Kohl. Puternice tensiuni sociale în noile
Landuri orientale, chiar cu violente caracteris-
tici xenofobe.
1994 Coaliţia guvernamentală câştigă alegerile cu o
redusă majoritate; în Bundestag un singur vot
îl confirmă cancelar pe Kohl.
1996 Plan de reducere a avantajelor Statului social şi
un nou val de manifestaţii de protest populare.
1997 Creşterea somanului ( 10,8%) şi adeficitului public
(3,9% din PIL); guvernul federal recunoaşte
dificultatea de a atinge cerinţele necesare pentru a
participa la unificarea monetară europeană.
1998 Alegerile parlamentare (27.IX) consfinţesc
victoria Partidului Social-Democrat (SPD);
noul cancelar, G. Schröder, alcătuieşte un gu-
vern cu partidul Verzilor.
1999 Scandalul legat de finanţările ilegale duce la
retragerea lui Kohl de la conducerea CDU; J.
Râu este ales preşedinte al G.
Bibliografie: R. Flenley, Storia della Germania dalla
Riforma ai nostri giorni, tr. it., Garzanti, Milano 1965; H.
Holborn, Storia della Germania moderna (1840-1945), tr.
it., Rizzoli, Milano, 1973; E. Collotti, Storia delle due Germa-
nie, 1945-1968, Einaudi, Torino 1968; E. Collotti, Dalle
due Germanie alla Germania unita, Einaudi, Torino 1992.
Germanicus, lulius Caesar, general roman (Roma 15
î.Hr.-Antiohia 19 d.Hr.). Adoptat de unchiul Tiberiu
din ordinul lui Augustus, care vedea în el unul dintre
principalii candidaţi la succesiunea sa, la moartea lui
Augustus a potolit o revoltă a legionarilor pe Rin şi a
iniţiat o campanie în Germania (15-16 d.Hr.) în timpul
căreia i-a învins pe chcruscii lui Arminius. Trimis de
Tiberius în Orient cu puteri extraordinare (18) a
transformat în provincii Commagene şi Cappadocia,
mai înainte de a muri în condiţii suspecte. Geronimo,
conducătorul apaşilor chiricahua (Clifton, Arizonaca,
1829-Fort Sill, Oklahoma, 1909). A însufleţit
ultima luptă împotriva înaintării coloniştilor albi şi a
segregării pieilor roşii în rezervaţii, învins definitiv în
1886, a fost închis împreună cu tribul lui într-o rezer-
vaţie din Oklahoma.
Gerschenkron, Alexander, economist şi istoric din
SUA de origine rusă (Odesa, 1904 - Boston 1978).
Cercetător al dezvoltării economice, s-a ocupat
îndeosebi de ritmurile de dezvoltare a ţărilor europene
cele mai rămase în urmă, faţă de cele ajunse primele în
procesul de industrializare (Problema istorică a
întârzierii economice, 1962), interesându-se, în spe-
cial, de „cazul italian".
663
GERUSIA
genista sau gherusia, m Sparta antică, colegiu (gr.: géron,
bătrân) prezidat de cei doi regi şi compus din 28 de membri
aleşi pe viaţă dintre candidaţii care au depăşit vârsta de 60
de ani. G. avea competenţă asupra problemelor de
succesiune, dirija împreună cu regii şi eforii politica externă
şi îndeplinea şi funcţii judiciare în cauzele mai grave.
Gestapo, prescurtare de la Geheime Staats Polizei
(germ.: poliţia secretă de stat), poliţie politică, insti-
tuită de H. Goring în 1933 şi încredinţată spre conducere
lui H. Himmler cu sarcina de a ancheta pe oricine ar fi
ameninţat siguranţa statului nazist. G. a asigurat şi
supravegherea lagărelor de concentrare (v.) şi din 1944
a asumat şi sarcina de spionaj şi contraspionaj militar.
geţi, v. Dacia.
Gettysburg, bătălia de la, a avut loc în localitatea din
Pennsylvania la 1-3 VII. 1863 între 80 000 de confe-
deraţi ai generalului R. Lee şi 95 000 nordisti din armata
Potomacului sub comanda generalului G.G. Meade;
victoria nordiştilor a avut un rol de prim plan asupra
războiului de secesiune american. Ghana, stat în
Africa de vest. Sup. : 238 538 km2. Pop. : 16 944 000
loc. Capi/. : Acera. Limba: engleza (oficială); vorbite
limbi sudaneze. Relig.: creştină (52%), culte
tradiţionale (35%), musulmană ( 13%). Vecini: V Coasta
de Fildeş, NV şi N Burkina Faso, E Togo, S Oceanul
Atlantic. Forma de stat: republică prezidenţială. Tipică
formaţie statală colonială, cu hotare artificiale şi o
coexistenţă forţată de etnii diverse, după cucerirea
independenţei G. a luat numele anticului regat chiar
dacă fără o reală coincidenţă geografică cu acesta.
Secolele XI-XIII
Populaţii provenind din anticul regat al Ghanei se
stabilesc în bazinul Voltei, dând naştere primelor state
ale akanilor şi mossilor meridionali, bazate pe
comerţul cu aur în aria sudaneză. 1471 Explorări
ale portughezilor care denumesc regiunea Coasta de
Aur şi construiesc fortăreaţa delaElmina(1482). Sec.
XV-XVI
Folosirea armelor de foc garantează hegemonia
triburilor akan care dobândesc şi monopolul
comerţului cu aur cu zona de coastă. Sec. XVII-XVIII
Sosirea olandezilor (care în 1637 îi îndepăr-
tează pe portughezi), apoi a danezilor, a pru-
sacilor şi a englezilor (1670-1673) face din
Coasta de Aur unul dintre principalele centre
ale comerţului cu sclavi.
1807 Marea Britanic suprimă comerţul cu sclavi şi
îşi exercită protectoratul asupra populaţiilor
ţărmurilor, ameninţate de confederaţia etniilor
ashanti. încep astfel o seric de lupte care se
prelungesc aproape un secol.
664
1874 Coasta de Aur devine colonie britanică; este
iniţiată producţia de cacao, al cărei prim producător
mondial devine G. 1902 Teritoriile ashanti sunt
anexate coloniei. 1922 Coastei de Aur îi este
anexată administrativ
porţiunea occidentală din Togo fost german.
1946-1948
Coastei de Aurii este permisă autoguvernarea.
1951 Liderul naţionalist K. Nkrumah devine prim-mi-
nistru şi iniţiază procesul de independenţă naţională.
1957 Coasta de Aur, prima dintre ţările Africii Negre,
devine stat independent în cadrul Common-
wealthului cu numele de G.
1960 Transformarea G. în republică sub preşedinţia
lui Nkrumah, care imprimă ţării o orientare
socialistă şi de neutralitate. 1966-1981
După răsturnarea lui Nkrumah ( 1966), o lungă
alternanţă între dictaturi militare şi guverne
civile, într-un context de gravă recesiune şi
aspre conflicte etnice.
1981 Colonelul J.J. Rawlings suspendă constituţia
şi instaurează un Consiliu Provizoriu al Apărării
Naţionale (PNDC) cu puteri absolute. 1983
Repatrierea a l 200 000 de ghanezi expulzaţi
din Nigeria şi colaps economic al ţării.
1992 Un referendum popular aprobă o reformă
constituţională care orientează spre pluripar-
tidism. Rawlings este ale preşedinte.
1994 Explozie de violenţe tribale în regiunile
nord-orientale eu mii de victime. 1996 Boicotate
de opoziţia care denunţă fraude, alegerile
confirmă din nou pe Rawlings la preşedinţie.
1998 Ca urmare a ameninţării venite din partea fun-
damentaliştilor islamici, este închisă ambasada
americană.
Ghana, regatul, antic stat african din zona Sudanului
occidental, cuprinzând în momentul maximei sale
expansiuni (sec. XI) Nigerul, Senegalul, Guineea (v.)
şi Sahara. Fondat în jurul sec. IV de către berberi şi
condus din sec. VIII de către o dinastie sudaneză, şi-a
datorat bogăţia comerţului cu aur pe traseele sahariene.
în declin după invazia almoravidă din 1076 care i-a
distrus capitala Kambi, a fost absorbită în sec. XIII de
imperiul Mali.
Ghepeu, transcripţie fonetică a GPU (Gossudarstve-
noje Politiceskoie Upravlenie, Administraţia politică
de stat), poliţia politică sovietică care la 8. II. 1922 a
substituit Ceka cu funcţii investigative şi judiciare (pe
care putea să le exercite cu proceduri secrete). A fost
folosită pentru a impune colectivizarea forţată a
pământurilor şi în lupta împotriva adversarilor lui Stalin.
GIBBON
în 1934 puterile sale au trecut la Ministerul de Interne,
cusiglaNKVD(v.).
gherilă, activitate de luptă dusă de mici formaţii
autonome, în general neregulate, constând în acţiuni de
sabotaj, atentate, ambuscade şi atacuri surpriză
împotriva unei armate de ocupaţie sau (în caz de război
civil sau revoluţionar) împotriva autorităţilor consti-
tuite ale unei (ari. în acest tip de luptă este esenţial
consensul populaţiei locale şi disponibilitatea unui
suport extern, logistic şi financiar. Susţinute de Marea
Britanic au fost g. antirepublicanc din Vandeea ( 1753-
1796), cea spaniolă împotriva lui Napoleon (1808-
1813) şi în timpul primului război mondial, g. arabilor,
conduşi de ofiţerul englez T. E. Lawrence, împotriva
turcilor, în sec. XX, g. a fost forma prin care s-a exprimat
rezistenţa populară faţă de ocupaţia nazifascista din al
doilea război mondial (Franţa, Norvegia, Italia, Iugosla-
via, Grecia) şi care a dat o contribuţie decisivă războiului
de eliberare anticolonială în Algeria şi în Vietnam. O
tradiţie de g. specifică prin intensitate şi conotaţie
ideologică s-a desfăşurat în America Centrală şi de Sud
între anii 1940 şi 1980, în mod special în urma
„exportării" experienţei revoluţiei cubaneze a lui F.
Castro, în lupta împotriva regimurilor dominante,
adesea dictaturi militare, elementul naţionalist antiame-
rican (intens în evenimentele din Bolivia, Nicaragua,
Salvador) s-a unit cu un proiect de radicală reînnoire
politico-socială orientat în sens marxist. ghetou,
cartier urban rezervat evreilor, înconjurat de ziduri,
comunicând cu restul oraşului prin una sau două porţi,
închise noaptea, încă din epoca romană evreii din
diaspora au tins să se regrupeze într-un unic cartier
citadin (rmm\t judaica, de la care a derivat termenul
„giudecca") şi pentru scopuri de apărare. Segregaţia for-
ţată a evreilor în g. a fost impusă în Italia Începând cu
secolul XVI (instituirea g. la Veneţia, 1516; la Roma,
1555), şl a devenit o practică generalizată în timpul
Contrareformei. G. au fost abolite în urma emancipării
evreilor stabilită de Revoluţia franceză. Practica g. a
fost reluată în timpul celui de-al doilea război mondial
de către nazişti în cadrul exterminării sistematice a
evreilor europeni (v. holocaust). Celebră a rămas rebe-
liunea împotriva naziştilor a g. din Varşovia (IV-V 1943).
ghibelini, v. guelfi şi ghibelini. ghilde, asociaţii
corporative medievale care furnizau asistentă mutuală
în caz de boală sau de inccdiu şi reciproca apărare între
membri. Prima g. de negustori a fost constituită în Anglia (
1087), în timp ce prima g. de meşteşugari a fost aceea care
reunea pe ţesătorii din Oxford ( 1150); aproape
concomitent în Germania (Worms) au apărut g. de pescari
şi de ţesători. Instituţia, tipică Europei central-nordice, a
asumat curând trăsăturile unei adevărate corporaţii
profesionale. G. au decăzut în secolul XV.
Gian Galeazze Maria Sforza (Abbiategrasso, 1469-
Pavia 1494), duce al Milanului din 1476, urmând tatălui
Galeazze Maria, mai întâi sub regenţa mamei Bona de
Savoia şi din 1480 a unchiului Ludovic Maurul, care 1-a
exilat la Pavia şi a pus să fie ucis. Gian Galeazze
Visconti (n. 1315-Melegnano 1402), duce de Milano
(1395-1402). Fiu al lui Galeazze II Visconti şi al
Biancäi de Savoia, la moartea tatălui ( 1378) a devenit
senior de Pavia, Piacenza si Como, în timp ce Milano i-
a revenit unchiului Bemabò. După uciderea lui
Bernaboîn 1385, a reunificat teritoriile paterne şi a
initiât o hotărâtă politică de expansiune. Aliat al vene-
ţienilor, a cucerit Verona, Vicenza şi Padova (1387-1388);
apoi, alături de francezi a înaintat în Italia centrală
înfruntându-se cu Florenţa, în 1395 împăratul Venceslas
i-a recunoscut dreptul de moştenire a posesiunilor,
sporite prin supunerea oraşelor Pisa, Siena, Perugia,
Assisi şi Bologna ( 1399-1401 ). Moartea datorită ciumei
1-a împiedicat să consolideze un stat atât de vast,
menţinut unit numai prin forţa sa.
GianfrancescoGonzaga, senior al Manto vci (Manto va
1395-1444). Urmând tatălui său Francesco (1407), a
fost numit marchiz (1433) de către Ludovic Bavarezul.
Aliat al Veneţiei (1415-1431) împotriva lui Filippo
Maria Visconti, a rupt alianţa, dar a fost învins de
veneţieni. A fost iniţiatorul măreţiei politice şi culturale
a familiei Gonzaga.
Giannone, Pietro, istoric şi jurist italian (Ischitella,
Foggia, 1676-Torino 1748). În Istoria civilă a Regatului
Neapole ( 1723 ) a analizat alternanţele raporturilor între
stat şi Biserică şi a criticat curialismul şi puterea tempo-
rală a Bisericii. Excomunicat pentru anticlericalismul
su, a fost arestat în Piemont şi a murit în închisoare.
Gândirea sa a avut un vast răsunet în Europa iluministă.
Giano della Bella, om politic florentin (a doua jumătate
a sec. XIII), guelf, prior al Florenţei, a promulgat Ordi-
namenti di giustizia (Reguli ale justiţiei -1293), legislaţia
antinobiliară care favoriza poporul şi corporaţiile
minore. Victima unei conspiraţii organizată de către
nobili, a plecat in exil în Franţa. Giap, supranumele lui
Vo Nguyen, militar şi om politic vietnamez (An Ka,
Annam, 1912). Comunist, şeful forţelor armate ale
Vietminh ( 1945, v.), a fost artizanul victoriei împotriva
francezilor de la Dien Bien Phu (1954). Ministru al
apărării al Vietnamului de Nord (I960) şi al
Vietnamului unificat (l 976-1980), a condus
operaţiunile nord-vietnameze în timpul războiului din
Vietnam, în 1982 a fost exclus din partidul comunist
din cauza poziţiilor sale antisovietice. Gibbon,
Edward, istoric englez (Putney, Surrey, 1737-Londra
1794). Influenţat de către iluminiştii Enciclopediei, în
opera sa principală Declinul ţi căderea Imperiului
roma« (1779-1788) a considerat creştinismul
665
GIBRALTAR
drept una dintre cauzele decisive ale sfârşitului Impe-
riului roman.
Gibraltar, în vechime denumit Calpe, ocupat în 711
de şeful berber Tarik ibn Zeyad a luat numele de Gebel
el Tarik (muntele lui Tarik). Fortificat, a fost capul de
pod pentru cucerirea araba a Spaniei. Dobândit de către
Castilia în 1462, în timpul războiului de succesiune
spaniolă a fost câştigat de Anglia (1704), şi de atunci
au fost zadarnice tentativele spaniole de recucerire. Cu
un referendum, populaţia locală s-a pronunţat în 1967
în favoarea suveranităţii britanice, în 1997 Londra s-a
opus unei cereri spaniole de coadministrare. Gierek,
Edward, om politic polonez (Sosnowicc, Sile-zia,
1913). în 1970 i-a urmat demisionarului Gomulka la
conducerea POUP. Şi-a dat demisia în urma grevelor de
la Gdansk şi Szczecin organizate în 1980 de către
Solidaritatea.
GIL, sigla organizaţiei Gioventù Italiana del Littorio,
instituită la 27.X. 1937 pentru a încadra militar asocia-
ţiile dependente de Opera Naţională Ballila şi de asocia-
ţiile fasciste de tineret. Aflată în dependenţa secretarului
PNF, GIL a avut aproape 8 milioane de înscrişi.
Ginghis-Han, titlu luat de Temucin, conducător mon-
gol (Ning-Hsia cea 1167-Hsi-Hsia 1227). Era fiul
şefului unui trib minor, destrămat după moartea lui.
Temucin, rămas cu puţini fideli, a reuşit să adune în jurul
lui un grup mai mare de nomazi luptători mai înainte
de a se alia cu Töngrin, conducătorul puternicului trib
kerait. Curajul, viclenia, cruzimea lui 1-au făcut curând
să se impună printre ceilalţi şefi de trib, dar numai în
1206 adunarea hanilor i-a ratificat puterea numindu-1
hanul suprem (Ginghis Han). • Expansiunea mongolă.
După ce a reorganizat în sens centralizator administraţia
Mongoliei, şi mulţumită unei acţiuni de sistematizare a
legilor orale şi după ce a adunat diverse triburi într-o
armată unitară, G.H. s-a concentrat către expansiunea
teritorială. A supus populaţiile kirghize, burlate si ale
regatului Hsi-Hsia, iar în 1211 a început războiul
împotriva Chinei, care s-a prelungit două decenii,
chiar şi după moartea sa. Cucerirea Pekinului ( 1215)
nu a slăbit însă rezistenţa populaţiilor Ch'in, aşa încât
G.H., părăsind conducerea operaţiilor către Orient, s-a
întors spre Occident, cucerind în puţini ani enorme
teritorii (v. turci): regatul central-asiatic Khwarezm
(Horezm) a fost distrus ( 1220-1221 ) şi oraşele
Buharà şi Samarkand cucerite; forţele mongole au
înaintat până în Afghanistan, apoi în Iran şi Georgia,
învingându-i pe cnejii ucrainieni şi chiar pe marele
cneaz al Kievului, întors în Mongolia în 1225, G.H. a
trebuit să înfrunte în anul următor o armată formată
din forţele regatului Hsi-Hsia, întărite de trupe
chineze, tibetane şi turceşti. Victoria lui a fost totală,
dar rănile cauzate de o gravă cădere de pe cal 1-au
666
costat viaţa. De-a lungul drumului de reîntoarcere trupele
lui au săvârşit atrocităţi nemaiauzite, între care extermi-
narea întregii populaţii a capitalei Hsi-Hsia, urmând
ultima voinţă a lui G.H. ca să nu mai fie lăsată nici o
urmă de viaţă omenească în urma sicriului său. •
Legenda lui Ginghis Han. Opera lui de cucerire,
rămasă legendară în lumea islamică şi europeană prin
sălbăticia cu care a fost condusă, a reprezentat cea mai
ambiţioasă tentativă îndeplinită de comunităţile nomade
de a constitui o structură imperială care să domine
populaţiile stabile asiatice. Chiar constituirea imperiului
său, ulterior mărit de către urmaşi, a permis reînnodarea
raporturilor între Occident şi Extremul Orient, după
întreruperea provocată de prima expansiune islamică
din secolele VII-VIII.
Bibliografie: J. Rousselot, Genghiz-Khan, tr. it.. Edizioni
Paoline, Roma 1961.
Gioacchino da Fiore, teolog şi mistic italian (Celico
cea 1130-S. Giovanni in Fiore 1202). Abate cistercian
la Corazzo, în 1191 a întemeiat pe Sila schitul S.
Giovanni in Fiore, primul nucleu al ordinului călugărilor
florentini, recunoscuţi în 1196 de către Celestin III. A
fost condamnat de conciliul Lateran IV ( 1215) pentru
a fi profesat teoria după care istoria se împarte în trei
faze: epoca Tatălui (aceea a Vechiului Testament),
epoca Fiului (trăită de Biserică după învierea lui Cristos)
şi epoca Spiritului, care, deja începută, ar fi văzut în fine
afirmarea spiritualităţii monahismului originilor pe struc-
turile ecleziastice tradiţionale. Doctrina escatologică a lui
G. a exercitat o amplă influenţă în Evul Mediu, în special
asupra franciscanismului. Discipolii săi (gioachimiţii)
au fost condamnaţi de către conciliul din Arles ( 1260).
Gioberti, Vincenzo, filosof şi om politic italian (Torino
1801-Paris 1852). Licenţiat în teologie şi hirotonisit
preot (1825), în 1833 a fost expulzat din Piemont
pentru activităţile sale liberale. Exilat Ia Paris şi Bruxelles,
în 1842-1843 a publicat Primatul moral fi civil al italie-
nilor, manifest al neoguclfismului, în care a propus
formarea unei federaţii de state italiene prezidată de
papă: perspectivă care a părut că se poate realiza prin
alegerea la tronul pontifical a lui Pius IX. Revenit în
Piemont, a fost ministru în guvernul Casaţi (1848) şi
pentru un scurt timp (XII. 1848-11.1849) preşedintele
Consiliului. Văzându-şi spulberat visul neoguelf, în
Reînnoirea civilă a Italiei (1851) G. a susţinut rolul
conducător al Piemontului în unificarea italiană,
contestând puterea temporală a papei. Gioia,
Melchiorre, economist şi scriitor italian (Piacenza
1767-Milano 1829). Abandonând vestmântul
sacerdotal, a aderat la ideile iacobine franceze şi a
susţinut ideea de a constitui şi în Italia o republică
unitară. La Milano a întreprins cercetări economice în
contul guvernului napoleonian (Discuţii economice asupra

departamentelor Olona, 1803 şi Lano, 1804). Numit
director al oficiului de statistică (1807), a fost unul
dintre pionierii disciplinei (Logica statisticii, 1808;
Filosofia statisticii, ] 826).
Giolitti, Giovanni, om de stat italian (Mondovî,
Cuneo, 1842-Cavour, Torino, 1928). Provenind dintr-
0 modesta familie de funcţionari statali, a obţinut licenţa
în jurisprudenţă la Torino în 1860. Funcţionar ministe
rial şi apoi secretar general al Curţii de Conturi ( 1877-
1882), a dobândit o cunoaştere aprofundată a mecanis
melor administrative ale statului.
• Deputat si ministru. Ales deputat ( 1882), s-a făcut
remarcat prin atacurile împotriva „fmanţei vesele" a
ministrului A. Maglioni; a fost ales de Crispi ca ministru
al tezaurului ( 1889-1890) pentru a trasa un riguros plan
de economii. Demisionar ca oponent al politicii impe
rialiste crispiene, a trecut în opoziţie acuzând guvernul
de a fi responsabil de incidentele izbucnite la I.V.
1891 la Roma. Primind din partea regelui sarcina de
prim-ministru la căderea guvernului A. di Rudini (l 892),
a dizolvat Camera şi graţie unei folosiri lipsită de preju
decăţi a prefecţilor, a influenţat alegerile obţinând o
solidă majoritate. Scandalul Băncii Romane şi atitudinea
faţă de Fasciile Siciliene, considerată de regele Umberto
1 ca prea tolerantă, 1-au constrâns totuşi să demisioneze
(24.XI.1892): acuzat de sustragere de documente şi
dat în judecată de către Crispi, succesorul său la preşe
dinţia Consiliului, G. a fost constrâns să se refugieze în
Germania pentru a evita arestarea. Rămas în umbră
până la sfârşitul secolului, s-a ridicat împotriva lui
Pelloux, când aceasta a încercat să restrângă libertăţile
statutare, opunându-i un program organic de politică
liberală. A susţinut, chiar dacă nu a participat la obstruc-
ţionismul parlamentar, opoziţia extremei stângi şi a
putut să reintre în guvern ca ministru de interne al
cabinetului Zanardelli ( 14.II. 1901 ).
• Epoca giolittiană. Convins că trebuie să-i cheme pe
socialişti şi pe catolici să întărească bazele statului
liberal, G. a dus o politică de toleranţă faţă de reven
dicările economice ale mişcării muncitorilor (iniţiind
chiar numeroase proiecte de legislaţie socială), dar le-a
retezat în acelaşi timp prin forţă revendicările politice.
La moartea lui Zanardelli a devenit preşedintele
Consiliului (1. XII. 1903) şi a căutat să guverneze cu
sprijinul extremei stângi socialiste şi radicale, dar
preponderenţa aripii revoluţionare în PSI i-a modificat
planurile. Începând cu greva generală din 1904 a căutat
în mod sistematic sprijinul catolicilor, favorizând un
fel de conciliere tăcută între stat şi Biserică care a permis
depăşirea situaţiei de non expedit (v.). Demisionând în
martie 1905, în toiul bătăliei pentru naţionalizarea căilor
ferate, s-a întors la conducerea guvernului în mai 1906
pentru a rămâne fără întrerupere până în decembrie
GIORNALE, IL
1909 („lungul cabinet"), sprijinind noi reforme sociale
(repaus săptămânal obligatoriu; interzicerea lucrului
de noapte pentru femei; ameliorarea condiţiilor munci-
torilor de la orezarii). Demisionar după asprele critici
primite pentru obişnuitele ingerinţe în cursul alegerilor
din 1909 (G. Salvemini 1-a definit drept „ministrul lumii
interlope"), cu cel de-al patrulea ministeriat al său (IV.
1911) Giolitti a iniţiat cucerirea Libiei (1911-1912), a
introdus votul universal pentru bărbaţi (1912) şi a
semnat pactul Gentiloni pentru a-şi asigura sprijinul
catolicilor la alegerile politice din 1913. Polemicele
provocate de acest ultim act 1-au împins către o nouă
momentană retragere de pe scena politică.
• Epoca războiului şi cea postbelică. Partizan al neutra-
lităţii, în timpul primului război mondial G. a menţinut
o poziţie de aşteptare. Şi-a pus bazele reintrării sale
politice prin discursul de la Dronero din 12. X. 1919,
în care invoca profunde reforme structurale (diplo-
maţie deschisă, impunere progresivă, impozite mari
pe averile de război). Revenit în fruntea guvernului în
iunie 1920, a rezolvat problema Fiume (v.), a făcut să
înceteze în mod paşnic ocuparea fabricilor (IX. 1920),
a fixat noi alegeri pentru 1921, intenţionând să frâneze
înaintarea socialistă şi populară servindu-se chiar de
fascişti, al căror caracter agresiv nu 1-a înţeles pe deplin.
Dezamăgitorul rezultat electoral 1-a determinat să demi-
sioneze (27. VI. 1921 ). Reales deputat în 1924, a trecut
în frontul antifascist, rămânând însă străin de secesiunea
aventiniană a opoziţiei.
• Gioiitti şi istoria italiană. G. a însumat în mod efectiv
calităţile şi limitele statului liberal: a folosit adesea
metode discutabile de guvernare (în mod special cu
ocazia alegerilor din Sud), dar nu a fost desigur inven-
tatorul transformismului şi al corupţiei, nu şi-a dat
scama din timp de caracterul periculos al fascismului,
pe care chiar a crezut că poate să-1 utilizeze pentru
propriile scopuri, dar şi în cazul acesta nu a fost unicul a
cărui luciditate să fie deficitară. Deschiderile sociale şi
legislative ale guvernelor sale de la începutul secolului
XX au fost parţiale şi contradictorii, dar acest fapt nu
elimină meritul că el a ştiut să conducă ţara în afara
fundăturii tipice reacţiunii de sfârşit de secol şi s-a
preocupat să lărgească şi să consolideze bazele statului,
căutând să introducă în această acţiune, chiar dacă într-o
poziţie subalternă faţă de sine, forţele sociale noi
reprezentate de catolici şi de socialişti. Bibliografie:
E. Gentile, L'Italia giolittiană, II Mulino, Bologna
1977.
Giornale, II, cotidian publicat la Milano începând din
1974 (iniţial cu titlul „II Giornale Nouvo"), prin grija
unui grup de ziarişti care, la iniţiativa lui I. Montanelli au
părăsit „Corriere della Sera", criticând-i alunecarea pe poziţii
de stânga La început proprietatea unei cooperative anonime
667
GIORNALE D'ITALIA, IL
de ziarişti, a intrat in orbita grupului Fininvest Montanelli
i-a fost director până în 1994, când a intrat în contra-
dicţie cu S. Berlusconi şi 1-a părăsit pentru a întemeia
„La Voce", fiind substituit de către V. Feltri. Giornale
d'Italia, II, cotidian fundat la Roma la 16.XI.1901
decătreS. Sonino şi alţi exponenţi politici conservatori
şi condus de A. Bergamini până în 1923; a introdus în
Italia „a treia pagină", rezervată culturii. Giorno, Π,
cotidian milanez fundat la 2.IV. 1956 de către
ziaristul G. Baldacci, care i-a fost primul director, de
către editorul Cino Del Duca şi de preşedintele ENI, E.
Mattei, care şi-a asigurat la puţin timp deplina
proprietate asupra ziarului. Inovator sub aspectul grafic
şi al paginaţiei, susţine orientarea de centru-stânga şi
intervenţia statală în economie. Giovanni Bosco,
sfânt, educator (Castelnouvo d'Asti 1815-Torino
1888). S-a dedicat educaţiei copiilor săraci şi neadaptaţi
întemeind şcoli profesionale, colegii şi instituind
oratoriul festiv, tn 1854 a fundat congregaţia
Salezianilor şi în 1872 pe aceea a Fiicelor Măriei Ajută-
toare a Creştinilor. A iniţiat din 1875 misiuni mai ales
în America Latină. A fost un pionier al presei populare,
în eseul Sistemul preventiv în educaţia tineretului (l 877)
şi-a expus principiile educative bazate pe prioritatea
acţiunii preventive faţă de aceea represivă şi pe formarea
tehnico-profesională. Sanctificat în 1934. Giovanni
da Pian del Carpine, misionar (Pian del Carpine
1182-Antivari 1252). între primii discipoli ai Sf.
Francise, a purtat învăţămintele ordinului în
Germania (1221). Trimis de către papa Inocentul IV pe
lângă marele han al mongolilor ( 1245-1247), a redactat
mai târziu o Historia mongolorum. Giovanni dalle
Bande Nere, Giovanni de' Medici, z/s, comandant
de mercenari (Forlì 1498-Mantova 1526). Fiul lui
Giovanni de'Medici şi al Caterinci Sforza, a militat în
serviciul lui Leon X (la moartea lui a făcut ca soldaţii
lui să poarte fâşiile de doliu de la care îi este derivat
numele) şi apoi al francezilor (l 521), a trecut apoi la
imperiali ( 1523-1524) şi în sfârşit a comandat trupele
italiene ale Ligii de la Cognac care se opuneau lui
Carol V.
Giovine Europa (Tânăra Europa), asociaţie politică
întemeiată la Berna în 1834 de către G. Mazzini pentru
a favoriza dezvoltarea naţionalităţilor şi fraternităţii între
popoarele europene. Avea ramificaţii în Italia, Polonia,
Germania şi Elveţia. Cu expulzarea lui Mazzini din
Elveţia, G. E. s-a dizolvat ( 1836). Giovine Italia
(Tânăra Italie), asociaţie politică întemeiată în
1831 la Marsilia de către G. Mazzini. Abandonând
formele conspirative ale Carbonerie!, G.I. opera
clandestin, dar după un program public de educaţie
populară şi reînnoire morală şi politică a italienilor, în
vederea insurecţiei care ar fi făcut Italia unită,
668
independentă şi republicană. S-a răspândit în Piemont
şi Liguria, dar represiunile şi insuccesele (în special
expediţia eşuată în Savoia, II. 1834) au determinat
repede criza. Reconstruită în 1843-1847, în martie 1848
s-a dizolvat lăsând locul Asociaţiei Naţionale Italiene.
girondini, partid politic al Franţei revoluţionare, pro-
movat de deputaţii departamentului Girondei (între care
Vergniaud, Guadet, Gensonné, Condorcet, soţii Roland),
adunaţi în jurul lui Brissot (de aici şi celălalt nume de
brissottini). Legaţi de burghezia afacerilor şi profesiu-
nilor, în Adunarea Legislativă g. au fost alături de iaco-
bini în opoziţie faţă de monarhiştii constituţionali, deo-
sebindu-se însă de ei prin entuziasmul cu care priveau
spre o amplă descentralizare administrativă, în Con-
venţie au combătut pe montagnarzi, nea vând încredere
în forţele revoluţionare populare (sanculoţi şi membri ai
secţiilor din Paris). Adepţi ai războiului revoluţionar, au
reuşit să facă să fie votat războiul împotriva Austriei (IV.
1792). Radicalizarea cadrului politic intern în mai-octom-
brie 1793 a înseninat sfârşitul predominării lor politice şi
mulţi au fost condamati la moarte în timpul Terorii.
Giscard d'Estaing, Valéry, om politic francez (Koblenz
1926). Apropiat de gaullism, în 1962 a întemeiat mişca-
rea Republicanilor Independenţi. Ministru de finanţe
( 1962-1966,1969-1974), preşedinte al Republicii ( 1974-
1981 ), a apropiat Franţa de alianţa atlantică şi de euro-
peism. înfrânt de F. Mitterand la alegerile din 1981, a
rămas la conducerea componentei liberale a centrului-
dreapta, în competiţie cu gaullistul J. Chirac.
Giuseppe Benedetto Cottolengo, sfânt, preot, (Bra 1786-
Chieri 1842). A întemeiat la Torino ( 1827) Casa Mică
a Divinei Providenţe, recuperând handicapaţi fizici şi
psihici, chiar în condiţii extreme. Opera lui s-a dezvoltat
şi s-a extins ulterior, devenind model pentru o caracte-
ristică alegere a carităţii totale. Giuseppe Calasanzio,
sfânt, preot (Peralta 1556-Roma 1648). A studiat la
Lerida şi la Valenza, unde a fost hirotonisit preot in
1583. în 1597 a întemeiat şcoli populare gratuite,
denumite „smole pie" (de aici numele de scolopi
acordat călugărilor care îl ajutau). Cu toate că a fost
promovată în 1621 ca ordin religios, congregaţia s-a
reîntors curând la forma uniunii libere. Giustizia e
Libertà v. Justiţie şi Libertate Gladstone, William
Ewart, om de stat britanic (Liverpool 1809-
Hawarden,Wales, 1898). Din 1832 până în 1895
(exceptând perioada 1845-1847) a fost membru al
Camerei Comunelor, debutând ca conservator. Fidel al
Bisericii anglicane, dar neostil catolicismului, mare ora-
tor şi bun economist, foarte competent în politica internă
dar mult mai puţin strălucitor în politica externă, G. a
fost ministrul comerţului şi al coloniilor ( 1843-1846) în
guvernul Peel, urmându-1 pe primul ministru când acesta
a părăsit partidul conservator după scindarea generată

de abolirea taxelor vamale asupra grâului. Ministru de
finanfe în guvernul Aberdeen ( 1853-1855) şi în guvernele
Palmerston şi Russell (1859-1866), a completat aplicarea
liberului-schimb şi a contribuit ca guvernul să adopte o
poziţie în favoarea unificării italiene.
• Lider al liberalismului modem. La moartea lui
J. Russell (1866), G. a întemeiat Partidul Liberal în
versiunea sa modernă. Primul său guvern ( 1868-1874)
a fost poate cel mai reformator din sec. XIX: în Irlanda a
abolit privilegiile minoritarei Biserici anglicane; a
îmbunătăţit condiţiile arendaşilor agricoli; a laicizat
universităţile şi a iniţiat realizarea unui sistem statal de
învăţământ; a abolit în armată cumpărarea gradelor; a
introdus în parlament votarea cu un scrutin secret,
învins în 1874 de B. Disraeli (al cărui mare opozant a
fost în special în domeniul colonial), a recucerit puterea
printr-o campanie electorală în care pentru prima dată
un lider de partid făcea o propagandă minuţioasă. Al
doilea guvern G. ( 1880-1885) a extins dreptul de vot la
capii de familie din mediul rural.
• Politica externa. Indiferent în cursul primei sale ex-
perienţe în fruntea guvernului la naşterea puterii ger-
mane şi la reconstrucţia flotei ruse din Marea Neagră,
în cursul anilor '80 G. ar fi vrut să abandoneze imperia-
lismul lui Disraeli şi să se cantoneze într-o „splendidă
izolare", dar revolta lui Arabi Paşa l-a silit să ocupe
Egiptul (1882); aceeaşi indecizie a condus în 1885 la
masacrul trupelor generalului Gordon la Khartoum ca
urmare a acţiunii rebelilor conduşi de Mahdi, ceea ce a
determinat căderea guvernului. Al treilea guvern G. a
durat câteva luni (II-VIII. 1886), deoarece intenţia sa
de a acorda autonomia (Home Rute) Irlandei a provocat
sciziunea liberalilor unionisti ai lui J. Chamberlain;
proiectul a fost aprobat doar de Camera Comunelor în
timpul ultimului guvern G. ( 1892-1894) care, din ce în
ce mai străin de climatul imperialist şi militarist care
contaminase şi parlamentul liberal, a decis în sfârşit
să-şi dea demisia, solicitată şi de regina Victoria, care-i
fusese mereu ostilă.
glasnost, termen (rus.: transparenţă) cu care liderul
sovietic M. Gorbaciov indicase unul din punctele
cardinale ale politicii sale reformatoare: libertatea de
informaţie şi garantarea controlului public asupra
deciziilor puterilor politice şi administrative.
globalizare, proces care la sfârşitul sec. XX a determi-
nat trecerea de la un sistem de state şi economii naţionale
la un altul de intensă integrare pe plan mondial, sub
presiunea inovaţiilor tehnologice (în special în câmpul
telecomunicaţiilor: „satul global") şi a unei radicale re-
structurări a economiei şi a muncii (mondializarea pieţe-
lor şi a producţiei). Mobilitatea internaţională sporită
a factorilor productivi ( 1997-1998) şi orientarea inves-
tiţiilor spre ţări în care costul mâinii de lucru este scăzut
GODEFROI DE BOUILLON
reprezintă o promisiune de dezvoltare pentru multe
ţări din Lumea a Treia, dar dă naştere şi la temeri privind
întoarcerea la capitalismul „sălbatic". Glorious
Revolution, definiţia engleză a celei de-a doua revoluţii
(1688-1689) care i-a alungat pe Stuarţi şi s-a încheiat cu
chemarea lui Wilhelm (William) ΙΠ de Orania şi
începutul unei monarhii constituţionale. Gneisenau,
August Wilhelm Neithardt von, general prusac
(Torgau 1760-Posen 1831). Reorganizator al armatei
prusiene, a fost şeful Statului Major în bătăliile de la
Leipzig (1813) şi Waterloo, având o contribuţie
decisivă la victoriile asupra Iui Napoleon. gnosticism,
complexul sistemelor şi mişcărilor spirituale care
făceau să fuzioneze sincretismul oriental, filosofiile
elenistice şi creştinismul. Răspândit în Orientul
Apropiat între sec. II şi III, g. acorda doctrinei
creştine o interpretare dominată de un puternic dualism
între spirit şi materie: gnoza era înţeleasă ca o cunoaş-
tere a omului şi a lui Dumnezeu totalmente revelată
graţie medierii unui Mântuitor (Cristos), a cărui întru-
pare era însă considerată doar aparentă (docetism).
Gobetti, Piero, om politic italian (Torino 1901-Paris
1926). Influcn(at de A. Granisci şi de experienţă
muncitorească a consiliilor de fabrică, din 1922 a
promovat în săptămânalul său „Rivoluzione liberale"
o recitire critică a istoriei Italiei care căuta premisele
unei hotărâte reînnoiri politice şi morale naţionale într-un
nou liberalism bazat pe adeziunea radicală Ia
principiile democratice. Şi-a condensat propria gândire
(care prin mărturia sa ar fi inspirat pe întemeietorii
mişcării politice Justiţie şi Libertate, v.) în eseurile
Revoluţia liberală (1924) şi Risorgimento farà eroi
(postum, 1926). Opozant intransigent al fascismului,
arestat în mai multe rânduri, a murit în exil în urma
efectelor unei agresiuni fasciste. Gobineau, Joseph-
Arthur, conte, scriitor şi diplomat francez(Ville-
d'Avray 1816-Torino 1882). Ambasador în Persia,
Grecia, Brazilia şi Suedia ( 1849-1877), a fost autorul
unui Eseu asupra inegalităţii raselor umane ( 1853-
1855), în care susţine nativa diversitate a caracterelor
diferitelor popoare, al căror amestec ar fi cauză de
decadenţă. A fost utilizat de nazişti pentru a da o bază
teoretică rasismului.
Godechot, Jacques, istoric francez (Lunéville 1907-
Paris 1989), cercetător al instituţiilor Franţei de la
Revoluţie la imperiul napoleonian (Marea nafiune,
1956), a dezvoltat conceptul instoriografic de „epoca
revoluţiilor" cuprinzând în ea „revoluţia atlantică", miş-
cările revoluţionare americane şi cea franceză.
Godefroi de Bouillon, nobil francez (Baisy cea
1060-Ierusalim 1100). Duce al Lorenei inferioare din
1089, împreună cu fraţii Eustache şi Baudoin a participat
la prima cruciadă (1096-1099) şi a fost ales rege al
669
GOEBBELS
Ierusalimului de către primii cruciaţi după cucerirea
oraşului (l099).
Goebbels, Joseph Paul, om politic german (Rheydt,
Renania, 1897-Berlin 1945).în 1922 a aderat la national-
socialism, şi din coloanele revistelor „Nazionalsozialis-
tische Briefe" şi „Der Angriff' fundate de el (1925 şi
1927), a lansat violente campanii de presă împotriva
Republicii de la Weimar. A fost numit şeful propagandei
partidului de către Hitler ( 1928) care, venind la putere,
1-a titularizat ca ministru al propagandei şi al informaţiei,
sarcină pe care a menţinut-o până la moarte. Utilizator
priceput al mijloacelor modeme de comunicare (radio şi
cinema) pentru mobilizarea ideologică a maselor, G. a
înăbuşit în Germania orice manifestare de independenţă a
oamenilor de cultură prin intermediul rugurilor publice ale
cărţilor autorilor democraţi şi ale evreilor. Organizator
de pogromuri antievreieşti culminând cu noaptea de
cristal (v.), s-a sinucis puţin după moartea lui Hitler.
Goerdeler, Karl Friederich, om politic german (Schnei-
demtihl 1884-Berlin 1945). Primar al Könisbergului (
1919-1930) şi al Leipzigului ( 1931 -1937), unei iniţiale
adeziuni la nazism a făcut să-i urmeze o opoziţie clandes-
tină inspirată de conservatorismul prusac. A fost executat
după falimentul conspiraţiei antihitleriste din iulie 1944
care ar fi trebuit să-1 ducă la funcţia de cancelar. gold
standard, sistem monetar bazat pe plenara
convertibilitate a monedelor naţionale în aur, adoptat
la iniţiativa engleză în cursul sec. XIX de aproape toate
statele şi progresiv abandonat după primul război
mondial, în gold exchange standard convertibilitatea
hârtiei monetare nu s-a mai efectuat direct în aur, ci
contra unei valute străine legată de aur după un raport
fix de schimb: acesta a fost sistemul care, bazându-se
pe dolar, a dominat raporturile financiare internaţionale
în perioada de după cel de-al doilea război până în
1971, când moneda americană a devenit neconvertibilă
şi s-a intrat în faza fluctuaţiilor monetare. Golf,
războiul din, conflict care a opus Irakul unei
coaliţii de 29 de ţări sub egida ONU şi conducerea SUA
(17.I.-28.II.1991). Criza (care a însemnat răsturnarea
precedentei linii politice occidentale de sprijin pentru
regimul lui Saddam Hussein în războiul antiiranian) a
fost generată de invazia şi succesiva anexiune irakiană
a Kuweitului (VIII. 1990), în numele unor vechi contro-
verse postcoloniale. SUA, urmate de celelalte ţări ale
coaliţiei, au trimis un corp expediţionar în apărarea
Arabici Saudite (operaţia „Scutul deşertului"). Diverse
rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU au impus
evacuarea Kuwaitului până la ultimatumul din 15.1.1991,
care, ignorat de Saddam, a precedat intervenţia forţei
internaţionale (cuprinzând ţări occidentale şi arabe).
Ostilităţile au fost deschise de masive bombardamente
aeriene, cărora Irakul le-a răspuns cu sporadice atacuri
670
cu rachete asupra Arabici Saudite şi Israelului, în în-
cercarea zadarnică de a implica şi statul evreiesc în con-
flict, în februarie o ofensivă terestră a învins în numai
cinci zile forţele irakiene în Kuwait, constrângându-le să
se retragă în Irak.
Gompers, Samuel, sindicalist american (Londra 1850-
S. Antonio, Texas, 1924). A întemeiat în 1886 Ameri-
can Federation of Labor (v. AFL-CIO), pe care a con-
dus-o până la moarte. Adept al sindicalismului de mese-
rie şi adversar al luptei de clasă, a apărat autonomia
sindicatului refuzând să fie ales în Congres.
Gomulka, Wladyslaw, om politic polonez (Krosno,
Galiţia, 1905-Varşovia 1982). Muncitor, înscris în Parti-
dul Comunist clandestin în 1926, a studiat la Moscova
şi din 1941 a fost unul dintre şefii rezistenţei poloneze
împotriva ocupaţiei naziste, în 1943 a devenit secretar
al Partidului Comunist, conducând după război trans-
formarea ţării în republică socialistă. In 1948, acuzat
de devieri naţionaliste, a fost îndepărtat din funcţie,
închis (1951-1955), după mişcările antistaliniste din
1956 s-a întors la conducerea partidului, reuşind să
garanteze Poloniei un anumit grad de autonomie faţă
de URSS, blocând colectivizarea agriculturii şi amelio-
rând raporturile cu Biserica catolică, în 1970 manifes-
taţiile muncitoreşti de la Gdansk împotriva scumpirii
vieţii 1-au constrâns la demisie. gonfalonier al
justiţiei, magistrat instituit la Florenţa în 1289 pentru
a apăra drepturile poporului de abuzurile nobililor:
o dată cu Ordinamenti di Giustizia din 1293 a devenit
capul Colegiului Priorilor şi primul magistrat civil al
republicii.
Gonzaga, familie princiară italiană care şi-a avut senio-
ria la Mantova (1328-1708). S-au stabilit la Mantova
către sec. al XIMea; în 1328 Luigi i-a răsturnat pe
Bonacolsi, a devenit căpitan general şi a obţinut de la
Ludovic Bavarezul vicariatul imperial pe care l-a
exercitat şi asupra oraşelor Cremona, Reggio şi Asola.
Urmaşii s-au supus senioriei feudale a familiei Visconti,
în timp ce Francesco I (1382-1407), ultimul dintre
„căpitani", s-a emancipat de Visconti şi a întemeiat un
principat autonom. Gianfrancesco (1407-1444) a
obţinut titlul de machiz al Mantovei, oraş care sub
Francesco II ( 1484-1519) devine unul dintre centrele
politicii italiene din Renaştere. Federico II ( 1519-1540)
obţine de la Carol V înălţarea la ducat şi posesiunea
ţinutului Monferrato ( 1536). Conducerea lui Guglielmo
(1550-1587) a însemnat culmea puterii economice şi
politice a G. Problema succesiunii G. a asumat o
importanţă europeană ţinând seama de importanţa
strategică a posesiunilor lor. Războiul franco-austriac
din Monferrato ( 1628-1631 ) a izbucnit după ce ultimul
din G. italieni, Vincenzo II (1626-1627), s-a orientat
către ramura franceză G.-Nevers.

Gonzaga-Nevers, familie nobilă derivând din Ludo-
vico Gonzaga, cel de-al treilea fiu al ducelui Federico II
de Mantova, născut în 1539. Moştenind câteva pose-
siuni franceze de la bunica maternă Anna d'Alençon, a
fost trimis la curtea lui Henric II. Fiul Carlo, la moartea
lui Vincenzo II Gongaza ( 1627), a asigurat succesiunea
şi de atunci ramura Gonzaga-Ncvers a ocupat
demnitatea ducala a Mantovei. Dinastia s-a stins in
1708 prin moartea lui Ferdinando Carlo. Gonzales
Marquez, Felipe, om politic spaniol (Sevilla 1942).
Secretar al Partidului Socialist (PSOE) din 1974, cu
majoritatea absolută cucerită la alegerile pentru
Cortesuri din 1982 a deschis o lungă perioadă de supre-
maţie întărită de o triplă confirmare electorală (ultima
în 1993) care i-a permis să devină artizanul unui excep-
ţional proces de dezvoltare a Spaniei pe plan economic
şi internaţional (adeziune la NATO şi intrare în CEE,
1985). Plaga terorismului basc (protagonist al unei noi
perioade de violenţe în 1995-1997), dificultăţi cu naţio-
naliştii catalani şi crescânda implicare a exponenţilor
guvernamentali în scandaluri financiare şi episoade de
corupţie, au sfârşit prin a-i eroda popularitatea.
Constrâns de opoziţie să organizeze alegeri anticipate,
a fost învins la limită, în 1996 de către conservatorii
Partidului Popular al lui José M. Aznâr. Gorbaciov,
Mihail Sergheevici, om politic sovietic (Privolnoe,
Stavropol, 1931). Licenţiat în drept la Moscova, a
îndeplinit întregul ciclu de sarcini în aparatul PCUS de la
nivelul local in Caucaz până la Comitetul Central
(1971), asumând responsabilitatea politicii agrare
sovietice în ultimii ani ai epocii lui L.I. Brejnev.
• Perestroika. Devenit secretar general al PCUS la
moartea lui K. Cernenko ( 11.III. 1985), unei puternice
critici a epocii brejniene a făcut să-i urmeze propunerea
unei profunde restructurări (perestroïka) a puterii şi a
raportului stat-societate în URSS, incluzând treptat
elemente de democratizare: a acordat deplina libertate
de informare şi dezbatere politica (glasnost sau „trans-
parenţă") punând capăt represiunii disidenţei (emblema-
tică eliberarea lui A. Saharov din exilul de la Gorki,
1986); a abolit monopolul puterii Partidului Comunist,
diferenţiindu-i sarcinile şi responsabilităţile faţă de
acelea ale statului şi introducând reforme constituţionale
care au adus, pentru prima oară în istoria sovietică, la
alegerea unui parlament (Congresul Deputaţilor
Poporului), cu pluralitatea partidelor (1989). G. a fost
ales în 1990 de către noul parlament preşedinte al URSS,
transformată în republică prezidenţială.
• Sfârşitul Războiului rece. Recunoaşterea lucidă a
enormei înapoieri a sistemului économico-social sovietic
I-a îndemnat pe G. să abandoneze rolul de superputere
imperială a URSS în favoarea unei radicale politici de
destindere şi colaborare cu SUA şi lumea occidentală.
GORDON
Baze ale acestei politici au fost iniţiativele pentru o
substanţială reducere a armamentelor (acordul asupra euro-
rachetelor, 1987; primul acord START, 1991), retragerea
trupelor sovietice din Afghanistan ( 1989) şi a consilierilor
militari din Angola şi Etiopia, propunerea unei convieţuiri
în „casa comună" europeană a diverselor popoare şi forme
de guvernare. O confirmare a importanţei epocale a acestei
conturi este şi renunţarea de a interveni în procesele politice
care au determinat prăbuşirea regimurilor comuniste din
Europa orientală ( 1989) şi reunificarea Germaniei ( 1990).
Hegemonia sovietică în Estul european a fost în felul
acesta desfiinţată. Ca o recunoaştere a acestei politici G. a
primit în 1990 premiul Nobel pentru pace. •
Dizolvarea URSS. Activitatea de trecere treptată a
sistemului sovietic spre o ordine democratică şi o econo-
mie de piaţă s-a ciocnit chiar de la primii paşi de rezis-
tenţele şi boicotul aparatului de partid, dar a trebuit să
se confrunte şi cu accelerările impuse de democraţilor
„radicali" conduşi de B. Elţîn, preşedintele Federaţiei
Ruse, şi, mai ales, cu presiunile centrifuge ale diferitelor
republici şi naţionalităţi care compuneau URSS. Situaţia
se înăsprise ulterior din cauza crizei tot mai dramatice
a economiei pe care Gorbaciov nu a reuşit s-o contro-
leze (rămânând nehotărât în trecerea la piaţa liberă).
Criza crea vârfuri de reală şi proprie penurie şi aţâţa şi
egoismele naţionaliste. G. s-a angajat de aceea să nego-
cieze cu republicile un nou tratat al uniunii, care să facă
din URSS o confederaţie de sate suverane împiedicând
în felul acesta dezintegrarea, cum o pronunţau suc-
cesiunile republicilor baltice, a Georgiei şi a Moldovei.
Situaţia s-a precipitat în urma loviturii de stat conser-
vatoare îndeplinită de vârfurile PCUS şi ale guvernului
(19.VIII.199l), şi zădărnicită de rezistenţa populară
condusă de radicali. G. (sechestrat de conservatori în
Crimeea) şi-a dat demisia din PCUS, care a fost dizolvat
şi a încercat zadarnic să facă să fie aprobat un proiect
al său de Uniune a Statelor Suverane: Elţîn şi preşedinţii
republicilor slave Ucraina şi Belarus au impus
dizolvarea URSS şi l-au obligat să abandoneze orice
funcţie publică (XII. 1991 ). Asumând o atitudine foarte
critica împotriva noului leadership al lui Elţîn, dar în
mod ferm în favoarea politicii de reforme împotriva
presiunilor conservatoare, G. şi-a creat propriul partid
şi a candidat la prezidenţialele din 1996, primind numai
0,6% din voturi.
Gordon, Charles George, denumit Gordon Paşa, general
englez (Woolwich 1833-Khartoum 1885). A luptat în
Crimeea si în serviciul guvernului chinez (1863),
împotriva revoltei T'ai-p'ing. Din 1874 până în 1880
a fost guvernatorul general al Sudanului anglo-egiptean,
in care a devenit foarte popular. A căzut la Khartoum,
unde fusese trimis în 1884 de guvern pentru a evacua
oraşul atacat de revolta dervişilor lui Mahdi.
671
GORING
Goring, Hermann, om politic german (Rosenheim,
Bavaria, 1893-Niireberg 1946). între „aşii" aviaţiei ger-
mane în primul război mondial, în octombrie 19221-a
cunoscut pe Hitler şi a aderat la nazism. Refugiindu-sc
în Austria după falimentul puciului din 1923, a fost
ales în Reichstag în 1928 şi a devenit intermediarul
preţios al lui Hitler cu mediile industriale şi aristocratice.
După luarea puterii de către nazişti ( 1933) a fost minis-
trul aviaţiei, a avut un rol de prim plan în masacrul SA
(1934) şi s-a concentrat asupra procesului de reînar-
mare, făcând în puţină vreme din aviaţia germană, Luft-
waffe, cea mai puternică forţă aeriană din lume. Respon-
sabil în 1936 al planului economic de patru ani, a aca-
parat imense avuţii personale şi s-a definit ca unul
dintre personajele centrale ale regimului; în 1938 a fost
numit feldmareşal. Conştient de riscurile unui conflict,
în 1939 a încercat până în ultima clipă, prin intermediul
unor amici personali norvegieni, un acord cu Marea
Britanic, în urma răsunătoarelor succese ale Luftwaffe
în prima parte a celui de-al doilea război mondial a fost
numit mareşal al Reichului şi desemnat succesor al
FuArer-ului (1940), dar înfrângerea în bătălia pentru
Anglia şi opoziţia arătată faţă de atacarea URSS i-au
slăbit mult influenţa, închis de către Aliaţi la sfârşitul
războiului, a fost judecat şi condamnat la moarte la
Nürnberg, dar s-a sinucis cu cianură cu puţin înainte ca
sentinţa să fie executată.
Gorizia, oraş din Friuli- Veneţia Giulia, capitală a provin-
ciei, la graniţa cu Slovenia. Colonie romană, a fost
reşedinţa conţilor de Pusteria, sub care s-a dezvoltat
mult şi în 1509 a trecut la Habsburgi. După 1866 a fost
centrul activ al iredentismului italian, în timpul primului
război mondial a fost unul din principalele obiective
ale bătăliilor de pe Isonzo şi a fost cucerită de italieni la
9.VIII. 1916, pentru a se reîntoarce la austrieci după
Caporetto (1917); la terminarea războiului a fost
anexată Italiei. După cel de-al doilea război mondial
tratatul de pace din 10.11.1947 a atribuit cartierele
orientale ale oraşului Iugoslaviei (Nova Corica).
Gosplan, abreviere pentru Gosudarstvenny planovyi
Komitet (Consiliul de Stat al planificării), organism insti-
tuit în 1921 pentru a conduce elaborarea şi controlul planu-
rilor economice sovietice, depinzând direct de guvern.
Gotha, oraş în Germania, în Turingia, lângă Erfurt.
• AI.MANAHUL DE LA G. Anuar genealogic şi
diplomatic publicat în 1763 în Germania de către J.
Perthes şi din 1804 continuat în franceză. La început
limitat la genealogiile suveranilor europeni, s-a
amplificat cuprinzând date asupra aristocraţiei din
Europa şi membrii ordinelor cavalereşti, apoi
informaţii diplomatice şi statistice despre state.
• PROGRAMUL DE LA G. Elaborat în cursul
congresului care s-a ţinut aici în aprilie 1875 pentru
întemeierea
672
Partidului Social-Democrat din Germania, a reprezentat
un compromis între tezele lui F. Lassalle şi cele
marxiste, dar a fost respins de Marx şi Engels. goţi,
populaţie germanică originară din Scandinavia,
stabilită în secolul I î.Hr. pe coastele baltice ale actualei
Polonii, de unde în secolul II d.Hr., conduşi de regele
Filimer, au migrat spre Marea Neagră, constituind (sec.
III) un regat între Carpati, Vistula şi Don. în interiorul
său s-au diferenţiat nucleele ostrogoţilor (v.) şi vizigo-
ţilor (v), care ulterior au constituit entităţi politice auto-
nome. Confruntându-se deja cu romanii în Tracia, în
238 g. au început să preseze asupra hotarelor imperiale,
ocupând în 271 Dacia pe care Aurelian o abandonase, în
secolul IV g. au fost convertiţi de către episcopul arian
Ulfila, care a tradus Biblia în limba lor. Vizigoţii şi ostrogoti!
au jucat un rol decisiv în prăbuşirea Imperiului roman.
gotic, stil artistic înflorit - îndeosebi în arhitectură - în
Europa centrală între jumătatea sec. XII şi sfârşitul
sec. XV. Verticalitatea formelor - vizualizarea emble-
matică a elanului gândirii filosofice şi teologice a vremii
- este prezentă într-o anumită măsură şi în operele de
pictură şi de sculptură. Catedrala gotică a fost definită
ca o „enciclopedie sculptată în piatră", sinteză a ştiinţei
sacre şi profane a epocii.
gotic, război, conflict plin de contradicţii între 535 şi
553 între ostrogoti şi bizantini pentru controlul Italiei,
împăratul lustinian a trimis în Italia o armată comandată
de Belizarie care a cucerit cea mai mare parte a peninsulei
şi l-a capturat pe regele got Vitiges (535-540). Noul
rege al ostrogoţilor, Totila, a organizat o eficace contra-
ofensivă (541 -551 ), dar a trebuie să cedeze în faţa tru-
pelor bizantine comandate de Narses, care au triumfat
în 552, la Tagina (Gualdo Tadino). Uciderea urmaşului
lui Totila, Teia, în bătălia de la Monti Latari (Golful
Neapole), a pus, de fapt, capăt războiului (553) care a
sancţionat recucerirea Italiei de către bizantini.
Gottwald, Klement, om politic cehoslovac (Dedice,
Moravia, 1896-Praga 1953). Secretar al Partidului
Comunist Cehoslovac din 1929, după cel de-al doilea
război mondial a fost şefului unui guvern de coaliţie
(1946). A organizat lovitura de stat care în februarie
1948 a acordat monopolul puterii comuniştilor şi l-a sub-
stituit pe E. Beneä la preşedinţia republicii (14.V. 1948),
impunând un rigid regim Stalinist. Goulart, Joăo,
politician brazilian (Săo Borja 1919-Mercedes
1976). Moştenitor politic al lui G. Vargas şi J.
Kubitschek, a fost preşedinte al republicii între 1961 şi
1964. Reformele sale democratice în sectorul agrar şi
naţionalizarea companiilor petrolifere au provocat o
lovitură de stat militară, care l-a îndepărtat.
Gracchus, Caius Sempronius, om politic roman (Roma
154-121 î.Hr.). în 133 a făcut parte din comisia însăr-
cinată să înfăptuiască legea agrară a fratelui său Tiberius.

Cvestor în Sardinia în 126-124, a fost ales tribun al
plebei (123-122). Asigurându-şi popularitatea prin
distribuirea grâului la un preţ mic, a lansat în 122 un
important program reformator cuprinzând reînnoirea
legii agrare a lui Tiberius, întemeierea de noi colonii
(una la Cartagina), crearea de jurii compuse din cavaleri
în loc de senatori pentru discutarea abuzurilor de
putere. Opoziţia tribunului M. Livius Drusus 1-a împie-
dicat însă să obţină aprobarea unei legi pentru acordarea
cetăţeniei romane latinilor. Eşuarea încercării de realegere
la tribunal în 121 a repus în discuţie întregul program
reformator împotriva căruia s-a dezlănţuit reacţia sena-
torială condusă de consulul Lucius Opimius. Apelând
la popor pentru a-şi apăra opera, a fost atacat de trupele
lui Opimius şi a murit în luptă împreună cu 3 000 de
susţinători ai săi.
Gracchus, Tiberius Sempronius, om politic roman (Roma
162-133 î.Hr.). Fiu al consulului omonim, împreună cu
cumnatul său Scipio Africanul a participat la distrugerea
Cartaginei ( 146); a fost apoi cvestor al consulului Hosti-
lius Mancinus in timpul războiului numantin (137).
Ales tribun al plebei (133), pentru a înfrunta criza agri-
culturii italice a propus o lege de reformă agrară (Lex
Sempronia) prin care se restabilea limita de posesiune
de ager publicus (500 de iugărc, cu un spor de 250
iugăre pentru fiecare copil) şi se instituia o comisie
însărcinată să împartă celor săraci pământurile exce-
dentare. înlăturându-1 pe tribunul Octavius care, insti-
gat de aristocraţia senatorială îşi exprimase votul împo-
triva legii, pentru a garanta aplicarea legii a candidat,
împotriva tradiţiei, la tribunal pentru un al doilea an,
provocând violenta reacţie a adversarilor: în ciocnirile
care au avut loc în timpul alegerilor Tiberius a fost
asasinat de partizanii lui Scipio Nasica şi corpul lui a
fost aruncat în Tibru.
Gradenigo, Pietro (n. 1251 -m. 1311 ), doge al Veneţiei
(1289-1311). I-a urmat lui Giovanni Dandolo şi a
înfăptuit limitarea accesului în Marele Consiliu, rezer-
vând numai unui cerc restrâns de aristocraţi exercitarea
puterii, în 1298 a suferit o grea înfrângere din partea
genovezilor la Curzola. Zădărnicind o conspiraţie
populară, a instituit Consiliul celor Zece (1310).
Granisci, Antonio, om politic şi cercetător italian (Ales,
Cagliari, 1891-Roma 1937). Plecând la Torino(1911)
pentru a studia literele, a aderat la PS1 (1913) şi a
colaborat la „Avanti!", în timpul războiului a rămas
credincios curentului intransigent, susţinând necesitatea
de a pregăti soluţii revoluţionare crizei provocate de
război; în 1917 a fost ales secretar al secţiunii socialiste
a oraşului.
• Linia consiliari şi crearea PCI. La 1. V. 1919
Gramsci a întemeiat „Ordine Nuovo", periodic de cul-
tură socialistă care a susţinut o aspră bătălie împotriva
GRANADA
afirmării reformismului parlamentarist în PSI, căruia i-a
opus modelul revoluţiei sovietice şi concepţiile leninis-
mului, identificând în mişcarea „consiliilor de fabrică"
germenele noilor forme de putere ale clasei muncitoare.
Aflat între promotorii sciziunii de la Livorno care în
1921 a stat Ia originea Partidului Comunist din Italia,
în martie 1922 s-a dus la Moscova pentru a reprezenta
PCI în Internaţionala a IlI-a. în 1924, după o lungă
confruntare cu poziţiile extremiste ale secretarului A.
Bordiga, 1-a înlocuit în fruntea PCI şi a fost ales deputat
A susţinut necesitatea unei coaliţii a tuturor forţelor
proletare şi socialiste împotriva fascismului şi impor-
tanţa pentru revoluţia din Italia a chestiunii meridionale
şi deci a alianţei între proletariatul fabricilor şi ţăranii
săraci din Sud. Tezele lui Gramsci în jurul cărora s-a
strâns viitorul grup director al PCI au fost aprobate de
congresul de la Lyon ( 1926) care a însemnat definitiva
înfrângere a bordighianilor şi deplina bolşevizare a PCI. •
Meditaţia anilor de închisoare. Arestat în noiembrie
1926 împreună cu alţi conducători comunişti, G. a fost
condamnat de Tribunalul special la douăzeci de ani de
detenţie (4. VI. 1928), pe care a început să-i ispăşească
în închisoarea de la Turi, unde deja precara lui sănătate
s-a agravat ulterior. Transferat la sfârşitul lui 1933 într-o
casă de tratament la Formia şi apoi, în libertate condi-
ţionată, într-o clinică din Roma, a murit aici după patru
ani. în închisoare a creat opera sa cea mai importantă,
Caiete din închisoare, care, publicate după sfârşitul
celui de-al doilea război mondial (1948-1951; ediţie
critică în 1974) au influenţat mult timp dezbaterile
culturale şi au constituit un punct de referinţă în politica
PCI. Create ca o serie de note şi observaţii asupra rolului
mediilor intelectuale în istoria Italiei, Caietele s-au ridicat
la o meditaţie antidogmatică asupra bazelor filosofice
ale marxismului şi formelor unei revoluţii socialiste în
Occident. După G., într-o societate complexă şi policen-
trică noi forme de guvernare proletară nu puteau să
apară doar prin cucerirea instituţiilor statului, ci impun
ca clasa muncitoare să-şi afirme hegemonia în societate
printr-o articulată bătălie politică şi culturală în acelaşi
timp, sub conducerea partidului comunist.
Bibliografie: G. Fiori, Vita di Antonio Gramsci, Einaudi,
Torino 1965; M. L. Salvadori, Gramsci «· U problema
storico della democrazia, Einaudi, Torino 1970.
Granada, oraş spaniol din Andaluzia, la poalele masi-
vului Sierra Nevada, întemeiată de arabi în apropiere de
vechea colonie romană Iliberris, la căderea călifarului
din Cordoba (sec. XI) a devenit reşedinţa unui emirat
condus de dinastia berberă a Zairiţilor. Din 1232 capitală
a regatului independent al Nasrizilor, sediu al unor
splendide manifestări culturale şi artistice şi ultima bază
arabă în Spania creştină, oraşul a fost cucerit de Ferdinand
Catolicul în 1492. în 1566 a fost teatrul revoltei moriscos.
673
GRANDI
Grandi, Achite, sindicalist italian (Como 1883-Dcsio,
Milano, 1946). între fondatorii Partidului Popular şi
al Confederaţiei Italiene a Lucrătorilor (CIL), al cărui
secretar a fost, a încercat să-i apere autonomia.în faţa
fascismului dar, insuficient susţinut de către Biserică,
a fost constrâns să se retragă în viaţa particulară. In
1944 a pregătit cu B. Buozzi şi G. Di Vittorio pactul
de la Roma pentru crearea CGIL. A fost promotorul şi
primul preşedinte al ACLI.
Grandi, Dino, om politic italian (Mordano, Bologna
1895-Bologna 1988). Organizator al grupelor fasciste
cmiliene, a fost unul dintre quadrumviri! marşului asupra
Romei. Ministru de externe din 1929 până în 1932, a
exprimat linia moderată şi fîlooccidentală a fascismului.
A fost apoi ambasador în Marea Britanic (l932-1939)
şi preşedinte al Camerei Fasciilor şi a Corporaţiilor
( 1939). A redactat moţiunea de neîncredere în Mussolini
aprobată de Marele Consiliu al Fascismului în şedinţă
din 24-25. VII.1943.
Grant, Ulysses Simpson, general şi om politic american
(Point Pleasant, Ohio, 1822-Mount McGregor, New
York, 1885). Ofiţer de carieră, a părăsit armata (1854)
pentru a nu înfrunta un proces intentat pentru beţie,
dar la izbucnirea războiului de secesiune ( 1861 ) a reuşit
să obţină comanda unui regiment de voluntari nordisti
din Illinois. Faptele sale de arme 1-au îndemnat pe pre-
şedintele Lincoln sâ-1 numească comandatul armatei
din Mississippi ( 1862); cucerind Vicksburg în Missis-
sippi şi Chattanooga în Tennessee (1863), în 1864 a
avut comanda supremă a forţelor armate ale Uniunii şi,
după ce a invadat Virginia, a constrâns la capitulare
definitivă armatele confederate (9.IV. 1865). Ales
preşedinte al SUA ca republican în 1868 şi în 1872, G.
a impus o politică dură statelor exconfederate. Aso-
ciindu-se cu politicieni şi financiari corupţi, a fost
implicat în numeroase scandaluri, ratând obiectivul de
a-şi adjudeca un al treilea mandat. Graţian, Flavius
Gratianus (Sirmium 359-Lyon 383) împărat roman
(375-383). Fiu al lui Valentinian I, în 387 i-a învins pe
alamani şi sub influenţa papei Dama-
sus şi a Sf. Ambrozie a combătut păgânismul şi arianis-
mul; a fost victima unei rebeliuni militare. grâu,
cultivarea lui a început să fie practicată în anticele
civilizaţii babiloniană şi egipteană, pentru a deveni, în
scurt timp, cultura dominantă a întregii arii meditera-
neene şi europene; planta adaptabilă la regimuri clima-
tice relativ diferite şi care poate fi semănată şi în terenuri
aride s-a răspândit şi din cauza bunului său randament.
Roma se aproviziona cu g. din Sicilia şi din provinciile
Africii, iniţiind un intens comerţ de grane, în epoca
medievală cultivării g. în economia închisă feudală îi
erau rezervate terenurile cele mai fertile. • De la
revolufia agrară la secolulXX. Revoluţia agrară iniţiată
în secolul XVIII a dus în anumite ţări la situaţii de
supraproducţie a g., în timp ce în altele industrializarea
şi presiunea demografică nu mai permiteau rea-
lizarea autosuficienţei în sector. Comerţul mondial cu
g., devenit avantajos şi din cauza progresului în câmpul
transporturilor şi al mutării limitelor în schimburi comer-
ciale (v. Com Laws), a devenit foarte intens. Producţia de
g. a crescut rapid mai ales în SUA (prin cultivarea unor
vaste teritorii în Vest), dar şi în Canada, în Rusia, în Ungaria
şi în câmpiile româneşti. Tocmai sosirea pe pieţele
europene a grâului din SUA la jumătatea sec. XIX a fost
între principalele cauze ale uneia dintre cele mai grave
crize agrare înregistrate în Europa modernă. Graziani,
Rodolfo, general italian (Filettino, Fresinone 1882-
Roma 1955). Viceguvernator al Cirenaici! în 1930, a
condus represiunea independentiştilor libieni. în răz-
boiul din Etiopia a comandat frontul meridional, câşti-
gându-şi gradul de mareşal şi numirea ca vicerege al
Etiopiei (1936-1937). Şef al Statului Majorai armatei
(1939), în timpul celui de-al doilea război mondial a
comandat trupele italiene în Africa de nord şi a fost
îndepărtat (11.1941) pentru că nu a ştiut să se opună
înaintării britanice. A fost apoi ministru de război şi
comandant al trupelor Republicii Sociale Italiene
(1944). Judecat după război şi condamnat la 19 an de
detenţie, a fost amnistiat ( 1950) şi a devenit preşedin-
tele de onoare al MSI.
Grecia antică, leagăn al civilizaţiei clasice, a avut în
puternica identitate culturală singurul element unificator
al unui complex de popoare care din punct de vedere
politic nu au ştiut să treacă niciodată dincolo de dimen-
siunea de polis, oraşul-stat în continuă şi sălbatică com-
petiţie reciprocă.
• Epoca antică. Istoria arhaică greacă, între sfârşitul
celui de-al doilea mileniu î.Hr. şi începuturile primului,
este obscură. Apogeul civilizaţiei cretano-minoice în
Marea Egee (sec. XVIII-XV î.Hr.) a influenţat civilizaţia
Micenei, expresie directă a dominaţiei aheilor, populaţie
674
indo-europeană care a răspândit peste întreaga Egee
(prin colonii înfloritoare) o influenţă niciodată structu-
rată într-un sens imperial, ci menţinând precedenta
diviziune în oraşe-stat. Echilibrele greceşti au fost tulbu-
rate prin cucerirea Peloponesului de către dorieni (sec.
XII), popor războinic care a introdus patriarhatul, scla-
via, idealul cavaleresc. S-a deschis o nouă perioadă de
obscuritate convenţional denumită Evul Mediu grec
(sec. XII-VIII), la sfârşitul căreia s-au consolidat patri-
moniile mitice şi religioase (exprimate în poemele homerice
sau în opera lui Hesiod), adevărat nucleu al unităţii

culturale greceşti. Olimpul grec este simbolul unei vi-
ziuni patriarhale şi aristocratice, având drept fond chi-
nuitul raport între individ şi destin. S-a întărit şi practica
de întâlnire a tuturor cetăţilor la jocurile panelenice
(Olimpiade din sec. VIU), în timp ce se înălţau diferite
sanctuare (Delfi, Delos, Olimpia), cu specificele amflc-
(ionii, asociaţii ale locuitorilor din centrele limitrofe care
susţineau culte influente asupra întregului teritoriu grec. •
Revolufiipolitice ;/' colonizare, în reînnoita ţesătură
urbană a sec. VIII, forma normală de guvernare era
aristocraţia prezentată în poemele homerice printr-un
suveran ajutat de un consiliu de nobili (gerusia). O
importantă creştere a populaţiei globale a ocazionat
contraste sociale în jurul nevoii de pământuri, impul-
sionând o nouă colonizare, care între 750 şi 650 î.Hr. a
implicat ample regiuni ale Mediteranei. Corint, Calcis
şi Megara şi-au îndreptat colonizarea către Sicilia şi
Magna Graecia; Foceea şi Samos s-au îndreptat către
Mediterana occidentală; Miletul, în sfârşit, s-a întors
către Marea Neagră. Paralel, comerţul grec începea să
atace monopolul fenician şi a răspândit o economie
monetară care à permis şi prezenţa unor noi clase la
putere, între timp, aristocraţiile orăşeneşti înlocuite de
monarhii dădeau naştere primelor organizaţii federale.
Câteva oraşe au cucerit o suprafaţă regională (Atena în
Atica, Argos în Argolida, Sparta în Laconia). Contras-
tele apărute în interiorul oraşelor prin apariţia unei noi
clase avute graţie propriilor capacităţi de iniţiativă
economică au dus la instaurarea de dictaturi personale
ale unor tirani ajunşi la putere datorită sprijinului popu-
lar (650 î.Hr. în Corint; 510 î.Hr. la Atena), deci la
mereu mai frecventa redactare de legi scrise în sec. V,
aproape oriunde tiraniile au fost înlocuite de guverne
oligarhice sau democratice.
• Secolul de aur al civilizaţiei greceşti, între secolele
VII şi VI, începând, mai ales, de la cetăţile greceşti
ioniene ale Asiei Mici (Milet, Samos), a început să se
dezvolte gândirea filosofică, matematică şi ştiinţifică
care a situat raţiunea grecească în centrul evoluţiei
gândirii întregii umanităţi. Cauza imprimării unei acce-
lerări a evoluţiei politice a lumii elenice a fost conflictul
cu Imperiul persan (499-479 î.Hr.), condus cu o trud-
nică dar fecundă unitate a cetăţilor greceşti: concluzia
lui fericită a purtat la o poziţie dominantă Sparta, tipică
putere de uscat în fruntea unei ligi de state conduse de
regimuri aristocratice, şi Atena, a cărei forţă se afla, în
schimb, pe mare şi care îşi crease instituţii democratice
(dezvoltate mai ales în epoca lui Penele). Splendoarea
artistică şi culturală a Atenei în această fază (Fidias şi
M iron in artele figurative, Herodot şi Tucidide pentru
istorie, Eschil, Sofocle, Aristofan în literatură, Prota-
goras şi Socrate în filosofie) demonstra din plin bogăţia
şi inventivitatea sa. Liga delio-atică creată în 477 pentru
GRECIA ANTICA
protecţia grecilor din Asia şi Marea Egee a fost instru-
mentul prin care Atena a exercitat mai multe decenii o
politică imperială. Inevitabila ciocnire pentru supre-
maţie între Atena şi Sparta, în războiul Pepolonesului,
s-a prelungit, cu anumite întreruperi, timp de 27 de ani
(431-404) antrenând întreaga lume grecească şi
încheindu-se cu înfrângerea Atenei, coincizând numai
parţial cu victoria Spartei. Consecinţă a slăbirii reciproce a
fost într-adevăr noua ingerinţă persană. • Sfârşitul
libertăţii greceşti, în 386 pacea lui Antale i das, impusă de
Persia, a sancţionat reîntoarcerea cetăţilor greceşti din
Asia sub dominaţia persană şi izolarea celor din patria
mamă fără posibilitatea de a se opune puterii persane.
Deceniului de supremaţie tebană (371-362) i-a urmat o
ulterioară instabilitate de care a profitat Filip II al
Macedoniei, care şi-a modernizat rapid statul sub profil
economic şi militar şi a reuşit să-şi extindă propria
influenţă asupra Greciei centrale. Victoria sa asupra unei
coaliţii greceşti la Cheroneea (338) a însemnat
sfârşitul libertăţii elenice. Din acest moment destinele
cetăţilor-state, slăbite în interior prin decăderea spiritului
democratic, au fost legate de evenimentele macedo-
nene, cu toate că ligile federative ale cetăţilor (ctoliană,
aheeană) au reuşit însă să găsească spaţii de autonomie.
Marea acţiune a lui Alexandru cel Mare, prin crearea
unui imperiu universal chiar dacă efemer, a însemnat
răspândirea culturii şi moravurilor greceşti (care s-au
prelungit în diaspora elenistică), dar monarhia absolută
şi teritorială era foarte departe de tradiţia libertăţilor
greceşti, în 197 la Kynoskephalai, Filip V al Macedo-
niei a pierdut confruntarea cu Roma şi aceasta a însemnat
începutul dominării romane, consacrată în 146 şi în care
grecii au inserat toată adânca lor capacitate de
influenţă cetăţenească. 3000- 1400 î.Hr
înfloreşte în Creta, în Ciclade şi în Pelopones
civilizaţia minoică, distrusă de invazia aheilor. sec.
XV-XII
în Pelopones şi în Grecia centrală se dezvoltă prim; mare
civilizaţie grecească, denumită miceniană. sec. XIII-XII
Prima colonizare eolico-ionică; întemeierea de cetăţi pe
coastele Asiei Mici (Ionia) între care Milet. Războiul
Troiei: cetatea este cucerită la sfârşitul sec. XIII. sec.
XII-XI
Civilizaţia miceniană este distrusă de invazia doriana,
căreia îi urmează aşa-zisul Ev Mediu elenic: Grecia
este divizată în state conduse de regi, asistaţi de un
consiliu de vârstnici. sec. VIII-VII
întemeierea de colonii în Italia meridională şi
în Sicilia (Ischia, Cumae, Catania, Tarentum,
675
GRECIA ANTICA

1. O platoşă miceniană
1.
din secolul XV i.Hr.
2. Teatrul din Epidaur.
3. Templul lui Neptun
la Paestum. 4.
Ruinelesanc-tuarului
lui Apollo la Delfi. 5.
Pende.

676
 GRECIA ANTICA
6. Bătălie intre greci şi persani. 7. Un discobol şi antrenorul său.

8. Zeiţa Atena. 9. Hercule luptă cu centaurul Leto. 67

7
GRECIA ANTICA

LUMEA GREACĂ IN TIMPUL

RĂZBOAIELOR MEDICE

kXI Oratele ionice răsculate

Stat« In război cu Imperiul Penan State
neutre l l Imperiul Persan «i aliaţii
săi ·*- Rota penane In 490 t.Hr. *- Rota
lui Xencee tn 480 t.Hr. - >- Annata lui
Xerxes In 480 i.Hr.

Mctaponrum, Sybaris, Crotona). Decăderea monarhiilor, afirmarea republicilor aristocratice. Sparta şi

Atena.
776 După tradiţie, au loc jocurile panelenice ale primei Olimpiade. De la această dată grecii antici încep
calcularea timpului.
cea 740-650
Sparta, după supunerea Messeniei, instaurează propria hegemonie asupra Peloponesului.
sfârşitul sec. VII
Codificarea in legi scrise a tradiţiei orale: tensiuni între mediile negustoreşti şi aristocraţie; începutul
tiraniilor.
620 Promulgarea în Atena a constituţiei lui Dracon.
594-593
Promulgarea în Atena a constituţiei lui Solon, bazată pe cens şi îndreptată spre limitarea puterilor
aristocraţiei.
561-510
Tirania lui Pisistrate şi a fiilor săi la Atena, înflorire economică şi culturală (construcţia Acropolei).
678
508-507
distene doboară tirania Pisistratizilor şi emite
o nouă constituţie cu caracter democratic. 499 Aristagoras, tiran al Miletului, cu ajutoarele
obţinute de la Atena şi Eretria, conduce revolta
ionică împotriva persanilor.
491-490
Primul război împotriva lui Darius. Persanii invadează Eubcca şi Atica; generalul atenian Miltiade îi
învinge în bătălia de la Maraton (490).
48M79
Al doilea război persan împotriva tui Xerxes. Liga panelenică condusă de Sparta, întărirea flotei ateniene prin voinţa
lui Temistocle. Leonida şi spartanii se jertfesc apărând Termopile (480). Distrugerea cetăţilor Tespis, Plateea şi
Atena. Temistocle victorios la Salamina (480), spartanul Pausanias la Plateea (479) şi la Capul Mycale (471 ).
478-431
Perioada denumită pentecontaetia (în greceşte „cincizeci de ani"), de hegemonie ateniană:
GRECIA
 Atena (477) instituie Liga delio-atică pentru a
elibera cetăţile greceşti de sub dominaţia per-
sană. Cimon îi învinge pe persani la Eurimen-
don (468); Calias semnează pacea cu Persia.
460-429
Pericle guvernează Atena.
431-404
Războiul Peloponesului între Atena (Liga delio-
atică) şi Sparta (Liga peloponesiacă). Atena
este învinsă.
404-395
Sparta impune restauraţia guvernelor oligar-
hice: la Atena guvernul celor „treizeci de tirani"
îl înlocuieşte pe cel democratic al lui Trasibul.
396-387
Războiul corintic: Atena, Teba, Corintul aliate
împotriva Spartei; pacea lui Antalcidas (386)
recunoaşte autonomia cetăţilor greceşti inde-
pendente între ele.
393 Atena se eliberează de sub dominaţia spartană.
371-362
Teba în luptă împotriva Spartei: Pelopida şi
Epaminonda cuceresc Messenia şi Arcadia;
victorii tebane la Kynoskephalai (364) şi Man-
tincca (362); moartea lui Epaminonda înseamnă
sfârşitul hegemoniei Tebei.
375-355
Război social (Chios, Cos, Byzantion, Rhodos)
împotriva Atenei; intervenţia în Grecia a lui
Filip II al Macedoniei, care cucereşte Amfi-
polis, Pydna şi Potidea.
348 Filip II cucereşte Peninsula Calcidică şi Olint.
Pacea lui Filocrate (346); recunoaşterea cuce-
ririlor macedonene în Tracia.
338 Atenianul Demostene militează pentru o coaliţie
a statelor elenice împotriva lui Filip, care este
învinsă în bătălia de la Cheroneea: sfârşitul inde-
pendenţei greceşti.
336-323
Domnia lui Alexandru cel Mare.
323-301
Diadohii (generalii lui Alexandru cel Mare)
luptă pentru a-şi împărţi moştenirea lui
Alexandru. Casandru, fiul lui Antipatros,
cucereşte Atena (317) şi îşi întăreşte controlul
asupra Macedoniei şi Greciei (316). Deme-
trios Poliorcetes îl învinge pe Casandru şi
Grecia, stat european cuprinzând partea meridională
a Peninsulei Balcanice, arhipelagurile ionice şi al Mării
Egee şi insula Creta. Sup.: 131 957 \m\Pop.\ 10426000
loc. Capit. : Atena. Limba: greaca. Relig. : greco-ortodoxă.
Vecini: N Macedonia şi Bulgaria. NV Albania, NE
cucereşte Atena (307); ocupă Grecia continentală,
Peloponesul şi reconstituie Liga Corintului (302).
sec. III
Apusul cetăţilor-stat şi întărirea organismelor federale
(Liga aheeană, Liga etoliană). 281-270
Cetăţile din Ahaia întemeiază Liga aheeană.
267-262
Războiul cremonidic: Atena şi Sparta sunt în-
vinse de Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios.
222 Sparta câştigă victoriile de la Argos şi Corint
(223) împotriva Ligii aheene. înfrângerea spar-
tană la Sellasia, ocuparea cetăţii.
212-205
Primul război macedonean: Filip V, susţinut
de Liga aheeană, se bate cu romanii, aliaţi cu
Sparta şi Liga etoliană.
200-197
Al doilea război macedonean: T. Quintius Fla-
minius îi Învingă pe macedoneni la Kynoske-
phalai ( 197) şi proclamă libertatea Greciei.
171-168
Al treilea război macedonean: L. Aemilius Paulus
îl învinge pe Perseu, fiul lui Filip V, la Pydna
(168); Macedonia devine provincie romană.
148-146
Liga aheeană se revoltă împotriva romanilor
care, însă, distrug Corintul (146) şi anexează
Grecia provinciei Macedonia.
27 După victoria de la Actium (31 ), August consti-
tuie Grecia ca provincie senatorială autonomă
cu numele de provincia Ahaia.
393 d.Hr.
Celebrarea pentru ultima oară a jocurilor
olimpice.
Bibliografie: H. Bengston, Storia greca, tr. il. II Mulino,
Bologna 1985; D. Musti, Storia dei Greci, Latenza, Bari
1989.
fai f i: amficţionie; aristocraţie; Atena; Atica, Beoţia,
Ciclade; colonie; Corint; Creta; democraţie; diadohi;
Egee, Marea; Eladei, civilizaţia; elenism; Eolida; Epir;
Ligaaheană; Ligabeotică; Liga delio-atică: Macedonia;
Magna Graecia; miceniană, civilizaţia; monarhie;
Neagră, Marea; oligarhic; Olimpiade; peloponesiac,
războiul; persane, războaie; polis; Sparta, Teba,
Thessalia; timocraţie; tiranie; Tracia, Troia.
Turcia, Marea Ionică şi Marea Egee. Forma de stat:
republică parlamentară.
Lunga apartenenţă la Imperiul bizantin, şi aproape patru
secole de dominaţie otomană au săpat o urmă adâncă
între G. antică şi aceea modernă, mult timp un apendice
679
marginal fie pentru lumea medio-orientală, fie pentru
Europa. Recucerirea independenţei şi a unităţii naţionale
a restabilit o poziţionare europeană noii G., dar nu a
eliminat cu totul o moştenire de întârziere şi fragilitate
economică care a marcat profund structura ei politică
şi socială.
sec. V-VIII
Năvălirile ungurilor, slavilor şi hunilor în Grecia,
provincie a Imperiului de Răsărit.
529 împăratul bizantin lustinianporunceşte închi-
derea Academiei Platonice din Atena.
727 Criza iconoclastă: Biserica greacă se separă de
Roma şi trece sub jurisdicţia Constantinopolului.
1204 La sfârşitul celei de-a patra cruciade, Imperiul
bizantin şi pământurile greceşti sunt împărţite
între cruciaţi, în Grecia se constituie regate
semiindependcnte: Bonifacio de Monferrato
domneşte peste regatul Thessalonic; Guillaume
de Villehardouin, peste principatul Ahaia în
Moreea (Pelopones).
1456 Turcii cuceresc Atena, apoi întreaga G. şi Pe-
loponesul (1460); Corfu şi insulele ionice
rămân sub dominaţia Veneţiei.
1660 Creta este cucerită de turci.
1797-1818
Insulele ionice trec de sub dominaţia Veneţiei
sub cea a Franţei; obţin, în sfârşit, independenţa
sub protectorat englez.
1814 Patrioţii greci se organizează în Eteria.
1821-1829
Sub conducerea lui A. Ipsilanti, capul Eteriei, G. se
revoltă împotriva stăpânirii otomane, susţinută de
voluntari din întreaga Europă. Turcii sunt învinşi la
Navarino (1827) de o flotă anglo-franceză. Prin
pacea de la Adriano-pol (1821), Imperiul otoman
recunoaşte autonomia G., independentă în 1830.
1832-1862
Domnia lui Otto I de Wittelsbach, care rămâne străin
de ţară şi este îndepărtat de militari. 1912-1913
Condusă de ministrul E. Venizelos, G. intervine în
războaiele balcanice şi obţine Creta, insulele din
Marea Egee (fără Dodecanez), lanina şi Salonic.
Asasinarea lui George I îl aduce la tron pe fiul său
Constantin I, filogerman. 1914-1918
Primul război mondial: Constantin I impune
neutralitatea, dar este constrâns să abdice printr-o
lovitură de stat condusă de Venizelos, care intervine
în război alături de Antantă. 1920 După ce obţin prin
tratatul de la Sèvres, teritoriile Adrianopol şi Smirna,
grecii sunt însă alungaţi
680
de acolo de către Kemal Ataturk (tratatul de la
Lausanne, 1923); înfrângerile militare provoacă o
nouă abdicare a lui Constantin I (reîn-tronat în urma
unui referendum popular) şi proclamarea republicii (
1924). 1932-1935
Victoria în alegeri a populiştilor de dreapta deschide
calea restauraţiei lui George II, realizată printr-un
plebiscit popular (1935). 1936-1941
Regim corporativ dictatorial al generalului 1.
Metaxas. 1940-1944
Al doilea război mondial: agresiune italiană (28.X.
1940). Ocupaţia germană şi italiană (TV.1941).
George II în exil. Se organizează rezistenţa filocomunista
şi monarhică. După retragerea germană, trupele engleze
debarcă la Atena ( 1944). 1946-1950
Război civil terminat în 1950 cu învingerea
comuniştilor din ELAS. Paul I îi urmează fratelui
George II (l947). 1952 Grecia aderă la NATO.
1952-1963
Guvernele conservatoare ale lui A. Papagos (1952-
1955) şi K. Karamanlis (1955-1963). 1964-1966
Guvern liberal al lui G. Papandreu. Constantin îi
urmează lui Paul I (1964) şi îl demite pe primul
ministru pentru tentativa sa de a epura armata de
elementele de extremă dreaptă (1965); opoziţia
populară îl obligă pe rege să fixeze noi alegeri
pentru 1967. 1967-1974
Lovitură de stat militară (IV. 1967): dictatură a
coloneilor, guvern al lui G. Papadopoulos, exil al
regelui Constantin (XII). O nouă lovitură militară a
generalului Ph. Gizikis îl răstoarnă pe
Papadopoulos (1973). Gravă criză din cauza
eşuatei intervenţii militare din Cipru (VII. 1974);
Karamanlis este rechemat din exil şi formează un nou
guvern democratic, în timp ce un referendum aboleşte
monarhia. 1981-1989
Guvernele socialiste ale lui A. Papandreu. Reforme
économico-sociale, moderaţie a atlan-tismului şi
adeziune la CEE ( 1981 ). Confirmare electorală (
1985). Un val de scandaluri politico-financiare loveşte
conducerea PASOK, învins în alegeri (l 989). 1990-
1993
Fază de adâncă instabi litate internă, prin alcătuirea
unor slabe majorităţi parlamentare concentrate

în jurul formaţiei moderate Noua Democraţie,
la rândul ei implicată în episoade de corupţie.
1993 Reîntoarcerea la guvern a PASOK-ului lui
Papandreu.
1995 Recunoaşterea dificilă a noii Macedonii inde-
pendente. 1996-1997
Moartea lui Papandreu şi alegeri anticipate câştigate
de succesorul său în fruntea PASOK, C. Similis
(l996). Disputa violentă cu guvernul turc asupra
dreptului de proprietate al câtorva insule vecine cu
coasta turcească şi a zăcămintelor petroliere
submarine din Marea Egee redeschide şi problema
cipriotă. 1998 Puternic consens pentru noua
formaţiune de centru-dreapta Noua Democraţie; G. nu
poate participa de la început ( 1999) la noua monedă
unică europeană, neîndeplinind toţi parametrii necesari.
1999-2000
Relaţiile cu Albania şi Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei cunosc noi perioade de tensiune
Gregorovius, Ferdinand, istoric german (Neidenburg,
Prusia, 1821-Miinchen 1891). De origine poloneză, s-a
dedicat la început studiului ideii de naţiune în Polonia
( 1848). Stabilindu-se în Italia ( 1852) a scris acolo opera
sa cea mai importantă, Istoria oraşului Roma în Evul
Mediu (8 vol., 1859-1873) în care, folosindu-se de multe
documente extrase din arhive şi biblioteci ale familiilor
nobile romane, a trasat o istorie politică, civilă şi culturală
a Romei de la căderea imperiului până la Carol V.
Grenada, stat în America Centrală constituit din insula
omonima şi din Grenadinele Meridionale din arhipelagul
Micilor Antile. Sup. : 344 km2. Pop. : 99 205 loc. Capii.:
Saint George's. Limba: engleza (oficială), graiuri creolo-
engleze şi creolo-franceze. Relig. : catolică şi protestantă.
Pozifie geograßca: este situată între Marea Antilelor
la NV şi Oceanul Atlantic la SE. Forma de stat: stat
independent, membru al Commonwealthului. Şeful
statului este regina Marii Britanii, reprezentată de un
guvernator general. Descoperită în 1498 de C. Columb,
de care a fost numită Concepcion, a fost mai târziu
reşedinţă de piraţi, posesiune a coroanei franceze ( 1674)
şi, în sfârşit, colonie a Marii Britanii de la 1783 până în
1974. în 1979 guvernul lui M. Bishop a manifestat
tendinţe socialiste şi filo-cubaneze încă mai accentuate
de următorul regim militar (1983), care au provocat
intervenţia directă militară a SUA pentru a restabili o
ordine politică moderată şi filooccidentală.
grenadier!, detaşamente de elită ale infanteriei. Primele
au fost constituite în Italia, în 1639 de către Carlo
Emanuele II de Savoia, în timpul celui de-al doilea
război mondial regimentul I de grenadieri a participat
la apărarea Romei împotriva germanilor (1943).
GRIGORE I CEL MARB
grevă, încetarea organizată a lucrului ca formă de con-
flict industrial a fost practicată de muncitori încă din
primele momente de organizare în societăţi capitaliste,
pentru apărarea propriilor interese, dar a fost multă
vreme condamnată ca ilegală de guvernele din toată lumea.
Interzicerea penală a g. a fost abrogată în Anglia ( 1842),
în Franţa (1864), în Germania (1869); în Italia a fost
considerată ca un delict până la adoptarea Codului
Zanardelli, în 1869. G. a devenit o formă de luptă sindi-
cală acceptată ca atare abia în primii ani ai sec. XX, când
consolidarea sindicatului (v.) a făcut ca ea să devină o
strategie de urmat în cadrul unei game mai largi de
posibilităţi de presiune şi de negociere. O formă extremă
a fost g. „generală" (în Italia, prima de acest gen a avut
loc în septembrie 1904), aflată în centrul doctrinei
sindicalismului revoluţionar (v.). Recunoscută ca un drept
prin Constituţia italiană din 1948, formele şi modalităţile
de desfăşurare nu au mai fost reglementate printr-o lege
specială; în 1990 a fost, totuşi, aprobată o lege pentru
reglementarea g. în serviciile publice. Grey, Charles,
om politic britanic (Fallodon, Northumberland, 1764-
Howick 1845). Ministru de externe (l 806-1807), lider al
partidului whig din 1821 ; prim-ministru din 1830 până
în 1834, a făcut să fie aprobată reforma electorală care
redistribuia locurile in parlament în favoarea centrelor
urbane industriale şi extindea votul (l 832); a abolit
apoi sclavia în întregul Imperiu britanic. Grey, Edward,
om de stat britanic (Londra 1863-Fallodon,
Northumberland, 1933). Liberal, ministru de externe
( 1905-1916) în guvernele Campbell-Bannerman şi
Asquith, a completat şi a întărit Tripla Alianţă
semnând tratatul anglo-rus din 1907. Angajat total în
evitarea izbucnirii primului conflict mondial, a favorizat
apoi intrarea Italiei, acceptându-i cererile prin pactul de
la Londra (26. V. 1915).
Grigore I cel Mare, sfânt (Roma cea 540-604), papă
(590-604). Descendent din nobila gens Anicia, era pre-
fect al Romei când a decis să-şi transforme casa de pe
colina Celio într-o mănăstire supusă regulilor lui
Benedict din Norcia. Consacrat diacon de către papa
Benedict I, în 1580 a fost trimis la Constantinopol ca
reprezentant al său de către papa Pelagius II. • Rolul
politic al papalităţii, întors la Roma în 586, în 590,
împotriva voinţei sale, a fost ales episcop al Romei de
către cler şi popor. Pontificatul lui a trebuit să înfrunte
greutăţile pricinuite de ciumă şi de presiunea longobarzilor
asupra Romei, izolată de Imperiul bizantin, căruia, totuşi,
formal îi aparţinea. Plătind un tribut longobarzilor şi epidemia
de ciumă încetând, G. a reorganizat uriaşul patrimoniu
funciar pe care Biserica Romei îl avea în toată Italia şi cu
produsele sale a garantat aprovizionarea alimentară a Romei
şi o importantă activitate de asistenţă pentru cei nevoiaşi.
Cu el s-a întărit funcţia politică a papalităţii în Italia, dată
681
GRIGORE II
fiind şi dificultatea Imperiului bizantin de a exercita o
efectivă autoritate asupra teritoriilor peninsulei. • Misiune
fi spiritualitate. Cât despre aspectul religios al
pontificatului, G. a convertit la catolicism pe regele
longobard Agilulf şi a trimis în Britannia o misiune de
călugări călăuzită de Augustin, viitorul episcop de Can-
terbury. Producţia lui literară (între care se distinge
fundamentala Liber regulae pastoralii, care conturează
portretul ideal al episcopului), strâns legată de acţiunea
pastorală şi de meditaţia asupra idealurilor monastice,
precum şi reforma liturgică şi a cântului roman au exer-
citat o profundă influenţă asupra culturii şi a vieţii
religioase a Occidentului medieval. Grigore II, sfânt
(Roma 669-731), papă (715-731). A ţinut în frâu
expansiunea longobarda în Italia, convin-gându-l pe
regele Liutprand, care ocupase Pentapolis şi exarhatul, să
nu mai continue cuceririle, ba chiar şi obţinând castelul din
Subi (728), donaţie care se află la originea Statului Bisericii,
în 726 s-a opus edictului prin care împăratul bizantin
Leon III Isauricul interzicea cultul icoanelor. Grigore ΥΠ,
sfânt (Hildebrand de Soana; Ronco di Soana, Siena,
circa 1020-Salemo 1085), papă(1073-1085). Capelan
al papei Grigore VI, 1-a urmat la Köln după
îndepărtarea împăratului Henne III (1046) şi la
moartea lui s-a retras în mănăstirea Cluny, după ce a
avut posibilitatea de a cunoaşte ideile unor reformatori
ca Frederic de Lorena şi Bruno de Toul. Acesta din
urmă ales papă cu numele de Leon IX, 1-a rechemat la
Roma şi l-a însărcinat cu misiuni diplomatice în Germania
şi Franţa, unde a rămas până în 1055. Deja foarte influ-
ent sub Ştefan IX, G. a determinat alegerea unor succe-
sivi papi reformatori (Nicolae II şi Alexandru II) împo-
triva influenţelor familiilor din aristocraţia romană şi a
curţii imperiale. Numit cardinal de Alexandru II, a
devenit purtătorul argumentelor de reformă radicală a
Bisericii, refuzând orice compromis cu episcopii
simoniaci şi sprijinind pe catarii (v.) milanezi. •
Reforma gregoriană. La moartea lui Alexandru II
(1073), G. a fost aclamat ca papă de către poporul ro-
man. Obiectivul reformei ecleziastice voită de G. era în
principal acela de a elibera Biserica de condiţionările şi
de compromisurile impuse de puterile laice şi de sis-
temul feudal: a interzis pentru aceasta cumpărarea
demnităţilor ecleziastice (simonia), căsătoria preoţilor
şi, mai ales, învestitura episcopilor şi abaţilor de către
suverani; în 1075 Grigore a promulgat Dictatuspapae,
în care enunţă principiile acţiunii sale pentru „libertas
Ecclesiae" (libertatea Bisericii). Concepţia lui despre
Biserică, prin excluderea oricărei intervenţii a autorităţii
laice, a produs o ciocnire foarte dură (v. lupta pentru
învestitură) cu diferiţi suverani, şi, în primul rând, cu
împăratul Henne IV, care, contravenind interdicţiei lui G.,
a numit câţiva episcopi, aşa cum făcuseră de totdeauna
682
predecesorii săi. Rechemat de papă, Henric IV l-a declarat
depus (sinodul din Worms, 1076), dar, la rândul lui a
fost excomunicat de G. care i-a dezlegat pe supuşi de
obligaţia fidelităţii. Incapabil să facă faţă rebeliunilor
care au urmat ale marilor seniori germani, Hemic IV în
1077 s-a întâlnit cu G. pentru a-i cere iertarea (umilinţa
de la Canossa). Dar reconcilierea a fost numai momen-
tană: în 1085 Henric IV a ocupat Roma şi numai pro-
tecţia normanzilor i-a permis lui Grigore să se refu -
gieze la Salemo, unde, oaspete al lui Robert Guiscard,
a murit. Superioritatea morală a lui Grigore a îndemnat
istoriografia să indice ca „reforma gregoriană" întreaga
mişcare de reînnoire a Bisericii din sec. XI.
Bibliografie: G. Miccoli, Chiesa gregoriana, La Nuova
Italia, Florenţa 1966.
Grigore IX (Ugolino, din familia conţilor de Segni;
Anagni cca 1170-Roma 1241 ), papă ( 1227-1241 ). I-a
protejat pe cistercieni şi camaldolezi şi a favorizat ex-
pansiunea dominicanilor, şi mai ales a franciscanilor.
Pontificatul lui a fost dominat de conflictul cu împăratul
Frederic II, pe care l-a excomunicat în 1277 şi în 1239.
Grigore ΧΠΙ (Ugo Boncompagni; Bologna 1502-Roma
1585), papă ( 1572-1585). Urmaş al lui Pius V, i-a conti-
nuat Contrareforma. A sprijinit Liga catolică în Franţa,
pe irlandezi şi pe Filip II împotriva Elisabetei a Angliei.
A promovat reeditarea lui Corpus iuris canonici!
( 1582) şi a realizat reforma calendarului, care de la el a
fost numit gregorian ( 1582).
Grigore XVI (Bartolomeo Alberto, apoi fratele Mauro
Cappellari; Belluno 1765-Roma 1846), papă (1831-
1846). Călugăr camaldolez, teolog susţinător al prima-
tului papal şi al infailibilităţii pontificale, cardinal pre-
fect al Institutului De Propaganda Fide (1826), a fost
ales într-un conclav contestat de către partida zeloşilor.
A întărit unitatea şi disciplina ecleziastică şi a impul-
sionat cucernicia şi misiunile. Conservator, obsedat de
teama revoluţiilor contemporane, a condamnat în bloc
modernitatea şi orice perspectivă de dialog între
catolicism şi lumea liberală (enciclica Mirări Vos, 1832).
Grigore din Tours, ecleziast şi istoric francez (Cler-
mont-Ferand cca 538-Tours 594). Episcop de Tours
în 573, a redactat o Historia francorum (în realitate o
istorie universală) în zece cărţi, de mare importanţă
pentru studiul societăţii Evului Mediu timpuriu.
Grimaldi, dinastie domnitoare în principatul Monaco.
Exilaţi din Genova, cetatea lor de origine ( 1270), s-au
stabilit în diferite feude în jurul Nişei. Lanfranco a luat
în stăpânire fortăreaţa Monaco, a cărei independenţă
Franţa a recunoscut-o în 1512. Grisons (Grigioni),
regiune alpină în vechime locuită de colţii reti şi
colonizată de romani ( Rhaetia). S-a aflat apoi sub
dominaţia francilor şi a suabilor. Din secolul al IX-lea a
avut o mare importanţă episcopul din Chur (Coirà),

aliat al Habsburgilor, împotriva puterii cărora s-au ridicat
între sec. XTV şi XV trei diverse ligi locale („ligile grigine",
de aici numele de Grigioni), aliate ale Confederatici
Helvetice. Din 1512 până în 1797 ele au deţinut şi
controlul Valtellinei. Din 1803 au devenit un canton
elveţian (Graübunden).
Groenlanda, cea mai marc insulă a lumii, a fost desco-
perită în sec. X de către navigatorii vikingi (Erik cel
Roşu, 982). A avut raporturi regulate cu Europa numai
din sec. XVIII, când a început colonizarea daneză, în
sec. XIX a avut loc o exploatare sistematică a interiorului
prin R. E. Peary. Colonie daneză până în 1953, apoi
parte integrantă a Danemarcei, G. a obţinut o importantă
autonomie după referendumul popular din 1979.
Gromîko, Andrei Andreevici, om politic sovietic (Minsk
1909-Moscova 1989). Ambasador în SUA ( 1943-1946)
şi în Marea Britanic (1952-1953) şi viceministru de
externe ( 1949-1952 şi 1953-1957), ca ministru de externe
timp de aproape 30 de ani (1957-1985), a activat în
favoarea coexistenţei paşnice şi a menţinut deschis
dialogul cu Occidentul chiar în momentele de cea mai
mare tensiune. Numit în 1985 şef al statului, a fost
principalul susţinător al numirii ca secretar al PCUS a
lui M. Gorbaciov care, în 1988,1-a înlocuit în funcţia
de şef al statului.
Gronchi, Giovanni, om politic italian (Pontedera, Pisa,
1887-Roma 1978). Format în democraţia creştină a lui
R. Murri, în 1919 a aderat la Partidul Popular şi a fost
ales deputat. Secretar al Confederaţiei Italiene a Muncii
(1920-1922) din 1923 până în 1924 a condus partidul
după demisia forţată a lui Sturzo. Constrâns de fas-
cism la retragerea în viaţa particulară, a fost mai târziu
între protagoniştii întemeierii DC şi lider al curentului
de stânga. Ministru al industriei (1944-1946), a fost
preşedintele camerei din 1948 până la alegerea ca
preşedinte al republicii ( 1955). Susţinător al unei politici
mai deschise în câmpul social, a fost totuşi aspru criticat
de partidele antifasciste pentru sprijinul acordat în 1960
guvernului Tambroni, care se baza pe voturile MSI. A
solicitat şi o iniţiativă autonomă a politicii externe ita-
liene faţă de lumea arabă şi pentru destindere (călătoria
la Moscova, 1960).
Grosseto, oraş în Toscana, capitală de provincie.
Apărut în sec. IX şi reşedinţa episcopală din 1138, a
fost o feudă a familiei Aldobrandeschi din sec. XI.
Obiect al pretenţiilor Sienei încă din 1224, a devenit o
stabilă posesiune a acesteia în 1336. în 1556 a trecut
sub stăpânirea lui Cosimo I de'Medici, în 1776 a devenit
capitală de provincie sub Pietro Leopoldo de Lorena.
Grotewohl, Otto, om politic german (Braunschweig
1894-Berlin 1964). Social-democrat, a fost de mai multe
ori arestat de nazişti, în 1945 a reconstituit Partidul
Social-Democrat în zona de ocupaţie sovietică şi 1-a
GUATEMALA
dus spre fuziunea cu Partidul Comunist, întemeind
ŞED, Partidul Socialist Unit German. A fost şeful gu-
vernului Republicii Democrate Germane, din octombrie
1949 până la moarte.
Grotius, Hugo, umanist şi jurist olandez (Delft 1583-
Rostock 1645). Studios al disciplinelor juridice, a
susţinut teza libertăţii mărilor (Mare liberian, 1609) la
cererea Companiei Indiilor Orientale. Susţinător al
toleranţei religioase, a fost arestat şi condamnat (1619),
dar a reuşit să evadeze din închisoare şi să se refugieze
la Paris ( 1622), unde a publicat opera sa cea mai impor-
tantă, De iure belii ac pads ( 1625). Pentru viziunea sa
laică a dreptului, care îl ducea la a aşeza în mod raţional
regulile dreptului natural la baza convieţuirii sociale,
este considerat fondatorul teoriei dreptului natural (v.).
A iniţiat şi o concepţie modernă asupra dreptului inter-
naţional, întemeiat după părerea lui pe convenţiile liber
acceptate de popoare şi bazate pe principiul respectului
pactelor stabile.
Gruber, Karl, om politic austriac (Insbruck 1909-1995).
Sindicalist catolic, a participat la Rezistenţa antinazista, în
calitate de ministru de externe (1946-1953), a semnat la
Paris cu preşedintele Consiliului italian A. De Gasperi un
acord (1946) asupra hotarelor italo-austrieec şi tutela
minorităţilor de limbă germană în Tirolul de sud-Alto Adige.
Grupul celor Şapte (în siglă G-7). întâlniri la vârf ale
celor mai mari puteri economice mondiale (Canada,
Franţa, Germania, Japonia, Marea Britanic, Italia şi
SUA), care se desfăşoară din 1975 (anual din 1986)
pentru a se discuta despre principalele probleme de
politică internaţională. La sfârşitul lui 1997, în „club"
(devenit G-8) a fost admisă cu drepturi depline Rusia.
Grulli, pactul de la, stipulat între cantoanele Schwyz,
Uri şi Unterwaiden în 1291 pentru a-şi garanta ajutorul
reciproc în lupta împotriva Habsburgilor, este
considerat actul de naştere al Confederaţiei Helvetice.
Guadalajara, bătălia de la, desfăşurată în timpul răz-
boiului civil spaniol, 7-23.III. 1937. înaintarea naţiona-
liştilor (în rândul cărora luptau şi cămăşi negre italiene)
către Madrid a fost oprită de republicani (alături de
voluntari antifascişti italieni). Guadalcanal, bătălia
de la, desfăşurată în insula omonima din arhipelagul
Solomon în timpul celui de-al doilea război mondial
(VIII. 1942-III. 1943), între japonezi şi americani, care
până la urmă au cucerit insula, pierzând 1550 de
oameni faţă de cele 24 000 de victime din rândul
adversarilor.
Guatemala, stat în America Centrală. Sup. : 108 889 km2.
Pop.: 10 322 000 loc. Capii.: Guatemala. Limba: spa-
niola şi dialecte maya. Kelig. : catolică. Vecini: E Oceanul
Atlantic, Honduras, SE El Salvador, SV Oceanul Pa-
cific, V şi N Mexic, NE Belize. Forma de stat: republică
prezidenţială.
683
GUDERIAN
Teritoriu al vechilor populaţii maya, G. a fost cucerită
de locotenentul lui H. Cortes, P. de Alvarado (1524).
A făcut parte din viceregatul Noua Spanie, până la
răscoala antispaniolă din 1821. Parte a Confederaţiei
Statelor Unite ale Americii Centrale (1823-1839) a
devenit apoi independentă, în seria de dictatori care au
urmat, aceea a lui J.R. Barrios ( 1873-1885) a structurat
modern ţara şi a căutat zadarnic să-i impună hegemonia
asupra Americii Centrale. De atunci, G. a intrat în aria
de influenţă a SUA; populaţia indiană a fost expropriată
de pe mai mult de 80% din pământurile sale în favoarea
multinaţionalelor americane. Revoluţia din 1944 şi
guvernul lui J. Arbenz Guzmân ( 1951 -1954) au inaugurat
o orientare progresistă bazată pe o radicală reformă
agrară. Lezarea intereselor lui United Fruit Co. nu a
fost străină de lovitura de stat a colonelului Castillo
Armas; armata a restaurat precedentele echilibre po-
litico-economice, ciocnindu-se cu războiul de gherilă
filocubaneză organizat în anii '60 şi înfăptuind o politică
de represiune a ţăranilor indios (60% din populaţie)
care s-a apropiat mult de genocid: dramă care a cunoscut
un răsunet mondial prin atribuirea premiului Nobel
pentru pace militantei pentru drepturile cetăţeneşti R.
Menchu (1992). O aparenţă de legalitate a părut
posibilă după demiterea dictatorului Montt şi
introducerea unei noi constituţii în 1985, dar persistenţa
vechilor centre de putere apare evidentă în 1991 prin
venirea la preşedinţie a lui J. Serrano Elias (apropiat
colaborator al lui Montt). în 1993 brusca întrerupere a
negocierilor de pace cu luptătorii Uniunii Revoluţionare
Naţionale a Guatemalei (UNRG) după 30 de ani de
război civil şi mai mult de 140 000 de victime, i-a
furnizat lui Serrano pretextul unei tentative de lovitură
de stat, pe care totuşi armata a zădărnicit-o,
destituindu-1. în 1994, sub egida ONU, convorbirile
au fost reluate, continuând şi după succesul electoral
al dreptei lui Montt din 1996 şi ajungând la acordurile
de pace semnate de noul preşedinte A. Arzu în 1997,
împreuna cu o serie de prevederi în favoarea populaţiei
de origine maya în sectoarele agriculturii, învăţământului
şi sănătăţii.
Guderian, Heinz, general german (Chelmno 1888-
Schwangau 1954). Teoretician al războiului fulger, în
timpul celui de-al doilea război mondial a comandat
mari unităţi blindate în Polonia, Franţa şi URSS şi a
fost şeful Statului Major al armatei (1944-1945).
guelfi şi ghibelini, facţiuni create în interiorul comu-
nelor italiene în sec. ΧΙΠ-XIV. Originea celor doi termeni
se află în lupta pentru coroana germană purtată la
jumătatea sec. XII între ducii de Saxonia şi Bavaria,
familia Weifen (de aici „guelf") şi ducii Suabiei,
Hohenstaufen, proprietarii cartelului Waiblingen (de
aici „ghibelin"): în luptă pentru învestitură ducii de
684
Bavaria sprijiniseră papalitatea împotriva puterii
imperiale, apărata însă de ducii de Suabia. Divergenţa
s-a produs când Frederic I Barbarossa din casa de Suabia
a devenit împărat şi s-a ciocnit cu papalitatea: de atunci
în Italia a fi ghibelin a însemnat să militezi pentru
Barbarossa, în timp ce guelfii au fost consideraţi parti-
zanii papei.
• Cele două partide în secolul XIII. în cetăţile italiene
din secolul XIII rezervele faţă de intervenţia împăraţilor
suabi în peninsulă s-au suprapus tendinţei deja pre-
zente în mediile dominante de a se structura după ade-
ziunea la partea imperială sau la aceea papală, adesea
furnizând un fel de legitimare ideologică luptelor între
marile familii care îşi disputau controlul cetăţii. Cu
toate că istoriografia din sec. XIX presupusese că partea
ghibelină ar fi fost formată din nobili şi cea guelfa din
negustori şi meşteşugari, cercetări ulterioare au
demonstrat în schimb că ambele facţiuni ar fi concentrat
în rândurile lor membri ai diverselor clase sociale şi că
ar fi rezervat nobililor şi magnaţilor un rol de prim-
plan. De altminteri, nu totdeauna prevalenta unei părţi
sau a alteia în interiorul comunei îi determina politica
„externă" în cadrul general de alianţă şi fidelitate, pentru
că începea să prevaleze mai degrabă, atât în comunele
guelfe cât şi în cele ghibeline, afirmarea deplinei
autonomii comunale. Partidul ghibelin avea un punct
de vedere mult mai secularizam decât cel advers: în
figura lui Frederic II el îşi afirma şi concepţia sa politică
şi religioasă puternic critică faţă de structura ecleziastică,
raţiune pentru care numeroşi oponenţi ai papalităţii
din motive religioase sau disciplinare au devenit
exponenţi ghibelini. Coordonatele guelfismului şi
ghibel inismului au servit în orice caz ca pretext pentru
a efectua adevărate şi proprii epurări ale adversarilor
politici, expulzaţi din oraşe şi despuiaţi de toate bunu-
rile. Cu declinul dinastiei suabe ( 1268) ghibelinismul a
decăzut, în timp ce forţele guelfe s-au coalizat în jurul
amplului plan hegemonie al lui Carol de Anjou, care se
bucura de sprijinul politic al papalităţii şi de cel financiar
al bancherilor florentini.
• Noile conţinuturi din secolele XIV-XV. La începutul
sec. XIV crizele care au asaltat imperiul din cauza
lungului interregn şi papalitatea din pricina captivităţii
avignoneze au făcut în aşa fel încât guelfismul sau ghibe-
linismul să nu mai indice adeziunea la cauza papei sau
la aceea a împăratului, ci sprijin sau aversiune faţă de
hegemonia angevină şi florentină asupra peninsulei.
Partidul ghibelin, puternic mai ales în Italia septen-
trională a marilor seniori feudali (Della Scala, Da
Romano, Visconti), nu a reuşit să se opună cu eficacitate
hegemoniei guelfe şi nici măcar coborârea în Italia a
împăratului Henric VII nu a însemnat un remediu pentru
criza politică. A rămas, totuşi, vie tradiţia gândirii care,

plecând de la elaborările doctrinare ale epocii hii Frederic Π,
se revărsa în De Monarchici a lui Dante şi în Defensor
pads a Iui Marsilio din Padova. Guerrazzi,
Francesco Domenico, patriot şi scriitor italian
(Livorno 1804-Cecina 1873). Autor de romane
istorice cu orientare patriotică (AsediulFlorenţei, 1836;
Beatrice Cenci, 1853), cu sentimente republicane şi
anticlericale; in timpul revoluţiei din 1848-1849 în
Toscana a fost ales dictator al guvernului provizoriu.
Guesde, Mathieu-Basile, zis Jules, om politic francez
(Paris 1845-SaintMande 1922). Socialist, adversar al
colaborării cu guvernele burgheze, de mai multe ori
întemniţat, a fondat „L'Egalité", primul ziar socialist
francez ( 1877) şi Partidul Muncitoresc (882), transfor-
mat în 1904 în Partidul Socialist (SFIO). gueux,
termen (fr.: zdrenţăros, cerşetor) folosit de un curtean
al guvernatoarei spaniole a Ţărilor de Jos pentru a-i
desemna pe delegaţii nobilimii şi burgheziei Flandrei,
care în 1566 au prezentat o petiţie pentru a protesta
împotriva politicii centralizatoare a lui Filip II şi a
persecuţiei protestanţilor. Revolta succesivă flamandă
a trecut în istorie ca revolta g. Guevara de la Sema,
Emesto „ Che", om politic cubanez (Rosario, Argentina
1928-Higueras,Bolivia, 1967). Exilat argentinian
antiperonist, 1-a cunoscut pe F. Castro în Mexic
(1956) şi 1-a urmat în Cuba în lupta revoluţionară
împotriva regimului Iui F. Batista. Ministru al
industriei după victorie, dar susţinător convins al
necesităţii de a răspândi lupta armată revoluţionară în
Lumea a Treia (după sloganul „a crea două, trei, multe
Vietnamuri"), din 1965 s-a reîntors la activitatea
clandestină şi de gherilă în Bolivia, unde a încercat să-i
răscoale pe ţărani, dar a fost ucis într-o ciocnire cu
armata. Teoriile lui, dar, mai ales, aura de romantism
care i-a înconjurat figura (sporită şi de publicarea pos-
tumă a Jurnalului lui „ Che" în Bolivia, 1968), au făcut
din el un autentic mit al anilor '60 şi '70. Guicciardini,
Francesco, istoric şi om politic italian (Florenţa 1483-
S. Margherita in Montici, Arcetri, 1540). A scris în
tinereţe Istoriile florentine (care cuprindeau perioada
de la 1378 la 1509) şi licenţiat în dreptul civil la Pisa (l
505) s-a legat prin căsătorie cu familia Medici.
Ambasador al Florenţei în Spania din 1512 până în
1514 (Jurnal al călătoriei in Spaniei, 1512; Raport din
Spania, 1513), a fost numit de papa Leon X guvernator
la Modena(1516-1523), Reggio Emilia(1517-1524) şi
Parma (1522). Consilier al lui Clement VII (şi el un
Medici ca şi Leon X), a fost susţinător al Ligii de la
Cognac (v.). După jaful Romei şi izgonirea Medicilor
din Florenţa, s-a retras să sene Amintiri civile fi politice
(1529-1530) şi Consideraţii asupra „Discursurilor"
lui Machiavelli, în opera literară şi-a transpus propriul
realism istoric şi politic, departe de orice schemă teoretică
GUINEEA
şi atent la forţele reale aflate în luptă, convins de inexis-
tenţa normelor, a sfaturilor generale sau legilor universale
utile activităţii politice, dincolo de abila combinaţie
empirică a raţiunii şi a experienţei practice şi apărarea
onoarei personale („decorul") şi a interesului „particu-
lar". Obţinând de la Clement VII vicelegaţia Bologniei, a
participat la tratativele papei cu Carol V; îndepărtat
din funcţie de către noul papă luliu III (l 534) a cunoscut
o ultimă reîntoarcere la politica activă susţinând ascen-
siunea la guvernare a lui Cosimo de'Medici. Retră-
gându-se curând deziluzionat din acea experienţă, s-a
concentrat asupra capodoperei sale (şi una dintre cul-
mile istoriografiei moderne în Europa), Istoria Italiei,
începută în 1535 şi revăzută până la moarte: narând
perioada 1492-1534, G. şi-a exprimat ideile sale despre
individualismul etic, relativismul politic, neîncrederea
în unitatea integrală a Italiei. Guillaume I cel Rău (n.
1120-m. 1166), rege al Siciliei ( 1154-1166). Fiu al lui
Roger (Ruggero) II de Hauteville (Altavilla), şi-a
asigurat stăpânirea în faţa feudalilor nesupuşi cu
sprijinul împăratului bizantin Manuel I Comnen
(1155). A înăbuşit în sânge o conjuraţie a nobililor
la Palermo (l 160)şi 1-a sprijinit pe Alexandru III
împotriva împăratului Frederic Barbarossa.
Guillaume II cel Bun (n. cea 1153-Palermo 1189),
rege al Siciliei ( 1166-1189). Fiu al lui Guillaume 1,1-a
sprijinit pe papa Alexandru III împotriva împăratului
Frederic Barbarossa, de care a fost învins la Carsoli
( 1176). S-a împăcat apoi cu Barbarossa, dându-i în căsă-
torie fiului acestuia Henric pe sora sa Constanţa (l 186).
în 1185 a dobândit de la bizantini Durazzo şi Thessalonic,
în timp ce flota sa participa la cruciada a III-a (1188).
Guineea, stat în Africa de vest. Sup. : 245 857 km2.
Pop. : 6 501 000 loc. Capit. : Conakry. Limba: franceza
(oficială); vorbite limbi sudaneze. Kelig.: musulmană
(68%). Vecini: V Oceanul Atlantic, NV Guineea-Bissau,
N Senegal, N şi NE Mali, SE Côte d'Ivoire, S Liberia şi
Sierra Leone. Forma de stat: republică prezidenţială.
Regiunea Fouta Djalon, deja tributară imperiilor
sudaneze Mali şi Songhai, a fost ocupată în sec. XVI
de populaţia fulbe aproape în acelaşi timp cu
întemeierea de-a lungul coastei Golfului Guineea a
emporiilor portugheze, apoi şi olandeze, engleze şi
franceze, în majoritate servind comerţului cu sclavi, în
sec. XVIII etnicii fulbc din Fouta Djalon au format o
puternică guvernare musulmană, opunând o lungă
rezistenţă francezilor (1880-1888), care au cucerit în
întregime ţara în 1904. La 2.X.1958 Guineea a fost
prima colonie franceză din Africa care-şi dobândea
independenţa, sub preşedinţia unuia dintre cei mai
prestigioşi exponenţi ai mişcării pentru unitatea afri-
cană, A. Sekou Touré, care a asigurat ţării o importantă
stabilitate politică. La moartea lui, în 1984, o lovitură
685
GUINEEA-BISAU
de stat militară 1-a adus la putere pe generalul Lansana
Conté, care chiar dacă a fost constrâns în 1992 să intro-
ducă pluripartidismul, la alegerile din 1993 a fost confir-
mat la conducerea (ani. în 1996, înăbuşind o sângeroasă
revoltă militară, l-a numit ca prim-ministru pe tehno-
cratul S. Touré, încredinţându-i sarcina de a realiza re-
forme structurale în economia naţională. Guineea-
Bisau, statin Africa de vest. Sup.: 36125 km2. Pop.: l
050 000 loc. Capii.: Bissau. Limba: portugheza
(oficială); folosite limbi sudaneze. Retig.: culte
tradiţionale (60%), musulmană (30%). Vecini: N Sene-
gal, S şi SE Guineea, V Oceanul Atlantic. Forma de stat:
republică prezidenţială. Descoperită în 1446 de către
portughezul Nuno Tristăo, a fost un activ emporiu de
sclavi. Λ devenit colonie autonomă în 1879 şi provincie
de peste marc a Portugaliei în 1951. Teatru al unui lung
război de eliberare, şi-a cucerit independenţa ( l O.K. 1974)
sub conducerea Partidului African pentru Independenţa
Guineei şi a Capului Verde (PAIGC), unicul partid
admis apoi în ţară. în 1980Ό lovitură de stat militară l-a
destituit pe preşedintele republicii şi lider al luptei
pentru independenţă L. de Almeida Cabrai. Regimul
militar al generalului J.B. Vieira a rupt legăturile în
trecut strânse cu Republica Capului Verde, şi apoi în
1991 a deschis calea pluripartidismului, iniţiind un pro-
ces de tranziţie democratică lent şi complex, care în
1994 l-a văzut reconfirmat la putere prin alegeri libere
care au sancţionat şi victoria ex-partidului unic PAIGC.
în 1998 o revoltă militară condusă de şeful forţelor
armate A. Mane împotriva preşedintelui Vieira a
cufundat ţara în haos.
Guineea Ecuatoriali, stat în Africa de vest. Sup. : 28 051
km2. Pop.: 386 000 loc. Capii.: Malabo. Limba: spa-
niola (oficială): vorbite bubi şi fang. Relig.: catolică
(80%).Vecini: N Camerun, E şi S Gabon, V Golful
Guinea. Forma de stat: republică prezidenţială. Colonie
portugheză cedată Spaniei în 1778, a luat numele de G.
E. în 1963, dobândind independenţa în 1968 sub preşe-
dinţia lui F. Macias Nguerma. în 1978 acesta a fost
destituit de o lovitură militară care a adus la putere pe
generalul N. Mbasogo, care a impus un regim personal
neştirbit de succesive formale deschideri democratice
(pluripartidism în 1991 ; alegeri legislative în 1993, con-
testate însă de opoziţie care, în 1996, le-au boicotat pe
cele prezidenţiale, care 1-au confirmat pe Mbasogo în
funcţie cu 99% din voturi).
Guise, familie nobilă franceză, ramura cadetă a ducilor
de Lorena, a cucerit comitatul Guise (1333), ridicat
apoi la rangul de ducat ( 1528). în 1704 titlul a trecut la
Condé şi apoi la casa de Orléans ( 1832). între membrii
săi mai iluştri Claude I (1496-1550), primul duce şi
pair de Guise, l-a servit pe Francise I împotriva lui Carol
V. Francise 7(1519-1563), fiul precedentului, în timpul
686
războaielor religioase şi-a asumat comanda partidului
catolic. Fiul Henne I (1549-1588) a fost unul dintre
instigatorii masacrului din noaptea Sf. Bartolomeu; şef
al Ligii catolice (1576) a luptat în „războiul celor trei
Henrici" şi a fost asasinat împreună cu fratele cardinal
Ludovic //(l 555-1588) din ordinul regelui Henric III.
Guizot, François-Pierre-Guillaume, om politic şi istoric
francez (Nîmes 1787-Val-Richer, Calvados, 1874). A
predat istoria modernă la Sorbona ( 1812) dar in 1822
catedra i-a fost luată din cauza ideilor sale liberale. Cu
venirea la tron a lui Ludovic Filip d'Orléans, s-a afirmat
ca una dintre figurile politice marcante ale „monarhiei
din iulie": ministru de interne (l 830) şi al învăţămân-
tului (1832-1837), l-a înlocuit pe Thiers la Ministerul
Afacerilor Externe ( 1840-1847), funcţie prin care, de
fapt, el a condus ţara, devenind în sfârşit şef al guver-
nului ( 1847-1848). Liberal din punct de vedere politic,
dar conservator pe plan social, s-a străduit să asigure
cea mai amplă libertate de acţiune marii burghezii a
afacerilor şi a finanţe ι ; nu a sesizat importanţa problemei
muncitoreşti şi a mişcării reformiste, opunând o dură
reacţie campaniei „banchetelor reformiste" întru susţi-
nerea unei noi legi electorale care să extindă electoratul
(l 847-1848) până la a provoca revoluţia pariziană (22-
24.11.1848) care a dus la căderea monarhiei orléaniste
şi la retragerea lui de pe scena politică, între operele
sale istorice: istoria originilor guvernului reprezentativ (
1821 -1822); Istoria revoluţiei engleze ( 1826-1827);
Istoria civilizaţiei in Franţa ( 1830). gulag, sigla
rusească pentru Glavnoye upravlenye lagerej
(Administraţie generală a lagărelor de muncă), lagărele
de muncă forţată sovietice; instituite în 1919 şi rezervate
iniţial ţăranilor care se opuneau colectivizării forţate a
pământului, sub Stalin au cuprins zeci de milioane
de oponenţi politici, victime ale „epurărilor", membri ai
grupurilor etnice suspecte, încă active împotriva
disidenţei după moartea lui Stalin, au fost abolite după
venirea la putere a lui M.S. Gorbaciov, Gupta, dinastie
care a guvernat asupra părţii nordice a Indiei (aria
Gangelui) de la 320 la sfârşitul sec. V. Regele
întemeietor al imperiului a fost Chandragupta I din
Maghada (320-375), dar marea expansiune G. a avut
loc cu Chandragupta U (375-414) care a cucerit Malva,
Gujarat şi Saurashtra; în acea perioadă capitala
Pataliputra a fost centrul unei mari înfloriri culturale,
brusc întreruptă de năvălirile hunilor albi (din 430). La
moartea regelui Skandragupta, succesorul lui Chandra-
gupta II, imperiul a fost dezmembrat de către năvălitorii
huni, în timp ce o ramură a dinastiei G. a păstrat o
slabă putere până în 525 asupra regiunii Malva (India
nord-occidentală).
Giirsel, Cemal, general şi om politic turc (Erzerum
1895-Ankara 1966). Comandat şef al armatei turce, a
GUVERN
sprijinit lovitura de stat militară din 1960 şi a devenit
preşedinte al republicii, favorizând crearea unui sistem
constituţional în care forţele armate să poată să
controleze parlamentul. Reales preşedinte in 1961, şi-a
dat demisia după cinci ani din motive de sănătate.
Gustav I Vasa (Lindholm 1495-Stockholm 1560), rege
al Suediei (1523-1560). Fiu al lui Erik Vasa, a fost
trimis ca ostatic lui Christian II, rege al Danemarcei,
după cucerirea Suediei în 1518, dar după un an a reuşit
să fugă, luând conducerea luptei antidaneze. Ales re-
gent al Suediei de către dieta de la Vadstena ( 1521 ), 1-a
constrâns pe Christian II să părăsească ţara şi a fost
ales rege (6. VI. 1523). Pentru a plăti datoria de 100 000
mărci aur pe care oraşul Lübeck i-o avansase pentru a
finanţa războiul de eliberare, G. a decis secularizarea
bunurilor Bisericii favorizând răspândirea lutera-
nismului, proclamat religie de stat în dieta de la Vâsteras
(1527). Revolta Lübeckuiui (1533) i-a oferit lui G.
pretextul pentru a acţiona militar împotriva oraşului,
ob(inând ştergerea datoriilor contractate şi privilegii
pentru comerţul în Marca Baltică. A purtat apoi un
război de zece ani ( 1550-1560) împotriva Rusiei pentru
stăpânirea Finlandei, în dieta de la Văsterăs din 1544
G. a reuşit să obţină declararea coroanei suedeze eredi-
tare, cu drept de primogenitura şi fără excluderea succe-
siunii feminine.
Gustav Π Adolf (Stockholm 1594-Lützen 1632), rege
al Suediei (1611-1632). Fiu şi urmaş al lui Carol IX,
asistat de ministrul A.G. Oxenstierna a rezolvat con-
flictele deschise în care era amestecată Suedia: a semnat
tratatul de la Knäred (1613) cu Danemarca, căreia i-a
cedat două fortăreţe şi i-a plătit o importantă indemni-
zaţie de război obţinând, în schimb, renunţarea la
pretenţiile asupra coroanei Suediei; pacea de la Stolbova
cu Rusia (27.11.1617) i-a asigurat Ingria, Estonia şi
Karelia orientală în afară de angajamentul Moscovei de
a nu-l ajuta pe Sigismund III Vasa, regele Poloniei, în
războiul în curs contra Suediei. Ulterior, G. a ocupat
Riga ( 1621 ), Livonia ( 1625) şi Kurlanda ( 1626-1629),
mulţumită reformei radicale operată în armată: în afară
de mărirea proporţiei archebuzierilor asupra lăncierilor,
a antrenat unităţile de cavalerie şi de infanterie să ope-
reze într-o coordonare perfectă. Reformele sale militare
şi capacităţile sale de comandant i-au creat faima de unul
dintre marii condotieri ai epocii modeme. Preocupat de
puterea excesivă a Habsburgilor, a intervenit (l 631) în
Războiul de treizeci de ani alături de protestanţi împotriva
împăratului Ferdinand II, deschizând aşa-zisa fază suedeză.
Susţinut de Franţa, care prin tratatul de la Barwalde
(21.1.1630) s-a angajat să-i verse 400 000 taleri anual pentru
întreţinerea a 30 000 de infanterişti şi 6 000 de călăreţi,
G. i-a învins pe imperiali la Breitenfeld ( 17.IX. 1631 ), Lutzen
(16.XI.1632), unde şi-a găsit moartea. Gustav III
(Stockholm 1746-1792), rege al Suediei ( 1771
-1792). Fiu al lui Adolf Frederic şi ?.l Luizei Ulrika a
Prusiei, sora lui Frederic II, a fost format în cultura
iluministă. Ajutat de fraţii Carol şi Frederic Adolf, a
diminuat rolul partidei nobililor şi a recuperat pentru
coroană puterea care-i fusese uzurpată de către dietă
(l 772), aprobând în acest scop o serie de reforme in-
terne (abolirea torturii, libertatea religioasă şi a presei),
în 1789 a obligat dieta să recunoască Actul de uniune
şi securitate, care acorda suveranului autoritatea de a
promova legi, îi rezerva în mod exclusiv dreptul de
pace şi de război şi egaliza pe toţi supuşii în faţa legii.
A fost asasinat de o conspiraţie nobiliară. Gutenberg,
Johann, tipograf german (Mainz cea 1400-1468). A
pus la punct sistemul tiparului cu matriţe de metal şi
caractere mobile, care a inaugurat arta tipografică
mărind considerabil producţia de cărţi şi propagarea
culturii. Prima operă tipărită a fost Biblia (1455).
guvern, vârful politic al unui stat. în lexicul politic
ideea de g. se asociază unor semnificaţii multiple care
trimit la un nucleu central de prerogative (prezente
 FORME MODERNE DE GUVERN
tipologie / principale experienţe
guvem monarhic constituţional: regele, deţinătorul puterii executive, guvernează prin intermediul miniştrilor săi,
recunoscând autonomia parlamentului, dar fără să depindă de el / schema Constituţiei din 1791 în Franţa, amplu
reluată la Începutul secolului XIX; model şi el Statutului Albertin din 1848, devenit ulterior Constituţia Italiei unite.
guvern parlamentar: executivul îşi găseşte propria sursă de legitimare într-un strâns raport cu organul repre -
zentativ, prin instituţia „încrederii" / modelul britanic din secolul XVIII; cel francez al celei de-a Patra Republici;
cel italian după 7870, dincolo de litera legii şi după 1945; cel german al RFG._________________________
guvern prezidenţial: funcţia de şef al executivului corespunde aceleia de şef al statului şi deci este, în principiu.
independentă de parlament / model SUA eu preşedintele ales prin sufragiu universal.____________________
guvern »emiprezidenţial: alegere directă a şefului statului, căruia Ti sunt rezervate puteri de orientare Tn
sectoare specifice ale executivului şi care numeşte un guvem care la rândul lui trebuie să se bucure de încrederea
parlamentului / sistemul francez al celei de-a Cincea republici, constituit de Gaulle după 1958.____________
guvern directorial: este bazat pe un organ colegial (consiliu federal), ales de parlament, în care există un
sistem de riguroasă rotaţie a preşedinţiei / s/sfern în vigoare din 1848 in Confederaţia Helvetica.____________

687
GUYANA
dincolo de generalele tipologii în toate experienţele
politice de la oraşul-stat la imperii), recunoscut în exer-
citarea puterii, pentru menţinerea ordinii interne ca şi a
apărării externe. G. s-a afirmat ca instituţie specifică
statului modern Începând cu aparatul administrativ al
monarhiilor medievale, în urma progresivelor deosebiri
dintre funcţiile executive încredinţate miniştrilor, din
complexul de puteri suverane ale regelui. Constituţiile
scrise cu începere din sec. XVIII, referindu-se la prin-
cipiul separării puterilor (v.), încredinţa funcţia de gu-
vernare puterii executive. Din acest moment g. a fost
mereu mai mult asociat în opinia publică cu imaginea
unui organ însărcinat cu pura „execuţie" a normelor
dictate de legislativ, în realitate, dinamica raporturilor
puterii a fost totdeauna mai complexă şi a atribuit g. şi
funcţii cu tendinţă legislativă. Guyana, stat în America
de Sud. Sup.: 214 970 km2. Pop. : 760 000 loc. Capii. :
Georgetown. Limba: engleza (oficială), vorbite idiomuri
indiene. Relig. : protestantă, hinduistă. Vecini: V
Venezuela şi Brazilia, S Brazilia, E Surinam, NE
Oceanul Atlantic. Forma de stat: republică
prezidenţială. A fost explorată de expediţii din diverse
ţări mai înainte de a fi împărţită între olandezi (de aici
actualul stat Surinam), francezi şi englezi, care au
proclamat-o în mod oficial colonie în 1831. Guyana
britanică a devenit independentă în 1966 şi s-a
proclamat republică cooperatistă în 1970, încercând o
cale naţională spre socialism. După un prim deceniu sub
semnul naţionalizărilor, pentru a răspunde necesităţilor
primare ale populaţiei şi de nealiniere în politica externă,
prin voinţa preşedintelui F. Buhram, lider al partidului
majoritar Congresul Naţional al Poporului (expresie a
populaţiei negre), în 1980 a fost introdusă o nouă
constituţie pluralistă. Din 1985 succesorul defunctului
Buhram, D. Hoyte, a întâmpinat mereu mai multe dificultăţi
în a înfrunta dificila situaţie economică şi creşterea corupţiei
în administraţia publică, în 1992 hegemonia PNC a fost
întreruptă de victoria Partidului Progresist al Poporului
(reprezentant al componentei naţionale indiene), al cărui
lider şi nou preşedinte C. Jagan iniţia un vast plan de
privatizări sub supervizarea FMI. După moartea lui C.
Jagan, văduva sa J. Jagan a fost aleasă preşedinte
(ΧΠ. 1997) în urma unor alegeri puternic contestate. Pentru
a pune capăt crizei politice, J. Jagan a încheiat o înţelgere
cu liderul opoziţiei Hoyte (VII. 1998). Gyulai, Perenei,
general austriac (Pesta 1798-Viena 1868). I-a urmat
lui Radetzky la comanda forţelor austriece în Italia; a
fost îndepărtat după înfrângerile de la Magenta şi
Melegnano în al doilea război de independenţă (l
859).
688

habeas corpus, instituţie juridică (lat.: să ai corpul) de
origine anglo-saxonă care constă în ordinul emis de
judecător autorităţii poliţieneşti să-i prezinte într-un
termen peremptoriu pe oricine este deţinut, indicând
motivele arestării, în aşa fel încât să poată fi aprobată
eventual o imediată eliberare. Era deja menţionată în
Magna Charta (1215) şi în Petiţia drepturilor a
parlamentului englez (1628). Habsburgi, familie şi
dinastie de origine germană, care a domnit în Austria din
1278 până în 1918. Şi-a alcătuit numele de la
Habichtsburg (castelul şoimului), de la confluenţa
Aarului cu Reuss, din cantonul elveţian Aargau.
• O putere alpină. Conţi cu feude în Aargau şi Alsacia,
datorită fidelităţii faţă de casa imperială Hohenstaufen au
obţinut posesiuni în Elveţia şi prin Albert ΠΙ (m. 1199)
comitatul Zürich, devenind stăpâni de necontestat ai
trecătorilor alpine. Cu Rudolf I au obţinut pentru prima
dată coroana Sfântului Imperiu Roman (1273) şi şi-au
mărit mai apoi propriile domenii cu cantoanele elveţiene
Lucerna, Zug, Unterwaiden şi Fribourg. Victoria lui
Ottokar II de Boemia ( 1278) a dus la cucerirea Austriei şi
Stiriei; din acest moment puterea H. şi-a avut centrul de
greutate în zona danubiană, asumându-şi rolul de
apărătoare a graniţelor de est ale Imperiului, dinspre
regiunile maghiare şi slave. Fiul lui Rudolf Π Albert (împărat
din 1291 ) a reuşit să pună stăpânire pe Boemia la moartea
lui Venceslas III ( 1360), dar H. au pierdut acest domeniu
la moartea lui Albert, iar Boemia s-a reîntors la împăratul
Henri VII de Luxemburg, în timpul perioadei în care nu
au fost împăraţi, H., prin Albert 11 şi prin fiul acestuia,
Rudolf IV şi-au extins posesiunile printr-o abilă politică
de căsătorii, care a dus la întărirea poziţiei estice a
domeniului şi la dobândirea ducatului Carintia (1335) a
comitatului Tirol ( 1363), a Istriei (l 374), San Gallo ( 1375,
a Camiolei şi oraşului Triste ( 1372).
• Monopolul titlului imperial. La moartea lui Rudolf
IV ( 1365), fraţii lui. Albert III şi Leopold III au înfiinţat
două ramuri: linia „albertină" peste posesiunile
austriece şi linia „leopoldină" peste toate celelalte,
menţinând doar Alsacia neîmpărţită. Linia albertină a
continuat cu Albert IV şi Albert V care, ales împărat
(1437), a pus stăpânire pe Boemia şi Ungaria. Fiul
Ladislau Postumul, care a murit fără urmaşi (1457), a
pierdut ultimele posesiuni dobândite, în timp ce cele
austriece şi ale familiei i-au trecut lui Frederic III, din
linia leopoldiană, ales împărat în 1452. în timpul
domniei lui, H. au pierdut definitiv posesiunile
elveţiene (pacea perpetuă cu Confederaţia Helvetica
1474). După Frederic III coroana Sfântului Imperiu
Roman a fost dată unui H. până în 1806, când imperiul
a fost declarat decăzut.
• Tentativa de hegemonie europeană. La sfârşitul sec. XV,
H. continuând abila şi norocoasa politică de căsătorii,
au pus bazele pentru a deveni cea mai puternică dinastie
din Europa. Fiul lui Frederic II, Maximilian /(împărat
din 1493) s-a căsătorit cu Măria de Burgundia ( 1477).
încorporând proprietăţile starului Burgundia la moartea
lui Carol Temerarul şi în 1519, a dobândit
Württembergul. Căsătoria dintre fiul lui Maximilian,
Filip cel Frumos şi Ioana Nebuna, fiica şi moştenitoarea
lui Ferdinand de Aragon şi a Isabelei de Castilia, a fost
premisa concentrării domeniilor în mâinile fiului său,
Carol, care moştenitor al regilor catolici din Spania, al
regiunii burgunde şi al domeniilor austriece a fost ales
împărat în 1519 sub numele de Carol y. Astfel a căpătat
formă cel mai puternic model de supremaţie europeană
din istoria modernă, însă diferenţele din teritoriile
încorporate impuneau limite unui guvern unitar, iar H.
înşişi nu aveau un plan de domnie pe termen lung. în
1526, Carol V a anexat domeniile Boemia, Moravia şi
Silezia şi după bătălia de la Mohâcs (1526), în care a
murit regele Ludovic Jagetto, lipsit de urmaşi direcţi, a
ocupat Ungaria până la Buda, pe care i-a dat-o ca regat
fratelui său Ferdinand, care se căsătorise cu sora lui
Ludovic Jagello.
• Împărţirea domeniilor habsburgice. La abdicarea sa,
Carol V (1556) a hotărât să reîmpartâ domeniile
habsburgice între fiul, Filip II şi fratele său, Ferdinand.
Lui Filip II i-a revenit conducerea politicii internaţionale
a familiei şi i-au fost date domeniile spaniole, coloniile,
starul Burgundia, regatele Neapole şi Sicilia şi statul
Milano. Linia „spaniolă" iniţiată de Filip II a continuat
încercarea de a se opune puterii franceze, dar s-a stins în
1700. Linia „austriacă" a lui Ferdinand I a menţinut
coroana imperială şi domeniile austriece şi s-a concentrat
asupra intereselor germane şi asupra luptei din Balcani,
împotriva turcilor. La moartea, fără urmaşi, a lui Mathias
(1619), posesiunile austriece au fost trecute vărului său
Ferdinand II de Stiria, desemnat împărat din 1618.
Datorită politicii sale intransigente faţă de reformaţii
boemi, a determinat începutul Războiului de treizeci de
ani ( 1618-48), în urma căruia H. de Austria au dobândit
pentru totdeauna şi cu titlul ereditar regatul Boemia şi
au început recucerirea treptată a teritoriilor balcanice de
sub stăpânirea otomană (recucerirea Ungariei, 1699).
• Monarhia austriacă. La stingerea ramurii spaniole a
H., a eşuat în tentativa de recuperare a regatului Spaniei
(războiul de succesiune spaniolă 1700-1713). H. din
Austria au reuşit să dobândească partea belgiană a Ţărilor
de Jos, domeniile italiene (Neapole şi Sardinia au fost
cedate familiei Savoia, în schimbul Siciliei şi al Milanului)
A început astfel hegemonia H. în Italia, în timpul primei
HABSBURGI

HABSBUROII

Werner (m.1096)

Werner III (m.1167)

Albert III (m. 11 99)
Rudolf II cel Bătrân (m. 1232)
Albert IV cel înţelept (m. \ Rudolf
1239) III (m.1249)
Albert I (1255-1308) Γ Gottfried
(m.1271) Emest (m.1284)
Albert II Şchiopul (1330-1358)
(ramura albertlnä)
Albert III (1349-1395)
Albert IV cel Răbdător (1370-1404)
Albert \/(1397-1439)
Ladislau Postumul (1440-1457)
(ramura leopoldină) Leopold III
(1351-1386) Emest Brat de Fier
(1327-1424) Frederic III (1415-
1493) Maximilian I (1459-
1519) Filip cel Frumos (1478-
1506)
(ramura spaniolă) (ramura austriacă)
Carol V '(1500-1558)
Filip II (ΐέ27-1598) ι
Carol de Stiria
Filip III (1578-1621) .ι
Filip IV (1605-1665) Ferdinand I (1503-1564)
Carol II (1661-1700)
Maximilian II (1527-1576)
I Rudolf II I Matthias i-erainana n (isfö-iea/)
(1552-1612) (1557-1619)
Ferdinand III (1608-1657)
Leopold 1 (1640-1705)
tos/M (1678-1711) Carol VI (1685-1740)
_________ι
Maria Tereza (1717-1780), se căsătoreşte cu Frânase Ştefan de Lorena
/os/r // Maria Cristina (1742- ι ι Leopold II Maria Antoaneta
1796), se căsătoreşte Maria Carolina (1747-1792) (1755-1793), se
(1741-1790) cu Albert regele căsătoreşte cu
(1752-1814), se căsătoreşte cu
Saxoniei ZSS&fUL. Ferdinand IV regele Ludovic XVI
(1768-1835) Neapo,e|ui
regele Franţei

Ferdinand I (1793-1 875) Francisc Carol (1802-1878)

ι
I Carol Ludovic (1833-
Franz Joseph (1830-1916) Ferdinand Maximilian 1896)
(1832-1867) împăratul
Mexicului
Rudolf (1858-1889)
 Franz Ferdinand
(1863-1914) Otto (1865-1906)

Carol I (1887-1922), abdică în 1918

Numele împăraţilor sunt date cu caractere cursive.
Otto (1912)
690
HABSBURGl
jumătăţi a sec. XVIII, H. au fost angajaţi în toate
conflictele continentale, la început împotriva Franţei
lui Ludovic XV, mai apoi împotriva Prusiei lui Frederic
II, menţinând alianţa cu Rusia pentru a opune rezistenţă
dominaţiei turceşti în Peninsula Balcanică, Carol Vi'a
determinat aprobarea de către dieta imperiului a Prag-
maticei Sancţiuni (v.), care confirmă principiul
indivizibilităţii posesiunilor ereditare a Habsburgilor
şi accepta succesiunea la tron ( 1740) a fiicei lui, Măria
Tereza. Căsătoria Măriei Tereza cu Francise Ştefan de
Lorena ( 173 7) şi nerecunoaşterea la succesiune de către
puterile europene au dus la războiul de succesiune austriacă
(1740-1748) şi la războiul de şapte ani (1756-1763)
care i-a costat pe H. pierderea Sileziei în favoarea lui
Frederic II de Prusia, a Neapolelui şi Siciliei în favoarea
Spaniei, dar au determinat dobândirea ducatului de
Mantova şi a Marelui ducat de Toscana în schimbul
cedării Lorenei (1739) în favoarea Franţei. Cu Măria
Tereza începe o perioadă de mari reforme administrative
şi fiscale, care au fost perfecţionate de losif II şi Leopold
II. Cu Francise H s-a produs proclamarea sfârşitului
Sfântului Imperiu Roman ( 1806), şi imperiul a devenit şi
din punct de vedére nominal doar austriac. După
Congresul de la Viena ( 1814-1815), H. s-au plasat în
mod prudent în fruntea Restauraţiei şi, cedând Ţările
de Jos belgiene s-au impus definitiv ca dinastie
dunăreană cu o puternică prezenţă în Germania şi
interese şi proprietăţi în Italia. Mişcările revoluţionare
din 1848 au zguduit autoritatea H. şi au dus la abdicarea
lui Ferdinand I (1793-1875), car a trecut coroana
nepotului său, Franz Joseph (1830-1916), care a văzut
dezmembrându-se treptat stăpânirea habsburgică prin
pierderea proprietăţilor italiene (Lombardia, 1859 şi
Veneto 1866), a autorităţii habsburgice în lumea
germanică şi prin ascensiunea Prusiei, pe care a încercat
prin toate mijloacele să o blocheze, până la războiul
austro-prusac ( 1866), încheiat cu înfrângerea austriacă
de la Sadowa.
• Declinul puterii habsburgice. Pentru a răspunde pre-
siunilor autonomiste tot mai puternice, Franz Joseph
a transformat imperiul austriac în Imperiul austro-
ungar, accentuând interesul dunărean şi balcanic al
politicii imperiale a H., din acest moment aliaţi ai Ger-
maniei şi într-un contrast de interese cu Rusia, înain-
tarea în Peninsula Balcanică a provocat resentimentul
populaţiei slave care a dus la asasinarea moştenitorului
desemnat, Franz Ferdinand la Sarajevo (28.VI. 1914),
ocazie a izbucnirii primului război mondial. Succesorul
lui Franz losef, Carol I (1887-1922), a văzut sfârşitul
conflictului, prăbuşirea imperiului şi a trebuit să abdice
în 1918.
Bibliografie: A. Wandruszka, Gli Asburgo, tr.it..
DalPOglio, Milano 1974; A.J.May, La monarchici
asburgica, tr.it. Il Mulino, Bologna 1973.
Il \ i s s l f l |«.l
Factori de unitate a imperiului habsburgic
Afirmaţia prezentată de Palacky, de mai multe
ori, cum că dacă Austria η-ar fì existat, ar fi
trebuit inventată, este deosebit de potrivită în
ceea ce priveşte domeniul economic. lntr-o
măsură diferită, toţi cetăţenii imperiului habsbur-
gic au beneficiat totuşi de faptul că trăiau în
zona cea mai cuprinzătoare a liberului schimb
din Europa, după cea din Rusia şi de un sistem
de tarifare protectionist care îi proteja de fabri-
canţii celor mai înaintate întreprinderi din Ger-
mania şi din Marea Britanie si îi asigură pe
producătorii agricoli de competiţia de peste
ocean, de cea rusă şi de cea balcanică [...].
Moştenirea tradiţiilor politice şi a unei dinastii
comune era un motiv în plus, important, de uni-
ficare a Dublei monarhii. Pentru multe gene-
raţii, familia habsburgică a fost simbolul uniunii
în pestriţul şi complexul sistem de popoare şi
provincii ale regatului. Conservatorismul, forţa
inerţiei, mâna rigidă din trecut erau prin ele
însele legături de solidaritate. Prin intermediul
bisericilor, în special prin cea romano-catolică,
prin forţele armate şi în parte prin ziare si
şcoală era inculcată fidelitatea faţă de casa
domnitoare.
in zonele rurale cu precădere, sentimentul de
patriotism dinastic era sincer şi profund şi faptul
că Franz Joseph a trăit atât de mult şi a condus
Imperiul atâta timp, întărea acea legătură
sentimentală şi morală. Nici un alt monarh din
Europa, probabil, nu a fost atât de popular nici
atât de iubit de supuşi precum bătrânul
Habsburg, care era un mediator între diferitele
părţi de conducere si un apărător al unităfii
monarhice.
ARTHUR MAY, Monarhia habsburgică,
tr.it., Il Mulino, Bologna 1973, pp.684-688.
691
HADRIAN
Hadrian, Publius Aelius Hadriantts, (Italica, Spania 76-
Baia, Neapole, 138), împărat roman (117-138). Fiul
adoptiv al vărului său, împăratul Traian, era legat imperial
în Siria, când a fost aclamat de trupele sale ca să-i urmeze
acestuia în 117. Conştient de riscurile privind o
expansiune excesivă a graniţelor imperiului, s-a orientat
imediat înspre consolidarea cuceririlor predecesorilor,
renunţând la continuarea unei politici de expansiune în
Mesopotamia, împotriva părţilor şi încercând să aplaneze
conflictele de la graniţe. In scopul acesta, în Britannia, a
construit, între 122 şi 127, o fortificaţie (Valul lui Hadrian)
lungă de 117 km, de la gurile râului Tyne până la Golful
Solway, pentru a apăra provincia de incursiunile cale-
donienilor şi picţilor, iar în Germania a întărit frontiera. A
consolidat imperiul şi în interior a favorizat colonizarea
pământurilor necultivate, cu o relativă răspândire a
bunăstării şi a creat un corp de funcţionari pentru a-i
înlocui pe liberţii împăratului. A reprimat cu violenţă
insurecţia ebraică a lui Simon Bar Kochba ( 132-135). S-a
dovedit tolerant faţă de creştinism. A cultivat filosofia,
poezia şi arta, în care a exprimat fuziunea completă dintre
cultura greacă şi cea romană. Guvernarea sa a reprezentat
adevăratul punct culminant al Imperiului roman. A
promovat construcţia a numeroase opere arhitectonice,
printre care Mollis Hadriana (Castelul Sant'Angelo)
destinât a fi mauzoleul său.
Haga, oraş din Olanda, întemeiat în 1248 de contele
Wilhelm II de Olanda, începând cu 1580 a fost sediul
Statelor Olandeze şi a Statelor Generale, însă numai
Ludovic Bonaparte, în sec. XIX a ridicat-o la rangul de
oraş. Sediul al curţii, al guvernului şi al parlamentului
olandez, nu mai este însă capitala Olandei. La Haga au
fost instituite şi au avut sediul Curtea Permanentă de
arbitraj ( 1899), Curtea Internaţională de Justiţie (1946),
Tribunalul special pentru crimele de război din Bosnia
(1996) şi Academia de Drept Intcrnţaional.
•CONFERINŢELE DE LA H., conferinţe internaţionale
pentru pace şi dezarmare reunite sub iniţiativa lui
Nicolae II, ţarul Rusiei. Prima, din 1899, la care au
participat 26 de state, a aprobat trei convenţii privind
reglementarea războaielor terestre şi maritime precum
şi constituirea Curţii Permanente de Arbitraj pentru
soluţionarea paşnică a controverselor
internaţionale. A doua conferinţă (1907), la care
au participat 44 de state, a revizuit această convenţie
şi a aprobat alte 11 privind disciplina de război. O a
treia conferinţă care nu s-a ţinut era programată
pentru 1915. Conferinţele şi-au ratat obiectivul de
dezarmare treptată.
•TRATATELE DE LA H.: încheiate în 1688 între
Provinciile Unite, Anglia şi Suedia împotriva Franţei,
iar în 1701 între Anglia, Provinciile Unite şi Imperiu
("marea alianţă") tot împotriva Franţei lui Ludovic XIV,
în vederea războiului de secesiune spaniolă.
692
hagiografie, literatură religioasă privind viaţa martirilor
şi a sfinţilor, care s-a dezvoltat din primii ani ai
creştinismului. Cuprinde diferite genuri literare, de la
calendarele bisericeşti cu listele de sfinţi până \aAcia
martynim, la colecţiile de scrieri laudative sau biogra-
fice. Studiul critic al acestui material, Început în sec.
XVII de iezuitul belgian J. Bolland, a inclus h. în curentul
erudiţiei din sec. XVII şi XIX, transformând-o într-o
importantă ştiinţă auxiliară pentru cunoaşterea istorică.
haiduci, (maghiară haiduk: luptători), formaţiuni
armate care în sec. XVI au aţâţat în Balcani rezistenţa
împotriva invadatorilor turci, în sec. XVIII termenul
de h. a desemnat regimentele de infanterie specială
maghiară, în sec. XIX indica miliţiile partizane care în
Serbia şi Bulgaria au participat la războiul de indepen-
denţă împotriva Imperiului otoman. Haue Selassie
(Harar 1892-Addis Abeba 1975), împărat al Etiopiei
(1930-1974). Numele luat de ras Tafari Makonnen, fiul
lui ras Makonnen şi vărul împăratului Menelik. Educat
de misionarii catolici francezi, în 1916 a devenit
regentul împărătesei Zauditu care îi urmase lui
Menelik. Din această poziţie s-a luptat pentru
modernizarea ţării sale (abolirea sclaviei, 1924), având
un model absolutist de guvernare, încoronat rege (negus)
în 1928, a devenit împărat (negus-neghesti) al Etiopiei
în 1930 şi în 1932 a promulgat o primă sumară consti-
tuţie, în 1936 invazia italiană (v. italo-etiopiene
războaiele) 1-a constrâns să se refugieze în Marea
Britanic. S-a reîntors în patrie în 1941, după eliberarea
Etiopiei de către englezi în timpul celui de-al doilea
război mondial, în 1955 a permis, cu o nouă constituţie,
o embrionară liberalizare a ţării. Dramaticele lipsuri
alimentare şi cererile crescând pentru o mai mare
democratizare au favorizat o lovitură de stat militară
(1974); arestat, H.S. a fost transferat într-o închisoare,
unde a murit.
Haiti, stat în America Centrală. Sup.: 27 400 knv.
Pop.: 7 041 000 loc. Capii: Port-au-Prince. Limba:
oficială franceza, uzuală creola. Kelig. : catolică, răspândit
cultul voodou. Vecini: E Republica Dominicană; V, S, N
Oceanul Atlantic. Forma de stat: republică prezidenţială.
Istoria modernă a statului H. după eliberarea de coloni-
zarea franceză a fost caracterizată de o succesiune de
lovituri de stat şi dictaturi sângeroase, într-un context
social şi economic de extremă sărăcie. 1492 Columb
descoperă insula care va fi numită
Hispaniola.
1492-1697
Colonizarea spaniolă, cu introducerea de sclavi
africani. 1697 Tratatul de la Rijswijk
recunoaşte posesiunea
părţii occidentale a insulei de către francezii
stabiliţi aici din 1659.
HAMIŢI
1791-1804
Revolte conduse de P.D. Toussaint-Louverture
pentru recunoaşterea drepturilor civile ale popu-
laţiei negre. Cucerirea independenţei faţă de
Franţa, sub conducerea lui J.J. Dessalines (l 804).
1822-1844
întreaga insulă este reunificată. în 1844, prin
desprinderea pârtii orientale, se constituie Re-
publica Dominicană.
1849 F. Soulouque se proclamă împărat cu numele
de Faustin I. Se deschide o lungă perioadă de
instabilitate guvernativă şi de războaie civile.
1915 Intervenţia militară a SUA, care îşi impune
protectoratul (1916).
1957 Ajunge la putere F. „Doc" Duvalier care în 1964
este proclamat preşedinte pe viaţă; instaurează
o dictatură sălbatică, continuată şi de fiul său,
J.C. „Baby Doc" Duvalier.
1986 Duvalier este răsturnat de o revoltă populară,
dar puterea este asumată de militari.
1991 Preşedintele J.B. Aristide, ales în mod demo-
cratic, este constrâns la exil de o nouă lovitură
militară. Un embargo foarte aspru este impus
H. de către comunitatea internaţională.
1994 O intervenţie militară a SUA dizolvă junta şi îl
reinstalează pe Aristide la preşedenţie.
1995 în vreme ce episoadele de violenţă politică
continuă, noile alegeri sunt câştigate de către
protejatul lui Aristide, R. Préval, care imediat
stabileşte relaţii diplomatice cu Cuba. Misiunea
de control ONU este prelungită pentru întregul
an 1997.
1997 Primul ministru R. Smart demisionează pentru a
protesta împotriva blocării din partea parla-
mentului a planului guvernamental de privati-
zare, care a provocat îngheţarea unui important
împrumut de la FMI.
1998 Tulburările interne continuă, în timp ce situaţia
economică dezastruoasă are printre consecinţe
şi haosul instituţional.
Halifax, Edward Frederick Lindley Wood conte de,
om politic britanic (Pawderham Castle, Devonshire,
1881-Garrowby Hall, York, 1959). Vicerege al Indiei
(1925-1931), afost în 1938-1941 ministru de externe,
promovând politica de appeasement (v.) faţă de Ger-
mania şi Italia.
Halifax, George Savile marchiz de, om politic englez
(Thornhill 1633-Londra 1695). A favorizat restauraţia
lui Carol 11(1660), dar a fost adversarul politicii filofran-
ceze şi filocatolice a acestuia. Preşedinte al consiliului
privat al regelui lacob Π, a fost îndepărat ( 1686) pentru
opoziţia lui faţă de toleranţa religioasă arătată catolicilor şi
a favorizat mai târziu venirea la tron a lui Wilhelm (William)
III de Orania-Nassau (1689). A fost un apreciat scriitor
politic (Caracterul unui oportunist, 1688). Hamas,
mişcare naţionalistă palestiniană de inspiraţie
fundamentalist-islamică, susţinătoare a luptei armate
şi a terorismului împotriva Israelului, în opoziţie cu
procesul de pacificare promovat de OEP a lui Arafat
(v.) începând cu a doua jumătate a anilor '80. Ca urmare
a liniei dure asumată de premierul israelian Netanyahu
(1996), H. a cunoscut o creştere a propriilor poziţii în
teritoriile ocupate.
Hamburg, oraş portuar german, situat la confluenţa
dintre Alster şi Elba. Are originea într-un fort, întemeiat
în 808 de Carol cel Mare, care a dobândit dublul rol de
centru de evanghelizare şi de fortăreaţă de apărare a
părţii nordice a Imperiului. A suferit numeroase
devastări, datorită vikingilor şi slavilor. Secolului X îi
aparţin probabil primele construcţii portuare. Făcând
parte din Liga hanseatică ( 1242), a monopolizat traficul
comercial de la Marea Baltică până în Marea Nordului,
în 1510 a devenit oraş liber imperial. Piaţă de importanţă
internaţională, în sec. XVI-XVII s-a născut aici prima
bursă germană, în sec. XVIII atacurile daneze repetate
au provocat un anumit blocaj al economiei, încorporat
în imperiul napoleonian (1810), a aderat mai târziu
( 1819) la Confederaţia Germană şi din 1871 a împărtăşit
soarta politică a Reichului german din care făcea parte,
pierzând o parte din propria autonomie, deşi şi-a păstrat
rolul de cea mai mare escală maritimă din Europa
continentală. Cel de-al doilea război mondial şi în mod
deosebit bombardamentele din 1943 i-au provocat daune
importante (au fost distruse 85 % din instalaţiile
industriale şi 300 000 de locuinţe civile). După război şi
împărţirea Germaniei, în ciuda diminuării hinterlandului
economic al oraşului, a putut să-şi redobândească un rol
economic de prim plan.
Hamilton, Alexander, om politic american (Nevis,
Antile, 1757-Ncw York 1804). în timpul războiului de
independenţă a fost un apropiat colaborator al lui
G. Washington. Aflat printre fondatorii Partidului
Federalist, a publicat diverse scrieri care adunate în
volumul The Federalist constituie o operă clasică a
literaturii politice democratice. Ministru al tezaurului
(l 789-1795) a creat sistemele de credit şi fiscal ale SUA.
Hamilcar, Barcas, general cartaginez (n. cea 290
î.Hr.-229 î.Hr.). Tatăl lui Hannibal, H.B. a luptat
împotriva romanilor în ultimii ani (247-242 î.Hr.) ai
primului război punic. După înfrângerea de la Insulele
Aegates, a negociat pacea din 241 î.Hr. în numele
Cartaginei. A înăbuşit răscoala mercenarilor cartaginezi
(241-238 Î.Hr.). Din 237 î.Hr. a iniţiat cucerirea Spaniei,
pierzându-şi viaţa într-o ambuscadă. hamiţi, termen
generic (de derivaţie biblică, de la Ham, fiul lui Noe)
folosit de etnoantropologia tradiţională
693
HAMMARSKJÔLD
pentru a desemna unele populaţii din Africa de N şi E
cu economie şi cultură pastorală. H. ar trebui să fie
consideraţi, prin eliminare, în interiorul familiei celor
ce vorbesc limbi hamito-scmitice (libiano-berberi,
haussa, egipteni, kushiţi, semiţi) şi nesemiţi. Marea
diferenţă existentă între idiomurile din grupul limbilor
hamitice a dus însă la concluzia că trebuie considerate
ireductibile la un sistem unitar. Hammarskjold, Dag,
om politic suedez (Jönköping 1905-Ndola, Rhodesia
de Nord, 1961). A îndeplinit numeroase importante
funcţii economice şi politice suedeze şi internaţionale,
până la a deveni secretarul general al ONU în 1953. A
murit într-un accident aerian în timp ce încerca să
restabilească pacea în Congo ex-belgian divizat de
războiul civil. Premiul Nobel pentru pace post-
mortem (1961).
Hammurabi sau Hammurapi, rege al primei dinastii a
Babilonului (n. 1793-m. 1750 î.Hr). Provenind dintr-o
dinastie amorită, a devenit rege la 25 de ani guvernând
o mică zonă între Asina şi'principatul Larsa, dar prin tr-
ei hotărâtă politică expansionistă a ajuns să domine
întreaga vale a Tigrului şi o parte din aceea a Eufratului.
Pe plan administrativ i-a înlocuit pe principii locali cu
guvernatori numiţi de el. În Codul lui Hammurabi a
stabilit normele care ar Γι trebuit să reglementeze
convieţuirea civilă a tuturor supuşilor imperiului său.
Han, numele a trei dinastii chineze : H. de Vest (206 î.Hr.-
9 d.Hr.), H. de Est (25-220) şi o a treia dinastie care a
domnit puţini ani în sec. X (947-950). Prima dinastie
H. a fost întemeiată de Liu Pang şi a ajuns la maximă
strălucire cu Han-Wu-ti (140-87 î.Hr.), care i-a învins
pe huni şi a ajuns să controleze principalele drumuri
ale caravanelor spre Occident. După o perioadă de
anarhie a ajuns din nou la putere cu Kuang Wu-ti
(25-27) dinastia H. de Est, care a redat un nou impuls
comerţului şi artelor (inventarea hârtiei); cu revolta
„turbanelor galbene" ( 184) dinastia H. au fost doborâtă
de către dinastia Wei.
han, titlu derivat din cuvântul turco-mongol qaghan
(senior, suveran), atribuit şefilor clanurilor şi triburilor
nomade mongole. Indicând la început principi minori,
mai târziu a definit maxima autoritate tribală centro-
asiatica, la conducerea entităţilor politice rcate prin
fragmentarea imperiului mongol cu începere din sec.
XVI (hanate).
Hardenberg, Karl August von, om politic prusac
(Essenrodc, Manovra 1750-Genova 1822). Cu idealuri
iluministe, în 1791 a intrat în serviciul Prusiei, al cărui
cancelar a devenit în 1810. Pe planul intern H. a dezmem-
brat ordinea feudală şi corporativă printr-o serie de
reforme care au introdus libertatea comerţului şi a iniţia-
tivei economice, au abolit servitutea feudală şi au impo-
zitat proprietăţile funciare. A fost între artizanii coaliţiei
694
care i-a adus lui Napoleon decisiva înfrângere de la
Leipzig ( 1813) şi la Congresul de la Viena a reuşit să
obţină pentru Prusia importante cuceriri teritoriale.
Hannibal, general şi om politic cartaginez (n.247-m.
în Bitinia 183 î.Hr.). Fiul cel mai mare al lui Hamilcar
Barcas. i-a continuat politica de expansiune în Spania,
urmărind o reglementare de conturi cu Roma: în 221 cu
cucerirea Saguntului a provocat al doilea război punic
(218-202 î.Hr.). A coborât imediat în Italia, traversând
Alpii, pe un traseu neparcurs până atunci de o armată
atât de numeroasă (cea 40 000 oameni) dar în ciuda
unor victorii obţinute în lupte pe câmp deschis (Ticinus
şi Trebbia, 218; Transimene 217, Cannae, 216 î.Hr.) a
renunţat la marşul înspre Roma şi a încercat să aplice
cel mai lent program de fărâmiţare a sistemului roman
de alianţe în Italia, mizând pe rivalitatea cu Roma a
celţilor din Italia de nord şi a oraşelor din Magna
Graecia, apărătoare a propriei lor autonomii. Lunga
prezenţă în peninsulă, fără obţinerea unor întăriri din
partea Cartaginei (fratele lui, Hasdrubal a fost înfrânt
şi ucis de romani la Metaurus, 207 î.Hr.) a determinat
repunerea armatei sale la strategia de istovire a lui
Quintus Fabius Cunctator. Constrâns să se retragă în
Campania şi mai apoi să se izoleze la Brutium (azi în
Calabria), în 203 î.Hr. a fost rechemat în Cartagina
pentru a conduce rezistenţa împotriva romanilor, care
începuseră războaiele din Africa. A fost învins complet
la Zama în 202 î.Hr. de Scipio Africanul. Numit înalt
magistrat, între 197 şi 195 î.Hr., a încercat să impună
unele reforme constituţionale în sens antioligarhic şi să
reorganizeze economia Cartaginei. împiedicat de
duşmani interni aprigi, a fost nevoit să se refugieze în
Orient, unde mai întâi la curtea lui Antiochos III al
Siriei şi apoi la Prusias al Bitiniei, a continuat să
uneltească împotriva romanilor. Când romanii au obţinut
predarea lui, a preferat să se otrăvească. Personaj cu o
vastă cultură, deschis către influenţele gândirii greceşti,
H. a fost poate cel mai periculos adversar al Romei,
datorită abilităţii sale politice şi extraordinarelor
capacităţi militare, perfecţionând în luptă utilizarea
coordonată a infanteriei şi cavaleriei şi a tacticii de
încercuire a duşmanului.
Hanovra, regiune istorică a Germaniei de nord-vest,
intre hotarul cu Olanda şi Elba. Devine principat elector
în 1692 sub ducele Emest August de Braunschweig-
Lüneburg care, prin căsătoria cu Sofia, nepoata lui lacob
I Stuart, cucerise drepturile de succesiune la coroana
Angliei. Fiul Georg X în 1714 s-a urcat pe tronul englez
cu numele de George I. De la acea dată H. a depins de
Anglia prin uniune personală. Devenită regat prin
hotărârea Congresului de la Viena (1814), a fost
guvernată de un vicerege până în 1837, când, prin legea
salică (care împiedica succesiunea feminină) Victoria a

Angliei nu a putut să acceadă la tron, care a trecut
fratelui său ducele de Cumberland, care şi-a luat numele
de Ernest August I. H. a rămas în continuare
independentă până în 1866 când, învinsă de Prusia, a
devenit provincie a acesteia.
Hansa, sau Liga hanseatica, ligă comercială (termenul
indică initial asociaţiile germane de negustori activând
în străinătate) constituită din mai multe cetăţi din zona
Balticii meridionale şi ale Sfântului Imperiu Roman.
Organizată pe bază federală, cu o dietă care îşi avea
sediul la Lübeck, H. a ajuns o mare putere, chiar politică,
între sec. XIV şi XV, urmată de o lentă decadenţă la
Începutul sec. XV. 1158-1161
întemeierea bazei comerciale de la Visby în insula Gotland
pentru comerţul cu Suedia, Livonia şi Rusia. 1201-
1224
întemeierea bazelor de la Riga şi Danzig. 1259
Uniune comercială stabilă între Lübeck, Rostock,
Stralsund, Wismar şi Hamburg. 1358 Diversele
hanse se unesc în ligă pentru controlul comerţului
extern, oferind garanţia unei intervenţii armate în caz de
ameninţare a privilegiilor dobândite. 1361-1370
Război între H. şi Danemarca pentru controlul
strâmtorii Sund, între Marea Baltică şi Marea
Nordului. Se încheie cu pacea de la Stralsund: H.
obţine dominaţia absolută asupra Balticii şi controlul
succesiunii suveranilor danezi. 1420-1435
Război contra Danemarcei: prin pacea de la
Vordinborg H. păstrează scutirea de taxe la trecerea
prin Sund, dar trebuie să permită tranzitul navelor
suedeze şi liberul comerţ în Marea Baltică. 1470 H.
închide strâmtoarea Sund pentru trecerea
flotelor comerciale engleze. 1494 Ivan III,
ocupând Novgorodul, închide bazele
comerciale ale H. 1598 Elisabeta I a Angliei
închide sediul H. (Steelyard)
la Londra.
1618-1648
Războiul de treizeci de ani înseamnă criza finală a
comerţului în Marea Baltică. 1669 Ultima dietă la
Lübeck. Harding, Wirren Gamaliel, om politic american
(Morrow County, Ohio, 1865-San Francisco 1923).
Republican, ales preşedinte în 1920, a urmărit o politică
rigid protec-ţionista şi a restrâns dramatic imigraţia.
A încheiat o pace separată cu Germania după ce
Senatul respinsese tratatul de la Versailles la
încheierea primului război mondial şi a convocat
conferinţa de la Washington asu-
HARUN-AL-RAŞID
pra dezarmării navale ( 1921 -1922). După moartea lui
neaşteptată, au ieşit la lumină grave scandaluri financiare
corelate cu administraţia lui.
Harold I Păr-Frumos (m.933), rege al Norvegiei (860-
933). Din dinastia Inglingefar, a întemeiat regatul
norvegian, unind potentaţii locali ai marilor familii vikinge.
Harmodios si Aristogiton, tiranicizi atenieni (sec.VI
î.Hr.). Nobili din ginta gefireilor, 1-au ucis în 514 î.Hr.
pe Hipparh, fiul lui Pisistrate şi fratele tiranului atenian
Hippias. Harmodios şi-a pierdut viaţa în atentat.
Aristogiton a fost judecat. Tiranicidul s-a datorat, după
Tucidide, unor motive personale, dar există o tradiţie
care subliniază motivaţiile ideologice ale gestului.
Harold Π (n.cca 1022-Hastings 1066), rege anglo-saxon
( 1066). I-a urmat cumnatului său Eduard Duhovnicul.
A respins invazia regelui norvegian Harold III, dar nu
a reuşit să i se opună imediat după aceea invaziei nor-
mandului Wilhelm (William) Cuceritorul, care 1-a învins
şi 1-a ucis în lupta decisivă de la Hastings ( 14.X. 1066).
Harold II, Dinte Albastru (m. cea 985), rege al Dane-
marcei (936-985). S-a convertit la creştinism în 960 iar
în 975 şi-a extins dominaţia asupra Norvegiei, eliberân-
du-se mai târziu de coroana germană şi luptând împo-
triva lui Otto II.
hârtie, primul proces de fabricaţie al hârtiei din scoarţă
de copac este atribuit chinezului Tsai-Lun (sec. II î.Hr).
în sec. VII d.Hr. tehnica de producere a h. a fost însuşită
şi de japonezi, iar în sec. VIII de către arabi, care au
folosit zdrenţe mărunt tăiate şi pisate. Arabii au
introdus h. în Spania şi în Sicilia, de unde s-a răspândit
în Europa, în sec. XII maiştrii în fabricarea h. din
Fabriano au introdus filigranul şi au adoptat formatele
standard. Fabrici de hârtii s-au ridicat în sec. XIV în
Italia, Franţa şi Germania, iar în urma introducerii tipa-
rului (sec. XV-XVII) în întreaga Europă şi în America
de Nord. Fabricanţii de h. olandezi din sec. XVII au
introdus o maşină pentru rafinarea pastei de cârpă, cât
şi obţinerea unei h. perfect albe. Inventarea în sec. XIX
a unor maşini pentru producerea unei foi de h. continuă
de lăţime standard într-un timp foarte scurt a determinat
scăderea costurilor şi în consecinţă o creştere vertigi-
noasă a producţiei, fapt care a pus problema materiilor
prime, cârpele folosite până atunci nemaifiind sufi-
ciente. Cercetarea s-a orientat cu succes ( 1854-1884)
spre obţinerea de fibre de celuloză extrase din lemn de
brad şi de plop. Pasta de lemn, cea chimică şi cea extrasă
din zdrenţe, cât şi h. reciclată stau şi azi la baza fabricării
modeme a h.
hirţi geografice, v. cartografie Harun-al-Rasid,
calif arab (Ray, Khorasan, 766-Tus 809). Aparţine
dinastiei abbaside. Sub domnia lui, capitala Bagdad a
ajuns maxima sa splendoare artistică şi culturală şi H.
însuşi a devenit protagonistul legendar
695
HASDRUBAL BARCAS
al multor povestiri din O mie ţi una de nopţi. Aceasta
nu a împiedicat procesul de destrămare al imperiului,
prin secesiunea Idrisizilor (788) şi a Aghlabizilor (801 ).
Hasdrubal Barcas, general cartaginez (n.245-m.207
î.Hr). Fratele mai mic al lui Hannibal, în cursul celui
de-al doilea război punic a acţionat în Spania şi 1-a
învins în 211 la Horei pe Cnaeus Publius Scipio. Tarver-
sând Alpii, a coborât în Italia pentru a se întâlni cu
Hannibal, dar a murit în lupta de la Metaurus (207).
hasidism (ebraic.: chassid, pios), mişcare mistică
ebraică întemeiată în jurul anului 1750 în Ucraina de
către rabinul Israel ben Eliezer (1700-1788). S-a
răspândit în special în zona Europei orientale (Polonia,
Ungaria, Ţările Române, Rusia) şi în comunităţile ebraice
americane în cursul sec. XX. Tragându-şi propriile rădăcini
din Cabală, h. pune accent pe devotamentul şi comuniunea
cu Dumnezeu întru bucurie: în acest fel credinciosul
(chassid), fără a părăsi lumea şi fără a se supune ascetis-
mului, poate atinge „nivelul potrivit". Şeful comunităţii
hasidice este mddik-νΛ (adică „cel drept", „sfântul"),
figura carismatica şi mediatoare. Hassan Π (Rabat,
1929-1999), rege al Marocului ( 1961 -1999). Plecând de
la poziţia iniţială filooccidentală şi moderată, pentru a
înfrunta violenta opoziţie populară condusă de liderul
socialist Ben Barka, 1-a asasinat în 1965 şi a
suspendat constituţia. Politica de forţă a lui H. a
continuat cu anexarea ex-Saharei spaniole ( 1974), care
a deschis foarte lungul conflict cu Frontul Polisario de
eliberare naţională. Continue revolte interne,
alimentate şi de greaua situaţie economică (1981,1988
şi 1990), 1-au împins în sfârşit pe suveran să propună
câteva reforme constituţionale pentru iniţierea unui timid
proces de democratizare (1992). Hastings, bătălia de
la, desfăşurată la 14 octombrie a anului 1066 între
saxonii conduşi de regele Harold Π şi normanzii lui
William Cuceritorul, care a triumfat şi a devenit regele
Angliei. A însemnat începutul cuceririi normande a
Angliei.
Hastings, Warren, administrator colonial britanic
(Churchill, Oxfordshire, 1732-Daylesford 1818). La
17 ani a intrat în serviciul Companiei Indiilor Orientale,
ajungând guvernatorul general al Bengalului (1773-
1785). Este considerat întemeietorul puterii britanice
în India, pe care a organizat-o din punct de vedere
administrativ şi a apărat-o împotriva atacurilor Franţei
şi a indienilor instigaţi de ea ( 1775-1785). Pentru acuzaţii
de ilegalitate formulate de colaboratorul său Ph. Francis
şi reluate de partidul whig, H. a suferit un lung proces
(1785-1795) din care a ieşit însă achitat. haussa,
populaţie africană stabilită în aria cuprinsă între Ciad
şi Nigeria, a cărei societate este tribal-clanică, cu o
economie bazată mai ales pe agricultură şi comerţ.
Unicul izvor existent asupra istoriei h. este Cronica de
696
la Kano. Se crede că populaţia h. a ajuns în regiunile
Nigerului spre sec. XI. Convertită la islamism în sec.
XV, s-a organizat în monarhii feudale dintre care au
devenit faimoase emiratele Kano, Sakoto şi Zaria.
Haussmann, Georges-Eugène, politician francez (Paris
1809-1891). Prefect, 1-a urmat pe Ludovic Napoleon
Bonaparte şi după lovitura de stat din 1851 şi începutul
celui de-al Doilea Imperiu a fost prefectul Senei (1853-
1869). A coordonat resistcmatizarca urbanistică a
Parisului cu intenţii estetice şi politice (dărâmarea cartie-
relor populare centrale, crearea marilor bulevarde pe
care era imposibilă construcţia baricadelor). A fost desti-
tuit după un scandal.
Havana, capitala Cubei. A fost întemeiată în 1519 de
conchistadorul spaniol D. Velasquez sub numele de
San Cristobal de la Habana. A fost fortificată de spanioli
în 1589 ca să reziste la atacurile corsarilor englezi şi al
flibustierilor francezi, în 1898, în timpul luptelor cu-
banezilor pentru cucerirea independenţei faţă de Spania,
explozia din port a cuirasatului Maine a constituit pre-
textul pentru declanşarea războiului hispano-american.
Havel, Vac/αν, om politic cehoslovac (Praga 1936).
Scriitor şi dramaturg, a fost în 1977 între fondatorii
grupului Charta 77 (v.) şi a devenit unul din principalii
exponenţi ai disidenţei cehoslovace. De mai multe ori
arestat, a fost între liderii revoluţiei paşnice care a dus
la căderea regimului comunist, în decembrie 1989 a
fost ales preşedinte al republicii şi a început democra-
tizarea. A demisionat în iulie 1992 pentru a nu subscrie
la sciziunea dintre Republica Cehă şi Slovacia care a
pus capăt Cehoslovaciei, în ianuarie 1993 a fost ales
preşedinte al Republicii Cehe. în operele sale politice
a teoretizat legătura strânsă între mărturia personală
de „adevăr", moralitate şi viaţa politică: Interogatoriu
la distanţă (1986), Puterea celor fără de putere (1990).
Haya de la Torre, Victor Râul, om politic peruan
(Trujillo 1895-m.l979). Simpatizant al stângii, în 1924
a fondat APRA (v.), de tendinţă socialistă, în 1948 a
fost constrâns la exil. Alegerea lui la preşedinţia repu-
blicii în 1962 a fost invalidată de militari. Haynau.
Julius Jacob von, feldmareşal austriac (Kassel 1786-
Viena 1853). A reprimat cu extremă duritate insurecţia
celor „zece zile" de la Brescia („hiena de la Brescia") şi
revoluţia ungară ( 1849).
Heath, Edward, om politic britanic (Broadstairs, Kent,
1916). Conservator, a îndeplinit diverse funcţii guver-
namentale şi apoi a fost liderul partidului ( 1965-1975)
şi prim-ministru (1970-1974). Europeist convins, în
1973 a adus Marea Britanie în CEE. După înfrângerea
electorală din 1974, a fost înlocuit de M. Thacherca
lider al partidului.
Hébert, Jacques René, jurnalist şi om politic francez
(Alençon 1757-Paris 1794). în timpul Revoluţiei fran-

ceze a întemeiat ziarul „Le Père Duchesne" (1790),
care a devenit organul extremei stângi a „turbaţilor" sau
„nebertiştilor", cei mai aprigi susţinători ai Terorii şi ai
cultului zeiţei Raţiunea. Opozant al lui Robespierre pe
care îl acuza de moderatism, pregătea o insurecţie pentru
a-1 răsturna, când a fost incriminat în faţa Convenţiei şi
ghilotinat împreuna cu principalii săi partizani.
Hecateu din Milet, istoric şi geograf grec (n. 560-m.
cea 490 î.Hr.). Au rămas puţin fragmente din operele
sale care descriau, în două cărţi (Periegeza) pământul
şi în alte patru (Genealogii) se ocupau, în mod crono-
logic, de mitologie, H. încercând să-i dea interpretare
ştiinţifică; a fost primul care a folosit termenul de „istorie"
(din grecescul historia, cercetare). Hegel, Georg
Wilhelm Friedrich, filosof german (Stuttgart 1770-
Berlin 1831 ). A fost profund influenţat de evenimentele
timpului său, de la Revoluţia franceză până la
redeşteptarea patriotică şi naţionalistă germană de la
începutul sec. XIX. în 1807 a publicat Fenome-
nologia spiritului, între 1812 şi 1816 Ştiinţa logicii şi
în 1821 Principii de filosofìe a dreptului. Din 1818 a
avut la Berlin catedra care fusese a lui Fichte, asumând
rolul de gânditor oficial al statului prusac. Sistemul lui
a constituit maxima manifestare a idealismului. H. a
înţeles să readucă filosofìa la ştiinţa absolută prin raţiune
şi spirit, dezvoltate cu metoda dialectică a continuei
depăşiri a adevărului, în toată dezbaterea din sec. XIX
se va manifesta o confruntare între cei care considerau
sistemul său închis şi complet (dreapta hegeliană) şi
aceia care, valorizând dialectica, îl vedeau ca un motor
al aspiraţiilor revoluţionare (stânga hegeliană cu dezvol-
tările sale marxiste).
• Gândirea politică. H. a înţeles istoria ca o continuă
evoluţie a unei civilizaţii universale In care predominant
era nivelul culturilor naţionale, animate de un spirit
naţional (Volksgeist) în stare de a activa prin indivizi,
chiar independent de voinţa sau de conştiinţa lor. Ca
produs al naţiunii H. considera statul drept forma
maximă de împlinire, în calitate de expresie spirituală a
voinţei şi a destinului unei naţiuni. Realizarea individului
s-ar îndeplini prin urmare prin totala lui consacrare
naţiunii. H. a contestat aşadar individualismul tipic al
filosofiei engleze şi franceze, însuşit de revoluţia din
1789; în felul acesta a atacat provincialismul şi regiona-
lismul care împiedicaseră Germania să devină un stat
unitar. Cu toate că H. nu se gândea, desigur, la un stat
arbitrar şi despotic, ci la unul guvernat de legi şi de
raţiune, tezele lui au avut o vastă influenţă asupra succe-
sivei elaborări doctrinare şi politice a mişcărilor autori-
tare din sec. XIX şi XX.
hegemonie, supremaţia unui stat, a unei naţiuni sau,
mai genera], a unei comunităţi politice asupra altora; o
astfel de supremaţie este mai ales militară, dar adesea
HELSINKI, ACORDURILE DE LA
şi culturală şi economică, în lumea Antichităţii greceşti
hegemonia a însemnat mai întâi „conducerea supremă"
a şefilor militari (numiţi tocmai hegemoni, conducători),
apoi şi rolul de conducător militar asumat într-o ligă de
către oraşul-stat cel mai important; iniţial aceasta funcţie
nu presupunea amestecul în politica internă a altor
state, dar cu timpul (şi în special în cazul Atenei şi al
Ligii delio-alice din sec. V î.Hr.) h. militară s-a
transformat treptat într-o relaţie de dominaţie totală.
După experienţa hcgemonică fundamentală reprezentată
de dominaţia Romei, întreaga istorie occidentală poate
fi interpretată (aşa cum au făcut unii istorici germani,
de la L. von Ranke la L. Dehio) ca un conflict între
tendinţe opuse spre o ordine politică bazată pe h.
(încercările lui Carol V, ale lui Hitler, de superputerile
SUA şi URSS după război) şi unul bazat pe echilibrul
mai multor puteri (politica tradiţională a Angliei). •
Hegemonia de clasă. Conceptul de h. a fost dezvoltat
de gândirea marxistă în special în termenii raporturilor
dintre clasele sociale: în general A. Gramsci, ca reacţie
a reducerii h. doar la dominaţia forţată, a subliniat
aspectele de conducere culturală şi etico-politica pe
care se bazează rolul conducător al unei clase do-
minante într-o societate modernă, complexă şi bine
organizată.
Ilegira (arab.: emigraţie), fuga lui Mahomed de la
Mecca la Medina (16.VII.622) eveniment considerat
de musulmani ca dată de început a calendarului lor.
Heinemann, Gustav, om politic german (Schwelm,
Westfalia, 1899-Essen 1976). între fondatorii Uniunii
Creştin-Democrate (CDU), H. a fost ministru de
interne al lui Adenauer ( 1949-1950), dar a demisionat
contestând politica de reînarmare germană. Intrat în
Partidul Social-Democrat în 1957, a fost ministrul
justiţiei ( 1964-1969) cu W. Brandt şi din 1969 până în
1974 preşedinte al republicii. Heliogabal, sau
Elagabal, Marcus Aurelius Antoninus zis (n. 204-m.
222), împărat roman (218-222). Nepot al lui Septimius
Severus şi preot la Emcsa (Siria), unde era venerat zeul
soarelui, sub numele de El Gabal, a fost proclamat
împărat de către legiunile din Efes în 218. A ajuns la
Roma în 219, şi-a dedicat întreaga energie numai
spre a-şi putea impune propria religie; domnia i-a fost
aproape în întregime dirijată de mama sa, lulia Moesa,
care I-a îndemnat să-1 adopte pe vărul său, Severus
Alexander, drept urmaş. A fost ucis de către
pretorieni.
Hellespont, vechiul nume al strâmtorii Dardanele.
Helsinki, acordurile de la, act final al conferinţei
asupra securităţii şi cooperării în Europa (CSCE, v.),
semnat la l .VIII. 1975, în care sunt enunţate principiile
referitoare la: l ) securitatea în Europa şi Mediterana:
neamestecul în afacerile interne, inviolabilitatea frontic-
697
HELVEŢI
relor şi integritatea teritorială a statelor, respectul drep-
turilor umane şi al libertăţilor fundamentale; 2) coo-
perarea industrială, comercială, tehnică, ştiinţifică; 3) coo-
perarea în sectorul umanitar şi cultural: contacte între
persoane (reunifîcarea familiior, căsătorii între cetăţeni
aparţinând unor state diferite etc.), difuzare şi schimb
de informaţii, schimburi culturale, tutela minorităţilor
şi a culturilor regionale.
helveţi, trib celtic, la început stabilit în Germania de
sud, care la sfârşitul sec. II î.Hr. s-a transferat în zona
cuprinsă între Jura şi lacul Geneva, încercarea h. de a
se stabili în Galia în 58 î.Hr. a fost împiedicată de
Caesar, care i-a silit să se reîntoarcă la vechile lor aşezări,
în epoca imperială h. au făcut parte mai întâi din Gallia
Belgica şi apoi din Germania Superior.
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN Şl GERMANIA
Henric I Păsărarul (n. 876-Membleben 936), rege al
Germaniei (919-936). Duce de Saxoniadin 912, a fost
primul exponent din dinastia sa care a urcat pe tronul
Germaniei, urmându-i la tron lui Conrad I de Franconia.
A supus ducatele Suabia (919) şi Bavaria (921) şi a
luat Lorena de· la Capeţieni (925). I-a învins de slavi
(929) şi pe danezi (934), iar prin victoria de la Unstrut,
în 933, a pus capăt invaziilor ungurilor. Henric U cel
Sfânt (Abbach 973-Göttingen 1024), rege al Germaniei
( 1002-1024) şi împărat (1014-1024). Ultimul
reprezentat al casei de Saxonia. A luptat mult timp (
1003-1018) împotriva lui Boleslaw I al Poloniei pentru
dominaţia asupra Boemiei.
Henric III cel Negru (n. 1017-Bodfeld 1056), împărat
(1039-1056). I-a urmat tatălui său, Conrad II Salicul şi
a supus Boemia ( 1041 ), Polonia şi Ungaria ( 1044). în
1046 a plecat la Roma pentru a fi încoronat ca împărat
şi 1-a detronat pe G rigore VI, punând să fie aleşi ca papă
patru episcopi germani în succesiune (Clement II,
Damasus II, Leon IX şi Victor II). Henric IV (Goslar
1050-Licges 1106),împărat(1056-1106). Fiul al lui
Henric III, i-a urmat la tron încă de copil; regenţa
mamei sale, Agnes de Poitiers şi a arhiepiscopilor
Hannon din Köln şi Adalbert din Bremen, care s-a
prelungit până în 1065, a slăbit foarte mult autonomia
imperială faţă de marii feudali şi episcopi, în aceste
împrejurări, papa Grigore VII a deschis lupta pentru
învestitură, interzicând orice intervenţie a împăratului în
numirea episcopilor şi a abaţilor. H. a reacţionat
convocând un conciliu la Worms (1076) care 1-a
declarat depus pe papă, care, la rândul lui, 1-a exco-
municat pe împărat, absolvindu-i pe supuşii lui de jură-
mântul de fidelitate. H. a trebuit să se ducă la Canossa
( 1077) pentru a implora iertarea din partea lui Grigore
VII, care i-a acordat-o, redându-i autoritatea. După ce
a fost potolită revolta latifundiarilor germani ( 1077-1080),
a reluat controversa cu papalitatea, restabilind vechea
698
supremaţie şi asupra autorităţilor ecleziastice, în 1080
a fost din nou excomunicat, 1-a declarat din nou depus
pe papa Grigore VII, iar în conciliul de la Bressanonc
(1088) a pus să fie ales Clement III în locul lui. Intrând
în Italia în 1084 1-a alungat pe papă de la Roma şi i-a
cerut lui Clement III să-1 încoroneze din nou. Conflictul
a fost reluat o dată cu noul papă Urban II ( 1088), care,
cu ajutorul unui front antiimperial, alcătuit din nor-
manzi şi din oraşele din Lombardia, a pus din nou
stăpânire pe Roma ( 1093) şi 1-a proclamat rege al Italiei
pe Conrad, primul născut rebel al lui Henric. împăratul
η-a reuşit să reziste acestei noi opoziţii: excomunicat
de Pascal II, a fost victima rebeliunii şi a celui de al
doilea fiu al său Henric, care în 11051-a detronat, punând
mâna pe putere în anul următor. Henric V (Goslar
1081 -Utrecht 1125), împărat ( 1106-1125). L-a silit
pe tatăl său Henric IV să abdice şi în 1106 a fost
încoronat rege al Germaniei. Un prim acord cu papa
Pascal II în privinţa învestiturilor (renunţare la
alegerile episcopale în schimbul restituirii bunurilor
donate de Carol cel Mare Bisericii, 1111 ) a fost retrac-
tat de papă în momentul izbucnirii unei noi revolte a
feudalilor germani. Excomunicat, H. a răspuns mai întâi
punând să fie ales antipapa Grigore VIII, apoi încheind
cu Calixt II concordatul de la Worms ( 1122), care a pus
capăt lungii dispute prin recunoaşterea libertăţilor
ecleziastice.
Henric VI (Nijmegen 1165-Messina 1197), împărat
(1190-1197). I-a urmat tatălui său Frederic I Barba-
rossa. Căsătoria cu Constanţa de Alleviila ( 1186) i-a dat
dreptul de succesiune la tronul normand al Siciliei şi
Apuliei, pe care 1-a obţinut, însă, abia în 1195, după
moartea lui Taneredi di Lecce. Trecând peste ostilitatea
papei şi a marilor latifundiari germani, a condus cu
hotărâre Italia meridională reprimând revoltele baroni-
lor; a Încercat în zadar să unească într-un singur regat
domeniile sale.
Henric VII de Luxemburg (Valenciennes cea. 1275-
Buonconvento 1313), împărat ( 1308-1313). Fiu al lui
Henric III de Luxemburg, în 1311 a intrat în Italia pentru
a fi încoronat ca împărat, cu intenţia de reinstaura
autoritatea centrală a imperiului, dar a fost contracarat
de guelfi, în frunte cu Robert de Anjou, încoronat la
Roma în 1312, a murit de malarie sau poate a fost
asasinat chiar de guelfi.
ANGLIA
Henric I (Selby 1068-Lyons-la-Foret 1135), rege al
Angliei ( 1100-1135). Cel de-al patrulea fiu al lui William
Cuceritorul, i-a urmat la tron fratelui sau, William cel
Roşu, trecând peste drepturile fratelui mai mare Robert,
duce de Normandia, angajat în luptele de pe Pământul
Sfânt. Pentru a se bucura de aprobarea mai marilor
regatului a promulgat Carta libertăţilor, prin care abolea

dreptul regelui de a interveni în chestiunile feudale şi
judiciare, în 1106 1-a învins definitiv şi 1-a întemniţat
pe fratele său Robert, anexând Normandia la regatul
Angliei, în 1107 (compromisul de la Beck) a pus capăt
disputei cu privire la învestiturile bisericeşti care-1
învrăjbiseră cu Anselm din Canterbury, primat al
Angliei, în 11201-a înfrânt pe Ludovic VI al Franţei şi
i-a potolit pe baronii normanzi, care se răsculaseră.
Henne II (Le Mans 1133-Chinon 1189), rege al Angliei
(l 154-1189). Fiu al lui Geoffroi V Plantagenet, conte
de Anjou şi al Matildei, fiica lui Henric I al Angliei, in
1150 a primit ducatul Normandiei. în 1151, după moar-
tea tatălui său, a moştenit Anjou, Touraine şi Mâine;
în 1152 s-a căsătorit cu Eleonore de Aquitania, repudiată
de Ludovic VII al Franţei, primind ca zestre Aquitania şi
Poitou, in 1153 a invadat Anglia şi a cucerit tronul.
Urmând exemplul bunicului său din partea mamei, a
consolidat autoritatea regală, limitând iniţiativele
baronilor, în 1164 a promulgat Constituţiile de la Claren-
don, care-i supuneau şi pe clerici jurisdicţiei tribunalului
regelui, determinând opoziţia arhiepiscopului de
Canterbury, Thomas Becket: H. a fost făcut răspun-
zător de asasinarea acestuia (l 170). în 1171 Λ cucerit
Irlanda şi Wales (Ţara Galilor), apoi (1173-1174) cu
ajutorul celor mai mulţi dintre baroni şi al clerului a
reprimat o primă revoltă organizată de fiii săi Henric,
Geoffroi şi Richard, susţinuţi de soţia sa Eleonore şi de
asemeni de Ludovic VII al Franţei şi de William al
Scoţiei. Deosebit de însemnată a fost contribuţia lui H.
la crearea dreptului comun englez: a extins şi a perfecţio-
nat sistemul de acuzarecu ajutorul juraţilor; împreună
cu Marea Curte cu juri din 1179 a pus bazele metodei
pentru determinarea dreptului de proprietate, cu scopul
de a evita să se recurgă la duel; în 1181, împreună cu
Curtea cu juri pentru arme, a reorganizat miliţiile ne-
feudale, formate în întregime din oameni liberi. Din 1187
însă noi lupte între fiii săi Richard Inimă de Leu şi loan
Fără de Ţară, pentru succesiunea la tron, au dus la
pierderea unor întinse regiuni engleze stăpânite în Franţa.
Henric III (Winchster 1207-Westminster 1272), rege
al Angliei (1216-1272). I-a urmat la tron tatălui său,
loan Fără de Ţară, şi prin câteva expediţii dezastruoase
în Franţa, a agravat serios condiţiile financiare ale coroa-
nei, aşa încât a trebuit să accepte Statutele de la Oxford
(1258), prin care baronii au instituit un consiliu pentru
a-l ajuta pe rege la conducerea ţării. După ce au fost
anulate Statutele, H. a declanşat războiul împotriva
baronilor ( 1261 -1265), câştigat de fiul său Eduard, care
de atunci a condus de fapt regatul. Henric IV
(Bolingbroke, Lincolnshire 1366-Westminster
1413), rege al Angliei ( 1399-1413). Fiul al lui John of
Gaunt şi al lui Blanche de Lancaster, a aderat în 1387
la opoziţia nobililor împotriva lui Richard II,
HENRIC VIII TUDOR
provocàndu-i în felul acesta căderea în 1399 şi cucerind
coroana pentru sine. A pus bazele dinastiei Lancaster,
în 1402 a stăvilit atacurile scoţienilor, iar din 1402
până în 1409 s-a străduit să reprime răscoala din Wales
şi pe aceea a fiului său, viitorul Henric V. Henric V
(Monmouth 1387-Vincennes 1422), rege al A ngli ei (
1413 -1422 ). I -a urmat la tron tatălui său Henric
IV.Reprimând revolta lollarzilor (v.), a reluat Războiul de
o sută de ani, învingându-i pe francezi la Azincourt tn
1417 a invadat Normandia, iar în 1420 a încheiat tratatul
de la Troyes, prin care obţinea mâna Caterinci, fiica regelui
Franţei, Carol VI şi devenea regent al regatului Franţei în
defavoarea delfinului Carol (viitorul Carol Vu).
Henric VI (Windsor 1421-Londra 1471), rege al Angliei
(1422-1461 şi 1470-1471).Urmându-itatăluisău,Henric
V, pe tronul Angliei şi pe cel al Franţei, I-a pierdut pe
acesta din urmă prin înfrângerea suferită în Războiul
de o sută de ani ( 1453). Dezechilibrul său mintal din ce
în ce mai evident a provocat în 1455 un conflict între
pretenţiile de succesiune ale lui Richard, duce de York
şi cele ale casei de Lancaster, care a degenerat în războiul
celor două roze (v.). I n 1461, H. a fost detronat şi înlo
cuit de Eduard IV de York; şi-a recucerit tronul pentru
scurt timp în 1470, dar a fost din nou înfrânt şi închis în
Tumul Londrei, unde a şi murit, probabil asasinat.
Henric VII TUdor (Pembroke Castle 1457-Richmond
1509), rege al Angliei ( 1485-1509). Fiu al lui Edmond
Tudor şi al Margaretei de Beaufort şi pretendent la
tronul Angliei din partea ramurii de Lancaster, I-a
înfrânt şi 1-a ucis pe regele Richard III în bătălia de la
Bosworth (1485) şi a fost încoronat, punând bazele
dinastiei Tudor. Căsătoria cu Elisabeta de York (1486)
a pus capăt războiului celor două roze şi i-a consolidat
poziţia pe tron. A redresat prestigiul şi autoritatea co
roanei, stăpânind fără ajutorul parlamentului şi sprijinin-
du-se pe burghezia negustorească. A consolidat poziţia
Angliei în Europa şi a întărit legăturile cu Scoţia.
Henric VIII Tudor (Greenwich 1491-Westminster
1547), rege al Angliei ( l509-1547) şi al Irlandei (1541 -
1547). Fiu al lui Henric VII, a devenit rege al Angliei
prin moartea fratelui său Arthur, şi s-a căsătorit cu
văduva acestuia, Caterina de Aragon, după ce a obţinut
dispensă din partea papei luliu II. De la ea a avut o
fiică. Măria (1516), viitoarea regină.
• Anglia în contextul european. Intrat (1511) în Liga
sfântă împotriva lui Ludovic XII al Franţei, a obţinut
asupra lui, împreună cu împăratul Maximilian I, victoria
de la Guinegatte (1513). în timpul absenţei sale,
cumnatul său, lacob IV al Scoţiei, a invadat Anglia, dar
a fost înfrânt şi ucis la Flodden ( 1513). H. a făcut pace
cu sora sa, Margareta, regina Scoţiei, iar în 1514 şi cu
Franţa. Aflându-sc sub influenţa cardinalului Th. Wolscy,
ministru său (1514-1529), a încercat să păstreze o
699
HENRIC II MAGNIFICUL
poziţie de echilibru în luptele dintre imperiu şi Franţa
pentru a împiedica consolidarea unor periculoase hege-
monii în Europa. A fost mai întâi de partea lui Carol V
împotriva Franţei ( 1523) şi apoi de partea Franţei între
1526-1529.
• Conflictul cu papalitatea, în 1521 a scris o broşură
împotriva lui M. Luther şi aceasta i-a atras din partea
papei Leon X conferirea titlului de defensor fidei. Dar
începând din 1527, în urma refuzului papei Clement
VII de a anula căsătoria sa cu Caterina (care nu-i dăduse
moştenitori bărbaţi) a intrat în conflict cu Roma. Cu
sprijinul lui Th. Cranmer, viitorul arhiepiscop de
Canterbury, H. a pus să-i fie declarată nula căsătoria şi
să-i fie confirmată cea cu Anna Boleyn care fusese
celebrată în secret ( 1533). în urma acestei fapte, a fost
excomunicat de papa Clement VII (III. 1534), dar el a
refuza să recunoască autoritatea papei printr-un act
emis de parlament (Actul de supremaţie) care recunoştea
în suveran pe şeful suprem al Bisericii anglicane (v.
anglicanism). Această decizie schismatică îşi găsea
sprijin în nemulţumirea Bisericii engleze provocată de
taxa impusă în favoarea papei şi a îmbogăţirii ordinelor
monastice. Din nou excomunicat de papa Paul III (VI.
1535), H. a înăbuşit orice opoziţie internă dând ordin
să fie executaţi capii opoziţiei catolice, cardinalul John
Fisher şi Thomas Morus (1535). A pus la cale apoi
suprimarea ordinelor religioase şi confiscarea bunurilor
lor (1536-1540). în această etapă s-a folosit de
colaborarea lui Th. Cromwell şi pentru a-şi consolida
propria putere absolută în faţa nobilimii. Cromwell şi
Cranmer au încercat să sprijine o evoluţie a Bisericii
anglicane spre luteranism, dar H., contrar acestei
tendinţe, a propus aprobării Camerei Lorzilor în 1539
o profesiune de credinţă antiprotestantă din punct de
vedere teologic (Actul celor Şase Articole). Grija sa
obsedantă pentru succesiune a dus la alte noi tentative
matrimoniale. După ce a pus să fie condamnată la
moarte (19.V. 1536) pentru adulter Anna Boleyn, care-i
dăduse încă o fiică, Elisabeta (1533), s-a căsătorit
ulterior cu Jane Seymour (de la care 1-a avut pe Eduard,
moştenitorul tronului Angliei), cu Anna de Clèves,
Caterina Howard şi Caterina Parr. • Creşterea puterii
engleze, în timpul domniei sale s-a realizat unirea
Angliei cu Wales ( 136) şi s-a desăvârşit supunerea
Irlandei, H. declarându-se rege al acesteia (l 541 ). în
ciuda războiului din 1542, η-a reuşit să aducă Scoţia sub
stăpânirea sa. Ostilitatea faţă de Franţa a dus la o
nouă alianţă cu Carol V. Campania militară
împotriva Franţei ( 1544-1545), deşi deosebit de costisi-
toare, a dus, însă, numai la o ocupare de scurtă durată
a regiunii Boulogne. Pentru a putea face faţă cheltuielilor
de război, H. a contactat împrumuturi cu dobânzi foarte
ridicate la bancherii din Anvers, fapt care a dus la deva-
700
lorizarea monedei şi garantarea lor cu imensele bogăţii
provenite din desfiinţarea mănăstirilor.
CASTILIA ŞI LEON
Henric II Magnificul (Sevilla cea. 1333-Burgos
1379), rege al Castiliei şi Leonului (1366-1279). Fiu
natural al lui Alfons XI, s-a opus fratelui său vitreg
Pedro I cel Crud, rege în 1350. A cucerit, cu ajutorul lui
Carol V al Franţei şi al aragonezilor, o mare parte a
Castiliei şi a fost ales rege în 1366. A pierdut la început
tronul datorită lui Pedro, care s-a aliat cu Anglia, dar în
1369 1-a omorât, iar de atunci a putut să stăpânească
fără a mai fi împiedicat şi contestat.
FRANŢA
Henric II de Valois (Saint-Germain-en Laye 1519-Paris
1559), rege al Franţei (1547-1559). Fiu al lui Francise I,
s-a căsătorit cu Caterina de Medici (1533) şi a fost
influenţat de mediul italian al soţiei, pe lângă intrigile
familiei de Guise, Coligny şi ale Dianci de Poitiers,
favorita sa. în politica internă s-a străduit să consolideze
puterea monarhiei într-o perioadă de grave frământări
şi luptând împotriva calviniştilor. A continuat războiul
împotriva împăratului Carol V, aliindu-se cu otomanii
şi cu principii luterani germani (1552). A reuşit să
pună stăpânire pe trei episcopii: Metz, Toul şi Verdun
şi să smulgă oraşul Calais din mâna englezilor ( 1588)
în ciuda înfrângerii suferite din partea lui Filip II al
Spaniei la Saint Quentin. A semnat în cele din urmă
pacea de la Cateau-Cambrésis (1559) care a pus capăt
războaielor din Italia, stabilind hegemonia Spaniei
asupra peninsulei.
Henric III de Valois (Fontainebleau 1551 -Saint Cloud
1589), rege al Franţei ( 1574-1589). Cel de-al treilea fiu
al lui Henric U şi al Caterine) de Medici, ultimul dintre
Valois, a fost ales rege al Poloniei datorită intrigilor
mamei sale ( 1573), dar a revenit în Franţa în anul următor
pentru a-i urma la tron lui Carol IX. în ciuda căsătoriei
sale cu Luiza de Lorena, homosexualitatea sa a continuat
să-1 expună intrigilor favoriţilor săi. A luptat împotriva
hughenoţilor, semnând pacea de la Beaulieu (1576),
dar s-a ţinut departe de partidul catolicilor intransigenţi,
organizaţi în Liga catolică şi avându-1 în frunte pe Henric
de Guise. Redeschizându-se ostilităţile dintre catolici şi
calvinisti (1584) a fost antrenat în războiul „Celor Trei
Henrici". Silit să fugă din Paris ( 1588), a convocat Stările
Generale la Blois, unde a ordonat să fie asasinat Henric de
Guise şi fratele acestuia, cardinalul de Lorena. A murit
înjunghiat la rândul său de călugărul Jacques Clément.
Henric IV de Bourbon (Pau 1553-Paris 1610), rege al
Navarrei (1572-1610) şi al Franţei (1589-1610). Fiu al
lui Antoine de Bourbon şi al Jeannei d'Albret, regina
Navarrei, a fost educat în spiritul credinţei calviniste şi
sub tutela lui G. de Coligny a devenit şeful partidului
hughenot. S-a căsătorit cu Margareta de Valois, sora

regelui Carol IX, (căsătoria va fi anulată în 1599, iar
Henric se va căsători cu Maria de Medici). Λ reuşit să
scape din masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu ( 1572),
abjurând pentru moment doctrinele calviniste. A revenit
în fruntea armatei hughenote, iar după moartea ducelui
d'Alençon, fratele regelui Henric III, a devenit moşteni-
torul coroanei Franţei.
• Cucerirea puterii. După ce a murit şi Henric III
(1589), H. η-a fost recunoscut drept rege legitim de
către catolici şi a reuşit să pună mâna pe tron numai cu
ajutorul armatelor, împotriva Ligii catolice şi o dată cu
convertirea sa definitivă la catolicism. H. a intrat în Paris
abia în 1594. în timpul domniei sale a reuşit să înlăture
ameninţarea unei invazii spaniole (tratatul de la Vervins,
1598) şi a adus pacea internă punând capăt războaielor
religioase. Prin edictul din Nantes (1598), H. a recu-
noscut catolicismul ca religie de stat, dar le-a acordat
hughenoţilor libertate de cult, redobândirea drepturilor
cetăţeneşti şi păstrarea a.numeroase fortăreţe drept
garanţie a libertăţilor.
• întărirea statului. H. s-a angajat în consolidarea auto-
rităţii regale şi în reorganizarea statului, în 1604 a
decretat ca fiind posibil de cumpărat şi moştenit funcţiile
birocratice, făcând să intre în felul acesta sume
substanţiale în visteria statului şi atrăgându-i de partea
lui pe magistraţi. Redresarea financiară a fost încredin-
ţată ministrului hughenot, deosebit de capabil, M. de
Sully, care a dus o politică mercantilă pentru a stimula
agricultura şi pentru a încuraja înfiinţarea de manu-
facturi textile (stofe şi mătăsuri), în politica externă, 1-a
obligat pe ducele de Savoia să-i cedeze Bresse, Bugey,
Valromey şi Gex (tratatul de la Lyon, 1601 ). împotriva
permanentei ameninţări a Habsburgilor s-a aliat cu
elveţienii şi cu principii protestanţi germani, redeş-
teptând în felul acesta ostilitatea extremiştilor catolici
care probabil, au fost inspiratorii asasinării, comise de
F. Ravaillac.
Bibliografie: J. J. Scarisbrik, Henric VIU, u. it., 11 Mulino,
Bologna 1984.
PORTUGALIA
Henric Navigatorul, infante al Portugaliei (Porto 1394-
Cabo de Sagres 1460). Fiu al lui Joăo I, rege al Portuga-
liei, a întărit flota portugheză, înfiinţând şi conducând
la Sagres un arsenal, un observator şi o şcoală de
cartografie şi de navigaţie, în căutarea de noi rute spre
Orient, a încurajat explorările de-a lungul coastelor
atlantice ale Africii care i-au adus Portugaliei Madera
(1418), Azore (1432-1437), Rio de Oro (1436), zona
de coastă a Senegalului şi a Guineii.
SAXONIA ŞI BAVARIA
Henric Leul (Ravensburg cea. 1129-Braunschweig
1195), duce al Saxoniei (1142-1180) şi al Bavariei
(l 156-1180). Fiul al ducelui de Bavaria, Henric X cel
HERALDICA
Trufaş, a refuzat să vină în ajutorul împăratului Frederic
I Barbarossa în lupta împotriva Ligii lombarde şi din
această cauză a fost exilat şi deposedat de ducatele de
Bavaria şi Saxonia ( 1180); refugiindu-se pe lângă Henric
II al Angliei, a încercat în zadar să-şi recucerească
domeniile, care au rămas limitate doar la Braunschweig
şi Luneburg.
heptarhie, denumire a celor şapte regate anglo-saxone
din Britannia în sec. V-IX: Essex, Sussex, Wessex, înte-
meiate de saxoni; East Anglia, Mercia şi Northumbria,
întemeiate de angli; Kent întemeiat de iuţi. Heraclius
(Cappadocia cea 575-ConstantinopoI 641 ), împărat
bizantin (610-641). A ajuns la putere răstur-nându-1
pe împăratul Focas. După ce a făcut un compromis cu
avarii, care făceau presiuni dinspre nord asupra
imperiului (619), a organizat în 622 o
contraofensivă împotriva înaintării perşilor sasanizi şi
1-a silit pe regele persan Chosroe II să capituleze şi să se
retragă (629). între 634 şi 642 însă, a fost pus în situaţia
de a se împotrivi expansiunii arabilor şi a trebuit să le
cedeze Siria, Egiptul şi Palestina. A fost primul care şi-a
luat numele de basileus şi a impus limba greacă drept
limbă oficială.
heraldică, disciplină care studiază armele şi stemele
nobiliare, precum şi ierarhia nobiliară. Folosirea stemelor
ca figuri distinctive era cunoscută încă din Antichitate,
dar a început să fie folosit ca sistem de identificare
personală şi familială, după cum este cunoscut azi, din
perioada cruciadelor (sec. XI). Necesitatea practică de
a fi recunoscut de tovarăşii de arme i-a determinat pe
cavaleri să-şi împodobească scuturile şi coifurile cu
desene bogat colorate, vizibile de departe, creând în
acelaşi timp exigenţa de a avea experţi capabili să
recunoască de pe stemă dacă se aflau în faţa unui prieten
sau duşman. Aceasta a fost sarcina iniţială a heralzilor
(a căror prezenţă în luptă este pentru prima dată atestată
în 1173 în bătălia de la Drincourt în Normandia) care
cu timpul s-a extins la cunoaşterea drepturilor, genealo-
giilor, stemelor şi titlurilor familiilor nobile locale şi
străine, în funcţia şi instituţia heralzilor, codificate în
norme şi legi precise la sfârşitul sec. XII, şi-a avut
originea h. In sec. XVII h. a dobândit caracterul de
disciplină riguroasă, astfel încât a devenit în sec. XIX
o ştiinţă auxiliară a istoriei. Sursele sale principale sunt
strângerea stemelor, registrelor genealogice, diplomelor
de nobilime, actelor de învestitură; o documentaţie
preţioasă poate fi culeasă din artele plastice, sigilii,
monede, picturi, goblenuri. Pentru h. elementele
esenţiale de studiu sunt scutul, coiful, coroanele, armele,
figurile şi motto-urile. Pentru a reglementa problema
titlurilor nobiliare, a stemelor şi titlurilor onorifice, în
1869 a fost creată în Regatul Italiei Comisia Heraldică,
desfiinţată mai apoi când a intrat în vigoare constituţia
701
HERDER
republicană, care prin dispoziţia a XlV-a nu recunoaşte
titlurile nobiliare. Un birou pe lângă preşedinţia
Consiliului de Miniştri reglementează acordarea de
steme şi drapele provinciilor, instituţiilor spirituale,
precum şi recunoaşterea titlurilor nobiliare pontificale.
Herder, Johann Gottfried, filosof şi scriitor german
(Mohrungen 1744-Weimar 1803). Teolog şi pastor
luteran la Königsberg şi Riga, a fost un gânditor aflat la
graniţa dintre iluminism şi romantism. Studiile sale
despre limbaj ca expresia a Volksgeist (spirit naţional),
au stat la baza importantelor concepte ale naţionalis-
mului din sec. XIX. Natura şi umanitatea sunt văzute
de el convergând şi dezvoltându-se providenţial (Idei
pentru o filosofie a istoriei umanităţii, 1784-1791 ).
herniei, veche populaţie italică, locuind în zona inte-
rioară din Latium, la sud-est de Roma. Aliaţi cu romanii
(486. î.Hr.) au luptat mult timp împotriva ecvilor şi a
volscilor. Răsculându-se mai târziu împotriva romanilor,
au fost supuşi in 306 î.Hr.
Herodot, istoric grec (Halicamas cca484-Thurioi sau
Atena cea 425 î.Hr.). Bun cunoscător al lumii
mediteraneene şi al celei orientale graţie unui lung şir de
călătorii, a aplicat pentru prima dată studiul documen-
telor la reconstituirea istoriei războaielor persane în
Istoriile sale, în care a narat şi istoria lidienilor, perşilor,
egiptenilor, babilonienilor, sciţilor, folosind numeroa-
sele date etnografice şi geografice strânse şi care fac din
ele un izvor preţios chiar şi în prezent. Valoarea literară
a operelor sale şi noutatea metodelor sale au făcut ca
încă din perioada clasică să fie considerat „părintele
istoriei".
Herriot, Edouard, om politic francez (Troyes 1872-
Lyon 1957). Preşedinte al Partidului Radical (1919-
1957), lider al victoriosului „cartel" al stângii, a fost
prim-ministru ( 1924-1925,1932). Preşedinte al Came-
rei în urma victoriei Frontului Popular ( 1936-1940), a
fost adversarul regimului filonazist de la Vichy şi din
această cauză deportat în Germania (1944). A fost
preşedinte al Adunării Naţionale din 1947 până în 1954.
Herţegovina, v. Bosnia-Herţegovina. heruli, veche
populaţie germanică, al cărei loc de origine era în
Peninsula Scandinavă, în jurul anului 260 un grup de
h. s-a aliat cu goţii în dorinţa de a invada regiunile greceşti
şi a întemeiat un regat pe malurile Dunării în nordul
Traciei. Invazia lor în Italia şi în Roma (476) sub
regele Odoacru a dus la căderea Imperiului roman; au
fost exterminaţi de longobardi. Herzen, Aleksandr
Ivanovici, scriitor şi om politic rus (Moscova 1812-
Paris 1870). Condamnat şi exilat în 1834 pentru ideile
sale socialiste radicale, s-a reîntors la Moscova în 1840,
dar controlul continuu al poliţiei ţariste 1-a constrâns
din nou să emigreze, mai întâi în Franţa şi a apoi la
Londra, în lucrări diverse între care
702
Poporul rus şi socialismul ( 1855), a susţinut idei slavo-
file moderate, bază a populismului rus, care vedea în
tradiţionala comunitate din sate (obstina) pârghia
schimbării socio-politice. A lăsat o autobiografie: Trecut
f i gânduri (1861).
Herzt, Theodor, scriitor şi om politic evreu ungur
(Budapesta 1860-Edlach, Viena, 1904). Corespondent
la Paris al „Neue Freie Presse", a asistat la dezlănţuirea
sentimentelor antisemite cu ocazia procesului Dreyfus.
A elaborat atunci ideea întemeierii unui stat ebraic inde-
pendent şi a expus-o în volumul Statul evreiesc ( 1896),
care a trezit critici aspre chiar din partea comunităţilor
evreieşti europene. In august 1897 a reunit la Basel
primul congres sionist (v. sionism), care a însemnat
începutul unei mişcări orientate spre achiziţionarea de
terenuri în Palestina pentru un habitat evreiesc, garantat
de dreptul internaţional.
Hess, Ruldof, om politic german (Alexandria, Egipt-
1894-Berlin 1987). Nazist din 1920, a fost la închisoare
cu Hitler după eşuatul puci de la München din 1923 şi
1-a ajutat la redactarea lui Mein Kampf. A fost una
dintre cele mai importante notabilităţi ale nazismului
şi în 1934 Hitler 1-a desemnat al doilea pe lista de
succesiune după Goring. Pentru motive niciodată
clarificate, poate purtător al unui mesaj de pace al lui
Hitler pentru Churchill, la 10.V.1941 H. a zburat în
Scoţia, închis de către englezi, a fost judecat la Nürnberg
şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit, probabil,
prin sinucidere, în închisoarea de la Spandau, după o
foarte lungă detenţie.
Hessa (Hessen), regiune istorică din Germania între
Rin, Main şi Weser. Ridicat la rangul de langraviat
( 1264), H. a atins cu Filip cel Mărinimos ( 1509-1567)
puterea maximă. La moartea acestuia domeniul a fost
împărţit în H.-Kassel sau H. electorat, aparţinând fiului
lui, Wilhelm cel înţelept şi în H.-Darmstadt, aparţinând
fiului Georg. Cu Wilhelm I (1785-1821) suveranii de
H.-Kassel au obţinut demnitatea de principi electori ai
Sfântului Imperiu Roman (1803). Aliat al Austriei în
războiul împotriva Prusiei, H. a fost ocupat de Prusia
( 1866). H.-Darmstadt s-a aliat cu Napoleon şi a obţinut
titlul de mare ducat (l 806). La Congresul de la Viena
(1815), H.-Darmstadt a cedat Prusiei teritorii în
Westfalia şi a obţinut în compensaţie teritorii renane,
precum şi Mainz şi Worms. A făcut parte Zollverein
(1828); în 1866 H.-Kassel a trebuit să cedeze Prusiei
Homburg şi Biedenkopf. Actualmente H. este un land
al Germaniei; H. renană face parte din landul
Renania-Palatinat.
Heydrich, Reinhard, om politic german (Halle 1904-
Praga 1942). Şef al Gestapoului şi al poliţiei criminale
( 1934-1939), în septembrie 1941 a fost numit „protec-
tor al Reichului" în Boemia şi Moravia, unde a desfăşu-

rat o sălbatică activitate represivă. A murit în urma
unui atentat înfăptuit de Rezistenta cehoslovacă,
hicsoşi, populafii semite care au dominat Egiptul din
1370 până în 1560 î.Hr.; numele le-a fost dat de către
istoricul egiptean Manethon (sec. III î.Hr.). Mai mult
decât de invazii, c vorba de infiltrări progresive sub
presiunea invaziilor indo-europcne din cel de-al doilea
mileniu î.Hr. După cucerirea Memphisului, h. s-au
considerat suveranii legitimi ai întregului Egipt şi au
adoptat titulatura şi însemnele faraonilor, constituind
cea de-a XV-a şi a XV-a dinastie. Au fost alungaţi de
Kamosis şi Ahmosis I, faraoni thebani din a XVII-a şi
a X VHI-a dinastie.
Hidalgo y Costilla, Miguel, preot mexican (Coralejo
1753-Chihuahua 1811 ). A fost în fruntea insurecţiei care
a iniţiat (1810) lupta pentru independenta Mexicului
faţă de Spania; capturat de spanioli, a fost împuşcat.
Hideyoshi, Toyoiomi, mercenar şi om politic japonez
(Nakamura 1536-Fushimi 1598). De origine umilă,
mercenar şi apoi general al lui Oda Nabunaga, a reuşit
să devină kampaku (maestru al palatului) în 1585,
supunând pe rebelii daimyo. După două secole de
războaie civile şi de dezordini, s-a angajat să refacă
autoritatea centrală, unificând In mod definitiv Japonia
şi relansând activităţile comerciale; a încercat în două
rânduri să cucerească Coreea ( 1592,1597). Hieron I,
tiran al Siracuzei (m. Catania 467 sau 466 î.Hr). Frate
şi succesor al lui Gelon, a accentuat aspectele
personale şi represive ale puterii tiranice, fiind însă
în acelaşi timp un mecenat şi protector al literelor. A
pus stăpânire pe Catania şi şi-a extins influenta în
afara Italiei meridionale învingând pe etrusci în
apropiere de Cumae (474).
Hilferding, Rudolf, om politic şi economist german de
origine austriacă (Vicna 1877-Paris 1941). Militant social
democrat, între principalii exponenţi ai austromarxismului
(v.), pacifist convins, a fost parlamentar şi ministru de
finanţe (l923 şi 1928-1929). Constrâns la exil în Franţa
la venirea nazismului, a fost arestat şi ucis după căderea
Parisului. Eseul lui Capitalul financiar (1910) constituie
unul din punctele de referinţă ale analizei marxiste a
imperialismului.
hiloţi, în antica Spartă erau sclavii rurali. H. laconieni
erau autohtonii din Laconia, supuşi la sfârşitul celui
de-al doilea mileniu î.Hr. de către aheo-dorieni. Alţi h.,
messenieni au fost, în schimb, aserviţi de Sparta între a
doua jumătate a sec. VIII şi prima jumătate a sec. VII
î.Hr. în cadrul social al Spartei, h. formau cea de-a treia
şi cea mai joasă clasă. Nu puteau fi condamnaţi la
moarte, nici vânduţi în afara ţării şi nici liberaţi fără un
decret public, în război, îşi urmau stăpânii. Himera,
colonie fondată (la jumătatea sec. VII î.Hr.) de către
calcidienii din Zânele (Messina) pe coasta
HINDUISM
septentrională a Siciliei. A fost teatrul unei mari bătălii
(480 î.Hr.) în care Cartagina a fost învinsă de Tcron,
tiranul din Agrigent. A fost rasă de pe faţa pământului
de către Cartagina în 409 î.Hr. Fugarii din cetate s-au
stabilit la Thermae Himerenses, 10 km mai la vest.
Himmler, Heinrich, om politic german (München
1900-Liineburg 1945). Şeful suprem al SS, din 1929
şef al Gestapo, a contribuit la eliminarea lui Rohm şi
SA (30.VI. 1934). A reprimat adversarii regimului,
organizând lagărele de concentrare. Alături de R. Hess
şi H. Goring a fost între cei mai influenţi colaboratori ai
lui Hitler; în 1943 a fost numit ministru de interne, in
timpul celui de-al doilea război mondial a organizat aşa-
zisa „soluţie finală" pentru exterminarea evreilor (v. ho-
locaust), în preajma prăbuşirii Germaniei a încercat să ia
legătura cu Aliaţii, dar a fost denunţat de Bormann lui
Hitler, care l-a destituit. Arestat de englezi, s-a sinucis.
Hindenburg, Paul Ludwig von Beneckendorffund von,
militar şi om politic german (Posen, Poznan, 1847-
Neudeck, Prusia Orientală, 1934). în primul război
mondial, în calitate de comandant al armatei a VIII-a a
oprit înaintarea rusă în Prusia Orientală prin victoriile
de la Tannenberg, la Lacurile Mazuriene şi la Lodz
(1914). în noiembrie 1914 a fost numit feldmareşal şi
a obţinut comanda întregului front oriental, iar în august
1916 a devenit comandant suprem. Cu constanta
colaborare a generalului E. Ludendorff, alături de el din
1914, a consolidat frontul occidental construind un
complex de fortificaţii (linia H.) şi a condus strălucite
ofensive, dar nu a putut să evite înfrângerea finală, iar
în octombrie 1918 a trebuit să ceară guvernului să în-
ceapă tratative de pace. Conservator şi naţionalist, în
1925 a fost ales preşedinte al republicii germane; în
1932 a fost reales cu 53% din voturi contra celor 38,8%
ale lui Hitler, pe care l-a numit cancelar in 1933. Moartea
lui a lăsat drum liber instaurării totalitarismului nazist.
hinduism, religie practicată în India desprinsă din
vedism (cea 1500-900 î.Hr.) şi din brahmanism (cea
900-400 î.Hr.). Această repartizare nu corespunde în
realitate sentimentului religios al credincioşilor, care
preferă să denumească credinţa lor în mod simplu
brahmanism (v.). Premisa h. este oricum religia vedică
proprie popoarelor ariene stabilite în India în prima
jumătate a mileniului al II î.Hr. Spre deosebire de alte
mari religii, h. nu are un fondator recunoscut. • Baza
doctrinară. Punctul fix al h. este credinţa că
realitatea este una, întrucât „totul este Brahman", uni-
cul absolut, pentru care lumea, oamenii, lucrurile nu
sunt decât un chip. Chiar şi omul trece printr-un ciclu
continuu de naşteri şi re-naşteri, în aşteptarea întoarcerii
în Brahman, deci în unica Origine a tuturor lucrurilor,
printr-un proces de eliberare personală. Şi triada funda-
mentală a divinităţilor h. corespunde complexităţii şi
703
HIPPIAS
unitä(ii aspectelor universului: Brahma, personificare
masculină a lui Brahman, este ordonatorul universului;
Visnu, cu încarnările sale ca Rama sau Krishna, este
forţa conservatoare; Shiva, cea distrugătoare sau mai
bine zis transformatoare.
• Răspândirea hinduismului. Este numeric a treia comu-
nitate religioasă din lume, h. fiind înrădăcinat mai ales
în India, unde adepţii săi constituie 80% din populaţie.
De altfel concepţia sacră a brahmanilor (practicanţi ai
cultului şi elita intelectuală) şi regulile rigide legate de
fiecare castă (v.) au contribuit la modelarea profundă a
societăţii indiene, dar au redus mereu capacitatea de
extindere a h. în interiorul h. s-au consolidat cu timpul
diverse curente şi interpretări, în plus există nenumărate
norme şi practici de eliberare (între care practicile yoga)
şi influenţe ale maeştrilor (guru), fondatori la rândul lor
de diverse şcoli de spiritualitate.
• Neohinduismul. în sec. XVIII şi XIX, puşi faţă în faţă
cu expansiunea creştinismului, diverşi exponenţi ai h.
au solicitat o mişcare de reformă capabilă să salveze
valorile tradiţiei hinduse şi să depăşească rigidul sistem
de caste, între aceştia au fost R. Mohan Roy (1772-
1833), R. Paramahamsa (l 836-1886) şi S. Vwekananda
(1862-1902), fondatorul Ramakrishna Mission, un
organism care desfăşoară o muncă socială şi culturală
de marc importanţă în India contemporană. Alţii ca
poetul R. Tagore (1861-1941), au fost adepţii unei
viziuni sincretice a religiei.
Ilippias, tiran al Atenei (m. după 490 î.Hr.). Fiul cel
mare al lui Pisistrate, devenit tiran în 527 î.Hr., a guver-
nat cu blândeţe, dar uciderea fratelui său Hipparh în
atentatul lui Harmodios şi Aristogiton (514) 1-a împins
să-şi înăsprească regimul. Când în 510 Atena a fost
ocupată de Alcmeonizi, H. a fost constrâns să fugă şi
s-a refugiat la Darius al Persici, alături de care a luptat
la Maraton în 490.
Hippocrat, medic grec (Cos cea 460-377 î.Hr.). îi este
atribuit Corpus Hippocraticum, culegere de tratate care
cuprindeau ştiinţa medicală a vremii (cea mai amplă
colecţie ştiinţifică a Antichităţii ajunsă până la noi).
„Jurământul lui Hippocrat" este rostit împreună cu
normele deontologice ale medicului. Hirohito (Tokyo
1901-1989), împărat al Japoniei (1926-1989). A fost
primul principe moştenitor japonez care a făcut o
călătorie în străinătate (1921); puţin după
reîntoarcere a fost numit regent şi în 1926 i-a urmat
tatălui său Yoshihito ca împărat. Sub domnia lui, Japonia
a dus o politică imperialistă demonstrată şi în panici-
parca la cel de-al doilea război mondial. După capitu-
larea japoneză din 1945, SUA a impus ţării transfor-
marea în monarhie constituţională: H. şi-a pierdut astfel
tradiţionalele prerogative divine, dar a rămas simbolul
unităţii naţionale.
704
Hiroshima, oraş în Japonia, complet distrus la 6. VIII. 1945,
în faza finală a celui de-al doilea război mondial, prin
lansarea primei bombe atomice care a ucis 80 000 de
persoane (un sfert din locuitorii săi). A fost aleasă de
americani pentru că unea instalaţii militare cu o com-
plexă ţesătură urbană, ceea ce ar fi permis să se apre-
cieze din plin efectele noii arme. Hispaniola, numele
dat de C. Columb insulei Haiti (v.). hispano-american,
războiul, conflict care în 1898 a opus Spania SUA,
care a intervenit în sprijinul revoltei anticoloniale în
curs în Cuba din 1895 în prima intervenţie armată în
afara hotarelor naţionale în apărarea „originalităţii"
americane (v. Manifest destiny). Forţelor spaniole le-a
lipsit sprijinul flotei coloniale, distrusă la deschiderea
ostilităţilor în portul Manila, în Filipino. în afară de
Cuba (unde SUA a obţinut baza navală de la
Guantanamo) prin pacea de la Paris, semnată la
10.XII.1898. Spania a trebuit să renunţe şi la Puerto
Rico, Guam şi Filipine, puse sub protectoratul SUA,
care în Pacific a văzut că se deschide un nou front de
expansiune comercială.
hitiţi, populaţie indo-europeană stabilită în Anatolia
centrală la începutul celui de-al doilea mileniu î.Hr.
• Expansiunea hitifilor. După o primă fază caracterizată
de coexistenţa micilor regate independente, regiunea a
fot unificată de Hattusili I (circa 1650 î.Hr.). După un
proces de consolidare internă sub Tudkhaliya II şi
Amuwanda I (cea 1400-1380), regatul hitit s-a ridicat
la rolul de mare putere din Orientul Apropiat sub
Suppiluliuma I (ceai370-1342), care după vreo
douăzeci de războaie (h. au fost primii care au folosit
carul de luptă), a supus regatul Mitanni şi statele sale
vasale din Siria septentrională, Anatolia central-occi-
dentală şi o parte din Liban.
• Decadenţa hililă. Apusul imperiului hitit, cu ultimul
suveran Suppiluliuma 11 (1220-1182), se situează în
vasta criză care a răvăşit Orientul Apropiat în sec. XII
î.Hr. şi care în general este asociată cu migrarea
popoarelor mării. Hattusas, capitala, a fost predată şi
rasă de pe pământ, iar ţara a fost ocupată de muski,
identificabili probabil cu frigienii. Partea meridională a
stăpânirilor (Ciucia şi Siria septntrională), a rămas, în
schimb, independentă, dar s-a fragmentat într-o serie
de mici state, care au dat viaţă limbii şi culturii hitite
câteva secole încă (acesta perioadă este denumită
nechitită), până când au fost supuşi de către asirieni
(sec. XI-VIII).
• Societate şi cultură. Cultura hitită, profund inspirată
de cele siriene şi mesopotamiene, s-a deosebit printr-o
particulară dezvoltare a jurisprudenţei. Statul a menţinut
structura compozită şi feudală, în timp ce societatea
era împărţită în oameni liberi, meşteşugari şi sclavi.
Economia se baza în mod special pe exploatarea mi-
HITLER
nelor şi prelucrarea aramei, a fierului şi a bronzului.
Religia era de tip sincretist şi politeist. Hitler, Adolf,
om politic german de origine austriacă (Braunau,
Austria, 1889-Berlin, 1945). Fiu al unui funcţionar al
vămilor habsburgice, după ce a dus o existentă rebelă şi
rătăcitoare în Viena începutului de secol XX şi a
încercat zadarnic să se afirme ca pictor, s-a transferat la
München în 1913 şi la izbucnirea primului război
mondial s-a înrolat ca voluntar. Rănit de două ori în
bătălia de pe Somme (1916) şi Ypres (1918), a fost
înaintat caporal şi decorat. Convins că războiul fusese
pierdut din cauza prăbuşirii frontului intern pentru
care erau responsabili socialiştii şi democraţi' legaţi de
cercurile evreieşti, a rămas câtva timp în armată ca „ofiţer
politic" însărcinat cu propaganda ideilor naţionaliste, în
1919 a aderat la Partidul German al Muncitorilor (DAP)
al lui A. Drexler, transformat în august 1920 în Partidul
Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP,
N azionai Sozialistiche Deutsche Arbeiterpartei), al cărui
şef necontestat a devenit în 1921.
• Ascensiunea politică. H. a alăturat partidului un corp
paramilitar, SA (v.), şi s-a autoproclamat Fuhrer (germ.:
călăuză), în XI. 1923 H. a organizat o tentativă insurec-
ţională (puciul de la München) împotriva guvernului
bavarez care, cu toată implicarea generalului E.
Ludendorff, a eşuat lamentabil. Condamnat la 5 ani de
închisoare, a fost eliberat în decembrie 1924 printr-o
amnistie, în perioada petrecută în închisoare H. a scris
Mein Kampf (BStiSAia mea), în care şi-a expus viziunea
sa despre lume inspirată de un obsedant antisemitism
şi programul politic al nazismului (v. national-socia-
lism). Părăsind ideea luării puterii pe cale insurecţională,
a întreprins reorganizarea partidului, combătând concu-
renţa fraţilor G. şi O. Strasser şi a lui E. Rohm, şeful
SA, cărora le-a contrapus un nou corp paramilitar, SS
(v.). Numai după 1929, în urma gravelor consecinţe ale
crizei economice, NSDAP a început să aibă succes
(alegerile din 1930). în 1932 Hitler a fost învins la alegerile
prezidenţiale de către Hindenburg, dar a avut 13 milioane
de voturi. La 30.1.1933 graţie sprijinului mediilor militare
şi industriale conservatoare, a fost chemat de Hindenburg
să ocupe funcţia de cancelar al Reichului.
• Dictatura nazistă. Cu toate că introdusese în guvernul
său numai doi nazişti, H. a reuşit curând să ia în mână
întreaga putere. Incendiul Reichstagului (27.11.1933)
i-a oferit pretextul pentru a suspenda libertăţile consti-
tuţionale. Câştigând alegerile din 5.III. 1933 (43,9% din
voturi) a obţinut depline puteri pentru patru ani; a
dizolvat partidul comunist şi sindicatele şi a Început
epurarea administraţiei statului. Constituirea unei noi
ρο1ί(ϋ politice, Gestapo (v.), i-a acordat instrumentul
pentru a controla strict întreaga (ară. După masacrarea
lui Rohm şi a şefilor SA în „noaptea cuţitelor lungi"
(30. VI. 1934), şi-a asigurat sprijinul armatei. La moartea
lui Hindenburg în 1934, H. şi-a asumat funcţia de preşe-
dinte al Reichului. O asemenea însumare de puteri i-a
conferit lui H. stăpânirea situaţiei germane. m Politica
externă. H. a putut astfel să se dedice realizării planurilor
sale de politică externă: eliminarea efectelor tratatului
de la Versailles şi expansiunea Germaniei mai ales către
est, în cucerirea spaţiului său vital (Lebensraum). După ce
a reintrodus serviciul militar obligatoriu ( 1935)
încălcând tratatul de pace, a ocupat Renania ( 1936) şi a
procedat la anexarea Austriei (III.1938) a sudcţilor
(IX. 1938), a Boemiei şi Moraviei (III. 1939). Docilitatea
puterilor occidentale şi războiul din Etiopia (care a permis
punerea bazelor alianţei italo-germane) au favorizat
tacticile lui agresive. Pactul nazisto-sovietic din august
1939 i-a lăsat mâna liberă lui H. pentru a invada Polonia
( l .IX. 1939), dezlănţuind cel de-al doilea război mondial.
• Războiul pentru cucerirea Europei. Faza iniţială de
rapide şi strălucitoare succese care au dus la capitularea
Franţei ( 1940) sila ocuparea unei mari părţi din Europa
1-a incitat pe H. să deschidă un nou front prin atacul
împotriva URSS (22.VL 1941 ). Puternica rezistenţă en-
gleză şi sovietică şi marea coaliţie (SUA, URSS, Marea
Britanie) creată prin intrarea în război a SUA 1-au dus
inevitabil pe H. la înfrângere. Conducerea războiului a
fost urmărită direct de către H., care în 1938 îşi atribuise
şi comanda supremă a forţelor armate. Succesele din
prima fază a războiului şi oarba încredere în propriile
intuiţii au contribuit însă să-1 facă să-şi piardă realismul,
erori strategice şi politice s-au însumat, ducând la de-
zastre ca acela de la Stalingrad şi la creşterea unei rezis-
tenţe în întreaga Europă împotriva brutalităţilor germane.
Obsedat de propria securitate, H. s-a închis într-un buncăr
ca cel din Rastenburg (Wolfsschanze, vizuina lupului)
în Prusia Orientală. A supravieţuit atentatului grupului
de ofiţeri conduşi de colonelul C. von Stauffenberg
(20.VI1.1944) şi a replicat cu o extrem de dură repre-
siune în rândurile armatei. Din noiembrie 1944 a trăit
într-un buncăr sub Cancelaria Reichului la Berlin, de
unde a dirijat ultimele disperate acţiuni de rezistenţă.
La apropierea Armatei Roşii, s-a sinucis împreună cu
Eva Braun, cu care se căsătorise cu puţin înainte.
• Hitler f i Germania. Neîndoielnica sa capacitate de a
controla factorii emoţionali şi iraţionali ai maselor şi ai
politicii, alternând isteria rasistă şi promisiunile de
prosperitate şi prestigiu naţional, 1-a afirmat pe Hitler
ca pe un conducător cu har sprijinit de un vast consens.
El a făcut din nazism o foarte eficientă maşină birocratică
şi militară, în stare să folosească toate resursele mo-
dernei societăţi industriale şi tehnologice pentru a asi-
gura Herrenvolk (poporului dominator) supremaţia asu-
pra restului lumii şi a-i garanta puritatea etnică prin
anihilarea „raselor inferioare", culminând prin extermi-
705
HMELNIŢKI
narea sistematică a evreilor europeni. Dacă tendinţa de
a atribui orice responsabilitate „tiranului" H. (subli-
niindu-i nebunia) a fost de mai multe ori folosită pentru a
acoperi responsabilităţi şi vine politice morale mai
ample, H. purtând la consecinţe extreme componentele
distructive şi autodistructive ale iraţionalismului şi ale
voinţei de putere, a dezvăluit absoluta absenţă de
debuşeu istoric a nazismului, care îi împiedică iden-
tificarea cu Germania şi poporul său. Bibliografie:
J.C. Fest, Hitler, Rizzoli, Milano 1974. Hmelniţki,
Bogdan, hatman al cazacilor din Ucraina (n. cea
1595-m. 1657). A luptat mai întâi alături de
polonezi împotriva ruşilor, dar din 1648 s-a aflat în
fruntea unei mari revolte a cazacilor împotriva polone-
zilor care supuseseră Ucraina, în timpul căreia a
masacrat sute de mii de evrei ucraineni şi polonezi. Ho
Chi Minh, pseudonim al lui Nguyen Ai Quoc, om
politic vietnamez (Kim Lien, 1890-Hanoi, 1969).
Anticolonialist, a trebuit să părăsească Vietnamul şi,
după o scurtă şedere în SUA, s-a dus la Paris (1917),
unde a aderat la partidul socialist şi apoi la cel comunist
(1920). Expulzat din Franţa, s-a refugiat la Moscova,
pentru a lucra în Internaţionala Comunistă, în 1930 a
întemeiat Partidul Comunist Indochinez; din China şi
Siam a condus revolta antifranceză în Indochina şi in
1941 a constituit frontul unic anticolonialist (Vietminh).
în 1945 a proclamat la Hanoi Republica Democrată
Vietnam, al cărei preşedinte a devenit (1946). în această
calitate a condus lupta de liberare împotriva Franţei ( 1946-
1954) şi ca preşedinte al Republicii Democrate a
Vietnamului de Nord şi secretar al partidului comunist
războiul împotriva Vietnamului de Sud şi SUA. Hoarda
de Aur, cel mai occidental dintre rumatele mongole (v.),
format la moartea lui Ginghis Han (1227), sub nepotul
său, Batu, şi cuprinzând la început stepele Siberiei
occidentale şi ale Turkcstanului. De aici Batu s-a lansat spre
cucerirea Rusiei orientale (1236), impunându-se în faţa
bulgarilor de pe Volga şi a cneazului Vladimirului,
incendiind Moscova şi punând stăpânire pe K.iev ( 1240).
După urcarea pe tron a lui Baraka (l 255-66), H. de A. a
devenit independentă de restul imperiului mongol:
stabilindu-şi capitala la Baccisarai, 1-a islamizat complet
în cursul sec. XIV, recunoscând totuşi deplina libertate
religioasă a populaţiilor ruseşti supuse. La apogeul puterii,
în primele decenii ale sec. XIV, o dată cu asasinarea hanului
Djani Bek (1342-57), a început un declin rapid. După
invazia lui Tamerlan (1395), H. de A. s-a dezagregat în
regate şi hanatc minore (Kazan, Crimeea, Hiva, Buharà,
Astrahan), treptat absorbite de ruşi. Hobbes, Thomas,
filosof englez (Westport 1588-Hardwick 1679).
Fugar în Franţa (1641) la izbucnirea revoluţiei
antimonarhice, s-a reîntors în patrie o dată cu Restauraţia
şi s-a bucurat de protecţia lui Carol Π. Gândirea
706
lui H. era substanţial materialistă, raţionalistă şi mecani-
cistă: omul, în stare naturală, operează ca un mecanism
întors spre autoconservare, intr-o inevitabilă luptă generală
pentru supravieţuire. Unica soluţie este raţionalitatea care
îi orientează pe indivizi să se pună de acord pentru a
delega întreaga putere politică statului (comparat cu biblicul
Leviathan), personificat de un monarh care, graţie puterii
sale absolute asupra supuşilor, garantează pacea internă
şi apărarea spre exterior, între operele principale: De cive
(1642), Leviathan (1641), De homine (1658).
Hobsbawm, Eric, istoric englez (Alexandria, Egipt,
1917). Erudit de orientare marxistă, a analizat impactul
revoluţiei industriale asupra clasei muncitoare engleze.
A scris opere de sinteză asupra istoriei europene din
secolele XIX şi XX: Epoca revoluţiilor burgheze (1962);
Epoca capitalului (1975); Epoca imperialismului (1987);
Secolul scurt (1995). Atent la dezvoltările inovatoare
ale marxismului, a dedicat cercetări recente problemei
naţiunilor şi naţionalismelor.
Hobson, John Atkinson, economist englez (Derby
1858-Hampstead, Londra, 1940). Critic al liberismului şi
al capitalismului, a cerut intervenţia statului în economie
şi un contact etic cu problemele economice care să ţină
seama de bunăstarea omenească. Analiza lui asupra
imperialismului ca debuşeu extern al acumulării
capitaliste (Imperialismul, 1902) a fost utilizată de
Lenin şi de alţi autori marxişti. Hochstadt, bătălia de
la, în localitatea H. din Bavaria, în timpul războiului
de succesiune spaniolă s-au dat două bătălii, în
prima (20.IX.1703) armata franco-bavareză
comandată de Maximilian Π Emanuel, elector de
Bavaria şi de mareşalul Villars i-a învins pe imperialii
mareşalului Sturm. La 13.VIII. 1704 armata austro-
engleză comandată de principele Eugeniu de Savoia
şi de către ducele de Marlborough i-a învins pe franco-
bavarezii comandaţi de Maximilian II Emanuel şi de
mareşalul Tollard.
Hofer, Andreas, patriot tirolez (S. Leonardo in Passiria
1767-Mantova 1810). A fost unul dintre animatorii
rezistenţei contra francezilor şi după cedarea Tirolului
Bavariei (l 805) a organizat o revoltă populară, conti-
nuată printr-un disperat război de eliberare, chiar când
Austria a fost constrânsă să recunoască împărţirea
Tirolului între Bavaria şi Italia (l 809). Rcfugiindu-se
în munţi, a fost trădat şi predat francezilor care 1-au
împuşcat. Este recunoscut ca eroul naţional al Tirolului.
Hohenlohe-Schillingsfürst, Chlodwig, prinţ de, om
de stat german (Rotenburg an der Fulda 1819-Ragaz
Elveţia, 1901 ). Preşedintele Consiliului şi ministru de
externe al Bavariei (1866-1870), urmând lui L. von
Caprivi drept cancelar al Imperiului German (1894-
1900), a acordat libertatea de organizare sindicală ( 1897)
şi a secondat politica imperialistă a lui Wilhelm Π.
 HOHENSTAUFEN

HOHENSTAUFEN

Frederic de Buren (m. 1094)

l
Frederic l de Stauten duce de
Suabia (1079-1105)
Frederic II Saşiul Conrad III
duce de Suabia (1105-1147) duce de Franconia (1115-1152)
Frederic Barbarossa l l Frederic IV de
III ca duce de Suabia Conrad conte palatin de Henric rege Rorhenburg
(1147-1152) Rin (1155-1195) (asociat) al duce de Suabia
rege al Germaniei romanilor (1152-1167)
(1152-1190) (Wittelsbach) (1147-1150)
l ca împărat (1155-1190)
 l l ι l
Frederic V Henric VI Conrad II Filip duce
duce de rege al Germaniei duce de de Suabia
Suabia (1190-1197) Suabia (1196-1208)
(1167-1191) împărat (1191-1197) (1191-1196) rege al
rege al Siciliei Germaniei
(1194-1197) (1198-1208)
Frederic II
l ca rege al Siciliei (1198-1250)
rege al romanilor şi al Germaniei
(1212-1250)
împărat (1220-1250)
rege al Ierusalimului (1225-1240)
l l l Conrad IV
Henric Margareta duce de Suabia Enzo (f. natural) Manfred (f.
(m.1242) VII (m. 1270) (1235-1254) rege al rege al Sardiniei natural) rege
ca duce de Germaniei (1237-1254) l ca (1239-1272) al Siciliei
Suabia (1258-1266)
rege al Siciliei (1250-1254)
(1216-1235)
împărat (1250-1254)
rege al
Germaniei
(1220-1235)
l
Conradin duce de
Suabia (1254-1268)
Conrad II rege al
Siciliei (1254-1258,
1268)
707
HOHENSTAUFEN

Hohenstaufen, dinastie germană, deţinătoare a mondial, în ultimii ani se tinde la înlocuirea termenului
coroanei imperiale din 1138 până în 1254. întemeietorul holocaust, care în mod propriu are o semnificaţie
dinastiei a fost Frederic von Buren (m. 1094). Fiul său religioasă şi caracterizează cel mai solemn sacrificiu
Frederic l (m. 1105) a luat în căsătorie pe Agnes, fiica adus divinităţii cu termenul ebraic shoah (catastrofă).
împăratului Henric IV, şi a fost numit duce al Suabiei. Imediat după ocuparea Poloniei, germanii au concentrat
Domeniile lui Frederic I au fost împărţite între fiii săi: evreii în gheoturi şi Einsalzgruppen (grupurile opera-
Frederic II cel Saşiu (m. 1147) a dobândit ducatul de tive) ale SS au procedat la ample masacre. Totuşi, „solu-
Suabia, în timp ce Franconia i-a revenit lui Conrad (m. ţia finală", adică programarea de exterminare a tuturor
1152). Când împăratul Henric V a murit fără evreilor europeni a devenit pe deplin operativă după
moştenitori direcţi (l 125), candidatura lui Conrad de invazia URSS în iunie 1941 ; în imensele întinderi din
H. la succesiune a intrat în concurenţă cu aceea a lui spatele frontului, Einsalzgruppen în urma raziilor îi
Lothar de Supplimburg, duce al Saxoniei. Războiul între ucideau pe loc pe evrei, în timp ce în restul Europei era
cei doi pretendenţi s-a încheiat cu supunerea lui Conrad organizată deportarea în masă spre lagărele de
(l 135), care totuşi a devenit împărat la moartea lui
Lothar (l 138) cu numele de Conrad III. I-a urmat
nepotul Frederic Hide Suabia, cu numele de Frederic I
Barbarossa ( 1122-1190), împărat din 1155. Fiul Henric HOHENZOLLERN
VI (l 165-1197) s-a însurat cu Constanţa de Altavilla,
moştenitoarea tonului normand al Siciliei, şi, ales
Frederic Wilhelm, Marele Elector (1620-1688)
împărat în 1191, a lăsat guvernarea domeniilor germane elector de Brandeburg (1640-1688), duce
fratelui Filip (m. 1208). H. au ajuns în culmea puterii suveran al Prusiei (1657-1688).
cu Frederic II ( 1194-1250), fiul lui Henric VI, rege al l
Siciliei (l 198) şi împărat (1212). Fiul lui Frederic II, Frederic III (1657-1713), elector de
Conrad IV, a fost împărat desemnat (1250-1254) şi a Brandenburg (1688-1713), rege In .Prusia"
lăsat regatul Siciliei fiului său natural Manfred ( 1232- ca Frederic I (1701-1713).
1266), care a fost înlăturat de ofensiva celor din dinastia
Anjou. Conradin al Suabiei ( \ 252-1268), fiul natural al Frederic Wilhelm l
Frederic August
lui Conrad IV, nu a reuşit să redreseze destinele H. şi cu (1685-1686) (1688-1740) rege al
el casa de Suabia s-a stins. Prusiei (1713-1740)
HohenzoUern, dinastie domnitoare în Prusia şi apoi
în Imperiul German. Cunoscuţi în sec. XI drept conţi Frederic II „cel Mare" August Wilhelm
de Zollem, de aici numele de HohenzoUern, au dobândit (1712-1786) rege (1722-1758)
(1740-1786)
burgraviatul de Nürnberg (1191) de la Frederic I Frederic Wilhelm II (1744-1797)
Barbarossa, în 1127 fiii lui Frederic III de H., Frederic rege (1786-1797)
şi Conrad, au dat naştere celor două ramuri, de Suabia
şi Franconia. Din ramura Suabiei va deriva la rândul ei Frederic Frederic Wilhelm III
aceea de Hohenzollem-Sigmaringen, care prin Carol I a (1767-1820) (1770-1840) rege
domnit asupra României (v.). H. de Franconia, electori (1797-1840)
de Brandeburg din 1417, şi-au unit apoi destinele cu Frederic Wilhelm IV
Wilhelm l (1797-1888)
cele ale Prusiei. Frederic Wilhelm H., zis „Marele (1795-1861) rege
Elector", a luat în 1657 titlul de duce suveran al Prusiei; (1840-1861)
fiul său Frederic s-a încoronat în 1701 ca rege al Prusiei. rege (1861-82)
Puterea prusiana a fost consolidată în sec. XVII de împărat german (1871-1888)
către Frederic Wilhelm I şi Frederic II cel Mare. în sec.
XIX istoria H. a fost caracterizată de lupta împotriva Frederic III (1831-1888) rege
Austriei pentru hegemonie în Germania şi unificarea şi împărat (1888)
germană, până la proclamarea lui Wilhelm I ca împărat Wilhelm II (1859-1941) rege şi
al Germaniei (1871). Cu abdicarea lui Wilhelm II în împărat (1888-1918)
1918 a luat sfârşit permanenţa H. la vârfurile politicii
germane. Wilhelm (1882-1951) principe
holocaust, termen prin care se defineşte exterminarea moştenitor (1888-1918)
sistematică a evreilor, Înfăptuită de regimul nazist in Wilhelm (1906-1940)
renunţă la drepturile Ludovic Ferdinand
Germania şi în Europa, în timpul celui de-al doilea război
sale (1933) (1907-1994)
708
 HONG KONG

exterminare (v.). Consecinţele cele mai tragice au fost Honda, companie mecanică şi automobilistică japoneză
suferite de marile comunităţi ebraice din Europa constituită în 1948. Lider mondial în producţia de mo-
Orientală, în multe ţări (în special în Croaţia, Ungaria) tociclete, se află între primele zece companii mondiale
guvernele au colaborat cu naziştii pentru „soluţia finală". producătoare de automobile şi vehicule industriale.
Bibliografie: R. Hilbcrg, La distruzione degli ebrei, Honduras, stat în America Centrală. Sup. : 112 088 km2.
ümaudi, Torino 1995. Pop.: 5 302 000 loc. Copil.: Tegucigalpa. Limba:
ESTIMAREA EVREILOR VICTIME ALE spaniola. Kelig. : catolică. Vecini: N şi E Marea Antilelor,
HOLOCAUSTULUI S Nicaragua şi Oceanul Pacific; V Salvador şi Guate-
Naţiunea sau ana geografică Victime mala. Forma de stat: republică prezidenţială. Descoperit
aria polono-sovietică 4 565 000 de Columb în 1502, a fost colonizat de spanioli cu înce-
Germania 125000 pere din 1523. Independent din 1821, a fost membru al
Austria 65000 Federaţiei Statelor Americii Centrale ( 1823-1839). în
Cehoslovacia 277 000 sec. XIX şi XX istoria H. a fost caracterizată de
Ungaria (cu Transilvania sept.) 402 000 prezenţa societăţilor multinaţionale americane legate
Franţa 83000 de comerţul cu banane, ale căror interese au fost apărate
Belgia militar de către guvernul SUA prin intervenţiile din
24000
Luxemburg 700 1911 şi 1933. Continuile mişcări autoritare interne
Italia (dictaturile lui C. Andino, 1933-1949; J.M. Gâlvez,
7500
Olanda
1949-1954; J. LazanoDiaz, 1954-1956; guvern liberal
106000
Norvegia 760
al lui R. Villeda Morales, răsturnat în 1963 de lovitura
de stat a lui O. Lopez Arellano; nou guvern liberal al
România (cu Transilvania sudică 40000
şi Bucovina sudică)
lui R.E. Cruz în 1971, răsturnat în 1972 de o nouă
Iugoslavia lovitură a generalului Avellano, căruia i-a urmat în 1975
60000
Grecia
generalul M. Castro) s-au întreţesut cu conflictele cu
65000
Total
Nicaragua şi Salvador, ale căror războaie civile au apăsat
5.820 960
greu asupra H. şi prin afluxul de refugiaţi şi încălcări de
Sursa: Encyclopaedia Judaica, Jerusalem. 1971. vol. VIII, p 890
hotare militare (ultimul, cazul acelor co/ifraj antisan-
Holstein, regiune istorică cuprinsă între Marea Baltică, dinişti, stăpâni unor ample zone de hotare în deceniul
estuarul fluviului Elba şi Marea Nordului. Locuită de 1980-1990). în 1978, P. Paz Garcia a restituit puterea
saxoni care, în sec. V, au început emigrarea spre Anglia, civililor şi a introdus o nouă constituţie ( 1982). Succesi-
a fost supusă de Carol cel Mare imperiului ca o vele guverne conduse în alternanţă de partidele liberal
provincie a ducatului Saxoniei. Feudă imperială germană, şi naţional au iniţiat un dificil şi încă nedesăvârşit drum
a trecut în 1459 la Christian I al Danemarcei, care a spre reala democraţie.
unit-o cu Schleswig. Disputată, în sec. XV şi XVIII, Honecker, Erich, om politic german (Neunkirchen 1912-
între regii Danemarcei şi ducii de Holstein-Gottorp, Santiago de Chile 1994). Antinazist, a fost întemniţat
din 1773 aparţine în mod stabil casei regale daneze, din 1935 până în 1945. Conducător al mişcării comu-
păstrându-şi totuşi largi autonomii administrative, în niste de tineret din Germania de Est, în 1971 i-a urmat
1815 a intrat ca parte în Confederaţia Germanică. Cele lui W. Ulbricht ca secretar al PSUG, iar în 1976 a
două tentative de anexiune a Schleswig-Η, la Danemarca, devenit şef al statului. A trebuit să-şi dea demisia în
în 1848 şi 1863, au provocat intervenţia armată a Prusiei octombrie 1989 în faţa protestului popular care a
prima oară, şi a Prusiei şi Austriei a doua oară, care şi-au provocat prăbuşirea regimului comunist, în 1990 s-a
apropriat-o. în 1866, după războiul austro-prusian, H. refugiat în URSS. Constrâns să se reîntoarcă în Germania
împreună cu Schleswig au devenit provincie prusiana şi în 1992, a fost închis şi supus unui proces pentru abuz
mai târziu germană. de putere, dar mai târziu, eliberat din motive de sănătate,
Home Rule (engl.: guvern care aparţine ţării), autono- s-a refugiat în Chile.
mie în afacerile interne revendicată de irlandezi faţă de Hong Kong, insulă situată în faţa coastei sud-estice a
Marea Britanie. Guvernul liberal Gladstone a prezentat Chinei. Teritoriul a fost cedat englezilor de către China
două proiecte de H.R. (1886 şi 1893), primul respins în 1841 după războiul opiului şi a rămas ca posesiune
de Camera Comunelor, al doilea de aceea a Lorzilor. britanică până în iulie 1997, când China 1-a reluat în
Un al treilea proiect ( 1912) al guvernului liberal Asquith stăpânire, în anii '70 H. K. a înregistrat o impetuoasă
nu a fost aprobat din cauza izbucnirii primului război expansiune economică care a (acut din el unul din NICS
mondial şi a fost apoi depăşit de evenimentele care au (v.) cei mai dinamici. Multe societăţi multinaţionale
dus la independenţa Irlandei. occidentale şi-au instalat aici întreprinderi, atrase de
709
HONORIUS
costul redus al unei mâini de lucru bine calificate şi de
rolul său de „poartă" pentru uriaşa piaţă chineză.
Schimburile cu această piaţa au fost facilitate de consti-
tuirea unui porto franco, în timp ce dezvoltarea unui
solid sector financiar a făcut din Bursa din H. K. una
din principalele burse ale lumii. Honorius, Flavius
(Constantinopol 384-Ravena 423), împărat roman
(395-423). Fiu al lui Theodosius I, la moartea lui a
moştenit, în vârstă de 11 ani, imperiul de Occident
încredinţând guvernarea generalului vandal Stilicon, 1-
a asasinat mai târziu, deschizând în felul acesta calea
vizigoţilor lui Alane, care au prădat Roma (410). H. a
recuperat autoritatea asociind la tron pe generalul Flavius,
care se căsătorise cu sora sa, Galla Placida, dar la moartea
acestuia a fost doborât de un nou val de năvăliri.
Hoover, Herbert Clark, om politic american (West
Branch, Iowa, 1874-New York 1964). Republican,
preşedinte al SUA (1929-1932), în politica externă a
sus(inut iniţiativele pentru pace şi dezarmare la confe-
rinţa navală de la Londra ( 1930) şi la aceea de la Geneva
( 1932). Rigid susţinător al iniţiativei private, nu a reuşit
să combată criza din 1929 şi a fost învins în 1932 de
către Roosevelt.
hopliţi, soldaţi ai infanteriei grele greceşti, înarmaţi cu
lănci şi protejaţi de un mare scut rotund, de o cuirasă
pectorală de bronz sau de piele şi de jambiere de bronz.
Din sec. VII î.Hr. până în epoca elenistică au reprezen-
tat vigoarea puterii militare a cetăţilor stat greceşti.
fiorati şi Curiati, după o legendă din sec. IV î.Hr,
trei gemeni din Roma şi trei din Alba Longa, protagonişti
ai unui duel prin care se tindea să se rezolve conflictul
deschis între cele două cetăţi: numai unul dintre Horaţi
a supravieţuit, acordând victoria romanilor.
Horkheimer, Max, filosof şi sociolog german (Stuttgart
1895-Numberg 1973). Exponent al şcolii de la Frankfurt,
a fost constrâns să emigreze în SUA în timpul perioadei
naziste, întors în patrie în 1949, a teoretizat, împreună cu
Th. W. Adorno, conceptul de sociologie ca doctrină critică
a societăţii, fundamentând o „teorie critică" ce urmărea să
individualizeze contradicţiile prezente în societatea
capitalisto-burgheză şi raporturile pe care ea le produce.
Eclipse ale raţiunii (1947), Societatea de tranziţie (1972).
Horthy von Nagybănya, Miklós, amiral şi om politic
ungur (Kenderes, Ungaria, 1868-Estoril, Portugalia,
1957). De veche şi bogată familie, comandant al flotei
austro-ungare în timpul primului război mondial, a
asumat apoi comanda armatei contrarevoluţionare care
a combătut regimul comunist al lui Bela Kun. Intrat în
Budapesta la 9.XI. 1919, a fost numit de Adunarea
naţională regent al Ungariei. H. a impus o politică
autoritară, orientată în exterior spre revizuirea tratatului
de pace. Apropiindu-sc de Italia fascistă (protocoalele
de la Roma, 17.III. 1934) şi apoi de Germania nazistă,
710
de Ia care a preluat o rigidă politică antisemită, nu a
reuşit să ţină Ungaria în afara celui de-al doilea război
mondial şi a trebuit chiar să accepte ocupaţia germană
(22.111 1944). A căutat să încheie un armistiţiu cu sovie-
ticii, dar a fost arestat de germani şi trimis în domiciliu
forţat într-un castel din Bavaria. Eliberat la sfârşitul
războiului, a fost exilat în Portugalia. hoteluri ale
nobililor, alianţe de familii nobiliare geno-veze apărute
din sec. XIII cu scopul de a întări coeziunea nobilimii
în jurul familiilor mai mari. Hotelul nobililor
Giustiniani era cel mai important. Reduse ca număr de
Andrea Doria de la l O la 28 în 1528, hotelurile nobililor
au fost desfiinţate în 1576. hotentoţi, populaţie din
Africa meridională (circa 200 000 indivizi), înrudiţi cu
boşimanii şi stabilită in regiunea Capului Bunei
Speranţe şi denumită astfel de olandezi în timpul
colonizării (sec. XVII). Reduşi la circa 50 000, locuiesc
astăzi Namibia.
Houphouët-Boigny, Felix, om politic în Côte d'Ivoire
(Yamoussoukro 1905-1993). După proclamarea inde-
pendenţei ţării ( 1960) a devenit preşedinte, prim-mi-
nistru şi şeful partidului unic de la putere. Regimul lui
a menţinut trăsături filooccidentale şi de liber schimb
în politica economică, în 1990 a trebuit să accepte
câteva reforme liberale.
Houston, Samuel, general şi om politic american (Lexing-
ton 1793-Huntsville, Texas, 1863). A fost membru al
Congresului şi guvernator al statului Tennessee (l 827),
apoi s-a retras lângă indienii cherokee, de care fusese
adoptat, apărându-i la Washington împotriva unor
agenţi indieni corupţi. Stabiindu-se în Texas, i-a învins
pe mexicani lângă fluviul Sân Jacinto ( 1836) şi a devenit
primul preşedinte al Republicii Texas, conducând apoi
tratativele pentru anexarea sa la SUA ( 1845). Adversar
al adeziunii Texasului la secesiunea statelor Sudului, a
fost demis în 1861.
Hoxha (Hodja), Enver, om politic albanez (Gjinokostër
1908-Tirana 1985). Opozant al regimului regelui Zogu,
în timpul celui de-al doilea război mondial a organizat
frontul comunist de eliberare naţională care dirija lupta
de partizani împotriva ocupanţilor italieni şi germani.
Şef al starului, prim-ministru (1945-1954), comandat
al armatei şi secretar al Partidului Comunist din 1948,
a făcut din Albania o democraţie populară, cu un regim
rigid Stalinist care 1-a purtat spre rupturi succesive cu
Iugoslavia, URSS şi, în sfârşit, cu China şi a menţinut
ţara izolată total de celelalte state europene, nepreocu-
pându-se de a-i favoriza dezvoltarea economică.
Hrusciov, Nikita Sergheevici, om politic sovietic (Kali-
novka. Kursk, 1894-Moscova 1971). Muncitor autodi-
dact, înscris în Partidul Comunist în 1918, a fost apropiat
al secretarului Partidului Comunist Ucrainean. L. M.
Kaganovici, pe care 1-a urmat la Moscova în 1928.

• Activitatea politică alături de Stalin. H. s-a integrat
în sistemul de conducere Stalinist al capitalei contribuind
la acfiunea de epurare a urmaşilor lui N. Buharin din
diferitele instituţii: s-a afirmat în felul acesta pe lângă
şefii partidului şi a obţinut funcţii cu o responsabilitate
din ce în ce mai mare, până la aceea de secretar al parti
dului la Moscova şi în regiunea moscovită ( 1935-193 8).
Numit secretar al Partidului Comunist Ucrainean în
1938, a condus procesul de rusificare a ţării dorit de
Stalin, reuşind să îmbunătăţească în acelaşi timp în
mod spectaculos producţia agricolă si calitatea produc
ţiei industriale. In timpul războiului a fost angajat în
acţiunile din Polonia, de la Stalingrad şi din Ucraina, în
1949, reclamat la Moscova pentru a ocupa din nou
funcţia de secretar orăşenesc şi regional al partidului,
H. a intrat în grupul extrem de restrâns de colaboratori
intimi ai lui Stalin, apropiere care, la moartea acestuia,
a contribuit desigur la numirea lui ca prim secretar al
PCUS(IX.1953).
• Dezgheţ, destindere fi coexistentă competitivă. H.
şi-a consolidat la început poziţia printr-o serie de
măsuri în sectorul agricol (de la planul de desţelenire a
pământurilor necultivate din Asia până la creşterea cea
mai stimulativă a preţurilor produselor agricole) care
au dus la creşterea producţiei agricole şi au început să-i
asigure o bază personală a consensului maselor, în
politica externă a reluat relaţiile cu Iugoslavia lui Tito
şi a legat ţările satelite şi mai mult de URSS, prin sem-
narea Tratatului de la Varşovia (l4.V.1955). A făcut
primele încercări de pătrundere politică în rândul noilor
state independente din Africa şi Asia, acordându-le
asistentă militară şi economică. A ţinut să relanseze emu-
laţia propusă Occidentului, dar pe alte baze decât cele
ale lui Stalin: dezgheţului (v.) şi destinderii succesive din
relaţiile diplomatice cu (arile din Europa şi din America,
H. a făcut să le urmeze o teoretizare a unei coexistenţe
competitive între cele două blocuri, teoretizare care să
permită mutarea confruntării dintre ele din planul între-
cerii militare în cel ideologico-economic.
• începutul destalinizării. în acest climat general a avut
loc denunţarea crimelor staliniste realizată de H. la al
XX-lea Congres al PCUS ( 14-25.II. 1956), primul pas
al acelui proces de destalinizare pe care el 1-a iniţiat şi
1-a condus în aii următori în mijlocul unei extrem de
puternice rezistente a aparatului intern de partid şi de
stat. Climatul de dezgheţ internaţional a fost blocat de
intervenţia militară sovietică în Ungaria pentru a reprima
revoluţia anticomunistă determinată de denunţarea
crimelor staliniste iniţiată de el. Neînţelegerile cu privire
la criteriile de reorganizare a sectorului industrial i-au
oferit, în orice caz lui H. pretextul pentru a îndepărta
din centrele de putere o bună parte din vechiul grup
conducător: la 29.VI. 1957 Hruşciov s-a descotorosit
HUBERTSBURG
de V. Molotov, G. Malenkov, Kaganovici şi D. Şepilov
(aşa numitul „grup antipartinic"), apoi 1-a destituit pe
mareşalul G. Jukov de la Ministerul Apărării; în sfârşit
a preluat şi funcţia de şef al guvernului (27.III. 1958),
în locul demisionarului N. Bulganin. • Perioada de
maxima putere f i căderea. Devenit stăpân absolut al
situaţiei din Uniunea Sovietică, Hruşciov a trebuit să
înfrunte deteriorarea relaţiilor cu China, care
condamnase procesul de destalinizare, acuzându-1 pe
H. de „revizionism", iar pe plan internaţional acţiona
în mod deschis în concurenţă cu URSS, oferind ţărilor
din Lumea a Treia un model alternativ de comunism.
Momente de ascensiune şi declin a cunoscut şi politica
de coexistentă cu SUA; după speranţele suscitate de
întâlnirea de la Camp David eu preşedintele Eisenhower
(1959), doborârea unui avion de spionaj american
(1960) a provocat o răcire depăşită curând datorită
înţelegerii personale care se stabilise între H. şi noul
preşedinte american J. F. Kennedy, simbolizată prin
instituirea „telefonului roşu" (linia telefonică directă
între Kremlin şi Casa Albă). Totuşi, hotărârea lui H. de
a permite construirea unui zid la Berlin (VIII. 1961 ) şi
criza gravă provocată de instalarea rachetelor sovietice
în Cuba în octombrie 1962, au sfârşit prin a marca o
nouă etapă de maximă încordare între cele două blocuri.
Pierderea evidentă a prestigiului internaţional, urmată
de retragerea rachetelor din Cuba, cât şi rezultatele
economice negative pe plan intern au slăbit poziţia lui
H., deja privit cu suspiciune de o bună parte a apara-
tului de partid din cauza programului său de armonizare
mai strânsă a dinamicii politicii de partid prin introdu-
cerea unei diferenţieri în reprezentarea bazelor sale de
către ţărani şi muncitori. Comitetul Central l-a demis la
15.X. 1964, obligându-1 din acel moment la o totală izolare
politică şi la domiciliu forţat într-o casă de la periferia
Moscovei, unde a avut posibilitatea să-şi scrie memoriile.
Bibliografie: N. S. Chruaciv. Krusrev ricorda, tr. it.
Sugar-Co, Milano 1970; E. Crankshaw, Kruscev, tr. it.,
Rizzoli. Milano 1967
Hua Kuo-feng, (Hua Guofeng), om politic chinez
(Hunan 1922). A deţinut diverse funcţii de partid şi de
guvern, până la a deveni prim-ministru (1976) şi
succesor al lui Mao Zedong la conducerea partidului
(1976-1980). Exponent al curentului conservator, a
înfrânt facţiunea radicală a „bandei celor patru", dar a
fost rapid exclus de către reformistul Deng Xiaoping.
huaxtechi, populaţie indoamericana stabilită în Mexi-
cul de nord-est, între cele mai vechi civilizaţii preaztece,
a avut obiceiuri şi religie apropiate de acelea ale popu-
laţiei maya (v.).
Hubertsburg, pacea de la, semnată la 15.11.1763 în
localitatea Hubertsburg, lângă Leipzig, între Frederic
II al Prusiei şi Maria Tereza de Habsburg, la încheierea
711
HUDSON
războiului de şapte ani ( 1756-1763) (v.). Prusia a obţinut
Silezia şi a consimţit ca August III al Saxoniei să-şi
recupereze teritoriile pierdute. Hudson, Henry,
navigator englez (m. Golful Hudson 1611). A
întreprins diverse expediţii pentru a găsi o cale de
acces în Orient traversând mările arctice, fn a treia (
1609), finanţată de Compania Olandeză a Indiilor
Orientale, în căutarea pasajului de nord-est, a trebuit
să se retragă pe coastele americane şi a explorat fluviul
Hudson, în a patra (1610) în căutarea unui pasaj la
nord-vest, a explorat mările între Groenlanda şi Canada
şi a descoperit marele golf care şi-a luat numele de la el.
H. a pierit pe mare, abandonat de echipajul său răzvrătit,
hughenoţi, nume (fr.: huguenot, derivat din germ.,
Eidgenosse, confederat) dat calviniştilor francezi.
Organizaţi în comunităţi independente sub autoritatea
unui sinod naţional ( 15 59), h. au creat un aparat admi-
nistrativ şi militar prin care au devenit un corp autonom
în cadrul statului, deseori în conflict cu puterea monar-
hică, în urma războaielor (v. religie, războaie pentru)
care i-au opus catolicilor, h. au reuşit să obţină libertatea
de cult, locuri în parlament şi cea o sută de fortăreţe,
printre care La Rochelle, Cognac, La Charité şi Montau-
ban (Edictul din Nantes al lui Henne IV, 1598). Puterea
militară hughcnotă a fost desfiinţată, apoi, de cardinalul
Richelieu (cucerirea oraşului La Rochelle, 1628); Ludo-
vic XIV a completat acţiunea de consolidare a monarhiei
şi de restauraţie catolică deplină (revocarea Edictului
din Nantes, 1685) obligând numeroase comunităţi de
h. să emigreze în ţări protestante. Hugo Capet (n. cea
939-Les Juifs 996), rege al Franţei (987-9%).
Succedându-i la tron (956) tatălui său, Hugo cel Mare in
calitate de conte de Paris şi duce al francilor, a fost ales rege
al Franţei la moartea ultimului dintre Carolingieni, Ludovic
V, întemeind dinastia Capeţienilor (sau Capetin-gilor). în
991,1-a învins definitiv pe rivalul său, Carol de Lorena
şi, trecând peste rezistenţa unora dintre feudali, a iniţiat
procesul de constituire a monarhiei franceze. Hugo de
Provence (m. Arles 947), rege al Italiei (926-945).
Conte de Provence (898), a fost chemat în Italia de
feudalii ostili lui Rudolf II de Burgundia şi încoronat la
Pavia (926). în speranţa de a dispune de sprijinul
papalităţii pentru a fi ales împărat, s-a căsătorit (932)
cu Marozia, o nobilă din Roma, dar a fost alungat de o
răscoală. La moartea lui Rudolf (937), s-a căsătorit cu
văduva acestuia, Berta, în 945, feudalii italieni, sub
conducerea lui Berengar de I vrea, 1-au obligat să abdice.
Huizinga, Johann, istoric olandez (Groningen 1872-
De Steeg, Arnhem, 1945). în opera sa principală, Amur-
gul Evului Mediu (1919), împotriva tezei unei fracturi
nete între Evul Mediu şi Renaştere, a susţinut continui-
tatea între cele două perioade. Viziunea lui umanistă
orientată spre toleranţă (Erasm, 1924) şi spre studiul
712
civilizaţiilor (Civilizaţia olandeză din secolul al
XVII-lea, 1933), 1-au condus spre un liberalism
conservator care privea cu nelinişte venirea totalita-
rismelor contemporane (Criza civilizaţiei, 1935). în
timpul ocupaţiei Olandei, în al doilea război mondial
s-a opus naziştilor şi a fost întemniţat. Huli, Cordell,
om politic american (Overton 1871-Bethesda 1955).
Secretar de stat al lui F.D. Roosevelt (1933-44), convins
că numai o bunăstare generală ar putea întemeia o pace
trainică, a opus politicii europene de creare a „ariilor
închise" ideea constituirii unui sistem internaţional
economico-financiar integrat inspirat de multilateralism (v.
Bretton Woods, Conferinţa de la). A susţinut alianţa SUA
cu Marea Britanie şi URSS pentru combaterea nazifascis-
tilor. în 1945 a fost distins cu premiul Nobel pentru pace.
Humboldt, Wilhelm, gânditor şi om politic german
(Potsdam 1767-Tegel, Berlin, 1835). S-a inspirat dintr-un
liberalism fondat pe responsabilitatea fiecărui individ.
A fost ministru al cultelor şi al învăţământului în Prusia
(1808-1810). A întemeiat Universitatea din Berlin
(1810) şi a îndeplinit şi sarcini diplomatice. Adept al
neoumanismului german, s-a ocupat de antropologie,
estetică şi lingvistică şi a reflectat asupra sarcinii
istoricului, susţinând că în fondul expunerii faptelor
trebuie să se întrevadă o „formă ideală" sau o idee
imanentă (Sarcina istoricului, 1821). Hume, David,
filosof englez (Edinburg, 1711-1776). A îndeplinit
însărcinări politice (a fost şi secretar de ambasadă la
Paris), în filosofìe a elaborat o metodă riguros
empirică (relaţiile cauză-efect sunt cognoscibile numai
în urma experienţei). A criticat în felul acesta
pretinsele baze raţionale ale religiei şi ale politicii şi a
atacat total teoria dreptului natural (după părerea lui
abstract, pentru că pretindea că se poate concepe con-
vieţuirea umană pe principii raţionale), subliniind pre-
zenţa în societate şi în stat a unor factori de rutină şi
iraţionali. Opere fundamentale: Tratat asupra naturii
umane (1739); Studii politice si morale (1742); Eseu
asupra intelectului omenesc (1748). huroni, populaţie
indiană de limbă irocheză din America de Nord,
stabilită în regiunea Lacului Ontario şi în bazinul
inferior San Lorenzo inferior: puţini supravieţuitori
trăiesc într-o rezervaţie în Oklahoma şi în Quebec. In
sec. XVII au luptat alături de francezi împotriva
coloniştilor din Noua Anglie. huriţi, popor antic din
Caucaz şi Mesopotamia inferioară. Originari din
regiunea de la est de Tigru şi la sud de Lacul Van,
mai înainte de sec. XVIII au înaintat spre Siria, în a
doua jumătate a sec. XVI î.Hr. a înflorit cel mai mare
organism politic hurii, regatul Mitanni (v.). H.
cunoşteau folosirea calului şi a carelor de luptă cu
două roţi. După ce au ajuns să domine Asiria şi alte
regiuni orientale, au fost învinşi către 1365 î.Hr. de

către hitiţi, pe care i-au influenţat totuşi în câmpul
artistic şi religios.
Hus, Jan, reformator religios boem (Husinec 1369-
Konstanz 1415). Alături de poziţiile lui J. Wyclife, a
contestat ierarhia ecleziastică şi a atacat corupţia
clerului (De arguendo clero, 1408). Sprijinit de regele
Boemici Venceslas, graţie căruia a fost numit rector al
Universităţii din Praga, H. a fost atacat de clerul praghez
şi constrâns de arhiepiscop să-şi întrerupă predicile.
Exilat din Praga şi excomunicat pentru indisciplină, cu
un permis imperial s-a dus la conciliu! din Konstanz
pentru a discuta propriile teze, dar a fost arestat (1414).
La refuzul lui de a retracta, a fost condamnat pentru
erezie şi ars pe rug în timp de aderenţii săi (v. husiţi) se
risipeau în diverse grupări.
Husäk, Gustav, om politic cehoslovac (Breslau 1913-
Praga 1991). A fost întemniţat sub Stalinism (1951)
sub acuzaţia de fracţionism burghez. Eliberat şi reabilitat
în 1960, a fost între protagoniştii „primăverii de la Praga"
din 1968, dar după invazia sovietică, devenit secretar al
Partidului Comunist în locul lui A. Dubèek (1969), a
, jwrmalizat" Cehoslovacia cu ajutorul epurărilor şi a unei
dure reprimări a disidenţei, în 1975 şi-a asumat şi funcţia
de preşedinte al republicii, menţinută până la prăbuşirea
regimului comunist la sfârşitul lui 1989. husiţi,
mişcare de reformă religioasă a aderenţilor lui J. Hus.
Opunându-se Curiei romane şi ierarhiei ecleziastice,
după moartea lui Hus (1415) s-au organizat într-o
biserică autonomă boemă denumită şi calixistă sau
utraquistă pentru că introducea în slujba liturghiei uzul
potirului şi pentru laici, în timpul domniei lui Sigismund
(1368-1437), h. au intrat în conflict deschis cu papa
Martin V care a proclamat o cruciadă împotriva lor.
Totuşi, h. au reuşit să-i impună lui Sigismund cele Patru
articole din Praga (1419) care consimţeau libera
predicare şi difuzare a tezelor lui Hus, uzul potirului
pentru laici, confiscarea proprietăţilor ecleziastice în
avantajul statului, judecarea publică a păcătoşilor, în
populaţia rurală s-a răspândit secta taboriţilor ( 1420),
propovăduită de Matei de Janow, care susţinea opoziţia
deschisă faţă de Biserică şi s-a organizat în comunităţi
care acceptau drept unică normă Biblia. Şi mai radicală
a fost secta adamiţilor, care propunea abolirea Bisericii
şi a statului şi s-a organizat în comunităţi fără legături
sociale ori familiale. Utraquisti! au obţinut concesii din
partea Bisericii catolice (Compactată, 1433), ca uzul
potirului, predicarea în limba poporului, uzul bunurilor
ecleziastice numai într-un scop caritabil. Contrastele
între diversele grupuri husite au culminat în bătălia de
la Lipany (30.V. 1434), în care taboriţii au fost învinţi
de utraquisti. După o reluare a războiului din partea
catolică, dieta de la Kutna Hora (1485) a recunoscut
Compactată ca lege a regatului Boemiei şi a hotărât să
HÜTTEN
nu mai împiedice noile mişcări care apăruseră, ca
Uniunea fraţilor boemi (1457) de inspiraţie taborită
(prezentă şi acum în Cehia, Germania, Marea Britanie
şi America de Nord), în sec. XVI marea majoritate a
husiţilor s-a contopit cu luteranismul. Hussein
(Husayri), Saddam, om politic irakian (Tikrit, 1937).
Vicesecretar al Partidului Baas (1964), a fost unul
dintre organizatorii loviturii de stat din 1968. în 1979
i-a urmat lui H. al-Bakr ca şef al statului. A instaurat un
regim personal, brutal represiv faţă de orice opoziţie
politică şi împotriva minorităţilor etnice (kurzi) şi
religioase (şuţi), pentru a accelera modernizarea ţării.
H. a mizat pe exploatarea veniturilor petroliere şi a
raporturilor abil contractate fie cu URSS, fie cu occiden-
talii antiiranieni. După un lung război împotriva Iranului
pentru hegemonia în regiune (1980-1988), în 1990 a
ordonat invazia şi anexarea Kuwaitului, dar a fost grav
înfrânt de o coaliţie internaţională sub egida ONU în
războiul Golfului (v.) din 1991. Chiar dacă învins mili-
tar, H. nu numai că a reuşit să-şi menţină intactă puterea
în interior (înăbuşind chiar şi o serie de defecţiuni şi
tentative de rebeliune din partea unor colaboratori
apropiaţi, 1995-1996) şi să nu permită nici o formă
efectivă de control internaţional asupra acţiunilor sale,
dar, dimpotrivă, a rezolvat în favoarea sa lunga ciocnire
armată cu independentiştii kurzi şi şuţi (1993). Con-
firmat prin plebiscit la preşedinţie ( 1995), în 1997 s-a
reîntors la sfidarea comunităţii internaţionale expulzând
pe observatorii ONU însărcinaţi să verifice acuzaţiile
că posedă armament atomic, care îi fuseseră aduse.
Hussein ihn Talal (Husayn ihn Talal) (Aman, 1935-
1999) rege al Iordaniei (1952). Educat în Anglia, i-a
urmat tatălui său Talal. în 1958, pentru a contracara
iniţiativele lui Nasser, a organizat o efemeră federaţie
între Iordania şi Irak. Războiul arabo-israelian de şase
zile (1967) a dus la ocuparea israeliana a Cisiordaniei
şi la o apropiere de Egipt, în 1970 („septembrie negru")
a făcut ca armata să intervină împotriva luptătorilor
palestinieni în Iordania pentru a elimina influenţa lor în
politica ţării. Totuşi, în 1988 a renunţat la suveranitatea
asupra Cisiordaniei ocupată de Israel în favoarea OLP.
A încercat totdeauna să menţină un dificil echilibru
între părţile din conflictul medio-oriental. A devenit
după acordurile din 1993 protagonistul unei politici de
pacificare cu Israelul (tratat de pace în 1994). Hütten,
Ulrich von, umanist şi om politic german
(Steckelberg, 1488-Ufenau 1523). A publicat dialogurile
Febris secundus, Vadiscus sive Trias Romana şi Inspi-
cientes (1519) împotriva corupţiei clerului. Pentru a evita
extrădarea cerută de Sfântul Scaun s-a refugiat pe lângă
Franz von Sickingen şi a organizat o mişcare de inspiraţie
luterană în apărarea clasei cavalerilor (v. cavalerilor,
războiul), învins, s-a refugiat la Zürich, lângă Zwingli.
713

ANGLIA
lacob (James) I Stuart (Edinburg 1566-Londra 1625),
rege al Angliei ( 1603-1625), şi, ca lacob VI, al Scoţiei
(1567-1625). Fiu al reginei Scoţiei, Maria Stuart, a
moştenit la moartea Elisabetei I tronul Angliei, unind
de atunci cele două coroane. Ferm susţinător al dreptului
divin al regelui şi al absolutismului, în·apărarea căruia a
scris diverse tratate, s-a ciocnit cu parlamentul, care i-a
refuzat în mai multe rânduri subsidiile financiare cerute.
Educat după principiile calvinismului, s-a temut totuşi
de implicările politice democratice şi de aceea a sprijinit
supremaţia Bisericii anglicane împotriva presbiterienilor
şi a disidenţilor religioşi, ca şi împotriva catolicilor.
lacob (James) II Stuart (Londra 1633-Saint Germain-
en-Laye, Paris, 1701 ), rege al Angliei şi, ca şi lacob VII,
al Scoţiei (1685-1688). Al doilea născut al lui Carol I,
exilat în Franţa după revoluţia din 1641 -1649, a rein-
trat în Anglia în 1660, o dată cu restaurarea monarhiei,
şi a luat în căsătorie pe fiica lordului Clarendon, de la
care a avut două fiice, Măria şi Anna. Convertindu-se
la catolicism şi rămas văduv, s-a căsătorit (1673) cu
catolica Maria de Modena. Urmând în 1685 fratelui
său Carol II, după ce reprimase cu uşurinţă rebeliunea
fiului nelegitim al lui Carol II, Monmouth, a întreţinut
reacţia protestanţilor prin absolutismul său şi politica
filocatolică. Naşterea unui băiat şi implicitul risc al
unei consolidări catolice a monarhiei au determinat par-
lamentul să-1 declare demis pe I. („Revoluţia glorioasă")
şi să ofere coroana fiicei sale Măria şi soţului acesteia,
protestantul Wilhelm de Orania, stathouder al Olandei,
care, în 1688 a invadat Anglia şi I-a învins pe I. în
bătălia de la La Boync în Irlanda ( 1690). De atunci I. a
trăit în exil în Franţa.
ARAGON
lacob (Jaime) I Cuceritorul (Montpellier 1208-Valencia
1276), rege al Aragónului (1213-1276). Urmând tatălui
său, Petru II (Pedro), s-a aliat cu Alfons X al Castiliei în
războiul împotriva musulmanilor, cărora le-a smuls Balea-
rele ( 1228-1235), regatele Valenciei, Murciei şi Ceuta.
SCOŢIA
lacob (James) I (Dumfermline 1394-Perth 1437), rege
al Scoţiei (1406-1437). Al doilea născut al regelui Robert
III Stuart, a fost capturat de englezi şi ţinut prizonier
timp de 18 ani. Eliberat prin răscumpărare în 1420,1-a
executat pe regentul duce de Albany şi a iniţiat diverse
campanii pentru a reduce la supunere pe conducătorii
diferitelor clanuri scoţiene. S-a aliat cu Franţa (1428),
trimiţând trupe care să lupte alături de Ioana d'Arc şi
Carol VII împotriva englezilor. A fost asasinat de o conspi-
raţie a nobililor.
iacobini, club revoluţionar francez, creat cu denumirea
oficială de Societatea Amicilor Constituţiei în 1789, la
Versailles, de către deputaţi bretoni, apoi transferat la
Paris în vechea mănăstire dominicană a iacobinilor (de
la care şi-a luat numele). La origine aveau poziţii
eterogene (între membrii săi se numărau oameni cu idei
foarte diverse, ca monarhiştii Barnave, La Fayette,
Mirabeau, Sieyès, Talleyrand; republicani moderaţi ca
Brissot, viitorul lider al girondinilor, democraţi
rousseauişti ca Robespierre), după fuga regelui la
Varennes i. s-au divizat între susţinători ai monarhiei
(care au întemeiat Club des Feuillants) şi republicani.
Aceştia au rebotezat clubul Societatea Amicilor
Libertăţii şi Egalităţii şi au alcătuit aripa stângă a Adunării
Legislative şi a Convenţiei, nucleul dur al guvernului
Teroarei (1793-1794). închis după căderea lui
Robespierre (1794), clubul a fost reconstituit sub
Directorat şi definitiv dizolvat în 1799. iacobinism,
termen care, cu referire la experienţa istorică a
iacobinilor în timpul Revoluţiei franceze, indică o
atitudine politică democratică intransigentă, care se
bazează pe acţiunea revoluţionară stimulată şi provo-
cată de minorităţi decise şi active. Cu accepţii polemice
sau, dimpotrivă, apologetice, a fost aplicat la experienţe
politice eterogene (blanquism, leninism, mazzinianism).
iacobiţi. susţinătorii drepturilor lui lacob II Stuart şi
ale moştenitorilor săi după revoluţia engleză din 1688.
în bună parte catolici, numeroşi mai ales în Scoţia şi în
Irlanda, au iniţiat diverse tentative legitimiste rămase
toate farà rezultat (l690, 1708, 1715, 1719), cum tot
fără rezultate va fi şi aceea condusă în 1745 de către
nepotul lui lacob II, Carol Eduard. lalta, conferinţa
de la, a reunit de la 4 la 11 .II. 1945, în faza terminală
a celui de-al doilea război mondial, delegaţiile SUA,
URSS şi Marii Britanii, conduse de Roosevelt, Stalin
şi Churchill. Cu privire la ONU, Stalin a obţinut o
reprezentare, în afară de cea naturală pentru URSS, şi
pentru Ucraina şi Bielorusia; s-a hotărât şi dreptul de
veto rezervat puterilor în Consiliul de Securitate şi
convocarea unei conferinţe la Sân Francisco pentru
lansarea noii organizaţii. Conferinţa a hotărât împărţirea
Germaniei în patru zone de ocupaţie militară; pentru
Polonia, frontierele cu URSS au fost raportate la situa-
ţia de dinainte de 1920, compensând pierderile terito-
riale prin dobândirea regiunilor germane până la linia
Oder-Neisse, s-a hotărât în plus crearea unui guvern provi-
zoriu polonez compus din elemente ale guvernului în
exil de la Londra şi ale Comitetului filocomunist de la
Lublin. Pentru evoluţia ei ulterioară, conferinţa de la
lalta a ajuns - impropriu - să fie simbolul divizării
Europei în sfere de influenţă şi al „cedării" lui Roosevelt
în faţa URSS. iapigi, v. italici.

Ibarruri Gomez, Dolores, denumită la Pasionaria,
femeie politician spaniolă (Biscaya 1895-Madrid
1989). Comunistă, deputat în Cortes, a animat rezis-
tenţa republicană în războiul civil spaniol şi, după vic-
toria lui Franco s-a refugiat în URSS. A fost secretar
(1942-1960), apoi preşedinte al PCS în exil şi apoi în
Spania, unde a reintrat în 1977. iberi, nume generic
care cuprinde populaţiile preromane ale Spaniei, încă de
la începuturile primului mileniu î.Hr. au cunoscut
influenţele, mai ales artistice şi culturale, ale celţilor,
grecilor şi fenicienilor. Istoricii romani îi amintesc pe i.
ca împărţiţi în multe triburi: tartassi, asturi, ilergeţi,
cantabri, cassetani. I. din interior au opus o puternică
rezistenţă romanizării, de la începuturile sec. II î.Hr.
până în epoca augustană. IBM (International
Business Machines), societate americană fondată în
1914 de către T.J. Watson, specializată în producţia
de aparatură electrotehnică şi informatică, în anii '40,
în.colaborare cu Harvard University, a realizat primele
sisteme de elaborare electromecanice şi electronice.
Este, de departe, cea mai mare întreprindere a sectorului
şi una din primele cinci companii de nivel mondial.
Ibn Khaldun, istoric arab (Tunis 1332-Cairo 1406).
Lucrarea sa Cartea despre exemplele istorice, care
narează istoria arabilor şi berberilor, punând ca motor
al dezvoltării istorice legăturile tribale şi religioase, este
capodopera istoriografiei arabe medievale. Ibn Saud,
v. Abd al-Aziz HI Ibn Saud. ibo, populaţii sudaneze
ale Nigeriei de sud-est, împărţită în triburi şi grupuri
locale unite de dialectul igbo.Cü un accentuat spirit de
independenţă, animisti, cu o economie bazată pe
comerţ, au fost uniţi politic de către guvernul britanic.
După independenţa Nigeriei au fost protagonişti ai
secesiunii care a culminat în războiul
civilalBiafrei(1967-1970).
Ibrahim Paşa, om politic egiptean (Cavalla 1789-Cairo
1848). Fiu al lui Mehmet Aţi, a înfrânt în contul sulta-
nului otoman revolta wahhabită din Arabia Saudita
(1816-1818), a fost apoi trimis împotriva Greciei în
lupta pentru independenţă ( 1824-1828); în 1831 -1833
a condus compania de cucerire a Siriei al cărei guvernator
a devenit. Cu puţin înainte de a muri ( 1848) şi-a înlocuit
tatăl ca vicerege al Egiptului. iconoclastie, mişcare
politico-religioasă iniţiată de împăratul bizantin
Leon III Isauricul, care în 726 a interzis cultul
icoanelor Sfintei Fecioare şi a sfinţilor, considerându-l
idolatru, şi a ordonat distrugerea lor. Biserica
occidentală s-a opus şi 1-a condamnat pe Leon III în
731. Cel de-al VII-lea conciliu ecumenic din Niceea a
condamnat i. (787), care totuşi a revenit cu împăraţii
Léon Bardas şi Teofil. împărăteasa Teodora a declarat
din nou permis cultul icoanelor (843).
IDEOLOGIE
ide, în calendarul roman, numele zilei care cădea la
jumătatea lunii (15 în martie, mai, iulie şi octombrie;
13 în celelalte luni). I. se celebrau jertfind lui Jupiter o
oaie albă. La i. din martie 44 î.Hr. a fost asasinat lulius
Caesar.
idealism, orientare filosofică care consideră ideile ca
principiu al realităţii sau ca intermediar al cunoaşterii.
I. poate să fie identificat încă din filosofia greacă antică,
în special la Platon, chiar dacă termenul este introdus
în filosofie doar în sec. XVII-XVIII pentru a se referi
la o linie de gândire care refuză independenţa realităţii
materiale de subiectul care gândeşte: în aceasta i. se
contrapune realismului. Exponenţii unei asemenea linii
au fost Kant (idealismul transcendental), Fichte şi
Schelling (idealismul absolut). 1. a avut un rol decisiv
în a duce la consecinţe riguroase subiectivismul modern.
Un nco-idealism italian s-a dezvoltat la începutul sec.
XX cu B. Croce şi G. Gentile. Pe plan politic rezultatele
i. au fost diverse, fapt mărturisit de diversele interpretări
ale gândirii lui Hegel. Pe de o parte, într-adevăr, i. a
deschis calea doctrinelor de tip autoritar, exaltând rolul
statului faţă de individ şi de societatea civilă; pe de altă
parte - ca la Croce - a promovat o reelaborarc şi acceptare
a principiilor liberalismului.
Idea Nazionale, periodic naţionalist fondat la Roma
la l .III. 1911 de către E. Corradini, F. Coppola, R. Forges
Davanzali, L. Federzoni şi M. Maraviglia. Favorabil
războiului din Libia, devenit cotidian de la LX. 1914, a
susţinut intervenţia în primul război mondial. După război
a furnizat o bază ideologică naţionalistă mişcării fasciste.
A fost absorbit de către „Tribuna" de la l .1.1926.
ideologie, ansamblu de idei, valon şi credinţe relative la
ordinea politică şi având funcţia de a orienta compor-
tamentele colective. Termenul a fost introdus la începutul
sec. XIX, în accepţia redusă de „studiu al ideilor", de către
tratatul lui A. Destutt de Tracy, Elemente de ideologie.
• Critica ideologiei. Noţiunea de i. a asumat o semni-
ficaţie particulară la Karl Marx (în special cu Ideologia
germană, 1845-1846); el a definit ca i., teoriile şi
viziunile asupra lumii care justificau raporturile de do-
minare între clase, furnizându-le o falsă conştiinţă (se
năştea aici conotaţia negativă ai.). Funcţia ideologică ar
consta în a convinge şi în a dirija acţiunea, mai ales cea
politică (V. Pareto). K. Mannheim a deosebit i. „gene-
rală" de cea „particulară", înţeleasă ca o reprezentare a
realităţii în conexiune cu o luare de poziţie de evaluare
şi, prin urmare, neobiectivă. Aceste accepţii ale i. o
prezintă ca un fel de „mască", ce ascunde în spatele
idealurilor etico-politice urmărirea unor interese parti-
zane; în acelaşi timp orice sistem ideologic ar favoriza
stabilitatea aparatului puterii care îl propune.
• Apogeul si declinul intereselor ideologice, în prima
jumătate a sec. XX. apariţia regimurilor totalitare a
715
IDRIS I MUHAMMAD
demonstrat enorma importanţă pe care, mai ales dacă
era însoţită de dezvoltarea mijloacelor de comunicare
în masă, putea s-o aibă manipularea ideologică. Încă
din anii '50 numeroşi analişti (R. Aron, D. Bell) au
semnalat „declinul i." înţelegând prin aceasta să pună
în relief erodarea vechilor ideologii care avuseseră totuşi
o puternică revenire în anii '70. Teza declinului i. şi-a
regăsit forţa începând cu sfârşitul anilor '80, în urma
crize Welfare Slate şi a prăbuşirii modelelor socialiste
şi comuniste din Est.
Idris I Muhammad (Djarabub, 1890-Cairo, 1983),
rege al Libiei ( 1951 -1969). Şef al confreriei musulmane
senussite, a încercat să trateze cu ocupanţii italieni, dar
a fost constrâns la exil prin reluarea represiunii coloniale
(1923). în timpul celui de-al doilea război mondial a
luptat alături de englezi, obţinând încoronarea ca rege
al Libiei în 1951. în 1969 a fost înlăturat prin lovitura
de stat a colonelului M. Khaddafi. ieniceri, corp
special al armatei otomane, instituit în 1334 ca gardă a
sultanului Orkhan. Format din copii ai familiilor creştine
balcanice convertiţi şi antrenaţi special, a fost protagonist
à numeroase revolte cu fond politic şi a fost suprimat
de sultanul Mahmud II în 1826. Ieronim, sfânt şi
părinte al Bisericii (Stridone cea 347-Bethleem 429).
Convertit în timpul unei şederi în Antio-hia (374), s-a
retras în pustiu dedicându-se studiului şi exegezei
biblice. A tradus din ebraică în latină Vechiul
Testament şi a revăzut traducerea Noului Testament:
Vulgata sa (385-405), adoptată oficial de Biserică; nu-
mai în sec. XX a fost înlocuită de noi traduceri directe.
Ierusalim, capitala Israelului, întemeiat înainte de
mileniul II î.Hr. şi locuit de iebusiţii amoriţi, spre 1000
î.Hr. a fost ocupat de evrei şi regele David 1-a înconjurat
cu ziduri, făcând din el capitala regatului, în timp ce
succesorul său, Solomon, a început construcţia
Templului. Prădat de babilonieni (598 şi 587 î.Hr.), a
fost reconstruit după reîntoarcerea în patrie a evreilor
deportaţi (538 î.Hr.) şi înfrumuseţat de Irod cel Mare.
Teatru al ultimei predici şi al patimilor lui Isus, în 70
d.Hr., L, care se revoltase împotriva romanilor, a fost
asediat de Titus şi Templul a fost distrus într-un incen-
diu, în 132 romanii au înăbuşit o altă revoltă evreiască.
I. a devenit colonie romană (Aelia Capitolina) şi evreii
au fost împrăştiaţi. Numai după domnia lui Constantin
oraşul şi-a reluat vechiul nume, devenind loc de
pelerinaje creştine. Disputat mult timp de persani şi
de bizantini, I. a fost cucerit de arabi (638), care îl
considerau drept cel de-al treilea „oraş sfânt" după Mecca
şi Medina. Cucerit de cruciaţi (1099) sub Godefroi de
Bouillon, a devenit capitala Regatului latin de L, stat
feudal organizat după normele aşa-zisei Curţi a I., cu
un rege ales dintre nobilii care formau înalta Curte, în
11871. a fost cucerit de Saladin: din 1517 până la 1917
716
oraşul a fost posesiune otomană. Capitală a Palestinei
sub mandat britanic după primul război mondial.
„Internaţionalizat" de către ONU, după războiul arabo-
israelian din 1948-1949 a fost împărţit între Iordania şi
noul stat Israel, în 1967, partea iordaniană a fost ocupată
de forţele israeliene, şi în 19801. a fost declarat capitala
indivizibilă a Israelului. Chestiunea .s-fa/us-ului său ră-
mâne unul dintre marile obstacole ale procesului de
pace iniţiat de acordurile israelo-palestiniene din 1993.
iezuiţi, ordin religios apărut din iniţiativa Sf. Ignaţiu
de Loyola, care în 1534 a reunit la Paris (Montmartre)
un grup de tineri doritori să se dedice unei vieţi ascetice
(cu legămintc de sărăcie, castitate şi supunere) şi de
misionari, în serviciul direct al papei. Paul III a recu-
noscut noul ordin în 1540 cu numele oficial de Compa-
nia lui Isus (Societas Jesu, S.J.), pe care Ignaţiu 1-a
structurat în sens riguros piramidal, având la vârf un
general ales pe viaţă, în timp ce cu „exerciţiile spirituale"
se propunea o precisă şi originală pecete spirituală.
• Răspândirea. I. s-au răspândit rapid începând cu Spania,
Portugalia şi Italia, deschizând numeroase instituţii edu
cative („colegii") pe baza unui sistem pedagogic unitar,
definitiv sancţionat prin Ratio studiorum din 1599.
Misiunea educativă a i. a fost îndreptată în principal
asupra formării mediilor nobile şi a clasei conducătoare
în lumina cerinţelor etico-religioase ale Contrareformei,
căreia i. i-au fost un pilon important. Acţiunea i. a pătruns
şi dincolo de Europa: în India şi în Extremul Orient a
fost intens elanul Sf. F. Xavier (1506-1552), care a
inaugurat o linie misionară atentă la culturile locale şi
de o enormă importanţă pentru cunoaşterea civilizaţiilor
extraeuropene, continuată în China de M. Ricci (l 552-
1610). în America Latină (Paraguay) iezuiţii au pus
bazele originalei experienţe a reducciones.
• Desfiinţarea ordinului, începând cu jumătatea sec.
XVIII, în climatul iluminismului şi al despotismului
luminat, i. au fost obiectul unor crescânde măsuri
represive din partea statelor care acceptau greu forţa şi
influenţa politică a ordinului, în 1759 guvernul lui Pombal
a confiscat bunurile şi i-a expulzat pe i. din Portugalia.
Exemplul a fost urmat în 1762 de Franţa, unde tendinţele
antiiezuite erau de mult timp puternice din cauza con-
troverselor asupra jansenismului, de Spania (l767) si
rând pe rând de multe alte state, în această împletire
dintre aspecte politice şi religioase, însuşi papa Clement
XIV a consimţit la suprimarea Companiei (l 773). I. au
rămas oficial doar în Prusia şi în Rusia Albă, chiar dacă
nu au lipsit alte tentative mai mult sau mai puţin clan-
destine sau tolerate de a menţine viu spiritul ordinului.
• Reconstituirea, în 1814 ordinul a fost restaurat de
Pius VII. Alături de activitatea educativă, de predicare şi
misionară condusă de generalul J. Roothan ( 1829-1853),
i. au desfăşurat şi o intensă activitate culturală în câmpul

filosofic şi al analizei problemelor sociale şi politice.
Important în acest sens a fost rolul îndeplinit de revista
„La Civiltà Cattolica", fondată în 1850. în felul acesta,
i. au fost protagoniştii avântului mişcărilor catolice şi a
doctrinei sociale a Bisericii. !n sec. XX, i. au'crescut
continuu ca număr (până la 36 000 de membri în 1965)
şi şi-au perfecţionat contribuţia la cercetarea biblică şi
teologică, graţie unor studioşi ca P. Teilhard de Chardin,
H. De Lubac, J. Daniélou. Sub conducerea generalului
P. Anrupe i. s-au angajat într-un delicat efort de reînnoire
şi de deschidere socială în anii succesivi Conciliului
Vatican II.
IG Farben (Interessen Gemeinschaft Farbenindustrie),
trust chimie, fondat la Frankfurt pe Main în 1925. A
deţinut mulţi ani monopolul industriei chimice naţionale.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial conducă-
torii grupului au fost judecaţi la Nürnberg drept criminali
de război pentru aportul la producţia militară, în 1952
societatea a fost dezmembrată prin legile antitrust.
Ignaţiu de Loyola, sfânt, călugăr spaniol (Loyola, 1491-
Roma, 1556). Mezin al unei familii basce cu tradiţii
militare, a ales cariera armelor. Rănit în timpul asediului
fortăreţei Pamplona de către francezi ( 1521 ), în perioada
convalescenţei a decis să abandoneze viaţa militară şi
să se retragă în mănăstirea benedictină de la Monserrat,
unde a început să scrie Exerciţiile spirituale. La Paris,
unde se dusese pentru studiu (1528-1535), a reunit
câţiva tineri împreună cu care a pronunţat legăminte de
sărăcie, castitate şi supunere, punând în felul acesta
bazele Companiei lui Isus (v. iezuiţi). După aprobarea
noului ordin religios din partea lui Paul III (l 540), I. a
fost ales superiorul general şi s-a dedicat redactării
Constituţiilor, în timp ce pontiful a aprobat în 1548
textul Exercifiilor spirituale. Stabilindu-se la Roma,
I. s-a dedicat şi întemeierii de instituţii religioase, sociale
şi culturale, între care Colegiul Roman (cu şcoli gratuite
de gramatică, umanioare şi doctrină creştină) şi Colegiul
Germanic, unde erau formaţi preoţii de limbă germană
destinaţi să combată protestantismul. Beatificat în
1609,1. a fost canonizat în 1622. Île-de-France,
regiune isterico-geografica a Franţei, al cărei centru
este Paris. Fertilă, străbătută de ape navigabile, a fost
din sec. X sediul unei mari părţi a posesiunilor
senioriale ale Capcţienilor, care au făcut din ea
nucleul dinastiei lor. Din 1961 este o regiune adminis-
trativă cuprinzând opt departamente. Iliria
(Illyricum), antică regiune a Balcanilor, în faţa Mării
Adriatice, la nord de Epir. îşi trage numele de la iliri,
populaţie indo-europeană stabilită în regiune în al
doilea mileniu î.Hr. în sec. III î.Hr. triburile ilirice
meridionale au constituit un regat unitar cu capitala
Scodra (Shkoder). în 229 romanii au intervenit în
apărarea negustorilor italici ameninţaţi de piraţii iliri
ILUMINISM
activi în Adriatica şi au învins-o pe regina Teuta. Şi al
doilea război iliric (220-219) a fost câştigat de romani,
între 27 î.Hr. şi l O d.Hr., I. a devenit provincie romană
cu numele de Illyricum. în sec. VI a fost ocupată în
mod stabil de populaţii slave. Numele de I. a fost reluat
de Napoleon care a creat Provinciile Ilirice în interiorul
imperiului francez ( 1809-1814). Illich, Ivan, teolog
şi sociolog de origine austriacă (Viena, 1926).
Prorector al Universităţii Catolice din Puerto Rico, a
părăsit-o în 1960. în 1961 a fondat în Mexic Centrul
Intercultural de Documentare (CIDOC) asupra
Americii Latine. A concentrat studiile sale asupra
efectelor alienante ale instituţiilor sociale moderne,
îndeosebi în domeniul proceselor educative (A deşco-
lariza societatea, 1972; A răsturna instituţiile, 1973;
Nemesis medica, 1977).
Illustrazione Italiana, L', revistă ilustrată italiană de
format mare, fondată în 1873 la Milano de către E.
Trêves, imitând pariziana „Illustration". Gravurile clare
şi elegante au făcut foarte populară revista, la care au
scris, între alţii, G. Carducci, G. D'Annunzio, G.
Pascoli, A. Panzini, G. Deledda şi G. Cozzano. Din
săptămânal, în 1951 a devenit lunară; suspendată în
1962, şi-a reluat apariţia din 1981 până în 1990.
iluminism, mişcare culturală europeană din sec. XVIII.
Termenul trimitea la „lumina" raţiunii, prin care se propu-
nea să fie combătute „tenebrele" ignoranţei şi superstiţiei.
• Fundamentele ideatice. Primul caracter fundamental
al i. era credinţa absolută în raţiunea umană (de tot-
deauna identică cu ca însăşi şi prezentă în toţi oamenii).
Al doilea caracter era reprezentat de credinţa în natură:
stadiul natural, în special, era înţeles ca vârsta fericită
în care omul era inocent şi liber. Credinţa în raţiune şi în
natură apropia i. de empirismul englez al lui J. Locke,
G. Berkeley şi D. Hume: oricărui domeniu al cunoaş-
terii, inclusiv politica şi morala, i se aplica metoda
experimentală a ştiinţelor naturale, cu convingerea că
se vor putea identifica legi generale. Religia devenea o
activitate umană egală cu celelalte. Regulile de com-
portament nu proveneau deci de la Dumnezeu, ci de la
natură (aici i. relua lecţia dreptului natural, v.). Dar
marea noutate a i. consta în convingerea că se poate
reconstrui o nouă epocă fericită printr-un continuu
progres istoric şi prin educarea umanităţii.
• Evoluţia fi dezvoltările politice, în Franţa, i. şi-a aflat
deplina dezvoltare cu Diderot, d'Alembert, Voltaire,
Montesquieu, Rousseau. Enciclopedia ( 1751 -1772) a
reprezentat exemplul suprem de operă de divulgare şi
instrucţie produsă de i. El a aflat teren fertil şi în Ger-
mania (Wolff, Lessing, Mendelssohn) şi în Italia (la
Milano cu fraţii Verri şi Beccarla, la Neapole cu Geno-
vesi, Galiani, Filangeri). Principiile luminilor s-au răs-
pândit cum nu se întâmplase niciodată cu celelalte
717
ILUMINISM
Răspândirea iluminismului
Tendinţa generală pare evidentă. Dar avem dreptul
de a apropia fapte atât de diverse şi atât de dis-
parate? Diversilafile locale nu sunt mai impor-
tante decât elementele comune? Dacă apropiem
ochii de tablou, dacă examinăm mai de aproape
şi mai in detaliu situaţia in Spania, in Italia, la
yiena, la Berlin fi la Paris, va trebui totuşi să
deducem că firele care leagă aceste şi atât de
multe alte asemănătoare elemente sunt mai
numeroase şi mai solide decât ne apare într-un
prim moment, că circulaţia ideilor este mai
intensă decât am putea bănui, că speranţele şi
expectativele se întorc către aceeaşi direcţie,
că asistăm efectiv la naşterea Europei luminilor.
Nu mai suntem in faţa crizei conştiinţei euro-
pene de la începutul secolului. Nici în faţa unei
continuări a disputelor între deisti şi antideisti,
între jansenişti şi molinişti, intre laxişti şi rigo-
risti, între regalişti şi curialişti, între diversele
şcoli născute din raţionalismul cartezian sau
din diversele curente ale dreptului natural. Ceva
nou se năştea [...]. în centru sta Parisul în anii
în care se pregătea Enciclopedia. Este un mediu
deja cosmopolit, chiar dacă este compus din
obscuri profesori germani ca Sellius şi din tot
atât de necunoscuţi scriitori englezi ca John
Mills. De altminteri, şi Diderot şi Rousseau sunt
complet necunoscuţi la începutul anilor '40.
Este o nouă generaţie şi este o ambianţă socială
diversă faţă de aceea a unui Fontenelle, a unui
Montesquieu, a unui Voltaire, pentru a nu numi
decât pe oamenii care dominau atunci orizontul
intelectual al Franţei. Este o lume extraordinar
de vie de boemi, de traducători, de oameni care
trăiesc din propriul scris şi pentru propriile idei
[...]. Acest grup de tineri este supravegheat de
aproape de poliţie şi riscă să sfârşească în caste-
lul de la Vmcennes, ca Diderot în 1748, în mo-
mentul unei generale represiuni a elementelor
insubordonate. Când ţara iese, în sfârşit, din
război, aceşti tineri sunt în continuu război cu
cenzura, cu regulile corporative ale librairie,
chiar şi cu propria familie şi cu mediul din care
ei provin. Este un grup extraordinar de liber, şi în
interior şi în afară. Diderot care îi este sufletul şi
d'Alembert care îl urmează încăpăţânat, Rousseau
care interpretează în felul său ideile şi entu-
ziasmul grupului, resping pentru Enciclopedia
care se năştea orice protecţie, ca şi orice rigidă
organizaţie internă. Nici stat nici academie, ci
un grup de filosofi liberi. Cam peste tot în Europa
ceea ce spun şi fac enciclopedista la Paris la
sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50, între
pregătirea şi prima criză a Enciclopediei, in
1752, este urmărit cu o curiozitate şi un interes
care cresc rapid. În Toscana, „ Giornale dei lette-
rati" publicat la Florenţa, începe să aibă, încă
din 1747, un excelent serviciu de informaţii
despre Enciclopedie şi aici se pot regăsi ştiri
chiar şi astăzi neglijate de studioşii acestei
mişcări, în Germania, mediile culte îşi dau seama
imediat de fenomenul ireligios care clocoteşte
la Paris şi discuţiile, respingerile se multiplică.
Raporturile cu Anglia, între aceia care stau
acolo pregătind suplimente la Cyclopedia lui
Ephraim Chambers şi cei care traduc această
operă şi o amplifica la Paris, devin mereu mai
intense [...J. Dar, cu tot acest interes, chiar din-
colo de hotarele Franţei, pentru tot ce se gân-
deşte şi se face la Paris (şi exemplele ar putea fi
uşor înmulţite) este evident totuşi că acea liber-
tate, acea lipsă de prejudecăţi care domină in
grupul de tineri filosofi este prea mare, prea
intensă pentru a fi primită de către Europa la
jumătatea secolului al XVllI-lea [...]. Grupul
francez este izolat, unic în Europa. Şi totuşi,
chiar Enciclopedia aruncă punţi şi permite
trecerea între gândirea grupului parizian şi
restul Europei. Faptul însuşi că este vorba de
un dicţionar al ştiinţelor şi artelor creează posi-
bilitatea difuzării noilor idei, chiar şi acolo
unde în mod sigur nu ar fi putut să ajungă direct.
FRANCO VENTURI.
Utopie şi reformă în iluminism,
Einaudi, Torino 1970, pp. 151-160
mişcări culturale, chiar şi dincolo de îngustul cerc inte- a modifica în propriul beneficiu realitatea politico-eco-
lectual; în special au fost recepţionate de către bur- nomica şi a doborî injustiţiile aristocraticului Ancien
ghezie, care găsea în acele principii instrumentele pentru Régime. Aceasta s-a întâmplat, mai ales, în Franţa,
718
IMPERIALISM
unde reînnoirea culturală amorsată de i. s-a revărsat în
Revoluţia franceză din 1789. în Germania, Rusia,
Austria, Suedia, Danemarca principiile iluministe au
fost, totuşi, acceptate de casele domnitoare şi câteva
reforme politico-economice au fost realizate de către
suveranii înşişi (v. despotismul luminat). Bibliografie:
A.A.V.V., interpretaziuni delì'iìuminismo, A. Santucci,
II Mulino, Bologna 1979; P. Chaunu, La civiltà
dell'Europa dei lumi. II Mulino, Bologna 1977. imam,
la musulmanii şuţi defineşte atât pe specialiştii în
Coran care se afirmă drept călăuze spirituale, cât şi
pe califul descendent din Aii, capul suprem al credin-
cioşilor, interpret al voinţei divine. După şuţii iranieni,
ultimul imam, Muhamad al-Mahdi (sec. IX) nu este
mort, ci numai „ascuns" şi se va întoarce pentru a duce
la victorie pe discipolii săi. imigrare, v. emigrare.
impeachement (engl.: punere sub acuzaţie), procedeul
judiciar prevăzut în SUA ca acţiune a Congresului împotriva
unui funcţionar public; a acţionat in cazurile preşedinţilor
A. Johnson ( 1868), care a fost destituit şi R. Nixon ( 1974)
şi B. Clinton (1999), care au fost absolviţi.
imperialism,
termen introdus în anii '60-'70 în sec. XIX în Anglia
victoriană şi în Franţa celui de-al Doilea Imperiu pentru
a indica tendinţa unui stat de extindere a propriei domi-
naţii politice şi economice asupra altor ţări. în sens
propriu, se vorbeşte de i. în legătură cu imperiile coloniale
ale puterilor europene, ale SUA şi Japoniei între ultimul
sfert al sec. XIX şi primul război mondial.
• Imperialismul colonial. Teoriile asupra i. pot să fie
împărţite în două grupuri: l ) teoriile inspirate de marxism
după care i. colonial este o fază inevitabilă a dezvoltării
capitalismului; 2) teoriile pluricauzale, care alături de
factorii economici (încă preponderenţi la J. Hobson)
subliniază rolul decisiv al motivelor politice şi al facto-
rilor „periferici" care ar fi impus statului colonialist
îndatoriri neprogramate în mod necesar şi nici prea
plăcute. Teoria marxistă cea mai cunoscută este aceea
expusă de Lenin în 1916 în Imperialismul, faza su-
premă a capitalismului, după care i. ar reprezenta faza
convulsivă finală a capitalismului, marcat de dominaţia
monopolurilor şi a capitalului financiar. Acestei teorii
i-au fost aduse multe obiecţii, subliniind că sunt puţine
statele imperialiste cărora să li se aplice modelul leninist
de i. fmanciar-monopolist sau prezenţa în i. a unor
ambiţii politice care au făcut ca interesele economice să
fie doar un pretext.
• Imperialism şi naţionalism. Fără îndoială că un puternic
impuls a fost dat i. de către naţionalismul care după
1870 a inspirat voinţa de putere a diverselor state,
întovărăşită frecvent de ideea că Europa avea datoria
morală faţă de restul umanităţii de a răspândi „civili-
zaţia". Teritoriile coloniale ocupate de puterile europene
intrau în trei categorii: I ) acelea care încă de la început
răspundeau exigenţelor cu caracter gcopolitic şi strategic;
2) acelea în care prezenţa europeană era generată de
motivaţii economice, dar au fost apoi anexate din motive
de interes naţional; 3) acelea care au fost anexate deşi,
în afara factorilor economici, nu erau prezente motive
cu caracter strategic sau politic, în anumite regiuni au
avut o importanţă deosebită factorii periferici (aşa-zisul
subimperialism"), ca în cazul insulelor Pacificului pe
care Marea Britanic le-a ocupat din cauza presiunilor
Australiei sau Noii Zeelande sau a multor teritorii din
Africa şi Mediterana ocupate de Marea Britanic în spe-
cial pentru a proteja căile spre India. • Imperialismul
SUA si al Japoniei. Spre sfârşitul sec. XIX şi SUA a
iniţiat o politică imperialistă: alături de zone de
dominaţie economică (imperialismul „informai" în
America Latină), a fost creat şi un real şi propriu
imperiu colonial, prin ocuparea şi administrarea de teri-
torii (care nu au fost niciodată numite „colonii", ca un
omagiu adus originilor anticoloniale ale naţiunii ameri-
cane) sub motoul de manifest destiny, adică al destinului
SUA de a dezvolta un rol hegemonie pe continentul
american. Cu războiul hispano-american (1898, v.)
SUA a stabilit în fapt dominaţia americană asupra Cubei
şi Filipinelor şi a anexat Ouam şi Puerto Rico. S-au
adăugat diverse teritorii din Pacific, ca insulele Hawaii
şi zona Canalului Panama, în afară de acesta, SUA a
revendicat prin aşa-zisul „corolar Roosevelt" din 1904,
o putere de „poliţie internaţională" faţă de acele state
americane care s-ar fi arătat incapabile de a-şi menţine
ordinea interioară. De atunci, s-au succedat intervenţii
politice şi militare şi, mai ales, presiuni şi condiţionări
economice în America Latină. Tot la sfârşitul sec. XIX
şi Japonia, după completarea operei de modernizare
internă, a motivat cu raţiuni demografice, strategice şi
economice expansionismul său imperialist, început cu
războiul chino-japonez din 1894-1895 şi continuat cu
războiul contra Rusiei din 1904-1905 din cauza
neînţelegerilor din Manciuria şi cu anexarea Coreii
(1910); el a culminat cu agresiunea împotriva Chinei
( 1931 -1945) şi cel de-al doilea război mondial.
Bibliografie: W. Langer, La diplomazia dell 'imperialismo,
tr. it., ISPI, Milano 1972; O.K. Ficldhousc, L'età dell'impe-
rialismo. 1830-1914, tr. it., Latcrza, Bari, 1975. Veztşi:
asimilare; Berlin, Congresul de la; colonialism;
Commonwealth; dominion; decoloni/are; Imperiul bri-
tanic; naţionalism; pangermanism; panslavism; protec-
torat; protectionism.
719
IMPERIILE CENTRALE

IMI'KKIAI.ISM
Capitalism şi imperialism
Imperialismul a apărut în evolufia si în directa
continuare a trăsăturilor fundamentale ale capi-
talismului în general. Dar capitalismul a devenit
imperialism capitalist numai la un determinat
şi înalt grad al dezvoltării sale, atunci când
câteva trăsături fundamentale ale capitalismu-
lui au început să se transforme în opusul lor,
când plenar s-au afirmat şi s-au revelat simpto-
mele trecerii la o mai elevată orânduire econo-
mică şi socială, în acest proces este fundamen-
tală, în raporturile economice, substituirea libe-
rei concurenţe de către monopolurile capita-
liste [...]. In acelaşi timp, monopolurile apărând
din libera concurenţă, nu o elimină, ci coexistă,
generând astfel o serie de dure şi neaşteptate
contradicţii, neînţelegeri şi conflicte. Sistemul
monopolurilor înseamnă trecerea de la capita-
lism la o orânduire superioară în economie. Dacă
am vrea să dăm definiţia cea mai concisă a
imperialismului, ar trebui să spunem că imperia-
lismul este stadiul monopolist al capitalismului.
VLADIMIR I. LENIN, Scrieri
economice, tr. it., Editori Riuniti, Roma
1977,pp, 570-571.
Economia industrială modernă este prima în
care ar putea fi considerată îndoielnică utilita-
tea economică a cuceririlor. Imperiul era raţio-
nal cât timp comerţul era prin esenţa sa mono-
polist, [dar] această raţionalitate încetează să
fie evidentă în ziua în care bogăţia depinde de
munca liberă, schimbul favorizează pe amândoi
partenerii de schimb şi a se supune concurenţei
este în interesul atât al producătorilor cât şi al
comercianţilor f...J. O economie bazată pe
schimburi, în măsura în care este şi industrială,
posedă un fel de dinamism. Ea tinde să se
extindă în lumea întreagă şi să îmbrăţişeze
întreaga umanitate [...]. Creşterea se verifică
fără un plan de ansamblu, graţie unei serii de
dezechilibre creatoare. Cum să negi că prepon-
derenţa exercitată pe teritorii străine uşurează
vânzarea produselor care nu găsesc cumpără-
tori în metropolă? Economia europeană şi mon-
dială nu era conformă modelului ideal al lui
Bentham: trusts, carteluri, menţinerea de preţuri
înalte în interior, dumping la export - aceste
practici ale războiului comercial, contrare esen-
ţei economiei libere nu dispăruseră încă. Socio-
logi şi economişti de inspiraţie liberală imputau
acestor supravieţuiri ale spiritului de monopol
acţiunile imperialiste ale naţiunilor capitaliste
şi burgheze, în timp ce socialiştii încercau să
demonstreze că un astfel de spirit de monopol şi
de cucerire era inseparabil de capitalism ca
atare. Cu toţii greşeau, în măsura în care semni-
ficaţia şi originea sa erau economice, impe-
rialismul de la sfârşitul secolului al XIX-lea nu
era ultimul stadiu al capitalismului, ci ultimul
stadiu al imperialismului milenar. Hobson şi
Schumpeter puneau pe drept cuvânt sub acuzaţie
minorităţile privilegiate care incitau la un impe-
rialism contrariu spiritului industriei şi comer-
ţului Dar ei uitau că oamenii şi încă mai mult
statele au voit totdeauna dominaţia pentru ea
însăşi. Nu e de ajuns ca imperiul säße economic
steril pentru ca popoarele sau aceia care vorbesc
în numele lor să renunţe la gloria de a stăpâni.
RAYMOND ARON,
Pace şi război între naţiuni, tr. it., Edizioni di
Comunità, Milano 1970, pp. 420-424.
Imperiile Centrale, locuţiune convenţional folosită
pentru a defini Imperiul austro-ungar, Reichul german şi
Imperiul otoman, aliaţi în cursul primului război mondial.
Imperiul britanic, a fost cel mai vast imperiu colonial
al epocii contemporane, ajungând să cuprindă, în ajunul
primului război mondial, circa 31,6 milioane de km2,
23,85% din suprafaţa terestră, cu o populaţie de circa
502 milioane de persoane, aproape un sfert din popu-
laţia Pământului. Iniţial, I.b. constituit la sfârşitul sec.
XVI era compus aproape exclusiv din colonii de
720
populare, dintre care cele mai importante au fost cele
americane care au dat mai târziu naştere SUA. în anii
între recunoaşterea independenţei SUA (1783) şi
sfârşitul războaielor napoleoniene ( 1815) s-a consolidat
un I.b. care cuprindea trei grupuri distincte de teritorii:
l ) vechile colonii cu populaţie preponderent albă; 2) alte
colonii cu populaţie preponderent indigenă; 3) India.
Primele (Canada, Australia, Noua Zeelandă) şi-au
dobândit autoguvernarea în afacerile interne între 1867
şi 1907,devenindi/omimon.v(v.). în coloniile cu majoritate
 IMPERIUL BRITANIC

1ΜΠ KM I I5UII \M(

Forţele politice engleze şi imperiul
Nu existase niciodată în Anglia moderna predo-
minarea absolută a unei idei asupra alteia,
oricât de ponderată in ea însăşi ar fi putut să
fie o astfel de idee. Orice ar fi spus Disraeli cu
apropierile sale de Republica Veneţiei, simţul
politic al englezilor de la revoluţia din J 688 în-
coace încercase, si reuşise în mare parte, să con-
trapună fără ciocniri un element altuia, creând
o serie de balances of powers, care semnifică
sensul vieţii sociale, politice, economice, cultu-
rale a ţării. Dar primul victorianism văzuse trium-
ful mereu mai clar al unei idei liberale, făcute
să ajungă intransigentă de elementul economic
corelat - care îndemna sufletele cu elocvenţa
spontană a avantajelor materiale - devenită
dogmatică prin elementul doctrinar adus de
radicalii utilitarişti, care tindeau să atribuie
validitate de legi ştiinţifice sau, mai rău, de pre-
cepte de credinţă unor simple reguli de convie-
ţuire socială.
A urmat, ca primă fază a procesului de transfor-
mare care va duce la epoca imperialistă, o pe-
rioadă de revoluţie interioară. La sfârşitul ei,
forţele politico-sociale engleze vor fi reprezen-
tate de un liberalism divizat în două grupuri,
eroic hotărâte, unul să se bată pentru vechile
principii, reîntinerite de o nouă, activă sensibi-
litate socială, celălalt de necesitatea de a se
adapta la noile idealuri ale destinului: imperiul
pe care îl construia Anglia; de un conservato-
rism care a pierdut orice urmă de reacţie, apă-
rând prea puţin legat de interesele locale sau
de castă şi cu fermitate fluturând steagul comun
al „democraţiei naţionale" şi al Imperiului; de
o opinie publică care vrea, mai ales, să facă să-i
fie auzită propria voce dincolo de mări şi care
nu separă prestigiul naţional de interesele
comerciale [...]. Imperialismul rasist se menţinuse
multă vreme într-un cerc restrâns de oameni.
Englezul mediu înţelegea mult mai bine sentimen-
tele naţionalităţii insulare, şi, eventual, îşi asuma
fervoarea protestantă antilatina, care îşi avea
originea în luptele religios-naţionale ale Renaş-
terii. Numai la sjârşitul secolului ideile de frater-
nitate cu popoarele germanice - anglo-saxone, teu-
tone etc. - au cunoscut o importantă difuziune [...].
Adeziunea lui Chamberlain la imperialism a
constituit o cotitură decisiva în istoria mişcării
[..·]· în felul acesta In anul marelui jubileu
(1897), în timp ce Imperiul, sub impulsul activi-
tăţii sale de ministru, îşi amplifica şi întărea
propriile hotare, el a ţinut să stabilească noile
principii de la care imperialismul britanic tre-
buie să se inspire. Comunităţile britanice de
peste mare nu mai erau dependencies. Simţul
stăpânirii fusese substituit de sentimentul con-
sangvinităţii (kinship), şi ele erau acum unite
într-o liberă asociaţie egalitară. Aceleaşi teri-
torii locuite de rase de culoare, în care popu-
laţiile britanice sau albe erau în minoritate, nu
mai trebuiau să insufle simţul stăpânirii, ci simţul
datoriei. Dominaţia britanică era justificată
numai dacă Marea Britanic putea să demonstreze
că ea contribuie la fericirea şi la prosperitatea
locuitorilor. Că aceasta ar fi corespuns unor
premise de moralitate şi de eficienţă Chamber-
lain nu se îndoia: într-o astfel de activitate de
civilizare Marea Britanie îşi îndeplinea misiu-
nea sa de mare „rasă imperială". Superioritatea
„rasei" britanice şi a misiunii sale civilizatoare
avea, în concepţia lui Chamberlain, aceeaşi
importanţă asumată, în aceea a lui Disraeli, de
„fastul şi solemnitatea" Imperiului [...]. Soli-
daritatea de rasă, pentru Chamberlain, trebuia
să depăşească hotarele politice ale Regatului
Unit si ale Imperiului. Statele Unite erau fără
nici o îndoială, pentru radicalul-imperialist,
Greater Britain; [...] în timpul primilor trei ani
ai guvernului Salisbury, scopul principal al
activităţii lui Chamberlain în domeniul poli-
ticii externe a fost de a obţine alianţa cu Germa-
nia (Teutonic connection) pe care el, împreună
cu majoritatea compatrioţilor săi, o considera
mai „naturală".
O. BARIÉ, Idei şi doctrine imperialiste
în Anglia victoriană, Laterza, Bari 1953,
pp. 109,222-228
721
IMPIÌR1UL LATIN DIN ORIENT
indigenă şi, în special, în cele africane, Marea Britanic
a adoptat sistemul aşa-numitului Indirect Rule sau Dual
Mandate care lăsa cât mai mult cu putinţă neschimbate
structurile societăţii indigene, alăturând şefilor locali
un rezident sau consilier politic. India a fost împărţită
în două regiuni: India britanică, supusă unei „guvernări
directe" şi statele indiene, parte a I.b. dar supuse
„guvernării indirecte" a principilor locali. Războiul
anglo-bur ( 1899-1902, v.), chiar dacă a fost câştigat de
Marea Britanie, semnifică epuizarea valului imperialist,
în perioada dintre cele două războaie mondiale domi-
nions albe au dobândit deplina independenţă în cadrul
Commonwealthului. După cel de-al doilea război
mondial, decolonizarea (v.) s-a desfăşurat în două faze
principale: prima, în jurul lui 1947, a privit Asia (Bir-
mania, India, Pakistan, Ceylon); cea de-a doua, în primii
ani '60, Africa.
DATELE FUNDAMENTALE ALE IMPERIULUI BRITANIC*
1583 Stabilirea englezilor la Terranova (Canada).
1607 Prima colonie permanentă In Virginia.
1609-1670
Colonii în Caraïbe şi Antile.
1620 „Părinţii pelerini" puritani se stabilesc în America.
1713 Prin tratatul de la Utrecht, Marea Britanie obţine
în Canada Noua Scoţie.
1763 Prin războiul de şapte ani Marea Britanie
dobândeşte posesiunile franceze din Canada
şi India.
1769 Colonia Noua Zeelandă.
1783 Recunoaşterea independenţei SUA.
1788 Colonia Noua Galle de Sud în Australia.
1800 Ocuparea Maltei.
1826 Ocuparea Birmanie!.
1842 Colonia Hong Kong.
1858 Coroana britanică preia de la Compania Indiilor
controlul asupra Indiei.
1867 Canada dobândeşte statutul de dominion.
1876 Regina Victoria este proclamată împărăteasă
a Indiei.
1882 Marea Britanie instituie controlul asupra Egiptului.
1899-1902
Războiul anglo-bur.
1901-1910
Australia, Noua Zeelandă şi Uniunea Sud-
Africana dobândesc statutul de dominion.
1931 Statutele de la Westminster; dominioanele ca-
pătă independenţă deplină in cadrul Common-
wealthului.
1947-1948
îşi dobândesc independenţa India, Pakistan,
Ceylon, Birmania, Palestina.
1960 începe decolonizarea completă în Africa.
1997 Hong Kong este retrocedat Chinei.
__________________________________________
Imperiul latin din Orient (Imperiul latin de Constan-
tinopol), stat întemeiat de baronii francezi care au parti-
722
cipat la cruciada a IV-a şi de veneţieni, care puseseră la
dispoziţia celor 34 000 de cruciaţi o flotă de nave de
transport. După cucerirea şi jefuirea Constantinopolului
( 1202-1204), cruciaţii au substituit Imperiului bizantin o
nouă entitate politică, impunând structuri sociale şi
instituţii străine şi anulând în mod forţat diferenţele
dogmatice existente între Biserica răsăriteană şi cea
occidentală după schisma din 1054, prin impunerea unui
patriarh catolic la Constantinopol, veneţianul T. Morosini.
• Regatele latine ale Imperiului bizantin. Imperiul latin
cuprindea un sfert din teritoriile bizantine: Tracia, partea
de nord-vest a Asiei Mici şi o serie de insule, printre
care Chios, Lesbos şi Samos. Regatul de Thessalonic
(Salonic), condus de Bonifaciu, marchiz de Monferrato,
cuprindea Macedonia şi Thessalia. Ducatul de Atena,
format din regiunile greceşti ale Aticii şi Beoţiei, a fost
dat ca feudă burgundului Othon de La Roche. Principa-
tul Ahaia (v.) a fost întemeiat de Geoffroy de Villehar-
douin ( 1209), care împreună cu fraţii Champlitte cucerise
Peloponesul. Domeniile veneţiene cuprindeau, în afară
de trei optimi din Constantinopol, Creta, insulele ionice,
cea mai marc parte din insulele egcene şi porturile prin-
cipale (Oallipoli, Rodosto, Heracleea, Durazzo şi
Ragusa). Regatele mici au fost legate prin raporturi feudale
de împărat, cu excepţia domeniilor veneţiene. Papa Ino-
cenţiu III a recunoscut noul imperiu, în speranţa că acesta
va sprijini alungarea musulmanilor din Locurile Sfinte,
în realitate, capacitatea militară a creştinilor s-a diminuat,
concentrându-se asupra apărării noilor posesiuni.
Imperiul latin trebuia în fapt să se apere mereu de bulgari,
care îi atacau graniţele nordice, dar mai ales de încercările
de recucerire ale bizantinilor, care întemeiaseră state
legitimiste: Imperiul de la Niceea, fondat de Theodor I
Lascaris ( 1204-1222) în Peninsula Anatolia; despoiatul
(apoi imperiul) de Trapezunt, întemeiat de Alexios I
Comnenul; despoiatul de Epir, întemeiat în Peninsula
Balcanică de Mihail Anghelos Comncn, care, împreună
cu Theodor I (1215-1230), a cucerit Thessalonicul în
1224. Ultimul împărat latin, Baudoin (Balduin) II, a
fost alungat (1261) de împăratul de la Niceea, Mihail
VIII Palcologul, aliat cu genovezii. Imperiul târziu,
locuţiune care indică perioada de decădere a Imperiului
roman, după domnia lui Constantin cel Mare (307-
337). Prin extindere a fost aplicată şi altor experienţe
cunoscute de unele regimuri politice în criză, marcate de
o conducere politică slabă, de dezagregarea instituţiilor,
de afirmarea unor particularităţi şi individualisme, de
conflicte sociale acute. imunitate, complex de
privilegii acordate unui individ drept urmare a
serviciilor sau funcţiilor sale. /. diplomatică consta în
faptul că agentul diplomatic al unui stat nu poate fi
arestat nici reţinut şi îi sunt inviolabile locuinţa,
corespondenţa şi bunurile. Prin i. parlamentară

membrii parlamentului nu pot sa fie supuşi procedurilor
penale fără autorizarea parlamentului însuşi, nici să Me
urmăriţi pentru votul şi opiniile exprimate în exerciţiul
funcţiilor lor, i. ecleziastică constă în scutirea persoanelor,
locurilor şi lucrurilor sacre de impozite, obligaţii fiscale sau
servicii care trebuie aduse puterii laice. Lupta împotriva i.
ecleziastice a constituit un aspect relevant al politicii statelor
europene între jumătatea sec. XVIII şi jumătatea sec. XLX.
incaşi, veche populaţie quechua stabilită sub condu-
cerea lui încă (în Ib. quechua: împărat) Manco Capac
(1021-1062) în teritoriile din jurul oraşului Cuzco.
• întemeierea şi distrugerea imperiului, începând din
sec. XIII o serie de campanii militare victorioase i-au
condus pe i. Ia supunerea tuturor populaţiilor înveci-
nate, în scurtă vreme substituindu-se ca putere hege-
monă în regiunea andină vechii civilizaţii de la Tiahua-
naco (cetate cucerită de Mayta Capac la sfârşitul seco-
lului). Sub al XI-lea inca, Huayna Capac (1493-1525),
puterea i. a ajuns la expansiunea maximă, din ţinuturile
nordice din jurul oraşului Quito până la fluviul Maule
(în vecinătatea actualului Valparaiso, în Chile), la mai
mult de 4000 km în sud. Prăbuşirea imperiului i. a fost
de altfel rapidă. Războiul pentru succesiune dintre fiii
lui Huayna Capac, Huàscar şi Atahualpa, a coincis cu
expediţia conchistadorului spaniol F. Pizarro, care s-a
aflat astfel în faţa unui adversar divizat şi slăbit şi
căruia i-a cucerit cu uşurinţă teritoriile.
• Civilizaţia incasă. Puternic ierarhizată, structura poli-
tico-socială a i. includea la vârf pe împărat (inca), venerat
ca fiu al zeului Soare (Inii) şi stăpân absolut, proprietar
a două treimi din teritoriu (restul era în stăpânirea rude-
lor şi a înalţilor demnitari), pe care poporul era obligat
sâ-1 lucreze pentru el. Populaţiile, supuse pe rând, erau
organizate în unitati teritoriale locale, semiautonome
(ayllu), care nu respectau etniile originare, împiedicând
astfel tentativele de autonomie. Puterea centrală era
exercitată de casta aristocratică a apropiaţilor împăra-
tului (cărora le erau încredinţate toate slujbele impor-
tante, mergând până la stăpânirea regiunilor imperiale) şi
de aceea a caracas, demnitari de la curte (dintre care se
distingeau tukrikiik, guvernatorii provinciilor). Urmau casta
preoţilor (sfătuitorii politici ai suveranului) şi cea a
militarilor (aparţinând grupului quechua). Cele două lungi
drumuri imperiale (cel intem, lung de 5200 km şi cel de
coastă, de 4000 km) pe care i. le parcurgeau pe jos,
nccunoscând nici roata, nici calul, asigurau comunicarea
între centru şi periferie. Civilizaţia incasă a cunoscut o
puternică dezvoltare a tehnicii fortificaţiilor în piatră şi a
fabricării armelor de bronz, dar s-a distins şi prin extrem
de rafinate obiecte de aur, argint şi ceramică.
Bibliografie: V. von Hagen, La grande straja dell sole,
tr. it., Einaudi, Torino 1964; J. Hemming, La fine degli
Incaş, tr. it„ Rizzoli, Milano 1970.
INDEPENDENŢA ITALIANĂ, RĂZBOAIELE DE
Inchiziţie, tribunal ecleziastic care avea în sarcină
reprimarea ereziei.
• Inchizi/ia medievală. A apărut între sec. XII şi XIII
pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze,
deci a oricărei forme de hétérodoxie doctrinară sau
morală, în timpul întregului Ev Mediu nu a avut o
fizionomie precisă. Din motive deosebite, în tribunalul
diecezei lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri
justiţiare precise stabilite direct de către pontif. Sancţiu-
nile dictate de acesta erau executate de puterea civilă,
„braţul secular" al Bisericii.
• Inchizifia spaniolă, în 1478 o bulă pontificală autoriza
în Spania instituirea unui consiliu pentru combaterea
ereziei. Creată de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de
Aragon (1480) ca un organism cu totul independent
faţă de coroană, I. s. prin utilizarea unor procedee
secrete şi a torturii justiţiare s-a concentrat încă de la
început împotriva aşa-numiţilorma/rawaj şi moriscos
(evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite):
dacă erau recunoscuţi vinovaţi de o convertire formală,
ei erau condamnaţi la închisoare sau expulzare, iar
bunurile lor (uriaşe, în general) erau confiscate. Apoi
I. s. a persecutat protestanţii şi toate formele de
convertire religioasă între catolici. Autoritatea sa s-a
extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (
1483-1498) şi Jimenez ( 1507-1517) în toate teritoriile
spaniole, cuprinse fiind şi coloniile din America şi
statele europene supuse Madridului. A devenit din ce
în ce mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip
de deviere politică, socială şi culturală. A fost abolită
definitiv doar în 1834.
• Inchi:i(ia romană. Asemănătoare celei spaniole, a
fost instituită împotriva protestanţilor de către papa
Paul III în 1542 şi a fost încredinţată lui O.P. Carafa
(viitorul Paul IV). Reorganizată de Sixtus V în 1588, a
devenit una din cele cincisprezece congregaţii romane.
Instituţie centralizată şi cu competenţe bine stabilite, a
rezervat Romei puteri inchizitoriale posedate în trecut
de episcopii din diocezc, devenind un important instru-
ment al Contrareformei. A eliminat protestantismul din
Italia şi, chiar dacă cu mai mic succes, a încercat să
lovească gândirea filosofică (condamnând la ardere pe
rug pe G. Bruno, 1600) şi ştiinţifică (condamnarea lui
Copernic şi Galileo, 1616 şi 1632) prin procese, cenzura
operelor publicate şi prin Indexul cärfilor interzise (v.).
independenţi italiană, războaiele de, cele trei răz-
boaie ( 1848-1849, 1859 şi 1866) în care Regatul Sar-
diniei şi Regatul Italiei au luptat împotriva Austriei, în
timpul Risorgimento-ului pentru a duce la îndeplinire
independenţa şi unificarea Italiei.
• Primul război de independentă. A fost declarat Austriei
(23.III.1848) de către regele Sardiniei Carlo Alberto,
impulsionat de ştirile despre insurecţiile victorioase ale
723
INDIA
_______PRIMUL RĂZBOI DE INDEPENDENŢA
23.111.1848
Regatul Sardiniei declară război Austriei.
29.IV. Alocuţiunea papei Pius IX împotriva războiului:
ordonă retragerea trupelor pontificale; dar ele
nu se supun. 30. IV. La Pastrengo
piemontezii îi obligă pe austrieci
să se retragă.
28.V. Voluntarii toscani rezistă la Curtatone şi Monta-
nara ofensivei austriece.
30.V. Victorie piemonteză la Goito şi la Peschiera (31 ).
24-25.VII.
Victorie austriacă la Custoza. 9.VIII.
Comandantul austriac Radetzsky şi generalul
piemontez Salasco semnează armistiţiul.
12.111.1849
Regatul Sardiniei denunţă armistiţiul. 23.III.
Victorie austriacă la Novară; Cario Alberto abdică. 24.III.
Armistiţiul de la Vignale Intre noul rege Victor
Emanue! (Vittorio Emanuele) II şi Radetzsky.
6.VIII. Pacea de la Milano.
Veneţiei şi de cele „Cinci zile ale oraşului Milano". La
armata sardo-piemonteză s-au alăturat iniţial şi trupe
trimise de papa, de regele celor Două Sicilii şi de marele
duce al Toscanei. După câteva victorii, armata sardo-
piemonteză a fost învinsă la Custoza de către mareşalul
Radetzsky. Ostilităţile fiind reluate în 1849 Carlo
Alberto a fost învins la Novară şi a abdicat.
•Al doilea război de independenţă. Având ca aliat Franţa
lui Napoleon III (acordul de la Plombières, 20-
21 .VII. 1858), Cavour a provocat Austria să declare război
Regatului Sardiniei (26.IV. 1859). Piemontezii şi francezii
i-au învins pe austrieci în mod repetat şi au cucerit Lom-
bardia, în loc să continue lupta până la cucerirea Veneţiei,
Napoleon ΠΙ (îngrijorat de pierderile suferite la Solferino
şi de insurecţiile din Italia centrală) încheie armistiţiul de la
Villafranca cu Franz Joseph (l l .VTJ) fără să-1 prevină pe
Cavour. Tratatul de pace de la Zürich ratifică apoi cedarea
Lombardiei către Regatul Sardiniei.
•Al treilea război de independenţă, în conflictul austro-
prusac, Italia s-a aliat cu Prusia (8.IV. 1866) în perspec-
tiva de a obţine prin compensaţie Veneţia. Deşi dureros
învinsă, pe uscat la Custoza şi pe mare la Lissa, datorită
AL DOILEA RĂZBOI DE INDEPENDENŢA
26.IV.1859
Austria declară război Regatului Sardiniei.
14.V. Napoleon III îşi asumă la Alexandria comanda
supremă a franco-piemontezilor. 20.V.
Victorie franco-piemonteză la Montebello. 23.V.
Vânătorii din Alpi ai lui Garibaldi ii înfrâng pe
austrieci la San Fermo.
31.V. Victorie franco-piemonteză la Palestre. 4.VI.
Victorie franco-piemonteză la Magenta. 8.VI.
Napoleon III şi Victor Emanuel II intră tn Milano. 24.VI.
Francezii Ii înfrâng pe austrieci la Solferino şi
piemontezii înving la San Martino. 11 .VII.
Armistiţiul de la Villafranca între Franz Joseph
şi Napoleon III.
10.XI. Pacea de la Zürich._____________________
AL TREILEA RĂZBOI DE INDEPENDENŢĂ
8.IV.1866
Tratatul de alianţă între Italia şi Prusia. 14.VI
Prusia intră în război cu Austria. 20.VI Italia
declară război Austriei. 24.VI Victorie austriacă la
Custoza. 3.VII Victorie prusacă la Sadowa.
20.V1I Victorie austriacă la Lissa. 21 .VII Victoria
voluntarilor lui Garibaldi de la Bezzecca. 12.VIII
Armistiţiul de la Cormons. 3.X Pacea de la Viena.
victoriei prusace de la Sadowa, Italia obţine, oricum,
Veneţia prin pacea de la Viena. independenţi, puritani
englezi care afirmau deplina autonomie a fiecărei
comunităţi religioase; au avut un rol de mare
importanţă în timpul revoluţiei engleze din 1649.
însuşi O. Cromwell era un i. Indexul cărţilor
interzise, listă oficială de publicaţii considerate
contrare doctrinei şi moralei Bisericii catolice. Primul
Index librorum prohibitorum a fost publicat în 1559 de
către papa Paul IV; printre operele condamnate figura şi
traducerea în limbaj popular a Bibliei, în 1571 papa
Pius V a înfiinţat Congregaţia Indexului, pentru a
actualiza lista cărţilor interzise, însuşită apoi deSf.
Oficiu în 1917. I.c.i. a fost desfiinţat în 1965 de papa
Paul VI.
India,
stat în Asia de sud. Sup.: 3 287 782 \m2.Pop.: 918 570 000
loc. Capii.: New Delhi. Limba: oficiale hindi şi en-
gleza, în unele state din Uniunea Indiană sunt recunos-
cute limbile şi dialectele locale. Relig.: hinduism (80%),
cu minorităţi musulmane, creştine, sikh şi budiste.
Vecini: cuprinde întreaga peninsulă, între Marea
Arabică la vest şi golful Bengal la est, o mare parte din
câmpia joasă indo-gangctică delimitată de Pakistan la
vest, de China, Nepal, Bhutan la nord, de Birmania şi
724
de Bangladesh la nord-est. Forma de stat: republică
federală.
I. este o ţară imensă, populată de etnii de origine, cultură
şi tradiţii diverse, ale căror dificultăţi de convieţuire, în
sec. XX, de cele mai multe ori au degenerat în lupte
deschise şi au încetinit sensibil procesul de dezvoltare
economică şi socială. 2500 î.Hr.
Dezvoltarea civilizaţiei Indului cu centrele la
Harappa (Punjab) şi Mohenjo Darò (Sind).
INDIA
cea 1500-1400
Arienii ocupă India de nord-vest.
cea 1300-1000
Răspândirea religiei vedice (vezi Vede).
Dezvoltarea sistemului de caste şi originea
brahmanismului. Arienii se răspândesc în I.
central-orientală.
cea 550 Primele regate regionale (Kosala, Maghada şi
Vatsas). Răspândirea jainismului şi budismului.
327-325
Expediţia lui Alexandru cel Mare pe valea Indù-
lui: înfrânge pe râul Hydaspes pe Poros, rege al
Punjabului.
322 Imperiul Maurya fondat de Chandragupta (322-
298) controlează toată India de nord şi Deccanul.
273-232
Regatul lui Aşoka (al treilea suveran din dinastia
Maurya) supune aproape întreaga I. şi răs-
pândeşte budhismul.
cea 245-130
La hotarul nord-vestic se formează regatul indo-
grec Bactriana.
185-172
Dinastia Maurya este înlăturată de către Sunga.
secI-IVd.Hr.
India occidentală este cucerită de kuşani
(Kushana), înfrânţi de către Sasanizi în sec. III.
cea 320-510
Imperiul Gupta este fondat de către Chandra-
gupta II (320-335) pe Valea Gangelui, de la
confluenţa cu Jamuna şi până în Bengal. Invazia
hunilor albi duce la decăderea imperiului.
606-647
Unificarea temporară a Indiei de nord sub Harsa,
rege al Thanesvarului. La moartea sa s-au instau-
rat, în diverse regiuni, numeroase dinastii locale.
cea 985-1012
Sub suveranul Rajaraja I dinastia Chola devine
o mare putere maritimă în sudul I.
998-1030
Mahmud din Ghazna pradă teritorii din India
de nord, anexează regatele hinduse din valea
Kabul şi Punjab.
1192 Muhammad din Ghur înfrânge trupele confede-
raţiei hinduse la Tarain şi cucereşte valea Gangelui.
După asasinarea sa ( 1206), adjunctul său Qutb ud-
Din Aibak se proclamă sultan al Delhi-ului şi
fondează dinastia „regilor sclavi" (1206-1290). 1290-
1398
Dinastiile Klialgi şi Tughlaq.
1414-1526
Dinastiile Sayyid şi Lodi.
1502-1510
Portughezii se instaurează la Cochin şi Goa.
1526 Turcul Babur cucereşte Delhi şi fondează Impe-
riul moghul.
1556-1605
în timpul domniei lui Akbar se încheie unifica-
rea I. şi încetează discriminările religioase.
1600 Se constituie Compania Engleză a Indiilor Orien-
tale, care-şi stabileşte baze comerciale în I.
1602 Constituirea Companiei Unite a Ţărilor de Jos
pentru Indiile Orientale.
1627-1658
Domnia lui Shah Jahan: apogeul Imperiului
moghul.
1658-1707
Domnia lui Aurangzeb: tensiuni şi revolte între
diferitele comunităţi religioase. Sikh se trans-
formă în mişcare politică.
1664 Prima aşezare a francezilor ( 1666) şi începutul
luptei între Anglia şi Franţa pentru controlul I.
1757 R. Clive cucereşte Bengalul şi este numit gu-
vernator al regiunii sub suveranitate moghulă.
1763 înfrântă în războiul de şapte ani, Franţa renunţă
la orice pretenţie asupra I.
1773 Parlamentul britanic instituie guvernarea gene-
rală asupra teritoriilor Companiei Indiilor.
1797-1813
Compania controlează Mysore şi Maharashtra
şi anexează posesiunile olandeze.
1809 Tratatul de la Amritsar defineşte graniţele
dintre statul sikh şi domeniile britanice.
1814-1816
înfrângerea gurkha: Nepalul devine protectorat.
Anexarea Deccanului.
1818 înfrângerea confederaţiei maraţilor.
1824-1826
Războiul anglo-birman şi anexarea Assamului.
1833 Abolirea monopolului Companiei Indiilor.
1843 Cucerirea Sindului.
1845-1849
înfrângerea sikh şi anexarea Punjabului.
1857-1858
Revolta generală a şipailor (sepoys), reprimată
de către englezi. Government of India Act des-
fiinţează Compania Indiilor şi transferă suvera-
nitatea ţării coroanei britanice.
1861 Guvernarea Indiilor este încredinţată unui
vicerege asistat de un consiliu legislativ şi de
unul executiv.
1877 Regina Victoria a Angliei se proclamă împără-
teasă a I.
1885 înfiinţarea Partidului Congresul Naţional
Indian, de orientare moderată.
725
INDIA
/. Templul Mahabodhi. 2. Taj Mahal. 3. Gandhi în Anglia
cu decanul din Canterbury. 4. Javaharlaì Nehru (la stanga)
cu premierul chinez Chou En-lai. 5. Indira Gandhi între
liderul iugoslav Tito (la stânga) şi preşedintele egiptean
Nasser.

726
INDIAN. OCEANUL
1898-1905
împărţirea administrativă a Bengalului între
partea orientală, predominant musulmană, şi
cea occidentală, predominant hindusă. 1906
!nfiin{area Ligii Musulmane, compusă din
naţionalişti islamici. 1909 Primele
reprezentante elective indiene cu sedii
separate pentru hinduşi şi musulmani. 1911
Guvernul este transferat la New Delhi. 1919
Masacrul de la Amritsar: englezii trag asupra
unei manifestaţii pacifiste. Agitaţie antibritanică.
Gandhi, lider al Congresului National Indian,
adoptă o politică de nesupunere civilă.
1930-1932
Are loc la Londra Conferinţa „Mesei rotunde"
pentru problema indiană. 1935 Reforma
constituţională creşte dificultăţile
reprezentanţelor indiene, în alegeri triumfă
Partidul Congresului ( 1937)
1939 Congresul se opune intervenţiei Indiei in al
doilea război mondial.
1940 Liga Musulmană cere formarea unui stat
musulman independent.
1942-1943
Gandhi promovează o nouă campanie paşnică
de nesupunere.
1947 Proclamaţia de independenţă a Indiei şi for-
marea a două state: Uniunea Indiană, populată
de hinduşi şi Pakistanul musulman. Transferul
de mari mase ale populaţiei între cele două state
provoacă mai mult de un milion de morţi. Con-
flictul indo-pakistanez pentru anexarea Kash-
mirului la Uniunea Indiană (1947-1949). Asa-
sinarea lui Gandhi ( 1948).
1947-1964
J. Nehru devine prim-ministru: reforme poli-
tice, sociale (abolirea privilegiilor de castă) şi
economice (reforma agrară).
1950 India devine republică federală în cadrul
Commonweal thului.
1954 Acordul chino-indian asupra Tibetului, care
sancţionează ocuparea sa de către partea chinezi
1962 Conflicte de frontieră cu China. India trebuie
să cedeze unele teritorii.
1965 Războiul indo-pakistanez, încheiat cu confe-
rinţa de la Taşkent ( 1966).
1966-1969
Indira Gandhi, fiica lui Nehru, devine prim-mi-
nistru, şi după sciziune, formează Noul Congres.
1971 Un nou război indo-pakistanez: India garan-
tează independenta Bangladeshului.
1975 Sikkim şi Kashmir (l 976) intră în Uniunea Indiană.
1977 Partidul Janata, conservator, învinge în alegeri.
1980 Alegeri: victoria Indirei Gandhi, realegerea sa
ca prim-ministru.
1983 Diverse crize etnice şi xenofobe. Revolte ale
extremiştilor sikh.
1984 Armata pune capăt în mod violent revoltei sikh.
I. Gandhi este asasinată de către una din gărzile
ei, de religie sikh. Fiul său Rajiv Gandhi este
proclamat prim-ministru. in oraşul Bhopal un
nor toxic provenind dintr-o fabrică în proprie-
tate americană ucide mii de persoane.
1991 Rajiv Gandhi este ucis de un extremist tamil în
timpul campaniei electorale, câştigată apoi de
Partidul Congresului ( 1992).
1992-1995
După40deani de „socialism Nehru",noul premier
N. Rao, deşi întâmpină rezistente, se orientează
spre o profundă restructurare a sistemului
productiv naţional în sens liberal. Ţara se
prăbuşeşte în haos: explodează violenţa între
hinduşi şi musulmani, în timp ce se intensifică
luptele de gherilă între separatiştii sikh şi din
Kashmir.
1996 Alegerile dau o majoritate relativă dreptei hin-
duiste a Partidului Janata (BJP), care precede
Frontul Unit al Stângii şi Partidul Congresului,
redimensionat cu greu. După eşuarea tentativei
liderului BJP, A.B. Vajpayee, de a forma un
guvern, H.D. Deve Godwa, exponent al Frontu-
lui Unit, conduce o coaliţie de guvernare, spri-
jinită din exterior de Partidul Congresului.
1997 Tensiuni din cauza politicii fiscale şi a compli-
cităţii la asasinarea lui R. Gandhi, duc la căderea
guvernului (XII) şi la noi alegeri.
1998 BJP formează un nou guvern; apar trei noi
state (Uttaranchal, Varanchal, Chattisgarh) în
nordul hindus, dar noi tendinţe independentiste
slăbesc poziţia guvernului.
1999 Noi alegeri parlamentare în septembrie.
Bibliografie: S. Wolpcrt, Storia dell'India Dalle origini
della cultura dell 'Indo alla storia di oggi, tr. it. Bompiani,
Milano 1985
Indian, Oceanul, al treilea ocean al globului ca
suprafaţă după Pacific şi Atlantic, cu o întindere de
75 000 000 km2. Este delimitat la nord de continentul
asiatic, la vest de Africa, la est de Indochina, Indonezia
şi Australia şi la sud de Antarctide.
• Oceanul Indian în Antichitate. Apare confirmarea unei
călătorii prin O. I. către Oceania începând cu al IH-lca
mileniu î.Hr. Din mileniul Π s-au intensificat drumurile
comerciale maritime. Traversat (325-324) de către amiralul
lui Alexandru cel Mare, Nearchos, al cărui drum a fost
727
INDIENE, RĂZBOAIE
povestit în „Campaniile lui Alexandru". O. I. a fost
străbătut de corăbiile greceşti care legau Arabia de India.
Chiar şi răspândirea religiei musulmane în regiunile de coastă,
începând cu sec. VU, are loc datorită comerţului maritim şi
nu campaniilor militare. Expansiunea Islamului a
transformat O. I. într-un fel de mare internă musulmană. •
Expansiunea europeană şi decolonizarea, în 1498
expediţia lui Vasco da Gama întrerupe acest monopol
şi asigură dominaţia portugheză asupra O. I. pentru un
secol. Supremaţia portugheză încetează începând cu
sec. XVII datorită prezenţei crescânde a navelor olan-
deze, franceze şi engleze. Englezii au instaurat o nouă
dominaţie navală asupra O. L, care se va încheia o dată
cu sfârşitul imperiului colonial englez din India ( 1947).
Datorită decolonizării şi Războiului rece dintre URSS
şi SUA, O. I. a căpătat o importanţă strategică, deoarece
era traversat de numeroase linii maritime pentru aprovi-
zionarea cu petrol. Aceasta a dus nu numai la extinderea
flotelor militare, dar şi la un amestec, tot mai crescând,
al URSS şi SUA în afacerile interne ale ţărilor de coastă,
având drept consecinţă instabilitatea politică în zonă.
indiene, războaie, v. pieile roşii. Indiile occidentale,
nume dat Lumii Noi după descoperirea acesteia de către
Cristofor Columb, cu convingerea că a ajuns pe coasta
orientală a Asiei. Această denumire este dată astăzi
posesiunilor britanice din Antilelc Mici. indios, v.
amerindieni
Indochina, regiune peninsulară a Asiei de sud-est,
cuprinsă între India şi China, udată de Oceanul Indian
şi Oceanul Pacific. Punct de întâlnire dintre diverse
civilizaţii şi diferite grupuri etnice (birmani, thai, annamiţi,
khmeri, malaiezi), nu a fost niciodată o entitate statală
unitară. Istoric, a suferit influenţe indiene şi chineze,
începând din sec. XVI a constituit un obiect de interes
comercial pentru portughezi şi francezi, care, în jurul
lui 1880 şi-au afirmat dominaţia colonială asupra întregii
zone, în afară de Siam, care şi-a păstrat independenţa,
şi de regiunea occidentală birmana care era controlată
de englezi. După al doilea război mondial procesul de
decolonizare şi Războiul rece (mai ales războiul din
Vietnam, v.), au dus la formarea mai multor state: Thai-
landa, Cambodgia, Laos, Vietnam, Birmania şi Malaysia.
Indonezia, stat insular în Asia de sud-est. Sup.: I 948 000
km2. Pop.: 190 325 000 loc., din care 63% indonezieni.
Capii.: Djakarta. Limba: bahasa Indonesia (oficială).
Relig.: musulmană. Poziţie geografică: cuprinde insulele
Sumatra şi Java, Sondele Mici, jumătatea occidentală
a Noii Guinee (Irian-Jaya), Moluce, Celebes, mare parte
din insula Borneo (Kalimantan) şi sute de insule micuţe
printre care Timor, anexată în 1976. Forma de stat:
republică prezidenţială.
În primul mileniu d.Hr. sediu al unor puteri maritime
de tip feudal, la sfârşitul Evului Mediu insulele indo-
728
neziene devin musulmane. Dominaţia olandeză care a
urmat timp de trei secole a lăsat moştenire antagonisme
etnice şi sociale, care stau la baza conflictelor civile şi
regimurilor dictatoriale. 3000-1500î.Hr.
Prima migraţie, în zona locuită de populaţii
pigmoide şi vedoide, a indonezienilor, sec. III-I Î.Hr.
A doua migraţie (neoindonezieni); prelucrarea
bronzului, apoi a fierului, sec. I-V1 d.Hr.
La Java şi Sumatra se formează state indiani-zate;
primele contacte cu China, sec. VII-XI
Ascensiunea regatului sumatrez Srivijaya (din Ceylon
până în Filipine) şi a dinastiei budiste javaneze
Sailendra. 1268-1292
Reunificarea Javei sub regele din Singhasari,
Kertanagra, care anexează Bali, Madura şi
Sumatra, sec. XIV-XV
Apogeul regatului Madjapahit din Java. începutul
răspândirii islamismului, sec. XVI
Ascensiunea sultanatelor musulmane şi sfârşitul
regatului Madjapahit (1513-1528). Hinduismul
supravieţuieşte în instila Bali, sub rajahi locali. 1521
Portughezii, stabiliţi la Malacca (l 511 ), stabilesc
prima lor piaţă de desfacere în Moluce şi
monopolizează comerţul cu condimente. 1596
Prima bază comercială olandeză în Java. 1605
Compania Olandeză a Indiilor Orientale stabileşte
dominaţia olandeză asupra insulelor Moluce. 1641-1684
Malacca este cucerită de olandezi şi portughezii sunt
expulzaţi din I. ; începe să se răspândească economia
colonială a plantaţiilor. 1749 împărţirea regatului
Mataram în sultanatele Joja-karta şi Surakarta, amândouă
tributare Companiei. 1780-1784
Războiul anglo-olandez: Anglia obţine libertatea de a
naviga in Indiile Orientale. 1825-1830
Revolta javanezilor împotriva întoarcerii olandezilor
este dur reprimată. 1830-1877
înrăutăţirea regimului colonial după sistemul culturilor
forţate: o cincime din pământurile satelor trebuiau să fie
cultivate cu produse de plantaţie. 1908-1912
Naşterea primelor organizaţii naţionaliste, stu-
denţeşti sau musulmane.

1918 Instituirea unei reprezentante indoneziene
(Volksraad sau Consiliul Poporului) cu caracter
consultativ.
1927 Partidul Naţional Indonezian (PNI) al lui A.
Sukarno şi M. Harta organizează o şerif de
agitaţii antiolandeze ( 1929).
1945-1949
Proclamarea independenţei. Intervenţia militară
anglo-olandeză şi războiul naţional de eliberare.
1949 Recunoaşterea independenţei I. ca republică
confederala unită cu Olanda. Sukarno este şeful
noului stat.
1954 Sukarno anulează uniunea cu Olanda. Naţio-
nalizarea proprietăţilor olandeze şi orientare
neutră în politica externă.
1956-1959
Respresiuni ale mişcărilor comuniste şi musul-
mane, precum şi a unor tentative separatiste
în Sumatra şi Celebes.
1960-1964
Sukarno dizolvă parlamentul (1960) şi îşi
asumă preşedinţia pe viaţă ( 1963). Conflict cu
Malaysia în Borneo (1964).
1965 Tentativă de lovitură de stat comunistă (30.IX)
şi contralovitură de stat a armatei (2 .X), care
proavocă 250 000 de morţi şi aduce la putere
în I. pe generalul Suharto (ales preşedinte în
1968 şi de mai multe ori reconfirmat). Acesta
instaurează regimul „noii ordini", cu limitarea
drastică a drepturilor opoziţiei, abandonarea
drumului spre socialism pentru o reformă de
tip liberal. Migrări forţate spre insule mai puţin
locuite pentru a rezolva problema demografică.
1975 Anexarea Timorului de vest, ex-portughez, şi
a Irian Jaya, populat de papuaşi şi malaiezi,
duce la sângeroase lupte de gherilă.
1988 Boom economic; I. intră în numărul restrâns al
NICS (v,) cu un venit trecut de la 100 dolari în
1970, la 600 în 1990 şi 1300 îr> 1997.
1993 întorsătură democratică formală a regimului
Suharto (mai multe controale asupra armatei),
care îi deschid succesiunea proprie.
1997 Nouă victorie electorală a blocului guverna-
mental; Suharto îşi anunţă candidatura pentru
al optulea mandat prezidenţial consecutiv, dar
industrie,
totalitatea activităţilor productive care transformă ma-
teria primă pentru producţia de bunuri capitale (infra-
structură, utilaje) sau bunuri de consum. • Artizanat
ţi protoindustrie, în societăţile Ancien Régime", în
structura economică agricolă era integrată o producţie
de elită, de instrumente sau bunuri de con-
INDUSTRIE
poziţia sa este fragilă datorită gravei crize finan-
ciare de la finele anului şi a continuării luptelor
de gherilă în Timor.
1998 Incapabil să îndeplinească reformele impuse de
FMI şi să împiedice revoltele populare, Suharto este
constrâns să-şi dea demisia în vârtejul unor mişcări de
stradă (l 188 de victime din rândul populaţiei civile).
Noul preşedinte Yusuf Habibie eliberează un număr
de deţinuţi politici şi propune autonomia Timorului
de Est. 1999-2000
Grave tulburări interetnice şi interconfesionale.
Abdurrahman Wahid este ales preşedinte. Timorul
Oriental este scena unor mari violenţe. indulgenţă, în
teologia catolică, iertarea lui Dumnezeu (pe pământ
sau în purgatoriu) pentru pedepsele de ispăşit ca
urmare a păcatelor confesate, se face prin intervenţia
Bisericii, între sec. XIV şi XV au apărut în practică
forme speculative de vânzare a i . , care au eclipsat
sensul religios. Acordarea i. în schimbul po-menilor,
acceptate de papa Leon X pentru a construi bazilica
Sfântul Petru, a fost cauza următoarei ciocniri dintre
Martin Luter şi Sfântul Scaun, care de altfel stă la
baza Reformei protestante. Asupra problemei i. a
intervenit Conciliul din Trento cu Decretam de
indulgenţii* ( 1563). Paul VI prin constituţia apostolică
Indulgentiarwn doctrina (1967) a actualizat normele
asupra i.
Inelului (luduşului), civilizaţia, sau cultura Harappa,
civilizaţie dezvoltată de-a lungul cursului Indului începând
din 2500 î.Hr, ale cărui principale centre au fost oraşele
Mohenjo-Daro şi Harappa. Acesta din urmă a fost capi-
tala unui imperiu care a cuprins întreaga câmpie a Indului
şi zona meridională a actualului Pakistan. Bogăţia sa, bazată
pe o agricultură înaintată, datorită controlului hidraulic, şi
pe înfloritoare schimburi comerciale, ale căror drumuri
erau protejate de castele şi fortăreţe, este oglindită şi de
grandoarea arhitecturii sofisticate a oraşului: ziduri
impunătoare şi diguri fluviale masive protejau oraşul, în
timp ce un complex sistem de canalizare deservea toate
casele, în jurul lui 1600 î.Hr. dominaţia harappeană s-a
stins, probabil din cauza cutremurelor, variaţiilor de climă
şi schimbării cursului fluviului Indus, care a distrus fragilul
sistem de irigaţie. Oraşele cele mai importante se pare că
au fost distruse de invaziile arienilor.
sum de lux. Mare parte din activitatea de transformare
era în schimb încredinţată unui artizan oarecare, fiind
concepută ca un serviciu pentru comunitatea rurală. O
evoluţie s-a observat în domeniul textil cu negustorii-
antreprenori, care strângeau şi comercializau produse
de filatură şi de ţesătoric, executate de către lucrători
răspândiţi pe la sate, în timpul mort pentru agricultură.
729
INDUSTRIE
Această schemă, denumită „protoindustrială" s-a
dezvoltat în Anglia, în anumite regiuni franceze, ita -
liene, renane şi flamande în sec. XVI-XVHI. Forme
mai organizate de manufacturi, unele chiar de mari di-
mensiuni, s-au dezvoltat în favoarea statului (de exem-
plu: manufacturile regale din Franţa) şi pentru nevoile
sale: industria de armament, construcţii navale.
• Revoluţia industrială. Saltul calitativ a avut loc în Anglia
în anii următori lui 1760, prin îmbinarea mai multor factori:
capitaluri disponibile, surse de energie locală (apă,
cărbune), creşterea producţiei agricole şi a populaţiei (având
ca urmare obţinerea de manoperă la costuri joase) şi mai
ales introducerea unei serii de inovaţii tehnologic« şi de
noi surse de energie, care au micşorat costurile şi au mărit
productivitatea. In avangardă s-a aflat mai ales sectorul
textil (maşina de filat a lui Heargraves, 1764; torcătoarea
mecanică propulsată de apă al lui Arkwright, 1769; noi
proceduri de cardat, vopsit, decolorat ţesături), urmat
imediat de industria fierului. O dezvoltare incomparabilă
a mecanizării a fost posibilă datorită energiei vaporilor
(prototipul lui Watt a funcţionat în 1764). După 1820
elanul a fost.mărit prin mecanizarea în mare parte a
războaielor de ţesut, şi după 1830 de intrarea în era fero-
viară. Rapida creştere a producţiei găsea o piaţă favorabilă
şi grăbea răspândirea (de altfel lentă) a sistemului de
fabrici şi a unui proletariat desprins din agricultura
practicată de multe decenii în condiţii de exploatare.
• Industrializarea în Europa şi în America. Mai ales după
războaiele napoleoniene, din Anglia au început să fie
exportate în Europa produse cu preţ mic care impuneau o
reacţie, în zonele unde condiţiile erau favorabile (cele
belgiene, franceze de nord, la rândul lor bogate în cărbuni),
a început un proces de industrializare pe model englez.
Spre jumătatea sec. XIX modernizarea tehnologică, favo-
rizată de progresul liberalismului comercial, s-a extins spre
Ruhr, Saxonia, Silezia, Boemia, Elveţia, Alsacia, Franţa
centrală. Olanda, în aceste zone, dezvoltarea unei reţele de
căi ferate a fost un factor strategic, în acelaşi timp procesul
s-a răspândit şi în SUA, a cărei coastă de nord-est ajunsese
deja în 1860 la nivelul de industrializare de tip britanic.
SUA a depăşit definitiv nivelul britanic la sfârşitul secolului.
• Problema răspândirii industriei. Statele de la mar-
ginea Europei, în urmă cu dezvoltarea agricolă şi libera-
lizarea de corporaţii şi feudali, şi-au făcut apariţia in
lumea industrială numai datorită intervenţiei statului,
prin protecţie vamală (dominantă din 1880) sau prin
susţinerea industriilor strategice. A fost cazul Italiei.
Deşi având o lungă permanenţă în avangarda industria-
lizării, abia după 1896 a reuşit să-şi formeze o bază
industrială în ţară, concentrată în aşa-zisul „triunghi
industrial" Genova-Torino-Milano, în ţări deja indus-
trializate i. era considerată un factor de putere naţională,
în acelaşi timp expansiunea industrială europeană s-a
transformat în giganticul proces de control al restului
lumii încheiat în ultimele decenii ale sec. XIX. Unica ţară
din afara Europei care la sfârşitul sec. XIX a reuşit să-şi
adapteze un proces de industrializare a fost Japonia.
• O societate industrializată. La sfârşitul sec. XIX s-a
obţinut ampla afirmare a industriei chimice, electrice şi
petroliere şi înlocuirea fierului cu oţelul ca produs deter-
minant. SUA a fost ţara în care, după 1918, s-a dezvoltat
o societate industrializată. Aşa-numita „a doua revoluţie
industrială", bazată pe raţionalizarea procesului productiv
de fabrică şi diviziunea muncii (v. taylorism), a făcut
intrarea în noua fază de producţie de masă şi a societăţii de
consum, în jurul unor produse simbol ca automobilul sau
electrocasnicele. De la sfârşitul anilor '20 şi Rusia sovietică
a făcut un pas înainte în domeniul industrial, concentrat
aproape exclusiv pe industria grea, având la bază
conceptele colectivizării, conducerii statale absolute şi a
dictaturii partidului unic, comunist. Lumea industrială
avansată, occidentală, după un puternic avânt în preajma
primului război mondial, în 1929 a intrat într-o criză
economică, care nu şi-a avut originea în evoluţia industrială:
este un lucru cert că i. nu putea să-şi urmeze la infinit
creşterea dacă nu ar fi fost schimbate unele elemente din
tabelul economic (distriburea veniturilor, izvoare de
finanţare, raporturi între ramuri economice).
• Spre o societate postindustrială. După cel de-al doilea
război mondial Europa şi-a completat procesul de
industrializare, după modelul american, fiind favorizată de
lărgirea pieţelor de desfacere, în Italia, abia după 195S adepţii
 PRODUCŢIA INDUSTRIALĂ IN ŢĂRILE CELE MAI DEZVOLTATE
(1990 = 100)
1970 1975 1980 i 985 Î990 1995
SUA 57,2 62,6 77,5 85,3 100 106,5
Japonia 45.3 49,0 67,8 80,3 100 96,2
Germania* 70,7 71,5 84,1 85,4 100 97,7
Franţa 66,1 76,0 89,2 87,6 100 99.0
Marea Britanie 73,5 75,1 81,5 88,0 100 105,5
Italia 62,3 67,1 87,3 84,7 100 107,8
Canada 58,4 70,8 81,3 94,3 100 112,0
' înainte de 1990 datele se referă la RFG
Sursa: FMI

730
INOCENŢIU III
industriei au câştigat în faţa celor ai agriculturii şi cota acesteia
în cadrul economiei a devenit prevalent! Ţările din Lumea
a Treia au avut ocazii foarte limitate de creştere industrială,
dacă se exclud investiţii le marilor societăţi multinationale cu
capital occidental. Fac excepţie, în anii '70, ţările din Asia
de sud-est şi din Extremul Orient numite NICS (New
IndustrializingCauntries,$aaì&'no\\ industrializări):Coreea
de Sud, Taiwan, Singapore, Hong Kong, începând de la
criza petrolului din anii '70, s-a afirmat aşa-numita „a treia
revoluţie industrială" bazată pe informatică şi automatizare:
deşi a crescut nivelul productiv, aparatul industrial şi-a
pierdut din importanţa economică în favoarea serviciilor.
S-a ajuns astfel să se vorbească de o „societate
postindustrială", ţinându-se cont şi de dezastrele provocate
de industrie în mediul înconjurător. Bibliografìe: S,
Pollard, La conquista pacifica. L 'industrialisation« in
Eumpa dai 1760 al 1970. tr. it. Mulino, Bologna 1984;
V. Caslronovo, L'industria italiana dall'Ottocento ad
oggi, Mondadori, Milano, 1980. Veti fi: agricultură;
Ancien Regime; bancă; capitalism; căi ferate; cărbune;
chimică, industrie; ciclu economic; comerţ; consum;
corporaţii; criză economică, dezindustrializare;
imperialism; întreprindere; legislaţie socială; liberalism;
mecanică, industrie; muncă; oţel; petrol; planificare;
proletariat; protectionism; revoluţie industrială; socialism;
taylorism; tehnică; textilă, industrie; transporturi.
infanterie, trupe care luptă pe jos. Adeseori în planul
doi faţă de combatanţii călare sau cu care de război din
civilizaţiile Orientului antic, a fost în schimb axul puterii
militare la greci şi la romani. Falanga (v.), formaţiune tipică
a oraşelor-state greceşti din epoca clasică, a fost
perfecţionată şi dusă spre mari victorii (sec. IV î.Hr), mai
întâi de Epaminonda din Teba, apoi de regii Macedoniei,
Filip II şi Alexandru cel Mare. Romanii au dat i. o structură
tactică mai flexibilă în cadrul legiunii (v.). Eclipsată în
Evul Mediu timpuriu de cavalerie (v.), i. s-a afirmat în
Europa ca o forţă militară proprie acelor organizări care se
eliberaseră de sistemul feudal (comune libere şi cantoane
elveţiene), impunându-sc din nou asupra cavaleriei fie
datorită formaţiei în careu în armată cu lănci, fie mai ales o
dată cu folosirea armelor de foc şi a baionetelor. •
Infanteriile în armata modernă. După sec. XVI,
înzestrată cu arme de foc, i. a revenit pentru câtva
timp la o organizare asemănătoare cu cea a vechii
falange, fiind dispusă pe mai multe rânduri cu extindere
în lungime, aşa încât să poată asigura o continuitate de
luptă nimicitoare. Forţa de atac a i. (pe care Frederic II
al Prusiei şi Napoleon au organizat-o în coloane) a dat
rezultate optime până la apariţia mijloacelor blindate.
Dotată cu mijloace de locomoţie şi cu arme şi echipa -
ment diferenţiate, i. a apărut, de atunci, ca fiind aptă să
lupte doar cu ajutorul altor forţe, structurându-sc pe
specializări şi destinaţii în funcţie de mediul de intervenţie.
inflafie, mărirea indicelui general al preţurilor, având
ca urmare scăderea puterii de cumpărare a monedei. O
i. cu caracter pur monetar a avut loc în economia euro-
peană în sec. XVI ca urmare a afluxului de aur şi argint
din America (v. revoluţia preţurilor), în perioadele post-
belice i. s-a datorat emiterii de monedă pentru a finanţa
cheltuielile de război sau de reconstrucţie. De acest tip
a fost i. din Germania de după primul război mondial.
O i. joasă (inferioară taxei anuale de 5%) este o constantă
a sistemelor în expansiune, chiar şi după revoluţia indus-
trială. Acolo unde i. are un caracter cronic şi ridicat
este semn de dezechilibru economic.
informatică, termen introdus la începutul anilor '60
care indică tratamentul automatizat al informaţiei cu
ajutorul mijloacelor electronice. I. şi-a găsit primele
aplicaţii practice începând cu anii '40, în timp ce în anii
'50 şi '60 s-au dezvoltat sisteme informatice complexe,
utilizate în cercetarea ştiinţifică şi activitatea economică,
în anii '70 şi '80 cunoaşterea şi aplicarea i. au cunoscut
progrese excepţionale (inventarea microprocesorului), care
au determinat reducerea drastică a preţurilor dispozitivelor
electronice şi răspândirea lor la nivel de masă (personal
computer). „Revoluţia i." a dus la utilizarea ei în domeniul
ştiinţei, comunicaţiilor (bănci de date), vieţii economice
(gestiunea firmelor şi serviciilor bancare şi financiare,
automatizarea proceselor de producţie), serviciilorpublice
(arhi vare), activitatea editorială (tehnoredactare şi grafică).
Inocentul ΙΓ (Gregorio Papareschi; Roma ? -1143), papă
(1130-1143). Confruntat cu antipapa Anacletus II,
susţinut de Pierleoni şi de normanzi a fost constrâns să
se refugieze în Franţa. Obţinând susţinerea lui Bernard de
Clairvaux, a regelui Lothar II de Supplimburg (pe care 1-a
încoronat împărat) şi a suveranilor francezi, englezi şi
spanioli, s-a întors la Roma în 1133. A fost exilat din nou
la Pisa ( 1134) şi s-a reîntors la Roma numai atunci când
succesorul Iui Anacletus II, Victor IV, a renunţat la
pontificat (l 138). în 1139 a convocat Conciliul II de la
Lateran, în 1140, a fost înfrânt de normanzi şi a trebuit
să-l recunoască drept rege pe Roger (Ruggero) II.
Inocenţiu III (Lotario, conte de Segni; Anagni cea
1160-Perugia 1216), papă ( 1198-1216). Devenit cardinal
în 1189, s-a dedicat problemelor juridice şi teologice şi
chiar meditaţiei ascetice (tratatul De contemplu tnundi).
I-a succedat lui Celestin III încercând să concretizeze
doctrina „celor două spade", după care de la papa se
aşteaptă atât putere spirituală, cât şi temporală, gestionată
indirect prin principii seculare. A afirmat hegemonia
pontificală asupra tuturor suveranilor laici. A frânat în
interiorul Starului Pontifical dezvoltarea autonomiilor
comunale (mai ales la Roma) şi şi-a subordonat nobilii din
vecinătatea oraşelor. Deşi iniţial îl susţinuse pe Otto de
731
INOCENŢII) VI
Braunschweig pentru coroana imperială, 1-a excomunicat
apoi, apărând drepturile lui Frederic II de Suabia, care îi
fusese încredinţat de către împăratul Henric VI. Obţine
recunoaşterea primatului papal în sfera temporală, din
partea suveranilor Siciliei, regatului cruciat al Ierusalimului,
Angliei, Imperiului latin din Orient, Ungariei, Bulgariei şi
Peninsulei Iberice. I. a luptat să facă din papalitate centrul
unificator al Bisericii. A iniţiat cruciada împotriva
albigenzilor (v.) din Franţa meridională (l 208) şi a însoţit
operaţiunile militare cu represiunea prin tribunalele
Inchiziţiei. I. a înţeles puterea de reînnoire a Bisericii pe
care o reprezentau noile ordine bisericeşti ale cerşetorilor
şi aprobă ordinele dominicanilor şi franciscanilor.
Susţinător al incursiunilor militare în regiunile baltice şi a
victoriei spaniole asupra musulmanilor, chiar dacă a
dezaprobat metodele violente ale celei de a I V-a cruciade,
a recunoscut Imperiul latin din Orient (1204). Intuind
ţintele hegemonice ale veneţienilor asupra Mediteranei
orientale, a propus celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran
(l 215) a V-a cruciadă. I. riu a putut să-i vadă finalizarea,
deoarece a murit la puţin timp după începerea ei.
Inocentiu VI (Etienne Aubert; Beyssac-en-Correzecea
1295-Avignon 1362), papa (1352-1362). Papă la Avignon,
pentru a recuceri statul papal a trimis în Italia pe cardinalul
Egidio Albomoz şi pe Cola di Rienzo. A favorizat
încheierea păcii de la Bretigny între Franţa şi Anglia ( 1360).
Nu a reuşit să se opună Bulei de aur cu care împăratul
Carol IV sustrăgea ingerinţei papale alegerea împăratului.
Inocenţii! VIII (Giovanni Battista Cybo; Genova
1432- Roma 1492), papă ( 1484-1492). A donat bunurile
Bisericii fiilor naturali şi a vândut orice se putea pentru a
plăti luxul curţii sale. A promulgat o bulă împotriva
vrăjitoarelor ( 1484). A condamnat tezele lui Pico della
Mirandola. Pentru I. au lucrat artişti ca Mantegna,
Filippino Lippi, Perugino şi Pinturicchio. Inocentiu
X (Giovanni Battista Pamphili; Roma 1574-1655), papă
(1644-1655). A fost ales pentru a contracara tendinţele
filofranceze ale Curiei romane. S-a arătat totdeauna
binevoitor faţă de Spania. Pontificatul său a fost
umbrit de intrigi de curte, dar a ţintit totdeauna la
potenţarea structurilor ecleziastice. Asupra a două
probleme a adoptat o linie rigidă: în privinţa misionarilor, a
condamnat „ritualurile chinezeşti" adoptate de iezuiţi şi
în domeniul doctrinar a definit eretice unele teze din
Augustinus de Jansenius.
Inocentiu XI (Benedetto Odescalchi; Como 1611-
Roma 1689), papă (1676-1689). Om sever, energic şi
milostiv, a fost ultimul papă al Contrareformei. S-a
preocupat de morala publică şi s-a opus liberalismului
iezuit. S-a confruntat cu Ludovic XIV, care contrapunea
primatului papal absolutismul regal. A încercat, dar fără a
reuşi, să unească creştinătatea într-o mare acţiune împotri-
va turcilor; a promovat alianţa între împărat şi regele
732
Poloniei, lucru care a ridicat o barieră de nctrecut în
faţa turcilor. A fost beatificat de papa Pius XII în 1956.
Inimii, Ismet (Smirna 1884-Ankara 1973), general şi
om politic turc. După ce i-a învins pe greci (1920-
1922) a fost ministru de externe şi apoi prim-ministru
(1923), rămânând în funcţie până în 1937. Fiind unul
dintre principalii colaboratori ai lui Atatürk în opera
de modernizare a Turciei, după moartea acestuia devine
preşedintele republicii (1938-1950). A mai fost ministru
de externe pentru scurte perioade între 1961 şi 1965.
in tegrism, caracter al mişcărilor sau regimurilor politice
care se justifică ideologic prin derivaţie dogmatică dintr-un
patrimoniu religios, reducând spaţiul criticii interne.
Catolicismul politic a cunoscut, de la începutul său în
sec. XIX, prezenţa unor importante curente integriste.
Un i. teocratic a apărut în ultimele decenii în mod consis-
tent în spaţiul islamic (v. fundamentalism islamic).
intelectuali, persoane angajate în activităţi culturale
Giterare, artistice, istorice, sociologice) prin care influen-
ţează viaţa colectivă.
• Un termen politic, în sec. XIX în lumea culturală rusă
se consacră expresia intelligentsia (v.) pentru a defini
pătura intelectualităţii revoluţionare. Prin termenul
intellectuels G. Clemenceau şi E. Zola au definit grupul
susţinătorilor lui Dreyfus (v.) Din acel moment concep-
tul a stârnit aprinse dezbateri politice: „problema isto-
rică a intelectualilor", în realitate, era mult mai veche,
coincizând cu lungile discuţii despre funcţia civilă a
cercetării ştiinţifice, şi periodicele apeluri la i. pentru a
se mobiliza şi milita pentru conducerea sau susţinerea
proceselor de reformă şi reînnoire politică.
• De la iluminism la existenţialism. Primi i. moderni,
oameni de cultură care descoperă o cauză civilă în a cărui
slujbă să se pună, au fost „pedagogii" iluminişti, urmaţi
de gânditori şi de scriitorii liberali şi romantici. Era vorba
despre o fracţiune cultă şi progresistă a unei pături bur-
gheze în ascensiune. Viziunea pozitivistă a avut ca ur-
mare readucerea rolului gânditorului în apărarea inde-
pendenţei ştiinţei. Dar acestor tentative H s-a opus teoria
marxistă a i. „organici", aliniaţi în lupta de clasă pentru
salvarea proletariatului: pentru A. Gramsci funcţia i.
este decisivă în construirea hegemoniei revoluţionare a
societăţii, în perioada afirmării dictaturilor sec. XX
s-a dezvoltat o amplă dezbatere asupra „trădării" i.
(J. Benda, J. Huizinga), care au cedat unor sugestii
iraţionale, în această viziune întâlnirea cu militarismul,
fascismul, antisemitismul este decisivă pentru
calificarea valabilităţii culturii. Tema „angajării" i. a
fost readusă în discuţie în climatul existenţialismului
din a doua parte a perioadei postbelice (J.-P. Sartre),
prin apărarea autonomiei i. în faţa oricărei condiţionări
partinice, care recupera astfel poziţia gândirii critice
(M. Weber, K. Mannheim). Un curent polemic

specific (de la E. Burke în continuare) a insistat în a
critica efectele nefaste ale alinierii politice a i. •
Pătura intelectuală fi societatea de masă. Din punct
de vedere sociologic s-a observat identificarea progre-
sivă a i. ca grup social relativ autonom şi structurat, cu
reguli şi modalităţi proprii de selecţie şi conservare.
Răspândirea crescândă a instruirii şi culturii în sec. XIX
şi XX a lărgit sfera profesiunilor intelectuale, dar nu a
modificat în mod substanţial structura raportului dintre i.
şi mase. Influenta i. în societatea modernă a fost favorizată
de creşterea notabilă a mijloacelor de comunicare.
intelligentsia, termen care indica, în Rusia prerevo-
luţionară, pătura intelectual-politică care critica regimul
ţarist, de tendinţă democratică şi reformistă, de la mo-
şierii (proprietari de pământuri), mai „iluminaţi", până
la burghezia citadină.
Internaţionala I, Denumire prescurtată a Asociaţiei
Internaţionale a Muncitorilor, înfiinţată la Londra la
28.IX. 1864. Aici s-au îmbinat mai multe fracţiuni: de la
susţinătorii italieni ai lui Mazzini, până la adepţii francezi
ai lui L.-A. Blanqui sau P.-J Proudhon, la anarhişti, la
sindicaliştii englezi. Cel care a extins programul şi statutul
Asociaţiei a fost K. Marx: muncitorii trebuiau să se
elibereze singuri de jugul patronilor, să-şi ia în posesie
mijloacele de producţie şi să dea naştere unei colaborări
internaţionale împotriva războiului. Primele neînţelegeri
au apărut între marxişti şi proudhonieni, care au ieşit din
1.1. Ia congresul de la Basel din 1871. După Comuna din
Paris ( 1871 ) s-a desfăcut şi alianţa între Marx şi sindicaliştii
englezi, care se opuneau metodelor revoluţionare de pe
continent Apoi, au apărut şi divergenţe cu M. A. Bakunin,
pentru care duşmanul era statul şi nu capitalismul, cum
susţineau marxiştii. La congresul de la Haga din 1872
Bakunin a fost exclus din 1.1. în acelaşi timp, la propunerea
lui Engels, sediul 1.1. se transferă la New York. Slăbită de
fracţiunea anarhică, 1.1. s-a autodizolvat oficial la congresul
de la Philadelphia din 1876.
Internaţionala a Η-a, fondată în 1889 la Paris. Spre
deosebire de Internaţionala I, nu a avut o organizare
centralizată, ci a format o federaţie liberă de grupuri
naţionale socialiste autonome. Sub influenţa social-
democratici germane şi austriece şi a Partidului
Muncitoresc Francez al lui J. Guesde, I. a Il-a afirma
oportunitatea înfiinţării de partide socialiste în diverse
ţări, evitând alianţele cu partidele „burgheze", în 1900
s-a format la Bruxelles un secretariat permanent, Biroul
Socialist International, dar abia din 1905 I. a Il-a şi-a
format o structură centrală. Din 1907 a fost dominată
de revoluţionari (G. Hervé, R. Luxemburg, V.l. Lenin).
Tendinţa „patriotică", răspândită de social-democraţii
germani s-a afirmat la izbucnirea primului război
mondial: numai socialiştii italieni, în afara celor ruşi nu
au aderat la guverne de unitate naţională care să conducă
INTERNET
ţara în război. Ultimele reprezentări, destul de vagi, ale
internaţionalismului au fost Conferinţele de la Zimmer-
wald ( 1915, v. ) şi Kienthal ( 1916) ale socialiştilor din
ţările neutre. În perioada postbelică au existat nişte
tentative vagi de a fuziona cu Internaţionala a IlI-a.
Internaţionala a IH-a, supranumită şi Internaţionala
Comunista sau Comintern. A fost înfiinţată în martie
1919 la Moscova şi definita ca „partidul comunist unitar
mondial". Deoarece reprezentanţii naţionali în I. a ΠΙ-a
erau în aceeaşi proporţie cu cei înscrişi în partid, URSS a
avut mereu predominanţă numerică, iar după 1921 aceasta
a fost subordonată intereselor naţionale sovietice, justifi-
cate ideologic prin necesitatea apărării ţării „socialismului",
într-o primă fază, apărarea liniei revoluţionare a dus la o
înăsprire a luptei împotriva socialiştilor, definiţi „social-
fascisti" întrucât doreau salvarea sistemului burghez.
Venirea lui Hitler la putere a făcut ca la Congresul VII al I.
a ΠΙ-a ( 1935), să prevaleze tactica marilor alianţelor anti-
fasciste, ceea ce a permis afirmarea Fronturilor populare
(v.) în Spania şi în Fran(a. Acordul nazisto-sovietic din
1939 a impus partidelor I. a ΠΙ-a o dificilă neutralitate în
prima fază a celui de al doilea război mondial, şi, numai
după atacul german asupra URSS ( 1941 ) aceştia şi-au
reluat linia antifascistă. Pe 15.V. 1943, pentru a facilita
colaborarea cu aliaţii occidentali, I. a IlI-a s-a autodizolvat
Internaţionala a IV-a, înfiinţată în 1938 (Congresul
constitutiv de la Périgni, 3.IX), a reluat proiectul schiţat
încă din 1933 de L.D. Troţki, exilat în Mexic, de lansare a
principiului,.revoluţiei mondiale permanente". Legată di-
rect de Troţki, după asasinarea acestuia ( 1940) s-a dizolvat
internaţionalism, atitudine politico-culturală care pro-
movează formele de solidaritate şi cooperare la nivel
internaţional. Există un i. deschis colaborării între state
şi na(iuni (conceptul se suprapune cu cosmopolitismul,
v.), care poate fi recunoscut sub diferite forme din Anti-
chitatea greco-latina până la cea mai completă manifestare
iluministă. Există apoi un i. ideologic care uneşte dincolo
de frontiere mişcări ce au la bază poziţii comune. Una
din manifestările acestuia a fost i. proletar, de inspiraţie
marxistă, dezvoltat de la jumătatea sec. XIX ca
solidaritate a proletarilor din lumea întreagă în lupta
pentru transformarea revoluţionară a societăţii.
Internet, reţea telematica internaţională, ale cărei origini
apar într-un proiect de descentralizare informatică al
Departamentului Apărării al SUA, numit ARPANET
(Advanced Research Project Agency, 1969). Constă dintr-o
reţea de computere conectate prin diferite suporturi de
transmisie (linii speciale, căi normale de telefonie, fire
din fibre optice, unde radio etc) care utilizează multe
protocoluri de comunicaţie. Marea extindere a i. în a
doua jumătate a anilor '90 a creat un nou mod de
comunicare mondială, legând milioane de utilizatori şi
aproape toate ţările lumii, datorită particularităţilor sale:
733
INTERNHT
ΙΝΊKKNAÎIONALA A ΙΙΙ-Λ
Internaţionala a Ill-a, URSS şi războiul mondial
Internaţionala a IH-a se năştea imediat după primul
război mondial: era timpul, spunea Lenin, sofie
aruncată cămaşa murdară a celei de-a Ii-α. Dar
când, 24 de ani mai târziu, Internaţionala comunistă se
dizolvă, nu mai e vorba de o cămaşă murdară care
trebuie aruncată: suntem imediat după Stalingrad,
soarta războiului e pe punctul de a se schimba şi
niciodată ca în acele clipe nu se îndreaptă atât de
multe simpatii, însemnând milioane de muncitori, de
membrii ai „marii aliante" şi de oprimaţi de nazism
şi fascism, spre ţara călăuza, far al comunismului
mondial. Poate tocmai această triumfală identificare
făcea inutilă Internaţionala lui Lenin? Sau era vorba
de o manevră tactică? Sau poate era contactul cu
nişte realităţi nationale eu totul particulare, noi,
imposibil de dirijat dintr-o „centrală" unică? Acestea
sunt doar câteva din marile întrebări în faţa
cărora se află observatorul istoric care cercetează
epilogul Cominternului: acesta, epilogul, falimentul
de fapt, din mai 1943, este în parte real şi în parte
iluzoriu. Din preziua celui de-al doilea război
mondial, din 1938, de la München, s-au petrecut şi sunt
în curs de a se petrece, în timpul conflictului şi
imediat după, atâtea şi atâtea schimbări de
perspectivă şi de situaţie, încât ipoteza unei conti-
nuităţi până la final, căutarea unei semnificaţii sunt
cu totul deplasate. Este de ajuns să menţionăm osci-
laţiile de dinainte şi de după desfiinţare, în 1939,
după sfârşitul politicii Fronturilor populare, s-a
decis o întoarcere de o sută optzeci de grade faţă
de hotărârile celui de-al VH-lea Congres al Inter-
naţionalei (1935), prin semnarea pactului de ne-
agresiune germano-sovietic. Timp de aproape doi
ani urmează o ambiguă perioada de neutralitate
sovietică şi Internaţionala - ceea ce a rămas din ea -
se scufundă în dificila căutare a unei justificări, cu
omisiuni, reticenţe sau actualizări pe care cerinţele
politicii externe a URSS le impuneau. Sunt re-
asumale cuvintele de ordine ale lui Lenin din
1914-1918 despre lupta împotriva „războiului im-
perialist", cu care acest nou război este asimilat [...J În
21 iunie 1941, când armatele lui Hitler invadează
Uniunea Sovietică, mişcarea comunistă se face
apărătoarea unei unităţi mai vaste decât cea a Fron-
turilor populare din 1935-1938 şi promotoare a
unor „fronturi naţionale " în fiecare ţară, care
cuprind şi forţele cele mai îndepărtate din punct de
734
vedere social. Războiul - se zice - şi-a schimbat
natura, ba chiar - se admite - a fost mereu altceva
decât primul război [...] Succesiunile contradictorii
de cuvinte de ordine, complexitatea forţelor aflate
în joc, orizontul mondial în care sunt cuprinse, fac
parte dintr-o investigaţie critică ce trebuie să por-
nească din interiorul însuşi al istoriei de douăzeci
de ani a Internaţionalei comuniste. Creşte tendinţa
tipic stalinista de a subordona în maniera cea mai
dezinvoltă cu putinţă afirmaţii de principiu, „teze"
necesităţilor tacticii politice, ba chiar operaţiunilor
militare; astfel încât trăsătura originală a Interna-
ţionalei ca organizaţie extrem de ideologizată se
regăseşte în persistenta unor rigide criterii de in-
terpretare, de „profeţii" canonice care condiţionează
acţiunea în nevoia de a prezenta maselor şi în primul
rând adepţilor orice schimbare de direcţie ca derivată
din corpusul permanent al „marxism-leninismului".
Astfel, hegemonia sovietică asupra tuturor celor-
lalte partide comuniste. Această tendinţă nu este
un fenomen prezent numai în intervalul respectiv
de timp, ea s-a consolidat încă din momentul când, la
sfârşitul anilor '20, începe era stalinista. Dar acum,
in 1939 ca şi în 1944-1946, ca şi în momentul
constituirii Cominformului, explodează crize şi
antinomii care reiau pe o scară mai amplă, con-
trastele anilor '20 şi care anticipează tribulaţii
istorice care vor fi evidente în anii W şi 70 atât în
Occident cât şi In Răsărit. Nu va fi aşadar inutil să
încercăm să înţelegem de ce teme precum cele
referitoare la formele tranzitorii de stat, de societate
şi de putere, prezente deja la Congresele al Il-lea şi
al IV-lea ale Cominternului, reapar cu o nouă inten-
sitate şi de ce este formulată cu atâta avânt din
partea militanţilor Rezistentei „cererea" de reunifi-
care a întregii mişcări muncitoreşti scindate în
1920-1921. Falimentul şi răstălmăcirea acestor
tentative, toate databile între 1944 şi 1947, nu sunt
ultima lecţie pe care o aflăm în interiorul acestui
proces general.
PAOLO SPRIANO, Mişcarea comunistă în
perioada
interbelică şi postbelică: 1938-1947,
în AA.W. Istoria marxismului, vol.IH, tom II,
Marxismul în perioada Internaţionalei a Ill-α. De
la criza din 1929 la Congresul XX.
_______________Einaudi, Tonno 1981,pp.663-666.

costuri mici, anonimat total, absenţa unei proprietăţi
clar definite, multitudinea de utilizări (comunicare privată
şi publică, informaţii, piaţă de muncă, vânzări, poştă
electronică, consultări ale băncilor de date etc).
interventionist«, orientarea grupurilorpolitice favora-
bile în 1914-1915 intrării Italiei în primul război mondial
alături de puterile Triplei Alianţe. Opuşi neutraliştilor
(catolici, socialişti), intervenţioniştii exprimau proiecte
divergente. Intervenţioniştii democraţi (L. Bissolati,
G. Salvemini, republicani iredentişti ca C. Battisti sau,
chiar dacă cu unele diferenţe, ziarul „Corriere della Sera"
al lui Albcrtini) considerau că războiul este necesar
pentru a evita hegemonia militarismului german asupra
Europei şi favorizarea unei soluţionări pe baze naţionale
a problemelor Italiei şi Europei de Est. intcrvenţioniştii
„imperialişti" (de la naţional-liberali ca Salandra sau
Sonnino, până la naţionalişti) au dorit războiul pentru
afirmarea puterii Italiei asupra celorlalte state. Interven-
ţioniştii revoluţionari (sindicalişti şi o parte din socia-
liştii conduşi de B. Mussolini) sperau să avantajeze
prin război revoluţia proletară. Intifada (arab: ridicare,
înălţare), revolta palestinienilor din teritoriile ocupate
de israelieni în Cisiordania şi în fâşia Gaza. Izbucnită
în decembrie 1987 ca o mişcare populară neînarmată,
a îndreptat atenţia internaţională asupra acestor
teritorii şi a focalizat opinia publică a Israelului
asupra problemei palestiniene. intransigentism catolic,
poziţie intelectuală şi politică dominantă în catolicism
în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată de o
opoziţie netă în faţa modernismului. S-a consacrat prin
strategia pontificală a sec. XIX, şi mai ales în Syllabus
( 1864, v.) al lui Pius IX care condamna erorile
modernismului şi liberalismului. Mişcarea catolică
oficială în Italia s-a constituit ( 1874) prin Opera dei
Congressi (Opera Congreselor), pe poziţia de intran-
sigenţă şi de refuz al noului stat unitar italian, în sec.
XX un filon de intransigenţă culturală a inspirat o stra-
tegic de „recucerire catolică" a societăţii de masă (ponti-
ficatele lui Pius XI şi Pius XII). Prin redimensionarea
făcută de gânditori şi oameni ai Bisericii deschişi tim-
pului lor, i.e. a fost considerat depăşită de către Conciliu!
Vatican II (1962-1965). invazii barbare, v. barbari.
Invincibila Armada (spân.. Invencible Armada), flotă
spaniolă înarmată a lui Filip II pentru a invada Anglia
Elisabetei I. Era compusă din 130 de nave, cu 30 000 de
oameni şi 2400 piese de artilerie sub comanda ducelui de
Medina Sidonia. A ridicat ancora de la Lisabona (30. V1588),
îndreptându-se spre Ţările de Jos pentru îmbarcarea armatei
lui A. Farnese cu care apoi să atace Anglia. Atacată şi
respinsă de mai rapidele nave engleze sub comanda lui F
Drake în Canalul Mânecii, a fost lovită şi de furtună
(VU. 1588) astfel că numai jumătate s-a mai întors în Spania.
ΙΟΑΝ XXIII
PAPI
loan X (Tossignano cea 860-Roma 928), papă (914-928).
Ales graţie sprijinului facţiunii romane a Teofilacţilor, i-a
învins pe sarazini la Tarigliano (915) şi 1-a încoronat
pe împăratul Bercngar (915) şi pe regele Italiei, Hugo
de Provence (926). Aflându-se în conflict cu Marozia.
a fost închis şi ucis de aceasta. loan XII (Octavian
din ramura conţilor de Tuscolo-Roma cea 937-964),
papă (955-963). Cu ajutorul tatălui, Alberico, a fost ales
papă la 18 ani, dovedindu-sc unul dintre cei mai
corupţi pontifi ai istoriei. Cu scopul de a câştiga
sprijinul imperial împotriva lui Bercngar II, în 962 I-a
încoronat pe împăratul Otto I şi i-a recunoscut prin
Privilégiant Othonis posibilitatea de a confirma
alegerea papală. Intrat în conflict cu Otto, a fost înde-
părtat de acesta şi înlocuit cu Leon VIII, ai cărui susţi-
nători I. a pus să fie masacraţi o dată cu redobândirea
controlului asupra Romei.
loan ΧΧΠ (Jacquc Duèse, Cahors 1245-Avignon 1334),
papa (1316-1334). Cel dc-al doilea pontif la Avignon,
1-a condamnat pe Marsilio din Padova pentru tezele
sale asupra autonomiei puterii temporale şi 1-a sanctifi-
cat pe Toma de Aquino. A însărcinat Inchiziţia să com-
bată pe franciscanii spirituali, a iniţiat misiuni în Orient
şi întemeierea de universităţi (Cambridge şi Cahors).
loan XXIII (Angelo Giuseppe Roncalli; Sotto II Monte,
Bergamo, 1881-Roma 1963), papă (1958-1963). De
origine ţărănească, secretara! episcopului de Bergamo
G. Radini Tedeschi (între înalţii prelaţi cei mai impor-
tanţi de la începutul sec. XX) a predat istoria ecleziastică
la seminar şi a studiat cu pasiune opera Sf. Carlo Borro-
meo, în 1921 a fost chemat la Roma să prezideze consi-
liul naţional al Congregaţiei De Propaganda Fide, în 1925
a fost consacrat episcop şi trimis ca vizitator apostolic
în Bulgaria, în 1934 a fost transferat ca delegat apostolic
în Turcia. A cunoscut deci de aproape lumea ortodoc-
şilor şi a musulmanilor. Din 1944 nunţiu la Paris, în
1953 a fost numit patriarh al Veneţiei. • Pontificatul.
Alegerea lui I. la pontificat a fost considerată în mod
unanim „de tranziţie" după lunga şi solemna perioadă a
lui Pius XI l, chiar şi pentru vârsta sa înaintată - avea
deja 77 de ani. El a înfăptuit în schimb lucruri care au
stârnit rumoare şi entuziasm, dând glas unor exigenţe
de reînnoire a Bisericii: a introdus în pontificat un stil
simplu şi calm, care 1-a făcut foarte popular; a anunţat (
1959) şi a iniţiat (l 962) conciliul ecumenic Vatican II
(v.). De răsunet mondial au fost deschiderile sale spre
ecumenism şi poziţiile'favorabile dialogului şi
promovării păcii susţinute în cele două enciclice so-
ciale Mater et magistru (1961 v.) şi Pacem in Terris
(1963, v.). A luat treptat distanţă faţă de tradiţionala
ingerinţă curială în treburile politice italiene, neobsta-
culând lansarea centrului-stânga. Figura sa de „papă
735
ΙΟΑΝ I TZIMISK.ES
bun" a contribuit, împreună cu acelea ale lui J. Kennedy şi
N. Hruşciov, la trezirea speranţei în procesul destinderii.
Bibliografie: Papa Giovanni, a cura di G. Alberigo,
Latcrza, Bari, 1987; P. Hcbblcthwaite, Giovanni XX1I1,
tr. it., Rusconi, Milano 1989.
IMPERIUL BIZANTIN
loan I Tzimiskes (Hierapolis 925-Constantmopol
976), împărat bizantin (969-976). Comandant al arma-
tei s-a urcat pe tron cu autorul împărătesei Teofano,
amanta lui, după ce 1-a ucis pe Nicefor II Focas. A
cucerit Bulgaria (970-971) şi a smuls arabilor Siria,
Fenicia şi Palestina (974-975). loan II Comnenul (n.
1088-Cilicia 1143), împărat bizantin (1118-1143).
Urmând tatălui său Alexios I, în 1122 a recucerit
Tracia şi Macedonia, smulgându-le pecenegilor şi a
constrâns apoi la vasalitate Serbia ( 1124) şi Ungaria (
1126). între 1135 şi 1137 a recucerit Cilicia. loan III
Ducas Vatatzes (Didymotiko 1193-Nym-phaiun
1254), împărat bizantin ( 1222-1254). I-a urmat
socrului Teodor I Lascaris pe tronul Niceei, continuând
încercarea acestuia de a sustrage cruciaţilor Constan-
tinopolul, asediat -de el fără succes în 1235.Din 1225a
recâştigat pentru bizantini o bună parte din teritoriile
Asiei Mici care erau în mâinile franco-veneţienilor.
loan VIII Paleologul (Constantinopol 1390-1448), îm-
părat bizantin (1425-1448). Urmându-i tatălui Manuel
II, a căutat sa obţină ajutorul Occidentului pentru a-i
opri pe turci, semnând formala reunificare între Biserica
latină şi cea greacă la conciliul de la Ferrara-Florenţa
(1439). Armata trimisă de Vladislav III Jagietto în aju-
torul său a fost însă învinsă la Varna ( 1444) şi rezistenţa
bizantină a primit o lovitură decisivă.
ANGLIA
loan Fără de Ţară (John Lackland)(Oxford 1167-
Newark 1216), rege al Angliei ( 1199-1216). Fiul
minor al lui Henric II. A condus regatul în timpul
captivităţii fratelui său Richard Inimă de Leu în
Germania ( 1190-1194), la reîntoarcerea din
Pământul Sfânt unde participase la cea de a treia
cruciadă şi la moartea acestuia i-a urmat, încălcând
drepturile nepotului Arthur de Bretania. Când regele
Franţei, Filip II August, a cucerit feudele ai căror
titulari pe solul francez erau regii englezi (1202-
1204), a constituit o coaliţie cu împăratul Otto IV şi
Fiandra, dar a fost învins de francezi la La Roche-
aux-Moines (1214), în timp ce aliaţii săi sufereau
înfrângerea de la Bouvines. Considerabil slăbit în
autoritatea sa, a fost constrâns de baroni să emită
Magna Charta (1215), prin care se instala o
rudimentară formă de parlament şi erau limitate
prerogativele suveranilor. BURGUNDIA
loan Fără Frici (Jean sans Peur) (Dijon 1371-Mon-
tereau 1419), duce de Burgundia ( 1404-1419). I-a urmat
736
tatălui Filip cel îndrăzneţ şi de la marna sa a moştenit
Fiandra, Artois şi Franche-Comté. Profitând de
nebunia lui Carol VI a luptat împotriva lui Ludovic
d'Orléans pentru regenţa Franţei, punând să fie
asasinat în 1407 şi provocând războiul civil între
armagnaci şi bourgui-gnoni (v.), a cărui victimă a fost
şi el.
POLONIA
loan (Jan) IH Sobieski (Olesk 1624-1696), rege al
Poloniei (1674-1696). Fiu al lui Jakob, prim senatoral
regatului, s-a distins în lupta împotriva turcilor şi după
moartea regelui Michal Korybut Wisnowiecki a fost
ales rege de către Dieta poloneză (1674). A format o
ligă cu împăratul Leopold I şi cu papa Inocenţiu XI
împotriva turcilor, care asediau Viena, şi i-a învins la
Kahlenberg (l 683). Nu a reuşit totuşi să asigure propriei
familii succesiunea la tron.
UNGARIA
loan (Janos) Zapolya (Szepesvâr 1487-Szâszebes
1450), rege al Ungariei (l 526-1540). Voievod al Transil-
vaniei, s-a pus în fruntea micii nobilimi decisă să nu
mai aleagă un rege străin după stingerea dinastiei Jagietto.
Tronul Ungariei i-a fost contestat de către Ferdinand
de Habsburg, fratele lui Carol V, dar Dieta de la Skékes-
fehervar 1-a ales rege în 1526. Pentru a-1 înfrunta pe
Ferdinand a încheiat o alianţă cu sultanul otoman Soli-
man Π: excomunicat de papă, a putut să guverneze
numai partea orientală a regatului, care totuşi, la moartea
sa a trecut la Habsburgi.
DIVERŞI
loan XXIII (Baldassare Cossa; Neapole 1370-Florenţa
1419), antipapă(1410-1415). Ales într-un conciliu des-
făşurat la Pisa, a fost papă în acelaşi timp cu Grigore
XII şi Benedict XIII în timpul schismei din Occident,
în urma insistenţelor împăratului Sigismund a convocat
consiliul de la Konstanz (1414), de care a fost destituit.
Mai întâi încarcerat, după ce 1-a recunoscut pe noul papă
- Martin V a fost făcut cardinal şi episcop de Tuscolo.
loan Paul II (Karol Wojtyla; Wadowice 1920), papă
(din 1978). Hirotonisit preot în 1946, în 1958 a fost
numit episcop auxiliar şi în această calitate a participat
la Conciliul Vatican II. Arhiepiscop al Cracoviei din
1964 şi cardinal din 1967, a fost ales papă după neaş
teptata moarte a lui loan Paul I, fiind primul papă
neitalian după patru secole.
• Călăuzirea Bisericii. Pontificatul său s-a remarcat
imediat prin energia şi marea capacitate de comunicare,
neatinse de atentatul suferit la Roma la 13.V.1981 (aten
tator turcul Aii Agca). Foarte frecvente au fost călătoriile
sale pastorale în aproape toate statele lumii. Egală
importanţă a avut-o şi efortul dea întări unitatea Biseri
cii, reconsiderând diversele elemente ale tradiţiei şi res
pingând orice ipoteză contestatoare şi asumând poziţii
nete în diversele probleme ale catolicităţii contemporane

(preeminenţa acordată Curiei romane, condamnarea
teologiei eliberării, a avortului şi a eutanasie!, apărarea
celibatului ecleziastic). Rezultatul final al acestei orientări
a fost publicarea în 1992 a Catehismului Bisericii catolice.
• Tematicilepolitico-sociale. I. P. a polemizat în chip
dur cu ideologiile politice, asumându-şi (v. doctrina
socială a Bisericii) poziţii intens critice fie împotriva
sistemului comunist, fie împotriva vârfurilor celor mai
înverşunate de căutare a profitului în capitalism (Cente-
simus Annus, 1991). Importantă a fost şi insistenţa
asupra scindărilor lumii (între Est şi Vest, dar mai ales
între Nordul bogat şi Sudul sărac), cu denunţarea agra-
vării dezechilibrului într-un context de intensă interde-
pendenţă internaţională. Vizitele lui Gorbaciov şi F.
Castro la Vatican (1989-90 şi 1997) au rămas emble-
matice pentru rolul avut de I. P. în evenimentele de la
sfârşitul comunismului. Dinamică şi insistentă a fost
apărarea drepturilor umane şi sublinierea temei păcii,
prin intervenţii împotriva războiului (criza Golfului,
1991 ), sau în favoarea folosirii forţei (războiul din Bosnia,
1994), care au ocazionat o aprigă dezbatere. Trebuie
amintite în fine· întâlnirile ecumenice de rugăciune
pentru pace promovate la Assisi, în 1986 şi 1992 şi
reconsiderarea critică a diverselor aspecte ale istoriei
Bisericii (raporturile cu ştiinţa, raporturile cu realitatea
ebraică; practicile violente ale conversiunii forţate către
credinţă), repetată în cereri publice de iertare, orientată
în vederea „marii întâlniri" de la sfârşitul mileniului.
Ioana d'Arc, sfântă şi eroină franceză (Domremy
1412-Rouen 1431). De origine ţărănească, în timpul
Războiului de o sută de ani (v.), s-a simţit chemată de
Dumnezeu să ajute pe regele Franţei şi să alunge armatele
engleze de pe pământul francez, în 1429, depăşind
încercuirea armatei anglo-burgunde, de la oraşul Vaucou-
leurs a mers la Chinon, unde 1-a întâlnit pe Carol VII,
convingându-1 să-i încredinţeze sarcina de a încerca o
nouă ofensivă.
• Victoriile Ioanei. Eliberând de sub asediu Orléans
(8.V1429),la 18.V.1429.1. a înfrânt la Patay armatele
engleze, ceea ce a permis recucerirea teritoriului francez
până la Reims şi încoronarea solemnă a lui Carol VII în
acel oraş. împotrivindu-se deciziei curţii de a începe
tratative cu ocupantul englez cu toată evoluţia net favo-
rabilă a războiului, I. a continuat lupta pentru eliberarea
Franţei, chiar fără sprijinul lui Carol VII, dar la
24.V. 1430 a fost capturată de burgunzi, în timp ce cu
un grup de soldaţi încerca să aducă ajutoare locuitorilor
asediaţi din Compiègne.
Λ Procesul. Vândută englezilor pentru l O 000 de scuzi,
a fost închisă în castelul din Rouen şi supusă unui
proces pentru erezie şi vrăjitorie de către episcopul
oraşului P. Cauchon şi de contele de Beauvais. I. s-a
apărat de acuzaţii, reafirmând originea providenţială a
IORDANIA
participării sale la evenimentele războinice; condamnată
în urma procesului, a fost arsă pe rug în piaţa Târgului
Vechi la 30. V. 1431. Carol VII nu a încercat în nici un fel
s-o ajute şi numai după cucerirea Rouenului (1450) a
deschis o anchetă asupra procesului şi asupra supli-
ciului, fapt care a îngăduit deplina reabilitare ( 1456).
Ioana de Anjou (Neapole 1326-Muro Lucano 1382),
regină a Neapolelui ( 1343-1381). Din dinastia Anjou,
i-a urmat bunicului Robert. Suspectată de complicitate
în asasinarea soţului Andrei al Ungariei, în 1347 a fost
constrânsă să fugă în Provence de cumnatul Ludovic al
Ungariei şi s-a putut întoarce la Neapole numai în 1352,
după ce obţinuse o proclamaţie de nevinovăţie din partea
papei şi după ce încheiase pacea cu ungurii. L-a desem-
nat ca moştenitor pe vărul Carol de Durazzo (1370).
Aliniindu-se în timpul schismei Occidentului cu anti-
papa Clement VII, a fost excomunicată de Urban VI
(1380) care i-a atribuit regatul lui Carol, cel care a dat
ordin să fie închisă şi sugrumată. Ioana Nebuna
(Juana La Loca) (Toledo 1479-Torde-sillas 1555),
regină a Castiliei (1504-1555). Fiică a Isabelei de
Castilia şi a lui Ferdinand II Catolicul de Aragon, a
luat în căsătorie pe arhiducele de Austria, Filip cel
Frumos ( 1496) şi a fost mama viitorului împărat Carol
V. Atinsă de o gravă maladie mentală după moartea
sopjlui (1506), şi-a petrecut restul vieţii în castelul
din Tordesillas.
Ionice, insulele, grup de insule din Marea Ionică, în
largul coastei de vest a Greciei. Cele principale sunt:
insula Corfu, Cefalonia şi Leucadele. Au fost colonizate
de Corint (sec. VIII î.Hr.) şi apoi cucerite de romani
(sec. III şi II î.Hr.). Imperiul bizantin le-a păstrat până
în sec. XI, când au fost preluate de normanzi. Sub domi-
naţia Veneţiei până în 1387, prin tratatul de la Cam-
poformio ( 1797), au fost luate apoi de Franţa. Din 1815
au intrat sub protectorat britanic (Statele Unite ale
Insulelor Ionice). Anexate Greciei în 1864, în timpul
celui de al doilea război mondial au fost ocupate de
italieni şi germani, în 1945 au fost restituite Greciei.
ionieni, populaţie din Grecia antică continentală, din
care o parte s-a stabilit spre sfârşitul mileniului II î.Hr.
pe unele insule din Marea Egee şi pe coastele Anatoliei
occidentale. I. din Asia şi i. din ţara mamă au menţinut
o unitate politico-religioasă cu centrul la Delos. S-au
revoltat împotriva Persiei (500 î.Hr.) şi au fost înfrânţi
în 494. Au intrat sub controlul Atenei şi apoi, din nou,
al Persiei după pacea lui Antalcidas (386 î.Hr). Au
fost încorporaţi de Roma în provincia Asia.
Iordania, stat în Asia de vest. Sup.: 96 622 km2. Pop.:
4 050 000 loc. Limba: araba. Relig. : musulmană sunnită.
Capit.: Amman. Vecini: N Siria, E Irak şi Arabia Saudita,
5 Arabia Saudita, V Israel. Forma de stal: monarhie
constituţională. Spaţiu de civilizaţii antice (regatul naba-
737
lOSEFINISM
teilor, cu capitala Petra, sec. IV î.Hr.-sec. I d-Hr.), apoi
regiune islamizată şi arabizată, statul modem al I. a suferit
profund consecinţele conflictului între Israel şi palestinieni.
1920 Tratatul de la San Remo încredinţează mandatul
asupra Iordaniei Marii Britanii.
1946 La încheierea mandatului britanic emirul Abdul-
lah se proclamă rege al Transiordanici.
1948-1949
în cursul primului război arabo-israelian Trans-
iordania ocupă şi anexează mare parte din
Cisiordania, constituind regatul Iordaniei.
1951 Asasinarea regelui Abdullah. Urmaşul său,
Hussein, interzice partidele politice (1957).
1967 în urma ocupării isracliene a Cisiordaniei, mase de
refugiaţi palestinieni se revarsă în teritoriul iordanian.
1970 „Septembrie negru": armata iordaniană inter-
vine împotriva luptătorilor palestinieni ai OEP,
care de la bazele din I. provoacă incidente
continue de graniţă cu Israelul.
1982 Apropiere între Hussein şi Arafat.
1988 I. renunţă la orice revendicare asupra Cisior-
daniei în favoarea OEP.
1990-1991
în timpul războiul din Golf, I. menţine strânse
legături cu Irakul. O nouă constituţie pluralistă.
1994 Semnarea unui tratat de pace cu Israelul, în
urma acordurilor israelo-palestiniene.
1996 Restabilirea relaţiilor normale cu Arabia Saudita
şi Kuwait. Drastic plan de redresare financiară
impus de FMI.
1997 După introducerea de măsuri restrictive privind
libertatea presei, victorie a listelor moderate la
alegeri, boicotate de crescânda opoziţie runda-
mentalistă islamică.
1998 Demisia guvernului. Absenţa lui Hussein din
motive de sănătate pune în dificultate regimul.
1999 Moare regele Hussein, îi succede fiul Abdallah.
iosefinism v. losif II.
losephus Flavius, istoric evreu (Ierusalim 37-Roma
97). Dintr-o familie aristocratică de farisei, s-a străduit
să împiedice revolta iudeilor împotriva Romei,
izbucnită în 66. Făcut prizonier de romani, a devenit
un protejat al lui Vespasian şi a obţinut cetăţenia romană
şi numele de Flavius, în 701-a urmat pe Titus la Ierusa-
lim, asistând în felul acesta la ruina poporului său. în
principalele sale opere, Antichităţile iudaice şi Războiul
iudaic, a transmis idealurile mediilor elevate iudaice
convinse de necesitatea de a colabora cu Roma, menţi-
nându-şi totuşi propriile tradiţii.
SFÂNTUL IMPERIU ROMAN losif II
(Viena 1741 -1790), împărat ( 1765-1790). Fiu al
Împărătesei Măria Tereza şi al lui Francise Ştefan de
Lorena, în 1764 a fost ales rege al romanilor şi încoronat
738
la Frankfurt, în anul următor împăratul Francise Ştefan
a murit pe neaşteptate şi I. i-a urmat ca împărat al
Sfântului Imperiu Roman şi coregent al Măriei Tereza
în posesiunile ereditare habsburgice. în timpul coregenţei
(1765-1780) a fost aproape tot timpul în dispută cu
mama sa şi primul ministru W.A. von Kaunitz, în special
cu privire la problemele ecleziastice. A reuşit totuşi să
învingă opoziţia maternă relativă la suprimarea torturii
(l 775) şi a reformei armatei. Iniţial adept al unei politici
expansioniste, a anexat Galiţia în urma primei împărţiri
a Poloniei şi a încercat să dobândească Bavaria, dar a
trebuit să renunţe din cauza opoziţiei principilor germani,
conduşi de Frederic II al Prusiei (1785). Alianţa cu
Ecaterina a Rusiei 1-a purtat la un război împotriva
Imperiului otoman (1788-1791). • losefinismulşi
reformele. După moartea Măriei Tereza, I. a putut să-şi
pună în practică propriile proiecte puternic influenţate
de gândirea jansenistă şi iluministă, preconizând o
politică ecleziastică profund reformatoare
(iosefinism), cuprinzând o limitată toleranţă religioasă
pentru nccatolici şi emanciparea evreilor, suprimarea
ordinelor religioase neangajate în învăţământ şi în
asistenţă (patrimoniile lor au fost transmise unui „fond
religios" pentru întreţinerea parohilor), controlul exclu-
siv al statului asupra numirilor episcopale, în aria civilă,
I. a uniformizat administraţia şi a abolit barierele vamale
interne ale imperiului, în timp ce pe calea măsurilor
inspirate de iluminism s-au înscris mari reforme ca
abolirea cenzurii şi a serbiei (chiar şi în provinciile
orientale) ca şi promulgarea codului penal din 1787
care, printre altele, abolea pedeapsa cu moartea.
\ps\\anti, Alexandras, patriot grec (Constantinopol 1792-
Viena 1828). General şi aghiotant de campanie al ţarului
Alexandru I în războiul împotriva lui Napoleon, în
1820 a devenit conducătorul societăţii secrete patriotice
Eteria (v.) şi a intrat pe teritoriul otoman în fruntea
„batalionului sfânt", pentru a declanşa o răscoală care
să ducă la dobândirea independenţei grecilor. Pierzând
sprijinul ruşilor din cauza presiunilor exercitate asupra
acestora de Sfânta Alianţă, a fost înfrânt la Drăgăsani
(VI. 1821) şi a căutat adăpost în Austria, dar a fost
arestat şi ţinut în închisoare până în 1827. IRA, siglă
a Irish Republican Army (Armata Republicană
Irlandeză) organizaţie paramilitară a naţionaliştilor
irlandezi care luptă împotriva guvernului britanic. A
fost înfiinţată în 1919. După independenţa Irlandei şi-a
urmat obiectivul de a uni Ulsterul cu Republica Irlanda,
recurgând în mod sistematic la atentate teroriste şi făcând
din partidul Sinn Fein (v.) propriul braţ politic, împărţită
într-o aripă official (socialistă) şi unaprovi-sional
(naţionalistă), în 1994 a declarat încetarea totală a
operaţiunilor militare în schimbul implicării guvernului
de la Londra în negocierile de pace. Armistiţiul fiind
IRAK
întrerupt după 17 luni, un nou acord în august 1997
(participarea directă a lui Sinn Fein la tratativele cu
guvernul englez pentru definirea problemei nord-
irlandeze) a dus la încheierea oficială a activităţii sale,
fără însă să se ajungă la predarea armelor. Irak, stat
în Asia de sud-vest. Sup.: 434 128 km2. Pop.: 19 925
000 loc. Capii.: Bagdad (Baghdad. Limba: arabă. Relig.:
musulmană. Vecini: N Turcia, E Iran, SE Kuwait, SV
Arabia Saudita, V Iordania şi Siria; este udat pe o
distanţă de 50 km de Golful Persic. Forma de stat:
republică prezidenţială. Lăcaş al unor mari civilizaţii
antice, unul dintre centrele vitale ale islamismului,
decade economic după cucerirea otomană, în epoca
contemporană, numeroase dictaturi au încercat să
anihileze rezistenţa şută şi a minorităţii kurde şi au
propulsat dorinţa de hegemonie în regiune, care a dus
la războaie dezastruoase şi au înfrânt speranţa spre trai
mai bun născută ca urmare a deţinerii unor mari
bogăţii petroliere. -3300-2800 î.Hr.
Sumerienii (v.) se stabilesc în Mesopotamia
de sud, akkadienii în nord.
2550 Dinastia I din Ur şi Lagaş.
2380-2225
Dinastia akkadiană în Mesopotamia central-
meridională. cea
2100
Sumerienii, cu a IlI-a dinastie din Ur, reiau
controlul regiunii,
cea 2000
Dominaţia amoriţilor. 1894
Dominaţia babilonienilor (v.). 1800-
612
Regatul asiricni lor (v.) în nordul Mesopotamiei.
612 Mezii şi caldeii se stabilesc în regiune. 538
Mesopotamia devine o satrapie a Imperiului
persan. 331 Cucerirea de către
Alexandru cel Mare şi
includerea în vastul imperiu macedonean. Sec.
I-V1 d.Hr.
Romanii şi părţii se extind în regiune. 634
Cucerirea arabă şi islamizarea regiunii. 762
Fondarea oraşului Bagdad, capitala călifarului
abbasid, centru politic şi religios al lumii musulmane.
1258 Mongolul Hulagu Han cucereşte şi distruge
Bagdadul, ucigându-l pe ultimul calif.
Sec. XV
Cucerirea persană. 1534 Sol iman preia
Bagdadul de la Safavizi. Cucerire
parţială de către turcii otomani.
1623-1638
Efemeră reocupaţie persană.
1917-1919
Ocupaţie militară cu mandat din partea Socie-
tăţii Naţiunilor pentru Marea Britanic.
1921 Faysal I este declarat rege al I.
1932 Independenţa ţării.
1941-1945
Ocupaţie britanică.
1958 Lovitură de stat organizată de 'Abd al-Karim
Kassem (Qasim) şi uciderea regelui Faysai Π. I.
se proclamă republică şi se orientează spre URSS.
1963 Lovitură de stat a partidului Baas.
1967 Ruperea raporturilor diplomatice cu SUA.
1973 Naţionalizarea companiilor petroliere.
1979 Saddam Hussein devine preşedintele republicii.
1980 I. atacă militar Iranul, pentru a-şi afirma hege-
monia în regiune şi a rupe izolarea politică a
regimului său: războiul însă, împotriva aştep-
tărilor, se transformă într-un lung şi istovitor
conflict.
1982 Iranienii pătrund in I. şi atacă Basra.
1985 Se reiau relaţiile cu SUA.
1987 „Războiul petrolului" în Golful Persic: inter-
venţia flotei NATO pentru a apăra convoaiele
comerciale, ameninţate de iranieni şi irakieni.
Ajutoare militare şi economice occidentale
pentru I.
1988 Contraofensiva irakiană şi sfârşitul războiului
cu Iranul. Masacrul kurzilor revoltaţi se face
cu arme chimice.
1990 I. invadează Kuwaitul (2.VIII) şi-1 anexează.
ONU declară embargou împotriva I. şi desfă-
şoară, sub egida ONU, o forţă armată internaţio-
nală condusă de SUA pentru a elibera Kuwaitul.
1991 Forţele aliate atacă şi eliberează Kuwaitul (v.
Golf, războiul din). Deşi învins, Saddam ră-
mâne la putere.
1992 Noi tensiuni internaţionale pentru intervenţia
armata irakiană împotriva minorităţii şute (la
sud) şi kurde (la nord).
1995 După ce şi-a asumat şi conducerea guvernului
(1993), S. Hussein este reconfirmat prin plebis-
cit la preşedinţia republicii. Se ridică parţial
embargoul şi se reiau vânzările de petrol.
1996 S. Hussein dejoacă o tentativă de revoltă a unor
rude şi colaboratori apropiaţi.
1997-1999
Expulzarea observatorilor ONU însărcinaţi să
verifice acuzaţia de deţinere de arme nucleare
ajunge până aproape de izbucnirea unui nou
război, dar ţările arabe refuză mobilizarea pro-
pusă de preşedintele american B. Clinton. Co-
misia de experţi (UNSCOM) a ONU însărci-
nată să monitorizeze dezarmarea acuză I. că
739
IRAN
boicotează această activitate: SUA şi Marea
Britanic instituie o zonă de control aerian, între-
prinzând bombardamentele asupra obiectivelor
militare irakiene fără acordul Consiliului de
Securitate al ONU.
Iran (până la 1935 Persia), stat în Asia de vest. Sup.:
l 643 510 km2. Pop.: 59 778 010 loc. Capii.: Teheran.
Limba: persană. Relig. : musulmană şută. Vecini: la N
Marea Caspică, Armenia, Azerbaidjan, Tukmenistan,
S Golful Persic şi Golful Oman, la V Irak şi Turcia, E
Afghanistan şi Pakistan. Forma destai: republică prezi-
denţială islamică.
Moştenitor al tradiţiei Imperiului persan (v. Persia),
şi după islamizare I. şi-a menţinut individualitatea în
lumea islamică, datorită originii indo-europene a gru-
pului său etnic principal (persanii) şi adeziunii la
confesiunea şută. 226-632
Persia este condusă de dinastia Sasanizilor.
634-651
Cucerirea arabă şi răspândirea islamismului. 750
Abbasizii detronează pe Omeyyazi şi cuceresc califatul
cu ajutorul susţinătorilor lui Aii (şuţi). 821-1037
Declinul puterii abbaside, se formează dinastii
musulmane independente. 1037-1119
Dominaţia turcilor selgiucizi, care creează un
vast imperiu (Mesopotamia, Siria, Asia Mică)
cu capitala la Isfahan.
1219 Invazia lui Ginghis Han: instaurarea unei di-
nastii mongole. 1380 O nouă invazie mongolă
condusă de Timur
(Tamerlan): instaurarea dinastiei timuride.
1501 Ismail, fondatorul dinastiei safavide, reunifică
Persia şi impune credinţa şută. 1722 Triburi
afghane invadează Persia şi îi detronează pe Safavizi.
Turcii şi ruşii îşi împart provinciile caucaziene ale
Persici. 1736-1747
Regatul lui Nadir Şah, care eliberează Persia şi
întemeiază un vast imperiu care se dezmembrează
la moartea sa. 1794-1925
Dinastia Kajarilor. în sec. XIX continuă cedările
teritoriale către Imperiul ţarist. 1907 Persia este
împărţită de Rusia şi Marea Britanic
în două zone de influenţă.
1914-1918
Ocupaţie anglo-rusă cu finalitate antiturcă în timpul
primului război mondial. 1925-1941
Sprijinit de armată, Reza Khan îl detronează
740
pe ultimul şah al Kajarilor lui Ahmed Şah şi
inaugurează dinastia Pahlavi: abolirea dreptu-
rilor feudale, restaurarea autorităţii guvernului
central, campanie de modernizare, în 1935 ţara
îşi ia numele oficial de Iran.
1941 Neutralitatea filogermanica a lui Reza Khan
provoacă ocuparea militară anglo-rusă: şahul
abdică în favoarea fiului său Muhammad
Reza Pahlavi (l 6.IX) care declară război Ger-
maniei (l 942).
1945-1947
Retragerea trupelor anglo-americane şi a celor
sovietice (l 946).
1946 Tentativă sovietică de ocupare a nordului ţării.
Reacţie occidentală şi retragerea ruşilor.
1951 Şeful Partidului Naţionalist, Mossadeq, îşi
asumă funcţia de prim-ministru şi naţionali-
zează industria petroliferă.
1953 Lovitură de stat militară susţinută de englezi
şi americani. Mossadeq este înlăturat. Se
încheie un acord cu companiile petroliere
externe.
1955 Aderare la Pactul de la Bagdad.
1963 Reforme supuse referendumului. „Revoluţia
albă": reforma agrară, drept de vot pentru femei,
împărţirea latifundiilor între ţărani.
1975-1979
Violenta represiune a opoziţiei, falimentul
„revoluţiei albe", corupţia provoacă o serie de
demonstraţii şi greve (1977-1978) care-1
constrâng pe şah să părăsească ţara ( 16.1.1979).
1979 întoarcerea din exilul din Franţa a liderului
religios ayatollahul Khomeini. Este instaurată
o republică islamică, fundamentată pe princi-
piile rigide şute. Noua constituţie îl desem-
nează pe Khomeini „lider religios pe viaţă".
Personalul ambasadei SUA este luat ostatic
de către studenţii susţinuţi de guvern
(IX. 1979-1.1981)
1980-1988
Războiul Iran-Irak: invadarea teritoriilor iraniene
din partea Irakului datorită unor neînţelegeri la
frontieră; neaşteptată rezistenţă a „pasdarani-
lor" şi contraofensivă; stabilizarea frontului cu
două armate epuizate duce I. şi Irakul la accep-
tarea rezoluţiei ONU asupra încheierii războiu-
lui şi negocierea armistiţiului.
1989 Moare Khomeini. Cotitura moderată este favo-
rizată de succesorul religios A. Khamenei şi de
noul preşedinte al republicii, progresistul Raf-
sanjani, care însă întâmpină rezistenţe.
1990 Execuţii în masă ale tuturor opozanţilor politici
ai regimului, încercare de normalizare a relaţiilor

cu Occidentul datorită ajutorului acordat ac-
ţiunii ONU, cu ocazia războiului din Golf îm-
potriva Irakului.
1993 Reales preşedinte, Rafsanjani nu reuşeşte să
ducă la îndeplinire proiectata redeschidere spre
capitalism din cauza opoziţiei autorităţilor poli-
tice şi religioase conservatoare.
1996 Aliindu-se cu radicalii de stânga, Rafsanjani este
înfrânt în alegeri de Asociaţia Clerului Comba-
tant, al cărei candidat M. Khatami este ales
apoi preşedintele republicii.
1997 Strategia modernistă propusă de Khatami: re-
dimensionarea accentelor extremiste ale fun-
damcntalismului islamic şi a tonului antiocci-
dental: apropierea de celelalte naţiuni islamice
(Conferinţa islamică mondială de la Teheran.
1999-2000
Primele alegeri locale după 20 de ani de la revoluţia
islamică; alegerile legislative din 2000 dau câştig de
cauză reformatorilor moderaţi. Bibliografìe: G.
Schweiscr, / Persiani. Da Zarathustra a Khomeini, tr. it.
Garzami, Milano 1983. iredentism, mişcare cu
obiectivul de unire cu Italia a provinciilor Trentino,
Venezia Giulia, Istria şi Dalmaţia, cu majoritate italiană,
rămase în Imperiul austro-ungar după al treilea război
de independenţă (l 866). Iniţial i. a aparţinut stângii
democrate, mazziniene şi garibaldienc şi a fost reprimată
de guvernul italian, aliat al Austro-Ungariei în Tripla
Alianţă. Principalele organizaţii iredentiste au format în
1877, la chemarea lui M. Imbriani, .Asociaţia pentru Italia
iredentistă", sprijinită de Garibaldi, Saffi, Campanella şi
apoi dizolvată de Crispi; Pro patria ( 1885), dizolvată de
guvernul austriac în 1890, şi, într-o oarecare măsură, şi
Societatea Dante Alighieri ( 1889). La începutul sec.
XX (în 1903 o fost fondată societatea „Trento şi
Trieste") în mişcarea iredentistă s-a inserat o
componentă legată de naţionalismul italian. Irgun
Zwai Leumi, organizaţie sionistă, înfiinţată în
Palestina în 1935. Din 1945, sub conducerea lui M.
Begin, a îndeplinit act inni teroriste (printre care asasina-
rea trimisului ONU F. Bcmardotte, 1948) pentru a
accelera constituirea statului Israel. Irlanda, stat
insular în Europa de nord-vest, corespunzând a cinci
şesimi din insula omonimi Sup.: 70 283 km2. Pop.: 3512
000 loc. Capit.: Dublin. Limba: irlandeza şi engleza.
Relig. : catolică şi o minoritate anglicană. Poziţie
geografică: este separată de Marea Britanic prin
Canalul S George, Marea Irlandei şi Canalul de
Nord; NE Irlanda de Nord; NV, V şi S Oceanul Atlantic.
Forma de stat: republică parlamentară. Istoria I. este
caracterizată din sec. XII până în sec. XX de dominaţia
engleză. O dată cu introducerea în Marea Britanic a
reformei anglicane (sec. XVI, v.), aceasta a
IRLANDA
devenit şi mai grea. Marea majoritate a irlandezilor a
rămas cu tenacitate catolică, începând cu sec. XIX
apar mişcările pentru autonomie (Home Rule, v.) şi
independenţă, în sec. XX, după o sângeroasă revoltă şi
un război civil, I. îşi câştigă independenţa, dar cele 6
provincii din nord, majoritar protestante (Ulster) au
rămas să facă parte din Regatul Unit al Marii Britanii,
sec. IV-II î.Hr.
Celţii seaşazăîn I.
432 Se introduce creştinismul prin opera Sf. Patrick.
I. este împărţită în cinci regate: Ulster, Leinster,
Connaught, Desmond (Munster de nord) şi
Thomond (Munster de sud). Invaziile vikingilor.
sfârşitul sec. VIII
Invaziile vikingilor. 1014 Victoria revoltei
gaelice împotriva vikingilor,
culminând cu bătălia de la Clontarf.
1171-1185
Debarcarea pe insulă a regelui Angliei Henne Π:
feudalizarea ţării.
1366 Statutele de la Kilkenny impuse de regele
Angliei, Eduard III. Locuitorii sunt împărţiţi în englezi
„puri", englezi „degeneraţi" (nesupuşi regelui) şi
„duşmani irlandezi". 1536 Parlamentul irlandez este
constrâns să accepte Actul de supremaţie cu care
Henric VIII constituie Biserica anglicană.
1559 începe exproprierea pământurilor irlandeze
pentru a fi împroprietăriţi coloniştii englezi şi scoţieni
(plantation). 1594-1601
Revolta condusă de H. O'Neil şi O'Connell.
1641-1652
Marea insurecţie a I. catolice; O. Cromwell debarcă
pe insulă ( 1649) şi I. este recucerită. 1704
Parlamentul, în întregime protestant, interzice
catolicilor să cumpere pământuri şi impune ca cele
posedate deja să fie împărţite fiecărui moştenitor în
urma unui deces. Suprimă actele publice de cult şi
ierarhia catolică. 1782-1793
Concesionarea independenţei legislative parlamentului
de la Dublin de către englezi şi restituirea dreptului de
vot catolicilor. 1798 Tentativa de insurecţie
republicană este înfrânta. 1800 Actul de uniune
dintre Marea Britanic şi I.
este abolit de către parlamentul irlandez.
1823 D. O 'Connell întemeiază Catholic Association.
1829 Catolicii obţin emanciparea politică. 1845-
1846
Recolta de cartofi este distrusă în întregime. Ur-
mările foametei ce urmează sunt foarte grave
(peste jumătate de milion de morţi din cauza foa-
741
IRLANDA DE NORD
mei), începe emigrarea în masă spre SUA, care, în câţiva
ani, înjumătăţeşte populaţia irlandeză. 1848 Revolta
„Tinerilor Irlandezi". 1867 Revolta pentru autonomie
a Fenianilor (Mişcarea revoluţionară republicană).
1885 Partidul autonomist al lui C. S. Pamell cuce-
reşte 85 de locuri în parlamentul britanic. 1886-1893
Falimentul proiectelor Home Rule (statut de
autoguvernare) ale primului ministru britanic
Gladstone.
1906 Intensificarea agitaţiilor naţionaliste, înfiinţarea
partidului Sinn Fein.
1913 Parlamentul britanic aprobă un proiect de
Home Rule, care, însă, nu intră în vigoare.
1916 înfrângerea insurecţiei conduse de P.H. Pearse
şi J. Connolly („Pastele însângerat").
1919 Londra nu recunoaşte formarea guvernului
autonom irlandez, de către E. De Vaierà, lider
al partidului Sinn Fein. Ia naştere IRA (Armata
Republicană Irlandeză) şi începe lupta de ghe-
rilă antiengleză.
1921 Parlamentul britanic proclamă Statul Liber al Ir-
landei, ca dominion în cadrul Commonwealthului.
Ulsterul rămâne unit cu Marea Britanic.
1922-1923
Război civil: facţiunile Sinn Fein şi IRA care
acceptă acordul de împărţire le domină pe cele
care-1 resping.
1932-1948
De Vaierà preşedinte al consiliului de condu-
cere a noului partid Fianna Fail.
1937 Se declară independenţa I. sub vechiul nume de Etre.
1939-1945
Neutralitate în cel de al doilea război mondial.
1949 I. iese din Commonwealth.
1955 I. intră în ONU.
1959 De Vaierà este ales preşedinte al republicii.
1970-1993
Atentate IRA în Ulster şi Marea Britanic.
Instabilitate politică internă. Guvernării Fianna
Fail îi succed scurte încercări de guvernare a lui
Fine Gael (liberal) şi a laburiştilor.
1971-1972
Ruptură în IRA între aripa marxistă (official)
şi cea naţionalistă (provisional).
1973 Intrareal, în CEE.
1990 Este aleasă ca preşedinte al republicii
M. Robinson, candidata forţelor de stânga.
1993-1994
Obţinând încetarea focului din partea IRA,
guvernul irlandez şi cel britanic ajung la un
acord-cadru asupra pacificării Ulsterului.
742
1996 Sunt reluate atentatele teroriste ale IRA, ca
urmare a lipsei unui progres în convorbirile
privind pacificarea Ulsterului.
1997 Coaliţia de centru-dreapta condusă de Fianna
Fail învinge în alegeri. Primul ministru B. Ahem
primeşte propunerea omologului englez T. Blair
de a primi Sinn Fein la masa tratativelor, obţi-
nând definitiva încetare a focului din partea IRA.
1998 Aprobare masivă prin referendum a acordului
dintre guvernul englez şi populaţia din Irlanda
de Nord.
Irlanda de Nord, v. Ulster.
irochezi, numele unei vaste grupări etnice de triburi
indigene din America de Nord. In sec. XV au format
Liga celor cinci naţiuni, care în sec. XVII a luptat
împreună cu englezii împotriva francezilor şi a aliaţilor
lor, huronii. Numeroasele grupuri care au supravieţuit
formează astăzi o minoritate protejată de Canada; în
SUA trăiesc în rezervaţii indiene. Irod Antipa (n. cea
20 î.Hr.-m. 40 d.Hr.) tetrarh al Galileii (4 î.Hr.-39
d.Hr.). Fiu al lui Irod cel Mare, a obţinut drept
moştenire doar partea centrală a regatului său. A
provocat un mare scandal căsătorindu-se cu nepoata
sa Irodiada, care 1-a determinat mai apoi să-l execute
pe Sf. loan Botezătorul. A fost detronat de împăratul
Caligula.
Irod cel Mare (Askelon cea 73-Ierihon 4 î.Hr.), rege al
Iudeii (37-4 î.Hr.). Credincios aliat al romanilor, a fost,
cu ajutorul lor, guvernator al Galileii şi rege al Iudeii,
extinzându-i graniţele şi aducând-o la un remarcabil
grad de prosperitate economică. Politica de elenizare a
ţării urmărită de el cu mare hotărâre a stârnit nemulţu-
mirile populaţiei evreieşti. Bănuitor şi crud, nu i-a cruţat
nici pe membrii familie sale, poruncind să fie condam-
naţi la moarte soţia, Mariana, şi trei dintre fiii săi. în
ultimii ani ai domniei sale s-a născut Isus, fapt care a
provocat „uciderea pruncilor" (exterminarea copiilor
din Bethléem) evocată în Evanghelii. irpini, v. italici
Isabela Catolica (Madrigal 1451-Medina del Campo
1504), regină a Castilliei ( 1474-1504). Fiică a lui loan
(Juan) II, s-a căsătorit în 1469 cu Ferdinand de Aragon.
La moartea fratelui său vitreg, Henric IV ( 1474), înfrun-
tând pretenţiile fiicei acestuia, Juana la Beltraneja, urcă
pe tronul Castiliei. Bătălia de la Toro ( 1476) s-a încheiat
cu victoria I. Împreună cu Ferdinand a guvernat cele
două regate separat, dar pregătindu-le unirea. I. a început
lupta pentru recucerirea teritoriilor spaniole aflate încă
sub dominaţie arabă, care s-a încheiat cu căderea Grana-
dei ( 1492), victorie care a adus celor doi suverani numele
de „regi catolici". A sprijinit călătoriile lui C. Columb,
care au permis Castiliei să întemeieze un imperiu colo-
nial în Lumea Nouă. împreună cu Ferdinand s-a dedicat
ISLAMISM
reorganizării administrative a ţării, în idcea centralizării:
Consiliului Castiliei i s-a adăugat apoi cel al Santa Her-
mandad (1476-1498), Hacienda (1480), al Inchiziţiei
(1483) şi al ordinelor militare (1489). Cortesurile au
fost convocate rar, dar mereu cu funcţii antinobiliare.
Procesul de centralizare a puterii în Castilia a fost ajutat
prin susţinerea de către papalitate, care i-a permis I. să
controleze episcopatul şi să introducă Inchiziţia. I. a
autorizat expulzarea evreilor (1492). Convertirile
forţate ale moriscos musulmani au dus la revolta aces-
tora ( 1499-1502) şi la expulzarea celor care nu acceptau
convertirea, în testamentul său, I. a lăsat coroana
Castiliei fiicei sale Ioana Nebuna (Juana La Loca), de-
semnând ca regent pe soţul său Ferdinand. Isabel« II
de Bourbon, (Madrid 1830-Paris 1904), regină a
Spaniei ( 1833-1870); fiică a lui Ferdinand II. Venirea
sa pe tron, sub regenţa mamei Maria Cristina, a dus la
izbucnirea războiului civil împotriva carliştilor,
susţinători ai unchiului ei, Carlos de Bourbon. După
victoria asupra carliştilor (1833-1840 şi apoi în 1860),
domnia sa a fost marcată de supremaţia militarilor şi de
numeroasele lor pronunciamientos (lovituri de stat).
în 1868 o revoltă militară a făcut-o să fugă în Franţa şi
să abdice (l 870) în favoarea fiului său Alfonso XII.
Isac II Anghelos (n. 1155-Constantinopol 1204),
împărat bizantin (1185-1195; 1203-1204)
întemeietorul dinastiei Anghelos. Nu a reuşit să evite
răscoala din Bulgaria şi separarea de imperiu ( 1194).
Detronat şi orbit de fratele său Alexios III (l 195), în
timpul celei de a IV-a cruciade veneţienii îl
reînscăunează . Este ucis în timpul unei răscoale
împotriva cruciaţilor.
Inaurici, dinastie (717-802) de împăraţi bizantini,
înaintaşul a fost Leon III, numit Isauricul, care a domnit
din 717 până în 740. Lui i-au urmat: Constantin V
Copronimul (740-775), Leon IVKhazarul (775-780),
Constantin Vi (780-797), /rina (797-802). Perioada
domniei I. a fost marcată de problema iconoclasmului
şi de lupta cu arabii.
Isidor din Sevila, scriitor latin, doctor al Bisericii
(Cartagena circa 560-Sevilla 636). I-a succedat fratelui
său Leander ca episcop de Sevila (cea 600). A
convertit la catolicism vizigoţii din Spania şi a
favorizat renaşterea culturală şi literară. Operele sale
reprezintă legătura de bază dintre civilizaţia clasică şi
cultura medievală, în afară de opera fundamentală
Etimologii, a scris de asemenea Cronicile şi Istoria
goţilor, vandalilor şi suebilor.
islamism,
religie monoteistă întemeiată de Mahomed (v.). Ter-
menul derivă din arabul Islam, care semnifică „aban-
don, supunere, credinţă în Dumnezeu" (arab.: Allah).
• Naşterea si dezvoltarea islamismului. I. s-a dezvoltat
în prima jumătate a sec. VII în peninsula arabică, în
apropierea oraşelor Mecca şi Yatrib (Medina), într-o
societate de tip tribal dominată de clanul Koreişiţilor,
legat de intense schimburi comerciale făcute cu carava-
nele din nordul şi până în sudul Arabici şi dedicat unei
religii păgâne şi probabil politeiste, în jurul lui 610
Mahomed, aparţinând unei ramuri minore a clanului
Koreişiţilor (Haşemiţi), şi-a început predica, propu-
nând un puternic monoteism, ale cărui precepte îi fuse-
seră revelate de Dumnezeu; după moartea sa au fost
culese în Coran. Noua religie era legată de precedentele
revelări ale iudaismului şi creştinismului: i. ar fi trebuit
să constituie a treia, ultima şi definitiva revelaţie. Cre-
dinţei în Allah i s-au adăugat alte patru precepte funda-
mentale: postul din luna Ramadanului, rugăciunea de
cinci ori pe zi, dania şi pelerinajul la Mecca o dată în
viaţă. I. s-a impus imediat ca o experienţă pentru care
diferenţa între aspectul religios şi cel politic era dificilă.
I. sunnit nu prevede un cler organizat, stabil : există
erudiţi ai religiei, ulema, teologi şi jurist-consulţi ai legii
religioase, (shariah) şi mullahi, aceia care conduc rugă-
ciunea de vineri. Capul comunităţii religioase este şi cel
al comunităţii politice a credincioşilor, a cărui sarcină
este să apere i., dar fără a putea să modifice conţinutul
doctrinar sau teologic. El trebuie să apere şi pe cât
posibil să răspândească Daral-Islam, „casa islamului",
opusă lui Dar al-harb, „casa războiului", teritoriul
necredincioşilor. Caracteristic i. este şi conceptul dejihad
(v.), „războiul sfânt". Pentru câteva secole califul (khalifa,
succesor, locţiitor) a reprezentat unicitatea lui ummah
(comunitate de credincioşi) musulmană, dar, o dată cu
dispariţia sa ( 1258), şi cu afirmarea dinastiei Safavide şute
în Persia (l 502), această unitate formală s-a destrămat. •
Expansiunea islamismului. După moartea lui
Mahomed (632), care începuse construirea unui stat
islamic, existenţa acestuia şi a noii religii au fost ameninţate
de dispute teologice şi lupte pentru putere. Alegerea
drept calif a lui Abu Bakr(632-634) a fost un compromis;
lui i-au urmat alţi trei aşa-numiţi „califi bine ghidaţi" :
Omar (Umăr) (634-644), Othman (Uthman) (644-656)
şi Aii (656-661 ). Sub conducerea lor i. s-a extins rapid,
prin cucerirea de teritorii enorme, sustrase de la două
dintre cele mai puternice imperii ale timpului, cel bizantin
şi cel persan sasanid. După ei s-a produs scindarea
musulmanilor în „sunniti " (v.), pentru care funcţia de
calif trebuia păstrată în zona descendenţilor lui Maho-
med, şi „şuţi" (v.) strâns legaţi de cauza descendenţilor
lui Aii (vărul şi ginerele lui Mahomed). Dominaţia islamica
a fost în general tolerantă: în timp ce „păgânii" erau
743
ISLAMISM
ISLAMISM
Jihadul islamic
Printre ideile asociate în mod obişnuit de spiritul
occidental gândirii politice islamice şi practicii sale
este şi noţiunea de „război sfanţ": Islamul perceput ca
o religie militantă şi, mai mult, militară, iar adepţii săi
ca nişte fanatici războinici implicaţi în propagarea
propriei credinţe prin forţa armelor. Poate sa pară
aşadar surprinzător că araba clasica nu are o expresie
echivalentă pentru ,, război sfânt "f.. J. Termenul tradus
astfel este jihad, cuvânt arab cu semnificaţia literală
„tentativă", „Încercare", „efort" sau „luptă" In
Coran, şi mai mult in tradiţia islamică, întot-
deauna urmat de locuţiunea „pe drumul lui Dum-
nezeu ", cuvântul a fost înţeles în sens combativ f...].
Unii au susţinut că jihadul trebuie înţeles în sens
moral sau spiritual [..,], dar covârşitoarea majori-
tate a teologilor clasici a înţeles, analizat şi interpre-
tat mereu datoria jihaduliii în sens militar [...]. Jiha-
dul este unul dintre comandamentele fundamentale
ale credinţei, o obligaţie impusă de Dumnezeu tu-
turor musulmanilor prin intermediul revelaţiei [...].
Obligativitatea sa s-a întemeiat pe universalitatea
revelaţiei musulmane: cuvântul şi mesajul lui Dum-
nezeu se adresează întregii speţe umane şi este
datoria celor care au acceptat toate acestea să lupte
neîncetat pentru a converti, sau cel puţin pentru a
supune, pe cei care nu au făcut aceste lucruri. Este
o obligaţie care nu cunoaşte limite de timp şi spaţiu
şi care trebuie urmărită până ce lumea întreagă va
fi adoptat credinţa islamică sau se va fi supus puterii
statului islamic. Până ce acest lucru nu se întâmplă,
lumea rămâne împărţită în două părţi: „ Casa Isla-
mului", unde precumpănesc puterea musulmană şi
legea Islamului, si „Casa Războiului" care înglo-
bează tot restul lumii; între aceste două părţi există
o stare de război necesar din punct de vedere moral,
obligatoriu din punct de vedere legal şi religios,
până la triumful final şi inevitabil al Islamului
asupra necredinţei. O astfel de stare de război poate
fi suspendată, dacă este necesar, de un armistiţiu
sau de un răgaz; nu se poate însă încheia cu opace,
ci numai cu victoria finală f...J. De o importanţă
imediată pentru problema limbajului politic al
Islamului este clasificarea politică a inamicilor îm-
potriva cărora este legitim să porţi război. Aceştia
sunt de patru feluri: necredinciosul, banditul,
rebelul şi renegatul. Dintre aceştia necredinciosul,
în principiu, este cel mai important. Şi împotriva lui
este îndreptat, prin excelenţă, jihadul [...]. Necredin-
ciosul nesupus este prin definiţie un inamic, el este
semnalat ca harbi, forma atributivă a cuvântului
care indică războiul (hârb). Este totuşi net distins
744
de dhimmi, necredinciosul care se supune puterii
musulmane, care acceptă protecţia musulmană şi
plăteşte capitaţia către statul musulman [...]. Două
sunt categoriile de inamici credincioşi împotriva
cărora statul musulman poate porni în mod legitim
război: bandiţii şi rebelii f...]. Rebelul poate foarte
bine să reprezinte un stat musulman suveran diferit
de califat. Rebelii musulmani au practic toate
drepturile beligeranţilor, şi după unii pot fi ucişi
numai pe câmpul de luptă. Spre deosebire de rene-
gaţi li se poate acorda cruţare; spre deosebire de
necredincioşi, dacă sunt făcuţi prizonieri nu pot fi
făcuţi sclavi, nici nu li se poate cere o răscumpărare.
Regimurilor rebele învinse, spre deosebire de sta-
tele nonmusulmane, nu li se cere să plătească tribut
şi se poate pune stăpânire pe proprietăţile captu-
rate numai dacă acestea aparţin statului: cele pri-
vate trebuie să fie respectate [...]. A patra categorie
de inamici împotriva cărora e îngăduit să porţi răz-
boi este aceea a renegaţilor [..]: renegat (murtadd)
este o persoană care s-a născut sau a devenii
musulmană, dar care apoi a abandonat Islamul
adoptând o altă credinţă, prin aceasta renunţând
la loialitatea sa faţă de statul musulman şi transfor-
măndu-se astfel într-un inamic împotriva căruia e
obligatoriu să lupţi, în acest sens, folosit mai degrabă
pentru colectivităţi decât pentru indivizi, termenul
dobândeşte o semnificaţie politică [...]. Regulile
războiului împotriva renegatului sunt cu mult mai
dure decât cele împotriva necredinciosului.
Renegatul nu poate fi iertat, nu i se poate arăta
îngăduinţă, nu pot fi permise înţelegeri sau acorduri
cu el. Capturat, el nu este prizonier de război, nici
nu poate spera să supravieţuiască în calitate de
sclav; singurele lui opţiuni sunt retractarea sau
moartea f...]. Foarte serioase sunt acuzele de rene-
gare împotriva regimurilor şi guvernelor [...]: pro-
blema s-a pus In epoca modernă o dată cu apariţia,
în rândul claselor conducătoare ale multor state
musulmane, a reformiştilor şi moderniştilor care au
încercat să introducă noţiuni şi practici occidentale
şi drept urmare, intenţionat sau nu, să transforme
conducerea şi societatea musulmană [...]. Exemplară
în acest sens este asasinarea în 1981 a preşedintelui
egiptean Anwar El Sadat de către patru membri ai
unui grup secret de fundamentalişti islamici. Ceea
ce aceştia îi reproşau lui Sadat era explicit că este
musulman doar cu numele.
BERNARD LEWIS, Limbajul politic al Islamului,
tr. it., Laterza, Bari 1991.
____________pp. 83-85; 90,94-96; 98-100; 102-
104
ISLANDA
convertiţi cu forţa, credincioşii religiilor monoteiste
revelate, evrei, creştini şi zoroastrieni, erau liberi să
practice propriile culte după plata unei taxe (gizya).
Aceleaşi administraţii locale au fost puţin modificate:
armatele din Medina îşi instalau taberele în general în
afara oraşelor cucerite sprijinindu-se pe administraţia
precedentă, deoarece cel mai mult îi interesa plata taxelor.
• Creşterea şi declinul puterii islamice. După uciderea
lui Aii, facţiunea sa a fost înfrântă, şi după scindarea
între sunniti şi şuţi a urmat perioada califilor Omeyyazi
(661-750), cărora le-au urmat Abbasizii (750-1258).
Autoritatea califilor a fost golită treptat de orice putere
efectivă, în timp ce administrarea diferitelor provincii
era trecută unei multitudini de principate, emirate, beyate
şi regate de facto independente (v. arabi). Pe plan reli
gios, i. a cucerit noi teritorii în est, invadând India mai
întâi cu Ghaznavizii şi apoi cu Ghurizii, care au pus
bazele sultanatului din Delhi (1206-1526), înlocuit în
sec. XVI de marele imperiu musulman al moghulilor
(1526-1858). Stingerea dinastiei abbaside şi invaziile
mongole nu au eliminat i. din regiunile în care se afirmase,
dar au pus capăt lungii perioade de hegemonie arabă.
Mai mult, convertirea mongolilor la i. a permis o
ulterioară expansiune: din Maroc în Balcani, din Siria
în regiunea iraniană, din stepele Asiei Centrale în India
şi Indonezia, o singură religie unea popoare diferite ca
limbă, etnie, tradiţii. O dată cu constituirea Imperiului
otoman (v. otoman, Imperiul) şi expansiunea sa teritorială
i. se înscăuna în Balcani, în Persia, în schimb, dinastia
Safavizilor (1502-7122) impunea şiismul. Cu toate
acestea, în spatele acestei forţe se puteau vedea semnele
începutului declinului, care în sec. XVII au devenit tot
mai evidente, atât pe plan religios şi cultural, cât şi pe
cel politic, o dată cu lenta decădere otomană.
• Trezirea islamică. Cu expediţiile lui Napoleon în Egipt
(1798-1801) apar primele tentative de modernizare a
aparatului economic, cultural şi politic în lumea musul
mană. Ea a făcut să se confrunte tehnologia şi gândirea
europeană cu tradiţiile locale, în unele ţări islamice (între
care se evidenţiază Egiptul cu Mehmet Ali, 1769-1849,
şi descendenţii săi) au fost promovate o serie de reforme
pentru a reduce diferenţele faţă de Europa. O dată cu
aceste tentative, însă s-au răspândit principiile europene
ale credinţei în ştiinţele pozitive, conceptul de progres
şi ideea de naţiune. Toate aceste influenţe au atacat de
la rădăcină ineficientele regate musulmane şi conser-
vatoarele doctrine ale ulema. Din a doua jumătate a
sec. XIX şi în întreg secolul XX o serie de gânditori
(între care Gamal ad-Din Afgani), activişti politici,
ulema reformatori, au operat o intensă reflexie asupra
textelor religiei musulmane. S-a început să se vorbească
despre întoarcerea la „puritatea primitivă" a i. şi la
„mesajul său originar", eliberat de toate deviaţiile şi
alterările intervenite de-a lungul secolelor. Au izvorât
mişcări hétérodoxe ca babismul (v.) şi bahaismul (v.),
care au dat o nouă interpretare lecţiei mistice a sufismului
(v.), în acelaşi timp a început să se pună problema
unificării politice a ţărilor care se recunoşteau ca ţinând
de religia islamică.
• Panislamismul contemporan. Ca urmare a deziluziilor
politice care au urmat primului război mondial (lipsa
autoguvernării, lipsa creării unui mare stat arab în
Orientul Mijlociu şi impunerea de noi obligaţii o dată
cu mandatele franceze şi engleze), aceste exigenţe s-au
radicalizat în tentativa de a găsi o cale de dezvoltare
originală, în Arabia Saudita, dinastia a fost stindardul
mişcării integriste wahhabite. Au apărut ascocieri isla-
mice legate de mullahi, cu un proiect de islamizare totală
a societăţii, curăţată de „corupţia" lumii occidentale:
între acestea importante au fost Fraţii Musulmani (v.),
fondată în 1928, în Egipt, al cărei proiect politic era
reforma societăţii printr-o minuţioasă operă de educaţie şi
de formare, reformă, însă, puternic ancorată în cele mai
riguroase precepte islamice. Este importantă şi ideea
critică a lui Mawdudi (1904-1979), în India şi în
Pakistan, faţă de materialismul hedonist al Occidentului,
împletit cu această poziţie a fost rolul mişcărilor de
reformă laică, bazate pe panarabism şi nu pe panisla-
mism, ca mişcarea Baas, sau nasserismul. In ultimele
decenii problema islamică a ocupat un loc central în
viaţa politică, socială şi religioasă a lumii, nu numai
pentru legătura cu problemele politice ale Orientului
Mijlociu, dar şi pentru neaşteptata expansiune reli-
gioasă în Europa, ca urmare a emigraţiei de mână de
lucru arabă, sau pentru importanţa obţinută în SUA
(v. musulmani negri).
Bibliografie: A. Bausani, L'Isiam, Garzanti, Milano 1987.
Vezi şi. Abbasizi; arabi; babism; bahaism; Fatimizi;
fundamentalism islamic; jihad; ismailiti; Orientul Mijlociu;
Moghuli; mongoli; musulmani negri; Omeyyazi; otoman.
Imperiu; panarabism; panislamism; şuti; selgjucizi; sufism;
sunniti; Timurizi; turci; wahhabiţi.
Islanda, stat în Europa de nord-vest, corespunzător la 260 km de Groenlanda şi 1000 km de Norvegia.:
insulei omonime. Sup.: 102 819 km2. Pop.: 266 000 Forma de stat: republică prezidenţială. Vizitată de
loc. Capit.: Rejkjavik. Limba: islandeza. Relig. : călugări irlandezi în sec. VIII, I. a fost colonizată de
protestantă. Poziţie geografică : în Oceanul Atlantic, norvegieni (sec. IX), care în 930 au înfiinţat aici cea mai

745
ISMAILITI, (ISMAELITI)
veche adunare legislativă din Europa, Althing. Creştinată
In jurul anului 1000, a fost independentă până în 1264,
când a recunoscut suveranitatea Norvegiei. După
aceasta a trecut sub stăpânirea Danemarcei (1380).
Aderă la Reformă la jumătatea sec. XVI. în 1918 a fost
recunoscută stat suveran şi independent, unit cu
Danemarca în persoana regelui, în 1944 a fost
proclamată republica, în 1975 raporturile conflictuale
cu Marea Britanie pentru delimitarea apelor teritoriale
şi zonelor de pescuit au fost rezolvate în favoarea !..
Dificila fază de restructurare economico-financiară
orientată spre diminuarea unei inflaţii care în 1983
ajungea la 80%, se încheie cu puternica redimensionare
a Welfare Slale realizată de liderul conservator (şi
prim-ministru din 1991) D. Oddson. în 1995 O.K.
Grimsson a înlocuit la preşedinţia republicii pe V.
Finnbogadóttir, care aleasă în 1980 (prima femeie în
Europa care a îndeplinit o astfel de sarcină), a fost
reconfirmată de patru ori.
ismailiti, (ismaeliti), sectă radicală a religiei islamice
şute, care accentuează sacralitatea conducătorului lor
(imam). Au avut o.mare importantă în sec. Χ-ΧΠ ca
religie oficială a dinastiei Fatimizilor în Egipt. Isonzo,
bătălia de la, serie de 11 bătălii desfăşurate de-a
lungul fluviului I., unde s-a stabilizat frontul dintre
Austro-Ungaria şi Italia în prima fază a primului război
mondial. în afară de a şasea (VIII, 1916), în urma căreia
trupele italiene au intrat în Gorizia, numai a unspre-
zecea, cea mai importantă (VIII-IX. 1917), a condus la
înaintarea pe podişul Bainsizza, punctul maxim dinain-
tea traseului spre Caporetto. Israel, stat în Asia de
sud-vcst, în Orientul Mijlociu. Sup. : 20 700 km2. Pop.:
5 399 000 loc. Capii. : Ierusalim. Limba: ebraica
(oficială), răspândită şi araba. Relig.: ebraică, minorităţi
musulmane şi creştine. Vecini: N Liban, E Siria şi
Iordania, S golful Aqaba, SV Egipt, V Marea
Mediterană. Forma desiai : republică parlamentară.
Statul modern I. a luat fiinţă în 1948 pe baza doctrinei
sioniste, care ţintea spre reconstruirea unui stat evreu
după 16 secole de diaspora (v. evrei). Dar I. s-a integrat
într-un echilibru deja precar şi ostilitatea faţă de ţările
arabe a dus în manieră decisivă la transformarea Orientului
Mijlociu într-unul din punctele cele mai tensionate din
ultimi 50 de ani.
1870-1896
Emigrarea evreilor în Palestina, supusă dominaţiei
otomane, în urma mişcărilor antisemite din Rusia
şi Europa de est şi a afirmării sionismului (v.).
1917 Declaraţia Balfour (2.XI.) în favoarea instituirii
unui „vetre naţionale evreieşti" în Palestina. Ofen-
siva engleză în Sinai : sfârşitul dominaţiei
turceşti.
1922 Mandat britanic asupra Palestinei.
746
1936 Arabii formează o coaliţie pentru a se opune emi-
grării evreilor; ciocniri între cele două comunităţi.
1945 Liga arabă se pronunţă împotriva înfiinţării unui
stat evreu în Palestina.
1946 Terorism antienglez din partea unor formaţiuni
clandestine evreieşti. Se înmulţesc ciocnirile
armate între arabi şi evrei.
1947 ONU votează (29.XI) împărţirea Palestinei şi
crearea unui stat evreu independent; Ierusali-
mul rămâne sub administrarea ONU.
1948 Retragerea britanică din Palestina. Un guvern pro-
vizoriu, prezidat de Ben Gurion, proclamă înfiin-
ţarea statului I. ( 14.V). Izbucneşte primul război
arabo-israelian; israelienii reuşesc să respingă
trupele Ligii arabe şi să-şi consolideze graniţele.
1949 Alegeri politice : învinge MAPAI al lui Ben
Gurion, partid de orientare laburistă. Preşedin-
tele republicii Ch. Weizmann (16.11)
1951 Ruptură în relaţiile diplomatice cu URSS, care
interzice emigrarea evreilor sovietici.
1956 Al II-lea război arabo-israelian
1964 Se înfiinţează la Ierusal im Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (OEP).
1967 Al Ill-lea război arabo-israelian, numit şi
„războiul de 6 zile", care duce la ocuparea
Cisiordaniei, fâşiei Gaza şi înălţimilor Golan
ca şi a Sinaiului.
1970-1974
Guvernul laburist al lui Golda Meir.
1973 După al IV-lea război arabo-israelian (v.) de
Kippur, ca „armă economică" împotriva I. ţările
arabe producătoare de petrol reduc exporturile
către SUA şi Europa.
1977 M. Begin, lider al partidului de dreapta Likud,
formează un guvern de coaliţie cu partidele
religioase.
1978 Acordurile de la Câmp David (5-18.IX) între
Begin şi preşedintele egiptean Sadat, cu medie-
rea preşedintelui american Carter. Pacea între I.
(care se retrage din Sinai) şi Egipt este definiti-
vată la Washington în mod succesiv (26.ΙΠ. 1979).
1982 Pentru a bloca gherila palestiniană, I. invadează
Libanul de sud (VI)
1983 I. se retrage din sudul Libanului; lider al parti-
dului Likud şi şeful guvernului este Y. Shamir.
1984 Laburistul S. Peres formează un guvern de
coali(ie cu Likud. Se intensifică incursiunile co-
loniştilor evrei în teritoriile ocupate din Cisior-
dania şi Gaza.
1987 Revoltă a populaţiei palestiniene din Cisior-
dania şi Gaza, neînarmată, (Intifada, v.) împo-
triva ocupaţiei israeliene. Represiune dură a
lui Shamir, care izolează diplomatic I.

1991 I. nu se lasă implicat în războiul din Golf, cu
toate bombardamentele irakiene cu rachete, încep
tratative de pace cu arabii sub medierea SUA.
1992 Victorie electorală laburistă. Guvernul lui Y.
Rabin relansează dialogul cu palestinienii.
1993 Acordul de principiu între I. şi OEP asupra
unui guvern autonom palestinian în fâşia Gaza
şi la Ierihon.
1994 Tratatul de pace cu Iordania. Cu toate rezisten-
tele interne şi violenţele radicalilor palestinieni
(Hamas, fundamentalist] islamici) procesul de
pace cu palestinienii continuă prin retragerea
I. din Gaza şi Ierihon.
1995 Violente confruntări politice pe tema păcii, care
culminează cu asasinarea lui Rabin de către
extremistul evreu Y. Amir.
1996 în vederea alegerilor, mişcarea fundamentalists
palestiniană Hamas execută numeroase aten-
tate împotriva populaţiei civile israeliene. Victoria
Likud în alegerile legislative şi numirea ca
prim-ministru a liderului său B. Netanyahu
duc la oprirea procesului de pace, prin reluarea
mai intensă a incursiunilor în colonii şi terito-
riile ocupate.
1997 întâlnirile Netanyahu-Arafat pentru retragerea
israeliana din Hebron nu duc la nici un rezultat.
O criză gravă în raporturile I. cu SUA, care
pretinde aplicarea integrală a acordurilor de pace
din 1993.
1998 Paralizarea procesului de pace este depăşită prin
medierea SUA: Netanyahu acceptă retragerea
israeliana de pe 13% din teritoriile ocupate,
Consiliul Naţional Palestinian renunţă la articolul
privind distrugerea statului Israel. Rezistenţa la
acordul de pace conduce la demisia lui Neta-
nyahu şi convocarea de alegeri anticipate.
1999-2000
E. Barak, liderul Partidului Muncii, formează
noul guvern. Intensificarea Intifadei şi a atacurilor
sinucigaşe ale militanţilor palestinieni duc la
încordarea relaţiilor între OEP şi noul guvern
de centru-dreapta A. Sharon.
Istanbul, v. Bizanţ.
istoricism. curent filosofic care concepe realitatea ca
fapt istoric, considerând fenomenele sau ideile drept
momente şi produse ale unui proces istoric şi neputând
fi înţelese decât în interiorul acestuia. Rădăcinile i. se
situează la sfârşitul sec. XVII şi în sec. XVIII: atât în
„istoria ideală eternă" a lui G. B. Vico, cât şi în ideea de
progres continuu şi raţional care atinge punctul culmi-
nant în iluminism era prezentă o concepţie care recunoş-
tea unitatea, structura şi sensul teleologic al procesului
ISTORIOGRAFIE
istoric. La sfârşitul sec. XIX a apărut i. german (W.
Dilthey, G. Simmel, M. Weber, E. Troeltsch, F. Mei-
necke) care făcea distincţie între metodologiile ştiinţei
spiritului şi cele ale ştiinţelor naturii şi studia „tipurile"
sau categoriile conceptuale care ar fi putut permite o
cunoaştere a evenimentelor şi fenomenelor studiate în
individualitatea lor ireductibilă. I. italian (B. Croce),
denumit i. absolut, respingea orice tipizare abstractă,
în favoarea unei viziuni etico-politice bazate pe indivizi,
pe acţiunile şi pe conştiinţa lor. istoriografie,
disciplină care are ca obiect reconstituirea şi
interpretarea evenimentelor istorice.
• Concepţia despre istorie, în Antichitatea clasică, dar
şi la chinezi şi la azteci, exista o concepţie ciclică asupra
timpului şi a istoriei, asemănătoare cu scurgerea timpu
lui în natură (zile şi anotimpuri). Creştinismul a preluat,
însă, concepţia ebraică a unei istorii unice a omenirii,
cu un început (creaţiunea) şi un sfârşit (venirea împără
ţiei lui Dumnezeu pe pământ). Aceasta schemă a fost
laicizată în sec. XVIII- XIX: istoria a fost înţeleasă ca
un progres continuu al omenirii, conform unei evoluţii
lineare a civilizaţiei umane (iluminism şi pozitivism).
G.W.F. Hegel a formulat o filosofie a istoriei în care
stabilea epoci şi civilizaţii conform unui proiect ideal
şi raţional. Dimpotrivă, istoricismul (v.) a refuzat orice
filosofic anterioară a istoriei şi a pus bazele unei meto
dologii riguroase a istoriei ca ştiinţă a spiritului. Mate
rialismul istoric marxist a identificat bazele „materiale"
ale procesului istoric în relaţiile de producţie şi în lupta
de clasă. Cele mai recente concepţii asupra istoriei au
pus accentul pe aspectul practic-concret al unei cer
cetări multidisciplinare a întregului domeniu, cu deschi
dere şi către celelalte ştiinţe umaniste (istoria socială,
ctnoistoria, ecoistoria, psihoistoria, bioistoria).
• Istoriografia antică. I. cu sensul de cercetare critică
şi reconstituire narativă a trecutului s-a născut o dată
cu grecii. Rădăcinile sale trebuie căutate în interpretarea
critică a mitului aparţinându-i lui Hecateu din Milet in
Genealogii (sec. VI î.Hr.), dar fondatorii i. au fost, în
sec. V î.Hr., Herodot, care a aplicat pentru prima dată
studiul documentelor în reconstrucţia istorică, şi
Tucidide care a cercetat cauzele „profunde" ale istoriei
politice. Prin Xenofon, i. greacă a fost puternic influen
ţată de retorică şi aceasta a durat până în sec. I î.Hr,
când Polibiu, în Istorii, a încercat să elaboreze o
reconstruire critică şi ştiinţifică a istorici întregii lumi
mediteraneene. De la maeştrii greci a pornit şi i. romană
care, însă, a pus accentul pe finalitatea politică. Forma
tipică a fost cea a analelor şi la ea s-a adăugat monografia
istorică, prin Sallustius, şi Comentariile (adică o inter
pretare din punct de vedere politic) prin lulius Caesar.
Titus Livius (59 î.Hr.-17 d.Hr.) a expus în 142 de cărţi
un imens material format din legende şi tradiţii pa-
747
ISTORIOGRAFIE
triotice. în sec. I d.Hr., în epoca imperială, în apărarea
tradiţiilor senatoriale şi republicane, a scris Tacitus, iar
biografia istorică atingea apogeul prin Yiefile lui Plutarh
şi ale lui Suetonius, în China, tradiţia istoriografică,
îndreptându-şi atenţia către culegerea riguroasă de do-
cumente, ia naştere o dată cu Ssuma Ch'ien (sec.I î.Hr.)
şi cu ale sale Memorii istorice.
• istoriografia medievală, în Evul Mediu creştin, i.
devine şi ea un „gen teologic": întreaga istorie universală
era văzuta ca succesiune a cinci (ca la Origcne, sec. III)
şi, mai frecvent, şase epoci (a lui Adam, Noe, Abraham,
Moise, David, Cristos) în analogie cu cele şase zile ale
creaţiunii (ca la Hippolit din Roma, Augustin, Isidor
din Sevilla, Beda şi alţii). Peste această schemă se supra-
punea cea augustiniană, a luptei între cele două cetăţi
(Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea diavolului) drept
criteriu interpretativ al istoriei. Lucrările de istorie me-
dievale luau, deseori, forma unor cronici universale,
dar, începând din sec.V, s-au scris şi istorii separate
referitoare la originile şi evenimentele din evoluţia unor
anumite popoare de neam germanic (de ex., Istoria
longobarzilor de Paulus Diaconus). Alte genuri răs-
pândite în i. medievală au fost Analele, Mefile, Faptele
măreţe (adică istoria episcopiilor sau a mănăstirilor,
dar şi a cruciadelor sau chiar a unor regiuni sau oraşe);
în acestea din urmă şi-au avut originea, către sfârşitul
Evului Mediu, cronicile regionale, orăşeneşti şi de
familie. Dintre istoricii islamici poate fi amintit Ibn
Khaldun 1332-1406) care a scris o istorie a arabilor,
persanilor şi berberilor, considerând că în afinitatea
existentă între popoare constă motorul istoriei, în China,
începând din sec. VII, s-a înfiinţat o funcţie de istoriograf
în cadrul cancelariei imperiale.
• Istoriografia modernă. I. în sens modem ia naştere
odată cu umanismul şi cu Renaşterea: acestor epoci li
se datorează preluarea clasicilor Antichităţii, dezvol-
tarea filologiei, un interes renăscut pentru trecutul orăşe-
nesc sau naţional. Urmând exemplul clasicilor, au ajuns la
un punct culminant genul analelor (L. Bruni, P. Bracciolini,
Sabellico), biografia (F. Villani, G. Vasari), memorialistica
(P. Giovio, A. Piccolomini). Cele mai mari realizări ale
i. umaniste le reprezintă, pe planul gândirii istorice şi
al capacităţii interpretative generale, N. Machiavelli şi
F. Guicciardini, care au înlăturat din istoria politică
predicile morale şi condiţionările teologice, iar pe planul
erudiţiei şi al atenţiei acordate documentelor F. Biondo,
care a reconstituit istoria cetăţenească şi culturală sepa-
rată a unor regiuni italiene. Luptele religioase, purtate
în urma Reformei, s-au reflectat şi în evoluţia i. modeme:
printre cei care au adunat documente asupra i. moderne
protestantul Flacius Illiricus (Centuriile de la
Magdeburg, 1559-1574) şi catolicul C. Baronie (Ana-
lele ecleziastice, 1588-1607). începând din a doua jumă-
748
tate a sec. XVII, s-au putut distinge două orientări
distincte: i. erudită şi i. raţionalistă. Erudiţia, care a
adus o contribuţie fundamentală prin publicarea de
izvoare şi crearea unor discipline auxiliare, ca paleografia
şi diplomatica, şi-a avut cei mai mari reprezentanţi în
călugării benedictin! francezi maurişti (în special, J.
Mabillon), în Ch. Du Cange în Franţa, Th. Rymer în
Anglia, G. Leibniz în Germania şi L. Muratori în Italia.
I. raţionalistă a pornit, în schimb, de la o critică adusă
istoriei sacre şi textului biblic ( de la F. Socini până la
R. Simon, la B. Spinoza, la P. Bayle) pentru a evolua
într-o direcţie laică prin operele istoriografice ale
iluminismului francez şi englez. Pe poziţiile critice ale
raţionalismului iluminist şi ale căutării de sinteze în
domeniul atât al erudiţiei cât şi al interpretării critice s-
au situat, la început. Vico şi, ulterior, Herder.
• Istoriografia germană contemporană, în Germania,
alături de manifestarea erudiţiei critice şi de publicarea
sistematică a izvoarelor (Monumenta Germaniae
Historica, Corpus Inscriptionum Latinorum, Enciclo-
pedia antichităţii clasice a lui A. Pauly şi G. Wissowa),
o contribuţie decisivă la cercetarea asupra bazelor
ştiinţifice ale i. şi la dezbaterea despre metoda istorică
a venit din partea istoricismului (v.), în acelaşi timp,
de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, s-a conso-
lidat o atenţie nouă asupra contribuţiei sociologiei la
studiile istorice: E. Troeltsch, W. Sombart şi M. Weber
au studiat, de ex., raporturile dintre societate şi spiritul
religios, în special în corelaţie cu evoluţia capitalismului.
Mai târziu, tragedia provocată de nazism a dus la me-
ditaţia directă asupra istoriei Germaniei, reconsiderată
conform unei viziuni liberal-conservatoare, pentru care
nazismul era un corp străin faţă de istoria germană
anterioară lui (F. Meinecke, încă mai demult preocupat
de raporturile dintre morală şi putere, individ şi stat;
G. Ritter). Acestei orientări i s-au opus alţi istorici
înclinaţi, în schimb, să scoată în evidenţă continuitatea
dintre diferitele faze ale istoriei Germaniei şi arătându-se
dispuşi să utilizeze mai consistent conceptele şi meto-
dele oferite de sociologie (K.D. Bracher, F. Fischer, E.
Nolle, A. Hillgruber). Nolle a declanşat ( 1986) o pole-
mică aprinsă asupra necesităţii unei corelări a nazismului
• deşi nu-i nega ororile - cu o perspectivă mondială mai
amplă, în orice caz, n-au lipsit din i. germană recentă
exemple ale unei istorii sociale noi (H.V. Wehler, J. Kocka)
şi ale unei istorii sociale a ideilor (R. Kosellek).
• Istoriografia franceză şi belgiană.. I. franceză din
sec. XIX a fost dominată de moştenirea iluministă şi
de sensibilitatea romantică nouă (R. de Chateaubriand),
ca şi de polemica asupra interpretării Revoluţiei fran
ceze. Ea a oscilat, astfel, între o istorie a civilizaţiei în
maniera lui Voltaire (F. Guizot) şi studii de istorie mai
mult politică (Mignet, A. Thiers, E. Quinet, L. Blanc). O

altă distincţie fundamentală exista între istoricii care
practicau o narare literară a evenimentelor (A. Thierry)
şi cei care înţelegeau să continue tradiţia raţionalistă a
cercetării explicative (Guizot, Quinet). Cei mai impor-
tanţi istorici ai sec. XIX au fost doi: unul narativ (J.
Michelet) si celălalt raţionalist-explicativ (A. de
Tocqueville); amândoi au abordat problema crucială a
revoluţiei si a raporturilor ei cu Ancien Régime, în a
doua jumătate a secolului, predominantă a fost influenta
pozitivistă (J. Renan) şi s-a dezvoltat sociologia (E.
Durkheim). O evoluţie remarcabilă a avut, după aceea,
istoria economică şi socială, prin operele istoricului
belgian H. Pirenne (care a netezit calea spre şcoala de
la „Annales"), în timp ce istoricul socialist J. Jaurès
reprezenta debutul unei i. influenţate de marxism şi
preocupată, înainte de toate, de Revoluţia franceză (A.
Mathiez, H. Lefebvre, A. Soboul). I. franceză din sec.
XX este dominată de şcoala de la .Annales" (v.) care a
realizat o deschidere către istoria socială, cantitativă, a
mentalităţilor (de la M. Bloch şi L. Febvre la F. Braudel şi
J. Le Goff). Prin ea, atenţia i. era definitiv orientată către
cercetarea „perioadelor îndelungate" ale istoriei, adică
depăşind fragmentările temporale determinate de factorul
politic pentru a se ocupa, în schimb, de elementele de
continuitate descoperite în succesiunea evenimentelor. •
Istoriografia engleză fi americană. I. engleză a sec.
XIX era preponderent narativă şi chiar anecdotică, de
factură liberală. Th Carlyle a exprimat, totuşi, senti-
mente antidemocratice exercitând o mare influenţă prin
teoria sa asupra istoriei ca produs al marilor perso-
nalităţi (eroi), în sec XX, G.M. Trevelyan a continuat
tradiţia narativă, R.H. Tawney trezea interesul pentru
sociologie (punând în discuţie tezele lui M. Weber asupra
raportului dintre spiritul religios şi capitalism), iar L.B.
Namier introducea ideea abordării prosopografice (adică
studierea unor biografii de grup, pentru a contura ima-
ginea unui întreg grup social). Empirismul istoriografie
a fost continuat de cercetările asupra relaţiilor interna-
ţionale efectuate de A. J.P. Taylor, în timp ce, pe poziţii
opuse, se situau tipologia istorică universală a lui A.J.
Toynbee şi evoluţia i. marxiste (Ch. Hill, E.J. Hobsbawm,
revista „Past and Present"). Un mare avânt a cunoscut
studierea revoluţiei engleze (H.R. Trevor-Roper, L.
Stone) şi s-a mai înregistrat şi o istorie socială (E.P.
Thompson) gata să asimileze idei din i. franceză, în
SUA, o importantă semnificaţie a avut-o dezvoltarea
cliometriei sau econometria istorică sau ,jiew economic
history?' (E. Meyer, D.C. North) care utilizează metode
statistico-cantitative, aplicate în special la cercetarea
de tip économico-social. Cercetarea istoriografică a
relaţiilor internaţionale din a doua jumătate a sec. XX a
fost caracterizată de o confruntare aprinsă în privinţa
originilor Războiului rece şi a „imperiului american":
ISTORIOGRAFIE
alături de o i. „oficială", a apărut, astfel, o i. „revizio-
nistă" care a invitat la o judecare a Războiului rece ca
eveniment produs de responsabilităţi convergente, cri-
ticând cu asprime responsabilităţile guvernelor ame-
ricane, în special în Asia (G. şi J. Kolko). •
Istoriografia italiană, începând cu Eseu istoric asupra
revoluţiei din Neapole (1801) al lui V. Cuoco despre
Republica Partenopee, i. italiană a fost strâns legată de
viata civilă şi politică precum şi de Risorgimento-ul
naţional (P. Colletta, C. Botta, G. Ferrari), în ea şi-au
găsit ecou divergentele dintre catolicii neoguelfi (A.
Manzoni, C. Troya, C. Balbo) şi laicii neoghibelini
(M. Amari), sau între unionisti (G. Mazzini) şi federa-
listi (C. Cattaneo). După înfăptuirea unirii, în a doua
jumătate a secolului, şi-a făcut simţită prezenţa poziti-
vismul (P. Villari) şi marxismul (A. Labriola): aceasta a
provocat pe de o parte interesul pentru editarea de
izvoare şi pe de altă parte dezvoltarea şcolii economicc-
juridice (G. Salvioli, G. Salveminis, G. Volpe), atentă
şi la istoria medievală, în sec. XX s-a amplificat reacţia
antipozitivistă, mai ales datorită activităţii lui B. Croce
care a avut o contribuţie determinantă şi o marc influenţă
prin filosofia sa idealistă si prin cercetarea istorică de
tip etico-politic, interpretând în mod pozitiv acţiunile
starului liberal în opoziţie cu fascismul. Volpe care,
însă, a aderat la fascism, a condus Şcoala de istorie
modernă (care a avut, totuşi, ca elevi, istorici cu o
activitate militanta antifascistă deosebită ca N. Rosselli,
F. Chabod, R. Morandi). Pe poziţii mai apropiate de
metodologia lui Croce (şi de antifascism) au fost, în
schimb, A. Omodeo şi G. Falco. După 1945, a devenit
din ce în ce mai puternică i. de inspiraţie marxistă, în
special după publicarea ( 1947) Caietelor din închisoare
ale lui A. Granisci, care au oferit elemente pentru o
reconsiderare globală a istoriei italiene, începând din
Risorgimento, considerat o „revoluţie nereuşită",
deoarece nu a fost capabilă să rezolve problema ţără-
nească. Din anii '50, au apărut, unul după altul, nume-
roase studii despre mişcarea muncitorească şi ţără-
nească, incluzând şi anchete de tip specific şi local (de
la E. Sereni, R. Zangheri, G. Manacorda şi E. Ragionieri
până la R. Villari, P. Spriano, L. Cafagna, G. Candelora,
F. Della Peniţa), preluând în ultimul timp lecţia de la
„Annales" şi preocuparea pentru istoria condiţiilor de
viaţă şi de sănătate ale claselor populare, într-un mod
asemănător, chiar dacă au avut şi obiecţii polemice faţă
de i. marxistă, au acţionat istoricii de inspiraţie catolică.
Ei, pe lângă că au lucrat în domeniile tradiţionale ale
istorici creştinismului şi ale Bisericii (M. Bendiscioli),
s-au arătat sensibili faţă de caritatea populară (G. De
Luca, G. De Rosa), de raportul dintre Biserică şi stat
(A.C. Temolo) şi de istoria mişcării catolice cu diferitele
sale componente (E. Passerin d'Entrèves, F. Ponzi,
749
ISTRIA
G. De Rosa, P. Scoppola). Istoricii de orientare laică şi
liberală au contestat poziţiile gramsciane şi marxiste,
aprofundând insistent problemele Risorgimento-ului
(R. Romeo) sau analizând raporturile dintre Biserică şi
stat (G. Spadolini). O atenţie specială i-a fost acordată
lui R. De Felice, datorită monumentalei şi discutatei
biografii a lui Benito Mussolini, în ultimii douăzeci de
ani, influenţa şcolii franceze de la „Annales" a făcut ca
şi i. italiană să-şi îndrepte mai insistent atenţia către
istoria culturii populare, a vieţii cotidiene, a femeii, a
societăţii şi - mai mult parţial - a familiei. S-a acordat
mult spaţiu istoriei administraţiei, a elitelor conducă-
toare, inclusiv la nivel local şi comunal. Bibliografie: S.
Mazzarino, // pensiero storico classico, Latenţa, Bari
1965; E. Fuctcr, Storia della storiografia moderna, Ricciardi,
Milanol970; AA. VV., La storiografia contemporanea.
Indirizzi e problemi. II Saggiatore, Milano 1987. Vezi ţi:
anale; Annales, Les; arhivă; biografie; demografie
istorică; idealism; istoricism; izvoare; statistică. Istria,
peninsulă împărţită politic între Slovenia şi Croaţia.
Locuită de istrioni, a trecut în 177 î.Hr. sub
dominaţie romană. A fost apoi domeniu ostrogot,
bizantin, lombard şi francez (sec. V-IX), independentă
( 1040), şi din 1208 posesiune a patriarhului de Aquileia.
în 1451 s-a afirmat dominaţia veneţiană. Trieste şi
Gorizia au fost preluate de Hasburgi. Cedată de Napoleon
Austriei, în urma tratatului de la Campoformio ( 1797),
atrecutîn 1918 sub dominaţie italiană (Fiume în 1924).
După al doilea război mondial Pola şi mare parte din I.,
unde trăieşte o puternică componentă italiană, au fost
încorporate Iugoslaviei.
Isus, învăţător religios evreu, întemeietor al creştinis-
mului (Betheem, cea 6/4 î.Hr.-Ierusalim cea 30-33
d.Hr.). Existenţa istorică a lui I. numit Cristos (gr.: cel
uns, Mesia) este atestată de o multitudine de izvoare
eterogene: de cele patru Evanghelii ale lui Matei, Luca,
Marcu şi loan, în primul rând, şi de către alte texte
neotestamentare, de naraţiunea evreului romanizat
loscphus Flavius, de fragmentele istoricilor şi analiştilor
romani (Tacitus, Suetonius, Pliniu cel Tânăr). •
Datele esenţiale despre viaţa lui Isus. Din izvoare se
extrag numai câteva date schematice în sens propriu
isterico-biografice. Naşterea lui I. trebuie situată spre
sfârşitul domniei lui Irod cel Mare (m. 4 î.Hr.); a exer-
citat meseria de dulgher în Galileea şi spre 28/30 a
început o activitate de propovăduire itinerantă (după
obiceiul învăţătorilor evrei ai vremii) între Galileea,
ludcca şi Ierusalim, în centrul propovăduirii sale se
află vestea venirii, în persoana sa, a domniei lui Dum-
nezeu: „A venit vremea şi domnia lui Dumnezeu este
aproape, convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie". Totuşi,
în gura lui I., chemarea la convertire nu era întovărăşită
de o condamnare a celor păcătoşi şi a celor slabi. Aces-
750
torà, în schimb, I. le vestea milostivirea lui Dumnezeu,
invocat ca Tată. Departe de a ameninţa şi de a pedepsi,
Dumnezeu este ca tatăl din parabola Fiului risipitor
care aşteaptă, răbdător şi încrezător, ca omul să îndrepte
către el cererea lui de ajutor. Propovăduirea lui I., înto-
vărăşită de minuni şi semne (vindecări de bolnavi, alun-
garea diavolului din cei îndrăciţi, înmulţirea pâinilor)
făcea şi mai limpede vestea milostivirii lui Dumnezeu
şi venirea domniei lui. Primită cu bucurie de straturile
cele mai umile ale populaţiei (din care proveneau şi
discipolii care îl urmăreau pe învăţător în propovăduirea
sa itinerantă), predicile nazarineanului au întâlnit
opoziţia directă din partea grupurilor celor mai influente
ale comunităţii ebraice, descumpăniţi de familiaritatea
cu care el vorbea de Dumnezeu şi temători de posibile
dezordini şi de virtuala intervenţie represivă din partea
autorităţii romane. Din această opoziţie crescândă Isus
a înţeles că merge în întâmpinarea morţii. Totuşi, el a
atribuit suferinţei sale o valoare mântuitoare: el va muri
pentru „cei mulţi" şi după moartea lui Tatăl îl va primi
în slava sa. I. a fost condamnat la moarte de către
guvernatorul roman Pilat din Pont şi a îndurat supliciul
crucificării la 14 ale lunii evreieşti nisan a unui an cuprins
între 30 şi 33. După moartea lui, discipolii, făcând
cunoscută învierea sa, au început să-1 înfăţişeze drept
Fiul lui Dumnezeu şi Stăpân al Lumii, dând astfel naştere
creştinismului (v.). După teologia creştină, I. este fiul
lui Dumnezeu, om adevărat şi Dumnezeu adevărat,
cea de-a doua persoană a Treimii, întrupat cu menirea
de a elibera omenirea de păcat şi de a o îndrepta către
mântuirea cea din urmă.
• Cercetările despre Isus. Controversa istorică despre
figura lui I. a început în epoca iluministă, cu încercarea
de a depăşi viziunea dogmatică a religiei pentru o
abordare isterico-critica. Viaţa lui Isus a lui F. Strauss
(1835) a introdus conceptul de mit pentru a explica
figura lui I. (care ar fi fost apoi amplificată negându-se
existenţa strictă şi definind-o drept o simplă
construcţie a unor medii religioase), în timp ce şcoala
liberală (A. Harnack) a apărat existenţa istorică a lui
I., reducând-o însă la un iluminat învăţător moral. A.
Schweitzer ( 1901 ) a situat viaţa lui I. în tiparul gândirii
apocaliptice tipice iudaismului, care vedea venirea lui
Mesia într-o răsturnare cosmică. Cotitura în studiile
despre Isus a avut loc după primul război mondial,
prin introducerea metodelor filologice mai precise în
exegeza textului evanghelic. R. Bultmann (1921) a
readus figura lui I. la proiectarea ideilor teologice ale
primei comunităţi de discipoli, diferenţiind între 1. „al
istoriei" şi „Cristos al credinţei". Depăşind o astfel
de concepţie dualistă, metoda istorico-critică, la
început respinsă, s-a răspândit şi în cercetarea istorică
catolică, care a legat mereu mai strâns tradiţiile istorice
ITALIA
despre I. cu experienţa primei comunităţi creştine. construirea de adevărate şi proprii „vieţi" ale lui I.
Mărturiile evanghelice ar avea un precis substrat după modelul biografic difuzat în sec. XIX şi XX.
Bibliografìe: R. Fabris, Gesù di Nazareth. Storia e
de vestire a credinţei, făcând deci imposibilă interpretaziune. Cittadella, Assisi 1983.
istoric, dar ele ar corespunde mai mult unei finalităţi
Italia,
stat în Europa mediteraneană. Sup. : 301 277 km2. Pop.:
57 203 000 locuitori. Capii.: Roma. Limba: italiană.
Relig.: catolică. Vecini: N Elveţia şi Austria, S Marea
Siciliei şi Marea Ionică, V Franţa, Marea Ligurică, Sar-
dinia şi Marea Tireniană, E Slovenia şi Marea Adriatică.
Forma de stat: republică parlamentară. Numele său
derivă de la antica populaţie calabreză a italicilor şi s-
a extins pentru întreaga peninsulă o dată cu cucerirea
romană (completată cu zona de nord în sec. I î.Hr.).
în afară de centru al Imperiului roman de Apus, devine
şi leagănul expansiunii creştine în Europa, o dată cu
afirmarea puterii teritoriale a papalităţii asupra Romei şi
I. centrale. Numeroasele invazii şi ocupaţii
(ostrogoţii, bizantinii, longobarzii, francii, normanzi)
au constituit multiple nuclee de guvernare şi au făcut
imposibilă unirea politică a peninsulei. Perioada de
strălucire economică şi civilă a Evului Mediu târziu (sec.
XII-XV) confirmă particularităţile politice (comune şi
seniori). După sec. XV, I. devine obiectul luptelor pentru
supremaţie ale puterilor europene, în timp ce în Europa
centrul de greutate economică se mută în nord. împărţită
între Franţa şi Spania, supusă hegemoniei spaniole din
sec. XVI până la începutul sec. XVIII, peninsula a intrat
mai apoi în sfera de influenţă austriacă, confirmată după
1815. Doar spre sfârşitul sec. XVIII o înflorire economică
şi culturală pune bazele unei conştiinţe politice unitare,
în timpul Risorgimento-ului. Sub conducerea micului
regat sardo-piemontez, I. a reuşit în 1861 unificarea
naţională. Modernizarea societăţii italiene a fost lentă,
ajungând la constituirea unei baze industriale abia la
începutul sec. XX (un persistent dezechilibru între
industrie şi agricultură, între nordul şi sudul ţării). Dezvol-
tarea politică liberală din primele decenii ale unificării nu
a reuşit să depăşească criza datorată exploziei unei
societăţi de masă (o dată cu primul război mondial), şi
a lăsat locul dictaturii fasciste(1922-1945). în contextul
european şi mondial din a doua jumătate a perioadei
postbelice I. este amplasată în zona (arilor occidentale
cu economie capitalistă şi cu structură politică liberal-
democratică, experimentând o rapidă dezvoltare econo-
mică, care Ia sfârşitul anilor '70 a înscris-o între primele
şapte puteri industriale din lume. Pe plan intern s-a
afirmat o democraţie bazată pe mari partide de masă
(cel puţin până la începutul anilor '90) care a însoţit
procesul de integrare în comunitatea europeană.
mileniul II î.Hr.
Aşezarea populaţiilor preindo-europene şi in-
filtrări indo-europene (v. italici).
sec. XI-VII
Predomină etruscii (v.) în Italia centrală.
sec. VIII-V
Colonizare greacă a coastelor meridionale (v.
Magna Graecia).
753 Data convenţională a întemeierii oraşului
Roma (v.).
sec. V Celţii (galii) se aşază pe valea Fadului.
343-275
Roma cucereşte Italia centro-meridională, în
urma celor trei războaie samnitice şi a războiului
împotriva oraşului Tarentum.
241 Roma cucereşte Sicilia.
191 O dată cu constituirea Gallici Cisalpine, aproape
toată Italia este unită sub controlul Romei.
91-88 Război social al confederaţilor italici pentru a
obţine cetăţenie romană.
217-284d.Hr.
Criză a Imperiului roman. Anarhia creşte şi începe
decadenţa economică a peninsulei.
330 Constantin mută la Bizanţ capitala imperiului.
406-455
Invazii ale vizigoţilor, burgunzilor, hunilor (v.
barbari).
476 Sfârşitul Imperiului roman de Apus.
493-526
Regatul ostrogot al lui Theodoric.
535-552
Războiul gotic: armatele bizantine trimise de lusti-
nian recuceresc peninsula până la câmpia Padului.
553-568
Italia devine o prefectură administrată de Bizanţ,
sub controlul exarhului de la Ravenna.
568-774
Penetrarea longobardi l or şi sistemul de ducate
confederate în actualele teritorii Veneţia, Lom-
bardia, Emilia, Toscana, Spoleto şi Benevento.
Restul peninsulei (România) este sub control
bizantin.
728 Donaţia de la Sutri, nucleul originar al puterii
temporale a papilor.
773-800
Expediţia lui Carol cel Mare în Italia: dominaţia
francă o înlocuieşte pe cea longobarda.
751
ITALIA

ITALIA PREROMANA •ΜΗ

italici

colonii greceşti

colonii lenlciene ţi cartagineze

l cultura Vlllanova

UGURI i
Ctavarii ^

752