Curs Bizanț An II Semestrul I

Capitolul I
.........................................................................
Sinteza bizantină (sec. IV-VI).

Elementele formative ale civilizației,
culturii şi spiritualității bizantine
.................................................................................................................................
M
ajoritatea istoricilor din secolul al XX-lea, (Charles Diehl, Nicolae Iorga,
Arnold Toynbee, Louis Bréhier, Răzvan Theodorescu, Stelian Brezeanu, s.
a.) buni cunoscători ai istoriei bizantine au evidenţiat faptul că sinteza
constituie dimensiunea definitorie şi constitutivă a culturii şi civilizaţiei Bizanţului.
Firește, definirea Bizanţului a cunoscut abordări diferite în diverse epoci şi sub influen-
ţa unor curente, adesea dogmatizate în prejudecăți denigratoare. Iniţial, Bizanţul a fost
denumit Imperiul Roman târziu pentru ca ulterior, mai ales în concepţia iluminiștilor,
să fie calificat ca imperiu degenerat şi imperiu corupt. Din această perspectivă şi un
istoric de talia lui Edward Gibbon (1737-1794), în cunoscuta sa lucrare „Istoria declinu-
lui şi a prăbuşirii Imperiului Roman” (1776-1788), a prezentat civilizaţia bizantină ca o
prelungire inerțială a celei romane, iar istoria Bizanţului echivala conform prejudecății
istoricului englez cu decăderea şi prăbuşirea Imperiului Roman.
Totuși, marea majoritate a specialiștilor în istoria Bizanțului afirmă că locul
acestuia în istoria universală este, într-adevăr, unic. Spre deosebire de imperiul lui
Alexandru cel Mare care a fost pentru prima dată, european şi asiatic, cuprinzând
un conglomerat de popoare fără nici o legătură spirituală între ele, şi care nu a în-
târziat să se dezintegreze, Imperiul Roman, care i-a succedat, a avut acelaşi caracter
cosmopolit, marcat de legile şi cultura greco-latină, şi a rămas un stat european.
Pentru istoricii din Occident, Bizanţul a rămas preponderent un subiect de
arheologie, un stat care şi-a încetat existenţa odată cu cucerirea Constantinopolului
din anul 1204 de către cavalerii Cruciadei a IV-a. Este meritul filologilor, cum just
remarca Nicolae Iorga (1871-1940), să repună în discuţie valoarea culturii şi civi-
lizaţiei bizantine „căci ceea ce interesează este sinteza însăşi şi valoarea ce poate să
aibă ea în dezvoltarea civilizațiilor umane”1. În timp ce pentru Louis Bréhier (1868-
1951) cultura şi civilizaţia bizantină s-a constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor
politice, religioase şi intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţia latină, elenismul,
creştinismul și cultura orientală”2, pentru Nicolae Iorga (1871-1940), Bizanţul a re-
prezentat „o sinteză de elemente foarte diferite, venite de pretutindeni, care rămâne
totdeauna deschisă până ce ideea însăşi bizantină a dispărut”3.
Civilizaţia bizantină s-a produs într-o formă sintetică constantă, referenţială
al cărei conţinut ideatic s-a prelungit dincolo de limitele existenței sale politice in-
1
Scrieri istorice, vol. 2, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p. 156.
2
Les institutions de l’Empire Byzantin, Paris, Editions Albin Michel, 1949, p. 580.
3
Op. cit., p. 160.
12
Marius Telea
tegrându-se în ceea ce Nicolae Iorga definea drept ideea bizantină - o permanenţă

pentru multe secole în istoria europeană.
Bizanţul s-a structurat lent de-a lungul secolelor ca un organism civilizator,
fiind înţeles de Nicolae Iorga drept: „ ... un complex de instituţii, ca sistem politic, ca
formație religioasă, ca tip de civilizaţie, cuprinzând moștenirea intelectuală elenică,
dreptul roman, religia ortodoxă şi tot ceea ce provoca şi întreţinea el în materie de
artă, nu a dispărut, nu putea să dispară, odată cu căderea pe rând, în veacul al XV-lea,
a celor trei capitale ale sale: Constantinopol, Mistra şi Trapezuntul”4.
Aparent în dosul imobilismului formei sintezei bizantine, istoricul român
sublinia capacitatea de adaptare la variabilitatea influenţelor adesea potrivnice,
din Vest sau Est, cărora Bizanţul le-a supravieţuit circa unsprezece secole. Ma-
joritatea bizantinologilor au remarcat faptul că forţa şi viabilitatea sintezei bi-
zantine a fost direct proporțională cu capacitatea Bizanţului de a fi liantul orga-
nic al echilibrului dintre sferele civilizaţiei orientale şi occidentale. În condiţiile
vicisitudinilor istorice de rupere a echilibrului, Bizanţul a fost nevoit să pendule-
ze, fie în orbita latinității occidentale, fie în orbita islamismului oriental. Sinteza
bizantină s-a dovedit însă benefică în procesul complex de sedimentare a valorilor
născute la conexiunea dintre cele două spaţii de civilizaţie pe care migrația popoa-
relor le-a întrupat în cazul Romei după anul 476.
Bizanţul a reuşit să conserve pe coordonatele noii sale sinteze, valorile an-
tichităţii greco-romane, care şi-au continuat existenţa în mentalitatea spirituală
alimentată după anul 313 de influenţa creştinismului, grefată pe o realitate umană
eterogenă, atât sub aspect etnic, cât şi al gradului de civilizaţie.
În acest context, necesitatea unei definiri a Bizanțului a fost considerată drept
o sarcină esențială a Bizantinologiei, de către marele nostru istoric. Astfel, trebuie să
amintim apariția unui articol de proporții reduse, dar deosebit de important, intitulat
„Définir Byzance”5, care caută să ofere un răspuns acestei probleme. Apoi, mai trebuie
să amintim și conferința intitulată: „Ce e Bizanțul?”6, susținută de același Nicolae Iorga
la Universitatea liberă din București. Avem astfel clar exprimată dorința marelui istoric
și bizantinolog român de a da o definiție fenomenului cultural bizantin. În conferința
sus-menționată el integra în sinteza bizantină următoarele elemente: împărăţia roma-
nă şi dreptul roman, cu tot angrenajul instituţiilor politico-juridice şi administrative,
Ortodoxia - liantul religios al bizantinilor, indiferent de originile lor etnice; elenismul
ca expresie culturală a cugetării greceşti şi Orientul ca element de sinteză ce acceptă pe
plan uman influenţele mediului grecesc de la întemeierea „Marii Rome”. Însăşi Roma
primise în faza sa imperială multe influențe de la monarhiile orientale.
Odată cu năvălirea slavilor, incursiunile avarilor şi aşezarea bulgarilor într-un
stat concurențial, precum şi ocuparea unor părţi ale Imperiului Bizantin de către apu-
seni „Bizanţul a fost întors, astfel, cu faţa către Asia”7. Cu toată această reorientare
a Bizanţului spre Orient, caracterul său roman s-a menţinut datorită invaziei arabe.
Aceasta a transformat Bizanţul într-un obstacol în faţa înaintării influenţei arabe şi,
ulterior, a celei turcești, ambele civilizaţii fiind net inferioare civilizaţiei bizantine.
După cum în mod just aprecia bizantinologul sârb Georges Ostrogosky (1902-1976),
sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis
constituirea acelui fenomen istoric denumit Imperiul Bizantin. De altfel, între Bizanţ
4
Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 5.
5
Apărut în prestigioasa revistă germană BZ, XXX, 1930, pp. 416-419.
6
București, Editura Datina Românească, 1939.
7
Nicolae IORGA, op. cit., p. 165.
Istoria și spiritualitatea Imperiului bizantin 13
II. Cultura, civilizația și spiritualitatea Imperiului Bizantin
şi Occidentul european, intrat în sfera diverselor popoare provenite din lumea roma-
nă, a fost o permanentă interferență, realizată în special prin legăturile comerciale,
ecleziastice şi prin influenţa stilului bizantin asupra artei romane din Apus.
Moştenitor şi continuator al Romei imperiale, Bizanţul a devenit o nouă rea-
litate istorică cu o fizionomie distinctă care a îndeplinit circa unsprezece secole un
rol important în epoca medievală a Europei. Imperiul Bizantin a constituit în prime-
le secole ale Europei medievale singurul stat centralizat pe plan politic, care a per-
fecţionat şi dezvoltat tradiţiile civilizaţiei antichităţii greco-romane, în condiţiile în
care Occidentul cunoștea o dezintegrare a unităţii sale politice şi de structurare a
valorilor culturii şi civilizaţiei romane. Imperiul Bizantin şi-a menţinut unitatea po-
litică, graţie virtuţilor constituției sale imperiale şi ale administraţiei sale (Steven
Runciman) adaptându-şi instituţiile mereu la noile condiţii istorice.
Astfel, monarhia bizantină şi administraţia sa centralizată a reuşit să conserve
tradiţiile clasice greco-romane, cărora le-a integrat unele valori orientale, devenind
un factor civilizator în spaţiul sud-estului continental şi o componentă organică în
cultura medievală a Europei. Bizanţul s-a dovedit a fi susţinătorul cel mai eficient al
creştinătăţii împotriva islamismului, cu mult timp înaintea organizării şi desfăşurării
cruciadelor. Bizantinologii contemporani evidenţiază forţa de penetrare a sintezei
bizantine, în spaţiu şi timp, chiar şi după ce turcii au ocupat Constantinopolul în anul
1453. Ideea spiritualităţii culturale a Bizanţului a continuat sub forma unui perma-
nenţe istorice dincolo de cadrul instituţional al existenței statului, pe care istoricul ro-
mân Nicolae Iorga a dezvoltat-o în mod argumentat în lucrarea „Bizanţ după Bizanţ”,
publicată inițial în limba franceză în anul 1935. Continuitatea bizantină în spaţiul
cultural românesc până la începutul secolului al XIX-lea era explicată în concepţia
iorghiană prin subzistenţa conjugată a celor doi factori definitorii: ideea bizantină şi
marile familii bizantine care au întreţinut spiritul ideatic al Bizanţului.
Conform lui Nicolae Iorga trăsătura esențială a vieții și civilizației bizantine
a fost puterea de asimilare și sinteză prin care „ ... a grupat, amestecat și a contopit
atâtea civilizații până atunci diferite și chiar dușmane”8. Ideea de a vedea în civilizația
bizantină o sinteză a mai multor elemente ale culturii universale nu era nouă. O întâl-
nim și la bizantinologul german Karl Krumbacher (1856-1909), dar și la alți bizanti-
nologi de seamă. Pentru savantul român, însă, realitatea sintezei bizantine era foarte
clar conturată. De-a lungul existenței sale, Imperiul Bizantin, înglobând o serie de
popoare, culturi și civilizații străvechi și dorind să găsească un modus vivendi (mod
sau model de conviețuire) între acestea, a trebuit să desfășoare o intensă activitate
în vederea elaborării unor forme de viață politică, spirituală și socială în așa fel încât
fiecare națiune să-și recunoască aportul său la dezvoltarea culturii statului din care
făceau acum parte, dar și să aibă posibilitate continuării vechilor sale tradiții. Tot-
odată trebuia ca, în scopul păstrării caracterului său multietnic, să fie exclusă orice
posibilitate de dominație a unei naționalități asupra celorlalte. Aceasta deși părea
o imposibilitate, totuși, statul bizantin a reușit să o depășească și să o soluționeze,
având în vedere că a dăinuit mai mult de unsprezece secole.
În decursul acestor perioade, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagre-
gare, construindu-şi o nouă cultură şi civilizație, Imperiul Bizantin şi-a creat o mo-
narhie absolută şi o administrație puternic centralizată, a conservat tradițiile clasi-
ce - cultura greacă şi dreptul roman – cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a
8
Idem, Istoria vieții bizantine. Imperiul și civilizația după izvoare, traducere: Maria HOLBAN,
București, Editura Enciclopedică Română, 1974, cap. I: Sensul Bizanțului și formația sa (sec. IV-V),
p. 19.
14
Marius Telea
extins acțiunea civilizatoare şi culturală în țările Europei de sud-est şi de răsărit,

devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în
ansamblul ei. Se acceptă astăzi, în general, de către specialiști, concepția formulată
de Nicolae Iorga, potrivit căreia perioada secolelor IV-VI, adică de la întemeierea
Constantinopolului şi până la domnia împăratului Iustinian I (527-565), este numi-
tă perioada protobizantină, în care caracterul civilizaţiei şi culturii bizantine a fost
predominant latin.
De asemenea, trebuie făcută necesara precizare că predominant latin era Im-
periul şi nu cultura. Este perioada așa-numitei diglosii greco-latine în care limba
latină era limba statului, în timp ce limba greacă era limba culturii. A fost o peri-
oadă tipică de tranziție, în care Istoria Bizanţului a fost, de fapt, istoria jumătății
răsăritene (Pars Orientalis) a Imperiului Roman, după împărțirea acestuia realizată
de împăratul Teodosie I cel Mare (379-395), în anul 395.
În viziunea lui Nicolae Iorga, istoria Bizanţului începe în secolul al VI-lea.
Civilizaţia bizantină este expresia a patru elemente: romanitatea politică latină, ele-
nismul cultural, creştinismul şi tradițiile orientale. Această sinteză nu este una sta-
bilă, ci într-o continuă mişcare, în primul rând pentru că reprezintă o continuitate
în raport cu ceea ce a fost înainte de Bizanţ şi o supraviețuire în raport cu ceea ce
urmează după Bizanţ, adică o continuitate a lumii antice târzii şi o supraviețuire în
lumea medievală timpurie.
Sinteza bizantină, în concepția lui Nicolae Iorga, are ca atribut esențial mobi-
litatea. Forma sintetică a civilizaţiei bizantine este constantă dar conținutul ei este
variabil datorită schimbării raportului dintre elemente şi a ponderii pe care unul
sau altul dintre ele îl capătă la un moment dat. Privit în felul acesta, Bizanţul înce-
tează să mai fie o lungă şi tristă agonie a Imperiului Roman, o realitate decadentă
politic şi moral. El devine nu numai o realitate vie, ci şi una variată şi complexă, a
cărei studiere devine extrem de interesantă şi utilă nu numai pentru istorici dar şi
pentru cei care îşi doresc o cultură generală complexă.
Definirea Bizanţului ca o civilizație de sinteză atrage după sine câteva în-
trebări firești: Când începe această sinteză? Cum a luat ea naștere? Pentru Nicolae
Iorga sinteza bizantină dobândeşte o formulă bine definită în timpul domniei împă-
ratului Iustinian I. Savantul român respinge punctul de vedere al unor istorici pre-
cum Charles Diehl (1859-1944) sau Alexander Alexandrovitch Vasiliev (1867-1953),
care pornind de la două evenimente de la începutul secolului al IV-lea: declararea
creştinismului ca religie oficială şi mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Con-
stantinopol, socoteau domnia lui Constantin cel Mare (306-337) ca începutul istorie
bizantine. Fără a minimaliza importanţa acestor doi factori, Nicolae Iorga arată că
în secolul al IV-lea, ei nu aveau nici pe departe tăria pe care o vor dobândi ulterior
şi care le va permite să imprime vieţii Imperiului un nou curs.
Procesul formării sintezei bizantine, fiind treptat şi lent, depinzând de împre-
jurările istorice şi nu de geniul politic al vreunei personalităţi istorice este mai co-
rect, crede Nicolae Iorga, ca perioada cuprinsă între secolele IV-VI până la domnia
lui Iustinian I, să fie considerată o perioadă pre- (proto-) bizantină.
Pentru a înţelege corect imaginea sintezei bizantine şi rolul fiecărui element
în cadrul ei, trebuie cercetat în prealabil stadiul în care Bizanţul a primit elementele
sintezei sale. În momentul de început al sintezei, Roma era puternic orientalizată
în esenţa ei politică, aparţinând succesiunii lui Alexandru cel Mare (356-323 î. Hr.).
La rândul său, elementul grecesc care intra în alcătuirea sintezei reprezenta Grecia.
Din cauza importantei influenţe orientale pe care o suportaseră, atât elementul
roman, cât şi cel grecesc, în decursul istoriei lor individuale, înainte de a intra în
sinteza bizantină, elementul oriental a avut un rol hotărâtor în cristalizarea sintezei
în forma ei iniţială. Alături de creştinism, ca expresie a spiritualităţii orientale, el
a fost un factor activ, transformator, în timp ce ceilalţi doi (elementul roman şi cel
grecesc) i-au servit drept suport.
Existenţa unei influenţe orientale anterioare asupra lumii greceşti şi romane
demonstrează faptul că sinteza bizantină nu a fost decât desăvârșirea unui proces
pe care istoria îl începuse cu mult timp înainte şi nu o creație hibridă, născută din
reunirea forțată a unor elemente disparate.
Pornind de la interpretarea Bizanţului drept o civilizaţie de sinteză şi consi-
derând perioada secolelor IV-VI ca o perioadă pre-bizantină, Nicolae Iorga structu-
rează faptele istorice nu în mod cronologic, ci grupându-le în cadrul fiecăruia din
cele patru elemente în aşa fel încât să iasă în evidenţă ce este vechi, moştenit şi ce
este nou, ca şi raportul dintre vechi şi nou. El reușește astfel, să creeze imaginea
unei lumi care moare şi a alteia care se naște din ea şi în locul ei. De asemenea,
urmărind comparativ situaţia din Orient şi cea din Occident, savantul român scoate
în evidenţă decăderea politică şi spirituală a lumii occidentale, datorată năvălirilor
barbare, comparativ cu efervescența spirituală pe care o trăia Orientul în aceeași
perioadă. Acesta a devenit acum singura realitate politică şi spirituală vie care prin
vitalitatea ei a depășit cu mult Occidentul.
Să vedem, acum, care este conţinutul fiecăruia dintre elementele componente
ale sintezei bizantine:
a) Romanitatea latină (elementul roman). Născută în cadrul şi pe seama
Imperiului Roman, lumea bizantină a păstrat până la sfârşit mândria apartenenței
la Imperiul Roman, în ciuda realităţii istorice sensibil modificate. Bizanţ sau bizan-
tini sunt denumiri care nu au existat în epocă. Bizantinii s-au numit întotdeauna ro-
mani – (Ῥωμαῖοι), iar Imperiul era Împărăţia romanilor (Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων).
Elementul roman ar fi neglijabil în cadrul sintezei dacă s-ar limita doar la
apartenența la Imperiu şi tradiţiile romane. El se manifestă, însă, în mod concret
prin păstrarea limbii latine ca limbă oficială a Imperiului până în secolul al VII-lea,
ca şi prin existenţa unei populaţii de limbă latină în Peninsula Balcanică, a unei
Romanii care a jucat un rol important în istoria secolului al VI-lea, în stabilirea
configurației etnice a peninsulei.
Mai presus de toate, însă, Roma a trăit în Bizanţ prin instituţii şi drept. Fără a
intra în detalii în privinţa instituţiilor, Nicolae Iorga face câteva observaţii importan-
te. Ceea ce caracterizează edificiul instituțional în această perioadă este amestecul
de instituţii şi magistraturi romane, de mult depăşite dar necesare pentru păstrarea
aparențelor romane şi o administraţie foarte complicată şi ramificată, de tip orien-
tal. În această lume orientală, păstrarea vechilor tradiţii şi instituţii romane era, de
fapt, imposibilă deoarece lipsea elementul social, prin excelență conservator care să
o sprijine: aristocrația. Este vorba despre acea aristocrație activă, recunoscută ca
atare de puterea supremă, acea aristocrație care sfătuiește şi, la nevoie, îşi impune
propriile sale dorințe. Aceasta pentru că, în cadrul ei s-a produs o schimbare esen-
ţială: noblețea de sânge şi noblețea de castă au fost înlocuite cu noblețea funcției.
Consecința imediată a fost că un val de corupție şi parvenitism a invadat această so-
cietate în curs de formare, urmărind-o pe întreaga durată a existenţei sale.
Alături de instituţii în forma lor evoluată, orientalizată, caracteristică ultime-
lor secole de existenţă ale Imperiului Roman, dreptul a constituit una din principa-
lele componente ale elementului roman. El a constituit armătura legală a Imperiului
16
Marius Telea
Bizantin rămas esențialmente roman. Conştiinţa dreptului şi respectul faţă de textul

sacru la legii au constituit câteva din coordonatele principale ale spiritualității omu-
lui bizantin, venite prin filieră romană. Legea provenită pe această cale, a constituit
un element de continuitate şi un factor disciplinator dar şi ordonator, un element de
ordine. Opera legislativă a lui Iustinian I (527-565) a avut din acest punct de vedere
o importanţă capitală pentru societatea bizantină deoarece a introdus principiile so-
lide ale dreptului roman într-o lume care se conducea până atunci doar după cutume
vechi. Nicolae Iorga arată, însă, că această legislaţie a avut pe lângă meritele sale şi
un mare defect provenit din exagerarea respectului faţă de vechile texte de legi. De
aceea, ea a fost în mare măsură anacronică şi nu se mai potrivea realităţii sociale pe
care tindea să o coordoneze. Chiar şi împăratul Iustinian I şi-a dat seama că ceea ce
se cuprindea în „Corpus Juris Civilis” nu se mai putea aplica societăţii din vremea
aceea deoarece societatea pentru care se făcuse acel cod de legi era una păgână. To-
tuşi, dreptul lui Iustinian I, pe lângă o anumită tendinţă arhaizantă unanim recu-
noscută, nu reprezintă dreptul roman preluat în bloc, fără discernământ, ci o etapă
calitativ nouă a acestuia. Elementele creştine şi orientale care au pătruns acum în
dreptul roman demonstrează tocmai efortul de adaptare la nevoile societăţii bizanti-
ne. De aceea, codul lui Iustinian I este punctul de plecare al dreptului bizantin.
În concluzie, în ciuda eforturilor de a menţine vechile tradiţii politice roma-
ne, necesitățile sociale au impus transformări, atât în conţinutul instituţiilor, cât
şi al dreptului în aşa fel încât caracterul roman al societăţii bizantine a dispărut
aproape cu totul. Imperiul a evoluat tot mai mult în sens grec şi oriental.
b) Elenismul cultural (elementul grec). A fost cel care a venit puternic
din urmă, mai ales în secolele V-VI, acționând asupra elementului roman în cadrul
sintezei bizantine. Aceasta deoarece civilizaţia grecească avea tradiţii mai vechi în
Orient decât Roma. Apoi, elementul grec era purtătorul unei culturi pe care Roma
nu a putut niciodată să o egaleze calitativ.
Sprijinit de un puternic element demografic (intelectualii, dar, mai ales de
Biserică), elenismul a cucerit această lume care se dorea încă romană, transfor-
mând monarhia într-un Imperiu Roman de limbă şi cultură greacă. Fenomenul s-a
repetat câteva secole mai târziu în centrul şi vestul Europei când imperiul roman
restaurat aici (Imperiul Romano-German) a devenit de limbă şi cultură germană.
Elementul grec şi cel roman deşi s-au aflat într-o permanentă luptă, au fost
unite printr-o trăsătură comună: amândouă au format o punte de legătură între
Antichitate şi Evul Mediu. Elementul roman a fost cel care a asigurat continuitatea
politică a Imperiului, iar elementul grec a asigurat continuitatea spirituală.
Datorită tradiţiei greceşti, păgânismul a părăsit relativ încet viaţa spirituală
bizantină. Un exemplu concludent au fost ideile lui Platon (427-347 î. Hr.) care, în
anumite perioade şi anumite medii, au circulat uneori aproape ca o religie.
Secolele IV-V au fost dominate de o intelectualitate care a ezitat între pă-
gânismul tradițional şi creştinismul recent, încă neasimilat perfect la acest nivel.
Acest curent arhaizant care a dat câteva nume mari precum Themistius (317-c.
390), Hypatia (c. 370-415), Sinesius din Cirene (c. 370-414) sau Proclus (412-485)
a reprezentat, însă, un drum închis.
Acestei filosofii păgâne de acum a început să-i lipsească suportul care a creat-o,
Antichitatea, şi a devenit sterilă. Filosofia promovată de intelectualitatea care mai
era legată de păgânism, reprezintă simple variații pe teme platonice sau aristotelice
îmbrăcate într-un retorism sufocant, fiind simple jocuri cu ideile sau termenii. In-
capabilă să domine viaţa spirituală a Imperiului şi să-şi impună punctele de vedere,
această intelectualitate păgână a cedat tot mai mult locul unui alt factor care a re-
prezentat elementul grec: Biserica. Aceasta a reprezentat un factor de grecizare prin
Sfânta Liturghie şi prin omilia sau predica în limba greacă, dar şi printr-o literatură
teologică, în primul rând de exegeză a textelor sfinte şi care a pornit, în special, de la
Origen (c. 185-c. 254/255). Au început să apară acum istorii ale Bisericii, cel mai activ
dintre autori fiind Eusebiu de Cezareea (265-c. 339/340). Ele cuprindeau însă şi fapte
de istorie pură, acoperind penuria de literatură istorică din această perioadă.
A apărut acum şi o bogată literatură hagiografică. A fost perioada în care au
trăit marii oratori ai Bisericii, între care la loc de frunte se află Sfântul Ioan Hri-
sostom (344/354-407), ale cărui predici se remarcă prin virulența şi severitatea cu
care condamnă moravurile timpului.
Biruința elementului grec în spiritualitatea bizantină a fost însoţită şi de vic-
toria în domeniul limbii. Concurând limba latină, limba greacă a pătruns încetul cu
încetul în administraţie şi drept, iar după o perioadă de bilingvism (diglosie), şi-a
eliminat rivala.
Astfel, în timp ce în Orient s-a înregistrat o dezvoltare a literaturii creştine,
în Occident, în lumea barbară, şi sub patronajul ei, s-a mai păstrat încă, săracă,
tradiţia vechii literaturi păgâne.
Se impune însă şi o constatare: spre deosebire de elementul roman, mai con-
servator, cel grecesc s-a adaptat mai uşor realităţilor lumii orientale. Fără a se rupe
total de tradiţiile spirituale ale antichităţii, elementul grecesc a fost acum principa-
lul promotor al ideilor creştine prin intermediul unei literaturi care, dezvoltându-
se, a constituit literatura bizantină cu caracter predominant teologic.
c) Elementul oriental. A fost cel care a pătruns în spiritualitatea romană îna-
inte de constituirea Imperiului Bizantin. Nicolae Iorga surprinde manifestările direc-
te ale elementului oriental care se întâlnesc, în primul rând, în absolutismul imperial,
căruia nici o autoritate nu i s-a putut opune în gustul pentru fast şi splendoare, ca şi
în concepţia despre demnitatea imperială privită ca o emanație a divinității.
La monarhiile de tip oriental, principiul autorităţii nu se află pe pământ, iar
supușii sunt obişnuiţi să vadă în imaginea suveranului, pe cea a divinității coborâtă
pe pământ. Nicolae Iorga observa foarte plastic că între regii Cyrus sau Darius şi
un împărat al dinastiei Comnenilor nu există, din acest punct de vedere, deosebiri
esenţiale. De fapt, concepţia aceasta despre demnitatea imperială nu este expre-
sia influenţei directe a Orientului asupra concepţiei imperiale romane. Ea fusese
preluată de gândirea politică elenistică şi, prin intermediul acesteia şi al creştinis-
mului a fost transmisă lumii orientale, sub forma unei ideologii cristalizate.
Influenţa elementului oriental, atât în domeniul politic, cât şi în cel spiritual, a
făcut ca sinteza bizantină în forma ei de început, să aibă un pronunţat caracter oriental.
Prin pierderea părţii apusene a Imperiului Bizanţul a fost întors cu faţa spre Asia.
Orientul a dat Bizanţului acel hieratism bizantin de care s-a vorbit adesea, o anu-
mită concepție despre împărat, alta decât la Roma, şi anume a împăratului atotputernic,
cvasi-divin, în faţa căruia toţi trebuie să se supună, totul desfăşurându-se în jurul a două
clădiri: Casa lui Dumnezeu (Sfânta Sofia) şi Casa împăratului (Palatul Sacru).
Tot din Orient a venit şi cupola în arta bizantină, simbolul monarhiei sacre
precum şi elementul de mister din Sfânta Liturghie, care a fost împrumutat de la
cultele asiatice.
d) Ortodoxia-elementul fundamental al sintezei bizantine. Ortodoxia şi
instituţia care o reprezintă, Biserica, au constituit liantul care a unit într-un singur
bloc elementele de origini diferite ale sintezei bizantine. Nicolae Iorga explică rolul
18
Marius Telea
unificator al religiei într-o lume orientală extrem de diversă prin faptul că ea însăşi
este un produs de sinteză în care s-au întâlnit laolaltă severitatea romană, speculațiile
filosofiei alexandrine şi misterele cultelor asiatice. A fost meritul lui Nicolae Iorga de
a fi atras atenţia asupra locului central pe care îl ocupă Ortodoxia în formarea sinte-
zei bizantine, dar nu ca religie, ci ca ideologie de stat folosindu-se de o religie.
Pentru ca Biserica să dobândească rolul fundamental pe care l-a deținut în
viaţa bizantină trebuia ca în prealabil să fie îndeplinite trei condiţii:
1. realizarea pactului definitiv între Stat şi Biserică;
2. existenţa unei formule dogmatice asupra căreia să nu se mai poată reveni;
3. crearea unui cler numeros care să o slujească apărând-o de gândirea grea-
că, mereu înclinată spre păgânism şi de instinctul național al popoarelor
orientale pe care elenismul nu reușise să le domolească.
În legătură cu data când putem socoti constituită sinteza bizantină, Nicolae
Iorga respinge părerea celor care o plasează în vremea împăratului Diocleţian (284-
305), un mare persecutor al creştinismului. Apoi arată că nici împăratul Constan-
tin cel Mare (306-337) nu este încă reprezentantul sintezei bizantine, aducând şi
motivația în acest sens. Constantin cel Mare dându-şi seama de importanţa politică
a creştinismului pentru realizarea mult căutatei „pax romana” în Imperiul, a rea-
lizat pactul dintre Stat şi Biserică, acceptând creştinismul ca religie oficială. Abila
politică a lui Constantin n-a găsit însă în împăraţii care i-au succedat, nişte continu-
atori. Înclinația spre arianism a urmaşilor lui Constantin, ca şi perioada de revenire
la păgânism din timpul lui Iulian Apostatul (361-363) au tulburat echilibrul obţinut
de Constantin. Acordul definitiv între Stat şi Biserică s-a realizat abia prin politica
intransigentă a împăratului Teodosie cel Mare (379-395). Măsurile sale împotriva
păgânilor au determinat triumful de fapt al creştinismului în Imperiu.
Dacă împăcarea dintre cele două puteri: Statul şi Biserica, a fost obținută
relativ repede, în schimb, la o formulă dogmatică unică pentru întreg Imperiul s-a
ajuns târziu, abia în vremea lui Iustinian I (527-565), după o perioadă de disensiuni
în sânul Bisericii, care au avut consecinţe grave pentru Imperiu. Cu toate acestea,
conflictele religioase, care reprezentau adevărata criză internă a Imperiului, nu
puteau fi rezolvate prin măsuri intransigente sau prin compromis deoarece în spa-
tele discuţiilor aprinse pe teme dogmatice se ascundeau rivalitățile naţionale dintre
provinciile orientale care aparținuseră odinioară unor state diferite.
Sinteza bizantină s-a împlinit, aşadar, cu adevărat abia pe vremea împăratului
Iustinian I, cel care a marcat în mod grandios locul Ortodoxiei în cadrul Imperiului,
nu numai prin personalitatea sa de împărat ortodox, ci şi prin ridicarea monumenta-
lei catedrale Sfânta Sofia. Prin aceasta, Iustinian I a ridicat un adevărat templu al lui
Solomon, centru al conștiinței bizantine care va susţine Imperiul timp de secole.
De remarcat este şi faptul că, încă înainte de Iustinian I, a avut loc în provin-
ciile orientale ale Imperiului, un fenomen interesant care a pregătit oarecum sinteza
bizantină, şi anume constituirea Bisericii ca o mare forţă spirituală în stare să-şi
impună pecetea pe întreaga dezvoltare a vieţii din cuprinsul graniţelor Imperiului şi
să ducă în cele din urmă la instaurarea Ortodoxiei şi a Bisericii în centrul acelei vieţi
bizantine pe care împăratul Constantin cel Mare o dorea la început pur romană.
Consecința politicii religioase a împăraţilor din perioada proto-bizantină, os-
cilând între condamnarea ereziilor venite din provinciile orientale şi compromisul
între Ortodoxie şi erezii, a fost separarea spirituală a acestora de restul Imperiului.
Ieşind din marea familie spirituală a Imperiului ele au evoluat în direcția dezvol-
tării unor culturi naţionale. În secolele III-IV mai continua să existe o comuniune
morală a regiunilor negreceşti: Siria, Egipt şi Armenia. Disputele religioase întreţi-

nute de împăraţi în secolul al V-lea au dus la schisme care, în ciuda eforturilor lui
Iustinian I s-au agravat în permanenţă. Astfel, conştiinţa naţională a acestor mari
ţări s-a deșteptat pentru totdeauna, iar literatura lor naţională, mai puţin în cazul
Siriei şi Armeniei, s-a format şi consolidat. De acum, ele nu au mai aparţinut Con-
stantinopolului decât prin faptul că erau ocupate militar.
Rivalităților interne din sânul Orientului li s-a adăugat rivalitatea dintre Ori-
ent şi Occident, care încă mai formau în perioada proto-bizantină un singur Impe-
riu. Natura relaţiilor dintre aceste două părţi ale lumii a fost determinată în bună
măsură de politica religioasă a Orientului. Dând dovadă de o intransigență deosebită,
Occidentul, reprezentat prin papalitate, a refuzat orice discuţie asupra dogmelor,
preferând compromisului schisma.
Edictul de unire al lui Zenon (482) a provocat o schismă între Orient şi Oc-
cident, care a durat până la urcarea pe tron a lui Iustinian I, a cărui domnie a fost
numită de Nicolae Iorga perioada ofensivei ortodoxe şi care a rezolvat problema
religioasă prin forţă. Astfel, Biserica a găsit în împăratul Iustinian I, în egală mă-
sură, un apărător şi un stăpân. Considerând pe conducătorii Bisericii Orientale şi
Occidentale ca supuşi ai săi şi înlocuindu-i la cel mai mic semn de nesupunere, îm-
păratul Iustinian I a reuşit să împace Orientul cu Occidentul şi să impună provin-
ciilor orientale dizidente credinţa ortodoxă, restabilind, cel puţin pentru moment o
ecumenicitate creştină sub ordinele indiscutabile ale împăratului.
Acceptată şi sprijinită de Stat, Biserica a devenit treptat a doua putere din
Imperiu. Pierzând discreția şi umilința care caracterizează începuturile creştinis-
mului, ea s-a înconjurat de acelaşi fast specific Orientului, ca şi împăratul. Schim-
barea pe care creştinismul biruitor a adus-o în viaţa Imperiului a fost acea undă
de umanism care străbate codurile de legi, manifestată în restrângerea cazurilor
de pedeapsă cu moartea, în protejarea celor săraci împotriva celor puternici şi, în
general, în întreaga viaţă socială. Nicolae Iorga spunea că „este acum în această so-
cietate bizantină un fel de blândețe creştină care se manifestă în orice împrejurare”9.
Având o religie nouă ale cărei valori etice sunt exprimate de o literatură nouă
cu un pronunţat caracter teologic, lumea bizantină în curs de formare şi-a creat şi o
artă care să-i exprime idealul estetic. Vorbind despre caracterul mixt al lumii bizan-
tine, Nicolae Iorga nu putea să nu se oprească şi asupra artei care îl reflectă cel mai
bine. Savantul numeşte arta Bizanţului timpuriu o artă compozită. Bazilica romană
a primit de la Orient, în arhitectură, cupola sprijinită pe pandantiv, iar în decoraţie
policromia şi excesul de materiale preţioase. Echilibrul specific artei greceşti care
avea în centrul său omul este înlocuit cu grandoarea specific orientală, omagiu adus
divinității şi împăratului.
Cele patru elemente ale sintezei bizantine, de natură şi cu conţinut atât de
diferit, au reuşit în timpul domniei lui Iustinian I, după un interval de două secole
de coabitare, să se unească într-o sinteză a cărei împlinire a însemnat începutul
Bizanţului propriu-zis.
În concepţia iorghiană, Bizanţul a asigurat continuitatea romanităţii antice târ-
zii, dar el a făcut posibilă şi supraviețuirea ideii bizantine până în zorii modernităţii
Europei Orientale. Pentru Nicolae Iorga, procesul acestei continuităţi istorice îmbra-
că forma celor trei ipostaze existențiale: în plan politic, civilizator şi uman.
1. În primul rând, continuitatea a fost politică, deoarece Bizanţul a preluat
ștafeta instituţiilor politice ale Romei imperiale, definindu-se semnificativ în cali-
9
Ibidem, cap. II: Analiza elementelor din sinteza bizantină, V: Biserica, p. 70.
20
Marius Telea
tate de a doua Romă, sub care se continuă romanitatea europeană dar şi pentru că
de la începutul şi până la sfârşitul existenţei sale istorice, împăratul bizantin a fost
oficial împăratul romanilor. În sfera puterii politice, împăratul bizantin se conside-
ra un protector ce ducea o politică deschisă de protejare a tuturor Romaniilor, mai
ales cele periferice slăbite şi divizate de infiltraţiile migratorilor după anul 602.
Totodată autoritatea şi influenţa împăratului bizantin s-au exercitat de-a lungul
existenţei istorice a Imperiului, fiind generate de conştiinţa mentalității celor ce-şi
revendicau vechiul statut de cetăţean roman. Din nefericire, atunci când Occidentul
a început, după secolul al X-lea, să perceapă viitorul din perspectiva evoluţiei reale
a istoriei, Bizanţul a continuat să perceapă viitorul istoric cu ochii spre trecutul de
mult apus al antichităţii greco-romane.
2. Continuitatea a fost de civilizaţie pentru că înainte şi după ruptura pro-
vocată de expansiunea arabă, Bizanţul a urmărit să rămână în continuare legat de
Apus şi de întreaga civilizaţie europeană, de la care a împrumutat şi căreia i-a îm-
prumutat elemente ale culturii sale.
3. Continuitatea a fost şi umană deoarece omul bizantin îl continuă pe omul
antichităţii greco-romane. Cu toată biruința definitivă a ideologiei creştine, au con-
tinuat să existe încă multă vreme reminiscențe păgâne pe care Bizanţul le-a tolerat
până la neutralizarea lor.
Bizanţul însuşi a supravieţuit de-a lungul istoriei şi, din această cauză, a con-
stituit un caz deosebit al istoriei universale. Astfel, Nicolae Iorga a fost cel care a pus
în circulaţie expresia: Bizanţ după Bizanţ, sintagmă care a devenit foarte cunoscută,
impunându-se în cadrul Bizantinologiei. Această expresie ne demonstrează că Im-
periul Bizantin a supravieţuit chiar şi după dispariţia sa ca stat, în anul 1453, prin
instituţiile sale, dar şi prin cultura şi civilizaţia sa superioară. Datorită împrejurările
istorice şi politice, instituţiile imperiale şi-au păstrat forma şi conţinutul multă vre-
me şi la popoarele învecinate (bulgari, sârbi, români, ruşi, ucraineni, etc.). După cum
s-a putut observa, în toate cazurile monarhia medievală a fost una de tip bizantin, iar
dacă instituţia supremă în stat a avut acest caracter, toate celelalte au păstrat aceeaşi
esență. De asemenea, Bizanţul a supravieţuit ca civilizaţie pentru că înainte de dis-
pariţia sa ca stat, Biserica Ortodoxă a înlocuit vechea unitate politică cu o unitate de
cultură, dominată de cultura creştină. Astfel, arta, literatura, filosofia şi teologia au
rămas preponderent bizantine până aproape de începuturile timpurilor moderne.
Spre deosebire de imperiile antichităţii elenistice şi romane, Bizanţul a creat o
sinteză originală care s-a perpetuat multe secole în sfera culturii şi civilizaţiei euro-
pene, căreia i-a imprimat continuitatea clasicismului greco-roman şi particularitățile
tradiţiilor Orientului. Începând cu secolul al V-lea, Occidentul s-a desprins de valorile
culturii şi civilizaţiei romane ca urmare a invaziilor barbare, singur Bizanţul men-
ţinând peste un mileniu tradiţia culturii greceşti şi a instituţiilor politico-juridice
romane, cărora le-a adaptat elemente specifice civilizaţiei orientale.
Bizanţul a fost până la începutul secolului al X-lea singurul stat civilizat al
creştinătăţii europene. Flota bizantină a asigurat navigația şi comerțul pe apele Me-
diteranei şi a apărat Occidentul de valul invaziei arabe (sec. VIII), al pirateriei sara-
zinilor şi musulmanilor din nordul Africii, contribuind la dezvoltarea oraşelor euro-
pene de pe litoralul mediteranean. Pe drept cuvânt Bizanţul a devenit o interferență
a civilizaţiei dintre Occident şi Orient din care ambele sfere s-au îmbogățit. Primele
4 cruciade iniţiate de Occident cu binecuvântarea papei de la Roma, au determinat, în
final, slăbirea şi prăbuşirea politică a Bizanţului (1453), de pe urma căruia au profitat
turcii otomani în Orient şi spiritul renascentist al Occidentului.
Dimensiunea umană a sintezei bizantine şi-a găsit continuitatea în existenţa

cotidiană şi în mentalitatea spirituală a Bizanţului care conserva perpetuarea unor
reziduuri ale tradiţiei greco-romane, în noile condiţii tolerante pe care le propo-
văduia creştinismul, mai ales atunci când a devenit religie oficială. Omul bizantin,
nefiind delimitat din punct de vedere etnic şi corespunzând unei arii de civilizaţie
foarte întinse, s-a răspândit la toate popoarele învecinate, până când acestea s-au
eliberat, în cele din urmă, de sub dominaţia bizantină. Astfel, el nu a fost legat atât
de existenţa sau inexistenţa unui stat, cât de o credinţă şi o civilizaţie pe care a per-
petuat-o de-a lungul generațiilor.
Sinteza bizantină a integrat alături de componenta creştinătăţii şi cealaltă
componentă a diferențierii, atât faţă de trecutul antichităţii, cât şi de prezentul
medieval al Occidentului. Procesul obiectiv al diferențierii a determinat particulari-
tatea Bizanţului prin care şi-a asigurat supraviețuirea, dincolo de limitele unităţii şi
existenţei lui politice, după cum în mod just argumenta Nicolae Iorga.
Supraviețuirea instituţiilor politice bizantine s-a realizat sub aspectul conţi-
nutului şi al formei lor de manifestare juridică în spaţiul Orientului european, re-
prezentat de organizarea statală a slavilor, românilor, bulgarilor, ruşilor, etc. Astfel,
formațiunile statale respective au adaptat tipul bizantin de monarhie la specificul
local al dezvoltării feudalismului răsăritean. Civilizaţia bizantină a supravieţuit ca
principal factor de civilizaţie, nu atât prin exigenţele unităţii politice moștenite de
la Roma imperială, cât mai ales prin unitatea spirituală determinată de acceptarea
Ortodoxiei creştine de întreaga societate eterogenă a Bizanţului. Dispărut din sfera
realităţii politice ca stat în anul 1453, Bizanţul a continuat să existe ca o realitate
ideală prin instituţiile, religia ortodoxă, arta şi literatura sa, într-o structură politi-
că specifică Imperiului Otoman dominată de islamism. Analizând istoria Imperiului
Otoman, Nicolae Iorga, evidenția formele de organizare politică şi, mai ales, stan-
dardul valorilor civilizaţiei bizantine pe care otomanii le-au preluat şi continuat.
Istoricul român subliniază faptul că turcii şi-au creat o structură imperială de tip
neo-bizantin bazată pe principii şi valori islamice de credinţă.
Sinteza civilizaţiei bizantine şi-a continuat existenţa politică, atât în forma
islamică a Imperiului Otoman, cât şi în forma continuității spirituale a Ortodoxiei
din Europa Orientală.
Ideea bizantină a supravieţuit, dincolo de existenţa politică a statului, în ca-
drul fertil al culturii popoarelor din această zonă a Europei, unde Ortodoxia a fost
portdrapelul de realizare a unităţii lor politice în confruntarea cu dominaţia otoma-
nă de-a lungul a cinci secole.
Pentru toate popoarele din vecinătatea Imperiului, sârbi, bulgari, ruşi, cauca-
zieni, Bizanţul a avut în proporţii diferite un rol civilizator de difuzare a valorilor
lui culturale inclusiv pentru lumea arabă.
Aria de iradiere a culturii Bizanţului s-a resimțit în întreg Occidentul. De ase-
menea, dreptul bizantin („Codex Justinianus”) a constituit izvor de drept inclusiv
pentru majoritatea monarhiilor europene care au împrumutat şi fastul ceremonii-
lor de la Curtea împăraţilor bizantini, preluate la rândul lor din lumea strălucitoa-
re a Orientului. La aceste influențe se adăugă contribuţia învățaților bizantini la
dezvoltarea universităților şi bibliotecilor din Europa Occidentală. Prin intermediul
acestor învăţaţi din Bizanţ, s-au reintrodus în circuitul cultural al Occidentului ca-
podoperele gânditorilor antici.
Influenţa sintezei bizantine şi-a dovedit pozitivitatea în sfera culturii popoare-
lor orientale ale Europei, dar, totodată şi negativitatea determinată de lipsa racordă-
22
Marius Telea
rii ei la ritmul general al dezvoltării economice şi culturale pe care l-a cunoscut Occi-
dentul, începând cu secolul al X-lea. După cum just observa Nicolae Iorga în lucrarea
sa „Bizanţ după Bizanţ”, apariția modernismului la începutul secolului al XIX-lea, în
Răsăritul european a dus la dispariţia bizantinismului ca tip de civilizaţie.
Cu toate acestea, Bizanţul a jucat în sfera civilizaţiei un rol semnificativ, lă-
sând Europei o moştenire valoroasă, după cum urmează:
1. Bizanţul a stopat (sec. VIII-XI) asaltul arabilor şi a întârziat ofensiva oto-
mană spre centrul Europei, devenind campionul creştinătăţii împotriva
fundamentalismului islamic;
2. În perioada timpurie a feudalismului, atunci când Occidentul era dezinte-
grat politic şi spiritual de migrația popoarelor, cu un nivel scăzut de civi-
lizaţie, Bizanţul a devenit prin păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor antichi-
tăţii greco-romane, scutul principal de apărare a civilizaţiei în contextul
evoluţiei ei pe coordonatele medievale;
3. Pe plan cultural, Bizanţul a fost modelul educațional urmat de romani-
tatea orientală, de spaţiul lumii slave şi arabe, aprinzând la sfârşitul
secolului al XV-lea făclia Renaşterii în oraşele italiene şi, de aici, în întreg
Occidentul european;
4. După anul 1453, Biserica Ortodoxă a reprezentat instituţia moștenitoare
şi continuatoare a valorilor civilizaţiei bizantine, protejând populaţia
creştină de dominaţia şi influenţa islamismului otoman. În Biserica Orto-
doxă, creştinii din Orientul european, indiferent de etnia şi tradiţiile lor
specifice, şi-au conservat limba, valorile culturale şi au cultivat idealul
lor național mai ales pentru greci, români, sârbi şi bulgari;
5. În ultimă instanţă, modelul Bizanţului a contribuit la modelarea institu-
ţiilor politico-juridice şi administrative ale Imperiului Otoman, dar şi ale
celorlalte state aflate sub influența sa, inclusiv Ţările române.
Periodizarea culturii
și civilizației bizantine
Prin caracterul şi consecinţele evoluţiei culturii şi civilizaţiei bizantine, bi-

zantinologii au împărţit istoria Bizanţului în 3 perioade distincte:
1. Prima perioadă a istoriei Bizanţului (330-610) evidenţiază prevalența carac-
terului latin al culturii şi civilizaţiei bizantine. Unii istorici au realizat o analiză rigu-
roasă, delimitând sfera civilizaţiei bizantine în care limba latină era limba oficială a
statului, în timp ce limba greacă era limba specifică culturii în cadrul Imperiului. Din-
colo de scrupulozitatea acestei distincții pe plan lingvistic trebuie să acceptăm ideea
că această perioadă a Bizanţului corespunde unei epoci de tranziţie, legată de inau-
gurarea noii capitale a Imperiului, iar după anul 395, de divizarea politică a acestuia
în două entități administrative. Poziţia geografică a anticului Byzantion (construit de
coloniştii greci din Megara în secolul al VI-lea î.Hr.), devenit după anul 337 Constan-
tinopol în cinstea fondatorului său, oferea avantaje economice şi strategico-militare
de apărare şi controlare a tuturor drumurilor pe mare şi uscat între Europa şi Orient.
În această perioadă Constantinopolul a găsit soluţii eficiente pe plan politic şi militar
la provocările generate de primirea goţilor şi a vizigoţilor ca foederați, a invaziei per-
şilor în Siria şi Mesopotamia, a apariţiei hunilor la graniţele Imperiului (375). Toate
acestea l-au determinat pe împăratul Teodosie al II-lea (408-450) să construiască un

al doilea zid de apărare pe uscat (413) care şi-a dovedit eficienţa până la prăbuşirea
Imperiului în anul 1453, în faţa otomanilor. În sfera culturii şi a vieţii religioase în
această perioadă de tranziţie, istoria Bizanţului a fost legată de dezbaterile teologi-
ce de la primele cinci Sinoade Ecumenice (Niceea, 325, Constantinopol, 381, Efes,
431, Calcedon, 451 și Constantinopol, 553), care au stabilit dogme şi canoane de bază
ale Ortodoxiei. Realizarea acestor elaborări teologice viza contracararea unor erezii
(arianismul, eutihianismul nestorianismul, monofizitismul, origenismul, etc.) care
apăruseră în Imperiu, întrucât ele dobândeau şi o semnificație politică odată cu ofici-
alizarea creştinismului ca religie de stat a Imperiului (381), iar începând din anul 391
a dus la interzicerea tuturor cultelor păgâne.
Expresia forței Ortodoxiei la Constantinopol a început odată cu construcția ce-
lei mai mari catedrale ortodoxe Sfânta Sofia (330-360), distrusă în timpul răscoalei
Nika şi reconstruită în timpul lui Iustinian I (532-537). De asemenea, în anul 425 s-a
înființat Universitatea din Constantinopol cu 31 catedre, majoritatea în limba greacă.
După Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) s-a adoptat şi publicat „Codex Theodo-
sianus”. Tot în această perioadă a început construcția mausoleului Gallei Placidia din
Ravenna şi renumitele bazilici (San Vitale, s. a.) decorate cu splendide mozaicuri rea-
lizate de meșterii bizantini. Căderea Imperiului Roman de Apus (476) a făcut din îm-
păraţii bizantini succesorii legitimi ai Romei imperiale, mai ales după ce în Italia s-a
constituit regatul ostrogoților condus de Theodoric (493), iar Bizanţul s-a confruntat
cu dese răscoale populare, în timp ce slavii amenințau zidurile Constantinopolului
(517). În aceste condiții vitrege, la tronul Bizanţului a ajuns Iustinian I, considerat în
mod justificat ultimul mare împărat roman, al cărui ideal a vizat reînvierea gloriei
Romei imperiale. Cu concursul generalilor Belizarie şi Narses, Iustinian I a reușit să
recucerească teritoriile ocupate de vandali în nordul Africii (534), vizigoții în Spania
şi ostrogoții în Italia (555) realizând pentru scurt timp unitatea mediteraneană a
Imperiului Roman. Iustinian I a coordonat o mare operă legislativă, cuprinzând „Co-
dex Justinianus”, „Institutiones”, „Digeste sau Pandecte” şi „Novelele”, intervenind,
de asemenea, şi în problemele teologice ale Bisericii, acționând cu discreție în sensul
consolidării Ortodoxiei şi a instituţiilor religioase specifice.
Epoca lui Iustinian I deși a stopat evoluţia orientării spre Răsărit, datorită efortu-
rilor militare, financiare şi a pierderilor umane a determinat ca resursele şi capacitatea
de apărare a Imperiului să scadă. După moartea lui Iustinian I regiunile occidentale au
fost pierdute în scurt timp, la care s-au adăugat invaziile avarilor şi slavilor şi conflictul
cu perșii. În anul 602 slavii au pătruns şi s-au stabilit la sud de Dunăre, iar apărarea
granițelor a devenit tot mai dificilă în timpul regimului de teroare instituit de Phocas,
căruia, însă, i-a pus capăt Heraclius I, proclamat împărat (610-641).
2. Începând cu domnia lui Heraclius I, istoria Bizanţului a intrat în a doua
perioadă de evoluţie (610-1081), definită drept epoca clasică a civilizaţiei bizantine,
în care amprenta caracterului grecesc a devenit atotcuprinzătoare. Originalita-
tea civilizaţiei bizantine şi-a dovedit astfel identitatea în condițiile interacțiunii şi
interferenței dintre Occident şi Orient. De-a lungul celor cinci secole, această epocă
a cunoscut pe plan intern profunde transformări în toate domeniile vieţii social-
politice, iar pe plan extern succesele militare asupra arabilor au întărit prestigiul
Bizanţului de apărător al civilizaţiei europene occidentale, iar pentru spaţiul Euro-
pei orientale a fost principalul vector de cultură şi civilizație. Această epocă clasică
în evoluţia istorică a Bizanţului evidențiază tendința dezvoltării structurilor soci-
al-economice specifice feudalismului. În timp ce politica lui Heraclius I s-a bazat
pe promovarea micii proprietăți a țăranilor liberi, prin care şi-a asigurat victoriile
24
Marius Telea
militare împotriva arabilor, perșilor şi slavo-avarilor în Balcani, începând cu secolul

al IX-lea aceștia vor fi tot mai mult aserviți marilor proprietari de pământ.
În această perioadă s-a instituit o nouă structură administrativă a Imperiului
cunoscută sub denumirea de themă, care a ființat până la prăbușirea Constantino-
polului. Themele au stat şi la baza organizării armatei, prin care mercenarii au fost
înlocuiți cu țăranii liberi deveniți soldați în caz de nevoie. Expansiunea şi supremația
arabilor în Marea Mediterană a afectat întregul continent european, implicit poziția
Bizanţului care a intrat la sfârşitul acestei perioade într-o criză profundă generată de
lupta pentru succesiunea la tron. Dacă până în anul 1025, Bizanţul a avut excelenți
strategi şi administratori: Heraclius I (610-641); Leon al III-lea Isaurul (717-740),
Constantin al V-lea Copronimos (740-775), ș. a., sau împăraţi care s-au impus în sfera
vieţii culturale (Leon al VI-lea Filosoful, 886-912, Constantin al VII-lea Porfiroge-
netul, 945-959 şi Vasile al II-lea Macedoneanul, 976-1025), într-un moment în care
statul bizantin a atins apogeul extinderii sale teritoriale în Balcani şi în Orient, la
sfârşitul epocii clasice decăderea economică şi crizele social-politice au determinat ca
Imperiul să-şi piardă atributul de putere recunoscută a Europei.
Epoca clasică a fost reprezentată la nivelul creației culturale de realizări deo-
sebite ale artei (arhitectura, pictura monumentală şi mozaicul) literatura (romanul
şi poezia), „Procheiron”-ul şi „Basilicale”-le, ca şi creaţiile unor teologi (Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin) sau ale renumitului istoric şi om
de știință Mihail Psellos.
3. În sfârșit, ultima epocă a Bizanţului (1081-1453) cuprinde patru secole ce
marchează declinul progresiv al culturii şi civilizaţiei bizantine. Începutul acestei
perioade este reprezentat de dinastia Comnenilor, prin instaurarea domniei îm-
păratului Alexios I (1081-1118), reprezentant de marcă al aristocrației bizantine.
Acum structurile centralizate ale Imperiului au intrat într-un proces ireversibil de
feudalizare determinat de dispariția micii proprietăți a țăranilor liberi în raport cu
creşterea puterii economice şi politice a nobilimii şi militarilor. Aristocrația feudală
a obținut numeroase privilegii de la dinastia Comnenilor, la care s-au adăugat con-
cesiile acordate în special negustorilor venețieni şi genovezi care au afectat resur-
sele financiare ale Imperiului. Pe plan politic şi militar, Bizanţul s-a confruntat în
Peninsula Balcanică cu presiunea exercitată de țaratul bulgar şi de regatul sârb.
De asemenea, această epocă a fost marcată de succesiunea cruciadelor orga-
nizate de capetele încoronate ale Europei Occidentale cu binecuvântarea papalității
după Marea Schismă (1054). Cruciadele au urmărit în ultimă instanță, cuceriri te-
ritoriale, care au culminat, în anul 1204, cu cucerirea şi jefuirea Constantinopolului
de către creștinii apuseni participanți la Cruciada a IV-a. Pentru mai multe decenii
Constantinopolul a devenit capitala Imperiului latin, având ca împărat pe contele
Baldouin de Flandra, iar ca patriarh un protejat al Veneției, care a profitat cel mai
mult, oferind feude cavalerilor latini. În afara teritoriului ocupat de cruciați, s-au
constituit trei formațiuni politice greceşti (Imperiile de la Niceea, 1205-1261, Tesa-
lonic, 1228-1241, şi Trapezunt, 1204-1461).
Un eveniment deosebit s-a produs în anul 1261 când împăratul de la Niceea,
Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282) a reușit să elibereze Constantinopolul şi să
instaureze dinastia care a condus destinele Imperiului Bizantin până în anul 1453.
Pentru Bizanţ această perioadă de declin a fost generată de războaiele civile devas-
tatoare, de ocuparea spațiului balcanic de către Serbia şi de pierderea Asiei Mici în
favoarea turcilor otomani, care deja la anul 1365 şi-au mutat capitala la Adrianopol,
nu departe de zidurile Constantinopolului. Pătrunderea turcilor în Balcani a condus
la desființarea statului bulgar şi a celui sârb (1389) şi la înfrângerea cruciaților

apuseni la Nicopole (1386) şi Varna (1444); practic Bizanţul reducându-şi terito-
riul la perimetrul zidurilor fortificate ale Constantinopolului. Astfel, în mai 1453
măreața capitală a Bizanţului a fost ocupată şi jefuită de puternica armată otomană
condusă de sultanul Mahomed al II-lea Fatih (1451-1481).
Deși considerată o epocă de doliu a Imperiului Bizantin, epoca dinastiei
Comnenilor şi, mai târziu, a Paleologilor a cunoscut unele momente de afirmare a
creațiilor culturale, de strălucire a vieţii artistice şi intelectuale din jurul Palatului
Sacru din Constantinopol, care rămăsese un centru important prin renumitele lui
şcoli. Printre operele valoroase create în această epocă, se detașează „Alexiada” Anei
Comnena, care după Profesorul Stelian Brezeanu oferă o interpretare raționalistă a
dogmei creştine cu implicații asupra scolasticii occidentale. De asemenea, în locul
artei mozaicului s-a impus tot mai mult tehnica artistică a picturii murale a frescei,
creând posibilitatea unor costuri reduse în pictarea bisericilor în localitățile mai
mici. În domeniul artei, unii istorici vorbesc de așa-zisa Renaștere a Paleologilor
care a glorificat valorile antichității greceşti, ale gândirii şi spiritului erudiției cul-
turale, precum neoplatonicianul Gheorghios Ghemistos-Plethon (1355-c.1452) sau
cardinalul roman Bessarion (1403-1472), născut la Trapezunt care, au jucat alături
de alţi învăţaţi bizantini, un rol important în pregătirea Renaşterii italiene.
Bibliografie
Manuale, dicȚionare, enciclopedii, sinteze: Emilian POPESCU,
Curs de Bizantinologie (mss. poligr.), Bucureşti, 1996, pp. 2-4; Vasile V. MUNTEAN,
Bizantinologie, vol. I, Arhiepiscopia Timişoarei, Editura Învierea, 1999, pp. 49-55 (cu
bibliografie).
Articole Și studii: a) în limba română: *** Nicolae Iorga-istoric al Bizanţului,

culegere de studii, îngrijită de Eugen STĂNESCU, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1971; Constantin RUDNEANU, „Ortodoxia şi civilizaţia bizantină”, în
MB, anul XXVIII, 1978, nr. 1-3 (ianuarie-martie), pp. 20-31; Aurelia BĂLAN-MIHAILOVICI,
„Bizanţul şi geneza vocabularului spiritualității creştine”, în ST, seria a II-a, anul XLV,
1993, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 110-120; Avram Andea, „Complexitatea crizei
romane şi geneza Bizanţului”, în Analele Universității Ecologice „Dimitrie Cantemir” din
Târgu Mureş, 1998, nr. 2, pp. 285-290; Dan ZAMFIRESCU, „Bizanţul şi Ortodoxia”, în
Analele Universității „Valahia” din Târgoviște, Facultatea de Teologie, Târgoviște, 2001, nr.
10, pp. 194-203; Dan Alexandru POPESCU, „Sinteza bizantină. Bizanţul «Noua Romă»”,
în „TRANSILVANIA”, XXXII, 2003, nr. 4, pp. 66-69; Remus Dragoș ALBU, „Încercare
asupra mimesisului sec. IV-VI, temelie a culturii și spiritualității bizantine”, în ST, seria a
III-a, anul IV, 2008, nr 2 (aprilie-iunie), pp. 129-176.
b) în limbi străine: Gilbert DAGRON, „Aux origines de la civilisation byzantine: langue

de culture et langue d’État”, în „Revue historique”, fasc. 489, 1969, pp. 23-56; René
MARTIN, „De Rome à Byzance ou la métamorphose d’une empire”, în „STUDII CLASICE”,
XL-XLI, 2004-2005, pp. 89-99; Ioannis STOURAITIS, „Roman identity in Byzantium: a
critical approach”, în BZ, Bd. 107/1, 2014, pp. 175-220; Anthony KALDELLIS, „The Social
Scope of Roman Identity in Byzantium: An Evidence-Based Approach”, în „BIZANTINA
SYMMEIKTA”, 27 (2017), pp. 173-210.
LucrĂri: a) în limba română: Constantin RUDNEANU, Civilizația bizantină,

Caransebeș, Tipografia Diecezană, 1940; Nicolae IORGA, Byzance après Byzance,
Bucarest, Association International d’Études du Sud-Est Européen, 1971, versiunea în
26
Marius Telea
limba română, sub titlul: Bizanţ după Bizanţ, traducere de Liliana Iorga-PIPPIDI, postfaţă
de Virgil CÂNDEA, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1972; ediţia a doua, postfaţă de Mihai
BERZA, cu Addenda (Ce e Bizanţul?) şi (Ce este sud-estul european?), Bucureşti, Editura
100+1 Gramar, 2002; Idem, Sinteza bizantină. Conferințe şi articole despre civilizaţia
bizantină, texte alese, traducere şi prefaţă de Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Editura
Minerva, 1972; Idem, Istoria vieţii bizantine. Imperiul şi civilizaţia după izvoare, traducere
din limba franceză de Maria HOLBAN, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974;
Dan ZAMFIRESCU, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice,
Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1992, reedit. 2013.
b) în limbi străine: Gilbert DAGRON, La romanité chrétienne en Orient: héritages et

mutations, Londra, Variorum Reprints, 1984; H. W. HAUSSIG, Histoire de la civilisation
byzantine, traduction française par H. DÉCARREUX, Paris, 1967; F. WINKELMANN, G.
GOMOLKA-FUCHS, Frühbyzantinische Kultur, Leipzig, 1987; Gill PAGE, Being Byzantine.
Greek identity before the Ottomans, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
Capitolul II
.........................................................................
Instituțiile Imperiului Bizantin

....................................................................................................................
II.1. Curtea imperială

şi administraţia Imperiului
U
n factor esenţial care a asigurat continuitatea Imperiului Bizantin a fost
organizarea sa administrativă şi instituţiile sale concepute să asigure o
conducere şi o funcţionare cât mai bună a statului. Derivate din institu-
ţiile latine, cele bizantine au evoluat mereu, adaptându-se noilor condiţii istorice.
În plus, statul bizantin şi-a fondat existenţa politică pe principii creştine, conside-
rându-se că Imperiul este o emanație a voinţei divine, iar împăratul este alesul lui
Dumnezeu şi omologul Său pe pământ. Ca urmare, puterea împăratului era – de
drept – absolută, întrucât avea un caracter divin.
II.1.1. Cuplul imperial:

împăratul și împărăteasa
Încă din secolul al III-lea împăratul Aurelian (270-275) a adus din Siria ideea
de monarhie sacră şi a instituit un fel de monoteism solar – religia „Sol invictus”
devenind cultul oficial al Imperiului Roman. Mai târziu, împăratul Diocleţian a con-
solidat principiul absolutismului monarhic, făcând din împărat un personaj sacru,
adorat după riturile Curților orientale. Apoi, odată cu secolul al V-lea, Imperiul a
devenit o adevărată teocrație, iar împăratul un fel de rege-sacerdot.
Moştenitor al Cezarilor romani, împăratul bizantin era imperator, adică în
acelaşi timp conducător de război şi legislator. În contact cu Orientul, el a devenit
autocrator şi apoi basileus, adică împărat prin excelență, stăpânul care dispunea de
o autoritate absolută. Pentru a ridica prestigiul persoanei imperiale, cea mai înaltă
funcţie în stat a fost aşezată în centrul unei complicate etichete a ceremoniilor de
la palatul imperial, iar în jurul capului împăraţilor şi chiar împărăteselor arta a pus
simbolul rezervat sfinţilor (aura).
Împăratul era autoritatea supremă, alesul şi reprezentantul lui Dumnezeu, pu-
terea sa fiind absolută şi având caracter divin. Tot ceea ce era legat de persoana sa
era sacru, fapt pentru care el trebuia cinstit în cadrul unor ceremonii fastuoase de
sorginte orientală. În virtutea acestui fapt el era înmormântat în biserică, în apro-
pierea altarului şi putea fi sanctificat după moarte. În poziționarea împăratului în
vârful ierarhiei imperiale, religia creştină a jucat un rol deosebit de important, el
fiind alesul lui Dumnezeu, unsul Domnului, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ,
locotenentul Său în fruntea armatelor. Acest lucru se explică prin concepţia bizantină
28
Marius Telea
despre relaţiile dintre divin şi terestru: cetatea terestră în care trăiesc oamenii, orga-
nizată ca Imperiu, nu este decât imaginea pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Aşa cum în cetatea cerească nu există decât un singur Dumnezeu, tot aşa, în cetatea
pământească, nu există decât un împărat, care este reprezentant al Dumnezeului din
împărăţia cerească. Într-o anumită măsură, împăratul a moştenit ritualurile cultului
divinității imperiale proprii predecesorilor săi păgâni. Persoana sa deşi era sacră,
faptul era, totuşi, insuficient pentru a-l proteja de riscul de a fi asasinat. Dintre toţi
laicii, doar el se bucura de privilegii excepţionale în cadrul Bisericii Ortodoxe (dreptul
de a convoca sinoade, de a-şi impune propria opțiune în alegerea patriarhului, de a
avea reprezentanţi în sinodul permanent, de a-şi impune voinţa în ceea ce privește
alegerea episcopilor, etc.). Nu în ultimul rând, împăratul avea locul său rezervat în
catedrala Sfânta Sofia, deasupra aflându-se cupola, în centrul căreia se afla icoana
lui Hristos Pantocrator. Astfel, corespondenţa între Hristos (Pantocrator) şi împărat
(autocrator) era simplă şi vizibilă pentru toată lumea. De asemenea, împăratul era
singurul dintre laici care avea dreptul să intre în Sfântul Altar, prin uşile împărăteşti
şi primea Sfânta Euharistie din mâinile patriarhului.
Legătura sa specială cu Dumnezeu decurgea din ungerea sa divină în vâr-
ful ierarhiei imperiale. Întreaga funcţionare a sistemului politic bizantin ca şi ra-
porturile dintre politic şi religios decurgeau din această concepție. De aceea, orice
separație între puterea politică şi cea religioasă era pur şi simplu de neconceput.
Mai târziu, şi încoronarea sa în forma religioasă consfințea autoritatea sa de
reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. În timp ce Constantin cel Mare (306-337)
a fost numit isapostolos, adică egal în rang cu Apostolii (titlu oferit de Sinodul I Ecu-
menic) şi episcop pentru treburile din afară, deci pentru cele lumeşti, urmaşii săi au
căutat să-şi consolideze această poziţie. Ca imperator şi apoi basileus, el era legisla-
tor şi comandant suprem al armatei, moştenind astfel atribuţiile predecesorilor săi
din antichitatea Imperiului Roman. Mai târziu, ca basileus, asemenea monarhilor
orientali, el a devenit autocrat (monarh absolut). Acest titlu, ce avea semnificaţia
clasică de rege, purtat o vreme de succesorii lui Alexandru Macedon (356-323 î.
Hr.), a trecut din limbajul comun în titulatura oficială bizantină în secolul al VIII-
lea, acoperind aria semantică de împărat.
Reşedinţa imperială a basileului era în Palatul Sacru (Marele Palat). După deces,
împăratul era înmormântat într-o biserică creştină, iar uneori el şi împărăteasa erau
declarați sfinți (ex. Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, Iustinian I cel Mare, etc.). La
toate acestea trebuie adăugate slujbele liturgice şi procesiunile fastuoase care însoțeau
diferitele evenimentele din viaţa familiei suveranului (urcarea pe tron, naşterea unui
moştenitor, victoriile militare, etc.) precum şi comemorările periodice ale predecesori-
lor (data morţii acestora, anumite evenimente măreţe din timpul vieţii lor).
Este cunoscut faptul că în multitudinea de popoare din Imperiu, religia era un
eficient factor unificator. La început, această religie a fost cea a zeului Soare (Sol
invictus), dar când majoritatea populaţiei din cele mai importante şi mai bogate re-
giuni ale Imperiului – Asia Mică, Siria, Egiptul – a trecut la creştinism, era firesc ca
noua religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie în acelaşi timp conducător
politic şi religios la statului.
Autoritatea absolută a voinţei împăratului era unanim recunoscută. Ea era
fundamentată de dreptul bizantin, moştenitor al dreptului roman completat de noile
principii ideologice creştine. Orice jignire adusă suveranului era considerată un
sacrilegiu, răzvrătirea împotriva sa era adesea pedepsită cu moartea, iar din punct
de vedere bisericesc cu anatema.
În virtutea sacralității şi a calităţii de reprezentant şi ales al lui Dumnezeu, nu

exista succesiune reglementată la tronul Bizanţului. Teoretic putea ajunge împărat
oricine, prin voinţa lui Dumnezeu, inclusiv femeile (împărătesele Irina şi Teodora).
Din acest punct de vedere, Imperiul Bizantin ca şi Imperiul Roman a suferit de un
viciu constituțional foarte grav. Istoria bizantină cunoaște două proceduri în acest
sens. Pe de o parte era concepția referitoare la omul providențial, ridicat din clasele
de jos, care ajungea la putere prin forță şi salva Imperiul de la pericolul care tocmai
îl amenința. De exemplu Leon I (457-474) a fost măcelar, Iustin I (518-527) şi Vasile
I Macedoneanul (867-886) au fost simpli țărani, Leon al III-lea Isaurul (717-741) a
fost un simplu meșteșugar, Leon al V-lea Armeanul (813-820) şi urmașul său Mihail
al II-lea Gângavul (820-829) au fost scutieri, Nichifor al II-lea Phocas (963-969)
un simplu soldat. Nu a existat, deci, o familie de sânge nobil. De altfel, pentru a
alimenta şi încuraja acest tip de practici, printre promisiunile pe care obișnuiau să
le facă ghicitorii sau cititorii în horoscop, era şi aceea a ocupării celei mai înalte
funcții în stat. Așa s-a întâmplat în cazul lui Leon al III-lea Isaurul, Leon al V-lea
Armeanul şi Mihail al II-lea Gângavul cărora, se pare, un călugăr le-a făcut cunoscut
că vor urca pe tron. Pe de altă parte, era concepția prin care se acorda o importanță
exclusivă descendenței familiale (ascendența dinastică), derivând de la un strămoș
care a fost trimis de Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Bizanţul se deosebea
fundamental de vechiul Imperiu Roman unde principiul succesiunii ereditare n-a
putut fi statornicit niciodată şi unde, în patru secole de istorie s-au înregistrat foar-
te puține dinastii adevărate. În Imperiul Bizantin, ele au fost destul de numeroase
(13) şi s-au menținut la putere, cele mai multe, vreme îndelungată.
Inițial chiar şi uzurparea era acceptată dacă se îndeplineau trei condiţii for-
male: ridicarea pe scut de către armată, acceptarea de către Senat şi aclamarea de
către populația Constantinopolului. Se considera că voința Divinității se exprimă
tocmai prin această alegere şi aclamațiile care o însoțeau. Acest fapt a determinat o
situație specifică, violența jucând un rol important în istoria succesiunii imperiale.
După o statistică, prezentată de reputatul bizantinolog Charles Diehl (1859-1944),
în perioada dintre anii 395 şi 1453, din cei 107 împăraţi pe care i-a avut Bizanţul,
doar 34 au sfârşit prin moarte naturală, 8 au murit în războaie sau în accidente de
vânătoare, iar restul de 65 au fost detronați prin mijloace violente (12 au fost forțați
să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemnițați sau închiși în mă-
năstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați).
Despre condiția mereu nesigură a unui împărat, relevante sunt însemnările
cronicarului bizantin Nicetas Choniates († 1211), referitoare la domnia împăratului
Andronic I Comnenul (1183-1185), atunci când relatează răscoala din 12 septembrie
1185 a populaţiei din Constantinopol împotriva sa: „Acești locuitori neghiobi ai Constan-
tinopolului, în mod deosebit vânzătorii de cârnați, tăbăcarii, toți stâlpii tavernelor,
pingelitorii de încălțări, cu mijloacele de trai cele mai reduse, croitorii care cu mare
trudă îşi câștigau pâinea, s-au adunat ca roiurile de muște primăvara, când se grăbesc
să se așeze pe laptele vărsat din ulcele; nu se gândeau că numai cu trei ani înainte l-au
aclamat pe acest basileus, l-au urcat pe tron şi l-au încredințat cu cele mai teribile ju-
răminte de fidelitatea şi dragostea lor. Acum, mânați de o furie nebună şi de cea mai
josnică ură, acești necredincioși nu-l cruțau pe Andronic de nici o suferință”10.
10
Nicetas CHONIATES, Historia Byzantina, J. A. VAN DIETEN (Ed.), în CFHB, t. XI, Series Beroli-
nensis, Berlin-New York, 1975, apud. Jean-Claude CHEYNET, Pauvoir et contestations à Byzance
(963-1210), în „Byzantina Sobornensia”, no. 9, Publication de la thèse d’Etat soustenue en
30
Marius Telea
Zguduitoare este şi imaginea pe care o prezintă un alt istoric bizantin, Ka-

takalon Kekaumenos (sec. XI) cu privire la sfârşitul împăratului Mihail al V-lea
Calaphatul (1041-1042): „Pe chir Mihail, odinioară cezar, eu l-am văzut dimineața, la
răsăritul soarelui, împărat atotputernic, iar la ora trei a aceleiași zile, devenit vrednic
de milă, singur şi orb”11.
Legăturile de familie au jucat un rol însemnat în cercul împăratului. Sigur,
familia suveranului a fost mereu un element deosebit de important în viaţa publică,
încă din timpul lui Octavian Augustus (31 î. Hr. - 14). Fenomenul a dobândit amploa-
re în epoca bizantină. Tendința de a guverna prin intermediul rudelor a cunoscut
un prim apogeu în timpul împăratului Mauriciu (582-602), la sfârşitul secolul al
VI-lea, când fratele său avea să cumuleze funcția de magister officiorum (ministru
de externe) cu cea de curopalatin (șeful siguranței palatului), iar cumnatul suve-
ranului a devenit conducătorul trupelor palatine şi comandant al armatei în tim-
pul campaniilor militare. O altă rudă a sa, episcopul de Melitene, a fost consilier
intim al împăratului. Începând din secolul al XI-lea, odată cu dinastia Comnenilor,
gradul de înrudire cu împăratul a devenit de facto principiul ierarhic al statului,
substituindu-se vechilor distincții şi funcții acordate potrivit meritelor personale.
Împăratul obișnuia să-şi asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea ti-
tlul de co-imperator şi pe care putea să-l încoroneze chiar şi la o vârstă fragedă (de
ex. împăratul Leon al III-lea Isaurul şi-a încoronat fiul, viitorul împărat Constantin
al V-lea Copronimul, la vârsta de 2 ani). Aceasta se întâmpla în vederea asigurării
transmiterii fără complicații a puterii. Grație acestui sistem, între secolele al IV-lea
şi al IX-lea, Imperiul Bizantin a avut doar 8 dinastii, iar pe întregul parcurs al exis-
tenţei sale, cu unele întreruperi, au domnit 13 dinastii. În cazul în care împăratul
numea mai mulţi co-imperatori, unul dintre ei avea rolul principal (de ex. împăratul
Roman I Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin al VII-lea Porfirogenetul,
i-a proclamat co-imperatori şi pe trei dintre fiii săi, iar pe al patrulea, uzurpând
autoritatea Bisericii, l-a numit patriarh al Constantinopolului).
Putea succeda împăratului decedat chiar şi văduva acestuia, uneori, în cali-
tate de regentă a fiului ei minor, fiica împăratului sau chiar sora acestuia. În acest
sens, trebuie amintit cazul împărătesei Irina, văduva împăratului Leon al IV-lea
Chazarul, care după ce a domnit un timp împreună cu fiul ei, Constantin al VI-lea, în
urma unor intrigi, l-a orbit şi l-a detronat, rămânând singură împărăteasă a Bizan-
ţului, ca şi al prințesei Zoe, fiica lui Constantin al VIII-lea care, după moartea tatălui
ei, a acordat coroana imperială fiecăruia dintre cei trei soți pe care i-a avut. Sora sa
Teodora a ocupat, mai târziu, tronul imperial fără a se mai căsători.
Recunoaşterea oficială a noului împărat consta din trei acte simbolice: pro-
clamarea de către armată, al cărei comandant suprem era (aceasta îl făcea impe-
rator-ul ei, înălțându-l pe scut, inițial ținut de soldați, sugerând originea milita-
ră a funcției, apoi de către patriarh şi de înalții demnitari ai Curții), apoi urma
ovaționarea de către popor, de obicei cel din Constantinopol adunat în Hipodrom şi,
în final ratificarea de către Senat, în fapt o simplă formalitate, care se manifesta şi
în Hipodrom, unde senatorii îl înconjurau pe împărat în loja sa (κάθισμα), de unde
primea aclamațiile populare.
Acestei moșteniri romane i s-a adăugat de-a lungul istoriei bizantine şi
contribuția creştină, devenită ulterior ceremonia esențială a încoronării, care pu-
janvier 1987, Prix Charles et Marguerite Diehl de l’Academie des Inscriptions et Belles-Lettres,
Paris, 1990, p. 13.
11
G. G. LITAVRIN, Sovety i rasskazy Kekaumena, Moskva, 1972, pp. 253-254.
nea în evidență şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperia-

le. Încoronarea religioasă avea loc, de obicei, în catedrala Sfânta Sofia. Patriarhul
Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălțămintea de purpură – însemnele
autorităţii imperiale – îl ungea cu Sfântul Mir, îi punea pe cap coroana şi îi dădea
Sfânta Euharistie. Încoronarea consfințea autoritatea împăratului de locțiitor al lui
Dumnezeu pe pământ. Ulterior, juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută
a voinței împăratului. În conformitate cu aceasta, orice jignire adusă împăratului
era considerată un sacrilegiu, iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedep-
sită şi cu excomunicarea din Biserică.
În actul de guvernare un rol important l-a jucat şi împărăteasa (basilissa).
Soția basileului dispunea de o suveranitate absolută şi era încoronată în cadrul unei
ceremonii separate de cea împăratului, primind apoi şi ea aclamațiile şi omagii-
le poporului. Ar fi, totuși, greșit să credem că toate soțiile împăraţilor au devenit
automat şi împărătese, cel puțin în prima perioadă a istorie bizantine. Astfel, în
intervalul dintre urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare (324) şi înscăunarea lui
Iustinian I (527), doar aproximativ 1/3 din soțiile de împărat au devenit şi împără-
tese. Statutul lor înalt transpare şi din numeroasele privilegii care le erau acordate:
puteau emite monedă, purtau veșminte cu însemnele imperiale, aveau venituri
care le aparțineau în exclusivitate şi personal administrativ însărcinat să le gestio-
neze. Unele dintre ele, ca Teodora, soția lui Iustinian I şi Leontia, soția lui Phocas,
au devenit împărătese odată cu urcarea pe tron a soților lor, altele la scurt timp
după căsătoria cu împăratul, iar altele după o anumită perioadă după căsătoria cu
împăratul. Unele, însă, nu au dobândit niciodată acest titlu. Nu se știe cu exactitate
cărui fapt se datorau aceste diferențe. În multe cazuri obţinerea statutului de împă-
răteasă era în strânsă legătură cu nașterea unui urmaș la tron.
Alegerea unei împărătese nu era un lucru ușor, dat fiind faptul că unele pro-
veneau din medii nearistocratice. Astfel, între anii 788 şi 881 izvoarele bizantine
semnalează prezenţa unor concursuri de frumusețe în care tinere fete apte pentru
tron, defilau prin faţa împăratului şi a mamei sale, așa cum s-a întâmplat în cazul
împăratului Teofil (829-842). Unii privesc cu îndoială atestările unei asemenea
proceduri, practicată, se pare, şi în Occident, însă cu siguranță în aceste cazuri era
vorba despre o strategie al cărei scop era acela de a-i permite împăratului să-şi
aleagă soția fără a fi supus presiunilor exercitate de marile familii aristocratice.
Au existat şi situații în care împăraţii, din considerente politice, în vederea
încheierii unor alianțe cu alte state, şi-au ales soții străine (alianțe matrimoniale).
A fost cazul împăraţilor Teodosie al II-lea (408-450) care s-a căsătorit cu o păgână
Athenais, devenită prin încreştinarea Evdochia şi a lui Constantin al V-lea Copro-
nimul (741, 743-775), care l-a căsătorit pe fiul său Leon al IV-lea (775-780) cu o
prințesă chazară, devenită prin botez Irina. Mai târziu, în timpul dinastiilor Com-
nenilor şi a Paleologilor, majoritatea basilisse-lor au fost de neam străin, aceasta în
contextul necesităților tot mai acute ale Bizanţului de a încheia alianțe matrimoniale
cu statele influente ale timpului. Soțiile străine trebuiau să învețe limba greacă,
uzanțele şi ceremonialul de la Curtea imperială înainte de a sosi la noul lor domiciliu.
Nu în ultimul rând îşi schimbau numele, în urma botezului, primind adesea numele
unor virtuți (Irina = pace, Sofia = înțelepciune, etc.
În vastele apartamente care formau locuința imperială a împărătesei (gine-
ceu) aceasta domnea ca o suverană absolută. Ca şi împăratul, ea avea, spre a se
însoți şi a o sluji, numeroși servitori, servitoare şi demnitari palatini. Cu toate că
împăratul avea grijă să aleagă el însuși persoanele care intrau în serviciul soției
32
Marius Telea
sale, acordând întregului personal însemnele demnităţii sale, împărăteasa le dădea,

în plus, celor mai mulţi dintre servitorii gineceului imperial o investitură specială,
semn că toți aceștia îi aparțineau ei. Membrii de sex masculin erau în totalitate
eunuci. Sigură pe fidelitatea supușilor ei, în interiorul gineceului, împărăteasa era
stăpână pe toate acţiunile sale şi, după caracterul şi temperamentul său, se folosea
de această libertate în sensul dorit de ea.
Basilissa îşi putea administra averea personală după bunul plac, fără să se
consulte sau să-l înștiințeze pe basileu. Ea putea să ducă o politică personală şi nu
de puține ori aceasta era în dezacord cu cea a soțului ei. A fost cazul Teodorei, soția
lui Iustinian I, care a fost o protectoare a ereziei monofizite, în timp ce Iustinian I
împărtășea credinţa ortodoxă. Procopius de Cezareea amintește şi faptul că Ius-
tinian I a introdus şi numele soției sale în jurământul de credinţă pe care trebuiau
să-l presteze toți funcţionării statului faţă de suveran. La fel s-a întâmplat şi cu o
nepoată a Teodorei, Sofia, soția lui Iustin al II-lea, al cărei nume nu numai că a apă-
rut în jurămintele de credinţă rostite de locuitorii Imperiului cu diferite prilejuri,
ci ea a extins statutul public al împărătesei până acolo încât portretul său a apărut
alături de cel al împăratului pe emisiunile monetare ale timpului.
Doar în circumstanțe excepționale împărătesele au ajuns să gestioneze în mod
direct treburile Imperiului, cum a fost cazul, de exemplu, în timpul minoratului
unor împăraţi sau în cazul incapacității fizice a soților lor (ex. împărăteasa Sofia, în
cazul soțului ei Iustin al II-lea). Nu de puține ori, în acest caz s-au instituit regențe
şi, într-un astfel de caz, împărăteasa deținea autoritatea absolută în stat.
În principiu, suverana nu avea nici o interdicție, nici măcar aceea de a pri-
mi, în particular, persoane de sex masculin în apartamentele sale. Aici veneau în
audiență, de obicei, înalți demnitari, diplomați, ambasadori sau alte persoane care
se consultau cu ea în diferite probleme.
Viaţa unei împărătese bizantine nu se petrecea în întregime în cadrul aparta-
mentelor sale particulare. Protocolul însuși îi rezerva un loc în viaţa publică şi fixa,
lângă basileu, rolul său în actul de conducere. Ea participa alături de soțul ei la ma-
joritatea ceremoniilor Curții imperiale, iar la anumite sărbători religioase, cei doi
onorau cu prezența diferite recepții sau banchete. De asemenea, basilissa obișnuia
să participe şi la acțiuni caritabile, stând uneori doar de vorbă cu locuitorii capi-
talei, cărora le împărțea bani şi le asculta plângerile. Existau şi cazuri în care putea
fi văzută în public şi fără soțul ei, însoțită însă de gărzile imperiale.
II.1.2. Ceremonialul încoronării împărătesei (basilissa)
Complicat şi fastuos, acesta era înconjurat de mai multe mister chiar decât
cel al împăratului. Actul încoronării, anterior şi independent de cel al căsătoriei,
desfășurat într-un cadru mai intim, dădea tinerei alese un caracter nou, asemănător
cu cel al basileului, întrucât şi ea devenea o persoană sacră, fiind socotită ca aleasă
a Domnului. Ajunsă la palat, viitoarea împărăteasă era inițiată în multitudinea de
ritualuri de la Curtea imperială. Apoi, într-o biserică din capitală avea loc logodna,
cu viitorul împărat. Ceremonia se desfășura în prezența patriarhului, a împăratului
şi a membrilor Curții imperiale. După ceremonie, noua suverană era condusă în
camerele sale din palat unde, timp de șase luni, învăța întregul ceremonial al nunții
şi al încoronării. Trebuia să se obișnuiască să îmbrace şi să poarte noile veșminte
imperiale. O mulțime de croitori erau pregătiţi să stea la dispoziția ei pentru ca

toate să fie perfect aranjate.
Comportamentul viitoarei împărătese era crucial pentru succesul ritualului. Nu
trebuia să învețe vreun cuvânt, deoarece eticheta cerea să fie tăcută pe întreaga durată
a ceremoniei, însă trebuia să memoreze o serie întreagă de mișcări (cum se ridica, cum
mergea, cum se îmbrăca, când se oprea pentru a fi aclamată, unde aprindea o lumâna-
re, unde făcea o reverență, etc.) pe care, fiind în centrul atenției, trebuia să le realizeze
corect. Pentru cea care urma să devină suverană a Imperiului, această întreagă cere-
monie avea un aspect particular: devenea dintr-o simplă membră a unei familii provin-
ciale parțial cunoscută sau a unei familii nobile bizantine, soția împăratului.
După ce era încoronată, noua basilissa se retrăgea pentru a participa la o cere-
monie intimă într-o capelă a palatului imperial, în prezenta patriarhului, a înalților
demnitari de la Curte şi a eunucilor. Patriarhul binecuvânta coroana imperială, tunica
şi podoabele purtate de ea. Apoi ea intra în capelă în costumul imperial şi purtând
un voal pe care ulterior împăratul îl îndepărta. Apoi, patriarhul oferea împăratului
obiectele sfințite şi acesta îi punea coroana pe cap, tunica pe umeri şi o împodobea cu
însemnele imperiale. După aceea, patriarhul şi suita sa se retrăgeau la biserica Sfân-
tul Ştefan unde începea primirea demnitarilor care intrau în ordinea rangurilor, întâi
bărbații şi apoi femeile, așteptând momentul principal, cel al căsătoriei.
În acest timp, basilissa, în aclamațiile celor prezenți într-un salon, primea diferi-
te grupuri de funcționari imperiali, care i se închinau şi sărutau genunchii, atât ei cât şi
împăratului. La un semn al maestrului de ceremonii, toți o aclamau într-un glas, lăsând
loc membrilor de sex feminin din ierarhia imperială pentru a realiza același ritual
Apoi, festivitatea se muta în alt salon unde familia imperială primea omagiul
cuvenit din partea marilor familii de patricieni. Așezați într-un semicerc, aceștia se
închinau în faţa ei şi o întâmpinau cu urarea: Să trăiești mulți şi buni ani! Într-un
alt salon o așteptau senatorii spre a o cinsti.
Însoțită de toți înalții demnitari, basilissa se îndrepta spre terasa palatului
imperial, unde primea urările celor două facțiuni din Bizanţ (Verzii şi Albaștrii),
ale armatei şi ale poporului. În același timp, aceștia în semn de omagiu, aclamau:
Dumnezeu să aibă grijă de Augusta! Acesta era momentul culminant al ceremoniei
de încoronare. Ajunsă pe terasă suverana, îmbrăcată în costumul imperial bogat,
se îndrepta către centrul balustradei unde aprindea mai multe lumânări în cinstea
Sfintei Cruci așezată acolo. În momentul în care se închina în faţa Sfintei Cruci,
simbolurile militare, steagurile şi celelalte obiecte sfințite se înclinau înspre ea.
Semnificaţia acestui act era aceea că toate simbolurile materiale ale autorităţii im-
periale imitau actul de reverență al noii împărătese, de plecăciune în faţa Sfintei
Cruci. Etalându-şi veșmântul imperial, basilissa continua să fie aclamată de toți cei
prezenți, fiind invocată protecția lui Dumnezeu asupra Imperiului şi a locuitorilor
săi. La rândul său, împărăteasa îi saluta pe toți cei prezenți, părăsind apoi terasa
însoțită de senatori, îndreptându-se spre apartamentele sale, unde avea să primeas-
că salutul întregului personal aflat în subordinea ei.
După încoronare, urma actul căsătoriei, eveniment care se desfășura în bi-
serica Sfântul Ştefan din palatul Daphne, unde cei doi suverani erau așteptați de
patriarh şi înalții demnitari. Actul în sine, deși era asimilat unei Sfinte Taine, con-
sta, în fapt, într-o binecuvântare a cununilor nupțiale pe care patriarhul le așeza
pe capetele mirilor, la sfârşitul Sfintei Liturghii. Din biserică, tânăra pereche impe-
rială era condusă în incinta palatului imperial către camera nupțială, în aclamații
şi acorduri muzicale. De obicei, împăratul alegea acum pe soția unuia dintre înalții
34
Marius Telea
demnitari care urma să participe la masa nupțială alături de ei. Însoțitorii se în-
dreptau apoi spre locul de desfăşurare a banchetului de nuntă.
A treia zi după nuntă urma o nouă ceremonie, cea a băii oficiale. În momentul
în care totul era pregătit, la ieșirea din camera nupțială, basilissa era escortată de
patricieni, consuli şi membrii facțiunilor (Verzii în partea stângă, Albaștrii în partea
dreaptă). Albaștrii începeau primii aclamațiile, timp în care convoiul înainta, având
în frunte slujitori care purtau cutii cu parfum, bijuterii şi vase. În jurul Augustei se
aflau trei doamne de onoare, care țineau în mână, ca simbol al dragostei, mere roșii
încrustate cu perle. Pe parcursul ceremoniei se auzeau sunetele orgilor. Convoiul co-
bora spre locul unde avea loc baia rituală, numit baia Sfintei Cristina. La ieșire, împă-
răteasa era însoțită de către aceiași participanți până în apartamentele sale.
Această ceremonie complicată a suferit unele modificări în decursul timpu-
lui. Astfel, începând cu secolul al XI-lea, odată ce Imperiul Bizantin a intrat tot
mai strâns în contact cu Occidentul medieval şi multe împărătese au fost alese, din
considerente politice, dintre prințesele apusene, acest fapt a atras o serie de schim-
bări şi în cadrul ceremonialului încoronării împărăteselor. Au fost introduse acum
elemente din ceremonialul occidental, costumele şi obiceiurile feudalității apusene,
dar s-au păstrat totuși numeroase caracteristici şi multă culoare din ceea ce fusese
odinioară ceremonialul bizantin.
Un eveniment deosebit de important din viaţa familiei imperiale era nașterea
unui moștenitor de sex masculin (porphyrogenet), care devenea urmașul la tron al
tatălui său, împăratul. De altfel, principala îndatorire a basilissei era aceea de a da
naștere unui moștenitor al tronului. După ce împărăteasa rămânea însărcinată să-
nătatea ei şi a copilului încă nenăscut deveneau principalele griji ale personalului
din palatul imperial. În timpul sarcinii Augusta îşi putea exercita autoritatea din
apartamentele sale, unde îi stăteau la dispoziție un corp de funcționari imperiali,
obligați să se supună direct ordinelor sale.
De obicei, copilul familie imperiale se năștea într-o cameră specială a pala-
tului, în care majoritate materialelor erau din mătase (purpură, porfiră), numită
camera de purpură. De aici venea şi numele de porfirogenet.
Momentul nașterii unui copil de sex masculin care devenea automat moștenitorul
tronului, era unul de mare bucurie atât pentru părinți, cât şi pentru ceilalți locuitori
ai statului. El era sărbătorit cu mare fast la Curte şi în întreg Imperiul.
Stabilirea numelui noului-născut, eveniment la care mama nu participa, urma
un obicei vechi, acela prin care băiatul primea numele bunicului patern.
Evenimentul era însoțit de câteva zile de adevărată sărbătoare, atât la palat, cât şi
pe străzile capitalei şi ale principalelor orașe. Se organiza, de obicei la palat, un banchet
în cinstea noului-născut, iar pe străzi aveau loc serbări populare. În tot acest timp, basi-
lissa se pregătea pentru o ceremonie oficială care avea loc la opt zile după naștere.
Pentru aceasta, dormitorul ei era ornat într-un mod special cu ghirlande aurite
şi numeroase lămpi cu candele aprinse. Copilul era îmbrăcat într-un costum special.
Odată încheiate aranjamentele şi decorurile, personalul feminin şi eunucii o felici-
tau pe tânăra mamă. Urmau apoi, doamnele de la Curte în funcție de rang, văduvele
funcționarilor decedați şi, în cele din urmă, bărbații cu diferite funcții la Curte, toți
manifestându-şi bucuria faţă de evenimentul fericit din viaţa familie imperiale.
Timp de 40 de zile după naștere tânăra împărăteasă era considerată impură,
ca orice altă femeie, şi trebuia să rămână în apartamentele ei. După actul de curățire
a mamei, ea avea posibilitatea de a participa la botezul fiului ei în catedrala Sfânta
Sofia sau în alt lăcaș de cult, alături de toți ceilalți membri ai familiei imperiale.
Reședința imperială era în Palatul Sacru (în limba latină: Sacrum Palati-
um, în limba greacă: Ιερόν Παλάτιον) sau Marele Palat (în limba greacă: Μέγα
Παλάτιον, în limba turcă: Büyük Saray). Cunoscut și ca palatul imperial, acesta
era un complex de clădiri, paraclise şi oratorii, situat în mijlocul unor grădini şi
parcuri, un fel de oraş în oraş, protejat de privirile indiscrete ale locuitorilor capi-
talei printr-un zid exterior. Vastele domenii şi construcţii ale palatului imperial,
se desfăşurau pe o colină lângă Hipodrom, în partea opusă a bisericii Sfânta Sofia
și la sud-est de piața Augustaeon, pe o suprafaţă de cca. 100.000 m2. Se întindea
pe şase terase, de-a lungul unei diferențe de nivel de 31 de metri între Marea
Marmara şi Sfânta Sofia. Pe locul său astăzi se află Moscheea Albastră (Moscheea
Sultan Ahmed) şi împrejurimile acesteia. După modelul său s-a construit vechiul
palat al sultanilor otomani, palatul Topkapî12.
În interiorul Marelui Palat se afla şi sediul diferitelor oficii (scrinia) şi servicii
administrative ale cancelariei imperiale.
În marile săli de recepție ale palatului (Chalke, Magnaura, Triclinium-ul celor
nouăsprezece paturi) aveau loc activitățile solemne ale guvernului: dezbaterea le-
gilor noi, acordarea de audiențe, promovarea funcționarilor de rang înalt, primirea
ambasadorilor străini, procesiuni cu participarea întregul cortegiu de înalți dem-
nitari, banchete care încheiau sărbătorile, funeraliile basileului, etc., toate de un
fast impresionant, urmărind apoteoza acestuia. De asemenea, în aceste săli aveau
loc şi multe ceremonii şi serbări, unele cu caracter religios. Împăratul, care făcea
obiectul unui ceremonial de cinstire cu rezonanțe religioase, stătea pe o platformă
înaltă într-o extremitate a sălii pe un tron aflat sub un baldachin, întreg ansamblul
fiind despărțit prin câteva cortine de restul sălii. O serie de plăcuțe de pe pardo-
seală orientau pașii celor care erau admiși la aceste adunări şi care trebuiau să
vină în faţa suveranului. În aceste săli totul era conceput astfel încât să stârnească
uimirea delegațiilor străine sau autohtone. Bizantinii s-au dovedit niște inventatori
ingenioși ai unor dispozitive mecanice instalate în sala tronului, menite a-i impresi-
ona pe cei admiși în audiențele imperiale. Imediat ce se ridica cortina destinată să
ferească de privirile străinilor persoana sacră a împăratului instalat pe tron o serie
de elemente vizuale şi auditive însoțeau apariţia împăratului în faţa membrilor
delegațiilor străine. Ele aveau rolul de a produce un șoc emoțional în rândul celor
prezenți atunci când se prosternau înaintea tronului: animale acționate de mecanis-
me sofisticate se înălțau de pe piedestalurile lor care înconjurau tronul imperial şi
scoteau răgete nemaiauzite, în timp ce tronul se înălța până sub tavan. Copleșiți de
vacarm şi de atmosfera creată delegații erau uimiți de ceea ce vedeau şi abia puteau
să se concentreze asupra problemelor cu care au venit.
Măreția imperială impunea tăcerea. Adunările oficiale în cadrul cărora împă-
ratul aducea la cunoștință deciziile sale se numeau silentia, dar împăratul nu vorbea
niciodată direct, ci prin gesturi şi prin intermediul unui demnitar.
II.1.3. Ceremoniile şi procesiunile publice
Cea mai impresionantă apariție publică a împăratului şi a suitei sale era legată
de marile procesiuni publice. Nu în ultimul rând, se poate spune că toate momentele
12
Pe larg despre palatul imperial, a se vedea cap. III. 1 Constantinopolul – capitala Imperiului.
36
Marius Telea
semnificative ale existenţei comunitare în Bizanţ (botezul, căsătoria, manifestarea

identității de grup, viaţa liturgică a Bisericii, etc.) îmbrăcau „haina” publică a proce-
siunilor. Aveau loc parade şi defilări solemne cu diferite ocazii ale diverselor grupuri
sociale (studenți, notari, funcționari de stat) ca element esențial al vieţii civile. Toți
aceștia îşi pregăteau defilările în colaborare cu colegii lor şi în aplauzele publicului.
Același lucru se poate spune şi despre clerul Marii Biserici, Sfânta Sofia, care îşi cele-
bra evenimentele liturgice în diverse puncte ale geografiei sacre a oraşului.
Ritualurile de la Curte erau foarte complicate şi fastuoase, totul fiind codificat
în adevărate tratate speciale şi desfăşurându-se după reguli stricte şi precise. Cultul
împăratului a devenit în Bizanţ o adevărată religie. Era obligatorie prosternarea, să-
rutarea mâinii (care nu putea fi „profanată” prin contactul direct cu cea a unui muri-
tor, decât după ce acesta din urmă era condus şi susținut de doi demnitari ai Curții)
şi a încălțămintei împăratului. În cadrul ceremoniilor de la palat, acesta călca numai
pe un covor de purpură. Participanții la aceste ceremonii purtau veșminte somptu-
oase de diferite culori (în funcție de natura ceremoniei), aveau loc mișcări şi gesturi
solemne, totul fiind însoțit de muzică şi cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie,
aclamații ritmate şi dialogate, al căror text glorifica victoriile şi exalta măreția cvasi-
divină a împăratului. Acest ritual de la Curtea imperială a transmis numeroase ele-
mente şi Liturghiei ortodoxe (de ex. lumânările şi fumul de tămâie – secolul al IV-lea,
apoi veșmintele liturgice, ca o replică la hlamida imperială – secolele V-VI, iar fastul
s-a transmis şi ceremoniilor religioase din cadrul cultului creştin).
Din multitudinea de ceremonii ale Curții imperiale care aveau loc fie în Ma-
rele Palat, fie în afara lui, amintim pe cele ocazionate de vizitarea unor importante
lăcașuri sfinte din capitală sau din afara ei sau cele legate de participarea la unele
evenimente oficiale, cum ar fi întoarcerea triumfală dintr-un război sau întâmpina-
rea soției făgăduite urmașului la tron. O descriere a unei ceremonii din secolul al
X-lea ne prezintă modul cum se desfășura aceasta. Atunci când ea avea loc în afara
zidurilor palatului, se proceda la curățirea drumului, repararea şi netezirea lui şi
la împrăștierea de-a lungul acestuia a unui lichid înmiresmat preparat din apă de
trandafiri. Apoi traseul procesiunii era decorat cu ghirlande de flori, plante aromate
şi podoabe de mare preț (țesături şi obiecte din argint), furnizate de negustorii din
capitală, care aveau, astfel, prilejul să-şi facă reclamă propriilor mărfuri. Această
operație purta numele de încoronarea Oraşului. O serie de funcționari ai Curții sta-
bileau locurile în care alaiul imperial se oprea şi se intonau aclamațiile închinate
împăratului. Textele erau compuse şi actualizate periodic; se urmărea cu atenție
instruirea corurilor formate din membri ai facțiunilor din Hipodrom şi a cantorilor.
Se montau estrade care se umpleau de spectatori. Lângă zona destinată corurilor şi
cantorilor erau amenajate fântâni pline cu fistic, migdale şi vin.
Totul începea cu o pregătire atentă în interiorul palatului: împăratul şi,
eventual, fiii asociați la domnie se îmbrăcau în veșminte de sărbătoare, după care
participanții din suita imperială îşi salutau suveranii, ocupându-şi locurile cuvenite
(conform demnităților şi funcțiilor deținute) în cadrul procesiunii. Apoi, împăratul
îşi făcea semnul crucii şi alaiul se punea în mişcare şi se îndrepta spre public. Pri-
mii care apăreau erau stegarii, cu anticele stindarde (vexilla) ale puterii romane şi,
evident, marea cruce de aur, socotită prin tradiţie opera lui Constantin cel Mare.
În faţa grupului imperial înaintau înalții demnitari de stat, care în ajun primiseră
ordin să participe. Ei erau dispuși într-o anumită ordine dinainte stabilită (pe baza
unei liste de priorități) şi îmbrăcați în veșminte de ceremonie atent studiate, astfel
încât să nu eclipseze splendoarea veșmintelor imperiale. În interiorul cortegiului,
corpurile de elită ale gărzii imperiale şi eunucii cubiculari îl înconjurau pe împă-

rat. Pe marginea drumului, de o parte şi de alta, se aflau înșiruiți reprezentanţi ai
negustorilor şi meseriașilor din oraş, autoritățile municipale şi ambasadorii străini
acreditați în capitala Imperiului şi chiar oameni simpli.
Pe drumul care ducea la Marea Biserică procesiunea se oprea, corurile into-
nând aclamații în onoarea împăratului. După ce intra în biserică, împăratul primea
binecuvântarea patriarhului, apoi se îndrepta spre o firidă laterală, protejată de o
perdea, la adăpostul căreia, din venerația faţă de Stăpânul ceresc, şeful eunucilor
îi scotea coroana. Împăratul intra apoi în altar, săruta Sfântul Antimis şi se închina
în faţa Crucii de aur de pe Sfânta Masă. Apoi se retrăgea într-o încăpere alăturată,
unde asista la săvârșirea Sfintei Liturghii. De aici ieșea doar pentru a însoți la altar
darurile euharistice şi pentru a primi Sfânta Împărtășanie. După aceasta, la sfârşi-
tul slujbei împăratul şi suita sa mergeau şi luau masa de prânz. La ieșire, împăratul
obișnuia să împartă pungi cu aur clerului, cantorilor, unor cerșetori şi, potrivit
tradiției, dona cel puțin de 10 livre aur bisericii.
A existat chiar şi un calendar al sărbătorilor şi procesiunilor de la Curtea im-
perială, asemănător calendarului religios, dar care nu se confundau cu sărbătorile
stabilite de Biserică. Uneori sărbătorile religioase erau ținute la Palatul Sacru inde-
pendent şi înainte de a fi sărbătorite în Biserică.
Oricât de artificiale şi de solemne au fost concepute aceste procesiuni, ele
reprezentau, totuși, o punte de legătură între suveran şi supuși. Pentru străini mai
ales dar şi pentru localnici aceste evenimente reprezentau o ocazie de a vedea pe
viu luxul şi măreția imperială. Ele puneau în scenă prin gesturi simbolice simple,
temele cele mai importante ale propagandei imperiale: puterea, bogăția, prezența
sacră a împăratului, solidaritatea dintre suveran şi elita guvernamentală care defila
alături de el. Indiferent de tipul de procesiune, supușii puteau profita de ocazie pen-
tru a-şi prezenta în faţa împăratului doleanțele. Înalții demnitari care defilau ală-
turi de suveran, dincolo de afișarea loialității faţă de el, aveau oportunitatea de a-şi
afișa rangurile şi demnitățile cu însemnele lor, poziția socială în viaţa publică ca şi
cea din cadrul aparatului administrativ de stat. Totul se raporta la poziția ocupată
faţă de persoana împăratului în cadrul defilării. În ceea ce îl privește pe împărat,
aceste evenimente îi mai ofereau şi ocazia de a transmite unele mesaje politice ale
momentului: cine a urcat pe scara ierarhică, cine a coborât, era un timp de pace sau
de război, de bucurie sau de durere, etc.
Cultul imperial a preluat în Bizanţ unele elemente din fostul cult al împăra-
tului din epoca păgână. Cinstirea se întindea şi la efigiile împăratului, la portretele,
busturile şi statuile sale. O partea a monedelor bizantine au purtat efigia împăra-
tului, semnificând faptul că se plătea în numele împăratului; a călca în picioare o
monedă era deopotrivă un sacrilegiu şi o crimă de les-majestate pedepsită ca atare.
Portretele împăratului era prezente şi în biserici şi chiar pe străzi. În biserici cleri-
cii trebuiau să se roage pentru împărat şi pentru mântuirea locuitorilor Imperiului.
În cadrul ceremonialului din biserica Sfânta Sofia, împăratul juca rolul unui inter-
mediar între poporul credincios şi taina euharistică care se oficia. De asemenea, în
secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinților purtate în procesiunile religioase figura
şi portretul basileului. Acesta avea şi o semnificație juridică de autoritate, dând
valoare legală actelor publice, cum ar fi: prestarea de jurăminte, luarea deciziilor
administrative, a hotărârilor în tribunale, etc.
Existau norme precise de reprezentare portretistică a persoanei cvasi-sacre a
împăratului: nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, cadrul triumfal, reprezentarea
38
Marius Telea
Curții imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, în primul rând semnul crucii, fi-
gurând obligatoriu în portretele care-l reprezentau pe împărat şi în celelalte picturi
de la Curte. Toate acestea au inspirat apoi şi iconografia religioasă.
II.1.4. Viaţa oficială și cea privată a familiei imperiale
În ceea ce privește stilul de guvernare al împăraţilor, trebuie spus că acesta a

cunoscut mari variații de-a lungul istoriei bizantine. Au fost împăraţi ca Heraclius
I (610-641) sau Manuel I Comnenul (1143-1180) şi cei ai dinastiei Macedonenilor
care au ales să-şi conducă personal trupele în marile campanii militare, îndepli-
nind, de fapt, rolul de comandant suprem. Alți suverani, ca Iustinian I (527-565),
au preferat să rămână la adăpostul zidurilor palatului, lucrând zi şi noapte pentru
a rezolva probleme Imperiului, transmițând ordinele lor comandanților militari de
pe câmpul de luptă. Nu au lipsit şi împăraţii erudiți, ca Teodosie al II-lea (408-450)
sau Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), care au lăsat treburile efective
ale Imperiului în mâinile consilierilor lor de încredere sau împăraţii-playboy ca
Alexandru (912-913), fratele lui Leon al VI-lea Filosoful, în timpul domniei căruia
birocrația imperială şi-a putut vedea liniștită de propriile interese.
În ciuda poziției sale esenţiale în manevrarea pârghiilor puterii, împăratul îşi
făcea apariţia doar în anumite momente sau situații îndelung elaborate, prescrise de
eticheta imperială. Asemenea bizantinului de rând, împăratul se trezea la primele ore
ale dimineții, pentru a profita la maximum de lumina soarelui. Prima activitate a sa
o constituiau rugăciunile, pe care le rostea într-una din capelele imperiale. Apoi îşi
începea activitatea propriu-zisă, odată cu deschiderea Marelui Palat pentru afacerile
publice, timp de 2, 3 sau chiar mai multe ore, atât înainte cât şi după masă. La în-
cheierea activităților de dimineață, un eunuc (papias) care era responsabil cu cheile
palatului, străbătea sălile acestuia scuturându-şi cheile, semn care anunţa închiderea
acestuia. Același lucru de întâmpla şi după-amiază, la redeschiderea palatului.
Pe durata unei zile obișnuite de lucru, împăratul se consulta cu principalii săi
miniștri în privința problemelor statului, acorda audiențe diferiților funcționari,
ambasadori şi ofițeri, primea şi analiza rapoarte ale subordonaților săi pe diferite
chestiuni de interes național şi internațional. Pe lângă treburile administrative ale
statului, împăratul mai trebuia să participe şi la diferite ceremonii, banchete şi
procesiuni care aveau loc la palat sau în afara lui, uneori acestea ocupând întreaga
dimineață sau chiar întreaga zi.
Pe lângă viaţa oficială, ca funcție publică, împăratul ducea şi o viaţă de fa-
milie, ca toți supușii săi. În aceste momente, el renunța la toată eticheta impusă
de funcția sa şi se comporta ca un om obișnuit. În ciuda unui program de lucru
deosebit de încărcat, impus de rolul ei în viaţa statului, familiei imperiale îi ră-
mânea încă destul timp pentru a face loc în viaţa membrilor ei unor preocupări
personale, unor pasiuni, care variau în funcție de gustul fiecăruia. Astfel, mulți
suverani datorau educației primite gustul pentru literatură, oratorie, teologie,
artă sau muzică. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450) îşi petrecea o mare parte
din noapte citind dar știa, de asemenea, să modeleze, să picteze şi să caligrafieze.
Iustinian I (527-565) a compus o serie de tratate teologice erudite, iar Leon al
VI-lea Filosoful (886-912) a compus imnuri şi discursuri pentru o serie de eve-
nimente oficiale. Ca şi alți împăraţi, însă, el a adăugat gusturilor sale literare pe
acela al științelor oculte. Fiul său, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959)

a avut şi el ample preocupări culturale, dar cu o varietate de aptitudini mult mai
mare: pictor, orfevrier, sculptor, muzician, istoric, arheolog. Lucrările scrise de
el însuși sau sub conducerea sa, constituie şi astăzi unul din izvoarele esenţiale
ale cunoștințelor noastre despre lumea bizantină. Împăratul-monah Ioan al VI-lea
Cantacuzino (1347-1354) a parafrazat „Etica nicomahică” a lui Aristotel, iar când
a fost constrâns să se retragă de pe scena politică s-a dedicat redactării unei auto-
biografii. Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) a scris şi el un tratat polemic în
favoarea creştinismului, văzut în opoziție cu islamismul
Pe lângă preocupările intelectuale, mulţi împăraţi au avut şi înclinații mai
lumești sau chiar frivole. Spre exemplu, la palatul imperial existau mai mulţi bu-
foni şi pitici care îl înveseleau pe suveran prin năzbâtiile lor şi prin libertatea lor
de limbaj. Alți împăraţi se recreau jucând zaruri sau un joc asemănător tablelor,
cum a fost cazul împăraţilor Zenon (474-491) şi Constantin al VIII-lea (1025-1028),
cel care era atât de pasionat de acest joc încât obișnuia să-i lase pe ambasadori să
aștepte în cadrul audiențelor, pentru a nu întrerupe o partidă începută. Şi jocul de
șah era, de asemenea, cunoscut în Bizanţ, începând din secolul al VI-lea.
Cea mai mare parte a împăraţilor găseau timp şi pentru practicarea diverselor
sporturi chiar în incinta Marelui Palat. Se spune că împăratul Teodosie al II-lea, care
se antrena la tir cu arcul şi la aruncarea suliței, a introdus şi moda practicării unui joc
preluat din Persia numit tsu-gan, asemănător hocheiului pe iarbă, care se juca între
două echipe călare, fiecare participant folosindu-se de un fel de crosă (tzykanion) cu
care conducea mingea. Acest joc a devenit sportul favorit al împăraţilor, fiind practi-
cat împreună cu demnitarii, într-un manej amenajat în interiorul Marelui Palat. Mai
existau locuri amenajate pentru practicarea tsu-gan-ului la Efes şi Trapezunt.
Împăraţilor le mai plăceau şi sporturi ca: oina, luptele, boxul şi pancrațiul,
practicate şi în Hipodrom.
Vânătoarea a constituit şi ea un divertisment favorit al împăraţilor. Mihail al
III-lea Bețivul (842-867), Vasile I Macedoneanul (867-886), Roman al II-lea (959-
963) şi Isaac I Comnenul (1057-1059) sunt cunoscuți drept mari vânători. Împăraţii
aveau la îndemână parcul numit Philopation, situat în imediat vecinătate a palatu-
lui Blacherne, care era împădurit şi populat cu animale de vânat. Acesta le oferea
spaţiul, comod şi totodată plăcut, în care să practice vânătoarea cu șoimi sau să
doboare animalele cu sulița, arcul sau lancea. De multe ori, ei porneau în adevărate
expediții de vânătoare (mai ales de porci mistreți) în Tracia sau în Asia Mică.
Departe de a locui tot timpul în palatul imperial, basileii mergeau adesea să se
odihnească în numeroasele palate pe care le aveau la periferia Constantinopolului.
În general, istoria vieţii de la Curtea imperială bizantină a înregistrat două
perioade, separate prin dinastia Comnenilor. Astfel din secolul al V-lea până în seco-
lul al XII-lea se continuă tradiţia romană a ceremoniilor, consolidată prin preluarea
etichetei de la Curtea persană, ajungându-se la o maximă dezvoltare a fastului de la
Curte în secolul al X-lea. Sub împăraţii Comneni, datorită influenţei occidentale, în
urma multiplelor contacte cu cruciaţii şi pe fondul abandonării Palatului Sacru pen-
tru palatul Blacherne (1081), s-a înregistrat o simplificare a etichetei şi a fastului
ceremoniilor oficiale şi, în principal, o reducere a numărului acestora. Viaţa oficială
a basileului a devenit din acest moment mult mai puţin acaparantă, iar conduita
împăraţilor şi a anturajului lor mult mai liberă. Influenţa occidentală a sporit în
urma căsătoriilor lui Manuel I Comnenul (1143-1180) cu prințesele germane Bertha
de Sulzbach (1146) şi Maria de Antiohia (1161).
40
Marius Telea
Aceeași tendință s-a accentuat şi mai mult în timpul dinastiei Paleologilor,

imediat după recucerirea Constantinopolului de sub stăpânirea latină (1261), oda-
tă cu scăderea veniturilor statului şi a creşterii problemelor cărora a trebuit să li
se facă faţă. În cursul marile sărbători, procesiunile de la catedrala Sfânta Sofia
au devenit mai rare. Sărăcirea vistieriei imperiale explică şi simplificarea banche-
telor de gală, în cadrul cărora împăratul nu mai stătea întins pe o canapea după
străvechiul obicei roman, ci așezat la o masă, fiind singurul care mânca în această
poziţie în prezenţa demnitarilor, care stăteau în picioare în jurul lui, şi primeau,
potrivit rangului fiecăruia, o farfurie de aur sau de argint, pe care trebuia să o
restituie după ceremonie. În aceste condiţii, basileul dispunea de o mare parte din
zi pentru a se ocupa de problemele de stat dar şi pentru satisfacerea unor plăceri
personale (acte caritabile, lectură, vânătoare, practicarea unui sport, rugăciune,
activităţi cultural-ştiinţifice, etc.).
După cele două războaie civile (1341-1347; 1352-1354) din timpul dinastiei
Paleologilor, Imperiul epuizat şi de atacurile tot mai dese ale otomanilor a avut de
luptat pentru existenţa sa, irosindu-şi toate resursele. Însăși pietrele prețioase ale
coroanei imperiale au trebuit amanetate Veneției, astfel că la încoronarea lui Ioan
al VI-lea Cantacuzino (1347) ornamentele imperiale au fost decorate cu pietre false,
iar farfuriile de cupru au înlocuit vesela din aur şi argint.
Ultimii împăraţi Paleologi nu au mai avut nici timp, nici bani pentru a or-
ganiza serbări sau festivități, dar până la căderea Imperiului din anul 1453, ei au
acordat cea mai mare atenție menținerii unei anumite etichete la Curte, ceea ce nu
i-a oprit să-i primească cu simplitate şi cu cordialitate pe puținii străini aflați în
trecere prin capitală.
II.1.5. Aparatul administrativ de stat
În fruntea Imperiului, împăratul conducea ca un autocrat, dar era ajutat de

un impresionant aparat administrativ, format din mai mulți funcționari, care îl aju-
tau în conducerea treburilor statului. În cadrul acestui aparat de stat, împăratul
avea cea mai importantă funcție în stat, având atribuții administrative, legislative
şi judecătorești. El era astfel, legislator şi judecător suprem, voința sa având valoa-
re de lege. Prerogativele sale se extindeau chiar şi asupra Bisericii. În exercitarea
funcțiilor sale, suveranul bizantin nu era limitat decât de o singură regulă: conștiința
tradiției romane, adică a respectării tradițiilor juridice ale dreptului roman.
Această nouă concepție despre împărat a determinat o nouă concepție politi-
co-administrativă. Ea se întemeia pe două idei fundamentale:
1. Palatul imperial şi Curtea au devenit centrul statului, pol principal al pu-
terii laice şi religioase;
2. Noţiunea orientală de serviciu personal al împăratului a înlocuit-o pe cea
romană, civică, a magistraturilor. Oamenii nu mai serveau statul, ci pe
împărat identificat cu statul. În consecință în jurul împăratului a luat
naștere o importantă birocrație aulică, civilă şi militară cu o puternică şi
riguroasă ierarhie a demnităților şi a funcțiilor. Nu mai era importantă
originea ereditară, ci funcția ocupată în această ierarhie. De asemenea, în
Bizanţ puterea militară era despărțită de cea civilă, funcţionarii militari
neavând voie să ocupe şi funcții civile.
Începând chiar cu împăratul Constantin cel Mare (306-337), suveranul guver-

na prin intermediul unui aparat politico-administrativ, având competenţe precise.
Administrația imperială era puternic centralizată, fiind propulsată şi coordonată de la
Palatul Sacru. Împăratul concentra în mâinile sale întreaga autoritate publică. În felul
acesta administrația ca şi justiția, finanțele, armata şi Biserica depindeau direct de
împărat care acorda titlurile, recompensele şi distincțiile. Mihail Psellos (1018-1078),
un bun cunoscător al guvernării bizantine, considera că două lucruri asigură dominația
grecilor: bogățiile şi onorurile. Onorurile se împărțeau în două: demnitățile şi oficiile
sau funcțiile. Acestea din urmă corespundeau unor posturi efective de conducere sau
de execuție. Ele erau oferite prin ordin, eventual pentru o anumită durată de timp, iar
persoanele care ocupau funcții ce comportau o responsabilitate importantă, era revo-
cabile în orice moment, în caz de lipsă de profesionalism sau greșeli grave. Demnitățile
cu însemnele corespunzătoare erau acordate printr-o diplomă şi, cu excepția comiterii
unei greșeli grave, pe viaţă. Exista, astfel, o dublă scară ierarhică, adică două ierarhii
paralele, una pentru demnități, cealaltă pentru funcții. Fără a exista o corespondență
strictă, se putea urca paralel pe amândouă: obţinerea unei funcții mai importante
antrena, în general, acordarea unei demnități mai înalte. Era aproape exclus să se
atribuie un post de conducere important fără a se primi simultan şi o demnitate; în
schimb se putea poseda o demnitate fără a se exercita o funcție. Chiar şi așa demnita-
tea dădea dreptul, cel puțin începând cu secolul al IX-lea, la o pensie. Nici funcțiile şi
nici demnitățile nu erau ereditare, ci întotdeauna conferite de împărat ad personam.
Demnitarul primea un salariu numit roga, plătit anual, chiar de către împărat şi, la
anumite ocazii, primea daruri (de obicei țesături scumpe) din partea împăratului. În
general acordarea demnităților şi plata remunerațiilor (roga) făceau obiectul unui ce-
remonial care avea loc în sala palatului numită Chrysotriclinium.
Din lucrarea „De ceremoniis aulae byzantinae”, a împăratului Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, aflăm că toate demnitățile până la cea de protospatharios
(prima demnitate senatorială), se cumpărau, existând o listă cu prețul fiecărei
demnități. La fel se plătea orice avansare pe linia demnităților. Întotdeauna dem-
nitatea se păstra atunci când înceta funcția. În consecință, datorită durabilității
sale, demnitatea era indiciul locului pe care îl ocupa o persoană în societate. Astfel,
atunci când o persoană este menționată într-un act sau o cronică nu întotdeauna i
se amintește funcția dar obligatoriu i se precizează demnitatea.
Toate funcțiile publice erau legate de palatul imperial, iar împăratul condu-
cea statul prin intermediul unei ierarhii administrative formate din funcționari di-
rect subordonați lui, având sarcini şi responsabilități precise, pentru îndeplinirea
cărora răspundeau direct în faţa șefului statului. Îndatorirea principală a fiecărui
funcționar era de a executa deciziile împăratului sau ale superiorilor și de a veghea
ca acestea să fie puse în practică corect şi la timp.
O caracteristică a administrației imperiale a fost faptul că nu a existat și o
administrație locală, în sensul actual al termenului, adică al existenţei unui număr de
funcționari şi demnitari care deţineau puterea locală. Statul era reprezentat în provin-
cii de guvernatori civili sau militari, iar pentru treburile bisericeşti de clerici superiori
(episcopi, arhiepiscopi, mitropoliți). Aceştia dispuneau, la rândul lor, de funcționari şi
clerici locali, toți depinzând direct de împărat, fiind subordonați direct acestuia.
Evoluţia şi dezvoltarea organizării administrative şi a condiției funcționarilor
imperiali, s-a realizat permanent de-a lungul istoriei bizantine, fără un sistem pre-
stabilit şi într-o continuă adaptare la mutațiile produse în evoluţia diverselor regiuni
care compuneau Imperiul.
42
Marius Telea
În prima perioadă a istoriei bizantine, teritoriul Imperiului era împărțit în pa-

tru Prefecturi (ale Pretoriului): Orient, Illyricum, Italia şi Gallia. Pe teritoriul admi-
nistrat de ei, prefecții Pretoriului se bucurau de o autoritate imperială deplină:
legiferau, judecau fără drept de apel, conduceau serviciul imperial poștal, lucrările
publice, prestațiile în natură, învățământul, plăteau retribuțiile funcționarilor şi solde-
le militarilor, recrutau efectivele armatei şi se ocupau chiar şi de fabricile de arme.
Împăratul Constantin cel Mare (306-337) a inițiat o reformă a sistemului instaurat
de Dioclețian (284-305), care, în secolul precedent, militarizase funcțiile civile. Noul
suveran a hotărât ca administrația civilă să fie despărțită de cea militară, astfel că a
apărut o dublă ierarhie: civilă şi militară. Cu excepția prefectului Pretoriului din
Orient, ceilalți prefecți au devenit simpli funcționari regionali, pierzându-şi atribuțiile
militare. Funcțiile lor au fost repartizate între noii șefi de servicii, iar atribuțiile mi-
litare ale prefecților au fost atribuite unor magistri militum, unul pentru trupele din
Orient şi unul pentru trupele din Occident, comandanți selectați dintre soldații de
carieră, în subordinea cărora se aflau ducii, comandanți militari ai provinciilor.
Sub conducerea directă a împăratului se aflau patru „miniștri”, care condu-
ceau politica internă şi externă a Imperiului. Poziția cea mai înaltă o deținea ma-
gister officiorum, șeful protocolului imperial, care dirija întreaga activitate de la
palat, a relaţiilor externe, a poliției, a fabricilor de armament, a serviciului poștal
şi comandantul gărzii palatului imperial. Un quaestor sacri palatii, aflat în sub-
ordinea sa, ca un adevărat „ministru al justiției”, se ocupa cu pregătirea legilor şi
ordonanțelor imperiale, îngrijindu-se apoi şi de publicarea lor. Administrația fi-
nanciară era subîmpărțită în două servicii independente: sacrae largitiones şi res
privatae. În fruntea primului serviciu se afla un comes sacrarum largitionum,
care administra dările în bani ale populaţiei (impozitele) şi stabilea sumele pe care
visteria imperială le dădea armatei, funcționarilor, ambasadorilor sau principilor
străini acreditați în capitală. El controla vămile, minele, industria manufacturieră
a statului şi monetăria statului, prin intermediul altor funcționari subordonați (co-
mites). Al doilea serviciu era condus de comes rerum privatarum, care administra
enormele venituri ale împăratului, provenite de la toate proprietățile sale, precum
şi darurile cu caracter privat pe care acesta le primea de la diferite persoane. Din
aceste fonduri erau plătite gărzile imperiale, era susținută activitatea edilitară pu-
blică dar şi cea destinată întreținerii bisericilor, organizării jocurile din Hipodrom,
primirii ambasadorilor străini, întreținerii personalului Curții, etc.
Mai exista un praepositus sacri cubiculi, de obicei eunuc, care era şeful apar-
tamentelor imperiale, împreună cu parakimomenosul, cel care asigura securitatea
împăratului cât timp acesta dormea, fiind uneori chiar confidentul împăratului şi
exercitând o imensă influenţă asupra acestuia. El locuia în palat, într-o cameră în
vecinătatea dormitorului basileului şi, în anumite ocazii, aveau un rol de prim-plan
(de exemplu în ceremonia de încoronare a basileului). Pe lângă aceştia mai existau un
număr foarte mare de șambelani sau valeți, fiecare cu sarcinile sale bine stabilite.
Acești patru „miniștri” împreună cu praepositus sacri cubiculi, formau o
instituţie foarte importantă numită consistorium, un fel de consiliu imperial şi tri-
bunal, care mai cuprindea şi un anumit număr de membri permanenți numiți comi-
tes ai consistoriului, asistați de mai mulți notari. Toți erau numiți direct de împărat
şi se întruneau în ședințe regulate. Chestiunile care se discutau în cadrul acestui
consiliu erau, inițial, atent analizate şi studiate în cadrul unor comisii şi abia apoi
erau trecute pe ordinea de zi a ședințelor, dându-li-se o rezolvare adecvată. Cu tim-
pul, această instituţie s-a transformat în cancelaria personală a împăratului, numi-
tă cubiculum, activând într-un complex de săli din palatul imperial. Membrii ei s-au
numit cubiculari. La ședințele acesteia, membrii săi stăteau în picioare, din respect
faţă de persoana împăratului. Deși consistorium-ul n-a dispărut cu totul, rolul şi
importanţa lui au scăzut considerabil.
Începând cu secolul al VI-lea, s-a produs o reorganizare administrativă,
datorată noii situații în care se găsea Imperiul. Administrația a cunoscut schimbări
importante, marcate de o centralizare crescândă. Șocul invaziilor, restrângerea te-
ritorială şi scăderea resurselor care a decurs de aici au determinat o simplificare şi
fărâmițare a administrației centrale. Au dispărut funcțiile de prefect al Pretoriului şi
cea de magister officiorum, în timp ce quaestor sacri palatii se limita la problemele
juridice. Comes res privatae a fost înlocuit cu doi dintre subordonații săi: un „logo-
thet al domeniilor imperiale” (λογοθέτης τῶν ἀγελῶν) şi un „conte al grajdurilor”
(κόμης τοῦ σταύλου), dar îndatoririle legate de persoana împăratului au dobândit
o importanță tot mai mare.
La sfârşitul secolului la VI-lea, dorința de a proteja teritoriile recucerite de
împăratul Iustinian I (527-565) în Italia şi Africa împotriva incursiunilor longobarde
şi berbere a determinat autoritățile bizantine să transforme aceste două provincii
în nişte comandamente militare numite exarhate: cel din Italia, cu capitala la Ra-
venna şi cel din Africa, cu capitala la Cartagina. Conducătorii acestora, exarhii, au
devenit adevărați locțiitori ai împăratului, având puteri depline în finanțe, justiție,
armată, lucrări publice, etc.
Într-un mod asemănător, în secolul al VII-lea, împăratul Heraclius I (610-641)
şi urmaşii săi au creat în anumite provincii – spre a le apăra de atacurile perșilor,
bulgarilor şi arabilor – niște circumscripții militare numite theme, puse sub coman-
da unui strateg, care concentra în mâinile lui, deopotrivă, puterea civilă şi milita-
ră. Inițial, thema a fost o unitate militară, concentrată într-o anumită provincie,
pentru ca, la scurt timp, însăşi provincia respectivă sau locul unde erau cantonați
militarii să primească numele de themă. Numele acestor unități militare (Opsikion,
Bukellarion, etc.) a fost dat şi teritoriilor pe care acestea s-au stabilit. Au existat, la
început, patru theme în Asia Mică. În secolul al IX-lea numărul lor a crescut la 25,
pentru ca două secole mai târziu numărul lor să ajungă la 31. În subordinea stra-
tegului se aflau șefii subdiviziunilor teritoriale ale themei – thurmarchii şi drun-
garii, iar în regiunile de coastă, centarchii şi comandanții navelor de război numi-
te dromoane. Deși în cadrul themelor, strategul exercita un control foarte strâns
asupra administrației civile şi militare, totuși o serie de funcționari depindeau de
administrația din capitală, la fel cum şi unitatea militară din thema respectivă, se
afla sub ordinele înaltului comandament din Constantinopol.
Între secolele VII-XI, odată cu restrângerea teritoriului şi diminuarea bogățiilor
Imperiului în urma invaziilor avaro-slave, bulgare şi arabe, s-au produs noi reforme
administrative. În Palatul Sacru, cele trei servicii financiare concentrate în mâna pre-
fectului Pretoriului (armată, fisc, tezaur imperial şi privat al împăratului) au devenit
autonome, trecând sub conducerea unor șefi de servicii (sekreton), numiţi logotheţi,
cărora li se va adăuga un al patrulea, cel al poștei publice: logothetul dromului – șeful
poștei, devenit din secolul al IX-lea, șeful poliției, ministru de interne şi de externe, iar
din secolul al XII-lea, cu titlul de mare logothet, şeful cancelariei imperiale (un fel de
prim-ministru). Pe lângă acesta mai erau: logothetul tezaurului, ministrul de finanțe,
logothetul militarilor, administratorul armatei şi logothetul turmelor, administra-
torul domeniilor, turmelor şi hergheliilor imperiale. Acestea erau foarte numeroase
deoarece fiecare împărat moștenea o parte din bunurile predecesorului său.
44
Marius Telea
Comandantul corpurilor de gardă, numite şi schole, era domesticul scholelor,

care din secolul al XI-lea a devenit marele domestic. Amiralul prim al flotei a fost
până în secolul al XII-lea drongarul, care a devenit apoi megaduce. Alți înalți demni-
tari ai Curții erau: protovestiarul, care era administratorul garderobei împăratului şi
al tezaurului privat al acestuia, protostratorul, îngrijitorul grajdurilor împăratului,
iar începând din secolul al XI-lea, cel care îl asista şi îl ajuta pe împărat să urce pe
cal, protospătarul, funcționarul însărcinat cu purtarea spadei împăratului, eparhul,
care era prefectul capitalei, în sarcina căruia era asigurarea alimentației populației
capitalei, poliția orașului, supravegherea asociaţiilor de meșteșugari etc.
Începând din prima jumătate a secolului al XI-lea, s-a modificat profund re-
gimul themelor, care domina administrația provincială. Noul regim s-a caracterizat
prin centralizarea organizării militare, prin crearea marelui comandament al armatei
din Orient, apoi cel al armatei din Occident, ambele încredințate aşa-numiților do-
mestici ai scholelor. Armata din theme, care nu era prea demnă de încredere, dacă
ne orientăm după tăcerea absolută pe care izvoarele au păstrat-o în privința ei, a fost
încetul cu încetul înlocuită cu corpurile de gardă (tagmata) compuse din autohtoni
şi din străini aflați în serviciul Imperiului. Aceste corpuri de gardă au fost puse sub
comanda unui duce şi a unui catepan, ofițeri care au dobândit o mare importanţă în
cadrul ierarhiei militare. Asemenea corpuri de gardă staționau în diferite regiuni ale
Imperiului, alese din rațiuni strict militare, fără a ține seama de granițele themelor.
Strategul, cândva stăpân absolut al themelor, a devenit un ofițer subaltern al ducilor
şi catepanilor, mai exact un comandant de fortăreață lipsit de orice atribuții adminis-
trative precise. Vechile theme au continuat să existe, sub coordonarea unui judecător-
pretor, în calitate de șef al administrației civile, desprinsă de administrația militară.
Succesele repurtate de turci în Asia Mică au bulversat complet administrația
acestei provincii. Reorganizarea teritoriilor recucerite pentru scurtă vreme a înce-
put în timpul împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118) şi, mai ales, sub Manuel
I Comnenul (1143-1180). Thema, ca circumscripție administrativă, a fost pusă din
nou sub conducerea unui ofițer de grad superior, ducele (dux), care şi-a asumat şi
unele funcții civile, fiind asistat de unii funcționari noi. Doar thema Helladei a in-
trat din punct de vedere militar sub conducerea unui mare duce, iar din punct de
vedere civil a fost condusă de un guvernator.
Un rol privilegiat în viaţa palatului, în administrație ca şi în unele funcții
de conducere, l-au avut mult timp eunucii. Aceștia constituiau o particularitate a
civilizaţiei bizantine, întâlnită, ulterior, şi în tradiţia Porţii Otomane. Foarte puține
funcții le erau interzise (de ex. cea de prefect al capitalei, de strateg al unei theme
şi cea de împărat, aceasta din urmă pentru că ei nu puteau transmite drepturi eredi-
tare). Mulți logotheţi, înalți demnitari, conducători ai armatei şi chiar patriarhi au
fost eunuci. Cu toate acestea, folosirea eunucilor în conducerea Imperiului a fost o
armă cu ajutorul căreia s-a împiedicat concentrarea puterii în mâna nobilimii eredi-
tare cu pretenţii politice, comparativ cu Occidentul, unde pentru multe secole clasa
nobiliară a generat tulburări şi războaie civile, slăbind forţa instituției monarhice.
Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport mo-
ral, nici din punct de vedere intelectual faţă de colegii lor obișnuiți. O mare influen-
ţă în Imperiu au avut-o eunucii cubiculari. Dat fiind faptul că ei se aflau într-o mare
intimitate cu familia imperială, se bucurau de o mare autoritate. Eunucii cubiculari
erau cei care îl serveau pe împărat la masă, îi pregăteau patul şi veșmintele pe care
trebuia să le îmbrace în decursul zilei. În fiecare noapte, ei închideau apartamentele
imperiale şi rămâneau împreună cu suveranul în apropierea dormitorului acestuia.
Ei controlau programul zilnic al stăpânului lor şi tot ceea ce era legat de însemnele
sale. Colaborarea lor era indispensabilă oricui dorea să ajungă în faţa împăratului.
La începutul perioadei bizantine, dreptul roman a interzis castrarea (evirația)
cetățenilor, majoritatea eunucilor provenind din regiunile situate dincolo de fron-
tierele nord-estice ale Imperiului. Odată cu secolul al VIII-lea criteriile de recrutare
par să se schimbe, în sensul că tot mai mulți cetățeni ai statului au recurs la această
metodă din dorința de a ajunge în funcții înalte. De aceea, evirația (castrarea) nu
a mai fost considerată o rușine şi, având în vedere că, în situații de egalitate cei
castrați aveau prioritate la accederea în funcții importante, mulți părinți, unii chiar
aparținând familiilor bogate, îşi castrau fiii, știind că prin aceasta îi ajutau să facă o
carieră strălucită. Chiar şi unii împăraţi (Mihail I Rhangabe şi Roman I Lecapenos)
au recurs la această practică faţă de unii din fiii lor.
Puterea şi influenţa eunucilor a cunoscut o asemenea amploare, încât, în se-
colul al X-lea, conducătorul lor a primit dreptul de a organiza şi conduce ceremoniile
imperiale. De asemenea, eunucii erau implicați în educarea fiilor de împărat (de ex.
eunucul Antioh a fost preceptorul împăratului Teodosie al II-lea).
Sub dinastia Comnenilor, când criteriul legăturii de rudenie ca principiu de
organizarea a vieţii publice a avut câștig de cauză, aceasta a presupus implicit re-
strângerea puterii eunucilor.
Totuşi, din cele mai vechi timpuri Biserica a fost împotriva acestei practici.
Dovadă în acest sens sunt canoanele apostolice 21, 22, 23 şi 24 care stabilesc în ce
condiţii se acceptă prezența celor evirați în cler precum şi pedeapsa pentru laicii
care se supun unei astfel de operații. Sinodul I Ecumenic de al Niceea (325), în cano-
nul 1 reia, pentru ultima dată, această chestiune, în spiritul canoanelor apostolice,
dar prevederile sale se referă doar la preoți.
Toți funcţionarii, de toate gradele, erau amovibili, fiind numiți şi revocați de
împărat. Intrarea într-o funcție era precedată de o ceremonie rituală, mai mult sau
mai puțin solemnă, în care elementul esențial era rostirea unui jurământ de credin-
ţă faţă de împărat, act care, cel puțin cu începere din secolul al V-lea, li se impunea
înalților funcționari de la Curte şi demnitarilor imperiali ca recunoaștere a caracte-
rului divin al puterii imperiale. În calitatea lor de funcționari ai statului erau obligați
să depună acest jurământ, cel puțin cu începere din secolul al VIII-lea, şi patriarhul
Constantinopolului şi toată ierarhia bisericească superioară. De asemenea, toți func-
ţionării îşi actualizau jurământul de fiecare dată când era ales un nou împărat. În
timpul dinastiei Paleologilor, la moartea împăratului, toți guvernatorii provinciilor
îşi prezentau demisia, iar după alegerea noului împărat se reuneau pentru a presta
jurământul de fidelitate faţă de noul suveran, reîncredințarea funcțiilor pe care le
deținuseră rămânând la latitudinea acestuia. Jurământul de fidelitate al demnitarilor
şi funcționarilor era formulat în scris, procesul verbal fiind păstrat în arhivele palatu-
lui, într-un registru special. El era formulat astfel (textul datează din secolul al VI-lea,
în timpul lui Iustinian I): „Jur pe Dumnezeu Atotputernicul, pe Fiul Său Unul Născut
Iisus Hristos Domnul nostru, pe Sfântul Duh, pe Maria, Sfânta şi Binecuvântata şi de-a
pururi Fecioara Maică a lui Dumnezeu, pe cele patru Evanghelii pe care le am în mână,
pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, că îmi voi păstra neîntinată conștiința faţă de
dumnezeieștii şi preaevlavioşii noștri suverani, [numele suveranului şi al soției aces-
tuia], că-i voi sluji cu cinste în toate îndatoririle pe care mi le-au încredințat din mare
mila lor; că voi primi fără crâcnire orice trudă şi orice osteneală venind din sarcina care
mi-a fost dată în interesul imperiului şi statului. Trăiesc în comuniunea Sfintei Biserici
a lui Dumnezeu, una, sfântă, sobornicească şi apostolească; sub nici o formă şi nicio-
46
Marius Telea
dată nu mă voi opune ei şi nici nu voi îngădui vreodată altcuiva să o facă, în măsura
puterilor mele. Jur că nu am dat şi nu voi da nimic nimănui pentru funcția în care am
fost investit sau pentru a obține protecție; că nici nu am făgăduit, nici nu am acceptat
să trimit ceva din provincie pentru a câștiga bunăvoința împăratului, nici a glorioșilor
prefecți, nici a altor oameni faimoși din fruntea administrației, nici a cercului lor, nici
a altora, şi că am primit această sarcină fără nici o influenţă; astfel că mă voi putea
prezenta în ochii supușilor preaslăviților noștri împăraţi, mulțumit de tratamentul pe
care statul mi l-a acordat”13. O altă formulă de jurământ, datând din secolul al XIV-
lea preciza: „Jur pe Dumnezeu şi pe Sfintele Lui Evanghelii, pe preacinstita şi de viaţă
dătătoarea Lui Cruce, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pe toți sfinții,
că voi fi pentru al nostru principe şi împărat, sfânt şi puternic [numele împăratului],
un slujitor credincios până în ultima zi a vieţii mele, credincios nu numai cu vorba, ci în
toate acele fapte pe care slujitorii cei buni le săvârșesc pentru stăpânii lor. Voi fi astfel
nu numai cu persoana sa, dar şi cu majestatea pe care o are şi o va avea; sunt prieten cu
prietenii săi şi dușman cu dușmanii săi; împotriva prietenilor săi, împotriva majestății
sale nu voi urzi niciodată comploturi, nu mă voi ridica niciodată împotriva lor şi nu
voi da nimănui consimțământul meu în acest sens; nu voi fi perfid şi nu voi săvârși
ticăloșii; îi voi dezvălui împăratului orice mișelie s-ar pune la cale şi-i voi da numele
uneltitorilor. Voi fi într-adevăr un slujitor credincios împăratului: dacă-i va fi îngăduit
să domnească fericit, călăuzit de legile adevărului şi dreptății absolute, voi fi ceea ce
adevărul cere slujitorului cu adevărat drept faţă de stăpânul său; şi dacă pe urmă Dum-
nezeu va voi ca el să cadă în dizgrație sau să fie surghiunit, îl voi însoți, voi împărți cu
el suferințele, voi înfrunta cu el aceleași pericole şi moartea în toată viaţa mea”14.
În cazul promovării, funcționarul urma o ceremonie rituală, în cursul căreia
se îmbrăca în veșminte de paradă, ale căror ornamente şi culoare variau în funcție
de locul ocupat în cadrul ierarhiei imperiale. Cu trecerea timpului aceste veșminte
nu au mai suferit schimbări majore, însă au fost din ce în ce mai bogate, lucrate
cu perle şi pietre prețioase; pentru cap, semnul distinctiv al oricărei demnități era
pălăria cu boruri. Abia după această ceremonie, funcționarul începea să-şi exercite
noile atribuții corespunzătoare funcției sale.
Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul secole-
lor, era bazat pe un examen foarte sever. Candidaților li se cerea atât o pregătire de
specialitate, cât şi cunoştinţe generale de epistolografie, retorică, istorie, literatură şi
filozofie şi, mai ales, drept. Pregătirea era asigurată de școlile medii şi superioare, de
stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă, aceasta
nefiind limitată de origine, ci doar de meritele individuale. Dar, în practică, încă din
secolul al VI-lea, funcțiile cele mai înalte au fost acaparate de marii proprietari, iar
din secolul al IX-lea numai de prietenii sau membrii familiei imperiale.
În general, administraţia bizantină s-a confruntat însă cu un fenomen nega-
tiv generat de corupție care era legată de posibilitatea cumpărării funcțiilor pu-
blice (Iustinian I, deşi suprimase prin lege sistemul cumpărării funcțiilor, urmaşii
săi l-au reintrodus şi l-au amplificat prin venalitatea unor funcţionari din ultima
epoca a Bizanţului). Venalitatea funcționarilor a devenit înfloritoare îndeosebi în
timpul dinastiei Paleologilor, iar incompetența era frecventă. În această perioadă, o
pregătire de specialitate se cerea doar juriștilor, medicilor şi profesorilor. Această
situație a contribuit din plin la destrămarea administrației imperiale.
13
*** Omul bizantin, volum coordonat de Guglielmo CAVALLO, cap. VIII: Funcționarul (André GU-
ILLOU), p. 233.
14
Ibidem, pp. 233-234.
II.1.6. Senatul constantinopolitan
După mutarea capitalei imperiale la Constantinopol, împăratul Constantin

cel Mare (306-337) a instituit şi aici un nou Senat, care, însă, n-a avut niciodată
autoritatea şi prestigiul celui din Vechea Romă. Atribuțiile Senatului constantino-
politan au fost în principiu aceleași, dar cu putere limitată. Ca organ consultativ,
Senatul pregătea proiecte de legi şi putea fi invitat de împărat să se pronunțe
asupra unor probleme importante în stat. Ca adunare politică, Senatul ratifica
alegerea noului împărat de către armată şi popor, se ocupa de aprovizionarea cu
alimente a capitalei, în strânsă legătură cu prefectul şi de învățământul public. În
jurul anului 900 atribuțiile legislative şi administrative au fost abolite.
Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Încă de la început,
pentru că puțini senatori au părăsit vechea Romă pentru a veni în noua capitală,
împăratul Constantin cel Mare a numit din oficiu 300 de senatori. Apoi numărul
lor a crescut la 2.000. După răscoala NIKA (532), împăratul Iustinian I (527-565)
a reorganizat Senatul, incluzând pe toți cei care dețineau înalte demnități în stat
şi pe marii proprietari funciari. În secolul al XI-lea au intrat în Senat şi negustori
şi meșteșugari, astfel că în timpul lui Alexios I Comnenul (1081-1118), numărul
senatorilor a trecut de 10.000, ceea ce evidenția anacronismul acestei instituţii
până la prăbuşirea Imperiului în anul 1453.
Salariile şi primele le erau acordate o dată pe an. Deși împăraţii promiteau
tot timpul să țină seama de hotărârile Senatului, această promisiune nu a fost res-
pectată niciodată. Ca urmare, această instituţie a devenit una anacronică, dar a
reușit, totuși, să supraviețuiască până la sfârşitul Imperiului.
Comparativ cu celelalte state medievale din Europa, statul bizantin avea cea
mai pronunţată centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat până în
secolul al XIII-lea. Împăratului bizantin îi era subordonată administraţia centrală
ca şi justiţia, armata, finanțele şi Biserica. Toate aceste instituţii ţineau seama de
indicațiile primite de la Palatul Sacru. Organizarea administrativă a Bizanţului, deşi
continua tradiţia romană, în decursul timpului, actele de guvernare administrativă
au dobândit o coloratură orientală inclusiv în trecerea de la utilizarea limbii latine
ca limbă oficială la limba greacă, după anul 610.
Transformările la nivel administrativ au cunoscut în cazul Bizanţului forme
lente de evoluţie de la structurile instituționale ale antichităţii la cele specifice epo-
cii medievale, comparativ cu schimbările bruște şi violente pe care le-a cunoscut în
această tranziţie Occidentul european.
II.2. Armata
Este cunoscut faptul că la toate granițele Imperiul a avut dușmani de temut,

iar apărarea teritoriului era una din marile griji ale împăraţilor. Din acest motiv ei
s-au străduit să aibă mereu o armată numeroasă, bine echipată şi instruită. „Arma-
ta – spunea un împărat – este pentru stat ceea ce este capul pentru corp. Dacă nu ai
mare grijă de ea, salvarea însăşi a Imperiului va fi compromisă.” Într-adevăr, atâta
timp cât armata a fost puternică, Imperiul a dăinuit în decursul istoriei.
48
Marius Telea
Pe de altă parte, războiul a reprezentat o constantă a realităţii bizantine, iar

soldatul, un reper al vieţii cotidiene. În cadrul istoriei mai mult decât milenare a
Imperiului Bizantin, aproape că nu a trecut an care să nu fi fost marcat de vreo
acțiune militară. Din această perspectivă, soldatul era, poate, figura cea mai im-
portantă a statului, lucru care, fără îndoială, nu este valabil numai pentru Imperiul
Bizantin. Pe întreg parcursul existenţei Imperiului Bizantin, apărarea frontierelor
şi recucerirea teritoriilor pierdute de-a lungul timpului au putut fi rezolvate grație
marilor generali şi admirabilei organizări a armatei. Atenția acordată organizării şi
dotării armatei este confirmată de numeroasele tratate de tactică şi strategie mili-
tară apărute în Bizanţ, de beneficiile şi privilegiile acordate de stat militarilor şi, în
general, de stima şi respectul de care se bucura soldatul în societatea bizantină.
Informațiile de care dispunem despre armata bizantină sunt destul de puține
şi ele se limitează la așa-numitele manuale militare numite taktika sau taktikoa-
ne. Cele mai importante au fost cele din timpul împăratului Mauriciu (582-602) la
sfârşitul secolului la VI-lea şi cele ale împăraţilor Leon al VI-lea Filosoful (886-912)
şi Nichifor al II-lea Phocas (963-969), în secolul al X-lea. Aceste manuale militare
continuă, în fapt, o tradiţie elenistică romană, fiind consacrate în mod natural şi
cu predilecție problemelor privitoare la maniera de a conduce un război. Găsim în
ele şi observaţii referitoare la aspectul exterior al soldaților, la organizarea trupe-
lor, uneori chiar la obiceiurile lor. Interesant este şi faptul că spre sfârşitul istoriei
Bizanţului nu au mai fost compuse astfel de texte de tehnică militară. Trebuie sub-
liniat că ele nu trebuie înțelese dogmatic, drept izvoare istorice aparținând strict
momentului în care au fost compuse. Ele conțin şi materiale mai vechi sau, în orice
caz, provenind din secolele precedente, irelevante pentru epoca în care au fost con-
cepute. Astfel, distincția între ceea ce era efectiv în uz şi ceea ce era deja depășit
este posibilă doar în linii mari. Valoarea lor constă în faptul că o întreagă tradiţie
dăinuie prin ele de-a lungul secolelor.
Punctele centrale ale acestor taktika sunt aspectul tactic, campania militară,
desfășurarea bătăliei, cel mult rolul comandantului militar, context în care, despre
soldatul obișnuit, aflăm informații foarte puține.
În primele trei secole ale Imperiului, armata era compusă din trupe de fron-
tieră (limitanei) recrutate din rândul populaţiei locale, trupe mobile (comitatenses)
de voluntari şi de țărani liberi (începând din secolul al VI-lea se vor numi buccelari
fiind puși la dispoziția armatei de marii proprietari şi de comunitățile sătești) şi din
trupe formate din barbari aliați (foederati), în general trupe de cavalerie, beneficiind
de o soldă, aflate sub comanda ofițerilor bizantini. De asemenea, mai erau o serie de
corpuri expediționare, cu comandanți proprii, oferite de aliații barbari de la fron-
tiere (socii) în condițiile stabilite împreună cu Imperiul. În sfârșit, trebuie amintiți şi
soldații gărzii palatului imperial (palatini), în general mercenari străini.
Începând din secolul al V-lea cinci astfel de armate (comitatenses) sub co-
manda unor magistri militum au fost amplasate în apropierea granițelor de răsărit
ale Imperiului, două armate (praesentales) au fost puse la dispoziția împăratului
din Constantinopol, alte două armate (per Illyricum şi per Thracias) au fost aduse
la frontiera dunăreană şi una (per Orientem) la frontiera cu Eufratul. În secolul al
VI-lea, o armată (per Armeniam), condusă tot de un magister militum, a fost pla-
sată la frontiera cu Armenia. Armata era formată, în general, din cetățeni romani
nativi şi barbari (foederati) de diferite naționalități, aflați sub comandă bizantină.
Mercenarii străini (symmachoi) erau angajați ca trupe separate, de obicei, sub
comanda unui conațional al lor.
Din manualul de strategie militară al împăratului Mauriciu (Strategikon)

aflăm transformările care au avut loc în ceea ce privește organizarea armatei şi tac-
tica de luptă. Astfel, începând din secolele V-VI strategia de luptă s-a bazat în spe-
cial pe trupele de cavalerie şi cele de arcași, foarte mobile, după modelul armatelor
persană, hună şi avară. De asemenea au fost împrumutate elemente ale tehnicilor
lor de luptă, care erau exersate şi perfecționate în cadrul exercițiilor militare. În
această perioadă, efectivele armatei au scăzut de la aproximativ 500.000 la 150.000
de soldați, cât au numărat ele în timpul marilor campanii militare ale lui Iustinian
I (527-565), conduse de generalii Belizarie (c. 500-565) şi Narses (478-573). Pentru
a contracara acest inconvenient, Iustinian I a creat noi armate în regiunile cucerite
(Armenia, Africa de Nord), conduse de un magister militum. Declinul armatei a con-
tinuat însă şi sub urmașii lui Iustinian I. Aceasta s-a datorat deselor rebeliuni mili-
tare şi dezertărilor masive. S-a ajuns chiar la o adevărată criză, la sfârşitul secolului
al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea, şi datorită deselor înfrângeri suferite din
partea avarilor şi a perșilor.
Împăratul Heraclius I (610-641) a fost cel care a reușit să reorganizeze arma-
ta bizantină în așa fel încât aceasta a devenit capabilă, după lupte grele, să-i învingă
pe perși. El a adoptat o strategie bazată pe trupe mici şi foarte mobile de cavalerie
cu ajutorul cărora a dus un fel de război de gherilă, combinat cu asalturi finale. Dar
alți dușmani redutabili (arabii, bulgarii şi longobarzii) au produs din nou înfrângeri
bizantinilor, ocupând, în secolele VII-VIII, o serie de teritorii imperiale.
Două momente importante au marcat armata bizantină între jumătatea vea-
cului al VII-lea şi cel de-al XI-lea. Primul a fost constituirea themelor în regiunile de
graniță ale Imperiului, iar al doilea a fost reimpunerea serviciului militar ereditar
în schimbul posesiei unei bucăți de pământ. Trupele din cadrul themelor, în majori-
tate călare, erau recrutate din rândul populației locale, în schimbul câtorva avantaje
fiscale, fiind completate cu cele provenind din regiunile abandonate sau pierdute
de Imperiu (de ex. trupele din Armenia au fost instalate în partea nord-estică a
Asiei Mici rezultând thema Armeniakon, iar cele din Anatolia au fost instalate în par-
tea centrală şi vestică a peninsulei rezultând thema Anatolikon). Comanda acestor
unități militare o avea strategul, care a cumulat un timp atât puterea militară, cât
şi pe cea civilă. În cadrul themelor au fost construite mai multe cetăți-fortificate
(castra) care erau fie construcții noi, fie orașe de graniță fortificate. Cu toate că s-au
dovedit destul de eficiente împotriva invadatorilor (soldații putând fi recrutați foar-
te repede, la faţa locului, fiind suficienți să respingă o armată mai puțin numeroasă,
luptându-se pentru a-şi apăra familia, casa şi pământurile), totuși, ele se mobilizau
destul de greu în timpul marilor campanii militare, cei care făceau parte din aceste
unități comportându-se mai mult ca țărani decât ca ostași. Nu în ultimul rând, ei
se caracterizau printr-o disciplină mai scăzută, o instrucție militară deficitară şi,
de multe ori, erau înclinați spre rebeliune. Această tendință a făcut ca împăratul
Constantin al V-lea Copronimul (741-775) să creeze o armată centrală permanentă,
formată din batalioane cunoscute sub numele de tagmata, cantonate în sau în jurul
Constantinopolului. Aceste unități militare erau mai bine echipate şi remunerate de-
cât cele din provincie şi constituiau trupele de elită ale armatei bizantine. Necesita-
tea creării acestor trupe s-a datorat deselor atacuri de mare amploare ale arabilor şi
bulgarilor care năvăleau cu ușurință în theme. Baza acestei armate erau trupele din
garda imperială, așa-numitele schole, iar conducătorul ei era domesticul scholelor.
Începând cu secolul al IX-lea, unitățile tagmata şi cele din cadrul themelor au
început să lupte împreună în cadrul marilor expediții militare, cu toate că soldații
50
Marius Telea
themelor s-au arătat tot mai reticenți în a lupta departe de casa lor. În multe cazuri,
aceștia au preferat să-şi răscumpere obligaţiile militare. Astfel, baza armatei au con-
stituit-o aceste tagmata, care purtau uneori nume din istoria antică precum Nemu-
ritorii (Athanatoi) sau altele care făceau trimitere la originea lor geografică, tagma
Macedonenilor sau a Tessalienilor. În perioada secolelor VII-IX, armata bizantină era
formată în special din soldați autohtoni, dar existau şi străini angajați pentru comple-
tarea efectivelor. De multe ori acestor „străini” (normanzi, pecenegi, arabi) – termen
ușor depășit, dacă luăm în considerare faptul că Bizanţul era demult un imperiu
multietnic şi obișnuit cu prezența unor soldați veniți din alte părți – li se permitea să
se stabilească sau erau mutați şi apoi înregimentați în regiunile cele mai amenințate
de dușmanii externi. Aceste trupe s-au dovedit, însă, eficiente şi fidele Imperiului
doar atâta timp cât statul a avut sumele necesare pentru a le plăti. Foarte cunoscută
era așa-numita Gardă Varegă, formată din soldați de origine scandinavă.
Cea mai bună perioadă din istoria armatei bizantine a fost cea dintre secolul
al X-lea şi începutul celui de-al XI-lea, atunci când Bizanţul a reușit să recucerească
multe din teritoriile pierdute în defavoarea arabilor şi a bulgarilor. S-a înregistrat
şi o creștere a efectivelor armatei, datorită eforturilor depuse de câțiva împăraţi-
soldați, precum Nichifor al II-lea Phocas (963-969) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul
(976-1025). Aceștia s-au străduit să angajeze soldați bine pregătiți fizic şi echipați
corespunzător. Ei au realizat, de asemenea, o mai bună coordonare a cavaleriei cu
infanteria în cadrul luptelor. În același timp s-a schimbat şi compoziția şi struc-
tura armatei, iar centrul de comandă s-a stabilit la Constantinopol. Nu în ultimul
rând, introducerea sistemului pronoiar a contribuit la creşterea eficienței armatei
printr-un control mai bun al îndeplinirii serviciului militar. Deși concesionarea pă-
mântului primit de la stat era ușor de revocat şi nu era ereditară, totuși tendința
spre transmiterea ereditară a proprietății ca şi o serie de excese au dus la apariţia
unor adevărați potentați locali cvasi-independenți, contribuind la dezmembrarea
Imperiului. La acestea s-au mai adăugat şi pierderile teritoriale substanțiale care
au diminuat resursele financiare şi au afectat şi armata.
Asistăm şi la o creștere a numărului de mercenari în armată. Atestați pentru
prima dată la sfârşitul secolului al X-lea, prezența lor a devenit foarte pronunțată
în secolele XI-XII. Vechile trupe din tagmata şi din theme, au fost înlocuite cu noi
contingente formate, în special, din soldați străini, încartiruiți în provincii.
Începând cu împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180), Bizanţul a căutat să
adopte tacticile şi panopliile (arsenalele) de luptă apusene. Acest fapt a avut efecte
imprevizibile. Au fost acceptate unele obiceiuri militare apusene precum: turniru-
rile şi elogierea faptelor de arme ale soldaților în literatură şi artă.
Mărimea şi caracterul multinațional al armatei bizantine, a uimit pe mulți în
secolul al XII-lea. Aceasta, ca şi centralizarea comandei la Constantinopol au făcut
ca armata să devină greoaie şi imobilă. De altfel, acesta a fost și unul din motivele
pentru care capitala bizantină a fost cucerită, în anul 1204, de către latini.
Împăraţii de la Niceea au dezvoltat tradițiile apusene adoptate de Manuel I Com-
nenul (1143-1180) şi au învățat multe de la rivalii lor din Apus. Au fost create armate
mai mici, dar foarte eficiente, compuse din apuseni, cumani şi mercenari turci, a că-
ror întreținere intra în sarcina autorităților locale. Împăratul Teodor al II-lea Laskaris
(1254-1258) a încercat să transforme aceste mici armate într-o armată națională unită,
urmărind să țină sub control numărul străinilor şi costurile legate de plata acestora.
După restaurarea Imperiului, în anul 1261, pe de o parte acționând în inte-
resul marilor proprietari funciari, împăraţii bizantini au desființat şi ultimele trupe
formate din țărani liberi care acționau la frontiere. Pe de altă parte, ei nu au reușit
să mențină flota de război, oferită aproape cadou Republicilor italiene, iar pe de alta
nu au fost asigurate suficiente trupe regulate într-o perioadă în care armata otomană
devenise deja puternic centralizată şi compusă îndeosebi din militari profesioniști.
Nici din punctul de vedere al tehnologiei militare, Bizanţul nu a putut compensa
deficitul de valoare faţă de Imperiul Otoman.
În general, forța armatei bizantine rezida nu atât în efective cât în excelenta
ei organizare. Militarii purtau grade corespunzătoare funcțiilor de comandă pe care
le îndeplineau. Funcția cea mai înaltă în armată o deținea comandantul-șef (strate-
gos), care putea fi secondat de un comandant adjunct (hypostratêgos). Armata era
împărțită în divizii (meros) conduse de un general (menarchês). O divizie era con-
stituită din trei regimente (moiron), fiecare comandat de un colonel (moirarchês).
Regimentul era împărțit în batalioane (tagmata), unde găsim o serie de comandanți
cu grade mai mici: comandantul de pluton sau centurionul (hekatontarchês), locote-
nentul (ilarchês) şi căpitanul (komês), având unități de 100, 10 şi 5 soldați, fiecare
cu comandantul său. Pe lângă aceste grade militare, unii soldați mai dețineau şi
funcții speciale, cum erau stegarul (brandophoros) sau soldatul care ținea mantaua
ofițerului superior. Batalionul avea propriile sale servicii: de asistență medicală, de
curieri, de căruțe pentru aprovizionarea cu hrană. Era asigurată şi asistența religi-
oasă, soldații purtând cu ei cruci şi moaște aduse de la Constantinopol; în fiecare
dimineață şi seară se rugau şi cântau imnuri religioase, iar înainte de începerea
unei bătălii se spovedeau şi se cuminecau.
În cadrul unei campanii militare, în faţa armatei propriu-zise înaintau călare
trupele de asalt (cavalerie), care aveau rolul de a pune pe fugă dușmanul. Ele erau
urmate de trupele de arcași, a căror misiune era de a proteja cavaleria de un posibil
contraatac al inamicului. În spatele liniei de atac sau în apropierea ei activau per-
sonalul sanitar, tehnicienii care măsurau terenul pentru a fixa locul taberei şi cei
însărcinați cu instalarea ei, cercetașii care observau mișcările din teren ale adver-
sarului şi personalul altor servicii auxiliare ale armatei.
Recrutarea şi selectarea soldaților întra în atribuțiile comandantului su-
prem. Acestea aveau loc anual, existând o serie de cerințe şi criterii bine stabilite.
În „Manualul de tactică” (Taktikon) al lui Leon al VI-lea (886-912) se amintesc
câteva calități pe care trebuia să le posede soldatul: să nu fie nici prea tânăr
(paides), nici prea bătrân (gerontes), să fie puternic din punct de vedere fizic
(ischyros), să fie sănătos (eurôstos), să dovedească curaj şi sânge rece (eupsy-
chos), să dea dovadă de abilitate (euporos) şi adaptabilitate. Aceste însușiri erau
totuși destul de greu de evaluat. În principiu, cel puțin până în secolul al XI-lea,
populația rurală era supusă obligatoriu încorporării. Existau în acest scop regis-
tre pe baza cărora avea loc chemarea la oaste în caz de război. Marii proprietari
de pământ aveau obligația de a furniza un anumit număr de soldați, în funcție de
numărul celor care munceau pe domeniile sale. În privința tinerilor proveniți din
mediul urban, încorporarea obligatorie era greu de imaginat, mai ales în cazul
tinerilor care îşi urmau părinții în meseria de meșteșugar sau cei care prestau
servicii dintre cele mai umile. Tot începând cu secolul al XI-lea s-a pus accentul
pe militarii de profesie care intrau obligatoriu în detașamentele de elită ale ar-
matei (de exemplu în garda imperială) şi pe recrutarea de trupe de mercenari.
Această practică care a înlocuit, total sau în parte, sistemul de încorporare al
soldaților, a dus la decăderea armatei şi la secătuirea rezervelor financiare ale
statului. Nu erau impuse limite de vârstă în ceea ce privește angajarea sau recru-
52
Marius Telea
tarea soldaților în armată, dar se știe că vârsta minimă era de 18-19 ani. Dar nu
toți tinerii ajunși la această vârstă erau recrutați acum, cel puțin atunci când nu se
impunea acest lucru. În funcție de situație, în timp de război, puteau fi chemați în
armată bărbații de orice vârstă. Convocarea pe timp de pace se făcea cu scopul ca
tinerii să se familiarizeze cu armele şi cu tactica de luptă. În afara cunoștințelor
necesare desfășurării operațiunilor militare, ei mai învățau şi cum să-şi repare
armele. Soldatului simplu nu i se cerea nimic în plus, şi nici nu era necesar ca
el să știe altceva. Doar pentru cei din gradele superioare ale ierarhie militare se
cerea o formație cărturărească, îndeosebi a lucrărilor de tactică militară antică şi
bizantină dar şi noţiuni de dogmă şi din scrierile autorilor sfinți, care le ofereau
noțiunile de comportament şi morală necesare în cadrul expedițiilor militare.
O importanţă deosebită se acorda exercițiilor militare, care se desfășurau
obligatoriu pe timp de iarnă sau în perioade neprielnice confruntărilor armate.
„Taktikon”-ul împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912) menționează 48 de
astfel de exerciții, atât individuale cât şi colective, pentru deprinderea, păstrarea
şi îmbunătăţirea tehnicilor de luptă. Astfel, de o apreciere aparte se bucura, încă
din secolul al VI-lea, tragerea cu arcul, asociată cu călăria şi aruncarea suliței.
Din „Manualul de tactică militară” al împăratului Mauriciu (582-602) aflăm că
antrenamentele constau în trageri rapide cu arcul din picioare, spre o țintă afla-
tă la o anumită distanță sau săltând pe cal şi trăgând cu arcul din alergare. De
asemenea, soldații învățau să schimbe rapid arcul cu lancea sau sulița ca şi alte
exerciții complexe. Spre exemplu, exercițiile de tragere cu arcul de pe cal au do-
bândit o semnificație aparte odată cu începutul asalturilor cu trupe de cavalerie în
confruntările cu arabii dar ele s-au făcut şi înaintea luptelor cu soldații de origine
turcă care, începând cu hunii şi terminând cu otomanii, în secolul al XV-lea, au
atacat fără încetare Imperiul Bizantin.
Înaintea bătăliilor se furnizau soldaților informații de ordin teoretic cu privi-
re la adversar, legate de trăsăturile lui de caracter, modalitățile de luptă, care pre-
supuneau din partea soldatului bizantin o permanentă acomodare. Se construiau
astfel, imagini-tip ale inamicului, datorită necesității permanente de adaptare la
adversar, în condițiile în care aceștia erau mereu alții şi mereu altfel.
Soldatul era plătit pentru perioada în care presta serviciul militar. Cuantumul
şi modalitatea de plată erau diferite de la o regiune la alta şi au cunoscut modificări
de-a lungul secolelor. Se știe că spre sfârşitul secolului al VI-lea, plata se efectua o
singură dată pe an, de obicei primăvara. Mai târziu, s-a întâmplat ca soldații să pri-
mească prima soldă abia după câțiva ani de serviciu militar, în general, 3 sau 4 ani.
Exista posibilitatea scutirii de serviciul militar în schimbul achitării unei sume de
bani (de ex. în anul 949, patru nomisma), iar dacă un mare proprietar de pământ nu
putea asigura nici un soldat pentru armată, era obligat la plata unei sume de bani.
Despre valoarea soldei nu dispunem de date credibile pentru a da o sumă.
În afara soldei, militarul mai primea echipamentul şi provizia de alimente
necesare. În timpul campaniilor armata purta cu sine cea mai mare parte a hranei
destinate soldaților, dar pe teritoriul inamicului se folosea și ceea ce se găsea la faţa
locului, pentru a economisi rezervele proprii. Din acest motiv, teritoriul inamic era
devastat doar atunci când se preconiza întoarcerea în țară pe alt drum. Alimentul
de bază al soldatului bizantin era pesmetul, cunoscut încă din perioada romană, în
ciuda faptului că i-a fost schimbat numele (παξιμάδια, paximadion în loc de buke-
laton). Apoi, se mai consuma un fel de pâine coaptă îndelung şi uscată la soare. Ca
hrană caldă, din când în când, se preparau diferite feluri de supe. Din alimentație
mai făceau parte carnea uscată şi slănina. Unele izvoare mai menționează, de ase-
menea, carnea fiartă sau prăjită. Apa era şi ea foarte importantă, iar pentru păs-
trarea ei proaspătă i se adăuga oțet sau pietricele. Soldații o țineau fiecare într-o
ploscă. Uneori li se permitea să consume şi vin, în general, unul acru, amestecat cu
ierburi sau un compus din lapte, vin şi apă. Masa principală a soldatului era cea de
la amiază, dar orele de masă erau stabilite, în general, de ofițerii superiori, fiind
anunțate printr-un sunet de trompetă specific.
Soldații se întrețineau şi se echipau din veniturile proprii sau, în unele ca-
zuri, erau susținuți de către comunitatea sătească. Acest sistem a dispensat, pentru
început, statul de la recrutarea trupelor de mercenari, mereu insuficiente, foarte
costisitoare şi pe a căror loialitate nu se putea conta.
Disciplina în armată era foarte severă. Pedepsele pentru actele de indisciplină
erau numeroase şi severe. Datorită faptului că soldatul rămânea foarte mult timp
în afara mediului social din care provenea, în urma campaniilor militare foarte
lungi, apăreau unele probleme de comportament, iar disciplina severă presupunea
şi o moralitate deosebită şi atent controlată. Cu toate acestea, uneori comandanții
treceau cu vederea anumite manifestări sau slăbiciuni ale militarilor, ținând cont de
condițiile speciale în care aceștia îşi duceau existenţa în acea perioadă.
O sursă datând din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, enumeră peste 50 de pedep-
se şi interdicții. Pentru un mare număr de abateri era prevăzută pedeapsa cu moartea.
Au existat frecvente cazuri de nesupunere faţă de comandantul armatei, de dezertare,
vindere a armelor sau pierdere a lor, simulare a unei boli de teama unei lupte, revoltă,
trădare, etc., explicabile într-o armată cu o compoziție atât de eterogenă. Mutilarea
sau exilul erau pedepsele pentru cei care provocau revolte sau alte dezordini în arma-
tă. Cei care treceau de partea inamicului şi se întorceau apoi acasă erau dați ca hrană
animalelor sălbatice sau trași în țeapă. Aceste măsuri punitive datează din epoca de
maximă înflorire a puterii militare, cea a confruntărilor cu bulgarii şi arabii, context
în care se impunea şi menținerea celei mai stricte discipline.
Că aceste măsuri au mai rămas valabile sau nu în continuare rămâne discu-
tabil, însă obiceiul pedepsei cu moartea în Bizanţ, ca şi în alte state din perioada
Evului Mediu, nu pare să fi creat prea mari probleme de ordin moral.
Pe lângă disciplina foarte severă, soldații mai aveau şi alte interdicții: nu
puteau să administreze, să arendeze şi nici să amaneteze proprietățile altora. Din
legislația lui Iustinian a fost preluată interdicția ca soldații să nu activeze în agri-
cultură sau comerț. Asemenea dispoziții au fost ulterior modificate, în special în
ceea ce privește proprietatea asupra pământului.
În ciuda numărului mic de izvoare documentare şi arheologice, avem
informații relativ suficiente despre dotarea soldaților. Trupele de infanterie pur-
tau un echipament destul de greu, care, în multe situații, împiedica retragerea de
pe câmpul de luptă: o tunică nu mai lungă de genunchi, încălțăminte cu o cusătură
foarte simplă, jambiere lungi până la genunchi, o platoșă foarte grea (până la 16
kg), în partea dreaptă purtau sulița sau lancea, iar în partea stângă sabia, arcul cu
săgeți. Coiful (de construcție grea sau ușoară) împreună cu cagula şi scutul erau,
de asemenea, în dotarea soldaților. De obicei, coiful şi harnașamentul calului erau
împodobite cu mănunchiuri de pene de culoare roșie. Moștenite din epoca romană
erau şi buzduganele şi măciucile, unele ghintuite cu fier. Cei din infanteria grea,
din cauza greutății armelor şi a platoșelor, în timpul marșurilor, aveau permisiu-
nea să încalece pe catâri. De asemenea, soldații purtau şi unele instrumente care
le dădeau posibilitatea de a-şi pregăti şi repara armele (de ex. pila, sula de ciz-
54
Marius Telea
mărie, securea). Începând din secolul al VI-lea, rolul cel mai important în armată
l-au avut trupele de cavalerie. Cei care făceau parte din acestea aveau în dotare, o
armură, lancea de cavalerie, fixată cu o curea, un cuțit mare, o secure cu tăiș du-
blu, arcul, tolba cu săgeți şi o pereche de mănuși confecționate din metal. Ca arme
se mai cunosc şi un fel de arbaletă, ca şi una din cele mai vechi arme, praștia. Se-
curea se folosea ca unealtă de lucru la instalarea taberelor militare, dar mai ales
ca armă de paradă a soldaților din garda imperială. Numeroase şi eficiente au fost
mașinile de asediu ale bizantinilor (de ex. catapulte pentru dărâmarea zidurilor
cetăților sau pentru incendierea lor), dar arma cea mai eficientă în asedii sau în
bătăliile navale era „focul grecesc”, constând dintr-un amestec de sulf, salpetru şi
țiței, lansat cu ajutorul unei mixturi detonatoare ca propulsor, prin niște tuburi
lungi de metal (siphona). Această redutabilă armă a fost inventată în jurul anului
670 de către sirianul Kallinikos.
În secolul al VII-lea a avut loc o reformă – cu consecinţe deosebit de im-
portante în organizarea armatei. În schimbul concesionării pe viaţă a unui lot de
pământ (care nu putea fi înstrăinat, dar putea fi lăsat moștenire), beneficiarul era
obligat să presteze serviciul militar. Apoi, aceeași obligație o avea şi moștenitorul
lotului. În cazul în care beneficiarul nu putea răspunde îndatoririlor militare, pu-
tea fi înlocuit de fiul său. Beneficiarul primea şi o mică soldă pentru a-şi putea
procura armamentul şi era aproape scutit de impozite. Pământurile mai bune erau
concesionate soldaților din cavalerie precum şi marinarilor militari din themele
mai importante. Celelalte erau oferite infanteriștilor şi celorlalți marinari.
În a doua jumătate a secolului al XI-lea, sistemul militar bizantin a intrat
într-o criză, ceea ce a dus la o serie de înfrângeri pe toate fronturile. Themele au
slăbit şi s-au dezmembrat, mica proprietate rurală a dispărut în detrimentul marii
proprietăți funciare. Acest fapt a dus la decăderea sistemului bazat pe recrutarea
țăranilor liberi, care constituiau baza armatei. A crescut astfel, ponderea mercena-
riatului (goți, vandali, gepizi, mauri din Africa, scandinavi, ruşi, arabi, turci pre-
cum şi condotieri venețieni şi genovezi). Se știe că mercenarii formau majoritatea
forțelor militare din capitală, între care şi militarii din garda imperială.
Începând din secolele XIII-XIV a apărut un nou sistem de recrutare: ofițerilor
sau marilor proprietari funciari li se concesiona de către stat mari loturi de pământ
şi chiar sate întregi, ai căror locuitori plăteau o arendă beneficiarului concesiunii.
Acesta, la rândul său, trebuia să asigure armatei imperiale un anumit număr de
soldați, complet echipați. S-a constituit astfel, o aristocrație militară care adeseori
şi-a răscumpărat cu bani obligaţiile militare. Cu aceste sume erau recrutați şi plătiți
mercenarii străini.
Până în secolul al VII-lea, Imperiul Bizantin nu a avut o flotă militară per-
manentă. Mai înainte însă, împăratul Iustinian I a organizat flote navale în Marea
Mediterană, Marea Neagră şi Marea Roșie. Este cunoscut faptul că în anul 534, ge-
neralul Belizarie a învins flota vandalilor cu ajutorul unei flote improvizate, forma-
tă din 500 de corăbii de transport şi numai 92 de corăbii de luptă. Tipul de corabie
de război clasică era dromonul. Un dromon mijlociu putea îmbarca 130 de oameni,
dintre care 100 era vâslașii. Cele mari aveau până la 200 de oameni. Mai exista şi
pamfila, care putea îmbarca cel mult 130-160 de oameni, inclusiv vâslașii, liburna, o
corabie ușoară şi rapidă pentru misiuni de recunoaștere precum şi corăbii speciale
pentru transportul trupelor, armamentului şi cailor (chelandia). Acestea erau coră-
bii mari, având ca şi dromoanele, patru rânduri de vâslași. Pe fiecare corabie era
instalate câte trei tuburi (siphona) de propulsare a „focului grecesc”.
Pe la mijlocul secolului la VII-lea, când în Marea Mediterană şi-au făcut apa-

riţia pirații slavi şi primele corăbii arabe, flota militară bizantină s-a reorganizat,
stabilindu-şi unități navale în anumite puncte strategice. Împăratul şi împărăteasa
aveau corăbiile lor personale. Începând din secolul al VIII-lea au apărut şi flotele
regionale ale themelor maritime, echipate cu tot necesarul de către populația loca-
lă. Efectivul cel mai mare al flotei militare bizantine a fost consemnat în secolul la
X-lea (3.300 de corăbii, dintre care 2.000 de transport).
Spre sfârşitul secolului al XI-lea, flota bizantină şi-a pierdut supremația în
Marea Mediterană, în faţa celor ale normanzilor şi ale Republicilor maritime itali-
ene (Veneția şi Genova). În anul 1285, pentru a reface finanțele statului, împăratul
Mihail al VIII-lea a suprimat flota, a închis șantierele navale şi a dezarmat toate co-
răbiile. Mai târziu s-au făcut eforturi sporadice pentru a reconstitui marina militară
bizantină, dar cu rezultate neînsemnate. În anul 1390 a apărut în Marea Mediterană
prima flotă otomană de război, care s-a dezvoltat foarte rapid, ajungând o forță de
temut şi contribuind decisiv la cucerirea Constantinopolului. (În timpul asediului
final al capitalei bizantine au participat 350 de corăbii turceşti, în timp ce bizantinii
aveau 5 corăbii, dintre care 4 erau ale genovezilor).
II.3. Patriarhia
În decursul istoriei bizantine, instituțiile statului au colaborat pe larg cu cele

bisericeşti, sprijinindu-se reciproc, şi nicăieri ca în statul bizantin relaţiile dintre
ele nu au fost atât de strânse şi de puternice.
În calitatea sa de ales al lui Dumnezeu şi reprezentant al lui Dumnezeu pe pă-
mânt, subiect al unui cult special, împăratul era protectorul Bisericii şi apărătorul
credinței. El conducea legal şi efectiv Biserica. În acest sens, papa Leon I cel Mare
(440-461) îi scria, în anul 457, împăratului Marcian (450-457): „Puterea ţi-a fost
dată nu numai să guvernezi lumea, ci mai ales să fii capul Bisericii.” Împăratul avea
dreptul să intervină în disputele dogmatice, convoca şi prezida sinoade, urmărind
atent aplicarea hotărârilor acestora, crea din proprie iniţiativă episcopii, stabilin-
du-le statutul, uneori chiar intervenea în calendarul liturgic al Bisericii, veghea
asupra respectării canoanelor, a ordinii şi îndatoririlor ierarhiei bisericeşti şi era
factorul decisiv în alegerea şi destituirea patriarhilor.
Biserica avea propria ei organizare, independentă de cea a statului, dar
ținând seama de ea şi se afla sub autoritatea spirituală a patriarhului Constan-
tinopolului. Patriarhia cu același nume se afla imediat după instituția imperia-
lă, ca autoritate şi putere. Importanţa ei rezultă nu numai din rolul pe care l-a
jucat în istoria Imperiului, ci şi din faptul că i-a supraviețuit, fiind purtătoarea
în timp şi spațiu a civilizaţiei bizantine. Ținând cont şi de faptul că Imperiul Ro-
man de Răsărit a mai durat aproape 1.000 de ani după prăbușirea celui de Apus,
iar factorul de osmoză şi de menținere al său a fost credinţa creştină, atunci ne
putem da seama cât de importantă a fost această patriarhie în istoria, cultura şi
civilizaţia bizantină.
Din vremuri străvechi, reședințele ierarhilor de la Roma, Alexandria şi Antio-
hia, având origine apostolică, au avut o mare autoritate în lumea creştină.
Episcopul Romei fiind în capitala Imperiului Roman era considerat primul
(ulterior s-a atribuit acestuia calitatea de a fi succesor al Sfântului Apostol Petru).
56
Marius Telea
În momentul întemeierii Constantinopolului, dimpotrivă, episcopul de Byzantion,

oraş care nu s-a creștinat înainte de secolul al II-lea d. Hr., nu era decât un sufragan
al mitropolitului din Heracleea Pontului, iar numele său nu figurează nici pe listele
participanților la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
Pe teritoriul Imperiului Roman, toate Bisericile apostolice şi toate comunitățile
conduse de episcopi au fost autonome în sensul propriu al termenului până în seco-
lele II-III, când au început să fie constituite unități teritoriale bisericeşti mai mari,
a căror conducere superioară a trecut treptat asupra sinoadelor locale provinciale.
Începând din secolul al IV-lea, s-au constituit ca unități autonome mitropoli-
ile. După ele, ca formă superioară de organizare bisericească teritorială, tot în vea-
cul al IV-lea, au apărut exarhatele şi apoi din secolele V-VI, patriarhiile. Şi acestor
unități teritorial-administrative bisericeşti li s-a recunoscut dreptul la autonomie,
patriarhiile tinzând şi izbutind uneori să-şi subordoneze o serie de exarhate, atât în
Răsărit cât şi în Apus.
Ca şi Imperiul în sine, Biserica Ortodoxă bizantină s-a considerat întotdeauna
una şi indivizibilă, dar, după cum statul avea o ierarhie bine stabilită, Biserica a
avut şi ea mai mulți conducători care nu erau egali între ei, ci situați într-o anumită
ordine, nu atât ierarhică cât formal-onorifică, numiți patriarhi.
Unii cercetători susțin că termenul în sine de patriarh (πατριάρχης) a apărut
încă din epoca apostolică deoarece, potrivit sinaxarelor orientale, Sfântul Apostol
Iacob, fratele Domnului a fost primul patriarh de Ierusalim. Apoi se știe că prin
canonul 6 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), Bisericile apostolice din
Roma, Alexandria şi Antiohia, au fost ridicate la rangul de patriarhii. Dar, având
în vedere că în canonul respectiv nu apare termenul în sine, se pare, totuși, că
el poate fi doar subînțeles atunci când sunt menționate cele trei mari reședințe:
Roma, Alexandria şi Antiohia.
Primul istoric bisericesc care menționează instituția patriarhatului, consi-
derând-o instituţie nouă şi atribuind-o Sinodului al II-lea Ecumenic a fost Socrate
Scolasticul († 439), în secolul al V-lea. Dar termenul în sine de patriarh nu apare
nici în canoanele Sinodului al IV-lea Ecumenic, căci canonul 28 numește instituția
eclesiastică din capitala Imperiului Bizantin „prea sfânt scaun al Prea Sfintei Bi-
serici din Constantinopol” şi nu patriarhie. Termenul este menționat doar în dez-
bateri, fiind folosit de Părinții sinodali în discuțiile din cadrul ședințelor. În actele
unui sinod, termenul apare pentru prima dată în canoanele sinodului local din
Seleucia-Ctesiphon, în anul 424.
Nici canonul 26 al Sinodului Trullan, nu utilizează termenul de patriarhie,
folosind, în continuare, pe cel de scaun.
Cu toate acestea, patriarhul Ghenadie I (458-471), cu prilejul unui sinod din
anii 458/459 s-a autointitulat patriarh de Constantinopol, iar „Novela 137” a împă-
ratului Iustinian I (527-565) amintește de „sinoadele mitropoliților sub președinția
patriarhilor”. Aceasta confirmă afirmația lui Henri-Irénée Marrou care, menţionând
cele cinci Patriarhii stabilite de Sinodul al IV-lea Ecumenic, constată că: „Ansamblul
lumii creștine apare acum repartizat în cinci patriarhate (titlul și ideea vor deveni
oficiale prin legislația lui Iustinian I): Roma. Constantinopol, Alexandria, Antiohia
și Ierusalim”15
Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), în canonul 9, menţionează pe „episcopul
Constantinopolului” şi nu forma de „patriarhul Constantinopolului”. În schimb,
Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana MAREȘ,
15
București, Editura Teora, f.a., p. 198.

ceva mai târziu, sinodul al IX-lea local din Constantinopol (861), în canonul 15, care
se referă la osândirea schismei, pomeneşte termenul de patriarh, pentru ca, apoi,
sinodul al X-lea local, desfăşurat în biserica Sfânta Sofia, în anul 879, să consacre şi
în legislaţia bisericească acest termen.
În schimb, titlul de patriarh ecumenic (οικουμενικος πατριάρχης) nu apare
deloc în canoane. Se afirmă că Dioscor, patriarhul monofizit al Alexandriei (444-
451), şi-ar fi atribuit acest titlu, dovedind astfel pretenţiile sale de hegemonie în
lumea creştină. Titlul a fost atribuit însă, pentru prima dată, în anul 533 de către
împăratul Iustinian I (527-565) patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-
535). Papalitatea, care a protestat formal atunci, a minimalizat gestul, tocmai
pentru că el a aparţinut împăratului. Ceva mai târziu, în anul 588, când şi patriar-
hul Ioan al IV-lea Nesteustes (Postitorul, 582-595) şi-a arogat acest titlu, în cadrul
unui sinod endemic, protestul papei Grigorie cel Mare (590-604) a fost vehement,
acesta văzând în el o atingere a primatului Bisericii romane. Acordarea acestui
titlu nu afecta cu nimic jurisdicţia celorlalţi patriarhi, iar acoperirea lui era încă
destul de vagă. Contestat şi de predecesorul lui Grigorie, Pelagius al II-lea (579-
590), titlul a fost utilizat de mai multe ori de către patriarhul Constantinopolului
în corespondenţa sa cu Scaunul roman. Termenul afirma o autoritate în cadrul
pământului locuit (οἰκουμένη), care desemna în mod practic Imperiul. El era apli-
cat de facto numai patriarhului de la Constantinopol. În conştiinţa bizantină nu se
punea problema negării autorităţii apostolice şi morale a vechii Rome, deoarece
titlul era folosit şi în cazul episcopului de la Roma. Asimilarea sa la sfârşitul se-
colului al VI-lea reflecta probabil dorinţa episcopilor din Constantinopol de a-şi
face cunoscută influenţa imperială asupra rezistenţei monofizite. Cu toate aces-
tea, papa Grigorie a dat acestei probleme o dimensiune eclesiologică, fapt care
demonstra, pe de o parte că folosirea excesivă a unor titluri bizantine era străină
spiritului latin, iar pe de altă parte că existenţa unui episcop universal era exclusă,
aici fiind inclus şi el. Ca răspuns papa şi-a luat şi el titlul de servus servorum Dei.
Împăratul Mauriciu (582-602), sesizat de suveranul pontif printr-o scrisoare, n-a
dat curs cererii de aplanare a conflictului, ajungându-se în anul 597 la o adevărată
rupere a relaţiilor între Vechea şi Noua Romă. Conflictul s-a încheiat în anul 607,
în timpul sângerosului împărat Phocas (602-610), care a interzis patriarhului de
Constantinopol, Toma I (607-610) să folosească acest titlu, declarând că „tronul
apostolic al binecuvântatului apostol Petru era capul tuturor Bisericilor”. Acest
fapt i-a atras recunoştinţa totală a pontifului roman.
Din acest moment, însă, patriarhii constantinopolitani şi-au arogat tot mai
des acest titlu, spre marea nemulţumire a pontifilor romani. Având în vedere că el
nu a afectat cu nimic jurisdicţia celorlalte patriarhii, iar deţinătorii lui nu au căutat
să obţină avantaje de ordin canonic şi administrativ, folosirea titlului de patriarh
ecumenic nu a impietat cu nimic relaţiile interpatriarhale.
II.3.1. Patriarhia Constantinopolului.

Funcționarii administrației patriarhale
Referindu-ne la începuturile oraşului Constantinopol este necesar să facem

o netă separare între constituirea noii urbe, pe de o parte, şi începuturile creşti-
nismului şi a ierarhiei sale, pe de altă parte. Noul statut politic şi administrativ pe
care i l-a conferit Constantin cel Mare era cu totul altul decât cel pe care îl avusese
înainte oraşul Byzantion. Din punct de vedere juridic în acest caz se poate vorbi de
58
Marius Telea
o discontinuitate istorică. Fiind consacrat de la început să fie capitală a unui impe-

riu, oraşul a fost scutit de orice dependenţă de Heracleea Pontului, aşa cum fusese
Byzantion în antichitate. Din punct de vedere politic şi administrativ, Constantino-
polul se afla în afara sistemului de dioceze şi provincii.
Această discontinuitate nu a fost valabilă şi pentru instituţia Bisericii de aici.
Dimpotrivă, continuitatea este evidentă chiar dacă mărturiile sigure cu privire la
primele două secole creştine lipsesc.
În momentul în care se năştea Noua Romă, episcopul de aici, Alexandru (314-
337), a avut drept moştenire o viaţă creştină relativ îndelungată. Potrivit istoricului
Procopius de Cezareea, în secolul al VI-lea era răspândită tradiţia întemeierii Bise-
ricii de aici de către Sfântul Apostol Andrei, care l-ar fi hirotonit pe Stahys ca prim
episcop al Byzantionului. Acesta fusese un discipol al său şi unul dintre cei 70 de
ucenici ai Domnului amintiţi de Sfântul Apostol Pavel în „Epistola” sa către Romani
(16, 9). Ca succesori ai acestuia sunt semnalaţi încă alţi 20 de episcopi până la şirul
episcopilor din Constantinopol, menţionaţi cu certitudine.
Simeon Metafrastul şi Simeon al Tesalonicului (sec. XV) fixează apariţia
scaunului episcopal din Byzantion, la începutul secolului al III-lea, în timpul împă-
raţilor Septimiu Sever (193-211) şi Caracalla (211-217), iar „Cronica alexandrină” şi
„Cronografia” lui Theophanes Confessor avansează o dată mai târzie şi desemnează
drept prim episcop al Byzantion-ului pe Mitrofan I (306/307-314). În orice caz, Bi-
serica din Byzantion a fost la început o Biserică episcopală fără nici o prerogativă
particulară de onoare sau de autoritate, supusă, mai târziu, jurisdicţiei mitropoli-
tului de Heracleea Pontului.
O comunitate creştină este atestată aici încă din anul 150 d. Hr., când scri-
itorul creștin Teodotus din Tanner a plecat de aici la Roma, devenind principalul
exponent al ereziei adopțianiste. Papa Victor I (190-199) l-a condamnat și exco-
municat în anul 190. Mai târziu, împăratul Constanţiu II (337-350 asociat, 350-
361) a adus, în anul 356, moaştele Sfântului Timotei la Constantinopol, iar apoi,
în anul 357, pe cele ale Sfinţilor Apostoli Andrei şi Luca, de la Alexandria, şi le-a
depus în biserica Sfinţii Apostoli. Există şi cercetători care consideră întemeierea
Bisericii din Byzantion de către Sfântul Apostol Andrei ca fiind o legendă târzie,
apărută după aducerea moaştelor sale în oraş, din dorinţa de a se da o apostolici-
tate scaunului episcopal din capitala Imperiului de Răsărit în disputa sa cu cele-
lalte scaune apostolice.
Mutarea capitalei imperiale în vechiul Byzantion şi noul nume al acesteia,
Noua Romă, au conferit acestui oraş o importanţă deosebită, iar Bisericii de aici,
cum era şi firesc o însemnătate potrivită cu cea politică. Fiind înzestrată cu toate
atributele vechii capitale a Imperiului Roman, autoritatea imperială s-a străduit să
ridice prerogativele instituţiilor de aici la nivelul celor din Roma. Disputa pentru
supremaţia în Biserica creştină a început încă din timpul lui Constantin cel Mare,
când Biserica a adoptat propria sa împărţire administrativă conform celei civile. Pe
această bază, autorităţile bisericeşti au căutat să impună aceeaşi ierarhie ca şi cea
existentă în organizarea statului. Aici a existat însă o inadvertenţă de principiu:
tradiţiile unor Biserici nu concordau cu importanţa pe linie civilă a provinciilor
respective, aşa cum era şi în cazul oraşului Byzantion. Treptat însă, datorită spriji-
nului autorităţii politice, ele au început să se ridice la nivelul administraţiei civile.
Odată ce creştinismul a devenit religie acceptată în Imperiu, scaunele episco-
pale din Roma, Alexandria şi Antiohia au pretins o autoritate deosebită în Biserică
datorită originii apostolice a comunităţilor lor. Episcopul Romei, care se conside-
ra succesor al Sfântului Apostol Petru, avea întâietate în faţa tuturor. În realitate

această poziţie se datora faptului că aici era capitala Imperiului Roman, iar Constan-
tin cel Mare îl înzestrase pe episcopul Romei cu privilegii încă înainte de edictul
de la Milan (313). În momentul întemeierii oraşului şi al mutării aici a capitalei
bizantine, episcopul Constantinopolului nu era decât un simplu sufragan al mitropo-
litului de Heracleea Pontului. De asemenea, numele său nici nu figurează pe listele
participanților la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
La Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) s-a legiferat canonic existenţa unei
triarhii, compusă din scaunele din Roma, Alexandria şi Antiohia. Tot acum s-a ho-
tărât că trebuia instalat un patriarh şi la Constantinopol deoarece acest oraş este
reşedinţa Imperiului. Această iniţiativă nu figurează însă în canoanele Sinodului,
fie pentru că Noua Romă nu exista încă oficial, ea fiind inaugurată abia la 11 mai
330, fie pentru că se ştia că împăratul intenţiona să-şi stabilească reşedinţa în
acest oraş, iar episcopul de aici trebuia să fie ridicat la un rang corespunzător
noului statut al cetăţii.
În acest fel, situaţia oficială a episcopului din Constantinopol a cunoscut o
schimbare substanţială, apoi o permanentă ascensiune. Aşa cum s-a petrecut şi pe
linie administrativ-civilă, episcopul noii capitale a fost scos de sub jurisdicţia cano-
nică a scaunului de Heracleea, acestuia rămânându-i doar privilegiul de a hirotoni,
împreună cu alţi episcopi pe întâistătătorul Bisericii constantinopolitane.
Conştienţi de importanţa Bisericii creştine în viaţa noii capitale, împăraţii
au căutat să imprime şi acestei instituţii o orientare după chipul şi asemănarea lor.
Astfel, în anul 338, în conformitate cu dorinţa împăratului Constanţiu II, episcopul
ortodox Pavel I (337-339; 341-342; 346-351) a fost depus şi înlocuit cu arianul Euse-
biu, episcopul de Nicomidia. Din acest moment, cu mici întreruperi, scaunul constantin-
opolitan a fost ocupat mai mult de către ierarhi eretici, aşa cum au fost şi împăraţii.
Abia în anul 378, după moartea împăratului Valens (364-378), noul împărat Graţian
(375-383) confirma hotărârea luată de predecesorul său pe patul de moarte de a
accepta reîntoarcerea episcopilor ortodocşi în scaunele lor.
Odată cu intrarea lui Teodosie în Constantinopol, la 24 noiembrie 380, acest
general de origine hispanică, adept convins al Ortodoxiei niceene, a determinant
stabilizarea situaţiei politice şi religioase în oraş. Restabilirea Ortodoxiei, înainte
de Sinodul al II-lea Ecumenic, a făcut ca Părinţii sinodali să privească Biserica din
capitala Imperiului ca revenită la comuniunea cu celelalte Biserici surori. Desfăşu-
rat chiar în oraşul lui Constantin (381), acest Sinod a decis, prin canonul 3 că: „ …
după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul
Constantinopolului pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă”16. Deşi canonul nu
făcea precizări referitoare la existenţa unor prerogative religioase şi bisericeşti
ale scaunului constantinopolitan, ci numai despre importanţa externă a acestei
poziţii, decizia a fost contestată de papa Damasus I (366-384) în anul 382. Acesta
afirma că ea este contrară tradiţiei Bisericii care stabilea primatul de onoare pe
baza originii apostolice şi nu pe o motivaţie politică. Potrivit lui, acest primat i se
cuvenea Romei, Alexandriei şi Antiohiei. Părinţii sinodali au fost însă de altă păre-
re, trimiţând împăratului o scrisoare de mulţumire lui Dumnezeu că i-a încredinţat
lui Teodosie puterea supremă în stat, pentru a reda Bisericii pacea şi liniştea şi
a apăra dreapta credinţă. Ei au cerut împăratului să confirme în scris hotărârile
dogmatice şi canonice ale sinodului referitoare la anatematizarea ereticilor arieni
şi pnevmatomahi ca şi a celorlalte erezii apărute în Biserică până atunci.
16
Joannes Dominicus MANSI, Amplissima collectio, t. III, Florentiae-Venetiis, 1757, col. 554.
60
Marius Telea
Jurisdicţia episcopului de Constantinopol a fost fixată ţinându-se cont de

vechile sale competenţe disciplinare pe linie canonică în diocezele Traciei, Asiei şi
Pontului, ceea ce a determinat formarea în jurul său, prin veacul al V-lea, a unui
sinod permanent de episcopi numit sinod endemic (συνοδος ενδημουσα), care a
devenit, mai târziu, Curte de justiţie eclesiastică. În ceea ce priveşte sinodul en-
demic, deşi se afirmă că din el făceau parte 12 episcopi, se pare că niciodată nu
s-a întrunit în acest număr. Faptul că scaunul constantinopolitan avea întâietatea
de onoare după cel din Roma nu implica însă vreo putere jurisdicţională asupra
celorlalte Biserici din Răsărit.
Încă de la sfârşitul secolului al IV-lea, episcopul noii capitale a încercat să-şi
extindă autoritatea şi asupra unor eparhii care, în fapt, nu erau sub jurisdicţia sa.
Astfel, episcopul Nectarie al Constantinopolului (381-397) a convocat şi prezidat
în anul 394 sinodul care a judecat neînţelegerea dintre Agapius şi Gabadius, can-
didaţi la scaunul de episcop de Bostra, în Arabia, din dioceza Antiohiei. Urmașul
său, Ioan Hrisostom (398-404) a fost acuzat de adversarii săi că, prin simonie, a
depus din scaunele lor mai mulţi episcopi din Asia Mică aşezaţi acolo de episco-
pul Antiohiei şi că a instalat alţii în locul lor. Tot Sfântul Ioan a fost însărcinat de
împăratul Arcadius (395-408) să discute într-un sinod acuzaţia adusă de „Fraţii
Lungi” episcopului Teofil al Alexandriei.
În secolul al V-lea, ambiţiile Bisericii din Constantinopol s-au ridicat dea-
supra celor ale Alexandriei şi Antiohiei. Astfel, patriarhul Atticus (406-425) a
obţinut de la împăratul Teodosie al II-lea (408-450) ca nici un episcop să nu fie
numit în Orient fără încuviinţarea lui. Puţin mai târziu, patriarhul Proclu (434-
446) a apreciat ca fiind de competenţa sa diferendul apărut între clericii Bisericii
din Edessa şi episcopul lor, Ibas (435-449; 451-457), în loc să-l lase pe patriarhul
Antiohiei Ioan I (428-441/442) să rezolve cazul, acesta fiind cel mai influent episcop
din zonă. Cazul episcopului Ibas a fost discutat la două sinoade locale din Tyr şi
Berit (Beyrut), fiind achitat.
Dar cele mai crâncene dispute au fost cele cu scaunul din Alexandria, care
urmărea să se impună în fruntea Bisericii Orientale. În acest sens s-au remarcat pa-
triarhii Chiril (412-444) şi Dioscor (444-451). Rezultatul a fost o reacţie împotriva
Alexandriei la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) de care a beneficiat
patriarhul de Constantinopol având de partea sa şi pe energicul pontif roman Leon
cel Mare (440-461).
Canonul 28 al acestui Sinod a consacrat rolul patriarhului din capitala Impe-
riului. După ce precizează că sinoadele precedente au recunoscut primatul scaunu-
lui Vechii Rome pentru că acest oraş este suveran, Părinţii sinodali, din aceeaşi raţi-
une, au acordat aceleaşi privilegii Noii Rome, ea având rolul secundar, după Vechea
Romă, în ceea ce priveşte primatum honorum. Această hotărâre, considerată politi-
că, nu a fost acceptată la Roma şi a determinat protestele formale ale papei Leon I.
El i-a scris la 22 mai 452 împăratului Marcian (450-457), soţiei sale, împărăteasa
Pulcheria şi patriarhului Anatolie al Constantinopolului (449-458), declarând nule
şi fără valoare hotărârile luate prin acest canon, deoarece ele ar fi în contradicţie cu
canonul 6 al Sinodului I Ecumenic. La 21 martie 453, el scris şi episcopilor Proteriu
al Alexandriei (451-457) şi Maxim al Antiohiei (451-455), căutând să-i asocieze la
protestul său de nu a recunoaşte situaţia creată prin canonul 28. Toate demersurile
sale au rămas, însă, fără nici un rezultat.
Acelaşi canon, extindea pentru prima dată şi jurisdicţia canonică a patriarhi-
ei constantinopolitane: pe lângă diocezele civile de Tracia, Asia şi Pont se adăugau
episcopiile aparţinătoare situate în teritoriile barbare, ceea ce permitea sporirea

nelimitată a puterii. Pe această bază şi teritoriul vechii Dacii a ajuns sub jurisdicţia
canonică a Patriarhiei de Constantinopol.
Tot canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic a scos episcopia Ierusali-
mului din calitatea de sufragană a Mitropoliei de Cezareea şi, deci, din Patriarhia
Antiohiei. Primul său patriarh, Juvenal (422-458) a obţinut jurisdicţia asupra Pa-
lestinei, Feniciei şi Arabiei. Acest lucru a nemulţumit pe patriarhul Antiohiei, mai
ales că măsura a fost luată ca efect al presiunilor imperiale. Ea a ocupat locul al
cincilea în cadrul Patriarhiilor răsăritene. Astfel a apărut ierarhia celor cinci Pa-
triarhii creştine (Pentarhia).
De asemenea, prin canoanele 9 şi 17, Patriarhia Constantinopolului devenea
instanţă de recurs pentru cauzele nerezolvate definitiv în scaunele de judecată ale
mitropoliţilor şi chiar ale exarhilor.
Se poate spune că acest Sinod a consacrat rolul de prim rang al Patriarhiei
constantinopolitane între cele patru de pe teritoriul Imperiului Bizantin.
O consacrare în plus a Patriarhiei din capitala imperială a dat-o împăratul Leon
I (457-474), primul suveran care a primit coroana din mâna patriarhului constanti-
nopolitan. Până atunci, respectând tradiţia romană, toţi ceilalţi împăraţi au primit
coroana din mâinile comandantului suprem al armatei sau ale unui înalt funcţionar
civil. Această încoronare a dobândit semnificaţia unei consacrări religioase, care
s-a adăugat încoronării civile. Cu timpul ea a început să aibă o importanță tot mai
mare, iar în Evul Mediu a constituit actul veritabil al încoronării, care a înlocuit şi
ultima reminiscenţă a antichităţii: încoronarea militară. Trecerea acestei ceremonii
de investitură în sarcina patriarhului Constantinopolului a dat împăratului girul
consacrării divine, dar, totuşi, ea nu a avut valoarea unei hirotonii.
La scurt timp după Sinodul al IV-lea Ecumenic, un eveniment politic neaştep-
tat, dar oarecum previzibil, s-a produs în Occident. În anul 476 și-a încheiat exis-
tenţa Imperiul Roman de Apus, cucerit de herulii conduşi de Odoacru. Însemnele
imperiale aparţinând ultimului împărat din Apus, Romulus Augustulus au fost tri-
mise la Constantinopol. Aşa cum ar fi fost firesc, adevăratul conducător al Bisericii
creştine ar fi trebuit să stea alături de împăratul din Constantinopol, moştenitorul
de drept al fostului Imperiu Roman. Nu s-a întâmplat însă aşa, luptele pentru întâ-
ietate continuând încă mult timp.
A fost nevoie ca, după o sută de ani, împăratul Iustinian I (527-565) să dispună
în stilul său autoritar, pe linie de stat, recunoaşterea prevederilor canonului 3 al
Sinodului al II-lea Ecumenic şi a canonului 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon. Prin Novela 123, s-a atribuit titlul de arhiepiscop şi patriarh unui număr
de cinci titulari ai principalelor scaune episcopale din Imperiul său, adică Romei,
Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.
Mai târziu, Sinodul Quinisext (al II-lea Trullan), desfăşurat la Constantinopol,
în anii 691-692, a confirmat în mod solemn, prin canonul 36, întâietatea de onoare
a scaunului din Constantinopol după cel al Romei, reconfirmându-se ordinea ierar-
hică onorifică a scaunelor din Biserica Ecumenică: „ … orânduim ca scaunul Constanti-
nopolului să aibă parte de întâietăţi deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi,
şi ca în lucrările cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea
după acela, după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi a Anti-
ohiei şi, după acesta, acela al ierusalimitenilor”17.
17
Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Note şi comentarii, (ediţia a II-a), Sibiu,
1992, p. 126.
62
Marius Telea
În secolul al VII-lea, cucerirea Egiptului, Siriei şi Palestinei de către arabi a

provocat mari dificultăţi Patriarhiilor răsăritene. Însuşi episcopul Romei, sub a că-
rui jurisdicţie se afla Italia, Illyricul, insula Creta, Spania şi nordul Africii, a pierdut
aceste ultime teritorii, în timp ce Illyricul, Calabria şi insula Creta au trecut sub
jurisdicţie constantinopolitană.
Abia la sinodul ţinut la Constantinopol în anii 869-870, în timpul patriarhului
Ignatie (847-858; 867-877), sinod numit şi al VIII-lea Ecumenic, prin canonul 21,
delegaţii papei Adrian al II-lea (867-872) au recunoscut întâietate de onoare a
scaunului din Constantinopol după cel din Roma.
În felul acesta, dar şi prin încreştinarea în secolele VIII-X a unor popoare din
vecinătatea Imperiului Bizantin, Patriarhia din Constantinopol a devenit cea mai
importantă eparhie din Imperiu, având sub ascultare nu mai puţin de 1.000 de mi-
tropoliţi şi episcopi.
La începutul secolului al XI-lea, locul Patriarhiei Constantinopolului între ce-
lelalte Patriarhii răsăritene era deja foarte bine stabilit. În anul 1024, patriarhul
Eustaţiu (1019-1025) i-a propus papei Ioan al XIX-lea (1024-1032), în momentul
în care urma să fie ales, să normalizeze relaţiile între cele două Biserici. Papa era
invitat să recunoască Patriarhiei constantinopolitane jurisdicţia onorifică asupra
celorlalte Biserici răsăritene, adică o situaţie existentă de multă vreme, fapt pe care
suveranul pontif a refuzat să-l accepte. Totuşi, cererea patriarhului dovedeşte exis-
tenţa clară a unei sfere de influenţă deja bine stabilită în cadrul lumii creştine.
O nouă recunoaştere a întâietăţii de onoare a Patriarhiei din Constantinopol a
dat-o şi Conciliul al IV-lea Lateran (1215), întrunit sub conducerea papei Inocenţiu
al III-lea (1198-1216), care a recunoscut acest fapt prin canonul 5. Aceasta și pen-
tru că în Constantinopol era un instalat patriarh latin, în urma cuceririi capitalei
bizantine de către cavalerii Cruciadei a IV-a (1204), iar patriarhul ortodox îşi avea
reşedinţa la Niceea.
Cu toate aceste dispute, care au învrăjbit Patriarhiile răsăritene, fie între ele,
fie cu Roma sau Constantinopolul, ideea de unitate a Bisericii, de comuniune între
marile centre eclesiastice a existat tot timpul, fiind impuse şi anumite proceduri
prin care se confirma unitatea lor de credinţă.
Patriarhia din Constantinopol era condusă de un colegiu de ierarhi (sinod) pre-
zidat de patriarh care, de obicei, era ales dintre membrii acestui colegiu. La lucrările
sinodului puteau participa şi câţiva consultanţi laici. După secolul al VIII-lea acest
sinod a devenit un fel de consiliu de administraţie, care se ocupa de administrarea
bunurilor Bisericii, organizarea cultului, etc. Puterea patriarhului a cunoscut o per-
manentă creştere, în principiu, el fiind apărătorul dogmelor şi răspunzător pentru
păstrarea tradiţiei. Încă din timpul lui Nectarie (381-397), patriarhul era ajutat de
un sinod permanent, adică de adunarea tuturor episcopilor aflaţi în capitală și în
împrejurimi. Cu sprijinul acestora, el pronunţa sentinţele definitive, sinodul având
prerogative de instanţă eclesiastică supremă, fapt confirmat şi de canoanele 9 şi 17
ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Această instituţie sinodală, cu unele
modificări, se află şi astăzi la baza actualei organizări a Patriarhiei Ecumenice.
La început, sinodul patriarhal era ales de întregul corp episcopal şi preoţesc,
dar împăratul Iustinian I (527-565) a restrâns numărul membrilor corpului electo-
ral, aceştia fiind numiţi direct de el. Începând din secolul al IX-lea, când nu era ales
de sinod, patriarhul era numit de împărat. Acesta avea dreptul legal de a interveni
în cazul alegerii patriarhului, numind un candidat dintr-o listă de trei, înainta-
tă de membrii sinodului. Apoi îi conferea el însuşi investitura, asemănătoare celei
săvârșite în cazul înalţilor demnitari, în cadrul unei ceremonii care avea loc în Pa-
latul Sacru. În duminica următoare avea loc o ceremonie de consacrare în biserica
Sfânta Sofia, în prezenţa împăratului.
În unele cazuri, împăratul putea indica el însuşi sinodului candidatul pe care îl
dorea investit în funcție, în afara celor trei propuşi, şi putea cere sinodului destituirea
patriarhului pentru motive religioase sau politice, mai mult sau mai puţin întemeiate.
Până în secolul al VIII-lea, patriarhii erau aleşi aproape exclusiv din rândul
episcopilor, în general persoane cultivate, cu studii la universităţile din Constanti-
nopol, Atena, Alexandria sau Antiohia şi, în acelaşi timp, teologi renumiţi, cum au
fost Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom. Este cunoscut faptul că
majoritatea patriarhilor au provenit din rândul monahilor uneori chiar al laicilor,
în unele cazuri persoane mediocre, care şi-au pus amprenta în mod negativ asupra
vieţii bisericeşti.
Patriarhul deţinea şi o anumită autoritate politică. El trebuia să-l ajute pe
împărat la guvernarea statului, ameninţând cu excomunicarea pe cei care nu res-
pectau decretele imperiale. Începând cu secolul al V-lea, patriarhul era cel care îl
încorona pe împărat, fiind cel care îl investea cu puterea sacră. De asemenea, el
obişnuia să oficieze actul religios al Botezului şi Cununiei moştenitorilor imperiali.
Întreaga organizare a palatului patriarhal, a cancelariei, a ceremonialului şi a înal-
tei ierarhii patriarhale erau asemănătoare cu cele ale palatului imperial.
În ceea ce priveşte raporturile împăratului cu patriarhul acestea au fost, în ge-
neral, de colaborare şi bună înţelegere, dar au existat şi multe perioade de conflicte
şi dispute aprige. Împăratul Constantin cel Mare, din momentul în care a făcut din
creştinism religie acceptată în Imperiu, a avut grijă să confere împăratului dreptul
de a interveni în problemele Bisericii. Era o cutumă încă din vremea păgânismului,
când suveranul era şi Pontifex Maximus. Autoritate împăratului asupra Bisericii era
aproape absolută, iar în primele secole ale creştinismului această tutelă a fost uneori
chiar benefică, datorită numeroaselor ameninţări şi pericole care vizau noua Biserică
creştină. Împăratul convoca sinoadele şi, dacă nu participa personal, era reprezentat
prin delegaţi. Apoi, el ratifica deciziile Părinţilor sinodali, care dobândeau putere de
lege pentru toţi locuitorii Imperiului. Din nefericire, unii împăraţi s-au implicat în
disputele dogmatice, ajungând chiar să-şi impună voinţa deşi nu erau buni cunoscă-
tori ai problemelor în discuţie, fapt care a complicat şi mai mult lucrurile.
Cu toate acestea, împăraţii s-au temut întotdeauna de prestigiul şi influenţa
patriarhilor, cu atât mai mult cu cât unii dintre ea au fost personalităţi puternice,
care i-au pus într-un con de umbră pe suveranii din acea epocă. De aceea, aceştia
din urmă au căutat să-i ţină sub o atentă supraveghere, obligându-i să acţioneze
după placul lor.
Începând cu secolul al XIV-lea, pe măsură ce teritoriul Imperiului s-a
micșorat, iar numărul mitropoliilor şi al episcopiilor a scăzut, rolul Patriarhiei din
Constantinopol a crescut tot mai mult. Practic orice chestiune legată de cult era
rezolvată de patriarh, a cărui influenţă în întreaga lume ortodoxă era covârşitoa-
re. Prin rolul jucat în cadrul lumii ortodoxe înainte de anul 1453, dar şi după acest
an fatidic, Patriarhia din Constantinopol a devenit urmaşa de drept a fostului Im-
periu Bizantin, substituindu-se acestuia şi preluând destinele naţiunii greceşti din
toate punctele de vedere. Se poate afirma, pe bună dreptate, că datorită faptului
că în secolele XIV-XV, basileul devenise vasal al turcilor, întregul bizantinism se
mutase de la Curtea imperială la Patriarhie. Treptat Ecumenicitatea imperială a
devenit o Ecumenicitate patriarhală.
64
Marius Telea
Ca și ceilalți membri ai administrației civile şi funcţionarii administrației

patriarhale depindeau de împărat. Practic administrația Patriarhiei din Constan-
tinopol se confunda cu cea a Marii Biserici, Sfânta Sofia. Aceasta comunica cu Pa-
latul Sacru printr-un tunel subteran care străbătea piața Augustaeon. Personalul
administrație patriarhale constantinopolitane era destul de numeros. Se știe că îm-
păratul Iustinian l-a limitat la 525 de persoane, dar în secolul al VII-lea a ajuns la
aproape 600 de persoane. Majoritatea deținătorilor de funcții erau clerici, preoți şi
diaconi, excluzându-i pe cei câţiva civili şi pe paracliseri (μανγλαβιται).
La început, patriarhul a fost ales de cler şi popor, ulterior alegerea sa fiind ra-
tificată de puterea civilă, prin confirmarea transmisă printr-un sincel (συνκελλος).
Inițial patriarhul Constantinopolului era un modest sufragan al mitropolitului de
Heracleea Pontului. Dar, odată cu mutarea capitalei Imperiului pe malurile Bosfo-
rului, patriarhul Constantinopolului a devenit un element important în actul de
conducere a Imperiului. Ca orice înalt funcționar imperial alegerea patriarhului
era atent controlată și supervizată de împărat. Atunci când scaunul devenea va-
cant sinodul permanent18 din Constantinopol se întrunea și întocmea o listă cu trei
candidați dintre care împăratul alegea pe cel pe care îl dorea. Uneori chiar pro-
punea el un candidat, impunând alegerea lui, dacă nici unul din cei trei nu era pe
placul său. Au fost şi cazuri în care împăraţii au desemnat în mod direct patriarhul,
ținând cont de interesele lor de moment sau de cele ale statului.
Ceremonia de investitură a celui ales avea loc la palatul imperial, după
același protocol în vigoare ca şi pentru demnitarii laici. Abia după aceasta avea loc
hirotonia în treapta de patriarh. Formula de investire, rostită de împărat, era ur-
mătoarea: „Grația divină și majestatea mea imperială ce purcede din ea te numesc
pe tine, preacucernicul N ..., patriarh al Constantinopolului”. Apoi, patriarhul pri-
mea cârja episcopală din mâinile împăratului, urca pe un cal alb, traversa oraşul
de la palatul imperial la biserica Sfânta Sofia, unde era primit de arhiepiscopul de
Heracleea Pontului, de care a depins, la început, scaunul de Constantinopol. Aici,
avea loc hirotonia propriu-zisă, condusă de înaltul ierarh de Heracleea Pontului,
înconjurat de doi sufragani.
În secolul al IX-lea a fost introdusă practica potrivit căreia la alegerea patri-
arhului erau admiși să candideze doar mitropoliții, obicei care s-a păstrat până la
sfârşitul Imperiului. De asemenea, împărații obișnuiau să aleagă pentru acest post
pe unul din colaboratorii lor cei mai apropiați, în general un înalt funcționar. Așa a
fost cazul mai multor patriarhi celebri (Tarasie, Nichifor, Fotie, ș. a.).
Începând cu epoca domniei lui Iustinian I, Curtea patriarhală de la Constanti-
nopol era organizată după modelul Curții imperiale. Patriarhul din Constantinopol
şi-a dezvoltat o administrație impunătoare, din care făceau parte un mare număr de
demnitari, în majoritate clerici sau monahi, dar şi mireni. Ei erau, fie numiți printr-o
simplă hotărâre a patriarhului, fie instituirea lor se făcea prin hirotesie, după anumi-
te formule introduse în practica bisericească a acelor vremuri. Ei erau împărțiți după
atribuțiile lor în grupuri: unul numit curtea internă, al doilea, curtea externă.
Curtea internă era organizată după modelul unei mănăstiri. Aici trăiau într-
un ansamblu de chilii patriarhul şi cei mai apropiați colaboratori ai săi. Aceştia se
numeau sinceli (împreună trăitori în chilie), iar cel dintâi dintre sinceli era proto-
sincelul, care a devenit cu timpul locțiitorul patriarhului, având ca semne distinc-
18
Era format din mitropoliții prezenți la Constantinopol, cei mai înalți demnitari ai Bisericii din
capitală și din reprezentanții împăratului.
tive, cârja şi epigonatul. Nu de puține ori în această funcție se aflau fii ai împăratu-
lui, care avea tot interesul ca prin aceştia să supravegheze pe patriarh.
Curtea externă era formată din două grupuri numite coruri, unul de-a dreap-
ta şi altul de-a stânga patriarhului. Ambele erau împărțite în nouă pentade (grupuri
de câte cinci demnitari), după cele nouă cete îngerești, fiecare cu atribuțiile sale.
Corul din dreapta, care era cel mai important, fiind alcătuit din principalii
sfătuitori ai patriarhului, era compus din trei pentade. Din prima pentadă făceau
parte următorii înalți demnitari patriarhali (arhonți), ajutați de un întreg perso-
nal specializat:
1. Economul, era administratorul general al tuturor bunurilor Bisericii, fie
cele aflate în proprietate, fie cu un alt titlu la dispoziția sa, inclusiv bunu-
rile fundațiilor, așezămintelor de asistență socială, etc.
2. Sachelarul, era inspectorul general al mănăstirilor de călugări şi ad-
ministrator al bunurilor acestora.
3. Schevophylaxul, se ocupa cu păstrarea şi conservarea vaselor sfinte şi a
obiectelor de cult, a veșmintelor sfinte şi a tuturor obiectelor de valoare
ale Bisericii.
4. Chartophylaxul, îndeplinea funcția de păstrător al actelor şi documente-
lor oficiale, a corespondenței oficiale şi era şeful cancelariei patriarhale.
5. Sacheliul, îndeplinea funcția de inspector general al mănăstirilor de
călugărițe şi de administrator al averilor acestora. Acestora li s-a mai
adăugat din secolul al XII-lea protecdicul, care până atunci era întâiul
demnitar din pentada a doua. El era conducătorul oficiului de avocați sau
jurisconsulți ai Bisericii (ecdici) care interveneau în apărarea acuzaților,
în cauze legate de eliberarea sclavilor, de beneficiarii drepturilor de azil
sau de instruirea noilor convertiți. Deseori confundându-se cu acesta mai
era şi nomophylaxul, de obicei rectorul Școlii superioare juridice din
Constantinopol. El veghea la respectarea legilor. La un moment dat a apă-
rut şi printre demnitarii patriarhali, fie chiar şi cu titlu onorific.
Din pentada a doua făceau parte:
1. Protecdicul, conducătorul grupului de avocați ai Patriarhiei, care a trecut,
din secolul al XII-lea, în prima pentadă, dobândind o putere deosebită.
2. Protonotarul, era purtătorul corespondenței. Tot el încheia procesele
verbale ale ședințelor din consiliul sau sinodul patriarhal.
3. Referendariul (apocrisiarh), era reprezentantul patriarhului la Cur-
tea imperială, mijlocind relaţiile dintre patriarh şi împărat. În afară de
acesta mai existau şi alți apocrisiarhi, care asigurau legătura cu celelalte
centre bisericeşti (exarhate, mitropolii, arhiepiscopii sau episcopii).
Această funcție putea fi deținută şi de un laic, dar ea era încredințată, de
obicei, unui diacon. Celelalte patriarhii, inclusiv cea de la Roma, aveau
apocrisiarhi permanenți pe lângă Patriarhia din Constantinopol.
Apocrisiarhi s-au mai numit şi exarhi, iar în Apus, astăzi li se mai spune
şi legați papali sau nunți apostolici.
4. Logothetul sau logofătul, era păzitorul sigiliilor patriarhale şi adminis-
tratorul bugetului Patriarhiei. De ademenea, era reprezentantul Patriar-
hiei cu diferite ocazii şi ținea discursuri festive, în anumite momente.
Această demnitate putea fi ocupată şi de laici. După căderea Constantino-
polului sub turci, ea a devenit cea mai importantă demnitate patriarhală,
deținătorul ei mijlocind relaţiile dintre patriarh şi sultan.
66
Marius Telea
Din pentada a treia făceau parte: Învățătorul Evangheliei, Învățătorul Apos-

tolului, eromnimnul (însărcinat cu supravegherea ceremonialului bisericesc), pre-
dicatorul, etc.
Corul din stânga era format din șase pentade: După importanţa lor amintim
pe următorii:
1. Protopresbiterul sau arhipresbiterul, era cel dintâi dintre preoții bise-
ricii patriarhale. La Sfânta Liturghie, el stătea în partea stângă, imediat
lângă patriarh, pe care îl împărtășea (îi dădea prima Împărtășanie, după
instalarea în funcție), se îngrijea de catedrală, slujea în absența patriar-
hului şi îl ajuta la hirotonia preoților.
2. Exarhul, era reprezentantul personal al patriarhului într-un anumit teri-
toriu, exercitând din încredințarea şi în numele acestuia toate atribuțiile
încredințate şi raportând cele constatate.
3. Arhontul, avea misiunea de a trimite crucea patriarhală la întemeierea
bisericilor, împărțea antimisele, mirul şi toate cele necesare pentru Sfân-
ta Liturghie. Tot el era cel care punea crucea pe locul unde urma să se
ridice altarul unei mănăstiri sau a unei biserici stavropighiale.
4. Protodiaconul sau arhidiaconul, era primul diacon al catedralei. La înce-
put s-a numărat printre marii demnitari patriarhali ai corului din dreap-
ta, dar, cu timpul, a rămas doar cu atribuții în serviciul liturgic.
5. Catehetul, era învățătorul celor care se pregăteau să primească credinţa
creştină, îngrijindu-se să-i instruiască pe credincioși şi pe cei care veneau
de la o altă religie.
6. Periodeptul, cerceta în numele patriarhului toate parohiile, controlând
activitatea pastorală şi catehetică a clerului, cât şi purtarea sa morală.
7. Eclesiarhul, avea grijă de pregătirea celor necesare serviciului divin,
se ocupa de curățenia şi iluminarea Bisericii, de aranjarea locurilor de
ședere pentru cei care veneau la biserică, de tragerea clopotelor, etc. El
avea, de obicei, ca subaltern un paracliser.
Alți funcționari patriarhali, mai puțin importanți, erau protopsaltul, cei doi
domestici sau conducători de coruri, primicerul, canonarhul, primul lector şi alți
slujbași inferiori.
Consiliul patriarhal ca organ ajutător şi sfătuitor al patriarhului, de obicei
era compus din demnitarii pentadei întâi, iar din pentada a doua doar protopres-
biterul. Aceştia îl ajutau pe patriarh în problemele importante ale instituției, prin
informațiile şi sfatul lor.
Activitatea fiecărui demnitar se desfășura în mod independent, fiecare având
atribuțiile sale, bine stabilite. Totuși, cumulul de funcții era frecvent în administrația
patriarhală. Funcţionarii primeau un document scris referitor la investirea sau pro-
movarea lor şi se angajau în scris că îşi vor îndeplini îndatoririle, sub pedeapsa de
a fi expulzați. Nu se știe nimic cu privire la remunerarea lor.
În provincie administrația eclesiastică se afla în mâinile mitropoliților şi epi-
scopilor. Inițial, mitropoliții şi episcopii se alegeau dintre funcționarii Patriarhiei
şi ai mitropoliilor, apoi dintre egumenii din mănăstiri sau dintre călugări. Episcopii
erau supuși mitropoliților. Mitropoliții şi episcopii administrau bisericile şi bunuri-
le mobile și imobile, având un numeros personal auxiliar numit chiar de către ei şi
care reproducea la scară redusă administrația patriarhală.
Este interesant de remarcat că multe din aceste funcții şi demnități, atât ci-
vile cât şi militare şi religioase, au fost preluate de administrațiile țărilor aflate
sub influența bizantină, între care s-au numărat şi Ţările române (Moldova şi Țara
Românească).
II.3.2. Celelalte Patriarhii răsăritene
În general, informaţiile despre viaţa şi întinderea Patriarhiilor ne-au parvenit

din descrierile cu caracter topografic, care sunt de două feluri: descrierile Impe-
riului şi însemnările episcopale. Din prima categorie face parte lucrarea „Synekde-
mos” (Călătorul) a geografului bizantin Hierokles (sec. V), datând de la începuturile
domniei lui Iustinian I şi „Descrierea lumii romane” (Descriptio orbis Romani) a
geografului Gheorghe din Cipru (sec. VII), trăitor în perioada domniei împăraţilor
Mauriciu (582-602) şi Phocas (602-610). Prima lucrare ne oferă o simplă listă de
oraşe, aranjate după provincii şi aşezate într-o ordine aproximativ geografică în
cadrul provinciilor. Cea de-a doua lucrare ne oferă informaţii despre împărţirile
administrative ale teritoriului imperial, incluzând oraşe, sate, insule şi porturi, dar
şi o înşiruire a episcopiilor pe baza ierarhiei interne, lista oraşelor de reşedinţă a
mitropoliilor şi episcopiilor din fiecare Patriarhie.
II.3.2.1. Patriarhia Alexandriei
În noiembrie 331 î. Hr., regele Alexandru al III-lea sau cel Mare al Macedoniei
(336-323 î. Hr.) a ocupat fără luptă Egiptul, fiind recunoscut drept urmaş al faraoni-
lor. Ţara i-a fost predată de către satrapul local Mazakes. Oficial oraşul a fost fondat
în anul 331 î. Hr., devenind ulterior capitala dinastiei Ptolemeilor (323-30 î. Hr.).
Alexandria, în calitate de metropolă independentă, a primit o constituţie grecească,
fiind proiectată să fie construită pe şapte coline, cu cinci arondismente, conform
planurilor arhitectului Deinokrates, acceptate de către Alexandru cel Mare. Era le-
gată de insula Pharos, din apropiere, printr-un dig de 1.200 de metri lungime. Pe
această insulă a fost construit faimosul far din Alexandria, în anul 279 î. Hr., având
o înălţime de 110 metri, considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice (s-a
prăbuşit în anul 1326). De o parte şi de cealaltă a digului, între oraş şi insula Pharos,
s-a construit vestitul port al Alexandriei.
Foarte curând oraşul nu numai că s-a dezvoltat foarte mult dar a devenit şi
unul cosmopolit, fiind locuit de băştinaşi egipteni, greci, evrei, macedoneni, etc..
Alexandria a fost şi centrul manufacturilor de papirus şi pergament din Egipt, foar-
te căutate în lumea antică.
În primul arondisment al Alexandriei sau arondismentul imperial numit şi
Kaisarion se aflau palatele, cripta regală, administraţia de stat, templul lui Serapis
sau Serapion, Gymnasion-ul şi Mouseion-ul sau Universitatea din Alexandria cu ce-
lebra bibliotecă, fondată de către regele Ptolemaios I Soter (305-283 î. Hr.). Aceasta
a fost incendiată şi distrusă de către invadatorii musulmani după 17 septembrie
642, când oraşul a ajuns sub stăpânire arabă. Biblioteca deţinea peste 7.000 de vo-
lume, adică suluri, codici şi plăci, fiind cea mai mare din lume în acel moment.
Alexandria a fost mult timp al doilea mare oraş din Imperiu şi centrul vieţii
culturale, ştiinţifice şi literare a lumii elenice. Aici s-au întâlnit culturile egipteană,
grecească, iudaică şi orientală, iar la scurt timp şi cea creştină, din sinteza cărora a
apărut o nouă cultură.
68
Marius Telea
Creştinismul a prins rădăcini în Egipt încă din epoca apostolică. La Pogorârea

Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, între cei adunaţi la Ierusalim erau şi oameni
veniţi din Egipt şi din Cirene (F. Ap. 2, 10). Apoi, Apollo, unul dintre colaboratorii şi
misionarii Sfântului Apostol Pavel în ţinutul Asiei şi al Greciei (F. Ap. 18, 24; I Cor.
3, 6), era originar din Alexandria.
Biserica de aici s-a bucurat, de la bun început, de un mare prestigiu. A fost
vreme îndelungată cea mai importantă din Orient datorită tradiţiilor sale cultura-
le elenistice şi a jurisdicţiei sale peste un teritoriu compact şi bine delimitat, cu o
unitate etnică şi o organizare administrativă milenară. De remarcat că, oraşul adă-
postea cea mai bogată bibliotecă a antichităţii şi tot aici s-a realizat traducerea în
limba greacă a Vechiului Testament, intitulată „Septuaginta” (LXX).
Conform tradiţiei Bisericii copte, Biserica de aici a fost întemeiată de Sfân-
tul Evanghelist Marcu, considerat primul episcop al Alexandriei. Acesta s-a născut
la Cirene (Libia), într-o familie de iudei care a emigrat ulterior în Alexandria.
Fiind unul din cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, Sfântul Marcu s-a învrednicit
de a primi pe Mântuitorul Iisus Hristos în casa sa, unde s-a săvârşit Cina cea de
Taină. Aceeaşi casă a fost locul de adunare a Sfinţilor Apostoli după răstignirea
Domnului. În această casă s-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli în chip
de limbi de foc, la Cincizecime. Biserica ce şi-a avut reşedinţa în oraşul zidit de
Alexandru cel Mare, a fost întemeiată, potrivit tradiţiei, de Sfântul Evanghelist
Marcu, trimis aici în anul 60 d. Hr. de către Sfântul Apostol Petru. După ce a mers
la Roma, Marcu a revenit la Alexandria, unde a suferit moarte martirică în ziua
de 4 aprilie 63. Sfântul Marcu este considerat, de tradiţia coptă, primul episcop
al acestei Biserici. Deci, potrivit acestei tradiţii, casa Sfântului Evanghelist Marcu
poate fi considerată prima Biserică creştină.
În principiu, jurisdicţia Patriarhiei de Alexandria se întindea asupra dioce-
zelor civile ale Egiptului cu Libia şi Pentapolisul, dar ea emitea pretenţii şi asupra
teritoriului Africii de Nord, care depindea direct de Roma şi asupra insulei Cipru, a
Nubiei şi a Etiopiei. O însemnare anterioară invaziei arabe îi atribuia aproximativ
10 mitropolii şi 101 de episcopii.
O importanţă deosebită în istoria acestei Patriarhii a avut-o Şcoala teologi-
că, cunoscută încă de la sfârşitul secolului al II-lea, devenită celebră prin primii ei
conducători Panten († 200), Clement Alexandrinul (c. 150-220) şi Origen (185-254).
Reprezentanţii ei erau adepţii interpretării istorico-literare a Sfintei Scripturi.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (263-340) menţionează că primul epi-
scop al Alexandriei a fost Avianus sau Anian (61-82), iudeu de origine, care a fost hiro-
tonit episcop de Sfântul Marcu. Având în vedere că Alexandria era singurul mare oraş al
Egiptului, multă vreme episcopul de aici a fost singurul ierarh. Până în secolul al II-lea
(în timpul lui Iulianus, 178-c.189) aici a existat o singură comunitate creştină.
Episcopul Dimitrie (189-232) a făcut prima delimitare a eparhiilor, fiind hi-
rotoniţi noi episcopi. În anul 231, el a convocat un sinod la Alexandria, la care au
participat toţi clericii şi laicii de frunte, în urma căruia marele scriitor bisericesc
Origen (185-254) a fost excomunicat, iar în anul următor, un nou sinod ţinut aici,
format numai din episcopi, l-a scos pe Origen din demnitatea preoţească.
Prestigiul Alexandriei şi al întâistătătorului ei ca apărător al tradiţiei apos-
tolice, l-au îndreptăţit pe episcopul Alexandru (313-328) să fie unul din cei care au
prezidat Sinodul I Ecumenic (325). Contribuţia sa a fost importantă şi în redactarea
Crezului niceean şi în alcătuirea primei legislaţii ecumenice. Se poate afirma că
cele 20 de canoane ale acestuia sinod au fost în mare parte opera alexandrinilor.
Autoritatea episcopului şi a Bisericii alexandrine erau de necontestat. În momen-

tul apariţiei ereziei lui Arie, a fost prima Biserică care a luat atitudine împotriva
acesteia, convocând un sinod de aproape 100 de episcopi din Egipt şi Libia, care au
anatematizat erezia încă înainte de Sinodul de la Niceea.
Faima Alexandriei a făcut ca acestei Biserici să-i fie acordat dreptul de a cal-
cula data Paştilor şi de a-l comunica întregii lumi creştine.
În secolul al IV-lea întâistătătorul acestei Biserici se intitula: Papă şi Patriarh
al Alexandriei şi întregului Egipt, Libiei, Etiopiei, Pentapolisului, Africii şi Arabiei. Se
afirmă că autoritatea episcopului din Alexandria era mai mare decât cea a episcopu-
lui Romei, iar autoritatea civilă ataşată oficiului său a fost mult mai vastă.
Un obiectiv important al episcopului de Alexandria a fost acela de a deveni
capul văzut al Bisericii Orientale. Datorită poziţiei geografice şi a situaţiei economi-
ce, politice şi culturale a oraşului, Biserica din Alexandria a avut o întâietate asupra
celorlalte Biserici, fapt care i-a fost recunoscut de Sinodul I Ecumenic prin canonul
6, care îi stabilea jurisdicţia asupra Egiptului, Libiei şi Pentapolisului. Aceste trei
provincii alcătuiau dioceza Egiptului care era subordonată prefecturii Orientului,
a cărui reşedinţă se afla tot la Alexandria. Aşadar, limitele până la care episcopul
Alexandriei îşi exercita puterea erau identice cu cele ale diocezei Egiptului. Această
stare de fapt a fost confirmată şi de canonul 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic care,
în esenţa sa, nu este altceva decât repetarea canonului 6 niceean.
Puterea şi influenţa ierarhului alexandrin s-a văzut încă din timpul păstoririi
lui Maximus (265-282). Primind o scrisoare sinodală de la Biserica Antiohiei, care
făcea cunoscut faptul că episcopul ei, Pavel de Samosata (c. 260-268) fusese depus,
Maximus a trimis o epistolă – circulară, în care îşi afirma poziţia de întâistătător şi
al Bisericii din Antiohia.
În această perioadă Biserica Alexandriei îşi revendica întâietatea prin mar-
tirii ei, şcoala catehetică şi dinamica vieţii sale religioase. Aceleaşi tendinţe s-au
făcut cunoscute şi mai târziu.
În antichitate orașul Alexandria a fost celebru și pentru școlile sale precum:
Mousaion-ul întemeiat de Ptolemeu, Serapeum-ul și Sebasteum-ul renumite pentru
erudiția profesorilor și bogăția bibliotecilor lor. Alături de acestea mai existau și o
serie de școli iudaice.
Potrivit afirmațiilor Fericitului Ieronim, Școala catehetică din Alexandria își are
originile din timpul propovăduirii Sfântului Apostol Marcu, care l-a numit pe Iustus,
viitorul episcop al metropolei, drept primul conducător al școlii. Această școală era
organizată informal, cursurile desfășurându-se în casele profesorilor. Ea avea scopul
de a-i instrui pe catehumeni în credința creștină înainte de primirea Botezului.
Reputația școlii a crescut în momentul în care conducerea școlii au ajuns pro-
fesori renumiți precum Panten, Clement, Origen, Heracles și Didim cel Orb. În timpul
acestora, școala i-a inițiat pe studenți atât în învățătură, cât și în viața creștină.
Școala din Alexandria a atras studenți din întreaga lume. Mulți dintre aceștia
au ajuns episcopi ai Bisericilor din rândul cărora proveneau. De asemenea, unui
conducător ai școlii au fost aleși și arhiepiscopi ai Alexandriei (Petru, Achilas, Cle-
ment, Dioscor).
Pe lângă teologie, în această școală s-au predat și alte discipline: matematica,
științele umaniste și filosofia.
În ciuda reputației sale extraordinare, angajarea multora dintre profesorii
de aici în disputele hristologice ale vremii, corelată cu invaziile musulmanilor din
secolele V-VI, au adus la decăderea școlii.
70
Marius Telea
În timpul episcopului Atanasie (292-373), Biserica alexandrină şi-a extins ju-

risdicţia şi asupra Etiopiei prin sfinţirea lui Frumenţiu ca episcop al acestei ţări. Mai
mult, în timpul regelui Aizanas, creştinismul a devenit religie de stat şi în Etiopia.
Înainte de mutarea capitalei Imperiului la Constantinopol, episcopul Alexan-
driei ocupa locul întâi în ierarhia Bisericii din Răsărit. Aceasta până la Sinodul al II-
lea Ecumenic (381), care prin canonul 3 a acordat întâietate de onoare episcopului
din Constantinopol, îndată după cel al Romei vechi, motivând că acesta este Roma
cea Nouă. Scaunul din Alexandria a fost plasat pe locul al treilea.
Evident, cu această situaţie nu s-au împăcat niciodată episcopii alexandrini
care au intrat într-un fel de competiţie cu cei din capitală în vederea obţinerii întâ-
ietăţii de fapt în Biserica Răsăritului. Cei dintâi aveau de partea lor originea apos-
tolică şi impresionanta moştenire culturală, iar ceilalţi prezentul glorios al noului
oraş imperial. La fiecare vacantare a scaunului de Constantinopol, episcopul Ale-
xandriei îşi avea propriul candidat pe care îl susţinea. Un prim episod al acestei lup-
te pentru întâietate l-a reprezentat invocarea canonului 14 apostolic şi canonului 15
al Sinodului I Ecumenic, care dispuneau ca episcopul desemnat pentru o episcopie
anume să nu treacă în alt scaun episcopal, Timotei I al Alexandriei (380-385) a reu-
şit să-l înlăture pe Sfântul Grigorie de Nazianz, fost episcop de Sasima, din scaunul
de episcop al Constantinopolului (379-381) şi să-l instaleze pe Nectarie, omul său
(381). Un alt episod a fost prezidarea de către episcopul Teofil al Alexandriei (384-
412) a sinodului de la Stejar (403) care l-a judecat, condamnat şi depus pe Sfântul
Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.
Mai târziu, episcopul Chiril (412-444) s-a dovedit şi el a fi un aprig luptător
pentru păstrarea vechiului statut al scaunului din Alexandria. El s-a afirmat mai
ales după anul 428, când în scaunul patriarhal din Constantinopol a urcat Nestorie,
creatorul ereziei care îi poartă numele (nestorianism, dioprosopism). El a avut în
persoana lui Chiril un adversar superior lui, atât din punct de vedere teologic cât
şi politic. Cu toată că Nestorie s-a bucurat de o oarecare protecţie imperială, cel
de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431) i-a adus lui Chiril victoria asupra pa-
triarhului din Constantinopol şi chiar a Curţii imperiale. Acest triumf, care nu era
doar al său, ci şi al întregii Ortodoxii, a consacrat Alexandriei rolul de întâistătător
în lumea creştină răsăriteană. În timpul Sfântului Chiril ea a atins apogeul puterii.
Marele alexandrin a reuşit, între altele, să instaleze în scaunul Efesului pe Memnon,
originar din Egipt şi să-l aşeze pe călugărul Maximian în scaunul constantinopoli-
tan (431-434) după depunerea lui Nestorie, în anul 431.
Lupta pentru afirmarea scaunului Patriarhiei alexandrine a continuat cu o
deosebită înverşunare în timpul lui Dioscor (444-451). Un reprezentant al partidei
alexandrine la Constantinopol, arhimandritul Eutihie, era atotputernic la Curtea
imperială. Dacă în politica eclesiastică Dioscor şi Eutihie erau continuatorii fideli
ai Sfântului Chiril, din punct de vedere dogmatic, Eutihie a dus la extrem concepţia
Sfântului Chiril, afirmând că în persoana Mântuitorului, cele două firi, divină şi
umană, s-au contopit rămânând doar cea divină (monofizitism). Sinodul patriar-
hal din Constantinopol (448) l-a condamnat pe Eutihie ca eretic, iar papa Leon I
cel Mare (440-461) s-a declarat de aceeaşi părere cu patriarhul Flavian (446-449)
enunţând în „Epistola dogmatica ad Flavianum” punctul său de vedere.
Partida alexandrină a forţat o ultimă victorie prin „sinodul tâlhăresc” de
la Efes (449) care, la presiunea violentă a lui Dioscor, a adoptat o mărturisire
de credinţă monofizită. Au fost anatematizaţi atât patriarhul Constantinopolului,
Flavian cât şi papa Romei, Leon. De asemenea, Dioscor şi-a permis să-l numească
pe papa confratele episcop Leon, ceea ce a provocat mânia Pontifului roman, adân-
cind ruptura între cei doi.
Dar, brusc, situaţia politică în Imperiul Bizantin s-a schimbat după moartea
neputinciosului împărat Teodosie al II-lea (450). Puterea a fost preluată de Augusta
Pulcheria, sora sa, care s-a căsătorit cu generalul Marcian (450-457). La îndemnul
energicei şi pioasei sale soţii, acesta a convocat în anul 451 Sinodul al IV-lea Ecume-
nic la Calcedon. Aici, Părinţii sinodali au condamnat monofizitismul şi l-au depus pe
Dioscor din scaunul patriarhal.
Este de reţinut şi pasajul care conţine sentinţa pronunţată de Sinodul de
la Calcedon contra lui Dioscor: „De la Marele şi Sfântul Sinod ecumenic, convocat
din mila lui Dumnezeu, la Calcedonul Bitiniei, în biserica martiriului triumfător
– Sfânta Eufemia – către Dioscorus: ţi se aduce la cunoştinţă că: din cauza dis-
preţului canoanelor Bisericii şi al neascultării pe care ai săvârşit-o faţă de Sfântul
Sinod, refuzând să te prezinţi după cea de-a treia invitaţie, fără să mai socotim
toate celelalte nelegiuiri ale tale, ai fost, pe data de 13 octombrie 451, depus din
demnitatea ta episcopală de către sfântul Sinod şi declarat incapabil de a-ţi înde-
plini funcţiile ecleziastice”19.
O gravă greşeală a sinodului a fost că depunerea lui Dioscor nu a fost motivată
prin aderarea sa la concepţia monofizită, ci doar pentru celelalte nelegiuiri. Acest
lucru a dus mai târziu la afirmaţiile unor teologi monofiziţi cum că Dioscor ar fi fost
ortodox şi ar fi fost depus nu din cauza credinţei sale, ci pentru că l-ar fi excomuni-
cat pe papa Leon I şi nu s-a supus sinodului (mai exact față de canonul 3 al Sinodu-
lui al II-lea Ecumenic, care a ridicat scaunul din Constantinopol deasupra celui din
Alexandria). Este evident că disputele şi învinuirile reciproce de la Calcedon au fost
alimentate de resentimente şi acte străine celor de natură pur dogmatică.
În fapt, substratul întregului conflict era problema aprovizionării cu grâu a
Imperiului. Egiptul fiind grânarul Imperiului, istoricii copţi au acreditat ideea că
însuşi patriarhul Dioscor ar fi fost acuzat că a refuzat trimiterea unor cantităţi
de grâne în Imperiu, acuzaţie adusă anterior şi Sfântului Atanasie cel Mare, iar
aceasta a dus la condamnarea sa pe motive de credinţă. Din fericire pentru el,
acesta a avut atunci de partea sa pe episcopul Romei vechi, în timp ce Dioscor şi-a
făcut duşmani şi pe episcopul din Roma veche şi pe cel din Roma cea Nouă. Din
păcate, acest fapt a mutat în plan economic şi politic o chestiune care aparţinea
în primul rând de domeniul dogmei. Totuşi, nu se poate nega că a existat o inter-
dependenţă între aceşti factori, care a dus în cele din urmă la separarea dintre
ortodocşi şi monofiziţi.
Mai trebuie menţionat faptul că patriarhul Alexandriei avea o asemenea au-
toritate şi putere încât era capabil să ducă o politică proprie. În plus, el era cel mai
mare latifundiar din Egipt, dispunând de o flotă comercială proprie şi hrănind pe
cheltuiala sa zeci de mii de săraci din Alexandria. În aceste condiţii, poporul îi era
profund ataşat, el fiind adevăratul conducător al provinciei. La dispoziţia sa se afla
în permanenţă o gardă compusă din 500-600 de civili (vestiţii parabolani) care asi-
gurau ordinea în Alexandria.
Cert este că monofizitismul nu a putut fi eradicat în întregime, declanşând în
timp o stare de tensiune în rândul credincioşilor ca şi a clerului, care s-au împărţit,
iar mai târziu a dus şi la o respingere aproape constantă a autorităţii imperiale bi-
19
Paul GUÉTTÉ, Histoire de l’Eglise, vol. IV, Paris, 1886, p. 594, apud Nicolae DURĂ, „Biserica Ale-
xandriei şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451)”, în
ST, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 21-22.
72
Marius Telea
zantine. Această atitudine a dus la declanşarea, în anul 518, a disputelor monofizite,

care au tulburat Patriarhia alexandrină. Neînţelegerile şi disputele cu monofiziţii
au dus la o ruptură definitivă şi la apariţia a două tabere diferite, opuse una alteia,
fiecare având patriarhul ei: cea a ortodocşilor sau melkiţilor (calcedonieni), sus-
ţinută de autoritatea imperială, şi cea a iacobiţilor (necalcedonieni, copţi), multă
vreme interzisă, dar care a reuşit până la urmă să se impună, în special în timpul
ocupaţiei persane (618-629) şi după cucerirea arabă.
În anul 535, în timpul patriarhului monofizit Teodosie (535-566) s-a produs
o ruptură în sânul acestei Biserici, apărând două facţiuni: teodosienii şi iulianiştii,
care şi-au impus, alternativ, reprezentantul în scaunul patriarhal al necalcedoni-
enilor. Biserica melkită calcedoniană era încă destul de puternică, patriarhul Evlo-
ghie (581-608) având legături strânse cu papa Grigorie cel Mare (590-604).
În secolul al VII-lea deşi patriarhii alexandrini concentrau în mâinile lor o mare
putere, totuşi prestigiul eparhiei a scăzut foarte mult, faţă de vremurile ei de glorie.
În anul 619 Alexandria a fost cucerită de perşi, iar în anul 642, după trei ani
de lupte, a intrat sub stăpânire arabă. În această perioadă, creştinii au fost persecu-
taţi, ea fiind considerată de istorici drept epoca de suferinţă a Bisericii alexandrine.
Majoritatea patriarhilor de Alexandria au activat la Constantinopol, Clerul până
atunci în mare majoritate de origine arabă, a fost grecizat.
Începând din timpul dominaţiei otomane (1517), situaţia Patriarhiei de Ale-
xandria s-a îmbunătăţit simţitor, şi datorită păstoririi unor ierarhi capabili, care au
instaurat ordinea şi disciplina în viaţa bisericească a eparhiei. De asemenea, au fost
stabilite legături trainice cu Rusia, Ţările române şi unele ţări occidentale, care au
acordat importante ajutoare Patriarhiei alexandrine.
La începutul primului Război mondial (1914), Egiptul a ajuns protectorat al
Angliei, iar în februarie 1922 i-a fost recunoscută independenţa. După numai câteva
săptămâni, sultanul Fuad I (1917-1936), care preluase conducerea politică încă din
anul 1917, s-a proclamat rege. Regimul monarhic a fost desfiinţat în iunie 1953,
când Egiptul a devenit republică.
II.3.2.2. Patriarhia Antiohiei
Situat în inima Orientului, la 35 de km de Marea Mediterană, pe fluviul Oron-

te, într-o câmpie fertilă, oraşul Antiohia, al treilea ca mărime al Imperiului Bizan-
tin, a fost multă vreme capitala Siriei.
Întemeiat cu trei sute de ani înainte de Mântuitorul Hristos, de diadohul
macedonean Seleukos, devenit regele Seleukos I Nicator (305-280 î. Hr.), urmaşul
lui Alexandru cel Mare, în memoria tatălui său, Antiochos, oraşul a avut drept
primi colonişti greci, macedoneni şi atenieni, care au imprimat oraşului o tradiţie
grecească. În anul 64 î. Hr., Antiohia a fost cucerită de romani, dar a continuat
să fie unul din cele mai importante oraşe ale lumii, rivalizând cu celelalte mari
metropole ale lumii antice.
Vestirea Evangheliei s-a făcut la Antiohia încă din primele zile ale creştinis-
mului. Se ştie faptul că Nicolae, unul din cei şapte diaconi era originar din Antiohia.
(F. Ap. 6, 5). Apoi, odată cu persecuţia în timpul căreia Sfântul Arhidiacon Ştefan a
fost martirizat, mulţi creştini au părăsit Ierusalimul şi s-au îndreptat către metro-
pola Orientului.
Cea dintâi comunitate creştină din Antiohia a fost alcătuită din iudeo-creştini,
la care s-au alăturat apoi şi creştini proveniţi dintre păgâni (cf. Gal. 2, 11-14). Foarte
probabil, mulţi dintre iudeo-creştinii din Antiohia au ascultat cuvântarea Sfântului

Apostol Petru din ziua Cincizecimii, când s-au şi botezat. Comunitatea s-a completat
apoi şi cu alţi creştini veniţi din insula Cipru şi din Cirene. Aflând de întemeierea
acestei comunităţi creştine, Sfinţii Apostoli au trimis un ucenic, Barnaba, originar
din insula Cipru, ca să cerceteze această Biserică şi să o organizeze. În anul 42 d. Hr.,
Barnaba l-a chemat aici şi pe Sfântul Apostol Pavel, aflat în localitatea natală, Tarsul
Ciliciei, după convertirea sa minunată pe drumul Damascului. Ei au desfăşurat aici o
rodnică şi bogată activitate misionară, acesta fiind locul în care, pentru prima dată,
adepţii lui Iisus au fost numiţi creştini. (cf. F. Ap. 11, 26) În anul 44 d. Hr., Barnaba şi
Sfântul Apostol Pavel au plecat din Antiohia la Ierusalim pentru a face o colectă pen-
tru credincioşii săraci, iar după ce s-au întors, în urma unei viziuni a Duhului Sfânt,
au pornit în prima călătorie misionară (45-48), împreună cu Ioan Marcu. Reîntorşi
din călătorie, la Antiohia, ei au aflat de problema pusă de iudeo-creştini, care susţi-
neau că păgânii care se botezau trebuiau neapărat să observe legea mozaică. Aceasta
era o procedură prea grea şi inutilă, nefiind acceptată de mulţi creştini. De aceea, Pa-
vel şi Barnaba au mers la Ierusalim unde a fost convocat aşa-numitul Sinod apostolic
(50-51), care a hotărât că legea iudaică nu era obligatorie pentru păgânii care doreau
să treacă la creştinism. Această hotărâre a produs multă bucurie la Antiohia, şi nu
numai, uşurând mult misiunea creştină în rândul păgânilor. După Sinodul apostolic
de la Ierusalim a venit la Antiohia şi Sfântul Apostol Petru, prilej cu care a fost mus-
trat de Sfântul Apostol Pavel, deoarece de teama iudaizanţilor, s-a ferit să mănânce la
mesele creştinilor proveniţi dintre păgâni. (cf. Gal. 2, 11-14)
Patriarhia având sediul aici se consideră apostolică deoarece, potrivit unei
tradiţii mai vechi, Biserica antiohiană fusese întemeiată de Sfântul Apostol Petru,
acesta fiind primul ei episcop, şi de aceea se considera soră a celei din Roma.
Primele ştiri despre ierarhii antiohieni ne fac cunoscut faptul că Ignatie (106-
107) a suferit moarte martirică, la Roma, în timpul împăratului Traian (98-117), iar
mai târziu, Serapion (191/191-211/212) a semnat o scrisoare sinodală contra mon-
taniştilor, intervenind pentru reprimarea tendinţelor eretice ale credincioşilor din
Rhossos, în Cilicia, care primiseră Evanghelia apocrifă, zisă a lui Petru. Se crede că
tot el a sfinţit pe Polut, al treilea episcop al Edessei.
În secolul al III-lea s-a înfiinţat la Antiohia o importantă Şcoală teologică
creştină, de către preotul Lucian, originar din Samosata (240-312), cunoscut mai cu
seamă pentru revizuirile şi corecturile făcute textului Septuagintei, mort ca martir
în timpul persecuţiei lui Maximin Tracul. Alături de el a contribuit la bunul mers al
şcolii şi preotul Dorotei (c. 280- c. 303). Se pare că această şcoală îşi are originea
într-o şcoală de retorică „elină”, fondată de preotul Malhion (sec. III), care combă-
tuse erezia antitrinitară a episcopului Pavel de Samosata. Dacă Şcoala teologică din
Alexandria folosea metoda alegorică de interpretare a Sfintei Scripturi, cu folosirea
filosofiei lui Platon, cea din Antiohia utiliza metoda istorico-literară, cu aplicarea
filosofiei lui Aristotel. Dintre reprezentanţii mai de seamă ai Şcolii din Antiohia
amintim pe: episcopul Teofil, Eusebiu de Emessa, patriarhul Eustaţiu, Diodor de
Tars, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi, mai ales, Sfântul Ioan Hrisostom.
Începând din secolul al IV-lea, Patriarhul din Antiohia intervenea în viaţa
creştinilor din teritoriul persan, dar odată cu înfrângerea nestorianismului, la Si-
nodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431) a urmat un masiv exod al clericilor
nestorieni în Imperiul sassanid, unde au obţinut azil. Aici ei şi-au organizat o Bise-
rică proprie, autonomă, ai cărei misionari s-au răspândit apoi în Asia centrală, iar
în secolul al VII-lea au ajuns până în China.
74
Marius Telea
În jurul anului 390, oraşul număra circa 100.000 de creştini, ceea ce însem-
na aproape jumătate din totalul populaţiei. Succesul creştinismului s-a concreti-
zat în marele număr al bisericilor şi martyrioane-lor ridicate începând cu secolul
al IV-lea. Demne de amintit sunt Biserica Mare, târnosită în anul 341, un splendid
edificiu octogonal ce dispunea de o cupolă aurită, martyrion-ul în formă de cruce
de la Babylas, ridicat pe la anul 380, precum şi numeroasele martyrioane de la
periferia oraşului.
Pe de altă parte, oraşul Antiohia a fost un centru intelectual creştin foarte
activ, mai ales în secolul al IV-lea şi în prima jumătate a celui următor. Totuşi, s-au
remarcat şi câţiva reprezentanţi ai intelectualităţii păgâne, cum a fost, de exemplu,
celebrul retor Libanius (314-393) împreună cu câţiva dintre ucenicii săi, proveniţi
din rândul aristocraţiei, iar la sfârşitul secolului al V-lea, trebuie amintit filosoful
neoplatonician Pamprepius (440-484).
Cele mai cunoscute scaune episcopale de pe cuprinsul Patriarhiei Antiohiei au
fost: Damascul, Seleucia, Bereea, Apameea, Cyr şi Samosata. Imediat după Sinodul
al IV-lea Ecumenic, Patriarhia Antiohiei îşi întindea jurisdicţia asupra Siriei, Feni-
ciei şi Arabiei, având 13 mitropolii şi 140 de episcopii.
Potrivit unei însemnări aparţinând patriarhului Anastasie I Sinaitul (559-
570, 593-598), la sfârşitul secolului al VI-lea, Patriarhia avea 12 mitropolii cu 125
episcopi sufragani, 5 mitropolii autonome, 7 arhiepiscopii şi 2 episcopii.
Patriarhia cuprindea întreaga dioceză civilă a Orientului şi trecea şi dincolo
de frontiere, extinzându-se în unele perioade asupra Georgiei şi Persiei. Jurisdicţia
patriarhului de Antiohia se întindea, în principal, asupra Siriei, Palestinei, Ciprului,
Feniciei, Arabiei, Ciliciei, Armeniei şi Mesopotamiei. Mai târziu, Palestina a fost
ataşată Bisericii din Ierusalim, care a ridicat apoi pretenţii şi asupra Arabiei.
O situaţie specială a reprezentat Biserica din Cipru, care şi-a revendicat întot-
deauna autonomia pe baza originii sale apostolice (F. Ap. 13, 4-13), fiind întemeiată
de Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba. Acesta din urmă a fost şi primul episcop al
acestei Biserici, fiind lapidat în anul 61 din ordinul împăratului Nero. Până în anul
431, din punct de vedere civil şi bisericesc, insula Cipru a făcut parte din provincia
şi Patriarhia Antiohiei. Prin canonul 8 al Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes
(431), se acorda autonomie acestei Biserici cu rangul de arhiepiscopie. În anul 488,
patriarhul Petru Fullon a încercat s-o reîncadreze în Biserica Antiohiei, dar fără
succes. Mai târziu, împăratul Iustinian I (527-565) i-a confirmat autonomia.
În anul 688, insula a fost cucerit de arabi, iar împăratul Iustinian al II-lea
Rhynotmetos („cel cu nasul tăiat”) (685-695, 705-711) a hotărât evacuarea popu-
laţiei creştine din insulă. Pentru ei s-a construit, lângă strâmtoarea Dardanele, un
nou oraş numit Nea Iustiniana (Iustiniana Nouă).
Viaţa creştină s-a reluat în insula Cipru abia în timpul împăratului Tiberiu al
II-lea (698-705), iar apoi Nichifor al II-lea Phocas (963-969) a recucerit insula de
la arabi, viaţa religioasă reluându-şi cursul normal.
În comparaţie cu Patriarhia de Alexandria, cea de Antiohia avea o întindere
imensă, fără graniţe precise la nord şi la est, cu o populaţie eterogenă din punct de
vedere etnic, dar şi ca mentalitate şi tradiţii, cu mici insule de păgânism, o lipsă a
centralizării, marcată de tendinţe centrifuge şi separatiste. A fost un teritoriu de
unde s-au declanşat uşor ereziile datorate deformării învăţăturii creştine de către
religiile orientale, dar au apărut şi erezii care porneau din interiorul creştinismului
(apolinarismul, montanismul, maniheismul, nestorianismul). Aici s-a iniţiat, spre
exemplu, şi ideea de a înlocui Simbolul niceean cu o altă definiţie, mai acceptabilă
orientalilor (341) sau cea cuprinsă în mărturisirea de credință ariană a sinodului

din anul 345 („expunerea detaliată”, numită de unii istorici ca „microstih” datorită
lungimii frazelor, care ar putea trece mai curând drept un tratat teologic despre
Sfânta Treime).
Patriarhii de Antiohia erau departe de a avea puterea şi mijloacele de care
dispuneau cei din Alexandria, în ciuda faptului că aveau o reşedinţă deosebit de fas-
tuoasă, demnă de o adevărată capitală a Orientului, cum se dorea a fi marele oraş.
În general, autoritatea patriarhului a fost atinsă mai ales de numeroasele
crizele religioase, care au dus la mai multe schisme. Ca şi în cazul Alexandriei, cea
mai importantă erezie care a afectat viaţa religioasă a comunităţii antiohiene a fost
monofizitismul. Primul patriarh al Antiohiei favorabil monofizitismului a fost Petru
al II-lea Fullon (Gafevs sau Piuariul - 470-471, 475-477, 485-489). Monah, origi-
nar din Constantinopol, el a fost cel care a introdus în cântarea „Trisaghion”-ului
adaosul Cel ce Te-ai răstignit pentru noi. Acest adaos exprimă teza monofizită că în
Hristos a pătimit şi s-a răstignit pentru oameni doar firea divină, nu şi cea ome-
nească. Canonul 81 al Sinodului Trullan (691-692) desfăşurat la Constantinopol, a
condamnat adaosul şi, prin aceasta, erezia monofizită. Monofizitismul a fost impus
definitiv la Antiohia de către patriarhul Sever (512-518), originar din Sozopolis în
provincia Pisidia, însă după numeroase frământări şi dispute. El a fost depus în anul
518 de către împăratul Iustin (518-527), după care a fugit la Alexandria. A fost che-
mat apoi de împăratul Iustinian I (527-565), care dorea o împăcare cu monofiziţii.
A stat un an la Constantinopol, dar prin sosirea papei Agapet I (535-536), Iustinian
I şi-a schimbat diametral punctul de vedere, renunţând la intenţia sa, iar Sever a
plecat în Egipt, unde a şi murit, la 8 februarie 538.
După depunerea lui Sever, în anul 542 episcopul monofizit Iacob Baradai,
hirotonit la Constantinopol sub protecţia împărătesei Teodora, l-a instalat la Antio-
hia pe patriarhul monofizit Anastasie I Sinaitul (559).
Cu ajutorul patriarhilor monofiziţi ai Alexandriei, a apărut şi la Antiohia o
ierarhie iacobită, separată de cea melkită (ortodoxă). Ultimul reprezentant al par-
tidei ortodoxe, Anastasie al II-lea (598-610) a fost masacrat de evrei în cursul unei
răscoale, în septembrie 610.
În anul 387, orașul și-a pierdut statutul de mare metropolă deoarece s-a opus
unei taxe introduse la cererea împăratului Teodosie I (379-395). Apoi orașul și por-
tul său, Seleucia Aeria au fost grav defectate de un mare cutremur, în anul 526.
Împăratul Iustinian I (527-565) a redenumit orașul Theopolis („Orașul lui Dumne-
zeu”), restaurând multe din clădirile sale publice. Din păcate, orașul a fost din nou
distrus de invazia persană din anii 538-540, în urma căreia circa 300.000 de locui-
tori ai Antiohiei au fost deportați în Mesopotamia, Weh Antiok Khosrow.
În anul 536 oraşul Antiohia a fost distrus de un cutremur, iar în anul 538 per-
şii au prădat oraşul şi au luat în robie pe toţi locuitorii înstăriţi. Pe ruinele oraşului
împăratul Iustinian I a construit, în acelaşi an, oraşul Theoutopolis, fără intenţia de
a ştirbi din gloria şi meritele vechiului oraş.
În anul 613, Antiohia a fost cucerită de perşii Sassanizi, iar cucerirea arabă din
anul 637 a adus vremuri grele pentru acest important centru bisericesc răsăritean.
Arabii erau ostili creştinilor, mare parte dintre aceştia fiind nevoiţi să treacă la isla-
mism, fiind înregistrate mai multe perioade în care scaunul patriarhal a fost vacant.
Abia în anul 969, în timpul împăratului Nichifor al II-lea Phocas (963-969),
oraşul a fost recucerit de bizantini. Curând aici a fost instalat un dux (duce), guver-
nator al themei cu același nume Antiohia, pentru ca după un timp, aici să fie stabi-
76
Marius Telea
lită reședința domesticului scholelor din Orient. Acesta era comandantul suprem al
forțelor militare bizantine din Orient. A fost momentul în care, la Antiohia, majori-
tatea patriarhilor au fost greci şi, câteodată, mulţi au provenit chiar dintre clericii
Sfintei Sofia. În perioada în care bizantinii au stăpânit din nou oraşul, vechiul rit anti-
ohian, cu Liturghia siriacă, a fost înlocuit cu ritul constantinopolitan al Sfintei Sofia.
În anul 1085, Antiohia a căzut sub stăpânirea turcilor selgiucizi, iar la 3 iulie
1098, în timpul Cruciadei I (1096-1099) a fost cucerită de cruciaţi, după un asediu
de şapte luni. În urma acestui fapt, la Antiohia s-a întemeiat un Principat latin şi o
Patriarhie latină. Astfel, ajunşi stăpâni în Antiohia, contrar jurământului depus în
faţa basileului Alexios I Comnenul (1081-1118), cruciaţii au refuzat să mai restituie
Imperiului teritoriile cucerite, iar normandul Bohemund de Tarent, unul din con-
ducătorii cruciaţi, s-a instalat principe şi a oferit scaunul patriarhal de aici papei
Pascal al II-lea (1099-1118). Acesta, fiind însă ocupat cu problemele schismei inter-
ne din Biserica sa, a refuzat şi, ca urmare, cruciaţii au creat o Patriarhie nouă, la-
tină, desfiinţând-o pe cea ortodoxă. În fruntea ei a fost instalat Bernard de Valence
(1099-1132), iar patriarhul Ioan al VII-lea (1088/1089, febr. 1091-oct. 1100) a tre-
buit să părăsească scaunul, refugiindu-se în Cipru. Timp de circa 50 de ani scaunul
Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei a rămas vacant, cu toate că Bohemund a promis, în
anul 1107, la încheierea păcii cu împăratul Alexios I, restaurarea Patriarhiei Orto-
doxe în toate drepturile sale.
Mai târziu, Manuel I Comnenul (1143-1180) a impus principelui Antiohiei, Re-
naud de Châtillon, pe patriarhul grec Atanasie al III-lea (1157-1171), dar, când acesta
a murit, în anul 1171, patriarhul latin Amaury de Limoges a fost reinstalat în locul
lui Atanasie. Acesta a păstorit doar doi ani, căci în anul 1173, în fruntea Patriarhiei
Antiohiei a urcat Chiril al II-lea, până în anul 1179.
Patriarhii ortodocşi au rezidat un timp la Niceea şi apoi la Constantinopol.
Formaţiunea statală latină a durat până în anul 1268, când sultanul mameluc
Baibars al Egiptului, a obţinut predarea oraşului din partea cavalerilor latini. Creş-
tinii ortodocşi au putut din nou să-şi aleagă un patriarh, dar au fost nevoiţi să-şi
mute reşedinţa la Damasc. Începând cu secolul al XIV-lea, când teritoriul aflat sub
jurisdicţia Patriarhiei Antiohiei a fost cucerit, în anul 1517, de către turcii otomani,
sultanii au început să impună pe scaunul patriarhal mai ales ierarhi greci, acţiune
sprijinită şi de Patriarhia de Constantinopol, începând cu anul 1724. Acest fapt a ge-
nerat de-a lungul timpului, numeroase tensiuni între credincioşii greci, minoritari
(sprijiniţi de Patriarhia Ecumenică) şi cei arabi, majoritari (sprijiniţi de Patriarhia
din Moscova). Aceste tensiuni mai persistă şi astăzi.
Prin pacea de la San Remo (nordul Italiei), din 19-26 aprilie 1920, Siria a trecut
sub protectoratul Franţei, sub care a rămas până în noiembrie 1943, când Siria şi Li-
banul şi-au dobândit independenţa. Şi în această perioadă sirienii ortodocşi au avut
de suferit, atât din cauza musulmanilor, cât şi a propagandei catolice şi protestante.
II.3.2.3. Patriarhia Ierusalimului
În timpul domniei regelui David (1013-973 î. Hr.), aproximativ pe la anul 1000

î. Hr., Ierusalimul a devenit capitala regatului lui Israel, în urma victoriei asupra ie-
busenilor sau cananeenilor. Oraşul s-a numit şi cetatea lui David. Ierusalimul a fost
şi el construit pe şapte coline, dintre care cea mai importantă a fost colina Moria sau
Sion, unde a fost construit Templul Sfânt. În anul 970 î. Hr., în timpul domniei lui So-
lomon (973-933 î. Hr.) a început construcţia primului Templu din Ierusalim. În anul
932 î. Hr. a avut loc scindarea statului iudeu în Regatul de nord (al lui Israel), cu ca-
pitala la Samaria şi Regatul de sud (al lui Iuda), cu capitala la Ierusalim. Apoi, în anul
586 î. Hr., Ierusalimul a fost cucerit de regele Babilonului (Asiriei), Nabucodonosor al
II-lea (605-562 î. Hr.), care a distrus Templul şi a dus cea mai mare a populaţiei isra-
elite în robie. Regele Persiei, Cyrus I (558-529 î. Hr.), a reuşit să cucerească Imperiul
babilonian, semnând decretul de eliberare a evreilor (535 î. Hr.). Aceştia au putut să
se întoarcă în patria lor, sub conducerea marelui preot Zorobabel şi au primit permi-
siunea să-şi rezidească Templul. Acesta a fost sfinţit în anul 515 î. Hr. În anul 445 î.
Hr., guvernatorul persan Artaxerxes a permis şi refacerea zidurilor Ierusalimului. În
timpul stăpâniri persane (535-330), evreii au beneficiat de o situaţie bună.
În anul 330 î. Hr., Palestina a fost ocupată de regele Macedoniei, Alexandru
cel Mare, care i-a favorizat pe evrei, folosindu-i ca element de colonizare în oraşe-
le înfiinţate de el. După moartea acestuia, Ierusalimul şi Ţara Sfântă au intrat în
componenţa Regatului elenistic al Siriei, condus de dinastia Seleucizilor, în timpul
căreia s-a încercat un proces de elinizare a evreilor şi de desfiinţare a religiei lor. În
anul 167 î. Hr., în urma războiului de eliberare naţională condus de preotul Matatia
din Modein, tatăl fraţilor Macabei şi întemeietorul dinastiei cu acelaşi nume, Ieru-
salimul şi Palestina au scăpat de sub stăpânirea Seleucizilor. Dinastia Macabeilor
(167-37 î. Hr.) a refăcut Templul din Ierusalim, a reactivat cultul mozaic şi a înte-
meiat un stat teocratic independent, condus de un Sinedriu (Sanhedrin), compus din
70 de membri şi un preşedinte. Cel de-al doilea Templu a fost resfinţit în anul 165
î. Hr., moment în care au început să apară şi grupările sau partidele religioase ale
fariseilor, saducheilor şi esenienilor.
În anul 63 î. Hr., generalul roman Cnaeus Pompeius Magnus a ocupat Pa-
lestina şi Ierusalimul şi a distrus Templul Sfânt. Astfel, statul evreu a devenit
un stat clientelar, care plătea tribut Romei. Pentru o scurtă perioadă de timp,
zeloţii au reuşit să-i alunge pe romani (40-37 î. Hr.), însă, în anul 37 î. Hr., ge-
neralul Irod Idumeul, fiul generalului Antipatros, l-a înlăturat pe ultimul rege
macabeu, Ioan Hircan al II-lea şi a fost recunoscut rege de către romani, sub
numele de Irod cel Mare (37 î. Hr.-4 d. Hr.). Acesta a reparat şi a împodobit
Templul (construit de Zorobabel), a construit oraşul Cezareea, a introdus cultul
imperial şi jocurile de circ, a slăbit influenţa preoţilor iudei şi a romanizat, în
general, toponimia Palestinei. În timpul său, s-a născut în provincia Galileea, ca
om, Mântuitorul Iisus Hristos (750 a. U. c.).
După moartea lui Irod cel Mare, regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi:
Archelau (4-6 d. Hr.), Irod Antipa (4-39 d. Hr.) şi Filip.
În timpul mandatului lui Pontius Pilatus ca procurator imperial al provinciei Iu-
deea (26-36), în anul 33, Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, iar a treia zi a înviat.
Un nepot al lui Irod cel Mare, Irod Agrippa (41-44 d. Hr.) a fost cel care a
refăcut unitatea statului evreu aşa cum fusese ea pe timpul lui Irod cel Mare. După
moartea acestuia, împăratul Claudius (41-54) a transformat regatul iudeu în pro-
vincie romană.
Între anii 66-70 d. Hr. evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii romane, de-
clanşând aşa-numitul război iudaic (66-70 d. Hr.). Pentru scurt timp răsculaţii, con-
duşi de zeloţi, au reuşit să preia controlul asupra Ierusalimului dar contraofensiva
trupelor romane conduse de generalul Vespasian şi apoi de fiul său, Titus, a dus la
cucerirea Cetăţii Sfinte, în anul 70 d. Hr. Templul a fost incendiat şi dărâmat, iar
obiectele sfinte au fost duse în triumf la Roma. În urma acestui război, evreii şi
creştinii din Palestina au fost expulzaţi.
78
Marius Telea
Între anii 132-135 a avut loc al doilea război iudaic, sub conducerea lui Simon
Bar-Kochba („fiul stelei”). Acesta s-a proclamat princeps Iudaee, dar a fost învins
şi ucis în bătălia de la Beth-Ter. Armata romană a cucerit din nou Ierusalimul, l-a
dărâmat în întregime, iar teritoriul l-a arat cu plugul. Pe locul fostului Ierusalim,
împăratul Hadrian (117-138) a construit fortăreaţa Aelia Capitolina, iar evreii au
fost din nou expulzaţi şi împrăştiaţi pe întreg teritoriul Imperiului Roman.
Începând cu anul 135 d. Hr. împăratul Hadrian a interzis evreilor şi creştinilor
să mai intre în Ierusalim, iar pelerinii puteau să înainteze numai până în apropie-
rea Muntelui Măslinilor, în afara zidurilor oraşului, de unde puteau admira colina
Sionului, locul pe care fusese odinioară Templul Sfânt. Pe colina Moria sau Sion,
împăratul Hadrian a construit un templu păgân dedicat zeului Jupiter.
Din anul 313 şi, mai ales după anul 324, graţie împăratului Constantin cel
Mare (306-337), Ierusalimul a fost dominat şi guvernat de creştini, evreii putând
reveni în oraş abia după anul 361, în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363),
care le-a permis evreilor libertate religioasă.
În anul 324, împărăteasa-mamă, Elena a vizitat Ierusalimul şi după căutări
asidue a reuşit să găsească Sfânta Cruce. După doi ani, a început ridicarea biseri-
cii Învierii numită şi biserica Sfântului Mormânt, a cărei târnosire a avut loc la 13
septembrie 335. A doua zi, episcopul Macarie al Ierusalimului (314-335) a înălţat în
văzul tuturor celor prezenţi Sfânta Cruce. Se poate spune că din anul 324 a început
evoluţia publică a Ierusalimul creştin pe care o vom prezenta în continuare.
Biserica Ierusalimului este considerată mama tuturor Bisericilor creştine
din lume. Ea este aceea despre care proorocul Isaia, cu şapte veacuri înainte de
Hristos, spunea: „ … Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ie-
rusalim.” (Is. 2, 3) Aici au avut loc cele mai importante evenimente ale vieţii şi
activităţii pământeşti a Mântuitorului, ale căror ecouri şi mărturii se păstrează
până astăzi şi este, de asemenea, locul de naştere al Bisericii creştine, prin Po-
gorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Nu în ultimul
rând, aici a fost sediul celui dintâi episcop creştin şi al altor câteva evenimente
din istoria creştinismului.
În primii ani după Înălţarea Domnului, Sfinţii Apostoli au propovăduit Evan-
ghelia la Ierusalim şi în alte părţi ale Palestinei. Primii creştini duceau o viaţă plină
de dragoste şi frăţietate, care constituie un model şi ideal pentru viaţa creştinilor
dintotdeauna (cf. F. Ap. 2, 44; 4, 32).
Primii episcopi ai acestei Biserici au contribuit la afirmarea autorităţii ei.
Desigur, la început, comunitatea era condusă de adunarea Apostolilor. În anul 44,
regele Irod Agrippa l-a ucis pe Sfântul Apostol Iacob, fratele lui Ioan, iar ceilalţi
Apostoli au plecat din Ierusalim pentru câţiva ani. În fruntea Bisericii din Ierusalim
s-a instalat Iacob fratele Domnului, care se bucura de o mare autoritate morală, nu
doar între creştini, ci şi între iudeii din Ierusalim şi din Palestina. El a păstorit Bi-
serica din Ierusalim până în anul 62, fiind socotit primul episcop al Ierusalimului.
După moartea sa, a fost ales Simeon, fiul lui Cleopa, care a fost martirizat în timpul
împăratului Traian (107), fiind în vârstă de 120 de ani.
În anul 50 sau 51 s-a ţinut la Ierusalim Sinodul apostolic, care a lămurit pro-
blema referitoare la creştinii proveniţi dintre păgâni. În acest timp, Sfinţii Apostoli
Petru şi Ioan, împreună cu Iacob, ruda Domnului, erau socotiţi cei mai importanţi
reprezentanţi ai Bisericii din Ierusalim. Îndată după desfăşurarea acestui sinod
Sfinţii Apostoli, potrivit poruncii Mântuitorului, au părăsit Ierusalimul, mergând
fiecare într-o anumită parte a lumii pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos.
După o perioadă de continuă dezvoltare şi înflorire, a venit şi declinul. Odată

cu dărâmarea Ierusalimului de către generalul roman Titus, în anul 70, comunitatea
creştină din Ierusalim a dispărut aproape în totalitate. Deşi creştinii nu au participat
alături de iudei la războiul iudaic, totuşi ei au avut de suferit ca şi iudeii. În căderea
Ierusalimului, creştinii vedeau împlinirea profeţiei Mântuitorului (Mt. 24, 2; Lc. 21,
6) De aceea, încă de la începutul războiului, creştinii au părăsit Ierusalimul, după cu-
vântul Mântuitorului: „Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi şi cei din mijlocul lui să
iasă din el şi cei de prin ţarini să nu intre în el.” (Lc. 21, 21) Căutând un refugiu, ei s-au
retras dincolo de Iordan, formând comunităţi mai însemnate la Pella şi Kokaba.
După anul 70, Ierusalimul a rămas complet în ruină, capitala Palestinei fiind
mutată la Cezareea.
În organizarea administrativă bisericească care urma pe cea statală, Biseri-
cii Ierusalimului nu i s-a dat de la început cinstea cuvenită. Din prima jumătate a
secolului al II-lea, scaunul episcopal din Cetatea Sfântă a devenit sufragan al Mi-
tropoliei din Cezareea Palestinei şi prin aceasta se afla sub jurisdicţia Patriarhiei
de Antiohia. Îndată ce creştinismul şi-a dobândit libertatea, datorită împăratului
Constantin cel Mare, Biserica Ierusalimului s-a bucurat de o atenţie deosebită.
Mama împăratului, Elena, a petrecut mult timp la Ierusalim, construind trei bise-
rici: a Învierii, pe mormântul Domnului, a Crucii, pe locul răstignirii de pe dealul
Golgotei şi cea a Patimilor, lângă cea a Învierii. Au fost construite apoi biserici şi
în alte locuri din Ţara Sfântă, a Naşterii la Betleem, alta pe Muntele Măslinilor,
dar şi mănăstiri, îndeosebi în pustiul Iordanului, între Ierusalim şi Marea Moartă.
Toate acestea au fost date în grija episcopului Macarie I, care era ajutat de aşa-
numita frăţie a cenobiţilor (σπουδαηι).
Palestina a constituit, de altfel, şi un leagăn al monahismului, dând lumii
creştine pe Sfântul Hariton Mărturisitorul († 350), Sfântul Ilarion cel Mare (291-
371), Sfântul Eftimie cel Mare († 473), Teodosie Chinoviarhul († 529), Sfântul Sava
cel Sfinţit († 532), ctitorul mănăstirii cu acelaşi nume, întemeiată în anul 483, ş. a.
Tot la Ierusalim au trăit şi activat Sfântul Chiril (c. 313⁄315-386), Sofronie al Ieru-
salimului (c. 550-638) şi Sfântul Ioan Damaschin (675-749). La Ierusalim, monahii
s-au aşezat îndeosebi în jurul bisericii Sfântului Mormânt şi a bisericii Patimilor.
Atunci când s-a organizat sistemul mitropolitan, episcopul de Ierusalim a rămas
episcop simplu, fiind subordonat mitropolitului de Cezareea Palestinei. O primă încer-
care de emancipare a scaunului episcopal din Ierusalim a făcut-o canonul 7 al Sinodului
I Ecumenic de la Niceea (325), care i-a dat întâietate faţă de scaunul de Cezareea dar
nu i-a schimbat statutul jurisdicţional. Acest canon recunoştea Episcopiei de Ierusalim
onorurile cuvenite ca una ce se află în Oraşul Sfânt şi o ridica astfel deasupra celorlal-
te. Drepturile de jurisdicţie rămâneau însă mitropolitului din Cezareea Palestinei, iar
episcopul de Ierusalim a continuat să fie sufragan al acestuia. Disputa între Ierusalim
şi Cezareea în privinţa întâietăţii a continuat până în secolul al V-lea.
Cu toate că Ierusalimul nu era capitala unei provincii, totuşi, după edictul
de la Milan (313) şi odată cu adoptarea de către împăraţii romani a noii religii
creştine, el a început să se ridice şi să dobândească un nou prestigiu „prin cinstirea
sfintelor lui tradiţii şi instituţii, prin ridicarea de biserici, de mănăstiri şi aşeză-
minte caritabile”20.
Din acest moment Oraşul Sfânt a devenit obiectul atenţiei şi veneraţiei creş-
tine universale. Faptul că marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea dă cu mi-
20
JUSTINIAN, patriarhul României, „Valabilitatea actuală a canonului 28 al Sinodului IV ecumenic
de la Calcedon”, în Ort, anul III, 1951, nr. 2-3 (aprilie-septembrie), p. 180.
80
Marius Telea
nuţiozitate listele sale episcopale, ca şi în cazul marilor scaune Roma, Alexandria

şi Antiohia, arată că la începutul secolului al IV-lea, Ierusalimul se afla în atenţia
întregii lumi creştine, fiind privit ca adevărata capitală a lumii creştine.
O nouă încercare de a ieşi de sub jurisdicţia mitropolitului Cezareei Palestinei
a avut loc la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Episcopul Juvenal a stăruit
chiar să aibă întâietate faţă de episcopul Antiohiei, lucru care nu a fost acceptat.
Dar la scurt timp a reuşit să obţină un rescript din partea împăratului Teodosie al
II-lea (408-450) prin care îi erau supuse cele trei Palestine (prima, secunda, tertia),
cele două Fenicii şi Arabia, însă şi episcopul Antiohiei a obţinut unul asemănător.
Abia după douăzeci de ani, canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon (451) a scos episcopul Ierusalimului din calitatea se sufragan al mitropo-
litului de Cezareea Palestinei, episcopia fiind ridicată la rang de Patriarhie. Aceasta
a ocupat locul al cincilea, după cea din Antiohia, în ordinea patriarhiilor istorice.
Patriarhia Antiohiei a fost nevoită să cedeze trei mitropolii cu 60 de episcopii. Pri-
mul patriarh al Ierusalimului a fost Juvenal (422-451, 453-458), care a obţinut ju-
risdicţia canonică asupra celor trei Palestine: Palestina I cu mitropolii la Ierusalim
şi Cezareea, având 27 de oraşe; Palestina a II-a, cu mitropolie la Skythopolis, având
11 oraşe şi Palestina a III-a, cu mitropolie la Petra şi având 13 oraşe.
Nici situaţia acestei Patriarhii nu a fost mai bună comparativ cu celelalte.
Astfel, nici nu se încheiase bine Sinodul al IV-lea Ecumenic că monofizitul Teodosie
i-a luat locul lui Juvenal, reuşind să păstorească doi ani, după care a Juvenal a re-
venit, rămânând în scaun până în anul 458. Un rol nefast l-a jucat aici împărăteasa
Athenais-Evdochia, soţia lui Teodosie al II-lea, care a trăit un timp la Ierusalim. Ea
fusese trimisă aici de soţul ei, la îndemnul surorii sale Pulcheria, o ortodoxă plină
de zelul credinţei. Motivul era foarte clar: împărăteasa Evdochia era monofizită.
Ea i-a sprijinit pe Nestorie împotriva lui Chiril al Alexandriei, apoi pe Dioscor şi pe
monofiziţii săi în lupta împotriva ortodocşilor.
Patriarhia de la Ierusalim nu dispunea decât de un teritoriu restrâns, având
numai 4 mitropolii şi 51 de episcopii, dar prestigiul de care se bucura era datorat
Locurilor sfinte de pe pământul său și relicvelor celor mai de preţ ale creştinătăţii,
care au atras încă din secolul al IV-lea o uriaşă masă de pelerini. Acestora le dato-
răm descrierile făcute lăcaşurilor bisericeşti construite în timpul lui Constantin cel
Mare şi a urmaşilor săi, ca şi a liturghiile măreţe care se ţineau aici tot timpul anu-
lui. Mari sărbători aveau loc aici cu ocazia Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) şi
a Sfintelor Paşti. Majoritatea edificiilor sfinte au fost distruse în timpul stăpânirii
persane (614-628), o parte fiind refăcute apoi de patriarhul Modest (632-633) şi,
astfel, pelerinajele au fost reluate.
Palestina a devenit, în timp, un fel de proprietate comună a întregii creştină-
tăţi pe care suveranii, papii, episcopii şi chiar oamenii de rând, se întreceau în a o
înzestra cu bogăţii şi daruri. Se depuneau mari eforturi pentru repararea şi întreţi-
nerea bisericilor de aici, pentru întemeierea unor noi mănăstiri, etc. Spre exemplu,
împărăteasa Evdochia a ctitorit mai multe edificii, între care biserica Sfântul Ştefan
și a mărit suprafaţa oraşului înglobând în ea şi Muntele Sion.
Spre deosebire de situaţia din Patriarhia de Antiohia, în cea de Ierusalim ma-
rea majoritate a creştinilor au recunoscut hotărârile de la Calcedon. Călugărul Sava
a depus în acest sens o activitate meritorie. El este şi ctitorul mănăstirii Sfântul
Sava de la Ierusalim, un adevărat bastion al Ortodoxiei în aceste părţi.
Raporturile aproape egale cu întreaga lume creştină au ţinut-o departe de dis-
putele teologice, menţinând legăturile nu numai cu Constantinopolul, ci şi cu Roma.
Patriarhii Ierusalimului au rămas însă ataşaţi Ortodoxiei, străduindu-se să o menţină

şi în rândurile monahilor, unii dintre ei turbulenţi şi înclinaţi spre monofizitism.
În zadar a încercat patriarhul Sever al Antiohiei, între anii 516-517, să-l deter-
mine pe Ioan (516-524) să accepte învăţătura monofizită, iar în veacul următor unul
din succesorii săi, Sofronie (634-638) s-a opus ereziei monotelite.
În anul 614 Ierusalimul a fost cucerit de perşi, care au jefuit biserica Învierii
şi au luat ca trofeu de război Sfânta Cruce, pe care au dus-o în capitala statului lor,
la Ctesiphon. Ea a fost adusă înapoi de împăratul Heraclius I (610-641), atunci când
a recucerit Ierusalimul, în anul 629. Biserica Învierii a fost reconstruită de către
patriarhul Modest.
În anul 637 Ierusalimul a fost cucerit de arabi, pentru aproape cinci seco-
le. Oraşul a fost predat de către patriarhul Sofronie califului Omar Ibn el-Khattab
(634-644), care a poruncit ca pe locul templului construit de Solomon să fie ridicată
o moschee. Cu puţin timp înainte de capitulare, locuitorii creştini ai oraşului au re-
uşit să scoată Sfânta Cruce din oraş şi au trimis-o la Constantinopol.
A urmat o vacanţă de mai bine de 50 de ani, timp în care Patriarhia ieru-
salimiteană a fost condusă de vicari apostolici, numiţi de papalitate. Simţindu-se
abandonat de Curtea imperială bizantină, Ierusalimul s-a adresat lui Carol cel
Mare, care a reuşit să obţină pentru patriarhul de aici o vagă autoritate asupra
aşezărilor şi supuşilor creştini din Oraşul Sfânt. Cuceritorul arab a înmânat atunci
patriarhului un document în care erau specificate drepturile şi privilegiile Pa-
triarhiei din Ierusalim. Conform acestui document, patriarhul era recunoscut ca
fiind proprietarul tuturor Locurilor sfinte din interiorul şi din afara Ierusalimului
precum şi al bisericilor şi mănăstirilor din toată Palestina. De asemenea, era re-
cunoscut ca etnarh şi conducător spiritual al populaţiei ortodoxe din Palestina ca
şi din teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.
Drepturile şi privilegiile specificate în acest act au fost confirmate ulterior şi
de către cei care au condus Palestina mai târziu. Cu toate acestea, au fost distruse
nenumărate edificii creştine şi mulţi creştini au fost nevoiţi să se convertească la
islamism, însă dominaţia arabă n-a însemnat neapărat o asuprire necondiţionată a
creştinismului în această regiune. Au existat mulţi creştini care au ocupat funcţii
importante în slujba califului, aşa cum au fost, de exemplu, Sergiu Mansur şi fiul
acestuia, Sfântul Ioan Damaschin (675-750).
După o crâncenă persecuţie îndreptată împotriva creştinilor de către califul
fatimid Al-Hakim (1008-1010), în timpul căreia s-a produs un eveniment care a
avut mari ecouri în lumea creştină: distrugerea bisericilor Sfântului Mormânt şi a
Golgotei, împăraţii Constantin al VIII-lea (1025-1028), Mihail al IV-lea Paphlago-
nul (1034-1041) şi Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), au obţinut de la
succesorii califului dreptul de a reface biserica Sfântului Mormânt.
O clauză a tratatului încheiat în anul 1027 între califul Al-Zahir şi împăratul
Constantin al VIII-lea stabilea ca patriarhul de Ierusalim până atunci numit de către
calif, să fie numit de basileu. Împăratul Constantin al IX-lea a stabilit chiar relaţii
cordiale cu califul fatimid al Egiptului. O concretizare a lor a fost ajutorul acordat
Siriei, lovită de o mare foamete (1053). În schimb, basileului i s-a recunoscut pro-
tectoratul asupra creştinilor din Palestina şi Locurile Sfinte.
În anul 1068 turcii au cucerit Cezareea Capadociei, iar zece ani mai târziu
(1078), a căzut şi Ierusalimul.
În anul 1098, Ierusalimul a trecut sub stăpânirea sultanilor mameluci ai
Egiptului, iar la 15 iulie 1099, în timpul primei Cruciade (1096-1099), Ierusali-
82
Marius Telea
mul a fost cucerit de către cruciaţi şi s-a constituit Regatul latin Ierusalimului,
sub conducerea lui Godefroy de Bouillon, duce al Latharingiei Inferioare (22 iulie
1099-18 iulie 1100). Evreii şi musulmanii din oraş au fost masacraţi, iar patriar-
hul grec al Ierusalimului a fost nevoit să fugă, fiind înlocuit cu unul latin. O bună
perioadă de timp, el şi-a exercitat atribuţiile de la Constantinopol. Primul patri-
arh latin al Ierusalimului a fost, pentru câteva luni, Arnould Malcome, după care
a urmat Daimbert de Pisa (1099-1102).
La moartea patriarhului ortodox al Ierusalimului, Ioan al VIII-lea (1107), nu
s-a mai îngăduit alegerea unui alt ierarh în locul său, fapt considerat un abuz deoa-
rece cruciaţii au ales pe urmaşii lui Ioan fără a consulta clerul şi populaţia creştină
autohtonă. Patriarhii ortodocşi de Ierusalim au trebuit să rezideze astfel, din nou,
la Constantinopol.
Regatul latin a durat până în anul 1187, când, în urma bătăliei de la Hattim (5
iulie), pe malul lacului Tiberiadei, Ierusalimul a fost recucerit de arabii conduşi de sul-
tanul Saladin al Egiptului (1171-1193). Sediul Patriarhiei latine a fost mutat la Accra, iar
din anul 1291, în Europa, la Roma, în bazilica San Lorenzo fuori le Mura. Patriarhia a
fost restabilită la Ierusalim, în anul 1847, de către papa Pius al IX-lea (1846-1878).
Mai târziu, datorită intervenţiei împăratului Isaac al II-lea Anghelos (1185-
1195; 1203-1204), sultanul Saladin a redat Locurile sfinte patriarhului de Ierusalim.
În timpul fazei a doua a Cruciadei a V-a (1217-1218; 1227-1229), împăratul
Germaniei, Friedrich al II-lea (1215-1250), în ciuda faptului că a fost excomunicat
de papa Grigorie al X-lea (1128-1241) a reuşit, prin negocieri să obţină pe o perioa-
dă de 10 ani, de la sultanul Egiptului Malik al-Kamil (1281-1238), Ierusalimul (fără
moscheea lui Omar), Betleemul, Nazaretul şi teritoriul Sidonului din Fenicia. Toate
acestea au fost obţinute în schimbul încetării luptelor dintre creştini şi musulmani.
Împăratul german şi-a făcut intrarea în Ierusalim la 17 martie 1229 şi s-a încoronat
singur. Ierusalimul a rămas în posesia creştinilor până la 23 august 1244, când a
căzut din nou în mâinile arabilor, până în secolul al XVI-lea. Astfel, patriarhii orto-
docşi s-au putut reîntoarce la Ierusalim.
În anul 1333, s-a permis revenirea catolicilor la Ierusalim, în cadrul unei
fraternităţi franciscane. Franciscanii s-au instalat într-o mănăstire de pe muntele
Sion, dar apoi foarte repede au obţinut accesul la biserica Sfântului Mormânt, la cea
a Naşterii din Betleem şi la multe alte lăcaşuri de cult. Aceasta a fost posibil datorită
susţinerii statelor europene catolice, care aveau relaţii comerciale importante cu
conducătorii arabi din Egipt, ce controlau şi Palestina.
Situaţia Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim a rămas satisfăcătoare, până în
anul 1520, când sultanul turc Selim I Yavuz („Viteazul”, 1512-1520), nepotul cuce-
ritorului Constantinopolului, a ocupat cetatea sfântă a Ierusalimului şi a reconfir-
mat drepturile ortodocşilor asupra Locurilor sfinte. Turcii şi-au menţinut contro-
lul asupra Ierusalimului şi a Palestinei până în anul 1917, când, prin așa-numita
„Declarație Balfour”, adoptată în cadrul tratatului de la Sèvres (august 1920), Pales-
tina a devenit protectorat al Angliei, până în anul 1947.
Sub stăpânirea turcească, viaţa Patriarhiei Ierusalimului s-a desfăşurat în
condiţii foarte grele. Apoi, sub influenţa statelor occidentale (Franţa, Veneţia şi,
mai târziu, Austria), catolicismul a reuşit să pătrundă şi să-şi consolideze poziţia la
Ierusalim. Din veacul al XIX-lea, au apărut aici şi Bisericile protestante. Atât catoli-
cii cât şi protestanţii au căutat să-şi facă simţită prezenţa la Ierusalim, pe de o parte
prin prozelitismul făcut pentru atragerea ortodocşilor la confesiunile lor, iar pe de
altă parte prin încercările repetate de a prelua controlul asupra Locurilor sfinte.
Cu toate greutăţile întâmpinate sub turci, Patriarhia Ierusalimului s-a men-

ţinut pe vechile poziţii mai ales datorită ajutorului permanent al Rusiei. În special
prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi, apoi, cea de la Iaşi (1791), influenţa
Rusiei asupra Locurilor sfinte a depăşit-o pe cea a Franţei. Unii patriarhi ai Ierusa-
limului au făcut călătorii în Rusia şi chiar şi în Ţările române pentru a obţine sprijin
şi ajutoare, cu care puteau face faţă greutăţilor.
În anul 1948, pe teritoriul Palestinei au luat naştere două state: Israelul şi
Iordania, astfel că unele Locuri sfinte au ajuns în Israel, altele în Iordania. Din anul
1967, odată cu „Războiul de şase zile”, Israelul cucerind partea de răsărit a Ierusa-
limului, sediul Patriarhiei a rămas în Israel.
În ciuda acestor evenimente Patriarhia Ierusalimului a reuşit să-şi menţină
vechile poziţii şi privilegii asupra Locurilor sfinte.
II.3.3. Raporturile oficiale între patriarhi.

Problema întâietăţii de onoare
II.3.3.1. Scaunul Romei vechi. Rolul împăraţilor romani

în creşterea prestigiului papalităţii
Din Sfânta Scriptură şi din tradiţia veche aflăm că Biserica din Roma a fost
înfiinţată foarte de timpuriu. Când Sfântul Apostol Pavel le scria romanilor, pe la
anul 57-58 d. Hr., trecuseră deja un număr mare de ani de când Biserica lor exista
şi pe care el dorea să o viziteze.
Această Biserică luase fiinţă chiar înainte ca împăratul Claudius (41-54) să fi
dat porunca de a fi alungaţi din Roma iudeii, din cauza disputelor lor în legătură cu
Mântuitorul Hristos. Totuşi, ea a fost consolidată de însuşi Sfântul Apostol Pavel,
când a fost adus captiv aici şi a predicat timp de doi ani cu atâta zel, încât Evanghe-
lia ajunsese să fie cunoscută „în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi” (Filip. 1, 13).
Cu toate acestea, Biserica din Roma îşi atribuie o întemeiere petrinică. Despre
activitatea Sfântul Apostol Petru la Roma, însă, nu este nimic cunoscut. Scrierile
canonice nu ne dau în această privinţă nici o ştire. Se ştie doar că el a venit aici
împreună cu Sfântul Apostol Pavel şi au suferit amândoi moarte martirică în timpul
împăratului Nero (54-68).
În primele trei secole, episcopul Romei n-a fost decât unul ca şi (dintre) cei-
lalţi, chiar dacă Biserica de aici era singura din Apus care avea origine apostolică şi
era Biserica din capitala lumii de atunci. Jurisdicţia asupra unor Biserici vecine se
baza pe un obicei legalizat de către sinoade.
Consolidarea şi apoi creşterea prestigiului de care s-a bucurat episcopul Ro-
mei a fost determinată în mare parte de atitudinea favorabilă a împăraţilor faţă de
creştinism, în general, şi faţă de episcopul capitalei Imperiului în special.
O primă astfel de măsură a fost decretul din 23 iunie 318 prin care împăratul
Constantin cel Mare (306-337) a recunoscut episcopilor drepturi judecătoreşti. Au
fost luate unele din drepturile tribunalelor laice şi au fost transferate celor episco-
pale. Episcopii au fost asimilaţi, astfel, în domeniul religios, cu magistraţii. Sentin-
ţele pronunţate de episcopi erau executorii, fără drept de apel. În virtutea acestei
legi, Constantin cel Mare a adus la Roma câţiva reprezentanţi ai ereticilor donatişti,
supunându-i judecăţii în faţa episcopului Romei.
84
Marius Telea
Împăratul Valentinian I (364-375) a dat un decret în anul 369 prin care făcea
cunoscut episcopilor că Damasus I (366-384), episcopul Romei, va fi, de acum înain-
te, judecătorul lor, iar în chestiunile religioase, hotărârile episcopului roman au pute-
re de lege. În anul 373, el a dat un nou decret cu privire la judecarea clericilor, în care
se stipula că preoţii care erau acuzaţi de încălcarea credinţei sau a moravurilor erau
sustraşi de sub incidenţa tribunalelor laice şi erau judecaţi numai de episcopi.
În timpul împăratului Graţian (375-383), episcopii italieni adunaţi la Roma
sub preşedinţia aceluiaşi episcop roman Damasus I au redactat o scrisoare adresa-
tă împăratului prin care îi solicitau scoaterea episcopului roman de sub jurisdicţia
laică locală şi cereau sprijinul puterii civile pentru aplicarea sentinţelor biseri-
ceşti date de acesta. Edictul imperial din 19 august 378 a dat curs pretenţiilor pe-
tiţionarilor şi i-a acordat lui Damasus I jurisdicţia bisericească asupra întregului
Occident, cele două prefecturi menţionate în edict – Gallia şi Italia – cuprinzând
teritoriile stăpânite de Graţian. Tot acum s-a hotărât ca puterea civilă să execute
deciziile disciplinare luate de episcopul roman sau de un sinod format din 15 epi-
scopi învecinaţi cu privire la episcopii şi mitropoliţii Occidentului. Practic, edictul
lui Graţian conferea episcopului roman o autoritate efectivă asupra episcopatului
întregului Occident. Se apreciază, în general, că autoritatea papalităţii a fost in-
stituită prin acest edict al lui Graţian.
Dar demersurile imperiale nu s-au oprit aici. Împăratul Teodosie I (379-395),
în primul său edict ecleziastic, cel din 27 februarie 380, a contribuit foarte mult la
consolidarea imaginii papei în lumea creştină a Imperiului. Actul în sine îi obliga
pe supuşi să mărturisească credinţa creştină ortodoxă: „Toate popoarele care stau
sub milostiva stăpânire a Graţiei noastre, voim să le vedem trăind în credinţa pe
care Sfântul Apostol Petru a transmis-o romanilor, aşa cum a fost predicată de el şi
de atunci tot aşa până în ziua de astăzi şi căruia, după cum fiecare ştie, îi urmează
pontiful Damasus şi episcopul Petru din Alexandria”21. Decretul aprecia că nu poate
fi considerat creştin decât cel ce se supune acestei legi date de el, toţi ceilalţi fiind
consideraţi drept nechibzuiţi, nebuni şi eretici. Aceştia urmau să sufere pedeapsa
cerească dar şi pe cea venită din partea statului.
Nominalizarea papei Damasus I şi a episcopului Petru I al Alexandriei (373-
380) era, probabil, una făcută de un împărat recent urcat pe tronul Imperiului
(379), care voia să dea un exemplu dând un nume de ierarh din Occident şi unul din
Orient. Dovadă este că, un an mai târziu, într-un edict din 30 iulie 381, prin care se
arată credinţa pe care trebuie să o mărturisească un episcop se indică şi nominal
ierarhii cu care ceilalţi trebuie să fie în comuniune: Nectarie al Constantinopolului,
Timotei al Alexandriei, Pelagius al Laodiceei, Diodor al Tarsului. De data aceasta nu
este pomenit episcopul Romei.
De la sfârşitul veacului al IV-lea se păstrează documentar şi primele încercări
de a se impune opinii ale episcopului Romei în Imperiul de Răsărit. Astfel, împăratul
din partea occidentală, Honorius (395-423), la insistenţele episcopului Inocenţiu I
al Romei (401-417), a intervenit prin scrisori în Răsărit pentru a rezolva problemele
în cazul Sfântului Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului (398-407), exi-
lat în anul 404, dar împăratul din Orient, Arcadius (395-408), nu a fost de acord cu
amestecul Occidentului. Explicaţia este relativ simplă: în spatele întregului demers
care a dus la exilarea marelui ierarh stătea soţia sa, Eudoxia, nemulţumită de atitudi-
21
August FRANZEN, Remigius BÄUMER, Istoria papilor. Misiunea lui Petru și realizarea ei istorică
în Biserică, traducere de Romulus POP, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 1996,
p. 52.
nea intransigentă a Sfântului Ioan faţă de lipsa ei de moralitate. Oricum, încercarea

de se impune opinia episcopului Romei de către împăratul Honorius a eşuat.
Împăratul Valentinian al III-lea (423-455) a emis, la 8 iulie 445, edictul prin
care amintea că supremaţia Scaunului apostolic se întemeiază pe meritul Sfântului
Apostol Petru, pe importanţa oraşului Roma şi pe recomandările sinodului. Toto-
dată, se precizează că nimeni nu se poate revolta împotriva acestui Scaun, iar toţi
episcopii, din toate provinciile Imperiului apusean, nu trebuie să întreprindă ceva
fără acordul papei. De asemenea, acei episcopi care nu se vor prezenta de bunăvoie
la judecata episcopului roman trebuie să fie aduşi cu forţa.
Ceva mai târziu, acelaşi împărat a adresat o scrisoare împăratului Teodosie al
II-lea (408-450) la cererea lui Leon I cel Mare, episcopul Romei (440-461), în favoa-
rea lui Flavian, episcopul Constantinopolului (446-449), prin care se făcea apel îm-
potriva sentinţei de depunere a acestuia dată de „sinodul tâlhăresc” de la Efes, din
anul 449. În scrisoare se afirmă că episcopul Romei avea din vechime întâietatea
sacerdotică asupra tuturor. Dar, Teodosie al II-lea, în răspunsul său, nu a acceptat ca
episcopul Romei să se amestece în treburile Bisericii Răsăritene.
În aceeaşi perioadă, împăratul Marcian (450-457), urmaşul lui Teodosie al
II-lea, a susţinut pretenţiile episcopului roman într-o scrisoare adresată pontifului
pentru a-şi anunţa urcarea pe tron: „Socotesc necesar pentru binele credinţei să
adresez aceste scrisori imperiale Sanctităţii Tale care posezi prima autoritate în
episcopatul credinţei divine”.
Un rol important în crearea acestei situaţii l-a avut papa Leon I cel Mare dar şi
alţi predecesori ai săi care au contribuit substanţial la apărarea părţii occidentale a Im-
periului. Astfel, în anul 452, Leon I a salvat Roma de jaful lui Attila (433-453), iar apoi
a diminuat efectele atacului lui Genseric (428-477), regele vandalilor, în anul 455.
II.3.3.2. Întâietatea de onoare şi poziția

Scaunului constantinopolitan în ierarhia Bisericii
În istoria Bisericii au existat mai multe criterii pentru a numi un episcop

local în calitate de conducător spiritual al unei regiuni. Acestea au fost: aposto-
licitatea întemeierii Bisericii respective, vârsta episcopului, autoritatea tradiţiei
locale în creştinism şi, nu în ultimul rând, importanţa culturală a oraşului. Dintre
toate, la început, cum era şi firesc, s-a impus criteriul apostolicităţii deoarece
Roma, Alexandria şi Antiohia beneficiau de acest avantaj. Trebuie precizat că, în
epoca apostolică, comunitatea creştină cu cea mai mare importanţă era cea din
Ierusalim, fiind considerată Biserica-mamă. Dar revoltele şi războaiele iudaice
din anii 66-70, respectiv cel din anii 132-135, au dus la desfiinţarea ei. După anul
135, s-a format aici o nouă comunitate creştină. În aceste împrejurări, Biserica
Romei a dobândit o importanţă deosebită deoarece oraşul era capitala Imperiului
şi a lumii, fiind singura Biserică apostolică din întreg Occidentul. Poziţia geogra-
fică a Romei în Imperiu a contribuit la creşterea prestigiului ei în Apus astfel că
episcopul roman avea o poziție de prim rang în Biserică.
Criza Imperiului Roman manifestată cu deosebită putere în secolele III-IV
ale erei creştine, atât în interior cât şi în exterior, a lovit şi în situaţia politico-ad-
ministrativă a Romei. Împăratul Diocleţian (284-305) a mutat capitala Imperiului
la Nicomidia, în Asia Mică. De la începutul secolului al V-lea şi până la prăbuşirea
Imperiului Roman de Apus, capitala a fost la Ravenna. Cu toate că a decăzut din
punct de vedere politic, Roma a rămas în conştiinţa contemporanilor drept „ce-
86
Marius Telea
tatea eternă”, păstrătoarea tradiţiilor statului şi civilizaţiei romane. În această

postură, episcopii Romei au încercat să preia din punct de vedere religios jurisdic-
ţia pe care au avut-o împăraţii romani din punct de vedere politic. Situaţia se va
repeta oarecum peste 1.000 de ani când patriarhul de Constantinopol, păstorind
peste supuşii ce au aparţinut odinioară Imperiului Bizantin, a fost recunoscut ca
întâistătător al creştinilor din noul imperiu, cel otoman. Atât în secolele III-IV,
cât şi în secolul al XV-lea, această recunoaştere au obţinut-o cu sprijinul puterii
politice la care, în cazul Bizanţului, s-a adăugat şi îndelungata tradiţie de ecume-
nicitate a patriarhului constantinopolitan.
La primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) s-a legiferat canonic existenţa
unei triarhii compusă din Roma, Alexandria şi Antiohia. Același sinod ar fi hotă-
rât că trebuia un patriarh şi la Constantinopol „deoarece acest oraş este reşedinţa
Imperiului”22. Această din urmă prevedere nu figurează însă în canoanele Sino-
dului respectiv. Se impun două precizări: fie că acest lucru nu se putea face din
simplul motiv că Noua Romă nu exista încă, oficial ea fiind inaugurată abia în mai
330, fie că problema s-a pus, totuşi, în discuţie, deoarece noua metropolă era deja
în construcţie şi se ştia că împăratul intenţiona să-şi mute aici reşedinţa. În sfâr-
şit, ar mai putea fi şi o inadvertenţă istorică datorată redactării târzii a textului
(posibil în secolele XI-XII). Înzestrată cu toate instituţiile necesare unei capitale şi
episcopul de aici trebuia să fie ridicat la un rang corespunzător. Dar, istoriografia
siriaco-melchită din secolul al XI-lea menţionează că la Sinodul I Ecumenic de la
Niceea (325) s-a hotărât că există patru patriarhi: unul la Roma, altul la Antiohia,
al treilea la Alexandria şi al patrulea la Efes. Potrivit acesteia au fost stabilite, de
asemenea, două patriarhii onorifice: Constantinopol şi Ierusalim.
Disputa pentru supremaţie în Biserica creştină a început încă din timpul lui
Constantin cel Mare (306-337), când Biserica a adoptat propria sa împărţire admi-
nistrativă conform celei civile. Pe această bază, autorităţile bisericeşti au căutat să
impună aceeaşi ierarhie ca şi cea existentă în organizarea statului. Aici a existat însă
o inadvertenţă de principiu: tradiţiile unor Biserici nu concordau cu importanţa pe
linie civilă a provinciilor respective (a se vedea cazul oraşului Byzantion). Treptat,
şi datorită sprijinului autorităţilor politice, ele s-au ridicat la nivelul administraţiei
civile. Astfel, încă din prevederile canonului 6 al Sinodului I Ecumenic (325) rezultă
că a apărut o organizare superioară mitropoliei: exarhatul, corespunzător dioceze-
lor civile din Imperiul Roman. La data la care se ţinea Sinodul I Ecumenic existau
3 exarhate: unul cu reşedinţa la Alexandria, cuprinzând provinciile Egipt, Libia şi
Pentapolis, altul cu reşedinţa la Roma, iar altul cu reşedinţa la Antiohia.
Canonul 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic (381) enumeră diocezele civile exis-
tente atunci în Imperiul de Răsărit, după care s-a orientat organizarea bisericească:
Egipt, cu metropola Alexandria; Orient, cu metropola Antiohia; Asia Proconsulară,
cu capitala la Efes; Pont, cu capitala la Cezareea Capadociei; Tracia, cu capitala la
Heracleea, apoi, după anul 330, la Constantinopol. Pentru a se respecta tradiţiile de
autonomie existentă în Biserica primară, acelaşi canon 2, formulează pentru prima
dată principiul neamestecului unei Biserici în treburile alteia. Această prevedere se
pare că dorea atunci să curme practici cum a fost cea a lui Petru al Alexandriei, fra-
tele mai mic al Sfântului Atanasie cel Mare (328-373), care a reuşit, prin intrigi, să
impună în scaunul de Constantinopol pe aventurierul Maxim Cinicul (380). Se poate
considera că acest canon 2 reprezintă prima victorie a Bisericii din Constantinopol
22
Nicolae DURĂ, Le régiune de la synodalité selon la legislation canonique conciliaire, oecume-
nique, du I-er millenaire, București, Bucarest, Editura Ametist 92, f. a. (1999), p. 760.
asupra celei din Alexandria, care până atunci avusese întâietate între Bisericile ră-
săritene. Practica imixtiunilor a continuat însă. În partea occidentală a Imperiului,
Sfântul Ambrozie al Milanului (373-397), personalitate energică, a încercat să se
impună şi în afara eparhiei sale printr-o serie de sinoade care au adunat episcopi nu
numai din Italia de nord, ci şi din Gallia, Illyricum şi chiar provinciile de la Dunărea
de Jos, din Moesia şi Dacia. În aceeaşi perioadă, papa Siricius (384-399) a exercitat
o autoritate disciplinară sub formă legislativă nu numai asupra episcopilor italieni
din resortul său imediat, ci şi din întregul Occident creştin lansând adevărate decre-
talii, care trebuiau respectate cu stricteţe23. El a încercat să se opună şi patriarhului
de Constantinopol care şi-a extins autoritatea asupra Traciei şi Illyricului, prin ridi-
carea Tesalonicului la rangul de vicariat cu drepturi deosebite24.
Stabilirea ierarhiei Bisericilor pe baza exclusiv a apostolicităţii a determinat
tensiuni între scaunul din noua capitală şi cele din Roma şi Alexandria. Disputelor
apărute imediat după inaugurarea Constantinopolului nu li s-a pus capăt nici prin
formularea canonului 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic care stabilea că: „ … după
episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatum honoris) să o aibă episcopul Constan-
tinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma Nouă”25. Acest canon mai avea o
importanţă deosebită deoarece scotea Biserica din Constantinopol de sub jurisdicţia
Mitropoliei de Heracleea Pontului, de care a depins până atunci. Precizarea că sca-
unul constantinopolitan avea întâietatea de onoare după cel roman nu implica însă,
vreo putere jurisdicţională asupra celorlalte Biserici din Răsărit.
Papa Damasus I, care nu a participat la lucrările celui de-al II-lea Sinod Ecu-
menic, a acceptat Crezul niceo-constantinopolitan, dar a refuzat să accepte canonul
3 care stabilea ierarhia scaunelor episcopale, afirmând că ea a fost făcută după
principii politice şi este contrară tradiţiei Bisericii, deoarece primatul scaunelor
Romei, Alexandriei şi Antiohiei este de origine apostolică.
Disputele nu s-au încheiat, însă, prin formularea canonului 3. După ce alexan-
drinii au avut un rol hotărâtor în desfășurarea lucrărilor Sinodului I Ecumenic, în
elaborarea canoanelor şi chiar a Crezului niceean, ei s-au văzut trecuţi pe un plan
secundar. Am menționat deja faptul că înainte de începerea lucrărilor Sinodului al
II-lea Ecumenic, patriarhul Petru I al Alexandriei (373-380) l-a impus pe Maxim
Cinicul şi a fost nevoie de intervenţia energică a împăratului Teodosie I care l-a
alungat, aducându-l pe Grigorie de Nazianz în scaunul arhiepiscopal din capitala
Imperiului. După ce Sfântul Grigorie a fost confirmat de Sinodul al II-lea Ecumenic
în noua sa calitate, patriarhul Timotei I al Alexandriei (380-385), împreună cu alţi
episcopi egipteni, au propus nerecunoaşterea noului arhiepiscop. Patriarhul Teofil
al Alexandriei (384-412) a luptat împotriva Sfântului Ioan Hrisostom al Constantin-
opolului (398-404), participând personal la sinodul de la Ad Quercum (Stejar) care
l-a condamnat pe Sfântul Ioan la exil. La fel, Sfântul Chiril al Alexandriei (412-444),
apărătorul Ortodoxiei, a acţionat împotriva patriarhului Nestorie al Constantino-
polului (428-431) care s-a făcut vinovat de lansarea ereziei ce i-a purtat numele,
iar în tot cursul secolului al V-lea, Biserica monofizită a Egiptului s-a manifestat
ca adversară a Bisericii Ortodoxe bizantine în acest domeniu, al poziţiei acesteia în
ierarhia scaunelor patriarhale.
23
Liviu BORCEA, „Considerații cu privire la «primatum honoris» și locul scaunului constantino-
politan în ierarhia Bisericii (secolele IV-VI)”, în vol. Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu Dr. H. C.
Universitatea Oradea - o viață în slujba Bisericii și a școlii românești, București, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 354.
24
August FRANZEN, Remigius BÄUMER, op. cit., p. 57.
25
Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 67.
88
Marius Telea
Părinţii Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), întemeindu-se pe

canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic, au confirmat, prin canonul 28, întâie-
tatea de onoare a scaunului constantinopolitan, după cel din Roma, pe baza ace-
luiaşi principiu politic, adică realitatea că Constantinopolul era cetate imperială:
„Şi cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnaţi (împinşi) de acelaşi ţel
(scop, considerent), au dăruit (conferit) întâietăţi (privilegii) egale prea Sfântului
scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate, ca cetatea care s-a cinstit (onorat)
cu împărăţia şi cu senatul (sinclitul), şi care a dobândit întâietăţi (privilegii) de-
opotrivă (egale) cu ale vechii Rome împărăteşti; întocmai ca şi aceea să se facă de
mare (mărească, să se înalţe) şi în lucrurile bisericeşti, fiind a doua după aceea …”26
(subl. n.).
Canonul acesta nu numai că reproducea canonul 3 al celui de al II-lea Sinod
Ecumenic, ci îi dădea valenţe noi, folosindu-se pentru prima dată termenul deopo-
trivă egal atunci când se referea la cele două scaune, de Roma şi Constantinopol.
Aşa cum a procedat papa Damasus I după încheierea lucrărilor Sinodului al
II-lea Ecumenic (381), papa Leon I cel Mare a protestat şi el împotriva canonului 28
al Sinodului al IV-lea Ecumenic (451).
Dar, la scurtă vreme după acest Sinod, un eveniment politic neaşteptat, dar
oarecum previzibil, s-a produs în Occident. În anul 476 şi-a încheiat existenţa Impe-
riul Roman de Apus. Aşa cum se remarcă pe bună dreptate, acum exigenţele politice
şi ideologice ar fi trebuit să prevaleze în stabilirea ierarhiei patriarhiilor, căci era
firesc ca adevăratul conducător al Bisericii creştine să stea alături de singurul îm-
părat pe care Dumnezeu l-a mai îngăduit pe pământ, cel din Constantinopol.
A fost nevoie ca, după 100 de ani, împăratul Iustinian I (527-565) să dispu-
nă în stilul său autoritar, pe linie de stat, ca singur împărat al Imperiului Roman
restaurat, recunoaşterea prevederilor canonului 28 de la Calcedon. Prin „Novela
123”, se atribuia titlul de arhiepiscopi şi patriarhi unui număr de cinci titulari de
scaune episcopale din Imperiu: „Senioris Romae et Constantinopoleos et Alexan-
driae et Theopoleos et Hierosolymorum”27, adică Romei vechi, Constantinopolu-
lui, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului28. Apoi, prin „Novela 131” se dispune
ca: „Prea sfinţitul Papă al Romei vechi trebuie să fie cel dintâi dintre toţi sfinţii
Părinţi, în conformitate cu dispoziţiunile canoanelor bisericeşti, iar Prea Fericitul
Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea Nouă, primeşte locul al doilea, după
Sfântul Scaun apostolic al Romei Vechi, dar va sta înaintea celorlalte scaune”29. Au
fost întărite astfel hotărârile cuprinse în canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic
şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, că primatul unei Biserici locale nu
poate fi de drept divin, ci de drept istoric.
Mai târziu, la Sinodul Quinisext (al II-lea Trullan), ţinut la Constantinopol,
în anii 691-692, s-a confirmat din nou, în mod solemn, prin canonul 36, întâietatea
de onoare a scaunului din Constantinopol după scaunul Romei, reconfirmându-se
ordinea ierarhică onorifică a scaunelor din Biserica ecumenică: „ … orânduim (ho-
tărâm) ca scaunul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de
întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucru-
26
Ibidem, p. 93.
27
Caput III, în http://droitromain.univ-grenoble-alpes/.fr/Corpus/Nov123.html (accesat la data de
23.06.2020, traducerea noastră).
28
Nicolae DURĂ, op. cit., p. 759.
29
The Novel CXXXI, concerning Ecclesiastical Titles and Privileges, and Various other Matters, ch.
II, in S.P. SCOTT, The Civil Law, XVII, Cincinnati, 1932, preluat după: http://droitromain.univ-gre-
noble-alpes.fr/Anglica/N131-Scott.htm (traducerea noastră).
rile cele bisericeşti, să se facă tot atât de mare, ca şi acela; fiind al doilea după acela
(can. 28 sin. IV ec.), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor,
apoi al Antiohiei şi, după acesta, al ierusalimitenilor”30.
Abia la sinodul ţinut la Constantinopol, în anii 869-870, sub patriarhul Ig-
natie (847-858; 867-877), sinod numit şi „al VIII-lea ecumenic”, prin canonul 21,
delegaţii papei Adrian al II-lea (867-872) au recunoscut întâietatea de onoare a
scaunului de Constantinopol după cel din Roma. Aceeaşi recunoaştere a dat-o şi
Conciliul IV din Lateran, întrunit în anul 1215, în timpul papei Inocenţiu al III-lea
(1198-1216), considerat conciliu general în Biserica Romano-Catolică, prin canonul
5. Dar, acum această hotărâre a fost luată în condiţiile în care, după anul 1204, la
Constantinopol era un episcop latin, ca urmare a cuceririi oraşului de către cruciaţi,
iar patriarhul ortodox din capitala cucerită îşi avea reşedinţa la Niceea.
Cu toate schismele şi numeroasele dispute care separau patriarhiile răsărite-
ne, fie între ele, fie cu Roma sau Constantinopolul, ele nu au renunţat niciodată la
ideea de unitate a Bisericii şi au existat, în fapt, un anumit număr de proceduri al
căror scop era de a confirma comuniunea lor întru aceeaşi credinţă.
După alegere și numire, fiecare patriarh adresa celorlalţi patriarhi şi papei
o mărturisire de credinţă redactată chiar în sinodul care îl alegea. Actul se numea
synodicon şi conținea și articolele simbolurilor adoptate de către sinod şi anatema-
tismele împotriva ereziilor. Se trimiteau, de asemenea, reciproc, procesele-verbale
ale sinoadelor patriarhale. Aşa s-a procedat, de exemplu, cu cel al sinodului ţinut
la Constantinopol în anul 518 de către patriarhul Ioan al II-lea de Capadocia (518-
520), care a pus capăt schismei acachiene. Netrimiterea de răspunsuri la aceste
mesaje era considerată un semn al rupturii.
Comuniunea dintre Biserici se manifesta şi prin înscrierea în diptice a patri-
arhilor în funcţie şi care, după moarte erau trecuţi pe lista celor decedaţi.
După urcarea în scaunul pontifical al lui Sergius al IV-lea (1009-1012), în anul
1009, numele papilor nu a mai figurat în dipticele Patriarhiei de Constantinopol,
ceea ce însemna că, din motive dogmatice, cele două Biserici nu se mai aflau în co-
muniune. Aceasta se întâmpla cu o jumătate de secol înainte de Marea Schismă.
Între cele cinci patriarhii existau relaţii colegiale: fiecare având legat-ul său
permanent la sediul celorlalte patriarhii. Dar, patriarhii mai comunicau între ei
şi prin apocrisiarhi, simpli ambasadori acreditaţi pe lângă împărat, papă, alţi pa-
triarhi, deveniţi permanenţi după Sinodul de la Calcedon. Mai puţin înzestraţi cu
puteri speciale, ei nu aveau decât un rol intermediar şi se deosebeau de legaţi, care
dispuneau de puteri largi şi erau trimişi în special pentru a trata lucruri importante
sau pentru a reprezenta pe patriarh sau pe papă la un Sinod Ecumenic.
II.4. Monahismul
Apariţia monahismului în istoria Bisericii creştine a însemnat un moment de

importanţă majoră nu numai pentru viaţa creştină în general, cât şi pentru modul
concret de trăire, de implementare şi de transmitere mai departe a mesajului evan-
ghelic. Prin această nouă formă de vieţuire, creştinismul şi-a găsit nu numai o nouă
formă de exteriorizare a scopului său, cel al mântuirii personale, dar şi un mod
30
Ioan RĂMUREANU, „Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) - 1600 de ani de la întruni-
rea lui”, în Ort, anul XXXIII, 1981, nr. 3 (iulie-septembrie), p. 333.
90
Marius Telea
concret de identificare şi raportare a credinciosului la Biserică, la comunitatea de

provenienţă şi evident la societate, cu toate formele ei de manifestare.
Începând cu secolul al III-lea, dar mai ales în secolul al IV-lea monahismul
s-a constituit ca instituţie pe linia evoluţiei fireşti a formelor ascetice existente de
la constituirea Bisericii. Ca şi în zilele noastre şi atunci au existat persoane care au
avut vocaţia singurătăţii şi care şi-au asumat forme speciale de asceză. Dacă, iniţial,
aceste persoane îşi trăiau vocaţia în interiorul comunităţii, ulterior au început să-
şi ducă viaţa în afara localităţilor, dar totdeauna în comuniune eclesială cu ceilalţi
confraţi (aşa cum au procedat, la început, avva Palamon, Sfântul Antonie, Sfântul
Pahomie, etc.). Apoi, cu timpul s-au distanţat şi de comunităţile civile, adăpostindu-
se în locuri mai puţin populate sau chiar în pustiu.
Termenul de „monahism” nu era cunoscut în antichitate şi nici în primele
veacuri creştine. El vine de la cuvântul grecesc μοναχός. În limba greacă a fost
folosit pentru prima dată de Simah în textele din Geneză 2, 18 şi Psalmul 67, spre
a desemna starea omului fără soţie. Apoi, în secolul al IX-lea, traducându-se în
dialectul egiptean al limbii greceşti „Evanghelia lui Toma”, s-a utilizat termenul
de „μοναχός”, având sensul nu numai de „necăsătorit”, ci şi de „curat”, „sfânt”. În
limbajul siro-aramaic se folosea cuvântul „ihidaya”, care desemna ceata fiilor sau a
fecioarelor legământului, adică pe cei (cele) afierosiţi (afierosite) în slujirea Bise-
ricii. Cuvântul „μοναχός”, ca adjectiv, înseamnă „singur”, „unic”. Substantivizat, va
desemna în creştinism, cu începere din secolul al II-lea, pe ascetul celibatar (necă-
sătorit), iar din secolul al III-lea pe ascetul care trăieşte singur (în sensul de fecior
sau văduv, care caută singurătatea şi separarea de lume).
Monahismul a câştigat mult ca număr de practicanţi, ca autoritatea morală şi
ca influenţă în Biserică. Instituţia monahismului – la început în afara ordinii cleri-
cale, apoi exercitând o influenţă din ce în ce mai puternică asupra Bisericii şi a vieţii
statului bizantin, datorită marii sale popularităţi în rândul maselor – a ajuns să con-
ducă întreaga Biserică creştină. Monahismul creştin îşi are rădăcinile în modelele
veacului al IV-lea: cel egiptean, palestiniano-sirian şi capadocian. Patria monahis-
mului este Egiptul, unde a apărut la sfârşitul secolului al III-lea, dar au existat încă
de la început mănăstiri şi în preajma Locurilor sfinte din Palestina, în Asia Mică şi
în Bithynia. Încă de la apariţia sa, monahismul nu a avut un caracter de necesitate
în existenţa Bisericii, aşa cum este cazul stării clericale şi a laicatului, ci monahis-
mul avea caracterul unei societăţi, asociaţii sau uniuni de credincioşi care, urmând
anumite reguli îşi consacră întreaga lor viaţă lui Dumnezeu, întăririi Bisericii, ser-
vind sau propunându-şi să servească drept icoane vii ale virtuţilor creştine.
Primii asceţi şi-au dus viaţa în cadrul familiilor lor, fără a se despărţi de ora-
şul şi comunitatea lor bisericească, în afară de cazul în care se consacrau răspândi-
rii Evangheliei. Astfel, ei duceau o viaţă în mijlocul societăţii, respectând şi supu-
nându-se întru totul obligaţiilor ce li se impuneau din partea statului şi a Bisericii.
Numărul lor a crescut treptat şi, datorită atât persecuţiilor cât şi imoralităţii
din societatea de atunci, ei au început să se retragă în locuri singuratice pentru a
se putea dedica mai uşor unei vieţi contemplative, situându-se cât mai departe de
ispitele pământeşti. Datorită vieţii pe care o duceau au fost numiţi anahoreţi (ere-
miţi, sihaştri, pustnici). Ei îşi petreceau viaţa în rugăciune, post aspru şi meditaţie,
fără a avea reguli speciale de viaţă, acest lucru fiind exclus deoarece erau în afară
de orice supraveghere din punct de vedere duhovnicesc. Acestui mod de viaţă i s-au
dedicat mulţi creştini încă din secolele II şi III. Primul eremit cunoscut a fost Pavel
din Teba sau Eremitul (234-347).
Mai târziu, unii anahoreţi s-au adunat în jurul unui bătrân (avva) mai expe-
rimentat şi mai renumit, care devenea îndrumătorul lor spiritual şi astfel s-au pus
bazele vieţii chinovitice. Au apărut, mai întâi, comunităţile de eremiţi (lavre - după
numele cartierelor sărace din Alexandria, formate din colibe răsfirate, aşa cum erau
şi colibele monahilor), iar apoi s-au pus bazele primelor mănăstiri cu viaţă de obşte
(chinovii). Lavrele erau mici aşezări monahale în care anahoreţii veneau o zi sau
două pe săptămână şi participau la Sfânta Liturghie, apoi la masa comună (agapă),
după care se întorceau în locurile lor de izolare. Mănăstirile chinoviale erau aşezări
stabile, cu o anumită Regulă de viaţă monahală, o anumită rânduială şi în care vie-
ţuitorii stăteau permanent, ducând o viaţă în comun, sub supravegherea directă a
unui îndrumător spiritual (duhovnic). Celebre ca regiuni de pustnicie au fost înde-
osebi pustiul Tebaidei şi Skete din Egipt, pustiul Sinai cu mănăstirea Sfânta Ecaterina şi
pustiul Iordanului cu mănăstirile Sfântul Sava şi Sfântul Gheorghe Hozevitul.
Cu timpul, au început şi femeile să se consacre acestei vieţi monahale şi s-au
înfiinţat pentru ele mănăstiri proprii şi, uneori chiar mănăstiri mixte. Formal mă-
năstirile mixte au fost desfiinţate în secolul al II-lea şi interzise în secolul al VI-lea
de către împăratul Iustinian prin Novela 126. Existenţa lor este atestată însă până
în secolele VIII-IX, deşi Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin canonul 20, a interzis în
mod expres înfiinţarea mănăstirilor mixte.
Cele două forme de viaţă monahală (eremitică şi cenobitică) au coexistat până
în secolul al XII-lea. Reprezentanţii lor sunt consideraţi Sfântul Antonie cel Mare
(251-356) şi Sfântul Pahomie cel Mare (292-345).
Termenul de anahoret vine de la verbul grecesc αναχορεω, αναχορο = a se
retrage, a se îndepărta. Prin urmare anahoreţii au fost asceţii care se retrăgeau din
spaţiile locuite, practicând viaţa monahală departe de comunităţile religioase sau
eventual, în pustiu. Trebuie precizat că prin noţiunea de pustiu nu se înţelege nea-
părat zona deşertică, ci un loc sau o zonă nelocuită. Este adevărat însă că în Egipt,
pustiul coincidea de multe ori cu zonele deşertice sau semideşertice.
În privinţa celor dintâi reprezentanţi ai monahismului, majoritatea istoricilor
se opresc asupra vieţii şi personalităţii lui Antonie cel Mare. Aceasta chiar dacă
primul anahoret cunoscut cu numele a fost Pavel din Teba (mijlocul sec. III). El nu
poate fi considerat întemeietorul vieţii anahoretice deoarece nu a avut nici un dis-
cipol. Aşa se face că această onoare îi revine Sfântului Antonie cel Mare (251-356).
El a fost cel dintâi care a organizat viaţa anahoreţilor, iar prin exemplul vieţii sale
a sporit numărul lor şi a evidenţiat mai bine modul acesta de viaţă.
Principalul izvor în care găsim biografia Sfântului Antonie este faimoasa lu-
crare dedicată vieţii şi nevoinţelor acestuia de către Sfântul Atanasie cel Mare. Lu-
crarea a fost scrisă între anii 357-358, la scurt timp după moartea marelui ascet, ca
urmare a cererii unor călugări occidentali care au auzit despre acesta dar doreau să
cunoască mai multe despre faptele şi nevoinţele lui.
S-a născut în localitatea Koma sau Koméa, actualmente Quem el Arus, pro-
vincia Benisuef, pe valea Nilului Mijlociu, în apropiere de Masr, fostul Memfis din
epoca faraonilor, într-o familie de neam bun, cu stare îndestulătoare. Se pare că
persecuţiile lui Decius (250-254) şi Valerian (258) nu au afectat comunitatea din
care făcea parte familia Sfântului Antonie. El a primit o educaţie creştină în casa
părintească şi, de mic, a arătat o înclinare pentru viaţa anahoretică. A rămas orfan
la vârsta de 20 de ani, moştenind o avere considerabilă (cca. 35 ha de pământ) şi
cu responsabilitatea îngrijirii surorii sale mai mici. După o perioadă de şase luni
de zile, timp în care a administrat singur averea moştenită, în mod providenţial a
92
Marius Telea
intrat în biserica din localitatea natală tocmai când se citeau cuvintele adresate de
Mântuitorul tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta,
dă-o săracilor; după aceea, vino şi urmează-Mi. Şi vei avea comoară în ceruri” (Mt.
19, 21). Aceste cuvinte au produs o adâncă emoţie în sufletul tânărului Antonie,
încât s-a decis să-L urmeze pe Hristos. Astfel, a împărţit pământul săracilor, a vân-
dut ceea ce a putut vinde din averea moştenită şi banii i-a împărţit, de asemenea,
săracilor, păstrând o mică parte pentru întreţinerea sa şi a surorii sale. Pe aceasta
din urmă a încredinţat-o, mai târziu, unui aşezământ de fecioare. A început viaţa
ascetică chiar în faţa propriei case (271), sub îndrumarea unui bătrân anahoret,
care locuia lângă sat, începându-şi nevoinţele îndeosebi prin lupta cu propriile gân-
duri şi cu demonii. Tot acum a început să îmbine munca cu rugăciunea. În această
perioadă a fost ispitit de mai multe ori şi în mai multe feluri de diavol, fără însă a
cădea în păcat, lucru descris de lucrarea Sfântului Atanasie. Pe măsură ce a sporit
în virtute, Sfântul Antonie a ajuns să privegheze toată noaptea şi să mănânce o dată
pe zi, după apusul soarelui sau chiar la două sau patru zile. Hrana lui era formată
numai din pâine şi sare, iar băutura numai din apă.
În urma progresului spiritual a ales să se mute cât mai departe de casă şi de
orice aşezare umană, retrăgându-se într-un cavou, departe de localitatea sa, unde
din când în când un prieten îi aducea pâine pentru hrană. Aici a petrecut 13 ani, su-
ferind mai multe agresiuni fizice din partea diavolului care s-au dovedit atât de gra-
ve încât Sfântul Antonie a fost adus de cunoscutul care avea grijă de el, în biserica
din localitatea sa. Cu eforturi fizice deosebite, Sfântul Antonie a ales să revină la lo-
cul de nevoinţă, fiind din nou încercat de diavoli şi tot aici a avut o primă viziune.
Întrucât şi alţi eremiţi au început să se stabilească în jurul său, atraşi de
faima sa, Sfântul Antonie a părăsit cavoul şi a trecut Nilul şi s-a stabilit la Pispir,
pe malul drept al Nilului, în faţa localităţii Herakleopolis. Aici a locuit într-un fort
părăsit de multă vreme, pe care l-a împrejmuit cu un zid de piatră şi unde a stat
singur 20 de ani. Cineva îi aducea pâine de două ori pe an. După acest răstimp de
izolare totală, în anul 305 sau 306, pe când avea 54 de ani, Sfântul Antonie a des-
chis porţile fortului oferind posibilitatea celor care doreau să-l viziteze. El a înţe-
les că a sosit momentul să se pună în slujba aproapelui. A început să săvârşească
numeroase vindecări, a dat sfaturi celor care au venit la el, întărindu-i pe ceilalţi
anahoreţi în nevoinţele lor.
Deşi era neştiutor de carte, Sfântul Antonie a participat şi la evenimentele
vremii sale: controversa ariană, schismele vremii şi discuţii cu păgânii. În anul 311,
în timpul persecuţiei lui Maximin Daia (310-313), a mers la Alexandria spre a lua
apărarea celor judecaţi pentru credinţa creştină, sperând să se învrednicească de
cununa martiriului. I-a vizitat pe cei condamnaţi în închisori şi în mine, ajutându-i
şi îmbărbătându-i în credinţă în timpul proceselor din tribunale, iar după ce pri-
goana a încetat, a revenit în pustiu. El nu a avut parte de moarte martirică deoarece
persecuţia iniţiată de Maximin Daia în Orient viza doar pe cei din clasele înalte,
care în Egipt erau în majoritate de origine grecească şi deţineau, de obicei, cetăţe-
nie romană. Sfântul Antonie fiind egiptean (copt) nu a fost condamnat.
În timpul ereziei lui Arie, a venit din pustiu, la Alexandria, pentru a-l combate
pe preotul cel eretic, mărturisind credinţa cea adevărată. Biografia Sfântului Ata-
nasie consemnează şi discuţii ale celebrului ascet cu filosofii păgâni care au rămas
uimiţi de înţelepciunea lui, în ciuda faptului că el nu a urmat nici o şcoală.
Sfântul Antonie a părăsit deşertul Tebaidei şi mergând în direcţia Mării Ro-
şii s-a stabilit într-o oază de la poalele muntelui Qolzum. A fost urmat însă şi aici
de o mulţime de ucenici, formând şi aici o colonie monahală ce grupa un număr

de aproximativ 6.000 de anahoreţi. Alte colonii monahale, mai vestite erau cele
din pustiul Nitriei şi cel Sketic. De asemenea, era cunoscută şi cea din deşertul Te-
baidei, de la Faimù, toate conduse după sfaturile şi îndemnurile Sfântul Antonie.
Aceşti anahoreţi trăiau în nişte colibe, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, munca şi
practicile ascetice.
Faima Sfântului Antonie cel Mare a ajuns până la împăratul Constantin cel
Mare şi la fiii săi, care i-au adresat mai multe scrisori. La început, marele ascet a
refuzat să le răspundă din smerenie, însă după ce i s-a adus la cunoştinţă că aceştia
erau creştini, le-a răspuns lăudându-i că se închină lui Hristos.
Ultimele zile de viaţă şi moartea Sfântului Antonie se aseamănă foarte mult
cu cele ale lui Moise. Potrivit însemnărilor Fericitului Ieronim din lucrarea sa „De
viris illustribus”, apropiindu-se sfârşitul vieţii şi cunoscând prin descoperire data,
Sfântul Antonie a dorit să fie îngropat în munte, iar locul îngropării sale să rămână
necunoscut, spre a nu-i fi cinstite moaştele. Apoi, asemenea proorocului Moise, îna-
inte de obştescul sfârşit, Sfântul Antonie a rămas în toate cu sănătatea nevătămată.
Avea ochii limpezi şi întregi şi vedea bine. Potrivit unei informaţii furnizate de epi-
scopul Serapion de Thmuis, Sfântul Antonie cel Mare a murit la vârsta de 105 ani,
reuşind să răspândească în lumea creştină exemplul vieţii eremitice.
Începuturile vieţii de obşte în monahism le-a făcut Sfântul Pahomie cel Mare
(292-346/347). S-a născut în localitatea Sné (Latopolis) din Tebaida de Sus, într-o
familie de ţărani înstăriţi, dar păgâni. A avut cel puţin un frate, Ioan (ajuns monah
ca şi el) şi două surori (uneia, pe nume Maria, i-a construit o mănăstire în apropie-
rea mănăstirii sale). În anul 312 a fost înrolat cu forţa din ordinul împăratului Ma-
ximin Daia, care se afla în război cu Licinius. După victoria lui Licinius contingentul
de soldaţi din care făcea parte a fost demobilizat la Antinoe, în Egiptul Mijlociu şi
impresionat de atitudinea unor creştini care au venit cu mâncare în tabăra militară
unde se afla, pe la anul 312, şi-a exprimat dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu.
Cu acest dor în suflet s-a retras, lângă Schenesit (Kenoboshion, astăzi Kasr-el-Sa-
yad), localitate din Egiptul de Sus, pe malul drept al Nilului. Aici exista o puterni-
că comunitate creştină. N-a stat mult timp în sat, ci s-a retras între ruinele unui
templu al lui Serapis sub îndrumarea unui bătrân cu experienţă, avva Palamon.
În momentul în care l-a cunoscut pe acest bătrân s-a botezat, a primit apoi haina
monahală de la acesta şi tot el i-a fost unicul şi singurul îndrumător spiritual. Aici,
lângă Schenesit, a stat 7 ani în singurătate şi în asceza cea mai severă, în strânsă
legătură cu comunitatea de anahoreţi condusă de avva Palamon.
Potrivit „Istoriei lausiace” (Lavsaiconul), scrisă de Paladius (364-c. 431), în
timp ce se afla la marginea localităţii Tabennesi, lui Pahomie i s-a arătat un înger,
care i-a spus: „Ai izbutit să împlineşti cele privitoare la tine. Deci degeaba mai şezi
în peşteră. Vino şi ieşind, adună pe toţi monahii tineri şi şezi cu ei şi rânduieşte-le
să vieţuiască după chipul ce ţi-l dau.” Îngerul i-a dat o tablă de aramă pe care erau
scrise regulile după care avea să organizeze comunităţile de monahi, poruncindu-i să
zidească mai multe chilii la un loc, unde să se aşeze monahii şi să trăiască în comun,
având totul de obşte. Astfel, în jurul anul 323, Sfântul Pahomie a înfiinţat prima mă-
năstire cu viaţă de obşte la Tabennesi, în nordul Thebei, aproape de Nil. El a continuat
să ţină legătura cu avva Palamon dar şi cu alţi pustnici din împrejurimi. La început i
s-a alăturat fratele mai mare, Ioan, care s-a acomodat mai greu acestui mod de viaţă,
apoi şi alţii, care au început să se adapteze acestui nou mod de viaţă. Ei locuiau în chi-
lii apropiate, lucrau împreună, se rugau împreună şi luau masa împreună, având ca
94
Marius Telea
scop comun mântuirea. Când numărul monahilor a ajuns la 100 s-a zidit în mijlocul
mănăstirii o biserică, înconjurată de zid şi s-au adăugat noi reguli de viaţă.
În anul 325, Sfântul Pahomie a redactat o colecţie de 194 de Reguli mona-
hale, dintre care 142 sunt reguli cu caracter restrâns, iar alte 52 sunt adăugiri şi
explicări ale regulilor fundamentale, toate obligatorii pentru cei care îmbrăţişau
modul de viaţă preconizat de el. Observând viaţa coloniilor de pustnici din jurul
Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie punea accentul pe lepădarea de sine,
asceza severă, munca manuală, rugăciunea comună şi ascultarea de un superior.
În plus, el prevedea eliberarea monahului de grijile materiale, iar prin pravila
amănunţită îl ferea de greşeli. De asemenea, prin legătura permanentă cu fraţii,
i se oferea posibilitatea practicării virtuţilor şi, în primul rând, a dragostei de
semeni. Mai târziu, s-au afiliat la ansamblul de mănăstiri condus de Sfântul Pa-
homie încă 6 mănăstiri de bărbaţi şi 2 de femei. Regulile sale monahale, destul de
moderate, erau astfel concepute pentru a face posibilă viaţa monahală la cât mai
mulţi doritori. Potrivit informaţiilor lui Paladius, în Egipt, în timpul vieţii Sfântu-
lui Pahomie, trăiau după Regulile lui 7.000 de bărbaţi.
Faima Sfântului Pahomie a ajuns până la Sfântul Atanasie cel Mare care, în
anul 330, a vizitat mănăstirea centrală de la Tabennesi. Trebuie menţionat şi faptul
că Sfântul Pahomie a rămas până la sfârşitul vieţii simplu călugăr. El nu a acceptat
să fie hirotonit preot în ciuda tuturor insistenţelor.
În primăvara anului 346, o epidemie de ciumă a lovit Egiptul şi s-a răspândit
şi în mănăstirile conduse de Sfântul Pahomie. El a murit atins de această cumplită
boală, lăsând în locul său pe stareţul Petroniu de la mănăstirea Tesmine. Trecând şi
acesta, în foarte scurt timp, la cele veşnice, a lăsat ca urmaş pe stareţul Orsirie de la
mănăstirea Schenesit. În anul 350, Orsirie a luat ca ajutor pe un ucenic al Sfântului
Pahomie, Teodor. Acesta a mai înfiinţat câteva mănăstiri cu viaţă de obşte, numărul
acestora ajungând la 16.
Alte colonii de monahi au fost întemeiate de avva Ammoniu († 350) în pustiul
Nitriei, iar cele din pustiul Skete de Sfântul Macarie Egipteanul († 390). Viaţa mo-
nahală, în forma ei de obşte, s-a răspândit în întreg Egiptul, în Palestina, Siria, Me-
sopotamia, Asia Mică, Italia, Gallia, cu mici adaptări la climă şi la loc. Ea a apărut ca
o formă de viaţă ce poate fi îmbrăţişată de cât mai mulţi doritori şi nu ca o reacţie
împotriva vieţii anahoretice. Se ştie că anahoreţii şi chinoviţii se respectau unii pe
alţii. Unii monahi care duceau o viaţă de obşte, cu binecuvântarea duhovnicului şi a
stareţului puteau să se retragă în singurătate, după cum şi unii anahoreţi intrau în
mănăstiri adaptându-se unui nou mod de viaţă.
Organizându-se în obşti de asceţi, monahismul a dobândit caracterul unei
societăţi religioase mistice care şi-a creat propriile ei reguli de viaţă, fiind multă
vreme în afara autorităţii bisericeşti sau în afara jurisdicţiei bisericeşti, ca o nouă
categorie de membri ai Bisericii. În subordinea autorităţii bisericeşti, monahismul
a intrat abia în anul 451, prin canonul 4 al Sinodului al IV-lea Ecumenic
Tipul cenobitic de viaţă monahală a înlocuit aproape peste tot viaţa eremiti-
că şi s-a răspândit cu o uimitoare rapiditate. Din Egipt, monahismul s-a răspândit
în Siria de către Sfântul Ilarion cel Mare (c. 291-c. 371), iar în Mesopotamia de
către un ucenic al Sfântului Pahomie, Mar-Awgin. Acesta a întemeiat o mănăstire
pe dealurile din jurul oraşului Nisibi, unde a şi murit. Cea mai cunoscută figură a
monahismului din Mesopotamia a fost Sfântul Efrem Sirul (c. 306-373). Originar
dintr-o familie creştină, încă de tânăr, el a fost atras de viaţa monahală. A fost uce-
nicul episcopului Iacob de Nisibi, care l-a numit la scurt timp conducătorul Şcolii
catehetice din localitate. Când, în anul 363, în urma tratatului de pace dintre regele
persan Sapor al II-lea (309-379) şi împăratul Iovian (363-364), oraşul Nisibi a fost
cedat perşilor, Sfântul Efrem s-a retras la Edessa, unde şi-a petrecut cei din urmă
ani ai vieţii. Se pare că a fost unul din întemeietorii celebrei Şcoli catehetice din
Edessa, numită şi şcoala perşilor. În anul 370 l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare
la Cezareea Capadociei, fiind hirotonit diacon.
În Palestina, monahismul a fost organizat de Sfântul Hariton Mărturisitorul
şi Sfântul Ilarion cel Mare. Primul a venit la Ierusalim între anii 320-323. Aici, el
şi-a dus viaţa într-o peşteră de unde nu ieşea decât sâmbăta şi duminica pentru a
lua parte la Sfânta Liturghie. După ce creştinismul a devenit religie recunoscută, el
a zidit o biserică în cadrul obştii monahale, care a fost sfinţită de episcopul Maca-
rie, în anul 330. Prin aceasta s-au pus bazele celebrei lavre de la Faran. După aceea,
Sfântul Hariton s-a mutat într-o altă peşteră izolată, unde a şi murit.
Sfântul Ilarion a introdus monahismul în Gaza şi în insula Cipru, unde a lă-
sat un ucenic vestit, Sfântul Epifanie. Ultimii ani ai secolului al IV-lea au dus la o
înflorire a monahismului în Palestina. În anul 375, Cuvioasa Melania Romana a
întemeiat o mănăstire pe Muntele Măslinilor, iar nepoata ei Melania cea Tânără a
fondat două mănăstiri. Între fondatorii de mănăstiri amintim şi pe Sfinţii Eftimie
cel Mare, Gherasim de la Iordan şi Sava cel Sfinţit.
În cadrul vieții monahale trebuie remarcate și câteva practici ascetice, care
s-au dezvoltat încă din primele secole ale epocii bizantine: cea a călugărilor așa-ziși
păscători (βοσκοί), care își petreceau cea mai mare parte a timpului la marginea
deșertului, consumând doar rarele ierburi care creșteau în zonă, sau cei nebuni pen-
tru Hristos31, care simulau nebunia pentru a converti oamenii și care erau întâlniți în
special în orașe. Dar, de departe cea mai spectaculoasă practică ascetică a reprezen-
tat-o stilismul (de la gr. στύλος = stâlp). Inițiatorul ei a fost un sirian, originar de pe
malurile Eufratului, pe nume Simeon. Nemulțumit de viața monahală pe care o ducea
în mănăstirea Teleda, situată la circa 100 km nord de Antiohia, Simeon a decis să urce
pe muntele Koryphaios din apropiere. Aici, el și-a construit o împrejmuire (mandra),
din care să nu mai iasă și și-a legat piciorul cu un lanț de o piatră. Dar, pentru că a do-
bândit foarte mulți discipoli care veneau să-l viziteze și nu dorea să iese din mandra,
a decis să se refugieze în sus, ridicând un stâlp de piatră (422), de pe care nu avea
să coboare decât pentru a urca pe altul și mai înalt, ultimul înălțat având 16 metri. A
trecut la cele veșnice la 24 iulie 459.
Urcat pe primul stâlp, în anul 422, a trecut la cele veșnice 37 de ani mai târziu,
la 24 iulie 459. Succesul lui Simeon a fost unul remarcabil, oamenii venind de pre-
tutindeni pentru a-i cere sfaturi, pe care el le împărțea din vârful stâlpului. De aici,
el obișnuia să distribuie și eulogii (mici discuri de lut având gravate pe ele o repre-
zentare a sfântului pe stâlpul său). După moartea lui Simeon, patriarhul Antiohiei a
fost nevoit să recurgă la forță pentru a intra în posesia moaștelor sfântului. Stâlpul
acestuia a rămas, în jurul său fiind construit un grilaj din metal pentru a-l proteja. Pe
locul unde s-a nevoit Sfântul Simeon a fost construit un complex monahal, cu patru
brațe în formă de cruce, cunoscut sub numele de Qalat Seman (castelul lui Simeon).
Acest locaș a constituit și loc de pelerinaj, chiar și după cucerirea arabă.
31
Ceea ce se numeşte „nebunie” pentru Hristos se definește în raport cu ceea ce se numeşte „înţe-
lepciunea” lumii, căci ceea ce pare nebunie (creştină) pentru rațiunea lipsită de credinţă, este de
fapt înţelepciunea dată de Dumnezeu oamenilor prin Iisus Hristos. În secolul al VI-lea, la Edessa,
în Siria, a trăit Sfântul Simeon, „cel ce s-a făcut nebun pentru Hristos”, care este considerat, în
general, ca fiind primul nebun întru Hristos.
96
Marius Telea
Exemplul lui Simeon a fost urmat de foarte mulți monahi. În unele regiuni au
apărut adevărate păduri de stâlpi. Un alt Simeon a ridicat stâlpul său pe muntele
Admirabilis (muntele Minunat), aflat pe cursul râului Oronte. În regiunea Constanti-
nopolului, amintim pe Daniel Stilitul († 493), care, însă, nu a ezitat să coboare de pe
stâlpul său pentru a se punea în fruntea unei mari manifestații de stradă menită să
ducă la eliminarea uzurpatorului Basiliskos (475-476), adept al monofizitismului.
În secolul al XI-lea, pe muntele Galesios, un oarecare Lazăr a construit mai
mulți stâlpi succesivi, care urcau tot mai sus pe munte. El a întemeiat și câte o mă-
năstire pe lângă fiecare stâlp.
O importantă oază a monahismului a fost şi Muntele Sinai. Acest munte are o
istorie mai bogată ca oricare altul prin sfinţenia sa. El este legat în special de episodul
în care Moise a văzut slava lui Dumnezeu în rugul care ardea şi nu se mistuia (Exod
30, 18-23). Tot pe înălţimile acestui munte sfânt Dumnezeu i-a dat lui Moise Tablele
Legii. Aşa se face că precum odinioară Moise a primit binecuvântarea Domnului, la fel
mulţimile de creştini au început să urce pe acest munte pentru a primi binecuvânta-
rea divină. Primii creştini au început să se sălăşluiască aici pe la jumătatea secolului
al III-lea, odată cu înăsprirea persecuţiilor anticreştine. Peşterile au devenit loc de
adăpost pentru sihaştri, iar în văile muntelui s-au întemeiat mai multe aşezări. Au
venit aici mai mulţi pelerini şi negustori, care au întemeiat o înfloritoare viaţă urbană
dar şi numeroase obşti care s-au pus sub îndrumarea unor duhovnici încercaţi.
Despre creştinii aflaţi aici a făcut pomenire, pe la anul 400, cunoscuta pele-
rină Egeria (Aetheria), originară dintr-o mănăstire din Gallia, în sudul Franţei, în
urma călătorie sale la Locurile sfinte. Ea menţionează risipirea lor pe muntele lui
Dumnezeu, în numeroase aşezări. În memorialul redactat cu acest prilej şi intitulat
„Peregrinatio ad loca sancta”, mai precis în Anexa acestuia, ea face o interesantă
şi foarte importantă descriere a slujbelor şi a vieţii religioase din Ierusalim, din
perioada respectivă. În ceea ce priveşte mănăstirea Sfânta Ecaterina ea menţiona
că: „Acolo existau multe chilii ale sfinţilor Bărbaţi, precum şi o Biserică, adică acolo
unde se află şi Rugul … În faţa Bisericii se întinde o grădină frumoasă cu apă bună
din abundenţă şi (Sfântul) Rug se află în grădină. Alături se poate vedea locul unde a
stat Moise, atunci când Dumnezeu i-a spus: «Scoate-ţi încălţămintea din picioare, că
locul pe care stai este pământ sfânt» (Exod, 3, 5)”32. Conform unei tradiţii mai vechi,
Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare ar fi construit în anul 337 o
biserică şi un turn pe locul unde Moise a văzut rugul de foc care nu se mistuia. O
altă tradiţie pioasă menţionează aducerea pe vârful muntelui, în condiţii minunate
a trupului feciorelnic al Sfintei Ecaterina, martirizată la Alexandria în anul 312. Se
pare că moaştele acesteia s-au păstrat până târziu, în secolele X sau XI, într-o capelă
de pe vârful „Muntelui Caterina” – Gebel Caterina.
Curând obştea de pe Muntele Sinai a devenit renumită şi a luat parte chiar şi
la frământările provocate în acea vreme de eretici. Se ştie că eutihienii au încercat
să găsească adăpost aici, ceea ce a determinat pe împăratul Marcian (450-457) să
adreseze monahilor de aici un energic avertisment. Ei au rămas fideli Ortodoxiei şi
Sinodului de la Calcedon.
În decursul secolului al IV-lea piraţii arabi au devastat aşezările sinaitice, dis-
trugând multe biserici şi ucigând mai mulţi călugări. Impresionat de cele întâmplate
şi dând curs unor cereri ce i-au fost adresate, împăratul Iustinian I (527-565) a hotă-
rât să construiască o mănăstire şi fortificaţii care s-o apere de atacurile din exterior.
32
John GALLEY, Das Katharinenkloster auf dem Sinai, Einführung von Kurt Wetzmann, Georg
Forsyth, Stuttgart, Zürich, Belser Verlag, 1990, p. 12.
Folosindu-se de unele izvoare inedite, patriarhul Eutihie al Alexandriei, tră-

itor în veacul al X-lea, menţionează că mănăstirea a fost zidită de un trimis al îm-
păratului Iustinian I, un oarecare Dula sau Dulas, devenit mai apoi egumen al
mănăstirii. Acesta a înălţat mănăstirea în vârful muntelui, înconjurând-o de ziduri
puternice, iar turnul construit de Sfânta Elena a fost inclus în mănăstire. Pentru
apărare ca şi pentru asigurarea mâinii de lucru, împăratului Iustinian I a adus 200
de familii din Egipt, Balcani, Anatolia şi Armenia, aşezându-i într-o fortificaţie, mai
la răsărit, numită „Deir-el-Abid” (mănăstirea sclavilor). Mănăstirea-cetate, de for-
mă pătrată, uşor romboidală, făcea parte dintr-un sistem strategic bizantin, gândit
pentru limita orientală a Imperiului, care începea în Armenia, prin Siria şi Pales-
tina, până în Egipt. Ea a rămas celebră şi pentru frumoasa bazilică, cu trei nave,
zidită din blocuri mari de piatră cioplită, înălţată pe vârful muntelui, ale cărei mo-
zaicuri şi icoane se mai pot admira şi astăzi.
Anul zidirii mănăstirii nu este indicat de nici o sursă, în schimb ni-l dă o
inscripţie grecească aflată deasupra porţii de intrare, lângă care se află o altă in-
scripţie arabă cu acelaşi conţinut. Ambele amintesc de anul 6021 de la Adam, adică
527, autorul construcţiei fiind mai-sus pomenitul Dula sau Dulas. Alte inscripţii
descoperite în zonă indică perioada dintre moartea lui Teodorei (iunie 548) până,
cel mai târziu, anul 562. În ceea ce priveşte biserica propriu-zisă este cert că a fost
terminată şi sfinţită la 3 octombrie 557. S-a stabilit însă, în mod convenţional, că
a anul întemeierii mănăstirii este 566. Ea a fost afierosită Maicii Domnului, deşi
poartă numele de Sfânta Ecaterina, acesta fiind al doilea hram al mănăstirii.
Curând mănăstirea a devenit locul de întâlnire al multor creştini doritori de
retragere din mai multe regiuni: Armenia, Georgia, Cilicia, Capadocia, Egipt, Con-
stantinopol, Roma, etc. Episcopii Romei au trimis constant ajutoare pentru a se
construi aici un spital. În acest sens, este cunoscut faptul că, între anii 561-568,
papa Ioan al III-lea (561-574) a trimis o sumă mare de bani în acest scop. Apoi, papa
Grigorie I cel Mare (590-604) s-a interesat şi el îndeaproape de aşezămintele sinai-
te, purtând o corespondenţă cu egumenul Ioan şi preotul Paladius.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai monahismului sinaitic au fost Sfântul Nil
(† 430) şi Sfântul Ioan Scărarul (570-649).
Mănăstirea de pe Muntele Sinai a avut o viaţă culturală înfloritoare până în
veacul al VII-lea, când invazia arabilor a creat cunoscutele dificultăţi în întreaga
lume creştină. Totuşi, faima ei nu a scăzut cu nimic. O tradiţie orală afirmă că însuşi
Mahomed ar fi mers, deghizat, la această mănăstire, spre a fi instruit de călugării
de aici. Mult mai probabilă este însă versiunea potrivit căreia călugării sinaiţi au
trimis, în anul 624, o delegaţie la Medina, declarând că i se supun şi cerându-i liber-
tatea cultului. Măgulit, Mahomed le-a acordat favoarea cerută întărind-o printr-un
act redactat în limba arabă şi semnat de 21 de martori. Toleranţa arătată mănăstirii
a fost pe deplin respectată.
Între anii 639-642, când Egiptul a căzut sub stăpânirea arabilor musulmani,
peninsula Sinai a împărtăşit aceeaşi soartă. Dacă până atunci ea era dependentă
de Patriarhia Constantinopolului şi de împărat, după aceea s-a apropiat din ce în
ce mai mult de Patriarhia Ierusalimului, deoarece se considera că mănăstirea făcea
parte din ceea ce se numesc şi astăzi Locurile sfinte, iar Patriarhia din Cetatea lui
David avea jurisdicţie asupra întregului Pământ al Făgăduinţei şi al Locurilor legate
de istoria mântuirii din Ţara Sfântă şi din împrejurimile acesteia.
Prin secolul al X-lea, legăturile cu Constantinopolul au fost reluate, graţie
succeselor militare bizantine în Orientul Apropiat. În jurul anului 1000, lângă bazi-
98
Marius Telea
lica Maicii Domnului, în spaţiul vechii trapeze sau sălii pentru pelerinii care veneau
la mănăstire, a fost amenajată o moschee pentru beduinii din jur, trecuţi la islam, la
care s-a adăugat un minaret. Prin această măsură, luată de călugări, a fost salvată
mănăstirea de la distrugere, pradă şi transformare în moschee. Aceasta deoarece
califul şiit al-Hakim (995-1021) din dinastia Fatimizilor, de la Cairo, a venit perso-
nal la Sfânta Ecaterina pe Muntele Sinai, cu intenţia de a distruge acest aşezământ
monahal şi celelalte cădiri din jur. Monahii de aici l-au întâmpinat cu rugămintea
fierbinte de a cruţa mănăstirea, motivând că aceasta este un loc sfânt şi pentru mu-
sulmani, iar în cadrul complexului monastic se afla deja o moschee. Tot cu această
ocazie, monahii i-au prezentat califului scrisoarea lui Mahomed, prin care li se ga-
ranta păstrarea specificului mănăstirii.
În timpul cruciadelor (1096-1291), legăturile mănăstirii cu Constantinopolul
au fost din nou întrerupte, pentru a fi reluate în timpul dinastiei Paleologilor (1259-
1453). În urma islamizărilor forţate la care a fost supusă Peninsula Sinai, urmaşii
coloniştilor aduşi aici de împăratul Iustinian I, au trecut şi ei la mahomedanism, dar
au rămas mai departe în serviciul şi la dispoziţia mănăstirii. Egumenul mănăstirii
este judecătorul lor suprem până în ziua de astăzi, în conformitate cu Sharia sau
dreptul canonic musulman.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai este şi astăzi un model unic de coexis-
tenţă irenică şi constructivă între Islam şi Creştinism. Din acest motiv, egumenii
mănăstirii trebuie să cunoască foarte bine Coranul, Sharia şi obiceiurile musul-
mane. Ei sunt părinţi spirituali sau duhovniceşti, atât pentru beduinii arabi, cât şi
pentru creştinii care se mai află în regiune (circa 1.000 de suflete).
Datorită locului pe care l-a ocupat în viaţa bisericească şi în urma distru-
gerii reşedinţelor episcopale de la Faran şi Raithu (la sfârşitul sec. VII) de către
musulmani, mănăstirea Sfânta Ecaterina a păstrat până astăzi o situaţie specială.
În anul 1575, Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea i-a acordat statutul de auto-
cefalie (reconfirmat mai apoi, în anul 1782), iar începând de la mijlocul secolului
al XIX-lea, mănăstirea a trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ierusalimului, însă cu
statut de autonomie. Ea are rang de arhiepiscopie, cu două episcopii sufragane, la
Faran şi Raithu.
Conducătorul ei este egumen al mănăstirii şi arhiepiscop în acelaşi timp,
având titulatura: Egumen-Arhiepiscop de Faran, Raithu şi al întregii Peninsule Sinai.
După alegerea făcută de monahii mănăstirii, noul Egumen-Arhiepiscop urmează să
fie hirotonit arhiereu şi înscăunat de către patriarhul Ierusalimului. Începând din
secolul al XVIII-lea, Egumenul-Arhiepiscop a avut reşedinţa la Alexandria, iar ac-
tualmente ea se află la Cairo. Astăzi, mănăstirea este condusă de un Superior şi un
Econom, delegaţi de către Egumenul-Arhiepiscop.
În afara importanţei strict religioase pe care Sinaiul o are în istoria creştinis-
mului, trebuie spus că mănăstirea Sfânta Ecaterina se impune şi prin faptul că deţine
valori culturale inestimabile. Trebuie amintită, în primul rând, biblioteca, ce con-
stituie un tezaur inestimabil pentru orice cercetător. Se găsesc în ea peste 3.000 de
manuscrise: 1.223 greceşti, 629 arabe, 390 siriace, 97 georgiene, 34 slavone, 6 copte
şi multe altele. Cel mai important este aşa-numitul „Codex Sinaiticus”, unul dintre cei
mai vechi codici biblici, descoperit în anul 1859 de către teologul protestant german
Constantin Tischendorf (1815-1874). Acestuia i se poate adăuga şi un manuscris siri-
ac, ce cuprinde toate Evangheliile canonice.
Pe lângă acestea se păstrează aici un număr de icoane vechi, de o calitate
excepţională, unele lucrate în atelierul mănăstirii, altele aduse din alte părţi de
către diferiţi monahi (Egipt, Siria, Palestina, Constantinopol, Georgia, Italia, Vene-
ţia, Cipru, Creta). Din perioada întemeierii mănăstirii datează icoanele în tehnica
encaustică, exemplare unice şi foarte bine păstrate ale unei arte dispărute de tim-
puriu, apoi o serie de icoane din perioada iconoclastă, executate în stilul auster al
monahismului oriental, care au supravieţuit furiei iconoclaste. Din perioada me-
dio-bizantină şi a ultimelor secole de existenţă a statului bizantin s-au păstrat cele
mai multe icoane, unele lucrate de călugării sinaiţi, altele de călugării georgieni şi
cretani, în ateliere din Veneţia sau Italia.
Tot în mănăstirea Sfânta Ecaterina s-au mai păstrat şi moaştele Sfântului
Efrem Sirul şi ale Sfântului Ioan Scărarul. În ciuda neajunsurilor pricinuite de mu-
sulmani, mănăstirea s-a bucurat şi de multe privilegii şi danii de pretutindeni, in-
clusiv din Ţările române.
De un deosebit renume s-au bucurat şi mănăstirile de la Meteora33 din Tes-
salia, în Grecia Centrală. Meteora este o aşezare monastică, constituind cel mai
important centru monastic ortodox al teritoriului grecesc, după Muntele Athos. Se
află în partea de nord-vest a câmpiei Tessaliei, în apropiere de Kalambaka, la ieşirea
râului Pinios din frumoasa câmpie tessaliană şi la aproape 300 de metri deasupra
văii. La fel ca Muntele Athos, Meteora a supraviețuit căderii Constantinopolului.
Potrivit tradiției locale, monahii trăiau în grotele din apropiere încă din primele
secole ale istoriei bizantine. Primele știri despre existența unei vieți monahale aici
se referă la un grup dezorganizat de călugări care trăiau în jurul schitului Doupiani,
probabil la începutul secolului al XIV-lea. Ei viețuiau în grote individuale, situate
una deasupra celeilalte, iar unele piese de mobilier și resturi de material lemnos pot
fi văzute și acum în peșteri.
Dificultățile vieții de la Muntele Athos, datorate atacurilor piraterești, au cre-
at premisele dezvoltării centrului de la Meteora. Cea mai veche biserică este cea
a mănăstirii Hypante, săpată în stâncă, fondată în anii 1366/1367. Dar, cea mai
importantă mănăstire de la Meteora este Marea Meteoră, întemeiată la sfârșitul
secolului al XIV-lea de către monahul Atanasie. Acesta era originar din Neopatras,
cel mai important oraș din Tessalia la vremea respectivă, însă a studiat la Tesalo-
nic și Constantinopol, unde a intrat în legătură cu câțiva dintre cei mai importanți
exponenți ai vieții monastice din vremea respectivă. După o perioadă petrecută în
insula Creta, a plecat la Muntele Athos și apoi, prin anul 1340, la Meteora. El a im-
pus în această mănăstire o regulă foarte severă, excluzând prezența femeilor.
În jurul anului 1380, când Serbia domina Tessalia, Ioan Uroš, fiul lui Simeon
Uroš, devenit monahul Ioasaf a ajuns stareț la Marele Meteor și a construit o biseri-
că cu hramul Schimbarea la Față, a cărei extremitate vestică a supraviețuit în bise-
rica reconstruită a mănăstirii. Exemplul lui Atanasie a fost preluat și de alți eremiți,
care au întemeiat alte mănăstiri. În ciuda gloriosului lor trecut, multe din aceste
mănăstiri au ajuns astăzi nu doar foarte deteriorate, dar și abandonate.
Planul mănăstirilor este foarte asemănător (o curte centrală cu biserica, iar
de jur împrejur chiliile și trapeza). Ele au trebuit să se supună și să se adapteze
exigențelor poziției speciale ocupate: toate sunt așezate în vârful stâncilor și con-
struite pe un spațiu foarte restrâns, adesea denivelat, dezvăluind într-o vedere de
33
În limba greacă, adjectivul „meteora” înseamna „suspendat”. Este atributul acestui extraordinar
grup de stânci care sunt parcă decupate ca un ansamblu de turnuri foarte înalte, care se ridică
spre cer, aproape lipsite de contact cu terenul aflat dedesubt. Aceste stânci au suferit un fenomen
geologic ciudat, atribuit probabil eroziunii marine, care le-a dat un aspect ireal, imprimat și mă-
năstirilor care au fost construite deasupra lor.
100
Marius Telea
ansamblu fațadele lor albe sau din piatră, cupolele bisericilor și curțile. De jur îm-
prejur se derulează austerele chilii ale monahilor.
Marea Meteoră a fost construită pe unul din cele mai înalte și mai abrupte
vârfuri (613 metri), astfel ca accesul până acolo să fie cât mai dificil. De-a lungul
galeriilor săpate în stânca dură apare o intrare ce oferă acces în curtea mănăstirii.
Catholikon-ul (biserica principală) are ca punct de atracție ciclul de fresce de pe
cupola centrală, cuprinzând martirii ale sfinților. De menționat și frescele de la
sfârșitul secolului al XV-lea reprezentând Nașterea, Schimbarea la Față și Învierea
Mântuitorului. În absida capelei construită în anii 1387-1388 se detașează portretul
lui Atanasie. Trapeza și o altă capelă Prodromos, datează din secolul al XVII-lea.
Pe parcursul secolului al XIV-lea au fost construite și alte mănăstiri la Mete-
ora: Sfântul Ștefan și Sfântul Nicolae Anapavsas, iar construirea de noi mănăstiri a
continuat pe tot parcursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, sub stăpânire otomană,
când numărul mănăstirilor a ajuns la aproximativ 23 și mai multe biserici au fost
pictate de artiști importanți, ca Teofan Cretanul.
Mănăstirea Varlaam a fost întemeiată pe locul de sihăstrie al anahoretului
Varlaam, în secolul al XVI-lea. Și aici găsim structura tipică mănăstirilor de la Mete-
ora, cu o curte centrală, trapeză, chilii și catholikon-ul. Are aspectul unei adevărate
fortărețe, fiind ridicată în vârful uneia din cele mai mari stânci din zonă. Biserica
principală are hramul „Toți Sfinții” și adăpostește fresce foarte frumoase de epocă
bizantină, realizate de pictorii Franco Catellano și Georgios din Theba. Ultimele
restaurări datează din anul 1870: trapeza este folosită ca un mic muzeu pentru
expunerea ornamentelor din biserică, în timp ce în bibliotecă sunt păstrate manus-
crise antice rare. Trebuie remarcate și camera de oaspeți a mănăstirii și grădina
exterioară protejată de un zid fortificat.
Mănăstirea Sfânta Treime datează din anul 1438, dar biserica a fost construită
abia în anul 1476. Pictura din interiorul bisericii nu este spectaculoasă, iar ceea ce
atrage atenția este exteriorul mănăstirii care are o grădină superbă. Un drum dife-
rit de cel de la venire, coboară către satul Kalambaka.
Mănăstirea Roussanou datează din anul 1639, într-o perioadă în care regulile
severe stabilite de monahul Atanasie, care excludeau prezența femeilor, au deve-
nit mai permisive, îngăduindu-se astfel și prezența acestora. Este situată la poa-
lele unei stânci foarte înalte fiind complet înconjurată de o vegetație luxuriantă.
Curtea, trapeza și biserica nu prezintă vreo particularitate, dar interiorul bisericii
adăpostește un ciclu de fresce în stare bună de conservare, reprezentând scene din
timpul persecuțiilor. Și astăzi mănăstirea este locuită de monahii.
Mănăstirea Sfântul Ștefan se află pe una din cele mai mari stânci și este unită
cu muntele principal printr-un pod mobil. Locul a fost unul de viețuire sihăstrească
a unor monahi, dar curând a fost transformat în mănăstire de către împăratul An-
dronic al III-lea Paleologul, între anii 1328-1344. În catholikon se află un iconostas
gravat de mare valoare, precum și câteva icoane situate pe laturi. O capelă închi-
nată Sfântului Ștefan a fost construită și pictată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și
trapeza mănăstirii datează din aceeaşi perioadă. Biblioteca mănăstirii adăpostește
o serie de manuscrise de mare valoare, în timp ce în muzeu se poate admira o super-
bă broderie din aur pe pânză, reprezentând pe Iisus Hristos, precum și numeroase
obiecte de cult. Astăzi mănăstirea este locuită de monahii.
Din cele 23 de mănăstiri existente în epoca bizantină astăzi mai sunt deschise
doar 5 (Marea Meteoră, Varlaam, Sfântul Nicolae, Sfântul Ștefan și Rousanou).
În organizarea vieţii monahale şi a mănăstirilor, contribuţia cea mai mare

şi unanim recunoscută a adus-o Sfântul Vasile cel Mare (329-379). După studii
strălucite în Neocezareea Pontului, apoi în Cezareea Palestinei, Constantinopol şi
Atena, Sfântul Vasile a profesat un timp retorica, dar în urma discuţiilor cu sora sa
Macrina cea Tânără, şi-a schimbat complet preocupările, înţelegând cât de trecă-
toare este viaţa pământească. De aceea, a hotărât să primească botezul în anul 357
de la mitropolitul Dianios. Apoi a intrat în monahism şi a făcut o primă împărţire
a averii sale. Pentru o mai bună cunoaştere a vieţii monahale a făcut o călătorie
în Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia, vizitând pe renumiţii asceţi ai timpului.
Întors acasă, Sfântul Vasile s-a retras într-un loc singuratic, pe malul râului Iris, nu
departe de localitatea Annesi, unde sora sa Macrina conducea o mănăstire. Aici a
îmbinat munca manuală cu rugăciunea şi preocupările intelectuale. De aici i-a scris
prietenului său din perioada studiilor de la Atena, Sfântul Grigorie de Nazianz, invi-
tându-l să i se alăture. După un moment de ezitare, acesta a acceptat să vină în Pont,
în anul 360, iar în această perioadă scurtă cei doi au pus bazele „Filocaliei”, în fapt
o antologie de texte din opera marelui dascăl alexandrin Origen. Tot acum a compus
cunoscutele Reguli ale vieţii monahale, unele mari (55), altele mici (313).
În anul 364, a fost chemat de episcopul său Eusebiu pentru a fi hirotonit preot
şi i s-a încredinţat un rol important în pastoraţia eparhiei. Patru ani mai târziu, în
anul 368, când populaţia din Cezareea Capadociei s-a confruntat cu o foamete cum-
plită s-a ocupat personal de ajutorarea celor săraci, făcând a doua împărţire a averii
sale. În anul 370, probabil la 14 iunie, a fost ales arhiepiscop al Cezareei Capadociei.
Sfântul Vasile a compus o mulţime de lucrări cu cuprins ascetic, majoritatea
în perioada cât s-a aflat în Pont, împreună cu prietenul său Grigorie de Nazianz. Un
prim grup îl formează operele: „Moralia”, „Regulile mari” şi „Regulile mici”.
„Moralia” este o culegere de texte scripturistice, extrase din Sfintele Evanghelii
şi epistole, cu care autorul argumentează 80 de norme obligatorii nu numai pentru
monahi, ci şi pentru toţi creştinii, în general, şi pentru păstorii Bisericii, în special.
Lucrarea este precedată de un scurt rezumat, care îi serveşte şi ca introducere.
„Regulile mari” sunt alcătuite sub formă de dialog şi constituie rezumatul a 55 de
întrevederi avute cu monahii pe teme scripturistice, probleme de morală, de organizare
şi administrare a vieţii monahale. Ele constituie principiile fundamentale ale vieţii mo-
nahale, care au stat la baza organizării vieţii monastice în Capadocia şi Asia Mică.
„Regulile mici” constituie o serie de răspunsuri, mai scurte, în legătură cu di-
ferite probleme ale vieţii religioase. Este probabil ca Sfântul Vasile să fi convocat pe
stareţii mănăstirilor şi în urma întrebărilor puse de aceştia, el le-a dat răspunsurile
care au fost consemnate ulterior de tahigrafi.
Există păreri că o bună parte din aceste reguli sunt rodul activităţii şi inspi-
raţiei lui Eustaţiu de Sevastia, care le-a transmis doar pe cale orală, dar cel care le-a
transpus în scris şi le-a dat o formă clară, precisă, a fost Sfântul Vasile cel Mare.
Regulile Sfântului Vasile cel Mare au stat la baza organizării monahismului
răsăritean şi au constituit sursa de inspiraţie pentru Aşezămintele Sfântului Ioan
Cassian (c. 361- 430∕435) şi Regulile Sfântului Benedict de Nursia (480-543).
Al doilea grup de scrieri cu caracter ascetic sunt cele intitulate: „Despre ju-
decata lui Dumnezeu”, având ca temă principală iminenţa judecăţii divine asupra
celor păcătoşi şi „Despre credinţă”, o succintă expunere a principiilor creştine cu
argumentări din Sfânta Scriptură.
În sfârşit, pe seama Sfântului Vasile cel Mare sunt puse şi lucrările intitulate:
„Epitimii” şi „Constituţiile monahale”, a căror autenticitate a fost contestată de unii
102
Marius Telea
patrologi, dar care au fost incluse în rândul operelor sale datorită asemănării cu
celelalte lucrări.
În vederea atingerii scopului vieţii monahale, Sfântul Vasile cel Mare a fost
preocupat îndeaproape de buna organizare şi funcţionare a comunităţilor monahale
stabilind un număr de reguli, norme, pravile sau principii. Între acestea unele sunt
fundamentale sau generale, iar altele sunt comune.
Între principiile fundamentale, el stabileşte următoarele:
• principiul iubirii sau al dragostei de Dumnezeu şi de oameni, ca supremă
poruncă dumnezeiască;
• principiul renunţării sau al sărăciei de bunăvoie;
• principiul ascezei, înfrânării şi al lepădării de sine sau al fecioriei;
• principiul izolării sau al vieţuirii în singurătate cu privire la locuinţă;
• principiul trăirii în comuniune cu cei ce au acelaşi scop, având totul în
comun;
• principiul ascultării necondiţionate de superiorul comunităţii;
• principiul îmbinării cercetării Sfintei Scripturi cu rugăciunea şi munca;
• obligativitatea împărtăşirii cât mai dese, zilnic dacă este posibil, ca semn
al comuniunii.
Toate acestea Sfântul Vasile le fundamentează pe învăţătura Sfintei Scripturi,
arătând valoarea lor practică şi modul cum pot fi ele aplicate comunităţilor mona-
hale. În ceea ce priveşte normele comune de vieţuire monahală, acestea se referă
la modul de organizare, conducere şi administrare a vieţii monahale, la primirea
candidaţilor în monahism, la comportarea monahilor, la relaţiile interne şi externe,
la administrarea bunurilor, instruirea ucenicilor, justiţia monahală, îngrijirea bol-
navilor şi ieşirea din viaţa monahală.
Monahismul bizantin a cunoscut de la început cele două forme principale de
organizare: eremitică şi cenobitică (chinovială). Dintre acestea, prima a fost consi-
derată întotdeauna forma superioară, chiar dacă forma chinovială s-a impus în cele
din urmă în Biserică. Totuşi, în decursul dezvoltării sale, monahismul a devenit o
mişcare diversificată. Între eremitismul Sfântului Antonie şi chinovitismul organi-
zat al Sfântului Pahomie, a existat o gamă întreagă de forme intermediare de viaţă
monahală practicate în cadrul creştinismului răsăritean, care s-au transmis treptat
şi în Apus. Chiar dacă între cele două forme ale vieţii monahale a existat deseori un
fel de competiţie şi chiar divergenţe, întreaga mişcare monahală răsăriteană a ră-
mas unită în caracterul ei fundamental, stăruind în convingerea că rugăciunea, in-
diferent de forma în care se face, este conţinutul permanent şi fundamental al vieţii
monahale. În ambele cazuri, rugăciunea a fost înţeleasă ca un mod de a atinge ţinta
vieţii creştine: părtăşia cu Dumnezeu şi îndumnezeirea prin comuniune cu umani-
tatea îndumnezeită a lui Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Chinoviţii au pus accentul pe
natura liturgică şi sacramentală a acestei comuniuni, în timp ce anahoreţii învăţau
că trăirea în Hristos trebuie atinsă prin efort personal.
Monahii se bucurau de o mare cinste în lumea creştină, fapt care se baza pe
convingerea că ei sunt intermediarii cei mai potriviţi în obţinerea mântuirii. Cei
mai cunoscuţi dintre ei, marii duhovnici, erau cercetaţi de multă lume care venea
ca să le ceară sfatul şi să dobândească un cuvânt duhovnicesc de mângâiere. Nu de
puţine ori veneau la ei mari demnitari, episcopi şi chiar împăraţi, se eliberau de
păcatele săvârşite, primeau sfaturi şi rugăciuni pentru ei şi familia lor. Faptul că
erau căutaţi şi consultaţi, iar unii dintre ei trăiau în mănăstiri situate în interiorul
oraşelor, făceau ca monahii să fie la curent cu toate problemele vremii.
Istoria Bisericii a consemnat şi faptul că în unele perioade mai agitate, mulţi

dintre cei intraţi în monahism doar din interes, renunţau la exigenţele vieţii pe care
şi-au ales-o şi făceau manifestaţii zgomotoase pe străzi, strigau, ameninţau, provo-
cau ciocniri sângeroase şi întrucât se socoteau învăţaţi, se amestecau în discuţiile
teologice, se considerau în măsură să-şi spună cuvântul în sinoade, ameninţau şi
chiar înfruntau autorităţile. La toate acestea erau încurajaţi şi chiar conduşi de ere-
ticii vremii, cărora unii dintre monahi li se alăturau şi îi ajutau. Trebuie adăugat că
ei au săvârşit aceste abuzuri şi datorită căderii în erezie a unora dintre conducătorii
lor, cum a fost cazul lui Nestorie, Eutihie sau Dioscor, dar şi lipsei oricărui control
din partea autorităţilor religioase şi civile. De altfel, de-a lungul vremii, monahii au
manifestat o permanentă tendinţă de a se sustrage oricărei autorităţi.
De remarcat faptul că până la jumătatea secolului al V-lea, monahismul nu a
depins jurisdicţional de o autoritate bisericească, ci stareţul sau superiorul mănăs-
tirii era singura autoritate de care ascultau monahii. Sinodul al IV-lea Ecumenic a
pus capăt acestei situaţii, luând o serie de măsuri canonice de o importanţă capita-
lă pentru disciplina sau viaţa monahală.
Astfel, canonul 2 a rânduit anatematizarea monahilor hirotoniţi prin simonie.
Canonul 3 supune pedepselor bisericeşti pe cei care luau în arendă moşii şi adminis-
trau bunuri străine. Deoarece unii monahi îşi construiau singuri mănăstiri, canonul
4 a hotărât ca nimeni să nu poată ridica mănăstiri sau orice lăcaş de cult, fără bi-
necuvântarea episcopului, căruia trebuie să i se supună şi să-i dea ascultare totală.
În mănăstiri, ei trebuiau să trăiască în linişte, să stăruiască în post şi rugăciune, iar
episcopii să supravegheze cu grijă asupra vieţii mănăstirilor. Se interzicea monahi-
lor de a mai umbla pribegi, în afara mănăstirii şi de a se amesteca în afaceri lumeşti
şi bisericeşti, fără aprobarea sau însărcinarea episcopului.
Se interzicea, de asemenea, primirea sclavilor în mănăstire, fără voia stă-
pânilor. Prin canonul 7 monahii erau opriţi de a intra în armată sau în dregătorii
lumeşti, incompatibile cu chemarea lor, iar în privinţa clericilor din mănăstiri, ca-
nonul 8 a hotărât ca aceştia să fie sub autoritatea episcopului locului.
Canonul 16 excomunică, dar lasă la aprecierea episcopului locului, pe călu-
gării şi călugăriţele care renunţau la monahism şi se căsătoreau, înapoindu-se în
lume. Prin canonul 18 se dispunea pedepsirea exemplară a monahilor şi clericilor
care pun la cale conspiraţii sau sunt complici în cadrul unor comploturi împotriva
episcopilor lor. Canonul 23 susţinea mustrarea şi cerea alungarea din Constantino-
pol a monahilor veniţi din provincie pentru a susţine unele reclamaţii şi a răspândi
calomnii împotriva episcopilor ca şi a celor care se îndeletniceau cu probleme total
străine de starea monahală. Canonul 24 prevedea faptul ca mănăstirile să nu fie
folosite în scopuri lumeşti, ci numai pentru nevoile pur monahale.
Din acest moment, monahismul nu a mai fost o instituţie particulară, ci va depin-
de de autoritatea bisericească superioară. De asemenea, monahismul a devenit acum o
parte integrantă a Trupului tainic al lui Hristos, adică o instituţie oficială a Bisericii.
În perioada dintre Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon şi domnia lui
Iustinian I monahismul a cunoscut o perioadă de transformări şi îmbunătăţiri sub-
stanţiale. Marele împărat roman a arătat o mare grijă pentru viaţa monahală din
vremea sa. În timpul său a crescut şi numărul mănăstirilor. Astfel, pe la anul 536,
numai în Constantinopol şi în împrejurimi, erau peste 70 de mănăstiri. Mai ales, în
Siria, Palestina şi Egipt, numărul călugărilor era foarte mare. „Novellae”-le 5 şi 133
emise de Iustinian au dat un nou impuls vieţii monahale din Bizanţ şi aceasta pen-
tru că el a căutat să împletească armonios interesele Bisericii cu ale Statului.
104
Marius Telea
Pe baza regulilor monahale existente, Iustinian I a îndreptat ceea ce nu se

mai potrivea cu situaţia din timpul său, aducând completări acolo unde a fost ne-
voie. Astfel, dacă la Sinodul al IV-lea Ecumenic se stabilise că sclavii nu puteau
să intre în mănăstire decât cu acordul stăpânului, el a statornicit că oricine avea
voie să îmbrăţişeze viaţa monahală, indiferent din ce clasă socială făcea parte. Cu
mici excepţii, călugării erau concentraţi în mănăstiri, sub autoritatea unui egumen
(„conducător”) sau arhimandrit („căpetenia turmei”), ales de adunarea monahilor
şi confirmat de episcopul locului. Erau interzise mănăstirile mixte, care erau destul
de numeroase în veacul al VI-lea. După trei ani de noviciat, cei care deveneau călu-
gări puteau dispune de bunurile lor. Dacă înainte de a intra în mănăstire, persoana
fusese căsătorită, soţia şi copii îl moşteneau în proporţii egale.
Întrucât unii monahi puteau fi uşor sustraşi de la preocupările lor spirituale,
s-au introdus măsuri severe de disciplină. Se interzicea contactul cu lumea din afară,
ieşirile din mănăstire, vizitele monahilor în mănăstirile de călugăriţe şi invers chiar
dacă era vorba de rude, supravegherea monahilor cu rândul în timpul somnului.
Unele din aceste dispoziţii se aflau şi în rânduielile Sfântului Vasile cel Mare,
dar Iustinian le-a dat putere de lege de stat.
În cadrul Bisericii, monahii formau o categorie aparte şi deosebită de cle-
rici şi laici. Pentru a se putea dedica întru totul vieţii ascetice, un timp nu li s-au
încredinţat harul preoţiei în cele trei trepte. Ei participau la serviciile divine în
parohiile apropiate. Abia în momentul în care mănăstirile au avut în incinta lor şi
biserici au fost hirotoniţi pe seama acestora preoţi şi diaconi dintre monahii din
mănăstire (de obicei duhovnicul şi stareţul, dar şi alţii). Aceştia - purtând numele
de ieromonahi şi ierodiaconi - săvârşeau serviciile religioase pentru monahii din
obştea mănăstirii.
Mănăstirile de monahii erau mai reduse numeric şi mai puţin înzestrate de-
cât cele de monahi, fiind concentrate mai ales în zona urbană. De-a lungul întregii
existenţe a Imperiului Bizantin, în Constantinopol au fost atestate 270 de mănăstiri
de monahi şi doar 77 de monahii (23 %), iar în restul teritoriului au fost 225 de
mănăstiri de monahi şi doar 17 de monahii (7 %). Marile centre ale monahismului
bizantin au fost cele din jurul Munţilor Athos, Auxentios, Olympos, Galesios şi La-
tros şi aveau o diversitate de forme de viaţă monahală inclusiv cea anahoretică.
Cu timpul, monahismul a avut şi o dezvoltare aşa-zis urbană, în oraşe sau
pe lângă oraşele mai importante ale Imperiului. În anul 383, în timpul domniei lui
Teodosie cel Mare, avem ştiri despre prima mănăstire din Constantinopol, numită
a lui Dalmat sau Dalmatie. Acesta a fost soldat în armata romană. Deşi era căsăto-
rit şi avea copii, a renunţat la viaţa civilă şi a devenit monah la mănăstirea unde
era stareţ un cunoscut monah al vremii, cuviosul Isachie. Aici, el s-a remarcat prin
nevoinţele sale ascetice şi prin faptele bune. Atunci când a murit cuviosul Isachie,
a cerut să fie pus în locul său, Dalmat. Datorită vieţii sale ascetice şi a viziunilor
profetice de care s-a învrednicit, Dalmat era consultat de împărat dar şi de unii epi-
scopi. După moartea lui interesul pentru viaţa monahală a scăzut simţitor.
O altă mănăstire din Constantinopol a fost cea a akimiţilor (τῶν ἀκοιμήτων)
sau a neadormiţilor, aparţinând celor ce-şi spuneau monahii neadormiţi. Ea a fost
întemeiată de un oarecare Alexandru, în anul 430. Viaţa în această mănăstire era
astfel organizată încât 1∕3 dintre monahi se rugau, 1∕3 munceau şi 1∕3 se odihneau,
după care se schimbau între ei.
Cea mai ilustră ctitorie monahală a Bizanţului a fost mănăstirea Studion, fon-
dată în anul 463 de către consulul roman Studios, de la care şi-a dobândit şi numele.
A fost ridicată în partea de sud-vest a capitalei, mai precis în cartierul Psamathia, nu

departe de zidul lui Teodosie. După ultimele cercetări, se pare că biserica mănăstirii,
aparţinând stilului roman îmbinat cu multe elemente greceşti, a fost una parohială.
Ulterior, odată cu întemeierea aşezământului monahal ea a intrat în patrimoniul mă-
năstirii. Construcţia bisericii a început în jurul anului 450, pe un teren aparţinând
ctitorului ei. Ea fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar întregul aşezământ mo-
nahal a primit o serie de bunuri, mai multe hectare de vie şi grădini.
Sfântul Teodor Mărturisitorul a fost primul cronicar bizantin care a consem-
nat tradiţia ascetică a monahilor de la Studion, relatând stabilirea aici, de la înce-
put, a călugărilor akimiţi. Mănăstirea a oferit un mediu favorabil practicării asce-
zei, inaugurându-se astfel o tradiţie ascetică binecunoscută care s-a dezvoltat apoi
în timpul Sfântului Teodor Studitul.
S-au impus posterităţii stareţii Athenodor, membru al delegaţiei trimise de
patriarhul Acaciu la Sfântul Daniil Stâlpnicul (409-493) pentru a-i cere acestuia
concursul la contracararea politicii religioase a uzurpatorului Vasilisc (475) şi Ioan,
care a refuzat să accepte numirea patriarhului Timotei I (511-518) fără ca acesta să
fi făcut o mărturisire publică pro-calcedoniană.
În timpul iconoclasmului, călugării au fost alungaţi din mănăstire, aşezămân-
tul fiind lăsat în paragină. După moartea împăratului Constantin al V-lea Coproni-
mul (741-775), mănăstirea s-a repopulat treptat, egumenul ei, Sava, participând şi
semnând actele Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787).
Mănăstirea a câştigat o importanţă cu totul deosebită în viaţa monahismului
bizantin ca şi a Bisericii, în general, odată cu numirea ca egumen a Sfântului Teo-
dor. Datorită înaintării rapide a turcilor selgiucizi în Asia Mică, împărăteasa Irina
a dispus, în anul 797, trecerea monahilor, în frunte cu egumenul Platon şi nepotul
său, Teodor, de la mănăstirea Sakkudion din Bithinia, la Constantinopol, în mănăs-
tirea Studion. Odată cu ei au venit aici şi alţi monahi. Din acest moment, acest aşe-
zământ a devenit cel mai important centru monahal din Constantinopol şi a rămas
aşa până la sfârşitul Imperiului.
În timpul stăreţiei Sfântului Teodor, acesta a fost însufleţit de ideea de a
scoate Biserica de sub influenţa puterii politice (ridicându-se împotriva ameste-
cului împăratului în probleme de dogmă) şi de a face din mănăstirea Studion un
centru de apărare a dreptei credinţe şi a moralei ortodoxe. El a dat mănăstirii o
organizare nouă, temeinică, cunoscută sub numele de reforma studită, în fapt o
reîntoarcere la concepţia marilor Părinţi şi organizatori ai vieţii monahale cenobi-
tice, Sfântul Pahomie cel Mare şi Sfântul Vasile cel Mare. Puternica obşte monaha-
lă de la Studion s-a dovedit inovatoare prin felul în care a îmbinat munca manuală
şi rugăciunea cu grija pentru dezvoltarea intelectuală a monahilor, exemplificând
astfel idealul monastic în cadrul cenobitic. Cei peste 1.000 de monahi erau orga-
nizaţi în cete, fiecare ceată având un întâistătător. Regula era ca monahii să fie
încadraţi alternativ în una din cele trei grupe: a rugătorilor, a lucrătorilor şi a ce-
lor care se odihneau. Pe lângă aceasta, monahii se ocupau şi cu studiul teologiei, al
copierii de manuscrise, caligrafierii, pictării de icoane (cu o contribuţie esenţială
la reconstituirea icoanelor, după epoca distrugerii lor în timpul iconoclasmului şi
la fixarea erminiei picturale), aici existând chiar şi o şcoală de muzică (unde au
activat câţiva imnografi şi melozi, ale căror producţii au intrat în cărţile de slujbă
ale Triodului şi Penticostarului). Temeliile organizatorice şi reformatoare puse
de Sfântul Teodor s-au păstrat de-a lungul istoriei comunităţii studite, rămânând
înscrise la loc de cinste în Aşezământul acestei mănăstiri.
106
Marius Telea
Influenţele studite au ajuns mai întâi la Muntele Athos, prin Eftimie Studitul,
cel care a întocmit primul Typicon al Sfântului Munte (971), în timpul împăratului
Ioan I Tzimiskes (969-976), apoi în Orient prin patriarhul Dositei al Ierusalimului
(înainte de 1187-sept.∕oct.1189 şi timp de 9 zile şi al Constantinopolului - febr. 1189)
precum şi în Rusia Kieveană, la cunoscuta Lavra Pecerska unde monahii ruşi din
celebra mănăstire bizantină au trimis numeroase cărţi şi obiecte de cult.
Urmând pilda stareţului lor, monahii studiţi au avut o atitudine demnă şi
hotărâtă în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului, deţinând uneori
şi poziţii însemnate la Curtea imperială. Se ştie că domnia împăratului Mihail I
Rhangabe (811-813) a fost o adevărată guvernare a monahilor. Fiind un om profund
credincios, împăratul a ascultat întotdeauna de sfaturile călugărilor mai mult de-
cât de cele ale consilierilor săi personali. În timpul persecuţiilor ce au urmat, sub
împăraţii Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Bâlbâitul (820-829)
şi Teofil (829-842), călugării studiţi au fost supuşi unor presiuni puternice, fiind
schingiuiţi şi exilaţi sau chiar omorâţi. Cu toate acestea, ei au avut o contribuţie
esenţială la restabilirea cultului icoanelor. În urma celui de-al treilea exil a murit
şi Sfântul Teodor Studitul, la 11 noiembrie 826, moaştele sale fiind aduse cu mare
cinste după restabilirea Ortodoxiei, la 26 ianuarie 844 şi aşezate în mănăstirea pe
care a condus-o cu atâta cinste.
Bunul renume al mănăstirii nu s-a stins odată cu marele ei organizator, ob-
ştea de aici continuând să strălucească şi datorită altor personalităţi bisericeşti ca:
Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), ucenic al lui Simeon Studitul, devenit apoi
stareţ al mănăstirii Sfântul Mammas, apoi Nichita Stethatos şi Sfântul Grigorie Pa-
lama (1296-1359), devenit arhiepiscopul Tesalonicului.
După restabilirea Ortodoxiei la 11 martie 843 (Duminica Ortodoxiei),
monahii studiţi şi-au recăpătat poziţia privilegiată de la Curtea imperială, im-
plicându-se activ în viaţa Bisericii. Mai târziu, comunitatea studită a dat trei
conducători ai Bisericii bizantine: Antonie al III-lea (973-976), Alexios Studitul
(1025-1043) şi Dositei (febr. 1189)
În mănăstirea Studion au îmbrăcat rasa monahală şi trei împăraţi bizantini:
Mihail al V-lea Calafatul, în anul 1042, Isaac I Comnenul, în anul 1059 şi Mihail al
VII-lea, împreună cu fiul său Constantin, în anul 1078.
După cucerirea latină (1204), călugării studiţi au fost nevoiţi să abandoneze
mănăstirea, care a rămas în paragină. Abia în anul 1293, Constantin Paleologul,
fratele lui Andronic al II-lea, a restaurat mănăstirea în forma ei anterioară şi, odată
cu acesta a fost repopulată. În secolul al XIV-lea mănăstirea şi-a reocupat locul de
frunte în cadrul mănăstirilor din Imperiu. De altfel, ea era şi comunitatea mamă
pentru alte patru mănăstiri asociate.
Căderea Constantinopolului sub turci a însemnat şi sfârşitul mănăstirii Stu-
dion, ai cărei călugări s-au împrăştiat, iar biserica a fost transformată în moschee,
purtând numele de Imrahor-Djami.
Deși epoca iconoclastă a reprezentat o perioadă de decădere în istoria mo-
nahismului, mai târziu, asistăm la o deplasare a centrului de greutate a acestei
instituții în Asia Mică, îndeosebi Olimpul Bithiniei şi câmpia Brussei.
Din această zonă amintim mănăstirea Sakkudion, situată în câmpia Brussei,
întemeiată în anul 781 de către Platon, intrat în monahism la mănăstirea Symboli
(sec. VII). Sub supravegherea egumenului Platon, care a introdus în mănăstire
regulile vasiliene, această aşezare monahală a devenit un însemnat centru mo-
nahal. Era interzisă orice prezenţă feminină chiar şi dintre animale, iar călugării
erau opriţi de la orice îndeletniciri lumeşti individuale. Tulburările produse de o

dispută apărută în anul 795 în cadrul comunităţii, au dus la scăderea prestigiului
acesteia urmată apoi de o revigorare, de scurtă durată, a vieţii mănăstireşti. Mai
târziu, atacurile turcilor selgiucizi i-au determinat pe vieţuitorii mănăstirii să se
refugieze la mănăstirea Studion.
O altă mănăstire renumită a fost cea a lui Eustratie († 867), numită Marea
Mănăstire, deoarece egumenul ei era întâistătătorul tuturor mănăstirilor din Olimp.
La începutul secolului al IX-lea, Ioanichie cel Mare a înălţat aici trei mănăstiri. În
veacul următor din Lavra Sfântului Mihail din Olimpul Bithiniei a plecat Sfântul
Atanasie spre Muntele Athos unde a pus bazele primei mănăstiri de aici.
Pe Muntele Latmos, situat lângă oraşul Milet şi devenit în Evul Mediu, La-
tros s-a ridicat un aşezământ mănăstiresc de mari proporţii, în a doua jumătate a
secolului al VIII-lea. Înainte de secolul al X-lea s-a înfiinţat mănăstirea Kellibaron,
pe coasta de miazăzi a muntelui, iar lângă ea era mănăstirea Sfântul Pavel, numită
aşa după numele întemeietorului ei. Este cunoscut faptul că egumenii celor două
mănăstiri s-au certat uneori pentru demnitatea de arhimandrit sau protos al Mun-
telui Latmos.
În perioada iconoclastă, monahii au fost adepţii intransigenţi ai cultului icoa-
nelor şi, de aceea, au avut mult de suferit. Împăraţii iconoclaşti au desfiinţat nume-
roase mănăstiri, i-au obligat pe călugări să se căsătorească, i-au înrolat cu forţa în
armată. Mulţi, însă, au preferat să sufere sau chiar să moară, nevoind să renunţe la
modul de viaţă pe care şi l-au ales. O parte din monahi au fost întemniţaţi, alţii au
fugit în Apus, în special în Italia, iar averile mănăstireşti au fost confiscate.
După încheierea primei perioade iconoclaste, se înregistrează un reviriment
al vieţii monahale, pe fondul reformelor iniţiate în veacul al IX-lea de monahii de la
mănăstirea Studion. Rolul monahilor în triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului
demonstrează angajarea lor tradiţională în disputele teologice din Bizanţ, încă din
primele veacuri creştine. Monahismul bizantin apare, astfel, nu doar ca o şcoală a
desăvârşirii spirituale, ci şi ca un corp care se simte responsabil pentru învăţătura
de credinţă şi faţă de soarta Bisericii, în general.
În perioada cuprinsă între secolele IX-XI s-a înregistrat un avânt al vieţii mo-
nahale bizantine. Întemeierea de mănăstiri sau retragerea în ele a multor credin-
cioşi din toate clasele sociale a fost un fenomen frecvent întâlnit în această perioa-
dă, atât de des încercată de năvăliri ale popoarelor de stepă, dar poate şi din cauza
unei căutări mai febrile după viaţa morală mai înaltă. În acest fel, mănăstirile nu
mai erau doar pepiniere din care se alegeau viitorii ierarhi şi aşezămintele unde
fiinţau diferite şcoli şi centre de asistenţă socială, ci ele erau tot atâtea locuri de
pelerinaj, de cinstire a moaştelor şi a altor urme ale evlaviei creştine.
O serie de împăraţi, înalţi demnitari şi oameni bogaţi au întemeiat mănăstiri
sau au făcut importante danii în bani sau bunuri materiale celor existente. Astfel,
împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a dăruit mănăstirii din Patmos mai multe
insule din jur, veniturile câtorva mănăstiri precum şi o flotă comercială scutită de
orice fel de taxe.
Monahii se bucurau în faţa credincioşilor de un prestigiu deosebit, care se
baza pe convingerea că ei constituiau intermediarii cei mai potriviţi pentru dobân-
direa mântuirii. Raportat la credinciosul de rând, socotit un amator, călugărul era
considerat un profesionist, care îşi petrece întreaga viaţă întru cele ale credinţei.
Popularitatea cinului monahal în rândul credincioşilor a făcut ca membrii săi să-şi
facă simţită prezenţa şi în alte domenii ale vieţii. Astfel, în unele zone mănăstirile
108
Marius Telea
aveau un rol hotărâtor în viaţa economică (mai ales în agricultură), dar şi în cea
intelectuală şi cea socială.
În această perioadă un rol important în Imperiul Bizantin l-a avut Munte-
le Athos, supranumit şi Grădina Maicii Domnului. Unul dintre cele trei braţe ale
Peninsulei Chalcidice de la Marea Egee, situat între oraşele Tesalonic şi Constan-
tinopol, poartă numele de Athos. Această fâşie de pământ este despărţită de baza
peninsulei printr-un canal, numit canalul lui Xerxes, după numele regelui persan
care a ordonat construcţia lui, în anul 480 î. Hr.
Conform relatărilor lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apollonius din Tyana şi ale
altor autori antici, încă din timpurile precreştine şi până la începutul secolului al
III-lea d. Hr. au existat în Athos diferite oraşe mai mici precum Sani, Thysson,
Kleinai, Dion, ş. a., care au dispărut în timp, fără să avem cunoştinţă despre moti-
vele care au dus la dispariţia lor.
După afirmaţiile lui Plutarh, arhitectul lui Alexandru cel Mare i-a propus
acestuia să transforme Athosul într-un monument închinat măreţiei macedonene
care să-i imortalizeze faima, dar Alexandru a refuzat.
Monahismul s-a dezvoltat aici destul de încet, mai întâi sub forma sa ana-
horetică, datorită izolării, terenului accidentat şi pericolului reprezentat de piraţii
arabi. De aceea, primii veniţi aici au fost cei aflaţi în regiunile apropiate, atraşi de
frumuseţea şi posibilităţile de retragere în singurătate oferite de acest loc. Se pare
că, însuşi împăratul Constantin cel Mare a creat condiţiile pentru desfăşurarea unei
vieţi monahale aici, transferând populaţia necreştină athonită în Peloponez.
Din diferite izvoare rezultă că în timpul lui Iulian Apostatul (361-363) se aflau
acolo nu doar creştini, ci şi diferite populaţii păgâne.
Mult mai târziu, împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a emis
un decret prin care întreg muntele devenea proprietatea exclusivă a călugărilor
aşezaţi aici. În decursul perioadei iconoclaste (726-843), un număr însemnat de
călugări de pe întreg teritoriul bizantin au venit la Muntele Athos. Ei au adus
aici acte, documente, moaşte, obiecte de artă, numeroase icoane. Tot în această
perioadă au început să se zidească aici primele lavre athonite, iar dintre chipu-
rile duhovniceşti ale acestei perioade amintim pe Petru Athonitul, fost militar în
armata împăratului Teofil (829-842). El a fost prizonier într-o luptă cu arabii,
fiind întemnițat în cetatea Samarra, din Orientul Mijlociu, aflată sub stăpânirea
califilor Abbasizi. De aici a reușit să evadeze, făcând o călătorie la Roma, unde a
fost tuns în monahism chiar de către papă. Apoi Petru a avut o viziune în care i-a
apărut Maica Domnului, care l-a sfătuit să meargă la Muntele Athos, unde să-și
îndeplinească nevoința pustnicească. Urmând îndemnul Sfintei Fecioare, Petru a
mers la Muntele Athos unde s-a stabilit într-o peșteră, în care a trăit ca pustnic
timp de 53 de ani. Potrivit tradiției, este considerat primul pustnic care s-a stabilit
la Muntele Athos. De asemenea, sunt menţionaţi Ioan Kolovòs (cel Ciung sau Schi-
lod), ajuns la Sfântul Munte în jurul anului 687, care a reuşit să adune în jurul său
mai mulţi creştini dornici să ducă o viaţă ascetică şi Cuviosul Eftimie din Tesalo-
nic, considerat de unii drept al doilea întemeietor al monahismului athonit.
Organizați în lavre-le amintite, călugării s-au răspândit pe întreg teritoriul
Muntelui Athos, fără a fi tulburaţi decât de incursiunile piraţilor arabi şi de preten-
ţiile jurisdicţionale ale celorlalţi locuitori din Peninsula Chalcidică.
Pentru a-i pune la adăpost de diferitele pretenţii ale acestora din urmă, îm-
păratul Vasile I Macedoneanul (867-886) a emis un decret, în anul 885, prin care
a declarat independenţa şi autonomia administrativă a Athosului, atât în probleme
civile, cât şi eclesiastice. Această hotărâre imperială a fost recunoscută şi recon-

firmată şi de succesorii acestuia la conducerea Imperiului: Leon al VI-lea Filosoful
(886-912), în anul 911, Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (913-959), în anul 912
şi Roman I Lecapenos (920-944), în anul 920.
Treptat numărul sihaştrilor a sporit şi aceştia au început să se organizeze în
grupuri, bucurându-se şi de sprijinul împăratului Nichifor al II-lea Phocas. Acesta a
luat măsuri de înzestrarea a mănăstirilor cu diferite bunuri şi le-a întărit privilegi-
ile. La un moment dat, el a intenţionat să renunţe la purpura imperială în favoarea
rasei monahale, dar ulterior s-a răzgândit. Mai târziu, au venit la Muntele Athos şi
numeroşi monahi străini: georgieni, ruşi, bulgari, sârbi şi români, care au întemeiat
şi ulterior s-au stabilit în mănăstirile de aici. Din Apus, doar amalfitanii au reuşit să
întemeieze aici, la sfârşitul secolului al X-lea, o mănăstire care a durat numai până
la sfârşitul secolului al XIII-lea (985-1287).
În privinţa monahismului chinovitic, pe la mijlocul secolului al X-lea sunt ates-
tate câteva obşti monahale. Prima mănăstire a fost zidită, în anul 963, cu ajutorul îm-
păratului Nichifor al II-lea Phocas (963-969), de către Sfântul Atanasie, supranumit
Athonitul, originar din Trapezunt34. Ea s-a numit Marea Lavră, având în componenţa
ei două biserici, cu hramurile Sfântul Ioan Botezătorul şi Buna Vestire, o trapeză, o
bolniţă, o casă de oaspeţi şi câteva anexe gospodăreşti. Această mănăstire a ocupat,
încă de la început, locul de frunte în ierarhia athonită. Sfântul Atanasie a introdus
modul de viaţă chinovial, astfel încât mănăstirea (având circa 80 de călugări) a de-
venit ţinta unor atacuri vehemente din partea celorlalţi vieţuitori ai muntelui, care
în marea lor majoritate erau idioritmici. Aceştia vedeau în noul mod de organizare o
îndepărtare de vechea tradiţie a monahilor athoniţi, păstrată ca o poruncă apostolică
până atunci. Noua organizare monahală a lui Atanasie se baza pe impunerea stilu-
lui chinovial, oprirea călugărilor de a poseda averi personale, interzicerea deosebirii
dintre călugării greci şi cei aparţinând altor popoare, supunerea tuturor faţă de un
protos, cu drepturi superioare faţă de cele ale stareţilor, interzicerea intrării pe
teritoriul Athosului a femeilor, organizarea comunităţii monahale în mod indepen-
dent faţă de orice autoritate. Această ultimă directivă a reprezentat linia tradiţională
athonită şi a fost confirmată de împăratul Nichifor al II-lea Phocas.
Sfântul Atanasie a alcătuit pentru monahii săi primul typikon athonit inspirat
din regulile Sfântului Teodor Studitul, publicat şi confirmat, în anul 971, de împă-
ratul Ioan I Tzimiskes (969-976). Acesta a fost semnat de Sfântul Atanasie şi alţi 54
de conducători ai aşezămintelor de la Sfântul Munte, urmând să aibă valabilitate pe
întreg teritoriul său. A fost, totodată, momentul în care disputa dintre grupul atho-
nit idioritmic şi cel chinovial a fost tranşată în favoarea ultimului.
Principalele măsuri înscrise în typikon erau:
• permisiunea desfăşurării vieţii monahale, atât după modul de viaţă idio-
ritmic, cât şi după cel chinovial;
• fiecare mănăstire era condusă de un egumen ajutat de câţiva proestoşi;
34
Se spune că monahul ATANASIE l-a însoţit pe generalul Nichifor PHOCAS într-o luptă cu arabii
în insula Creta. Înainte de bătălie, generalul i-a promis că dacă va ieşi victorios, va intra în viaţa
monahală. Deşi a obţinut victoria, Nichifor PHOCAS a uitat de promisiune şi, întâlnind-o pe împă-
răteasa TEOPHANO, văduva lui ROMAN al II-lea (959-963), mort prematur şi care era regentă în
numele celor doi copii minori ai ei, s-a căsătorit cu ea. La reproșurile făcute de ATANASIE, NICHI-
FOR a răspuns cu promisiuni, dar mai ales cu bani mulţi pentru mănăstirea pe care o întemeiase
ATANASIE la Muntele Athos, Marea Lavră. Împăratul NICHIFOR i-a oferit numeroase relicve, in-
clusiv un fragment din Sfânta Cruce, l-a numit pe ATANASIE egumen și a dat dreptul obștii de a-și
alege succesorul. Mănăstirea a primit, de asemenea, o rentă anuală de 244 de nomisma de aur.
110
Marius Telea
• toate mănăstirile erau conduse de o adunare monahală, formată din sta-

reţii lor, care se întruneau odată pe an la Karyes, devenit capitala admi-
nistrativă a Athosului;
• în frunte acestei adunări se afla un protos, numit de împărat şi hirotonit
de patriarhul Constantinopolului, acesta având atât jurisdicţie civilă, cât
şi bisericească asupra întregului Munte.
Chiar dacă prin acest typikon idealul de viaţă idioritmic şi cel chinovial au ră-
mas în fond neatinse, viitorul imediat a aparţinut lavre-lor de tipul celei ridicate de
Sfântul Atanasie, a cărui ctitorie a rămas creatoare de stil şi a devenit dominantă pe
Sfântul Munte. Acest fapt s-a putut observa odată cu întemeierea noilor aşezăminte
(Iviron, Vatopedi, Esphigmenou, Karakalou, Kastamonitou, etc.)
Astfel, începând cu secolul al X-lea Sfântul Munte Athos a devenit principalul
centru al monahismului bizantin, fapt care poate fi constatat şi în secolul al XII-lea,
în timpul dinastiei Comnenilor. Diferitele curente teologice contemplative care au
apărut de-a lungul timpului în monahismul răsăritean, începând cu Părinţii deşer-
tului, şi-au dobândit consacrarea la Muntele Athos, făcând din acest spaţiu centrul
unei vieţi teologice deosebit de intense.
Sfântul Munte cuprinde astăzi şase categorii de aşezăminte monastice: mă-
năstiri, schituri, chilii, colibe, bordeie şi sihăstrii.
Mănăstirile sunt în număr de 20, număr care nu poate fi sporit şi nici micşo-
rat. Dintre aceste mănăstiri 17 sunt greceşti (Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, Dioni-
siou, Cuthloumusiou, Pantocrator, Xiropotamou, Dochiariou, Karakalou, Philoteou,
Simonospetra, Sfântul Pavel, Stavronichita, Xenophon, Grigoriou, Esphigmenou şi
Kastamonitou), una este rusească (Sfântul Pantelimon), una sârbească (Hilandar)
şi una bulgărească (Zographou).
Mănăstirile athonite sunt, de obicei, înconjurate din toate părţile de construc-
ţii (pavilioane) cu patru etaje în care se află, împărţite pe zone, chiliile monahilor.
Înspre exterior sunt balcoane, folosite în diverse scopuri. De jur împrejur ele sunt
înconjurate de ziduri puternice, având aspectul unor mici aşezări fortificate, aces-
tea servind în trecut pentru apărarea lor. Cele mai multe mănăstiri sunt pictate şi
construite într-un stil arhitectonic deosebit, numit stil athonit.
În trecut, în Muntele Athos, au existat, atât mănăstiri idioritmice, cât şi chi-
noviale. În cele idioritmice monahii aveau chiliile înşiruite una după alta, având şi
mici spaţii auxiliare. Ei posedau totul în comun: locuinţa, lucrul, hrana, rugăciunea.
În jurul anilor ’70 au fost în număr de 7. În cazul celor chinoviale, fiecare monah
are o cameră, de obicei de mici dimensiuni, cu un minim de obiecte într-însa. În
prezent, toate mănăstirile au regim chinovial (viaţă de obşte).
Astăzi, toţi monahii din Muntele Athos atunci când sunt primiţi ca novici sau
sunt tunşi în monahism, dobândesc automat cetăţenia greacă, fără a îndeplini alte
formalităţi. În afara celor 20 de mănăstiri, mai există 14 schituri, colibe şi sihăstrii,
iar în capitala Sfântului Munte, Karyes, funcţionează o şcoală bisericească pentru
novicii şi monahii care doresc să se instruiască. S-a stabilit că numărul acestor aşe-
zăminte monastice poate suferi modificări.
Schiturile sunt obşti monahale întemeiate în spaţiul de jurisdicţie al unei
mănăstiri, în baza unui act validat cu sigiliul patriarhal. Numărul monahilor vie-
ţuitori într-un schit este stabilit în actul de întemeiere, iar regulamentul de func-
ţionare este aprobat de mănăstire. Schiturile pot fi idioritmice sau chinoviale.
Cele idioritmice sunt formate din chilii adunate în jurul unei biserici centrale.
Fiecare chilie posedă şi o capelă proprie. În duminici şi sărbători toţi monahii să-
vârşesc slujbele în biserica principală a schitului, iar în restul zilelor în capelele

din chiliile lor. În fruntea schitului se află un monah ales dintre bătrânii chiliilor
pe o perioadă de un an şi care poartă numele de dicheu (cel drept). Acesta se în-
grijeşte de găzduirea pelerinilor, precum şi de săvârşirea slujbelor din biserica
principală, fiind şi reprezentant al monahilor din schit în relaţiile cu cei din afară.
În schiturile chinoviale, dicheul numit şi egumen, este ales pe viaţă, iar alegerea
lui este validată de conducerea mănăstirii.
Chiliile sunt aşezăminte formate dintr-o biserică şi o clădire cu chilii şi de-
pendinţe. În fruntea chiliei se află stareţul ajutat de ucenici ai săi. Numărul vie-
ţuitorilor chiliei nu pot depăşi cifra 9. Ei trăiesc exclusiv din munca lor, cultivând
bucata lor de pământ, pictând icoane sau executând diferite obiecte de cult.
Colibele sunt mici locuinţe, izolate, cu doi sau trei monahi, cărora le-a fost
încredinţată pe viaţă existența lor în acest loc de către starețul mănăstirii din zona
în care se află. Monahii colibelor se întreţin din lucrurile de mână pe care le con-
fecţionează.
Sihăstriile sunt colibe mici aflate în locuri pustii şi sălbatice, pe stânci, pe
vârfuri de munţi sau în peşteri, unde anumiţi monahi şi-au stabilit un loc de refugiu
greu accesibil. Trăiesc în rugăciuni neîncetate, în post şi privegheri, studiind continuu
Sfânta Scriptură şi cugetând la moarte.
Toate aceste aşezăminte ale Muntelui Athos urmează ora bizantină şi calen-
darul iulian. În toate anotimpurile anului ora O coincide cu apusul soarelui, în afară
de mănăstirea Iviron la care ora O coincide cu răsăritul soarelui.
Pe lângă participarea la serviciile religioase, rugăciune şi meditaţie, monahii
se ocupă şi cu unele activităţi practice: agricultura, pomicultura, creşterea animale-
lor şi chiar practică unele meserii. În timp, Muntele Athos a devenit şi un important
centru de cultură teologică de pictură şi artă religioasă.
Din punct de vedere administrativ, organizarea Athosului era destul de
simplă: monahii luau parte prin intermediul egumenului şi a unui număr de pro-
estoşi (iconom, eclesiarh, şi alţii) la un fel de consiliu consultativ (προθάτον),
care se desfăşura la Karyes. Aceştia alegeau un protos (πρῶτος), care reprezenta
comunitatea monahală în relaţiile ei cu autorităţile eclesiastice şi cele civile. El
era un monah independent de vreo mănăstire, care avea dreptul de a supraveghea
conducerea mănăstirilor. În acest sens, el avea putere mare, era, de obicei, numit
de împărat şi hirotonit de patriarh. Avea voie să poarte toiag ca şi arhiereii, era
pomenit la slujbe în toate bisericile Sfântului Munte, iar mai târziu a dobândit
privilegiul de a asista la sinoade şi de a participa la Sfânta Liturghie cu însemnele
patriarhale. Mai avea dreptul să întărească în funcţie pe egumeni, să recomande
pentru hirotonie pe diaconi şi preoţi, iar pe citeţi şi pe ipodiaconi îi putea el
însuşi hirotoni.
Spre sfârşitul secolului al X-lea acest organism a fost în locuit cu o adunare a
egumenilor (σύναξις), care se întrunea de 3 ori pe an (la Crăciun, Paşti şi Adormirea
Maicii Domnului, iar după adoptarea primului Typikon doar o singură dată, de ziua hra-
mului Sfântului Munte-Adormirea Maicii Domnului), şi la care participau între 15-40
de reprezentanţi ai monahilor. Cu acea ocazie, iconomul făcea darea de seamă asupra
problemelor materiale şi administrative ale tuturor mănăstirilor urmând ca ea să fie
semnată de protos-ul şi egumenii mănăstirilor. Cu timpul, marile mănăstiri au deve-
nit independente de această adunare a stareţilor, egumenul Marii Lavre dobândind un
prestigiu mai mare, în ierarhia locală, decât protos-ul (începând din anul 1312, acesta a
depins numai de împărat, iar din secolul al XVII-lea a dispărut ca funcţie).
112
Marius Telea
Împăratul Roman I Lecapenos a oferit Sfântului Munte o stipendie anuală

(ρόγα) pentru monahii athoniţi şi, în anul 942, a poruncit trasarea frontierei de ră-
sărit, în partea de nord-vest a Peninsulei, aproape de istmul cunoscut sub numele de
„Megali Vigla” (în gr. Μεγάλη βίγλα = paza, santinela cea mare). Creşterea presti-
giului mănăstirii Marea Lavră, sub patronajul lui Nichifor al II-lea Phocas, a trezit
numeroase resentimente din partea unor monahi athoniţi, în special anahoreţi, care
se temeau pentru modul lor de viaţă. Au apărut, astfel, unele disensiuni între monahii
care trăiau organizaţi în lavre şi cei care duceau o viaţă de obşte în mănăstiri.
Prin publicarea primului typikon, de către Sfântului Athanasie Athonitul
(971), s-a încercat realizarea unui compromis, recunoscându-se drepturile condu-
cătorilor spirituali ai grupurilor de anahoreţi şi ai eremiţilor solitari de a participa
la reuniunile de la Karyes. Atât Nichifor al II-lea Phocas, cât şi Ioan I Tzimiskes au
intenţionat să organizeze comunitatea monahală de la Muntele Athos drept una a
monahismului auster. Totuşi, în timpul împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul
(976-1025), unele mănăstiri au început să-şi însuşească terenuri din afara Muntelui
Athos, devenind foarte bogate. Viaţa chinovitică a devenit predominantă în detri-
mentul celei anahoretice.
Începând din secolele XI-XII, s-au dezvoltat şi unele activităţi economice,
cum ar fi cele de exploatare a lemnului şi de valorificare a unor produse agricole
cultivate aici (fructe, legume, vin, etc.) Unele mănăstiri aveau chiar şi vase de
transport comercial. De cele mai multe ori aceste corăbii erau exceptate de la
plata taxelor vamale.
În ciuda interdicţiilor impuse de împăratul Ioan I Tzimiskes privind stabilirea
în Peninsula Chalcidică a eunucilor, a tinerilor imberbi, a femeilor şi chiar a ani-
malelor de sex feminin, în secolul al XI-lea mai multe grupuri de păstori vlahi s-au
stabilit aici împreună cu familiile lor, oferindu-le monahilor de aici produsele lor
lactate. Acest fapt a generat un adevărat scandal, încât pe la anul 1100, împăratul
Alexios I Comnenul (1081-1118) a fost nevoit să-i strămute din aceste locuri.
Chrysobul-ul împăratului Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) din
anul 1046 a întărit independenţa mănăstirilor athonite. Tot el a aprobat al doilea
Typikon athonit şi, în acelaşi an, s-a hotărât ca Athosul să poarte numele de „Sfântul
Munte” (Τὸ Ἅγιον Ὄρος). În acelaşi timp, mănăstirile Marea Lavră, Vatopedi şi Ivi-
ron au devenit cele mai importante din Sfântul Munte, ele având întâietate în faţa
administraţiei centrale condusă de protos-ul din Karyes. Dar, creşterea numărului
de proprietăţi funciare, aparţinând mănăstirilor athonite a dus la dese conflicte în-
tre ele şi chiar cu proprietarii de pământuri din zonă, în special cei din Ierissos, dar
şi cu cumanii care se stabiliseră în sudul Macedoniei şi cu funcţionarii imperiali.
În anul 1060 împăratul Constantin al X-lea Ducas (1059-1067) a reconfirmat
în mod expres autonomia Athosului.
Împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a confirmat şi el în două rânduri
(1091 şi 1095) că mănăstirile de la Muntele Athos nu depind de nici un episcop, nici
chiar de patriarhul de la Constantinopol, ci numai, direct, de împărat. De asemenea,
în această perioadă monahii s-au bucurat şi de noi privilegii.
Autonomia Sfântului Munte a fost reconfirmată şi prin decretele din anul
1312, ale împăratului Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328).
Căderea Constantinopolului în anul 1204 şi întemeierea Imperiului latin a
inaugurat o perioadă grea în istoria Sfântului Munte. La aceasta s-a mai adăugat şi
ocupaţia latină asupra Macedoniei, creşterea puterii şi a influenţei statului bulgar,
precum şi rivalitatea dintre Imperiul grec de la Niceea şi Despotatul Epirului. Între
anii 1207-1224, Muntele Athos s-a aflat sub controlul arhiepiscopului latin Nevelon
de Soisson din Regatul Tesalonicului, apoi a urmaşului său Guarin de Bereea. În
această perioadă multe mănăstiri şi-au pierdut proprietăţile din afara peninsulei.
Ajuns sub supravegherea legatului papal Benedict de Sevasta, Athosul a fost supus
la numeroase abuzuri şi distrugeri. Mai târziu, în faţa abuzurilor săvârşite de cru-
ciaţi, papa a pus Sfântul Munte chiar sub protecţia sa.
În jurul anul 1234, ţarul bulgar Ioan Asan al II-lea (1218-1241), a supus Sfân-
tul Munte şi Tesalonicul, patriarhului de Târnovo, fapt care a determinat protestul
a peste 3.000 de călugări adresat patriarhului Gherman al II-lea al Constantinopo-
lului (1222-1240). Acesta a intervenit în favoarea lor.
Domnia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) a fost extrem
de impopulară la Muntele Athos, datorită persecuţiei declanşate faţă de monahii
şi mănăstirile care nu au acceptat „unirea” de la Lyon (1274). Acesta a intrat cu
o armată în Sfântul Munte şi a martirizat numeroşi călugări care s-au împotrivit
politicii imperiale. Au fost cruţaţi doar monahii din mănăstirile Marea Lavră şi
Xiropotamou, care l-au primit pe împărat cu mult fast şi au săvârşit Liturghia cu
azimă.
La începutul secolului al XIV-lea, Muntele Athos a avut de suferit de pe urma
campaniilor militare ale aşa-numitei Mari Companii Catalane, condusă de corsarul
italian Roger de Flor (1267-1305). Mai târziu însă, Muntele Athos s-a bucurat de o
perioadă de prosperitate în timpul renaşterii spirituale şi artistice din epoca Pale-
ologilor. Tot în această perioadă, monahismul idioritmic a început să se dezvolte,
iar cel chinovitic a intrat într-o perioadă de regres. Pe la mijlocul secolului, datorită
atacurilor piraţilor turci, mulţi monahi au părăsit Athosul şi s-au stabilit în Paroria
şi la Meteora. Ameninţarea otomană a dus şi la impunerea unor restricţii în ceea
ce priveşte proprietăţile athonite, unele fiind chiar confiscate, în a doua jumătate
a secolului. Astfel, după victoria otomană de pe râul Mariţa, în anul 1371, jumătate
din proprietăţile athonite au devenit bunuri ale soldaţilor bizantini, în cadrul siste-
mului pronoiar (concesionarea unor venituri publice sau proprietăţi unei persoane
civile, adesea militar, în schimbul efectuării serviciului militar). Această politică a
continuat şi în secolul al XV-lea.
În timpul împăratului Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) s-au dat alte
două Typicoane (1394 şi 1407), după care mănăstirile athonite s-au condus o bună
perioadă de timp în timpul stăpânirii turceşti (până în anul 1575).
După o scurtă ocupaţie a Muntelui Athos, în anul 1387 şi, apoi, între 1393-
1403, turcii otomani au preluat controlul asupra acestui teritoriu în anul 1430, oda-
tă cu cucerirea Tesalonicului. Deoarece monahii de aici s-au supus de bunăvoie,
turcii au recunoscut autonomia Athosului, în schimbul achitării unui tribut anual,
cu reconfirmarea drepturilor de care au beneficiat în timpul stăpânirii bizantine.
Pe măsură ce Imperiul Bizantin a decăzut, mănăstirile bizantine au avut şi ele
de suferit, dar influenţa acestora pe plan spiritual a crescut tot mai mult, ele preluând
rolul de centre ale propagandei creştine şi spirituale, în general, pentru întreaga
lume ortodoxă. O serie de domnitori creştini din zona de influenţă bizantină au
sprijinit material şi spiritual aceste mănăstiri, după căderea Constantinopolului. Ei
au trimis bani, obiecte şi veşminte bisericeşti sau au donat veniturile unor sate sau
mănăstiri din propria lor ţară pentru a ajuta la buna desfăşurare a vieţii mănăsti-
reşti de aici. Aşa au făcut domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, care vedeau în
legătura cu marile centre monahale din Răsărit singura şansă de supravieţuire, nu
doar a credinţei, ci a însăşi fiinţei naţionale româneşti.
114
Marius Telea
II.5. Dreptul şi justiţia
Schimbările politice şi sociale pe care statul roman le-a suferit în timpul ul-
timilor ani ai perioadei Republicii, nu puteau rămâne fără efecte asupra instituţii-
lor juridice. După instaurarea regimului absolutist monarhic, împăratul a devenit
titularul unui adevărat monopol legislativ, „legea vie” a statului şi sursa întregului
drept public şi privat. Pe de altă parte, sistemul social consolidat şi bine ierarhizat
a impus crearea unui sistem judiciar organizat după aceleaşi principii. În frunte
se afla împăratul de ordinele căruia ascultau, în succesiunea descrescândă a ran-
gurilor, toţi cei însărcinaţi cu stabilirea dreptăţii. Încă din epoca Dominatului,
hotărârile împăratului purtau numele de lege (lex), aceasta demonstrând că izvorul
principal şi aproape exclusiv al dreptului era voinţa monarhului.
Legile date de împăraţi, cunoscute şi sub numele de constituţii imperiale, erau
fie măsuri cu caracter general (leges generales), fie soluţii juridice date cu ocazia
unui proces şi care urmau să fie respectate în viitor, în toate cazurile similare (aşa-
numitele rescripte imperiale).
Constituţiile sau legile imperiale erau alcătuite de către specialişti, la suges-
tia marilor dregători (în special a prefectului Pretoriului), care aveau misiunea de
a se ocupa de modul de aplicare şi de îmbunătăţirea lor.
Redactate la început în limba latină, iar apoi în limba greacă, ele erau com-
puse după procedeele retorice în vigoare şi într-un stil adesea încărcat. Apoi, erau
prezentate, de obicei, pentru a fi discutate şi definitivate în Consistoriul imperial,
la ale cărui şedinţe lua parte uneori şi împăratul.
Odată definitivat, textul original al legii era depus în arhivele imperiale. Difuzarea
era asigurată prin afişare şi prin trimiterea de copii funcţionarilor din subordine.
Împărţirea Imperiului Roman, de fapt şi de drept, în două părţi, de Răsărit şi
de Apus, a atras după sine şi o separare legislativă, deoarece constituţiile date de
împăratul din Apus se aplicau doar în regiunile asupra cărora se întindea suverani-
tatea acestuia, după cum legile promulgate în Răsărit erau valabile numai în părţile
orientale ale Imperiului.
Cu toate acestea, au existat încercări de a se menţine unitatea legislativă, aşa
cum au existat eforturi de a se menţine şi cea politică. În ambele cazuri însă, efortu-
rile s-au dovedit zadarnice, datorită unei evoluţii istorice inevitabile, care tindea spre
separarea Imperiului ca şi spre transformarea socială radicală a societăţii bizantine.
Actele normative emise de împăraţi au devenit în epoca Imperiului atât de
numeroase, încât s-a simţit nevoia de a se întocmi, în scopuri practice, colecţii cât
mai complete. Acestea au constituit drept îndrumătoare pentru judecători, avocaţi
şi funcţionari în activitatea lor zilnică.
La început, ele au fost elaborate din iniţiativă privată, fiind colecţii neoficiale de
legi, devenind valabile numai prin actul de promulgare emis de împăratul re-
spectiv. Cele dintâi colecţii datează de la sfârşitul secolului al III-lea, fiind numite
după autorii lor: Codex Gregorianus, care cuprinde legile date în epoca lui Diocle-
ţian, şi Codex Hermogenianus, care se referă la perioada succesorilor lui Diocleţi-
an, respectiv de la sfârşitul secolului al III-lea până la mijlocul secolului al IV-lea
(aprox. anul 360). Ambele colecţii au fost pierdute, existenţa lor fiind consemnată
în câteva fragmente neînsemnate.
Numărul, actelor legislative imperiale a crescut într-un ritm susţinut în epo-

ca Imperiului şi, de aceea, nevoia unei codificări s-a făcut mai mult simţită în aceas-
tă perioadă. Ideea a început să preocupe conducerea de stat interesată ca normele
juridice să fie cât mai bine cunoscute şi mai ferm aplicate.
În istoria Bizanţului, primul împărat care s-a îngrijit să ofere o colecţie sis-
tematizată de legi a fost Teodosie al II-lea (408-450). El a fost cel care a pus bazele
Universităţii din Constantinopol, în anul 425. Acest fapt a dus la o evoluţie culturală
în cadrul căreia s-a putut elabora şi publica prima colecţie importantă de legi impe-
riale din Bizanţ. Lucrarea a fost iniţiată printr-o constituţie imperială din anul 435,
ca urmare a dificultăţilor întâlnite în folosirea dreptului, ca şi a creşterii număru-
lui legilor imperiale. Aceasta impunea întocmirea unei colecţii unitare. Realizarea
acestei vaste lucrări a fost încredinţată unei comisii formată din 16 membri, în fapt
principalii profesori de la secţia juridică a Universităţii din Constantinopol, între
care un rol important l-a avut juristul Appeles. Cea mai cuprinzătoare colecţie de
legi de stat de până atunci, numită după numele împăratului „Codex Theodosianus”,
a fost publicată în anul 438 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 439.
Colecţia, realizată în limba latină, este împărţită în 16 cărţi, iar acestea în
titluri, sistematizate la rândul lor pe probleme speciale: administrative, politice,
religioase, etc. În cadrul fiecărui titlu, legile erau prezentate în ordinea cronologică
a apariţiei lor. Ultima carte cuprinde principalele legi de stat cu privire la treburile
bisericeşti, emise până atunci de împăraţii romani, mai puţin legile potrivnice Bise-
ricii date până în anul 313, în timpul persecuţiilor. Se urmărea consolidarea puterii
monarhice şi, de aceea, conţinutul său privea, într-o mai mare măsură, dreptul
public şi mai puţin cel privat. Pentru a fi puse în acord cu transformările social-po-
litice ale epocii, multe din textele legilor au suferit importante schimbări, altele au
fost adăugite, iar uneori s-a procedat la înlăturarea unor contradicţii.
Importanţa colecţiei este deosebită din punct de vedere istoric. În primul rând,
ea este izvorul cel mai preţios pe care-l deţinem pentru studiul istoriei Imperiului
Bizantin în secolele al IV-lea şi al V-lea, acoperind şi perioada în care creştinismul a
devenit religie de stat. Noul cod de legi oferea, în prima jumătate a secolului al V-lea
o mai mare stabilitate juridică, eliminând incertitudinile apărute din cauza lipsei
unei culegeri oficiale de legi.
Prin „Codex Theodosianus”, ideea de unitate a Imperiului şi-a găsit o viguroasă
afirmare, el fiind publicat atât în Orient, cât şi în Occident, în numele celor doi împă-
raţi: Teodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea. Astfel, constituţia imperială prin care
împăratul Teodosie al II-lea îşi promulga codul de legi prevedea că textele legilor în
vigoare într-o parte a Imperiului urmau să fie transmise în partea occidentală, pentru
ca, după aprobare, să se aplice deopotrivă în ambele părţi. În realitate acest lucru nu
s-a întâmplat, el rămânând mai mult un deziderat şi o recomandare, recunoscându-se
oarecum indirect autonomia legislativă a celor două părţi ale Imperiului. După pu-
nerea în aplicare a codului teodosian, în anul 439, activitatea legislativă a continuat,
atât în Occident cât şi în Orient, iar dezvoltarea socială a început să ia un curs diferit
în cele două părţi ale Imperiului. De aceea, măsurile legislative luate de împăraţii din
Apus se aplicau numai în acea parte a Imperiului, după cum constituţiile promulgate
în Răsărit nu aveau eficienţă decât pe teritoriul acestei părţi a Imperiului. Au existat,
totuşi, legi promulgate în Răsărit şi aplicate în Apus, dar nu şi invers, ceea ce dove-
deşte creşterea rolului politic al Imperiului de Răsărit faţă de cel din Apus.
Codex-ul teodosian a fost principalul izvor pentru întocmirea legislaţiei lui
Iustinian I şi a exercitat o influenţă covârşitoare atât asupra popoarelor barbare din
116
Marius Telea
Orient, cât şi a celor din Occident. Astfel, faimoasa Lex romana Visigothorum (Legea
romană a vizigoţilor) este, de fapt, un rezumat al Codex-ului teodosian. Numită şi
Breviarium Alaricianum (Breviarul lui Alaric) ea a influenţat la rândul ei legislaţia
Europei Occidentale, devenind principala sursă de drept roman în Apus. Acest mo-
nument juridic a pătruns şi la bulgari prin grija papei Nicolae I, care, la solicitarea
ţarului Boris I, i-a trimis această colecţie de legi.
Cu toate că voinţa împăratului avea un rol hotărâtor în materie de legiferare,
obiceiul pământului (cutuma) nu şi-a pierdut nici el complet importanţa. În urma
războaielor de cotropire duse încă din epoca republicană, Imperiul a înglobat în
componenţa sa numeroase popoare, fiecare cu vechi tradiţii, conforme cu structura
lor socială şi economică. Primul împărat care a dus o luptă susţinută împotriva
obiceiurilor locale a fost Diocleţian. Mai târziu, împăratul Iulian Apostatul a in-
tervenit printr-o constituţie, declarând valabile doar cutumele ce nu contraveneau
ordinii publice sclavagiste. Cu toate măsurile severe luate de împăraţi împotriva
obiceiurilor ce contraveneau politicii autoritare şi centraliste a Imperiului, totuşi
nu toate au putut fi dezrădăcinate. Vrând-nevrând, multe cutume locale au fost,
în fapt, tolerate. Treptata feudalizare a Imperiului Roman, în special a părţii sale
orientale, a facilitat, datorită existenţei marilor domenii, menţinerea obiceiurilor
locale, iar apariţia şi dezvoltarea economiei naturale a constituit uneori premisa
apariţiei unor noi cutume legate în special de cultivarea pământului şi de obligaţiile
colonilor. Pe de altă parte, practica juridică de fiecare zi, aflată în provincii în mâi-
nile unor funcţionari şi practicieni nu întotdeauna bine pregătiţi, a dus la crearea
unui drept roman mult simplificat faţă de dreptul roman clasic sau de cel cuprins
în legiuirile oficiale ale epocii. Acest drept, mai puţin atent la construcţiile doctri-
nare clasice, era însă mai adaptat nevoilor specifice epocii şi, prin urmare, foarte
maleabil şi eficient. El a fost numit drept roman vulgar sau cu un termen mai puţin
adecvat degenerat. Mai târziu, spre sfârşitul Imperiului Bizantin, unele elemente
ale dreptului vulgar vor ajunge să pătrundă chiar şi în cuprinsul constituţiilor im-
periale, contribuind la decăderea sistemului juridic roman subminat tot mai mult
de tendinţele înnoitoare ale unei societăţi în plină transformare structurală.
Se poate spune că după epoca lui Constantin cel Mare, ştiinţa dreptului a su-
ferit profunde transformări, urmând mai degrabă o linie descendentă în comparaţie
cu perioada clasică. În cea mai mare parte, activitatea jurisconsulţilor s-a desfăşu-
rat în cancelariile imperiale. Participând la opera de legiferare, ei au fost conside-
raţi simpli mandatari ai împăratului, adevăratul şi unicul creator al dreptului. Aces-
ta mai era numit şi „mai marele legilor” (legum dominus) şi „dregătorul dreptăţii
şi al echităţii” (justitiae aequitatisque rector). Astfel activitatea jurisconsulţilor a
rămas anonimă, izvoarele epocii amintind doar pe împăraţii pentru care au lucrat.
Atunci când activau în afara cancelariilor, juriştii au creat opere cu caracter mai
mult compilatoriu şi de vulgarizare. Adesea, ei au rezumat şi, mai ales, simplificat
lucrările înaintaşilor, reducându-le la simple îndrumări practice. Conştienţi de va-
loarea ştiinţifică redusă a compilaţiilor lor, pentru a le da mai multă autoritate şi
importanţă, jurisconsulţii le-au atribuit paternitatea unor jurişti clasici cu nume de
prestigiu (Gaius, Paulus sau Ulpianus).
Treptat, la sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui de-al VI-lea, rezuma-
tele şi compilaţiile juridice se vor substitui operelor marilor clasici, constituind
pentru practicieni un ghid simplu pentru soluţionarea problemelor juridice zilnice.
Celelalte lucrări care au apărut în această perioadă au avut acelaşi caracter şi au
urmărit acelaşi scop.
În Orient, spre deosebire de Occident, tradiţiile clasice s-au menţinut mai

bine, datorită unui învăţământ juridic mai dezvoltat. Dacă după căderea Romei, în
anul 476, şcoala de drept întemeiată încă din secolul al III-lea în Cetatea Eternă a
dispărut, în acest timp, în Orient, cea din Beyrut, creată cam în acelaşi timp, s-a
afirmat tot mai puternic. În anul 425, acesteia i s-a adăugat şcoala din Constantin-
opol, iar şcoli asemănătoare au existat şi în Atena, Alexandria, Cezareea Palestinei,
ca şi în alte oraşe ale Imperiului.
În universităţile din Răsărit şi mai ales la Beirut şi Constantinopol persista
încă o ştiinţă a dreptului legată de tradiţiile ştiinţei juridice clasice romane. La baza
învăţământului din aceste şcoli se aflau încă operele marilor clasici, iar profesorii
comentau textele urmărind să-i facă pe studenţi să înţeleagă sensul şi spiritul insti-
tuţiilor juridice. Influenţaţi de spiritualitatea greacă, mai speculativă, profesorii de
drept din Răsărit au dat mai multă atenţie definiţiilor şi clasificărilor, cu ajutorul
cărora urmăreau să păstreze tot ceea ce putea fi generalizat şi actualizat din gândi-
rea marilor jurisconsulţi romani. În acelaşi timp, în conformitate cu filosofia idea-
listă a epocii, ei aduceau ceva nou în analiza operelor juridice clasice: o accentuare
a rolului voinţei în interpretarea actelor juridice şi a ideii de echitate în aplicarea
dreptului la nevoile cotidiene.
Anul 476 a făcut din Imperiul de Răsărit continuatorul de fapt şi de drept al
Imperiului Roman. Împăraţii din Răsărit se vor considera conducătorii Imperiu-
lui de odinioară, a cărui unitate au visat întotdeauna să o restaureze. Amintirea
puternicului Imperiu Roman unic, imaginea unui stat în care Marea Mediterană
devenise ceea ce se numea Mare nostrum (Marea noastră), credinţa în nevoia unei
supremaţii universale romane ca şi demnitatea, respectul şi teama pe care Roma
o impusese lumii, au făcut ca împăraţii din Constantinopol să dorească refacerea
unităţii vechii lumi romane.
După mai puțin de jumătate de secol, împăratul Iustinian I (527-565) a fost
conștient că unitatea politică şi religioasă pe care o visa pentru imperiul său, nu ar
fi fost una trainică fără una legislativă. De aici a apărut uriaşa sa operă legislativă
menită să consolideze temeliile statului. În concepţia lui Iustinian I şi a timpului
său, împăratul era reprezentantul puterii divine pe pământ, era monarh suveran,
creatorul şi singurul interpret al legii.
Pe lângă toate acestea, împăratul a fost îndemnat să-şi întocmească noua
codificare şi din motive de ordin practic. Legislaţia romană ajunsese într-o sta-
re deplorabilă. Multe din dispoziţiile legislative romane deveniseră contradictorii,
uneori neclare, iar alteori anacronice în raport cu nivelul dezvoltării social-poli-
tice. Datorită imperfecţiunilor întâlnite în „Codex Theodosianus” şi a abundenţei
legislative din timpul împăraţilor din a doua jumătate a secolului al V-lea (Leon I,
Zenon şi Anastasius I) a apărut necesitatea unei reforme legislative consistente. Nu
în ultimul rând, textele juridice se găseau din ce în ce mai greu, practicienii având
mari greutăţi în a şi le procura. Se cunoaşte apoi că, în epoca târzie a Imperiului,
lucrările juridice destinate practicii se reduceau la compilaţii stângace şi lipsite de
originalitate, care ofereau celor interesaţi extrase din constituţiile imperiale şi din
operele jurisconsulţilor romani clasici. Pe lângă lipsurile intrinseci, aceste compi-
laţii, fiind colecţii private, nu aveau nici o valoare oficială. De aceea, judecătorilor
le revenea greaua sarcină şi îndatorire să consulte înainte de a da o sentinţă toate
legile imperiale şi literatura clasică referitoare la cazul respectiv. Ca urmare, nu de
puţine ori, judecătorii dădeau sentinţe greşite, iar munca pe care erau nevoiţi să o
depună le depăşea puterile, oricât de pregătiţi sau conştiincioşi ar fi fost.
118
Marius Telea
Astfel, la scurt timp după urcarea pe tron, împăratul Iustinian I a apelat la o

serie de jurişti de seamă, în frunte cu eminentul Trebonian, profesor la şcoala de drept
din Constantinopol şi considerat cel mai mare jurist al timpului. Aceştia aveau deplină
libertate să facă toate modificările textuale pe care le considerau necesare pentru a
evita contradicţiile, repetiţiile şi neclarităţile diferitelor constituţii, puteau să fuzio-
neze mai multe texte într-unul singur, dar erau obligaţi să pună întotdeauna de acord
textele cu nivelul dezvoltării sociale din acea epocă, într-o formă unică, cât mai concisă.
Într-un cuvânt ei aveau rolul de a realiza o colecţie atotcuprinzătoare de legi care să
corespundă pe deplin nevoilor practicii judecătoreşti şi administrative din Imperiu.
Totul a început la 13 februarie 528, atunci când Iustinian I, prin Constitutio
Haec quae necessario a numit o comisie formată din 7 membri (înalţi funcţionari
imperiali, profesori de drept de la Universitatea din Constantinopol şi avocaţi), Ioan-
nes, Basilides, Thomas, Constantinus, Theophilos, Dioskoros şi Praesentius, în frunte
cu Trebonian, având misiunea de a reuni într-o colecţie toate constituţiile (legile)
imperiale în vigoare, de la împăratul Hadrian (117-138) şi până în secolul al VI-lea,
eliminând elementele care nu mai corespundeau cerinţelor timpului. Comisia trebuia
să utilizeze Codex-ul teodosian precum şi culegerile particulare alcătuite în timpul lui
Diocleţian: „Codex Gregorianus” şi „Codex Hermogenianus”. După o muncă asiduă şi
perseverentă, demersul lui Iustinian I s-a concretizat pe 7 aprilie 529, când a apărut
lucrarea intitulată „Codex Justinianus”. Aceasta cuprinde constituţiile imperiale emise
în epocile anterioare precum şi cele mai importante legi emise în timpul lui Iustinian
I. Compus din 10 cărţi, „Codex Justinianus” este, în cea mai mare parte, doar o com-
pilaţie, lipsită, în general, de originalitate. Fiecare carte este împărţită în mai multe
titluri, prezintă legile în ordinea apariţiei lor cronologice. Fiecare lege este precedată
de o inscriptio, ce cuprinde numele împăratului care a dat-o şi al destinatarului, şi o
subscriptio, în care se indică locul şi data emiterii. Materialul juridic cuprinde şi legi
privitoare la Biserică precum şi enunţuri introductive la unele legi, în care se exprimă
poziţia statului sau personal a împăraţilor faţă de Biserică sau de unele elemente ale
credinţei creştine. Prin Constitutio Summa rei publicae, emisă în aceeaşi zi, Iustinian
I dispunea intrarea în vigoare a Codex-ului, începând cu data de 16 aprilie acelaşi an.
Din păcate, din această ediţie nu s-a păstrat nici un exemplar.
Astfel, după o muncă perseverentă şi plină de zel, juriştii lui Iustinian I au re-
uşit să dea Imperiului un cod de legi, conţinând cele mai importante legi imperiale
şi având valoare de drept pozitiv, care a marcat începutul unei activităţi legislative
de mare importanţă pentru viitorul statului şi al lumii.
Într-o stare total necorespunzătoare şi, deci, inutilizabile se aflau şi normele
dreptului roman (jus vetus), păstrate în operele jurisconsulţilor romani. În epoca
lui Iustinian I aceste norme au ajuns să prezinte contradicţii, să conţină elemente
învechite sau abrogate, devenind neclare sau necorespunzătoare în raport cu nive-
lul social al vremii. Deşi, se pare că Iustinian I a intenţionat să-şi limiteze activita-
tea legislativă doar la Codex, nevoile practice au arătat că se impunea şi o revizuire
şi o reactualizare similară a normelor de drept roman. Astfel, a fost necesară şi în
acest caz o selecţie substanţială şi riguroasă a ceea ce era mai important din operele
jurisconsulţilor romani clasici.
Pentru a sprijini munca de prelucrare a materialului legislativ, împăratul Iusti-
nian I a emis între anii 529-531 – după alte opinii între 1 august şi 27 noiembrie 530
– nu mai puţin de 50 de constituţii, cunoscute sub numele de Quinquaginta decisiones
(aşa-numitele „cele 50 de decizii”). Acestea aveau menirea de a elimina divergenţele
şi controversele care îi opuneau de câteva secole pe jurisconsulţii romani, în special
pe reprezentanţii celor două şcoli reprezentative, sabiniană şi proculeană. Constituţi-

ile iustiniene au servit drept ghid, atât comisiei însărcinate cu compilarea şi prelucra-
rea operelor juriştilor clasici, cât şi practicienilor în soluţionarea cazurilor.
La 15 decembrie 530, prin Constitutio Deo auctore, Iustinian I a numit o nouă
comisie formată din 17 membri: Constantinus, Theophilos, Dorotheos, Anatolios, Crati-
nus, Stephanus, Menas, Prosdocius, Euthimyus, Timotheos, Leonidas, Leonthios, Plato,
Iacob, Constantinus şi Ioannes, pusă sub conducerea aceluiaşi Trebonian, cu misiunea
de a codifica lucrările de interpretare a legilor (jurisprudenţa) juriştilor romani din
epoca clasică. Prin aceeaşi constituţie se stabilea faptul că trebuiau identificate şi adu-
nate operele jurisconsulţilor romani din epoca clasică (circa 2.000 de volume), iar apoi
să se facă o selecţie de texte care să servească, atât ca ghid practicienilor, cât şi ca mij-
loc de informare şi documentare pentru munca de cercetare. Pentru a-şi putea atinge
scopul, membrii comisiei au primit acordul de a elimina contradicţiile depistate, de a
îndrepta textele neclare, de a elimina soluţiile depăşite şi desuete şi de a pune în acord
conţinutul fragmentelor selectate cu structura politico-socială a epocii.
Realizarea acestei vaste opere necesita un volum de muncă uriaş şi, conşti-
ent de acest lucru, Iustinian I a acordat comisiei un răstimp de zece ani pentru re-
dactarea ei. Totuşi, muncind cu pricepere, perseverenţă şi zel, după numai trei ani
lucrarea a fost gata, purtând numele de „Pandectae” (Culegere completă) sau „Di-
geste” (Culegere). Ea era împărţită în 50 de cărţi care conţineau extrase din cei mai
renumiţi jurisconsulţi romani, adaptate şi actualizate conform cerinţelor vremii.
Culegerea constituie sinteza gândirii juridice romane, cei mai folosiţi jurisconsulţi
fiind Paulus şi Ulpianus, ultimul furnizând o treime din întregul conţinut al lucrării.
Împăratul Iustinian I a numit această colecţie: „adevăratul şi prea sfântul templu al
dreptăţii”. Titlurile erau alcătuite din fragmente numite şi legi, adică extrase din
operele jurisconsulţilor. Fragmentele aveau câte o inscriptio, care indica numele
jurisconsultului şi opera de unde a fost luată. Dacă fragmentele erau mai lungi, ele
se împărţeau în mai multe paragrafe, primul purtând numele de principium. La 16
decembrie 533, prin Constitutio Tanta-Dodeken, Iustinian I a decis publicarea ei,
urmând ca ea să intre în vigoare la 30 decembrie acelaşi an.
„Digeste”-le constituie nu doar cea mai importantă componentă a operei le-
gislative a lui Iustinian I, ci şi cea mai originală, membrii comisiei reuşind să alcă-
tuiască o culegere oficială, nouă prin caracterul său.
O altă problemă serioasă cu care se confrunta dreptul romano-bizantin în
secolul al VI-lea a fost absenţa unor mijloace de instruire, respectiv a unor manuale
pentru viitorii jurişti. Se impunea astfel, de la sine, alcătuirea unui manual pentru
studenţii de la drept, însetaţi de studiul legilor (ad usum cupidiae legum juventutis),
cu ajutorul căruia „mintea fragedă a elevului, hrănită cu lucruri simple, mai uşor
păşeşte spre o cunoaştere superioară”. (Constitutio Deo auctore, 11-12)
La 21 noiembrie 533, prin Constitutio Imperatoriam majestatem, a apărut o
altă lucrare intitulată „Institutiones”. Ea a fost realizată din însărcinarea lui Iusti-
nian I de către Theophil şi Dorotheos, profesori la şcolile de drept din Constanti-
nopol şi Beyrut, coordonaţi de deja consacratul jurist Trebonian. Lucrarea era, de
fapt, un manual elementar de drept, pus la îndemâna studenţilor, care conţinea un
material selecţionat din „Codex Justinianus” şi „Digeste”, fiind împărţit în 4 cărţi.
Pentru întocmirea lui, a fost folosit ca model, manualul jurisconsultului roman
Gaius, numit tot „Institutiones”, precum şi cele ale juriştilor Florentinus, Ulpia-
nus, Paulus şi Marcianus. De asemenea, o mare influenţă asupra redactării sale a
avut şi lucrarea „Res Cottidianae” (Reguli juridice de aplicare zilnică), realizată de
120
Marius Telea
un autor anonim în secolul al IV-lea. Fiind destinat învăţământului, manualul a

fost redactat într-o manieră clară şi precisă, cuprinzând numeroase noţiuni gene-
rale, definiţii, clarificări, dar şi controverse necesare formării spiritului juridic.
Din acest motiv, el a fost perceput multă vreme în istoria dreptului ca prototipul
manualului desăvârşit.
În perioada de timp cât activitatea compilatorie se afla în plină desfăşurare,
dreptul roman a continuat să se dezvolte, potrivit nevoilor cotidiene ale societăţii.
În toată această perioadă au fost emise mai multe constituţii imperiale, fapt care a
făcut ca, în scurt timp, ediţia din anul 529 a lui „Codex Justinianus” să fie depăşită.
Acest fapt a impus redactarea unei noi ediţii, care să includă şi aceste constituţii
imperiale apărute după publicarea primei ediţii a Codex-ului.
În vederea pregătirii acestei noi ediţii a Codex-ului, Iustinian I a emis la 1 mai
534 Constitutio Cordi, prin care a fost instituită o comise formată din 4 membri
(profesori şi avocaţi) – Dorotheos, Menas, Constantinus şi Ioannes – prezidată de
acelaşi Trebonian. Noua ediţie a Codex-ului a apărut sub numele de „Codex repeti-
tae praeselectionis”, fiind publicată la 16 noiembrie 534. Ea urma să intre în vigoare
cu data de 29 decembrie acelaşi an. Prin constituţia de publicare era, de asemenea,
interzisă categoric, folosirea primei ediţii a Codex-ului.
Noul Codex era alcătuit din 12 cărţi, iar acestea împărţite în titluri, în cadrul
cărora, constituţiile erau inserate în ordine cronologică. Lucrarea debutează cu o
invocaţie religioasă. Cartea I este dedicată dreptului canonic şi obligaţiilor func-
ţionarilor de stat. Cărţile II-VIII cuprind constituţiile referitoare la dreptul privat.
Cartea a IX-a cuprinde constituţiile referitoare la dreptul penal, iar cărţile X-XII
cuprind constituţiile privitoare la dreptul administrativ.
O serie de secţiuni ale Codex-ului său vorbesc despre proprietatea bisericească,
despre datoriile clerului, despre drepturile episcopale în cadrul societăţii, despre dis-
ciplina călugărilor sau despre măsurile care trebuiau luate împotriva ereticilor. Prin
conţinutul său, „Codex Justinianus” oglindeşte fidel caracterul statului şi al societăţii
romano-bizantine precum şi stadiul de evoluţie al acesteia din secolul al VI-lea.
Activitatea legislativă a lui Iustinian I nu a încetat odată cu publicare celei
de-a doua ediţii a Codex-ului. Până la sfârşitul domniei, împăratul a continuat să
legifereze emiţând numeroase constituţii imperiale, unele cu o valoare deosebită.
Astfel, legile promulgate între anii 535-565 poartă numele de „Novellae”
sau „Novellae Constitutiones” (Constituţii noi sau Legi noi). După unii, Iustinian
I ar fie emis 154 de legi noi, după alţii 158 sau 159. Important este faptul că ele
au fost redactate în mare lor majoritate în limba greacă, vorbită de cea mai mare
parte a populaţiei Imperiului. În limba latină au fost redactate doar acele „Novel-
lae” care interesau organizarea centrală a statului, precum şi cele destinate pro-
vinciilor unde această limbă era dominantă. Există şi unele „Novellae” – puţine la
număr – publicate cu text bilingv.
Faptul că au fost redactate în limba greacă evidenţiază profundele trans-
formări de natură etnică din cadrul Imperiului creştin din Orient, dar ele conţin
şi expuneri foarte amănunţite despre structura socială, viaţa politică, religioasă şi
economică a diferitelor regiuni ale Imperiului.
„Novellae”-le a VI-a şi a CXXIII-a reprezintă un fel de constituţie a Bisericii.
Întemeiate în mod special pe legislaţia canonică existentă, promulgată la Sinoadele
Ecumenice, aceste texte depăşeau cadrul strict şi legiferau în domenii despre care
sinoadele nu aminteau nimic. De exemplu, ele interziceau hirotonia ca episcop a
celor care aveau soţii sau copii sau se face menţiune de formula Pentarhiei, conform
căruia Biserica Universală trebuia condusă de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol,

Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul.
Unele dintre aceste legi noi făceau referire şi la teritoriul ţării noastre, dân-
du-ne informaţii despre viaţa politică şi religioasă din această zonă a Imperiului.
Astfel, „Novella a XI-a” aminteşte de Arhiepiscopia Justiniana Prima, întemeiată
de Iustinian I în anul 535 şi care avea în subordine două episcopii din Banat, La-
ederata şi Recidiva.
Cele patru părţi ale legislaţiei lui Iustinian I – „Codex Justinianus”, „Diges-
te”, „Institutiones” şi „Novellae Constitutiones” – formează sub aspectul conţi-
nutului un tot unitar. De aceea, ele au primit din partea juriştilor Universităţii
din Bologna, începând cu secolul al XII-lea, denumirea de „Corpus juris civilis”
(Colecţia dreptului civil). Numită aşa pentru a fi diferenţiată de o altă colecţie de
legiuiri din Apus - „Corpus juris canonici” (Colecţia dreptului canonic) - consti-
tuie colecţia juridică cea mai importantă a legislaţiei şi dreptului roman. Ea de-
monstrează, de asemenea, dorinţa lui Iustinian de a instaura o ordine universală
creştină şi romană, punând de acord dreptul roman cu realităţile social-politice
ale Imperiului din secolul al VI-lea.
Datorită acestei codificări cunoaştem cuprinsul multor opere juridice roma-
ne, despre care avem puţine date sau chiar nici o ştire. Codificările ulterioare fă-
cute în Imperiul de Răsărit cuprind tot mai multe elemente feudale bizantine, iar
dreptul începe să aibă tot mai puţine caractere de universalism şi tot mai multe
de particularism. Nu în ultimul rând, „Corpus juris civilis” ne oferă posibilitatea
cercetării istorice a instituţiilor juridice romane, iar cu ajutorul interpolaţiilor
(modificări intenţionate ale textelor din juriştii clasici şi ale constituţiilor impe-
riale din Corpus-ul lui Iustinian I, realizate de către compilatori, cu scopul de a
pune în concordanţă textele juridice cu realităţile bizantine din secolul al VI-lea),
putem diferenţia ceea ce a aparţinut juriştilor clasici de ceea ce a fost introdus
ulterior de compilatorii bizantini.
Legislaţia lui Iustinian a constituit temelia pe care s-a dezvoltat dreptul bi-
zantin, iar normele dreptului roman au fost necontenit adaptate la realităţile feu-
dale bizantine.
Încă din secolul al VI-lea au apărut diferiţi indici (indices) ai legislaţiei lui
Iustinian, indici care reprezintă mai mult decât arată denumirea lor, deoarece cu-
prind deseori parafraze ale textului, comentarii şi alte observaţii. Din această peri-
oadă datează „Parafraza” greacă a „Instituţiilor” lui Iustinian I, atribuită împăratu-
lui Teofil (829-842).
Chiar dacă principalele direcţii ale legislaţiei bizantine urmăreau principii
deja stabilite din timpul lui Constantin cel Mare şi Teodosie I, contribuţia lui Ius-
tinian rămâne majoră şi esenţială. O mare parte din această remarcabilă operă
legislativă se referă şi la Biserică, reglementând chestiuni fundamentale privind
proprietatea bisericească, datoriile clerului, disciplina monahală şi măsurile îm-
potriva ereticilor, etc.
Deşi, după moartea lui Iustinian I, textele juridice latine şi-au pierdut din im-
portanţă, totuşi ele s-au menţinut în circulaţie. În schimb, limba greacă a început să
înlocuiască tot mai eficient, în învăţământ ca şi în viaţă, limba latină.
Din întreaga legislaţie a lui Iustinian I, „Novellae”-le au constituit partea cea
mai importantă a dreptului pozitiv, deoarece reformele cele mai însemnate au fost
introduse prin intermediul acestora. În general, după epoca lui Iustinian I, aproa-
pe toţi împăraţii mai de seamă au emis legiuiri de tipul „Novellae”-lor, al căror
122
Marius Telea
cuprins a intrat parţial sau integral în cadrul colecţiilor de drept bizantin. Dintre
acestea unele sunt mai scurte, rezumative, altele sunt mai dezvoltate. Nefiind adu-
nate într-o colecţie oficială sub Iustinian I, ele au constituit abia în timpul domniei
lui Tiberiu al II-lea Constantin (578-582) obiectul unei codificări. În acel moment
„Novellae”-le lui Iustinian I, care circulau în colecţii private, au fost adunate în aşa-
zisa „Colecţie a celor 168 de Novellae”, care cuprindea pe lângă „Novellae”-le lui
Iustinian I, în număr de 158, şi pe cele promulgate în timpul domniei împăraţilor
Iustin al II-lea (565-578) şi Tiberiu al II-lea (578-582).
Încă din epoca lui Iustinian I dar mai ales după moartea sa, au dobândit o deo-
sebită importanţă aşa-zisele „Nomocanoane” care adunau la un loc norme de drept
laic (νόμοι πολιτικοί) cu cele de drept bisericesc (κανόνες). Cele dintâi izvorau din
puterea de decizie a statului, iar celelalte au fost promulgate de Biserică. Ambele
feluri de norme de drept aveau însă interferenţe, în special în domeniul reglemen-
tării persoanelor şi familiei.
Începând cu secolul al VIII-lea, opera legislativă a împăratului Iustinian I a
început să fie adaptată tot mai mult nevoilor din acele vremuri. Din nefericire, ea a
fost greşit înţeleasă şi rău aplicată în cele mai multe părţi ale Imperiului Bizantin.
De cele mai multe ori, obiceiul şi tradiţiile au fost mai importante decât legislaţia în
vigoare. Astfel, a apărut necesitatea prelucrării vechii legislaţii iustiniene de limbă
latină într-o formă nouă care, scrisă în limba greacă, să reflecte schimbările sociale
survenite în societatea bizantină după moartea marelui împărat. Pe de altă parte,
Corpus-ul lui Iustinian I era prea voluminos pentru a fi folosit practic şi separa le-
gislaţia de jurisprudenţă.
O importantă reformă legislativă a constituit-o publicarea unui nou cod de
legi, promulgat în anul 726 de împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi intitulat
„Ecloga”(Ἐκλογή τῶν νόμων = alegere, extrase din legi). Această colecţie, prima
publicată integral în limba greacă, marchează o etapă nouă în edificarea dreptului
bizantin. Astfel, împăratul Leon a dorit să pună la îndemâna juriştilor un cod de legi
adaptat, prin volum şi materie, necesităţilor practice şi mai uşor de folosit decât
vastele colecţii ale lui Iustinian. În acest scop, el a realizat, de fapt, un extras sau o
selecţie a legilor cel mai frecvent aplicate din Corpus-ul ilustrului său predecesor,
mai ales din „Institutiones”, „Digeste” şi „Codex Justinianus”.
În prefaţa acestei colecţii, împăratul Leon arăta scopul urmărit, de ameliorare
a situaţiei legislative din acea vreme adică de a face legea mai precisă, mai clară şi
astfel de a asigura mai eficient realizarea justiţiei. Înainte de toate, el îşi manifesta
voinţa de a introduce în legislaţie un spirit nou, mai uman, intenţie anunţată chiar
din titlu. Era apoi însufleţit de ideea de dreptate şi echitate socială, urmărind să
remedieze unele stări de lucruri negative din societatea bizantină, care ameninţau
unitatea şi stabilitatea Imperiului. În acest sens, „Ecloga” preciza că judecătorii
„trebuie să-şi înfrâneze toate pasiunile omeneşti şi să ia hotărâri cu adevărat drepte,
izvorând dintr-un raţionament limpede; să nu dispreţuiască pe cel ce se află în ne-
voie şi nici să lase nepedepsit pe cel puternic ce s-a dovedit vinovat … ei trebuie (de
asemenea) să se înfrâneze să primească daruri.” De aceea, împăratul a rânduit ca
judecătorii să fie retribuiţi din tezaurul imperial, poruncindu-le „ … să nu primeas-
că nimic de la cei ce se înfăţişează la judecată pentru ca să nu se îndeplinească prezi-
cerea profetului că « … au vândut pe cel drept pentru argint şi pe cel sărac pentru o
pereche de încălţăminte» (Amos 2, 6)”.
Acest demers venea la timp, deoarece din cauza dificultăţilor de întrebuinţare
a colecţiei lui Iustinian şi a preţului costisitor al realizării unei noi ediţii a acestei
colecţii, se realizaseră deja, în unele regiuni ale Imperiului, un fel de extrase din
legislaţia lui Iustinian I.
Pornind de la dreptul roman fixat în „Corpus juris civilis”, care continua să
constituie baza vieţii juridice bizantine, „Ecloga” cuprinde legi de cea mai mare im-
portanţă pentru dreptul privat şi cel criminalistic, dar acordă o atenţie specială şi
dreptului familial şi celui succesoral. Modificările introduse în dreptul criminalistic
erau semnificative, dar nu erau inspirate precis din spiritul dragostei creştineşti.
În schimb, dreptul familial era bazat pe principiile evanghelice. Astfel, căsătoria
era consacrată prin lege, stabilindu-se doar ca soţii să fie creştini (nu erau permise
căsătoriile cu ereticii) stabilindu-se şi motivele permise pentru divorţ (nu se mai
pronunţa cu atât de multă uşurinţă). Prin urmare, mariajul beneficia de o protecţie
sporită din partea statului, iar drepturile femeii şi ale copilului marchează o ex-
tindere semnificativă. Se reglementau, de asemenea, raporturile dintre soţi, cele
dintre părinţi şi copii, ca şi cele privind succesiunea. Lucrarea oferea şi o fixare a
dreptului cutumiar dezvoltat în secolul al VIII-lea în Bizanţ.
Conţinutul acestei colecţii de legi arată transformările care s-au petrecut
în viaţa şi conştiinţa juridică a Imperiului Bizantin, după domnia lui Iustinian I,
aducând în multe privinţe soluţii juridice noi, impuse de practica judiciară a vremii
sau de cutumele locale care uneori se generalizaseră. Uneori se făceau şi trimiteri
la scrierile religioase pentru a întări valoarea unor legi. Ea a influenţat legislaţia
viitoare din Bizanţ, dar şi din afara frontierelor Imperiului, exercitând o influenţă
mare asupra dezvoltării dreptului în ţările slave.
Supusă de mai multe ori unor modificări ale căror date sunt controversate
(ultima, probabil în Italia, în secolul al XII-lea), „Ecloga” a rămas în vigoare până la
urcarea pe tron a dinastiei macedonene (867), fiind folosită, în principal, ca manual
de drept şi înlocuind, cel puţin în parte, „Institutiones”-ul lui Iustinian I.
Deşi formal abrogată sub dinastia Macedoneană, ea a continuat să se aplice
şi mai târziu în unele provincii din Imperiul Bizantin, dar şi în ţările din sud-estul
Europei, intrând într-o măsură mai mică sau mai mare în legislaţia acestora. Aşa
s-a întâmplat în Rusia, cu „Kormciaia Kniga” (Carte călăuzitoare), editată pentru
prima dată la Moscova, în anul 1653, şi „Ruskaia Pravda” (Pravila rusă), întocmită
în timpul cneazului Iaroslav cel Înţelept (1019-1054), în Bulgaria, cu „Zacon sudnîi
liudem” (Legea pentru judecata mirenilor), datând din a doua jumătate a secolului
al IX-lea şi începutul celui de-al X-lea, apoi în Serbia, ca şi în Ţările române, unde a
fost folosită, parţial, în „Îndreptarea Legii” (1652).
Din perioada dinastiei isauriene datează după toate probabilităţile şi alte le-
giuiri bizantine importante, cum sunt: „Νόμος γεωργικός” (Legea agrară), „Νόμος
ναυτικός” (Legea maritimă) şi „Νόμος στρατιωτικός” (Legea militară). Primele
două nu se inspiră din legislaţia lui Iustinian, în schimb al treilea cod a fost alcătuit
din extrase din „Codex Justinianus”, „Digeste” şi „Ecloga”, ca şi din alte legiuiri pos-
terioare acestora. Din câte se pare, această lege militară s-a aplicat şi mai târziu în
Bizanţ dar şi în ţările aflate sub influenţa acestuia.
Un alt suveran bizantin care a desfăşurat o vie şi rodnică activitate legislativă
a fost împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886). Politica sa internă a avut două
direcţii importante: consolidarea instituţiilor statului prin elaborarea unei legislaţii
adaptată noilor vremuri şi soluţionarea disputelor religioase care măcinau viaţa din
Imperiu. El a dorit să reia opera legislativă a lui Iustinian I, pe care, refăcând-o s-o
adapteze la nevoile epocii. Până în vremea aceea apăruseră numeroase comentarii,
extrase şi adnotări al legislaţiei bizantine, toate scrise în greceşte, care au schimbat
124
Marius Telea
radical sensul real al textelor originale, latine, din care au fost alcătuite. Pe de altă
parte, au apărut şi multe acte normative noi de care nu se putea face abstracţie în
soluţionarea proceselor. Astfel, reforma juridică pe care Vasile I a dorit s-o realize-
ze s-a concentrat pe efortul de revizuire a vechilor legi (ἀνακάθαρσις τῶν παλαιῶν
νόμων), de purificare a dreptului, considerând „Ecloga” lui Leon al III-lea Isaurul
drept o subversiune a legilor bune. Intenţia mărturisită a lui era aceea de a reveni la
tradiţiile legislative romane, prin realizarea unei vaste colecţii de legi, realizată pe
scheletul Corpus-ului lui Iustinian, desigur revizuit, completat cu legi noi şi redactat
în limba greacă. Acest obiectiv măreţ a rămas însă să fie dus la bun sfârşit de urmaşul
său, Leon al VI-lea Filosoful (Înţeleptul). Socotind că întocmirea noii opere legislative
necesită mult timp, împăratul Vasile I a hotărât să fie redactat, mai întâi, un manual
de drept, care să corespundă nevoilor practice, dar şi ale învăţământului juridic.
Astfel, sub îndrumarea lui Fotie, viitorul patriarh ecumenic, totodată şi un
eminent jurist, a fost redactat şi publicat, între anii 870-875, un manual de drept
intitulat „Procheiron” (Πρόχειρος νόμος), care trebuia să înlocuiască „Ecloga” lui
Leon al III-lea Isaurul. Lucrarea prezenta legile în vigoare în Imperiu, expunea re-
glementările principalelor instituţii de drept civil, enumerând, totodată, pedepsele
prevăzute pentru diferitele categorii de infracţiuni.
Noua colecţie de legi a ales prescripţiile cele mai importante şi utile ale drep-
tului civil şi public, care au fost ordonate sistematic în 40 de titluri. Ea a constituit,
ca şi „Ecloga”, un cod practic de folosinţă curentă în activitatea judecătorească, uti-
lizând mai ales materialul juridic din „Codex”-ul şi „Institutiones”-ul lui Iustinian I,
dar şi celelalte colecţii de legi ale acestuia precum şi traducerile greceşti şi comen-
tariile ulterioare care au apărut. O altă sursă de inspiraţie a fost chiar „Ecloga”, deşi
autorii „Procheiron”-ului menţionau în prefaţă că această colecţie devenise inutilă,
în ceea ce priveşte conţinutul ei şi nu merita să rămână în vigoare.
„Procheiron”-ul a cunoscut o largă răspândire în Bizanţ, fiind tradus şi în limba
slavonă. În acest fel a ajuns, desigur parţial, şi în legislaţia bulgară, sârbă şi rusă.
După ce a epurat legile introduse de împăraţii iconoclaşti, împăratul Vasile I
Macedoneanul a dispus ca în locul lor să fie repuse în vigoare sau restaurate une-
le rânduieli care fuseseră omise, nu însă şi abrogate de către iconoclaşti. Aceasta
s-a realizat prin colecţia intitulată „Epanagoga” (Ἐπαναγωγή τῶν νόμων = readu-
cere sau reintroducere în legi), elaborată în jurul anilor 879-886 şi definitivată,
mai târziu, de fiii lui Vasile I Macedoneanul, Leon şi Alexandru. Ea constituie, în
fapt, o introducere la preconizata mare operă legislativă şi reproduce în mare parte
„Procheiron”-ul, dar prezintă materialul într-o nouă ordine şi cu modificări impor-
tante, prin prezenţa, complet nouă, a 13 titluri de drept public.
Lucrarea prezintă ca noutate drepturile şi îndatoririle împăratului, ale patriar-
hului, ca şi ale altor demnitari civili şi eclesiastici. Imperiul Bizantin este prezentat
ca un organism unitar politico-eclesiastic, alcătuit din mai mute părţi şi membri, din
rândul cărora se alegeau cei doi conducători: împăratul şi patriarhul. Cel dintâi era
conducătorul civil, care veghea la bunăstarea trupească a poporului, iar celălalt era
conducătorul religios, care veghea la bunăstarea spirituală. Autorul acestei doctrine
a celor două puteri în stat este patriarhul Fotie, care în acel moment ocupa din nou
scaunul patriarhal
Tradusă în limba slavonă, „Epanagoga” a exercitat o puternică influenţă în
lumea slavă, îndeosebi în Rusia feudală. Mai trebuie amintit faptul că cele două
colecţii de legi „Procheiron” şi „Epanagoga” au fost publicate ulterior în numeroase
ediţii, cu modificări, completări sau îndreptări ulterioare.
Opera legislativă a împăratului Vasile I Macedoneanul a fost continuată şi dusă la

bun sfârşit de către fiul său, Leon al VI-lea Filosoful. Acestuia i-a revenit dreptul la suc-
cesiune, după moartea prematură a fratelui său mai mare, Constantin (879), în ciuda
aversiunii şi profundei neîncrederi din partea tatălui său. Leon al VI-lea a fost legislato-
rul cel mai fecund după Iustinian I, această activitate fiind favorizată şi de erudiţia dar
şi de prolifica sa activitate literară. Activitatea sa legislativă s-a desfăşurat în principal
în primul deceniu al domniei sale, când a fost ajutat de viitorul său socru, armeanul
Stylianos Zautzes, care a primit titlul de basileopator, creată special pentru el.
Revenirea la dreptul lui Iustinian I şi-a găsit expresia în „Basilicale”, cel mai
voluminos şi mai important monument al dreptului bizantin. Lucrarea, elaborată de
o comisie de jurişti prezidată de Symbatios, a fost împărţită în 60 de cărţi distribu-
ite în 6 volume. Ele au fost promulgate între anii 887-893. „Basilicale”-le îşi găsesc
expresia în „Codex Justinianus”, „Digeste”, mai puţin în „Institutiones”, dar şi în
Novellae-le lui Iustinian I ca şi în cele ale împăraţilor Iustin al II-lea şi Tiberiu al
II-lea. De asemenea, împrumută elemente din „Procheiron”-ul lui Vasile I, precum
şi din versiunile şi comentariile greceşti ale acestora din secolele VI-VII.
În prefaţa (prooimion) lucrării, împăratul consideră că ceea ce a îngreunat
aplicarea corectă a legislaţiei lui Iustinian I a fost împărţirea ei în patru lucrări dis-
tincte („Codex Justinianus”, „Digeste”, „Institutiones” şi „Novellae”). La dificultatea
manipulării lor materiale trebuie adăugat faptul că reglementările unor legi erau
răspândite în toate cele patru lucrări mai sus menţionate, încât judecătorii – unii
mai grăbiţi, alţii mai puţin pregătiţi – nu reuşeau întotdeauna să cunoască regle-
mentarea respectivă în toate detaliile şi complexitatea ei şi cu atât mai puţin s-o
aplice cu maximă eficienţă.
Apreciind valoarea ştiinţifică a operei legislative a lui Iustinian I şi căutând
să-i înlăture deficienţele şi s-o actualizeze, împăratul Leon al VI-lea a încercat prin
intermediul „Basilicale”-lor să-i redea strălucirea şi eficienţa practică. Membrii co-
misiei de redactare au procedat, ca şi odinioară cei ai comisiei conduse de Trebo-
nian, extrăgând cele mai importante reglementări şi eliminând tot ceea ce nu mai
prezenta importanţă teoretică şi practică pentru acea perioadă.
Ordinea în care sunt prezentate legile este aceeaşi ca şi în „Codex”-ul lui Ius-
tinian: se începe cu dreptul bisericesc, se prezintă normele de procedură, normele
de drept civil, se continuă cu dreptul familiei şi cu cele două feluri de succesiuni, se
tratează despre proprietate şi modalităţile ei de dobândire, legile dreptului public,
servituţile şi se încheie cu modul de aplicare a pedepselor.
Colecţia cuprinde întreg dreptul romano-bizantin în vigoare în epoca împă-
ratului Leon al VI-lea. Data exactă a promulgării „Basilicale”-lor nu este cunoscută,
dar, după câte se pare, ea a intrat în vigoare în primii ani de domnie ai împăratului
Leon al VI-lea
În secolul al X-lea, „Basilicale”-lor li s-au adăugat diverse scholii (comenta-
rii) împrumutate în cea mai mare parte din lucrările jurisconsulţilor bizantini din
secolul al VI-lea. Acestea cuprindeau şi traducerea în greceşte (ἐξελλενίσμοι) a ex-
presiilor latine consacrate de dreptul roman, al căror sens era denaturat şi nu mai
era înţeles, nici chiar de judecători.
Curând după punerea în aplicare a „Basilicale”-lor s-a constatat că şi această
colecţie de legi era greu de utilizat, din cauza dimensiunilor ei. De aceea, încă din
secolul al X-lea au apărut şi au continuat să apară, până în secolul al XII-lea, rezu-
mate ale acestei colecţii mai uşor de folosit de către cei în cauză. Astfel de rezumate
au fost: „Synopsis Basilicorum” (sec. X), conţinând extrase din „Basilicale” şi o ta-
126
Marius Telea
blă de materii (indice metodic) a „Basilicale”-lor, cunoscută sub numele de „Tipo-

ukeitos”, atribuită jurisconsultului Patzas. Aceasta din urmă le-a permis practicie-
nilor dreptului, începând cu judecătorii care, mai ales în provincie, nu dispuneau de
„Basilicale”, pe de o parte să aibă la dispoziţie un rezumat comod al principiilor pe
care să-şi bazeze deciziile şi, pe de altă parte, să ştie ce capitol din lucrare trebuie
să consulte sau unde altundeva să caute indicaţii pentru a acţiona în conformitate
legislația în vigoare.
O culegere de hotărâri judecătoreşti pronunţate în prima jumătate a secolului
al XI-lea de către judecătorul Eustathios Romaios, a fost consemnate de elevii şi
asistenţii săi într-un îndreptar numit „Peira” (Experienţă), ceea ce demonstrează
că „Basilicale”-le, ca şi legile promulgate ulterior de împăraţii Macedoneni, erau
într-adevăr folosite, iar fiecare hotărâre era precedată de referiri la textele care îi
serveau drept temei.
„Basilicale”-le au fost folosite nu doar în Bizanţ, ci şi în afara Imperiului, mai
ales în ţările Europei Răsăritene ai căror conducători căutau să-i imite pe basileii
bizantini, nu numai în ceea ce priveşte fastul Curţii, dar şi în construcţiile, admi-
nistraţia şi legile bizantine.
La „Basilicale” trebuie să adăugăm şi o colecţie de 113 edicte date de Leon
al VI-lea, care s-au transmis sub numele de „Novellae”. Acestea reglementează
probleme dintre cele mai diverse, fără a fi aşezate într-o ordine sistematică. Ele
modifică sau elimină, după caz, legile vechi, dar cuprind şi decizii care conferă forţă
legii cu practici cutumiare. Dispoziţiile pur religioase sunt „Novellae”-ele 2-17 şi 75.
Ele sunt adresate unele, patriarhului Ştefan I al Constantinopolului (886-893), iar
celelalte – cu excepţia cazului în care nu este menţionat destinatarul – lui Stylianos
Zautzes. Merită amintite şi „Novellae”-le care abolesc vechile drepturi ale Curiilor
şi ale Senatului, ambele instituţii ale statului demult căzute în desuetudine.
Cu toată importanţa „Basilicale”-lor şi cu tot efortul împăraţilor Macedoneni
de a-i da autoritatea cuvenită, totuşi legislaţia lui Iustinian a continuat să aibă va-
loare de drept pozitiv. Au existat – până în a doua jumătate a secolului al XII-lea –
hotărâri judecătoreşti care îşi întemeiau soluţiile direct pe legislaţia lui Iustinian.
De aceea, în anul 920 a apărut un „Ἐπιτομή τῶν νόμων” (Rezumat al legilor),
bazat pe unele prelucrări greceşti ale principalelor colecţii de legi ale lui Iustinian.
Apoi, în secolele XII-XIII a avut loc şi o reelaborare a manualelor de drept pe baza
progresului înregistrat de teoria şi practica dreptului („Epanagoga mărită”, „Pro-
cheironul mărit”, etc.).
Urmează o perioadă de dezvoltare a dreptului în care noile acte normative au
fost „Novellae”-le inspirate din realităţile feudale bizantine şi, de aceea, puţin sau
deloc influenţate de dreptul roman. „Novellae”-le împăraţilor bizantini următori nu
au mai făcut obiectul unor codificări de tipul celor amintite până acum. Dispoziţiile
acestora au fost aplicate în Imperiu până la dispariţia sa, parţial fiind însuşite şi de
statele din sfera de influenţă bizantină.
Cu toate acestea, vigoarea dreptului roman s-a dovedit încă o dată a fi rămas
puternică prin apariţia unei colecţii de legi, în fapt o prescurtare din toate celelalte
coduri bizantine, intitulată „Hexabiblos” (Ἑξάβιβλος τοῦ Ἀρμενόπουλου). Lucrarea
împărţită în 6 cărţi, urmează împărţirea materialului după „Basilicale”-le lui Leon
al VI-lea şi este opera unui judecător din Tesalonic, Constantin Harmenopoulos. A
fost alcătuită pe la anul 1345.
Colecţia realizată de C. Harmenopoulos cuprinde în principal noţiuni de
drept civil şi penal. Ca izvoare principale a folosit „Procheiron”-ul, „Basilicale”-le,
„Novellae”-le, „Ecloga” şi „Epanagoga”. De asemenea, C. Harmenopoulos a folosit

mai multe surse juridice romane în forma pe care acestea o aveau înainte de a fi fost
prelucrate de către comisiile lui Iustinian, fapt deosebit de important.
Încheind apariţia monumentelor de drept bizantin, „Hexabiblos”-ul nu a că-
zut în desuetudine după dispariţia politică a Imperiului Bizantin. Lucrarea s-a răs-
pândit, datorită valorii ei în statele Europei de Răsărit, dar şi în Apus. Tradus şi în
neogreacă, acest cod de legi a servit drept izvor codului de legi al Greciei moderne
precum şi altor ţări din răsăritul Europei.
Se poate spune astfel că legislaţia lui Iustinian a continuat să existe, cu modi-
ficările de rigoare, servind ca izvor de inspiraţie celor mai importante monumente
ale dreptului bizantin care, în ultimă instanţă, este un drept romano-bizantin.
II.5.1. Organizarea judecătorească
Funcţionarii judecătoreşti făceau parte din ierarhia funcţionarilor admi-

nistrativi, fiind supuşi aceluiaşi control şi, în principiu, orice funcţionar adminis-
trativ era judecător în litigiile care apăreau în sfera activităţii sale. Instanţele locale
erau adesea prezidate de înalţi funcţionari fără vreo competenţă juridică specială.
Dar, în multe cazuri, se impunea asistenţa unor jurişti competenţi, însărcinaţi să ia
hotărâri coerente.
În fruntea ierarhiei administrative, ca sursă a dreptului, era împăratul, mai
marele legilor. El era judecătorul suprem, iar judecătorii pronunţau sentinţele în
numele său. În această calitate el judeca în cadrul Consiliului suprem (Consisto-
rium principis) – un fel de tribunal imperial care avea şi funcţie de Curte de Apel
şi ultimă instanţă. În cadrul acestui organ el emitea edicte (ordonanțe imperiale),
rescripte, hotărâri sau răspunsuri la diverse consultații solicitate de judecători sau
de unii cetățeni. Urmau apoi prefecţii Pretoriului (praefecti Praetorio) din cele pa-
tru prefecturi (a Orientului, a Illyricului, a Galliei şi a Italiei). Ei erau reprezentaţi
în dioceze (subdiviziuni ale prefecturilor) de vicari.
În provincii (subdiviziuni ale diocezelor) judecau guvernatorii, asistaţi de
asesori. Ei judecau în primă instanţă cauzele civile şi penale (în faza de instrumen-
tare a cazului se putea aplica şi tortura). În capitală şi pe o rază de 100 de mile (148
km) în jurul ei, jurisdicţia civilă şi militară o exercita prefectul oraşului (praefectus
Urbi), în cadrul unui tribunal. Acesta era şi şeful municipalităţii constantinopolita-
ne, funcţie creată în anul 359, după modelul aceleia deţinute de praefectus Urbi din
vechea Romă. De asemenea, fiecare din cele 14 cartiere (zone urbane) ale Constan-
tinopolului avea judecătorul său de primă instanţă.
Pe lângă această organizare judecătorească de drept comun existau şi instan-
ţe speciale: fiscale, militare şi bisericeşti.
Împăratul Iustinian I (527-565) a creat şi instanţe de apel intermediare. Avoca-
ţii al căror număr era limitat, erau constituiţi într-o corporaţie. Pentru a fi primit în
corporaţie, candidatul trebuia să facă dovada absolvirii cursurilor de drept cu o dura-
tă de minimum 4 ani (începând de la Iustinian, 5 ani). Avocaţii nu puteau pleda decât
pe lângă un singur tribunal şi nu puteau exercita în acelaşi timp şi o altă profesiune.
Poziţia socială a avocaţilor era foarte respectată şi onorată cu titluri şi privilegii.
Pentru perioada cuprinsă între secolele VI-IX, informaţiile în materie de orga-
nizare a justiţiei lipsesc. Începând din secolul al IX-lea, eparhul a devenit judecătorul
128
Marius Telea
principal al Imperiului. Cele două corporaţii – a avocaţilor şi a notarilor, din rândurile

cărora se recrutau judecătorii – depindeau de eparh, care le şi controla. Pentru jude-
carea unor cauze speciale, mai dificile, împăratul putea constitui tribunale speciale.
În cadrul themelor justiţia era administrată de strateg care exercita, de fapt,
întreaga putere civilă şi militară în cadrul acestor circumscripţii administrative.
Acesta avea în subordine un judecător care se ocupa de cauzele administrative şi de
drept comun.
Totuşi, tribunalul imperial, compus din înalţi demnitari (judeca în primă in-
stanţă cazurile de înaltă trădare), continua să rămână cea mai înaltă Curte de Apel
pentru întreg Imperiul. Acesta îşi desfăşura activitatea într-o sală specială a palatu-
lui imperial. Din rândul judecătorilor care se aflau la dispoziţia împăratului, au fost
aleşi, ulterior, un număr de 12, care făceau parte dintr-o categorie superioară, numită
judecătorii velum-ului, numiţi astfel după perdeaua care îi făcea invizibili de către cei
pe care îi audiau. Aceştia erau aleşi direct de împărat, pentru a-l asista la procese.
Până în secolul al XIV-lea organizarea judecătorească – urmărind să pună ca-
păt dezordinii, arbitrariului şi venalităţii judecătorilor – a fost supusă mai multor
reforme. Astfel, în secolul al XI-lea drongarul pazei a devenit judecătorul suprem al
Imperiului, deoarece comanda contingentul de soldaţi care păzeau sala unde funcţio-
na tribunalul imperial. Începând din anul 1045 acesta primea apelurile venite de la
celelalte tribunale din Imperiu. Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-
1055) a creat tribunalul zis al „prepusului35 la judecăţi”, care avea rolul de a analiza
problemele juridice ridicate de judecătorii provinciali şi de a verifica legalitatea
deciziilor acestora. În epoca Paleologilor, datorită scăderii importanţei judecători-
lor provinciali, aceştia au fost înlocuiţi cu judecătorii generali, un colegiu mixt de
judecători laici şi eclesiastici. Împăratul Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328)
a creat un tribunal al celor 12 judecători, ca instanţă supremă. Ultima reformă a
sistemului juridic s-a înregistrat în anul 1329, când împăratul Andronic al III-lea
(1328-1341) a înlocuit tribunalul imperial cu o Curte superioară de Apel, compusă
din 4 judecători generali (2 clerici şi 2 laici), care judeca deplasându-se în întreg
Imperiul. Ea analiza apelurile tribunalelor provinciale şi dădea sentinţe definitive.
Deoarece procesele erau prea multe, această Curte a instituit la rândul său grupuri
de câte 4 judecători generali, subordonaţi ei. Această ultimă reformă a introdus în
sistemul judiciar şi clerici, dându-se astfel Bisericii posibilitatea de a se implica
activ în acest domeniu atât de sensibil dar şi important, în acelaşi timp, pentru
buna funcţionare a treburilor Imperiului. Astfel, în anul 1453, atunci când sultanul
Mahomed al II-lea, la scurt timp după cucerirea Constantinopolului, a încredinţat
patriarhului Constantinopolului Ghenadie al II-lea Scholarios jurisdicţia civilă asu-
pra întregii populaţii greceşti, acesta era deja pregătit pentru o asemenea sarcină,
deoarece funcţionase anterior şi ca judecător general al Curţii supreme din Bizanţ.
II.5.2. Procedura judecătorească.

Caracterul legilor bizantine
Chemarea pârâtului la judecată a avut încă de la început un caracter oficial.

Citarea, redactată de reclamant, era transmisă pârâtului de un funcţionar de stat.
35
Prepusul este o persoană care efectua acte juridice sau îndeplinea o funcţie după directivele şi
sub controlul altei persoane.
Dacă pârâtul nu se înfăţişa la judecată era declarat îndărătnic (contumax), urmând

a fi judecat în lipsă. De obicei, pârâtul răspundea printr-o întâmpinare (libellus con-
tradictionis) şi trebuia să dea asigurări că se va înfăţişa la judecată. Dacă nu dădea
asigurări, putea fi adus cu forţa de către autoritatea de stat.
La judecată, care era publică, părţile puteau fi prezente personal sau repre-
zentate. Expunerea contradictorie a pretenţiilor celor două părţi în litigiu ducea
la ceea ce se numea legarea (întreruperea) procesului. Se urma apoi procedura ex-
traordinară, în care dezbaterile nu mai erau publice. În cadrul acesteia participau
doar judecătorul, părţile şi avocaţii acestora precum şi funcţionarii judecătoreşti.
Secretul dezbaterilor dădea posibilitatea de a se favoriza una dintre părţi, de obicei
cea cu poziţia socială mai înaltă.
În ceea ce priveşte probele aduse în proces, erau preferate cele scrise, o va-
loare deosebită având cele înregistrate la birourile oficiale. Martorii aveau şi ei un
rol important.
Pentru a se lămuri, judecătorul putea să supună părţile la un interogatoriu
sau să le invite să depună un jurământ. Recunoaşterea vinovăţiei de către una din
părţi avea putere probantă absolută, de aici şi folosirea celor mai variate metode
pentru a obţine acest lucru.
Sentinţa era scrisă şi, de obicei, citită în public fiind executată de cel care
pierdea procesul. Dacă pârâtul îl satisfăcea pe reclamat în cursul procesului, se dă-
dea o sentinţă de absolvire a acestuia.
Cheltuielile de judecată erau foarte mari deoarece personalul de judecată era
numeros, şi erau suportate de partea care pierdea procesul.
Executarea sentinţei se aducea la îndeplinire de către organele statului, prin
vânzarea unei părţi a bunurilor, a tuturor bunurilor sau prin privarea de libertate a
celui condamnat, în închisori de stat, iar în unele cazuri, şi în închisori particulare,
aparţinând celor bogaţi.
Împotriva sentinţei, partea nemulţumită putea face apel, fie imediat, oral, fie în
scris, într-un termen cât mai scurt. Apelul se introducea la instanţa care a dat verdictul
şi care era obligată să-l trimită instanţei superioare, însoţit de un referat. În acest caz,
hotărârea nu se putea pune în aplicare până la judecarea cererii de apel, iar a doua in-
stanţă trebuia să cerceteze din nou fondul problemei pentru a da un nou verdict.
Un aspect important al justiţiei bizantine îl reprezenta şi caracterul legilor.
Sub influenţa doctrinelor stoice, neoplatonice şi creştine, Codul penal bizantin a do-
bândit – în comparaţie cu cel roman – un caracter mai umanitar. Legislaţia penală
bizantină, menţinută şi în „Codex Justinianus”, limita pedeapsa cu moartea la cazu-
rile de adulter, omucidere şi practica vrăjitoriei. A fost suprimat supliciul răstignirii
precum şi însemnarea cu fierul roşu a condamnaţilor la munca în mine.
În secolul al VI-lea pedepsele maxime obişnuite erau: exilarea la marginea
Imperiului (de obicei în Crimeea), confiscarea bunurilor, amenzile şi trimiterea la
mănăstire. Dreptul de azil într-o mănăstire (apărat de Biserică, dar de care abuzau
o serie de delicvenţi) a fost limitat de Iustinian I la cazul datornicilor insolvabili
(însă nu şi la debitorii fiscului) şi a sclavilor maltrataţi de stăpânii lor.
În secolul al VIII-lea s-au introdus ca pedepse corporale, biciuirea şi punerea
în lanţuri. Pedeapsa capitală se aplica acum numai în caz de omucidere, trădare sau
adulter. De multe ori pedeapsa cu moartea era înlocuită cu mutilarea (tăierea nasului,
a limbii, a mâinilor, scoaterea ochilor). Aceste acte de cruzime se aplicau mai ales în
scopuri politice, nu de puţine ori chiar şi în sânul familiilor imperiale. Astfel, împăratul
Constantin al VI-lea (780-797) şi-a pedepsit unchiul scoţându-i ochii; împărăteasa Irina
130
Marius Telea
(790-802) şi-a orbit fiul; împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025) a poruncit
în anul 1014 să fie orbiţi 14.000 de prizonieri bulgari; împăratul Constantin al VIII-lea
(1025-1028) i-a orbit pe cei care i se păreau suspecţi; împăratul Mihail al VIII-lea Pa-
leologul (1259-1282) l-a orbit pe secretarul său, apoi a pus să i se taie nasul şi buzele
deoarece se înduioşase de soarta succesorului legitim la tron, copilul ultimului suveran
Lascarid, Ioan al IV-lea, pe care împăratul-uzurpator îl pedepsise cu orbirea, etc.
Mutilarea – preferată de cele mai multe ori de către condamnaţii la moarte –
era o practică curentă în lumea orientală. Membrii corporaţiilor erau biciuiţi chiar
şi pentru simple contravenţii. Acelaşi lucru se întâmpla şi în cazul înalţilor dem-
nitari. Tortura se aplica în cazul sclavilor, dar şi în unele cazuri de adulter, fraude
fiscale şi crimă de les-majestate.
În ultima perioadă a dinastiei Paleologilor, Bizanţul a introdus sub influen-
ţa dreptului medieval din Occident, sistemul procedural al ordaliilor şi al duelului
judiciar, ca şi alte transformări impuse de reforma organizării judecătoreşti.
Majoritatea închisorile nu erau, de fapt, locuri de detenţie îndelungată, ci
doar nişte celule de reţinere pentru cei arestați preventiv, pentru delicte grave. Aici,
ei aşteptau începerea procesului, judecata și verdictul. Cei condamnați la moarte
așteptau execuția. Totuşi, existau şi închisori în adevăratul sens al cuvântului (nu-
mai în Palatul Sacru erau 6), locuri de detenție pentru o perioadă mai îndelungată,
în care se aflau cei care erau condamnați definitiv la mai mulți ani de privare de
libertate. Existau, de asemenea, şi închisori particulare în care cei foarte bogați îi
puteau reţine pe cei care le-au greşit, fără să mai facă apel la justiţia imperială. De
obicei, femeile nu erau deţinute în închisori, ci cel mult în mănăstiri. În unele ca-
zuri, în aşteptarea judecăţii, condamnatul putea fi pus, provizoriu, în libertate (mai
puţin criminalii). Evadările din închisoare se pedepseau cu moartea.
Locuri de detenţie erau şi mănăstirile sau fortăreţele. Internarea sau detenţia
în aceste locuri se făceau din motive politice. Condamnaţii politici închişi în mănăstiri
sau în fortăreţe, aveau şansa de a scăpa de detenţie numai dacă acuzatorul murea.
În secolul al XII-lea, prin reforma judiciară a împăratului Manuel I Comnenul
(1143-1180) – rămasă în vigoare până la sfârşitul Imperiului – se preciza că ucigaşii
care se refugiau în biserica Sfânta Sofia, după ce erau supuşi unei penitenţe eclesias-
tice, erau trimişi într-o provincie îndepărtată a Imperiului, unde aveau posibilitatea
să intre într-o mănăstire (dar numai dacă nu comiseseră crimă cu premeditare).
Furtul era pedepsit cu severitate. Hoţul prins în flagrant delict era obligat să
plătească de patru ori valoarea obiectelor furate. Cel care fura un cal aparţinând
armatei, era pedepsit cu tăierea mâinii, iar în caz de recidivă era spânzurat. Dacă
hoţul dădea foc casei pentru a şterge urmele furtului, era ars de viu. Dacă, însă,
opera înarmat în timpul nopţii, era condamnat la muncă silnică pe viaţă.
În ultimele două secole de existenţă ale statului bizantin au fost introduse – după
obiceiul apusean şi al unor popoare barbare – duelul judiciar şi ordaliile (stabilirea
dreptăţii şi a vinovăţiei părţilor prin trecerea unor probe – a focului, a apei clocotite, a
fierului înroşit în foc, etc.) – însă acestea s-au aplicat numai în cazuri excepţionale.
II.5.3. Învăţământul juridic
Opera legislativă a lui Iustinian I a fost însoţită şi de reformarea infrastructu-

rii sistemului juridic, respectiv a instituţiilor juridice. În acest sens, împărații au
acordat o atenţie deosebită reformării învăţământului juridic superior. Existau şcoli

juridice la Roma, Constantinopol şi Beyrut, în care predau cei mai străluciţi jurişti
ai timpului. De asemenea şcoli de drept mai existau şi la Atena, Cezareea Palestinei
şi Alexandria, precum şi în ale oraşe ale Imperiului, dar despre valoarea şi impor-
tanţa lor nu avem informaţii. În secolul al VI-lea, cele mai importante şcoli erau la
Constantinopol şi Beyrut.
Predarea dreptului în aceste şcoli se făcea însă complet nesistematizat şi re-
lativ haotic. Până în secolul al V-lea cursurile durau patru ani şi erau structurate
astfel: studenţii din anul I, numiţi şi dupondii, studiau lucrarea „Institutiones” a lui
Gaius, precum şi unele părţi din comentariile la acesta ale lui Ulpianus şi Paulus;
studenţii anului II, numiţi şi edictales, studiau celelalte comentarii ale lui Ulpianus
şi Paulus la „Institutiones”; studenţii din anul III, numiţi papinianistae, studiau ope-
rele lui Paulus şi ale lui Papinianus, iar studenţii din anul IV, numiţi şi lytae (lutai),
studiau individual răspunsurile lui Paulus. Acest sistem de învăţământ juridic avea,
se pare, serioase neajunsuri, pierzându-se timp preţios cu studierea unor probleme
lipsite de importanţă practică.
În cadrul reformelor sale, Iustinian I a desfiinţat şcolile de drept din Atena,
Cezareea Palestinei şi Alexandria, iar cea din Roma a rămas în afara graniţelor
Imperiului în urma cuceririi Italiei de către ostrogoţi. Apoi, la 16 decembrie 533,
prin Constitutio Omnem, Iustinian I a ridicat durata studiilor de drept la 5 ani, iar
în cadrul programei de studii au fost introduse texte din „Institutiones”, „Digeste”
şi „Codex Justinianus”.
Începând cu data de 1 ianuarie 534, Iustinian I a introdus şi un nou plan de
învăţământ, alcătuit după noua legiuire intrată în vigoare. Învăţământul juridic era
structurat astfel: studenţii din anul I (Justiniani novi) studiau „Institutiones” şi pri-
mele patru cărţi din „Digeste”; studenţii din anul II (edictales), continuau studiul
„Digeste”-lor; studenţii din anul III (papinianistae) studiau alte părţi din „Digeste”
şi textele lui Papinianus; studenţii din anul IV (lytae), terminau de studiat, indivi-
dual, „Digeste”-le, până la cartea 36 inclusiv, iar studenţii din anul V (prolytae),
studiau tot individual „Codex Justinianus”.
Vasta activitate de codificare a dreptului roman constituie opera cea mai im-
portantă şi mai durabilă a lui Iustinian I. Ea evidenţiază, totodată, modul în care
împăratul a înţeles să interpreteze şi să încorporeze ideea imperială. În calitate de
împărat roman, cum se considera, Iustinian I nu a putut concepe realizarea unei
alte legislaţii, decât cea romană sau inspirată de aceasta. De altfel, în concepţia sa,
legislaţia era destinată întregului Imperiu, perceput ca orbis Romanum. Aceasta a
făcut ca, după recucerirea teritoriilor apusene ale Imperiului Roman, împăratul
Iustinian I să hotărască, prin Constitutio Pragmatica Sanctio (Pragmatica Sancţiu-
ne) din august 554, aplicarea legislaţiei sale şi în teritoriile revenite sub autoritatea
Constantinopolului, fără a ţine seama de schimbările politice şi sociale care au avut
loc pe durata stăpânirii germanice.
II.6. Diplomaţia
Pentru început, trebuie să menționăm faptul că utilizarea termenului

diplomație, definind întregul set de practici utilizate de bizantini pentru a-și negocia
poziția în raport cu alte puteri, este anacronică, deoarece cuvântul a apărut târziu,
132
Marius Telea
în opera călugărului benedictin Dom. Jean Mabillon, „De re diplomatica” (1681), în

care prezintă modul de examinare a documentelor cu scopul de a le stabili originea,
înțelesul și autenticitatea. Prin examinarea tratatelor internaționale, diplomația lui
Mabillon a dobândit definiția actuală, care acoperă toate formele de comunicare
între state, cu precădere prin intermediul ambasadorilor trimiși în capitale străine,
aspect care presupune existența unui secretariat al afacerilor externe, menit să
preia și să reacționeze la rapoartele trimise de ambasadori.
În jurul diplomației bizantine s-au format numeroase mituri, câteva epitete
insinuându-se, cu predilecție, în descrierea sa: vicleană, perfidă și pierdută într-un
labirint de uneltiri. Pentru fiecare dintre aceste caracteristici există, totuși, unele
baze ancorate în adevărul istoric. În același timp, atribute ca eficacitatea, sagacita-
tea și ingeniozitatea au fost, de asemenea, uzitate în mod curent de istoricii care au
studiat diplomația bizantină.
Rolul diplomației a fost esențial pentru Imperiul Bizantin, deoarece a comple-
tat cu succes activitatea militară. Cu ajutorul diplomaților, bizantinii au fost capabili
să stârnească certuri în rândul liderilor armatelor inamice, au amânat negocierile
până în punctul în care trupele inamice rămâneau fără alimente sau erau decimate de
boli, ori îi convingeau pe adversari de iminente atacuri ale unor aliați ai Imperiului.
Fără îndoială, acestea, dar și alte practici diplomatice, au constituit un arsenal de
arme non-militare aflat, în permanență, la dispoziția conducerii imperiale, ajutând
Bizanțul să respingă numeroase pericole care i-au amenințat existența. De cele mai
multe ori, însă, diplomația a reprezentat principala armă a Imperiului în privința
politicii sale externe. Caracteristica distinctivă a strategiei bizantine, de la începutul
Imperiului până la prăbușirea sa, a fost accentuarea artei persuasiunii în relațiile cu
forțele străine. Oferirea cadourilor sau a tributului era o practică veche, preferabilă
războaielor scumpe. Faptul că Imperiul Bizantin prefera aurul în locul tăișului sabiei,
pentru a-și asigura pacea, este una dintre falsele distincții pe care unii istorici le-au
descris în comparația cu Imperiul Roman. Documentele au arătat contrariul, această
practică reliefând o continuitate între Imperiul Roman și Bizanț, romanii preferând,
încă din perioada glorioasă a lui Octavian Augustus, în secolul I, până la Marcus Au-
relius, în secolul al II-lea, să își cumpere dușmanii decât să lupte împotriva acestora,
dacă situația permitea o astfel de rezolvare. Accentul pus de guvernanții bizantini pe
utilizarea eficientă și inteligentă a diplomației nu rezulta numai din cultura bizan-
tină influențată de dogma creștină, care respingea vărsarea de sânge, ci și dintr-o
dependență insurmontabilă a aparatului militar de mijloacele diplomatice.
La fel ca multe alte instituții ale puterii bizantine, diplomația era extrem de
centralizată, condusă din capitală și aplicată de funcționari imperiali, care primeau,
în schimbul serviciilor prestate, titluri înalte, recompense valoroase și privilegii
variate. Tratamentul favorabil de care beneficiau diplomații bizantini se datora mi-
siunilor cu un grad înalt de risc pe care aceștia erau nevoiți să le îndeplinească.
Navigația pe Marea Mediterană și călătoriile în teritoriile care nu aveau granițe cu
Imperiul erau înțesate de obstacole. Deoarece logica dicta faptul că cele mai bune
alianțe erau cele încheiate cu dușmanii vecinilor inamici, trimișii Constantinopolu-
lui aveau parte de primiri ostile în teritoriile vizate de aceste alianțe. În plus, în te-
ritoriile slab guvernate (state eșuate, în termeni moderni), solii și escorta acestora
trebuiau să respingă triburi feroce și jefuitori nomazi.
Negocierile importante erau purtate de înalţi demnitari imperiali, uneori
chiar şi de membri ai înaltului cler, aleşi dintre persoanele al căror rang era cel
cerut de nivelul la care se purtau tratativele. Foarte rar avem ştiri despre existenţa
unor diplomaţi de carieră sau chiar a unor familii de diplomaţi. Diplomații bizantini
erau aleși pe baza reputației, trecutul lor nu trebuia să fie pătat de nici o acuzație
de comitere a unei infracțiuni, trebuiau să dovedească inteligență și spirit civic,
manifestat prin acceptarea posibilității de a-și risca viața pentru stat. Cu toate aces-
tea, misiunile erau acceptate benevol, nu în urma unei coerciții, solii trecând, în
prealabil, printr-o perioadă de testare și învățare.
Aspectul religios al diplomației bizantine a fost evidențiat de numeroși cerce-
tători ai acestei probleme, reliefând rolul Bisericii în diplomație, aceasta acționând
ca instrument al puterii imperiale. Cu toate acestea, nu se poate emite o opinie
fermă în privința răspândirii creștinismului dinspre Constantinopol, dacă aceasta a
fost un scop al politicii externe bizantine sau doar un mijloc de obținere a păcii. Un
fapt este cert: propovăduirea cuvântului sfânt a reprezentat o practică diplomatică
cu o putere de persuasiune imensă. Ca atare, Biserica, gata oricând, în ceea ce o
privea, să susțină efortul expansionist al statului, care asigura lărgirea jurisdicției
sale, a condus o operă misionară impresionantă în rândul popoarelor din Balcani,
de la Marea Neagră și chiar din Europa centrală.
Un popor, după ce accepta credința creștină a Imperiului, intra sub influența și
controlul Bisericii Răsăritene și devenea supus autorității împăratului, considerat a fi
singurul suveran legitim al lumii creștine. Un semn al acestei subordonări era relația
spirituală care îl lega pe liderul poporului proaspăt convertit de persoana împăratu-
lui bizantin, iar gradul acestei relații, care varia de la un popor la altul, definea exact
locul ocupat de acel popor în comunitatea creștină condusă de împărat.
Diplomaţia bizantină a oferit, de-a lungul celor peste 1.000 de ani de existen-
ţă a Imperiului, instrumentul necesar afirmării statului pe plan internaţional şi al
asigurării unui echilibru între forţele ostile din jurul frontierelor. Vorbim de o diplo-
maţie realistă care a manevrat o mare varietate de mijloace şi care s-a bazat pe prin-
cipiul respectării înaltei poziţii politice și spirituale a Imperiului şi a împăratului. În
Bizanț nu a existat un minister de externe propriu-zis, ci doar o ştiinţă a conducerii
barbarilor, după cum avem atestată și existența unui serviciu central care se ocupa
exclusiv de relaţiile diplomatice, numit Skrinion Barbaron (Σκρίνιον τῶν Βαρβάρων,
Oficiul pentru Barbari), ale cărui mijloace și tehnici se inspirau din tradiţia romană.
Skrinion Barbaron se ocupa atât de afacerile diplomatice, cât și de activitățile de spi-
onaj, fiind astfel considerat primul serviciu de spionaj din istorie.
Rolul informațional al diplomației a fost considerabil. Culegerea și analiza
informațiilor privind preferințele, intențiile și capacitățile militare ale potențialilor
inamici erau cele mai importante unelte ale diplomației bizantine și au salvat în-
totdeauna Imperiul de prețul enorm al războaielor. Pentru bizantini, diplomația
funcționa și ca o metodă de a determina dacă o problemă de politică externă era
suficient de critică pentru a merita efortul unei bătălii sau a unui război mai lung.
Imperiul avea în faţa tuturor popoarelor numite, în general, barbare, un pre-
stigiu de necontestat. Diplomaţii de la Constantinopol au ştiut să profite în chip abil
de acest lucru şi să-şi extindă influenţa politică, să dobândească avantaje economi-
ce şi să răspândească credinţa creştină în cadrul acestora, iar odată cu aceasta să
extindă și cultura și civilizaţia bizantină.
Astfel, împăratul Iustinian I (527-565) şi-a creat, la fel ca împăraţii romani,
la toate frontierele popoare vasale, pe care le-a câştigat prin acordarea de bani,
de favoruri şi onoruri. În schimbul unor imense subsidii plătite anual barbarilor
(numai în secolele V-VI, acestea au variat între 2.000 de livre de aur și 80.000 de
nomisme, echivalentul a 364 kg de aur), Imperiul a salvat pacea, a dobândit loiali-
134
Marius Telea
tatea acestora şi chiar unele contingente de armată, care trebuiau să lupte pentru
apărarea Imperiului. Conducătorilor barbari li se acordau podoabe preţioase, deco-
raţii strălucitoare şi titluri pompoase din ierarhia Curţii imperiale. Ei se simţeau
flataţi de faptul că erau consideraţi pe jumătate romani, părtaşi ai lumii civilizate
şi se declarau cu emfază sclavi ai majestăţii sale imperiale.
La Constantinopol se ştia însă că aceşti conducători lacomi, schimbători şi
perfizi puteau deveni duşmani periculoşi. Diplomaţia imperială îi supraveghea cu
mare grijă. Pentru a menţine asupra acestora influenţa bizantină li se dădeau soţii
din Imperiu, iar copiii acestora erau crescuţi la Constantinopol în civilizaţia şi luxul
capitalei. Deseori erau invitaţi la palat făcându-li-se o primire exagerat de luxoasă,
pentru a le arăta forţa şi strălucirea Imperiului Bizantin. De exemplu, în timpul
domniei lui Iustinian I la Palatul Sacru au venit mulţi conducători dintre heruli,
huni, avari, gepizi, axumiţi, lazi, iberi şi alţii. Împăratul şi soţia sa i-au copleşit cu
daruri pe ei, pe soţiile şi copiii lor, iar după ce s-au întors în ţările de unde au venit
au rămas marcaţi, uluiţi şi fascinaţi de strălucirea şi fastul orbitor pe care l-au vă-
zut la Curtea imperială. De asemenea, ei se simţeau fericiţi de a fi în serviciul unui
împărat, care-i primea atât de bine şi le făceau atâtea daruri preţioase.
Diplomaţia bizantină a căutat să slăbească forţa popoarelor barbare, învrăj-
bind un popor împotriva celuilalt. A existat, de asemenea, obiceiul ca la Constanti-
nopol să fie găzduit, aproape întotdeauna, un pretendent la conducerea poporului
barbar, care să poată fi opus în orice moment conducătorului barbar neascultător.
În acelaşi timp, Bizanţul putea apela la un popor barbar să pornească război împo-
triva altui popor barbar, care devenea un pericol pentru Imperiu.
La aceste practici care veneau ca o moştenire de la Roma, Bizanţul a mai
adăugat şi altele. Propaganda creştină a fost strâns legată de politică; misionarii
nu făceau mai puţin decât diplomaţii, pentru ca popoarele barbare să accepte suze-
ranitatea imperială şi să le aducă în sânul civilizaţiei bizantine. Mulţumită acestor
misionari, o serie de popoare barbare din regiunile de stepă ale Rusiei meridionale,
până în Etiopia şi Sahara, de la Eufrat şi până în vestul Europei şi nordul Africii au
primit religia creştină în timpul lui Iustinian I. Odată cu religia creştină era făcută
cunoscută şi civilizaţia bizantină.
Această politică, prin care se combina forţa militară cu diplomaţia, a avut, de
cele mai multe ori, succes.
În relaţiile cu diferite popoare era stabilită o ierarhie protocolară foarte preci-
să. Titlurile care urmau să fie atribuite conducătorilor statelor străine şi felul de a li
se adresa erau stabilite cu exactitate. Singurele state cărora Imperiul li se adresa de la
egal la egal erau Regatul persan şi, mai târziu, Califatul arab. În schimb, conducători-
lor statelor occidentale împăratul li se adresa pe un ton de superioritate, numindu-i
cel mult regi şi refuzându-le titlul de împărat. Altor state (de ex. conducătorilor Rusiei
sau Ungariei) li se adresa ca unor vasali şi se considera părintele lor.
Astfel, în secolul al VI-lea, ambasadorii trimişi în Regatul persan aparţi-
neau celor mai înalţi demnitari ai ierarhiei imperiale: un praefectus Urbi, mai
mulţi magistri officiorum şi magistri militum, un comes sacrarum largitionum.
Existau câteva familii de diplomaţi specializate în negocieri cu anumite popoa-
re, cum ar fi cea a lui Nonnosus, cunoscătoare a limbii arabe, ai căror membri
au fost trimişi pe rând de împăraţii Anastasius I (491-518), Iustin I (518-527) şi
Iustinian I (527-565) să negocieze cu un trib arab din Nedjed. În aceeaşi epocă,
spatharios-ul Valentin, cunoscător al limbilor turanice, a fost trimis de împăra-
tul Iustinian I, în anul 557, la hanul avarilor, iar în timpul împăratului Iustin al
II-lea (565-578), în anul 576, la turci, pentru a confirma o alianţă încheiată între
basileu şi suveranul lor.
În orice caz, acestea au fost cazuri excepţionale, întrucât tratativele importan-
te erau duse de diferiţi funcţionari şi ambasadele cuprindeau, aproape întotdeauna,
un mare număr de membri. Astfel, în anul 781, împărăteasa Irina (797-802) a tri-
mis pe sachelarios-ul ei, Constantin şi pe primicier-ul Staurakios să negocieze căsă-
toria fiului ei, Constantin al VI-lea, cu una din fiicele lui Carol cel Mare (800-814). O
bună parte din membrii delegaţiilor erau clerici, cum a fost cazul în anul 798, când
doi clerici, Dorotei, egumen la mănăstirea Philippicus, din Chrysopolis şi Constan-
tin, chartophylax la biserica Sfânta Sofia, au fost trimişi să semneze o înţelegere
cu conducătorul arab Abd-al-Malik ibn Salih ibn Ali (750-812). Aceste ambasade de
clerici însoţite de demnitari laici nu erau o raritate. Apoi, în secolul al XIV-lea, când
era obiceiul să se ţină discursuri lungi şi alambicate, ambasadele erau conduse de
literaţi şi universitari. Spre exemplu, Nichifor Gregoras (1295-1360) ne-a lăsat o
descriere amuzantă a soliei pe care a condus-o, în anul 1326, la ţarul sârb, Ştefan
Uroş al III-lea Deceanski (1322-1331), iar Manuel Chrysoloras (c. 1355-1415) a fost
trimis de împăratul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425) să-l reprezinte în Italia,
atât la Veneţia, cât şi la Florenţa şi la Curia papală.
Alegerea ambasadorilor depindea şi de locul persoanei în ierarhia de stat sau
de importanţa suveranului pe lângă care erau acreditaţi. Astfel, împăratul Constan-
tin al V-lea Copronimul (741, 743-775) a trimis la papa Zaharia (741-752) şi la re-
gele lombard Astolphe pe silenţiar-ul Ioan, demnitar palatin de rang inferior, prin
intermediul căruia le-a fost trimis celor doi un ordin (jussio). Acelaşi Ioan, însoţit
de protoasecretis-ul Georgios a mers la regele Pepin cel Scurt (741-768), în anii
756 şi 757. De asemenea, pentru a negocia o uniune matrimonială cu Curtea de la
Trapezunt, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) l-a trimis pe marele
logothet Gheorghios Akropolites (c. 1217/1220-1282) împreună cu unul din cei mai
importanţi demnitari de la biserica Sfânta Sofia, marele iconom Ioan Xiphilinos.
Unii ambasadori, renumiţi pentru talentul lor, au făcut carieră în diploma-
ţie. Astfel, putem menţiona pe Leon Choirosphaktes, care a activat în timpul împă-
ratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912). Acesta a condus cu succes trei misiuni
diplomatice în Bulgaria: una în anul 893, când a obţinut de la bulgari eliberarea a
120.000 de prizonieri şi încheierea unui tratat de pace; în a doua misiune a obţinut
pentru Imperiu 30 de fortăreţe în zona Durazzo şi, în sfârşit, în anul 904 i-a deter-
minat pe bulgari să se stabilească în Tesalonicul jefuit în repetate rânduri de arabi,
reuşind apoi reocuparea oraşului de către trupele imperiale.
Odată cu secolul al IX-lea, înaltul funcţionar care alegea (cu avizul împăratu-
lui) şi trimitea ambasadorii, cel care conducea serviciul de interpreţi şi în sarcina
căruia era primirea şi supravegherea ambasadorilor străini era logothetul dromului.
Acesta culegea informaţiile furnizate de poliţia de frontieră, de la călătorii şi ne-
gustorii bizantini asupra situaţiei din ţările străine, informaţii cu care îi punea la
curent pe ambasadorii pe care îi trimitea în acele ţări.
Alegerea unui ambasador se făcea cu mare grijă şi precauţie, ţinându-se cont
de calităţile sale morale, abilitatea de a întreţine relaţii cu străinii, precum şi de
recomandările oficiale anterioare. Înainte de plecarea într-o misiune el era supus
unui fel de examen cu privire la cunoştinţele sale generale referitoare la ţara în
care se deplasa precum şi la modul în care ar urma să se descurce în diferite situaţii
speciale. El pleca împreună cu mai mulţi translatori şi servitori, având asupra sa
şi darurile destinate suveranului din ţara respectivă şi miniştrilor săi. Primea apoi
136
Marius Telea
şi instrucţiunile basileului şi scrisorile sale de acreditare. Atunci când misiune era

într-o ţară îndepărtată şi mai puţin cunoscută, ambasadorul obişnuia să ia cu el
persoane născute în ţara respectivă care să-l ajute să se acomodeze mai bine şi să
afle mai repede obiceiurile şi tradiţiile locului. Astfel a procedat Valentin, trimis
de Caesar-ul Tiberiu la principele turc Turxanth, în anul 576. El a luat cu sine 106
turci, locuitori ai Constantinopolului, s-a îmbarcat în portul Sinope, de aici mers la
Cherson şi a intrat în Asia prin Porţile Caspice.
În principiu, ambasadorii primeau sume considerabile pentru reprezentare,
dar când trezoreria nu dispunea de bani, împăratul obişnuia să dăruiască solilor
diferite produse fabricate în manufacturile imperiale, pe care aceştia trebuiau, une-
ori, să le vândă pentru a-şi acoperi cheltuielile.
Scopurile ambasadelor variau în funcţie de obiectivul lor: trimiterea de mesa-
je la nivel înalt, semnarea unui tratat de pace, comunicarea unui eveniment, trans-
miterea unor reclamaţii, intimidări, încheierea unor tratate comerciale. Se mai tri-
miteau ambasade (solii) pentru a obţine informaţii despre popoare îndepărtate şi
puţin cunoscute care solicitau o alianţă cu Bizanţul, precum au fost cele trimise de
Iustinian I (527-565) în Etiopia, în anul 529, şi Iustin al II-lea (565-578) la chaganul
turcilor, în anul 569. În această din urmă ambasadă a fost trimis cilicianul Zemar-
chos, care a pornit cu un mare număr de însoţitori spre Transoxania, având printre
ei şi un turc venit de la Constantinopol.
Avem şi mărturii potrivit cărora împăratul Constantin al VII-lea Porfirogene-
tul (945-959) a compus formule de corespondenţă cu suveranii din India şi Yemen,
confirmând, astfel, existenţa raporturilor cu aceste regiuni.
Unele ambasade erau trimise pentru a culege informaţii despre un stat
cu care se preconiza o ruptură diplomatică, cum a fost cea trimisă de împăratul
Anastasius al II-lea (713-715) la Curtea califului arab Al-Walid (705-715), în anul
714. În perioada de mare prosperitate a Imperiului s-au trimis misiuni diploma-
tice cu scopul de a demonstra puterea şi strălucirea statului bizantin. Aşa s-a
întâmplat în cazul sincel-ului patriarhal Ioan Grammaticul, trimis în anul 829 la
Curtea califului din Bagdad, cu scopul de a-i copleşi pe arabi cu fastul şi strălu-
cirea din Bizanţ.
Interesant este că nici califii arabi nu s-au lăsat mai prejos, ei prezentând tri-
mişilor imperiali splendorile şi bogăţiile de la Curtea lor, aşa cum o demonstrează
relatările patricienilor Ioannes Rhadenos şi Mihail Toxaras, însoţiţi de 12 demnitari
pe care împăratul Leon al VI-lea Filosoful i-a trimis la califul Al-Muqtafi (902-908),
în iunie 907 sau cea a ambasadei trimise de Constantin al VII-lea Porphyrogene-
tul la califul de Cordoba, ‛Abd-al-Rahmān al III-lea (929-961). S-a creat, astfel, o
adevărată dispută în ceea ce priveşte etalarea grandorii şi a fastului între califi şi
trimişii împăratului bizantin. În contrast cu aceasta, atunci când s-a pus problema
unei eventuale alianţe matrimoniale între împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul
(1259-1282) și ţarul sârb Ştefan Uroş I (1243-1276), prin căsătoria uneia din fiicele
împăratului cu unul din fiii ţarului, Georgios Pachymeres relatează că delegaţia bi-
zantină trimisă cu acest mandat a constatat cu surprindere că suveranul sârb avea
a locuinţă total rustică, trăind ca un veritabil ţăran. În aceste condiţii, basileul a
renunţat la realizarea căsătoriei.
Împăraţii bizantini întreţineau foarte rar ambasade permanente (misiuni di-
plomatice) în străinătate. Excepţie a făcut Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425)
care a instalat la reşedinţa sultanului Mehmed I Celebi (1413-1421) o misiune per-
manentă cu scopul de a-i afla intenţiile şi eventualele acţiuni antibizantine.
În perioada de înflorire a regimului themelor, strategii au primit dreptul de a

iniţia şi a conduce negocieri cu popoarele învecinate. Astfel strategul de Cherson a
inițiat tratative cu populațiile din stepă: cu chazarii, în secolul al VIII-lea, cu pece-
negii în secolul al X-lea, iar strategul Ioan Bogas a fost însărcinat să poarte tratative
cu bulgarii în timpul regenţei împărătesei Zoe (1042).
Începând din secolul al VII-lea, o serie de exarhi din Ravenna au dus o politică
personală faţă de longobarzii care au năvălit în nordul Peninsulei italice. La fel au
procedat şi succesorii lor din secolele X-XI, catepanii din Italia, aceasta ducând la
un fenomen de descentralizare a actului diplomatic, care s-a accentuat pe măsură ce
Imperiul s-a apropiat de dispariţia sa politică. Este suficient să amintim şi iniţiativa
nefericită a ducelui de Italia, Calabria şi Apulia, Roman Arghyros care a negociat, în
anul 1052, un tratat de alianţă împotriva normanzilor, între împăratul Constantin
al IX-lea Monomahul (1042-1055) şi papa Leon al IX-lea (1049-1054). El a trimis,
cu de la sine putere, în anul 1054, o ambasadă la împăratul german Henric al III-lea
(1028-1056), făcând eforturi susţinute în favoarea unei apropieri între Imperiul Bi-
zantin şi papalitate. Acest fenomen al descentralizării actului diplomatic a devenit
şi mai puternic în ultimul secol de existenţă al Imperiului, când tot mai mulţi con-
ducători locali laici, dar şi eclesiastici, îndeosebi din zonele de graniţă, au încheiat
înţelegeri, tratate de alianţă sau de pace cu duşmanii statului bizantin.
Primirea ambasadorilor străini la Constantinopol avea loc potrivit unor uzanţe
foarte vechi, în care se urmărea un dublu scop: acela de a acorda unui ambasador o
ospitalitate cât mai fastuoasă, care să-i ofere imaginea unei curtoazii şi bogăţii a îm-
păratului şi, pe de altă parte, de a lua toate măsurile pentru a-l împiedica să afle se-
crete de stat sau să ţese intrigi care să afecteze interesele Imperiului. Din momentul
în care treceau frontiera, ambasadorii erau scutiţi de orice cheltuieli şi puteau bene-
ficia de poşta imperială şi de toate avantajele ospitalităţii bizantine. Dar, în ultimele
secole ale existenţei Imperiului, ambasadorii trebuiau să fie întreţinuţi pe cheltuia-
la unor populaţii aflate de-a lungul drumurilor care duceau la Constantinopol. Ast-
fel, între Italia şi Constantinopol, potrivit unui chrysobul dat de împăratul Nichifor I
(802-811), comunitatea slavă trebuia să întreţină la Patras, pe cheltuiala proprie, un
personal diplomatic străin format din servitori, hangii şi bucătari puşi la dispoziţia
ambasadorilor aflaţi în trecere. Începând din secolul al XIV-lea astfel de prestaţii au
fost impuse tot mai frecvent populaţiilor aflate pe drumul care ducea în capitală.
Petru Patriciul, diplomat şi maestru de ceremonii, a lăsat o descriere a călă-
toriei unui ambasador al Regatului persan, trimis de regele Chosroes I (Khosrau I,
531-579) la împăratul Iustinian I (527-565), în anul 551, de la frontiera situată între
Nisibis şi Dara până la Constantinopol. Această misiune diplomatică nefiind agreată
de Iustinian I, solul a fost primit la Dara de un subordonat al lui magister officio-
rum şi a urmat drumul poştal care traversa Asia Mică, fiindu-i asigurate, atât lui
cât şi suitei, toate cele necesare. Dar întreaga călătorie, care a durat 103 zile, a fost
regizată astfel încât să-l încurce şi să-l obosească pe ambasador. Ajuns la Calcedon,
ambasadorul s-a odihnit câteva zile, apoi a fost dus pe mare până la Constantinopol
unde o escortă de cavaleri l-a condus până la reşedinţa sa. Aici a fost primit de un
alt reprezentant al lui magister officiorum, care i-a adus daruri.
O situaţie mai puţin fericită a suferit Liutprand, episcop de Cremona (c.
922-972), sosit la Constantinopol, în anul 968, la Curtea lui Nichifor al II-lea
Phocas (963-969), ca reprezentant al lui Otto I cel Mare (962-973), împărat la
Germaniei. Acesta emitea pretenţii asupra posesiunilor bizantine din sudul Itali-
ei. Deşi a venit cu propuneri de alianţă matrimonială între cei doi suverani, prin
138
Marius Telea
căsătoria porphyrogenet-ei Ana, fiica fostului împărat Roman al II-lea cu fiul lui
Otto I (viitorul împărat Otto al II-lea), Liutprand a fost tratat în capitala bizantină
aproape ca un prizonier. I s-a transmis oficial că stăpânul său, nu era recunos-
cut de autorităţile bizantine nici ca împărat, nici ca roman, ci ca un simplu rege
barbar cu care însă nu se puteau încheia legături matrimoniale. Şi călătoria sa
de întoarcere spre Italia a durat destul de mult, circa trei luni şi o săptămână, 2
octombrie 968-10 ianuarie 969.
Așa-numitul Oficiul pentru barbari se ocupa la Constantinopol, printre alte-
le și cu întreţinerea ambasadorilor şi a suitei acestora, care, de obicei, era foarte
numeroasă. Astfel, ambasada trimisă la împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul
(976-1025) de către regele Armeniei Mari (Ani) Ioan Sempad, în anul 1022, a avut
în frunte pe catholicos-ul armean însoţit de 12 episcopi, 70 de călugări, 2 savanţi şi
300 de oameni aleşi din rândul armatei şi al nobililor.
Din protocolul diplomatic făcea parte primirea în capitală, deplasarea solilor
şi a suitei acestora pe străzile oraşului. Ei erau conduşi cu tot fastul corespunzător
importanţei misiunii lor, cu escortă de cavalerie în mare ţinută, în sunete de trâm-
biţe şi în mijlocul drapelelor viu colorate.
Ambasadorii beneficiau de primirea cea mai generoasă, fiind supravegheaţi
neîncetat, inclusiv în timpul deplasărilor prin capitală sau prin alte oraşe. Ca re-
şedinţă aveau un palat unde aveau la dispoziţie o impresionantă gardă militară. În
mod frecvent erau duşi să viziteze corpurile de armată cele mai bine întreţinute şi
dotate, precum şi să admire sistemul de fortificaţii al capitalei. Erau trataţi cu cea
mai rafinată curtoazie. La mesele care li se serveau, se avea grijă să nu primească
din mâncărurile interzise prin religie, mai ales musulmanilor. Cu ocazia zilelor de
sărbătoare ale popoarelor pe care le reprezentau se organizau petreceri în cinstea
lor. Cu acest prilej se participa la reprezentaţii în Hipodrom, la slujbe solemne în
biserica Sfânta Sofia, la ospeţe în care pentru a-i onora, împăratul le trimitea mân-
căruri de pe masa sa.
În cadrul ceremoniilor la care participau, ambasadorii ocupau locuri fixe, di-
nainte stabilite, în funcţie de puterea şi importanţa pe care o aveau statele din care
proveneau şi de caracterul raporturilor cu Imperiul. Conform „Kletorologhion”-ului
lui Filotei, în secolul al X-lea, legaţii romani şi patriarhii Bisericilor din Răsărit
aveau întâietate în faţa tuturor ambasadorilor şi demnitarilor imperiali.
În schimbul atenţiei de care se bucurau din partea autorităţilor bizantine,
Curtea imperială pretindea de la toţi ambasadorii respectarea obiceiurilor de la
palat şi supunerea faţă de regulile etichetei şi protocolului de aici. S-a întâmplat
ca în anul 860, să-i fie refuzată intrarea în palatul imperial unui trimis la califului
Al-Motawakkil (841-861), care s-a prezentat în veşminte negre, cu turban pe cap
şi cu sabie şi pumnal la brâu. Furios, el s-a retras, dar a fost, în cele din urmă,
reprimit. La recepţia oficială din 7 iunie 968, episcopul Liutprand de Cremona
a abordat un asemenea ton de conversaţie cu basileul Nichifor al II-lea Phocas
cu privire la politica împăratului Otto I, întrerupându-l mereu pe împărat, încât
acesta a poruncit să fie scos din sală. La 20 iunie acelaşi an, acelaşi ambasador,
protestând zgomotos pentru că a fost plasat după ambasadorul bulgar la masă,
basileul a fost nevoit să-l trimită pe fratele său Leon Phocas să-i explice motive-
le, însă refuzând să asculte explicaţiile acestuia cu privire la prezenţa trimişilor
bulgari şi să-şi reia locul la masă, a fost trimis la reşedinţa sa, unde a trebuit să ia
masa într-un cadru mai modest. Dar, pentru a-l împăca, împăratul i-a trimis din
cele mai gustoase mâncăruri de la masa sa.
Episodul cel mai important al şederii unui ambasador în Constantinopol era

recepţia solemnă, care avea loc într-un cadru foarte fastuos, în cadrul unui cere-
monial menit să redea impresia măreţiei Imperiului. În secolul al VI-lea, potrivit
informaţiilor oferite de Petru Patriciul, Iustinian I primea ambasadorii perşi în sala
Marelui Consistoriu. Apoi, începând din secolul al X-lea locul de desfăşurare a au-
dienţelor a fost palatul Magnaura. Atunci când împăratul Constantin al VII-lea Por-
firogenetul a primit pe ambasadorii arabi veniţi pentru un schimb de prizonieri, în
anul 946, au fost împrumutate pentru decor, lanţurile de aur şi argint, lustrele şi
candelabrele de la biserica Sfânta Sofia şi de la alte biserici, precum şi mătăsurile şi
tapiseriile cele mai valoroase de la Marele Palat. Episcopul Liutprand de Cremona
ne-a lăsat o descriere a splendidului arbore din aramă aurită, pe ramurile căruia ci-
ripeau păsări mecanice, leii de aur care formau baza tronului şi care scoteau răgete
impresionante atunci când ambasadorul, susţinut de doi eunuci, se apropia pentru
a se prosterna în faţa basileului, precum şi ingenioasa maşinărie care ridica tronul
şi pe împărat până aproape de tavan.
Audienţa solemnă, care se rezuma la o simplă ceremonie, era urmată de alte
întrevederi, mai intime şi de discuţii purtate cu împăratul sau cu demnitarul care
răspundea de acele discuţii. Atunci se purtau adevăratele negocieri şi se parafau
înţelegerile între cele două părţi. În anul 860, ambasadorul califului Al-Motawakkil
la Curtea împăratului Mihail al III-lea (842-867), povestea că, timp de câteva luni
cât a stat la Constantinopol, el nu a auzit nici o vorbă din gura împăratului. Unchiul
acestuia, Petronas, a fost singurul care a vorbit cu ajutorul unui translator, iar îm-
păratul aproba sau nega printr-o simplă mişcare a capului.
Cele mai strălucitoare primiri la Curtea imperială au fost în timpul împăratului
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945-959). Între acestea, poate fi menţionată cea
a primirii cneaghinei Olga a Rusiei, care a stat la Constantinopol toată toamna anului
957, însoţită de o suită foarte numeroasă. Cu acest prilej ea s-a botezat luând numele
soţiei împăratului, Elena, care i-a fost şi naşă. Episodul poate fi considerat drept înce-
putul unei noi perioade în relaţiile bizantino-ruse, în care Biserica constantinopolita-
nă va juca un rol substanţial. În acelaşi sens a acţionat diplomaţia imperială şi în ceea
ce priveşte Regatul maghiar, aflat în faza constituirii unui stat propriu. Fastuoasa
primire a doi conducători unguri în capitala bizantină a dus la convertirea acestora la
creştinism. Cu acest prilej ungurii au primit şi un episcop grec care a primit misiunea
să realizeze atragerea întregului popor la noua credinţă creştină (948).
De asemenea, era foarte important ca primirea ambasadorului să se facă de
către dregătorul cel mai potrivit rangului şi misiunii acestuia. Cronicarul bizantin
Georgios Sphrantzes, în „Cronica” sa este foarte explicit atunci când motivează de-
cizia împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul de a-şi lua titlul de despot în timpul
minoratului lui Ioan al IV-lea Lascaris: „Nu se cade şi nu este cu dreptate ca acela
care guvernează statul şi primeşte soli de-ai multor popoare să nu aibă şi un mare
rang, pe aproape de cel împărătesc, ca mai întâi neamul bizantinilor să aibă faimă şi
măreţie şi apoi stările de lucruri ce se încheie cu popoarele străine să fie trainice”36.
Audienţa solemnă cuprindea două elemente de curtoazie reciprocă şi de pro-
tocol. După ce ambasadorul străin îşi prezenta scrisorile de acreditare şi îşi făcea
cunoscute intenţiile pentru care se afla la Constantinopol, împăratul sau demnitarul
care îl primea, ca o dovadă a politeţii bizantine obişnuia să întrebe despre noutăţile
36
Pseudo-PHRANTZES: Macarie Melissenos, Cronica 1258-1481, I, 1, ediţie critică de Vasile
Grecu, în col. „Scriptores Byzantini V”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1966, p. 14.
140
Marius Telea
referitoare la suveranul său. Apoi, ambasadorul oferea darurile trimise de suvera-

nul său împăratului Bizanţului. În schimb, basileul nu uita niciodată să răspundă
acestor atenţii, trimiţând, la rândul său, prin intermediul ambasadorilor, cadouri
suveranilor acestora (stofe preţioase, opere de orfevrărie sau manuscrise rare).
Toate aceste principii, mijloace tehnice ale diplomaţiei romano-bizantine ca
şi instituţiile care le-au aplicat, s-au cristalizat şi desăvârşit în perioada secolelor
XI-XII. Dincolo de o mare diversificare a lor într-o anumită perioadă a istoriei bi-
zantine, asistăm la scurt timp şi la o renunţare la unele practici şi adoptarea unor
noi. Statele occidentale au preluat, mai târziu, multe din metodele diplomaţiei bi-
zantine, dar pe care le-au şi restituit apoi sub o altă formă, mai evoluată, celor de
la care le-au împrumutat. Putem aminti aici doar sistemul relaţiilor clientelare, pe
care apusenii l-au perfecţionat prin introducerea sistemului vasalităţii, atât în inte-
riorul statelor lor, cât şi în raporturile cu statele mai mici. La alte practici, Curtea
imperială bizantină a renunţat, între ele fiind şi aşa-numitul tribut mascat, care
consta din plata unor subsidii anuale acordate unor vecini mai agresivi pentru a-i
linişti pe perioada în care Bizanţul era angrenat în alte acţiuni de amploare pe plan
extern. S-a renunţat la astfel de plăţi deoarece, în secolele XII-XIV, era o lipsă acută
de mijloace financiare, care făcea imposibile aceste practici.
II.7. CULTUL ÎMPĂRATULUI, CEZAROPAPISMUL

ȘI CARACTERUL TEOCRATIC AL STATULUI BIZANTIN
Este unanim recunoscut faptul că în societatea bizantină, Dumnezeu a

fost prezent, deopotrivă, în viața publică și în cea privată. De asemenea, potrivit
concepției bizantine, Dumnezeu este prezent în lume, atât prin Biserică, prin care
se făcea simțită tuturor dragostea Sa și în care credincioșii se mântuiesc, cât și prin
instituția imperială, prin stat, prin care Dumnezeu își descoperă mai degrabă pute-
rea și dreptatea.
Premizele sau începuturile cezaropapismului bizantin țin mai degrabă de așa-
numitul cult al împăratului precum și de titlul de Pontifex Maximus pe care acesta
îl deținea. Originea divină a conducătorilor a existat încă de la începutul Romei, ea
regăsindu-se printre legendarii făuritori ai marii cetăţi. Astfel, Romulus și Remus,
cei care au întemeiat Roma, erau fiii gemeni ai muritoarei Rhea Silvia şi ai zeului
Marte. Cert este că încă de la început romanii au considerat faptele zeilor ca fiind
decisive în dezvoltarea lor ca umanitate şi naţiune, iar orice victorie sau înfrângere
era pusă pe seama acestor divinități.
Devenind în scurt timp un stat multinațional, Imperiul Roman a făcut cu greu
faţă tendinţelor centrifuge din provincii. Romanizarea era un proces lent şi adesea
anevoios din cauza refuzului multor popoare cucerite de a adopta limba şi obiceiul
imperialilor. Romanii nu se puteau impune doar prin cultură, deoarece nu aveau
șanse într-un Orient capabil să dezvolte civilizaţii înfloritoare precum din Grecia,
Asia Mică, Palestina sau Egipt. Italicii aveau nevoie de un numitor comun, de o
instituţie care alături de armată, să fie prezentă şi respectată în toate provinciile.
Cultul împăratului a devenit soluția salvatoare, care să ofere o minimă coeziune, un
avanpost al romanizării şi o dovadă de loialitate faţă de statul roman. Această armă
era destinată în special Orientului, deoarece avea mari șanse de reușită într-o lume
în care originea divină a conducătorului avea deja o tradiţie multimilenară. În par-
tea apuseană a Imperiului, cultul imperial a fost introdus foarte greu în peninsulă.
Într-o primă fază aici a fost cinstit doar genius-ul împăratului, distinct de persoana
acestuia. Exista deja o veche tradiţie a cinstirii unui genius în fiecare familie şi noul
cult a reprezentat de fapt o extindere la nivel imperial a acestei tradiţii.
Cultul împăratului a fost organizat treptat, ţinându-se cont de sensibilitățile
şi de mentalitățile diverselor popoare. Odată cu transformarea Romei în imperiu,
cultul monarhilor a trecut la un alt nivel. Încă din perioada Republicii, în Răsărit,
împăraţii romani s-au bucurat de onoruri divine şi chiar Senatul a fost divinizat sub
numele de zeul Senat (theos Synkletos).
Biserica primară avea să propovăduiască fără a se teme de moarte faptul că:
„Dumnezeu este cel mai mare, nu împăratul” (Deus maior et non imperator) (Acta
Saturnini, 41). Chiar dacă a lăsat Bisericii o anumită libertate, statul nu a renunţat să
intervină în evoluţia acesteia. Intervenţia autorităţii politice era justificată fie prin
apărarea ordinii publice, fie prin garantarea drepturilor comunităţilor religioase.
Cu doi ani înainte de a fi asasinat, în anul 42 î. Hr., Iulius Cezar (100-44 î. Hr.)
a fost zeificat oficial ca divus Iulius.
În timpul nepotului său, devenit și fiu adoptiv, Octavian Augustus (31 î. Hr.-14
d. Hr.), persoana monarhică divină s-a conturat şi mai mult, dobândind o importan-
ţă sporită în interiorul Imperiului. Tot acum a apărut o nouă religie, cea a cultului
sau geniului imperial. În această perioadă s-a conturat o adevărată liturghie a cultu-
lui imperial şi s-au ridicat temple dedicate suveranului, la Pergam, Nicomidia, Efes
şi Niceea. Orientul elenofon i-a transpus împăratului o aură cu totul specială. Aici
el era venerat cu ajutorul „imaginilor divine” (theiai eikones) care echivalau cu ima-
ginile împăratului. Sub influență orientală, împăratul a adoptat titlul de Pontifex
Maximus, considerându-se reprezentant al lui Jovis, fiind numit și Zeus Eleutherios
Sebastos. Împăratul era văzut, astfel, ca o fiinţă intermediară între om şi zeitate.
Această tradiţie a fost păstrată şi dezvoltată în mod diferit de cei care au
urmat la conducerea statului, din calcule politice sau sub influenţa bolilor psihice.
Începând cu domnia lui Tiberiu (14-37) a fost introdusă şi practica apoteozei, a di-
vinizării împăratului după moarte (maiestas secunda). Împărații Claudiu (41-54),
Vespasian (69-79) şi Titus (79-81) au devenit zei post-mortem, practica generalizân-
du-se după apoteoza lui Nerva (96-98). Cultul împăratului divin a ajuns la o extre-
mă în timpul împăratului Nero (54-68). La Roma el a fost asociat cu zeii Apollo, He-
lios, Hercule sau Jupiter. Nero s-a folosit la maximum de această aură care devenise
un instrument al puterii absolute, extinzând practica şi asupra membrilor familiei
sale: Agrippina, Octavia, Poppeea şi Claudia, fiica sa.
Domiţian (81-96), la rândul său, se considera dominus et deus. Traian (98-
117) şi-a divinizat familia încercând să introducă un cult dinastic şi a fost asociat
zeului soarelui, devenind un Helios Kosmokrator şi un mundus deorum. La Ancyra se
organizau ritualuri mistice, închinate lui Dionysos şi lui Hadrian (117-138). Familia
imperială a Severilor a fost considerată o casă divină - domus divina. Septimius
Severus (193-211) era asociat cu zeul Serapis, Claudius al II-lea Gothicus (268-270)
era reprezentat pe monede ținând în mână fulgerul lui Jupiter, iar straniul împărat-
preot Heliogabal (218-222) se considera egal cu zeii. La rândul său, Aurelian (270-
275) era numit în documentele oficiale şi pe monede deus et dominus natus. Mai
târziu, în cadrul tetrarhiei, conducătorii deveneau divini chiar la investitură, ziua
fiind considerată o nouă naştere şi aniversată ca dies natalis.
În timp, cultul împăratului a fost riguros organizat, având propriile temple şi
o ierarhie a flaminilor (preoții care săvârșeau acest cult) bine structurată. Ceremo-
142
Marius Telea
niile erau conduse de ierarhi, numiţi sacerdos în Apus şi archierevs în Răsărit. Erau
cinstiți împăraţii apoteozați, iar în provinciile răsăritene chiar şi cei în viaţă, care
primeau titluri caracteristice divinităților: evergetes, benefactor, invictus sau soter.
Aceste denumiri fuseseră, de fapt, conferite şi conducătorilor preromani, trecerea
fiind astfel naturală şi uşor acceptată de popoarele cucerite. Diferențele sunt evi-
dente şi în plan lingvistic: în timp ce în limba latină diferențele dintre divus şi di-
vinus erau evidente, în limba greacă, folosită în Răsăritul elenizat, Θεός era în mod
obişnuit întrebuinţat atât pentru zeii tradiţionali, cât şi pentru împăraţii divinizaţi.
Echivalentul lui divus, Θεῖος, este foarte rar consemnat.
Întreaga populaţie a Imperiului s-a conformat acestui nou cult, de altfel des-
tul de formalist, mai puţin evreii, care s-au bucurat de un tratament special. Ei con-
stituiau însă un popor aparte, cu tradiţii speciale, în timp ce creştinii, reprezentând
diverse naționalități ca şi structuri sociale, prin refuzul lor au devenit o grupare
anarhică, suspectă de crimen laesae majestatis. Ei nu acceptau această condiție con-
siderată minimă, de loialitate faţă de Imperiu şi încăpățânarea lor era stranie chiar
şi pentru statul roman, cunoscut prin toleranța şi sincretismul său. Creştinii erau
răspândiți în special în provinciile din Răsărit şi refuzau să se închine împăratului
tocmai în această regiune, în care restul locuitorilor acceptau cultul imperial cu
mare uşurinţă. Mai mult, ei propovăduiau o nouă împărăție veșnică, ce urma să
desființeze toate celelalte state.
Conflictul era evident şi pedepsele nu au întârziat să apară. Scrierile primelor
trei secole surprind tensiunea dintre reprezentanţii statului şi creştini, refuzul ca-
tegoric al acestora şi tentativele lor de justificare. Creştinii erau aduşi în temple sau
în faţa reprezentanţilor oficiali şi li se cerea să jure pe geniul împăratului, să se în-
chine sau să jertfească pentru acesta. Aceste practici sunt consemnate în mai multe
acte martirice. Gravitatea refuzului de a îndeplini cultul împăratului era accentuată
și de noile semnificații ale legăturii directe dintre împărat și popoarele cucerite
credincioase. Adorarea conducătorului divin devenea echivalentă cu respectul și
supunerea față de Roma.
Creștinii au încercat să evite conflictul cu autoritățile romane prin înlocuirea
cultului imperial cu rugăciunea creștină pentru conducătorii lumești. În același fel,
evreii au fost scutiți de jertfe de către împăratul Iulius Cezar și aveau doar datoria
de a se ruga Dumnezeului lor pentru împăratul roman. Mai târziu, deși relațiile din-
tre romani și evrei au devenit tensionate în urma răscoalelor din anii 66-70 și 132-
135, iudeii și-au păstrat acest drept, confirmat și de edictul împăratului Decius, din
anul 249. Creștinii au încercat să obțină și ei aceeași derogare, rămânând, astfel,
fideli învățăturii Noului Testament (Mt. 22, 21; Rom. 13, 1, 7; I Tim. 2,1-2; Tit 3, 1; I
Pt. 13, 17), dar nu au primit aprobare pentru aceasta.
În calitate de șef al religiei tradiționale (cultele păgâne) – Pontifex Maximus – şi
exponent al zeilor, împăratul pretindea că este o fiinţă înzestrată cu însușiri supra-
umane. Însușirile supranaturale aveau rolul de a dezvolta un adevărat mit pe întreg
teritoriul Imperiului Roman, asigurându-i, astfel, loialitatea tuturor supuşilor.
Sfârşitul împăraţilor-zei s-a conturat odată cu evoluţia creştinismului pe
teritoriul Imperiului Roman şi a dus la schimbarea aproape totală a situației reli-
gioase a statului.
După ani grei de persecuții o nouă politică religioasă a început odată cu Maxen-
ţiu. Uzurpatorul care a domnit la Roma între 28 octombrie 306 şi 28 octombrie 312
ar fi avut meritul de a fi înaintemergătorul lui Constantin în privinţa acordării liber-
tăţii creştinismului. El ar fi fost primul binefăcător al creştinismului şi ar fi acordat
primul act de toleranță. Scriitorul creștin Lactanțiu, în „De mortibus persecutorum”

(18, 9) și Eusebiu de Cezareea, în „Istoria bisericească” (VIII, 14, 1) recunosc faptul
că Maxenţiu a fost creștin, amintind și de faptul că intervenția directă a lui în comu-
nitatea creştină a Romei, măcinată de problema reintegrării apostaților, a pus capăt
conflictului. De asemenea, a fost primul împărat care a convocat un sinod, cel de la
Elvira, la 15 mai 309. Galeriu îi urmează cu un edict de toleranță, din 30 aprilie 311.
Ajuns la putere împăratul Constantin cel Mare (306-337) a pus capăt perse-
cuţiilor creştine, impunând toleranța şi restituirea bunurilor confiscate Bisericii
creștine. Ca și în cazul predecesorilor săi, puterea lui Constantin, ca împărat, era
nelimitată şi se exprima prin faptul că deciziile sale aveau putere de lege şi că el era
stăpânul tuturor supuşilor săi.
Simbolurile funcției imperiale din timpul lui Constantin erau identice cu ale
predecesorilor săi: diadema (simboliza victoria), sceptrul (simbolizând autoritatea
imperială) și inelul regal. Toate aceste simboluri aveau caracter sacru subliniind
astfel divinizarea persoanei în cauză.
Deşi după anul 313, Constantin a trecut oficial la credinţa creştină, el nu a
renunţat la vechea lui credinţă (mithraismul) şi s-a considerat, în continuare, ca
având o consacrare divină. A rămas atașat, așadar, de tradițiile religioase ale Romei
antice ale cărui garant era, purtând, în continuare, titlul de Pontifex Maximus37.
Astfel, el încă figura ca o fiinţă intermediară între om şi divinitate, beneficiind de o
maiestas secunda și rămânând în continuare mandatar divin.
În această perioadă a luat naştere o nouă teorie creștină asupra puterii im-
periale (teoria cezaropapistă), elaborată de episcopul Eusebiu de Cezareea (265-
339/340), contemporan și apropiat al primului împărat creștin. Teoria sa este des-
tul de asemănătoare cu cele elenistice privind puterea imperială. Aceasta se baza pe
ideea superiorității monarhului, îmbinând ideile de dominație universală și consa-
crare divină, specifice monarhiei persane, cu ideea de conducător militar, specifică
monarhiei Macedonene.
Potrivit părintelui istoriei creștine, împăratul este imaginea Logosului și re-
prezentantul lui Hristos pe pământ. Așa cum Logosul conduce împărăția cereas-
că sub autoritatea lui Dumnezeu-Tatăl, la fel domnește Constantin pe pământ sub
protecția lui Dumnezeu. Apariția în istorie a împăratului Constantin face parte din
planul divin. Dumnezeu l-a chemat pe acesta să-I slujească și să-I pună decizia
în practică. Misiunea împăratului era înțeleasă ca o harismă specială și personală
pe care i-a conferit-o Dumnezeu. Așadar, singurului Dumnezeu Atotputernic îi co-
respunde un singur împărat. Puterea imperială (Imperium) este de origine sacră,
iar persoana care o exercită, împăratul creștin, este alesul divinității, fapt care-l
37
Numele este de origine latină și se traduce prin „cel mai mare dintre preoți”, [pontifex – preot,
maximus – superlativul lui magnus – mare]. Pontifex Maximus a fost marele preot al Colegiului
Pontifilor din Roma antică. Colegiul Pontifilor (Collegium Pontificum), creat de Numa Pompiliu,
al doilea rege al Romei după Romulus, era responsabil la cel mai înalt nivel de toate chestiunile
religioase care priveau statul roman. Acest colegiu acționa ca și sfătuitor în domeniul religios
pentru regele Romei. În acest colegiu figura cea mai importantă era cea de Pontifex Maximus, care
acționa în numele Colegiului. Cel care deținea acest titlu era responsabil cu supravegherea cultelor
religioase de stat și, dacă se impunea, a cultelor religioase particulare.
În timpul imperiului poziția de Pontifex Maximus era deținută chiar de împărat. Acest rol îi
conferea și o înaltă autoritate religioasă, pe lângă cea civilă. Astfel, titlul de Pontifex Maximus
atribuit împăratului arată caracterul dual al autorității acestuia. În Imperiul Roman, în persoana
împăratului se împletea dubla autoritate, a controlului civil și a celui religios.
Din timpul lui Teodosie I cel Mare primul împărat care a renunţat la acest titlu, el a fost
preluat de episcopul Romei.
144
Marius Telea
situează deasupra oamenilor și-l îndreptățește să controleze, atât treburile tempo-

rale, cât și cele spirituale. În virtutea acestui fapt, împăratul este considerat egalul
Apostolilor. Faptul că sarcofagul său din mausoleul de la Constantinopol, trebuia să
fie înconjurat de mormintele celor doisprezece Apostoli, sugerează că Constantin se
considera drept al treisprezecelea apostol.
Potrivit aceleiași doctrine, Imperiul reprezintă emanația divinității însăși și
are pe pământ o misiune providențială care constă în a supune toate popoarele lumii
și a le impune credința creștină. Totodată, Imperiul constituie proiecția terestră a
împărăției cerești și el nu poate fi decât unic și universal. Astfel, cele două regate,
cel ceresc și cel pământesc se confundă și limitele Bisericii creștine coincid cu cele ale
Imperiului. De acum înainte, orice neajuns pricinuit Bisericii apărea în mod inevitabil
ca o trădare față de Imperiu. Împăratul roman nu mai putea să se îngrijească de Im-
periu, fără să se preocupe de buna rânduială în Biserică și de unitatea acesteia.
Pentru Constantin care era un autentic moștenitor al politicii religioase a Im-
periului Roman, susținerea Bisericii nu putea să implice decât dominația asupra ei.
Pe de o parte, tradiția romană nu limita deloc autoritatea imperială în sfera civilă,
iar pe de altă parte, în calitatea sa de Pontifex Maximus, el se considera autorizat să
intervină chiar și în treburile Bisericii.
Intervențiile lui Constantin cel Mare privesc diverse aspecte ale vieții Biseri-
cii. În anul 313, Constantin a răspuns la apelul donatiștilor, încercând să pună capăt
schismei care măcina Biserica africană. În acest caz, el a experimentat la Arles o nouă
procedură: cea a sinodului imperial pe care o va reutiliza și în anul 325, la Niceea,
pentru a reglementa disputele orientale provocate de arianism. În disputa dintre
donatiști și Biserica dreptcredincioasă, în frunte cu episcopul Caecilian, Constantin
și-a asumat rolul de arbitru. Împăratul l-a însărcinat pe Miltiade, episcopul Romei
să soluționeze schisma africană. De asemenea, el a îndeplinit dorința donatiștilor,
ca episcopii din Gallia – care aveau o mare influență la Curtea imperială – să judece
cazul lor. În sinodul convocat de Miltiade la palatul Lateran (30 septembrie-2 octom-
brie 313), donatiștii n-au avut câștig de cauză. Sinodalii au decis ca episcopul legitim
al Cartaginei să fie Caecilian, iar Donatus, liderul schismaticilor, să fie condamnat
pentru incitarea la schismă. Donatiștii nu au acceptat deciziile sinodului de la Roma.
Este interesant de remarcat că donatiștii doreau să aducă în instanța civilă o proble-
mă pe care Constantin o considera bisericească. Evident că, în acest caz, împăratul
a acționat cu mult tact. El cunoștea fără îndoială raportul de forțe dintre donatiști,
care erau majoritari și gruparea lui Caecilian. Astfel, Constantin a reușit să evite în
acest caz pronunțarea unei sentințe civile, care, fără îndoială, că le-ar fi dat câștig
de cauză donatiștilor rămași fideli creștinismului chiar și în timpul persecuțiilor. În
august 314, se pare că tot la cererea donatiștilor, Constantin a convocat sinodul de la
Arles care a ratificat decizia luată de sinodul de la Roma; s-a propus ca Caecilian să
fie acceptat ca episcop legitim al Cartaginei. Sinodalii au elaborat 22 de canoane re-
feritoare la ordinea și disciplina bisericească, dintre care unele evidențiază strânsa
alianță dintre Biserică și stat consimțită cu această ocazie.
În anul 325, prin convocarea sinodului de la Niceea, Constantin a pus din nou
în practică politica deja experimentată în anul 314 pentru donatiști, cu ocazia sino-
dului de la Arles.
Se poate observa faptul că, în repetate rânduri, Constantin a intervenit di-
rect și adeseori destul de brutal în treburile interne ale Bisericii, desigur nu din
proprie inițiativă, ci pentru că s-a făcut apel la el. Biserica, pentru care conver-
tirea lui Constantin a fost providențială, a acceptat și a favorizat intervențiile
împăratului în viața sa internă. Începând din anul 325, Constantin a fost nevoit să
intervină din ce în ce mai frecvent în problemele interne ale Bisericii. El s-a încon-
jurat de consilieri bisericești, precum Osiu de Cordoba sau Eusebiu de Nicomidia.
Cel puțin relația împăratului cu Osiu de Cordoba era mai veche, fiind atestată deja
la sfârșitul anului 312 și începutul lui 313. Implicarea tot mai frecventă în viața
Bisericii și în dezbaterile teologice l-au făcut pe împărat să-și asume responsabi-
litatea episcopală. Potrivit afirmațiilor lui Eusebiu de Cezareea din „Vita Constan-
tini”, Constantin cel Mare s-ar fi considerat el însuși un episcop comun (oἷά τις
κοινὸς ἐπίσκοπος) sau un episcop al celor din afară (ἐπίσκοπος τῶν ἐκτός). Istori-
cii și-au pus întrebarea care este sensul exact al sintagmei τῶν ἐκτός. În legătură
cu sensul acestei expresii au fost emise mai multe păreri. Unii istorici bisericești
susțin că expresia ἐπίσκοπος τῶν ἐκτός sugerează faptul că, lăsând episcopilor
grija treburilor interioare ale Bisericii, Constantin s-ar fi preocupat de relațiile
dintre Biserică și lumea păgână. Nu este vorba de lucruri din afară, ci de oameni
de afară, de păgâni, care nu ar fi cunoscut mesajul Scripturii. Constantin s-ar fi
considerat episcop, însă pentru cei care încă nu făceau parte din Biserică, (epi-
scopus in partibus infidelium). În acest mod a interpretat Constantin obligațiile
care-i reveneau în calitate de Pontifex Maximus, căci el a urmărit să curețe cultul
de necredincioși. Astfel, împăratul își exprima convingerea că populațiile încă
necreștine îi fuseseră încredințate din punct de vedere religios, având misiunea
de a le face cunoscut cuvântul lui Hristos. Mai precis, Constantin se considera
drept un reprezentant legitim al lui Dumnezeu, întrucâtva în afara ierarhiei ecle-
ziastice, dar abilitat să intervină în problemele religioase. Cunoscutul istoric bi-
sericesc și teolog iezuit Hugo Rahner este de părere că expresia ἐπίσκοπος τῶν
ἐκτός trebuie înțeleasă în sensul unei suveranități protectoare exercitate de către
împărat asupra Bisericii. Cert este că termenul de ἐπίσκοπος nu trebuie înțeles
ad litteram, în sens sacramental. Constantin se compară cu un episcop, explicând
că el avea sarcina să vegheze asupra cetățenilor Imperiului și în particular, să-i
convertească pe necreștini la creștinism. Însuși Eusebiu îi dă același sens acestei
sintagme, afirmând că împăratul veghea asupra tuturor supușilor Imperiului și îi
călăuzea spre evlavie. Împăratul își manifestă rolul de episcop al celor din afară,
convocând sinoadele. În scrisorile sale prin care conferea o autoritate oficială de-
ciziilor episcopilor, Constantin apare ca răspunzător, păzitor al deciziilor sinodu-
lui, atât dogmatice, cât și disciplinare. Mai precis, împăratul ratifica deciziile si-
nodale. Animat întotdeauna de o dorință de bună înțelegere și de unitate în cadrul
Bisericii, Constantin a vegheat cu strictețe respectarea canoanelor bisericești. De
asemenea, el era preocupat de ortodoxia episcopilor, intervenind chiar și pentru
rezolvarea chestiunilor referitoare la cult. Constantin este un episcop universal
pentru că el arbitrează conflictele survenite între episcopii diferitelor regiuni.
Silit de evoluțiile din interiorul Bisericii, împăratul s-a erijat în arbitru, ca în
disputa donatistă sau între episcopul Alexandru al Alexandriei și preotul Arie. În
concepția lui Eusebiu de Cezareea, Constantin era un împărat care prin gesturile
sale, prin atitudinea sa, îi respecta pe conducătorii diferitelor Biserici până la a-i
trata ca pe niște colegi, rămânându-le totodată mult superior, fiind judecătorul
disputelor lor, adevăratul conducător al Bisericii. Însă, Constantin era convins
– cel puțin în principiu – că în domeniile care îi sunt proprii, Biserica trebuie să
fie liberă de orice autoritate impusă de către stat. Astfel, într-o circulară trimisă
tuturor Bisericilor se spune în legătură cu Sinodul de la Niceea că: „ … toate cele
hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înțelese ca tot atâtea arătări ale
146
Marius Telea
voii dumnezeiești”38. De asemenea, episcopilor care, la Niceea, au adresat plân-

geri împotriva colegilor lor, împăratul le-a transmis: „Eu nu sunt decât un sim-
plu muritor, și ar însemna să mă fac vinovat față de Dumnezeu dacă aș revendica
pentru mine un drept de justiție în aceste afaceri: căci reclamanții și acuzații sunt
episcopi”. Plecând de la premisa că unitatea și universalitatea Imperiului erau in-
separabile de unitatea Bisericii creștine universale, împăratul nu mai putea să se
preocupe de unitatea Imperiului, fără a asigura unitatea între Bisericile locale și
a propovădui credința creștină în întreaga lume.
Biserica primară nu dispunea încă de o administrație centrală care să se îngri-
jească de problemele bisericești și să asigure unitatea și coeziunea ei internă. De ace-
ea, prin intervențiile sale, împăratul s-a substituit organismului ecleziastic central
care ar fi trebuit să se preocupe de rezolvarea problemelor interne (legate de cult și
disciplina ecleziastică) ale Bisericii și să asigure unitatea sa de credință. În realitate,
viața internă, liturgică și disciplinară a comunităților creștine depindea de unitatea
lor în credință; aceasta trebuia să fie asigurată prin sinoadele convocate de către
împărat și enunțată în formule care să fie înțelese nu doar de către teologii creștini,
ci și de oficialitățile romane. Din acest motiv, dezbaterile teologice din secolul al IV-
lea au urmărit să exprime învățăturile de credință ale Bisericii prin formule teolo-
gice clare, spre deosebire de dezbaterile teologice anterioare epocii lui Constantin
care erau mai degrabă preocupate de esența dogmelor creștine decât de expresia lor
verbală. Alianța dintre Biserică și stat a presupus o simplificare a limbajului Biseri-
cii, mai precis utilizarea unor formule teologice unanim acceptate, înțelese atât de
creștini, cât și de necreștini. În plus, noua alianță dintre Biserică și Imperiu încheiată
în timpul lui Constantin constrângea Biserica să-și adapteze structurile instituționale
și administrative și chiar să-și creeze altele noi pentru a face față sarcinilor impuse
de noua sa poziția dominantă în interiorul societății și pentru a-și îndeplini cu suc-
ces misiunea care i-a fost încredințată. În acest sens, legislația canonică emisă de
sinoadele desfășurate în secolele al IV-lea și al V-lea a urmărit un dublu scop: pe de
o parte, să stabilească un paralelism între instituțiile Bisericii și structura statului
roman (pentru a facilita astfel interacțiunea și cooperarea lor), pe de altă parte să
mențină elementele de bază ale structurii originale euharistice, fără de care Biserica
înceta de a mai fi Biserică. Aceste două scopuri erau câteodată greu de atins. Statul și
Biserica intrau într-un conflict direct atunci când împărații susțineau erezia. Conflic-
tele dintre stat și Biserică puteau să fie rezolvate dacă legile și structurile imperiale
erau utilizate ca un mijloc de a asigura misiunea permanentă a Bisericii și unitatea sa.
Însă conflictul era inevitabil atunci când prioritățile erau inversate, statul căutând să
utilizeze Biserica ca un instrument în slujba propriilor sale interese.
Începând cu epoca domniei lui Teodosie I (379-395), din momentul în care
creștinismul a devenit religie de stat, s-a simțit nevoia reglementării raporturilor
dintre stat și Biserică, nu doar la nivel teoretic, ci și juridic. În Biserică, Teodosie a
văzut perpetuarea păcii și a unității capabile să asigure domnia și unitatea Imperiu-
lui. De aceea, și el a considerat necesară intervenția sa în treburile Bisericii.
Primul împărat care a făcut acest lucru, devenind astfel ideologul prin excelență
al teocrației politice bizantine a fost împăratul Iustinian I (527-565) prin a sa Introdu-
cere la „Novela 6”: „Cele mai mari daruri pe care Dumnezeu în nemăsurata Sa milă le-a
dat oamenilor sunt preoția și împărăția. Primul slujește lucrurilor dumnezeiești, cel de-al
38
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, cartea a III-a, 20.1, în vol. Scrieri, Par-
tea a doua, studiu introductiv de Emilian POPESCU, traducere și note de Radu ALEXANDRESCU,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991, p. 134.
doilea celor omenești, dar ambele au același izvor unic și împodobesc viața omului. Nici
unei alte demnități împăratul nu ar trebui să arate mai mare atenție decât celei a preoților,
de vreme ce ei mereu se roagă lui Dumnezeu, chiar din încredințarea sa. Dacă [însă] pri-
mul [dar], orientat spre Dumnezeu, este întru totul impecabil, iar celălalt împodobește
în mod corect și potrivit imperiul, atunci există o splendidă armonie care va oferi omului
binele general și tot ceea ce este necesar. De aceea, grija noastră cea mai mare este pentru
învățăturile descoperite de Dumnezeu și pentru integritatea preoției”39.
Din acest text reiese faptul că Dumnezeu este pentru omul bizantin izvorul
puterii, atât a celui seculare, cât și al celei spirituale, iar lumea văzută este oglindi-
rea cerului pe pământ.
Mai târziu, Sfântul Chiril al Alexandriei îl numește pe Teodosie al II-lea
(408-450) chip pământesc al lui Dumnezeu, iar împăratul Leon al III-lea Isaurul
(717-741) s-a autointitulat împărat și preot, aceste aserțiuni putând fi considerate
reminiscențe ale titlului de Pontifex Maximus.
Începând de la sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui de-al VI-lea cere-
monia de încoronare a împăratului se făcea în biserică, fiind condusă de patriarh,
iar recunoașterea celui încoronat de către Biserică, obligatorie. Dar mai înainte de
a fi încoronat, candidatul la cea mai înaltă funcție în stat trebuia să facă o măr-
turisire de credință, pe care, potrivit cutumei, trebuia să o scrie el însuși și, prin
intermediul patriarhului, să o adreseze Bisericii celei Mari și preasfinte a lui Dum-
nezeu. Interesante erau și afirmațiile pe care împăratul le făcea cu acest prilej și
care defineau clar poziția sa în Biserică și față de Biserică. Astfel, el se declara cre-
dincios, netăgăduit slujitor și fiu, dar și ocrotitor și răzbunător [sprijinitor, n. n.] al
ei. Ceremonia propriu-zisă avea loc în cadrul Sfintei Liturghii, într-un moment al ei
când, de obicei, avea loc hirotonia arhiereilor. Încoronarea era însoțită de întreita
întrebare a patriarhului: ἄξιος (vrednic). Firește, răspunsul era întotdeauna ἄξιος
(vrednic). Trebuie să înțelegem din toate acestea că împăratul beneficia de un fel de
hirotesie care îi oferea o serie de privilegii în Biserică: dreptul de a intra în sfântul
altar, de a se împărtăși în sfântul altar la fel ca și membrii clerului, de a săruta va-
sele sfinte, moaștele sfinte, dar numai din mâna patriarhului.
În legătură cu prezența împăratului în sfântul altar aceasta se făcea, potrivit,
canonului 69 Sinodului Trullan numai când aducea daruri și, în consecință, pri-
mea binecuvântare pentru aceasta. Înainte de a intra trebuia să bată trei metanii,
în semn de smerenie față de Marele Arhiereu.
Potrivit lui Pseudo-Kodinos, autorul „Cărții oficiilor”, împăratul se împărtășea
la fel ca și preoții. Sfântul Trup îl primea în palmă din mâna patriarhului, dar poti-
rul îl ducea singur la gură. Actul împărtășaniei avea loc imediat după patriarh sau
protos și înaintea celorlalți liturghisitori.
Tot ca exemplu de cezaropapism este amintit și obiceiul numirii patriarhului
de către împărat. Astfel, dintr-o listă de trei candidați întocmită de sinodul patriar-
hal, împăratul alegea unul, după preferințele sale, care era înscăunat. Era o practică
pe care mulți ierarhi, cu vocația monahală nu o agreau, cu atât mai mult cu cât me-
diul monahal s-a arătat în dese rânduri ostil implicării împăratului în Biserică, fără
a reuși, însă, să înlăture această practică.
În secolul al X-lea, împăratul Nichifor al II-lea Phocas (963-969) a încer-
cat să impună ca drept al său, pe lângă numirea patriarhului capitalei, și numirea
39
The Novel VI: How Bishops and other Ecclesiastics shall be Ordained, and Concerning the Expenses
of Churches, Preface, în http://droitromain.univ-grenoble-alpes.fr/Anglica/N6_Scott.html (acce-
sat la data de 09.07.2020, traducerea noastră).
148
Marius Telea
mitropoliților. Aceasta a dus la proteste din partea patriarhului Polyeuct (956-970)

care a reușit să obțină anularea acestei decizii, odată cu urcarea pe tron a urmașului
lui Nichifor, uzurpatorul Ioan I Tzimiskes (969-976). Măsura a fost reluată, în anul
1087, în timpul lui Alexios I Comnenul (1081-1118), cu diferența că atunci alegerile
și promovările ierarhilor aveau și aprobarea patriarhului.
Dar avem suficiente cazuri în care înalții ierarhi ai Bisericii s-au împotrivit
împăraților sau chiar i-au pedepsit atunci când faptele lor au încălcat flagrant legile
morale creștine: Teodosie I a fost pus de către Sfântul Ambrozie al Milanului să facă
penitență pentru faptul că i-a pedepsit pe creștinii din Tesalonic care l-au ucis pe
comandantul gărzii de origine gotă din oraș, din cauza abuzurilor repetate ale aces-
tuia; Leon al VI-lea Filosoful a fost oprit se la intrarea în Sfântul Altar de către patri-
arhul Eftimie din cauza celei de-a patra căsătorii contractate (disputa tetragamică);
pe Nichifor al II-lea Phocas, patriarhul Polyeuct era pe punctul să îl oprească de la
căsătoria cu Theophano, văduva împăratului Roman al II-lea, din cauza zvonurilor
care circulau în Constantinopol cum că ar fi fost nașul de botez al celor doi fii ai
acesteia; Ioan I Tzimiskes a fost pus de către același patriarh să facă penitență pen-
tru uciderea împăratului anterior, fiind obligat să o alunge de la Curte pe Theopha-
no, considerată instigatoare la crimă și cu care acesta dorea să se căsătorească; Mi-
hail al VIII-lea Paleologul a acceptat condiția patriarhului Iosif I de a face penitență
publică pentru faptul de a-l fi orbit pe moștenitorul de drept al tronului, tânărul
Ioan al IV-lea Lascaris, primind în schimb ridicarea anatemei aruncate asupra sa de
patriarhul Arsenie (schisma arsenită) și recunoașterea ca împărat.
Se pare că atunci când împărații aveau pe conștiință păcate grele care erau
incompatibile cu cea mai înaltă funcția stat sau care puteau atrage furia mulțimilor,
ei nu ezitau să se supună condițiilor impuse de Biserică, pentru a putea fi iertați
și a intra în rânduială. Este clar faptul că împărații nu puteau face orice doreau cu
Biserica, după cum nici nu puteau eluda canoanele acesteia.
Deși cazurile de cezaropapism sunt mult mai numeroase decât excepțiile enu-
merate mai sus, împărații dorind să țină Biserica sub un control strict și să arate
că sunt și conducătorii ei de drept, aceasta nu înseamnă că au reușit să-și impună
voința în ceea ce privește viața dogmatică și spirituală a Bisericii. O dovadă clară
în acest sens este și faptul că toate încercările împăraților bizantini de a legifera
în materie de dogmă au fost anulate după dispariția lor: „Henotikon”-ul lui Zenon,
„Programma” lui Iustin al II-lea, „Ekthesis”-ul lui Heraclius I, „Typos”-ul lui Con-
stans al II-lea. La acestea putem adăuga și sinoadele iconoclaste din secolele VIII-IX
și pe cele unioniste din secolele XIII-XV.
Cât privește concepția teocratică în Bizanț relevant este faptul că Biserica, în
ciuda relațiilor tensionate cu statul, de-a lungul timpului, a știut să sprijine autoritățile
chiar și atunci când acestea au ajuns într-o gravă criză politică și de autoritate. La
un moment dat basileul Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425), aflat într-o situație
critică, îndeosebi în plan internațional, a ajuns să fie criticat pentru aceasta de către
marele cneaz al Moscovei Vasili I (1389-1425). Conducătorul rus a decis să nu mai fie
pomenit numele împăratului bizantin în cadrul Sfintei Liturghii din bisericile de pe
întreg teritoriul statului său. El făcea distincție între Biserică și împărat, ceea ce în
Bizanț era de neconceput. Cel care a luat atitudine a fost patriarhul Antonie al IV-lea
(1390-1397), care, într-o scrisoare, îi amintea, între altele, cuvintele Apostolului Pe-
tru: „Temeți-vă de Dumnezeu, cinstiți pe împărat” (I Pt. 2, 17). Prin aceasta el a căutat
să sublinieze existența unui singur împărat și a rolului său de conducător universal,
în virtutea concepției eshatologice eusebiene asupra lumii.
În privința simfoniei, atât de mult dorite între Biserică și stat, trebuie să spu-
nem că a existat o mare discrepanță între ideal și realitate, între dorință și putință.
Practic în fiecare epocă s-a proiectat obținerea idealului într-un timp viitor, dar
niciodată acesta nu a putut fi atins.
În concluzie, dacă cu viețile și destinele supușilor, împărații au putut face, de
multe ori, ceea ce au vrut, cu Biserica și cele dumnezeiești niciodată. Aceasta chiar
dacă, în primă instanță, basileii au avut impresia că au reușit să schimbe ceva în
cadrul Bisericii.
II.8. RELAȚIA BISERICĂ-STAT

(SIMFONIA PUTERILOR)
ÎN IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN
În timpul primelor decenii ale existenţei sale, creştinismul nu a fost perturbat

de autoritatea romană. Comunităţile sale erau prea neînsemnate numeric pentru a
suscita atenţia cercurilor oficiale. Este demn de remarcat faptul că înainte de anii
90, documentele creştine nu au manifestat nici un fel de opoziţie faţă de statul
roman. Sfântul Apostol Pavel întemeia existenţa şi activitatea ordinii politice pe
voia lui Dumnezeu, Creatorul neamului omenesc, şi sublinia că autoritatea care se
exercită în stat este subordonată binelui general „Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de
stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea” (Rom. 13, 3).
Creştinismul primelor veacuri avea să rămână credincios concepţiei pauline
cu privire la realităţile politice, chiar şi atunci când statul (care întruchipa întreaga
putere) a devenit persecutor. Creştinii nu au pus niciodată în discuţie ordinea de
stat ca atare, nici regimul imperial care o reprezenta în acel moment.
Cetățeni devotați ai Imperiului, creștinii nu au putut duce fidelitatea lor po-
litică până la a se închina zeilor protectori ai împăratului şi a accepta cultul geniu-
lui imperial. Ei au refuzat să se alăture celor care au urmărit sacralizarea puterii
politice, în speță a împăratului, considerând că acesta nu era decât un om a cărui
autoritate vine de la Dumnezeu. Pentru ei, ceea ce conferă măreţie împăratului, este
faptul de a înţelege că Îi este inferior lui Dumnezeu şi răspunzător de poporul său în
faţa Acestuia. Aceasta în timp ce Imperiul Roman s-a folosit de cultul împăratului,
ca de un puternic mijloc de guvernare, având rolul de a menţine unitatea internă
și coeziunea între diferitele popoare intrate în componența sa. Chiar dacă a lăsat
Bisericii o anumită libertate, statul nu a renunţat să intervină în evoluţia acesteia.
Intervenţia autorităţii politice era justificată fie prin apărarea ordinii publice, fie
prin garantarea drepturilor comunităţilor religioase.
Pentru a înţelege mai bine relaţiile dintre Biserică şi stat în Imperiul Bizantin
este nevoie să facem câteva referiri la scopul acestor două instituţii în lume.
Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către Mântuitorul
Iisus Hristos, pe cruce şi văzut în urma Pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinții
Apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfinţirea membrilor ei. Acesta nu se poa-
te realiza pe pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu, împărăție care „nu este din
lumea aceasta” (In. 18, 36). Statul însă, are menirea de a oferi cetățenilor săi
garanția unei vieţi pământeşti fericite şi drepte. Scopul său se mărginește doar
la cele create.
150
Marius Telea
Înţelegerea inexactă a scopului fiecărei dintre aceste două instituţii a gene-

rat, de-a lungul timpului, o serie de conflicte. Dacă ne referim la situaţia de dinainte
de edictul din anul 313 – edict care oferea creştinilor posibilitatea de a-şi exprima
liber convingerile religioase – observăm că Biserica a avut de suferit, printre altele,
şi pentru că împăraţii romani nu au putut aprecia corect atitudinea creştinilor faţă
de stat, ca realitate creată şi deci, trecătoare.
După acest an, statul, prin unii împăraţi, a încercat să folosească Biserica
şi creştinismul doar ca mijloace de menținere a unităţii sale. De aici s-au născut
conflicte, din care însă, mai mereu Biserica a ieşit biruitoare. Ea a reuşit să-şi
păstreze şi să-şi afirme atributul divin, neputând fi folosită doar pentru realizarea
unor scopuri trecătoare.
Începând cu epoca lui Constantin cel Mare (306-337) – primul împărat roman
care a dat libertate creştinismului – Biserica a dobândit un statut privilegiat. Din
anul 313 (anul edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastică a fost într-o con-
tinuă creştere. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a făcut din creştinism religie
oficială de stat prin edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, iar Iustinian I
(527-565) a dat lovitura fatală păgânismului, închizând în anul 529 Academia pla-
toniciană din Atena. În urma acestor măsuri, Biserica creştină a putut să-şi exercite
nestingherit influenţa asupra vieţii spirituale a supuşilor împăratului. Fiind recu-
noscută de stat drept Biserică oficială, protejată de împărat, ea a trebuit să accepte
amestecul puterii politice în treburile ei interne. Şi împăraţii n-au pregetat să-şi
exercite influenţa şi în acest sector al vieţii bizantine, mai ales că unii dintre ei
doreau ca prin unitatea credinţei propovăduite de Biserică să fie asigurată unitatea
politică a vastului imperiu condus de ei.
Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele împotriva ad-
versarilor externi ai Imperiului precum şi intrigile şi comploturile de la Curtea constan-
tinopolitană nu au putut lăsa indiferenți pe reprezentanţii Bisericii care au trebuit
să-şi precizeze poziţia faţă de evenimentele istorice ale vremii. Uneori această po-
ziţie a favorizat Biserica, alteori slăbiciunile unor ierarhi au ușurat tendinţele de
imixtiune ale puterii seculare în viaţa Bisericii.
Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a fost însă
cea a propovăduirii şi apărării credinţei. Biserica a luat poziţie vis-à-vis de abuzu-
rile săvârşite de basilei în probleme care priveau învăţătura Bisericii. Din această
cauză, nu o dată întâi-stătătorii Bisericii au fost destituiți de împăraţi pentru că nu
împărtășeau părerile acestora în ceea ce priveşte doctrina creştină. Patriarhii ori
episcopii aveau astfel două opțiuni: fie subscriau vederilor doctrinare ale basileilor
şi îşi păstrau tronul, fie se situau pe o poziţie opusă suveranului şi erau înlocuiţi. Nu
o dată în scaunul patriarhal au fost aşezaţi drept întâi-stătători eretici.
Chestiunea apărării credinţei nu a fost însă, doar o preocupare a ierarhiei
Bisericii. Şi pe împăraţi i-au interesat dogmele creştine. Ei au convocat Sinoadele
Ecumenice şi chiar au emis edicte cu conţinut dogmatic. Primul care a pășit pe
această cale a fost uzurpatorul Basiliskos (475-476) care în anul 475 a emis un edict
prin care condamna învățăturile sinodului de la Calcedon. I-au urmat şi alţi împă-
raţi, dintre care cei mai importanţi au fost Zenon (474-475; 476-491) şi Iustinian I
(527-565). Aceste intervenții al basileilor în chestiuni dogmatice au avut de multe
ori urmări nefaste. Neavând ca principală preocupare subtilitățile teologiei, ei au
promulgat ca legi, erezii. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în anul 564 când împăratul
Iustinian a dat un edict prin care declara lege de stat dogma inalterabilității Trupu-
lui lui Iisus (aftartodochetism) și exemplele pot continua.
Numirea înalţilor demnitari ai Bisericii era şi ea controlată de împărat. „Când

era vorba de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranu-
lui o listă de trei persoane între care el trebuia să aleagă; dar împăratul îşi rezerva
dreptul, dacă numele propuse nu-i conveneau, să adauge o a patra persoană care-i
convenea mai mult; în aşa fel, încât împăratul era cel care-l alegea pe patriarh”40. De
asemenea, basileul putea fie să constrângă pe ierarh să-şi depună demisia, fie să-l
destituie. Totuşi, patriarhul de Constantinopol a avut un cuvânt greu se spus în faţa
împăratului. Nu o dată, ierarhii constantinopolitani au excomunicat pe împăraţi
ori le-au interzis accesul în bisericile în care slujeau. Din amvonul bisericii Sfânta
Sofia, ei puteau să discute ori să condamne actele de guvernământ.
Amestecul puterii politice în viaţa Bisericii a adus, însă, şi lucruri bune pen-
tru Biserică. Ea şi-a consolidat poziţia în raport cu celelalte culte şi credinţe. Statul,
oferindu-i largi privilegii a făcut din Biserică o instituţie puternică, dar pe care nu
a reuşit să şi-o aservească. Biserica, pe de altă parte, a ştiut să fructifice această
poziţie şi şi-a extins influenţa în toate sectoarele vieţii bizantine. Dreptul, politica,
ceremoniile de orice fel, concepțiile despre lume şi problemele care frământau pe
omul bizantin purtau amprenta învăţăturii Bisericii. Ba mai mult, hotărârile Sinoa-
delor Ecumenice au devenit, prin promulgarea lor de către împărat, legi de stat şi
deci obligatorii pentru toţi bizantinii. Creştinismul şi Biserica au ajuns subiecte
discutate de aproape toţi supușii Imperiului.
Biserica şi statul au devenit, astfel, două instituţii indispensabile bunului
mers al Imperiului. Dar, deşi aşa de strâns unite, ele au rămas două realități dis-
tincte, fiecare avându-şi ierarhia proprie.
Fie că în palatul imperial a răsunat autoritară vocea ierarhilor Bisericii, fie
că împăratul a intervenit în deciziile care priveau viaţa Bisericii, relația dintre cele
două instituţii nu a cunoscut niciodată o întrerupere totală. Statul a fost indispen-
sabil dezvoltării Bisericii, iar Biserica a asigurat, unitatea Imperiului. Ereziile au
slăbit această unitate, dar nu au condus la distrugerea ei totală.
Bibliografie
Curtea imperială și administrația Imperiului:
izvoare, ediții, traduceri: Franz DÖLGER, Regesten der Kaiserurkunden

des Oströmischen Reiches von 565-1453, 5 fasc., München, 1924-1965; Idem, Facsimiles
byzantinischer Kaiserurkunden, München, 1931; Constantin VII PORPHYROGÉNÈTE,
Le Livre des Cérémonies, t. I: livres I-II; t. II: Commentaire du Livre I, texte établi et
traduit par A. VOGT, Paris, Les Belles Lettres, 1935, 1940, versiunea românească: Carte
de învăţătură pentru fiul său Romanos, traducere de Victor GRECU, în col. „Scriptores
Byzantini VII”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971; Idem,
De administrando Imperio, Gyula MORAVCSIK & Robert JENKINS, (Ed.), Washington,
1967, traducerea unui fragment în româneşte sub titlul: Conducerea împărăţiei, în
Fontes Historicae Daco-Romanae, vol. II: Izvoarele Istoriei României. Autori: De la anul
300 până la anul 1000, publicate de Haralambie MIHĂESCU, Gheorghe ŞTEFAN, Radu
ILINCU, Vladimir ILIESCU, Virgil C. POPESCU, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1970, pp. 656-671.
manuale, dicționare, enciclopedii, sinTeze: Charles DIEHL, „The

Government and Administration of the Byzantine Empire”, în CMH, planned by J. B. BURY,
40
Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. I, p. 57
152
Marius Telea
edited by J. R. TANNER, C. W PREVITÉ-ORTON, Z. N. BROOKE, vol. IV: The Eastern Roman

Empire (717-1453), Cambridge, At the University Press, 1923, pp. 726-741 (cu bibliografie);
Nicolas OIKONOMIDÈS, „Basileus”, în DMA, vol. 2 (Augustinus Triumphus-Byzantine
Literature), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1983), pp. 122-123 (cu bibliografie);
Idem, „Caesar”, în DMA, vol. 3 (Cabala-Crimea), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a.
(1983), pp. 8-9 (cu bibliografie); Lynda ROSE, „Chrysobullon”, în DMA, vol. 3 (Cabala-
Crimea), p. 334 (cu bibliografie); Linda C. ROSS, „Eparch”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family
Sagas, Icelandic), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1984), p. 493 (cu bibliografie),
Alexander P. KAZHDAN, „Eparch, Book of the”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas,
Icelandic), pp. 493-494 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Logothete”, în DMA,
vol. 7 (Italian Renaissance-Mabinogi), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1986), p.
642 (cu bibliografie); Linda C. ROSE, „Magister Officiorum”, în DMA, vol. 8 (Macbeth-
Mystery Plays), New York, Charles Scribners’s Sons, f. a (1987), pp. 40-41 (cu bibliografie);
Nicolas OIKONOMIDÈS, „Magistros”, în DMA, vol. 8 (Macbeth-Mystery Plays), p. 41 (cu
bibliografie); Walter Emil KAEGI jr., „Notitia Dignitatum”, în DMA, vol. 9 (Mystery
Religious-Poland), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1987), p. 186 (cu bibliografie);
Hélène AHRWEILER, „Political Theory, Byzantine”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian),
New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988), pp. 9-12 (cu bibliografie); Paul MAGDALINO,
„Postal and Intelligence Services”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), pp. 58-60 (cu
bibliografie); Linda C. ROSE, „Praetorian Prefect”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian),
pp. 68-69 (cu bibliografie); Charles W. CONNEL, „Propaganda (Byzantine Propaganda)”, în
DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), pp. 141-142 (cu bibliografie); Leslie BRUBACKER,
„Proskynesis”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), pp. 152-153 (cu bibliografie);
Walter Emil KAEGI jr., „Protospatharios”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), p. 155
(cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Pseudo-Kodinos”, în DMA, vol. 10 (Polemics-
Scandinavian), pp. 204-205 (cu bibliografie); Idem, „Sebastokrator”, în DMA, vol. 10
(Polemics-Scandinavian), p. 132 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi
civilizaţie, vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi
civilizaţia bizantină” – „Organizarea politică. Împăratul. Senatul”, pp. 148-151, „Organizarea
administrativă”, pp. 153-155; *** „Notitia Dignitatum”, în DAGL, Brepols, Artemis Verlag,
1991, col. 623-624 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Acclamations”, în ODB,
Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-ESKI),
New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, pp. 10-11 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Agentes in rebus”, în ODB, vol. 1, pp. 36-37 (cu bibliografie); Michael
McCORMICK, „Audience”, în ODB, vol. 1, pp. 231-232 (cu bibliografie); Idem, „Autokrator”,
în ODB, vol. 1, p. 235 (cu bibliografie); Idem, „Basileus”, în ODB, vol. 1, p. 264 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Bureaucracy”, în ODB, vol. 1, pp. 338-340 (cu
bibliografie); Idem, „Caesar”, în ODB, vol. 1, p. 363 (cu bibliografie); Ioli KALAVREZOU,
„Ceremony”, în ODB, vol. 1, p. 400-402 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS,
„Chancery”, în ODB, vol. 1, pp. 405-406 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Comes”,
în ODB, vol. 1, pp. 484-485 (cu bibliografie); Idem, „Comes rerum privatarum”, în ODB, vol.
1, pp. 485-486 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Anthony CUTLER, „Comes
sacrarum largitionum”, în ODB, vol. 1, p. 486 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Consistorium”, în ODB, vol. 1, p. 496 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Coronation”,
în ODB, vol. 1, pp. 533-534 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Despotes”, în ODB, vol.
1, p. 614 (cu bibliografie); Idem, „Dignities and Titles”, în ODB, vol. 1, pp. 623-624 (cu
bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, Alexander KAZHDAN, „Diocese”, în ODB, vol. 1, pp.
625-626 (cu bibliografie); Idem, „Domestikos”, în ODB, vol. 1, p. 646 (cu bibliografie);
Idem, „Dromos”, în ODB, vol. 1, p. 662 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Emperor”,
în ODB, vol. 1, pp. 692-693 (cu bibliografie); Idem, „Empress”, în ODB, vol. 1, pp. 694-695
(cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Eparch”, în ODB, vol. 1, p. 704 (cu bibliografie);
Idem, „Eparch of the City”, în ODB, vol. 1, p. 705 (cu bibliografie); Idem, „Eunuchs”, în
ODB, vol. 2 (ESOT-NIKA), pp. 746-747 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Aristeides
PAPADAKIS, „Exarch”, în ODB, vol. 2, p. 767 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Exarchate”, în ODB, vol. 2, p. 767 (cu bibliografie); Anthony CUTLER, Alexander
KAZHDAN, „Gesture”, în ODB, vol. 2, pp. 849-850 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Gloriosus”, în ODB, vol. 2, p. 855 (cu bibliografie); Idem, „Illustris”, în ODB, vol. 2, pp.
986-987 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Imperial Cult”, în ODB, vol. 2, pp. 989-
990 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Koubicularios”, în ODB, vol. 2, p. 1154 (cu
bibliografie); Idem, „Logothesion”, în ODB, vol. 2, pp. 1246-1247 (cu bibliografie); Idem,
„Logothetes”, în ODB, vol. 2, p. 1247 (cu bibliografie); Idem, „Logothetes ton Agelon”, în
ODB, vol. 2, p. 1247 (cu bibliografie); Idem, „Logothetes tou Dromou”, în ODB, vol. 2, pp.
1247-1248 (cu bibliografie); Idem, „Logothetes tou Praitoriou”, în ODB, vol. 2, p. 1248 (cu
bibliografie); Idem, „Magister officiorum”, în ODB, vol. 2, p. 1267 (cu bibliografie); Idem,
„Notitia Dignitatum”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO), p. 1496 (cu bibliografie); Idem, „Offices”,
în ODB, vol. 3, p. 1513 (cu bibliografie); Slobodan ČURCIĆ, Alexander KAZHDAN, „Palace”,
în ODB, vol. 3, pp. 1553-1554 (cu bibliografie); Slobodan ČURCIĆ, „Palace Church”, în ODB,
vol. 3, pp. 1554-1555 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Panhypersebastos”, în ODB,
vol. 3, p. 1570 (cu bibliografie); Idem, „Parakimomenos”, în ODB, vol. 3, p. 1584 (cu
bibliografie); Idem, „Patrikios”, în ODB, vol. 3, p. 1600 (cu bibliografie); Idem, „Philotheos,
Kletorologion of”, în ODB, vol. 3, pp. 1661-1662 (cu bibliografie); Michael McCORMICK,
„Political Structure”, în ODB, vol. 3, pp. 1692-1694 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Pontifex”, în ODB, vol. 3, p. 1697 (cu bibliografie); Michael McCORMICK,
„Porphyrogennetos”, în ODB, vol. 3, p. 1701 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Praepositus Sacri Cubiculi”, în ODB, vol. 3, p. 1709 (cu bibliografie); Idem, „Praetorian
Prefect”, în ODB, vol. 3, pp. 1710-1711 (cu bibliografie); Idem, „Prefecture”, în ODB, vol. 3,
pp. 1713-1714 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, Anthony CUTLER, „Procession”, în
ODB, vol. 3, p. 1725 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Provincial Administration”, în
ODB, vol. 3, p. 1751 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, Alexander KAZHDAN,
Anthony CUTLER, „Purple”, în ODB, vol. 3, p. 1759-1760 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Quaestor”, în ODB, vol. 3, pp. 1765-1766 (cu bibliografie); Michael McCORMICK,
„Regency”, în ODB, vol. 3, pp. 1778-1779 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Paul
MAGDALINO, „Sakellarios”, în ODB, vol. 3, pp. 1828-1829 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Senate”, în ODB, vol. 3, pp. 1868-1869 (cu bibliografie); Idem, „Senate House”,
în ODB, vol. 3, p. 1869 (cu bibliografie); Idem, „Senator”, în ODB, vol. 3, pp. 1869-1870 (cu
bibliografie); Michael McCORMICK, „Shield-Raising”, în ODB, vol. 3, p. 1888 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Silentiarios”, în ODB, vol. 3, p. 1896 (cu bibliografie);
Idem, „Silentium”, în ODB, vol. 3, pp. 1896-1897 (cu bibliografie); Idem, „Spectabilis”, în
ODB, vol. 3, p. 1936 (cu bibliografie); Idem, „State Property”, în ODB, vol. 3, pp. 1944-1945
(cu bibliografie); Idem, „Theme”, în ODB, vol. 3, pp. 2034-2035 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Laskarina BOURAS, „Throne”, în ODB, vol. 3, pp. 2082-2083 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, „Triklinos of Justinian”, în ODB, vol. 3, p. 2116 (cu bibliografie);
Michael McCORMICK, „Triumph”, în ODB, vol. 3, pp. 2121-2122 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Tzangion”, în ODB, vol. 3, p. 2135 (cu bibliografie); Idem, „Urban Prefect”, în
ODB, vol. 3, p. 2144 (cu bibliografie); Idem, „Usurpation”, în ODB, vol. 3, pp. 2145-2146 (cu
bibliografie); Idem, „Velum”, în ODB, vol. 3, pp. 2157-2158 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Anthony CUTLER, „Vicar”, în ODB, vol. 3, p. 2164 (cu bibliografie); Peter
PLANK, „Akklamation, II. Byzantinisch”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), Herder, Freiburg-
Basel-Rom-Wien, 1993, col. 289-290 (cu bibliografie); Joseph WEIER, „Eunuch”, în LThK,
Bd. 3 (Dämon bis Fragmentenstreit), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1995, col. 990 (cu
bibliografie); Gerhard WIRTH, „Kaiser/Kaisertum, I, II.”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis
Kirchegemeinschaft), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1996, col. 1132-1134 (cu
bibliografie); *** „Eparch”, în HDOC, Lanham Md & London, Scarecrow Press Inc., 1996, p.
118; *** „Adventus”, în HDB, John H. ROSSER (Ed.), Lanham, Md: Scarecrow Press, 2001, p.
5; *** „Akakia”, în HDB, p. 8; *** „Asekretis”, în HDB, p. 37; *** „Autokrator”, în HDB, pp.
43-44; *** „Basileus”, în HDB, p. 50; *** „Basilikoi Anthropoi”, în HDB, p. 51; *** „Book of
Eparch”, în HDB, pp. 58-59; *** „Bride Show”, în HDB, p. 61; *** „Caesar”, în HDB, p. 66;
*** „Caesaropapism”, în HDB, p. 67; *** „Chartoularios”, în HDB, p. 76; *** „Chrysobull”,
în HDB, p. 82; *** „Clarissimus”, în HDB, p. 85; *** „Consistorium”, în HDB, p. 89; ***
„Consul”, în HDB, p. 99; *** „Count (Comes)”, în HDB, p. 102; *** „Curia”, în HDB, pp. 105-
106; *** „Despot”, în HDB, p. 116; *** „Diocese”, în HDB, p. 118; *** „Dromos”, în HDB, p.
126; *** „Emperor”, în HDB, p. 135; *** „Empress”, în HDB, p. 135; *** „Eparch of the
City”, în HDB, pp. 135-136; *** „Eunuchs”, în HDB, p. 144; *** „Exarchate”, în HDB, p. 151;
*** „Gloriosus”, în HDB, p. 175; *** „Illustris”, în HDB, p. 203; *** „Kouropalates”, în HDB,
154
Marius Telea
p. 235; *** „Logothetes”, în HDB, pp. 247-248; *** „Logothetes tou Dromou”, în HDB, p.
248; *** „Magister officiorum”, în HDB, p. 251; *** „Magistros”, în HDB, p. 251; *** „Megas”,
în HDB, p. 265; *** „Mesazon”, în HDB, p. 267; *** „Notitia dignitatum”, în HDB, p. 298;
*** „Parakoimomenos”, în HDB, p. 312; *** „Patrikios”, în HDB, p. 314; *** „Philotheos,
Kletorologion of”, în HDB, p. 324; *** „Porphyrogenetos”, în HDB, p. 330; *** „Praetorian
Prefect”, în HDB, p. 331; *** „Praitor”, în HDB, p. 332; *** „Prefecture”, în HDB, p. 332; ***
„Primikerios”, în HDB, p. 333; *** „Proskynesis”, în HDB, p. 335; *** „Protospatharios”, în
HDB, p. 336; *** „Protostrator”, în HDB, p. 336; *** „Protovestiarios”, în HDB, p. 336; ***
„Provinces”, în HDB, p. 337; *** „Quaestor”, în HDB, pp. 338-339; *** „Sakellarios”, în HDB,
p. 349; *** „Sakellion”, în HDB, p. 349; *** „Sekreton”, în HDB, p. 355; *** „Senate”, în
HDB, pp. 356-357; *** „Silentium”, în HDB, p. 361; *** „Spatharios”, în HDB, p. 367; ***
„Spectabiles”, în HDB, p. 367.
articole și studii: a) în limba română: Ghenadie ENĂCEANU, „Încoronarea

imperatorilor”, în BOR, anul V, 1881, nr. 7 (aprilie), pp. 472-480; Lucian GAFTON,
„Acte de autoritate imperială în sprijinul primatului papal în secolele IV-V”, în ST, seria
a II-a, anul VII, 1955, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 324-335; Anca STAHL, Florica LORINŢ,
„Împărăteasa în ceremonialul bizantin”, în MI, anul I, 1967, nr. 1 (aprilie), pp. 85-87;
Florentina CĂZAN, „Aspecte ale gândirii politice din Europa Apuseană în secolele XI-
XIV”, în Analele Universității din București, anul XVII, 1968, pp. 37-59; Valentin Al.
GEORGESCU, „Continuitate elenistico-romană şi inovaţie în doctrina bizantină a
filantropiei şi indulgenţei imperiale”, în „STUDII CLASICE”, XI, 1969, pp. 187-219; Stelian
BREZEANU, „Din nou despre începuturile instituției de despot”, în Analele Universității
din București, anul XXI, 1972, nr. 1, pp. 21-32; Idem, „O instituţie latină în Balcani la
începutul secolului al XIII-lea”, în Analele Universității din București, anul XXXIX, 1990,
pp. 51-57; Idem, „Ideea imperială bizantină şi universul politic medieval european (I)”, în
„STUDII ȘI ARTICOLE DE ISTORIE”, LX, 1991, pp. 7-13; Idem, „Ideea imperială bizantină
şi universul politic medieval european (II)”, în „STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE”, LIX,
1992, pp. 13-17; Ioan VICOVAN, „Raporturile Sfântului Vasile cel Mare cu autoritatea
imperială”, în TV, serie nouă, an VI (LXXII), 1996, nr. 1-6 (ianuarie-iunie), pp. 75-93; Sorin
Iftimi, „Legendarele împărătese bizantine”, în MI, XXXI, 1997, nr. 9, pp. 84-87; Simona
Nicolae, „Model şi replică în mediul imperial bizantin”, în „SUD-ESTUL ŞI CONTEXTUL
EUROPEAN”, VII, 1997, pp. 91-98; Cristian Olariu, „Note privind sistemul de guvernare
în Orientul roman târziu”, în vol. Fațetele istoriei. Existenţe, identități, dinamici. Omagiu
Academicianului Ştefan Ștefănescu, coordonatori: Tudor Teoteoi, Bogdan-Costin
Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, pp.
257-278; Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul bizantin, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă
de Claudia Tiţa-MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom, 2000, cap. VIII: „Funcţionarul” (André
GUILLOU), pp. 225-259; cap. X: „Împăratul” (Michael McCORMICK), pp. 261-289; George
REMETE, „Ideea imperială bizantină şi filosofia istoriei”, în vol. Byzance après Byzance.
550 de ani de la căderea Constantinopolului, editori: Constantin VOICU, Liviu BORCEA;
coordonator ştiinţific: Nicu DUMITRAŞCU, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004,
pp. 110-123; Emanoil Băbuş, „Limitele puterii imperiale bizantine, între diversitate
simbolică şi contestare legitimă”, în Ort anul LVI, 2005, nr. 1-2 (ianuarie-iunie), pp. 28-
40; Ovidiu PANAITE, „Teologia politică răsăriteană – a doua jumătate a secolului al IV-
lea”, în OT, anul IX, 2008, nr. 3 (iulie-septembrie), 2008, pp. 96-115; Ovidiu MATIU,
„Imperium sine patriarcha non staret. De la pontifex maximus la basileus isapostolos”,
în RT, serie nouă, anul XX (92), 2010, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 114-126; Bogdan-Petru
MALEON, „Geografiile excluderii: o tipologie a exilului în Imperiul Bizantin”, în vol. De
la fictiv la real. Imaginea, imaginarul, imagologia, coordonatori: Andi MIHALACHE, Silvia
Marin-BARUTCIEFF, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2010, pp. 413-425;
Idem, „Între realitatea politică și ficțiunea constituțională: modelul imperial bizantin și
succesiunea la tron în scrierile istorice din secolele XI-XII”, în vol. Puterea cuvântului, a
exemplului și a simbolului. Actele colocviului național din 29 octombrie 2015, Iași, îngrijit
de Maria-Magdalena SZÉKELY și Nelu ZUGRAVU, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2016, pp. 151-162; Idem, „Delegitimarea postumă a împăraților detronați”,
în vol. Povestiri întretăiate. Istoria în cheie minoră, coordonator: Ovidiu CRISTEA,
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017, pp. 199-225; Marin COJOC, „Legi imperiale
către prefecții Pretoriului pentru Illyricum. Fontes Historiae illyrici et graeco-romanae,
sec. IV-VI d. Hr.”, în MO, serie nouă, anul LXX, 2018, nr. 5-8 (mai-august), pp. 284-296.
b) în limbi străine: Theodore BRENT, „Byzantine Palaces”, în „THE ENGLISH

HISTORICAL REVIEW”, Vol. 2, No. 7 (July), 1887, pp. 466-481; John Bagnell BURY, „The
Ceremonial Book of Constantine Porphyrogennetos”, în „THE ENGLISH HISTORICAL
REVIEW”, No. 25, 1907, pp. 209-227; 417-439; M. F. MARTROYE, „Le titre de Pontifex
Maximus et les empereurs chrétiens”, în „Bulletin de la Société nationale des
Antiquaires de France”, t. V, Paris, 1918, pp. 192-197; A. E. R. BOOK, „Imperial
Coronation Ceremonies of the Fifth and Sixth Centuries”, în „HARVARD STUDIES IN
CLASSICAL PHILOLOGY”, vol. 30, 1919, pp. 37-47; Gheorghe I. BRĂTIANU, „Empire et
«démocratie» à Byzance”, în BZ, XXXVII, 1937, nr. 1, pp. 86-111; Vitalien LAURENT,
„Notes de titulature byzantine”, în EO, XXXVIII, 1939, pp. 355-370; Rodolphe GUILLAND,
„Les eunuques dans l’Empire byzantin. Etudes de titulature et de prosopographie
byzantines”, în REB, t. I, 1943, pp. 196-238; Idem, „Fonctions et dignités des eunuques”
(I), în REB, t. II, 1944, pp. 185-225; Idem, „Fonctions et dignités des eunuques” (II), în
REB, t. III, 1945, pp. 179-214; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de Byzance: le
sens des termes λιτός, παγανός”, în „BYZANTINA-METABYZANTINA”, I, 1946, pp. 165-169;
Idem, „La collation et la perte ou la déchéance des titres nobiliaires à Byzance”, în
„ETUDES BYZANTINES”, t. 4, 1946, pp. 24-69; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative
de l’Empire byzantin: le césarat”, în „ORIENTALIA CHRISTIANA PERIODICA”, XIII, 1947,
pp. 168-194; Idem, „Etudes de titulature et de prosopographie byzantines: la Protostrator”,
în REB, t. VII/2, 1949, pp. 156-179; Louis BRÉHIER, „Les Empereurs byzantins dans leur
vie privée”, în „REVUE HISTORIQUE”, CLXXXVIII-CLXXXIX, 1949, pp. 193-217; Rodolphe
Guilland, „Etudes de titulature et de prosopographie byzantine”, în BZ, XLIV, 1951, pp.
212-240; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de Byzance: le stratopédarque et le
grand stratopédarque”, în BZ, XLVI, 1953, pp. 63-90; Idem, „Originalité et importance de
l’administration byzantine”, în „FÈDÉRATION”, mai 1953, pp. 408-418; Idem, „Etudes sur
l’histoire administrative de l’Empire byzantine: le consul, ὁ ὕπατος”, în Byz, vol. XXIV,
1954, pp. 545-578; Hans-Georg BECK, „Der byzantinische «Ministerpräsident»”, în BZ,
XLVIII, 1955, pp. 309-338; Rodolphe GUILLAND, „Etudes de titulature byzantine: les
titres auliques réservés aux eunuques”, în REB, t. XIII, 1955, pp. 50-84; Idem, „Études de
titulature byzantine: les titres auliques réservés aux eunuques: le primicier”, în REB, t.
XIV, 1956, pp. 122-157; Idem, „Études sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin.
Proconsul, ἀυθύπατος”, în REB, t. XV, 1957, pp. 5-41; Idem, „Recherches sur l’histoire
administrative de l’Empire byzantin: le despote, ὁ δεσπότης”, în REB, t. XVII, 1959, pp.
52-89; Idem, „Le transmission héréditaire des titres nobiliaires à Byzance”, în
„PALAEOLOGIA”, VIII, Osaka, 1959, pp. 137-143; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative
de l’Empire byzantin: les fonctions des eunuques. Le préposite”, în BSlav, XXII, 1961, pp.
241-301; Idem, „Études sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le sébastophore,
ὁ σεβαστοφόρος”, în ReB, t. XXI, 1963, pp. 199-207; Idem, „Etudes sur l’histoire
administrative de l’Empire byzantin: les titres nobiliaires de la haute époque (IV-e-VI-e
siècles): spectabilis, περίβλεπτος, σπεκταβίλιος, respectable”, în „ZBORNIK RADOVA
VIZANTOLOŠKOG INSTITUTA”, VIII, 1963, pp. 117-133; Idem, „Etudes sur l’histoire
administrative de l’Empire byzantin: le comte des murs”, în Byz, vol. XXXIV, 1964, pp.
17-25; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le Maitre des
Requêtes, Ὁἐπι τῶν δεήσεων”, în Byz, vol. XXXV, 1965, pp. 98-118; Idem, „Etudes sur
l’histoire administrative de l’Empire byzantin: les patrices byzantins des IV-e et V-e
siècles”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXXIV, 1965, pp. 139-
174; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: l’orphanotrophe”,
în REB, t. XXIII, 1965, pp. 205-221; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire
byzantin. Remarques sur les titres nobiliaires de la haute époque (IV-e-VI-e siècles):
«illustre». Les Maitres de la Milice, «Magistri militum», στρατηλάτης”, în Annali della
Fondazione Italiana per la Storia Amministrativa, 3, 1966, pp. 133-141; Idem, „Etudes sur
l’histoire administrative de l’Empire byzantin (IV-e-VI-e siècles). Remarques sur les titres
nobiliaires: égrège-perfectissime-clarissime”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών
156
Marius Telea
Σπουδών”, XXV, 1966-1967, pp. 17-40; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de
l’Empire byzantin: le titre de candidat, candidatus, ὁ κανδίδατος”, în vol. Polychronion,
Festschrift Franz Dölger zum 75. Geburtstag, P. WIRTH (Ed.), Heidelberg, C. Winter, 1966,
pp. 210-225; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le
memorialiste ἐπὶ τῶν ἀναμνήσεως, le myrtaïte et le tatas”, în JÖB, Vol. XVI, 1967, pp. 147-
152; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le protovestiaire”
în „RIVISTA DI STUDI BIZANTINI E NEOELENICI”, n. s., 4 (XIV), 1967, pp. 3-10; Idem,
„Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le grand interprète, ὁ μέγας
διερμηνευτής”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXXVI, 1968, pp.
17-26; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le mystique, ὁ
μυστικος”, în ReB, t. XXVI, 1968, pp. 279-296; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative
de l’Empire byzantin: le logariaste, ὁ λογαριαστής; le grand logariaste, ὁ μέγας
λογαριαστής”, în JÖB, Vol. XVIII, 1969, pp. 100-113; Idem, „Etudes sur l’histoire
administrative de l’Empire byzantin. Sur les titres du Bas-Empire byzantin: préteur du
peuple, skoutérios ou porte-bouclier, protokomès ou premier comte”, în RESEE, vol. VII,
1969, pp. 81-89; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le
curopalate”, în „ΒΙΖΑΝΤΙΝΑ”, II, 1970, pp. 187-249; Idem, „Etudes sur l’histoire
administrative de l’Empire byzantin: le différentes classes de fonctionnaires (IV-e-VI-e
siècles), în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXXVII, 1969-1970, pp.
134-145; Idem, „Contribution à l’histoire administrative de l’Empire byzantin. La
patricienne à ceinture, ἡ ζωστή κατρικία”, în BSlav, XXXII, 1971, pp. 269-275; Idem,
„Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le questeur: ὁ κοιαίστωρ,
quaestor”, în Byz, vol. XLI, 1971, pp. 78-104; Idem, „Études sur l’histoire administrative
de l’Empire byzantin: les Logothètes”, în ReB, t. XXIX, 1971, pp. 5-115; Idem, „Contribution
à l’histoire administrative de l’Empire byzantin: le chartulaire et le grand chartulaire”, în
RESEE, vol. IX, 1971, pp. 405-426; Idem, „Contribution à l’histoire administrative de
l’Empire byzantin: l’ordre (τάξις) des maïtres (τῶν μαγίστρων), în „Επετηρίς Εταιρείας
Βυζαντινών Σπουδών”, XXXIX-XL, 1972-1973, pp. 14-28; Raymond JANIN,
„L’empereur dans l’Eglise byzantine”, în „Nouvelle Revue Théologique”, LXXVII,
1955, pp. 49-60; Idem, „Rôle des commissaires impériaux byzantins dans les conciles”, în
ReB, t. XVIII, 1960, pp. 97-108; Georges OSTROGORSKY, „The Byzantine Emperor and
the Hierarchical World Order”, în „THE SLAVONIC AND EAST EUROPEAN REVIEW”, vol.
35, no. 84 (Dec.), 1956, pp. 1-14; Hélène AHRWEILER, „Recherches sur l’administration
de l’Empire byzantin aux IX-e–XI-e siècles”, în „BULLETIN DE CORRESPONDANCE
HELLÉNIQUE”, LXXXIV, Athènes, 1960, pp. 1-111; Hans-Georg BECK, „Reichsidee und
nationale Politik im Spätbyzantinischen Staat”, în BZ, LIII, 1960, nr. 1, pp. 86-94; Speros
VRYONIS, „Byzantine Demokratia and the Guilds in the Eleventh Century”, în DOP, Vol.
XVII, 1963, pp. 287-314; John T. LEAL, „The Age of Constantine. Change and Continuity
in Administration and Economy”, în DOP, Vol. XXI, 1967, p. 11-36; Gilbert Dagron,
„L’Empire romain d’Orient au IV-e siècle et les traditions politiques de l’hellénisme; le
témoignage de Thémistios”, în TM, t. III, 1968, pp. 1-242; C. PAPOULIDIS, „La place de
l’empereur à Byzance pendant les conciles oecuméniques”, în „BYZANTINA”, Annual
review of the Centre for Byzantine Research, Aristotle University of Thessaloniki, III,
1971, pp. 123-133; P. Christou, „The Missionary Task of the Byzantine Emperor”, în
„BYZANTINA”, III, 1971, pp. 277-286; Steven RUNCIMAN, „Some Notes on the Role of the
Empress”, în „EASTERN CHURCHES REVIEW”, IV, 1972, pp. 119-124; C. N. TSIRPANLIS,
„Byzantine Parliaments and Representative Assemblies from 1081-1351”, în Byz, vol.
XLIII, 1973, pp. 432-481; J. H. WARD, „The Notitia Dignitatum”, în „LATOMUS”, XXXIII,
1974, pp. 397-434; Nicolas OIKONOMIDÈS, „L’évolution de l’organisation administrative
de l’Empire byzantin, au XI-e siècle (1025-1118)”, în TM, t. VI, 1976, pp. 125-152; Warren
T. TREADGOLD, „The Bride-shows of the Byzantine Emperors”, în Byz, vol. XLIX, 1979,
pp. 395-413; Jean GAUDEMET, „L’Eglise et l’Etat au IV-e siècle”, în Studi in onore di A.
Biscardi, vol. I, Milan, Cisalpino Goliardica, 1981, pp. 75-91; D. MISSIOU, „Über die
institutionelle Rolle der byzantinischen Kaiserin”, în JÖB, Vol. XXXII/2, 1982, pp. 489-
498; Michael McCORMICK, „Analyzing Imperial Ceremonies”, în JÖB, Vol. XXXV, 1985,
pp. 1-20; Nicolas OIKONOMIDÈS, „La chancellerie impériale de Byzance du 13-e au 15-e
siècles”, în ReB, t. XLIII, 1985, pp. 167-195; L. RYDEN, „The Bride-shows at the Byzantine
Court. History or Fiction ?”, în „ERANOS”, LXXXIII, 1985, pp. 175-191; Mary WHITBY, „On
the Mission of a Ceremony in the Mid-Sixth Century Constantinople: Candidati,
Curopalatus, Silentiarii, Excubitores and others”, în „HISTORIA. ZEITSCHRIFT FÜR
ALTENGESCHICHTE”, vol. 36, no. 4, 1987, pp. 462-488; Jill HARRIES, „The Roman
Imperial Quaestor from Constantine to Theodosius II”, în „THE JOURNAL OF ROMAN
STUDIES”, vol. 78, 1988, pp. 148-172; James TRILLING, „The Soul of the Empire. Style
and Meaning in the Mosaic Pavement of the Byzantine Imperial Palace”, în DOP, Vol.
XLIII, 1989, pp. 27-72; Tudor TEOTEOI, „L’opposition entre les notions de «monarchie»
et «polyarchie» à Byzance (IX-e-XIII-e siècles)”, în EBPB, t. II, recueillies et publiées par
Emilian POPESCU, Octavian ILIESCU et Tudor TEOTEOI, București, Editura Academiei
Române, 1991, pp. 91-103; Dimitrie Năstase, „Considérations nouvelles sur l’idéologie
médiévale du pouvoir. L’apport du Byzance et de l’Europe Orientale”, în „REVISTA
ECONOMICĂ ROMÂNĂ”, XVII-XVIII, 1993, pp. 295-297; Gilbert DAGRON, „Dynasties
byzantines”, în „Πρακτικά της Ακαδημίας Αθηνών” 69, 1993, pp. 253-264; Lynda
GARLAND, „The Eye of the Beholder. Byzantine Imperial Women and their Public Image
from Zoe Porphyrogenita to Euphrosyne Kamaterissa Doukina (1028-1203)”, în Byz, vol.
LXIV, 1994, pp. 19-39; 261-313; Gilbert DAGRON, „Nés dans la pourpre”, în TM, t. XII,
1994, pp. 105-142; Emilia CIUREA, „Le Problème de la succséssion impériale”, în Analele
Universității din București, anul XLIV, 1995, pp. 17-24; Stelian BREZEANU, „A Byzantine
Model for Political and State Structure in Southeastern Europe between the Thirteenth
and the Fifteenth Centuries”, în vol. Politics and Culture in Southeastern Europe, Răzvan
Theodorescu (Ed.), Bucharest, L. C. Barrows, 2001, pp. 65-96; Gilbert DAGRON,
„Réflexions sur le cérémonial byzantin”, în „Palaeoslavica” (Cambridge, Mass.), t. X,
fasc. 1, 2002, pp. 26-36; Idem, „Orient-Occident: césaropapisme et théorie des deux
pouvoirs face à la modernité”, în „Revue d’éthique et de théologie morale”,
227, décembre 2003, pp. 143-157; Idem, „L’œcuménicité politique: droit sur l’espace,
droit sur le temps”, în vol. Byzantium as oecumen, Évangelos Chrysos (Éd.), National
Hellenic Research Foundation, Institute for Byzantine Research, International symposia
16, Athènes, 2005, pp. 47-57; Idem, „Couronnes impériales. Forme, usage, couleur des
stemmata dans le cérémonial impérial du X-e siècle”, în Byzantina Mediterranea.
Festschrift für Johannes Koder zum 65. Geburtstag, Klaus Belke, Ewald Kislinger,
Andreas Külzer, Maria A. Stassinopoulou (Éds.), Vienne, Cologne, Weimar, Böhlau
Verlag, 2007, pp. 157-174; Idem, „Quelques remarques sur le cérémonial des fêtes
profanes dans le «De cerimoniis»”, în TM, t. XVI, 2010, pp. 237-244; Bogdan-Petru
MALEON, „The Imposible Return. About the Status of Deposed and Mutiled Emperors”, în
Medieval and Early Modern Studies for Central and Eastern Europe, III, 2011, pp. 31-49;
Georges SIDÉRIS, „Sur l’origine des anges eunuques à Byzance”, în TM, t. XVII/2:
Constructing the Seventh Century, Constantin ZUCKERMAN (Ed.), Paris, 2013, pp. 539-
558; Bogdan-Petru MALEON, „Preliminary Notes on Byzantine Imperial Bibliographies
of the 6th-12th Centuries”, în „CLASSICA ET CHRISTIANA”, 2013, nr. 8/1, pp. 187-198;
Jean-Marie MARTIN, „De l’image des dignités imperialés en Italie (fin du VIII-e siècle-
début du XII-e siècle)”, în TM, t. XVIII: Mélanges Jean-Pierre Mahé, Aram MARDIROSSIAN,
Agnès OUZOUNIAN, Constantin ZUCKERMAN (Eds.), Paris, 2014, pp. 533-548; Bogdan-
Petru MALEON, „The Emperor’s Body in Byzantine Political Ideology and the Significance
of Eye Language”, în „CLASSICA ET CHRISTIANA”, 2015, nr. 10, pp. 225-238; Andreas
Gkoutzion KOSTAS, „Administrative Structures of Byzantium during the 11th C.: Officials
of the imperial Secretariat and administration of justice”, în Autour du Premier humanisme
byzantin & des Cinq études sur le XIe siècle, quarante ans après Paul Lemerle, supplem. du
TM, t. XXI/2, 2017, pp. 561-580. Ionuț-Alexandru TUDORIE, „Old and New in the
Byzantine Imperial Coronation in the 13th Century”, în „OSTKIRCHILICHE STUDIEN”, 60
(2011), No. 1, pp. 69-109.
lucrări: a) în limba română: Milan ŞESAN, Împărţirea administrativă a Imperiului

Bizantin în timpul Comnenilor şi Angelilor (1081-1204), Cernăutzi, 1942; Charles DIEHL,
Figuri bizantine, vol. I: Marile probleme ale istoriei bizantine, traducere de Ileana ZARA,
prefaţă şi tabel cronologic de Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1969, „Problema politică”, pp. 48-55, „Viaţa unei împărătese în Bizanţ”, pp. 175-194;
158
Marius Telea
Louis BRÉHIER, Civilizaţia bizantină, traducere din limba franceză: Nicolae SPINCESCU,
control traducere şi note de subsol: Alexandru MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1994, cap. III: „Viaţa de zi cu zi a împăraţilor”, pp. 53-65; Carl SCHMITT, Teologia politică,
traducere și note de Lavinia STAN și Lucian TURCESCU, postfață de Gheorghe VLĂDUȚESCU,
București, Editura Universal Dalsi, 1996; Vlad Nistor, Forme de exercitare a autorităţii
în Imperiul Roman Târziu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997; Gheorghe
ZBUCHEA, O instituţie sud-est europeană: stratioţii, voinicii, vitejii. Încercare de istorie
comparată, Bucureşti, Universitatea „Spiru Haret”, 1999 [extras din „Analele Universităţii
Spiru Haret”, Seria Istorie, 1999, nr. 2, pp. 117-140]; Alain DUCELLIER, Bizantinii. Istorie
şi cultură, traducere din limba franceză de Simona NICOLAE, Bucureşti, Editura Teora,
1999, cap. „Statul-puterea lui Dumnezeu pe pământ”, pp. 74-114; Jean-Claude ENSLIN,
Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, traducere de Tatiana Petrache
şi Irina Floare, prefaţă de Tatiana Petrache, Bucureşti, Editura Anastasia, 2001;
Hélène AHRWEILER, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, cu o postfaţă de: Nicolae-
Şerban TANAŞOCA, traducere: Cristina JINGA, Bucureşti, Editura Corint, 2002; Stelian
BREZEANU, Imperiu universal şi monarhie naţională în Europa creştină-studii de gândire
politică medievală, Bucureşti, Editura Meronia, 2005; Yves ROMAN, Împăraţi şi senatori:
istoria politică a Imperiului Roman: secolele I-IV, traducere de Mihai Popescu, Bucureşti,
Editura Saeculum I. O., 2007; Lynda GARLAND, Împărătesele Bizanţului. Femeile şi puterea
în Bizanţ între anii 527-1204, traducere din limba engleză de Maria Yvonne BĂNCILĂ,
Damian Alexandru ANFILE, Bucureşti, Editura Nemira, f. a. (2014); Ovidiu PANAITE,
Teologia politică în timpul dinastiei constantiniene. Criterii privind relația Biserică-Stat
pentru o societate pluralistă, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2014.
b) în limbi străine: Karl DIETERICH, Hofleben in Byzanz. Zum ersten Mal aus den
Quellen übersekt und erlautert, Leipzig, Voigtländer, s. a.; J. MC.CABE, The Empresses
of Constantinople, Boston, s. a.; Alphonse PAILLRD, Historie de la transmission du
pouvoir impérial a Rome et a Constantinople, Paris, Ed. Plon, 1875; Amédée Louis Ulysse
GASQUET, L’autorité imperiale en matière religieuse à Byzance, Paris, 1879; Charles
DIEHL, Études sur l’administration byzantine dans l’exarhat de Ravenna (568-751), Paris,
Ernest Thorin, 1888 (reedit. New York, 1959); Valerian ŞESAN, Kirche un Staat im römisch-
byzantinischen Reiche seit Konstantin dem Grossen und bis zum Falle Konstantinopels, t.
I: Die Religionspolitik der christlich-römischen Kaiser von Konstantin d. Gr bis Theodosius
d. Gr (313-380), Czernowitz, 1911; John Bagnell BURY, The Imperial Administrative
System in the Ninth Century, with a Revised Text of Kletorologion of Philotheos, Oxford,
Oxford University Press, 1911 (reedit., New York, 1958); Alfred RAMBAUD, Études sur
l’histoire byzantine, Paris, 1919; A. E. R. BOOK, The Master of Offices in the Later Roman
and Byzantine Empires, I, New York, University of Michigan, The Macmillan Company,
1919; Louis BRÉHIER, Pierre BATIFFOL, Les survivances du culte impérial romain,
Paris, 1920; Ernst STEIN, Untersuchungen über das Officium der Prätorianenpräfektur
seit Diokletian, Wien, 1922; Jean-Remy PALANQUE, Essai sur la préfecture du prétoire
du Bas-Empire, Paris, 1933; O. TREITINGER, Die oströmische Kaiser-und Reichsidee nach
ihrer Gestaltung in höfischen Zeremoniell. Vom oströmischen Staats-und Reichsgedanken,
Jena, 1938; 2-e Auflage, Darmstadt, 1956; Dionisie M. PIPPIDI, Recherches sur le culte
impérial, Paris, 1939; Kenneth M. SETTON, Christian Attitude towards the Emperor in
the Fourth Century, especially as shown in Addresses to the Emperor, New York, Columbia
University Press, 1941; David Talbot RICE, The Great Palace of Byzantine Emperors,
Edinburgh University Press, 1958; Johannes KARAYANNOPOULOS, Die Enstehung
der byzantinischen Themenordnung, München, Beck, 1959; Louis BRÉHIER, Le monde
byzantin, t. II: Les institutions de l’Empire byzantin, Paris, 1949, reedit., Editions Albin
Michel, 1969, 1977; L. CERFAUX, J. TONDRIAU, Un concurrent du christianisme, le culte
des souverains dans la civilisation gréco-romaine, Paris, 1957; Hélène AHRWEILER,
Études sur l’administration de l’Empire byzantin aux IX-e-XI-e siècles, Athènes, 1960;
London, Variorum Reprints, 1971; Jacques ELLUL, Histoire des Institutions de l’Antiquité,
Paris, 1961; Francis DVORNIK, Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Origins
and Backgrounds, 2 vol., Washington, 1966; Rafaelo FARINA, L’Impero e l’imperatore
cristiano in Eusebio di Cesarea. La prima teologia politica del cristianesimo, Zürich,
1966; Rodolphe GUI-LLAND, Études sur les institutions byzantines, Berlin-Amsterdam,

1967; Idem, Études sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin, vol. I-II, Berlin,
1967-1968; L. P. RAYBAUD, Le gouvernement et l’administration centrale de l’Empire
byzantin sous les premiers Paléologues (1258-1354), Paris, 1968; Claude Dietrich,
Die byzantinische Stadt im 6. Jahrhundert, München, 1969; Léon HOMO, Les institutions
politiques romaines. De la cité à l’Etat, Paris, 1970; Hans-Georg BECK, Respublica
Romana. Von Staatsdenken der Byzantiner, München, 1970; Hélène AHRWEILER, Études
sur les structures administratives et sociales de Byzance, London, Variorum Reprints,
1971; Nicolas Oikonomidès, Les listes de préséances byzantines des IX-e-X-e siècles,
introduction, texte, traduction et commentaire, par N. OIKONOMIDÈS, Paris, Éditions
du Centre National de Recherche Scientifique, 1972; Jadran FELUGA, Bisanzio. Societa
e stato, Firenze, Sansoni, 1974; Hélène AHRWEILER, L’idéologie politique de l’Empire
byzantin, Paris, Presses Universitaires de France, 1975; Nicolas OIKONOMIDÈS,
Documents et études sur les institutions de Byzance (VII-e-XV-e siècle), London, Variorum
Reprints, 1976; Jadran FELUGA, L’administrazione bizantina in Dalmazia, Venezia,
1978; Paul LEMERLE, Le monde de Byzance. Histoire et institutions, London, Variorum
Reprints, 1978; G. ROSCH, Onoma Basileias. Studien zum offiziellen Gebrauch der
Kaisertitel in spätantiker und frühbyzantinischer Zeit, Wien, 1978; Pierre CLEVENOT,
Les chrétiens et le pouvoir, Paris, Editions Fernard Nathon, 1981; Manfred CLAUSS, Der
magister officiorum in der Spätantike (4.-6. Jahrhundert). Das Amt und sein Einfluss auf
die kaiserliche Politik, Munich, C. H. Beck, 1981; André CHASTAGNOL, Le Sénat à l’époque
impériale, Paris, 1992; Elisabeth PILTZ, Le costume officiel des dignitaires byzantins a
l’epoque Paleologue, Uppsala, 1994; Roland Delmaire, Les institutions du Bas-Empire
romain de Constantin à Justinien, t. I: Les institutions civiles et palatines, Paris, Les Éditions
du Cerf, 1995; Gilbert DAGRON, Empereur et prêtre. Étude sur le „caésaropapisme”
byzantin, Paris, Gallimard, 1996; Dirk SCHLINKERT, Ordo Senatorius und Nobilitas. Die
Konstitution des Senatadels in der Spätantke. Mit einem Appendix über des praepositus
sacri cubiculi, den „allmächtigen” Eunuchen am Kaiserlichen Hof, Stuttgart, Franz Steiner,
1996; Lynda GARLAND, Byzantine Empresses. Women and Power in Byzantium AD
527-1204, Routhledge, 1999; Barbara HILL, Imperial Women in Byzantium, 1025-1204.
Power, Patronage and Ideology, Longman, 1999; Judith HERIN, Women in Purple. Rules of
Medieval Byzantium, Princeton, New Jersey & Oxford, Princeton University Press, 2001;
Liz JAMES, Empresses ad Power in Early Byzantium (Woman, Power and Politics), London
& New York, Leicester University Press, 2001; Leonora NEVILLE, Authority in Byzantine
Provincial Society, Cambridge, Cambridge University Press, 2004.
Armata:
izvoare, ediții și traduceri: *** Leonis imperatoris Tactica sive de re militari

liber, în J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca. t. 107, Paris, 1863,
col. 669-1094; *** Strategika imperatora Nikiphora, Sankt-Petersburg, 1908 (Zapiski
Imperatorskoi Akademij Nauk, s. VIII, 8, nr. 9); [Flavius Tiberius] MAURICIUS, Arta
militară, ediţie critică, traducere şi introducere de Haralambie MIHĂESCU, în col.
„SCRIPTORES BYZANTINI VI”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1970; *** Das Strategikon des Maurikios, Einführung, G. T. DENNIS (Ed. und Indices),
übersetzt von E. GAMILLSCHEG, Wien, 1981; *** La traités sur la guérilla de l’empereur
Nicéphore Phocas, Gilbert DAGRON et Haralambie MIHĂESCU (Ed.), Paris, 1986.
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: G. FRITZ, „Service

militaire. Dans la société chretienne”, în DTC, t. XIV/2 (Scholarios-Szczaniecki), Paris,
Librairie Letouzey et Ané, 1941, col. 1977-1981 (cu bibliografie); Walter Emil KAEGI,
„Akritai”, în DMA, vol. 1 (Aachen-Augustinism), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a.
(1982), pp. 115-116 (cu bibliografie); Idem, „Cavalry, Byzantine”, în DMA, vol. 3 (Cabala-
Crimea), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a (1983), pp. 199-200 (cu bibliografie);
Idem, „Domestic”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic), New York, Charles
Scribner’s Sons, f. a. (1984), p. 239 (cu bibliografie); Idem, „Drungarios”, în DMA, vol.
4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic), p. 295 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS,
160
Marius Telea
„Dux”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic), p. 323 (cu bibliografie); Idem,
„Katepano”, în DMA, vol. 7 (Italian Renaissance-Mabinogi), New York, Charles Scribner’s
Sons, f. a. (1986), pp. 224-225 (cu bibliografie); Linda C. ROSE, „Limitanei”, în DMA,
vol. 7 (Italian Renaissance-Mabinogi), p. 582 (cu bibliografie); Idem, „Magister Militum”,
în DMA, vol. 8 (Macbeth-Mystery Plays), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a (1987),
p. 40 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţie, vol. 2, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia bizantină”: „Armata”,
pp. 155-158; Walter Emil KAEGI jr., „Scholae (Byzantine)”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian
Languages-Textiles, Islamic), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988), p. 47 (cu
bibliografie); Idem, „Soldiers’ Portion (stratiōtika ktēmata)”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian
Languages-Textiles, Islamic), pp. 359-360 (cu bibliografie); Idem, „Strategos”, în
DMA, vol. 11 (Scandinavian Languages-Textiles, Islamic), p. 489 (cu bibliografie);
Idem, „Stratiotai”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian Languages-Textiles, Islamic), p. 491
(cu bibliografie); Idem, „Tagmata”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian Languages-Textiles,
Islamic), p. 573 (cu bibliografie); Idem, „Warfare, Byzantine”, în DMA, vol. 12 (Thaddeus
Legend-Zwart Noc), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1989), pp. 546-550 (cu
bibliografie); Andrew J. CAPPEL, „Akritai”, în ODB, Prepared at Dumbarton Oaks,
Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-ESKI), New York, Oxford, Oxford
University Press, 1991, p. 47 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Annona militaris”, în ODB,
vol. 1, p. 106 (cu bibliografie); Idem, „Army”, în ODB, vol. 1, pp. 183-185 (cu bibliografie);
Idem, „Artillery and Siege machinery”, în ODB, vol. 1, pp. 195-196 (cu bibliografie); Idem,
„Boukellarioi”, în ODB, vol. 1, p. 316 (cu bibliografie); Clive F. W. FOSS, „Boukellarion”,
în ODB, vol. 1, pp. 316-317 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Cavalry”, în ODB, vol. 1, p.
393-394 (cu bibliografie); Eric McGEER, Alexander KAZHDAN, „Chelandion”, în ODB,
vol. 1, pp. 417-418 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Comitatenses”, în ODB, vol. 1,
p. 487 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Eric McGEER, „Commanders, Military”,
în ODB, vol. 1, p. 487 (cu bibliografie); Idem, „Commands, Military”, în ODB, vol. 1,
pp. 487-488 (cu bibliografie); Idem, „De re militaris”, în ODB, vol. 1, pp. 612-613 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Domestikos”, în ODB, vol. 1, p. 646 (cu bibliografie);
Idem, „Domestikos ton Exkoubitou”, în ODB, vol. 1, p. 646-647 (cu bibliografie); Idem,
„Domestikos ton Hikanatou”, în ODB, vol. 1, p. 647 (cu bibliografie); Idem, „Domestikos
ton Noumeron”, în ODB, vol. 1, p. 647 (cu bibliografie); Idem, „Domestikos ton Optimaton”,
în ODB, vol. 1, p. 647 (cu bibliografie); Idem, „Domestikos ton Scholon”, în ODB, vol. 1,
pp. 647-648 (cu bibliografie); Idem, „Doux”, în ODB, vol. 1, pp. 659 (cu bibliografie); Eric
McGEER, Anthony CUTLER, „Dromon”, în ODB, vol. 1, pp. 662 (cu bibliografie); Eric
McGEER, „Droungarios”, în ODB, vol. 1, p. 663 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Drungarios tes Viglas”, în ODB, vol. 1, pp. 663 (cu bibliografie); Idem, „Droungarios
ton Plaimou”, în ODB, vol. 1, pp. 663-664 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Infantry”,
în ODB, vol. 2, p. 994 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Limes”, în ODB, vol. 2,
p. 1229 (cu bibliografie); Idem, „Limitanei”, în ODB, vol. 2, p. 1230 (cu bibliografie);
Idem, „Logothetes tou Stratiotikou”, în ODB, vol. 2, p. 1248 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Anthony CUTLER, „Magister militum”, în ODB, vol. 2, pp. 1266-1267 (cu
bibliografie); Eric McGEER, „Medical Services, Military”, în ODB, vol. 2, p. 1327 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Mega Domestikos”, în ODB, vol. 2, pp. 1329-1330 (cu
bibliografie); Idem, „Mega Doux”, în ODB, vol. 2, p. 1330 (cu bibliografie); Eric McGEER,
„Mercenaries”, în ODB, vol. 2, p. 1343 (cu bibliografie); Idem, „Military Religious Service”,
în ODB, vol. 2, pp. 1373-1374 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Military Saints”,
în ODB, vol. 2, p. 1374 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Navy”, în ODB, vol. 2, p. 1444 (cu
bibliografie); Ludwig BURGMANN, Eric McGEER, „Nomos statiotikos”, în ODB, vol. 3
(NIKE-ZYGO), p. 1492 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Eric McGEER, „Praecepta
Militaria”, în ODB, vol. 3, p. 1709 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Prefectus Militum”, în
ODB, vol. 3, p. 1709 (cu bibliografie); Nicholas OKONOMIDÈS, „Prisoners, Exchange of”,
în ODB, vol. 3, p. 1722 (cu bibliografie); Andrew J. CAPPEL, Anthony CUTLER, Alexander
KAZHDAN, „Prisoners of War”, în ODB, vol. 3, pp. 1722-1723 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Prisons”, în ODB, vol. 3, p. 1723 (cu bibliografie); Idem, „Rebellion”, în ODB,
vol. 3, p. 1776 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Recruitment”, în ODB, vol. 3, pp. 1777-
1778 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Scholae Palatinae”, în ODB, vol. 3, pp.
1851-1852 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Eric McGEER, „Strategika”, în ODB,

vol. 3, pp. 1962 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Strategikon of Maurice”, în ODB, vol. 3,
pp. 1962-1963 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Strategos”, în ODB, vol. 3, p. 1964
(cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Eric McGEER, Anthony CUTLER, „Strategy”,
în ODB, vol. 3, pp. 1964-1965 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Eric McGEER,
„Stratiotes”, în ODB, vol. 3, pp. 1965-1966 (cu bibliografie); Eric McGEER, „Stratiotika
Ktemata”, în ODB, vol. 3, p. 1966 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Tagma”, în ODB,
vol. 3, p. 2007 (cu bibliografie); Idem, „Taktika”, în ODB, vol. 3, p. 2007 (cu bibliografie);
Eric McGEER, „Taktika of Leo VI”, în ODB, vol. 3, p. 2008 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Tourma”, în ODB, vol. 3, pp. 2100 (cu bibliografie); Idem, „Tourmarches”,
în ODB, vol. 3, pp. 2100-2101 (cu bibliografie); Eric McGEER, Alexander KAZHDAN,
Anthony CUTLER, „Weaponry”, în ODB, vol. 3, pp. 2192-2193 (cu bibliografie); ***
„Akritai”, în HDB, John B. ROSSER (Ed.), Lanham, Md: Scarecrow Press, 2001, p. 10; ***
„Army”, în HDB, pp. 34-36; *** „Bandon”, în HDB, p. 46; *** „Comitatenses”, în HDB,
pp. 87-88; *** „De re militari”, în HDB, p. 116; *** „Domestikos”, în HDB, p. 122; ***
„Doux”, în HDB, p. 126; *** „Dromon”, în HDB, p. 126; *** „Droungarios”, în HDB, p. 127;
*** „Droungos”, în HDB, p. 127; *** „Exkoubitores”, în HDB, p. 152; *** „Hetaireia”, în
HDB, p. 190; *** „Hikanatoi”, în HDB, pp. 191-192; *** „Kandidatoi”, în HDB, p. 227, ***
„Kataphraktoi”, în HDB, p. 229; *** „Limitanei”, în HDB, pp. 246-247; *** „Magister
militum”, în HDB, p. 251; *** „Megas”, în HDB, p. 265; *** „Navy”, în HDB, pp. 288-289;
*** „Nomos Stratiotikos”, în HDB, p. 297; *** „Praecepta militaria”, în HDB, p. 331; ***
„Scholae Palatinae”, în HDB, p. 353; *** „Strategika”, în HDB, p. 371; *** „Strategikon of
Maurice”, în HDB, p. 371; *** „Strategos”, în HDB, p. 371; *** „Tagmata”, în HDB, p. 377;
*** „Taktika”, în HDB, pp. 377-378; *** „Vigla”, în HDB, p. 411.
articole și studii: a) în limba română: Dionisie M. PIPPIDI, „Ceva despre data

tratatului de artă militară a lui Mauricius”, în „STUDII CLASICE”, XII, 1971, pp. 171-178;
Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul bizantin, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă de Claudia
Tiţa-MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom, 2000, cap. III: „Soldatul” (Peter SCHREINER), pp. 87-
109; Adrian HUSAR, „Armată şi societate în lumea romană. Dezagregarea structurilor
militare romane în Occident”, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane «Gheorghe
Şincai» din Târgu Mureş, 2000-2001, nr. 3-4, pp. 342-353; Alexandru Madgearu,
„Armata din provincia Scythia în apărarea Ortodoxiei. Revolta generalului Vitalianus”, în
„REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ”, 2001, nr. 2, pp. 37-41; Sebastian DIACU, „Creştini şi
păgâni în armata romană în secolul IV (313-381)”, în „LUMEN FIDEI”, II, 2004, nr. 2, pp.
60-105; Alexandru MADGEARU, „Un eșalon logistic din armata bizantină din secolul al
VI-lea: quaestura exercitus Iustiniani”, în „Gândirea militară românească”, XX,
2009, nr. 4, pp. 189-194; Idem, „Românii şi armata bizantină”, în „Revista de Istorie
Militară”, CXXXV-CXXXVI, 2013, nr. 1-2, pp. 29-34.
b) în limbi străine: Carl NEUMANN, „Die byzantinische Marine”, în „HISTORISCHE

ZEITSCHRIFT” New Series, XLV, 1898, pp. 1-23; G. VERNADSKI, „The Tactics of
Leo the Wise and the Epanagoge”, în Byz, vol. VI, 1931, pp. 333-335; J. DARKÓ, „La
militarizazione dell’Impero Bizantino”, în „STUDI BIZANTINI E NEOELENICI”, V, 1939,
pp. 88-99; Rodolphe GUILLAND, „Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire
byzantin: le grand Connétable”, în Byz, vol. XIX, 1949, pp. 99-111; Idem, „Contribution
à l’histoire administrative de l’Empire byzantine: le drongaire et le grand drongaire de
la Veille”, în BZ, XLIII, 1950, pp. 340-355; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative
de l’Empire byzantine. Les titres auliques des eunuques: le protospathaire”, în Byz, vol.
XXV-XXVII, 1955-1957, pp. 649-711; Idem, „Contribution à l’histoire administrative et à la
prosopographie de l’Empire byzantin: les Domestiques des thèmes d’Orient et des thèmes
d’Occident”, în Akten des XI. Internationalen Byzantinisten Kongresses (München, 1958),
München, 1960, pp. 206-210; Idem, „Etudes sur l’histoire administrative de Byzance:
le Domestique des Scholes”, în REB, t. VIII, 1950, pp. 5-63; Milan ȘESAN, „La flote
byzantine a l’epoque des Comnenes et des Anges (1081-1204)”, în BSlav, XXI/2, 1960,
no. 1, pp. 48-53; Rodolphe GUILLAND, „Études sur l’histoire administrative de l’Empire
byzantin: les commandants de la garde impériale, l’ ἐπὶ τοῦ στρατοῦ et le juge de l’armée”,
162
Marius Telea
în ReB, t. XVIII, 1960, pp. 79-96; Hans-Georg BECK, „Reichsidee und nationale Politik
im Spätbyzantinischen Staat”, în BZ, LIII, 1960, nr. 1, pp. 86-94; Jacques FONTAINE,
„Les chrétiens et le servis militaire dans l’Antiquité”, în „CONCILIUM”, VII, 1965, pp.
95-105; Alphonse Dain, „Les stratégistes byzantins”, în TM, t. II, 1967, pp. 317-392;
Haralambie MIHĂESCU, „Prolégomènes à une édition critique des TAKTIKA-ΣΤΡΑΤΗΓΚΑ
de Maurice-Urbicius”, în RESEE, vol. V, 1967, nr. 3-4, pp. 401-417; Rodolphe GUILLAND,
„Etudes sur l’histoire administrative de l’Empire byzantin. Les termes désignant le
commandant en chef des armées byzantines”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών
Σπουδών”, XXIX, 1969, pp. 35-77; Eugen STĂNESCU, „Les «stratiotes». Diffusion et
survivance d’une institution byzantine dans le sud-est de L’Europe”, în Actes du Premier
Congrès des Études Balkaniques et Sud-Est Européennes, Sofia, août-septembre 1966, vol.
III: Histoire (V-e–XV-e ss. XV-e–XVIII-e ss.), Sofia, Editions de l’Académie Bulgare des
Sciences, 1969, pp. 227-234; Haralambie MIHĂESCU, „Les termes de commandement
militaire latins dans le Strategicon de Maurice”, în „REVISTA LITERARĂ”, anul XIV, 1969,
nr. 3, pp. 261-272; John HELGELAND, „Christians and the Roman Army, AD 173-337”,
în „CHURCH HISTORY”, XLIII, 1974, nr. 2, pp. 149-163; Idem, „Roman Army Religion”, în
„AUFSTIEG UND NIEDERGANG DER ROMISCHEN WELT” 2. 16. 2, 1978, pp. 1470-1505;
Idem, „Christians and the Roman Army from Marcus Aurelius to Constantine”, în Aufstieg
und Niedergang der Romischen Welt, Wolfganag HAASE (Ed.), II. 23. 1, Berlin, Walter de
Gruyter Verlag, 1979, pp. 735-771; Nicolas Oikonomidès, „À propos des armées des
premiers Paléologues et des compagnies de soldats”, în TM, t. VIII, 1981, pp. 353-371;
Warren Treadgold, „The Military Land and Imperial Estates in the Middle Byzantine
Empire”, în „HARVARD UKRAINIAN STUDIES”, VII, 1982, pp. 619-631; Gilbert Dagron,
„«Ceux d’en face»: les peuples étrangers dans les traités militaires byzantins”, în TM, t. X,
1987, pp. 207-232; Mark C. BARTUSIS, „The Kavallarioi of Byzantium”, în „SPECULUM.
A JOURNAL OF MEDIEVAL STUDIES”, Vol. LXIII, No. 2 (Apr.) 1988, pp. 343-350; Eric
McGEER, „Infantry versus Cavalry: The Byzantine Response”, în ReB, t. XLVI, 1988,
pp. 135-145; Gilbert DAGRON, „Guérilla, places fortes et villages ouverts à la frontière
orientale de Byzance vers 950”, în „Castrum 3: Guerre, fortification et habitat dans le
monde méditerranéen au Moyen Âge” (Colloque de la Casa de Velázquez et l’École française
de Rome, Madrid 24-27 novembre 1985), A. Bazzana (éd.), Roma, Collection de l’École
française de Rome 105, 1988, pp. 43-48; Gilbert DAGRON, „Le combattant byzantin à la
frontière du Taurus: guérilla et société frontalière”, în vol. Le combattant au Moyen Âge.
XVIII-e Congrès de la Société des Historiens médiévistes de l’Enseignement supérieur
public, Montpellier, 1991, pp. 37-43; Alexandre FAIVRE, Cécile DIBOUT, „Les premiers
chrétiens et l’armée”, în „NOTRE HISTOIRE”, LXXXVIII, Avril 1992, pp. 10-14; John F.
Haldon, „Military Service, Military Lands and the Status of Soldier. Current Problems
and Interpretation”, în DOP, Vol. XLVII, 1993, pp. 1-67; Gilbert DAGRON, „Modèles de
combattants et technologie militaire dans le Stratègikon de Maurice”, în L’armée romaine
et les barbares du III-e au VII-e siècle, Colloque international organisé à Saint-Germain-
en-Laye en 1990, F. Valet et M. Kazanski (Éds), Saint-Germain-en-Laye, 1993, pp.
279-284; Johannes KODER, Ioannis STOURAITIS, „Byzantine Approaches to Warfare
(6th-12th centuries) An Introduction”, în Akten des Internationalen Symposiums, Wien,
12-21 Mai 2011, Wien, Verlag der Österreichischen Akademic der Wissenschaften, 2012,
pp. 9-15; Alexandru MADGEARU, „The Pechenegs in the Byzantine Army”, în vol. The
Steppe Lands and the World Beyond them. Studies in honor of Victor Spinei on his 70-
th Birthday, editori: Florin Curta, Bogdan-Petru Maleon, Iaşi, 2013, pp. 207-218;
Jean-Claude CHEYNET, „Les Arméniens dans l’armée byzantine au X-e siècle”, în TM, t.
XVIII: Mélanges Jean-Pierre Mahé, Aram MARDIROSSIAN, Agnès OUZOUNIAN, Constantin
ZUCKERMAN (Eds.), Paris, 2014, pp. 175-192; Yanis STOURAITIS, „Military power in the
Christian Roman Empire, c. 300-1204”, în vol. A Companion to the Byzantine Culture of
War, c. 300-1204, Leiden, E.J. Brill, 2018, pp. 1-22.
lucrări: a) în limba română: Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I: Marile

probleme ale istoriei bizantine, traducere de Ileana ZARA, prefaţă şi tabel cronologic
de Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, cap. VII: „Problema
militară”, pp. 66-78; Alexandru MADGEARU, Originea medievală a focarelor de conflict
din Peninsula Balcanică, Bucureşti, Editura Corint, 2001; Idem, Organizarea militară
bizantină la Dunăre în secolele X-XII, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007; Warren
TREADGOLD, Bizanțul și armata sa, 284-1081, traducere de Anda-Elena MALEON și
Bogdan-Petru MALEON, Iași, Editura Speculum, 2012; Hans-Georg Beck, Mileniul
bizantin, traducere din limba germană Lidia RUS, prefață la ediția în limba română Remus
RUS, Bucureşti, Editura Nemira, f. a. (2015, în special cap. II: Stat și constituție).
b) în limbi străine: F. AUSSARESSES, L’Armée byzantine à la fin du 6-e siècle

d’après la Statégicon de l’empereur Maurice, Paris, 1909; John MASPERO, Organisation
militaire de l’Égypte byzantine, Paris, 1912; Denis van BERCHEM, l’armée de
Dioclétian et la réforme constantinienne, Paris, Paul Geuthner, 1952; Ramsay
MACMULLEN, Soldier and Civilian in the Later Roman Empire, Cambridge, Mass.,
Harvard University Press, 1963; Hélène AHRWEILER, Byzance et la Mer. La marine
de guerre, la politique et les institutions maritimes de Byzance aux VII-e – XV-e siècles,
Paris, Presses Universitaires de France, 1966; R. J. FRANK, Scholae Palatinae. The
Palace Guards of the Later Roman Empire, Rome, American Academy, 1969; John F.
HALDON, Aspects of Byzantine Military Administration: the Elite Corps, the Opsikion,
and the Imperial Tagmata from Sixth to the Ninth Century, Birmingham, University
of Birmingham, 1975; Sigfús Blöndal, The Varangians of Byzantium. An Aspect of
Byzantine Military History, translated, revised and rewritten by Benedikt S. Benedikz,
New York-London, Cambridge University press, 1978; John F. Haldon, Recrutement
and Conscription in the Byzantine Army c. 550- 950. A Study on the Origins of the
Stratiotika Ktemata, Wien, Verlag der österreichischen Akademie der Wissenschaften,
1979; Ian HEATH, Byzantine Armies, 886-1118 AD, London, Osprey Publishing, 1979;
Andrei ARICESCU, The Army in Roman Dobroudja, Oxford, 1980; Walter Emil KAEGI,
Byzantine Military Unrest 471-843. An Interpretation, Amsterdam, 1981; Idem, Army,
Society and Religion in Byzantium, London, Variorum Reprints, 1982; John F. HALDON,
Byzantine Praetorians. An Administrative, Institutional and Social Survey of the Opsikion
and Tagmata, c. 580-900, Bonn, Habelt Verlag, 1984; Friedhelm WINKELMANN,
Byzantinische Rang- und Armstruktur im 8. und 9. Jahrhundert. Faktoren und Tendenzen
ihrer Entwicklung, Berlin, Akademie-Verlag, 1985 (Berliner byzantinistische Arbeiten
53); G. RAVEGNANI, Soldati di Bisanzio in età Giustinianea, Rome, 1988; T. G. KOLIAS,
Byzantinische Waffen. Ein Beitrag zur byzantinischen Waffenkunde von der Anfänge bis zur
lateinischen Enroberung, Wien, 1988; Hans-Joachim Kühn, Die byzantinische Armee
im 10. und 11. Jahrhundert. Studien zur Organisation der Tagmata, Verlag Fassbaender,
Wien, 1991; Mark C. BARTUSIS, The Late Byzantine Army. Arms and Society 1204-
1453, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 1992; David NICOLLE, Romano-
Byzantine Armies 4-th – 9-th Centuries, Osprey Publishing, 1992; *** L’armée romaine
et les barbares: du III-e au VII-e siècle, F. VALLET, M. KAZANSKI (Ed.), Rome, 1993;
Warren Treadgold, Byzantium and its Army, 284-1081, Stanford CA, Stanford
University Press, 1995; John F. Haldon, State, Army and Society in Byzantium.
Approaches to Military, Social and Administrative History, 6th-12th Centuries, Adelshot,
Variorum Reprints, 1995; Ian HEATH, Angus MC. BRIDE, Byzantine Armies, 1118-1461
AD, London, Osprey Publishing, 1995; Pat-Dixon SOUTHERN, R. KAREN, Late Roman
Army, London, B.T. Batsford Ltd., 1996; John F. Haldon, Warfare, State and Society
in the Byzantine World, 565-1204, London, UCL Press, 1999; Idem, The Byzantine
Wars. Battles and Campaigns of the Byzantine Era, Charleston, Tempus, 2001; Iaroslav
LEBEDYNSKY, Armes et guerriers barbares au temps des grandes Invasions: IV-e au
VI-e siècle apr. J.-C., Paris, 2001; John W. BIRKENMEIER, The Development of the
Komnenian Army (1081-1118), Leiden, Boston & Cologne, E. J. Brill, 2002; Adrian
GOLDSWORTHY, The Complete Roman Army, London, Thames & Hudson, 2003;
Jean-Claude CHEYNET, The Byzantine Aristocracy and its Military Function, Ashgate
164
Marius Telea
Publishing, 2006; Timothy DAWSON, Byzantine Cavalryman, c. 900-1204, Osprey

Publishing, 2009; Frederic P. MILLER, Agnes F. VANDOME, John MC BREWSTER,
Byzantine Army, Alphascript Publishing, 2009; Edward LUTTAK, The Grand Strategy of
the Byzantine Empire, Harvard University Press, 2009; *** Byzantine Military Offices:
magister militum, strategos, drungarios, domestikos, megasdoux, stratopedarches,
katepano, taxiarch, stratarches, Book L’c (Ed.), 2010; Frederick P. MILLER, Agnes F.
VANDOME, Komnenian Byzantine Army, VDM Publishing House Ltd., 2010.
Patriarhia:
izvoare, ediții și traduceri: *** Acta Sanctorum, Anvers, 1643; Joannes

Dominicus MANSI, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, Firenze-Venetiae,
1759-1798, reedit., Paris, 1901-1927; *** Acta Patriarchatus Constantinopolitani,
ediderunt Franz MIKLOSICH et Joseph MÜLLER, t. I-II, Wien, 1860-1862; *** Patriarchia
de Constantinopol. Regulamentele pentru conducerea si administrarea afacerilor acestei
patriarhii, traducere din greceşte şi însoţite de o prefaţă şi note explicative de Dragomir
Demetrescu, Bucureşti, Tipografia Cărților Bisericeşti, 1900; *** Les régestes des
actes du Patriarcat de Constantinople, fasc. 1. Les régestes de 381 à 715, par V. Grumel,
Paris, Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1932; fasc. 2. Les régestes de 715 à 1043,
par V. Grumel, Paris, Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1936; fasc. 3: Les régestes
de 1043 à 1206, par V. Grumel, Paris, Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1947;
fasc. 4. Les régestes de 1208 à 1309, par V. Laurent, Paris, Socii Assumptionistae
Chalcedonenses, 1971; fasc. 5. Les régestes de 1310 à 1376, par J. DarrouzÈs, Paris,
Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1977; fasc. 6. Les regestes de 1377 à 1410, par J.
Darrouzès, Paris, Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1980; fasc. 7. Les regestes
de 1410 `a 1453 suivis des Tables générales des Fascicules I-VII, par J. DArrouzÈs,
Paris, Socii Assumptionistae Chalcedonenses, 1991; *** Das Register des Patriarchats
von Konstantinopel, 1. Teil, Edition und Übersetzung der Urkunden aus den Jahren 1313-
1331, hrsggbt. von Herbert HUNGER und Otto KRESTEN et alii, Wien, 1981, Indices
erstellt von Casena CUPANE, 1 Teil: Indices zu den urkunden aus den Jahren 1313-1331,
Wien, 1981; *** Notitiae Episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, texte critique,
introduction et notes par Jean DARROUZÈS, A. A., Paris, 1981; Ioan Marin MĂLINAŞ,
Dipticon sau cronologie patriarhală şi imperială [Pentarhia – ΠΕΝΤΑΡΧΙΑΣ], vol. I,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006; Idem, Pentarhia, vol. II/1: Biserica
Catholică Ortodoxă şi patriarhii acesteia până în secolul al VIII-lea. Între moștenirea
Chalcedonului şi încercarea de codificare a dreptului canonic prin Sinodul quinisext 691-
692, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009; Idem, Pentarhia, vol. II/2: Regeste
imperiale şi patriarhale privitoare la Sinoadele Ecumenice, 325-787, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2009; Idem, Pentarhia, vol. II/3: Privitor la instituţia canonică a
pentarhiei patriarhilor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2010.
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: J. PARGOIRE, X. le

BACHELET, L. SALTET, A. de la BARRE, „Alexandrie”, în DTC, t. I (A), Paris, Librairie
Letouzey et Ané, 1909, col. 786-824 (cu bibliografie); S. VAILHÉ, „Antioche”, în DTC, t. I
(A), col. 1399-1420 (cu bibliografie); Idem, „Constantinople (Église de)”, în DTC, t. III
(Clarke-Czepanski), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1911, col. 1307-1519 (cu bibliografie);
E. VENABLES, „Juvenalis, bp. of Jerusalem”, în DCBL, London, John Murray, Albemarle
Street, W., 1911, pp. 636-637; Idem, „Theodosius, a fanatical Monophysite monk”, în
DCBL, p. 977; Stéphane HARENT, „Papauté”, în DAFC, t. III, Paris, Gabriel Beauchesne,
1916, col. 1333-1534 (cu bibliografie); E. AMANN, „Jérusalem (Église de)”, în DTC, t.
VIII/1 (Isaac-Jeûne), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1924, col. 997-1010 (cu bibliografie);
Idem, „Patriarcats”, I. 3-5. 3. Le concile de Chalcédoine; I. 3-5. 4. L’organisation definitive
des grandes sièges patriarcaux; I. 3-5. 5. Droits patriarcaux; II. Les grands sièges
patriarcaux de Justinien à 1453, în DTC, t. XI/2 (Ordéric Vital-Pal Saint), Paris, Librairie
Letouzey et Ané, 1932, col. col. 2262-2267; 2267-2280 (cu bibliografie); C.
KARAVALEVSKIJ, „Antioche”, în DHGE, t. III (Anforaria-Arfons), Paris, Librairie Letouzey
et Ané, 1924, col. 563-703 (cu bibliografie); *** „Chorespiscopus”, în WDCH, Philadelphia,
The Westminster Press, f. a. (1971), p. 186; *** „Ecumenical Patriarch”, în WDCH, pp.
287-288 (cu bibliografie); *** „Juvenal of Jerusalim”, în WDCH, p. 469; *** „Patriarch”,
în WDCH, p. 641; C. DETLEF, G. MÜLLER, „Alexandrien I, 2-6”, în TRE, Bd. II (Agende-
Anselm von Canterburry), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1978, pp. 251-261 (cu
bibliografie); Frederick W. NORRIS, „Antiohien I. 3”, în TRE, Bd. III (Anselm von Laon-
Aristotelos/Aristotelismus), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1978, pp. 101-103 (cu
bibliografie); Benjamin DREWERY, „Antiohien II”, în TRE, Bd. III (Anselm von Laon-
Aristotelos/Aristotelismus), pp. 103-113 (cu bibliografie); John MEYENDORFF,
„Ecumenical Patriarch”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic), New York,
Charles Scribner’s Sons, f. a. (1984), pp. 383-384 (cu bibliografie); Oleg GRABAR,
„Jerusalem”, în DMA, vol. 7 (Italian Renaissance-Mabinogi), New York, Charles Scribner’s
Sons, f. a. (1986), pp. 58-61 (cu bibliografie); Moshe GIL, „Palestine”, în DMA, vol. 9
(Mystery Religious-Poland), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1987), pp. 352-355
(cu bibliografie); Richard KIECKHEFER, „Papacy, Origins and Development”, în DMA,
vol. 9 (Mystery Religious-Poland), pp. 363-379 (cu bibliografie); Peter PARTNER, „Papal
States”, în DMA, vol. 9 (Mystery Religious-Poland), pp. 380-388 (cu bibliografie);
Demetrios J. CONSTANTELOS, „Patriarch”, în DMA, vol. 9 (Mystery Religious-Poland),
pp. 458-460 (cu bibliografie); John MEYENDORFF, „Pentarchy”, în DMA, vol. 9 (Mystery
Religious-Poland), pp. 495-496 (cu bibliografie); Idem, „Permanent Synod”, în DMA, vol.
9 (Mystery Religious-Poland), pp. 505-506 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS,
„Philotheos”, în DMA, vol. 9 (Mystery Religious-Poland), pp. 617-618 (cu bibliografie);
Lewis M. BARTH, „Jerusalem, III. Judentum”, în TRE, Bd. XVI (Idealismus-Jesus Christus),
Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1987, pp. 612-617 (cu bibliografie); John WILKENSEN,
„Jerusalem, IV. Alte Kirche”, în TRE, Bd. XVI (Idealismus-Jesus Christus), pp. 617-624 (cu
bibliografie); Friedrich HEYER, „Jerusalem, V. 1-2. Vom Mittelalter”, în TRE, Bd. XVI
(Idealismus-Jesus Christus), pp. 624-627 (cu bibliografie); Robert BARRINGER, „Pope”,
în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988),
pp. 31-32 (cu bibliografie); Peter PARTNER, „Rome”, în DMA, vol. 10 (Polemics-
Scandinavian), pp. 517-527 (cu bibliografie); Linda C. ROSE, „Vicar”, în DMA, vol. 12
(Thaddeus Legend-Zwart Noc), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1989), p. 409 (cu
bibliografie); *** „Philothéos”, în DAGL, Brepols, Artemis Verlag, 1991, col. 671 (cu
bibliografie); Heinzgard BRAKMANN, „Alexandrien”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona),
Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1993, col. 374-376 (cu bibliografie); Frederick W.
NORRIS, „Antiochien am Orontes”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col. 767-770 (cu
bibliografie); Albert FAILLER, „Apokrisiar”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col. 824 (cu
bibliografie); Manfred GROTEN, „Archidiakon”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col.
947-948 (cu bibliografie); Günter PRINZING, „Chartophylax”, în LThK, Bd. 2 (Barclay bis
Damodos), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1994, col. 1023-1024 (cu bibliografie);
Rainer WARLAND, „Diptychen”, în LThK, Bd. 3 (Dämon bis Fragmentenstreit), Herder,
Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1995, col. 256-257 (cu bibliografie); Eckhart OTTO, Joseph
SCHREINER, Rupert BERGER, Günter STEMBERGER, Hauswulf BLOEDHORN,
Richard MATHES, „Jerusalem”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis Kirchegemeinschaft),
Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1996, col. 778-785 (cu bibliografie); Georgio
FEDALTO, „Juvenalis, Bf. v. Jerusalem”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis
Kirchegemeinschaft), col. 1116 (cu bibliografie); *** „Alexandria”, în HDOC, Lanham, Md
& London, Scarecrow Press Inc., 1996, pp. 24-25; *** „Antioch”, în HDOC, pp. 31-32; ***
„Autocephalous”, în HDOC, p. 52; *** „Constantinople, Patriarchate of”, în HDOC, p. 96;
*** „Holy Land”, în HDOC, p. 160; *** „Jerusalem, Patriarchate of”, în HDOC, p. 175; ***
„Juvenalis”, în HDOC, pp. 180-181; *** „Melchites”, în HDOC, pp. 216-217; *** „Papacy”,
în HDOC, pp. 252-254; *** „Pentarchy”, în HDOC, p. 259; *** „Primacy”, în HDOC, pp.
269-270; *** „Rome”, în HDOC, pp. 276-278; Christoforos PAPAKONSTANTINOU,
„Ökumenischer Patriarchat”, în LThK, Bd. 7 (Maximilian bis Pazzi), Herder, Freiburg-
Basel-Rom-Wien, 1997, col. 1033-1034 (cu bibliografie); Rudolf SCHIEFFER, „Papst,
Papsttum”, în LThK, Bd. 7 (Maximilian bis Pazzi), col. 1327-1336 (cu bibliografie); Ernst
Christoph SUTTNER, „Patriarchat, II”, în LThK, Bd. 7 (Maximilian bis Pazzi), col. 1465-
1466 (cu bibliografie); Ferdinand R. GAHBAUER, „Pentarchie”, în LThK, Bd. 8 (Pearson
bis Samuel), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1999, col. 18 (cu bibliografie); Erwin
166
Marius Telea
GATZ, „Rom”, în LThK, Bd. 8 (Pearson bis Samuel), col. 1246-1252 (cu bibliografie);
Klaus-Peter TODT, „Synkellos”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas), col. 1177 (cu bibliografie);
Albert FAILLER, „Synodikon”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas), col. 1195 (cu bibliografie);
Kenneth HOLUM, „Palästina, 2. Judäa zur Zeit Jesu; 3. Das römische Palästina bis zur
musulmanischer Eroberung; 4. Von der muslimischen Eroberung bis zur osmanischen
Herrschaft”, în TRE, Bd. XXV (Ochino-Parapsychologie), Berlin-New York, Walter de
Gruyter, 1995, pp. 592-597 (cu bibliografie); Georg SCHWEIGER, „Papsttum, 1-5”, în
TRE, Bd. XXV (Ochino-Parapsychologie), pp. 647-656 (cu bibliografie); Ferdinand
Reinhard GAHBAUER, „Patriarchat, I. Kirchengeschichte”, în TRE, Bd. XXVI (Paris-
Polen), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1996, pp. 85-91 (cu bibliografie); Richard
KLEIN, Erwin GATZ, „Rom, I. 4. Das Konstantinische Zeitalter; III. 1. 4-5; III. 2-4; IV.
1-3”, în TRE, Bd. XXIX (Religionspsychologie-Samaritaner), Berlin-New York, Walter de
Gruyter, 1998, pp. 353-371 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei,
vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia
bizantină”: „Monahismul. Erezii şi superstiţii”, pp. 187-189; Peter GROSSMAN, Leslie S.
B. MAC COUL, „Alexandria”, în ODB, Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN
Editor in Chief, vol. 1, New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, pp. 60-61 (cu
bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Alexandria, Patriarchate of”, în ODB, vol. 1, p. 61
(cu bibliografie); Marlia M. MANGO, „Antioch”, în ODB, vol. 1, p. pp. 113-116 (cu
bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Antioch, Patriarchate of”, în ODB, vol. 1, p. pp.
116-117 (cu bibliografie); Paul MAGDALINO, „Apokrisiarios”, în ODB, vol. 1, p. 136 (cu
bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Archbishop”, în ODB, vol. 1, pp. 155-156; Idem,
„Autocephalous”, în ODB, vol. 1, pp. 234-235 (cu bibliografie); Idem, „Bishop”, în ODB,
vol. 1, pp. 291-292 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT,
„Constantinople, Patriarchate of”, în ODB, vol. 1, pp. 520-523 (cu bibliografie); Aristeides
PAPADAKIS, „Councils”, în ODB, vol. 1, pp. 540-543 (cu bibliografie); Karl-Heinz
UTHEMANN, „Creed”, în ODB, vol. 1, p. 545 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS,
„Deacon”, în ODB, vol. 1, p. 592 (cu bibliografie); Robert F. TAFT, Alexander KAZHDAN,
„Diptychs, Liturgical”, în ODB, vol. 1, pp. 637-638 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS,
„Ecumenical, Patriarch”, în ODB, vol. 1, pp. 675-676 (cu bibliografie); Alice-Mary
TALBOT, „Ekklesiarches”, în ODB, vol. 1, p. 682 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS,
„Endemousa Synodos”, în ODB, vol. 1, p. 697 (cu bibliografie); Alice Mary TALBOT,
„Great Church”, în ODB, vol. 2, pp. 867-868 (cu bibliografie); Kenneth G. HOLUM, Gary
VIKAN, „Jerusalem”, în ODB, vol. 2, pp. 1033-1036 (cu bibliografie); Aristeides
PAPADAKIS, „Jerusalem, Patriarchate of”, în ODB, vol. 2, pp. 1036-1037 (cu bibliografie);
Idem, „Juvenal”, în ODB, vol. 2, p. 1086 (cu bibliografie); Timothy E. GREGORY, „Jacob
Baradaeus”, în ODB, vol. 2, p. 1029 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Jerusalem,
Patriarchate of”, în ODB, vol. 2, pp. 1036-1037 (cu bibliografie); Timothy E. GREGORY,
„Melchites”, în ODB, vol. 2, p. 1332 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Notitia
Episcopatum”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO), p. 1496 (cu bibliografie); Paul MAGDALINO,
Alice-Mary TALBOT, „Oikonomos”, în ODB, vol. 3, p. 1517 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Michael McCORMICK, „Papacy”, în ODB, vol. 3, pp. 1577-1578 (cu bibliografie);
Aristeides PAPADAKIS, Alexander KAZHDAN, „Patriarchates”, în ODB, vol. 3, pp. 1599-
1600 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Pentarchy”, în ODB, vol. 3, pp. 1625-1626
(cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Primacy”, în ODB, vol. 3, p. 1719 (cu bibliografie);
Paul MAGDALINO, „Property, Sacred”, în ODB, vol. 3, p. 1736 (cu bibliografie); R. BRUCE
HITCHNER, Alexander KAZHDAN, „Rome”, în ODB, vol. 3, pp. 1808-1810 (cu bibliografie);
Dale KINNEY, R. BRUCE HITCHNER, „Rome, Monuments of”, în ODB, vol. 3, pp. 1810-
1811 (cu bibliografie); Paul MAGDALINO, Alice-Mary TALBOT, „Skeuophylax”, în ODB,
vol. 3, pp. 1909-1910 (cu bibliografie); Aristeides PAPADAKIS, „Synkellos”, în ODB, vol.
3, pp. 1993-1994 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Synodikon”, în ODB, vol. 3, pp.
1994 (cu bibliografie); Hans-Udo ROSENBAUM, „Juvenal, Bishof von Jerusalem”, în
BBKL, Bd. 3 (Jedin, Hubert-Kleinschmidt, Beda), Herzberg, Traugott Bautz Verlag GmbH,
1992, col. 901-903 (cu bibliografie); E. VENABLES, „Juvenalis”, în DECBL, Grand Rapids,
MI, Hendrickson Publishers Inc., 2000, pp. 1029-1032; Daniel F. CALLAHAN, „Jerusalem,
Israel”, în EM, vol. 1 (A-L), Chicago & London, Fitzroy Dearborn Publishers, 2000, pp.
697-699 (cu bibliografie); *** „Alexandria”, în HDB, John H. ROSSER (Ed.), Lanham, Md:
Scarecrow Press, 2001, p. 13; *** „Antioch on Orontes”, în HDB, p. 26; *** „Archbishop”,
în HDB, p. 30; *** „Autocephalous”, în HDB, p. 43; *** „Bishop”, în HDB, p. 56; ***
„Chartophylax”, în HDB, p. 75; *** „Copts”, în HDB, p. 100; R. J. MACRIDES, „Chartophylax”,
în ODB, vol. 1, pp. pp. 415-416 (cu bibliografie); *** „Jacobites”, în HDB, p. 211; ***
„Jerusalem”, în HDB, pp. 212-213; *** „Melkites”, în HDB, p. 266; *** „Metropolitan”, în
HDB, p. 270; *** „Notitia Episcopatum”, în HDB, p. 298; *** „Palestine”, în HDB, pp. 309-
310; *** „Papacy”, în HDB, p. 312; *** „Papal Primacy”, în HDB, p. 312; *** „Patriarch”, în
HDB, p. 314; *** „Patriarchy”, în HDB, pp. 317-318; *** „Peter the Fuller”, în HDB, p. 320;
*** „See”, în HDB, p. 355; *** „Sekreton”, în HDB, p. 355; *** „Synkellos”, în HDB, p. 375;
*** „Synod”, în HDB, p. 375; Remus RUS, „Alexandria”, în DELC, Bucureşti, Editura Lidia,
2003, p. 29 (cu bibliografie); Idem, „Antiohia”, în DELC, pp. 55-56 (cu bibliografie); Aziz
Suryal ATIYA, Mark N. SWANSEN, „Coptic Church”, în ER, vol. 3 (Cabasilas, Nicholas-
Cyrus II), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 1979-1981 (cu bibliografie); Reuven
FIRESTONE, „Jerusalem: Jerusalem in Judaism, Christianity and Islam”, în ER, vol. 7
(Iconography-Justin Martyr), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 4838-4841 (cu
bibliografie); D. SALACHAS, „Patriarh”, în DERC, Târgu Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg,
2005, pp. 585-586 (cu bibliografie); Edward G. FARRUGIA S. J., „Patriarh Ecumenic”, în
DERC, pp. 506-587 (cu bibliografie); R. ROBERTSON, „Patriarhatul de Constantinopol”,
în DERC, pp. 587-588 (cu bibliografie); Idem, „Patriarhatul greco-ortodox din Alexandria”,
în DERC, pp. 588-589 (cu bibliografie); Idem, „Patriarhatul greco-ortodox din Antiohia”,
în DERC, pp. 589-590 (cu bibliografie); Idem, „Patriarhatul greco-ortodox din Ierusalim”,
în DERC, pp. 590-591 (cu bibliografie); John Anthony McGUCKIN, „Alexandria”, în DTP,
Iaşi, Editura Doxologia, 2014, pp. 10-14 (cu bibliografie); Idem, „Antiohia”, în DTP, pp.
19-23 (cu bibliografie); Idem, „Ierusalim”, în DTP, pp. 250-252 (cu bibliografie); Idem,
„Roma”, în DTP, pp. 426-431 (cu bibliografie).
articole și studii: a) în limba română: Ghenadie ENĂCEANU, „Patriarhia de

Alexandria”, în BOR, anul I, 1875, nr. 7 (aprilie), pp. 543-558; Silvestru BĂLĂNESCU,
„Patriarhia de Ierusalim”, în BOR, anul I, 1875, nr. 10 (iulie), pp. 783-798; Gheorghe
P. SAMURIANU, „Biserica Ortodoxă Autocefală din Sinai”, în BOR, anul XI, 1887, nr. 5
(august), pp. 475-479; anul XIII, 1889, nr. 7 (octombrie), pp. 398-406; Idem, „Patriarhia
de Ierusalim”, în BOR, anul XI, 1887, nr. 15 (martie), pp. 1243-1245; Idem, „Patriarhatul
de Antiohia”, în BOR, anul XII, 1888, nr. 8 (noiembrie), pp. 573-583; Idem, „Biserica
Ortodoxă autocefală din insula Cipru”, în BOR, anul XI, 1887, nr. 9 (decembrie), pp.
825-830; Idem, „Patriarhatul de Alexandria”, în BOR, anul XII, 1888, nr. 10 (ianuarie),
pp. 898-908; Constantin ERBICEANU, „Despre originea şi întinderile patriarhale în
Biserica creştină”, în BOR, anul XIV, 1890, nr. 8 (noiembrie), pp. 569-600; Dragomir
DEMETRESCU, „Patriarhatul de Antiohia”, în BOR, anul XXIII, 1899, nr. 8 (noiembrie),
pp. 833-837; Idem, „Patriarhia Ierusalimului”, în BOR, anul XXII, 1899, nr. 10 (ianuarie),
pp. 1056-1058; Idem, „Patriarhia de Constantinopol”, în BOR, anul XXIII, 1900, nr. 11
(februarie), pp. 961-973; nr. 12 (martie), pp. 1106-1117; anul XXIV, 1901, nr. 1 (aprilie),
pp. 31-41; nr. 2 (mai), pp. 154-161, nr. 3 (iunie), pp. 271-282; Idem, „Criza din Patriarhatul
Ierosolimitean”, în BOR, anul XXXII, 1909, nr. 11 (februarie), pp. 1260-1269; M. POPESCU,
„Intervențiile împăraţilor bizantini în afacerile religioase”, în BOR, anul XXXIV, 1910,
nr. 8 (noiembrie), pp. 922-926, nr. 9 (decembrie), pp. 973-977, nr. 10 (ianuarie), pp.
1079-1082, anul XXXV, 1911, nr. 11 (februarie), pp. 1188-1191; Ştefan BERECHET,
„Legăturile dintre puterea spirituală şi cea civilă în Bizanţ”, în BOR, anul XLI, 1922, nr.
2 (noiembrie), pp. 97-104; Atanasie DABBAS, „Istoria patriarhilor de Antiohia”, în BOR,
anul XLVIII, 1930, nr. 9 (septembrie), pp. 851-864; nr. 10 (octombrie), pp. 961-972;
nr. 11 (noiembrie), pp. 1039-1050; nr. 12 (decembrie), pp. 1136-1150; anul XLIX, 1931,
nr. 1 (ianuarie), pp. 15-32; nr. 2-3 (februarie-martie), pp. 140-160; N. G. FILIPPIDIS,
„Scaunul apostolic şi patriarhal al Alexandriei”, în „PANTENOS”, 1938, pp. 39-42, 55-
59, 88-92, 104-106, 122-125; Venance GRUMEL, „Titulature de Métropolites Byzantins.
I. Les métropolites syncelles”, în „ÉTUDES BYZANTINES”, t. 3, 1945, pp. 92-114; Petre
Ş. NĂsturel, „Listele Patriarhilor ortodocşi: Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim”, în „Hrisovul”, VII, 1947, pp. 147-186, și extras, București, 1947; Teodor M.
POPESCU, „Primatul episcopului Romei în concepţia papalistă”, în Ort, seria a II-a, anul
168
Marius Telea
IV, 1952, nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 169-194; Liviu STAN, „Despre apocrisiarhi sau soli
bisericești”, în Ort, anul VI, 1954, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 81-113; Teodor M. POPESCU,
„Premisele primatului papal”, în Ort, seria a II-a, anul VII, 1955, nr. 1 (ianuarie-martie),
pp. 3-28; Lucian I. GAFTON, „Acte de violență şi abuz ale împăraţilor bizantini faţă de
patriarhii de Constantinopol”, în ST, anul VIII, 1956, nr. 7-8 (septembrie-octombrie), pp.
454-469; I(rineu) C(răciunaŞ), „Patriarhia Constantinopolei”, în MMS, anul XXXV,
1959, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 261-266; Idem, „Patriarhia Alexandriei”, în MMS, anul
XXXV, 1959, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 379-383; Scarlat PORCESCU, „Patriarhia Antiohiei”,
în MMS, anul XXXV, 1959, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 519-524; I(rineu) C(RĂCIUNAŞ),
„Patriarhia Ierusalimului”, în MMS, anul XXXV, 1959, nr. 9-12 (septembrie-decembrie),
pp. 692-696; Idem, „Arhiepiscopia Ciprului”, în MMS, anul XXXVI, 1960, nr. 5-6 (mai-
iunie), pp. 414-419; B. A. ALEXANDRU, „Ierusalimul şi biserica Sfintei Învieri”, în MO,
anul XIV, 1962, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 135-149; Epifanie NOROCEL, „Organizarea
Bisericii în secolul al V-lea, în urma hotărârilor Sinodului de la Calcedon”, în GB, anul
XXI, 1962, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 307-317; Manea M. CRISTIŞOR, „Ierarhia
principalelor scaune episcopale în Biserica veche”, în ST, seria a II-a, anul XV, 1963,
nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 328-346; Mihail CONSTANDACHE, „Patriarhia și demnitatea
de patriarh în Biserica Ortodoxă”, în Ort, anul XVII, 1965, nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 225-
249; A. LEFTER, „Patriarhia Ierusalimului. Succintă prezentare”, în MO, anul XXI, 1969,
nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 119-123; Traian D. VALDMAN, „Vechea organizare a
Bisericii și Sinodul I Ecumenic”, în ST, seria a II-a, anul 1970, nr. 3-4 (martie-aprilie),
pp. 267-277; Athanasie NEGOIŢĂ, „Cele trei Patriarhii creştine din Ţara Sfântă”, în MO,
anul XXIV, 1972, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 341-348; Constantin ŢUŢUIANU, „Raporturile
între Patriarhia de Constantinopol şi patriarhatele apostolice orientale în secolele IX-XI
(de la Fotie la Mihail Cerularie)”, în GB, anul XXXII, 1973, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp.
314-327; Idem, „Imperiul bizantin şi Biserica în Bizanţ”, în GB, anul XXXII, 1973, nr. 7-8
(iulie-august), pp. 781-792; Samir GHOLAM, „Patriarhia Antiohiei”, în BOR, anul XCIV,
1976, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 104-109; Ioan Vasile LEB, „Relațiile husiților
cehi cu Patriarhia Constantinopolului în secolul al XV-lea”, în ST, seria a II-a, anul
XXX, 1978, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 254-263; Nicolae DURĂ, „Biserica Alexandriei
şi activitatea canonico-pastorală a ierarhilor ei până la Sinodul de la Calcedon (451)”,
în ST, seria a II-a, anul XXXIII, 1981, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 5-25; Idem,
„Biserica creștină în primele patru secole. Organizarea și bazele ei canonice”, în Ort,
anul XXXIV, 1982, nr. 3 (iulie-septembrie), pp. 451-469; Irimie MARGA, „Instituţia
patriarhatului în Biserică”, în MA, anul XXXV, 1990, nr. 6 (noiembrie-decembrie), pp.
50-57; Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul bizantin, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă
de Claudia Tiţa-MIRCEA, Iaşi; Editura Polirom, 2000, cap. VII: „Episcopul” (Vera
VON FALKENHAUSEN), pp. 197-223 (cu bibliografie); Daniel COBZARU, „Organizarea
bisericească în lumina legislației sinoadelor locale de la Antiohia (341) și Sardica (343)”,
în Ort, anul LI, 2001, nr. 1-2 (ianuarie-iunie), pp. 94-105; Emanoil BĂBUȘ, „Creştinismul
arab între tradiţie şi teritorialitate”, în St, seria a II-a, anul LVI, 2003, nr. 1-2 (ianuarie-
iunie), pp. 60-70; Ion Alexandru MIZGAN, „Aspecte ale vieţii bisericeşti în cadrul
Patriarhiei de Constantinopol, în a doua jumătate a secolului al XV-lea”, în volumul
Simpozionului științific internațional Byzance après Byzance. 550 de ani de la căderea
Constantinopolului, editori: Constantin VOICU, Liviu BORCEA; coordonator ştiinţific:
Nicu DUMITRAŞCU, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004, pp. 302-312; Ioan Marin
MĂLINAŞ, „Patriarhi ecumenici ai Constantinopolului trecuţi în rândul sfinţilor”, în AB,
serie nouă, anul XVI (LV), 2005, nr. 7-9 (iulie-septembrie), pp. 30-33; Liviu BORCEA,
„Consideraţii cu privire la «Primatum Honoris» şi locul scaunului constantinopolitan în
ierarhia Bisericii (sec. IV-VI)”, în vol. Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu, Dr. H. C.
Universitatea Oradea – o viață în slujba Bisericii și a Şcolii românești”, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 351-357; Marius
TELEA, „Constituirea sistemului patriarhal în Bizanţ şi creşterea prestigiului Patriarhiei
constantinopolitane”, în AR, serie nouă, anul XI, 2006, nr. 2 (mai-august), pp. 42-58;
Emanoil BĂBUȘ, „Ierusalimul, oraşul sfânt al creştinilor, evreilor şi musulmanilor”, în
Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, pe anul 2007, București,
Editura Universității din București, 2007, pp. 181-195; Marius TELEA, „Raporturile
oficiale între patriarhi în primele secole. Problema întâietății de onoare în cadrul

pentarhiei”, în AR, serie nouă, anul XIX, 2014, nr. 1 (ianuarie-aprilie), pp. 183-210.
b) în limbi străine: Nectarie COTLARCIUC, „Die Besetzungsweise des Patriarchalstulhes

von Konstantinopel”, în „ARCHIV FÜR KATHOLISCHES KIRCHENRECHT”, LXXXIII, 1903,
pp. 3-40; Siméon VAILHÉ, „Les origines de l’Eglise de Constantinople”, în Eo, X, 1907,
pp. 287-295; A. CATOIRE, „L’intervention des laïcs în l’élections des évêques”, în Eo,
XV, 1912, pp. 412-426; M. K. KARAPIPERIS, „Caracterul istoric şi specificul Patriarhiei
Ierusalimului”, în „ΤΕΟΛΟΓΙΑ”, 1938, fasc. 61, pp. 48-59 (în limba greacă); Venance
GRUMEL, „La chronologie des patriarches de Constantinople de 1111 à 1206”, în „ÉTUDES
BYZANTINES”, t. 1, 1943, pp. 250-270; Idem, „Titulature de Métropolites byzantins. I.
Les métropolites syncelles”, în „ÉTUDES BYZANTINES”, t. 3, 1945, pp. 92-114; Vitalien
LAURENT, „Le Patriarcat d’Antioche du IV-e au VII-e siècle. A propos d’un livre récent”, în
REB, t. IV, 1946, pp. 239-256; E. R. HARDY Jr., „The Patriarchate of Alexandria. A Study
in National Christianity”, în „CHURCH HISTORY”, Vol. 15, No. 2 (June), 1946, pp. 81-100;
Vitalien LAURENT, „Le rituel de l’investiture du patriarche byzantin au début du XV-e
siècle”, în AR. BSH, XXVIII, 1947, pp. 218-232; Idem, „Le titre de patriarche oecuménique
et la signature patriarcale. Recherches de diplomatique et de sigillographie byzantines”, în
REB, t. VI, fasc. 1, 1948, pp. 5-26; Idem, „La chronologie des patriarches de Constantinople
de la première moitié du XIV-e siècle (1294-1350)”, în REB, t. VII/2, 1949 pp. 145-155;
François L. GANSHOF, „Note sur l’élection des évêques dans l’Empire romain au IV-e
siècle et pendant la première moitié du V-e siècle”, în „Revue internationale de
droit de l’antiquité”, IV, 1950, pp. 467-498; George R. MONKS, „The Church of
Alexandria and the City’s Economic Life in the Sixth Century”, în „SPECULUM. A JOURNAL
OF MEDIEVAL STUDIES”, Vol. XXVIII, No. 2 (Apr.) 1953, pp. 349-362; A. ROWE, „The Great
Serapeum of Alexandria”, în „BULLETIN OF THE JOHN RYLANDS LIBRARY”, Manchester,
39. 2, 1957, pp. 485-520; Rodolphe GUILLAND, „Études sur l’histoire administrative de
Byzance: Observations sur le Clètorologe de Philothée”, în ReB, t. XX, 1962, pp. 156-170; Z.
SCHWARTZ, „La fin du Sérapeum d’Alexandrie”, în American Studies in Papyrology, vol. I:
Essays in Honour of C. Bradford Welles, New Haven, 1966, pp. 97-111; Pierre L’HUILLIER,
„Quelques remarques à propos des élections épiscopales en l’Orient bizantin”, în REB,
t. XXV, 1967, pp. 101-105; Vitalien LAURENT, „La chronologie des patriarches de
Constantinople au XIII-e siècle (1208-1309)”, în REB, t. XXVII, 1969, pp. 129-150; Rodica
CIOCAN-IVONESCU, „Notes sur la vie populaire à l’Antioche, avant la conquete perse”,
în „HISTORICA”, I, 1970, pp. 85-96; Jean M. PETRITAKIS, „Interventions dynamiques
de l’empereur de Byzance en les affaires ecclésiastiques”, în Byz, vol. III, 1971, pp. 137-
146; Charles PIETRI, „Mythe et réalité de l’Eglise constantinienne”, în „Les quatre
fleuves”, t. III, Paris, 1974, pp. 22-39; Albert FAILLER, „Prières du patriarche pour
l’empereur”, în Actes du XIV-e Congrès International des Études Byzantines, (Bucarest,
6-12 septembre 1971), t. II, publiés par les soins de Mihai BERZA et Eugen STĂNESCU,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, pp. 87-90; Alain
NATALI, „Christianisme et cité à Antioche à la fin du IV-e siècle d’après Jean Chrysostome”,
în vol. Jean Chrysostome et Augustin. Actes du Colloque de Chantilly, 22-24 Septembre
1974, Ch. KANNENGIESSER (Ed.), Paris, Éditions Beauchesne, 1975, pp. 41-59; Günther
GOTTLIEB, „Les évêques et les empereurs dans les affaires ecclésiastiques du IV-e siècle”,
în „Museum Helveticum”, XXXIII, 1976, pp. 38-50; P. G. CARON, „L’intervention
de l’autorité impériale în l’élection des évêques”, în „Revue de droit canonique”,
XXVIII, 1978, pp. 76-83; R. GRYSON, „Elections épiscopales en Orient au IV-e siècle”, în
„REVUE D’HISTOIRE ECCLÉSIASTIQUE”, t. LXXIV, 1979, pp. 301-345; Vittorio PERI, „La
dénomination de patriarche dans la titulature ecclésiastique du IV-e au XVI-e siècle”, în
„Irénikon”, LXIV, 1991, pp. 359-364; P. J. VATIKIOTIS, „The Greek Orthodox Patriarchate
of Jerusalem between Hellenism and Arabism”, în „MIDDLE EASTERN STUDIES”, vol. 30,
no. 4 (Oct.), 1994, pp. 916-930; Petre Guran, „Définitions de la fonction patriarcale a la
fin du XIV-e siècle”, în RESEE, vol. XL, 2002, nr. 1-4, pp. 109-124; Bogdan-Petru MALEON,
„Some notes on the Clerical exile in the Byzantine Empire. Since the end of antique world
to the Macedonian ascension”, în „CLASSICA ET CHRISTIANA”, No 5/2, 2010, pp. 351-367.
170
Marius Telea
lucrări: a) în limba română: Vasile POCITAN, Geneza demnității patriarhale şi

patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1926; Maurice
KONOPNICKI, Eliezer BEN RAFAEL, Ierusalimul, traducere de Gheorghe ŢIŢEICA,
prefaţă de Gheorghe RIZESCU, Bucureşti, Editura Corint, 2002; Dietmar W. WINKLER,
Klaus AUGUSTIN, Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare, cu participarea lui Gregorios
LARENTZAKIS şi Philipp HARNONCOURT, editată de Fundația PRO ORIENTE – Secțiunea
Graz (Austria), Bucureşti, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2003; Liviu
BORCEA, Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453. Repere istorice, Oradea, Editura
Universităţii din Oradea, 2006; Michael WHELTON, Papi şi patriarhi. O perspectivă
ortodoxă asupra pretenţiilor romano-catolice, traducere de Virgil BAIDOC, Oradea, Editura
Theosis, 2010; Simon Sebag MONTEFIORE, Ierusalim. Biografia unui oraș, București,
Editura Trei, 2012.
b) în limbi străine: J. MASPERO, Histoire des patriarches d’Alexandrie, Paris, 1923;

Hrysostom PAPADOPOULOS, Istoria Bisericii Alexandriei (62-1934), Alexandria, 1935
(în limba greacă); Robert DEVREESE, La Patriarcat d’Antioche depuis la paix de l’Eglise
jusqu’ à la conquête arabe (Etudes Palestiniennes et Orientales), Paris, 1945; Gerald F.
REILLY, Imperium et Sacerdotium according to St. Basile the Great, Washington DC, 1945;
Glanville DOWNEY, A History of Antioch in Syria from Seleucus to the Arab Conquest,
Princeton, 1961; J. HAJJAR, Le Synode permanent (συνοδος ενδημουσα) en l’Eglise
byzantine des origines aux XI-e siècle, Rome, 1962; G. EVERY, The Byzantine Patriarchate
451-1204, London, 1962; T. F. O’MEARA, Emergence and Decline of Popular Voice in the
Selection of Bishops. Historical and Theological Studies, (W. W. BASSET Ed.), Hardford,
1971; E. WIPSZYCKA, Les ressources et les activités économiques des Eglises en Egypte
du IV-e au VIII-e siècle, Bruxelles, 1972; J. L. MAIER, L’Episcopat de l’Afrique romaine,
vandale et byzantine, Rome, 1973; Charles PIETRI, Roma Christiana. Recherches sur
l’Eglise de Rome, son organisation, sa politique, son idéologie de Miltiade à Sixte III (311-
440), vol. I-II, Roma, 1976; Alexandre FAIVRE, Naissance d’une hiérarchie. Les premières
étapes du cursus clérical, Paris, 1977; Giorgio Fedalto, Hierarchia ecclesiastica
orientalis, t. I: Patriarchatus Constantinopolitanus, t. II: Patriarchatus Alexandrinus,
Antiochenus, Hierosolymitanus, Padova, Edizioni Messagero, 1988; Nicolae DURĂ, Le
régime de la synodalité selon la législation canonique conciliaire oecuménique du I-er
millénaire (Regimul sinodalității după legislația canonică, ecumenică a mileniului întâi),
București, Editura Ametist’ 92, 1999.
Monahismul:
izvoare, ediții și traduceri: *** Acta Sanctorum, Anvers, 1643; E. C.

BUTLER, „Monasticism”, în CMH, vol. 1: The Christian Roman Empire and the Foundation
of the Teutonic Kingdoms, New York, The MacMillan, Company, 1911, pp. 521-545 (cu
bibliografie); *** Archives de l’Athos, fondées par Gabriel Millet et Paul Lemerle,
publiées par Jacques Lefort, sous le patronage de l’Académie des Inscriptions et Belles-
Lettres et de l’Académie d’Athènes, t. I: Actes de Lavra 897-1178, par G. Rouillard et P.
Collomp, Paris, Lethielleux, 1937; t. II: Actes de Kutlumus, par Paul Lemerle, Paris,
Lethielleux, 1945, nouvelle édition remaniée et augmentée par Paul Lemerle, Paris,
Lethielleux, 1988; t. III: Actes de Xéropotamou, par J. Bompaire, Paris, Lethielleux,
1964; t. IV: Actes de Dionysiou, par Nicholas Oikonomidès, Paris, Lethielleux, 1968;
t. V: Actes de Lavra. Première Partie: Des origines à 1204, par Paul Lemerle, André
Guillou, Nikos Svoronos, Denise Papachryssanthou, Paris, Lethielleux, 1970;
t. VI: Actes d’Esphigménou, par Jacques Lefort, Paris, Lethielleux, 1973; t. VII: Actes
du Prôtaton, par Denise Papachryssanthou, Paris, Lethielleux, 1975; t. VIII: Actes
de Lavra. II-ème Partie: De 1204 à 1328, par Paul Lemerle, André Guillou, Nikos
Svoronos et Denise Papachryssanthou, Paris, Lethielleux, 1977; t. IX: Actes de
Kastamonitou, par Nicholas Oikonomidès, Paris, Lethielleux, 1978; t. X: Actes de
Lavra. III-ème Partie: De 1329 à 1500, par Paul Lemerle, André Guillou, Nikos
Svoronos et Denise Papachryssanthou, Paris, Lethielleux, 1979; t. XI: Actes de
Lavra, IV-ème Partie/4: Études historiques-Actes serbes, Compléments et Index, par

Paul Lemerle, André Guillou, Nikos Svoronos et Denise Papachryssanthou,
avec la collaboration de S. Çirkoviç, Paris, Lethielleux, 1982; t. XII: Actes de
Saint-Pantéléèmôn, édition diplomatique par Paul Lemerle, Gilbert Dagron et
S. Çirkoviç, Paris, Lethielleux, 1982; t. XIII: Actes de Docheiariou, par Nicholas
Oikonomidès, Paris, Lethielleux, 1984; t. XIV: Actes d’Iviron, Premier Partie: Des
origines au milieu du XI-e siècle, par Jacques Lefort, Nicholas Oikonomidès,
Denise Papachryssanthou, avec la collaboration d’Hélène Métrévéli, Paris,
Lethielleux, 1985; t. XV: Actes de Xénophon, par D. Papachryssanthou, Paris,
Lethielleux, 1986; t. XVI: Actes d’Iviron, II-ème Partie: Du milieu du XI-e siècle à 1204,
par Jacques Lefort, Nicholas Oikonomidès, Denise Papachryssanthou, avec
la collaboration de Vassiliki Kravari et d’Hélène MétrévélI, Paris, Lethielleux,
1990; t. XVII: Actes du Pantocrator, par Vassiliki Kravari, Paris, Lethielleux,
1991; t. XVIII: Actes d’Iviron. III-ème Partie: De 1204 à 1328, par Jacques Lefort,
Nicholas Oikonomidès, Denise Papachryssanthou, Vassiliki Kravari, avec la
collaboration d’Hélène Métrévéli, Paris, Lethielleux, 1994; t. XIX: Actes d’Iviron.
IV: De 1328 au début du XVI-e siècle, par Jacques Lefort, Nicholas Oikonomidès,
Denise Papachryssanthou, Vassiliki Kravari, avec la collaboration d’Hélène
Métrévéli, Paris, Lethielleux, 1995; t. XX: Actes de Chilandar. Premier Partie: Des
origines à 1319, par Mirjana Zivojinovic, Ch. Giros, Vassiliki Kravari, Paris,
Lethielleux, 1995; t. XXI: Actes de Vatopedi, Premier Partie, par J. Bompaire, Jacques
Lefort, Vassiliki Kravari, Ch. Giros, Paris, Lethielleux, 2001; tome XXII: Actes
de Vatopédi, II-ème Partie: De 1330 à 1376, par Jacques Lefort, Vassiliki Kravari,
Ch. Giros, K. Smyrlis, Paris, Lethielleux, 2006; *** Archives de l’Athos, t. I-XXII, P.
LEMERLE et alii (Eds.), Paris, 1937-2006; *** Aus den Schatzkammern des Heiligen
Berges, Franz DÖLGER (Ed.), t. I-II, München, 1948.
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: E. MARIN, „Acémètes”, în

DTC, t. I (A), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1909, col. 304-308 (cu bibliografie); H.
HEMMER, „Anachorètes”, I: „Orient”, în DTC, t. I (A), col. 1134-1135; IV. „Reclus”. 1.
„Orient”, col. 1138-1139; V. „Stylites”, col. 1140-1141 (cu bibliografie); J. BESSE, „Basile
(Saint)”, în DTC, t. II (Baader-Cisterciens), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1910, col. 441-
459 (cu bibliografie); P. SCHAFF, „Acephall”, în DCBL, London, John Murray, Albemarle
Street, W., 1911, p. 5; E. VENABLES, „Basilius, bp. of Caesarea, called Basilius the Great”,
în DCBL, pp. 116-126; W. MILLIGAN, „Daniel the Stylite”, în DCBL, pp. 246-247; W. H.
FREMANTLE, „Hilarion”, în DCBL, p. 473; Idem, „Macarius”, în DCBL, p. 677; I. G.
SMITH, „Pachomius”, în DCBL, pp. 794-795; G. T. STOKES, „Symeon Stylites”, în DCBL,
pp. 904-905; A. LEHAUT, „Anachorètes”, în DHGE, t. II (Alcaini-Aneurin), Paris, Librairie
Letouzey et Ané, 1914, col. 1405-1407 (cu bibliografie); Aug. HAMON, „Ascetisme”, în
DAFC, t. I, Paris, Gabriel Beauchesne, 1914, col. 293-317 (cu bibliografie); A. D’ALES,
„Baptème des Heretiques”, în DAFC, t. I, col. 390-418 (cu bibliografie); A. LE ROY,
„Circoncision”, în DAFC, t. I, col. 536-542 (cu bibliografie); J. DAVID, „Antoine (Saint)”, în
DHGE, t. III (Anforaria-Alcaini), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1924, col. 726-734 (cu
bibliografie); E. AMANN, „Macaire d’Egypte”, în DTC, t. IX/2 (Mabillon-Marletta), Paris,
Librairie Letouzey et Ané, 1927, col. 1452-1455 (cu bibliografie); R. JANIN, „Athanase
l’Athonite”, în DHGE, t. IV (Argaiz-Athaulf), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1930, col.
1376-1377 (cu bibliografie); C. KOROLEVSKIJ, „Athos”, în DHGE, t. V (Atheisme-Azzon),
Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1931, col. 54-124 (cu bibliografie); G. BARDY, „Basile
(Saint), évèque de Césarée”, în DHGE, t. VI (Baader-Bavière), Paris, Librairie Letouzey et
Ané, 1932, col. 111-1126 (cu bibliografie); F. MUNIER, „Abstinence”, în DSp, t. I (AA.-
Byzance), Paris, Beauchesne, 1937, col. 112-133; G. BARDY, „Anastase le Sinaite”, în DSp,
t. I (AA.-Byzance), col. 546-547; Idem, „Antoine (Saint)”, în DSp, t. I (AA.-Byzance), col.
702-708; J. DE GUIBERT, „Ascétisme, III. L’ascèse chrètienne)”, în DSp, t. I (AA.-Byzance),
col. 960-981; R. JANIN, „Athanase (L’Athonite)”, în DSp, t. I (AA.-Byzance), col. 1052-
1054; G. BARDY, „Basile (Saint)”, în DSp, t. I (AA.-Byzance), col. 1273-1283; Jean-Olphe-
GALLIARD, „Cenobitisme”, în DSp, t. II/1 (Cabasilas-Comotto), Paris, Beauchesne, 1953,
col. 404-407; Tomáš ŠPIDLÍK, „Ermites (en Orient)”, în DHGE, t. XV (Égérie-Eusébe),
172
Marius Telea
Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1963, col. 766-771 (cu bibliografie); *** „Basil of
Caesarea”, în WDCH, Philadelphia, The Westminster Press, f. a. (1971), pp. 92-93 (cu
bibliografie); *** „Cenobite”, în WDCH, p. 174; *** „Pachomius”, în WDCH, p. 625; Jean
GRIBOMONT, „Naissance et développement du monachisme chrétien”, în DSp, t. X
(Mabille-Mythe), Paris, Ed. Beauchesne 1978, col. 1536-1547; Tomàš ŠPIDLÍK, „Byzantino
monachesimo”, în Dizionario degli Istituti de Perfezione, Guerrino Pelliccia, Giancarlo
Rocca (Eds.) vol. 5 (Iona-Monachesimo), Roma, Edizioni paoline, 1978, col. 1466-1474;
Rudolf RIEDIGER, „Akoimeten”, în TRE, Bd. II (Agende-Anselm von Canterburry), Berlin-
New York, Walter de Gruyter, 1978, pp. 148-151 (cu bibliografie); Hermenegild M.
BIEDERMANN, „Athos”, în TRE, Bd. IV (Arkandisziplin-Autobiographie), Berlin-New
York, Walter de Gruyter, 1979, pp, 436-441 (cu bibliografie); Wolf-Dieter HAUSCHILD,
„Basilius von Caesarea”, în TRE, Bd. V (Autokephalie-Biandrata), Berlin-New York, Walter
de Gruyter, 1980, pp. 301-313 (cu bibliografie); Antoine GUILLAUMONT, „Macaire
l’Égyptien”, în DSp, t. X (Mabille-Mythe), Paris, Beauchesne, 1980, col. 11-13; Jean
GRIBOMONT, „Monachisme”, în DSp, t. X (Mabille-Mythe), col. 1524-1547; Daniel
STIERNON, „Nicéphore l’Hesychaste”, în DSp, t. XI, fascicules LXXII-LXXIII (Nabidal-
Ozanam), Paris, Beauchesne, 1982, col. 198-203; Aimé SOLIGNAC, „Nicètas Stèthatos”, în
DSp, t. XI, fascicules LXXII-LXXIII (Nabidal-Ozanam), col. 224-230; John MEYENDORFF,
„Archimandrite”, în DMA, vol. 1 (Aachen-Augustinism), New York, Charles Scribner’s
Sons, f. a. (1982), p. 433 (cu bibliografie); Heinrich BACH, „Pachôme”, în DSp, t. XII/1
(Pacaud-Photius), Paris, Beauchesne, 1984, col. 7-16; Bennett D. HILL, „Hermits,
Eremitism”, în DMA, vol. 6 (Grosseteste, Robert-Italian Literature); New York, Charles
Scribner’s Sons, f. a. (1985), pp. 212-214 (cu bibliografie); Donald M. NICOL, „Meteora”,
în DMA, vol. 8 (Macbeth-Mystery Plays), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a (1987),
pp. 299-300 (cu bibliografie); Peter CHARANIS, „Monasticism, Byzantine”, în DMA, vol.
8 (Macbeth-Mystery Plays), pp. 456-459 (cu bibliografie); René METZ, „Monasticism,
Origins”, în DMA, vol. 8 (Macbeth-Mystery Plays), pp. 459-462 (cu bibliografie); John V.
A. FINE jr., „Sava, St.”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), New York, Charles
Scribner’s Sons, f. a. (1988), p. 672 (cu bibliografie); John H. ERICKSON, „Studios
Monastery”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian Languages-Textiles, Islamic), New York,
Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988), pp. 494-495 (cu bibliografie); John MEYENDORFF,
„Synkellos”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian Languages-Textiles, Islamic), p. 558 (cu
bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia bizantină”: „Monahismul.
Erezii şi superstiţii”, pp. 187-189; Ioan G. COMAN, „Monahismul egiptean (Sfântul
Antonie cel Mare, Ammonas, Sfântul Pahomie, Orsiesi, Teodor, Sfântul Macarie Egipteanul,
Macarie Alexandrinul, Evagrie Ponticul, Paladiu, Isidor Pelusiotul, Șenute de Atripe,
Sentințele sau Cuvintele Părinților)”, în Patrologie, vol. III, București, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, pp. 354-474 (cu bibliografie);
Tomàš ŠPIDLÍK, „Stylites”, în DSp, t. XIV (Sabbatini-System), Paris, Beauchesne, 1990,
col. 1267-1275; Friedrich Wilhelm BAUTZ, „Athanasios Athonites”, în BBKL, Bd. 1
(Aalders-Faustus von Byzanz), Herzberg, Traugott Bautz Verlag GmbH, 1990, col. 259 (cu
bibliografie); Idem, „Basilius der Große”, în BBKL, Bd. 1 (Aalders-Faustus von Byzanz),
pp. 406-409 (cu bibliografie); Janet A. TIMBIE, Alexander KAZHDAN, „Anthony the
Great”, în ODB, Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol.
1, New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, pp. 125-126 (cu bibliografie); Alice-
Mary TALBOT, „Archimandrite”, în ODB, vol. 1, p. 156 (cu bibliografie); Idem, „Ascetism”,
în ODB, vol. 1, pp. 203-204 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Anthony CUTLER,
„Athos, Acts of”, în ODB, vol. 1, pp. 223-224 (cu bibliografie); Anthony CUTLER, „Athos,
Mount”, în ODB, vol. 1, pp. 224-227 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Auxentios,
Mount”, în ODB, vol. 1, pp. 236-237 (cu bibliografie); Idem, „Catherine, Monastery of”, în
ODB, vol. 1, p. 392 (cu bibliografie); Idem, „Dalmaton Monastery”, în ODB, vol. 1, p. 579
(cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER, „Dionysiou Monastery”, în
ODB, vol. 1, pp. 630-631 (cu bibliografie); Idem, „Docheiariou Monastery”, în ODB, vol. 1,
pp. 642-643 (cu bibliografie); Idem, „Esphigmenou Monastery”, în ODB, vol. 2 (ESOT-
NIKA), p. 729 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Ganos, Mount”, în ODB, vol. 2, p.
822 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Alexander KAZHDAN, „Hegumenos”, în ODB,
vol. 2, pp. 907-908 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER, „Hermit”,
în ODB, vol. 2, pp. 920-921 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Hieromonachos”, în
ODB, vol. 2, p. 930 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Alexander KAZHDAN,
„Hilandar Monastery”, în ODB, vol. 2, pp. 931-932 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT,
„Hodegon Monastery”, în ODB, vol. 2, p. 939 (cu bibliografie); Idem, „Holy Mountain”, în
ODB, vol. 2, p. 941 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Idiorrhythmic Monasticism”,
în ODB, vol. 2, pp. 981-982 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER,
„Iveron Monastery”, în ODB, vol. 2, pp. 1025-1026 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT,
„Karyes”, în ODB, vol. 2, p. 1108 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER,
„Kastamonitou Monastery”, în ODB, vol. 2, p. 1110 (cu bibliografie); Katherine M.
KIEFER, William LOERCKE, „Katholikon”, în ODB, vol. 2, p. 1116 (cu bibliografie); Alice-
Mary TALBOT, „Koinobion”, în ODB, vol. 2, p. 1136 (cu bibliografie); Idem, „Kosmas and
Damianos Monastery”, în ODB, vol. 2, p. 1151 (cu bibliografie); Idem, „Kouthloumousiou
Monastery”, în ODB, vol. 2, p. 1158 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Annabel Jane
WHARTON, „Latros”, în ODB, vol. 2, pp. 1188-1189 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT,
Alexander KAZHDAN, „Lavra”, în ODB, vol. 2, p. 1190 (cu bibliografie); Idem, „Lavra,
Great”, în ODB, vol. 2, pp. 1190-1191 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony
CUTLER, „Meteora”, în ODB, vol. 2, pp. 1353-1354 (cu bibliografie); Mark J. JOHNSON,
Alice-Mary TALBOT, „Monastery”, în ODB, vol. 2, pp. 1391-1392 (cu bibliografie); Alice-
Mary TALBOT, „Monastery, Double”, în ODB, vol. 2, p. 1392 (cu bibliografie); Idem,
„Monasticism”, în ODB, vol. 2, pp. 1392-1394 (cu bibliografie); Idem, „Monk”, în ODB, vol.
2, pp. 1395-1396 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, „Novice”,
în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO), p. 1499 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Nun”, în
ODB, vol. 3, p. 1504 (cu bibliografie); Idem, „Nunnery”, în ODB, vol. 3, pp. 1504-1505 (cu
bibliografie); Idem, „Olympos, Mount”, în ODB, vol. 3, p. 1525 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Pachomian Monasteries”, în ODB, vol. 3, p. 1549 (cu bibliografie); James
TRILING, Alexander KAZHDAN, „Pachomios” în ODB, vol. 3, pp. 1549-1550 (cu
bibliografie), Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER, „Panteleemon Monastery”, în ODB,
vol. 3, pp. 1573-1574 (cu bibliografie); Idem, „Pantokrator Monastery in Constantinople”,
în ODB, vol. 3, p. 1575 (cu bibliografie); Idem, „Pantokrator Monastery of Athos”, în ODB,
vol. 3, pp. 1575-1576 (cu bibliografie); Robert F. TAFT, Gerhard PODSKALSKY,
Annemarie WEYL CARR, „Penance”, în ODB, vol. 3, pp. 1622-1623 (cu bibliografie);
Andreas SCHMINCK, „Penitential”, în ODB, vol. 3, p. 1624 (cu bibliografie); Alice-Mary
TALBOT, „Philotheou Monastery”, în ODB, vol. 3, p. 1663 (cu bibliografie); Alice-Mary
TALBOT, Anthony CUTLER, „Protaton”, în ODB, vol. 3, p. 1742 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, „Protos”, în ODB, vol. 3, pp. 1746-1747 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, Nancy Patterson ŠEVČENKO, „Sabas”, în ODB, vol.
3, p. 1823 (cu bibliografie); Leslie S. B. MAC COUL, „Sabas, Great Lavra of”, în ODB, vol.
3, pp. 1823-1824 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Schema”, în ODB, vol. 3, p. 1849
(cu bibliografie); Idem, „Semantron”, în ODB, vol. 3, p. 1869 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Sinai”, în ODB, vol. 3, pp. 1902-1903 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT,
„Skete”, în ODB, vol. 3, p. 1909 (cu bibliografie); Idem, „Stability, Monastic”, în ODB, vol.
3, p. 1941 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, Anthony
CUTLER, „Stoudios Monastery”, în ODB, vol. 3, pp. 1960-1961 (cu bibliografie); Robert F.
TAFT, „Stoudite Typika”, în ODB, vol. 3, p. 1961 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
Nancy Patterson ŠEVČENKO, „Stylite”, în ODB, vol. 3, p. 1971 (cu bibliografie); Idem,
„Symeon the Stylite the Elder”, în ODB, vol. 3, pp. 1985-1986 (cu bibliografie); Idem,
„Symeon the Stylite the Younger”, în ODB, vol. 3, pp. 1986-1987 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, Robert F. TAFT, „Synaxis”, în ODB, vol. 3, p. 1992 (cu bibliografie);
Alice-Mary TALBOT, Alexander KAZHDAN, „Tonsure”, în ODB, vol. 3, pp. 2093-2094 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, Mark J. JOHNSON, „Trapeza”, în ODB, vol. 3, p. 2109
(cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Typikon, Monastic”, în ODB, vol. 3, p. 2132 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER, „Vatopedi
Monastery”, în ODB, vol. 3, pp. 2155-2156 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, Anthony
CUTLER, „Xeno-phontos Monastery”, în ODB, vol. 3, p. 2209 (cu bibliografie); Idem,
„Xiropotamon Monastery”, în ODB, vol. 3, pp. 2209-2210 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, „Zographou Monastery”, în ODB, vol. 3, pp. 2228-2229
174
Marius Telea
(cu bibliografie); *** „Athanase l’Athonite”, în DAGL, Brepols, Artemis Verlag, 1991, col.
85 (cu bibliografie); *** „Joseph Stoudite”, în DAGL, col. 492-493 (cu bibliografie); ***
„Nicétas Stéthatos”, în DAGL, col. 605 (cu bibliografie); Ch. HANNICK, „Hilandar”, în
DHGE, t. XXIV (Herlet-Hubert), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1993, col. 463-464 (cu
bibliografie); L. REGNAULT, „Historia monachorum in Aegypto”, în DHGE, t. XXIV
(Herlet-Hubert), col. 681-682 (cu bibliografie); Karl-Heinz UTHEMANN, „Joseph
Studites”, în BBKL, Bd. 3 (Jedin, Hubert-Kleinschmidt, Beda), Herzberg, Traugott Bautz
Verlag GmbH, 1992, col. 701-710 (cu bibliografie); Karl MÜHLET, „Makarius der Ägypter”,
în BBKL, Bd. 5 (Leyden, Nikolaus-Mōnch Antonius), Herzberg, Traugott Bautz Verlag
GmbH, 1993, col. 596-597 (cu bibliografie); Georgios FATUOROS, „Niketas Stethatos”, în
BBKL, Bd. 6 (Moenius, Georg-Patija, Constantijn Leopold), Herzberg, Traugott Bautz
Verlag GmbH, 1993, col. 830-831 (cu bibliografie); Karl Suso FRANCK, „Anachoreten”, în
LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1993, col. 572 (cu
bibliografie); Gerhardus J. M. BARTELINK, „Antonios”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona),
col. 786-788 (cu bibliografie); George NEDUNGATT, „Archimandrit”, în LThK, Bd. 1 (A
bis Barcelona), col. 948 (cu bibliografie); Michel VON PARYS, „Athanasios Athonites”, în
LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col. 1126 (cu bibliografie); Michael WITTIG, „Athos, I.
Klostergeschichtlich”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col. 1157-1159; Rainer WARLAND,
„Athos, II. Kunstgeschichtlich”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), col. 1159-1160 (cu
bibliografie); PALADIE, Istoria lausiacă (Lavsaiconul). Scurte biografii de pustnici,
traducere, introducere şi note de Dumitru STĂNILOAE, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993; Joseph E. KELLY, „Athos,
Mount”, în MCE, Collegeville, Minnesota, The Liturgical Press, 1994, p. 58; Marcell
RESTLE, „Chorakloster”, în LThK, Bd. 2 (Barclay bis Damodos), Herder, Freiburg-Basel-
Rom-Wien, 1994, col. 1084 (cu bibliografie); Günter PRINZING, „Daniel Stylites”, în
LThK, Bd. 3 (Dämon bis Fragmentenstreit), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1995, col.
15-16 (cu bibliografie); *** Viața fericitului Pahomie, traducere, introducere și note de
NICOLAE, Mitropolitul Banatului, col. „Comorile Pustiei”, nr. 3, București, Editura Herald,
2009; Miguel M. GARIJO-GUEMBE, „Idiorrhythmie”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis
Kirchegemeinschaft), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1996, col. 406 (cu bibliografie);
Bernadette MARTIN-HISARD, „Iviron”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis
Kirchegemeinschaft), col. 702 (cu bibliografie); Karl Suso FRANK, „Kloster, II.
Historisch”, în LThK, Bd. 6 (Kirchengeschichte bis Maximus), Herder, Freiburg-Basel-
Rom-Wien, 1997, col. 141-143 (cu bibliografie); Michael WITTIG, „Meteorakloster”, în
LThK, Bd. 7 (Maximilian bis Pazzi), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1998, col. 201 (cu
bibliografie); Theofried BAUMEISTER, „Pachomius”, în LThK, Bd. 7 (Maximilian bis
Pazzi), col. 1254-1255 (cu bibliografie); Otto VOLK, „Sakkudion”, în LThK, Bd. 8 (Pearson
bis Samuel), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1999, col. 1436-1437 (cu bibliografie);
Remus RUS, „Antonie Egipteanul”, în David Hugh FARMER, Dicționar al sfinților,
București, Editura Univers Enciclopedic, 1999, pp. 52-53 (cu bibliografie); Idem, „Atanasie
Athonitul”, în Ibidem, pp. 58-59 (cu bibliografie); Idem, „Ecaterina din Alexandria”, în
Ibidem, pp. 169-170 (cu bibliografie); Idem, „Pahomie cel Mare”, în Ibidem, p. 409 (cu
bibliografie); Idem, „Vasile cel Mare, episcop de Cezareea”, în Ibidem, pp. 516-517 (cu
bibliografie); Albrecht BERGER, „Studios-Kloster”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas),
Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 2000, col. 1055 (cu bibliografie); Michael KUNZLER,
„Studiten”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas), col. 1055-1056 (cu bibliografie); Wilhelm M.
GESSEL, „Styliten”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas), col. 1065 (cu bibliografie); P.
SHAFT, „Acephali”, în DECBL, Grand Rapids, MI, Hendrickson Publishers Inc., 2000, p.
17; I. G. SMITH, „Pachomius”, în DECBL, pp. 1286-1287; Samuel RUBEN, „Ascetism:
Christian Perspective”, în EM, vol. 1 (A-L), Chicago-London, Fitzroy Dearborn Publishers,
2000, pp. 92-94 (cu bibliografie); Demetrios J. CONSTANTELOS, „Basil the Great, St.
(Cappadocian organizer of Eastern Christian monasticism)”, în EM, vol. 1 (A-L), pp. 116-
117 (cu bibliografie); Columba STEWART, „Desert Fathers”, în EM, vol. 1 (A-L), pp. 371-
373 (cu bibliografie); Janet TIMBIE, „Egypt”, în EM, vol. 1 (A-L), pp. 433-435 (cu
bibliografie); Maria ROUMBALOU, „Hermits: Eastern Christian”, în EM, vol. 1 (A-L), pp.
579-583 (cu bibliografie); Idem, „Meteora, Thessaly, Greece”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp.
857-859 (cu bibliografie); Philip TIMKO, „Monastery Christian”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp.
866-868 (cu bibliografie); Robert W. ALLISON, „Mount Athos, Greece”, în EM, vol. 2
(M-Z), pp. 889-892 (cu bibliografie); Michael D. PETERSON, „Mount Sinai, Egypt”, în
EM, vol. 2 (M-Z), pp. 902-904 (cu bibliografie); Wayne James JORGENSON, „Orthodox
Monasticism: Byzantine”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp. 974-976 (cu bibliografie); Michael
PROKURAT, „Orthodox Monasticism: Slavic”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp. 976-980 (cu
bibliografie); John McGUCKIN, „Pachomius, St.”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp. 985-986 (cu
bibliografie); Michael D. PETERSON, „Philokalia”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp. 1015-1016 (cu
bibliografie); John WORTHLEY, „Sabas, St.”, în EM, vol. 2 (M-Z), p. 1109 (cu bibliografie);
John TIMBIE, „Woman’s Monasteries: Eastern Christian”, în EM, vol. 2 (M-Z), pp. 1404-
1407 (cu bibliografie); *** „Alexius the Studite”, în DCB, Collegeville, Minnesota, The
Liturgical Press, f. a. (2001), p. 43; *** „Basil the Great”, în DCB, p. 147; *** „Macarius of
Egypt”, în DCB, p. 802; *** „Pachomius”, în DCB, pp. 947-948; *** „Paul the Hermit (of
Thebes)”, în DCB, p. 958; Ferdinand R. GAHBAUER, „Typikon”, în LThK, Bd. 10
(Thomaschristen bis Zytomir), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 2001, col. 321 (cu
bibliografie); Fairy v. LILIENFELD, „Mönchtum, II. Christlich, 1-3. 2”, în TRE, Bd. XXIII
(Minucius Felix-Name/Namengebung), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1994, pp.
150-168 (cu bibliografie); Franz TINNEFELD, „Nicetas Stethatos”, în TRE, Bd. XXIV
(Napoleonische Epoche-Obrigkeit), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1994, pp. 463-
464 (cu bibliografie); R. AUBERT, „Idiorrythmie”, în DHGE, t. XXV (Hubert-Iriarte
Estañán), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1995, col. 657 (cu bibliografie); Nicolaus
HEUTGER, „Symeon Stylites der Ältere”, în BBKL, Bd. 11 (Stoss, Veit-Tieffenthaler,
Joseph), Herzberg, Traugott Bautz Verlag GmbH, 1996, col. 353-356 (cu bibliografie);
Idem, „Symeon Stylites der Jüngere”, în BBKL, Bd. 11 (Stoss, Veit-Tieffenthaler, Joseph),
col. 357-358 (cu bibliografie); *** „Antony”, în HDOC, Lanham, Md & London, Scarecrow
Press Inc., 1996, pp. 32-33; *** „Athanasius of Athos”, în HDOC, p. 45; *** „Athos, Mount”,
în HDOC, pp. 45-46; *** „Monasteries”, în HDOC, pp. 223-224; *** „Monasticism”, în
HDOC, pp. 225-227; *** „Pachomius”, în HDOC, p. 251; *** „Studion Monastery”, în HDOC,
p. 312; P. Tomàš ŠPIDLÍK S. J., Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. I. Manual sistematic,
traducere şi prezentare: Ioan I. ICĂ jr., cuvânt înainte: P. Ivan Marco-Rupnik, Sibiu,
Editura Deisis, 1997, cap. VIII: Fuga de lume şi lepădarea de trup, pp. 237-264; cap. IX:
Lupta duhovnicească, pp. 265-299; cap. XII: Rugăciunea, pp. 339-358 (cu bibliografie);
Idem, Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. II. Rugăciunea, traducere de Ioan I. ICĂ jr.,
Sibiu, Editura Deisis, 1998 (cu bibliografie); Tomáš ŠPIDLÍK S. J., Michelina TENACE,
Richard ČEMUS S. J., Spiritualitatea Răsăritului creştin, vol. III. Monahismul, traducere
de Ioan I. ICĂ jr., Sibiu, Editura Deisis, 2000 (cu bibliografie); *** „Akoimetoi”, în HDB,
John H. ROSSER (Ed.), Lanham Md: Scarecrow Press, 2001, pp. 9-10; *** „Anchorite”, în
HDB, p. 21; *** „Anthony the Great”, în HDB, p. 26; *** „Archimandrite”, în HDB, p. 30;
*** „Ascetism”, în HDB, p. 37; *** „Athanasios of Athos”, în HDB, pp. 39-40; ***
„Athanasios of Meteora”, în HDB, p. 40; *** „Athos, Mount”, în HDB, p. 41; *** „Basil the
Great”, în HDB, p. 52; *** „Catherine, Monastery of Saint”, în HDB, p. 71; *** „Cell”, în
HDB, pp. 71-72; *** „Daniel the Stylite”, în HDB, p. 112; *** „Eremite”, în HDB, p. 140; ***
„Euthymios the Great”, în HDB, p. 148; *** „Gregory of Sinai”, în HDB, p. 182; ***
„Hilandar Monastery”, în HDB, p. 192; *** „Iveron Monastery”, în HDB, p. 211; ***
„Katholikon”, în HDB, p. 229; *** „Koinobion”, în HDB, p. 233; *** „Latros”, în HDB, p.
224; *** „Lavra”, în HDB, p. 240; *** „Lavra, Great”, în HDB, p. 240; *** „Makarios the
Great”, în HDB, p. 253; *** „Meterora”, în HDB, p. 269; *** „Monasticism”, în HDB, pp.
277-278; *** „Nitrian Desert”, în HDB, p. 297; *** „Olympos, Mount”, în HDB, p. 302; ***
„Pachomios”, în HDB, p. 308; *** „Sabas”, în HDB, p. 348; *** „Stylite”, în HDB, p. 372;
*** „Symeon the Stylite the Elder”, în HDB, p. 374; *** „Theodore of Stoudios”, în HDB, p.
386; *** „Typikon”, în HDB, p. 403; TEODORET, episcopul Cirului, Viețile sfinților
pustnici din Siria, traducere din limba greacă și note de Adrian TĂNĂSESCU-VLAS,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;
Sfântul VASILE CEL MARE, Sfântul PAHOMIE CEL MARE, Sfântul IOAN CASIAN,
Rânduielile vieții monahale, București, Editura Sophia, 2001; Remus RUS, „Antonie cel
Mare, Sfântul”, în DELC, Bucureşti, Editura Lidia, 2003, pp. 59-60 (cu bibliografie); Idem,
„Atanasie Atonitul”, în DELC, pp. 87-88 (cu bibliografie); Idem, „Pahomie”, în DELC, pp.
635-636 (cu bibliografie); Idem, „Simeon Stilitul sau Stâlpnicul”, în DELC, pp. 776-777
176
Marius Telea
(cu bibliografie); Idem, „Teodor Studitul”, în DELC, pp. 817-818 (cu bibliografie); Idem,
„Vasile, Regulile Sf.”, în DELC, pp. 875-876 (cu bibliografie); Juan Manuel LOZANO,
„Eremitism”, în ER, vol. 4 (Dacian Riders-Esther), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp.
2822-2830 (cu bibliografie); Theodore ZISSIS, „Pachomius”, în ER, vol. 10 (Necromancy-
Pindar), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 6939-6940 (cu bibliografie); M. PAPAROZZI,
„Monahism”, în DERC, Târgu Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2005, pp. 517-518 (cu
bibliografie); A. CAMPLANI, „Pahomie”, în DERC, pp. 573-574 (cu bibliografie); John
Anthony McGUCKIN, „Monahism”, în DTP, Iaşi, Editura Polirom, 2014, pp. 23-24 (cu
bibliografie); Idem, „Celibat”, în DTP, pp. 86-88 (cu bibliografie); Idem, „Feciorie”, în
DTP, pp. 190-192 (cu bibliografie); Idem, „Pahomie”, în DTP, p. 357 (cu bibliografie).
articole și studii. a) în limba română: Ghedeon PLOEȘTEANUL, „Istoricul

Sfântului Munte Athos. Extras din acte autentice aflate prin bibliotecile monastirilor
Sf. Munte, cu date de al 300 de ani după Christos până la 1820, de Cuvioșia Sa
Ieromonahul Ghedeon Ploeșteanul, Superiorul Cenobiului Românesc Prodromul din
Muntele Athos”, în BOR, anul XVIII, 1894-1895, nr. 7, pp. 553-564; nr. 8, pp. 659-668;
C. ORLEANU-BÎRLĂDEANU, „Sfântul Pahomie, începătorul vieţii chinoviale”, în BOR,
anul XXIII, 1899, nr. 5 (august), pp. 361-387; Idem, „Mănăstirile din Sfântul Munte”,
în BOR, anul XXXVI, 1912, nr. 2 (mai), pp. 151-163; Dimitrie BOROIANU, „Ceva despre
mănăstirile din Imperiul Bizantin de la secolul al X-lea până la al XV-lea”, în BOR, anul
XXXVII, 1913, nr. 2 (mai), pp. 105-110; Dragomir DEMETRESCU, „Două sigilii
împărăteşti şi un hrisov din veacul la nouălea şi al zecelea cu privire la Sfântul Munte”,
în BOR, anul XXXVIII, 1914, nr. 1 (aprilie), pp. 1-13; Idem, „Originea vieţii monastice
în Muntele Atos”, în BOR, anul XXXIX, 1915-1916, nr. 5 (august), pp. 517-522; Al.
CONSTANTINESCU, „Originea retragerilor spirituale”, în BOR, anul XLVII, 1921, nr. 11
(noiembrie), pp. 994-1002; Sotiris KADAS, Marcu BEZA, „Biblioteci mănăstireşti la
Muntele Athos”, în AAR. MSI, seria a III-a, tomul VII, 1934, mem. 3; Lazăr IACOB,
„Monahismul”, în studiul său: „Împăratul Iustinian I ca legislator bisericesc” (II), în
BOR, anul LXV, 1947, nr. 10-12 (octombrie-decembrie), pp. 277-283; Nicolae I.
NICOLĂESCU, „Sinodul al IV-lea Ecumenic şi organizarea vieţii monastice”, în Ort,
anul III, 1951, nr. 2-3 (aprilie-septembrie), pp. 459-479; Liviu STAN, „Locurile Sfinte
din Orient”, în Ort, anul IV, 1952, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 5-79; Teodor BODOGAE,
„Tradiția Sfântului Munte în viața popoarelor ortodoxe”, în Ort, anul V, 1953, nr. 2
(aprilie-iunie), pp. 206-219; Ene BRANIŞTE, „Rolul Athosului în istoria cultului
ortodox”, în Ort, anul V, 1953, nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 220-237; Emilian BIRDAŞ,
„Originea istorică a voturilor monahale”, în GB, anul XIII, 1954, nr. 9-10 (septembrie-
octombrie), pp. 511-523; Nicolae CORNEANU, „Cu privire la originea monahismului
creştin”, în MB, anul V, 1955, nr. 4-6 (aprilie-iunie), pp. 90-92, reluat şi în vol. Nicolae
CORNEANU, Patristica Mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine,
Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1987, pp. 223-226; ediţia a II-a revăzută,
Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 182-184; Idem, „Ecouri vechi şi noi ale vieţii Sfântului
Antonie cel Mare”, în vol. cit., pp. 91-102; Nestor VORNICESCU, „Începutul vieții de
obște în monahism”, în MMS, anul XXXIII, 1957, nr. 5-7 (mai-iulie), pp. 416-430, şi
extras în vol. «Biruit-au gândul». Studii de Teologie istorică românească, Craiova,
Editura Mitropoliei Olteniei, 1990, pp. 60-76; Adrian Al. BOTEZ, „Monahismul în
pustia Ierusalimului și a Mării Moarte”, în ST, seria a II-a, anul IX, 1957, nr. 7-8
(septembrie-octombrie), pp. 574-590; Liviu STAN, „Sfântul Munte şi Atanasie
Atonitul”, în MB, anul XII, 1963, nr. 3-4, pp. 171-176; A. ALEXANDRU, „De la Studion
la Vlaherne”, în GB, anul XXII, 1963, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 542-550; Teodor M.
POPESCU, „O mie de ani în istoria Sfântului Munte Athos (963-1963)”, în Ort, anul XV,
1963, nr. 3-4 (iulie-decembrie), pp. 590-620; Gheorghe CRONȚ, „Evocarea Athosului”,
în MMS, anul XLI, 1965, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 20-30; Mihai COLIBĂ,
„Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare în istoria vieţii religioase monahale
şi a cultului creştin”, în ST, seria a II-a, anul XVII, 1965, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp.
245-253; Mitropolitul NICOLAE, „Muntele Sinai şi importanţa sa în istoria Bisericii
creştine. 1400 de ani de la întemeierea mănăstirii Sfânta Ecaterina”, în MB, anul XVI,
1966, nr. 10-12, pp. 678-687; Ioasaf POPA, „1600 de ani de la moartea Sfântului
Antonie cel Mare (256-356)”, în ST, seria a II-a, anul VIII, 1966, nr. 9-10 (noiembrie-
decembrie), pp. 641-671; Virgil D. IONESCU, „Studiile şi cercetările lui Nicolae Iorga
despre Muntele Athos”, în BOR, anul LXXXIX, 1971, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 634-643;
Maria DOGARU, „Sigiliile mănăstirilor de la Muntele Athos”, în MMS, anul LIII, 1977,
nr. 7-9 (iulie-septembrie), pp. 567-571; Vasile PRESCURE, „Viaţa monahală creştină
după «Regulile monahale» ale Sfântului Vasile cel Mare”, în MO, anul XXXI, 1979, nr.
7-9 (iulie-septembrie), pp. 528-534; Grigore PĂTRULESCU, „Viaţa monahală şi rolul
social al celor dintâi mănăstiri creştine”, în ST, seria a II-a, anul XXXII, 1980, nr. 1-2
(ianuarie-februarie), pp. 211-225; Ioan N. FLOCA, „Sfântul Vasile cel Mare,
reorganizator al vieţii monastice”, în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de
ani de la săvârşirea sa, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1980, pp. 330-354, reluat şi în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare
la 1630 de ani. Studia Basiliana 1, ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi întregită de
Emilian POPESCU şi Adrian MARINESCU, Bucureşti, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2009, pp. 500-521; Mihail VOICESCU, „Locul și importanța monahismului
în viața Bisericii după Sfântul Teodor Studitul”, în ST, seria a II-a, anul XXXVI, 1984,
nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 352-365; Vasile V. MUNTEAN, „Organizarea mănăstirilor
româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până la 1600)” (teză de doctorat), postfaţă
de Alexandru ELIAN, în ST, anul XXXVI, 1984, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 14-92;
anul XXXVI, 1984, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 169-232; Ioasaf POPA, „Sfinţii Pahomie,
Vasile cel Mare şi Ioan Casian”, în MMS, anul LXIII, 1987, nr. 3 (mai-iunie), pp. 22-38;
Mihail SPĂTĂRELU, „Mănăstirea Studios şi rolul ei în viaţa monahismului răsăritean”,
în ST, seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 3 (mai-iunie), pp. 66-74; Vasile RĂDUCĂ, „Vetre
mănăstirești de odinioară-pustiul Kellia din Egipt”, în GB, anul XLVIII, 1989, nr. 1, pp.
96-102; Grigorie BĂBUŞ, „Norme de organizare a monahismului în Novelele 5 şi 133
ale împăratului Justinian”, în ST, seria a II-a, anul XLII, 1990, nr. 2 (martie-aprilie),
pp. 98-111; Teodor V. DAMŞA, „Regula Sfântului Benedict de Nursia, un model de
organizare a vieţii monahale în Apus”, în AB, serie nouă, anul II (XLI) 1991, nr. 7-9
(iulie-septembrie), pp. 40-55; Emilian POPESCU, „Din tradiția monahal-bisericească
bizantină. Spitalul de la mănăstirea Pantocrator (sec. XII)”, în „CHRISTIANA”, I, 1995,
nr. 1 (decembrie), pp. 4-7; Dorin Ielciu, „Sfântul Simeon Noul Teolog-mistic
bizantin”, în „CREDINŢA ORTODOXĂ”, anul III, 1998, nr. 1-2 (ianuarie-iunie), pp. 133-
154; Mircea IELCIU, „Principalele etape ale biografiei unui mare îndrumător
duhovnicesc al Apusului-scitul Ioan Cassian”, în RT, serie nouă, anul IX (LXXXI), 1999,
nr. 3 (iulie-septembrie), pp. 16-60; Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul bizantin,
traducere de Ion MIRCEA, postfaţă de Claudia Tiţa-MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom,
2000, cap. X: „Sfântul” (Cyril MANGO), pp. 291-320 (cu bibliografie); Ioan I. Ică jr.,
„Teolipt al Filadelfiei şi cuvintele sale duhovniceşti - o filocalie a maicilor în Bizanţul
târziu”, în RT, serie nouă, anul X (82), 2000, nr. 3-4 (iulie-decembrie), pp. 96-110;
Varlaam Merticariu, „Împăraţi bizantini monahi”, în Priveghind şi lucrând pentru
mântuire, volum editat la aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a Înalt Prea Sfinţitului
Părinte Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei (1 iulie 1990-1 iulie 2000),
comitetul editorial: Emilian POPESCU, Varlaam MERTICARIU, Nicolae DASCĂLU,
Vitalie DANCIU, Petru SIDOREAC, Iaşi, Editura Trinitas, 2000, pp. 206-217;
Constantinos KARAISARIDIS, „Viaţa şi opera cuviosului Nicodim Aghioritul în
preocupările academicianului Virgil Cândea”, în Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani,
vol. I, coordonator Paul Henri STAHL, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002,
pp. 351-355; Mircea Bidian, „Sfântul Teodor Studitul şi puterea imperială”, în SUBb-
To, anul XLVIII, 2003, nr. 1-2, pp. 257-273; Petroniu Sălăjanul, „Sfântul Munte
Athos înainte şi după căderea Constantinopolului sub turci”, în vol. Simpozionului
ştiinţific Byzance après Byzance. 550 de ani de la căderea Constantinopolului, Oradea,
7-8 mai 2003. Editori: Constantin VOICU, Liviu BORCEA, coordonator ştiinţific: Nicu
DUMITRAŞCU, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2004, pp. 23-29; Rodica BARANGĂ,
Petre BARANGĂ, „Muntele Athos, istorie şi legendă”, în „HISTORIA”, VI, 2006, nr. 54,
pp. 11-14; Tudor TEOTEOI, „Isihasmul şi criza conștiinței bizantine în secolul al XIV-
lea”, în ST, seria a III-a, 2007, nr. 3 (iulie-septembrie), pp. 5-62; Rareş TÂRNICERU,
„Monahism şi civilizaţie monahală la sfârşitul epocii romane”, în OT, anul IX, 2008,
178
Marius Telea
nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 144-158; Ștefan GUȘĂ, „Mărturii literare despre

începuturile monahismului răsăritean”, în Ort, anul LIX, 2008, nr. 1-2 (ianuarie-
iunie), pp. 141-148; Ovidiu-Ioan CHERNICIUC, Raluca-Elena DUMITRESCU, „Modele
de organizare monahală din lumea ortodoxă în secolele XIV-XV (Bizanţ, Balcani,
Rusia)”, în TV, anul XX (XCVI), 2010, nr. 1-4 (ianuarie-aprilie), pp. 145-176; Nicolae
CHIFĂR, „Începuturile monahismului răsăritean. Egipt, Țara Sfântă, Muntele Sinai și
Siria”, în vol. Monahismul ortodox românesc: istorie, contribuții și repertorizare, vol.
I: Istoria monahismului românesc de la începuturi până în prezent, coordonatori:
Mircea PĂCURARIU și Nicolae EDROIU, București, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, 2014, pp. 37-70.
b) în limbi străine: Louis PETIT, „Vie de Saint Athanase l’Athonite”, în

„ANNALECTA BOLLANDIANA”, XXV, 1906, pp. 5-89; Sévérien SALAVILLE, „La vie
monastique grecque au début du XIV-e siècle d’après un discours inédit de Théolepte
de Philadelphie”, în „ÉTUDES BYZANTINES”, t. 2, 1944, pp. 119-125; Venance GRUMEL,
„Les protes de la Sainte-Montagne de l’Athos sous Alexis I-er Comnène et le patriarche
Nicolas III Grammaticos. Étude chronologique”, în REB, t. V, 1947, pp. 206-217; Peter
CHARANIS, „The Monastic Properties and the State in the Byzantine Empire”, în DOP,
Vol. IV, 1948, pp. 51-119; Rodolphe GUILLAND, „Remarques sur la vie monastique
à Byzance”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXX, 1960-1961,
pp. 39-53; Idem, „Moines de l’Athos, patriarches de Constantinople (Nicolas II, Isaïe,
Isidore)”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXXII, 1963, pp. 40-
59; Raymond JANIN, „Le monachisme byzantin au Moyen Åge. Commende et typica
(X-e-XIV-e siècles)”, în ReB, t. XXII, 1964, pp. 5-44; Gilbert DAGRON, „Les moines
et la ville. Le monachisme à Constantinople jusqu’au concile de Chalcédoine (451)”,
în TM, t. IV, 1970, pp. 229-276; Idem, „Missions au Mont Athos”, în TM, t. IV, 1970,
pp. 521-523; Vitalien LAURENT, „La chronologie des higoumènes de la Grand Laure
athonite de 1283 à 1309”, în REB, t. XXVIII, 1970, pp. 97-110; Peter CHARANIS, „The
Monk as an Element of Byzantine Society”, în DOP, Vol. XXV, 1971, pp. 61-84; Jean
Darrouzès, „Le mouvement des fondations monastiques au XI-e siècle”, în TM, t. VI,
1976, pp. 156-176; Dumitru NĂSTASE, „Le Mont Athos et la politique du Patriarcat de
Constantinople de 1355 à 1375”, în „ΣΙΜΜΕΙΚΤΑ”, Athènes, III, 1979, pp. 121-124; 166-
171; Charles A. FRAZE, „Late Roman and Byzantine Legislation on the Monastic Life
from the Fourth to the Eight Centuries”, în „CHURCH HISTORY”, LI, No. 3 (Sept. 1982),
pp. 263-279; Dumitru NĂSTASE, „Le patronage du Mont Athos au XIII-e siècle”, în
„CYRILLOMETHODIANUM”, VII, 1983, pp. 71-87; Idem, „Les débuts de la communauté
oecuménique du Mont Athos”, în „ΣΙΜΜΕΙΚΤΑ”, Athènes, VI, 1985, pp. 251-301; Alice-
Mary TALBOT, „Late Byzantine Nuns: by Choice or Necessity ?”, în „BYZANTINISCHE
FORSCHUNGEN”, X, 1985, pp. 59-102; R. MORRIS, „Monasteries and their Patrons in
the Tenth and Eleventh Centuries”, în „BYZANTINISCHE FORSCHUNGEN”, X, 1985, pp.
185-231; Alice-Mary TALBOT, „A Comparison of the Monastic Experience of Byzantine
Men and Women”, în „GREEK ORTHODOX THEOLOGICAL REVIEW”, XXX, 1985, pp.
1-20; Tudor TEOTEOI, „Deux episodes de la lutte pour la suprématie ou Mount Athos
(XIII-e-XIV-e siècles)”, în RESEE, vol. XXIV, 1986, nr. 1, pp. 51-60; John MEYENDORFF,
„Mount Athos in the Fourteenth Century. Spiritual and Intelectual Legacy”, în DOP,
Vol. XLII, 1988, pp. 157-165; Alice-Mary TALBOT, „The Byzantine Family and the
Monastery”, în DOP, Vol. XLIV, 1990, pp. 119-129; W. H. C. FREND, „Monks and the
End of the Greco-Roman Paganism in Syria and Egypt”, în „Cristianesimo nella
storia”, XI, 1990, pp. 469-484; *** „Le monachisme à Byzance et en Occident du
VIII-e au X-e siècle. Aspects internes et relations avec la société”, în Actes du Colloque
International organisé par la section d’ histoire et de l’Université Libre de Bruxelles en
collaboration avec l’Abbaye de Maredsous (14-16 mai 1992), Alain DIERKENS, Daniel
MISONNE, et Jean-Marie SENSTERRE (Eds.), Abbaye de Maredsous, 1993, pp. 241-
254; Ewa Wipszycka, „Le monachisme égyptien et les villes”, în TM, t. XII, 1994, pp.
1-44; Mary CUNNINGHAM, Mount Athos and Byzantine Monasticism. Papers from the
Twenty-eight Spring Symposium of Byzantine Studies, Birmingham, March 1994, repr.,
London, Variorum Reprints, 1996; *** Byzantine Monastic Foundation Documents. A
Complete Translations of the Surviving Founders „Typika” and Testaments, vol. I-V, J.
THOMAS, A. Constantinidis-HERO (Eds.), Washington DC, Dumbarton Oaks, 2000.
lucrări: a) în limba română: Sofronie CRAIOVEANU, Viaţa Sfintei Ecaterina din

Alexandria, Bucureşti, 1908; Efrem ENĂCESCU, Privire generală asupra monahismului
creştin, partea I, Râmnicu Vâlcea, Tipografia „Cozia”, 1933; partea a II-a, Râmnicu
Vâlcea, Tipografia „Episcopul Vartolomeiu”, 1934, ediţia a doua, Craiova, Editura
Mitropoliei Olteniei, 2007; Aurel COSMA Jr., Republica muntelui Athos, Timișoara,
Biblioteca „Luceafărul”, nr. 1, 1935; Nicolae ARSENIEV, Monahismul şi calea ascetică
a Bisericii Răsăritene, Cernăuţi, 1940; Vasile V. MUNTEAN, Organizarea mănăstirilor
româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până la 1600), Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, retipărită sub titlul: Bizanţul şi
românii. Cercetare comparativă privind organizarea mănăstirilor, Iaşi, Editura Trinitas,
2005 (cu bibliografie selectivă); Dumitru STĂNILOAE, Viaţa cuviosului Părintelui
nostru Antonie, în col. „PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI”, vol. 16, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1988, pp. 187-245;
Bernardin MENTHON, Sfinţii şi mănăstirile din Olimpul Bitiniei, traducere din limba
franceză de Petroniu Tănase, Roman, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994;
Philippe ARIÈS, George DUBY, Istoria vieţii private. De la Imperiul roman la anul o
mie, vol. II, traducere de Ion HERDAN, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, pp. 291-298;
John MEYENDORFF, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, traducere
din limba engleză de Alexandru I. STAN, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, cap. V: „Teologia monastică”, pp. 89-106,
cu bibliografie, pp. 307-308; ediţia a II-a, revizuită, Bucureşti, Editura Nemira, f. a.
(2011), pp. 99-117; Gabriel BUNGE, Evagrie Ponticul. O introducere, studiu introductiv
şi traducere de Ioan I. Ică Jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997; Lucien REGNAULT, Viaţa
cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, în româneşte de Ioan I. Ică
jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997; Cristian BĂDILIŢĂ, Călugărul şi moartea. Eseu despre
imaginea şi faptul morţii în monahismul egiptean, traducere de Ingrid ILINCA, Iaşi,
Editura Polirom, 1998; Antoine GUILLAUMONT, Originile vieţii monahale. Pentru o
fenomenologie a monahismului, traducere de Constantin JINGA, Bucureşti, Editura
Anastasia, 1998; Arhim. SOFRONIE, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul,
traducere de Ioan I. ICĂ jr., Sibiu, Editura Deisis, 1999, ediția a II-a, 2004; Arhim.
EMILIANOS, Cateheze și cuvântări 1. Monahismul-pecetea adevărată, traducere:
Ioan I. ICĂ jr. și Ioan ICĂ, studiu: Alexander [Golitzin] SIMONOPETRITUL, epilog:
Makarios SIMONOPETRITUL, Sibiu, Editura Deisis, 1999; Columba STEWART, Cassian
Monahul. Învăţătura ascetico-mistică, traducere de Ioan I. Ică jr. şi Cristian Pop,
Sibiu, Editura Deisis, 2000; IGNATIE monahul, Muntele Athos, darul monahismului
ortodox, cuvânt înainte de Grigorie BĂBUȘ, București, Editura Paideia, 2000; Vasile
RĂDUCĂ, Monahismul egiptean. De la singurătate la obşte, Bucureşti, Editura Nemira,
2003; Michelina TENACE, Creştinismul bizantin: istorie, teologie, tradiţii monastice,
traducere din italiană de Alexandru CISTELECAN, Chişinău, Editura Cartier, 2005;
Theoharis PROVATAKIS, Sfântul Munte Athos, traducere de Caliopie PAPACIOC şi
Irimia IOAN, Thessalonic, Editura Rekos Ltd., 2005; Dorin-Gabriel PANDELE, Studion
şi Cluny. Înnoire şi reformă în monahismul din Răsărit şi Apus. Studiu istoric comparativ
(teză de doctorat), Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2006; Adrian Gh. PAUL,
Mișcarea eretică messaliană și spiritualitatea monahală răsăriteană, Cluj-Napoca,
Editura Risoprint, 2006; Maciej BIELAWSKI, Monahismul bizantin, traducere din
limba italiană Andrei MĂRCUŞ, Târgu-Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2007; Fabian
ANTON, O istorie cronologică a Sfântului Munte Athos, cuvânt înainte de Ioanichie
BĂLAN, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2008; Hans-Georg BECK, Mileniul bizantin,
traducere din limba germană Lidia RUS, prefață la ediția în limba română Remus RUS,
București, Editura Nemira, f. a. (2015, în special cap. VI: Monahismul, pp. 267-298).
b) în limbi străine: Eugène MARIN, Les moines de Constantinople, depuis la fondation

de la ville jusqu’à la mort de Photius (330-898), Paris, Librairie Victor Lecoffre, 1897; H.
VINCENT, F. N. ABEL, Jérusalem. Recherches de topographie, d’archéologie et d’histoire,
180
Marius Telea
Paris, 1914, 2-ème Ed., Paris, 1926; Idem, Bethléem: le Sanctuaire de la Nativité, Paris,
1914; F. DÖLGER, E. WEINGARD, A. DEINDL, Mönchsland Athos, München, 1943; A.
J. FESTUGIERE, Antioche païenne et chrétienne. Libanius, Hrisostom et les moines de
Syrie, avec un commentaire archéologique sur l’Antiochus (196 ss.) par Roland MARTIN,
professeur à l’Université de Dijon, Paris, 1959; F. A. Otto MEINANDRUS, Monks and
Monasteries of the Egyptian Deserts, Cairo, The American University of Cairo Press,
1961; A. J. FESTUGIERE, Les moines d’Orient, vol. I-V, Paris, 1961-1965 (în special vol.
II); *** La vie de saint Athanase l’Athonite, Chevetogne, 1963; F. GILLIARD, The Social
Origins of Bishops in the Fourth Century, Diss. University of the California, Berkeley,
1966; D. G. MELANI, Monachesimo orientale, Jerusalem, 1970; Raymond JANIN, Les
églises et les monastêres des grands centres byzantins (Bithynie, Hellespont, Latros,
Galésios, Trébizonde, Athènes-Thessalonique), Paris, 1975; Antoine GUILLAUMONT,
Aux origines du monachisme ancien: pour une phénoménologie du monachisme, Allaye
de la Bellefontaine, 1979; John MEYENDORFF, Byzantine Theology. Historical Trends
and Doctrinal Themes, 2-nd Ed., New York, Fordham University Press, 1983; M. A.
WITTIG, Athos: der Heilige Berg von Byzanz, Würtzburg, Augustin Verlag, 1985; Ph.
ROUSSEAU, Pachomius, Berkeley London, 1985; Lucien REGNAULT, La vie quotidienne
des Pères du désert en Egypte au IV-e siècle, Paris, 1990; Placide DESEILLE, Nous
avons vu la vraie lumière. La vie monastique, son esprit et ses textes fundamentales,
Lousanne, 1990; Yizhar HIRSHFELD, The Judean Desert Monasteries in the Byzantine
Period, New Haven, Yale University Press, 1992; Marie-France Auzépy, Michel
KAPLAN, Bernadette Martin-Hisard, La Chrétienté byzantine du début du VII-e
siècle au milieu du XI-e siècle. Images et reliques, moine et moniales, Constantinople
et Rome, Paris, SEDES, 1997; Michelina TENACE, Il Cristianesimo bizantino. Storia,
teologia, tradizione monastica, Roma, Carocci, 2000; Rosemary MORRIS, Monks and
Layman in Byzantium 843-1118, Cambridge, Cambridge University Press, 2003; Maciej
BIELAWSKI, Il monachesimo Bizantino, Abbazia San Benedetto, Seregno (Mi), 2003;
Peter HATLIE, The Monks and Monasteries of Constantinople ca. 350-850, Cambridge,
Cambridge University Press, 2007.
Dreptul și justiția:
izvoare, ediții și traduceri: *** Digesta Iustiniani, vol. I-III, Baptista DE

TORTIS (Ed.), Venetiis, 1494; *** La cinquante livres du Digeste ou Pandectes de l’empereur
Justinien, vol. 1-34, traduit en français par M. Henri HULOT, Paris, Chez Roundonneau,
1803-1805; *** Les Novelles de L’empereur Justinien, t. I-II, traduit en français par
M. BERENGER, Metz, Larmont, 1810-1811; *** Corpus Iuris Civilis, recognovit et revi
anotatione instructum Ioannes Ludovicus Guilielmus BECK (Ed.), t. I-II, Lipscae, 1825-
1836; L. J. Horace DEGONY, J. B. Tixier DE LA CHAPELLE, Institutes de Justinien,
traduction de Arnold VINNIUS, Paris, Th. Barrois PÈRE et Benjamin DUPRAT, 1830; K. A.
Zachariä von LINGENTHAL, Historiae juris graeco-romani delineatio, Heidelberg, 1839;
*** Institutes de l’Empereur Justinien, trad. en Français par M. Louis Bernard BONJEAN,
Paris, Videcoq, 1838; *** Corpus Juris Civilis, recognosci brevibusque adnotationibus
criticis instrui coemptum fratribus Alberto et Mauritio KRIEGELIIS; continuatum
cura Aemilii HERRMANI; absolutum studiu Eduardi OSENBRÜGGEN, vol. I-III, Lisiae,
Sumtisibus Baumgartneri, 1858; *** Corpus Juris Civilis Academicum Parisiense: in
quo Justiniani Institutiones, Digesta, sive Pandectae, Codex, authenticae, seu Novellae
Constitutiones edicta, opera et cura C. M. GALISSET, Lutitiae Parisiorum, A. Cotelle, 1881;
Constantin ERBICEANU, „Novela legislatoare a împăratului chir Alexios Comnen regulând
cele despre votări şi ce fel să fie pretutindeni Arhiereii, ba încă şi preoţii în Provincii,
Mitropolii şi Episcopii” (traducere), în BOR, anul XV, 1891-1892, nr. 6, pp. 495-506; K.
A. Zachariä von LINGENTHAL, Geschichte des griechisch-romischen Recht, 3-e Auflage,
Berlin, 1892; *** A Manual of Eastern Roman Law – the Ecloga, published by the Emperors
Leo III and Constantine V of Isauria at Constantinople A. D. 726, E. FRESHFIELD (Ed.),
Cambridge, 1926; *** A Revised Manual of Roman Law Founded upon the Ecloga of Leo
III and Constantine V of Isauria: Ecloga Privata Aucta, E. FRESHFIELD (Ed.), Cambridge,
1927; *** A Manual of Eastern Law: the Procheiros Nomos Published by the Emperor Basil I
at Constantinople between 867 and 879 A. D., E. FRESHFIELD (Ed.), Cambridge, 1928; ***
Jus graecoromanum, J. and P. ZEPOS (Eds.), vol. I-II, Athens, 1930-1931; *** Roman Law
in the Later Roman Empire: Byzantine Guilts. Professional and Commercial Ordinances
of Leo VI c. 895 from the Book of Eparch, rendered into English by E. FRESHFIELD
(Ed.), Cambridge, 1938; *** Les lois religieuses des empereurs romains, de Constantin à
Théodose II (312-438), vol. I. Code Théodosien, Livre XVI, Théodore MOMMSEN (texte
latin), Jean Rougé (traduction), Roland Delmaire (introduction et notes), dans la coll.
Sc, vol. 497, Paris, Les Éditions du Cerf, 2005; *** Les lois religieuses des empereurs
romains, de Constantin à Théodose II (312-438), vol. II: Code théodosien, I-XV, Code
Justinien, Constitutions Sirmondiennes. Texte latin établi par: T. Mommsen, P. Meyer,
P. Krueger. Traduction par Jean Rougé, Roland Delmaire. Introduction et notes
par Roland Delmaire. Avec la collaboration de Olivier Huck, François Richard et
Laurent Guichard, dans la coll. Sc, vol. 531, Paris Les Éditions du Cerf, 2009.
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: Karl Eduard Zachariä

VON LINGENTHAL, Die Handbücher des geistlichen Rechts. Aus den Zeiten des
Untergehenden byzantinischen Reiches und der türkischen Herrschaft, St. Petersburg,
Commissionnaires de l’Académie Impériale des Sciences, 1881; Idem, Geschichte des
Griechisch-Römischen Rechts, 3 verb., Aufl., Berlin, Weidmannsche Buchhandlung,
1892; J. BESSON, „Corpus Juris Canonici”, în DAFC, t. I, Paris, Gabriel Beauchesne,
1914, col. 713-722 (cu bibliografie); H. AUFTROY, „Loi ecclesiastique”, în DAFC, t.
III, Paris, Gabriel Beauchesne, 1916, col. 9-21 (cu bibliografie); Paul COLLINET,
„Byzantine Legislation from the Death of Justinian (565) to 1453”, în CMH, vol. IV:
The Eastern Roman Empire (717-1453), Cambridge, At the University Press, 1923,
pp. 706-725; *** Loi de judgement. Compilation attribuée aux empereurs Constantin
et Justinien, version slave et roumaine etablies par Mihail ANDREEV et Gheorghe
CRONŢ, Bucarest, Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen, 1971;
Nicolas OIKONOMIDÈS, „Harmenopoulos, Constantine”, în DMA, vol. 6 (Grosseteste,
Robert-Italian Literature), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1985), p. 99 (cu
bibliografie); Idem, „Law, Byzantine”, în DMA, vol. 7 (Italian Renaissance-Mabinogi),
New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1986), pp. 390-393 (cu bibliografie); John
MEYENDORFF, „Law, Canon: Byzantine”, în DMA, vol. 7 (Italian Renaissance-
Mabinogi), pp. 394-395 (cu bibliografie); John W. ERICKSON, „Nomocanon”, în DMA,
vol. 9 (Mystery Religious-Poland), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1987), p.
158 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţie, vol. 2, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia bizantină”:
„Dreptul şi justiţia”, pp. 158-160; A, MILET, „Harmenopoulos (Constantin)”, în DHGE,
t. XXIII (Haegy-Herlemundus), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1990, col. 389-391
(cu bibliografie); Friedrich Wilhelm BAUTZ, „Balsamon, Theodorus”, în BBKL, Bd. 1
(Aalders-Faustus von Byzanz), Herzberg, Traugott Bautz Verlag GmbH, 1990, col. 372-
373 (cu bibliografie); *** „Byzantine Law”, în HDOC, Lanham, Md & London, Scarecrow
Press Inc., 1996, p. 70; *** „Canon Law”, în HDOC, pp. 73-74; *** „Epanagoge”, în HDOC,
p. 118; *** „Justinian, Code of”, în HDOC, p. 180; Carl Gerold FÜRST, „Kirchenrecht,
IX. Östliche Kirchenrecht”, în LThK, Bd. 6 (Kirchegeschichte bis Maximus), Herder,
Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1997, col. 52-54 (cu bibliografie); Andreas SCHMINCK,
„Procheiros Nomos”, în LThK, Bd. 8 (Pearson bis Samuel), Herder, Freiburg-Basel-Rom-
Wien, 1999, col. 611 (cu bibliografie); *** Das Eparchenbuch Leons des Weisen, Johannes
KÖDER (Ed. und transl.), Wienn, Österreichische Akademie der Wissenschaften,
1991; *** „Harménopoulos (Constantin)”, în DAGL, Brepols, Artemis Verlag, 1991,
col. 385-386 (cu bibliografie); *** „Peira”, în DAGL, col. 657 (cu bibliografie); ***
„Procheiros Nomos”, în DAGL, col. 717 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Appeal”, în ODB, Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief,
vol. 1 (AARO-ESKI), New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, p. 142 (cu
bibliografie); Idem, „Blinding”, în ODB, vol. 1, pp. 297-298 (cu bibliografie); Andreas
SCHMINCK, „Canon Law”, în ODB, vol. 1, pp. 372-374 (cu bibliografie); Ludwig
BURGMANN, „Criminal Procedure”, în ODB, vol. 1, p. 548 (cu bibliografie); Michael
McCORMICK, „Damnatio Memoriae”, în ODB, vol. 1, p. 581 (cu bibliografie);
182
Marius Telea
Alexander KAZHDAN, „Defensor Civitatis”, în ODB, vol. 1, p. 600 (cu bibliografie);

Ludwig BURGMANN, „Delict”, în ODB, vol. 1, p. 601 (cu bibliografie); Idem, „Ecloga”,
în ODB, vol. 1, pp. 672-673 (cu bibliografie); Andreas SCHMINCK, „Epanagoga”, în
ODB, vol. 1, pp. 703-704 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Kritai Katholiki”,
în ODB, vol. 2, p. 1158 (cu bibliografie); Idem, „Law, Civil”, în ODB, vol. 2, pp. 1191-
1193 (cu bibliografie); Marie Theres FÖGEN, „Law, Public”, în ODB, vol. 2, p. 1193 (cu
bibliografie); Idem, „Law, Roman”, în ODB, vol. 2, pp. 1193-1194 (cu bibliografie); Dieter
SIMON, „Law, Vulgar”, în ODB, vol. 2, p. 1194 (cu bibliografie); Marie Theres FÖGEN,
„Law in Italy, Byzantine”, în ODB, vol. 2, p. 1195 (cu bibliografie); Ludwig BURGMANN,
„Law in Slavic Countries, Byzantine”, în ODB, vol. 2, p. 1195 (cu bibliografie); Idem,
„Law in East, Byzantine”, în ODB, vol. 2, pp. 1195-1196 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Law Schools”, în ODB, vol. 2, p. 1196 (cu bibliografie), Idem, „Lawyer”,
în ODB, vol. 2, p. 1196 (cu bibliografie); R. J. MACRIDES, „Murder”, în ODB, vol. 2,
p. 1424 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Mutilation”, în ODB, vol. 2, p. 1428
(cu bibliografie); Andreas SCHMINCK, „Nomokanones”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO),
pp. 1490-1491 (cu bibliografie); Idem, „Nomokanon in Fourteen Titles”, în ODB, vol.
3, p. 1491 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Novel”, în ODB, vol. 3, p. 1497 (cu
bibliografie); Marie Theres FÖGEN, „Novels of Justinian I”, în ODB, vol. 3, pp. 1497-
1498 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Novels of Leo VI”, în ODB, vol. 3, p.
1498 (cu bibliografie); Ludwig BURGMANN, „Pennalties”, în ODB, vol. 3, p. 1622 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Prisons”, în ODB, vol. 3, p. 1723 (cu bibliografie);
Andreas SCHMINCK, „Prochiron”, în ODB, vol. 3, p. 1725 (cu bibliografie); Laskarina
BOURAS, „Robbery”, în ODB, vol. 3, p. 1799 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Theft”, în ODB, vol. 3, p. 2033 (cu bibliografie); Ludwig BURGMANN, „Tipoukeitos”,
ODB, vol. 3, p. 2088 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Torture”, în ODB, vol.
3, pp. 2098-2099 (cu bibliografie); Ludwig BURGMANN, „Trial”, în ODB, vol. 3, p.
2113-2114 (cu bibliografie); Walter Emil KAEGI, Alexander KAZHDAN, „Tribonian”,
în ODB, vol. 3, p. 2114 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Witness”, în ODB,
vol. 3, p. 2201 (cu bibliografie); Idem, „Witness in Litigation”, în ODB, vol. 3, p. 2201
(cu bibliografie); Spyros TROYANOS, „Byzantinisches Recht”, în LThK, Bd. 2 (Barclay
bis Damodos), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1994, col. 868 (cu bibliografie);
*** Instituţiile lui Iustinian (extrase din cărţile I şi II), traducere din limba latină de
Vladimir HANGA, ediţie îngrijită de Radu Ghidău, Arad, Editura „Vasile Goldiş”, 1997;
*** „Canon Law”, în HDB, John H. ROSSER (Ed.), Lanham Md: Scarecrow Press, 2001,
p. 68; *** „Codex Gregorianus”, în HDB, p. 86; *** „Codex Hermogenianus”, în HDB,
p. 86; *** „Codex Theodosianus”, în HDB, p. 86; *** „Corpus Juris Civilis”, în HDB,
p. 101; *** „Digest”, în HDB, p. 118; *** „Ecloga”, în HDB, p. 129; *** „Epanagoge”,
în HDB, p. 135; *** „Harmenopoulos, Constantine”, în HDB, p. 185; *** „Law”, în
HDB, pp. 240-241; *** „Novels”, în HDB, p. 298; *** „Prochiron”, în HDB, p. 333; ***
„Tribonian”, în HDB, p. 400; *** Iustiniani institutiones. Instituţiile lui Iustinian, ediţie
de Vladimir Hanga, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002; D. Cecareli MOROLLI,
„Izvoare canonice ale Bisericii constantiniene”, în DERC, Târgu Lăpuş, Editura Galaxia
Gutenberg, 2005, pp. 401-404 (cu bibliografie); Jean GAUDEMET, Formation du droit
canonique et gouvernement de l’Eglise de l’antiquite a l’age classique, Strasbourg,
Presses Universitaires, 2007; *** Instituţiile lui Iustinian, traducere şi note de
Vladimir HANGA, Mircea Dan BOB, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2009.
articole și studii: a) în limba română: Dragomir DEMETRESCU, „Disciplina

bisericească în epoca bizantină (de la Foțiŭ, până la căderea Constantinopolului, an
1453)”, în BOR, anul XXVII, 1903, nr. 9 (septembrie), pp. 1049-1057; anul XVII, 1904,
nr. 10 (ianuarie), pp. 1101-1113; Val. I. POPESCU, „Funcţia penitenţială a arvunii
în legislaţiile lui Justinian”, în CL, anul al 56-lea, 1924 (octombrie), pp. 767-779;
Ştefan Grigore BERECHET, „Influenţa procedurii romano-bizantine asupra celei
bisericeşti din timpul sinoadelor ecumenice”, în BOR, anul XLIV, 1926, nr. 7, pp. 397-
400; Gheorghe CRONŢ, „Clerici în serviciul justiţiei”, în vol. Închinare Înalt Prea
Sfinţitului Patriarh Miron. Cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani, cap. 1: „Clerici
judecători în Imperiul romano-bizantin”, Bucureşti, 1938, pp. 219-240; Lazăr IACOB,
„Împăratul Justinian ca legislator bisericesc”, în BOR, anul LXV, 1947, nr. 4-7 (aprilie-
septembrie), pp. 213-238; nr. 10-12 (octombrie-decembrie), pp. 277-301; IUSTINIAN,
patriarhul României, „Valabilitatea actuală a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic
de la Calcedon”, în Ort, anul III, 1951, nr. 2-3 (aprilie-septembrie), pp. 173-187; Liviu
STAN, „Relațiile dintre Biserică și Stat. Studiu istorico-canonic”, în Ort, anul IV, 1952,
nr. 3-4 (iulie-decembrie), pp. 353-461; Gheorghe SOARE, „Aspecte din legislaţia
bizantină în legătură cu ocrotirea omului”, în ST, seria a II-a, anul X, 1958, nr. 1-2
(ianuarie-februarie), pp. 38-67; Gheorghe CRONȚ, „Dreptul bizantin în Țările române-
Îndreptarea legii din 1652”, în „Studii-REVISTA DE ISTORIE”, 1960, nr. 1, pp. 57-82;
Liviu STAN, „Obârşia autocefaliei şi autonomiei. Teze noi”, în MO, anul XIII, 1961,
nr. 1-4 (ianuarie-aprilie), pp. 80-113; Aristide POPESCU, „Colegialitatea episcopală
şi primatul papal”, în GB, anul XXVIII, 1969, nr. 11-12 (noiembrie-decembrie),
pp. 1202-1210; E. MOLCUŢ, „Proprietatea în vremea lui Iustinian”, în Analele
Universității din București, Seria Ştiinţe juridice, tom XIX, 1970, nr. 2, pp. 119-124;
Traian D. VALDMAN, „Însemnătatea Sinodului al IV-lea Ecumenic pentru codificarea
canoanelor”, în ST, seria a II-a, anul XXI, 1970, nr. 9-10 (noiembrie-decembrie), pp.
713-722; George BIANU, „Corpus iuris civilis”, în MI, anul VII, nr. 9 (78), septembrie
1973, pp. 62-64; Samir GHOLAM, „Obiceiul ca izvor în dreptul romano-bizantin şi
în tradiţia patristico-canonică a Bisericii Ortodoxe”, în ST, seria a II-a, anul XXVII,
1975, nr. 7-8 (septembrie-octombrie), pp. 452-463; Ioan M. STOIAN, „Actualitatea
canoanelor Sinodului II Ecumenic în legislația Bisericii Ortodoxe”, în MO, anul XXIII,
1981, nr. 10-12 (octombrie-decembrie), pp. 584-590; Constantin RUS, „Importanța
canoanelor Sinodului II ecumenic pentru organizarea și disciplina Bisericii”, în BOR,
anul CI, 1983, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 272-285; Idem, „Câteva remarci asupra
pluralismului juridic în Bizanţ”, în AB, serie nouă, anul II (XLI), 1991, nr. 4-6 (aprilie-
iunie), pp. 18-33; Nelu Zugravu, „Cu privire la jurisdicţia asupra creştinilor nord-
dunăreni în secolele II-VIII”, în „Pontica”, 1995-1996, 28-29, pp. 163-181; Adriana
Câteia, „Administrarea patrimoniului eclesiastic în dreptul bizantin. Institutele
împăratului Justinian”, în vol. Istorie şi diplomaţie în relaţiile internaţionale. Omagiu
istoricului Thasin Gemil, coordonatori: Daniel FLAUT şi Iolanda ŢIGHILIU, Constanţa,
Ovidius University Press, 2003, pp. 52-58; Gheorghe I. BRĂTIANU, „Reglementarea
datoriilor private în Antichitate şi Novela lui Iustinian din 555”, în vol. Studii bizantine
de istorie economică şi socială, traducere şi prefaţă de Alexandru-Florin PLATON,
ediţie, note şi comentarii de Ion TODERAŞCU şi Alexandru-Florin PLATON, Iaşi,
Editura Polirom, 2003, pp. 63-72; Alexandru Naum, „Imperiu şi sacerdoţiu în Bizanţ
(717-1054). Reflectarea lor în legislaţia imperială”, în „Istros”, anul XI, 2004, pp.
173-189; Constantin RUS, „Despre autoritatea (ὁυναστεια) şi protejarea (προστασια)
arhontică şi bisericească în Bizanţ, după izvoare notariale şi bisericeşti. Studiu juridic
canonic”, în „TEOLOGIA”, anul X, 2006, nr. 1, pp. 137-191; Constanţiu Dinulescu,
„Imperiul Bizantin, un imperiu guvernat de lege: De la «Codex Theodosianus» la
«Corpus Iuris Civilis»”, în „Revista de Studii Juridice”, Craiova, 2007, nr. 2, pp.
199-205; Costică VOICU, „Creştinătatea anului 1000. Legislaţia bizantină şi influenţa
acesteia asupra dreptului românesc”, în „HRISOVUL”, XIV, 2008, pp. 16-31; Bogdan-
Petru MALEON, „Mutilarea politică în Imperiul Bizantin. Geneză și tipologie”, în
vol. Ideologii și reprezentări ale puterii în Europa, studii reunite de Alexandru-Florin
PLATON, Bogdan-Petru MALEON și Liviu PILAT, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2009, pp. 83-116; Idem, „La periferia Imperiului Bizantin: exilul în
Marea Neagră”, în vol. Aut viam inveniam aut faciam. In honorem Ștefan Alexandrescu,
coordonatori: Ovidiu CRISTEA, Petronel ZAHARIUC, George LAZĂR, Iași, Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, pp. 79-90.
b) în limbi străine: Henri MONNIER, „Études du droit byzantin”, în „NOUVELLE

REVUE HISTORIQUE DE DROIT”, XVI, 1892, pp. 497-542; 637-672; W. ASHBURNER,
„The Farmer’s Law”, în „JOURNAL OF HELLENIC STUDIES”, XXX, 1910, pp. 85-108;
XXXII, 1912, pp. 68-83; M. F. MARTROYE, „L’asile et la législation impériale du IV-e
au VI-e siècle”, în „Bulletin de la Société nationale des Antiquaires de
France”, t. V, Paris, 1918, pp. 159-246; G. VERNADSKI, „Sur les origines de la loi
184
Marius Telea
agraire byzantine”, în Byz, vol. II, 1926, pp. 169-180; Gheorghe I. BRĂTIANU, „Le
règlement des dettes priveés dans l’Antiquité et la novelle de Justinien de 555”, în vol.
Études byzantines d’histoire économique et sociale, Paris, Ed. Librairie Orientaliste
Paul Geuthner, 1938, pp. 43-55; E. BACH, „Les Lois agraires byzantines du X-e siècle”,
în „CLASICA ET MEDIAEVALIA”, V, 1942, pp. 70-91; A. BERGER, „«Tipoukeitos»: The
Origin of a Name”, în „TRADITIO”, III, 1945, pp. 394-402; L. CHARVET, „Les serments
contre la calomnie dans la procédure au temps de Justinien”, în REB, t. VIII, 1950, pp.
130-142; Nikos G. SVORONOS, „Le serment de fidélité à l’empereur byzantin et sa
signification constitutionnelle”, în REB, t. IX, 1951, pp. 106-142; Vitalien LAURENT,
„Chronique de droit canonique byzantin. Dix années de recherches et d’études (1944-
1953)”, în Annuaire de l’École des législations religieuses, III, 1952-1953, pp. 121-138;
Idem, „Les droits de l’empereur en matière ecclésiastique. L’accord de 1380/82”,
în REB, t. XIII, 1955, pp. 5-20; John MEYENDORFF, „La primaute romaine dans la
tradition canonique jusqu’au Concile de Chalcedoine”, în „Istina”, IV, 1957, pp. 463-
482; J. KARAYANNOPOULOS, „Entstehung und Bedeutung des «Nomos Georgikos»”, în
Bz, LI, 1958, pp. 357-373; Vitalien LAURENT, „L’oeuvre canonique du concile in Trullo
(691-692), source primare du droit de l’Eglise orientale”, în REB, t. XXIII, 1965, pp. 7-41;
Emil CONDURACHI, „Tradition et innovation dans la pensée juridique de Léon le Sage
(Byzance, VIII-e siècle)”, în RRH, XIII, 1974, nr. 2, pp. 335-340; Nicholas OIKONOMIDÈS,
„Leo VI’s Legislation of 907 Forbidding Fourth Marriages. An Interpolation in the
«Procheiros Nomos» (IV, 25-27)”, în DOP, Vol. XXX, 1976, pp. 173-193; W. Wolska-
Conus, „L’école de droit et l’enseignement du droit à Byzance au XI-e siècle. Xiphilin
et Psellos”, în TM, t. VII, 1979, pp. 1-107; Nicolas G. SVORONOS, „Notes sur l’origine et
la date du Code Rurale”, în TM, t. VIII, 1981, pp. 487-500; C. S. TOMULESCU, „Leon I-er
et le droit privé”, în „ACADEMIA ROMANISTICA CONSTANTINIANA”, LXXXXV, 1984, pp.
59-69; D. SIMON, „Princeps legibus solutus. Die Stellung des byzantinischen Kaisers
zum Gesetz”, în vol. Gedachtnisschrift für Wolfgang Kunkel, Frankfurt, 1984, pp. 449-
492; Gian Luigi FALCHI, „La legislazione imperiale circa i matrimoni misti fra cristiani
ed ebrei nel IV secolo”, în Atti dell’Academia Romanistica Constantiniana, vol. VII,
Convegno internazionale, Perugia, 1988, pp. 203-211; Jean GAUDEMET, „La législation
anti-païenne de Constantin à Justinien”, în „Cristianesimo nella Storia”, XI,
1990, pp. 449-468; Gilbert DAGRON, „Le caractère sacerdotal de la royauté d’après les
commentaires canoniques du XII-e siècle”, în vol. Byzantium in the 12-th Century. Canon
Law, State and Society, N. Oikonomidès (Éd.), Athènes, 1991, pp. 165-178; Vladimir
HANGA, „La politique législative de Justinien”, în „REVUE ROUMAINE DE SCIENCES
JURIDIQUES”, XXXVII, 1993, nr. 1, pp. 135-137; Gilbert DAGRON, „Lawful Society and
Legitimate Power”, în vol. Law and Society in Byzantium, Ninth-Twelfth Centuries, A.
E. Laiou and D. Simon (Eds.), Washington, 1994, pp. 27-51; Helen SARADI, „The
Byzantine Tribunals: Problems in the Application of Justice and State Policy (9th-12th
c.)”, în ReB, t. LIII, 1995, pp. 165-204; L. V. Milov, „The Problem of Byzantine Law
in Old Russia”, în RESEE, vol. XXXIV, 1996, nr. 3-4, pp. 201-207; *** Byzantine Law.
Proceedings of the International Symposium of Jurists, Thessaloniki, 10-13 December
1998, Charalampos K. PAPASTATHES (Ed.), The Bar Associations of Thessaloniki, 2001;
Bogdan-Petru MALEON, „Le rôle de la mutilation dans la lutte politique à Byzance.
Genèse et évolution jusqu’ au XI-e siècle”, în vol. Le corps et ses hypostases en Europe
et dans la société roumaine du Moyen Âge à l’époque contemporaine, 1 novembre 2008,
Bucarest, coordinateurs: Constanța Vintilă-GHIȚULESCU et Alexandru-Florin PLATON,
București, New Europe College, 2010, pp. 125-146; Idem, „An Introduction to Byzantine
Political Exile”, în Analele Științifice ale Universității Ovidius din Constanța, Seria
Filologie, t. XXI, 2010, pp. 173-188; Idem, „The Torture of Bodies in Byzantium after the
Riots (Sec. IV-VIII)”, în vol. Killing and Being Killed in Battle. Perspectives on Fighters
in the Middle Ages, vol. 38, Jörg ROGGE (Ed.), Bielefeld, Mainz Historical Cultural
Sciences, 2017, pp. 43-60.
lucrări: a) în limba română: Ioannu T. ROSSIANU, G. I. DRĂGHICESCU,

Elemente de Dreptulu Romanu continêndu traducerea şi explicaţiunea Instituteloru
Imperatorelui Justinianu, Buccuresci, Typographia Stephanu Rassidescu, 1865; George N.
DANIELOPOLU, Ecsplicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian, vol. I, părţile I-II, Bucureşti,

Imprimeria Statului, 1899; vol. II, Bucureşti, Tipografia şi legătoria de cărţi Clemenţa,
1904; Ştefan Grigore BERECHET, Dreptul bizantin şi influenţa lui asupra legislaţiei vechi
româneşti, Iaşi, Editura Presa Bună, 1931-1932; Gheorghe CRONŢ, Influenţa creştinismului
asupra dreptului, Bucureşti, 1937; Leonida CASSO, Dreptul bizantin, traducere de Ştefan
BERECHET, comentarii de I. POPESCU-SPINEI, Iaşi, 1940; Lazăr IACOB, Împăratul
Justinian ca legislator bisericesc, Bucureşti, 1948; I. S. PERETERSKII, Digestele lui
Justinian, studii privitoare la istoricul întocmirii lor; caracteristici generale, traducere de
Y. EMINESCU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1958; Vladimir HANGA, Istoria generală a
statului şi a dreptului, Bucureşti, Litografia şi tipografia învăţământului, 1958; Idem,
Mari legiuitori ai lumii (Hammurapi, Iustinian, Napoleon), Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1977, cap. „Iustinian”, pp. 91-191; Peter L’HUILLIER, Dreptul bisericesc
la Sinoadele ecumenice I-IV, traducere din limba engleză de Alexandru I. Stan, Bucureşti,
Editura Gnosis, 2000; Constantin Rus, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în
primele patru secole. Studiu istorico-canonic, Arad, Editura Mirador, 2000; Octavian
POP, Jurisdicția în dreptul bisericesc, Timișoara, Editura Mirton, 2004.
b) în limbi străine: W. ASHBURNER, The Rhodian Sea Law, Oxford, 1909; Paul
COLLINET, Études historiques sur le droit de Justinien, vol. 1: Le caractère oriental del’oeuvre
législative de Justinien et les destinées des institutions clasiques en Occident, Paris, Larose et
Ténin, 1912; vol. 2: Histoire de l’École de droit de Beyrouth, Paris, Sirey, 1925; Constantin
A. SPULBER, L’Eclogue des Isauriens: texte, traduction et histoire, Cernautzi, Librairie
Mühldorf, 1929; Joan Bagnell BURY, The Constitution of the Later Roman Empire. Selected
Essays, H. TEMPERLEY (Ed.), Cambridge, 1930; Constantin A. SPULBER, Les Novelles de
Léon le Sage: traduction et histoire, Cernautzi, Librairie Mühldorf, 1934; Jean FLEURY,
Recherches historiques sur les empêchements de parenté dans le mariage canonique des
origines aux fausses décrétales, Paris, Librairie Sirex, 1934; Constantin A. SPULBER,
Études de droit byzantin. V. Le concept byzantin de la loi juridique, Bucarest, Edition de
l’Auteur, 1938; J. de MALAFOSSE, Les Lois agraires à l’époque byzantine. Tradition et
exégèse, Toulouse, 1949; Biondo BIONDI, Il diritto romano cristiano, t. I, Milano, 1952;
Nicolas G. SVORONOS, Recherches sur la tradition juridique à Byzance. La Sinopsis major
des Basiliques et ses appendices, Bibliothèque byzantine, publiée sous la direction de Paul
LEMERLE, Paris, Presses Universitaires de France, 1964; Michail N. ANDREEV, Gheorghe
CRONŢ, Loi de jugement. Compilation atribuée aux empereurs Constantin et Justinien,
Bucarest, Association Internationale d’Etudes du Sud-Est Européen, 1971; Périclès Pierre
JOANNOU, La législation impériale et la christianisation de l’Empire Romain (311-476),
Roma, Pontificium Institutum Orientalium Studiorum, 1972; Henri MONNIER, Études de
droit byzantin, London, Variorum Reprints, 1974; Pietro Verri, Le leggi penali militari
dell’impero bizantino nell’alto medioevo, Rome, 1978; Jean GAUDEMET, La formation du
droit séculier et du droit de l’Eglise aux IV-e et V-e siècles, 2-ème Éd. Paris, 1979; Amnon
LINDER, The Jews in the Roman Imperial Legislation, Detroit, Michigan, 1987; Antonella
DI MAURO TODINI, Aspetti della legislazione religiosa del IV secolo, Roma, 1990; Jean
GAUDEMET, L’Eglise et Cité. Histoire du droit canonique, Paris, Éditions Montchrestien,
1994; R. J. MACRIDES, Kinship and Justice in Byzantium, 11-th-15-th Centuries, Adelshot,
Variorum Reprints, 1999; Jill HARRIES, Law and Empire in the Late Antiquity, Cambridge,
Cambridge University Press, 1999; Judith Evans GOFFART, Law and Family in Late
Antiquity: the Emperor Constantine’s Marriage Legislation, Oxford, Oxford University
Press, 1999; John F. MATTHEWS, Laying Down the Law. A Study of the Theodosian Code,
New Haven, Yale University Press, 2000.
Diplomația:
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: V. P. POTEMKIN, S. V.

BAHRUŞIN, A. V. EFIMOV, E. A. KOSMINSKI, A. L. NAROCINIŢKI, V. S. SERGHEEV,
S. D. SKAZKIN, E. V. TARLE, V. M. HVOSTOS, Istoria diplomaţiei, (sub redacţia: V. A.
ZORIN, V. S. SEMIONOV, S. D. SKAZKIN, V. M. HVOSTOV), vol. I, ediţia a II-a revăzută
şi completată, îngrijirea ştiinţifică a ediţiei româneşti: P. Constantinescu-IAŞI,
186
Marius Telea
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962; Frank E. WOZNIAK, „Diplomacy, Byzantine”, în

DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic), New York, Charles Scribner’s Sons, f.
a. (1984), pp. 193-197 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei,
vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia
bizantină”: „Diplomaţia”, pp. 161-162; *** „Nonnosus”, în DAGL, Brepols, Artemis Verlag,
1991, col. 623 (cu bibliografie); Nicholas OIKONOMIDÈS, „Ambassadors”, în ODB,
Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-ESKI),
New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, p. 75 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Choirosphaktes, Leo”, în ODB, vol. 1, pp. 425-426 (cu bibliografie); Nicolas
OIKONOMIDÈS, „Chrysobull”, în ODB, vol. 1, pp. 451-452 (cu bibliografie); Alice-
Mary TALBOT, „Chrysoloras, Manuel”, în ODB, vol. 1, p. 454 (cu bibliografie); Nicolas
OIKONOMIDÈS, „Diplomacy”, în ODB, vol. 1, pp. 634-635 (cu bibliografie); Walter Emil
KAEGI, Alexander KAZHDAN, „Domitianos”, în ODB, vol. 1, p. 648 (cu bibliografie);
Nicolas OIKONOMIDÈS, „Embassies, foreign”, în ODB, vol. 1, p. 689 (cu bibliografie);
Michael McCORMICK, „Liutprand of Cremona”, în ODB, vol. 2 (ESOT-NIKA), pp. 1241-
1242 (cu bibliografie); Barry BALDWIN, „Peter Patrikios”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO),
p. 1641 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „States, Hierarchy of”, în ODB, vol. 3,
p. 1945 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Treaties”, în ODB, vol. 3, p. 2111 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Treaties, Russo-Byzantine”, în ODB, vol. 3, pp.
2111-2112 (cu bibliografie); *** „Leo Choirosphaktes”, în HDB, John H. ROSSER (ED.),
Lanham, Md: Scarecrow Press, 2001, p. 78; *** „Chrysoloras, Manuel”, în HDB, p. 82; ***
„Liutprand of Cremona”, în HDB, p. 247.
articole și studii: a) în limba română: Nicu Dumitraşcu, „Diplomaţia

misionarului creştin din veacul al IV-lea”, în „Teologia”, anul VII, 2003, nr. 3-4, pp.
85-96; Nicolae BÂRSAN, „Diplomaţia bizantină în sud-estul Europei în secolele XII-
XIII”, în „STUDIA UNIVERSITATIS CIBIENSIS”, Seria Historica, 2004, vol. 1, pp. 79-98;
Liviu BORCEA, „Contribuţii la istoria diplomaţiei bizantine. Misiuni externe şi regimul
solilor străini la Constantinopol”, în OT, anul VI, 2005, nr. 3-4 (aprilie-iunie), pp. 31-44;
Vlad Sofronie, „Diplomaţie sau război ? Conflictul dintre ideologia bizantină şi cea
occidentală în epoca cruciadelor”, în „TRANSILVANIA”, nr. 9/2010, pp. 6-12; Alexandru
MADGEARU, „Misiunea episcopului Hierotheos în contextul diplomaţiei bizantine”, în
vol. Ioan Aurel POP, Jan NICOLAE, Ovidiu PANAITE (Ed.), Sfântul Ierotei, episcop de Alba
Iulia (sec. X), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 69-94.
b) în limbi străine: Norman H. BAYNES, „Alexandria and Constantinople. A Study

of Ecclesiastical Diplomacy”, în „THE JOURNAL OF EGYPTIAN ARCHAEOLOGY”, Vol. 12,
No. 3/4 (Oct.), 1926, pp. 145-156; Michel Th. LASCARIS, „Influences byzantines dans la
diplomatique bulgare, serbe et slavo-roumaine”, în BSlav, t. II, 1931 nr. 2, pp. 500-510;
Dimitri OBOLENSKY, „The Principles and Methods of Byzantine Diplomacy”, în Actes
du XII-e Congrès International des Études Byzantines, Ochride, 10-16 septembre 1961,
t. I, Beograde, 1963, pp. 45-61; D. A. MILLER, „Byzantine Treatises and Treaty-Making,
500-1025 AD”, în BSlav, vol. 32, 1971, nr. 1, pp. 56-76; Jacques Bompaire, „Les sources
diplomatiques byzantines et, en particulier, les actes de la chancellerie impériale, de 1025
à 1118”, în TM, t. VI, 1976, pp. 153-158; *** Medieval Diplomacy anf the Fourth Crusade,
Donald E. QUELLER (Ed.), London, Variorum Reprints, 1980; *** Byzantine Diplomacy.
Papers from Twenty-fourth Spring Symposium of Byzantine Studies, Cambridge, March
1990, Jonathan SHEPARD, Simon FRANKLIN (Eds.), Aldershot, Variorum Reprints, 1992.
lucrări: a) în limba română: Mihail GUBOGLU, Paleografia şi diplomaţia

turco-osmană, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958; Mircea
MALIŢA, Diplomaţia. Şcolii şi instituţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973;
Dimitri Obolensky, Un Commonwealth medieval: Bizanțul. Europa de răsărit, 500-
1453, traducerea Claudia Dumitru, postfață de Nicolae-Șerban Tanașoca, București,
Editura Corint, 2002; Marius TELEA, Diplomaţia – „războiul nevăzut” al Bizanţului, Alba
Iulia, Editura Reîntregirea, 2008; Constanţiu Dinulescu, Evoluţii politico-diplomatice
şi militare în Europa de Sud-Est (secolele XII-XV), Craiova, Editura Universitaria, 2008.
b) în limbi străine: Charles DE MARTENS, Le guide diplomatique. Precis des

droits et de fonctions des agents diplomatiques et consulaire, vol. I, Leipzig, 1866; Karl
GÜTERBOCK, Byzanz und Persien in ihren diplomatisch-völkerechtlichen Beziehungen
im Zeit-alter Justinians. Ein Beitrag zur Geschichte des Völkerrechts, Berlin, J. Guttenberg,
1906; Michel Th. LASCARIS, Influences byzantines dans la diplomatique bulgare, serbe
et slavo-roumaine, Praha, Imprimerie de l’État, 1931; Franz DÖLGER, Byzanz und die
Europaische Staatenwelt: ausgewählte Vorträge und ), Speyer am Rhein, Ettal, Buch-
Kunstverlag, 1953, retip. Darmstadt, 1964; Idem, Byzantinische Diplomatik. 20 Aufsätze
zum Urkundenwesen des byzantiner, Ettal, Boch-Kunst Verlag, 1956; J. CHAZELLE,
La Diplomatie, Paris, 1962; Telemachos G. LOUNGHIS, Les ambassades byzantines
en Occident depuis la fondation des états barbares jusqu’aux Croisades (407-1096),
Athens, 1980; Gilbert Dagron, Haralambie Mihăescu, Le traité sur la guerille de
l’empereur Nicéphore Phocas (963-969), Paris, 1986; Donald M. NICOL, Byzantium and
Venice. A Study in Diplomatic Relations, Cambridge, Cambridge University Press, 1988;
John Haldon, Warfare, State and Society in the Byzantine World, 565-1204, London,
UCL Press, 1999. Stelios LAMPAKIS, Télémaque LOUNGHIS, Byzantine Diplomacy. A
Seminar, National Printing House, 2007; Edward N. Luttwak, The Grand Strategy of
the Byzantine Empire, Cambridge, MA/London, The Belknap Press of Harvard University
Press, 2009; Vasile MĂRCULEŢ, Diplomacy, War and Christianity at Lower Danube (4-th-
Middle of the 13-th Centuries), Brăila, Sfântul Ierarh Nicolae Publishing House, 2013.
Cezaropapism, teocrație și relația Biserică-Stat:
manuale, dicționare, enciclopedii, sinteze: *** „Caesaropapism”, în

WDCH, Philadelphia, The Westminster Press, f. a. (1971), pp. 144-145 (cu bibliografie);
Joseph R. STRAYER, „Caesaropapism”, în DMA, vol. 3 (Cabal-Crimea), New York, Charles
Scribner’s Sons, f. a. (1983), pp. 10-12 (cu bibliografie); Averil CAMERON, „Herscherkult,
II. 5. Alter Kirche; III. Altekirche ab Konstantin”, în TRE, Bd. XV (Heinrich II.-Ibsen), Berlin-
New York, Walter de Gruyter, 1986, pp. 251-255 (cu bibliografie); Harald ZIMMERMANN,
„Kaisertum und Papsttum, 1-2”, în TRE, Bd. XVII (Jesus Christus V-Katechismuspredigt),
Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1988, pp. 525-528 (cu bibliografie); Peter MORAW,
„Kirche und Staat im Mittelalter”, în TRE, Bd. XVIII (Katechumenat/Katechumenen-
Kirchenrecht), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1989, pp. 374-381 (cu bibliografie);
Aristeides PAPADAKIS, Alexander KAZHDAN, Caesaropapism, în ODB, Prepared at
Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-ESKI), New York,
Oxford, Oxford University Press, 1991, pp. 364-365 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
Anthony CUTLER, „Apotheosis”, în ODB, vol. 1, pp. 140-141 (cu bibliografie); D. Macleod,
„Theocracy”, în S. B. Ferguson, D. F. Wright, New Dictionary of Theology, Leicester,
England-Downers Grove, IL, Inter-Varsity Press, 1991, pp. 677-679; Hans WISSMANN,
„Apotheose”, în LThK, Bd. 1 (A bis Barcelona), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1993,
col. 882 (cu bibliografie); Odilo ENGELS, „Caesaropapismus”, în LThK, Bd. 2 (Barclay bis
Damodos), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1994, col. 881 (cu bibliografie); Joseph LISTL,
„Kirche und Staat, I, II”, în LThK, Bd. 5 (Hermeneutik bis Kirchegemeinschaft), Herder,
Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1996, col. 1497-1503 (cu bibliografie); *** „Caesaropapism”, în
HDOC, Lanham, Md & London, Scarecrow Press Inc., 1996, pp. 72-73; *** „Church and
State”, în HDOC, pp. 87-89; Jochen MARTIN, „Pontifex Maximus”, în LThK, Bd. 8 (Pearson
bis Samuel), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1999, col. 416 (cu bibliografie); Peter
SCHREINER, „Regnum v. Sacerdotium”, în LThK, Bd. 8 (Pearson bis Samuel), col. 874-
875 (cu bibliografie); Manfred HUTTER, Udo RÜTERSWÖRDEN, Arno AUZENBACHER,
„Theokratie”, în LThK, Bd. 9 (San bis Thomas), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 2000,
col. 1430-1432 (cu bibliografie); *** „Caesaropapism”, în HDB, John H. ROSSER (Ed.),
Lanham, Md: Scarecrow Press, 2001, p. 67; Robert TURCAN, Chiara Ombretta TOMMASI,
„Apotheosis”, în ER, vol. 1 (Aaron-Attention), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 437-441
(cu bibliografie); J. Rufus FEARS, „Emperor’s Cult”, în ER, vol. 4 (Dacian Riders-Esther),
Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 2776-2778 (cu bibliografie); Jill RAITT, „Politics and
Religion: Politics and Christianity (The Pre-Constantinian Church: from Constantine to the
Reformation)”, în ER, vol. 11 (Pius IX-Rivers), Macmillan, Thomson Gale, 2005, pp. 7279-
188
Marius Telea
7280 (cu bibliografie); Robert SCHILLING, „Pontifex”, în ER, vol. 11 (Pius IX-Rivers), pp.
7319-7320 (cu bibliografie); Arnaldo MOMIGLIANO, Simon PRICE, „Roman Religion: The
Imperial Period (The Imperial Cult)”, în ER, vol. 12 (Rnying Ma Pa School-Soul), Macmillan,
Thomson Gale, 2005, pp. 7915-7916 (cu bibliografie).
articole și studii: a) în limba română: Emilian POPESCU, „Biserica şi

naționalitatea în Orientul ortodox (bizantin) în secolele IV-XV”, în ST, seria a II‑a, an XLII
(1990), nr. 5‑6 (mai-iunie), pp. 67-76; Ioan VICOVAN, „Atitudinea împăratului Justinian
cel Mare (527-565) faţă de Biserică şi faţă de problemele religioase ale timpului”, în
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, serie nouă, Teologie, tom I
(1992), pp. 121-135; Alexander SCHMEMANN, „Teocrația bizantină și Biserica Ortodoxă”
(traducere și prezentare de Ioan I. Ică jr., după A. Schmemann, „Byzantine Theocracy
and the Orthodox Church”, în „SAINT VLADIMIR’S SEMINARY QUARTERLY”, 1 (1953),
nr. 2, pp. 522), în RT, serie nouă, anul II (74), 1992, nr. 1 (ianuarie-februarie), pp. 86;
Adrian GABOR, „Biserică şi Stat în secolul al IV-lea. Modelul teodosian”, în Anuarul
Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, anul universitar 2000-2001,
volum omagial dedicat memoriei Patriarhului Justinian MARINA, cu prilejul centenarului
nașterii sale, Bucureşti, Editura Universităţii din București, 2001, pp. 193-212; Dan
ZAMFIRESCU, „Bizanţul şi Ortodoxia”, în Analele Universităţii „Valahia” din Târgovişte,
seria Teologie, 2001, nr. 10, pp. 194-203; Valeriu ANDREIESCU, „Constantin cel Mare –
de la cesaropapism la teocrație”, în „PLĒRŌMA”, anul VII, nr. 4 (2005), pp. 5-28; Ovidiu
PANAITE, „Izvoare occidentale privind disputa dintre regnum și sacerdotium. Perioada
1075-1324”, în AR, serie nouă, anul XI, 2006, nr. 3 (septembrie-decembrie), pp. 89-113;
Idem, „Teologia politică în timpul dinastiei constantiniene. Criterii privind relația Stat-
Biserică într-o societate pluralistă”, în AR, serie nouă, anul XIV, 2009, nr. 2 (aprilie-
august), pp. 77-90; Idem, „Renovatio Constantini: de la păgânismul sincretic la teocrația
creștină”, în AR, serie nouă, anul XVII, 2012, nr. 3 (septembrie-decembrie), pp. 29-50; ***
Imperium et Sacerdotium. Dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin
(306-867), coordonatori: Nicolae CHIFĂR, Dragoș BOICU, Sibiu, Editura Astra Museum,
2015; reeditare, Iași, Editura Doxologia, 2017; Remus Mihai FERARU, „Biserică și stat
în Illyricum protobizantin în lumina izvoarelor epigrafice și literare (secolele VI-VII)”, în
RT, serie nouă, anul XXVIII (100), 2018, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 71-83.
b) în limbi străine: M. F. MARTROYE, „Le titre de Pontifex Maximus et les empereurs

chrétiens”, în „Bulletin de la Société nationale des Antiquaires de
France”, Paris, 1928, pp. 192‑197; Raymond JANIN, „L’empereur en l’Eglise byzantine”, în
„Nouvelle Revue Théologique”, LXXVII, 1955, pp. 49‑60; Deno J. GEANAKOPLOS,
„Church and State in the Byzantine Empire: A Reconsideration of the Problem of
Caesaropapism”, în „CHURCH HISTORY”, Vol. 34, No. 4 (December 1965), pp. 381-403;
Jean M. PETRITAKIS, „Interventions dynamiques de l’empereur de Byzance en les affaires
ecclésiastiques”, în Byz, vol. III, 1971, pp. 137‑146; C. PAPOULIDIS, „La place de l’empereur
à Byzance pendant les conciles oecuméniques”, în Byz, vol. III, 1971, pp. 125‑133; J.-M.
Sanstere, „Eusèbe de Césarée et la naissance de la théorie «césaro-papiste»”, în Byz,
vol. XLII, 1972, pp. 532-594; Giulio VISMARA, „Ambrogio e Teodosio: I limiti del potere”, în
„Studia et Documenta Historiae et Iuris”, LVI, 1990, pp. 256‑269.
lucrări: a) în limba română: Ion DUMITRIU‑SNAGOV, Relaţiile Stat-Biserică,

Bucureşti, Editura Gnosis, 1996; Carl SCHMITT, Teologia politică, traducere şi note de
Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Bucureşti, Editura
Universal Dalsi, 1996; Radu PREDA, Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Bucureşti,
Editura Scripta, 1999; Paul Negruţ, Biserica şi statul. O interogație asupra modelului
„simfoniei” bizantine, Oradea, Editura Emanuel, 2000; Hélène Ahrweiler, Ideologia
politică a Imperiului bizantin, cu o postfață de Nicolae-Șerban TANAȘOCA, traducere de
Cristina JINGA, Bucureşti, Editura Corint, 2002; Adrian GABOR, Biserica și Statul în
primele patru secole, București, Editura Sophia, 2003; Idem, Biserică și Stat în timpul
lui Teodosie I cel Mare (379-395), București, Editura Bizantină, f. a.; *** Teologie
şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită, volum coordonat de Miruna Tătaru-
CAZABAN, introducere de Mihail ŞORA, Bucureşti, Editura Anastasia, 2004; Marius

ŢEPELEA, Biserica şi Statul în primele trei secole, Deva, Editura Emia, 2005; Cristian
OLARIU, Fascinaţia puterii. Uzurpări şi conspiraţii în Imperiul roman, Bucureşti, Editura
Scriptorum, 2005; Steven RUNCIMAN, Teocrația bizantină, traducere din limba engleză
și studiu introductiv Vasile Adrian CARABĂ, București, Editura Nemira, f. a., (2012);
Ovidiu PANAITE, Teologia politică în timpul dinastiei constantiniene. Criterii privind
relația Biserică-Stat pentru o societate pluralistă, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2014;
Remus Mihai FERARU, Biserică și Stat în Bizanț: de la Heraclie până la Anastasie al II-lea
(610-715), Timișoara, Editura Eurostampa, Sibiu, Editura Astra Museum, 2016.
b) în limbi străine: A. GASQUET, L’autorité impériale en matière religieuse à Byzance,

Paris, 1879; Emile BRÉHIER, Pierre BATIFFOL, Les survivances du culte impérial romain,
Paris, 1920; Luigi STURZO, L’Eglise et l’Etat, traduit de l’italien inédit par Juliette
BERTRAND, Paris, 1937; K. M. SETTON, Christian Attitude Towards the Emperors in the
Fourth Century, Especialy as Schown in Addresses to the Emperor, New-York, 1941; Gerald F.
REILLY, Imperium and Sacerdotium. According to St. Basile the Great, Washington DC,
1945; L. CERFAUX, J. TONDRIAU, Un concurrent du christianisme, le culte des souverains
dans la civilisation gréco‑romaine, Paris, 1957; Hugo RAHNER, L’Église et l’État dans le
christianisme primitif, traduction du texte allemand de G. ZINCK, Paris, Les Éditions du
Cerf, 1964; André MANARANCHE, Attitudes chrétiennes en politique, Paris, 1978; Michel
CLEVENOT, Les Chrétiens et le Pouvoir, Edition Fernard Nathon, 1981; Alain DUCELLIER,
Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1986; Idem, L’Eglise Byzantine. Entre pouvoir et
esprit (307‑1204), Paris, 1990; J. H. W. G. Liebeschuetz, Barbarians and Bischof. Army,
Church and State in the Age of Arcadius and Chrysostom, Oxford, Clarendon Press, 1991; Jean
Meyendorff, Unité de l’Empire et divisions des Chrétiens. L’Église de 450 à 680, Paris, Les
Éditions du Cerf, 1993; Gilbert Dagron, Empereur et prêtre. Etude sur le “cesaropapisme”
byzantin, Paris, Gallimard, 1996; Pierre MARAVAL, Le Christianisme de Constantin à la
conquête arabe, Paris, 1997; Philippe Blaudeau, Alexandrie et Constantinople (451-491):
de l’histoire à la géoecclésiologie, Rome, 2006; *** Empire chrétien et Église aux IV-e et
V-e: intégration ou «concordat» ? Le témoignage du Code Théodosien, textes rassemblés
et édités par Jean-Noël Guinot et François Richard, Paris, Les Éditions du Cerf, 2008;
Philippe Blaudeau, Le Siège de Rome et l’Orient (448-536). Étude géo-ecclésiologique,
Rome, 2012.
Capitolul III
.........................................................................
Viața socială şi economică

....................................................................................................................
III.1. CONSTANTINOPOLUL –
CAPITALA IMPERIULUI
D
e o însemnătate covârşitoare pentru dezvoltarea noului stat, a fost înte-
meierea noii capitale a lumii romane. Timp de secole, după cum observa
atât de bine istoricul francez Ferdinand Lot (1866-1952)41, un mare stat a
avut destinul său legat de acest oraş, şi de multe ori Constantinopolul a avut un rol
important în stabilitatea şi continuitatea Imperiului.
Mutarea capitalei imperiale din Cetatea Eternă de pe Tibru în noua metro-
polă din Orient în timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337) a fost dictată
împăratului de considerente de natură economică, strategică şi politică.
Încă din cursul secolului al III-lea, criza statului roman lăsa să se întrevadă o
profundă transformare în economia lumii mediteraneene: deplasarea centrului de
greutate al vieţii economice şi demografice a Imperiului din Apus în partea sa
orientală. În timp ce economia apuseană se afla într-o accentuată decădere, dobân-
dind un tot mai pronunţat caracter agrar, proces precipitat şi de distrugerile provo-
cate de marile migraţii, în Orient se păstra o viaţă urbană înfloritoare în oraşele de
pe ţărmul mediteranean, în Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică. Orientul elenic a avut,
în primele secole după Hristos, o importanţă preponderentă în toate domeniile. În
decursul secolului al III-lea, invaziile triburilor germanice au afectat profund provin-
ciile din Apus. În faţa Occidentului devastat, Orientul a rămas aproape intact. Puterea
economică a părţii de Răsărit era, astfel, mult mai mare decât a celei de Apus.
Împăratul Constantin cel Mare s-a gândit, iniţial, la vechiul oraş Troia, apoi
la Calcedon, dar, conform spuselor istoricului bisericesc Sozomen, în urma unei
viziuni, el a ales oraşul Byzantion, situat pe ţărmul răsăritean al Bosforului, într-un
golf numit Cornul de Aur. Acesta are o lungime de 7,5 km şi o lăţime de 750 de metri,
iar în portul său natural poate adăposti un număr foarte mare de corăbii, având şi
un promontoriu. Aici, coloniştii greci din Megara au întemeiat, prin 659-658 î.Hr.,
oraşul numit Byzantion. Se spune că împăratul a mers acolo, personal, trasând li-
mitele viitoarei capitale imperiale. Deşi cetatea megariană avut o istorie destul de
zbuciumată, împăratul Constantin a remarcat poziţia strategică deosebită a aceste-
ia, aşezată între Tracia, de care aparţinea, Asia Mică şi Pont.
La numai două luni după înfrângerea definitivă a lui Licinius, la 8 noiembrie
324, împăratul Constantin cel Mare l-a ridicat pe Constantin al II-lea la rangul de
Caesar şi a pus temelia noii capitale, numită „A doua Romă” (Δεύτερα Ῥώμη), cum
se crede că ar fi numit-o însuşi fondatorul ei sau „Noua Romă” (Νέα Ῥώμη), cum s-a
41
Afirmația apare în cunoscuta sa lucrare La Fin du monde antique et le début du Moyen Age, Paris, 1927.
192
Marius Telea
intitulat mai târziu, denumire oficială gravată pe unul din stâlpii Curţii de Justiţie.
Totuşi, ca un omagiu adus întemeietorului său, noua capitală a primit numele aces-
tuia – „Constantinopol” („Oraşul lui Constantin”). Mai era cunoscut şi sub denumi-
rea latină „Urbs” (Oraşul) ori grecească „ὁ Πόλις” (Oraşul). Ca reflex al noilor valori
spirituale creştine sub semnul cărora a apărut noua capitală, Constantinopolul era
desemnat, în opoziţie cu cetatea de pe Tibru, şi sub numele de „Noul Ierusalim” şi
„Oraşul Fecioarei”. Trebuie menţionat şi faptul că denumirii de „Constantinopol” i
s-a adăugat şi supranumele de „Anthousa” (Înfloritoarea), corespondentul numelui
simbolic de „Flora” atribuit vechii Rome.
Din punct de vedere strategic, noua capitală s-a dovedit aptă să facă faţă celor
două grave primejdii cu care s-a confruntat Imperiul la începutul veacului al IV-lea
– goţii şi perşii – datorită apropierii sale de cele două teatre de operaţiuni militare
din nord şi est. În sfârşit, considerente politice, legate de declinul general al Italiei,
în care Roma era pe cale să se transforme într-un oraş mort, au avut greutatea lor
în opţiunea lui Constantin. Încă de la răscrucea secolelor al III-lea şi al IV-lea, în
Italia, Mediolanum (Milano) se substituia Romei în guvernarea peninsulei, în timp
ce Diocleţian, Constantin şi colegii lor tetrarhi şi-au stabilit reşedinţa la Augusta
Treverorum (Trier), Tesalonic, Sirmium, Serdica, Nicomidia şi Antiohia, etape im-
portante ale strămutării reşedinţei imperiale din Occident spre Orient. Nu trebuie
uitat faptul că resursele vitale ale Imperiului, economice şi militare, erau concen-
trate în bogatele ţinuturi răsăritene, îndeosebi în Asia Mică. De asemenea, noua
capitală dispunea de un mare port maritim şi controla principalele căi comerciale
care legau Occidentul cu lumea Orientului. Prin aceasta, metropola lui Constantin
deţinea o poziţie de adevărată punte între Europa şi Asia. În plus, oraşul se afla în
imediata apropiere de principalele focare de cultură elenistică. Ca urmare, în jurul
metropolei lui Constantin se repliau forţele vitale ale lumii romane, elene şi creştin-
orientale, din care s-a născut civilizaţia bizantină.
Mai puţin de şase ani au fost necesari între decizia de a construi „Noua Romă”
şi inaugurarea ei din 11 mai 330. La această dată a avut loc şi instalarea autori-
tăţilor politice, dar lucrările de construcţie s-au prelungit până în anul 336. Zeci
de mii de muncitori şi artişti au lucrat ca acest oraş să devină asemănător într-o
oarecare măsură vechii Rome. Oraşul a fost închinat, de către Constantin, Sfintei
Fecioare Maria. Cu prilejul inaugurării noii capitale au avut loc mari serbări păgâne
şi creştine. Populaţia creştină a participat la o slujbă religioasă în biserica Sfânta
Irina, în timp ce populaţia păgână s-a rugat pentru prosperitatea oraşului în tem-
plele autorizate să le folosească. În procesiunea care s-a desfăşurat cu acest prilej
în aclamaţiile mulţimii, a fost purtată prin oraş, pe un car tras de boi, statuia din
lemn aurit a împăratului ţinând în mâna dreaptă o figurină din aur a zeiţei Tyche,
divinitatea protectoare a oraşului. Înfăţişându-se poporului, Constantin avea capul
împodobit cu diadema pe care o purtase pentru prima dată în anul 325, cu prilejul
împlinirii a douăzeci de ani de domnie (vicennalia). În vârful unei coloane de porfir
din forul principal – forul lui Constantin, a fost aşezată la 20 noiembrie 328, statuia
din bronz aurit a împăratului reprezentat ca zeu al Soarelui, cu o cunună de raze pe
cap. Această piaţă a fost construită în afara vechilor fortificaţii ale capitalei bizan-
tine, imediat după inaugurare. Avea o formă circulară, cu două porţi monumentale
la est şi la vest. Coloana în vârful căreia se afla statuia împăratului era situată în
centrul pieţei. Această statuie a căzut în anul 1106 şi a fost înlocuită în timpul îm-
păratului Manuel I Comnenul (1143-1180) cu o cruce. Piaţa a rămas intactă până în
anul 1204, fiind decorată şi cu un număr de statui antice. O altă coloană din porfir
din mijlocul pieţei Augustaeon, purta începând din anul 328 statuia Elenei, mama
lui Constantin. Tot cu acest prilej au fost emise medalii din aur cu reprezentările
celor două mari oraşe – Roma şi Constantinopol – sub forma unor busturi umane
cu cască şi lauri, acoperite de mantia imperială, dar numai cel reprezentând noua
capitală deţinea sceptrul.
Prin amenajarea urbanistică şi stilul monumentelor sale, prin administraţia
şi prin limba sa oficială, noua capitală trebuia să fie pur romană. De altfel, în as-
pectul general al oraşului stăruia amintirea Romei. A fost construit iniţial pe cinci
coline, iar în timpul împăratului Teodosie al II-lea (413), odată cu mutarea zidului
de incintă cu 1,5 km spre exterior, a ajuns la şapte coline, aşa cum era construită şi
vechea Romă. Teritoriul noii capitale era împărţit tot în 14 sectoare. Ea poseda un
Capitoliu, un Senat, un Pretoriu şi un For principal – Forul lui Constantin şi altele
secundare. Împăratul Constantin cel Mare şi urmaşii săi au înfrumuseţat-o cu patru
pieţe principale, palate imperiale, apeducte, cisterne subterane, terme, coloane cu
statuile împăraţilor, arcuri de triumf, hipodrom şi biblioteci. Nenumărate statui,
busturi, capiteluri şi coloane, frize şi felurite basoreliefuri de marmură au fost adu-
se, din ordinul lui Constantin, din toate provinciile Imperiului, pentru a înfrumu-
seţa Constantinopolul. Unul din aceste monumente era coloana din bronz în formă
de şerpi răsuciţi, care comemorase la Delphi victoria grecilor asupra perşilor, la
Plateea, în anul 479 î. Hr. Aceasta a fost aşezată în Hipodromul din Constantinopol.
S-a construit chiar şi un templu pentru zeiţa Tyche, a cărei statuie a fost adusă de
la Roma. Din Ierusalim, împărăteasa-mamă Elena a trimis la Constantinopol, Sfânta
Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos, iar în secolele următoare capita-
la bizantină a devenit un adevărat depozit de relicve creştine.
Oraşul se întindea pe o suprafaţă neobişnuit de mare pentru vremea aceea –
aproximativ 13 km2, cu un perimetru de 15 km. Estimarea populaţiei capitalei bi-
zantine în diversele momente ale istorie sale este dificil de făcut din cauza lipsei
de indicaţii cifrice demne de încredere. Dacă la sfârşitul domniei lui Constantin cel
Mare populaţia oraşului număra câteva zeci de mii de locuitori, la începutul secolu-
lui al V-lea ea a ajuns, probabil, la 150.000 de locuitori. Se apreciază că ea a atins
un prim apogeu în timpul domniei împăratului Iustinian I (conform bizantinologului
francez Louis Bréhier, ar fi depăşit 1.000.000 de locuitori, însă după alţi autori –
P. Andréadès, J. Guillou, A. Kajdan, etc. – populaţia Constantinopolului nu depăşea
500.000 de locuitori). Pe baza calculelor făcute, ţinând cont de necesarul de grâu
adus din Egipt pentru locuitorii din metropolă, dar şi în urma epidemiei de ciumă din
anii 541-542, populaţia ar fi ajuns la 350.000-400.000 de locuitori (spre comparaţie,
în secolul al VI-lea, Alexandria şi Antiohia aveau sub 200.000 de locuitori). A urmat
o perioadă în care informaţiile sunt puţine şi foarte controversate. Se vorbeşte de o
scădere a populaţiei până la 100.000 sau chiar 40.000 de locuitori, aceasta şi datori-
tă epidemiilor, foametei, lipsei de igienă şi a numeroaselor asedii. Începând cu secolul
al VIII-lea şi până la cucerirea latină (1204), populaţia a început din nou să crească,
ajungând la 400.000 de locuitori, într-o perioadă în care majoritatea oraşelor din
Occident erau distruse şi depopulate de invaziile barbare, iar multe oraşe din Orient
atinseseră circa 100.000 de locuitori. Jaful cruciaţilor şi dezmembrarea politică ce a
urmat au provocat o cădere din care capitala nu s-a mai ridicat. În ultimii ani şi chiar
în timpul asediului final (1453) oraşul abia dacă mai număra 50.000 de locuitori.
Populaţia oraşului era preponderent greacă, dar erau şi foarte mulţi armeni,
evrei şi arabi. Începând din secolul al IX-lea s-au aşezat în oraş, constituindu-şi co-
lonii: ruşii, bulgarii, georgienii, turcii, apoi varegii, anglo-saxonii, normanzii, fran-
194
Marius Telea
cezii, italienii, în marea lor majoritate veniţi ca negustori sau mercenari. Acestora
li se adăugau şi alte popoare mai puţin importante. Cea mai bine organizată, mai
puternică şi mai bogată colonie era cea a italienilor, reprezentaţi de negustorii ve-
neţieni, pisani şi genovezi.
III.1.1. Sistemul de fortificații al Constantinopolului
Aflat la încrucișarea a două continente și a două lumi, Constantinopolul, do-

mina strâmtoarea Bosforului, aflată între Europa și Asia. Complexitatea peisajului a
reprezentat pentru constructori o provocare, dar în egală măsură ea a constituit, de-a
lungul secolelor, un imens avantaj pentru locuitorii săi. Partea sudică era protejată
natural de coaste abrupte și inaccesibile, ca și de curenții puternici ai Mării Marma-
ra, făcând imposibil un eventual asediu.
Spre nord, Cornul de Aur reprezenta un excelent port natural. Iar peninsula
pe care se afla proaspăta capitală a Imperiului era brăzdată, de la nord la sud, de
râul Lycus, împărțind orașul în două: șase coline, risipite de-a lungul Cornului de
Aur, la nord, și una singură, cea mai mare, la sud. Bizantinii au avut dificila misiune
de a apăra prin ziduri toată această varietate de forme de relief și s-au achitat cu
brio de ea: mărturie stau zidurile ce înconjoară încă și astăzi orașul Istanbul, fiind
un adevărat testament al gloriei artei militare romane.
Timp de un mileniu, în Evul Mediu, zidurile Constantinopolului au fost cele
mai faimoase din lumea cunoscută, unice nu doar prin întinderea lor, ci și prin
construcție și design, integrând perfect fortificațiile create de om cu obstacolele na-
turale. Atât zidurile cât și turnurile au fost construite din blocuri de calcar ciopliți
și lipiți cu mortar și întărite cu straturi de cărămizi roșii.
Întregul oraș a fost înconjurat de un circuit defensiv lung de aproape 30 kilo-
metri, brăzdat din loc în loc de turnuri, puncte întărite, porți și fortărețe.
Primele fortificații ale cetății ce avea să devină cea mai mare capitală a
sfârșitului de antichitate și a Evului Mediu european, au fost ridicate în secolul
al VII-lea î. Hr. de către coloniștii greci care au fondat cetatea Byzantion, sub con-
ducerea legendarului rege Byzas. Colonia s-a folosit timp de secole de avantajul
plasării pe marea rută comercială dintre Marea Egee și Marea Neagră, dar și cea
a comerțului pe uscat dintre Europa și Asia. Pe atunci zidurile înconjurau numai
acropolis-ul din vârful peninsulei cuprinse între Marea Marmara și Cornul de Aur și
o suprafață restrânsă în jurul acesteia. Distrus aproape în întregime de către împă-
ratul Septimius Severus (193-211), orașul a fost reconstruit de acesta, influențat și
de fiii săi, Caracalla și Gela, adăugându-i-se câteva fortificații noi, precum și o serie
de edificii publice, printre care și un hipodrom.
Intuind excelenta poziție strategică a orașului, împăratul Constantin cel Mare
(306-337) a transferat capitala Imperiului de la Roma la Byzantion și a construit o
nouă centură de fortificații lungă de 2,8-3 kilometri, de la Marea Marmara la Cornul
de Aur. Construcția a început în anul 324 și s-a încheiat sub domnia urmașului său
la tron, Constanțiu II (337-361). Avea o singură linie de ziduri, cu turnuri repartiza-
te regulat. Fortificația începea la țărmul Cornului de Aur, în dreptul podului Atatürk
de astăzi, era orientată spre sud-vest și apoi spre sud, trecând pe la est de marile
cisterne deschise, numite a lui Mochios și a lui Aspar, atingând Marea Marmara în-
tre viitoarele porți Sfântul Emilian și Psamathos.
III.1.1.1. „Zidul lui Teodosie”
Aceasta primă centură de fortificații a lui Constantin, s-a dovedit insufici-

entă. Impresionantele fortificaţii, admirate astăzi, ale bătrânului Constantinopol,
de fapt o dublă centură de ziduri de apărare, au fost ridicate în timpul domniei
împăratului Teodosie al II-lea (408-450), după care au și fost numite. Lucrarea a
fost realizată în două etape, prima în timpul minoratului lui Teodosie, sub condu-
cerea lui Anthemios, prefectul Pretoriului din Răsărit, fiind terminată în anul 413,
conform unei legi publicate în „Codex Theodosianus”. O inscripție descoperită în
anul 1993 menționează că lucrarea a durat 9 ani, indicând că construcția a înce-
put în jurul anilor 404/405, în timpul domniei împăratului Arcadius (395-408).
Această construcție inițială a constat într-un singur zid, având mai multe turnuri de
observație, care constituia circuitul interior al zidurilor teodosiene.
Centura de fortificații teodosiene, care se întindea de la nord la sud în partea
de vest a peninsulei în care se afla orașul, se poate împărți în două: una terestră,
dinspre uscat și una maritimă, dinspre cele două părți scăldate de apele mării (Marea
Marmara și golful Cornul de Aur), ambele fiind așezate la o distanță de 1,5-2 kilome-
tri vest de cele ale lui Constantin cel Mare. Astfel, sistemul de fortificații al capitalei
era constituit din trei linii de apărare, una constantiniană și alta dublă, teodosiană.
Cunoscut sub numele de zidul lui Teodosie (τείχος Θεοδοσιακόν, teichos Theodosia-
kon), acesta avea o lungime de 7,7 kilometri și a dus la dublarea suprafeței orașului.
În prezent se mai păstrează doar 5,7 kilometri din acest zid.
Fortificațiile dinspre uscat aveau formă de arc de cerc larg cu o lungime de
peste 6,5 kilometri. Ele apărau capitala de atacurile dinspre continent și se întin-
deau de la Marea Marmara, de lângă Turnul de Marmură (Mermer Kule) până la
Cornul de Aur. Aceste fortificații au înglobat cele șapte coline, ca și în cazul Romei
vechi. Ultimele porțiuni ale acestor fortificații, cele dinspre Cornul de Aur, au primit
adăugiri impresionante sub domnia bazileului Manuel al II-lea Comnenul, în anul
1150. Ele au avut destinația expresă de protecție a palatului Blacherne, care până
atunci se bizuise numai pe propriile ziduri. În prezent nu mai există nici o urmă a
zidurilor de apărare ridicate sub Septimius Severus și sub Constantin cel Mare, zi-
duri care apărau o porțiune mult mai restrânsă a Byzantion-ului.
După un timp, atât zidul construit de Constantin cel Mare, cât și cel din tim-
pul lui Teodosie al II-lea, au fost grav avariate în timpul a două cutremure, din
25 septembrie 437 și din 7 noiembrie 447. Acesta din urmă, fiind deosebit de
puternic, a distrus mare parte din ziduri, inclusiv 57 de turnuri. O serie de cutre-
mure ulterioare, inclusiv unul major din ianuarie 448 au agravat daunele. În aceste
condiții, împăratul Teodosie al II-lea i-a cerut prefectului Pretoriului, Constantin să
supravegheze reparațiile, care trebuiau realizate cât mai repede, datorită prezenței
conducătorului hun Attila, în Balcani.
Astfel a început a doua fază a ridicării zidului teodosian. În ea au fost anga-
jată mare parte din populaţia capitalei, astfel încât în 60 de zile, lucrările au fost
terminate. Majoritatea istoricilor consideră că în acest timp a fost adăugat al doilea
zid, cel exterior, precum şi un şanţ larg în faţa celor două ziduri. De-a lungul istori-
ei bizantine, zidul teodosian a fost afectat de mai multe cutremure, asedii, ca şi de
revărsări ale râului Lycus. De asemenea, au avut loc mai multe reparaţii, după cum
atestă numeroase inscripţii. Responsabilitatea pentru aceste reparaţii a revenit unui
funcţionar cunoscut sub numele de domesticul sau comitele zidurilor (Δομέστικος/
196
Marius Telea
Κόμης τῶν τειχέων), care a apelat la ajutorul populației orașului în acest sens. De
rezistenţa lui s-au lovit de-a lungul veacurilor atacurile hunilor, avarilor, bulgari-
lor, ruşilor, pecenegilor, arabilor şi, pentru un timp, ale cruciaţilor. După cucerirea
latină din anul 1204, zidurile au decăzut din ce în ce mai mult din lipsa fondurilor
pentru reparații, iar statul bizantin, reînviat după anul 1261, abia mai avea resurse-
le necesare pentru a le întreține, cu excepția momentelor de amenințare directă.
III.1.1.2. Cursul și topografia zidului teodosian
Zidul lui Teodosie al II-lea se întinde, actualmente, pe o distanță de aproximativ

5,7 kilometri de la sud la nord, de la Turnul de Marmură, cunoscut și ca Turnul lui
Vasile și Constantin (în limba greacă, Πύργος Βασιλείου καὶ Κωνσταντίνου) pe coasta
Propontidei, până în zona Palatului Porfirogeneților (în limba turcă, Tekfur Sarayi)
din cartierul Blacherne. Zidul exterior și șanțul s-au terminat chiar mai devreme, la
înălțimea Porții Adrianopolului. Porțiunea dintre cartierul Blacherne și Cornul de Aur
nu a supraviețuit, cu atât mai mult cu cât linia zidurilor a fost modificată, mai târziu,
fiind concepută astfel încât să poată apăra și cartierul Blacherne. Astăzi cursul său
inițial este imposibil de stabilit deoarece se află îngropat sub orașul modern.
De la Marea Marmara, zidul se continuă spre nord-est, până ajunge la Poarta
de Aur, la aproximativ 14 metri deasupra nivelului mării. De acolo și până la Poarta
Rhegion, el urmează o linie mai mult sau mai puțin dreaptă spre nord, urcând pe
colina a șaptea a orașului. Continuă, apoi, urcând până la Poarta Sfântului Roman,
aflată aproape de vârful celei de-a șaptea coline, la o înălțime de aproximativ 68 de
metri deasupra nivelului mării. De acolo, zidul coboară în valea râului Lycus, unde
atinge punctul său cel mai de jos la 35 de metri deasupra nivelului mării. Urcând pe
versantul celei de-a șasea coline, zidul ajunge până la Poarta lui Charisius sau Poar-
ta Adrianopolului, la o înălțime de 76 de metri. De la Poarta Adrianopolului până la
cartierul Blacherne, zidurile coboară la aproximativ 60 de metri. De acolo zidurile
ulterioare ale Blachernelor se desfășoară brusc spre vest, ajungând la câmpia de la
Cornul de Aur, în apropierea așa-numitei închisori a lui Anemas.
III.1.1.3. Împărțirea zidului teodosian
Fortificațiile dinspre uscat erau compuse din două elemente: zidul interior
și zidul exterior, între care se aflau și alte componente ale sistemului defensiv al
orașului. Zidul interior era despărțit de cel exterior printr-o terasă interioară,
numită peribolos (περίβολος). În fața zidului exterior era un șanț mare (σόῦδα,
souda), de 14 metri adâncime, despre care există unele indicii că ar fi fost umplut
cu apă în timpul asediilor. Între zidul exterior și șanț era o terasă înălțată, nu-
mită paratechion (το ἔξω παράθεχιον). Accesul la ambele terase era posibil prin
porțiunile de zid prevăzute cu turnuri.
Zidul interior (μέγα τείχος, mega teichos, „marele zid”), principal, era o struc-
tură solidă, groasă de 4,5-6 metri, o înălțime de 12-14 metri, prevăzut cu o cale
de patrulare pe metereze. Era construit din blocuri de calcar tăiate cu atenție, iar
structura era umplută cu mortar din var și cărămizi zdrobite. Între 7 și 11 benzi de
cărămidă, cu o grosime de aproximativ 40 de centimetri, traversau structura zidu-
lui, nu doar pentru decorarea lui, ci și pentru consolidarea structurii de rezistență.
Zidul a fost întărit cu 96 de turnuri, în principal pătrate, dar și câteva octogonale,
trei hexagonale și unul pentagonal. Ele aveau 15-20 metri înălțime și 10-12 me-
tri grosime, fiind plasate la distanțe neregulate (în medie cam la 35 de metri), în
funcție de înălțimea terenului.
Fiecare turn avea în vârf o terasă netedă și crenelată. Interiorul era, de obicei,
împărțit de un etaj în două camere, care nu comunicau între ele. Camera inferioară,
care se deschidea prin zidul principal către oraș, era folosită pentru depozitare, în
timp ce în cea superioară se putea intra de pe o pasarelă suspendată a peretelui și
avea ferestre pentru a vizualiza terenul din față și pentru lansarea proiectilelor.
Accesul la zid era asigurat de rampe mari de-a lungul laturii lor. La etajul
inferior se putea ajunge, de asemenea, din peribolos prin mici uși laterale. În gene-
ral, majoritatea turnurilor care s-au păstrat, aparținând zidului principal, au fost
reconstruite fie în perioada bizantină, fie în perioada otomană, și numai fundațiile
unora sunt originale din epoca teodosiană. În plus, în timp ce până în perioada
Comnenilor reconstrucțiile au urmat, în bună măsură, modelul original, modifică-
rile ulterioare au ignorat ferestrele și deschizăturile de la etajul superior și s-au
concentrat pe terasa acoperișului turnului ca unică platformă de luptă.
Zidul exterior forma o centură mai largă, situată la câțiva metri de prima
și avea tot 96 de turnuri, înalte de 10-12 metri, situate aproximativ la jumătatea
distanței dintre turnurile zidului interior, având rol de susținere a lor (aproximativ
50-66 de metri unele de altele). Zidul avea 8,5-10 metri înălțime și 2 metri grosime.
Cu câteva excepții, turnurile erau de formă pătrată sau de semilună, înalte de 12-14
metri și late de 4 metri. Acestea aveau o cameră cu ferestre la nivelul peribolos-
ului, încheiată cu o terasă cu parapeți, în timp ce porțiunile lor inferioare erau fie
neîntrerupte, fie cu mici uși laterale, care permiteau accesul pe terasa exterioară.
Accesul la pereții exteriori ai zidului din oraș era asigurat fie prin porțile principa-
le, fie prin mici uși, aflate la baza turnurilor interioare. Zidul exterior constituia și
el un important edificiu defensiv.
În afara zidului exterior se găsea un parapet înalt de 2 metri, în vârful unui
val mare de pământ, mărginind un șanț (cu apă), situat la o distanță de aproximativ
20 de metri de zidul exterior. Acesta avea între 18-20 de metri lățime și între 7-10
metri adâncime, fiind umplut cu apă numai pe timpul asediilor. Era presărat cu
țăruși meniți să încetinească înaintarea atacatorilor. Pentru a se evita astuparea lui
a fost mărginit cu ziduri de escarpă și contraescarpă. Spre ziduri, șanțul era prevă-
zut cu un perete crenelat, înalt de 1,5 metri pe partea interioară, servind ca primă
linie de apărare, având rolul de a îngreuna ieșirea din apă a atacatorilor.
Zidurile terestre aveau 12 porți de acces. Considerăm că este interesantă și edi-
ficatoare o enumerare a lor. Pornind de la Marea Marmara spre Cornul de Aur porțile
se succedau astfel: 1 – Poarta de Aur, prima la nord de Turnul de Marmură, 2 – A doua
poartă militară; 3 – Poarta Pighi (a Izvorului); 4 – A treia poartă militară; 5 – Poarta
Rhegion; 6 – A patra poartă militară; 7- Poarta Sfântul Roman, numită de unii autori și
Poarta Romanilor, situată cam la jumătatea distanței dintre Marea Marmara și Cornul
de Aur; 8 – A cincea poartă militară; 9 – Poarta Charistos, cea care conducea pe drumul
spre Adrianopol, numită uneori Poarta lui Hadrianus și, adesea, Poarta Adrianopolului;
10 – Poarta Kaligari din zona palatului Blacherne; 11 – Poarta Xylokerkos (a barierei de
lemn) tot din zona Blacherne; 12 – Poarta Blachernai (Blachernes)42.
42
Cele 12 porți principale străbăteau pereții interiori și exteriori existând și câteva intrări laterale
mai mici. Identificarea exactă a mai multor porți este discutabilă din mai multe motive. Cronicarii
bizantini oferă mai multe nume decât numărul de porți, numele grecești originale nemaifiind utili-
zate în perioada otomană, iar sursele literare și arheologice oferă adesea informații contradictorii.
Numai trei porți, Poarta de Aur, Poarta Rhegion și Poarta lui Charisius pot fi stabilite direct din
mărturiile literare.
198
Marius Telea
În nomenclatorul tradițional, stabilit de Philipp Anton Dethier în anul 1873, porțile sunt
împărțite în porți publice și porți militare, care au alternat de-a lungul zidurilor. Potrivit teori-
ei lui Dethier, primele au primit nume și au fost deschise traficului civil, ducând de-a lungul
șanțurilor pe poduri, în timp ce celelalte erau cunoscute prin numere, limitate la utilizarea mili-
tară, și au condus numai spre porțiunile exterioare ale zidurilor. Astăzi, însă, această împărțire
este păstrată doar ca o convenție istoriografică. În primul rând, există suficiente motive pentru a
crede că mai multe porți militare au fost folosite și pentru traficul civil. În plus, o serie dintre ele
au nume proprii și succesiunea stabilită de numerotarea acestora, pe baza corespondenței lor cu
numele anumitor cartiere situate între zidurile constantiniene și cele teodosiene care au origini
numerice s-a dovedit a fi eronată. De exemplu, Deuteron-ul, așa-numitul al doilea cartier, nu era
situat în sud-vest, în spatele Porții Deuteron (τοῦ Δευτέου) sau a doua poartă militară, așa cum era
de așteptat, ci în partea de nord-vest a orașului.
Prima poartă militară. Este o intrare mică, ce se află la primul turn al zidurilor, la intersecția cu
zidul maritim. Are o hristogramă Chi-Rhō deasupra ei. În vremurile târzii otomane era cunoscută
sub numele de Tabak Kapı.
Poarta de Aur. Urmând pereții de la sud la nord, Poarta de Aur (în limba greacă, Χρυσεία
Πύλη, Chryseia Pylē, în limba latină, Porta Aurea, în limba turcă, Altınkapı sau Yaldızlıkapı) este
prima poartă pe care o întâlnim, situată undeva pe versantul sudic al celei de-a șaptea coline. A
fost principala intrare ceremonială în capitală, folosită în special în momentul intrării oficiale în
capitală a noului împărat după înscăunare sau după o victorie militară importantă. Ea se deschi-
dea spre calea triumfală (via triumfalis) sau calea imperială, care străbătea oraşul pe un traseu
lung. Via triumfalis parcurgea Forul lui Arcadius, Forul Boului, Forul lui Theodosius sau Forul
Taurului, Forul lui Constantin şi se termina în Forul Augustaion (Forul lui Augustus). Pe par-
curs calea triumfală lăsa spre dreapta biserica mănăstirii Sfântul Ioan Studios sau Studion, ime-
diat după ce pornea de la Poarta de Aur, iar între Forul Boului şi Forul lui Theodosius lăsa în
dreapta mănăstirea Myrelaion. În rare ocazii, în semn de onoare, intrarea prin această poartă a
fost permisă și vizitatorilor non-imperiali: legați papali (cum s-a întâmplat, de exemplu, în anii
519 și 868, iar în anul 710 a intrat prin ea chiar papa Constantin I). Poarta a fost folosită pentru
intrări triumfale până la perioada Comnenilor; ulterior, singura ocazie în care a fost folosită a
fost intrarea lui Mihai al VIII-lea Paleologul în oraș la 15 august 1261, după recucerirea sa de sub
stăpânire latină. Odată cu scăderea numărului de succese militare ale Bizanțului, porțile au fost
zidite și reduse ca dimensiuni în ultima perioadă a Paleologilor, iar ansamblul s-a transformat
într-o fortăreață și un refugiu. Poarta de Aur a fost imitată și de alte orașe care au denumit ast-
fel intrarea lor principală, de exemplu Tesalonicul (sub numele de Poarta Vardar) sau Antiohia
(Poarta Daphne), precum și rușii kieveni, care în timpul țarului Vladimir au construit monumen-
talele „Porți de Aur” la Kiev. Intrarea în golful San Francisco din California a fost numită în mod
similar „Golden Gate” („Poarta de Aur”) la jumătatea secolului al XIX-lea, ca un omagiu istoric
peste timp pentru Bizanț.
Data construirii porții este nesigură, cu cercetătorii oscilând între Teodosie I și Teodosie
al II-lea. Inițial a fost susținută prima variantă, dar actualmente opinia majorității istoricilor
tinde spre cea de-a doua, ceea ce înseamnă că poarta a fost construită ca o parte integrantă a
zidurilor teodosiene. Dezbaterea s-a purtat asupra unei inscripții latine cu litere de metal, astăzi
pierdută, care s-a aflat deasupra ușilor și suflarea lor în aur, în timpul sărbătoririi înfrângerii unui
uzurpator necunoscut: Haec loca Theodosius decorat post fata tyranni aurea saecla gerit qui portam
construit auro. (Theodosius a împodobit aceste locuri după căderea tiranului. A adus o epocă de
aur care a construit poarta din aur). Potrivit concepției actuale, inscripția se referă la uzurpatorul
Ioan (423-425), în timp ce, potrivit susținătorilor concepției tradiționale, ea indică construcția
porții, ca un arc de triumf de sine-stătător, în anii 388-391, pentru comemorarea înfrângerii uzur-
patorului Magnus Maximus (385-388), și care abia mai târziu a fost încorporat în zidurile
teodosiene. Cel mai probabil a fost construită în jurul anului 413.
Poarta, construită din blocuri mari pătrate din marmură albă lustruită, lipite între ele fără
ciment, avea forma unui arc triumfal cu trei porți mai mici arcuite, din aur, cea din mijloc fiind
mai mare decât celelalte două. Poarta era flancată de două turnuri mari pătrate, care constituie
turnurile 9 și 10 ale zidului teodosian interior. Cu excepția intrării principale, poarta a rămas
deschisă traficului zilnic. Structura a fost bogat decorată cu numeroase statui, inclusiv o statuie
a împăratului Teodosie I deasupra unei cvadrige monumentale trasă de elefanți, evocând Porta
Triumphalis din Roma, care a supraviețuit până când a căzut într-un cutremur în anul 740. Alte
sculpturi erau: o cruce mare, care a căzut într-un cutremur în anul 561 sau 562, o statuie a zeiței
Victoria, care a fost dărâmată în timpul domniei lui Mihail al III-lea, și una a zeiței Fortuna
(zeița norocului). În anul 965, Nichifor al II-lea Phocas a instalat porțile de bronz capturate
ale orașului Mopsuestia în locul celor originale.
Poarta principală era acoperită de un perete exterior, fiind flancată de un ansamblu de reliefuri
de marmură. Potrivit descrierilor lui Pierre Gilles și a unor călători englezi din secolul al XVII-
lea, aceste reliefuri au fost aranjate pe două niveluri și au inclus scene mitologice, inclusiv Muncile
lui Hercule. Aceste reliefuri, pierdute începând cu secolul al XVII-lea, cu excepția unor fragmente
păstrate în Muzeul de Arheologie din Istanbul, au fost probabil introduse în secolele al IX-lea sau
al X-lea, pentru a da aparența unei porți triumfale. În epoca bizantină târzie, pe poartă a fost aşe-
zată o icoană a Răstignirii Mântuitorului, fapt care avea să-i aducă, în perioada de după cucerirea
otomană, numele de Poarta lui Iisus.
În ciuda rolului său ceremonial, Poarta de Aur a fost una dintre pozițiile mai puternice de-a
lungul zidurilor orașului, rezistând mai multor atacuri în timpul diferitelor asedii. A fost adap-
tată şi unor scopuri militare graţie unui sistem de patru turnuri de observaţie (mărit la şapte de
otomani), rezultând o adevărată fortăreață. Valoarea sa militară a fost recunoscută de împăratul
Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354), care consemnează faptul că aceasta era practic
inexpugnabilă, capabilă să se folosească de provizii timp de trei ani și să nu depindă de oraș, dacă
era cazul. Bazileul a reparat turnurile de marmură și a înzestrat fortul cu soldați catalani loiali, dar
a trebuit să o predea lui Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391), când a abdicat în anul 1354.
Ioan al V-lea nu a mai apucat să facă ceea ce a întreprins Ioan Cantacuzino și a lăsat-o
nesupravegheată, dar în anii 1389-1390 a reconstruit și a extins fortăreața, ridicând încă două tur-
nuri în spatele porții și a extins un zid la aproximativ 350 de metri de pereții mării, formând astfel
un loc fortificat separat în interiorul orașului pentru a servi drept refugiu final. Cu toate acestea,
Ioan al V-lea a fost nevoit să fugă, curând, din cauza unei lovituri de stat condusă de nepotul
său, Ioan al VII-lea. Fortul a rezistat cu succes în asediul ulterior, care a durat câteva luni și
în care s-a folosit, se pare și artileria. În anul 1391, însă, Ioan al V-lea a fost forțat de către
sultanul Bayazid I (1382-1402) să distrugă fortul, altminteri amenințând să-l omoare pe fiul basi-
leului, Manuel, pe care îl ținea captiv. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448)
a încercat să-l reconstruiască în anul 1434, dar a fost înfrânt de sultanul Murad al II-lea.
Potrivit uneia dintre numeroasele legende grecești despre căderea Constantinopolului sub tur-
ci, când aceștia au intrat în oraș, un înger l-a salvat pe împăratul Constantin al XI-lea Pale-
ologul, transformându-l într-o statuie de marmură și l-a plasat într-o peșteră sub pământ lângă
Poarta de Aur, unde așteaptă să fie adus la viață din nou pentru a recuceri orașul pentru creștini.
Legenda explică zidirea ulterioară a porții ca măsură de precauție a Turciei împotriva acestei
profeții. Tot aici, turcii otomani au întărit această zonă, ridicând fortăreața așa-numită a celor
Șapte Turnuri (Yedikule). Se pare că poarta a fost distrusă de un cutremur, în anul 1509.
Poarta Xylokerkos sau Xerokerkos (Πύλη τοῦ Ξυλοκέρκου/Ξηροκέρκου), cunoscută acum sub
numele de Poarta Belgradului (Belgrat Kapısı), se află între turnurile 22 și 23. Alexander van Mil-
lingen a identificat-o cu cea de-a doua poartă militară, care totuși se află mai departe spre nord.
Numele său vine de la faptul că a condus la un amfiteatru (în formă de cerc), în afara zidurilor.
Complexul de porți are o lățime aproximativă de 12 metri și o înălțime de aproape 20 de metri, în
timp ce poarta în sine măsoară circa 5 metri. Potrivit unei istorisiri legată de NICETAS CHONIATES,
în anul 1189 poarta a fost închisă de împăratul ISAAC AL II-LEA ANGHELOS, pentru că, conform unei
profeții, prin această poartă a intrat în oraș împăratul romano-german FREDERIC I BARBAROSSA.
A fost redeschisă în anul 1346, dar a fost închisă înainte de asediul din anul 1453 și a rămas închisă
până în anul 1886, ducând la numele său otoman timpuriu, Kapalı Kapı („Poarta închisă”).
Poarta Primăverii sau Poarta Pēgē (Πύλη τοῦ Πηγῆς) a fost numită după o mănăstire populară
din afara zidurilor, Zōodochos Pēgē („Primăvara dătătoare de viață”) din actuala suburbie modernă
Balikli. Numele său turcesc modern, de Poarta Selymbria (în limba turcă, Silivri Kapısı, în limba
greacă, Πύλη τῆς Συλημβρίας), a apărut în surse bizantine cu puțin înainte de anul 1453. Se afla
între turnurile heptagonale 35 și 36, care au suferit o amplă reconstrucție în ultima perioadă a
istoriei bizantine: partea de sus a turnului purta o inscripție datând din anul 1439 ce amintește de
reparațiile realizate în timpul împăratului IOAN AL VIII-LEA PALEOLOGUL. Arcul de poartă a fost
înlocuit în perioada otomană. În plus, în anul 1998, sub poartă a fost descoperit un subsol subteran
cu reliefuri și morminte, datând din secolele IV-V.
Alexander van Millingen identifică această poartă cu cea timpurie, zisă a lui Melantias
(Πόρτα Μελαντιάδος), dar cercetătorii mai recenți au propus identificarea acesteia cu una din
porțile zidului original constantinian (a se vedea mai sus).
Prin această poartă, un contingent al armatei bizantine, condus de generalul ALEXIOS Stra-
tegopoulos, a intrat și a recucerit Constantinopolul de sub stăpânire latină, la 25 iulie 1261.
200
Marius Telea
A treia poartă militară (Πύλη του Τρίτου), numită după cartierul Triton („al treilea”) care se
află în spatele ei, este situată imediat după Poarta Pēgē, exact în fața secțiunii în formă de C a zi-
durilor, cunoscută sub numele de „Sigma”, între turnurile 39 și 40. Nu are nume turcesc și este o
construcție bizantină mijlocie sau târzie. Poarta corespunzătoare din peretele exterior a fost păs-
trată până la începutul secolului al XX-lea, dar a dispărut de atunci. Este foarte probabil ca această
poartă să fie identificată cu Poarta lui Kalagros (Πύλη του Καλλάγρου).
Poarta Rhegion. Modernul Yeni Mevlevihane Kapısı, situat între turnurile 50 și 51, este denumit în
mod obișnuit Poarta Rhegion (Πόρτα Ῥηγίου) în textele timpurii moderne, despre care se presupune
că a fost numită după suburbia Rhegion (astăzi, Küçükçekmece) sau ca Poarta lui Rhousios (Πόρτα
του Ῥουσίου) după facțiunea roșie a Hipodromului (ῥούσιοι, rhousioi), care ar fi trebuit să ia parte la
repararea ei. Din textele bizantine, se pare că forma corectă este Poarta lui Rhesios (Πόρτα Ῥησίου),
numită în „Lexiconul lui Su(i)da(s)” din secolul al X-lea după numele unui vechi general al Bizanțului.
A. M. Schneider o identifică, de asemenea, cu Poarta lui Myriandr[i]on sau Polyandrion („Locul
multor bărbați”), posibil o referire la apropierea de un cimitir. Este cea mai bine conservată dintre
porți și s-a menținut substanțial nemodificată față de aspectul original al secolului al V-lea.
A patra poartă militară se afla între turnurile 59 și 60 și în prezent este zidită. Recent, s-a su-
gerat că această poartă este de fapt Poarta Sfântul Roman, dar dovezile sunt incerte.
Poarta Sfântul Roman (Πόρτα τοῦ Ἁγίου Ῥωμάνου) a fost numită astfel după o biserică din
apropiere și se află între turnurile 65 și 66, cu aproximație la jumătatea distanței dintre zidurile
de la Marea Marmara și cele de la Cornul de Aur. Este cunoscută în limba turcă, sub numele de
Topkapı („Poarta Tunului”, după marele tun otoman „Basilic”, care a fost plasat vis-a-vis de ea în
timpul asediului din anul 1453). Cu o înălțime de 26,5 m, este cea de-a doua cea mai mare poartă
după Poarta de Aur. Aceasta este poarta prin care au reușit să intre turcii în Constantinopol, în
noaptea de 29/30 mai 1453.
A cincea poartă militară. (Πόρτα του Πέμπτου) se află imediat la nord de cursul râului Lycus,
între turnurile 77 și 78, și este numită după cartierul Pempton („al cincilea”). A fost grav avariată,
cu evidente reparații târzii bizantine sau otomane. Este, de asemenea, identificată cu Poarta (Bise-
ricii) Sfântul Chiriac numită și Sulukulekapı („Poarta Turnului de Apă”) sau Hücum Kapısı („Poarta
Asaltului”), deoarece acolo s-a realizat o breșă în zid, decisivă pentru atacul final din dimineața
de 29 mai 1453. La sfârșitul secolului al XIX-lea, este menționată și sub numele de Örülü kapısı
(„Poarta întărită”).
Unii cercetători, precum Joan Bagnell Bury și Kenneth M. Setton, identifică această poartă
cu Poarta Sfântul Roman, menționată în textele despre asediul final și căderea orașului.
Poarta lui Char[i]sius (Χαρ[ι]σίου πύλη/πόρτα), numită după mănăstirea timpurie bizantină
din apropiere, fondată de un vir illustris cu același nume, a fost, după Poarta de Aur, a doua cea mai
importantă poartă. Mai este cunoscută și ca Poarta lui Hadrianus. În limba turcă, este cunoscută
sub numele de Edirnekapı („Poarta Adrianopolului”) și aici este locul în care sultanul Mahomed al
II-lea și-a făcut intrarea triumfală se află în orașul cucerit. Această poartă se află pe vârful colinei
a șasea, care era cel mai înalt punct al orașului vechi aflat la 77 de metri deasupra nivelului mării.
Pornind de la Poarta lui Charisius oraşul era străbătut de o altă cale principală. Aceasta trecea pe
lângă biserica Sfinţilor Apostoli, lăsând-o în stânga, apoi pe lângă Apeductul lui Valens, pe care îl
lăsa tot în stânga, mai aproape de Cornul de Aur. Ajungea, apoi, în Forul lui Theodosius, de aici
în Forul lui Constantin, sfârșind în piața Augustaeon (Forul lui Augustus). Unii cercetători o iden-
tifică cu Poarta Polyandrion sau Myriandrion (Πύλη τοῦ Πολυανδρίου), deoarece făcea legătura cu
un cimitir, cu același nume, situat în afara zidurilor orașului. Ultimul împărat bizantin, CONSTAN-
TIN AL XI-LEA PALEOLOGUL, și-a stabilit aici comandamentul de luptă, în anul 1453.
Alte porți și intrări mici. Mai cunoscute erau Yedikule Kapısı, o mică intrare după Fortul Yedi-
kule (între turnurile 11 și 12) și porțile între turnurile 30-31, deja zidite în timpul stăpânirii bizan-
tine și 42-43, la nord de „Sigma”. În privința Yedikule Kapısı, opiniile variază cu privire originea
sa: unii cercetători o consideră ca existând în vremurile bizantine, în timp ce alții o consideră o
adăugire a otomanilor.
Kerkoporta. Potrivit cronicarului Ducas, în dimineața zilei de 29 mai 1453, o mică intrare
numită Kerkoporta a fost lăsată deschisă accidental, permițând primelor detașamente de trupe
otomane să intre în oraș. Otomanii și-au ridicat steagul de luptă deasupra zidului interior și au
deschis focul asupra apărătorilor greci aflați în peribolos-ul de mai jos. Aceasta a creat panică și
a dus la deruta apărătorilor și la căderea orașului. În anul 1864, rămășițele unei intrări mai mici
situate pe zidul exterior de la capătul fortificațiilor teodosiene, între turnul 96 și așa-numitul Pa-
lat al lui Porfirogeneților, au fost descoperite și identificate cu Kerkoporta de către savantul grec,
A. G. Paspates. Mai târziu, istorici, precum Alexander van Millingen și Steven Runciman,
Cea mai slabă secțiune a zidului, în principal datorită morfologiei terenului,

a fost așa-numita Mesotechion (Μεσοθεχιον, „Zidul mijlociu”), având o lungime de
circa 1.250 de metri. Cercetătorii moderni nu au căzut de acord asupra întinderii
acestei porțiuni a zidului, oscilând între una mai scurtă: între Poarta Sfântul Roman
și a cincea poartă militară (A. M. Schneider) și una mai lungă: de la Poarta Sfântul
Roman la Poarta Adrianopolului (A. van Milligen). Această porțiune a suferit mai
multe asedii, inclusiv pe cel final al turcilor otomani (1453). Deoarece tunurile oto-
mane (cele mai puternice la acea vreme) au făcut mari breșe în Mesotechion, pe aici
turcii au reușit, în cele din urmă, să pătrundă în oraș, iar cartierul din această zonă
se numește astăzi Fatih, după numele sultanului Mahomed al II-lea, supranumit
„Cuceritorul” (Fatih Sultan Mehmed).
Zidurile dinspre uscat ale Bizanțului erau asigurate, la ambele extremități,
de două mari fortărețe. De-a lungul Mării Marmara se afla Cetatea celor Șapte Tur-
nuri, iar spre nord, de-a lungul Cornului de Aur, palatul Blacherne, inițial reședința
împăraților bizantini, transformat, în timp, într-o fortăreață intangibilă. Cu aceste
două bastioane se uneau și zidurile dinspre mare, similare în construcție cu zidul
exterior și din care nu s-au mai păstrat astăzi decât puține fragmente.
Se poate spune, fără îndoială, că zidurile teodosiene au fost, printre cele mai
importante sisteme defensive ale antichității târzii dar și ale Evului Mediu timpu-
riu. Odată cu apariția tunurilor de asediu, fortificațiile au devenit vulnerabile, însă
calitatea și masivitatea lor a oferit, în continuare, o apărare eficientă. În asediul
final, care a dus la cucerirea orașului către turcii otomani, în anul 1453, apărătorii,
deși depășiți numeric, au reușit să contracareze, în mod repetat, încercările turcești
de a penetra zidurile, respingând mai multe atacuri și au reușit să refacă stricăciu-
nile provocate de tunurile de asediu timp de aproape două luni. În cele din urmă, pe
29 mai, când a fost lansat atacul decisiv, iar generalul genovez Giovanni Giustiniani
Longo a fost rănit și a părăsit lupta, s-a instaurat panica printre apărători, iar zidu-
rile au putut fi penetrate. După capturarea orașului, sultanul Mahomed al II-lea a
reparat zidurile, inițiind și alte importante proiecte de lucrări publice. Lucrările de
refacere și consolidare au continuat de-a lungul secolelor de dominație otomană.
Fortificațiile dinspre mare (τείχη παραλία, teichē paralia) au închis orașul pe
malul Mării Marmara (Propontis) și a golfului Cornul de Aur (χρυσομών κέρας).
Deși orașul inițial, Byzantion, avea cu siguranță ziduri spre mare, urme ale
acestora, precum și data exactă a construirii acestora este o chestiune încă în dez-
batere. În mod tradițional, construcția zidurilor dinspre mare a fost atribuită de
cercetători împăratului Constantin cel Mare, împreună cu construcția zidului prin-
cipal. Cu toate acestea, prima referință reală la construcția acestora datează din
anul 439, când prefectului Orașului Cyrus de Panopolis (în unele izvoare confundat,
adesea, cu un alt prefect al Pretoriului, Constantin) i s-a cerut să le repare și să
le completeze pe partea dinspre mare. Această activitate era legată de faptul că,
în același an, Cartagina a căzut sub vandali, eveniment care a dus la apariția unei
amenințări navale în Marea Mediterană. Această construcție în două etape este, în
general, confirmată de cele mai multe izvoare. Cu toate acestea, unii cercetători (de
ex. Cyril Mango) pun la îndoială existența oricăror fortificații pe partea maritimă
în timpul antichității târzii, deoarece acestea nu sunt clar menționate de sursele
contemporane până cel mai târziu, în jurul anului 700.
au acceptat și această teorie. Cu toate acestea, săpăturile de la fața locului nu au descoperit nici
o dovadă a unei porți corespunzătoare în zidul interior (dispărut acum) în această zonă, și poate
că istorisirea lui Ducas este fie o invenție, fie derivată dintr-o legendă anterioară privind Poarta
Xylokerkos, pe care cercetătorii anteriori au echivalat-o și cu Kerkoporta.
202
Marius Telea
Zidurile dinspre mare erau asemănătoare din punct de vedere arhitectural

cu zidurile teodosiene, dar cu o construcție mai simplă. Ele erau formate dintr-un
singur perete, considerabil mai mic decât zidurile terestre, cu circuite interioare în
zona porturilor.
Zidul dinspre Marea Marmara (Propontidei) a fost construit aproape de țărm,
cu excepția porturilor și a cheilor, începea din vârful peninsulei, adică de la intrarea
în Cornul de Aur, copia conturul ţărmului spre apus până la Turnul de Marmură,
unde se întâlnea cu zidul dinspre uscat. Aceste fortificaţii aveau o înălţime între
12 și 15 metri, cu 188 de turnuri, 13 porţi43 și o lungime totală de aproape 8.460 de
43
De la promontoriu până la vârful vechiului acropolis al orașului (actualul Sarayburnu, punctul
Seraglio), la sud și la vest de Turnul de Marmură, porțile sale se află după cum urmează:
Prima poartă, astăzi demolată, a fost Poarta de Est (Ἑῴα Πύλη, Eōa Pylē) sau Poarta Sfânta
Varvara, după o biserică din apropiere, în limba turcă Top Kapısı („Poarta Tunului”), de la care
Palatul Topkapı și-a luat numele. Unică printre porțile dinspre mare, ea a fost, ca și Poarta de Aur,
flancată de două turnuri mari de marmură albă, care în anul 1816 au fost folosite pentru a construi
Pavilionul de marmură din apropiere, al sultanului Mahmud al II-lea (1808-1839). De două ori
a servit ca loc de intrare pentru întoarcerea triumfătoare a împăratului: în anul 1126, când Ioan
al II-lea Comnenul (1118-1143) s-a întors în capitală după recucerirea cetății Kastamonu (Kas-
tra Komnenon) și, în anul 1168, când Manuel I Comnenul (1143-1180) s-a întors din campania
sa victorioasă împotriva regatului maghiar.
Următoarea, era poarta cunoscută în turcește ca Değirmen Kapı („Poarta Pietrei de moară”), al
cărei nume bizantin este necunoscut. În apropierea ei și spre nord, se afla marele Turn din Man-
gana, destinat să susțină un capăt al lanțului proiectat (dar probabil niciodată instalat) de către
Manuel I Comnenul pentru a închide Bosforul, celălalt capăt fiind legat de un turn construit
pe insula cunoscută actualmente sub numele de Turnul Fecioarei (Kız Kulesi), situată lângă Chry-
sopolis (astăzi Üsküdar), turn cunoscut sub numele de Damalis (Δάμαλις) sau Arkla (Ἀρρκλά) în
vremurile bizantine. Următoarea poartă este acum cunoscută sub numele de Demirkapı („Poarta
de Fier”) și este o structură otomană. Un nume grecesc nu este cunoscut și nu se știe dacă o poar-
tă exista acolo în vremurile bizantine. În spatele acestor două porți s-a extins cartierul Mangana
(Μάγγανα, „Arsenal”), cu numeroasele sale mănăstiri, dintre care cele mai faimoase erau cele ale
Sfântului Gheorghe din Mangana, a lui Hristos Philantrophos și Theotokos Hodegetria, ca și Palatul
din Mangana. Patru intrări mici, câte două de o parte și de cealaltă, se aflau la capătul sudic al
cartierului Mangana și, probabil, deserveau numeroasele biserici. Au fost înregistrate numele,
dar nu și identitatea, a două dintre ele, Intrarea Sfântului Lazăr (πυλίς τοῦ ἁγίου Λαζάρου, pylis
tou hagiou Lazarou), și Mica Poartă a Hodegetriei, (μικρά πύλη τῆς Ὁδηγήτριας, mikra pylē tēs
Hodēgētrias), ambele denumite după mănăstirile situate în apropierea lor. Este, de asemenea,
probabil ca una dintre ele să fie identificată cu Intrarea lui Mihail Protovestiarios (παραπυλίς του
Μιχαήλ του πρωτοβεστιαρίου, parapylis tou Michaēl tou prótovestiariou).
Mai la sud, în punctul unde țărmul se întoarce spre vest, sunt două porți suplimentare,
Balıkhane Kapısı („Poarta Casei de pește”) și Ahırkapısı („Poarta Stabilă”). Numele lor provine de
la clădirile din interiorul palatului Topkapı spre care duceau. Numele lor bizantine sunt necunos-
cute. Următoarea poartă, în partea sud-estică a orașului, a fost Poarta palatului imperial Bucoleon,
cunoscută în vremuri bizantine ca Poarta Leului (Πόρτα Λέοντος, Porta Leontos, în limba latină
Porta Leonis), după leii de marmură care înconjurau intrarea, precum și Poarta Ursului (πόρτα τῆς
ἀρκούδας, Porta tēs arkoudas), după un tablou reprezentând un urs în mărime naturală situat pe
chei. În turcește se numește Çatladıkapı („Poarta Ruptă”).
La vest de palatul Bucoleon se afla biserica Sfinții Serghie și Bacchus și primul dintre porturile
de pe țărmului sudic al orașului, cel al Sophiei, numit după astfel după soția împăratului Iustin al
II-lea (565-578) și cunoscut inițial ca Portul lui Iulian. O mică intrare este situată în fața bisericii, în
timp ce prima poartă mai mare, Poarta Sophiaei (Πόρτα τῶν Σοφιῶν, Porta tōn Sophiōn) sau Poarta
de Fier (Πόρτα Σιδηρᾶ, Porta Sidēra), se deschide spre port. În turcește, este cunoscută sub numele
de Kadırgalimanı Kapısı, „Poarta Portului Galerelor”. În continuare, urma Poarta lui Kontoskalion
(Πόρτα τοῦ Κοντοσκαλίου), actualmente Kumkapısı („Poarta Nisipului”), care se deschidea spre por-
tul bizantin cu același nume, destinat să înlocuiască portul blocat de aluviuni al Sophiae-i.
Următorul port la vest era marele port al lui Eleutherius sau Theodosius, în zona cunoscută
sub numele de Vlanga. Imediat înainte de acesta spre est se afla poarta cunoscută în turcește ca
Yenikapı („Poarta Nouă”). O inscripție latină amintește de repararea ei după cutremurul din anul
metri, la care se adăugau încă 1.080 de metri cuprinzând peretele interior al por-
tului Vlanga. Acum aceste ziduri se găsesc numai pe anumite porţiuni ale traseului,
astăzi mai păstrându-se câteva bucăți din el (mare parte din ele au fost deteriorate
în timpul construcției unui drum, în anii 1956-1957). De asemenea, o altă parte din
aceste fortificaţii au fost demolate de turci pentru a folosi materialele de construc-
ţie în alte scopuri. Apropierea zidului de mare și curenții puternici ai Propontidei
au făcut ca țărmurile estice și sudice ale peninsulei să fie relativ sigure în caz de
atac, dar și pereții acestuia trebuiau să fie protejați împotriva mării în sine: diguri
de bolovani erau așezați la baza lor, iar coloanele de marmură au fost utilizate ca
elemente de legătură la baza pereților pentru a spori integritatea lor structurală.
Partea cea mai bine conservată se află între Yedikule şi cartierul Samatya şi între
cartierul Kumkapi, de pe malul mării şi vârful peninsulei, spre Topkapî.
Zidul dinspre Cornul de Aur unde se desfășura cea mai mare activitate comer-
cială, a avut o lungime de 5,6 kilometri, întinzându-se de la capul Sfântului Dimi-
trie, la Blacherne, unde se alătura zidurilor terestre. Deși cea mai mare parte a fost
demolată în jurul anului 1870, în timpul construcției unei linii de cale ferată, cursul
său și poziția celor mai multe porți și turnuri sunt cunoscute cu exactitate. A fost
construit mai departe de țărm și avea 10 metri înălţime. Potrivit preotului francis-
can italian Cristophoro Buondelmonti (1386-c.1430), zidul avea 110 de turnuri şi 14
porţi44, deși, după alte surse, existau 16 porți în perioada bizantină.
447. Aceasta este, de obicei, identificată cu Poarta Evreiască din perioada bizantină târzie. Imediat
la vest, după port, se afla următoarea poartă, Davutpașa Kapısı („Poarta lui Davut Pașa”), iden-
tificată, de obicei, cu Poarta Sfântului Emilianus (Πόρτα τοῦ ἀγίου Αἰμιλιανοῦ, Porta tou hagiou
Aimilianou) despre care se știe că s-a aflat la joncțiunea zidului maritim cu zidul constantinian al
orașului. Această părere este, totuși, contestată de Raymond Janin, deoarece joncțiunea zidurilor
s-a făcut mult mai la vest de locația actuală a porții.
Mai departe, spre vest, unde țărmul se întoarce brusc spre sud, se afla Poarta Psamathia (Πόρτα
τοῦ Ψαμαθᾶ/Ψαμαθέως, Porta tou Psamatha/Psamatheos), actualmente Samatya Kapısı, care du-
cea la suburbia cu același nume. În continuare, la sud și la vest se afla poarta cunoscută astăzi ca
Narlıkapı („Poarta Rodiei”). Numele său bizantin este necunoscut, dar este importantă datorită
faptului că se afla în apropierea faimoasei mănăstiri Studion.
44
Porțile cunoscute ale zidului Cornului de Aur pot fi urmărite de la Blacherne spre est până la
punctul Seraglio, după cum urmează: prima poartă, foarte aproape de zidurile terestre, a fost Poarta
Koiliomene (Κοιλιωμένη Πόρτα, Koiliōmēnē Porta, „Poarta rulantă”), în limba turcă, Küçük Ayvansa-
ray Kapısı. Imediat după ea s-a aflat Poarta Sfintei Anastasia (Πύλη τῆς ἁγίας Ἀναστασίας, Pylē tēs
hagias Anastasias), situată în apropiere de Moscheea Atik Mustafa Pasha, în limba turcă, Atik Mus-
tafa Pașa Kapısı. În imediata vecinătate a părții exterioare a zidurilor se află biserica Sfântul Nicolae
Kanabos, care în anii 1597-1601 a servit drept reședință a patriarhului Constantinopolului.
În continuare, pe coastă se afla poarta cunoscută în turcește ca Balat Kapı („Poarta Palatului”),
precedată în strânsă ordine de trei arcade mari, care serviseră fie ca porți către țărm, fie către un
port pentru palatul imperial Blacherne. Se știe că două porți au existat în vecinătate în vremurile
bizantine: Poarta Kynegos (Πύλη τοῦ Κυνηγοῦ/τῶν Κυνηγῶν, Pyliē tou Kynēgou / tōn Kynēgōn,
„Poarta vânătorilor”), de unde a fost numit cartierul din spatele acestuia Kynegion și Poarta Sfân-
tului Ioan Botezătorul (Πόρτα τοῦ ἁγίου Προδρόμου καὶ Βαπτιστοῦ, Porta tou hagiou Prodromou
kai Baptistou), deși nu este clar dacă aceasta din urmă era diferită de Poarta Kynegos. Balat Kapı a
fost identificată în mod diferit ca una dintre ele și ca una dintre cele trei porți de pe Cornul de Aur
cunoscută sub numele de Poarta Imperială (Πύλη Βασιλικὴ, Pylē Basilikē).
Mai departe, la sud era Poarta Phanarion (Πύλη τοῦ Φαναρίου, Pylē of Phanariou), în limba
turcă Fener Kapısı, numită așa după farul local (phanarion, în limba greacă), care a și dat numele
suburbiei. Poarta a însemnat, de asemenea, intrarea dinspre vest în fortul Petrion (κάστρον τῶν
Πετρίων, kastron tōn Petriōn), format printr-o dublă porțiune de ziduri între Poarta Phanarion și
Poarta Petrion (Πύλη τοῦ Πετρίου, Pylē tou Petriou), în limba turcă Petri Kapısı. Conform tradiției
bizantine, zona a fost numită astfel după Petru Patricianul, un important ministru al lui Ius-
tinian I (527-565). O ușă mică de la capătul vestic al peretelui interior al fortului, lângă Poarta
Phanarion, ducea în oraș și a fost numită Poarta Diplophanarion. La Poarta Petrion, venețienii,
204
Marius Telea
Cornul de Aur era un port natural bine înzestrat, care adăpostea și flota
bizantină. Constituia punctul slab al apărării, întrucât o flotă inamică, mai puter-
sub conducerea personală a dogelui Enrico Dandolo (1192-1205), au luat cu asalt zidurile și au
intrat în oraș în timpul asediului din anul 1204. Totuși, în asediul din anul 1453, un atac otoman
în același loc a fost respins.
Poarta următoare, Yeni Ayakapı („Poarta Nouă a Sfântului”), nu era bizantină, cu excepția cazului
în care înlocuia o intrare bizantină anterioară. A fost construită de marele arhitect otoman Mimar Sinan
în anul 1582. Imediat după ea se afla vechiul Ayakapı („Poarta Sfântului”), cunoscută în limba greacă
drept Poarta Sfintei Teodosia (Πύλη τῆς Ἁγίας Θεοδοσίας) după biserica mare a Sfintei Theodosia (ul-
terior identificată cu Moscheea Gül). Următoarea poartă era cea a lui Eis Pegas (Πύλη εἰς Πηγάς, Pylē
eis Pēgas), cunoscută de cronicarii latini ca Porta Puteae sau Porta del Pozzo, în limba turcă Cibali
Kapısı. Acesta a fost numită așa pentru că era orientată spre cartierul Pege (Πηγαρί, Pēgai, „izvoarele”)
de pe celălalt mal al Cornului de Aur. Apoi urma Poarta Platea (Πόρτα τῆς Πλατέας, Porta tēs Plateas),
astăzi demolată, urmată de cea tradusă de către cronicarii italieni sub numele de Porta della Piazza și
denumită în turcește Unkapanı Kapısı („Poarta Depozitului de pe Podea”). A fost numită după cartierul
local Plate[i]a („loc larg”, care semnifică linia largă a țărmului în acest loc). Poarta următoare, Ayazma
Kapısı („Poarta Sfântului Bine”), era după toate probabilitățile o construcție otomană.
Următoarea poartă era Poarta Drungaries (Πύλη τῶν Δρουγγαρίων, Pylē tōn Droungariōn), ac-
tualmente Odunkapısı („Poarta de Lemn”). Numele său bizantin derivă de la înaltul oficial cunos-
cut sub numele de drongarul Pazei. Ea delimita capătul vestic al cartierului venețian. Era urmată
de Poarta Prevestitorului, cunoscut de latini sub numele de Sfântul Ioan de Cornibus, având
numele de la o capelă aflată în apropiere. În turcește, se numea Zindan Kapısı („Poarta Dungeon”).
Poarta distrusă a lui Perama (Πόρτα τοῦ Περάματος, Porta tou Peramatos) se afla în suburbia Pe-
rama („traversare”), de unde se poate lua feribotul navigând spre Pera (Galata). A marcat limita
estică a cartierului venețian al orașului și începutul cartierului amalfitan. În harta lui BUON-
DELMONTI, este numită Porta Piscaria, din cauza pieței de pește care era acolo, denumire care
a fost păstrată și în prezent, Balıkpazarı Kapısı, „Poarta pieței de pește”. Ea este identificată, de
asemenea, cu Poarta Evreilor (Ἑβραϊκὴ Πόρτα, Hebraïkē Porta, Porta Hebraica în izvoarele latine),
poate cea mai frumoasă din acest tronson. A fost modificată substanțial de către turcii otomani în
secolul al XVII-lea, fiind încorporată în Moscheea Sultan Valide sau Moscheea Nouă (Yeni), pentru
a servi numai accesului sultanilor. Înainte de construirea moscheii în acel loc se stabilise o mică
colectivitate de evrei de la care s-a dat şi numele porţii.
În vecinătatea sa, probabil, a fost și Poarta Sfântului Marcu, care este înregistrată într-un
singur document venețian din anul 1229. Identitatea sa este neclară, la fel ca și întrebarea dacă
poarta, numită în mod evident în onoarea sfântului patron al Veneției, exista sau a fost deschisă
după căderea orașului în mâinile cruciaților în anul 1204.
La est de Poarta Perama a fost Poarta Hikanatissa (Πόρτα τῆς Ἱκανατίσσης, Porta tēs
Hikanatissēs), un nume probabil derivat din tagma imperială a Hikanatoi-lor. Poarta a marcat
capătul estic al cartierului amalfitan din oraș și marginea de vest a cartierului pisan. Mai departe,
spre est, se aflau Poarta Neorion (Πόρτα τοῦ Νεωρίου, Porta tou Neōriou), menționată ca Poarta
Horaia (Πύλη Ὡραία, Pylē Horaia, „Poarta Frumoasă”) în epocile târzii bizantine și otomane. După
cum îi arată și numele, ducea spre Neorion, portul principal al Bizanțului antic și cel mai vechi
arsenal naval al orașului. La începutul perioadei otomane, era cunoscută în turcește ca Çıfıtkapı
(Poarta Evreiască), dar numele său modern este Bahçekapı („Poarta Grădinii”). Limita estică a
cartierului pisan a fost localizată puțin la est de această poartă.
Din secolul al XII-lea, cartierul genovez al orașului s-a extins de acolo spre est, iar în docu-
mentele care le conferă privilegii genovezilor se menționează două porți: Porta Bonu („Poarta
lui Bonus”, probabil transcrisă din grecește Πόρτα Βώνου) și Porta Veteris Rectoris („Poarta ve-
chiului rector”). Este foarte probabil ca aceste două nume să se refere la aceeași poartă, probabil
numită după un oarecare Bonus, de altfel necunoscut, fiind situată undeva în districtul modern
Sirkeci. În sfârșit, ultima poartă a zidului din Cornul de Aur a fost Poarta lui Eugenius (Πόρτα τοῦ
Ἐυγενίου, Porta tou Eugeniou), care duce spre portul Prosphorion. În imediata vecinătate a fost
Turnul lui Eugenius sau Kentenarion, datând din secolul al IV-lea, de unde era legat și suspendat
lanțul cel mare care închidea intrarea în Cornul de Aur. Poarta a fost numită și Marmaroporta
(Μαρμαροπόρτα, „Poarta de Marmură”), pentru că era acoperită cu marmură și avea o statuie
a împăratului Iulian APOSTATUL. Este, de obicei, identificată cu Yalıköșkü Kapısı din perioada
otomană, și a fost distrusă în anul 1871.
nică putea pătrunde și să ia cu asalt zidurile, mai slabe decât restul fortificațiilor.
Această parte de nord a orașului a fost întotdeauna mai cosmopolită, constituind
o zonă de comerț, care cuprindea și cartierele alocate străinilor aflați în capitala
imperială. Spre exemplu, negustorii musulmani aveau propriile lor locuințe (mi-
taton), inclusiv o moschee, iar din vremea lui Alexios I Comnenul (1081-1118),
împărații au acordat Republicilor maritime italiene (Veneția, Genova, Amalfi)
spații comerciale extinse care includeau propriile lor debarcadere (skalai) dincolo
de zidurile maritime.
Accesul inamicului la zidurile din fața Cornului de Aur a fost împiedicat de
existența unui lanț greu, instalat de împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-741), cu
zale din lemn unite între ele prin piroane și încuietori de fier, susținut de butoaie
plutitoare, întinzându-se de la un capăt la celălalt al golfului. Un capăt al lanțului
era fixat la Turnul lui Eugenius (Kentenarion), actualmente în suburbia modernă
Sirkeci, iar celălalt în Galata, de un alt turn mare, pătrat, numit Kastellion, al cărui
subsol a fost, ulterior, transformat în moscheea Yeraltı (subterană).
În primele secole ale existenței sale, Constantinopolul s-a confruntat cu câ-
teva amenințări navale, dar în timpul primului asediu al capitalei de către avaro-
slavi, aliați cu perșii sassanizi (626), pentru prima dată, a fost respins un atac pe
mare. Cu toate acestea, după cuceririle arabe ale Siriei și Egiptului, a apărut o
nouă amenințare navală. Ca răspuns, zidurile maritime au fost renovate la înce-
putul secolului al VIII-lea sub Tiberiu al III-lea Apsimar (698-705) sau Anastasie
al II-lea (713-715). Mihail al II-lea (820-829) a inițiat o reconstrucție la scară
largă, finalizată în cele din urmă de succesorul său Teofil (829-842), care a mărit
înălțimea lor. Întrucât aceste reparații au coincis cu cucerirea Cretei de sarazini,
au fost cheltuite sume mari de bani pentru refacerea lui, fapt menționat și de cro-
nicarul Constantin Manasses, „monedele de aur ale împărăției au fost cheltuite ca
niște pietricele fără valoare”. Vasta lucrarea întreprinsă de Teofil, care a refăcut,
în fond, zidurile maritime, este confirmată de numeroasele inscripții găsite, care
poartă numele său, mai mult decât ale oricărui alt împărat. În ciuda viitoarelor
restaurări, aceste ziduri au protejat orașul până la sfârșitul Imperiului.
În timpul asediului orașului de către cavalerii cruciați ai Cruciadei a IV-a, ziduri-
le maritime, deși refăcute de Teofil, s-au dovedit a fi un punct slab în apărarea orașului,
deoarece venețienii au reușit să facă breșe în el și să pătrundă în oraș. În urma aces-
tei experiențe, Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) a acordat o atenție deosebi-
tă creșterii și întăririi zidurilor dinspre mare, imediat după recucerirea bizantină a
orașului în anul 1261, deoarece o încercare latină de a recupera orașul era considerată
iminentă. Mai mult, instalarea genovezilor de la Galata peste Cornul de Aur, convenită
prin tratatul de Nymphaion (1261), a reprezentat o altă potențială amenințare pentru
oraș. Timpul fiind scurt, și datorită iminenței atacului latin asupra capitalei, ziduri-
le maritime au fost înălțate prin adăugarea de paravane de lemn mascate, având o
înălțime de 2 metri. Zece ani mai târziu, confruntându-se cu amenințarea invaziei lui
Carol d’Anjou, o a doua linie de fortificații a fost construită în spatele zidurilor mariti-
me originale, deși nici o urmă din ele nu mai supraviețuiește astăzi.
Zidurile au fost din nou restaurate sub Andronic al II-lea Paleologul (1282-
1328) și, apoi, sub succesorul său, Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341), când, la
12 februarie 1332, o furtună majoră a provocat spărturi în zid și a forțat deschiderea
lor. În anul 1351, când Imperiul era în război cu genovezii, Ioan al VI-lea Cantacuzino
a reparat din nou zidurile și chiar a săpat un șanț în fața peretelui dinspre Cornul de
Aur. Alte reparații au fost înregistrate în anul 1434, din nou din cauza amenițării ge-
206
Marius Telea
novezilor, iar până la asediul final și căderea orașului în mâinile otomanilor, s-au mai
făcut reparații, în parte cu fonduri oferite de despotul Serbiei, Gheorghe Brankovic.
Această porţiune de ziduri (maritime) urmărea ţărmul sudic al Cornului de
Aur până pe la jumătatea acestuia. Acolo se întâlnea cu zidurile duble care apărau
capitala dinspre uscat. În unghiul format de fortificațiile dinspre uscat, cele duble,
și fortificațiile dinspre Cornul de Aur s-a construit complexul palaţial Blacherne,
sau Palatul Blacherne, pe o colină ce coboară spre Cornul de Aur.
Ansamblul de palate (în final, şase), biserici, terase, porticuri şi grădini de
la Blacherne, ridicate sub diferite domnii, pe o colină ce domina Cornul de Aur, a
constituit ultima reședință a basileilor bizantini. Edificiile din componența lui riva-
lizau în bogăţie şi frumuseţe cu orice altă construcție, iar, de-a lungul timpului, unii
împărați i-au adăugat câte o construcție nouă sau au făcut diferite modificări.
Acest ansamblu era alăturat zidurilor de apărare dinspre uscat pentru a se
înlesni fuga în caz de revoltă populară sau de victorie a unor uzurpatori.
Din punctul de unire al fortificaţiilor de pe uscat cu cele din lungul Cornului
de Aur, adică din colţul cuprins de domeniul Blacherne, primele două porţi care se
deschideau spre Cornul de Aur erau Poarta Kynogon şi Poarta Phanaror, mergând
spre răsărit, adică spre centrul oraşului, spre ieşirea din golf. Erau cele mai apro-
piate porţi de domeniul Blacherne, îndreptate spre calea maritimă ce pornea din
Cornul de Aur. Urmau multe altele până la confluenţa dintre golf şi Bosfor.
III.1.1.4. „Zidul lui Anastasie”
Mai multe fortificații au fost construite în diferite perioade în vecinătatea Con-

stantinopolului, făcând parte din sistemul său defensiv. Primul și cel mai mare dintre
acestea a fost construit în timpul împăratului Anastasius I (491-518), aşa-numitul zid
anastasian (τεῖχος Ἀναστασιακόν, teichos Anastasiakon) sau zidul cel lung (μακρὸν
τεῖχος, makron teichos sau μεγάλη Σόδαδα, megalē Souda), construit la mijlocul seco-
lului al V-lea ca o linie de apărare suplimentară a Constantinopolului, la aproximativ
65 de kilometri vest de oraș. Avea o grosime de 3,30 metri și o înălțime de peste 5
metri, cu turnuri de observaţie, porţi, forturi şi un şanţ spre exterior. El a reuşit, un
timp, să protejeze Constantinopolul de atacurile hunilor, avarilor şi bulgarilor.
Având o lungime de 56 de kilometri (circa 35 de mile), zidul pornea de pe
coasta Mării Negre, străbătând toată Tracia până la Marea Marmara, la 6 kilometri
vest de vechiul oraş Selymbria. Deşi poartă numele împăratului Anastasius I, există
mărturii potrivit cărora zidul exista deja din anul 469, în timpul împăratului Leon
I Makelles (457-474), ca şi a urmaşului său Zenon (476-491) şi a fost menţinut şi
refăcut, între anii 507-512, de către Anastasius I.
Este cunoscut însă faptul că acest zid a avut o eficacitate limitată, fiind pe-
netrat de multe ori de către barbari, datorită lungimii sale foarte mari care îl făcea
dificil de apărat pe toate porţiunile. Nici structura sa nu îi conferea o mare rezisten-
ţă în faţa atacatorilor. Zidul a căzut în ruină după ce a fost abandonat în secolul al
VII-lea din cauza dificultăţii de a asigura mereu contingentele necesare de apărători
pe toată lungimea lui şi a costurilor foarte mari pentru refacerea lui. Piatra folosită
pentru construirea a mai mult de jumătate din acest zid a fost reutilizată la alte con-
strucţii civile din zonă, dar mai multe părți din el, în special din secțiunile centrale
și nordice mai izolate, mai există încă.
În plus, între zidul anastasian și orașul însuși, au existat câteva orașe și
cetăți mici, cum ar fi Selymbria, Rhegion sau marea suburbie a Hebdomonului („al
Șaptelea”, actualmente cartierul Bakırköy, numită astfel datorită distanței de șapte

mile romane față de borna situată în centrul fostei capitale bizantine, Million, de
la care se măsurau distanțele față de toate marile orașe ale lumii), unde se aflau și
numeroase tabere militare. Dincolo de zidurile lungi, orașele Bizye și Arcadiopolis
închideau căile de acces dinspre nord. Aceste localități erau situate strategic de-a
lungul principalelor drumuri spre oraș și formau cele mai îndepărtate linii de apă-
rare ale Constantinopolului de-a lungul întregii sale istorii, servind la strângerea
forțele armate, care urmau să se confrunte cu invaziile inamice sau cel puțin să
câștige timp pentru ca apărarea capitalei să fie pusă în ordine. Este de remarcat că,
în timpul ultimului asediu otoman, câteva dintre ele, precum Selymbria, s-au predat
numai după căderea Constantinopolului însuși. În Asia Mică, același rol l-au avut
orașele Niceea și Nicomidia, precum și de tabăra de campanie de la Malagina.
III.1.1. 5. Fortificațiile din jurul Galatei
Galata, actualmente suburbia Sykai, a fost parte integrantă a orașului de la

începutul secolului al V-lea. „Notitia Urbis Constantinopolitanae” din anul 425 o
numește regiunea a XIII-a a orașului. Probabil a fost fortificată cu ziduri în secolul
al V-lea, iar sub Iustinian I s-a acordat statutul de oraș. Așezarea a intrat în declin
și a dispărut după secolul al VII-lea, rămânând doar Turnul Mare (Kastellion tou
Galatou), actualmente Karaköy, care păzea lanțul care închidea Cornul de Aur. După
devastarea orașului în anul 1204, Galata a devenit un cartier venețian și, mai târziu,
o colonie extra-teritorială genoveză, aflată efectiv în afara controlului bizantin. În
ciuda opoziției bizantine, genovezii au reușit să-și înconjoare cartierul cu un șanț,
iar prin îmbinarea caselor lor de tip castel, cu pereții, au creat primul zid din jurul
coloniei. Turnul Galata, numit apoi Christea Turris („Turnul lui Hristos”) și o extin-
dere a zidurilor spre nord, au fost construite în anul 1349. Alte extinderi ale ziduri-
lor s-au realizat în anii 1387, 1397 și 1404, cuprinzând o suprafață mai mare decât
cea care le-a fost alocată inițial, care se întindea de la actualul cartier Azapkapı
spre nord până la Șișhane, de acolo până la Tophane și de acolo spre Karaköy. După
cucerirea otomană, zidurile au fost păstrate până în jurul anului 1870, când majori-
tatea au fost demolate pentru a facilita expansiunea orașului. Astăzi, numai Turnul
Galata, vizibil din cea mai mare parte a Constantinopolului istoric, a rămas intact,
împreună cu câteva fragmente mai mici din ziduri.
III.1.1.6. Fortificațiile cartierului Blacherne
O nouă extindere a oraşului s-a produs în secolul al VII-lea, când a fost inclus
în perimetrul cetăţii şi cartierul Blacherne, situat la nord, în care se afla o binecu-
noscută biserică închinată Maicii Domnului.
Zidurile care mărginesc acest cartier se leagă de zidurile teodosiene și se ter-
mină la nivelul Palatului Porfirogeneților (în turcește Tekfur Sarayı), cu zidurile de la
mare, la Cornul de Aur. Ele constau dintr-o serie de pereți unici construiți în diferite
perioade, care încorporează cartierul Blacherne. În general, ele sunt de aproximativ
12-15 metri înălțime, mai groase decât zidurile teodosiene și cu turnuri mai apropi-
ate. Situate pe o pantă abruptă, erau lipsite de un șanț, cu excepția porțiunii dinspre
Cornul de Aur, unde împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino a săpat unul.
Problema fortificațiilor originale din această zonă a fost examinată de câțiva
cercetători și au fost propuse mai multe teorii cu privire la cursul acestora. Se știe
208
Marius Telea
din „Notitia Urbis Constantinopolitanae” că regiunea a XIV-a, care cuprindea și car-

tierul Blacherne, a stat separată și a fost înconjurată pe toată lungimea ei de un zid
propriu. Mai departe, s-a constatat că, cel puțin până la asediul avaro-slav din anul
626, când au fost distruse, bisericile Maicii Domnului Blachernitissa și cea a Sfântu-
lui Nicolae se aflau în afara fortificațiilor din acest cartier. S-au păstrat până astăzi
urme ale zidurilor. De aceea, perimetrul fortificat inițial poate fi trasat astfel încât
să cuprindă cele două porți nordice ale celei de-a șaptea coline într-un triunghi,
care se întinde de la Palatul Porfirogeneților până la închisoarea lui Anemas, la bise-
rica Sfântul Dimitrie Kanabos și, de acolo, înapoi la Palatul Porfirogeneților. Aceste
fortificații erau aparent mai vechi decât zidurile teodosiene, probabil datând din
secolul al IV-lea, și apoi au fost legate de noile ziduri ale orașului sub Teodosie al
II-lea, cu peretele vestic constituind partea cea mai avansată a sistemului defensiv
al orașului, iar peretele estic ajuns în ruină.
Astăzi, zidurile teodosiene sunt legate, în apropierea Palatului Porfirogeneților,
cu un perete scurt, care prezintă o mică intrare, probabil intrarea Porfirogenetului
(πυλὶς τοῦ Πορφυρογεννήτου) menționată de Ioan al VI-lea Cantacuzino și se întinde
de la Palat până la primul turn al așa-numitului zid al lui Manuel Comnenul. După cum
relatează istoricul Nicetas Choniates, acest zid a fost construit de împăratul Manuel
I Comnenul (1143-1180) pentru a proteja palatul imperial din Blacherne, începând cu
sfârșitul secolului al XI-lea, reședința preferată a basileilor. Era o fortificație excelentă
din punct de vedere arhitectural, constând dintr-o serie de arcade închise pe fața lor
exterioară, construite cu ziduri mai mari decât de obicei și mai groase decât zidurile
teodosiene, măsurând aproximativ 5 metri în partea de sus. Avea opt turnuri rotunde
și octogonale, în timp ce ultimul era pătrat. Zidul se întinde pe o distanță de 220 de
metri, începând cu un unghi aproape drept față de linia pereților teodosieni, mergând
la vest până la cel de-al treilea turn și apoi întorcându-se brusc spre nord. Cali-
tatea construcției a fost demonstrată în ultimul asediu otoman, când atacurile repetate,
bombardamentele intense (inclusiv bombele mari ale lui Orban) și încercările de a le
escalada s-au soldat cu eșecuri. Zidului comnenian îi lipsește un șanț, dar terenul difi-
cil al zonei îl făcea inutil. Zidul avea o intrare, între turnurile al doilea și al treilea, și
o poartă mare, Eğri Kapı („Poarta Strâmbă”), între turnurile al șaselea și al șaptelea.
Numele său turcesc vine de la curba bruscă pe care o face drumul din fața ei, pentru
a ocoli un mormânt aparținând, se pare, lui Hazret Hafiz, un colaborator al lui Maho-
med. Acesta a murit acolo în timpul primului asediu arab al orașului. Ea este, de obicei,
dar nu pe deplin, identificată cu Poarta Kaligariei (πόρτα ἐν τοῖς Καλιγαρίοις, porta en
tois Kaligariois), Poarta cartierului ciubotarilor (de la latinescul caliga, sandală).
Din ultimul turn al zidului lui Manuel Comnenul până la închisoarea lui Ane-
mas se întindea un alt zid, de aproximativ 150 de metri lungime, cu patru turnuri
pătrate. Este, probabil, de o dată ulterioară și de o calitate semnificativ inferioa-
ră zidului comnenian, fiind mai puțin gros și cu pietre și plăci de cărămidă mai
mici folosite pentru construcția sa. Pe pereții săi se păstrează inscripții care amin-
tesc de reparațiile făcute în anii 1188, 1317 și 1441. O intrare astupată după cel
de-al doilea turn este identificată în mod obișnuit cu Poarta Gyrolimne (πύλη τῆς
Γυρολίμνης, pylē tēs Gyrolimnēs), numită după Argyra Limnē, „Lacul de Argint”,
aflat la capătul dinspre Cornul de Aur. Probabil a deservit palatul Blacherne, după
cum rezultă din decorarea sa cu trei busturi imperiale. A. M. Schneider sugerează,
totuși, că numele se referă, mai degrabă, la Eğri Kapı.
Apoi vine peretele exterior al închisorii lui Anemas, care se leagă la o pereche
dublă de pereți. Zidul exterior este cunoscut și sub numele de zidul lui Leon, deoarece
a fost construit de împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820), în anul 813, pentru
a se proteja împotriva asediului hanului bulgar Krum. Acest zid a fost apoi extins
spre sud de către Mihail al II-lea (820-829). Zidul este o structură relativ ușoară, cu
o grosime mai mică de 3 metri, sprijinit de arcuri care susțin parapetul și prezintă
patru turnuri și numeroase porți mai mici. În spatele zidului leonian se afla un perete
interior, care a fost renovat și consolidat prin adăugarea a trei turnuri hexagonale
de către împăratul Teofil (829-842). Cele două ziduri se află la o distanță de apro-
ximativ 26 de metri și sunt străpunse de câte o poartă, alcătuind împreună Poarta
Blacherne (πόρτα τῶν Βλαχερνῶν, porta tōn Blachernōn). Cei doi pereți formează o
incintă fortificată, numită de către bizantini, Brachionion sau Brachiolion („brățară”)
a Blachernelor (βραχιόνιον/βραχιόλιον τῶν Βλαχερνῶν) și cunoscută după cucerirea
otomană a orașului, sub numele de Pentapyrgion (Πενταπύργιον, „Cinci Turnuri”),
făcând aluzie la fortăreața Yedikule (în limba greacă, Heptapyrgion). Zidul interior
este identificat în mod tradițional de către istorici precum A. van Millingen și R. Janin
cu zidul lui Heraclius, construit de împăratul Heraclius I (610-641) după asediul avar
(626) pentru a închide și a proteja biserica Sfintei Fecioare din cartierul Blacherne.
A. M. Schneider a identificat-o, totuși, în parte cu Pteron-ul (Πτερόν, „aripa”), con-
struită în timpul împăratului Teodosie al II-lea, pentru a acoperi flancul de nord al
Blachernelor (de aici denumirea sa alternativă de Proteichisma, „fortificație exteri-
oară”) de la închisoarea lui Anemas la Cornul de Aur. În consecință, A. M. Schneider a
transferat identitatea zidului heraclian asupra unei scurte porțiuni a zidului maritim
atașat direct de el spre est, care prezintă o arhitectură distinctă. Totuși, identitatea
Pteron-ului rămâne o întrebare nerezolvată în rândul cercetătorilor moderni.
Un alt perete scurt a fost adăugat mai târziu, probabil în timpul domniei lui Teo-
fil, care se întindea de la intersecția zidurilor terestre și a celor maritime, cu marea
însăși, fiind străpuns de așa-numita Poartă de Lemn (Ξυλίνη πύλη, Xylinē pylē, sau
Ξυλόπόρτα, Xyloporta). Atât zidul cât și poarta au fost demolate în anul 1868.
III.1.1.7. Fortărețele Anadolu și Rumeli
Fortărețele gemene, Anadolu Hisari și Rumeli Hisar, se află la nord de Is-

tanbul, în cel mai îngust punct al Bosforului. Acestea au fost construite de către
otomani pentru a controla ruta maritimă strategică, vitală în pregătirea atacului
lor final asupra Constantinopolului. Anadoluhisarı (denumire turcească pentru „Ce-
tatea Anatoliei”), numită și Akçehisar și Güzelcehisar („Cetatea frumoasă”), a fost
construită de sultanul Bayazid I în anul 1394 și, inițial, a constat dintr-un turn de
observație aproximativ pentagonal, având 25 de metri înălțime, înconjurat de un
perete. Mult mai dezvoltată și mai extinsă, Rumelihisarı („Fortăreața lui Rumeli”),
a fost construită de sultanul Mahomed al II-lea în doar patru luni, în anul 1452. Era
alcătuită din trei turnuri mari și unul mic, legate printr-un perete întărit cu 13 tur-
nuri mici de veghe. Privite de la mare înălțime, pereții și turnurile erau plasate în
așa fel încât scriau numele lui Mohamed cu litere arabe. Cu tunuri instalate pe prin-
cipalele sale turnuri, fortăreața le-a dat posibilitatea otomanilor să aibă un control
complet asupra trecerii tuturor corăbiilor prin strâmtoarea Bosfor, un rol evocat în
mod clar în numele său original, Boğazkesen („tăietor al strâmtorii”). După cuceri-
rea Constantinopolului, a servit drept punct vamal și închisoare, în special pentru
ambasadorii statelor care se aflau în conflict cu Imperiul Otoman. După ce a suferit
pagube mari în timpul cutremurului din anul 1509, a fost refăcută și folosită con-
stant până spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
210
Marius Telea
Alte obiective de interes militar erau: marele arsenal, în care erau depozitate
maşinile de război; legat de acesta se afla şi o bibliotecă cuprinzând tratate de teh-
nică şi inginerie militară. În portul oraşului staţiona şi flota imperială, iar cazărmi-
le din oraş adăposteau 24.000 de soldaţi din regimentul de gardă, care constituia
garnizoana Constantinopolului.
Un rol considerabil în apărarea oraşului lui Constantin îl aveau avanposturi-
le sale îndepărtate, care închideau calea invadatorilor spre Cornul de Aur, funcţie
asumată de Scythia Minor şi Chersones în Europa şi cetăţile Nicomidia şi Niceea în
Asia Mică. Astfel, fortificat dinspre uscat şi apărat din trei părţi de mare, Constan-
tinopolul n-a putut fi cucerit timp de opt secole.
III.1.2. Edificiile publice reprezentative ale capitalei
Zona principală, centrul vieţii politice, economice, spirituale şi artistice

constantinopolitane era situată în jurul pieţei Augustaeon. Era o piaţă vastă cu
laturile de 140 de metri lărgime şi 170 de metri lungime, pavată cu marmură şi
decorată cu diferite structuri de ornament, cu caracter civil. Avea în mijlocul ei
coloana de porfir cu statuia din bronz a împăratului Iustinian I. Aceasta era orien-
tată spre răsărit de unde se considera că venea pericolul reprezentat de Regatul
persan. Statuia a supravieţuit până în secolul al XVI-lea, când turcii au topit-o
pentru a turna tunuri din bronzul ei.
Pe latura nordică a pieţei era catedrala Sfânta Sofia, în faţa ei, palatul imperi-
al, iar spre răsărit era reşedinţa Senatului, ridicată, pentru prima dată, de Constan-
tin cel Mare. Aceasta a fost incendiată de două ori, sub domnia împăratului Arcadius
(395-408) şi apoi sub Iustinian I. Ultimul a reclădit-o, deşi instituţia Senatului
nu mai avea decât un rol decorativ în viaţa politică. Tot spre latura de răsărit, adică
spre Marea Marmara, se afla piaţa Augustaeon, ornamentată cu un portic de mar-
mură albă cu şase coloane. Pe latura de apus a pieţei, dinspre oraş, se afla capela
Sfântului Constantin, loc în care împăratul primea supunerea prizonierilor de răz-
boi, aşezându-le piciorul pe cap, după un obicei oriental.
Din partea opusă începea o stradă lungă dar şi largă – principala stradă din
Constantinopol – numită Strada din mijloc (Μέση Ὁδός) care făcea legătura cu cele
trei foruri: al lui Constantin, al lui Teodosie (al II-lea) şi al lui Arcadius. Fiecare din
aceste foruri avea în mijlocul lui o coloană (columnă) în vârful căreia se afla statu-
ia împăratului respectiv în mărime naturală (cea a lui Constantin cel Mare se mai
numea şi Coloana arsă sau, după denumirea turcească, Coloana încercuită - Çem-
berlitaş - având 50 de metri înălţime). În centrul pieţei Augustaeon, în deschiderea
străzii principale se afla un monument numit Million sau Mila de Aur, locul de la
care se măsurau toate distanţele (în mile) către principalele oraşe ale Imperiului.
Avea acelaşi rol ca şi Milliarium Aureum din Forumul roman. Se prezenta sub for-
ma unui dublu arc de triumf, peste care se afla o cupolă, susţinută de patru arcuri,
având deasupra statuile lui Constantin cel Mare, a mamei sale Elena, precum şi a
doi îngeri. O statuie a zeiţei Tyche se afla în spatele lor. Începând cu secolul al VI-
lea, monumentul a devenit un punct important pe traseul ceremoniilor imperiale
din capitală. Iustinian I i-a adăugat un cadran solar, iar Iustin al II-lea a împodobit
partea de jos cu statuile soţiei sale Sofia, a fiicei sale, Arabia şi a nepoatei sale,
Elena. Au fost adăugate ulterior statuile împăraţilor Hadrian, Traian şi Teodosie al
II-lea. În apropiere de Mila de Aur, împăratul Phocas (602-610) a ridicat mai târziu
un oratoriu dedicat Sfântului Ioan Evanghelistul. În prima jumătate a secolului al
VIII-lea, împăraţii Philippikos şi Anastasios al II-lea au împodobit bolţile cu imagini
de la ultimele Sinoade Ecumenice. Interesant este că, după căderea Constantino-
polului (1453), monumentul a rămas intact, existenţa lui fiind menţionată până la
începutul secolului al XVI-lea.
La un moment dat, după ce trecea de forul lui Teodosie, în zona pieţei cunos-
cută sub numele de Philadelphion, strada principală se ramifica în două: o ramifica-
ţie ducea spre nord la Poarta Adrianopolului, iar cealaltă spre sud ducea la Poarta de
Aur, care deschidea drumul ce ducea la Roma (via Egnatia). Spațiul în care strada
principală se bifurca a fost gândit să fie centrul fizic (mesomphalos) al oraşului.
Philadelphion a fost una dintre pieţele în care aveau loc şi ceremonii procesionale
imperiale. La intrare se puteau admira statuile primilor tetrarhi (Diocleţian şi Ma-
ximian; Galerius şi Constantius Chorus), într-un act de îmbrăţişare. Piaţa a rămas
intactă până în secolul al VIII-lea. Statuile tetrarhilor au fost furate în timpul Cru-
ciadei a IV-a (1204) şi duse la Veneţia.
Străzile oraşului erau largi de cel puţin 5 metri (unele chiar 8-10 metri),
calea pentru circulaţie fiind pavată şi erau mărginite de portice, unele suprapuse.
Erau dispuse pe direcţiile est-vest şi nord-sud. Totuşi, topografia oraşului nu a
permis să se respecte în totalitate această schemă, datorită denivelărilor naturale
ale terenului, fapt care a făcut ca oraşul să fie construit în terase, astfel că unele
străzi urcau sau coborau sub formă de trepte. Principalele artere, după cum am
arătat, erau mărginite de portice, cu coloane de 5-6 metri şi cu un diametru de
60 de cm, dispuse la intervale de 4 metri. Spaţiul de sub portice era pavat, dar
mai rudimentar decât calea principală de circulaţie. Tot sub portice erau plasa-
te statui precum şi tarabe ale zarafilor, ale negustorilor de produse alimentare,
de parfumuri, de mirodenii, etc. În apropierea palatului imperial se găseau mai
ales argintarii şi bijutierii. Aceste activităţi productive se regăsesc şi în numele
câtorva cartiere ale capitalei bizantine: la nord de biserica Sfânta Irina, era cel al
lucrătorilor de bronz sau al căldărarilor (Chalkoprateia); în apropiere de biserica
Sfânta Sofia, cel al fabricanților de lumânări sau al cerularilor (Keropoleia); la sud
de strada principală, între cele două foruri (al lui Constantin şi cel al lui Teodosie)
şi în vecinătatea unuia din cele mai mari antrepozite de grâne, cel al brutarilor
(Artopoleia). Între aceste cartiere foarte populate, spaţiile libere au fost concesio-
nate unor aristocraţi care şi-au construit palate, constituind o serie de cartiere
strălucitoare (Eugeniou, Narses, etc.).
Activitatea comercială era legată de porturi şi de reţeaua de drumuri te-
restre care porneau din Constantinopol. În Cornul de Aur porturile Neorion şi
Prosphorion, aveau în spatele lor numeroase antrepozite (emboloi) pline de tot
felul de mărfuri aduse din ţările cele mai îndepărtate şi o piaţă comercială, Stra-
tegion, mărginită de portice cu prăvălii. De aici, o stradă mărginită, de asemenea,
cu porticuri şi prăvălii ducea până la marea piaţă Augustaeon, vizibilă şi astăzi,
înconjurată de Sfânta Sofia, Palatul imperial, thermele lui Zeuxippos şi Hipodrom.
Tot în Cornul de Aur, în timpul dinastiei Comnenilor, negustorii italieni (veneţi-
eni, genovezi, pisani), şi-au construit adevărate cartiere. Pe ţărmul Propontidei
existau alte trei porturi: portul iulian, numit mai târziu şi sofian, portul Konto-
skalion şi portul teodosian. În general, activităţile economice şi clădirile care le
adăposteau, în special pieţele de grâne, de peşte şi de animale, s-au dezvoltat pe
străzile care urcau din port spre strada principală.
212
Marius Telea
Străzile erau pline de tot felul de negustori ambulanţi, de meşteşugari care

îşi vindeau singuri produsele, de hamali, de astrologi, ghicitori şi vrăjitori, de
cerşetori şi foarte mulţi hoţi. Prin tradiţie, oameni foarte sociabili, locuitorii
Constantinopolului, obişnuiau să se întâlnească pe sub porticele străzilor mai
mari, unde aveau loc îndelungi conversaţii pe teme politice, de cultură, teologi-
ce, dar şi din viaţa cotidiană şi, bineînţeles, nelipsitele bârfe, care făceau deli-
ciul celor prezenţi.
Impresionante erau şi construcţiile destinate alimentării cu apă a oraşu-
lui. Bizantinii fiind, de fapt, romani, au moştenit dragostea pentru băi, fântâni
şi jocuri de apă. Apa era necesară consumului casnic, zilnic, al locuitorilor ca şi
activităţilor economice, precum tăbăcitul şi vopsitul pieilor. Deşi regiunea Con-
stantinopolului era bine udată de ploi, lipsa cursurilor de apă, făcea insuficient
aportul naturii în această privinţă. Aducerea apei în oraş, distribuirea şi stocarea
ei constituiau aşadar o miză considerabilă.
Un sistem de apeducte, astăzi acoperite de numeroasele restaurări şi îmbună-
tăţiri realizate de otomani, aducea apa în oraş. În secolul al IV-lea a fost construit
un mare apeduct, datând din timpul împăratului Valens (364-378), din care se mai
pot vedea şi astăzi câteva porţiuni, care se termina în Cisterna Bazilica. Astăzi mai
este în funcţiune, o porţiune de 625 de metri, având două rânduri de arcade supra-
puse, cu o înălţime de 23 de metri. A apărut apoi o adevărată reţea de apeducte cu
ajutorul cărora apa ajungea în diferite locaţii.
În partea oraşului cuprinsă între cele două ziduri, apa era stocată în cisterne
uriaşe sub cerul liber, realizate în secolul al V-lea şi al căror amplasament se mai
poate vedea şi astăzi. Aşa avem, spre exemplu, cisterna zisă a lui Aetius, construită
în anul 421, având 244 de metri lungime, 85 de metri lăţime şi 15 metri înălţime.
Construcţia avea pereţi de 5, 20 metri grosime şi o capacitate de 300.000 m3, cea
a lui Aspar, construită în anul 459, sub forma unui pătrat cu latura de 152 de metri
şi înălţimea de 11 metri, având o capacitate de 250.000 m3; cea a lui Mokios, con-
struită în timpul împăratului Anastasius I (491-518), cu o capacitate de 260.000
m3. În interiorul oraşului cisternele erau subterane. Criza de spaţiu a impus, încă
din secolul al V-lea, construirea mai multor cisterne subterane, adevărate opere
de artă, ale căror bolţi erau susţinute de sute de coloane de piatră, cu frumoase
capiteluri. Pavate cu mozaicuri şi căptuşite cu plăci de teracotă, calitatea apei se
păstra în bune condiţii vreme îndelungată. Aceste cisterne aveau o importanţă
capitală pentru populaţia oraşului în caz de asediu, asigurând aprovizionarea cu
apă. Dintre acestea, amintim pe cea construită de Iustinian I (527-565), pe fostul
amplasament al bisericii Sfânta Sofia, distrusă în timpul răscoalei NIKA (532) şi
aflată aproape de actualul edificiu al Marii Biserici, cunoscută sub numele de Cis-
terna Bazilica. Numită astăzi Yerebatan Sarayi şi având o capacitate de 88.000 m3,
ea distribuia apa adusă dintr-o pădure pentru palatul imperial. Avea o lungime de
140 de metri şi o lăţime de 70 de metri, tavanul arcuit, din cărămidă, cu bolţi de 8
metri înălţime, susţinut de 336 de coloane corintice, dispuse pe 12 rânduri de câte
28. Apa era scoasă prin mai multe deschizături din acoperiş. Cisterna numită Phi-
loxenos, aflată în imediata apropiere, avea tavanul susţinut de 224 de coloane şi o
capacitate de 54.000 m3. Mai amintim şi cisterna numită de turci Palatul scufun-
dat, cu o suprafaţă de 10.300 m2. Capodopera acestui gen de construcţii este cis-
terna numită astăzi O mie şi una de coloane, cu o suprafaţă de 3.500 m2, acoperită
cu masive cupole susţinute de 212 coloane suprapuse, fiecare din coloanele celor
două nivele având 4 metri. Marele bizantinolog francez Charles Diehl, impresio-
nat de aceste construcţii subterane, aprecia că arhitecţii bizantini au construit sub

Constantinopol aproape tot atât de mult ca şi la suprafaţă.
Oraşul dispunea şi de therme (băi publice), despre care nu ştim cum funcţio-
nau. Se cunoaşte doar că se punea la dispoziţia celor care le frecventau costume
de baie, iar femeile aveau stabilite zile şi ore speciale de folosire. Pentru a se evita
riscul epidemiilor canalele de scurgere a apei duceau în mare. Din acelaşi motiv,
începând din secolul al V-lea, a fost interzisă înhumarea în interiorul oraşelor, cu
excepţia împăraţilor, a membrilor familiilor lor şi a persoanelor ilustre.
Casele oamenilor obişnuiţi erau construite pe mai multe etaje, asemenea ce-
lor din Roma. Încă din timpul împăratului Traian (98-117) a rămas în vigoare o
lege potrivit căreia înălţimea maximă a unei case era de 17 metri. Ulterior, o lege
din anul 469 a împăratului Leon I Makelles (457-474) autoriza construirea caselor
până la înălţimea de 29 de metri, dar zece ani mai târziu aceasta a fost abrogată.
Ca urmare s-au construit, în continuare, case cu o înălţime considerabilă, atât în
Constantinopol, cât şi în celelalte oraşe mari. În schimb, casele celor bogaţi erau
confecţionate din cărămidă, cu acoperiş din ţigle, iar faţada dinspre stradă era fără
ferestre. Aveau un singur etaj, foarte rar două, o curte interioară şi erau grupate
în cvartale în jurul unei pieţe mai mici sau mai mari, în centrul căreia se înălţa o
biserică. Din păcate exista un contrast evident între splendoarea palatelor, a con-
strucţiilor publice şi locuinţele sărăcăcioase şi mizere de la periferie, în care oame-
nii trăiau o viaţă cenuşie, în condiţii sordide. Ceea ce constituia specificul oraşului
şi impresiona în mod deosebit pe vizitatori, erau pieţele largi, împodobite cu statui
antice, monumentele publice măreţe, porticele elegante, ca şi luxul palatelor, splen-
doarea numeroaselor biserici şi mulţimea spaţiilor verzi. Aceasta făcea ca, într-un
moment în care oraşele medievale din Occident aveau un aspect trist, provincial,
uneori chiar mizer, Constantinopolul să reprezinte capitala eleganţei, a bogăţiei, a
luxului şi a rafinamentului, iar comorile de artă pe care le poseda făceau din capi-
tala imperială cel mai bogat muzeu al acelor timpuri.
În general, viaţa capitalei gravita în jurul a trei monumente care reprezentau,
în acelaşi timp, şi cele trei principale domenii ale vieţii bizantine: Palatul Sacru –
viaţa politică, biserica Sfânta Sofia – viaţa spirituală şi Hipodromul – viaţa socială.
Reşedinţa împăratului şi, totodată, centrul vieţii politice, militare şi adminis-
trative a Imperiului, era Palatul Sacru, numit și palatul imperial sau Marele Palat.
Vastele domenii şi construcţii ale palatului imperial, se desfăşurau la sud-est de
piaţa Augustaeon, în partea opusă bisericii Sfinta Sofia şi la răsărit de Hipodrom,
spre Marea Marmara, pe locul de astăzi al Moscheii Albastre (Moscheea Sultan Ah-
med) ca şi în împrejurimile acesteia. Palatul era, în fapt, un ansamblu neregulat de
edificii adăugate succesiv de împăraţii bizantini, timp de peste şapte secole, la pri-
mele construcţii palaţiale ale lui Constantin cel Mare, având o suprafaţă de circa 40
ha. Ansamblul Marelui Palat a fost terminat abia în secolul al X-lea, în momentul în
care nu i s-a mai adăugat nimic şi nici nu s-a mai recurs la reparaţii capitale. După
modelul său s-a dezvoltat vechiul palat al sultanilor otomani, Topkapı. Zidul de in-
cintă, închidea 7 peristiluri sau vestibule, 8 curţi interioare, 2 fiale sau vestibule în
aer liber, 10 apartamente rezervate împăratului şi familiei sale, 5 săli de recepţie şi
de audienţe, 10 biserici (dintre care 4 principale: Sfântul Ştefan, a Domnului, Sfânta
Maria sau Theotokos a Farului, şi Nea sau Biserica Nouă), 9 capele, 9 oratorii, un
baptisteriu, 4 săli de gardă, 3 săli de recepţii, 5 săli ale tronului (Lychnos, Marele
Consistoriu, Tricliniumul celor nouăsprezece paturi, Tricliniumul din Mangor, Chry-
sotriclinium), o bibliotecă, o galerie de arme, o sală de trofee, 2 therme, un manej, 3
214
Marius Telea
terase deschise, 7 galerii acoperite de comunicaţie între diferitele părţi ale palatu-
lui, 3 alte galerii (peripatos), 8 pavilioane private, un port şi 6 închisori. Între toate
acestea se aflau grădini şi terase cu dale din marmură.
Clădirile erau foarte complexe şi ne sunt insuficient cunoscute. Principalele
texte care ni-l descriu au fost redactate de autori care, precum Constantin Porfiro-
genetul, deşi le-au cunoscut îndeaproape, nu au dat întotdeauna indicaţii suficien-
te. Reconstituirile rămân şi ele în bună parte conjuncturale.
Palatul imperial cuprindea trei sectoare principale :
• palatul Chalke cu deschidere spre piaţa Augustaeon la nord. El îşi datorează
numele imensei porţi de bronz, palatul Chalke, unde îşi avea sediul garda imperială
(contingentele de scholai şi exkoubitoi).
• palatul Daphne, paralel cu precedentul şi situat în spatele lui, mai la sud. Se
adăugau grădinile care coborau spre Marea Marmara. Între cele două era plasată
faimoasa sală de recepţii numită Tricliniumul celor nouăsprezece paturi.
• palatul Sacru sau Theophylactes („păzit de Dumnezeu”), devenit edificiul
principal al Marelui Palat sub dinastia Macedoneană şi plasat la sud-est de palatul
Daphne şi de piaţa Augustaeon. Acest palat era la fel de vast ca şi primele două.
a) palatul Chalke era ansamblu de clădiri care asigura legătura Marelui Palat
cu exteriorul. A fost reconstruit după distrugerile suferite în timpul răscoalei Nika
din anul 532. Avea deasupra o capelă în care se păstrau relicve sfinte. Din cuprinsul
său făceau parte, între altele, sala de tribunal, numită Lychnos, în care împăratul
primea pe cei care apelau la judecata sa, sala Consistoriului, o altă sală folosită
pentru recepţii, cu trei uşi încrustate cu fildeş, la care era anexată o sufragerie a
împăratului şi o capelă a Mântuitorului.
Sălile de recepţie erau de un fast exorbitant. Cea mai importantă era cea
numită Chrysotriclinium, un adevărat sanctuar al cultului imperial, amintind de o
biserică, în fapt, sala tronului imperial, de formă octogonală, acoperită cu o cupolă
având 16 ferestre, cu 8 arcuri care dădeau spre 8 abside, de formă semicirculară,
care comunicau între ele. Absidele aveau profunzime şi delimitau alte săli mai mici.
Una servea drept tezaur, alta drept oratoriu, iar cea plasată în faţa intrării servea
drept sală a tronului şi era de formă concavă, decorată cu un mozaic cu fond aurit
care îl reprezenta pe Hristos Pantocrator. Această absidă era închisă de două uşi
acoperite cu argint. Cu ocazia recepțiilor, uşile rămâneau închise până în momen-
tul în care mulţimea pătrundea în Chrysotriclinium şi până se restabilea liniştea.
Atunci doi majordomi le deschideau şi permiteau să fie văzut împăratul aşezat pe
tron în partea adâncă a absidei, dar şi mozaicul din spatele lui. Cei prezenţi trebuiau
să se prosterneze în semn de omagiu. Recepţiile care aveau loc aici constituiau doar
o mică parte a fastului şi protocolului bizantin cotidian. În această sală erau primite
cele mai importante personalităţi ale vremii. Sala, care datează din timpul împăra-
tului Iustin al II-lea (565-578), a fost restaurată de Constantin al VII-lea Porfiroge-
netul (945-959), care a înzestrat-o cu uşi din argint. Podeaua era placată cu mozaic
din marmură gri şi cu porfiră.
O altă sală de audienţe avea 16 coloane de marmură şi pereţii acoperiţi cu
fresce, mozaicuri şi marmură policromă.
Chrysotriclinium-ul era precedat de o altă imensă sală, cunoscută sub numele
de tribunalul sau tricliniumul celor nouăsprezece paturi. Era numită astfel pentru că
era mobilată cu 19 paturi (canapele mari, cu o latură ridicată) fiecare cu o masă, pe
care se serveau diferite mâncăruri la diferite ocazii. Invitaţii, câte 12 pe o canapea,
stăteau aşezaţi pe spate, după modelul roman. Aici aveau loc şedinţele solemne
(silentia), în cursul cărora împăratul, îşi făcea cunoscute deciziile prin intermediul
demnitarilor săi, dar şi recepţiile oficiale (mai cu seamă cele dintre Crăciun şi Bobo-
tează). În fundul sălii, patul cu masă al împăratului se găsea pe o poziţie mai înaltă,
pe o estradă cu trei trepte, având aranjate în dreapta şi stânga câte nouă mese cu
pat pentru invitaţi. O perdea (velum) separa cele două părţi, astfel că împăratul
putea fi vizibil sau ascuns, în funcţie de fazele ceremoniei care avea loc. La mijlocul
secolului al X-lea (949), Liutprand, episcop de Cremona, a descris luxul impresio-
nant al meselor servite în veselă de aur sau în vase care nu puteau fi deplasate decât
pe cărucioare învelite în purpură. Sala era folosită atât pentru marile recepţii, dar
şi pentru expunerea catafalcului imperial înainte de înmormântare.
b) palatul Daphne a fost una din cele mai importante părţi aparţinând Marelui
Palat, fiind numit astfel după o statuie a nimfei Daphne, adusă de la Roma. Locaţia
exactă şi compunerea lui sunt neclare, deoarece singurele descrieri ale sale provin
din surse literare. A făcut parte din primele edificii palaţiale datând din timpul lui
Constantin cel Mare. Împăratul Iustin al II-lea (565-578) a realizat lucrări de extin-
dere a lui, acest complex de clădiri rămânând locul de rezidenţă al împăraţilor până
în secolul al VIII-lea. Palatul era legat de chrysotriclinium. Cuprindea un ansamblu
de săli de ceremonie şi clădiri rezidenţiale, situat în partea vestică a Marelui Palat,
lângă Hipodrom. Aici se aflau şi apartamentele imperiale, iar alături era capela
Sfântul Ştefan în care se celebrau, îndeosebi, încoronările împărăteselor ca şi că-
sătoriile împăraţilor. Această capelă a fost construită de împărăteasa Pulcheria, în
anul 421, pentru a adăposti mâna dreaptă a primului martir creştin. Alte două cape-
le, închinate Sfintei Fecioare şi Sfintei Treimi se aflau în partea de sud a complexului
de clădiri. Prin galeria superioară a palatului împăratul se îndrepta spre loja sa din
Hipodrom, numită Κάθισμα, în apropierea căreia se găseau mai multe săli de pro-
tocol, un vestiar, o sufragerie, sală de recepţii, săli pentru gărzi, etc. Loja imperială
era plasată pe latura răsăriteană a tribunelor Hipodromului, ceva mai la sud de axa
transversală. Locul Κάθισμα este acoperit astăzi de Moscheea Albastră. În spatele
edificiilor palatului Daphne, alături de grădini, spre mare, exista un manej şi un mic
hipodrom acoperit, pentru uzul exclusiv al împăratului şi al familiei sale. La sud de
palatul Daphne, către Marea Marmara se găsea palatul Porphyr, cu încăperile acope-
rite şi dalate cu porfiră de culoare roşie, loc în care năşteau împărătesele.
În secolele IX-X, centrul vieţii de Curte respectiv a celei ceremoniale s-a mu-
tat în palatul Boucoleon, fapt care se poate vedea şi din faptul că atunci când împă-
ratul Nichifor al II-lea Phocas (963-969) a ridicat noile ziduri în jurul Marelui Palat,
acestea n-au mai cuprins şi complexul de clădiri de la Daphne. Începând din secolul
al XI-lea a rămas în ruină.
c) De la palatul Daphne se trecea în Palatul Sacru, cel de al treilea şi cea mai
importantă parte a ansamblului de edificii palaţiale aparţinând Marelui Palat. La
el se ajungea printr-o curte descoperită, numită fială sau Fiala misterioasă. Ea
avea un plan aparte, cu două porţiuni ronde, hemicicluri (spaţiu sau încăpere în
formă de semicerc pentru festivităţi sau întruniri), un bazin din bronz, brodat cu
argint şi un vas de aur. Unul dintre hemicicluri era acoperit, în el stând, de obicei,
demnitarii sau funcţionarii care aşteptau să fie primiţi de împărat. Printr-un ves-
tibul în formă de arc, Sigma, aceştia intrau în Triconc, un hemiciclu cu trei abside,
unde împăratul îi primea.
Sunt imposibil de descris toate sălile decorate cu marmură sau cu mozaic, cu
bolţi din mozaic de sticlă, cu o bogăţie de metale preţioase, pietre fine şi emailuri.
Era o etalare de bogăţii ca în basmele orientale. Drept exemplu se pot cita: galeria
216
Marius Telea
Losiacos din latura de sud-est a grădinilor, spre apele Mării Marmara şi sala numită
Chrysotriclinium.
Apartamentele private ale familiei imperiale se întreceau în eleganţă şi lux
cu spaţiile oficiale. Unele erau destinate pentru locuirea de vară, iar altele pentru
cea de iarnă, la fel ca în Orient. Adesea împăratul în exerciţiu abandona locuinţa
predecesorului şi îşi amenaja alta.
De un fast extraordinar era şi palatul Magnaura. În sala principală a acestuia
erau primiţi uneori ambasadorii şi alte personalităţi ilustre. Avea trei nave, tro-
nul imperial fiind aşezat într-o absidă, pe o estradă înaltă, umbrit de un platan de
argint cu frunzele din aur, având pe ramuri păsări din argint şi aur. La picioarele
tronului erau doi lei mari din aur, pe margini grifoni tot din aur, iar în faţă se afla
o vitrină imensă în care, la recepţiile deosebite, erau expuse cele mai preţioase
giuvaeruri ale Casei imperiale. Când erau primiţi ambasadorii străini, cu ajutorul
unor mecanisme ingenioase păsările cântau, leii răgeau, în timp ce tronul imperial
se ridica până în plafon.
Solii şi ambasadorii diferitelor ţări erau trataţi în mod diferit, potrivit im-
portanţei pe care statele lor o aveau în relaţiile cu Bizanţul. Aceştia etalau un lux
strălucitor, de o mare varietate, potrivit zonelor de unde veneau. Tot la Curtea im-
perială îşi găseau adăpost şi numeroşi pretendenţi la tronul unor ţări mai apropiate
sau mai îndepărtate, aşteptând să sosească momentul favorabil instalării.
Dintre bisericile care împodobeau Marele Palat cea mai importantă era bi-
serica Sfânta Maria sau Theotokos a Farului. În ea se păstrau cele mai valoroasele
relicve creştine: Coroana de spini, Tunica fără cusătură, Lancea lui Longinus, Masa
Cinei celei de Taină, Vasul pentru Spălarea picioarelor ucenicilor şi, din anul 944,
Mandylionul din Edessa. Biserica a fost construită între anii 858-865 de către îm-
păratul Mihail al III-lea Beţivul (842-867). La inaugurare patriarhul Fotie a rostit o
omilie. Edificiul astăzi dispărut, avea probabil un plan de tranziţie între bazilica cu
cupolă şi crucea greacă înscrisă. În cupola centrală care închipuia „cerul cerurilor”
era înfăţişat Hristos Pantocrator. „Ai crede - declara Fotie - că îmbrăţişează lumea cu
privirea sa şi că se gândeşte la rânduirea şi cârmuirea ei, într-atât artistul s-a stră-
duit să exprime, prin forme şi prin culori, grija deosebită pe care Creatorul o are faţă
de noi.” El era înconjurat chiar pe cupolă, în zone concentrice, de îngeri purtători de
lănci. Sfânta Fecioară se înălţa în atitudine de orantă, cu braţele ridicate, „întinzând
asupra noastră mâinile sale neprihănite şi rugându-se pentru mântuirea împăratului
şi pentru izbânda lui asupra duşmanilor.” În părţile superioare ale edificiului erau
reprezentaţi Sfinţii Apostoli şi câţiva martiri.
Mai amintim şi biserica Nea sau Noua Biserică, având cinci cupole, ridicată de
împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886), al cărei lux şi frumuseţe sunt descrise
de împăratul erudit Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945-959).
Pe suprafaţa Marelui Palat se găseau şi thermele lui Zeuxippos, therme con-
struite de Septimius Severus (193-211) şi decorate cu numeroase mozaicuri şi sta-
tui de Constantin cel Mare (306-337). Thermele au fost distruse în timpul răscoa-
lei Nika, din anul 532, fiind reconstruite de Iustinian I (527-565). La începutul
secolului al VII-lea, ca urmare a schimbărilor politice şi militare care au avut loc
în Bizanţ, multe edificii publice au suferit transformări şi schimbări ale destina-
ţiei iniţiale. Astfel, o parte a edificiului thermelor lui Zeuxippos a devenit închi-
soare, cunoscută sub numele de Noumera, iar cealaltă a devenit manufactură şi
depozit pentru o serie de bunuri preţioase a căror producţie era monopol imperial
(κεκωλυμένα).
Cu timpul Marele Palat s-a extins pe pantele Acropolei, în direcţia Mării Mar-
mara, unde au fost amenajate terase cu grădini.
În capitală mai erau şi alte palate imperiale. La răsărit de biserica Sfânta
Sofia, spre malul mării, se afla palatul Mangana, unul dintre cele mai strălucitoare
edificii imperiale, care astăzi nu mai poate fi vizitat aflându-se într-o zonă militară
pe malul Marii Marmara.
Amintim, apoi, palatul numit Boucoleon, cunoscut şi sub numele de Casa lui
Hormisdas sau Casa lui Justinian, construit în secolul al V-lea, chiar pe ţărmul Mării
Marmara de către împăratul Teodosie al II-lea (408-450). A fost refăcut de împăratul
Teofil (829-843). În faţa lui se găsea un port privat al împăraţilor şi un far. Portul
a fost creat artificial şi era mărginit de un magnific chei din marmură. Se pare că
el constituia un fel de reşedinţă maritimă, privată, a împăratului, aici fiind primiţi
basileii când veneau de pe mare cu corabia personală. Numele de Boucoleon i-a fost
atribuit pe la sfârşitul secolului al VI-lea, în timpul împăratului Iustinian I (527-565)
şi venea de la un grup statuar, plasat pe chei, care reprezenta un leu care dobora un
taur. Această sculptură a fost dezgropată cu ocazia lucrărilor de construcţie a unei
căi ferate (1873), fapt ce a permis localizarea exactă a edificiului. El era decorat şi
cu alte lucrări sculpturale. În secolul al X-lea, Nichifor al II-lea Phocas (963-969)
a întărit fortificaţiile transformându-l într-o mică cetate de apărare, cu un donjon
(turn fortificat, având rolul de ultim refugiu în caz de asediu). A sperat ca puterea şi
izolarea palatului să-l ferească de mâna unor eventuali asasini, dar nu a avut noroc.
Fortificaţiile ridicate de Nichifor Phocas au fost ultimele lucrări întreprinse la el, ca,
de altfel, şi la tot ceea ce reprezenta Palatul Sacru. Succesorii la tron l-au abandonat
cu timpul, considerându-l mai puţin sigur. Uneori împăraţii au mai locuit în donjonul
acestuia. Despre acest palat, cavalerul cruciat Robert de Clari (c. 1170-c. 1216) scria,
în anul 1204, că avea: „ ... cinci sute de cămine [apartamente, n.n.], lipite un unul de
altul, și toate erau făcute cu mozaicuri de aur și erau mai bine de treizeci de capele,
care mare, care mici. Și era una de-i zicea Sfânta Capelă [biserica Sfânta Fecioară a
Farului, n.n.] care era așa de bogată și de mândră că și balamalele și zăvoarele și alte
celea de obicei din fier erau cu toatele din argint, așa cum nu era coloană să nu fie
din japs ori din porfit ori din mândrie pietre de mare preț”45.
În decursul stăpânirii latine a Constantinopolului (1204-1261), palatul a con-
tinuat să fie folosit ca reşedinţă imperială.
După recucerirea capitalei imperiale (1261) împăraţii din dinastia Paleologi-
lor l-au abandonat în favoarea palatului Blacherne.
Astăzi se mai păstrează ruinele faţadei dinspre mare a uneia dintre dependinţe.
Palatul Mangor (magna aula, adică marea sală), era situat probabil către bi-
serica Sfânta Sofia, la nord de Palatul Sacru, pe o terasă. Deţinea unele capodopere
de orfevrărie bizantină executate la iniţiativa împăratului Teofil (829-842), dar cu-
prindea şi camera nupţială a împăraţilor. Avea în componenţă şi trei săli fiecare cu
câte trei abside, dintre care sala centrală conţinea tronul numit Tronul lui Solomon.
Aceasta era destinată, între altele, şi primirii ambasadorilor. Din cele relatate de
Liutprand, episcop de Cremona, era ornamentată cu statui, păsări artificiale care
cântau şi cu lei care răgeau. Tronul era dotat cu un mecanism care-i permitea să-
şi schimbe înălţimea. Sala era orientată spre răsărit, având intrarea dinspre apus.
Există opinii că acest palat ar fi fost parte a ansamblului de edificii al palatului im-
perial ridicat de Constantin cel Mare.
45
Cei care au cucerit Constantinopolul, 82, ediție de Tatiana-Ana FLUIERARU și Ovidiu PECICAN,
traducere de Tatiana-Ana FLUIERARU, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005, p. 140.
218
Marius Telea
Împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) a construit palatul Kenourgion,

descris de eruditul împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945-959) drept o
revărsare de artă a mozaicului şi a bogăţiei.
Împăratul Alexios I Comnenul (1018-1118) a ridicat în partea de nord-est a ora-
şului palatul Blacherne, în cartierul cu acelaşi nume, aflat într-o zonă liniştită, mu-
tându-şi aici reşedinţa atunci când a luat decizia de a renunţat la Palatul Sacru. În
apropiere se afla o biserică ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se păstrau vălul
sau omoforul Fecioarei. Acest palat a lăsat o foarte puternică impresie asupra condu-
cătorilor primei Cruciade, atunci când au fost primiţi de către basileu, în anul 1096.
Împăratul Manuel I Comnenul (1143-1180) a realizat în vecinătate un alt pa-
lat, mai vast şi mai luxos, cunoscut sub numele turcesc de Tekfur Serai, având săli
imense şi două etaje. Ca decoraţie exterioară avea cărămidă roşie alternând cu mar-
mură albă şi verde, ce formau desene geometrice. Descrieri despre acest palat avem
de la călugărul benedictin francez Eudes de Deuil (1110-1162) şi din jurnalul de că-
lătorie al lui Benjamin de Tudela (1130-1173). Basileul dădea aici serbări fastuoase,
concerte, spectacole de dans, curse de cai şi de care precum şi turniruri după moda
occidentală. Tot aici l-a primit pe regele Franţei, Ludovic la VII-lea (1137-1180).
Mai amintim şi alte palate precum: Hebdomon, Hieria, Pentacubuclon, Aetes,
Tresor, Garda Mobilă, Palatul Bisericii Noi. În afara zidurilor Constantinopolului,
împăraţii aveau un palat – Philopation – înconjurat de un teren de vânătoare.
După cucerirea cruciată din anul 1204 a capitalei imperiale, primul împărat
latin, Baldouin I (1204-1205), a locuit pentru început în palatul Boucoleon şi apoi la
Blacherne şi la mănăstirea Pantocrator.
Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), după recucerirea Constantinopolului,
în anul 1261, s-a instalat la început în Marele Palat, dar curând s-a îndreptat spre pa-
latul Blacherne. În secolul al XIV-lea, definitiv părăsit, Marele Palat a căzut în ruină,
după ce toate bogăţiile lui transportabile au fost jefuite de cruciaţii latini din Cruci-
ada a IV-a (1204), iar cele salvate au ajuns în palatul Blacherne. El a servit şi drept
carieră pentru noile construcţii. În anul 1422, preotul și călătorul franciscan florentin
Cristophoro Buondelmonti (1386-c.1430), vizitând Constantinopolul nu a mai putut
vedea vechiul palat, deoarece dispăruse aproape cu totul sub noile construcţii răspân-
dite pe ruinele lui. După cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), pe locul
fostului Palat imperial au fost construite locuinţe turceşti din lemn. De-a lungul tim-
pului numeroasele incendii care au cuprins aceste clădiri şubrede au avut darul de a
descoperi terenul şi de a aduce la suprafaţă vestigii consistente ale Marelui Palat. Mai
apoi, autorităţile turceşti din epoca modernă au întrerupt reconstrucţia cartierelor de
locuinţe din zona istorică în care au avut loc aceste incendii. O mare parte a vestigii-
lor s-au pierdut sub gigantica Moschee Albastră şi o mare parte mai stau încă ascunse
sub cartierele de locuinţe care subzistă împrejur, pe fostul teren imperial. Din fericire
unele mozaicuri ale palatului Daphne s-au descoperit la răsărit de Moscheea Albastră
şi pe acel loc s-a deschis un muzeu al mozaicului. În afara acestora se mai pot vedea
astăzi resturi ale palatului Boucoleon şi ale palatului Mangor. O capelă imperială este
bine conservată în subsolul unui magazin, în timp ce pe multe străduţe se pot remar-
ca frânturi de ziduri bizantine, pe lângă care turiştii neavizaţi trec cu nepăsare.
Al doilea edificiu important a fost biserica Sfânta Sofia, închinată „Înţelepciu-
nii Divine” şi numită în popor „Biserica cea Mare”. Împăratul Constantin cel Mare a
ţinut să dea capitalei sale şi un caracter creştin, încurajând construirea de biserici
şi înălţând el însuşi pe cele mai de seamă dintre ele. Construcţia bisericii a început
în timpul lui Constantin cel Mare, în anul 326, dar a fost sfinţită abia în anul 360.
Mistuită de un incendiu în anul 404, a fost refăcută de împăratul Teodosie al II-lea

şi resfinţită în anul 415. A fost distrusă din nou în timpul răscoalei NIKA (532) şi
apoi reconstruită în toată strălucirea ei de Iustinian I, care a sfinţit-o în anul 537.
La baza contraforţilor de la Poarta imperială pe unde se intră în biserică, se află o
parte din ruinele celui de-al doilea edificiu, cel din timpul lui Teodosie al II-lea.
Noul edificiu a fost realizat pe un plan nou, mai vast, ocupând o suprafaţă de
10.000 m2. Esplanada pe care s-a ridicat edificiul a fost acoperită cu un strat gros de
ciment de 20 de metri. Timp de şase ani, 1.000 de meşteri şi 10.000 de muncitori au
lucrat la construcţia ei, sub conducerea renumiţilor arhitecţi sirieni Anthemios din
Tralles şi Isidor din Milet. Costurile de construcţie au ajuns la sume fabuloase, nu-
mai imensul amvon ajungând la echivalentul bugetului Egiptului pe timp de un an.
Biserica avut mult de suferit în timpul perioadei iconoclaste şi apoi a fost
profanată de cavalerii cruciaţi, în anul 1204, după cucerirea Constantinopolului de
către latini. După căderea Constantinopolului sub turci, în anul 1453, a devenit mos-
chee, iar aspectul exterior i s-a modificat prin adăugarea cele patru minarete. Tot
acum celebrele ei fresce şi mozaicuri au fost acoperite cu var.
La mijlocul secolului al XIX-lea, biserica a fost restaurată de frații italo-
elvețieni, arhitecții Gaspare (1809-1883) și Giuseppe (1822-1891) Fossati, la ce-
rerea sultanului Abdul Medjit. Ei au terminat restaurarea în numai doi ani (1847-
1849) ajutați de circa 800 de muncitori, împreună cu care au reușit să scoată la
lumină celebrele ei mozaicuri. După transformarea Turciei în stat modern, în anul
1934, a devenit muzeu.
În interiorul ei a fost adunată cea mai importantă colecţie de artă religioasă
din întreaga creştinătate: icoane pe lemn sau în mozaic, cruci sculptate în fildeş,
ferecate artistic în aur şi argint şi încrustate în pietre preţioase, obiecte de uz litur-
gic din aur şi argint, lucrate în email sau în tehnica cloisonné, veşminte liturgice de
brocart ornate cu broderii din fir de aur şi cu multe perle, cărţi liturgice cu splendi-
de miniaturi şi legături artistice de mare preţ, ş. a.
Altarul era din aur, împodobit cu pietre preţioase şi emailuri. În fundul absidei se
afla tronul de argint aurit al patriarhului. Impresia puternică a ansamblului arhitecto-
nic era sporită de efectele luminii strecurate prin ferestre şi ale miilor de plăci decora-
tive de marmură policromă, ale metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe care, alături
de mozaicuri, străluceau seara în lumina zecilor de candelabre masive de argint.
Ea rămâne până astăzi cea mai mare biserică cu cupolă din lume. După sfinţire,
se spune că împăratul Iustinian I ar fi exclamat: „Te-am învins, o, Solomoane !” I-a
dăruit şi 365 de domenii şi sate din jurul Constantinopolului. Personalul clerical era
format din aproximativ 500 de preoţi şi diaconi.
Interesante sunt şi descrierile păstrate referitoare la această capodoperă a ar-
tei bizantine. Istoricul longobard Paul Diaconul (c. 720-799) scria: „Opera aceasta de
arhitectură întrece atât de mult toate clădirile înălţate până acum, încât în tot cuprin-
sul lumii nu se poate face ceva asemănător”46. Istoricul Procopius de Cezareea (500-
565) relata astfel: „Când intri să te rogi în Sfânta Sofia simţi îndată că nu este un lucru
datorat puterii şi meşteşugului omenesc, ci însăşi opera dumnezeirii; şi sufletul ce se
ridică spre cer înţelege că aici Dumnezeu este foarte aproape şi că îi place să sălăşluias-
că în această casă pe care singur şi-a ales-o”47.
46
Historia Longobardorum, Liber primus, 25, în Hrelatinlibrary.com/pauldeacon/hist1.stml (tra-
ducerea noastră).
47
Charles DELVOYE, Arta bizantină, vol. II, în româneşte de Florica-Eugenia CONDURACHI, prefa-
ţă de Vasile DRĂGUŢ, Bucureşti, Editura Meridiane, 1976, p. 98.
220
Marius Telea
Ca toate edificiile religioase bizantine, în special din această perioadă, ex-

teriorul era simplu, sever, lipsit de ornamente, zidurile fiind construite din că-
rămidă aparentă. În schimb, interiorul avea o bogăţie şi un lux deosebit, care au
devenit caracteristice stilului bizantin. Proporţiile armonioase, frumuseţea pa-
vajului din marmură policromă şi mozaic, strălucirea mozaicurilor care decorau
zidurile, coloanele înalte de marmură, decoraţia bogată a capitelurilor lucrate ca
nişte bijuterii, strălucirea mozaicurilor de pe cupole şi abside, amvonul, altarul şi
iconostasele precum şi bogăţia obiectelor de cult, încântau ochiul şi însufleţeau
minţile celor veniţi să se închine în ea.
Intrarea se făcea într-o galerie închisă (exonartex), prin nouă porţi (astăzi
zidite), poarta centrală fiind rezervată împăratului şi suitei sale. Din această primă
galerie, prin cinci porţi se intra în al doilea nartex, lung de 60 metri şi lat de 35
metri, iar din acesta, prin alte nouă porţi, în nava centrală, un imens patrulater, cu
laturile de 77 metri şi, respectiv, 71,70 metri.
Din punct de vedere arhitectonic Sfânta Sofia are planul de cruce greacă în-
scrisă, esenţial modificat, cu o îngustare considerabilă a navelor laterale şi cu o lăr-
gire a navei centrale, cu spaţiile pătrate din colţurile navelor din lateral acoperite
cu cupole separate. Planul nu era cu totul nou, arhitecţii ei nefiind la prima biserică
cu cupolă, plasată însă înaintea absidei şi nu în centrul navei. Dar această acoperire
cu cupole şi cu bolţi în semicilindru constituia o noutate constructivă, ca şi etajarea
a două registre de coloane separând colateralele de nava centrală: deasupra navei
centrale în centrul ei, este înălţată cupola uriaşă, fără tambur, simbol al bolţii ce-
reşti, cu diametrul de 38 de metri şi o înălţime de 56 de metri de la sol. La 7 mai
558, cupola centrală s-a prăbuşit, datorită greutăţii prea mari şi a unui cutremur
de pământ care s-a produs la 6 decembrie 557, astfel că a fost înălţată cu încă 10
metri, iar diametrul a fost redus la 31 de metri. Astfel refăcută şi modificată a fost
terminată la 23 decembrie 563 şi a dăinuit până în anul 989 când, în urma unui cu-
tremur, o parte a edificiului s-a surpat împreună cu semicalota de la vest. Refăcută
din nou, ea a rezistat până astăzi.
Ceea ce era cu totul unic era efectul de linişte, imensitatea dimensiunilor in-
terioare, impresia copleşitoare de grandoare, de maiestuozitate, creată atât de de-
coraţia fastuoasă, cât şi de sensul simbolic pe care credincioşii îl percepeau imediat.
Astfel, Sfânta Sofia era, într-o măsură incomparabil mai mare decât alte biserici cu
cupolă, o imagine a cosmosului, cupola simbolizând împărăţia cerurilor, iar nava
centrală copia ei terestră.
Capitala imperială avea, astfel, şi o foarte intensă viaţă religioasă reflectată în
monumentele oraşului. În timpul lui Constantin cel Mare, s-au construit numeroase
biserici de tip bazilical, adoptându-se şi cele de cruce greacă înscrisă, poligonal sau cu
cupolă. Un cronicar francez menţiona faptul că în anul 1204 erau în Constantinopol
peste 500 de biserici. S-au păstrat până în zilele noastre ca tipice opere ale arhitec-
turii bizantine: biserica mănăstirii Studion (azi Imrahor-Djami), datând din anul 450,
ctitorie a consulului Stoudios, în cartierul Psamathia, devenită începând cu secolul al
IX-lea cea mai mare mănăstire din capitală, biserica Sfântului Polyeuct, construită de
Iulia(na) Anicia (c. 460-c. 530), o descendentă a lui Teodosie I (379-395), între anii
524-527, apoi somptuoasele biserici reconstruite de împăratul Iustinian I (527-565):
biserica Sfânta Irina (închinată „Păcii divine”), de forma unui octogon închis într-un
pătrat, având o cupolă înaltă de 35 de metri şi ale cărei arcuri se prelungesc în formă
de boltă, anunţând planul de cruce greacă, biserica Sfinţii Serghios şi Bacchus, bise-
rica Chora (numită şi „a câmpurilor”, în limba turcă Kharie-Djami), datând cel puţin
din secolul al VI-lea, cea mai somptuoasă după Sfânta Sofia, servind drept locuinţă
temporară pentru monahii din Palestina şi ca reşedinţă pentru patriarhul Ierusalimu-
lui când acesta nu putea să-şi ocupe scaunul; a fost reconstruită la începutul secolului
al XIV-lea de către Teodor Metochites (1270-1332) care a decorat-o cu mozaicuri,
ce se păstrează până astăzi şi i-a adăugat o capelă funerară, acoperită cu fresce. Au
dispărut, din nefericire, biserica Sfinţii Apostoli, capodoperă a arhitecturii bizantine,
devenită model al celebrei bazilici San Marco din Veneţia şi biserica mănăstirii Nea,
datând din secolul al XI-lea, devenită tipul clasic de biserică bizantină, cu plan în
formă de cruce cu braţe egale, cupolă centrală pusă pe tambur şi alte patru cupole pe
unghiurile pătratului.
Ceremoniile religioase care se desfăşurau în aceste biserici, solemnitatea
procesiunilor, parada cortegiilor imperiale, liturghiile săvârşite în acordurile
unor coruri înălţătoare şi în fum de tămâie, festivităţile care aveau loc cu ocazia
încoronării împăraţilor şi a Sinoadelor Ecumenice, iluminatul oferit de miile de
lumânări şi de imensele candelabre de argint, toate imprimau vieţii religioase un
fast extraordinar.
Viaţa religioasă a Bizanţului era dominată şi de numeroasele mănăstiri,
situate, de obicei, în cartierele liniştite ale oraşelor, înconjurate de grădini
imense. Fiecare mănăstire reprezenta, de fapt, un complex de clădiri: locuinţa
egumenului, chiliile călugărilor, sala de mese (trapeza), pivniţele şi cămările de
alimente, atelierele de lucru, camerele pentru pelerini, spitalul (nosocomion),
azilul de bătrâni (gherontocomion), biblioteca, şcoala pentru novici, iar în cen-
trul întregului ansamblu de clădiri se afla biserica mănăstirii. În viaţa socială a
Bizanţului, mănăstirile, înzestrate cu proprietăţi considerabile, deţineau un rol
deosebit de important, exercitând o influenţă puternică asupra întregii societăţi.
O astfel de mănăstire importantă a fost cea numită Hristos Pantocrator datând
din secolul al XI-lea, ctitorie a împăratului Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143)
şi a soţiei sale Irina, menită deopotrivă să slujească drept mausoleu dinastiei şi
să adăpostească un mare spital. Hrisovul de întemeiere din octombrie 1136 deta-
liază diferitele specialităţi ale spitalului şi organizarea corpului medical, format
din medici şi asistenţi, inclusiv personal feminin pentru îngrijirea femeilor. Din
întregul edificiu s-au mai păstrat, alături de cisterna cu apă, un ansamblu de
trei biserici juxtapuse: o biserică a lui Hristos Pantocrator la sud, o biserică a
Sfintei Fecioare la nord şi, între cele două, o biserică închinată Sfântului Mihail,
menită să adăpostească rămăşiţele pământeşti ale Comnenilor. Impresionantă
era cupola bisericii Hristos Pantocrator, acoperită la exterior cu un mozaic aurit
care sclipea în lumina soarelui.
Centrul vieţii sociale era Hipodromul. Iniţial a fost construit de către împă-
ratul Septimius Severus, în anul 203, după modelul lui Circus Maximus din Roma.
Avea forma unui patrulater alungit, cu o lungime de 450 de metri şi o lăţime de
circa 120 de metri. Capacitatea arenei era de aproximativ 30.000 de spectatori.
Împăratul nu trebuia să părăsească palatul imperial pentru a ajunge în Hipodrom.
Din palatul Daphne, unde se îmbrăca în veşmintele de ceremonie, printr-un tu-
nel subteran lung, suveranul putea veni direct în tribuna sa (κάθισμα), situată la
etajul al treilea al arenei. Aici el se înfăţişa poporului înconjurat de principalii
senatori şi înalţii demnitari. În faţa Hipodromului era o capelă cu hramul Sfintei
Fecioare, în care vizitii obişnuiau să se roage înaintea a curselor de care. Urma
apoi o curte în care erau aduşi caii în ajunul curselor. În faţa tribunei imperiale
era un turn masiv sprijinit de patru cai de bronz aurit, aşa-zişi ai lui Apelles, înalţi
222
Marius Telea
de aproximativ 3 metri, opera sculptorului antic Lysip. Această operă sculptată

a fost adusă în secolul al IV-lea de către împăratul Teodosie I (379-395) din in-
sula Chios şi a fost furată de veneţieni, în anul 1204, odată cu cucerirea latină
a Constantinopolului şi instalată pe terasa de deasupra portalului bisericii San
Marco din Veneţia. În centrul şi de-a lungul arenei era spina – o platformă cu trei
monumente: un obelisc egiptean înalt de 25 de metri, ridicat de Tuthmes al III-lea
la Heliopolis, în anul 1700 î. Hr., şi adus de Teodosie I în anul 390 şi pe al cărui
piedestal erau sculptate scene legate de spectacolele de circ în prezenţa împăratu-
lui; un alt obelisc înalt de 32 de metri, acoperit cu plăci de bronz, iar în mijlocul
spinei era o coloană de marmură, realizată sub forma a trei şerpi încolăciţi, având
în vârf un trepied de aur, în amintirea victoriei de la Plateea (479 î. Hr.) a greci-
lor împotriva perşilor. Ea a fost adusă din templul lui Apollo din Delphi. În jurul
arenei, se aflau patruzeci de rânduri de bănci, iniţial din lemn, apoi înlocuite cu
altele din marmură (aproximativ secolul al X-lea), iar deasupra ultimului rând se
aflau amplasate mai multe statui antice (a lui Hercule de Lysip, Lupoaica alăptând
pe Romulus şi Remus, ale unor împăraţi romani, ş. a.). Acestea au fost jefuite de
cruciaţi în anul 1204.
Spre deosebire de Circus Maximus din Roma, Hipodromul nu era destinat
doar curselor de care de luptă. Aici aveau loc şi ceremoniile prilejuite de încorona-
rea împăratului sau de victoriile obţinute în marile bătălii. Atunci armata defila în-
făţişând prizonierii de război şi carele încărcate de pradă. Tot aici aveau loc marile
adunări populare în prezenţa împăratului şi execuţiile publice.
Întrecerile sportive erau însă destinaţia principală a Hipodromului. Cursele
erau de două feluri: cele care aveau loc după un calendar fix şi cele care aveau loc
cu prilejul unor evenimente deosebite (naşterea unui fiu al împăratului, căsătorie
în familia imperială, vizita unui suveran străin, etc.).
Cursele de care sau orice altă convocare a poporului în Hipodrom erau anun-
ţate prin arborarea unui steag în vârful unui turn aflat deasupra lojilor unde stă-
teau vizitii. Aveau loc, de obicei, patru curse dimineaţa şi patru curse după amiaza,
la care asista şi împăratul însoţit de membrii familiei şi de suita sa. Împăratul îşi
făcea intrarea într-o linişte desăvârşită, binecuvânta mulţimea de trei ori schiţând
în aer semnul Sfintei Cruci. Apoi, înalţii demnitari treceau prin faţa sa, îmbrăcaţi
în cele mai scumpe costume şi i se închinau. Basileul arunca în arenă o bucată mică
de stofă, semn că întrecerea putea începe. Între timp, în grajduri, cailor li se legau
de cozi şi de copite panglici multicolore, iar vizitii aprindeau o lumânare la icoana
Sfintei Fecioare, după care se îmbrăcau punându-şi pe cap o cască specială.
La fiecare din cele opt curse participau câte patru care, fiecare tras de doi
(bige) sau patru (cvadrige) cai. Aceștia ocoleau pista de șapte ori (circa 4 km).
După primele patru curse, împăratul şi suita sa se retrăgeau pentru a servi masa
de prânz. În acest timp avea loc un spectacol distractiv, cu acrobaţi, dansatori,
jongleri, dresuri de animale exotice, pantomime comice, uneori chiar obscene.
Apoi spectacolul se relua cu acelaşi ceremonial ca şi dimineaţa. După stăpânirea
latină asupra Constantinopolului (1204-1261), locul curselor de cai a fost luat tot
mai mult de turniruri, după moda apuseană adusă de cruciaţi.
Cursele de cai erau organizate de membrii unor grupări sportive din ca-
pitală, care aveau şi funcţii de poliție urbană. Aceştia erau organizaţi în aşa-
numitele deme (facţiuni), al căror nume venea de la subdiviziunile teritoriale
ale cetăților elenistice. În primele secole de existenţă ale Imperiului Roman, ele
organizau întreceri de curse de care în Hipodrom, fiecare demă având ca semn
distinctiv o culoare. Mai târziu, cele patru facţiuni s-au contopit în două: factio
prasina (Prasinoi, Verzii) s-au asociat cu factio russata (Rousioi, Roşii), rămâ-
nând Verzii, iar factio veneta (Venetoi, Albaștrii) s-au asociat cu factio albata
(Leukoi, Albii), rămânând Albaştrii. (A se vedea, mai pe larg, cap. VI, Viața coti-
diană, subcap. Divertismentul).
Spre deosebire de Roma, la Constantinopol, în Hipodrom se desfăşura şi o in-
tensă viaţă politică, împăraţii trebuind să-şi comunice voinţa lor poporului şi să se
justifice uneori pentru deciziile pe care le luau. Aclamaţiile sau dezaprobările erau
forme de manifestare a atitudinii poporului. Nu de puţine ori în adunările populare
care aveau loc în Hipodrom, poporul îşi manifesta puternic dezaprobarea faţă de
politica dusă de împărat. Din Hipodrom au pornit chiar şi unele revolte populare,
aşa cum a fost răscoala Nika (532).
Începând cu secolele V-VI, demele au dobândit şi un pronunţat caracter po-
litic, care a dus la frecvente confruntări între ele. Ambele cuprindeau populaţia
eterogenă a capitalei, dar, cu timpul, în fruntea lor au ajuns reprezentanţii unor
clase sociale distincte: în fruntea Albaștrilor se afla aristocrația senatorială orto-
doxă, în timp ce Verzii erau conduşi de elementele active de la oraşe, negustori şi
patroni de manufacturi, cei mai mulţi înclinaţi spre monofizitism sau alte erezii.
Din rândul organizatorilor de curse, care îşi aveau locurile rezervate în dreapta
şi stânga lojii imperiale (conducătorii lor erau invitaţi la recepţiile oficiale de la
Curte), se recrutau unii funcţionari ai administraţiei imperiale.
Reşedinţa Albaştrilor era în cartierul aristocratic al Blachernelor, în timp ce
Verzii se aflau în cartierul popular şi industrial al Cornului de Aur, unde erau che-
iurile, depozitele negustorilor şi dughenele lor.
După secolul al VII-lea ele au decăzut, având doar un rol formal, participând
la ceremoniile imperiale ca element pur decorativ.
O altă arenă sportivă era şi Tzykanisterion-ul, construit de împăratul Teo-
dosie al II-lea (408-450), unde curtenii jucau un joc numit tsu-gan, echivalent cu
hocheiul pe iarbă din zilele noastre, adus din Persia.
Constantinopolul a fost şi un mare centru de cultură al timpului. Viaţa in-
telectuală s-a dezvoltat puternic în jurul Universităţii, ale cărei baze au fost puse de
împăratul Constantin cel Mare, care obişnuia să numească el însuşi profesorii. Re-
organizată pe baze noi în secolul al V-lea, şi apoi în secolul al IX-lea, ea a devenit cea
mai importantă Şcoală superioară a lumii, unde veneau să studieze tineri din toate
regiunile Imperiului, dar şi din alte ţări. Au fost aduşi, cu timpul, cei mai cunoscuţi
profesori cărora li s-au oferit privilegii şi condiţii dintre cel mai bune de muncă. Ei
au ridicat prestigiul acestei Universități în lume.
Împăratul Constantin cel Mare a acordat noii capitale aceleaşi drepturi şi
privilegii pe care le avea şi Roma, ea beneficiind încă de la început de jus Italicum,
potrivit căruia teritoriul său era scutit de impozite. De asemenea, au fost instituite
ἀννῶνα şi distribuirile gratuite de grâne, de care se bucurau cetăţenii Romei, ca
o consacrare a unor drepturi ale învingătorilor lumii. Noua Romă avea şi o auto-
nomie completă. În locul Sfatului (Boulé) care administra vechiul Byzantion, el a
creat Senatul, un fel de consiliu municipal având anumite atribuții în rezolvarea
problemelor oraşului. Senatorilor din Constantinopol li s-a acordat doar titlul de
clari (remarcabili), pe cel de clarissimi (deosebit de remarcabili), rezervându-l doar
celor din Roma. Pentru a atrage marea aristocrație în Constantinopol, Constantin
cel Mare i-a acordat o serie de facilități şi scutiri de taxe. De asemenea, o importan-
224
Marius Telea
tă parte a refugiaților din Asia Mică precum şi din alte ţinuturi îndepărtate au fost
strămutați în noua capitală.
Cu toată străduința lui Constantin de a da oraşului un caracter latin, majo-
ritatea populaţiei vorbea limba greacă, cea latină pierzând treptat din importanţă.
Astfel, Constantinopolul a devenit treptat o capitală a elenismului. Cu toate că era
de curând întemeiat, Constantinopolul a atras spre el tot ceea ce a rămas viu din
civilizaţia greco-latină, iar apoi datorită puterii, bogăţiei şi prestigiului său, el a
apărat timp de mai multe secole această moştenire.
III.2. SOCIETATEA BIZANTINĂ.

ÎMPĂRŢIREA ÎN CLASE ŞI STĂRI SOCIALE ÎN BIZANŢ.
RELAȚIILE DINTRE ELE
În statul bizantin, organizat pe baze creştine, ordinea socială se considera că

era stabilită de Dumnezeu. Nici chiar Biserica nu considera că această ordine tre-
buie schimbată, deşi susţinea că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. În-
treaga populaţie a Imperiului era împărţită în două mari clase sociale: cei bogaţi şi
puternici (δυνατοί) şi cei săraci (πένητες). O Novella imperială preciza clar poziţia
acestor δυνατοί. Ei erau „cei pe care Dumnezeu i-a ales să guverneze, cei care prin
glorie şi bogăţie stau deasupra oamenilor obişnuiţi … cei onorați cu demnități civile şi
militare”48.
Spre deosebire de lumea occidentală, în Bizanţ cadrul social era mai mobil,
accesul la cea mai înaltă funcţie din stat era deschis oricui, la fel şi în cele din ad-
ministraţia civilă şi militară, în care se putea ajunge şi prin merite, nu neapărat pe
baza originii sau averii.
III.2.1. În Bizanţul timpuriu (sec. IV-VI)
Dezvoltarea societăţii în Bizanţul timpuriu a început din secolul al IV-lea din

două cauze: societatea bizantină timpurie fiind rezultatul evoluţiei societăţii ro-
mane, mai ales începând din secolul al III-lea, pe de o parte, iar pe de altă parte, a
măsurilor fiscale şi legislative ale împăraţilor romani târzii, care au avut repercu-
siuni asupra situaţiei sociale şi au influenţat-o. Raporturile dintre sat (χωρίον) şi
oraş (πόλις) ne dau caracteristica socială a Imperiului Roman de Răsărit ce urma
să devină Imperiul Bizantin. În cadrul acestor raporturi, între sat şi oraş, asistăm
la o preponderență netă a oraşului, cu existenţa unei producţii urbane dezvoltate.
Aceasta deoarece în Bizanţ nu s-a produs un proces de ruralizare asemănător celui
din Imperiul Roman de Apus, ci societatea orășenească a continuat să joace un rol
deosebit de important, alături de cea rurală.
Pentru a scoate Imperiul Roman din criză, împăraţii Diocleţian (284-305)
şi Constantin cel Mare (306-337) au iniţiat o serie de reforme în domenii precum
48
Novela B a lui Romanos I Lecapenos, în Eric McGEER, The Law Legislation of the Macedonian
Emperors. Translation and Commentaries, Pontifical Institute of Medieval Studies, Toronto, 2000,
pp. 46-47.
organizarea producției, fiscalitate şi finanțe. Aceste inițiative veneau în prelungirea

tendinţelor autoritare, ce vizau centralizarea statului, dublată de implicarea aces-
tuia în toate domeniile, în fapt singura soluție pentru supraviețuirea Imperiului
răsăritean, confruntat cu amenințarea popoarelor migratoare.
Reforma fiscală iniţiată de Diocleţian stabilea drept impozit principal pen-
tru populaţie ἀννῶνα, percepută atât pe locuitor (capitatio), cât şi pe suprafaţa de
pământ (jugatio). Se ţinea, astfel, seama de capacitățile de producţie ale fiecărei
familii. Acest impozit a rămas în vigoare până în secolul al VII-lea. La reformele lui
Diocleţian s-au adăugat cele ale lui Constantin cel Mare (306-337), care prezintă
un interes deosebit, deoarece el a început perceperea annonei în monedă, fapt ce
a constituit o contrapondere la economia de schimburi în natură, venită pe filieră
migratoare. Această percepere a annonei în bani, numită şi adaeratio, a jucat un rol
deosebit în evoluţia structurii sociale a Imperiului. Pe lângă impozitul personal, au
fost introduse unele taxe suplimentare (chrysargyron) pentru acordarea permisiunii
de exercitare a unei meserii comerciale. Accentuând latura fiscală a politicii sale,
Constantin cel Mare a impus aşezărilor urbane o obligație fiscală (aerilustralis
collatio), un sistem de impozitare periodic, perceput în moneda curentă. În acelaşi
scop, al întăririi autorităţii centrale, Diocleţian introdusese, încă din anul 301, prin
ceea ce este cunoscut drept „Edictum de pretiis rerum venalium”, prețuri maxima-
le pentru toate mărfurile, ca şi pentru mâna de lucru. Constantin cel Mare a creat
un nou sistem monetar, care avea la bază moneda de aur (solidus) în greutate de
aproximativ 4,50 grame. Spre a proteja economia imperială de pericolul părăsirii
terenurilor agricole, tot Constantin cel Mare a dat un decret, în anul 332, prin care
colonii erau legaţi de glie, devenind adscriptus glebae (legat de pământ). Colonul
legat de pământ se mai numea şi epanograf. Era colon şi cel ce se năştea pe pămân-
tul unui proprietar şi era înregistrat de fisc ca locuind la proprietarul respectiv.
Un colon nu deţinea un titlu de proprietate, el fiind doar beneficiarul dreptului de
folosinţă asupra unei bucăți de pământ aparţinând proprietarului. De asemenea, nu
avea dreptul să se căsătorească fără asentimentul stăpânului său.
Fenomenul se regăsește şi în spaţiul urban, unde meșteșugarii şi negustorii
integrați în corporaţii (collegia), erau legaţi pe viaţă de meseriile proprii. Ramurile
industriei imperiale considerate strategice (armament, minerit şi industria mătă-
sii) erau supuse monopolului de stat.
Începând din secolul al IV-lea s-au observat în Răsărit unele trăsături specifi-
ce care au influenţat în mod hotărâtor dezvoltarea sa ulterioară. Fiscalitatea exce-
sivă, precum şi atotputernicia statului în toate sectoarele vieţii socio-economice nu
au fost de natură să îmbunătățească situaţia generală a populaţiei din cadrul Impe-
riului. Inițiativele împăraţilor au determinat, în fapt, concentrarea în mâinile unui
număr redus de mari proprietari a unei mari părţi din teritoriul agricol al Imperiu-
lui. Acest fenomen a fost însoţit de cel al dezvoltării, fără precedent, a patronatului.
Pentru a scăpa de presiunile agenților fiscali, țăranii, liberi sau coloni, precum şi
sclavii, s-au refugiat în anumite zone agricole, intrând sub protecţia unui patron.
Aceştia îi protejau pe țăranii liberi împotriva agenților fiscali, cât şi pe coloni îm-
potriva marilor proprietari. În legătură cu aceasta trebuie să subliniem larga extin-
dere a patronajului în această perioadă, trecându-se de la patronajul urban la cel
rural, adică de la patrocinium civitas la patrocinium vicorum, conform intereselor
statului. În unele cazuri, însă, statul a urmărit interzicerea patronajului în scopul
limitării creşterii puterii latifundiarilor. Ameninţând însăşi existenţa segmentului
latifundiar al elitei politice, patronii s-au confruntat cu ostilitatea autorităţii cen-
226
Marius Telea
trale, exprimată prin emiterea de către împăraţi precum Valens (364-378), în anul
368, Leon I (457-474), în anul 468 sau Iustinian I (527-565), în anul 539, a unor legi
şi decrete prin care se urmărea slăbirea capacității de apărare a patronatului. Din
păcate, procesul fiind în plină desfăşurare, extinderea lui nu a mai putut fi oprită.
Instituţia patronajului a avut, de altfel, efecte şi asupra organizării de stat,
căci odată cu creşterea puterii şi autorităţii marilor proprietari funciari din provin-
cie, au apărut şi unele tendinţe descentralizatoare.
Măsurile luate de stat faţă de colonat şi patronaj au fost contradictorii. Astfel,
alături de măsurile luate împotriva extinderii colonatului, întâlnim, în anul 415 o
codificare a relaţiilor de patronaj prin care se recunoştea legarea colonilor de pa-
troni. Nu numai că aceşti patroni aveau drepturi asupra colonilor, dar ei deveneau
şi responsabili de perceperea impozitelor datorate de colonii lor, aşa cum se poate
observa şi din unele dispoziţii păstrate în „Codex Theodosianus”. Prin aceste mă-
suri, statul întărea dependența colonilor faţă de marii proprietari, contribuind la
întărirea forței şi puterii acestora.
Structura socială în perioada secolelor IV-VI era dominată de marii proprietari,
ce deţineau funcţii în conducerea politică, administraţie şi armată. Astfel, în secolul
al V-lea a avut loc dezvoltarea continuă a marii proprietăţi laice şi ecleziastice. Rolul
acestui segment social era acela de a servi drept punte de legătură între marea masă a
populaţiei din cadrul Imperiului şi autoritatea centrală. Denumiți domini şi despotes,
în scrierile latine şi kyrioi, în cele greceşti, aceştia deţineau grupuri de proprietăţi
neunitare, răspândite în mai multe regiuni ale unei provincii. Situaţia lor social-eco-
nomică era stabilită nu în raport cu pământul pe care îl deţineau în proprietate, ci cu
folosirea mâinii de lucru şi, totodată, în raport cu fiscul. Membrii aristocraţiei erau
intermediari între fisc şi mâna de lucru. Situaţia acestora este cunoscută dintr-o serie
de documente ale vremii. Astfel, aflăm că proprietarii funciari nu erau doar stăpânii
unor mari domenii, ci ai unui grup de proprietăţi răspândite în aceeaşi provincie sau
chiar în provincii diferite. Pe aceste proprietăţi ei beneficiau de o numeroasă forţă
de muncă, existând tot mai mult tendința de a dobândi dreptul de autoadministrare
(autoprageia). În legătură cu aristocrația trebuie subliniat încă o dată rolul deosebit
de important al patronajului în creşterea marii proprietăţi funciare.
Pe marile domenii funciare, proprietarii şi-au creat propriile lor detașamente
de mercenari, unități militare formate din elemente străine sau sclavi înarmați,
cunoscuţi sub numele de buccelari. Această forţă militară a fost folosită pentru a
acapara pământurile din jur, fapt realizat şi prin constrângeri economice. Țăranii li-
beri şi chiar sate întregi au ajuns sub patronajul acestor mari proprietari, încălcând
ordonanțele imperiale ce interziceau acest lucru. Ei au recurs inclusiv la emiterea
de acte false (acte de donație, de vânzare-cumpărare, de dare în arendă, etc.). Ex-
tinderea patronatului a dus, astfel, la creşterea numărului de coloni.
În ceea ce priveşte categoria producătorilor direcți structura socială a Im-
periului Bizantin beneficia de o mare diversitate. Astfel, alături de sclavi (δοῦλοι),
cu un rol mai important în mediul urban, erau colonii proveniţi din sclavi, țăranii
legaţi de glie sau cei născuți pe pământul unui proprietar. În acelaşi timp, exis-
tau țăranii liberi, proprietari deplini ai lotului de pământ pe care îl munceau împre-
ună cu familia lor. O categorie aparte era reprezentată de clasa arendașilor - coloni
sau ţărani liberi - apăruți în urma încheierii unui contract în baza căruia primeau în
folosinţă loturi din domeniile laice, ale statului sau ale împăratului (casele divine).
Sub aspect social exista o mare asemănare între coloni şi sclavi. Astfel, o con-
stituţie de la începutul secolului al V-lea, preciza, încă de la sfârşitul secolului al
IV-lea similitudinile între condiția colonilor şi cea a sclavilor. În legătură cu aceasta

trebuie subliniat faptul că noţiunea de libertate sau sclavie în perioada de care ne
ocupăm avea o semnificație care nu poate fi definită cu suficientă precizie, aceas-
ta deoarece statutul oamenilor putea fi precizat doar în raport cu fiscul imperial.
Țăranii liberi erau responsabili personal şi sub nume propriu de achitarea impo-
zitelor. Țăranii coloni nu achitau în mod direct impozitele, ci aceasta se făcea de
către un intermediar, de care depindeau aceşti coloni. Înmulțirea colonilor înscriși
în registrele marilor domenii funciare trebuie pusă pe seama sclaviei, pe care a
înlocuit-o în bună măsură pe plan economic şi social. Se poate spune că colonatul
a devenit o formă socială de trecere de la antichitate la Evul Mediu, Colonii aveau
obligații faţă de stat în bani şi faţă de stăpâni în natură şi muncă. Acest obligații
variau între 1/5 şi 1/2 din ceea ce produceau.
Situaţia colonilor ne este cunoscută şi în secolul al VI-lea dintr-o serie de
novellae şi constituţii ale împăratului Iustinian I (527-565), şi anume asimilarea
în bună măsură a situaţiei sclavilor cu aceea a colonilor şi înrăutățirea situaţiei
acestora din urmă. În acest sens este semnificativă Novella lui Iustinian I din anul
539, care preciza că în anumite împrejurări acei coloni care rămâneau 30 de ani pe
acelaşi pământ şi plăteau impozite puteau deveni coloni liberi sau coloni salariați
(μισθωτοί). Se observă şi tendința de transformare a colonilor liberi în coloni
aserviți, fapt condamnat de Iustinian I, care a considerat necesar să-i apere pe colo-
nii liberi, care aduceau mai multe venituri statului în urma perceperii impozitelor.
Existau, astfel, mai multe categorii de coloni: coloni liberi, coloni aserviți şi coloni
salariați. Avem menţionată şi existenţa unei categorii de coloni, numiţi αμφίβολοι
(coloni de ambele feluri), cu o situaţie intermediară între colonii aserviți şi cei li-
beri. Aceştia aveau o parcelă într-un domeniu al unui mare proprietar funciar, dar,
fiind înregistrați ca locuitori ai unui oraş, erau liberi.
Se poate constata că situaţia colonilor în cursul celor trei secole ale Bizanţului
timpuriu, a cunoscut o mare varietate, la sfârşitul acestei perioade înregistrându-se
dispariţia colonatului, mare majoritate a producătorilor direcți fiind alcătuită din
ţărani liberi.
În această perioadă (sec. IV-VII) situaţia producătorilor direcți (δουλεία) era
determinată în raport cu mijlocele de producţie, ceea ce îi dădea caracterul social-
economic, dar şi în raport cu puterea de stat, care-i dădea caracterul fiscal. Colo-
natul a fost mai bine dezvoltat în Egipt, în timp ce în Siria şi Palestina a cunoscut o
dezvoltare medie, fiind mai puţin prezent în Europa.
În ceea ce priveşte țărănimea liberă aceasta era prezentă la sat (vicus, în lim-
ba latină, χωρίον, în limba greacă). Aceste sate reprezentau pentru fiscul imperial
o unitate social-economică. Țăranii erau liberi din două puncte de vedere. În primul
rând, ei erau proprietari (posesori) deplini asupra pământului (possesores, în lim-
ba latină, κτήτορας, în limba greacă), iar în raporturile cu fiscul erau consideraţi
contribuabili, fiind obligaţi la plata unor impozite în monedă (adaeratio), iar în
caz de neplată erau supuşi vânzării forţate a bunurilor (coemptio). Obligaţiile lor
faţă de stat erau atât în bani, cât şi în natură (mai ales în perioadele de foamete,
calamități sau războaie). Este cunoscut faptul că au existat numeroase abuzuri ale
funcţionarilor imperiali, în acest sens. În ultima parte a acestei perioade, pe lângă
proprietatea patrimonială, țăranii liberi puteau obţine pentru folosinţă şi un lot de
pământ în arendă (emphiteoză). O constituţie a împăratului Iustin al II-lea a căutat
să reglementeze situaţia acestor producători care deţineau două proprietăţi, una
deplină şi alta doar în folosinţă (arendă).
228
Marius Telea
Printre cele mai importante fenomene care ilustrează criza sclavagismului în

Bizanţ este instaurarea de către stat a responsabilități colective în ceea ce priveşte
pe proprietari, în general, şi, în mod special, pe producători, deci atât pe ţărani, cât
şi pe stăpâni. Din acest punct de vedere trebuie precizat faptul că țăranii liberi care
locuiau într-un sat (vicus) nu erau consideraţi în mod individual în raport cu statul,
în calitate de săteni, ci în colectiv (o singură unitate social-economică). Ei apar-
ţineau aceluiaşi resort fiscal şi, în urma măsurării pământului din acel sat, li se sta-
bilea valoarea impozitului. Responsabilitatea fiscală colectivă a fost consolidată de
stat şi prin faptul că, în cazul ieșirii unui membru din comunitate, statul impunea,
menţinând sistemele de impunere clasice, capitatio-jugatio, achitarea unui impozit
şi pe pământul rămas nelucrat sau cel neproductiv, obligație numită adjectio, în
limba latină şi epibolé (ἐπιßολή), în limba greacă. Impozitul stabilit pentru aceste
terenuri era plătit, de asemenea, în solidar, de toţi membrii comunităţii. În cazul
marilor proprietăţi funciare, proprietarul era cel care plătea epibolé atunci când
existau terenuri nelucrate sau rămase în paragină în vecinătatea proprietății sale.
Trebuie să deosebim în Bizanţ, în această perioadă existenţa, alături de
clasele sociale, a unor stări sau ordine. Clasele sociale din societatea bizantină
reprezentau din punct de vedere obiectiv poziţia lor faţă de mijloacele de pro-
ducţie, pe când starea sau ordinul definește situaţia unui grup aparţinând unei
clase sau mai multor clase din punct de vedere juridic. În raporturile dintre clasă
şi stare poate să existe o identitate completă sau relativă. Astfel, din punct de
vedere juridico-politic, clasa dominantă (aristocrația), aparţinea ordinului sena-
torial (ordo senatorius), fiind formată din mai multe subordine ierarhizate: nobi-
lissimi, glorissimi, spectabiles, clarissimi, illustrissimi, glosiosi. Clasa de mijloc,
cea a producătorilor direcți, aparţinea ordinului plebeilor (ordo plebeus). În me-
diul urban, din acest ordin făceau parte negustorii, marii proprietari de ateliere
meșteșugărești, bancherii, cămătarii şi meseriașii, care alcătuiau o importantă
parte a populaţiei orășenești. În mediul rural, din acest ordin făceau parte țăranii
liberi şi colonii liberi. În sfârşit, din ordinul numit douleia (δουλεία), făceau parte
sclavii din mediul rural şi urban, precum şi colonii aserviți de pe marile domenii
funciare. Autoritatea de stat a acordat o mare grijă acestei categorii sociale prin
aprovizionarea gratuită cu grâu a marilor oraşe, îndeosebi Roma şi Constantino-
pol. Acest privilegiu a dispărut însă pe la mijlocul secolului al VII-lea. Astfel, deși
sclavagistă în conţinutul ei fundamental, societatea Bizanţului timpuriu, deosebit
de diversă, a cunoscut o evoluţie mergând spre criza şi dispariţia completă a rela-
ţiilor sclavagiste la începutul veacului al VII-lea.
III.2.2. În Bizanţul de mijloc (sec. VII-X)
Începând cu secolul al VII-lea, Imperiul a cunoscut o serie de transformări

de ordin economic, social, militar, administrativ, demografic, etc., determinate de
criza provocată de invazia slavilor în Peninsula Balcanică, precum şi de atacurile
tot mai dese ale perşilor şi arabilor asupra provinciilor din Asia şi Africa. Imperiul
a suferit şi o serie de amputări teritoriale: Siria, Palestina, Egiptul şi Africa de Nord
au căzut în mâinile arabilor, iar întinse teritorii ale Peninsulei Balcanice au suferit
ocupaţia slavilor şi a bulgarilor. Bizanţul a reuşit să păstreze doar acele provincii
unde ponderea era deținută de mica proprietate, marea proprietate funciară fiind
înlocuită de loturile țărănești, precum şi de cele militare. Noua celulă a vieţii agri-
cole bizantine a devenit comunitatea rurală, în cadrul căreia țăranul deţinea în pro-
prietate deplină şi ereditară lotul de pământ.
Este perioada de formare a relaţiilor feudale, un proces îndelungat, cu un ritm
lent de evoluţie. De la bun început trebuie precizat că evoluţia structurii sociale nu
se prezintă uniform în toate regiunile statului bizantin. Intensitatea cea mai mare o
întâlnim în Asia Mică, unde s-a constatat o dezvoltare mai accentuată a economiei.
Aici structura socială a îmbrăcat o haină prefeudală, protofeudală şi, apoi, feudală.
Situaţia socială era profund schimbată în comparaţie cu cea de la sfârşitul
epocii precedente, atunci când aceasta era destul de instabilă.
Izvoarele de la începutul secolului al VIII-lea relevă o societate într-o anumită
măsură stabilizată, în care marea proprietate a trecut pe planul al doilea, în prim
plan apărând mică obşte țărănească, rezultat al unui proces rapid care a transfor-
mat în chip radical societatea bizantină în mai puţin de 100 de ani. Nu mai puţin
adevărat este că asistăm, totuşi, şi la o puternică ofensivă a marii proprietăţi, care
nu a dispărut în întregime.
Pentru a redresa situaţia problematică în care se găsea Imperiul, împăratul
Heraclius I (610-641) a iniţiat o serie de reforme. În această perioadă, pentru de-
semnarea satului este folosită denumirea de χωρίον, iar țăranul nu mai era numit
colonus, ci γεωργός, termen cu care erau denumiți țăranii liberi şi proprietari, cu
drept ereditar pe loturile folosite. Impozitul funciar era perceput în funcţie de mări-
mea loturilor, fapt care avea să elimine confuzia existentă între jugatio şi capitatio.
Țăranii, în funcţie de avere, erau de mai multe feluri: κύριες (ţăran proprie-
tar), μορτίτες (arendaș), μισθωτές (zilier). O categorie de ţărani a căror situaţie
era asemănătoare cu cea a sclavilor erau numiţi δουλοπαροίκοι. În plan financiar,
proprietatea țărănească reprezenta un tot unitar, impozitul fiind calculat pentru
întreaga suprafaţă a unui χωρίον. Astfel, aceasta devenea o unitate social-econo-
mică, dar şi juridico-politică. Cine plătea impozite avea drept de proprietate, fiind
recunoscut de autoritatea de stat ca proprietar, deci ca om liber.
În cadrul unui χωρίον coexistau două tipuri de proprietate: cea individuală
(locuinţa şi terenul din jurul acesteia cu ogoare, livezi, vii, etc.) şi cea colectivă
(ape, păduri, fânețe, mori, prese de ulei, etc.). Existenţa acestor două modele de
proprietate este atestată de o serie de dovezi de natură legislativă: dreptul de suc-
cesiune (moștenirea se împărțea în mod egal între toţi fiii), dreptul asupra pămân-
tului străin (toţi membrii obștii aveau dreptul să lucreze terenurile părăsite şi să-şi
împartă beneficiile), dreptul de προτιμήσεις (de preempțiune, adică în cazul în care
avea loc înstrăinarea unui teren, aceasta se făcea numai după ce toţi membrii obștii
renunţau la el). Se constată, însă, acum, şi o tendința de restrângere a proprietății
colective în favoarea celei individuale. În centrul așezării se afla satul, cu casele şi
grădinile, precum şi loturile agricole aferente, cultivate în special cu cereale.
În plan militar, Heraclius I i-a înlocuit pe țăranii-soldaţi plasați la graniţele
Imperiului (limitanei) cu stratioţii (stratiotes), plasați pe întreg cuprinsul statului.
Aceştia, în schimbul împroprietăririi cu un lot de pământ ce valora 4 livre, pentru
soldaţi şi 2 livre, pentru marinari, trebuiau să se înarmeze şi să se echipeze, pe
propria cheltuială, şi să presteze serviciul militar (între 12 şi 22 de ani). Armata
nou-creată era formată din două secţiuni: armata din theme – condusă de strategi,
care, în secolul al X-lea, număra 40-50.000 de oameni doar în provinciile europene
ale Imperiului – şi armata centrală (tagmata), aflata sub comanda împăratului, ce
număra, în secolul al X-lea, circa 24.000 de soldaţi.
230
Marius Telea
Valul schimbărilor a afectat şi sectorul administrativ. Imperiul era împărţit

în districte militar-administrative (theme), conduse de strategi care concentrau, în
realitate, întreaga putere civilă şi militară a provinciei, aflându-se în subordinea
directă a împăratului. În prim-planul atribuţiilor acestora se aflau cele legate de
organizarea şi menținerea sistemului de apărare, cărora li se adăugau îndeplini-
rea prevederilor legale referitoare la plata impozitelor. Acest sistem, care a permis
organizarea rapidă a armatei în regiunile sensibile ale Imperiului, a asigurat coe-
ziunea între populaţia unei provincii şi trupele existente. Prima themă care a fost
creată de Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a fost cea a Thraciei, urmată de
cea a Helladei, creație a lui Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) în Thessalia.
Pe linie legislativă asistăm la apariţia aşa-numitei „Legi agrare” (Νόμος
γεώργικος), apărută, cel mai probabil, spre sfârşitul secolului al VII-lea şi începu-
tul celui de-al VIII-lea. În această lege, satul apare ca o unitate social-economică, o
unitate fiscală, reglementându-se economia internă a acestuia, ca şi raporturile cu
autoritatea centrală.
Pentru a apăra mica proprietate stratiotică, împăraţii din dinastia Macedo-
neană (867-1028) au emis o serie de edicte (novellae) prin care puterea centrală a
condamnat apariţia marilor domenii pe seama proprietății stratiotice, deosebit de
importantă pentru valențele sale defensive. În fapt, preocuparea pentru menţinerea
proprietății militare a reprezentat o adevărată constanță a politicii promovate de
împăraţii Macedoneni.
La începutul secolului al IX-lea, cronicarul bizantin Theophanes Confessor,
vorbind despre politica socială a împăratului Nichifor I (802-811), menționează că
măsurile fiscale luate de acesta au înrăutățit situaţia parecilor (πάροικοί). Nu ştim
când a apărut această categorie socială, menţionată pentru prima dată de acest
cronicar, dar este sigură existenţa obștilor de ţărani dependenți, cu obligații faţă de
marii proprietari, pe de o parte, şi faţă de fiscul imperial, pe de altă parte, ca şi a
obștilor țărănești libere, despre care avem însă puţine informaţii, fiindu-ne cunos-
cute mai mult raporturile acesteia cu marii proprietari şi cu statul.
În decursul secolelor VIII-IX au început să apară în Bizanţ marii proprie-
tari, aşa cum aflăm din unele izvoare hagiografice ale acestei perioade. Astfel, în
„Viaţa Sfântului Filaret Milostivul”, compusă la începutul secolului al IX-lea, este
atestată prezenţa unui mare proprietar funciar din Paphlagonia. Acesta avea 600
de boi, 100 de atelaje pentru lucrarea pământului, o herghelie de 800 de cai, 80
de catâri şi cai, 12.000 de oi şi 40 de domenii de pământ pe care lucrau numeroşi
sclavi. De asemenea, în Peloponez, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, este
menționată văduva Danielis, proprietară a 80 de domenii, a câtorva oraşe, 3.000
de sclavi şi importante sume de bani, toate lăsate moştenire împăratului Vasile I
Macedoneanul (867-886). Marea proprietate a început să coexiste alături de cele
două categorii de obşti țărănești.
Cu toate acestea obştea țărănească a rămas principalul mijloc prin care auto-
ritatea statului înțelegea să asigure perceperea regulată a impozitelor. Legea agrară
a continuat să constituie o lege fundamentală pentru stat şi, alături de aceasta, un
izvor important pentru cunoașterea structurii sociale îl constituie „Tratatul fiscal”
alcătuit în secolul al X-lea, probabil în timpul împăratului Constantin al VII-lea
Porphyrogenetul (945-959). Din aceste două legiuiri aflăm că ceea ce a rămas pu-
ternic înrădăcinat în societatea bizantină a fost principiul solidarității fiscale: plata
în comun a impozitelor după suprafaţa de pământ a obştii. Au apărut însă dificul-
tăţi, întrucât nu toate suprafețele de pământ erau cultivate. Potrivit „Tratatului fis-
cal” pământul părăsit timp de 30 de ani făcea obiectul unei retrageri din evidențele
statului. Pentru acesta nu se mai plăteau impozite şi el intra în proprietatea statu-
lui. Asistăm, totodată, la apariţia unor diferențe între ţărani, cei înstăriţi se numeau
εύποροι, iar cei săraci, απορούντες.
Împăraţii Macedoneni au luat poziţie faţă de anumite fenomene care au avut
loc în structura socială a epocii. Asistăm acum la instaurarea unei instabilități în
plan economico-social, după relativa stabilitate din secolele VII-IX. Desele perioade
de foamete care au avut loc au dus la înstrăinarea loturilor de pământ ale micilor
proprietari. Înstrăinarea loturilor a fost însă influențată şi de presiunile în plan po-
litic. Cei puternici (δυνατοί), deţinând puterea în stat, au considerat că o pot folosi
pentru a pune mâna pe pământul obștilor de ţărani liberi şi chiar să-i aservească pe
aceştia. Astfel, au avut loc încercări repetate ale împăraţilor macedoneni de a frâna
procesul şi, în acest sens, au fost emise mai multe novellae, începând de la împăratul
Roman I Lecapenos (920-944) şi terminând cu Vasile al II-lea (976-1025). Ei au în-
ţeles că obştea țărănească liberă avea o dublă importanţă pentru existenţa statului
bizantin, fiind unul din elementele fundamentale ale stabilității şi existenţei aces-
tuia. Pe de o parte, ele asigurau perceperea neîntreruptă şi integrală a impozitelor,
alimentând bugetul statului, iar pe de alta, ele furnizau importante contingente mi-
litare care, alături de stratioţi, alcătuiau baza puterii militare bizantine. A început,
astfel, o luptă între puterea imperială şi marii proprietari funciari pentru controlul
mâinii de lucru, pentru stabilirea controlului asupra pământului arabil şi pentru
perceperea impozitelor pe acesta. Pe lângă țăranii aserviți (πὰροικοί) marilor pro-
prietari funciari, erau şi țăranii aserviți de pe domeniile statului, care plăteau o
rentă. Pentru menţinerea controlului asupra acestora s-a dus o luptă înverșunată.
De exemplu, împăratul Roman I Lecapenos, printr-o serie de novellae din anul 922,
dădea dreptul obștilor libere de a se apăra în faţa atacului marilor latifundiari.
Instrumentul principal în acest cadru era reprezentat de dreptul de προτιμήσεις,
prin care se stabilea un anumit grad de protecţie a terenurilor agricole ale unei co-
munităţi, prin îndepărtarea eventualilor candidaţi, străini de obşte, la acapararea
teritoriului comun. O Novella din anul 934 a aceluiaşi Roman I, întărea măsurile
luate anterior, ridicându-se asupra dreptului de preferință la cumpărare de către
un puternic (δυναῖ) a loturilor de pământ ale oamenilor din aceeaşi localitate. Ex-
punerea de motive a acestei Novella nu este lipsită de interes: „Oamenilor pe care
providența dumnezeiască prin marea sa milă sau pentru alte pricini i-a ridicat de la
o soartă modestă pe o treaptă superioară trebuie să rămână la aceeaşi moștenire de
avere ce i-a fost dată de la început şi netrecând măsura, … să nu nenorocească pe ve-
cinii lor răpindu-le averea … ”49 Din păcate măsurile luate de Roman I, ca de altfel şi
cele luate de urmaşii săi, au fost ineficiente.
Ceva mai târziu, după anul 945, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogene-
tul (945-959) afirma, la rândul său, pericolul care îi pândea pe micii proprietari din
partea dynat-ilor: „Vin adesea la urechile noastre ştiri că dinaţii nu iau în seamă legi-
le imperiale şi se infiltrează în comunităţile rurale prin vânzare, falsuri sau moșteniri
măsluite, tiranizează pe săraci şi-i alungă de pe pământurile şi bunurile lor”50. Pentru
a redresa situaţia, el a emis un decret în anul 947 prin care proclama inalienabilita-
tea bunurilor stratioţilor, precum şi faptul că valoarea acestora nu putea fi mai mică
de 4 livre aur pentru militari şi 2 livre pentru marinari. Tot prin această lege s-a
49
*** Jus Graeco-Romanum, Karl Eduard Zachariä von LINGENTHAL (Ed.), pars III, Lipsiae, T. O
Weigel, 1857, p. 243.
50
Ibidem, p. 252.
232
Marius Telea
făcut distincția între persoanele cu un venit mai mic de 50 de nomisme şi cei bogaţi,
celor din prima categorie acordându-li-se dreptul de a-şi putea recupera proprietă-
ţile pierdute prin metode ilicite.
Interesul împăraţilor Macedoneni pentru păstrarea proprietății stratiotice
era evident şi el se justifică prin faptul că aceasta era o proprietate de mărime mij-
locie, condiționată de exercitarea serviciului militar. Stratioţii alcătuiau o parte în-
semnată a populaţiei din unele provincii, posesorul unei astfel de lot de pământ, pe
care-l lucra singur sau cu unele ajutoare, fiind obligat să se înarmeze şi să ia parte
la campaniile militare. Stratioţii alcătuiau o parte importantă a armatei bizantine şi
dispariţia lor ar fi dus la slăbirea acesteia şi la incapacitatea statului de a face faţă
pericolelor externe. Loturile stratiotice au fost la început egale, apoi ele au evoluat,
unele mărindu-se, altele micşorându-se sau chiar dispărând. Valoarea lor varia
între 4 şi 12 livre de aur. Aceste bunuri stratiotice au jucat, astfel, un rol dintre cele
mai importante în organizarea militară bizantină.
Cu toate acestea, preocuparea imperială bizantină faţă de consolidarea mi-
cii proprietăți a înregistrat şi severe eșecuri. În acest sens, se înscrie şi Novella
emisă de împăratul Nichifor al II-lea Phocas (963-969), în anul 963, prin care
slăbea dreptul de προτιμήσεις, ceea ce a determinat slăbirea micii proprietăţi, ce
devenea o pradă ușoară pentru expansiunea marilor latifundii. Spre a mai atenua
evidentele carențe pe care această novelă le avea, se interzicea înstrăinarea bunu-
rilor stratiotice, cele deja înstrăinate trebuind să fie înapoiate fără despăgubire,
ceea ce a condus inevitabil la creşterea valorii lotului stratiotic (aproape triplarea
preţului de vânzare al acestor proprietăţi).
Paralel cu creşterea marii proprietăţi laice, importante domenii au ajuns şi
în posesia Bisericii. Împotriva acestei tendinţe a luat atitudine acelaşi Nichifor al
II-lea Phocas, care printr-o Novella din anul 964 a încercat să oprească acest proces.
Novella, intitulată „Despre felul cum nu trebuie să se clădească mănăstiri noi şi azi-
luri şi despre cum casele plăcute lui Dumnezeu nu trebuie să-şi sporească averile”,
reglementa: „ … că nu se va îngădui nimănui să lase ca moştenire moşii sau alte bu-
nuri mănăstirilor, azilurilor şi caselor de oaspeţi, mitropoliilor şi episcopiilor, fiindcă
acestea nu aduc nici un folos”51.
Mai târziu, pentru a contracara politica dezastruoasă a lui Nichifor al II-lea,
împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), printr-o Novella din anul 996,
a desfiinţat dreptul de prescripție de 40 de ani, stabilind ca toate pământurile în-
străinate să fie înapoiate obștilor de unde au fost luate. Continuând această politică,
Vasile al II-lea Bulgaroctonul a introdus impozitul de reciprocitate (allelengyon,
ἀλληλέγγυον = garanție reciprocă), prin care obligaţiile fiscale ale săracilor erau
plătite de către dynat-ii laici şi ecleziastici.
În ciuda unor evoluţii pozitive înregistrate în planul menținerii micii pro-
prietăţi cu valenţe militare, pe întreaga perioadă a dinastiei Macedonene, ofensi-
va dynat-ilor şi a marii proprietăţi nu a putut fi stopată. Astfel, împăratul Roman
al III-lea Arghyros (1028-1034) a revocat măsurile sociale luate de predecesorii săi,
inclusiv impozitul de reciprocitate (allelengyon), dând posibilitatea marilor propri-
etari laici şi ecleziastici să se impună, fenomen care a cunoscut o dezvoltare deplină
in timpul dinastiei Comnenilor (1081-1185).
În mediul urban, structura socială s-a caracterizat printr-o mai mare stabili-
tate, iar pătrunderea şi formarea relaţiilor feudale a avut loc abia după ce acestea
au evoluat şi s-au cristalizat în mediul rural. Alături de marea masă a producători-
51
Ibidem, pp. 295-296.
lor direcți, a existat o aristocrație urbană, formată din mari negustori şi din proprieta-
rii de ateliere.
Putem spune că în această perioadă asistăm la o polarizare a populaţiei, fie
înspre marea aristocrație feudală provincială, puţin numeroasă, dar având puterea
economică şi politică, fie spre țărănimea aservită, parecii, care alcătuiau marea
masă a populaţiei. Transformările sociale care au avut loc în secolul al XI-lea au
schimbat aspectul general al statului bizantin, determinând trecerea la o nouă pe-
rioadă a dezvoltării sale.
Rod al instabilității sociale, cu profunde implicații în plan economic, înce-
pând din secolul al XI-lea, mai precis după moartea lui Vasile al II-lea Bulgarocto-
nul (1025), Imperiul Bizantin a intrat într-o acută criză determinată, în esență, de
factorii mai sus-menţionaţi, dar şi de atacurile din afară: turcii selgiucizi – în Asia
şi Africa, migratorii de neam turcic (pecenegii, uzii şi cumanii) – în provinciile eu-
ropene. În plan social, mutațiile produse s-au concretizat în dispariţia proprietății
de tip stratiotic, aceasta fiind înlocuită de marea proprietate.
III.2.3. În Bizanţul târziu (sec. XI-XV)
În general, în această perioadă feudalismul apare ca un fenomen pe deplin

cristalizat ca sistem social, ca un ansamblu organic, rezultat al unui îndelungat
proces istoric.
Pornind de la caracteristicile generale ale societăţii feudale, problema esen-
ţială a acestei perioade a fost modul în care era stăpânit pământul, cine erau pro-
prietarii şi care erau raporturile între proprietar şi producătorul direct, acestea
alcătuind fondul relaţiilor sociale. Este neîndoielnic faptul că avem de-a face cu
existenţa unui feudalism bizantin, înzestrat cu instituţii care îi sunt caracteristice:
pronoia (πρόνοια) şi charistikionul (χαριστίκιον), la care se adaugă imunitatea nu-
mită exkousseia (εξουσσεία).
Fenomenul dispariției micii proprietăţi funciare a avut loc pe fondul unor mari
dificultăţi financiare pe care Imperiul a fost nevoit să le traverseze. Dispariţia stratioţilor
a impus Bizanţului necesitatea găsirii unui sistem asemănător care să răspundă, în
egală măsură, schimbărilor survenite în regimul proprietății imperiale. Soluția alea-
să a fost aceea a creării unui nou sistem militar, ce avea la bază pronoia (protecţie,
supraveghere). Element al feudalismului bizantin timpuriu, pronoia consta în conce-
sionarea viageră a unui lot de pământ împreună cu țăranii aserviți de pe el, precum
şi a veniturilor rezultate din impozitele plătite de la aceştia, în schimbul îndeplinirii
de către beneficiar (pronoiar) a unor obligații faţă de stat, în majoritatea cazurilor de
natură militară. Pentru a intra în posesia unui astfel de avantaj, o persoana trebuia
să obţină o diplomă imperială (prostagama). Deşi, la prima vedere, pronoia poate fi
considerată o formă răsăriteană a feudei apusene, situaţia este, totuşi, diferită, întru-
cât în cazul pronoiei, lipsește contractul vasalic grefat pe ierarhia feudală, pronoiarii
depinzând direct de puterea centrală.
De obicei, în caz de război, pronoiarul trebuia să asigure un anumit număr de
soldaţi, proporțional cu concesiunea primită, cărora trebuia să le asigure şi echipa-
mentul şi armele de luptă.
Spre deosebire de ţăranul-stratiot care se prezenta individual la război, pro-
noiarul era însoţit de un grup de ţărani aserviți de pe domeniul său. De asemenea,
234
Marius Telea
faţă de proprietatea stratiotică, deținută de țăranii liberi (stratioţi), noua stăpânire

funciară (pronoia) era o posesiune de tip feudal, beneficiarul (pronoiar), primind o
rentă anuală sub forma impozitelor percepute de la țăranii dependenți care, în mod
normal, intrau în visteria statului.
În anumite cazuri puteau să constituie o pronoia (puteau fi concesionate)
taxele vamale, taxele pentru pescuitul într-un eleșteu sau pe cursul unei ape, etc.
Veniturile constituite într-o pronoia erau, de obicei, o sumă fixă, cunoscută în docu-
mente sub numele de ποσότης.
Apărută în cursul veacului al XI-lea, pronoia a evoluat, fiind acordată pe un
anumit termen, pentru ca în cele din urmă să fie acordată pe viaţă, cu titlu ereditar
(apanaj). Ea a apărut în timpul Comnenilor şi Angelilor, constând dintr-o concesiu-
ne imperială de proprietăţi funciare sau de mari domenii de pământ, constituite din
mai multe oraşe şi sate, acordate unor membri ai familiei imperiale sau ai marilor
familii aristocratice. Beneficiarul avea dreptul de a percepe – o parte pentru fisc, o
parte pentru el – taxele şi impozitele datorate de locuitorii satelor respective.
Fără a se generaliza, apanajul s-a dezvoltat foarte mult, dispărând condiționarea
lui de serviciul militar. În schimb, statul şi-a rezervat tot timpul dreptul de a revoca
concesiunea.
Ca atare, începând cu secolul al XII-lea, relaţiile de proprietate asupra pă-
mântului s-au schimbat radical, aşa cum se poate observa şi din cărţile cadastrale,
din care rezultă că proprietatea pronoiară a devenit predominantă.
În ceea ce priveşte proprietatea stratiotică, aceasta nu a dispărut în întregi-
me, ci s-a păstrat până la căderea Imperiului.
Oricum apare foarte clar că, în societatea bizantină târzie, clasele sociale fun-
damentale erau pronoiarii şi parecii care locuiau pe pământurile acestora.
Dacă pronoia poate fi asemănată cu instituţia apuseană a feudului, charistiki-
onul a fost o instituţie feudală caracteristic bizantină. Ea consta din cedarea venitu-
rilor unei mănăstiri sau a unor bunuri monastice în folosul unui particular, de cele
mai multe ori un laic. Era un fel de răsplată oferită beneficiarului (charistikiar sau
efor) pentru unele servicii ale acestuia pe care statul nu mai avea posibilitatea să
le onoreze din propriile venituri. De asemenea, beneficiarul acestui privilegiu tre-
buia să răspundă de administrarea proprietății dobândite. Uneori chiar împăratul
numea un curator care să supravegheze foarte strict modul în care beneficiarul îşi
îndeplinea obligaţiile, îngrijindu-se, în acelaşi timp, ca acesta să-şi primească veni-
turile rezultate din el.
În Bizanţul târziu a cunoscut o largă răspândire imunitate fiscală cunoscută
sub numele de exkousseia. La început a fost un fel de scutire fiscală, beneficiarul
(exkoussiat) nemaitrebuind să achite pentru visteria statului unele impozite, al că-
ror număr şi valoare puteau să varieze. Această imunitate fiscală s-a păstrat şi în
veacurile următoare, lărgindu-se continuu. Astfel, în secolul al XII-lea au apărut în
cadrul exkoussei-ei şi unele elemente de imunitate administrativă şi chiar juridică.
De această imunitate se bucurau pronoiarii, dar mai ales numeroase proprietăţi
mănăstireşti. S-a ajuns chiar ca în secolele XIV-XV, pronoia să nu poată fi concepută
fără exkousseia. De multe ori în privilegiile de acordare a unei exkousseia se arată
că pe lângă scutirea perceperii dărilor sau a corvezilor în favoarea statului, benefi-
ciarul putea să stabilească şi ţărani pe proprietatea sa, fără ca aceştia să fie înscriși
în registrele cadastrale imperiale.
Este cert faptul că în cursul veacului al XII-lea, mica proprietate țărănească
liberă a început să dispară, fiind acaparată de pronoiari, marea masă a țăranilor de-
venind aservită (pareci, demousiari - ţărani aserviți aflaţi pe domeniile statului sau
douloi-pareci - ţărani a căror situaţie era asemănătoare cu cea a sclavilor). Carac-
teristic pentru societatea bizantină din această perioadă a fost existenţa în acelaşi
timp a celor trei forme ale rentei feudale, pe care țăranii aserviți le datorau prono-
iar-ilor: cea în muncă, cea în produse şi cea în bani, fiecare putând să predomine
într-o anumită perioadă sau pe un anumit domeniu.
Încă din a doua jumătate a secolului al XII-lea se poate vorbi de formarea unei
ierarhii feudale în Bizanţ, fără ca aceasta să ajungă la claritatea şi cristalizarea din
Occident. Pe baza acestei ierarhii feudale societatea bizantină s-a împărţit în două
stări: cea a proprietarilor de pământ (aristocraţi, pronoiari, mari negustori) şi cea
a micilor orășeni şi ţărani. A fost introdus jurământul de vasalitate, iniţial impus
tuturor supuşilor faţă de împărat şi apoi cel de vasalitate-suzeranitate între deţină-
torii de proprietăţi şi cei care lucrau pe acestea.
Şi populaţia orășenească a avut de suferit, începând din secolul al XII-lea, datori-
tă neinspiratei politici economice a Comnenilor care, prin imunitățile fiscale acordate
negustorilor italieni au pus într-o poziţie şi o situaţie foarte grea şi umilitoare elemen-
tele productive orășenești autohtone. În faţa concurenței pe plan economic exercitată
de negustorii italieni, orășenii bizantini au încercat să riposteze şi să se organizeze ca şi
clasă, afirmându-se în plan politic mai accentuat. Astfel, rolul lor în anumite momente
ale istoriei bizantine a fost însemnat, căci în secolul al XIV-lea asistăm chiar la unele
mișcări de protest ale acestei pături sociale, cum a fost cea de la Adrianopol sau, cea
mai semnificativă, mişcarea zeloţilor din Tesalonic (1341-1349).
În secolul al XIII-lea, după cucerirea latină a Constantinopolului (1204) şi
apariţia statelor greceşti şi latine pe teritoriul Imperiului, procesul de feudalizare a
fost de o intensitate diferită şi cu forme variate în statele conduse de occidentali şi
în cele greceşti. Astfel, în statele latine ritmul a fost mai rapid, dar el a fost impus
din afară, nefiind organic, în timp ce în cele greceşti avem o oarecare diferențiere:
o grăbire a ritmului de feudalizare în ducatul Epirului, un ritm mai lent în Imperiul
de la Trapezunt şi o evoluţie intermediară în cadrul Imperiului de la Niceea.
În cazul Imperiului de la Niceea, din punctul de vedere al relaţiilor sociale
găsim puternice elemente caracteristice epocii Bizanţului de mijloc: numeroşi stra-
tioţi, o orășenime puternică, dar totodată şi unele elemente ale epocii bizantine
târzii. Aceasta se explică prin faptul că Lascarizii au dus o politică de sprijinire a
proprietății stratiotice şi a păturii de mijloc a orășenilor, fapt care le-a permis să
restaureze, în cele din urmă, unitatea statului bizantin.
Generalizarea pronoiei, în special pe parcursul dinastiei Paleologilor, a făcut
ca în secolele XIII-XIV, simultan cu accentuarea feudalizării Imperiului Bizantin,
căreia i s-au adăugat erodarea autorităţii centrale şi pierderile teritoriale, să apară
unele domenii autonome conduse de arhonți, adevărați principi semiindependenți.
În această perioadă, rod al diverselor forme de autonomie, dublate de privilegii de
toate genurile, s-au dezvoltat marile familii implicate în viaţa politico-economică a
Imperiului - Comnenos, Angelos, Melissenos, Vranas, Paleologos, Cantacuzino, etc.
Puternica dominație pe care aceste familii au exercitat-o asupra autorităţii centrale
se regăsește în apariţia, cu precădere în timpul dinastiei Paleologilor, a unor adevă-
rate state autonome, unele chiar independente, în cadrul Bizanţului, fenomen ce a
influenţat, în mod ireversibil, întreaga evoluţie a conglomeratului imperial.
În ansamblu, dacă urmărim evoluţia relațiilor sociale în Bizanț în secolele XI-
XV, observăm că ele au cuprins întreaga populaţie a Imperiului. Stabilirea relaţiilor
feudale în statul bizantin a avut un rol deosebit de important în istoria sa politică.
236
Marius Telea
Aservirea masei producătorilor direcți, lichidarea forței militare tradiționale a Bi-

zanţului, fărâmițarea feudală şi luptele interne au constituit tot atâta cauze interne
ale decăderii şi prăbuşirii acestuia.
O serie de forme ale orânduirii feudale şi chiar instituţii ale acesteia au fost
lăsate moştenire şi în statele succesoare, continuându-se în acest fel în noi con-
diţii existenţa lor. Astfel, în statele balcanice se constată mari diferențe în planul
progreselor economice. În acest sens, pot fi menţionate Bulgaria, Serbia, Bosnia şi,
mai ales, oraşele de pe coasta dalmata, unde economia era înfloritoare datorită ex-
ploatării minelor de cupru, argint şi aur. Datorată în mare parte inițiativelor suve-
ranilor din aceste regiuni, dezvoltarea economică a beneficiat şi de o infrastructură
adecvată, drumurile şi centrele comerciale reprezentând o constantă preocupare a
diverșilor lideri din regiune.
Din punct de vedere social, procesul feudalizării a fost mai accentuat în Slovenia
şi Croaţia (aflate sub dominaţia triburilor germanice şi maghiare), dar şi în Tracia,
Macedonia, Grecia şi Bulgaria, aflate sub influenţă bizantină. Cu toate acestea, trecerea
societăţii bizantine la acest stadiu se va produce mult mai lent ca în Europa apuseană,
ca urmare a factorilor prezentați mai sus. Astfel, în Serbia, Bosnia, Muntenegru (Zeta)
şi Albania, izvoarele menţionează existenţa comunităţilor de ţărani liberi până către
perioada de debut a stăpânirii otomane. În acelaşi timp, modelul bizantin a fost copi-
at, puterea economico-politică fiind apanajul, pentru acest spaţiu, unor mari familii
- Sveatoslav, Eltimir, Şişman (Bulgaria), Subic, Nelipic (Croaţia), Cotromani, Vukcici
(Bosnia), Balsha, Thopia şi Shapta (Albania). Alături de domeniile acestor feudali, sunt
menționate proprietăţile ecleziastice, beneficiare ale unor drepturi şi privilegii.
Considerat, în general, un neliniștit, lipsit de ponderație şi de echilibru, fiind
şi grec, bizantinul era rațional, înzestrat cu o inteligenta ascuțită, cu o permanentă
curiozitate intelectuală şi cu o rafinată subtilitate. Îi plăceau discuţiile aprinse, con-
troversele şi polemica şi chiar injuriile – când acestea erau inteligente şi spirituale.
Fiind un produs a două lumi cu tradiţii şi mentalități atât de diferite, caracterul
bizantinului oferea un peisaj moral plin de contraste. Ambițios, egoist, inconstant
în raporturile sale sociale, uneori apărând chiar imoral, bizantinul era de multe ori
capabil de curaj, eroism, devotament şi generozitate. „Cetăţean al lumii terestre care
nu e decât proiecția palidă a celei celeste … omul bizantin îşi trăieşte individualis-
mul într-o ordine ierarhic constituită, în respectul faţă de valorile tradiţiei, căutând
dreapta măsură, fără a se sustrage însă fascinației şi ororii exceselor; el este moşte-
nitorul orgolios al unui imperiu care-şi calcă în picioare vrăjmașii pentru că are de
partea sa puterea lui Hristos”52.
Concluzionând, se poate spune că, în general, caracterul său nu se ridica în-
totdeauna la înălţimea spiritului său.
III.3. Economia bizantină
Ca şi în întreaga lume medievală, economia bizantină se baza, în primul rând,

pe agricultură. Aproape 9/10 din populaţie trăia şi producea în zonele rurale, iar
agricultura constituia ramura cea mai importantă a economiei. Se poate vorbi, ast-
fel, în cazul Bizanţului de o ruralizare a economiei. În ciuda acestui fapt, constatăm
Guglielmo CAVALLO (coord.), Omul bizantin, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă de Claudia Tiţa-
52
MIRCEA, Bucureşti, Editura Polirom, 2000, Introducere, p. 19.

şi dezvoltarea unui sector meșteșugăresc relativ bine dezvoltat, în cadrul unei eco-
nomii urbane.

III.3.1. Economia rurală
Satul era unitatea economică, socială şi fiscală fundamentală a lumii bizanti-

ne. Zona rurală (κώμα) se deosebea de oraş (πόλις), şi îi era subordonată din punct
de vedere administrativ. Ea cuprindea mai multe sate mici (κῶμαι) şi domeniile
de pământ, începând de la cele ale marilor aristocraţi până la lotul de pământ al
țăranului liber. Această predominanță a proprietății rurale a rezultat dintr-o evolu-
ţie care s-a constatat cu începere din secolul al V-lea.
Să vedem cum s-a ajuns aici. Vom menţiona, în primul rând, faptul că una
din cele mai importante urmări ale crizei de la sfârşitul secolului al III-lea a fost
abandonarea de către micii producători a terenurilor agricole, în condiţiile unei
fiscalități excesive şi a anarhiei politice interne, fenomene care au provocat scă-
derea catastrofală a suprafeţei agricole cultivate şi apariţia în Imperiu a unor
vaste terenuri pustii (agri deserti). Pentru repunerea în valoare a pământurilor
abandonate, statul a acordat micilor producători importante avantaje (scutiri fis-
cale, drept de proprietate în schimbul unor redevențe scăzute, etc.) sau a lărgit
considerabil domeniile imperiale pe care le-a lucrat cu ajutorul sclavilor. Mult mai
importantă a fost însă legarea de pământ a micului producător (țăranului) deve-
nit colon. Printr-un decret din anul 322, colonul era legat de pământ (adscriptus
glebae), dar îşi păstra libertatea juridică. Cel mai important aspect al reformelor
iniţiate de împăratul Diocleţian (284-205) l-a constituit disocierea dintre unitatea
fiscală, care consta din suprafaţa de pământ care putea fi lucrată de o persoană
fiindu-i suficientă pentru întreținere (jugum) şi capacitatea sa de muncă (caput).
De aici avea să decurgă şi dublul criteriu al stabilirii impozitului numit ἀννῶνα –
pământul (jugatio) şi persoana (capitatio).
Dincolo de unele succese obţinute în defrișarea terenurilor abandonate, datori-
tă măsurilor coercitive şi avantajelor oferite micilor producători, fiscalitatea excesivă
şi insecuritatea care domnea în Imperiu au stat la baza unuia din cele mai importante
fenomene din societatea romană târzie: consolidarea marii proprietăţi funciare. În
Occident, dar mai ales în provinciile orientale (Egipt, Siria, Palestina şi Mesopota-
mia), marile domenii funciare (villa) au cunoscut o perioadă de prosperitate, extin-
zându-se pe seama micii proprietăţi țărănești. Villa s-a transformat în scurt timp
într-o unitate economică şi administrativă, înzestrată cu largi imunități, unde îşi cău-
tau refugiu sclavi, coloni şi chiar ţărani liberi, amenințați de agenții fiscului bizantin.
Țăranii liberi preferau să renunţe la proprietăţile lor în schimbul protecției oferite de
marii proprietari funciari. Repetatele edicte imperiale care interziceau, sub pedepse
severe, fenomenul acumulării de proprietăţi (primul dat de împăratul Constanţiu al
II-lea, în anul 360) au rămas fără efect în faţa acestei tendinţe care a cuprins întreaga
societate romană. S-a format astfel în Imperiu o clasă de mari proprietari, care îşi
disputa puterea în provincii cu reprezentanţii administraţiei centrale. Un exemplu
clasic l-a constituit familia Appion din Egipt, în secolele V-VII, posesoare a unor în-
tinse domenii, transformate în adevărate principate ereditare.
În ciuda acestui fapt, mica proprietate țărănească s-a menţinut pe întreg cu-
prinsul Imperiului, iar în unele regiuni improprii extinderii marilor domenii – cum
238
Marius Telea
au fost Balcanii şi Asia Mică – a devenit precumpănitoare în raport cu proprietatea

aristocratică.
În secolul al VII-lea, pierderea provinciilor orientale şi a teritoriilor balcanice
a lăsat un Imperiu dezarticulat, lipsit de principalul său grânar – Egiptul – ca şi de
bogatele metropole din Orient. În noul cadrul teritorial, redus la Asia Mică şi, în
Europa, la Constantinopol şi Tesalonic, Imperiul a reuşit să-şi regăsească echilibrul
prin deplasarea centrului de greutate al vieţii economice din oraşele orientale în
provinciile microasiatice. A început acum un proces de ruralizare a societăţii bizan-
tine. Asia Mică, transformată în grânarul Imperiului, a cunoscut o dezvoltare agri-
colă impresionantă şi a devenit principalul factor de stabilitate în viaţa economică
a statului. Dar această transformare în economia bizantină a avut drept urmare o
schimbare a raportului între deţinătorii de proprietăţi: marea proprietate funciară
a intrat în declin, la fel şi lucrarea pământului cu sclavi şi coloni, în timp ce din
acest moment preponderentă a devenit mica proprietate a țăranilor liberi. Cauzele
care au dus la această schimbare sunt multiple: în primul rând, Imperiul a pierdut
exact acele teritorii în care marea proprietate funciară nu avea puterea şi influenţa
cea mai mare, deţinătorii acesteia s-au dovedit incapabili să se adapteze noilor con-
diţii economice şi politice ale vremii, la care se adăugau şi interesele fiscale şi mili-
tare ale autorităţilor centrale, care aveau tot interesul să protejeze mica proprietate
țărănească liberă, plătitoare de impozite şi sursă de militari pentru armată.
Noua celulă a vieţii agricole bizantine a devenit comunitatea rurală (χωρίον),
în care țăranul deţinea în proprietate deplină şi ereditară lotul de pământ pe care
îl lucra şi, împreună cu ceilalţi membrii ai comunităţii, pășunile, pădurile şi întreg
pământul necultivat. Comunitatea rurală forma o unitate fiscală şi administrativă,
iar membrii ei erau solidar responsabili la plata impozitelor şi la distribuirea peri-
odică a loturilor abandonate de stăpânii lor.
Reforma administrativă care a dus la înfiinţarea themelor, n-a făcut decât să
sporească numărul acestor ţărani. Prin acordarea de loturi de pământ în zona de
frontieră soldaţilor, în fapt ţărani obligaţi să presteze serviciul militar cu echipa-
mentul şi armele procurate de către ei, în schimbul lotului de pământ primit, statul
a creat o clasă de mici proprietari ereditari. Ei primeau chiar şi o mică soldă. Aceşti
soldaţi, numiţi στρατιώτης sau ἀκρίτης îşi lucrau pământul împreună cu familia,
la fel ca şi țăranii liberi, şi îl puteau lăsa moştenire unuia dintre fii sau chiar unor
moştenitori străini, care trebuiau să-şi asume aceleaşi obligații militare. Erau con-
sideraţi ca făcând parte din rândul țărănimii libere.
Dar vechea clasă aristocratică nu a dispărut în întregime. În secolele VIII-IX
s-a aflat în plină ascensiune o clasă de noi proprietari funciari, cunoscută în izvoa-
rele vremii sub numele de δυνατοί (puternicii), formată din membrii aristocraţiei
militare şi ai clerului înalt. Ei vor fi principalii agenți ai procesului de feudalizare a
societăţii bizantine, proces cu o evoluţie lentă şi trăsături specifice determinate de
viaţă urbană relativ intensă din Imperiu şi de structurile centralizate ale statului,
care au fost tot atâția factori de frânare a acestui proces. În secolul al X-lea creş-
terea puterii lor economice şi politice a amenințat însăşi stabilitatea statului, fapt
care a provocat reacția împăraţilor Macedoneni.
Începând cu secolele X-XI mica proprietate țărănească liberă a cedat definitiv
locul marii proprietăţi aristocratice, ca rezultat al feudalizării Imperiului. S-au for-
mat astfel, vaste domenii de pământ lucrate de țăranii dependenți (pareci, πὰροικοί)
şi înzestrate cu imunități fiscale (exkousseia), judiciare şi administrative. Țăranii
liberi nemaiputându-şi îndeplini obligaţiile faţă de fisc şi nici satisface nevoile lor
familiale au acceptat să lucreze pe pământul proprietarului de pământ, care le plă-

tea el obligaţiile faţă de fisc în schimbul muncii prestate. În acest fel, țăranii au
devenit dependenți de pământul stăpânului lor (pareci) pe care îl lucrau şi pentru
a-şi susţine familiile.
Situaţia parecilor nu era mai grea decât a țăranilor liberi, singura deosebire
fiind aceea că ei trecuseră, în fapt, de sub autoritatea statului în stare de depen-
denţă faţă de marii proprietari de pământ. Pentru a înţelege mai bine conceptul de
proprietate funciară în Bizanţ, trebuie specificat faptul că, potrivit legii, nu existau
proprietari, în adevăratul sens al cuvântului, ci numai posesori. Pământul aparţinea
statului, pentru care prezenta un interes pur fiscal, astfel că adevăratul său pro-
prietar era fiscul. Statul fiind reprezentat de împărat, numai acesta putea dărui sau
sechestra o suprafaţă de pământ.
Întrucât durata muncii prestate de țăranul dependent pentru proprietarul de
pământ era prea scurtă (între 7-12 zile pe an), marii proprietari funciari au recurs
la o altă soluție: au dat în arendă întinse suprafețe de teren satelor de ţărani liberi,
care plăteau arenda în bani sau în produse. În acest fel, ei au devenit, de asemenea,
dependenți de noii lor stăpâni, neputând părăsi satul deoarece comunitatea rurală
era supusă unui impozit global. Dacă unul din ţărani părăsea satul, ceilalţi trebuiau
să suporte şi îndatoririle care îi reveneau celui plecat.
În condiţiile dominaţiei economice şi politice a aristocraţiei, aşa cum am ară-
tat deja anterior (a se vedea subcapitolul anterior) sub dinastia Comnenilor au apă-
rut, şi s-au dezvoltat în epocile ulterioare, principalele forme de stăpânire funciară
de tip feudal specifice societăţii bizantine: pronoia şi apanajul.
Datorită generalizării acestor două forme de stăpânire a pământului, vechea
țărănime liberă a devenit aservită în masă şi membrii ei au fost transformați în pa-
reci. Aceştia erau omologii șerbilor din Occident, existând însă unele deosebiri faţă
de ei. Deşi aservită economic, țărănimea bizantină a continuat să-şi păstreze liber-
tatea juridică, iar comunitatea rurală a continuat să exercite importante atribute.
Densitatea populaţiei rurale depindea, firește, de regiuni, dar, în general, era
foarte mică. În secolul al XI-lea satele bizantine aveau în mod obișnuit între 10-30
de familii. Unealta agricolă fundamentală era plugul de lemn tras de boi. Secerau cu
coase şi treierau grâul cu ajutorul unor atelaje trase de boi sau de asini peste snopii
așternuți pe arie.
III.3.2. Economia urbană
În mediul citadin economia s-a bazat pe activitatea meșteșugarilor şi a negus-

torilor care, la început, se confundau deoarece aceeaşi persoană se putea ocupa atât
de prelucrarea materiilor prime şi producerea bunurilor, cât şi de vânzarea lor. Ei
constituiau ceea ce putem defini prin sintagma lumea de afaceri a epocii.
Prin decretul din anul 332 al împăratului Constantin cel Mare (306-337),
meșteșugarii şi negustorii au fost integrați în nişte corporaţii (collegia), legaţi de
meseriile pe care le exercitau şi erau făcuți responsabili cu bunurile lor de desfăşu-
rarea activităţii. Ele au cunoscut mai multe transformări. Membrii lor erau definiți
generic drept „cei care au atelier” (εργαστηριακοί). Tot lui Constantin cel Mare i-a
revenit meritul de a stabili un nou sistem monetar, din cauza deprecierii monedei
romane şi a scăderii greutăţii ei în aur. Întemeietorul statului bizantin a introdus
240
Marius Telea
moneda de aur (solidus sau nomisma), în greutate de circa 4, 50 gr. Multiplul ei era
livra (72 de nomisme), în valoare de 326 g aur. Timp de aproape opt secole, solidus-
ul a fost cea mai răspândită şi mai apreciată monedă din Imperiu, menţinându-se
stabilă până la sfârşitul secolului al XI-lea.
Începând din secolul al XI-lea, s-a făcut clar distincția între meşteşugari
– cei care prestau o muncă manuală având astfel asigurată existenţa zilnică, şi
negustori – care obțineau profit din achiziționarea dintr-un loc a bunurilor şi vin-
derea într-altul (comerț).
Meșteșugarul obişnuia să lucreze cu familia lui într-un atelier pe care îl în-
chiria şi cu uneltele care-i aparțineau. Unele ateliere, mai ales cele din oraşele de
provincie depăşeau cu mult cadrul familial folosind munca sclavilor, mai ales în cazul
confecționării țesăturilor din mătase sau când, în urma extinderii, se urmărea deschi-
derea unui al doilea atelier. Acesta era condus, de obicei, de un sclav specializat.
Se cunosc câteva lucruri despre prețurile şi chiriile atelierelor şi prăvăliilor din
Constantinopol. Acestea erau destul de mari, mai multe livre de aur, în mod evident
peste posibilităţile majorității meșteșugarilor şi, cu atât mai mult, ale lucrătorilor din
ele. Ca şi terenul din interiorul sau din afara oraşelor, atelierele şi prăvăliile erau pro-
prietatea aristocraților şi a aşezămintelor bisericeşti. Aceasta făcea ca marja netă de
profit a meșteșugarului, după plata tuturor cheltuielilor, să fie destul de mică. Totuşi,
în general, meșteșugarii erau feriți de sărăcie, însă, în general, nu aveau mijloacele de
a-şi depăşi condiția prin cumpărarea atelierului sau a prăvăliei. Abia în secolul al XI-lea
prosperitatea economică şi, mai ales, comercială le-a adus în egală măsură câștiguri
substanţiale şi le-a oferit un mijloc de ascensiune socială pentru fiii lor, care au putut
urma cursurile școlilor, reuşind astfel să îşi găsească un loc în administraţie.
În decursul secolelor V-VI a fost introdus şi controlul asupra producției şi des-
facerii bunurilor şi s-a instituit monopolul de stat asupra celor mai importante ra-
muri ale industriei: armament, baterea de monedă, industria minieră, producţia de
bijuterii de mare lux, industria mătăsii, etc., fie datorită veniturilor pe care le adu-
ceau tezaurului public, fie datorită necesității respectării secretului de producţie.
Industriile care erau monopol de stat au înregistrat o mare înflorire în metropolele
orientale, De exemplu prelucrarea mătăsii s-a bucurat de o mare atenţie, mai ales
după ce, în timpul împăratului Iustinian I, bizantinii au reuşit să obţină secretul
creşterii viermilor de mătase, activitate care s-a dezvoltat cu precădere în oraşele
siriene unde au existat numeroase ateliere private, autorizate de stat.
Spre deosebire de Occident, unde perioada migrațiilor a fost catastrofală pen-
tru viaţa urbană, în Imperiul Bizantin marile oraşe au continuat să aibă o viaţă
înfloritoare, cu o activitate comercială intensă. În fruntea lor se situa Constanti-
nopolul, dar o activitate comercială înfloritoare se înregistra şi în alte oraşe mari
precum Alexandria, Antiohia Siriei, Efes, Patras, Teba, Corint şi Tesalonic.
Constantinopolul era cea mai importantă piaţă de desfacere a Imperiului. Din
acest motiv, capitala bizantină şi împrejurimile ei au rămas o zonă economică apar-
te: pentru a fi primit aici ca negustor bizantin sau străin trebuia să te supui unor
controale riguroase şi să plătești taxe vamale speciale în două locaţii special insti-
tuite de împăratul Iustinian I: Abydos, la intrarea dinspre strâmtoarea Dardanele
şi Hieria, la intrarea dinspre strâmtoarea Bosfor. Astfel, până în secolul al VI-lea,
Imperiul a fost divizat în două zone economice diferite ca rol şi valoare: zona eco-
nomică de consum (capitala) şi zona economiei închise (toate provinciile).
Pătura de negustori obişnuiţi, aşa-numiții εργαστηριακοί, erau cei care deţi-
neau tot felul de prăvălii: pescării, măcelării, drogherii, brutării sau diferite ateli-
ere de construcţii, țesătorii, vopsitorii, tăbăcării, parfumerii, etc. Aceştia îşi aveau
atelierele sub porticurile oraşelor, în zonele rezervate fiecărei meserii în parte. Cli-
entela lor era populaţia citadină. Pentru mărfurile care veneau din provincie sau
din exterior, se aplicau diferite taxe vamale sau de altă natură, mai ales pentru că
erau transportate în zona economică a capitalei. Pentru astfel de mărfuri erau in-
ventate, din când în când, suprataxe speciale, pentru a alimenta vistieria statului.
A fost încurajat şi comerțul extern în scopul alimentării tezaurului public, pro-
fitându-se de faptul că Constantinopolul era situat la intersecția celor mai importante
drumuri comerciale ale lumii antice şi medievale. Comerțul pe uscat şi maritim îi
aducea Bizanţului produse din Orient. Astfel, China, India şi sudul Arabiei şi Abisinia
furnizau cele mai importante materii prime industriei produselor de lux, care aduceau
evident câștiguri foarte mari. Prin Peninsula Balcanică, drumurile comerciale fluviale
legau Constantinopolul cu Europa Centrală; prin Marea Neagră şi Marea Caspică erau
aduse mărfuri din Rusia, din Caucaz şi, traversând Turkestanul, din Asia Centrală;
prin portul Alexandriei şi prin cele de la Marea Roşie, precum portul Adoulis, capitala
primea produse din Abisinia şi Africa Centrală. Caravanele care străbăteau Siria şi
Persia şi corăbiile care treceau prin Golful Persic, legau Imperiul de India, China, Cey-
lon şi Extremul Orient. Asia Mică furniza Imperiului mari cantităţi de cereale; Egiptul
îndeosebi bumbac şi grâu; Tracia, porci, bovine, miere şi peşte sărat; din Extremul Ori-
ent mătase brută şi mirodenii; din India şi Ceylon, condimentele (piperul, scorțișoara,
ghimbirul, etc.), perle, fildeş şi pietre preţioase; din China, mătasea; din Siria vin şi
covoare de mare preţ; din Rusia, grâu, peşte sărat, icre negre, sclavi, blănuri şi ceară;
din Europa Centrală, vinuri, țesături de cânepă, arme, cherestea şi sclavi.
În schimb, Bizanţul exporta în ţările din Răsărit țesături de in şi de bumbac,
coloranți, pietre pentru mozaicuri, iar în ţările din Apus şi în regiunile nordice biju-
terii şi obiecte sculptate din fildeş.
Capitala imperială a devenit în această perioadă şi cel mai important centru
comercial unde se întâlneau negustori de pretutindeni. S-au constituit aici impor-
tante colonii de negustori străini (musulmani, ruşi, bulgari, etc.). O serie de astfel de
colonii au fost organizate în afara zidurilor cetăţii din motive de securitate. Încă de
la sfârşitul secolului al IX-lea şi-au făcut apariţia şi negustorii italieni, mai cu seamă
amalfitani şi veneţieni, care aveau să se substituie curând celor autohtoni şi celorlalţi
negustori străini, punând stăpânire pe întreaga activitate comercială din Imperiu.
Din nefericire o mare parte din aceste drumurile comerciale se aflau în mâini-
le perşilor şi, mai târziu, ale arabilor şi, astfel, Bizanţul a devenit dependent, într-o
oarecare măsură, de unii intermediari, adesea ostili Imperiului. În secolul al VI-lea
împăratul Iustinian I a încercat să elibereze comerțul bizantin de această subordonare
apăsătoare şi, uneori, supărătoare, dar fără succes. Cu toate acestea comerțul a
continuat să se dezvolte.
O lucrare interesantă din secolul al VI-lea, intitulată „Topografia creştină” a lui
Cosma Indicopleustes („Cosma care a călătorit spre India”), un negustor din Alexan-
dria, care făcuse mai multe călătorii în Orient, ne oferă ample informaţii în legătură
cu dezvoltarea şi răspândirea comerţului bizantin. Volumul schimburilor comerciale
era imens, iar varietatea mărfurilor era, de asemenea, impresionantă. În acea epocă,
Marea Mediterană era în întregime controlată de marina imperială bizantină, iar po-
liţia imperială veghea la siguranța navigației şi a tranzacțiilor. O dovadă incontesta-
bilă a locului pe care îl ocupa Bizanţul în lumea economică din secolul al VI-lea era şi
faptul că moneda de aur bizantină (solidus-ul sau besant-ul) era cea mai răspândită şi
mai apreciată, fiind folosită în majoritatea schimburilor comerciale.
242
Marius Telea
După ce împăratul Iustinian I a cucerit statul vandal din Africa, negustorii bi-
zantini au restabilit controlul asupra comerţului din Marea Mediterană, care a rede-
venit axa activităţii lor economice, până la instaurarea stăpânirii arabe în această
zonă în primii ani ai secolului al VIII-lea. Negustorii bizantini au dominat pieţele
occidentale, în decursul secolelor VI-VII, iar în Roma şi în marile oraşe din Gallia
francă (Marsilia, Narbonne, Orléans şi Bordeaux) au format puternice colonii, care au
jucat un rol de prim rang în viaţa municipală. Prezenţa negustorilor bizantini a fost
atestată, chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate, şi în Marea Roşie, unde au fost stabilite
contacte cu statul Axum, trecut la creştinism. Mult mai slabă a fost activitatea pe pie-
ţele din Oceanul Indian şi din Asia Centrală, unde produsele bizantine erau concurate
puternic de renumitele porțelanuri chinezești şi de cele ale negustorilor persani.
În general, aşa cum am arătat statul a reglementat strict (până în secolul al
XII-lea) producerea, vinderea sau cumpărarea tuturor mărfurilor, îşi rezerva mo-
nopolurile şi supraveghea atelierele particulare. Statul pretindea o producţie de
bună calitate şi fixa atât cantitatea, cât şi prețul produselor. Membrii corporaţii-
lor erau obligaţi să participe la diferite activităţi legate de ocupaţia aleasă, unele
fiind de natură pur ceremonială (de ex. invitația la o procesiune, în Hipodrom sau
la o recepţie a eparhului).
Practic toate sectoarele de producţie şi comerciale erau încadrate într-o cor-
poraţie, condusă de un preşedinte numit de prefectul capitalei, asistat de un adjunct,
numit tot de prefect, în fapt adevăratul conducător al corporației. Corporațiile func-
ţionau după reguli precise, respectate cu cea mai mare stricteţe. Disciplina era se-
veră, iar condiţiile de admitere în breaslă erau foarte bine reglementate: candidatul
trebuia să înainteze o cerere prefectului, susţinută de recomandarea (garanţia) a 5
membri ai corporației, apoi achita o taxă, după care avea loc un fel de examen de
admitere în faţa conducătorilor corporației. În cazul promovării acestuia prefectul
îi indica noului membru cartierul unde îşi avea sediul respectiva corporaţie, precum
şi locul unde îşi putea deschide atelierul sau magazinul.
Conducerea corporației stabilea şi cantitatea de produse pe care membrii ei
aveau voie să o realizeze, regimul de lucru, salariul muncitorilor şi statutul uceni-
cilor. Activitatea comercială liberă, munca în regim propriu, iniţiativa individuală,
concurența erau drastic limitate. Statul controla îndeaproape prin prefectul capi-
talei totul. Personal sau prin funcţionarii din subordinea sa, el inspecta atelierele
şi magazinele, controla registrele, stabilea articolele care pot fi exportate şi cele
care erau interzise la export constituind monopol exclusiv al statului (producția
de armament, baterea de monede, producția de țesături din fire de aur, producția
de bijuterii de mare lux sau a mătăsurilor mai scumpe, etc.), îi indica furnizorul,
îi fixa cantitatea de marfă sau de materie primă şi îi stabilea beneficiul admis.
Înainte de a fi puse în vânzare, mărfurile erau ștampilate de un funcţionar al
Prefecturii. Erau şi o seamă de articole numite „obiecte prohibite” (κεκωλυμένα),
al căror export şi vânzare către străini erau interzise. În ciuda acestor restricţii,
comerțul era deosebit de dezvoltat în Imperiu.
O serie de produse au creat faima Bizanţului şi ele au constituit multă vreme
monopolul statului. Unul din obiectele de lux şi cu o mare căutare, atât în Bizanţ,
cât şi în Apus erau porţile monumentale de bronz, sculptate cu mare finețe, care se
puteau întâlni la principalele biserici din Constantinopol şi din alte mari oraşe. Ele
au ajuns să împodobească şi o serie de biserici din Occident: San Paolo fuori le Mura
din Roma, catedrala din Trani, în cele din Apulia, Amalfi şi Salerno, ca şi în mănăs-
tirea Monte Cassino. Lucrătorii în bronz erau renumiţi pentru operele lor şi ocupau
un cartier special din capitală, numit Chalkoprateia, situat în apropiere de biserica

Sfânta Sofia. Acesta era renumit şi pentru o biserică închinată Sfintei Fecioare,
deținătoare de icoane şi relicve vechi.
Erau apoi mozaicurile care au ajuns să ornamenteze bisericile din Kiev, din
Sicilia sau din Ţara Sfântă. Acestea erau montate în atelierele bizantine şi apoi
transportate astfel la destinație.
Dar producția cea mai apreciată în Bizanţ a fost mătasea. Aceasta avea un
caracter particular, căci anumite varietăți de mătase, mai ales cea de culoare ro-
şie, dar şi în alte culori erau rezervate uzului imperial. Ea era folosită fie pentru
veşmintele suveranului, fie pentru darurile pe care acesta le oferea principalilor
săi demnitari sau principilor străini. Acest gen de țesături erau interzise pentru
producția obișnuită şi comerț. Odată cu obţinerea tehnologiei de fabricație a mătă-
sii şi a introducerii culturii viermilor de mătase în Imperiu, în timpul lui Iustinian I,
acest gen de țesături era produs doar în atelierele imperiale, îndeosebi cele din Si-
ria, avându-se grijă să se evite divulgarea secretelor de fabricație către producătorii
privați sau străini. În ceea ce priveşte mâna de lucru din aceste ateliere, în timpul
lui Iustinian I, aceasta era asigurată de sclavi aflaţi sub aspre restricţii în ceea ce
priveşte secretul de producţie.
În primele stadii de prelucrare a acestui preţios material textil (torsul şi
țesutul), erau angajate femei, apoi intrau în rol croitorii, vopsitorii în diferite culori
(boiangii) şi fabricanții de brocarturi (țesătură de mătase, de calitate superioară,
înflorată şi ornamentată cu fire de aur sau argint) care erau, în general, bărbaţi.
Ornamentele care împodobeau aceste țesături demonstrează că ele erau opera unor
adevărați artişti. Începând din secolul al IX-lea, monopolul imperial asupra mătăsii
şi-a mai pierdut din stricteţe. Astfel, „Novella 80” a lui Leon al VI-lea Filosoful (886-
912) autoriza vânzarea bucăților mici de mătase, iar „Cartea Eparhului” din anul 912,
reglementa producerea privată a țesăturilor de mătase, însă veşmintele de talie mare
şi foarte scumpe au rămas interzise vânzării, cel puţin până în secolul al XI-lea.
Odată cu invazia arabă comerțul bizantin a fost serios afectat. Apariţia flo-
telor musulmane în Marea Mediterană, a dus la dispariţia supremaţiei bizantine
asupra mărilor, având ca efect întreruperea progresivă şi, până la urmă completă,
pentru mai mult de un secol a legăturilor economice ale Orientului cu Occidentul.
Astfel, în secolele VII-VIII, viaţa urbană a înregistrat în Bizanţ un evident declin,
concretizat în scăderea considerabilă a schimburilor comerciale, rarefierea mo-
nedei pe piaţă, transferul activităţilor populaţiei de la oraşe, din meșteșuguri şi
comerț în agricultură, precum şi în scăderea numărului populaţiei urbane. Vechile
oraşe, care arătau mai degrabă ca nişte centre militare şi administrative, decât
economice, au început să se înconjoare de ziduri puternice, fiind desemnate în
izvoarele vremii prin termenul de castra („fortăreţe”), datorită deselor incursiuni
ale barbarilor şi arabilor.
După înfrângerea arabilor sub zidurile capitalei bizantine (674-678), flotele
comerciale au continuat să străbată mările lumii, dar nu au mai depăşit Sicilia şi
Italia. Aceasta în condiţiile în care arabii au monopolizat comerțul în Marea Medi-
terană, iar bizantinii au fost nevoiţi să se retragă în Marea Egee şi, mai cu seamă,
în bazinul pontic. Traficul din bazinul pontic a dobândit, astfel, o importanţă ca-
pitală pentru aprovizionarea Constantinopolului şi pentru legăturile negustorilor
bizantini cu marile pieţe internaţionale din statul chazar, din stepele nord-ponti-
ce. De altfel, Imperiul a instituit un monopol strict asupra comerţului pontic, până
în anul 1204.
244
Marius Telea
Pe la mijlocul secolului al IX-lea asistăm, însă, la o reanimare a schimburilor

comerciale, ceea ce a dus la înregistrarea unei creșteri a vieţii economice în bazinul
Mării Mediterane în secolul următor. Aceste evenimente au coincis cu revenirea
negustorilor bizantini în Marea Adriatică, restabilirea thalassocraţiei imperiale în
Marea Mediterană orientală şi cu reluarea în stăpânire a drumurilor comerciale din
Mesopotamia superioară şi din Balcani. Ei au păstrat această putere timp de mai
bine de două secole. Spre sfârşitul acestui secol şi-au făcut apariţia în Constanti-
nopol negustorii amalfitani şi veneţieni, care aveau să se substituie, în scurt timp,
celorlalţi negustori străini şi chiar celor autohtoni.
Mai târziu, în secolul al X-lea, asistăm pentru ultima oară în istoria bizantină
la revigorarea vieţii urbane în Imperiu.
Activitatea comercială a înregistrat acum o creştere, pe măsură ce negustorii
bizantini şi-au extins aria de activitate. Imperiul a semnat o serie de tratate comer-
ciale cu arabii, ruşii şi venețienii prin care erau reglementate condiţiile schimburilor
economice. Acestea aveau prevederi foarte grele pentru străini, căci vama bizantină
impunea taxe foarte mari la intrarea mărfurilor în Imperiu, la ieșire şi chiar şi pen-
tru tranzitul anumitor produse. Funcţionarii imperiali (κομμερκιάριοι) însărcinaţi
cu afacerile economice pedepseau cu asprime orice încălcare a condițiilor prescrise,
orice încercare de contrabandă sau comerț cu produse prohibite.
În general, volumul exportului era sub nivelul cererii, dar Bizanţul realiza
venituri considerabile din taxele impuse de comerțul de tranzit. O altă sursă de im-
portante venituri provenea de la caravanele şi corăbiile străine, negustorii acestora
având la dispoziţie cartiere (colonii) speciale, cu locuinţe, antrepozite, hanuri şi
grajduri pentru catârii şi cămilele caravanelor lor, situate, din motive de securitate,
în afara zidurilor oraşului. Asemenea cartiere aveau la Constantinopol negustorii
veneţieni, pisani, genovezi şi amalfitani, iar cei persani aveau astfel de cartiere
şi în alte oraşe ale Imperiului. Negustorii care veneau din afara oraşului pentru a
face comerț, încă din momentul sosirii lor în capitală, se puneau automat sub au-
toritatea eparhului şi erau înregistrați de un delegat eparhial, legatharios, care se
ocupa de străini. Ei erau obligaţi să declare în faţa autorităţilor ce mărfuri impor-
tau, primeau instrucțiuni legate de procedura pe care trebuiau să o urmeze pentru
vinderea acestor mărfuri; primeau, de asemenea, indicaţii referitoare la intervalul
de timp (nu mai mare de trei luni) în care erau obligaţi să-şi finalizeze tranzacțiile
şi să părăsească apoi capitala. În sfârşit, ei trebuiau să obţină aprobarea listei de
achiziții făcute în Constantinopol şi pe care doreau să le exporte.
Dintr-o culegere de ordonanțe şi dispoziţii datând din secolul al X-lea, cunos-
cută sub numele de „Cartea Eparhului”, avem informaţii preţioase despre viaţa eco-
nomică din Constantinopol. Documentul enumeră principalele corporaţii din capi-
tală, aflate sub controlul sever al eparhului (prefectului) capitalei. Acesta controla
cantitatea şi calitatea mărfurilor, fixa prețul de cumpărare şi vânzare, limita expor-
turile. O atenţie sporită era acordată mărfurilor de lux şi aprovizionării oraşului.
În principiu, negustorii erau liberi să dispună de proprii bani după bunul plac, să-i
investească după cum credeau de cuviință, dar între anumite limite impuse de stat.
Acesta deţinea controlul asupra oricăror acţiuni economice şi le verifica pe toate,
urmărind o serie de obiective clare. Astfel, negustorul nu putea face concurență
altor colegi de breaslă şi, mai ales, nu o putea face în mod neloial. Dacă trebuia să
achiziționeze marfă sau materii prime, era obligat să acţioneze solidar cu alţii, în
cadrul unui corporaţii. Fiecare contribuia cu o anumită sumă la contul acesteia, iar
proporțional cu aceasta primea o cantitate de marfă. Cu alte cuvinte, toţi cumpărau
la acelaşi preţ. Iniţiativa individuală şi concurența se limitau doar la alegerea mo-

mentului în care era efectuată achiziția, la amploarea investiției, la durata desface-
rii stocului de marfă şi la prețul de vânzare.
Negustorul era liber să fixeze prețul de vânzare, dar profitul său nu putea
depăşi un plafon care varia între 4 şi 16% din valoarea produsului, ţinând cont de
cheltuielile pe care acesta le presupunea şi de perisabilitatea lui. De asemenea, el
se supunea şi unor verificări privind calitatea bunurilor desfăcute pe piaţă, care
urmăreau protecţia consumatorului.
Cu toate acestea legislaţia economică nu mai avea rigoarea din trecut: statul
lăsa mai multă libertate inițiativei particulare, chiar şi în cazul țesăturilor din mă-
tase şi al obiectelor din metale preţioase. Aflăm, de asemenea, informaţii privind
reglementarea activităţii corporaţiilor, între care amintim cele ale argintarilor şi
a giuvaergiilor (al căror beneficiu era limitat la 8%), a bancherilor şi a notarilor,
a parfumierilor şi a spițerilor (care vindeau nu doar medicamente, ci şi vopsele şi
mirodenii), a fabricanților de săpun, a vânzătorilor de peşte, a tăbăcarilor, a măce-
larilor şi a brutarilor, a cârciumarilor (obligaţi să închidă localul la ora 20) sau a
negustorilor de esențe aromate.
Chiar dacă sclavia mai păstra o oarecare pondere, mâna de lucru din manu-
facturile de stat şi particulare era recrutată din rândurile populaţiei libere urbane.
Meșteșugarul nu mai era legat de profesiunea sa, intrarea lui în cadrul unei corpo-
raţii făcându-se în urma unui examen de aptitudini.
Începând din secolul al XI-lea, în urma pierderii controlului asupra unor im-
portante rute comerciale din Orient, între produsele de export bizantine au început
să prevaleze mai degrabă bunurile de larg consum sau materiile prime pentru in-
dustria textilă (lână, in), în locul celor de lux. Negustorii bizantini deşi transportau
aceste produse spre Egipt sau coastele meridionale ale Anatoliei, totuşi comercianții
latini (amalfitani şi, mai târziu, veneţieni) cunoscând şi ei drumul, dezvoltarea flo-
tei şi a tehnicilor maritime le-au permis să ajungă acum direct, ocolind intermedi-
arii. Ei pus chiar bazele unor colonii în regiune. Astfel, Constantinopolul a rămas
doar o foarte mare piaţă de desfacere a produselor din Orient, pierzând progresiv
monopolul asupra acestora. Prin aceasta Constantinopolul şi-a demonstrat incapa-
citatea sa de a face faţă noii concurențe, iar prosperitatea comercială a Bizanţului
s-a încheiat odată cu declinul total al prestigiului politic şi al puterii sale militare.
Cu statele din care Bizanţul importa articole mai importante (Persia, India,
Abisinia, statele din Asia Centrală şi din sudul Arabiei) comerțul se desfăşura pe
baza schimbului monetar; cu negustorii din Rusia însă se făcea pe baza schimbului
de mărfuri, marfa bizantină de schimb fiind obiectele lucrate din argint. Pe piaţa
internă, schimbul monetar coexista cu cel în natură.
Imperiul întreţinea intense relaţii comerciale şi cu lumea arabă, cu marile cen-
tre din Asia Mică, cu Armenia, Rusia, cu regiunile Mării Baltice, iar în Occident, în pri-
mul rând cu cele patru Republici maritime italiene: Amalfi, Pisa, Veneţia şi Genova.
Asistăm acum şi la o schimbare semnificativă a statutului negustorilor. Dacă
până în acel moment ei nu au avut niciodată dreptul de a participa la viaţa politică,
din cauza prejudecăților legate de obiectul lor de activitate, de acum încolo au devenit
elemente importante ale vieţii politice şi au fost recunoscuți ca atare. Li s-au deschis,
după atâtea secole de interdicție, porţile Senatului, iar împăraţii nu doar că au căutat
să le câștige încrederea, dar au făcut tot posibilul să atragă banii lor pentru vistieria
statului, pe atunci în criză datorită expansiunii teritoriale. Ei au obţinut chiar şi unele
titluri onorifice, asigurându-şi o poziţie socială mai însemnată ca şi unele privilegii
246
Marius Telea
sociale care, chiar dacă au fost mai degrabă formale, nu au fost mai puţin reale. Aşa
se face că la mijlocul celei de-a doua jumătăți a secolului al XI-lea asistăm la un punct
culminant al ascensiunii economice şi sociale a negustorilor bizantini, când ei se vor
afirma din punct de vedere economic, politic şi chiar social.
De la sfârşitul secolului al XI-lea, a început, însă, politica de concesiuni economi-
ce, inaugurată de împăratul Alexios I Comnenul (1081-1118) care, în schimbul ajutoare-
lor militare şi financiare pe care le-a solicitat oraşelor italiene, în lupta împotriva nor-
manzilor, a acordat negustorilor veneţieni un chrysobul (document imperial solemn,
pecetluit cu o bulă de aur), în mai 1082, prin care aceştia erau scutiţi de la orice taxe
vamale în Imperiu, primind apoi dreptul de a-şi construi în Constantinopol un cartier
al lor, cu antrepozite, biserici şi locuinţe proprii. Astfel, s-a ajuns ca în mai puţin de un
secol numărul venețienilor din capitală să depășească 10.000. Aceleaşi privilegii le-au
obţinut, un secol mai târziu, şi negustorii din Pisa (1111) şi, mai târziu, marea rivală a
Veneției, Genova (1169), în încercarea basileilor de a contracara influenţa venețiană,
devenită amenințătoare pentru Imperiu. Odată cu acordarea de privilegii şi scutiri de
taxe pentru negustorii veneţieni, apoi şi pentru cei genovezi şi pisani, în timpul dinas-
tiei Comnenilor, s-a impus în comerțul din Bizanţ libera concurență. La început ei au
fost bine primiţi, deoarece au adus o prosperitate generală, dar atmosfera s-a degradat
începând de la mijlocul secolului al XII-lea. Resentimentul a fost în continuă creştere,
iar negustorii bizantini au fost nevoiţi să facă presiuni asupra autorităţilor. În ciuda
expulzării negustorilor veneţieni din anul 1171 şi a pogromului antilatin din anul 1182,
când toţi negustorii italieni au decis să părăsească Constantinopolul, ei au fost, totuşi,
reprimiți la scurt timp. Dar pentru ei lecția a fost ca şi învățată, în sensul că pentru a
avea siguranţă în Constantinopol, venețienii au procedat la deturnarea Cruciadei a IV-a
(1202-1204), punând stăpânire pe capitala bizantină.
Din acest moment nu s-a mai putut opri ascensiunea negustorilor italieni,
care au reuşit apoi să-i elimine pe cei autohtoni de pe propriile pieţe.
Crearea în anul 1204, în urma cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi,
a unui complex de state latine pe teritoriul vechiului Imperiu – Imperiul latin de
Constantinopol, cu cele două state vasale, regatul Tesalonicului şi principatul Mo-
reei – a coincis cu fărâmițarea teritoriului bizantin în mai multe formațiuni politice
greceşti, dintre care numai trei au jucat un rol pe scena politică a regiunii: Imperiul
grec de la Niceea, Imperiul de Trapezunt şi principatul Epirului, devenit Imperiul
grec de Tesalonic. Alături de aceste mici state mai trebuie amintite Imperiul vlaho-
bulgar şi Veneţia, în Europa şi sultanatul selgiucid, în Asia Mică.
În prima jumătate a secolului a XIII-lea asistăm la o luptă a statelor greceşti,
îndeosebi a Imperiului de la Niceea, pentru recucerirea teritoriilor foste imperia-
le aflate sub stăpânire latină şi pentru readucerea capitalei la Constantinopol. În
vederea atingerii acestui ideal politic, împăraţii dinastiei Lascarizilor de la Niceea
au pus în valoare toate resursele materiale şi umane pe care le-au avut la dispozi-
ţie, urmărind, între altele, însănătoșirea vieţii economice printr-un protecționism
strict, consolidarea păturilor mici şi mijlocii ale populaţiei (ţărani stratioţi, mici
pronoiari, orășeni) şi întărirea sistemului defensiv la graniţele orientale. Graţie
acestei politici, Lascarizii au reuşit să refacă, în mare parte, unitatea statului bizan-
tin, culminând cu recucerirea Constantinopolului (1261).
Urcarea pe tron a dinastiei Paleologilor, în urma uzurpării tronului ultimului
împărat Lascarid, a marcat reîntoarcerea la politica internă şi externă de dinainte
de anul 1204. Pe plan intern, Mihail al VIII-lea (1259-1282) a promovat o politi-
că net ostilă păturilor mici şi mijlocii ale populaţiei microasiatice, care formaseră
baza guvernării Lascaride. Au fost reluate şi extinse concesiunile economice faţă

de oraşele italiene, politica externă fiind reorientată spre Occident cu abandonarea
apărării graniţelor orientale, în momentul în care aici şi-a făcut apariţia un nou val
al ofensivei musulmane. Aceasta a dus, în final, la pierderea definitivă a Asiei Mici,
baza vitală a statului bizantin.
În paralel cu decăderea vieţii urbane din Imperiu, s-a produs şi o prăbușire
a monedei bizantine (numită hyperper, începând din epoca Comnenilor), datorită
scăderii rapide a conţinutului ei în aur. Apariţia florin-ului şi a ducat-ului, a dus la
substituirea monedei bizantine pe piaţa internaţională, după aproape un mileniu de
supremaţie incontestabilă.
În urma accentuării procesului de feudalizare, aristocrația bizantină şi-a conso-
lidat pozițiile în viaţa socială şi politică a Imperiului, în jurul ei formându-se mai multe
grupări rivale, care din dorinţa de a prelua controlul puterii politice în stat, au provocat
marile războaie civile care au măcinat istoria bizantină în epoca Paleologilor.
În ultimele secole ale existenţei istorice a Bizanţului au apărut o serie de cor-
poraţii de afaceri greco-latine, în ciuda resentimentelor faţă de negustorii italieni. Ele
au fost create cu scopul de a spori profitul partenerilor, în faţa ruinării economiei bi-
zantine şi golirii vistieriei statului. O bună parte dintre aristocraţi s-au aliat cu aceşti
negustori pentru a profita de câștigurile imense care se obțineau din comerț.
În preajma anului 1453, comerțul a devenit aproape în întregime de tranzit, ră-
mânând însă relativ prosper, iar cucerirea otomană nu i-a pus câtuși de puţin capăt. În
fapt, această cădere economică şi comercială a dus la declinul prestigiului politic a
Imperiului Bizantin, a puterii sale militare şi, în final, a existenţei sale istorice.

III.3.3. Moneda bizantină
Numită solidus sau nomisma (νόµισµα), moneda de aur bizantină a reușit

să-și păstreze timp de aproape 700 de ani valoarea. Ea a constituit referința stan-
dard pentru toate schimburile comerciale din Imperiul Bizantin, dar și dincolo de
granițele lui. Solidus-ul nu a constituit doar o monedă de schimb, ci și una din
principalele oportunități de a stabili o comunicare cu supușii sau cu personalitățile
importante din afara granițelor Imperiului.
Încă de la început, bizantinii au adoptat practica romană a plasării figurii (de
obicei capul) împăratului pe aversul (fața) monedei, uneori însoțită de simboluri
care sugerau puterea conducătorului și realizările lui. De la jumătatea secolului al
IX-lea, imaginea împăratului a fost înlocuită pe avers cu figura lui Iisus Hristos,
care era considerat principalul conducător al Imperiului. Figura împăratului, fami-
lia imperială sau, uneori, o reprezentare a împăratului încoronat de Hristos, Fecioa-
ra Maria sau un sfânt erau plasate pe reversul (spatele) monedei, ceea ce însemna
că împăratul, deși mai puțin important decât Dumnezeu, era totuși reprezentantul
Său pe pământ și conducătorul necontestat al lumii create.
Cel mai remarcabil aspect al monedei de aur a fost stabilitatea sa. Solidus-ul
a fost bătut, prima oară, sub împăratul Constantin cel Mare, cu o greutate de apro-
ximativ 4, 4 grame aur sau 24 de κεράτια (carate). În următorii șapte sute de ani în
valoarea acestei monede nu au existat variații semnificative. În secolele al VI-lea și al
VII-lea au fost bătuți și solidi mai ușori, cu o greutate de 22 de κεράτια, însă moneda
de aur de bază a rămas, în cea mai mare parte a timpului, cea de 24 de κεράτια.
248
Marius Telea
În timpul împăratului Nichifor al II-lea Phocas (963-969), solidus-ul mai ușor

(22 de κεράτια) s-a numit τετρατηρόν și a circulat împreună cu moneda standard,
numită ἱστάµενον. În orice caz, în secolul al XI-lea a început un proces de devalori-
zare sistematică a monedei bizantine, constând în scăderea nivelului de puritate a
aurului folosit pentru baterea de monedă. Aceasta s-a datorat și condițiilor economi-
ce și politice ale perioadei respective. Astfel, în timpul împăratului Nichifor al III-lea
Botaneiates (1078-1081), valoarea solidus-ului a ajuns la 8 κεράτια, ceea ce înseamnă
că într-un interval de mai puțin de 50 de ani, moneda bizantină de aur și-a pierdut
aproximativ 2/3 din valoare. Faptul trebuie să fi avut efecte grave asupra economiei
bizantine, îndeosebi asupra negustorilor și meșteșugarilor. A fost momentul în care
solidus-ul a pierdut foarte mult din prestigiul și acceptabilitatea universală.
După prăbuşirea monedei bizantine sub Nichifor al III-lea Botaneiates, împă-
ratul Alexios I Comnenul (1081-1118) a reuşit să restabilească titlul şi prestigiul ei
internaţional, dându-i un nou nume, hyperper (hyperpyron). Sub Comneni, hyper-
per-ul şi-a menţinut titlul ridicat (21-22 de κεράτια), dar fărâmițarea economică a
Imperiului de după anul 1204 şi politica greșită a Paleologilor au provocat scăderea
precipitată a conţinutului în aur al monedei bizantine: 18 κεράτια, sub Lascarizi,
16 sub Mihail al VIII-lea Paleologul, 12 şi apoi 10 sub Andronic al II-lea Paleologul,
pentru ca să-şi înceteze emisiunea sub Andronic al III-lea Paleologul, în jurul anului
1340. Apariţia florin-ului şi a ducat-ului, care s-au substituit pe piaţa internaţională
monedei bizantine după un mileniu de supremaţie a acesteia, constituie rezultatul
mutațiilor profunde din economia mediteraneană.
Cu toate acestea moneda bizantină a rămas una din valutele principale în ba-
zinul mediteranean și a fost folosită în schimburile comerciale până la prăbușirea
Imperiului.
III.3.4. Principalele rute comerciale ale Bizanţului
Poziţia geografică a Constantinopolului îi oferea o supremaţie comercială,

metropola bizantină dominând reţeaua de drumuri pusă la punct de Roma, dar capi-
tala de pe malul Bosforului era acum punctul natural de convergență între Orient şi
Occident. Drumurile trebuiau să asigure circulația ordinelor imperiale şi a trupelor,
dar şi a oamenilor şi a mărfurilor. Pornind din strâmtoarea Bosforului drumuri lun-
gi şi neîntrerupte uneau diferitele regiuni ale Imperiului, iar pe marginea lor s-au
dezvoltat oraşe în care existau numeroase depozite şi hanuri. Toate acestea aveau,
desigur, o funcţie administrativă şi strategică, dar ele înlesneau totodată şi contac-
tele comerciale stabilite cu ţările străine.
Astfel, reţeaua anatoliană de drumuri în care principalele locuri de răscruce
erau Niceea, Ancyra, Theodosioupolis (Erzurum) şi Melitene, permitea ajungerea în
Iran (Tabriz), în Mesopotamia (Mossul şi Bagdad), în Siria şi Egipt, prin Antiohia şi
Damasc. Trebuie amintite şi marile drumuri din Balcani: basilikos dromos (drumul
imperial), al cărui nume s-a păstrat în zona slavă şi în Imperiul Otoman şi care, tre-
când prin Adrianopol şi Singidunum (Belgrad), ajungea la Dunăre şi în Europa Cen-
trală, precum şi vechea Via Egnatia care străbătea Imperiul de la Constantinopol la
Tesalonic, Ohrida şi Dyrrachium, de unde doritorii se puteau îmbarca spre Italia.
Tesalonicul era, şi el, un nod vital al comunicațiilor în Balcani, nu numai gra-
ţie portului său, ci şi datorită drumului ce urca spre nord de-a lungul Vardarului şi
al Moravei, pentru a ajunge la Singidunum (azi Belgrad) pe Dunăre.
În Asia Mică, principalele drumuri duceau la porturile de pe coasta apuseană a

Mării Egee, dar odată cu întemeierea noii capitale bizantine, ele au fost deviate spre
nord, pornind din Amorion şi Dorylaion, pentru a ajunge la Constantinopol. Spre est
prin Ancyra şi Sevastia, se ajungea la Theodosioupolis, de unde începea drumul Asiei
Centrale, ce urca dinspre Golf pe cursul Tigrului. Mai la sud un drum important în-
conjura podișul Anatoliei pentru a ajunge la defileul Porților de Fier ale Ciliciei (Po-
dandos), care permitea traversarea munţilor Taurus şi intrarea în câmpia Ciliciei şi,
de acolo, în Antiohia şi Siria, punctul de sosire al caravanelor venite din Golf.
Circulaţia pe aceste drumuri era grav perturbată iarna din cauza climei, mai
ales pe sectoarele de drum aflate la altitudine.
Întreţinerea drumurilor publice era în sarcina logothetului dromosului, cel
care se mai îngrijea şi de oficiile poștale care ţineau de domeniul public, de trans-
miterea ordinelor pe întreg teritoriul Imperiului dar şi cu primirea ambasadorilor
străini la sosirea acestora pe teritoriul bizantin. Pentru a asigura funcţionarea ser-
viciului, erau alocate importante fonduri din tezaurul imperial dar se putea cere
şi efectuarea de corvezi de către o parte a populaţiei îndeosebi pentru întreţinerea
amenajărilor de pe drumuri (hanuri, marcaje, etc.).
Constantinopolul era, de asemenea, un punct de convergență al căilor ma-
ritime, moştenind de la vechiul Bizanţ aceleaşi obligații şi avantaje. Ca şi în cazul
rutelor terestre, între lunile octombrie şi aprilie, navigația se limita strict la efec-
tuarea de transporturi pe distanțe mici, între porturi apropiate. Cea mai cunoscută
rută maritimă era cea care traversa Bosforul, legând Asia de Europa, chiar dacă
Gallipoli, situat în strâmtoarea Dardanele, era un port de îmbarcare excentric şi
incomod. Constantinopolul era stăpân peste vechiul drum care, de-a lungul coas-
tei septentrionale a Anatoliei, se îndrepta spre Trapezunt (unde soseau produse
orientale din Armenia, Iran şi chiar China) şi spre Chersonesul Crimeii, de unde se
puteau atinge stepele Kubanului sau ale Volgăi de Jos.
Din secolul al IX-lea, Bizanţul a avut adevărate inițiative de pionierat prin
deschiderea drumului comercial al Dniprului, Curând, populaţia scandinavă cunos-
cută sub numele de varegi, adică viitorii ruşi, după ce şi-a stabilit capitala la Kiev,
sub conducerea cneazului Oleg (879-912), a deschis o nouă rută comercială euro-
peană, atât de cunoscutul drum al varegilor către greci, care străbătea Europa de la
Marea Baltică până la Marea Neagră.
În privinţa schimburilor comerciale cu varegii se ştie că o cantitate apreciabi-
lă de grâu a fost transportată pe acest drum, spre Constantinopol, grâu fără de care
locuitorii capitalei nu ar fi supravieţuit, în condiţiile exploziei demografice din se-
colul al XI-lea. Ei furnizau, de asemenea, capitalei lemn, alimente şi, mai ales, sclavi
pe care bulgarii de pe Volga, chazarii, pecenegii, varegii şi mongolii îi aduceau din
raziile făcute în rândul popoarelor care trăiau în stepe şi păduri, învecinate cu ei
sau care le datorau tribut.
Spre mijlocul secolului al IX-lea au apărut la Constantinopol şi negustorii varego-
ruşi, care traversau Europa orientală prin lacurile Onega şi Lado, navigau pe Nipru şi
de la gurile lui de vărsare se îndreptau către Constantinopol, fie direct, fie trecând prin
Chersones. De asemenea, ei puteau ajunge în statele musulmane, fie navigând pe râul
Don şi apoi pe Marea Azov, fie trecând Volga şi apoi prin Itil, spre Orientul islamic.
Pe această rută, Imperiul se afla în legătură cu ţările nordice. Până în secolul
al XIII-lea, când Imperiul a pierdut posesiunile sale din Crimeea, acest drum asigu-
ra aprovizionarea Bizanţului cu materii prime: peşte, sare, blănuri, miere, ceară şi
sclavi din pădurile din nordul îndepărtat.
250
Marius Telea
Comerțul cu China urma drumul Asiei Centrale de la Turnul de Piatră şi tra-

versa pe la nordul Mării Caspice teritoriul care aparținuse anterior chazarilor, ajun-
gând până la Chersones şi Marea Neagră. O altă rută trecea pe la sud de Marea Cas-
pică, traversa Munţii Caucaz şi ajungea la Theodosioupolis (Erzurum), iar de acolo
la Trapezunt şi prin Marea Neagră, la Constantinopol.
Legăturile comerciale cu locuitorii țărmurilor Oceanului Indian treceau prin
Golful Persic sau prin Marea Roşie. Din Golful Persic, negustorii puteau urca prin
Mesopotamia spre nord şi treceau prin Edessa sau Melitene, ajungeau la Sebasta şi
de acolo urmau drumul terestru via Ancyra sau pe mare via Sinope. Ei puteau apoi
şi să urce pe râul Tigru şi să traverseze Asia Mică pentru a ajunge la Trapezunt,
trecând prin Theodosioupolis.
În timpul Paleologilor, Bizanţul a mai avut un cuvânt de spus, în domeniul
comerţului, doar pentru că încă mai controla accesul la Marea Neagră. Bizanţul a
calculat cu atenţie avantajele acestei rute comerciale şi nu l-a deschis altor negus-
tori. Totuşi venețienii au trebuit să învingă Constantinopolul, în anul 1204, în tim-
pul Cruciadei a IV-a, pentru a avea acces la Marea Neagră, iar genovezii au obţinut
acest drept doar în anul 1261. Dar, de la începutul secolului al XIV-lea, venețienii şi
genovezii au preluat controlul asupra strâmtorilor, eliminând Bizanţul din schim-
burile comerciale.
Bibliografie
Constantinopolul – capitala Imperiului:
IZVOARE, EDIȚII, TRADUCERI: *** Studien zur Frühgeschichte Konstantinopel

[Miscellanea Byzantina Monacensia 14], Hans-Georg BECK (Ed.), München, 1973; *** Tabula
Imperii Byzantini (TIB), Wien, Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1976- ; [Până
acum au apărut volumele: Hellas und Thessalien, Kappadokien, Nikopolis und Kephallenia,
Galatien und Lykaonien, Kilikien und Isaurien, Thrakien, Phrygien und Pisidien]; *** Hommes
et richesses dans l’Empire byzantin, tome I: IV-e – VII-e siècles [Réalités byzantines. Collection
dirigée par Cécile MORRISSON et Jacques LEFORT], Paris, 1989.
MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, SINTEZE: R. JANIN, „Blakhernes”, în DHGE,

t. IX (Bishop-Bouilli), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1937, col. 75-77 (cu bibliografie); Idem,
„Constantinople”, în DHGE, t. XIII (Clinge-Czorna), Paris, Librairie Letouzey et Ané, 1956,
col. 626-754 (cu bibliografie); Lynda ROSE, „Demes”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas,
Icelandic), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1984), p. 135 (cu bibliografie); Idem,
„Golden Horne”, în DMA, vol. 5 (Famine in the Islamic World-Groote, Geert), New York,
Charles Scribner’s Sons, f. a. (1985), pp. 573-574 (cu bibliografie); Robert OUSTERHOUT,
„Hagia Sophia (Constantinople)”, în DMA, vol. 6 (Grosseteste, Robert-Italian Literature), New
York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1985), pp. 55-56 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria
culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura
şi civilizaţia bizantină”: „Constantinopolul”, pp. 171-177; Clive FOSS, „Urbanism, Byzantine”,
în DMA, vol. 12 (Thaddeus Legend-Zwart Noc), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a.
(1989), pp. 304-307 (cu bibliografie); Gudrun SCHMALZBAUER, „Konstantinopel”, în TRE,
Bd. XIX (Kircherechtsquellen-Kreuz), Berlin-New York, Walter de Gruyter, 1990, pp. 503-
518 (cu bibliografie); *** „Patria (Πάτρια Κωνσταντινουπόλεως)”, în DAGL, Brepols, Artemis
Verlag, 1991, col. 647-648 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Augustaion”, în ODB, Prepared
at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1, New York, Oxford, Oxford
University Press, 1991, p. 232 (cu bibliografie); Idem, „Blachernal, Church and Palace”, în ODB,
vol. 1, p. 293 (cu bibliografie); Idem, „Byzantion”, în ODB, vol. 1, p. 344 (cu bibliografie); Idem,
„Chalke”, în ODB, vol. 1, pp. 405-406 (cu bibliografie); Idem, „Chalkoprateia”, în ODB, vol. 1, pp.
407-408 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, Anthony CUTLER, „Charioteers”, în ODB,
vol. 1, p. 411 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, Alexander KAZHDAN, „Chariotraces”,
în ODB, vol. 1, p. 412 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Chrysotriklinos”, în ODB,

vol. 1, pp. 455-456 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Constantinople”, în ODB, vol. 1, pp.
508-512 (cu bibliografie); Idem, „Constantinople, Monuments of”, în ODB, vol. 1, pp. 516-
520 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, Michael McCORMICK, Alice-Mary TALBOT,
„Demarchos”, în ODB, vol. 1, pp. 602-603 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Demoi”,
în ODB, vol. 1, pp. 608-609 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Eparch of the City”,
în ODB, vol. 1, p. 7905 (cu bibliografie); Michael McCORMICK, „Factions”, în ODB, vol. 2
(ESOT-NIKA), pp. 773-774 (cu bibliografie); Clive F. W. FOSS, „Fortifications”, în ODB, vol.
2, pp. 798-799 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Galata”, în ODB, vol. 2, pp. 815-816 (cu
bibliografie); Mark J. JOHNSON, Alexander KAZHDAN, Anthony CUTLER, „Gate, City”, în
ODB, vol. 2, pp. 823-824 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Golden Gate”, în ODB, vol. 2, pp.
858-859 (cu bibliografie); Alice-Mary TALBOT, „Great Church”, în ODB, vol. 2, pp. 867-868
(cu bibliografie); Cyril MANGO, „Great Palace”, în ODB, vol. 2, pp. 869-870 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, „Hagia Sophia”, în ODB, vol. 2, pp. 892-895 (cu bibliografie); Cyril
MANGO, „Hebdomon”, în ODB, vol. 2, p. 907 (cu bibliografie); Cyril MANGO, Alexander
KAZHDAN, Anthony CUTLER, „Hippodromes”, în ODB, vol. 2, pp. 934-936 (cu bibliografie);
Timothy E. GREGORY, „Holy Apostles, Church of the, in Constantinople”, în ODB, vol. 2, pp.
940-941 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Irene, Church of Saint”, în ODB, vol. 2, p. 1009 (cu
bibliografie); Elisabeth M. JEFFREYS, Alice-Mary TALBOT, Anthony CUTLER, Alexander
KAZHDAN, „Kathisma”, în ODB, vol. 2, p. 1116 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Long
Wall”, în ODB, vol. 2, p. 1250 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Magnaura”, în ODB, vol. 2, pp.
1267-1268 (cu bibliografie); Cyril MANGO, Alice-Mary TALBOT, „Mangana”, în ODB, vol. 2,
pp. 1283-1284 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Mese”, în ODB, vol. 2, pp. 1346-1347
(cu bibliografie); Idem, „Milestone”, în ODB, vol. 2, p. 1372 (cu bibliografie); Cyril MANGO,
„Nea Ekklesia”, în ODB, vol. 2, p. 1446 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Notitia Urbis
Constantinopolitanae”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO), pp. 1496-1497 (cu bibliografie); Idem,
„Patria of Constantinople”, în ODB, vol. 3, p. 1598 (cu bibliografie); Idem, „Psamathia”, în
ODB, vol. 3, p. 1754 (cu bibliografie); R. BRUCE HITCHNER, Alexander KAZHDAN, „Rome”,
în ODB, vol. 3, pp. 1808-1810 (cu bibliografie); Dale KINNEY, R. BRUCE HITCHNER, „Rome,
Monuments of”, în ODB, vol. 3, pp. 1810-1811 (cu bibliografie); Gerhard PODSKALSKY,
„Tyche”, în ODB, vol. 3, p. 2131 (cu bibliografie); *** „Blachernae”, în HDOC, Lanham, Md
& London, Scare-crow Press Inc., 1996, p. 62; *** „Constantinople”, în HDOC, p. 96; ***
„Hagia Sophia”, în HDOC, p. 149; Rainer STICHEL, Hanns Christof BRENNECKE, Jakob
SPEIGL, Peter PLANK, Heinz OHME, „Konstantinopel”, în LThK, Bd. 6 (Kirchengeschichte
bis Maximus), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1997, col. 305-317 (cu bibliografie); ***
Byzantine Constantinople: Monuments, Topography and Everyday Life, Nevra Necipoğlu,
Leiden, Boston Köln, E. J. Brill, 2001; *** „Anthemios of Tralles”, în HDB, John H. ROSSER
(Ed.), Lanham Md: Scarecrow Press, 2001, pp. 26-27; *** „Augustaion”, în HDB, p. 42; ***
„Blachernai”, în HDB, p. 56; *** „Boukoleon”, în HDB, p. 60; *** „Bryas”, în HDB, p. 63; ***
„Byzantion”, în HDB, pp. 65-66; *** „Chalke”, în HDB, p. 73; *** „Chrysotriklinos”, în HDB,
p. 83; *** „Circus Factions”, în HDB, pp. 84-85; *** „Constantinople”, în HDB, pp. 97-98; ***
„Galata”, în HDB, p. 161; *** „Great Palace”, în HDB, p. 177; *** „Hagia Irene, Church of”,
în HDB, p. 184; *** „Hagia Sophia, Church of”, în HDB, p. 184; *** „Hebdomon”, în HDB, p.
186; *** „Hippodrome”, în HDB, pp. 192-193; *** „Holy Apostles, Church of”, în HDB, p. 194;
*** „Isidore of Miletus”, în HDB, pp. 208-209; *** „Isidore the Younger”, în HDB, p. 209;
*** „Long Wall”, în HDB, pp. 248-249; *** „Magnaura”, în HDB, pp. 251-252; *** „Mese”,
în HDB, pp. 267-268; Remus RUS, „Constantinopol sau Noua Romă”, în DELC, Bucureşti,
Editura Lidia, 2003, pp. 152-153 (cu bibliografie); Vincenzo RUGGIERI, „Constantinopol”,
în DERC, Târgu Lăpuş, Editura Galaxia Gutenberg, 2005, pp. 194-196 (cu bibliografie); John
Anthony McGUCKIN, „Constantinopol”, în DTP, Iaşi, Editura Doxologia, 2014 pp. 105-108 (cu
bibliografie); Idem, „Rute comerciale”, în DTP, pp. 436-440 (cu bibliografie).
ARTICOLE ȘI STUDII: a) în limba română: S. BĂLĂNESCU, „Descrierea bisericii

Sfintei Sofii din Constantinopol”, în BOR, anul IV, 1878, nr. 9, pp. 556-562; Badea MANGÎRU,
„Constantinopolul”, în BOR, anul XXXVI, 1912-1913, nr. 8 (novembrie 1912), pp. 759-767;
nr. 9 (decemvrie 1912), pp. 900-909; anul XXXVI, 1913, nr. 12 (martie 1913), pp. 1003-1013;
anul XXXVII, 1913-1914, nr. 2 (mai 1913), pp. 110-118; Petru REZUȘ, „Sfânta Sofia, Biserica
252
Marius Telea
cea mare a Ortodoxiei”, în Ort, anul V, 1953, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 514-544;
Nicolae BĂNESCU, „Întemeierea Constantinopolului”, în MO, anul XV, 1963, nr. 7-8 (iulie-
august), pp. 506-510; † Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Bizanţ – Constantinopol - Istanbul în
istorie şi astăzi. Orașul Sfintei Înțelepciuni”, în BOR, anul XCII, 1974, nr. 9-10 (septembrie-
octombrie), pp. 1087-1119, reluat și în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena, pe
anul 1975, pp. 33-49; George D. HURMUZIADIS, „Viaţa cotidiană la Constantinopol”, în
MI, anul XIII, nr. 5 (146) mai 1979, pp. 25-30; N. G. DOSSIOS, „Legendele asupra bisericii
«Aghia Sofia» la bizantinii şi la grecii de astăzi. Studiu folklorico-istoric”, în „ARHIVA”,
Organul Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, 1989, nr. 9, pp. 224-230; Constanţa COSTEA,
„Constantinopolul în iconografia târzie din Ţara Românească”, în „STUDII ŞI CERCETĂRI
DE ISTORIA ARTEI”, Seria Arte plastice, XL, 1993, pp. 53-67; Sorin Constantin ŞELARU,
„Oraşul lui Constantin (11 mai 330-29 mai 1453)”, în „CANDELA MOLDOVEI”, XII, 2003, nr.
5-6, pp. 24-27; Mihai SĂLCUŢAN, „Momente şi monumente creştine la Constantinopol”, în
„GLASUL ADEVĂRULUI”, XIII, 2002, nr. 129, pp. 88-99.
b) în limbi străine: D. LATHOUD, „La consécration et la dédicace de Constantinople”, în

EO, XXIII, 1924, pp. 289-294; M. SCHLAUCH, „The Palace of Hugon de Constantinople”, în
„SPECULUM. A JOURNAL OF MEDIEVAL STUDIES”, Vol. VII, 1932, pp. 500-514; Aleksander
A. VASILIEV, „Harun-ibn-Yahya and his Description of Constantinople”, în „ANNALES
D’INSTITUTE KONDAKOV”, V, 1932, pp. 149-163; E. GERLAND, „Byzantion und die Gründung
der Stadt Konstantinopel”, în „BYZANTINISH-NEUGRIECHISCHE JAHRBÜCHER”, X, 1933, pp.
93-105; E. H. SWIFT, „The Latins at Hagia Sophia”, în „AMERICAN JOURNAL OF
ARCHAEOLOGY”, XXXIX, 1935, pp. 458-459; 473-474; Gauro MANOJLOVIĆ, Henri
GRÉGOIRE, „Le Peuple de Constantinople”, în Byz, vol. XI, No. 2, 1936, pp. 617-716; Raymond
JANIN, „Etudes de topographie byzantine: Les citernes d’Aétius, d’Aspar et de Bonus”, în
„ÉTUDES BYZANTINES”, t. 1, 1943, pp. 85-115; Idem, „Topographie de Constantinople
byzantine: Le port sophien et les quartiers environnants”, în „ÉTUDES BYZANTINES”, t. 1,
1943, pp. 116-151; Idem, „Note sur les régions de Constantinople byzantine (avec une carte)”,
în „ÉTUDES BYZANTINES”, t. 3, 1945, pp. 29-42; Idem, „Le monastere de la Théotocos
Peribleptos à Constantinopole”, în AR. BSH, XXVI, 1945, nr. 2, pp. 192-201; Idem, „Les
monastères du Christ Philanthrope à Constantinople”, în REB, t. IV, 1946, pp. 135-162; Idem,
„Les sanctuaires des colonies latines à Constantinople”, în REB, t. IV, 1946, pp. 163-177;
Rodolphe GUILLAND, „The Hippodrome at Byzantium”, în „SPECULUM. A JOURNAL OF
MEDIEVAL STUDIES”, Vol. XXIII, 1948, pp. 676-682; Idem, „Constantinople byzantine. Le
Boukoléon. Le plage du Boukoléon”, în BSlav, X, 1949, pp. 16-27; Cyril A. MANGO, „L’Euripe
de l’Hippodrome de Constantinople. Essai d’identification”, în REB, t. VII/2, 1949, pp. 180-
193; Rodolphe GUILLAND, „Les Palais du Boukoléon”, în BSlav, XI, 1950, pp. 61-71; Idem,
„Constantinople byzantine. Le port palatin du Boukoléon”, în BSlav, XI, 1950, pp. 187-206;
Idem, „Les portes de l’Hippodrome”, în „JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN
BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, IV, 1955, pp. 51-85; Idem, „Etudes sur le Palais du
Boukoléon. Le Palais d’Hormisdas”, în BSlav, XII, 1951, pp. 210-237; Raymond JANIN, „Les
églises et monastères de Constantinople byzantine”, în REB, t. IX, 1951, pp. 143-153; Rodolphe
GUILLAND, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. Le Consistoire”, în „ΕΛΛΗΝΙΚΑ”,
XIV, 1955, pp. 106-122; Idem, „Etudes sur Constantinople byzantine. Le Thomaïtès et le
Patriarcat”, în „JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”,
V, 1956, pp. 27-40; Idem, „Etudes sur l’Hippodrome de Byzance. Le Palais du Kathisma”, în
BSlav, XVIII, 1957, pp. 39-76; Idem, „Le grand Palais sacré de Byzance. Le Palais de Magnaure”,
în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, XXVII, 1957, pp. 63-74; Idem,
„Etudes sur l’Hippodrome de Constantinople. L’arène”, în „JAHRBUCH DER
ÖSTERREICHISCHEN BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, VI, 1957, pp. 25-44; Nikolaos
MESARITES, „Description of the Church of the Holy Apostles at Constantinople”, English
translation by G. DOWNEY, în Transactions of the American Philosophical Society, n. s., XLVII,
1957, pp. 855-924; Rodolphe GUILLAND, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople.
L’Hippodrome «couvert»”, în BSlav, XIX, 1958, pp. 26-72; Idem, „Etudes sur le Grand Palais
de Constantinople. Le Sigma”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”,
XXVIII, 1958, pp. 216-247; Idem, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. La
Thermastra”, în „JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”,
VII, 1958, pp. 75-85; Idem, „Etudes sur la topographie de Constantinople byzantine. Les trois
places (forum) de Théodose I-er le Grand”, în „JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN
BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, VIII, 1959, pp. 53-67; Idem, „Etudes sur le Grand Palais
de Constantinople. La cour de Daphné, Ἡ Δαφνή”, în „ΓΡΗΓΟΡΙΟ Ο ΠΑΛΑΜΑ”, XLII, 1959, pp.
268-280; Idem, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. Les Phiales des Factions”, în
„JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, IX, 1960, pp.
71-76; Idem, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. Les Noumera, Τὰ Νούμερα”, în
REB, t. XIX, 1961, pp. 401-418; David JACOBY, „La population de Constantinople à l’époque
byzantine: un problème de démographie urbaine”, în Byz, vol. XXXI, 1961, pp. 81-109;
Rodolphe GUILLAND, „Etudes sur la topographie de Constantinople byzantine. Le Palais de
Lausus. Le Prétoire”, în „ΕΛΛΗΝΙΚΑ”, XVII, 1962, pp. 95-104; Raymond JANIN, „Le palais
patriarcal de Constantinople”, în ReB, t. XX, 1962, pp. 131-155; Rodolphe GUILLAND, „Etudes
sur le Grand Palais de Constantinople. Les XIX Lits”, în „JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN
BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, XI/XII, 1962/1963, pp. 85-113; Idem, „Etudes sur le
Grand Palais de Constantinople. La terrase du Phare”, în JAHRBUCH DER ÖSTERREICHISCHEN
BYZANTINISCHEN GESELLSCHAFT”, XIII, 1964, pp. 87-101; Idem, „Etudes sur le Grand
Palais de Constantinople. La Porte des Skyla”, în „Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών
Σπουδών”, XXXIII, 1964, pp. 76-86; Idem, „Etudes sur l’Hippodrome de Byzance. Rôle de
l’empereur et les divers fonctionnaires”, în BSlav, XXVI, 1965, pp. 1-39; Idem, „Etudes sur
l’Hippodrome de Byzance. Les courses de l’Hippodrome”, în Byz, vol. XXVII, 1968, pp. 26-40;
Idem, „Etudes sur l’Hippodrome de Byzance. Les spectacles de l’Hippodrome”, în Byz, vol.
XXVII, 1968, pp. 289-307; Idem, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. Le dôme à
huit colonnes, les almpes, les Saints-Apôtres”, în „BYZANTINISCH-NEUGRIECHISCHE
JAHRBÜCHER”, XIX, 1966, pp. 63-74; Idem, „Etudes sur l᾿Hippodrome de Byzance. Les
spectacles de l᾿Hippodrome. Le courenement des empereurs”, în BSlav, XXVIII, 1967, pp. 262-
277; Idem, „Etudes sur le Grand Palais de Constantinople. Les limites du Grand Palais à
l᾿ouest”, în „REVUE DES ÉTUDES GRECQUES”, LXXX, 1967, pp. 413-417; Idem, „Etudes sur
l᾿Hippodrome de Byzance. Les spectacles de l᾿Hippodrome. Les Factions à l᾿Hippodrome”, în
BSlav, XXIX, 1968, pp. 24-33; Idem, „Etudes sur l᾿Hippodrome de Byzance. Les Factions au
X-e siècle, leur organisation”, în BSlav, XXX, 1969, pp. 1-17; Idem, „Etudes sur l᾿Hippodrome
de Byzance. La déchéance et la ruine de l’Hippodrome”, în BSlav, XXX, 1969, pp. 209-219;
Enric Frances, „Constantinople byzantine aux XIV-e et XV-e siècles”, în RESEE, vol. VII,
1969, nr. 2, pp. 405-412; Rodolphe GUILLAND, „Etudes sur l᾿Hippodrome de Byzance. Les
dimensions de l᾿Hippodrome”, în BSlav, XXXI, 1970, pp. 1-11; Idem, „Les Hippodromes de
Constantinople. L’Hippodrome de Sévère et l’Hippodrome de Constantin le Grand”, în BSlav,
XXXI, 1970, pp. 182-188; Cyril MANGO, „The Church of Saints Sergius and Bacchus at
Constantinople and the Alleged Tradition of Octogonal Palatine Churches”, în JÖB, Vol. XXI,
1972, pp. 189-193; Gilbert DAGRON, „Représentations de l’Ancienne et de la Nouvelle Rome
dans les sources byzantines des VII-e-XII-e siècles”, în Roma, Costantinopoli, Mosca. Da Roma
alla Terza Roma. Documenti e Studi, Studi 1, Roma, 1983, pp. 295-306; Idem, „Costantinopoli;
spazio geografico, politico, sociale”, în vol. La salvaguardia delle città storiche in Europa et
nell’area Mediterranea, Bologna, Istituto per i beni artistici, culturali e naturali della Regione
Emilia Romagna, 1984, pp. 161-166; Averil CAMERON, „The Construction of Court Ritual: the
Byzantine Book of Ceremonies”, în vol. Rituals of Royalty. Power and Ceremonial in Traditional
Societies, David CARRADINE, Simon PRICE (Eds.), Cambridge, Cambridge University Press,
1987, pp. 106-136; P. KARLIN-HAYTER, „Imperial Charioteers Seen by the Senate or by the
Plebs”, în Byz, vol. LVII, 1987, pp. 326-335; Gilbert DAGRON, „Manuel Chrysoloras:
Constantinople ou Rome”, în „Byzantinische Forschungen” 12, 1987 (Mélanges F.
Thiriet), pp. 281-290; Idem, „Constantinople, les sanctuaires et l’organisation de la vie
religieuse”, în Actes du XI-e Congrès international d’Archéologie chrétienne, t. II, (Lyon, Vienne,
Grenoble, Genève et Aoste, 21-28 septembre 1986), Roma, Collection de l’École française de
Rome 123, 1989, pp. 1069-1085; C. FOSS, C. MANGO, G. DAGRON, Constantinople and its
Hinterland, Papers from the Twenty-seventh Spring Symposium of Byzantine Studies, April
1993, Oxford, Aldershot, 1995; Idem, „L’organisation et le déroulement des courses d’après le
Livre des cérémonies”, în TM, t. XIII, 2000, pp. 1-200; Albrecht BERGER, „Streets and Public
Spaces in Constantinople”, în DOP, Vol. LIV, 2000, pp. 161-172; Henry MAGUIRE, „Gardens
and Parks in Constantinople”, în DOP, Vol. LIV, 2000, pp. 251-264; Marcella M. Ferraccioli,
254
Marius Telea
Gianfranco Giraudo, „Sulla via di Constantinopoli: un veneziano attraversa le terre

romene”, în Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, III,
2001, pp. 132-161; Gilbert DAGRON, „Constantinople, la primauté après Rome”, în Politica,
retorica e simbolismo del primato: Roma e Costantinopoli IV-VII secc. d. C., Convegno
internazionale di Studi in Omaggio a Rosario Soraci (4-7 ottobre 2001), F. Elia (Éd.), Catania,
2002, pp. 23-38; Friedbert FICKER, „Konstantinopel in alten Darstellungen”, în RESEE, vol.
XL, 2002, nr. 1-4, pp. 81-96; Sorin ULEA, „The Interior Space of Hagia Sophia at
Constantinople”, în „REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE D’ART”, Serie Beaux Arts, XXXIX-XL,
2002-2003, pp. 3-10; Manuela DOBRE, „La ville de Constantinople dans la vision des auteurs
byzantins du XV-e siècle. Topographie et idéologie”, în EBPB, t. V, recueillies et publiées par
Emilian POPESCU et Tudor TEOTEOI, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 407-
422; Dan Ioan MUREŞAN, „Princes du Sud-Est européen otages à Constantinople (X-e-XV-e
siècles)”, în vol. Miscellanea Historica et Archaelogica in Honorem Professoris Ionel Cândea,
editori: Valeriu Sîrbu, Cristian Luca, prefață de Casian, Episcopul Dunării de Jos, Brăila,
Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2009, pp. 145-154; Vasile MĂRCULEŢ, Theodora
MărculeȚ, „The Population of Constantinople and it’s Problems during the 4th-7th
Centuries”, în „Collegium Mediense”, V. Comunicări științifice, vol. XV, 2015, pp. 12-19.
LUCRĂRI: a) în limba română: Edmondo DE AMICIS, Constantinopolul, vol. I-II,

traducere de N. PANDELEA, Bucureşti, Editura Minerva, 1910; Louis BRÉHIER, Civilizaţia
bizantină, traducere din limba franceză: Nicolae SPINCESCU, control traducere şi note de
subsol: Alexandru MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, cartea a doua, cap.
IV: „Constantinopolul”, pp. 68-90; Dimitri OBOLENSKY, Un Commonwealth medieval:
Bizanţul (Europa de Răsărit: 500-1453), traducere: Claudia DUMITRIU, postfaţă: Nicolae-
Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, Editura Corint, 2002.
b) în limbi străine: Gustave SCHLUMBERGER, Les Îles des Princes. Les Palais et
l’Église des Blachernes. Le grand muraille de Byzance. Souvenirs d’Orient, Paris, Calmann
Lévy, 1884; E. A. GROSVENOR, Constantinople, Boston, 1895; Alexander VAN MILLIGEN,
Byzantine Constantinople. The Walls of the City and Adjoining Historical Sites, London,
1899; J. MAURICE, Les Origines de Constantinople (Centennaire de la Société Nationale
des Antiquaires de France), Paris, 1904; Alexander VAN MILLIGEN, Constantinople,
London, A&C Black, 1906; August HEISENBERG, Die Apostelkirche in Konstantinopel,
Leipzig, 1908; Jean EBERSOLT, Le grand palais de Constantinople, Paris, 1910; Alexander
VAN MILLIGEN, Ramsay TRAQUAIR, W. S. GEORGE, A. E. HENDERSON, Byzantine
Churches in Constantinople. Their History and Architecture, London, MacMillan & Co., 1912;
Alexander VAN MILLINGEN, The Church of Saint Eirene at Constantinople, Oxford, 1912;
Jean Ebersolt, Adolphe THIERS, Les Églises de Constantinople, t. I-II, Paris, Ernest
Leroux, 1913; Charles DIEHL, Constantinople, Paris, H. Laurens, 1924; Christo M. MACRI,
Les Byzantins et des étrangers dans Constantinople au Moyen Age, Paris, Librairie R. Guillon,
1928; E. H. SWIFT, Hagia Sophia, New York, 1940; Jean Ebersolt, Cons-tantinople.
Recueil d’études d’archéologie et d’histoire, Paris, Adrien Maisonneuve, 1951; Harold LAMB,
Constantinople. Birth of an Empire, Knopf, 1957; Glanville DOWNEY, Constantinople in
the Age of Justinian, Norman Oklahoma, University of Oklahoma Press, 1960; Raymond
Janin, Constantinople byzantin. Dévellopement urbain et répertoire topographique, XII-ème
Édition (Archives de l’Orient Chrétien 4 A), Paris, Institut Français d’Etudes byzantines,
1964; A. H. M. JONES, The Cities of the Eastern Roman Empire, Princeton, 1968; Raymond
JANIN, La géographie ecclésiastique de l’Empire byzantin, t. I: Le siège de Constantinople
et le Patriarcat oecuménique, t. III: Les églises et les monasteres, Paris, 1969; Rodolphe
Guilland, Études de topographie de Constantinople byzantin, vol. I-II, Berlin-Amsterdam,
1969; Gilbert Dagron, Naissance d’une capitale. Constantinople et ses institutions de 330 à
451, Paris, 1974, 2-e Éd., 1984; Wolfgang Müller-Wiener, Bildlexikon zur Topographie
Instanbuls. Byzantion-Constantinopolis-Istanbul bis zum Beginn des 17. Jahrhunderts, unter
Mitarbeit von Renate und Wolf Schiele, mit einem Beitrag von Nezih Firatli, Tübingen,
1977; B. C. P. TSANGADAS, The Fortifications and Defense of Constantinople, New York,
1980; Averil Cameron, Judith Herrin, Constantinople in the Early VIIIth Century, New
York, 1984; Gilbert Dagron, Constantinople imaginaire. Études sur le recueil des Patria,
Paris, 1984; Cyril Mango, Le développement urbain de Constantinople (IV-e-VII-e siècles),

Paris, Editions De Boccard, 1985, 2-ème Ed., 1990; R. J. MAINSTORE, Hagia Sophia:
Architecture, Structure and Liturgy of Justinian’s Great Church, London-Budapest, 1988;
Paul MAGDALINO, Constantinople médiévale. Étude sur l’evolution des structures urbaines,
Paris, De Boccard, 1996; Stephen R. TURNBULL, The Walls of Constantinople AD 324-
1453, Osprey Publishing, 2004; Alexandros G. PASPATES, William METCALFE, The Great
Palace of Constantinople, Kessinger Publishing, 2004; Gilbert DAGRON, L’Hippodrome
de Constantinople. Jeux, peuple et politique, Paris, Gallimard, 2011; Stephen TURNBULL,
Peter DENNIS (Illustrator), The Walls of Constantinople A. D. 324-1453, Oxford, Osprey
Publishing Ltd., 2012.
Societatea bizantină:
» IZVOARE, EDIȚII, TRADUCERI: *** Social and Political Thought in Byzantium from
Justinian I to the Last Palaeologus. Passages from Byzantine Writers and Documents, translated
with an Introduction and Notes by Ernest BAKER, Oxford, Clarendon Press, 1957.
» MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, SINTEZE: Linda ROSE, „Allelengyon”, în

DMA, vol. 1 (Aachen-Augustinism), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1982), pp. 189-190
(cu bibliografie); Angeliki LAIOU, „Charistikion”, în DMA, vol. 3 (Cabala-Crimea), New York,
Charles Scribner’s Sons, f. a. (1983), p. 268 (cu bibliografie); Idem, „Dynatoi”, în DMA, vol. 4
(Croatia-Family Sagas, Icelandic), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1984), pp. 306-307
(cu bibliografie); Linda C. ROSS, „Epibolé”, în DMA, vol. 4 (Croatia-Family Sagas, Icelandic),
New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1984), p. 495 (cu bibliografie); Angeliki LAIOU,
„Penetes”, în DMA, vol. 9 (Mystery Religious-Poland), New York, Charles Scribner’s Sons, f.
a. (1987), pp. 493-494 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.
2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura şi civilizaţia bizantină”:
„Societatea bizantină”, pp. 163-165; Andrew J. CAPPEL, „Allelengyon”, în ODB, Prepared
at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-ESKI), New York,
Oxford, Oxford University Press, 1991, p. 69 (cu bibliografie); Andrew J. CAPPELL, „Annona”,
în ODB, vol. 1, pp. 105-106 (cu bibliografie); Mark C. BARTUSIS, „Appanage”, în ODB, vol.
1, p. 142 (cu bibliografie); Apostolos KARPOZILOS, Alexander KAZHDAN, „Aristocracy”,
în ODB, vol. 1, pp. 169-170 (cu bibliografie); Mark C. BARTUSIS, Alexander KAZHDAN,
„Charistikion”, în ODB, vol. 1, pp. 412-413 (cu bibliografie); Mark. C. BARTUSIS, „Chorion”,
în ODB, vol. 1, p. 431 (cu bibliografie); Timothy E. GREGORY, „Chrysargyron”, în ODB, vol.
1, p. 450 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Chrysoteleia”, în ODB, vol. 1, p. 455 (cu
bibliografie); Clive F. W. FOSS, Anthony CUTLER, „Cities”, în ODB, vol. 1, pp. 464-466 (cu
bibliografie); Michael McCORMICK, „Citizens”, în ODB, vol. 1, pp. 466-467 (cu bibliografie);
Nicolas OIKONOMIDÈS, „City Taxes”, în ODB, vol. 1, p. 467 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Clarissimus”, în ODB, vol. 1, p. 468 (cu bibliografie); Idem, „Class Structure”,
în ODB, vol. 1, pp. 468-469 (cu bibliografie); Idem, „Colonus”, în ODB, vol. 1, p. 481 (cu
bibliografie); Idem, „Defensor civitatis”, în ODB, vol. 1, p. 600 (cu bibliografie); Andrew J.
CAPPEL, „Dynatoi”, în ODB, vol. 1, pp. 667-668 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS,
„Epibole”, în ODB, vol. 1, p. 709 (cu bibliografie); Mark C. BARTUSIS, „Exkousseia”, în ODB,
vol. 2 (ESOT-NIKA), pp. 770-771 (cu bibliografie); Idem, „Immunity”, în ODB, vol. 2, p. 989 (cu
bibliografie); Mark C. BARTUSIS, Anthony CUTLER, „Peasant”, în ODB, vol. 3, pp. 1612-1613
(cu bibliografie); Andrew J. CAPPEL, „Poor”, în ODB, vol. 3, pp. 1697-1698 (cu bibliografie);
Mark C. BARTUSIS, „Pronoia (Fiscal Meaning)”, în ODB, vol. 3, p. 1734 (cu bibliografie);
Idem, „Protimesis”, în ODB, vol. 3, pp. 1743-1744 (cu bibliografie); Idem, „Rent”, în ODB,
vol. 3, p. 1784 (cu bibliografie); Andrew J. CAPPEL, „Slavery”, în ODB, vol. 3, pp. 1915-1916
(cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Social Structure”, în ODB, vol. 3, p. 1921-1922 (cu
bibliografie); Mark C. BARTUSIS, „Village”, în ODB, vol. 3, p. 2168 (cu bibliografie); Idem,
„Village Community”, în ODB, vol. 3, pp. 2168-2169 (cu bibliografie); Idem, „Zeugaratos”, în
ODB, vol. 3, pp. 2224-2225 (cu bibliografie); Idem, „Zeugarion”, în ODB, vol. 3, p. 2225 (cu
bibliografie); *** „Slavery”, în HDOC, Lanham, Md & London, Scarecrow Press Inc., 1996, p.
303; Karl Suso FRANK, „Koinobitentum”, în LThK, Bd. 6 (Kirchegeschichte bis Maximus),
Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1997, col. 171 (cu bibliografie); *** „Allelengyon”, în HDB,
256
Marius Telea
John H. ROSSER (Ed.), Lanham, Md: Scarecrow Press, 2001, p. 16; *** „Appanage”, în HDB,
p. 28; *** „Aristocracy”, în HDB, p. 32; *** „Charistikion”, în HDB, p. 74; *** „Chrysargyron”,
în HDB, p. 81; *** „Chrysoteleia”, în HDB, pp. 82-83; *** „Colonus”, în HDB, p. 87; ***
„Dynatoi”, în HDB, p. 128; *** „Epibole”, în HDB, p. 138; *** „Exkousseia”, în HDB, p. 152; ***
„Feudalism”, în HDB, pp. 154-155; *** „Paroikos”, în HDB, p. 313; *** „Pronoia”, în HDB, p.
335; *** „Slavery”, în HDB, p. 364.
» ARTICOLE și STUDII: a) în limba română: T. CODRESCU, „Partidele celor

albaștri şi a celor verzi. Însemnări istorice asupra partidelor circului de la Roma şi de
la Bizanţia”, în „ICOANA LUMEI”, II, 1846, pp. 249-251; 257-259; Constantin LITZICA,
„Caracteristica societăţii bizantine” [lecție de deschidere a cursului de filosofie bizantină
la Universitatea Bucureşti], în „CONVORBIRI LITERARE”, anul XLIV, 1910, nr. 1 (ianuarie),
pp. 29-37; Alexander P. KAJDAN, „Mișcările țărănești din Bizanţ în secolul al X-lea
şi politica agrară a împăraţilor din dinastia macedoneană”, în „ANALELE ROMÂNO-
SOVIETICE”, Istorie, anul VIII, 1953, nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 28-55; Eugen STĂNESCU,
Gheorghe ZBUCHEA, „Structura socială a Imperiului Bizantin (sec. IV-XV)”, în „STUDII
ŞI ARTICOLE DE ISTORIE”, XVI, 1970, pp. 65-91; Florentina Manea UDREA, „Ţărani şi
soldaţi”, în „MOUSAIOS”, 2003, nr. 8, pp. 133-138; Alexandru Gh. SONOC, „Consideraţii
cu privire la originea categoriei de gladiatori, a retiarilor şi la organizarea de naumahii”,
în „STUDIA UNIVERSITATIS CIBISENSIS HISTORICA”, Seria Historica, 2004, nr. 1, pp. 43-
53; Ionel CHIRA, „Criza romană şi succesul reformelor în geneza societăţii bizantine”, în
OT, anul X, 2006, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 113-136.
b) în limbi străine: Charles DIEHL, „La société byzantine à l’époque des Comnènes”,
în RHSEE, VI année, 1929, pp. 198-280 şi extras, Paris, J. Gamber, 1929; Nicolae IORGA,
„La vie de province dans l’Empire Byzantin”, Communication au Congrès d’études
byzantines à Rome, în RHSEE, XIV année, nos. 1-3 (janvier-mars), 1937, pp. 1-25 și extras,
Paris, Imprimeria „Datina Românească”, 1937; Lewis A. COSER, „The Political Function
of Eunuchism”, în „AMERICAN SOCIOLOGYCAL REVIEW”, Vol. 29, No. 6 (Dec. 1964), pp.
880-885; Nicolas Svoronos, „L’épibolè à l’époque des Comnènes”, în TM, t. III, 1968, pp.
375-395; Gheorghe CRONŢ, „Les dèmes et les partis politiques dans l’Empire byzantin aux
V-e-VII-e siècles”, în RESEE, vol. VII, 1969, nr. 4, pp. 671-693; Georges OSTROGORSKY,
„Observations on the Aristocracy in Byzantium”, în DOP, Vol. XXV, 1971, pp. 1-32; Vera
HROCHOVA, „Aspects sociaux et économiques de la décadence des villes byzantines à
l’epoque des Paléologues”, în Actes du XIV-e Congrès International des Études Byzantines
(Bucarest, 6-12 Septembre 1971), t. II, publiés par les soins de M. BERZA et E. STĂNESCU,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, pp. 127-132; Paul
GAULTIER, „Réquisitoire du patriarche Jean d’Antioche contre le charisticariat”, în ReB, t.
XXXIII, 1975, pp. 77-132; Rosemary MORRIS, „The Powerful and the Poor in X-th Century
Byzantium. Law and Reality”, în „PAST AND PRESENT”, LXXIII, (Nov. 1976), pp. 3-27; Hélène
Ahrweiler, „Recherches sur la société byzantine au XI-e siècle: nouvelles hiérarchies
et nouvelles solidarités”, în TM, t. IV, 1976, pp. 99-124; Gilbert Dagron, „Minorités
ethniques et religieuses dans l’Orient byzantin à la fin du X-e et au XI-e siècle: l’immigration
syrienne”, în TM, t. VI, 1976, pp. 177-216; Idem, „Entre village et cité: la bourgade rurale des
IV-e-VII-e siècles en Orient”, în „ΚΟΙΝΟΝΙΑ” 3, 1979, pp. 29-52; Michel KAPLAN, „Quelque
remarques sur les paysages agraires byzantins (VI-e milieu du XI-e siècles)”, în „REVUE
NUMISMATIQUE”, LXII, 1980, pp. 155-176; Angeliki E. LAIOU, „The Role of Women in
Byzantine Society”, în JÖB, Vol. XXXI/1, 1981, pp. 233-260; Michel Kaplan, „Les villageois
aux premiers siècles byzantins (VI-e–X-e siècles): une société homogène ?”, în Bslav, XLIII,
1982, pp. 121-136; C. P. KYRRIS, „Le role de femme dans la sociéte byzantine pendant les
dernieres siècles”, în JÖB, Vol. XXXII/2, 1982, pp. 463-472; Gilbert DAGRON, „Les villes
dans l’Illyricum protobyzantin”, în vol. Villes et peuplement dans l’Illyricum protobyzantin
(Actes du colloque organisé par l’École française de Rome, 12-14 mai 1982), Roma, Collection
de l’École française de Rome 77, 1984, pp. 1-20; Steven RUNCIMAN, „Women in Byzantine
Aristocratic Society”, în vol. The Byzantine Aristocracy IX to XIII Centuries, M. ANGOLD
(Ed.), Oxford, 1984, pp. 10-22; Angeliki E. LAIOU, „Observations on the Life and Ideology
of Byzantine Women”, în „BYZANTINISCHE FORSCHUNGEN”, IX, 1985, pp. 59-102; Michel
KAPLAN, „L’Economie paysanne dans l’empire byzantin du V-e au X-e siècle”, în „KLIO”,
LXVIII, 1986, pp. 198-232; M. E. MULLET, „Byzantium. A Friendly Society ?”, în „PAST
AND PRESENT”, No. CXVIII, (Feb. 1988), pp. 3-24; Constanţiu Dinulescu, „An aspect of
the Byzantine society: the systematization of the property regime during IX-XI centuries”,
în „Revista Universitară de Sociologie”, Craiova, 2008, nr. 1, pp. 96-102; Benoît
JOUDIOU, „La fortune et le pouvoir: le modèle byzantin de l’enrichissement”, în SMIM,
XXVI, 2008, pp. 11-35; Mikaël NICHAIAN, „La distinction à Byzance: société de cour et
hiérarchie des dignités”, în TM, t. XVII/2: Constructing the Seventh Century, Constantin
ZUCKERMAN (Ed.), Paris, 2013, pp. 579-636.
LUCRĂRI: a) în limba română: Charles DIEHL, Figuri bizantine. vol. I: Marile

probleme ale istoriei bizantine, traducere de Ileana ZARA, prefaţă şi tabel cronologic
de Dan ZAMFIRESCU, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, cap. IX: „Problema
socială”, pp. 92-100; George D. HURMUZIADIS, Cultura Greciei. Antică. Bizantină.
Modernă, în româneşte de Lucia Dimitriu HURMUZIADIS, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1979, cap. II. 2. „Viaţa şi structura socială a statului”, pp. 74-86; Louis
BRÉHIER, Civilizaţia bizantină, traducere din limba franceză: Nicolae SPINCESCU,
control traducere şi note de subsol: Alexandru MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1994, cartea a doua, cap. V: „Viaţa urbană în provincii”, pp. 90-121; Philippe ARIÈS,
George DUBY, Istoria vieţii private. De la Imperiul roman la anul o mie, vol. II, traducere
de Ion HERDAN, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994, cap. 5: Bizanţ, secolele X-XI (Evelyne
PĂTLĂGEAN), pp. 266-279; Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul bizantin, volum coordonat
de, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă de Claudia Tiţa-MIRCEA, Iaşi, Editura Polirom,
2000, cap. I: „Săracul” (Evelyne PĂTLĂGEAN), pp. 21-50; cap II: „Țăranul” (Alexander
KAZHDAN), pp. 51-85; Hans-Georg BECK, Mileniul bizantin, traducere din limba germană
Lidia RUS, prefață la ediția în limba română Remus RUS, București, Editura Nemira, f. a.
(2015, în special cap. VII: Observații asupra societății bizantine, pp. 299-330).
b) în limbi străine: Pierre GRENIER, L’Empire Byzantin: son évolution sociale et

politique, Paris, Librairie Plon, 1903; Nicolae IORGA, La vie de province dans l’Empire
Byzantin, communication au Congrès d’Études byzantines à Rome, București, Imprimeria
„Datina Românească”, 1937; Nicolae A. CONSTANTINESCU, Histoire des classes
rurales dans l’Empire Byzantin, Bucureşti, „Bucovina” I. E. Tourouţiu, 1941; Georges
OSTROGORSKY, Pour l’histoire de la féodalité byzantine, Bruxelles, 1954; Rodolphe J.
GUILLAND, La politique sociale des empereurs byzantin de 867 à 1081, Paris, 1955; Georges
OsTrogorsky, Quelques problèmes d’histoire de la paysannerie byzantine, Bruxelles,
1956; Dietrich Calude, Die byzantinische Stadt im VI. Jahrhundert, München, 1969;
Erich Schilbach, Byzantinische Metrologie, München, 1970 (Byzantinisches Handbuch
im Rahmen des Handbuchs der Altertumswissenschaft, 4. Teil); Peter CHARANIS, Studies
on the Demography of the Byzantine Empire, London, Variorum Reprints, 1972; M. T. W.
ARNHEIM, The Senatorial Aristocracy in the Later Roman Empire, Oxford, 1972; Nikos
G. SVORONOS, Études sur l’organisation intérieure, la société et l’économie de l’Empire
Byzantin, London, Variorum Reprints, 1973; P. A. Yannopoulos, La société profane dans
l’empire byzantin des VII-e, VIII-e et IX-e siècles, (Université de Louvain, Recueil de travaux
et d’histoire et d’philologie. 6-e Serie, Fascicule 6), Louvain, Publications Universitaires de
Louvain, 1975; Averil Cameron, Circus Factions: Blues and Greens at Rome and Byzantium,
Oxford, Clarendon Press, 1976; Alain DUCELLIER, Le drame de Byzance. Idéal et échec
d’une société chrétienne, Paris, 1976; Angeliki E. Laiou-THomadakis, Peasant Society
in the Late Byzantine Empire, Princeton, 1977; Evelyne PĂTLĂGEAN, Pauvreté économique
et pauvreté sociale à Byzance, IV-e-V-e siècles, Paris, 1977; Spyros STAVRAKAS, The
Byzantine Provincial Elite. A Study in Social Relationship during the Ninth and Tenth Century,
Chicago, 1978; Evelyne Pătlăgean, Structure sociale, famille, chrétienté à Byzance: IV-
e-XI-e siècles, London, Variorum Reprints, 1981; Robert L. HohLfelder (Ed.), City,
Town and Countryside in the Early Byzantine Era, New York, Columbia University Press,
1982; *** The Byzantine Aristocracy. IX to XIII Centuries, Michael Angold (Ed.), Oxford,
B.A.r., 1984; Elisabeth Malamut, Les îles de l’Empire byzantin, VIII-e-XII-e siècles, t.
I-II, Paris (Byzantina Sobornensia 8), Centre de Recherches d’Histoire et de Civilisation
Byzantines, 1988; Jean-Claude CHEYNET, Pouvoir et contestation à Byzance (963-1210),
(Publications de la Sorbonne, Byzantina Sobornensia), Paris, 1990, reedit., 2006; Michel
258
Marius Telea
KAPLAN, Les hommes et la terre à Byzance du VI-e au XI-e siècle, Paris, 1992, reedit., 2006;
Mario GALLINA, Potere e società a Bisanzio: dalla fondazione di Constantinopoli al 1204,
Torino, 1995; Michael ANGOLD, Church and Society in Byzantium under the Comneni,
1081-1261, Cambridge, Cambridge University Press, 1995; Katherine A. RINGROSE, The
Perfect Servant: Eunuchs and Social Construction of Gender in Byzantium, Chicago, Chicago
University Press, 2003; Jacques LEFORT, Société rurale et historie du paysage à Byzance,
Paris, 2006; Michel KAPLAN, Byzance, villes et villages, Paris, 2006.
Economia bizantină:
MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, SINTEZE: Walter Emil KAEGI, „Byzantine

Empire: Byzantine Bureaurocracy”, în DMA, vol. 2 (Augustinus Triumphus-Byzantine
Literature), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1983), pp. 471-475 (cu bibliografie);
Peter CHARANIS, „Byzantine Empire: Economic Life and Social Structure”, în DMA, vol. 2
(Augustinus Triumphus-Byzantine Literature), pp. 475-481 (cu bibliografie); Angeliki LAIOU,
„Farmers’ Law”, în DMA, vol. 5 (Famine in the Islamic World-Groote, Geert), New York, Charles
Scribner’s Sons, f. a. (1985), p. 15 (cu bibliografie); Speros VRYONIS, „Guilds, Byzantine”, în
DMA, vol. 6 (Grosseteste, Robert-Italian Literature), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a.
(1985), p. 20 (cu bibliografie); John W. NESBITT, „Hyperpyron”, în DMA, vol. 6 (Grosseteste,
Robert-Italian Literature), p. 386 (cu bibliografie); Idem, „Mints and Money, Byzantine”, în
DMA, vol. 8 (Macbeth-Mystery Plays), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1987), pp.
418-421 (cu bibliografie); Idem, „Nomisma”, în DMA, vol. 9 (Mystery Religious-Poland), New
York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1987), p. 158 (cu bibliografie); Ovidiu DRIMBA, Istoria
culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, cap. „Cultura
şi civilizaţia bizantină”: „Economia agrară. Țăranii”, pp. 165-167; „Meșteșugurile şi comerțul”,
pp. 167-171; Walter Emil KAEGI jr., „Pronoia”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian),
New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988), p. 136 (cu bibliografie); Clive FOSS, „Roads
and Communications, Byzantine”, în DMA, vol. 10 (Polemics-Scandinavian), pp. 422-425 (cu
bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Taxation, Byzantine”, în DMA, vol. 11 (Scandinavian
Languages-Textiles, Islamic), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1988), pp. 603-605
(cu bibliografie); Angeliki E. LAIOU, „Trade, Byzantine”, în DMA, vol. 12 (Thaddeus Legend-
Zwart Noc), New York, Charles Scribner’s Sons, f. a. (1989), pp. 102-104 (cu bibliografie);
Michael McCORMICK, „Volumen”, în DMA, vol. 12 (Thaddeus Legend-Zwart Noc), pp. 489-
490 (cu bibliografie); John W. NESBITT, „Weights and Measures”, în DMA, vol. 12 (Thaddeus
Legend-Zwart Noc), pp. 580-582 (cu bibliografie); Mark C. BARTUSIS, „Agrarian Relations”,
în ODB, Prepared at Dumbarton Oaks, Alexander P. KAZHDAN Editor in Chief, vol. 1 (AARO-
ESKI), New York, Oxford, Oxford University Press, 1991, p. 38 (cu bibliografie); John W.
NESBITT, „Agriculture”, în ODB, vol. 1, pp. 39-40 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN,
„Book of Eparch”, în ODB, vol. 1, p. 308 (cu bibliografie); Idem, „Butcher”, în ODB, vol. 1, pp.
341-342 (cu bibliografie); Idem, „Candlemaker”, în ODB, vol. 1, pp. 370-371 (cu bibliografie);
Nicolas OIKONOMIDÈS, „Capitatio-jugatio”, în ODB, vol. 1, pp. 377-378 (cu bibliografie);
Angeliki E. LAIOU, „Commerce and Trade”, în ODB, vol. 1, pp. 489-491 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, „Economic Theories”, în ODB, vol. 1, pp. 673-674 (cu bibliografie);
Idem, „Economy”, în ODB, vol. 1, pp. 674-675 (cu bibliografie); Cyril MANGO, „Egnatia,
Via”, în ODB, vol. 1, p. 679 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Factories, Imperial”, în
ODB, vol. 2, pp. 774-775 (cu bibliografie); Idem, „Farmer’s Law”, în ODB, vol. 2, pp. 778-779
(cu bibliografie); John W. NESBITT, Alexander KAZHDAN, „Farm”, în ODB, vol. 2, pp. 779-
780 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Fiscal System”, în ODB, vol. 2, pp. 787-788
(cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Guilds”, în ODB, vol. 2, p. 887 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, John W. NESBITT, „Horticulture”, în ODB, vol. 2, pp. 948-949 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, Nicolas OIKONOMIDÈS, „Kommerkiarios”, în ODB,
vol. 2, p. 1141 (cu bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Kommerkion”, în ODB, vol. 2, pp.
1141-1142 (cu bibliografie); Angeliki E. LAIOU, „Land Routes”, în ODB, vol. 2, p. 1173 (cu
bibliografie); Idem, „Merchant”, în ODB, vol. 2, pp. 1343-1344 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Alice-Mary TALBOT, „Mines”, în ODB, vol. 2, pp. 1375-1376 (cu bibliografie);
Philip GRIERSON, „Nomisma”, în ODB, vol. 3 (NIKE-ZYGO), p. 1490 (cu bibliografie);
Angeliki E. LAIOU, „Piracy”, în ODB, vol. 3, pp. 1679-1680 (cu bibliografie); Timothy
E. GREGORY, „Price Edict”, în ODB, vol. 3, pp. 1716-1717 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, „Prices”, în ODB, vol. 3, p. 1717 (cu bibliografie); Idem, „Roads”, în ODB, vol.
3, p. 1798 (cu bibliografie); Idem, „Sale”, în ODB, vol. 3, pp. 1830-1831 (cu bibliografie);
Angeliki E. LAIOU, „Sea Routs”, în ODB, vol. 3, pp. 1860-1861 (cu bibliografie); Nicolas
OIKONOMIDÈS, „Secondary Taxes”, în ODB, vol. 3, pp. 1863-1864 (cu bibliografie); Eric
McGEER, „Ship”, în ODB, vol. 3, pp. 1888-1889 (cu bibliografie); Idem, „Shipbuilding”, în
ODB, vol. 3, p. 1889 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Shoemaker”, în ODB, vol. 3,
pp. 1889-1890 (cu bibliografie); Anna GONOSOVÁ, Nancy Patterson ŠEVČENKO, „Silk”, în
ODB, vol. 3, pp. 1896-1897 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Silk Merchant”, în ODB,
vol. 3, pp. 1897-1898 (cu bibliografie); Angeliki E. LAIOU, „Silk Route”, în ODB, vol. 3, p.
1898 (cu bibliografie); Philip GRIERSON, „Solidus”, în ODB, vol. 3, p. 1924 (cu bibliografie);
Alexander KAZHDAN, „Taxation”, în ODB, vol. 3, pp. 2015-2017 (cu bibliografie); Alexander
KAZHDAN, Nicolas OIKONOMIDÈS, „Taxation, Treatises on”, în ODB, vol. 3, p. 2017 (cu
bibliografie); Nicolas OIKONOMIDÈS, „Tax Collectors”, în ODB, vol. 3, pp. 2017-2018 (cu
bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Things, Corporeal and Incorporeal”, în ODB, vol. 3, p.
2075 (cu bibliografie); Marie Theres FÖGEN, „Things, Movable and Immovable”, în ODB,
vol. 3, p. 2075 (cu bibliografie); Angeliki E. LAIOU, „Trade Treaties”, în ODB, vol. 3, pp.
2101-2102 (cu bibliografie); Alexander KAZHDAN, „Wine Merchant”, în ODB, vol. 3, pp.
2199-2200 (cu bibliografie); John W. NESBITT, Alexander KAZHDAN, „Wine Production”,
în ODB, vol. 3, p. 2200 (cu bibliografie); Angeliki E. LAIOU, „Wine Trade”, în ODB, vol. 3, pp.
2200-2201 (cu bibliografie); Charalambos Th. BOURAS, „Wood and Woodworking”, în ODB,
vol. 3, pp. 2204-2205 (cu bibliografie); *** „Nomos georgikos”, în DAGL, Brepols, Artemis
Verlag, 1991, col. 621 (cu bibliografie); *** „Nomos Rhodion Nautikos”, în DAGL, col. 621
(cu bibliografie); Günter PRINZING, „Charistikarier”, în LThK, Bd. 2 (Barclay bis Damodos),
Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1994, col. 1023 (cu bibliografie); Günter PRINZING,
„Pronoia”, în LThK, Bd. 8 (Pearson bis Samuel), Herder, Freiburg-Basel-Rom-Wien, 1999,
col. 624-625 (cu bibliografie); *** „Acciajuoli”, în HDB, John H. ROSSER (Ed.), Lanham, Md:
Scarecrow Press, 2001, p. 3; *** „Agriculture”, în HDB, p. 8; *** „Attaleia”, în HDB, p. 41;
*** „Capitatio-jugatio”, în HDB, p. 68; *** „Coinage”, în HDB, pp. 86-87; *** „Economy”, în
HDB, pp. 129-130; *** „Edict of Prices”, în HDB, p. 132; *** „Farmer’ s Law”, în HDB, p. 153;
*** „Follis”, în HDB, p. 156; *** „Guilds”, în HDB, p. 182; *** „Rhodian Sea Law”, în HDB, p.
341; *** „Silk”, în HDB, pp. 361-362; *** „Taxation”, în HDB, pp. 379-380; *** „Via Egnatia”,
în HDB, p. 410.
ARTICOLE ȘI STUDII: a) în limba română: D. ANGHELOV, Emil CONDURACHI,

„Problema schimbului în natură şi a schimbului în bani în Imperiul Roman în secolele
IV-V î. e. n.”, în Analele Universității din București, Istorie, anul IX, 1957, pp. 15-26;
Zenaida V. UDALTSOVA, Aleksander P. KAJDAN, „Unele probleme nerezolvate din
istoria social-economică a Bizanţului”, în Analele româno-sovietice, Seria Istorie, anul
XIII, 1959, nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 100-121; Idem, „Despre unele probleme ale istoriei
social-economice a Bizanţului”, în Analele româno-sovietice, Istorie, anul XIV, 1960, nr.
3 (iulie-septembrie), pp. 82-96; M. I. SIMIUNOV, „În jurul problemei particularităților
genezei și dezvoltării feudalismului în Bizanț” (traducere), în Analele româno-sovietice,
seria Istorie, anul XVI, 1961, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 68-82; Gheorghe CRONŢ,
„Feudalismul bizantin”, în „STUDII. REVISTĂ DE ISTORIE”, XXIV, 1971, nr. 1, pp. 139-
152; Sergiu IOSIPESCU, „Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-estică şi
însemnătatea lor politică”, în AIIAAX, anul XIX, 1982, pp. 265-284; Radu MANOLESCU,
„Comerțul şi transportul produselor economiei agrare la Dunărea de Jos şi Marea Neagră
în secolele XIII-XV”, în „REVISTA DE ISTORIE”, serie nouă, t. I, 1990, nr. 6, pp. 545-570;
G. CUSTUREA, „Schimburi comerciale în regiunea danubiano-pontică în secolele VII-
XI”, în „PONTICA”, t. XXIV, 1991, pp. 379-393; Radu MARINESCU, „Marea Mediterană
şi Marea Neagră în Evul Mediu (Schiță a evoluţiei lor ca arii de supremaţie navală şi
comercială)”, în „REVISTA DE ISTORIE”, serie nouă, t. IV, 1993, nr. 1-2, pp. 43-54; Tudor
Teoteoi, „Preliminarii la studiul preempțiunii în Bizanţ şi în Evul mediu românesc”,
în vol. Miscellanea in honorem Radu Manolescu, coordonatori: Stelian BREZEANU şi
Zoe PETRE, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, pp. 127-137; Adrian
HUSAR, „Aspecte ale fiscalității în Imperiul roman târziu (sec. IV p. Chr.)”, în „STUDIA
UNIVERSITATIS «PETRU MAIOR» TÂRGU MUREŞ”, 2003, nr. 3, pp. 21-38.
260
Marius Telea
b) în limbi străine: N. A. CONSTANTINESCU, „Introduction a l’étude de la question

agraire dans l’Empire byzantin”, în RHSEE, I année, nos. 7-9 (juillet-septembre), 1924, pp.
233-250; Idem, „La communauté de village byzantine et ses rapports avec le petit «Traité»
fiscal byzantin”, în AR. BSH, XIII, 1927, pp. 1-15; Gheorghe I. BRĂTIANU, „Les origines de la
guerre de Curzola (1294-1299) entre Gênes et Venise”, în Mélanges d’Histoire générale, vol. I,
Université de Cluj. Publication de l’Institut d’Histoire générale, Imprimerie „Cartea
Românească” S. A., 1927, pp. 94-98; Solomon KATZ, „Some Aspects of Economic Life in the
Byzantine Empire”, în „PACIFIC HISTORICAL REVIEW”, vol. 7, no. 1 (March 1938), pp. 27-39;
Gheorghe I. BRĂTIANU, „Le commerce bulgare dans l’Empire byzantin et le monopole de
l’empereur Léon VI à Thessalonique”, în Recueil dédié à la mémoire du Prof. P. Nikiou, Sofia,
1940, pp. 30-36; Georges OSTROGORSKY, „Agrarian Conditions in the Byzantine Empire in
the Middle Ages”, în „THE CAMBRIDGE ECONOMIC HISTORY”, I, 1941, pp. 194-223; Robert
Sabatino LOPEZ, „Silk Industry in the Byzantine Empire”, în „SPECULUM. A JOURNAL OF
MEDIEVAL STUDIES”, Vol. XX, No. 1, (Jan. 1945), pp. 1-42; Steven Runciman, „Byzantine
Trade and Industry,” în The Cambridge Economic History of Europe, vol. II: Trade and Industry
in the Middle Ages, M. M. Postan, E. E. Rich (Eds.), Cambridge, Cambridge University
Press, 1952, pp. 86-118; Peter CHARANIS, „Economic Factors in the Decline of the Byzantine
History”, vol. 13, no. 4 (Autumn 1953), pp. 412-424; Vitalien LAURENT, „Charisticariat et
commende à Byzance. Deux fondations patriarcales en Empire aux XII-e et XIII-e siècles”, în
REB, t. XII, 1954, pp. 100-113; Enric FRANCES, „La feodalité et les villes byzantines au XIII-e
et au XIV-e siècles”, în BSlav, anul XVI, 1955, nr. 1, pp. 76-96; Ernst Kirsten, „Die
byzantinische Stadt”, în Berichte zum XI. Internationalen Byzantinisten-Kongress, [Heft V, 3],
München, C. H. Beck, 1958, pp. 1-35; Georges Ostrogorsky, „Byzantine Cities in the
Early Middle Ages”, în DOP, Vol. XIII, 1959, pp. 45-66, reluat şi în vol. Zur byzantinischen
Geschichte. Ausgewählte kleine Schriften, Darmstadt, 1973, pp. 99-118; Robert S. LOPEZ,
„The Role of Trade in the Economic Readjustment of Byzantium in the Seventh Century”, în
DOP, Vol. XIII, 1959, pp. 67-85; Enric FRANCES, „La feodalité byzantine et la conquête
turque”, în „STUDIA ET ACTA ORIENTALIA”, IV, 1962, pp. 69-90; Enric FRANCES, „L’empereur
Nicéphore I-er et le commerce maritime byzantin”, în BSlav, XXVII, 1966, nr. 1, pp. 41-47;
John L. TEALL, „The Byzantine Agricultural Tradition”, în DOP, Vol. XXV, 1971, pp. 33-59; E.
WERNER, „Gesellschaft und Kultur im XIV. Jahrhundert. Sozial-Ökonomischen Fragen”, în
Actes du XIV-e Congrès International des Études Byzantines (Bucarest, 6-12 Septembre 1971),
vol. I, publiés par les soins de Mihai BERZA et Eugen STĂNESCU, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1974, pp. 93-110; Stelian BREZEANU, „Le premier traité
économique entre Venise et Nicée”, în RESEE, vol. XII, 1974, nr. 1, pp. 143-146; Cécile
Morrisson, „La dévaluation de la monnaie byzantine au XI-e siècle: essai d’interprétation”,
în TM, t. VI, 1976, pp. 3-48; Nicolas Svoronos, „Remarques sur les structures économiques
de l’Empire byzantin au XI-e siècle”, în TM, t. VI, 1976, pp. 49-67; André Guillou, „La soie
du Katépanat d’Italie”, în TM, t. VI, 1976, pp. 69-84; Stelian BREZEANU, „L’apparition de la
monnaie d’or des Républiques italiennes et la situation de l’hypérpère nicéen”, în Actes du
XIV-e Congrès International des Etudes Byzantines (Bucarest, 6-12 September 1971), vol. III,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, pp. 179-185; M. LOOS,
„Quelques remarques sur les communautés rurales et la grande proprieté terrienne à Byzance
(VII-e-XI-siècle)”, în BSlav, t. XXXIX, 1978, fasc. 1, pp. 3-18; Stelian BREZEANU, „La politique
économique des Lascarides à la lumière des relations vénéto-nicéennes”, în EBPB, vol. I,
recueillies par les soins de Eugen STĂNESCU et Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pp. 39-54; Tudor TEOTEOI, „Le travail
manuel dans le Typika byzantin des XI-e-XII-e siècles”, în RESEE, vol. XVII, 1979, nr. 3, pp.
455-462; Idem, „Remarques sur le travail manuel à Byzance au XIV-e siècle”, în EBPB, vol. I,
recuillies et publies par Eugen STĂNESCU et Nicolae-Şerban TANAŞOCA, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1979, pp. 55-75, reluat şi în vol. Byzantina et Daco-
Romana. Studii de istorie şi civilizaţie bizantină şi românească medievală, Bucureşti, Editura
Omonia, 2008, pp. 77-106; Cécile Morrisson, „La Logarikè: Réforme monétaire et réforme
fiscale sous Alexis I-er Comnène”, în TM, t. VII, 1979, pp. 419-464; Angeliki E. Laiou-
THomadakis, „The Byzantine Economy in the Mediterranean Trade System XIII-th-XV-th
Centuries”, în DOP, Vol. XXXIV, 1980-1981, pp. 177-222; Michel Balard, „L’activité
économique des ports du Bas-Danube au XIV-e siècle”, în TM, t. VIII, 1981, pp. 35-43; Nicolas
G. SVORONOS, „Notes sur l’origine et le date du Code rural”, în TM, t. VIII, 1981, pp. 487-500;
A. J. Romaneiuk, „Die byzantinischen Provinzstadt vom 7. Jahrhundert bis zum ersten half
des 9. Jahrhunderts (auf Grund von Materialien aus der Cherson)”, în vol. Besonderheiten der
byzantinischen Feudalentwicklung, Berlin, 1983, pp. 57-68; Jean Gascou, „Les grands
domaines, la cité et l’État en Égypte byzantine (Recherches d’histoire agraire, fiscale et
administrative), în TM, t. IX, 1985, pp. 1-90; Nicholas OIKONOMIDÈS, „Silk Trade and
Production in Byzantium from the Sixth to the Ninth Century. The Seals of Kommerkiarioi”,
în DOP, Vol. XL, 1986, pp. 33-53; Michel Kaplan, „L’Economie paysanne dans l’Empire
Byzantin du V-e au X-e siècle”, în „KLIO”, LXVIII, 1986, pp. 198-232; Gilbert DAGRON, „La
règle et l’exception. Analyse de la notion d’économie”, în Religiöse Devianz. Untersuchungen
zu sozialen, rechtlichen und theologischen Reaktionen auf religiöse Abweichung im westlichen
und östlichen Mittelalter, D. Simon (Éd.), Frankfurt-am-Main, 1990, pp. 1-18; Idem, „«Ainsi
rien n’échappera à la réglementation». État, Église, corporations, confréries: à propos des
inhumations à Constantinople (IV-e-X-e siècles)”, în Hommes et richesses dans l’Empire
byzantin, t. II, V. Kravari, J. Lefort, C. Morrisson (Éds), Paris, 1991, pp. 155-182;
Alexander KAZHDAN, „State, Feudal and Private Economy in Byzantium”, în DOP, Vol. XLVII,
1993, pp. 83-100; George C. MANIATIS, „Organization, Market Strukture and Modus
Operandi of the Private Silk Industry in the Tenth Century”, în DOP, Vol. LIII, 1999, pp. 263-
332; Marlia Mundell MANGO, „The Commercial Map of Constantinople”, în DOP, Vol. LIV,
2000, pp. 189-207; Gilbert DAGRON, „The Urban Economy, Seventh-Twelfth Centuries”, în
The Economic History of Byzantium, from the Seventh through the Fifteenth Century, t. II, A.
E. Laiou (Éd.), coll. „Dumbarton Oaks Studies 39”, Washington, 2002, pp. 393-461; Tudor
Teoteoi, „Le droit de préemption a Byzance, au temps des Paléologues”, în vol. Peuples,
états et nations dans le Sud-Est de l’Europe. Contributions roumaines (IX-e Congrès
International des Études du Sud-Est Européen, Bucarest, 20 août-4 septembre 2004),
Bucarest, Editura Anima, 2004, pp. 173-193; Constantinos G. PITSAKIS, „Polis et oikoumene:
quelques remarques sur la notion de ville de l’ancienne à la nouvelle Rome et à la Byzance
après Byzance”, în vol. „L’eredità di Traiano. La Tradizione Istituzionale Romano-Imperiale
nella Storia dello Romeno”, Atti del Convegno internazionale di studi, Istituto Italiano di
Cultura, Accademia Romena, 6-7 giugno 2007, Bucarest, Istituto italiano di Cultura, 2008,
pp. 112-122; Alexandru MADGEARU, „Mort et renaissance de la vie urbaine à la frontière
byzantine du Danube (VI-e-XII-e siècles)”, în vol. X-e Congrès de l’Association Internationale
du Sud-Est Européen (Paris, 24-26 septembre 2009). Actes. L’homme et son environnement
dans le Sud-Est Européen, Paris, 2011, pp. 261-273; Constantin ZUCKERMAN, „Silk «made in
Byzantium». A Study of Economic Policies of Emperor Justinian”, în TM, t. XVII/2: Constructing
the Seventh Century, Constantin ZUCKERMAN (Ed.), Paris, 2013, pp. 323-350; Federico
MONTINARO, „Les premiers commerciaires byzantines”, în TM, t. XVII/2: Constructing the
Seventh Century, Constantin ZUCKERMAN (Ed.), Paris, 2013, pp. 351-538.
LUCRĂRI: a) în limba română: Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I: Marile

probleme ale istoriei bizantine, traducere de Ileana ZARA, prefaţă şi tabel cronologic de Dan
ZAMFIRESCU, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, cap. X: „Problema economică”,
II. „Industria şi comerțul”, pp. 106-117; Gheorghe I. BRĂTIANU, Marea Neagră. De la
origini până la cucerirea otomană, vol. I-II, traducere de Michaela SPINEI, îngrijire, studiu
introductiv, note şi bibliografie de Victor SPINEI, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988;
ediţia a II-a, Iaşi, Editura Polirom, 1999; Louis BRÉHIER, Civilizaţia bizantină, traducere
din limba franceză: Nicolae SPINCESCU, control traducere şi note de subsol: Alexandru
MADGEARU, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1994, Cartea a doua: partea a treia, cap. VII:
„Meșteșugurile şi comerțul”, pp. 148-184; Alain DUCELLIER, Bizantinii. Istorie şi cultură,
traducere din limba franceză de Simona NICOLAE, Bucureşti, Editura Teora, 1999, cap.
„O economie şi o societate încremenite ?”, pp. 115-169; Guglielmo CAVALLO (Ed.), Omul
bizantin, volum coordonat de, traducere de Ion MIRCEA, postfaţă de Claudia Tiţa-MIRCEA,
Iaşi, Editura Polirom, 2000, cap. VI: „Omul de afaceri” (Nicolas OIKONOMIDÈS), pp. 167-
196; Gheorghe I. BRĂTIANU, Studii bizantine de istorie economică şi socială, traducere
şi prefaţă de Alexandru-Florin PLATON, ediţie note şi comentarii de Ion TODERAŞCU
şi Alexandru-Florin PLATON, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Jaroslav PELIKAN, Tradiţia
creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I: Naşterea tradiţiei universale (100-600),
traducere de Silvia PALADE, Iaşi, Editura Polirom, 2004; vol. II: Spiritul creştinătăţii
răsăritene (600-1700), traducere şi note de Nicolai BUGA, Iaşi, Editura Polirom, 2005.
262
Marius Telea
b) în limbi străine: W. Heyd, Histoire du commerce du Levant au Moyen Âge, vol.

I-II, Leipzig, 1885-1886 (reedit., Amsterdam, 1967); Georges TESTAUD, Les Rapports
des puissants et petits propriétaux ruraux dans l’Empire byzantin au X-e siècle, Bordeaux,
Imprimerie Y. Cadoret, 1898; C. M. MACRI, L’Organisation de l’économie urbaine dans
Byzance sous la dynastie de Macédoine, 867-1057, Paris, 1925; M. ROSTOVTZEFF, The
Social and Economic History of the Roman Empire, Oxford, 1926; Franz DÖLGER, Beiträge
zur Geschichte der byzantinischen Finanzverwaltung, besonders des 10. und 11. Jahrhunderts,
Leipzig-Berlin, (Byzantinisches Archiv. IX), 1927; E. WARMINGTON, The Commerce between
the Roman Empire and India, Cambridge, 1928; Gheorghe I. Brătianu, Recherches sur le
commerce génoise dans la Mer Noire au XIII-e siècle, Paris, 1929; Idem, Le Mer Noire. Des
origines à la conquête ottomane, Monachii, 1929; Idem, Privilèges et franchises municipales
dans l’Empire byzantin, Paris-Bucarest, Librairie Orientaliste Paul Geuthner; Editura Cultura
Naţională, 1936; Idem, Études byzantines d’histoire économique et sociale, Paris, Ed. Librairie
Orientaliste Paul Geuthner, 1938; D. A. ZAKYTHINOS, Crise monnetaire et crise économique
à Byzance du XII-e au XV-e siècle, Athena, 1948; Germaine ROUILLARD, La vie rurale dans
l’empire byzantin, (Collège de France, Fondation Schlumberger pour le byzantinisme), Paris,
1953; Johannes Karayannopoulos, Das Finanzwesen des frühbyzantinischen Staates,
München, 1958; Hélène Antoniadis-Bibicou, Recherches sur les douanes à Byzance:
L’octava, le kommerkion et les commerciaires, Paris, Armand Colin, 1963; A. H. M. JONES,
The Later Roman Empire. A Social, Economic and Administrative Survey, vol. I-III, Blackwell,
Oxford, 1964; Louis BRÉHIER, Vie et mort de Byzance. t. III: La civilisation byzantine, Paris,
1969, pp. 63-100; M. F. HENDY, Coinage and Money in the Byzantine Empire, 1081-1261,
Washington DC, Dumbarton Oaks, 1969; Robert Sabatino LOPEZ, Byzantium and World
Around it. Economic and Institutional Relations, London, Variorum Reprints, 1972; Peter
CHARANIS, Social, Economic and Political Life in the Byzantine Empire, London, Variorum
Reprints, 1973; Hélène AHRWEILER, Byzance: les pays et les territoires, London, Variorum
Reprints, 1976; Michel Kaplan, Les propriétés de la Couronne et de l’Église dans l’Empire
byzantin (V-e-VI-e siècles), Paris, 1976; B. Z. KEDAR, Merchants in Crisis. Genovese and
Venetian Men of Affairs in the Fourteenth-Century Repression, New York-London, 1976;
Evelyne PĂTLĂGEAN, Pauvreté économique et pauvreté sociale à Byzance (IV-e-VII-e siècles),
Paris, 1977; Michel BALARD, La Romanie genoise, vol. I-II, Roma, 1978; Paul LEMERLE,
The Agrarian History of Byzantium from the Origins to the Twelfth Century: the Sources and
Problems, Galway, Galway University Press, 1979; Warren T. TREADGOLD, The Byzantine
State Finances in the Eighth and Ninth Centuries, New York, Columbia University Press,
1982; R. L. Hohefelder, City, Town and Countryside in the Early Byzantine Era, New
York, Columbia University Press, 1982; G. Ravegnani, Castelli e cita fortificate nel VI
secolo, Ravenna, 1983; E. Ashtor, Levant Trade in the Later Middle Ages, Princeton, 1983;
Michael F. HENDY, Studies in the Byzantine Monetary Economy, c. 300-1450, Cambridge,
Cambridge University Press, 1985, reprint 2008; Alan HARVEY, Economic Expansion in
the Byzantine Empire, 900-1200, Cambridge, Cambridge University Press, 1989; Michael F.
HENDY, The Economy, Fiscal Administration and Coinage of Byzantium, Variorum Reprints,
1989; Peter Schreiner, Texte zur spätbyzantinischen Finanz und Wirtschaftsgeschichte in
Handschriften der Bibliotheca Vaticana, Città del Vaticano, 1991; Michel Kaplan, Les hommes
et la terre à Byzance du VI-e au XI-e siècles: propriété et exploitation du sol, Paris, 1992;
Angeliki E. Laiou, Gender, Society and Economic Life in Byzantium, Aldershot, Variorum
Reprints, 1992; Nicholas Oikonomidès, Fiscalité et exemption fiscale à Byzance (IX-e-XI-e
s.), Athènes, 1996; *** The Economic History of Byzantium. From the Seventh through the
Fifteenth Century, Angeliki E. LAIOU (Editor in Chief), t. I-III, Washington DC, Dumbarton
Oaks Research Library and Collection, 2002; Jacques Lefort, Cécile MORRISSON, Jean-
Pierre SODINI (Éd.), Les Villages dans l’Empire byzantin (IV-e-XV-e siècle), Paris, Lethielleux,
2005; Elisabeth Malamut, Georges SIDÉRIS, Le monde byzantin. Economie et societé
(milieu VIII siècle-1204), Paris, 2006; Angeliki E. LAIOU, Cécile MORRISSON, The Byzantine
Economy, Cambridge, Cambridge University Press, 2007; *** Byzantine Trade, 4-th-12-th
Centuries. The Archeology of Local, Regional and International Exchange, Marlia Mundell
MANGO (Ed.). Papers of the Thirty-eight Spring Symposium of Byzantine Studies, St John’s
College, University of Oxford, March 2004, Ashgate Publishing, 2009.

Curs Bizanț An II Semestrul I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Bizanț An II Semestrul I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I

Sinteza bizantină (sec. IV-VI).

tegrându-se în ceea ce Nicolae Iorga definea drept ideea bizantină - o permanenţă

extins acțiunea civilizatoare şi culturală în țările Europei de sud-est şi de răsărit,

Bizantin rămas esențialmente roman. Conştiinţa dreptului şi respectul faţă de textul

morală a regiunilor negreceşti: Siria, Egipt şi Armenia. Disputele religioase întreţi-

Dimensiunea umană a sintezei bizantine şi-a găsit continuitatea în existenţa

Prin caracterul şi consecinţele evoluţiei culturii şi civilizaţiei bizantine, bi-

acestea l-au determinat pe împăratul Teodosie al II-lea (408-450) să construiască un

militare împotriva arabilor, perșilor şi slavo-avarilor în Balcani, începând cu secolul

la desființarea statului bulgar şi a celui sârb (1389) şi la înfrângerea cruciaților

Articole Și studii: a) în limba română: *** Nicolae Iorga-istoric al Bizanţului,

b) în limbi străine: Gilbert DAGRON, „Aux origines de la civilisation byzantine: langue

LucrĂri: a) în limba română: Constantin RUDNEANU, Civilizația bizantină,

b) în limbi străine: Gilbert DAGRON, La romanité chrétienne en Orient: héritages et

Instituțiile Imperiului Bizantin

II.1. Curtea imperială

II.1.1. Cuplul imperial:

În virtutea sacralității şi a calităţii de reprezentant şi ales al lui Dumnezeu, nu

Zguduitoare este şi imaginea pe care o prezintă un alt istoric bizantin, Ka-

nea în evidență şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperia-

sale, acordând întregului personal însemnele demnităţii sale, împărăteasa le dădea,

II.1.2. Ceremonialul încoronării împărătesei (basilissa)

imperiale. O mulțime de croitori erau pregătiţi să stea la dispoziția ei pentru ca

II.1.3. Ceremoniile şi procesiunile publice

semnificative ale existenţei comunitare în Bizanţ (botezul, căsătoria, manifestarea

corpurile de elită ale gărzii imperiale şi eunucii cubiculari îl înconjurau pe împă-

II.1.4. Viaţa oficială și cea privată a familiei imperiale

În ceea ce privește stilul de guvernare al împăraţilor, trebuie spus că acesta a

acela al științelor oculte. Fiul său, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959)

Aceeași tendință s-a accentuat şi mai mult în timpul dinastiei Paleologilor,

II.1.5. Aparatul administrativ de stat

În fruntea Imperiului, împăratul conducea ca un autocrat, dar era ajutat de

Începând chiar cu împăratul Constantin cel Mare (306-337), suveranul guver-

În prima perioadă a istoriei bizantine, teritoriul Imperiului era împărțit în pa-

Comandantul corpurilor de gardă, numite şi schole, era domesticul scholelor,

II.1.6. Senatul constantinopolitan

După mutarea capitalei imperiale la Constantinopol, împăratul Constantin

Este cunoscut faptul că la toate granițele Imperiul a avut dușmani de temut,

Pe de altă parte, războiul a reprezentat o constantă a realităţii bizantine, iar

Din manualul de strategie militară al împăratului Mauriciu (Strategikon)

Pe la mijlocul secolului la VII-lea, când în Marea Mediterană şi-au făcut apa-

În decursul istoriei bizantine, instituțiile statului au colaborat pe larg cu cele

În momentul întemeierii Constantinopolului, dimpotrivă, episcopul de Byzantion,

București, Editura Teora, f.a., p. 198.

II.3.1. Patriarhia Constantinopolului.

Referindu-ne la începuturile oraşului Constantinopol este necesar să facem

o discontinuitate istorică. Fiind consacrat de la început să fie capitală a unui impe-

ra succesor al Sfântului Apostol Petru, avea întâietate în faţa tuturor. În realitate

Jurisdicţia episcopului de Constantinopol a fost fixată ţinându-se cont de

episcopiile aparţinătoare situate în teritoriile barbare, ceea ce permitea sporirea

În secolul al VII-lea, cucerirea Egiptului, Siriei şi Palestinei de către arabi a

Ca și ceilalți membri ai administrației civile şi funcţionarii administrației

Din pentada a treia făceau parte: Învățătorul Evangheliei, Învățătorul Apos-

II.3.2. Celelalte Patriarhii răsăritene

În general, informaţiile despre viaţa şi întinderea Patriarhiilor ne-au parvenit

II.3.2.1. Patriarhia Alexandriei

Creştinismul a prins rădăcini în Egipt încă din epoca apostolică. La Pogorârea

Autoritatea episcopului şi a Bisericii alexandrine erau de necontestat. În momen-

În timpul episcopului Atanasie (292-373), Biserica alexandrină şi-a extins ju-

zantine. Această atitudine a dus la declanşarea, în anul 518, a disputelor monofizite,

II.3.2.2. Patriarhia Antiohiei

Situat în inima Orientului, la 35 de km de Marea Mediterană, pe fluviul Oron-