CONCEPTELE DE PAX ŞI TREUGA DEI ÎN EVUL MEDIU

La iniţiativa Bisericii, în Europa anului 1000 a apărut o adevărată mişcare

pentru pace. Apărută în secolul al X-lea în sudul Franţei, această mişcare s-a
propagat în secolul următor în Europa Occidentală. Mişcările pentru pace adunau
deopotrivă laici şi clerici, iar cultul moaştelor şi miracolele ocupau un loc central. Pe
lângă dorinţa de a canaliza şi reglementa violenţa, se adoptă şi unele măsuri menite
să protejeze diverse categorii precum : ţărani, neguţători, pelerini şi femeile.
La procesiunile care marcau asemenea adunări, se purtau moaştele celor mai
sfinţi oameni, se jura abstinenţă, post şi restrângerea activităţilor militare condamnate
ca păcat. Acest remediu la slăbirea autorităţii regale-„pacea lui Dumnezeu”- a fost o
operă pioasă, ale cărei acţiuni au putut fi respectate prin intermediul puterilor
ecleziastice, care folosindu-se de excomunicare şi ameninţările divine au reuşit să o
impună. Un pericol iminent era reprezentat de clasa cavalerilor, mai ales datorită
activităţilor lor războinice.
Raoul Glaber, canonic la mănăstirea St. Germain din Auxerre (Burgundia )
consemnează binefacerile acestei politici de pace, cu tot caracterul ei relativ. La 30
de ani de la hotărârea privind pacea publică (1033), oamenii s-au bucurat de o recoltă
foarte bogată, cum nu mai cunoscuseră de multă vreme.
„ Bucuria era atât de mare, încît ei întindeau mâinile strigând toţi într-un
glas: Pace! Pace ! Ei erau încredinţaţi că la capătul a cinci ani totul va renaşte în
lumea întreagă, ca o izbucnire miraculoasă, pentru a întări pacea. Chiar din primul
an, grâul, vinul şi alte roade ale pământului au fost într-un belşug atât de mare, cum
nu se spera să fie în toţi cei cinci ani laolaltă. Orice hrană bună pentru om, în afară
de carne şi mâncărurile mai alese, se vindeau pe nimic [...]”.
Aceste „programe de pace”, elaborate la Charroux şi la alte concilii, au avut
precedente în capitulariile carolingiene. În capitulariul din anul 884, Carloman
înăsprea sancţiunile împotriva jafului şi îi însărcina pe episcopi să îl stârpească din
dioceza lor. În capitulariul de la Ver-sur-Launette (884), precum şi în conciliul de la
Trosly (909), organizat de Hervé de Reims sunt preocupări de pace.
„ Cei ce nu vor să urmeze pe Dumnezeu în timp de pace, măcar loviturile
(răului, pe care El le îngăduie ) să-i sperie şi să-i convertească .” (Trosly ).
Cel mai explicit pare a fi Capitularul general al Missi Dominici (802), unde
aceşti anchetatori trebuie să să stopeze abuzurile care distrug pacea dintre creştini.
Din momentul debutului acestei mişcări, clericii caută să obţină concursul laicilor în
lupta contra abuzurilor. Acest lucru a fost posibil datorită apartenenţei la acelaşi
mediu social şi legăturilor de familie.
În secolele X-XI prin iniţierea acestor concepte-pax şi treuga Dei/Trêve de
Dieu (armistiţiul sau răgazul lui Dumnezeu), s-a încercat aplicarea unei protecţii pe
aziluri, pieţe, vaduri, străzi, în anumite zile din săptămână sau pe anumite categorii
de persoane (pauperes). Treuga Dei susţinea excomunicarea, în cazul săvârşirii unui
asasinat între după-amiaza zilei de joi şi duminica. Aceste ligi de pace, la care

7
participau laici şi clerici se întruneau în imediata apropiere a oraşelor. Cu aceste
ocazii, în mijlocul adunării se prezentau relicvele sfinţilor şi se făceau jurăminte.
De la primele concilii de pace – Charroux (Poitou), Narbonne, mişcarea s-a
răspândit în ducatul Aquitaniei şi Gotia; trecând peste valea Rhône-ului şi Saône,
către anul 1023 a atins nordul Franţei, oprindu-se la frontierele Lotharingiei, a cărui
suveran menţinea securitatea.
La Conciliul de la Saint-Paulien (993) lângă Le Puy, diferitele tipuri de
abuzuri, inclusiv luarea de ostatici sau construirea de castele, atrăgeau anatema, cu
excepţia cazului în care cel care le comite o face pe propriile sale pământuri – aut de
suo alodo vel de suo beneficio vel de sua commanda- pe proprietatea sa ori în
beneficiul său, ori în virtutea propriei sale comenda. Această comenda era un
contract sau o înţelegere, prin care seniorul putea să controleze pământuri ce nu erau
ale sale, dar care erau sub protecţia sa. O altă clauză de la Saint-Paulien, interzicea
încasarea diverselor taxe de pe „pământul ecleziastic, episcopal, bisericesc sau
monahal”, cu excepţia cazului în care acesta a fost obţinut de la episcop sau de la
călugări sub forma unui dar oferit de bună voie. Conciliile de pace au susţinut
consolidarea puterii feudale, cu condiţia respectării graniţelor.
Debutul mişcării pentru pace s-a produs la 1 iunie 989 la Charroux, când
călugării de la Nouaillé au purtat la această adunare moaştele sfântului protector
Jouin, averea inestimabilă a mănăstirii. La chemarea arhiepiscopului Gunbald de
Bordeaux, numeroşi laici şi clerici ca episcopii de Poitiers, Limoges, Périgueux şi
Angoulême, s-au adunat pentru a cere ajutorul Domnului şi al sfinţilor contra relelor
din acea perioadă. S-a hotărât ca în absenţa verdictului unui episcop, trei tipuri de
răufăcători trebuiau excomunicaţi: cei care au violat sanctuarul unei biserici sau au
prădat un locaş sfânt; cei care au luat un bou, o vacă, un viţel, o capră sau un porc de
la un fermier sau de la o persoană săracă; cei care au atacat sau răpit un cleric
neînarmat sau au violat casa acestuia.
Anul următor, arhiepiscopul de Narbonne a convocat episcopii din provincia
sa, precum şi pe viconţii de Carcassone, Narbonne şi Béziers, pentru a-i condamna pe
nobilii care s-au comportat violent în Biserică sau au luat cu forţa pământurile
acesteia. În esenţă, aceste concilii condamnau de facto războaiele senioriale.
Un alt conciliu a avut loc la Anse ( Burgundia ) în bazilica Saint Romain
(994). Arhiepiscopul Bouchard din Lyon, Thibaud din Vienne şi nouă episcopi din
vecinătate (Chalon şi Mâcon) şi din Valence sau Tarentaise, au dezbătut starea
Bisericii şi dreapta credinţă. Participanţii au pus sub protecţia anatemei numeroasele
proprietăţi ale abaţiei de la Cluny. Interdicţiile vizau deopotrivă pe laici cât şi pe
clerici – abstinenţa laicilor în zilele de post, vânzarea şi cumpărăturile în zilele de
duminică, cu excepţia alimentelor, căsătoria preoţilor, sau oficierea de slujbe în cazul
celor deja căsătoriţi şi vânătoarea la clerici.
Între anii 989-1038, s-au întrunit 26 de asemenea mişcări pentru pace, cele
mai multe la Poitou, Limousin şi Berry. Pentru a spori credibilitatea participanţilor,
s-au adus o serie de moaşte sfinte. Sinodul de la Tuluges en Rousillon (1027), a
interzis bătaia duminica, această interdicţie fiind la originea treuga Dei. La conciliul

8
de la Poitiers (1000), Wilhelm cel Mare, ducele Guyennei (Aquitaniei) a propus ca
diferendele să nu mai fie rezolvate pe calea armelor ci prin justiţia seniorială, în caz
contrar făcându-se apel la excomunicare.
O altă dispoziţie propusă la conciliul de la Aymon (10389 de către episcopul
de Bourges, permitea oricărui creştin de la vârsta de 15 ani să ridice armele şi să se
declare duşman al celor care încalcă pacea.
Potrivit cronicarului clunisian Raoul Glaber, aceste adunări convocate de
clerici, adunau oameni de toate condiţiile. În acest context sunt menţionate şi unele
miracole care se produceau. Este accentuată abţinerea de la vin în a şasea zi a
săptămânii şi de la carne în a şaptea. În Conciliul de la Bourges (1031 ) se hotăra
oficierea slujbei religioase în biserică în fiecare duminică.
La moartea împăratului german Henric al II-lea, episcopul Gérard de
Cambrai a cerut să fie scrisă lucrarea „Gesta episcoporum cameracensium ” ( 1024
), în scopul stabilirii prestigiului său personal. Cartea a III-a, prezintă rolul lui Gérard
în perioada celor 12 ani de episcopat. În această Gesta este dezvoltată tema păcii, mai
ales începând cu anul 1023, dar apare şi sistemul tripartit.
Potrivit opiniei lui Georges Duby, schema trifuncţională apare dezmembrată
în trei bucăţi care se completează, graţie cuvântărilor de la Compiègne, Douai şi
Arras. Două dintre cele trei funcţii, sunt menţionate în anul 1023, cu prilejul
răspunsului lui Gérard, adresat lui Garin, episcopul de Beauvais şi lui Béraud,
episcop de Soissons. Când menţionează pe oratores şi pugnatores, s-ar părea că face
trimitere la episcopi şi la regi. Stabilitatea bisericii şi a regatului cade în grija a „
două persoane gemene” asociate asemenea sufletului cu trupul – persoana
sacerdotală şi aceea regală .
„ Acestuia îi este orânduită ruga (orare), celuilalt lupta (pugnare) .”
Al treilea element al schemei trifuncţionale, este indicat de biograful lui
Gérard, înainte de a reda stilul direct al episcopului de Cambrai: „ El a demonstrat
că, de la origine, neamul omenesc este împărţit în trei, oamenii dedaţi rugăciunii,
cultivatorii şi oamenii de arme” şi „ aduce dovada evidentă că fiecare este obiectul
şi de o parte, şi de alta al unei griji reciproce .”
Imaginea societăţii la episcopii din nordul Franţei era moştenită din epoca
carolingiană şi era întemeiată pe noţiunea de ordin-categorie de persoane, supuse
unor anumite obligaţii şi cu însărcinări bine stabilite. Între anii 1025-1030, aceşti
prelaţi proclamau faptul că Dumnezeu a împărţit oamenii de la origini în trei ordine
funcţionale: un „ordin” aflat în poziţie superioară-clerul, parte a umanităţii supusă
legilor cereşti; o altă elită- cea a oamenilor de arme, însărcinaţi cu menţinerea ordinii
pe pământ şi masa celor meniţi să muncească, care prin condiţia lor erau obligaţi să
le furnizeze preoţilor şi cavalerilor mijloacele existenţei lor neproductive şi opulente.
Această schemă socială apare şi la episcopul Adalberon de Laon- „Lumea de
aici, unii se roagă, alţii luptă iar alţii muncesc; cele trei grupuri trăiesc dimpreună şi
nu pot fi despărţite, aşa încât, pe funcţia unuia, se întemeiază lucrarea celorlalte
două, fiecare la rândul său aducând ajutor fiecăruia.”

9
 Pacea lui Dumnezeu, se substituia păcii regelui. Aceasta a fost elaborată
pentru apărarea drepturilor instituţiilor ecleziastice, în regiunile unde aviditatea
nobililor puternici nu mai putea fi controlată de suveran. Conceptul a fost susţinut în
cadrul unor adunări de oameni liberi, iar în locul ocupat odinioară de rege, se aflau
acum toate raclele cu sfintele moaşte din provincie. Enunţat la Charroux în Poitou şi
Narbonne ( 989-990 ), acest proiect s-a reafirmat la Limoges, la Puy sau la Anse,
lângă Lyon ( 994 ). Prescripţiile instituite vizau exercitarea armelor.
Prin hotărârile de la Puy, se interzicea violarea imunităţii sanctuarelor,
atacarea clericilor, jefuirea bunurilor săracilor sau confiscarea vitelor şi a muncii
braţelor lor. Adunările de pacificare, subliniază unele precepte importante. În cazul
bărbaţilor adulţi, indiferent de statutul din care provin, protecţia încetează din
momentul în care poartă spada.
Se face tot mai mult distincţia între o „ pace deplină ” ( răgazul lui
Dumnezeu ) şi o „ pace nedeplină ”. Această nouă formulă de pace – răgazul lui
Dumnezeu – apare în Franţa cel mai târziu în jurul anului 1060. Elementele acestui
concept, par să apară mult mai devreme în 1027 în Catalonia. Ea urma să se aplice în
anumite perioade de timp care coincid cu sărbătorile sfinte – Cina, Patimile şi
Învierea lui Iisus, dar şi în anumite zile ale săptămânii, de miercuri seara până luni
dimineaţa. La Amiens sunt aduse moaştele Sfântului Adalhard de Corbie : „Oamenii
din Amiens şi cei din Corbie se strâng cu sfinţii lor ocrotitori şi hotărăsc o pace
deplină, adică pe toată săptămâna ”.
Termenul de „ răgaz ″ sau „ înţelegere sau răgaz ″ ne apare în articolele
sinoadelor catalane de la Elne ( 1027 ) şi Vic ( 1033 ). Oliba, fiul unui conte din
Cerdagne, abate al mănăstirii Saint-Michel de Cuxa este promotorul acestor concilii.
Acest „ răgaz ″ de duminică, ne apare în articolul sinodului de la Elne:
(1 ) Episcopii strânşi aici statorniciseră, laolaltă cu clerul şi toţi
credincioşii, că nici un locuitor din cuprinsul acestui comitat ori episcopat
nu va izbi vrăjmaş de sâmbătă, ceasul al nouălea, până luni, la primul ceas.
Într-adevăr, toţi trebuie să cinstească duminica după cum se cuvine.
(2 ) Cu nici un chip, nimeni n-avea să atace cleric ori călugăr călătorind
fără arme, nici om pe drum spre sau dinspre biserică ori conciliu, nici om însoţit de
femei.
(3) Nimeni n-avea să cuteze a călca ori silnici biserică sau case la treizeci de
paşi roată împrejurul ei.
Statorniciseră acest pact ori răgaz, căci dumnezeiasca lege şi aproape toată
religia creştină nu mai însemnau nimic. Cum stă scris: „ fărădelegea se
înmulţea, iar milostivirea se împuţina ″.
Prin acest triptic de la Elne, protecţia ţăranilor împotriva abuzurilor şi
jafurilor seniorale, a fost înlocuită cu interdicţia de duminică. De asemenea,
securitatea persoanelor se restrânge doar la deplasarea spre sau dinspre biserică şi
conciliu. La sinodul de la Vic (1033 ), protecţia creştinilor pe durata perioadelor
liturgice ( Crăciun, Paşte şi Cincizecime , precum şi alte sărbători diocezane ) se
numeşte răgaz şi ţine doar de cler, iar pacea de conte şi episcop.

10
 Se încearcă o difuzare a programului de pace spre Italia, însă fără succes.
Odillon de Cluny, episcopul Raimbaud d’Arles şi inferiorii săi din Avignon şi Nisa,
se adresează între anii 1037-1042 episcopilor italieni, spre ai convinge să adopte
răgazul „venit de la Cer ”. În acest context, ei menţionează cele patru zile „ când nu
trebuie să avem a ne teme de duşmani :„ joia în amintirea Înălţării lui Iisus, vinerea
pentru Patimile Sale, sîmbăta din pricina Punerii în mormânt, iar duminica pentru
că închipuie Învierea Lui.”
În perioada în care se adresa clericilor italieni, episcopul Raimbaud d’Arles,
împreună cu omologul său din Vienne şi reprezentanţi ai oraşului Narbonne, se
întrunesc la Saint-Gilles-du-Rhône şi decretează un răgaz de peste nouă luni. Este o
măsură destul de drastică, deoarece, până la următoarea sărbătoare de Sfîntul Ioan
(24 iunie ), cavalerii, mari şi mici, nu vor putea să poarte arme decât cu îngăduinţa
episcopului lor. Arma excomunicării este agitată, în vederea apărării senioriei
eclezistice şi a inviolabilităţii bisericilor.
Probabil că răgazul lui Dumnezeu a fost instituit la conciliul de la Narbonne
( 1043 ), deoarece la cel întrunit ulterior în anul 1054, se pune în discuţie reînnoirea
lui. Zece dintre articole sunt dedicate răgazului şi nouăsprezece păcii lui Dumnezeu.
În primul articol al conciliului din 1054 se interzice răzbunarea, şi pare a fi momentul
pregătitor al cruciadei. De asemenea, se extinde jurisdicţia episcopilor şi a
canonicilor acestora ( art. 6 ), se apelează la ordalii (art. 6 ) şi se interzice munca în
cele trei perioade (art. 7 ). Protecţia răgazului lui Dumnezeu se extinde asupra
recoltelor şi măslinilor (art. 9 ), dar şi asupra oilor şi a păstorilor (art. 10 ).
Articolele (19 ) care „statornicesc ” pacea lui Dumnezeu, menţionează
binomul clasic cleric-laic. Dacă în acest articol, se asigură inviolabilitatea lăcaşelor
de cult, următoarele şapte vizează securitatea şi avutul clericilor. Laicilor le este
interzisă deţinerea de taxe religioase. Celelalte articole asigură securitatea
neguţătorilor ( art. 24 ), interzice jefuirea şi prădăciunile asupra creştinilor (art. 21 ),
iar în caz de litigii funciare şi datorii (art. 18 ), se va recurge la o procedură în faţa
episcopului şi a puterii publice (potestas ).
Primele texte ale jurămintelor rostite de cavaleri provin din ţinuturile Saône
şi Rhône, de la Vienne şi Verdun-sur-le-Doubs ( 1021 ). Textul jurământului de la
Vienne, a fost descoperit în anul 1902 la Berna şi pare a fi anterior celui de la Verdun
–sur-le-Doubs.
Anumite măsuri de protecţie a lăcaşurilor sau a diverselor categorii sociale,
întâlnim şi în textul jurământului de pace de la Beauvais (1023), propus de episcopii
de Beauvais şi Soissons seniorilor din vecinătate şi supus atenţiei regelui Robert al
II-lea cel Pios, fiul lui Hugo Capet.
Împotriva celor care încalcă deciziile acestor concilii, sunt luate sancţiuni
mai ales spirituale – anatema. Populaţia este împărţită în două tabere: cei care
respectă pacea, iar de cealaltă parte cei care o tulbură. La Conciliul de la Limoges
(1031), episcopul Jourdan, se adresa în numele episcopilor în privinţa jurământului
de pace: „ Îi excomunicăm din dioceza Limoges pe cavalerii care nu vor sau care nu

11
au vrut să jure pace şi dreptate episcopului lor, aşa cum le-a cerut acesta. Blestemaţi
fie ei şi cei care îi ajută în rău; blestemaţi să le fie caii şi armele lor ... ”
În opinia lui Jacques le Goff, mişcările pentru pace din jurul anului 1000, au
stat la originea cruciadei, deoarece războiul drept constituia pentru Biserică un mijloc
de reîntronare a păcii şi a dreptăţii, dar şi o modalitate de controlare a violenţei.
Pentru îndreptarea situaţiei, se face apel la penitenţă şi exil sau la ordalii.
În dosarele păcii lui Dumnezeu, asemenea probe şi pedepse apar frecvent –
Limoges (1031 ). Proba apei reci este prescrisă la conciliile de la Narbonne (1054) şi
avea ca alternativă exilul, sau cel din Elne (1068) unde se adaugă penitenţa.
Asemenea focului, apa reprezintă un element conducător al justiţiei divine, păcătosul
trebuind să plutească pentru a nu putea fi purificat de apă. Prototipul acestei ordalii
este apa Iordanului şi avem o menţiune din secolul al VI-lea la Grégoire de Tours, în
care se consemnează că acest râu îşi retrage apele din faţa unei femei păcătoase.
Practica apei reci este utilizată în regatul german în secolul al X-lea, iar în sudul
Franţei coexistă în anul 1041 cu proba fierului. Ordaliile prin scufundare sunt
prezente şi la alte civilizaţii- Birmania, unde trebuia să iese la suprafaţă mai repede
decât cel nevinovat sau în India, unde vinovatul trebuia înecat.
În secolul al XII-lea, documentele mai pomenesc la nord de Loara ordaliile
fierului înroşit şi a apei reci, în vreme ce în Languedoc ele dispar.
Singurul fragment păstrat din operele poetice în limba vulgară, în care
surprindem îndemnul la penitenţă aşa cum era ea practicată în mănăstiri, este Viaţa
Sf. Alexis (1040).
În culegerea de penitenţe a arhiepiscopului Bouchard de Worms (1008-
1012), erau fixate anumite tarife. Sistemul penitenţial din Evul Mediu timpuriu,
implică o serie de comutări, de natură să reducă perioada de excludere.
Se introduce o anumită proporţionalitate între gravitatea delictelor şi durata
penitenţei. Pentru infracţiunile de rangul doi (omucidere, jaf, sperjur, falsificarea unei
ordalii ), durata de referinţă a penitenţei este de şapte ani. Această pedeapsă este
redusă în cazul unui război purtat de principe în favoarea păcii, sau în cazul asasinării
unui tiran.
O situaţie gravă exista în cazul uciderii seniorului sau paricidului, când pata
era de neşters şi aducea excluderea din rândul cavalerilor.
În cazul „incesturilor” cu o mătuşă, cumnată, cumătră sau surori, pedeapsa
de referinţă este tot de şapte ani. Agravarea este dată de incestul cu o mamă, sodomia
sau bestialitatea. Pedeapsa depăşeşte şapte ani, în cazul infanticidului sau a
incendierii unei biserici.
O pedeapsă mai blândă se constată în cazul incitărilor la „obiceiuri
păgâneşti”, „rituri demoniace” sau „nerozii muiereşti”.
În culegerea lui Bouchard, crima în scopul jefuirii, atrage şapte ani de
excludere, cu un post de 40 de zile, prelungit de abstinenţe importante. După un an
de zile, exclusul este admis în biserică şi la ceremonia sărutului de pace creştină. În
următorii şase ani, perioadele de patruzeci de zile de post („păresimile”), coincid cu
cele trei mari momente preluate din pacea lui Dumnezeu, iar abstinenţele sunt mai

12
puţin stricte. Împărtăşirea se produce la finalul celor şapte ani de excludere. Pentru
restul vieţii, mai exista doar postul de vinerea, care putea fi răscumpărat.
În opinia lui G. Duby, dispoziţiile păcii lui Dumnezeu, au fost în acord cu
modul de organizare al societăţii feudale, cu trăsăturile acesteia.

Pelerinajul în evul mediu

Din secolul al IX-lea, pribegirea devine un pelerinaj spre locurile sfinte şi

spre Roma. Pelerinajul, această „călătorie spre alte meleaguri” era şi experienţa
unui efort fizic, ce avea ca scop iertarea păcatelor şi tămăduirea sufletelor. Era o
penitenţă care va cunoaşte noi dimensiuni după anul 1000. Un „Itinerar de la
Bordeaux la Jerusalim” a fost întocmit încă din anul 333 de câţiva pelerini din Galia,
urmat în anul 384 de un jurnal al călătoriei întreprinse de călugăriţa Egeria la
Jerusalim. Prima locaţie importantă a pelerinajului a fost Jerusalimul, care nu era însă
la îndemâna tuturor din cauza tulburărilor din regiune, dar şi a costului, distanţei şi
duratei. Al doilea centru al pelerinajului a fost Roma, cu mormintele sfinţiilor Petru
şi Pavel, la care se adăugau cele ale martirilor şi creştinilor din catacombe sau din
cimitirele suburbane. La intervenţia papalităţii, s-au construit numeroase clădiri
pentru adăpostirea pelerinilor, anglo-saxonii şi irlandezii fiind destul de numeroşi în
evul mediu timpuriu.
Sanctuarul Sfântului Iacob de Compostella, de la Câmpul Stelei (Campus
Stellae) din Galicia spaniolă, a devenit al treilea loc al devoţiunii medievale. La
începutul secolului al IX-lea, pe locul unei necropole vizigote a fost descoperit trupul
sfântului, adus din Palestina după ce a fost martirizat. Tovarăşii săi i-au luat trupul
într-o corabie care a eşuat pe aceste ţărmuri. Sanctuarul a fost jefuit în anul 997 de
către musulmani. Favorizat de ordinul de la Cluny, pelerinajul de la Compostella este
bine ilustrat de lucrarea „Ghid al pelerinului la Sfântul Iacob”, realizată între 1130-
1140.
Pelerinajul la Compostella capătă o importanţă deosebită în secolul al XII-
lea. La originea acestui pelerinaj, stă legenda din secolele VII-XII, potrivit căreia
Sfântul apostol Iacov ar fi predicat în Spania. Până la sfârşitul secolului al IX-lea va
rămâne un cult local, dimensiunea internaţională căpătând-o începând cu secolul al
XI-lea, când apar primii pelerini valoni, flamanzi şi germani. Primul pelerin este
menţionat în anul 951, în persoana lui Godescalc, episcop de Puy. Ulterior, între anii
959-961 sunt menţionate pelerinajele abatelui de Montserrat şi a contelui de
Rouergue. Se remarcă pelerini celebri, precum contesa Matilda, văduva împăratului
Henric al IV-lea în 1125, Ludovic al VII-lea, regele Franţei, în 1154 şi Francisc de
Assisi, între anii 1213-1215.
Au existat şi alte locuri de o importanţă aparte pentru pelerinaj. De o anumită
popularitate s-a bucurat mormântul Sfântului Martin de la Tours (+ 397), care a atras
înalte personaje precum Clovis, Carol cel Mare, Carol cel Pleşuv, Filip August,
Sfântul Ludovic şi Richard Inimă de Leu. Între anii 872-885, datorită situaţiei
politice incerte, moaştele au fost adăpostite la Chablis, în Burgundia.

13
 Sanctuarul Saint-Martin din Tours, a primit în secolul al XIII-lea, din partea
papei, concesionarea indulgenţelor pentru pelerinajul la anumite date din an,
îndeosebi la Sfântul Martin „de iarnă” (11 noiembrie) şi „de vară” (4 iulie).
Indulgenţa a fost extinsă la numeroase zile din an. Suplicius Severus, în lucrarea
„Viaţa sfântului Martin”, prezintă mormântul ca pe un loc unde s-ar dezvălui
adevărul evanghelic. Grigore, episcop de Tours (secolul al VI-lea), subliniază că aici
veneau pelerini din toată Galia şi Sfântul Martin aducea acelaşi mesaj ca şi Hristos,
manifestându-şi harul divin prin miracole.
Centre atractive au fost şi locurile unde ar fi apărut arhanghelul fără trup,
Sfântul Mihail, al cărui cult capătă importanţă mai ales din secolul al V-lea la Monte
Gargano, în sudul Italiei. Aici, arhanghelul ar fi apărut de trei ori (492) şi a poruncit
unui episcop să construiască un sanctuar, într-o grotă desemnată de un taur. În
secolul următor, pelerinajul de aici a luat un avânt deosebit, dezvoltându-se cu
predilecţie în jurul unei grote şi a unui izvor miraculos, sau în jurul amprentei
solidificate în stâncă, lăsate de piciorul sfântului. După stabilirea lombarzilor în
Italia, Sfântul Mihail a devenit eroul lor naţional, iar până în secolul al X-lea el a
figurat ca sanctuar naţional lombard. Din secolul al XI-lea, caracterul său naţional s-a
estompat, el figurând totuşi ca o locaţie importantă de pelerinaj, frecventată
îndeosebi de italieni. Atât pelerinii care mergeau la Jerusalim, cât şi cei care mergeau
la Roma, făceau o escală pentru a-l venera pe Sfântul Mihail.
O altă locaţie, Mont-Saint-Michel (ulterior o transgresiune marină a
transformat muntele într-o insulă, denumită Saint-Michel-au-Péril-de-la Mer) în
Normandia, s-a distins începând cu secolul al XIV-lea, şi prin pelerinajele de copii
din Franţa, Germania, Elveţia şi Ţările de Jos. Apogeul acestei mişcări a fost atins
între anii 1457-1458. Episcopul de Avranches, a susţinut de trei ori construirea unui
oratoriu indicat de un taur. Carol cel Mare l-a declarat pe acest sfânt, patronul
spiritual al Imperiului. Aici, o garnizoană franceză rezistase în faţa englezilor în
secolul al XV-lea, în vremea războiului de o sută de ani. Sfântul Mihail a devenit un
sfânt naţional al Franţei. El a fost cel care i-a vorbit Ioanei d'Arc şi pe el l-au invocat
francezii în lupta contra englezilor.
Cultul închinat Fecioarei Maria ca „ Născătoare de Dumnezeu” s-a aflat în
centrul reformei bisericii din secolele XI-XII. Fecioara Maria este un element
esenţial al Întrupării, jucând un rol important în cadrul relaţiilor dintre oameni şi
Hristos. Sfânta Fecioară dobândeşte un statut excepţional, i se atribuie protecţii
hazardate sau scandaloase, apărând criminali şi păcătoşi, intervenind în favoarea lor.
Fecioara Maria este văzută ca a patra persoană a Treimii, căreia îi sunt dedicate trei
sărbători importante din creştinism : Întâmpinarea Domnului, Bunavestire şi
Adormirea Maicii Domnului. Prima sărbătoare marială, Întâmpinarea Domnului (2
februarie) semnifică intrarea proaspetei mame în biserică, situându-se în prelungirea
obiceiurilor evreieşti respectate vreme de 40 de zile după naştere. Această
sărbătoare, considerată una a purificării este legată de prezentarea la Templu a
Pruncului Isus. Mai mult, se pare că sărbătoarea Întâmpinării Domnului, suprapune o
veche sărbătoare păgână a naturii trezite la viaţă şi a ursului care iese din bârlog.

14
 A doua sărbătoare marială, Bunavestirea (25 martie) îi dă de ştire Mariei şi
implicit omenirii despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, instituind şi prototipul
dialogului profetic dintre Fecioară şi Arhanghelul Gabriel.
Adormirea Maicii Domnului (15 august) este o replică a Înălţării la Cer a lui
Hristos. Sfintei Fecioare îi este consacrată o literatură pioasă începând cu secolul al
XII-lea, rugăciunea „ Ave Maria ” primind un statut comparabil cu cel al rugăciunii
„ Tatăl Nostru ”. Rugăciunea adresată Sfintei Fecioare va deveni prezentă în
penitenţele aplicate păcătoşilor după anul 1215 în confesiunile anuale. Fecioarei
Maria îi sunt dedicate lucrarea lui Gautier de Coincy (1177-1236) şi poemul
„Cantigas de Santa Maria” a regelui Castiliei, Alfons al X-lea. În evul mediu,
reprezentările Fecioarei au evoluat, ipostazele fiind variate : Sfânta Fecioară romană
este o mamă ce-şi ţine pruncul dumnezeiesc pe genunchi, dar şi prilej pentru
omagierea frumuseţii feminine.
Prin avântul luat de cultul marial, începând cu secolul al XI-lea, Fecioara
Maria este beneficiara unor pelerinaje. Sanctuare mariale erau la Chartres, Notre –
Dame de Boulogne, Notre-Dame de Liesse (Franţa), Notre-Dame de Hal (Belgia),
Our Lady of Walsingham (Anglia), Aachen (Germania), Mariazell (Austria) şi
Nuestra Señora de Montserrat (Spania). La Chartres erau venerate cămaşa Fecioarei
şi Fecioara Neagră încă din secolul al IX-lea.
Un loc de pelerinaj celebru, în legătură cu cultul marial era Rocamadour
(dioceza Cahors). Era amplasat pe culmea unei faleze stâncoase, la 120 de m
deasupra unei văi înguste. Pentru a ajunge în acest punct, pelerinii urcau în genunchi
recitind rozariul, cele 197 de trepte ale unei scări. Importanţa acestui loc este dată de
vizitele lui Henric al II-lea Plantagenetul (1159, 1170) regele Angliei, dar şi de o
carte a Sfintei Fecioare, scrisă în anul 1172. În anul 1166, s-a descoperit trupul unui
pustnic care a fost îngropat în stânca de lângă capela Fecioarei. A primit numele de
„Iubitorul de stâncă”: Rocamadour şi potrivit legendei, a fost unul dintre slujitorii
Fecioarei care a venit în Galia după Adormirea Maicii Domnului, sfârşindu-şi zilele
la Quercy. Ulterior, în secolul al XV-lea, Rocamadour a fost asimilat cu vameşul
Zaheu.
Între monarhii francezi care au frecventat acest loc, se remarcă: Ludovic al
IX-lea cel Sfânt, mama sa Blanche de Castilia, fraţii săi Alphonse de Poitiers, Robert
d'Artois, Carol de Anjou (1244), Filip al IV-lea cel Frumos (1303), Carol al IV-lea
cel Frumos şi regina Maria de Luxemburg (1323) şi Filip al XI-lea (1443, 1464).
Alfons al VIII-lea, regele Castiliei şi soţia sa Alienor au dăruit fecioarei Maria de la
Rocamadour două sate de lângă Burgos.

Dominique Barthélemy, Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu. Franţa creştină şi

feudală în anii 980-1060, Iaşi, Polirom, 2002.
M. Bloch, Societatea feudală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.
J. Carpentier, F. Lebrun, Istoria Franţei, Institutul European, Iaşi, 2001.
Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţă şi cultură între două
civilizaţii. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990. Astra: 392170.

15
A. Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios militare în Evul Mediu (sec.
al XI-lea-al XVI-lea), Editura Cartier, 2003.
Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1998.
G. Duby, Histoire de la France des origines à nos jours, Larousse, 1995.
G. Duby, Arta şi societatea 980-1420, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.
G. Duby, La société aux XIe et XIIe siècles dans la région mâconnaise, Éditions de
L'École des Hautes Études en sciences sociales, 1982.
A. Fliche, Histoire du Moyen Age. Tome II. L'Europe Occidentale de 888 a 1125,
Les Presses Universitaires de France, Paris, 1930.
Jean Flori, Război sfînt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam,
Editura Cartier, 2003.
Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
R.I. Moore, Prima revoluţie europeană ( cca. 970-1215 ), Polirom, 2004.
J. Paul, Biserica şi cultura în Occident ( secolele VIII-XII ), vol. I - II, Bucureşti,
1996.
J. Le Goff, J. – C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Iaşi, 2002.
Astra: 455797 – 455798.
J. Paul, Biserica şi cultura în Occident ( secolele VIII-XII ), vol. I - II, Bucureşti,
1996.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

Conciliul de la Charroux (989)

„ Întăriţi de actele sinodale ale înaintaşilor noştri, în numele Domnului şi
Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, la calendele lui iunie, cu Gombaud, arhiepiscopul
Aquitaniei Secunda, împreună cu toţi episcopii din provincie, confraţii mei, ne-am
adunat în reşedinţa (aula) numită în vechime Charroux. Toţi ne aflam acolo,
episcopi, dar şi clerici credincioşi şi oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă, spre a cere
mila dumnezeiască. Căci vedeam cum în sălaşurile noastre se prăseau purtările
scîrbavnice, nemaiţinîndu-se de multă vreme nici un conciliu. Fie ca îndurarea
cerească să ne învrednicească a stîrpi ierburile rele şi a semăna altele bune la loc.
Strînşi dar în numele lui Dumnezeu, am hotărît după cum urmează:
1. Anatema asupra cui pîngăreşte bisericile: dacă cineva pîngăreşte o sfîntă biserică
ori dacă vrea să-i ia ceva cu anasâna, să fie anatema-afară doar dacă aduce
despăgubiri.
2. Anatema asupra cui ia bunurile săracilor: dacă cineva pune mîna pe mioare, boi,
măgari, vaci, capre ţapi ori porci de-ai ţăranilor sau de-ai altor săraci, să fie
anatema-afară doar dac-ar fi pentru vreo greşeală a săracului şi numai dacă n-a
făcut nimic ca să se îndrepte.
3. Anatema asupra cui loveşte clericii: dacă cineva atacă, ia prins ori loveşte preot,
diac sau altă faţă bisericească ce nu poartă arme (scut, sabie, platoşă, chivără), ci
numai se află pe cale ori sub acoperiş, atunci pîngăreşte-afară doar dacă clericul a

16
fost judecat de către episcopul lui pentru vreo vină; pîngăritorul nu va călca pragul
sfintei Biserici a lui Dumnezeu pînă nu se va îndrepta.
Iscălesc episcopii Gombaud, arhiepiscop de Bordeaux, Gislebert, episcop de
Poitiers, Audigier (Hildegarius), episcop de Limoges, Frotier, episcop de
Périgueux, Abbon, episcop de Saintes, Hugues, episcop de Angoulême.
( după Barthélemy 2002)

Jurământul de la Beauvais (1023)

„ Nu voi invada în nici un fel bisericile [...] Nu voi asalta clericul şi pe călugărul
care nu poartă armele acestor vremuri, nici pe cel care îl însoţeşte fără lance şi fără
scut, numai dacă n-am motiv să mă plâng de ei sau dacă ei refuză ca în termen de
cincisprezece zile să-şi repare greşeala comisă faţă de mine. Nu voi lua nici un bou,
nici o vacă, nici un porc [...] Nu voi pune mâna nici pe ţăran, nici pe ţărancă, nici pe
portărei, nici pe negustori; nu le voi lua banii, nu-i voi obliga să se răscumpere [...]
şi nu-i voi biciui pentru a le lua proviziile. Nu voi pune mâna nici pe măgăriţă, nici
pe măgar, nici pe cal, nici pe iapă, nici pe mânz pe păşune [...] Nu voi distruge şi
nici nu voi incendia casele [...] Nu voi tăia, nu voi scoate din pământ, nici nu voi
culege viile altuia sub pretext de război. Nu voi distruge morile şi nu voi lua grânele
care se găsesc acolo, exceptând cazul când sunt în expediţie militară (*ost) sau în
calvacadă sau dacă sunt pe propriul meu pământ [...] Nu voi ataca pe negustor, nici
pe pelerin şi nu le voi lua bunurile, în afară de situaţia în care fac ei vreo greşeală.
Nu voi ucide vitele ţăranului, decât pentru a-mi asigura proviziile pentru mine şi
pentru oamenii mei [...] nu voi ataca pe nobilele doamne, nici pe cei care le însoţesc
[...] şi în acelaşi fel voi avea grijă de văduve şi de călugăriţe.
Voi supraveghea respectarea acestora de toţi cei care au jurat şi care vor urmări ca
eu să le respect. Pentru mine nu fac excepţie decât pământurile care-mi aparţin [...]
Mai fac excepţie şi cazurile în care voi construi sau voi asedia un castel; cazurile
când voi fi chemat la oastea regelui sau a episcopilor noştri; sau când voi face
calvacade [...] „
( după Carpentier-Lebrun 2001)

Jurământul de la Vienne

Ascultaţi, creştini din episcopatul Vienne, din episcopatul sau comitatul Bugey, din
comitatul Sermorens şi din cuprinsul ce va fi desluşit în cele ce urmează.
(1) Nu voi pîngări nicicum vreo biserică. Nu voi pătrunde în cămările din jurul unei
mănăstiri spre a mă bucura de azil decît dacă este vorba de vreun răufăcător ce a
încălcat pacea, a săvîrşit omor sau a pus mîna pe vreun om ori un cal. Dar atunci,
de voi pătrunde în cămări spre a-i lua bunurile, voi avea grijă să nu pun mîna decît
pe răufăcător şi ce ştiu că e a lui.
(2) Nu voi ataca, nici lua prins cleric ori călugăr ce nu poartă arme lumeşti, nici pe
tovarăşii lor de drum dacă n-au lance şi pavăză. Nu le voi fura caii decît de-i voi

17
prinde asupra vreunui fapt ce mă îndrituieşte a o face ori asupra unei greşeli pentru
care nu vor fi adus ispaşă în cincisprezece zile după ce i-am înştiinţat.
(3) Nu voi lua pradă (praeda) bou, vacă, râmător, mioară, miel, capră ori măgar cu
povara lui, nici iapă nepotcovită, nici mînz neînvăţat, nici din încărcătura carelor cu
boi.
(4) Nu voi lua prins nici săteanul, nici săteanca, nici sergenţii ori neguţătorii. Nu le
voi lua banii, nici îi voi sili la răscumpărare. Nu le voi lua, nici îi voi face să-şi
piardă avutul, nici le voi nimici casele (aysos) pentru războiul seniorului lor. Nu-i
voi biciui pentru altă vină decît a lor. Dar toată astă făgăduială nu priveşte pe
săteanul ce ar fi cavaler.
(5) Nu voi pune mîna pe catîrcă ori catîr, pe cal ori iapă nepotcovită cît sînt la
păscut, spre a le jefui stăpînul. Nici cînd se duc ori se întorc de pe imaş. Dar numai
atîta vreme cît văd că nu-mi pricinuiesc pagube, de la calendele lui martie şi pînă la
Toţi Sfinţii; iar de le voi prinde, nu voi lua drept răscumpărare nimic pentru paguba
pricinuită, după socoată.
(6) Nu voi aprinde case, nici le voi dărîma din temelii, decît dacă găsesc în ele
cavaler vrăjmaş mie ori tîlhar şi dacă sînt alăturate vreunui castel-dar un castel
vrednic de acest nume.
(7) Nu voi tăia nici viile, nici sălciile, nici pomii ce dau roadă; toate acestea nu le
voi revine de drept.
(8) Nu voi nimici moară, nici voi lua grîul dinlăuntru decît dacă se află pe moşia ori
fieful (beneficium) meu.
(9) Nu voi oblădui tîlharul cunoscut, ştiut de toată lumea, nici voi încuviinţa să fure
cu ştiinţa mea.
(10) Cît despre cine va călca astă pace, de va fi să-mi ceară ocrotirea sau de se
bucură deja de ea, va trebui să-l silesc să plătească despăgubire ori de cîte ori va fi
încălcat pacea. Altfel, eu însumi, trimis în judecată din pricina păcii, va trebui să
plătesc despăgubire în locu-i în răstimp de cincisprezece zile. Iar dacă cel împotriva
căruia va fi săvîrşit nedreptatea nu-l iartă de bunăvoie, atunci pe acela îl voi scoate
de sub oblăduirea mea şi voi lua îndărăt fieful ce-l are de la mine de-mi este cu
putinţă; nu-i voi da alt fief în loc, nici îi voi înapoia pe al său decît cînd va fi plătit.
Iar dacă cineva se desparte prin sfidare de omul ce a încălcat pacea, ei bine, nici pe
el nu-l voi primi, nu-l voi ocroti şi nici îi voi da fief de voi avea ştiinţă de acea
sfidare.
(11) Nu voi ataca neguţătorul ori pelerinul. Nu le voi lua bunurile, afară doar dacă
mi-au greşit cu ceva
(12) Nu voi lua prinşi, nu voi ucide vînătorii, pescarii, păsărarii şi nu le voi răpi
bunurile. Aşijderea pentru acela de-l voi găsi umblând fără echipament (cavaleresc)
pe teren de goană (vînătoare) ori pe râu (de pescuit) cu ulii, ereţi ori şoimi; nu voi
nimici pescăriile în vreme de război.
(13) Nu voi lua prinşi nici luntraşii ce urcă şi coboară (pe Rhône ). Nu le voi lua
bunurile, afară doar dacă mi-au greşit cu ceva.

18
(14) Nu voi despuia pe ţărani, adică nu le voi lua veşmintele, lucrurile din fier şi
dobitoacele (pe care nu le voi ucide ), decît pe pămînturile ce-mi aparţin.
(15) Nu voi lua prins ţăranul pentru trădarea seniorului, nici îi voi răpi avutul
pentru aceasta.
(16) Nu voi ataca femeile nobile, nici pe cei ce călătoresc cu ele, dar nu au alături pe
soţii lor, decît de mi-au greşit cu ceva ori le găsesc încercînd să-mi pricinuiască
pagube. Iar de călătoresc eu alături de o femeie nobilă, nu voi lua prinşi, nu voi
ucide, nu voi răpi avutul altuia, afară doar dacă a încălcat astă pace. Aşijderea
pentru preoţi, aşijderea pentru văduve.
(17) Nu voi statornici proaste obiceiuri pe pământurile sfinţilor ale episcopatului de
la Vienne pe care canonicii le au acum în devălmăşie ori le-au dobîndit deja, ale
monahilor şi monahiilor. Nu voi cere ospeţie (adăpost) cînd voi fi ieşit cu oastea
dacă ştiu că mă pot lipsi de ea. Dacă nu pot, dacă nevoia mă sileşte a primi ospeţie,
va fi de-ajuns spre a fi chemat, eu, la judecată; ci voi avea răgaz cincisprezece zile
spre a aduce despăgubiri şi se va vedea de le va fi voia să le primească ori să mă
ierte de ele.
(18) Pe pămînturile clericilor, monahilor şi monahiilor ce-i am în comandă nu voi
cere nimic pe lângă ce primea cel dinainte de mine pe vremea arhiepiscopului
Thibaud (mort în 1001), fără plîngere. Dacă totuşi eu sau unul dintre ai mei o vom
face, vom putea fi chemaţi în judecată; voi avea atunci treizeci de zile pentru a-mi
îndrepta greşeala dacă se va putea dovedi că cel dinaintea mea nu avea acel drept
ori nu a renunţat la el.
(19) De cînd începe Postul Mare pînă la sfârşitul Paştelui, nu voi izbi cavalerul ce
nu poartă arme lumeşti şi nu-i voi lua prin silnicie bunul ce-l va avea cu sine.
(20) Cînd sosesc ori pleacă şi cât stau aici, nu voi ataca oamenii veniţi ca ostatici
pentru această pace, ci doar pe acela ce are să fie învinovăţit că şi-a călcat
legămîntul de pace şi n-are să se poată apăra.
(21) Nu voi culege viile aproapelui, nici îi voi secera ogorul, ci doar pe acelea ce ţin
de moşia mea ori trebuie să-mi revină de drept mie, soaţei şi copiilor mei. Dacă o
voi face, voi putea fi chemat în judecată şi voi avea cincisprezece zile pentru a aduce
despăgubiri celui faţă de care am săvîrşit fărădelegea, asta dacă voieşte să o
primească.
(22) De voi dori un pămînt de care am fost lipsit, de care femeia şi copiii mei au fost
lipsiţi cu treizeci de ani şi mai bine înainte de conciliul de acum, nu voi călca pacea
spre a lovi pe cel care îl stăpîneşte. Ci, în numele acestei păci, îl voi chema la
judecată şi, dacă după cincisprezece zile n-a răspuns după dreptate, pămîntul va fi al
meu. Iar de nu voieşte să-mi dea ce mi se cuvine, nu voi călca totuşi pacea decât
unde ştiu că este chiar pămîntul pe care mi-l tăgăduieşte.
(23) Toate acestea le voi păzi în episcopatul şi comitatul Vienne ori în ale ţinutului
Bugey, în episcopatul Lyonului de dincoace de Rhône de-a lungul ţinuturilor
Viennois şi Bugey; hotarul merge apoi de la Loyettes la muntele Outriaz, de acolo la
Châtelard, zis şi Dorches, iar de aici ţine apa numită Savières, ce se varsă în Rhône
la Lavours. Trece apoi pe la muntele fortificat şi merge pe Leisse pînă la Échelles, de

19
unde grăbeşte spre muntele Saint-Martin şi spre Saint-Vincent pînă la Isère, pe care
o urmează pînă la Rhône şi în comitatul Sermorens.
(24) Voi păzi deci pacea în toate aceste privinţe faţă de cei ce se jură şi o păzesc şi
ei. Dar pămînturile din moşia ori fieful meu, din privilegiile şi comenzile mele nu se
pun la socoteală, aşijderea orice pămînt ce ştiu că-mi revine prin drept, aşijderea
orice pământ ce-l am azi în stăpînire. Iarăşi nu se pun la socoteală faptele de război
cînd episcopul va oşti împotriva cui ar încălca această pace.
(25) Iar cu prilejul acestei oştiri nu voi rechiziţiona altceva decît merinde pentru
mine şi oamenii mei, nutreţ pentru cai şi fier pentru potcoavele lor-cel puţin cîtă
vreme nu vom fi încă pe pămîntul celui din pricina căruia se oşteşte.
(26) Mă tem de Dumnezeu Atotputernicul. Mă gîndesc la mîntuirea sufletului meu.
Mă pun dar ostatic de Toţi Sfinţii, în prima zi a calendelor lui noiembrie, în cetatea
Vienne, ori la Saint-Pierre-de Champagne, la opt zile după Toţi Sfinţii şi la conciliul
ce se ţine în Goye, la cinci zile după cel de la Saint-Pierre –de Champagne. În timpul
celor trei zile voi rămâne ostatic şi nu voi ocoli această pace. Iar dacă vreun
călugăr, cleric ori cavaler voieşte a mă chema în judecată, nu o voi ocoli-afară doar
de voi avea drept dezvinovăţire o captivitate ( „ întemniţare cu trupul „ ) ori boală.
( după Barthélemy 2002)

20
Franţa creştină ( după Barthélemy 2002)

21
 BISERICA ÎN EVUL MEDIU

Societatea feudală nu poate fi concepută în ansamblul ei, fără Biserică sau „

cei care se roagă ”. Rolul laicilor la investirea în funcţie, condiţiile de recrutare a
clerului, au determinat un nivel moral, religios şi intelectual destul de scăzut. În plus,
viaţa cotidiană a clericilor era destul de asemănătoare cu a laicilor.
Un pas important în reorganizarea clerului, a fost făcut de Ordinul de la
Cluny, apărut în secolul al X-lea. Acest ordin care a devenit un exemplu a noii forme
de organizare monahală, s-a distins prin două trăsături principale: independenţa totală
faţă de puterile locale laice şi ecleziastice şi punerea la loc de cinste a funcţiilor
esenţiale ale călugărilor -rugăciunea şi celebrarea liturghiei. Succesul acestui prim
ordin monastic din istoria occidentului este remarcabil, dacă avem în vedere faptul că
în secolul al XII-lea, acesta regrupa sub conducerea abatelui de la Cluny un număr de
1100 de mănăstiri din care 800 se aflau pe teritoriul Franţei.
Prin decretul de întemeiere al mănăstirii Cluny, dat de Guillaume al III-lea
supranumit „ cel Pios ” duce de Aquitania ( şi conte de Macon ) şi soţia lui
Ingelberga (11 septembrie 909 sau 910 ), villa aceasta era pusă sub protecţia sfinţilor
apostoli Petru şi Pavel. După primul abate, Bernon (909/910-927), mănăstirea va
cunoaşte o dezvoltare de succes în timpul lui Maieul (954-994) şi Odillon (994-
1049).
Raoul Glaber scria: „Călugării de la Cluny au fost neîncetat preocupaţi de
ceea ce înseamnă Dumnezeu, adică de operele de justiţie şi caritate; ei au meritat
aşadar să fie copleşiţi de toate binefacerile, să ştiţi că această mănăstire nu are
pereche în lumea latină, mai ales în privinţa mântuirii sufletelor căzute în puterea
Diavolului. În acest loc se practică atât de des eucharistia încât nu trece zi fără ca
printr-o astfel de mijlocire, fiinţe omeneşti să nu fie smulse de puterea forţelor
malefice”. Odillon de Cluny (994-1049) a determinat influenţa acestui ordo
cluniacensis, de-a lungul marilor trasee de pelerinaj care duceau la Santiago de
Compostella.
Atât Guillaume „ cel Pios ”, cât şi succesorul său, Guillaume cel Tînăr sunt
consideraţi protectorii acestei mănăstiri. Teoretic, mănăstirea împreună cu bunurile
sale făcea parte din patrimoniul funciar al bisericii romane. Recunoaşterea acestui
fapt, obliga mănăstirea la plata unui cens de 10 sous pentru luminatul apostolilor,
odată la cinci ani. În chartă se specifica: „ Am binevoit astfel să inserăm în acest act
că, începînd din ziua aceasta, călugării nu mai sunt supuşi jugului nici unei puteri
pămînteşti.”
Clauza de imunitate, interzicea invadarea acestor bunuri, sustragerea lor
parţială sau oferirea lor ca beneficiu oricărei puteri laice, chiar şi papei. Ludovic al
IV-lea Outremer, a eliberat în anul 939 o diplomă întemeierii de la Cluny în care
precizează că: „ acest loc va fi precum a stabilit contele Guillaume, scutit de orice
dominaţie laică. „ Statutul mănăstirii a fost confirmat printr-o bulă şi de către papa
Ioan al XI-lea, pe vremea lui Odillon de Cluny (931).

22
 Se asigura imunitate şi orice autoritate asupra bunurilor de aici era exclusă.
În plus, călugării aveau libertate deplină în alegerea abatelui. Papa Benedict al VIII-
lea, le cere episcopilor din Burgundia, Aquitania şi Provenţa să-i apere pe călugări şi
să-i excomunice pe cei care i-au molestat. O etapă decisivă în formarea ordinului
clunisian, o constituie obţinerea scutirii de autoritatea episcopală, prin grija papei
Ioan al XIX-lea în anul 1024. Această decizie, confirmată şi la conciliul din 1027,
permitea doar autoritatea pontifului asupra mănăstirii de la Cluny, care se exercita
prin abatele de aici.
Această mănăstire burgundă îşi va extinde influenţa din Anglia şi până în
Italia, constituind cea mai importantă congregaţie religioasă din secolele X-XII.
Reţeaua de aşezăminte ale ordinului clunisian, se distinge prin respectarea aceloraşi
practici liturgice şi disciplinare, precum şi supunerea comună faţă de abatele
mănăstirii principale. Regulile fondatorului mănăstirii de la Cluny, prevedeau patru
ore pentru lectura textelor sacre şi a autorilor ecleziastici (lectio divina ), trei ore şi
jumătate pentru liturghie şi şase ore pentru lucru.
Dacă Sf. Benedict fixa un număr de patruzeci de psalmi recitiţi în fiecare zi
la finalul secolului al XI-lea, în mănăstirea de la Cluny se spuneau două sute
cincisprezece. Orele destinate lucrului se reduceau la unele activităţi simbolice. S-au
generalizat slujbele suplimentare (suprarogatorii ), iar liturghia s-a îmbogăţit prin
gesturi şi acţiuni cu caracter dramatic. Două liturghii conventuale aveau loc în fiecare
zi la Cluny. Liturghia de dimineaţă se celebra la Sfânta Maria şi era cântată pentru
defuncţi. Marea liturghie se cânta după sextă, în altarul principal al bazilicii şi se
reciteau patru psalmi pentru apropiaţii mănăstirii iar alţii pentru rege.
Pe lângă rugăciunea liturgică şi comunitară, o importanţă deosebită se acorda
şi celei individuale. Între mănăstiri existau lanţuri de rugăciune şi se comunicau
pomelnicele ce conţineau numele călugărilor morţi din abaţiile asociate sau ale
binefăcătorilor laici.
Odillon de Cluny (962-1049), potrivit biografului său, cânta întotdeauna
psalmii corect şi la predici îi admonesta pe călugării care-l nemulţumeau. Călugărul
Ulrich referindu-se în anul 1080 la obiceiurile de la Cluny, consemna că numărul
psalmilor recitaţi zilnic, depăşea o sută cincizeci.
Culegerile de cutume monastice, acordă o importanţă deosebită pedagogiei şi
prezintă uneori o adevărată punere în scenă a corpului şi a veşmintelor. Astfel,
călugărul clunisian, în afara rugăciunilor monastice, îi era prescris să ţină mâinile în
interiorul mânecilor şi nu pe piept. La momentul aplecării, acestea nu trebuiau să
atingă pământul. În cazul poziţiei aşezat, mânecile trebuiau adunate şi încrucişate pe
piept, pentru a evita ca ele „să atârne neglijent pe pământ”. Între două psalmodieri se
putea aşeza în naos, cu condiţia ca vecinii săi să fi făcut acelaşi lucru: se va observa
astfel o alternare de călugări în picioare şi şezând, care se ridică şi se aşază rând pe
rând.
Existau case imediat supuse abatelui de la Cluny. Ele purtau numele de
priorate şi erau conduse de priori, numiţi direct de abatele de la Cluny. Mănăstirile

23
Lewes, La Charité-sur-Loire, Saint-Martin-des-Champs, Souvigny şi Sauxillanges
aveau un rang aparte, fiind guvernate de mari priori, ce ocupau primul loc după abaţi.
În necrologurile clunisiene sunt menţionate între 50-60 de persoane pe zi de
calendar. Această pomenire a tuturor morţilor, a fost instituită la mijlocul secolului al
XI-lea, cel mai probabil între anii 1024-1033, şi a fost legată de sărbătoarea tuturor
Sfinţilor din ajun ( 2 noiembrie ). Datorită prestigiului de care se bucura acest ordin
în lumea creştină, „ziua morţilor „ a fost celebrată pretutindeni în lumea creştină.
Această legătură complementară şi solemnă dintre vii şi morţi, va permite pregătirea
terenului pe care se va naşte Purgatoriul. Jacopo da Vareze, menţionează în „Legenda
aurită” din secolul al XIII-lea următoarele: „ Sfîntul Petrus Damiani povesteşte că
sfântul Odilon, stareţ la Cluny, descoperind că, în apropiere de un vulcan din Sicilia,
se auzeau adesea ţipetele şi urletele diavolilor care se plângeau că, datorită
pomenilor şi rugăciunilor, le sunt smulse din mâini sufletele morţilor, a poruncit ca
în mănăstirile sale să se facă, după sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pomenirea
morţilor. Ceea ce, apoi, a fost făcut de întreaga Biserică.”
Ordinul de la Cluny a fost desfiinţat în anul 1790.
La cumpăna secolelor XI-XII apar şi rivalităţi între ordinele monastice, între
seculari şi regulari, călugării negri (clunisieni) şi călugării albi (cistercieni) sau între
toţi aceştia şi călugării regulari din oraşe. Pe lângă distincţia dată de îmbrăcăminte,
formă sau culoare, nu sunt omise nici gesturile. O asemenea polemică se întâlneşte în
anul 1144, când Petre Venerabilul, abatele de la Cluny îi scrie Sfântului Bernard,
abatele cistercian de la Clairvaux. El menţionează 16 puncte diferite între cele două
ordine monastice. Gestul de ospitalitate existent la călugării negri este considerat ca
propriu clunisienilor, iar lipsa lui pentru moment este justificată din cauza numărului
foarte mare de săraci de la porţile mănăstirii. Acesta consta în înclinarea capului,
prosternarea în faţa oaspeţilor şi spălarea picioarelor, deoarece în fiecare dintre ei îl
recunosc pe Christos.
Relaţiile existente între cele două ordine, reies şi din alt gest: dacă nişte
călugări negri întâlnesc din întâmplare un călugăr alb, ei îl „privesc cruciş” şi râd ca
şi cum le-ar fi apărut în faţă „un monstru, o himeră, un centaur” sau îşi exprimă
stupoarea „prin voce şi gestul corpului”, ca şi cum ar fi vorba de o prezicere rea.
În caz contrar, la vederea unui călugăr negru, călugării albi amuţesc ca şi
cum ar fi întâlnit un duşman şi nu mai vorbesc între ei decât „prin elocvenţa
gesturilor”. Pentru abatele de la Cluny, aceste lucruri produc tulburarea ordinii
naturii: vocea amuţeşte şi membrele corpului sunt cele care vorbesc, şi oamenii care
erau limbuţi, în faţa pietrelor drumului tac în faţa altor oameni.
În secolele XI-XII a apărut o concepţie religioasă originală, odată cu naşterea
ordinului de la Cîteaux, care urmărea reîntoarcerea la tradiţie, la regula primitivă a
Sf. Benedict. Mănăstirea Cîteaux a fost fondată de un grup de călugări de la
Molesme, aflaţi sub conducerea abatelui Robert. Ridicată la rangul de abaţie la 21
martie 1098. Aubry, primul abate şi apoi Etienne Harding, cărora li se alătură un
grup de opt-nouă persoane, fixează noile obiceiuri, în care austeritatea deţine locul
principal.

24
 Singurele veşminte acceptate sunt cele care figurează în Regula Sfântului
Benedict, iar masa conţine doar două feluri, fără carne şi grăsime. Se renunţă la
rugăciunile adiţionale, la recitările de psalmii în afara liturghiei şi la procesiuni. În
cadrul lor, exista un grup distinct – instituţia converşilor, care dispuneau de locuri
speciale şi nu pătrundeau în corul bisericii sau în mănăstire.
Ei rosteau doar câteva rugăciuni în limba vulgară, nu aveau dreptul de a-l
alege pe abate. Supuşi abatelui, aceşti laici depuneau jurăminte, între care şi cel de
castitate. În sarcina lor cădeau sarcinile materiale, muncile la câmp sau construcţiile.
Prin bula papei Pascal al II-lea, aşezământul va intra sub protecţia Sfântului Scaun
(1100). Odată cu întemeierea de abaţii-fiice la Ferté (1113), Pontigny (1114),
Clairvaux şi Morrimond (1115), se naşte ideea organizării unui ordin. Prin grija
abatelui Etienne Harding, se pun bazele unui statut de unire între abaţii- Charta de
caritate – aprobată de papa Calixt al II-lea prin bula din 23 decembrie 1119.
Această chartă trebuia să pună în acord două elemente contradictorii.
Autonomia fiecărei mănăstiri dar şi unitatea ordinului. Cu excepţia legăturii de
caritate, orice taxă era exclusă. Fiecare abaţie era obligată să urmeze cu stricteţe
uzanţele de la Cîteaux, şi orice privilegii contrare statului ordinului erau excluse. Pe
lângă dreptul anual de vizită, pentru a se constata respectarea regulilor, mai exista
întâlnirea anuală a tuturor abaţilor la capitlul general de la Cîteaux în luna
septembrie. Această adunare, atestată începând cu anul 1116, menţinea unitatea
ordinului, îndrepta abuzurile săvârşite, mustra pe abaţi şi le impunea penitenţe dacă
era cazul, sau legifera de comun acord.
Călugării albi îl imitau pe Christos atât prin practicarea sărăciei cât şi prin
reîntoarcerea la simplitatea evanghelică. Se punea accentul pe austeritate şi pe
renunţare. Cistercienii aveau un veşmânt alb, din ţesătură de lână nevopsită. O bună
parte din timp era dedicat muncii ( 4-7 ore ), iar slujba era mult simplificată, multe
dintre practicile liturgice fiind abolite, cu excepţia liturghiei zilnice şi a slujbei pentru
morţi. Prin acest tip de monahism s-a urmărit întruchiparea idealului Bisericii în toată
puritatea sa.
Atenţia acordată de ordinele religioase novicilor şi implicit
comportamentului lor fizic, se regăseşte în noul gen de literatură religioasă din
secolul al XII-lea - „învăţăturile” sau „orânduielile novicilor”. Într-un opuscul
cistercian anonim destinat unei tinere călugăriţe „Ad quid venisti ?” (De ce ai venit
?), atribuit de tradiţie Sfântului Bernard, există o serie de sfaturi privind „exerciţiile
corporale”, ţinuta la masă sau poziţia indicată pentru a adormi. Mâinile trebuie să
stea depărtate de corp şi nu încrucişate pe piept. Călugării dorm îmbrăcaţi şi
păstrează cordonul, pentru ca mâinile să nu rătăcească pe corpul gol. Reţinerea şi
cumpătarea (verecundia et modestia) gesturilor, ocupă un capitol întreg: mersul să fie
moderat, faţa să fie uşor aplecată, braţele să nu fluture prin aer iar ochii să nu aibă o
mare mobilitate. Tânăra călugăriţă nu trebuie să se aşeze pe o parte sau să-şi întindă
picioarele, mai ales în prezenţa altora, deoarece chiar singură fiind, îngerul ei păzitor
o supraveghează. Nu lipsesc sfaturile legate de limbaj şi veşminte.

25
 Un alt tratat cistercian „Liber de modo bene vivendi”, datat la sfârşitul
secolului al XII-lea, oferă în cuprinsul a 73 de capitole, sfaturi unei călugăriţe.
Autorul subliniază necesitatea unui veşmânt simplu şi modest şi vorbeşte despre
mers (de incessu). „ Sufletul este cel care apare în gestul trupului. Gestul este semnul
raţiunii. În gestul corpului, draga mea soră, se arată sufletul. Prin urmare, mersul tău
să nu jignească privirea celuilalt. Să nu te dea în spectacol, să nu fie pentru ceilalţi
prilejul de a defăima”.
Apariţia unui tip social în jurul anului 1000, mai bine reprezentat numeric –
bellatores- atrage prin comportament ostilitatea Bisericii. Aceste atitudini, au
constituit una dintre cauzele principale care au condus la mişcarea pentru pace din
jurul anului 1000. Biserica încearcă să canalizeze această violenţă spre scopuri mai
nobile ca: ocrotirea lăcaşelor de cult, a femeilor şi a celor care nu poartă arme, sau
mai târziu împotriva necredincioşilor. Astfel, cavalerii vor fi antrenaţi în lupta contra
musulmanilor din Spania sau pe Pămîntul Sfînt.
Biserica a sacralizat investirea cavalerilor şi a încurajat crearea de ordine
militare, paralel cu cele ecleziastice. Intrarea în rândul cavalerilor, la sfârşitul
adolescenţei, se făcea printr-o ceremonie care reprezenta un rit de iniţiere şi de
trecere. Prin acest ceremonial, întâlnit şi la populaţiile germanice, tânărului războinic
i se încredinţau armele. Biserica nu a schimbat ritul laic de încredinţare a pintenilor,
ci a introdus binecuvântarea armelor specifice cavalerului- lancea cu flamură, pavăza
împodobită cu blazon şi spada. Îmbăierea dinaintea ceremoniei primeşte un
simbolism legat de puritate.
La sfârşitul secolului al XII-lea, apare privegherea armelor, asceză iniţiatică
şi meditaţie religioasă a postulantului.
O altă noutate o constituie pregătirea morală-noaptea de meditaţie religioasă-
impusă la finalul ceremoniei de încredinţare a armelor începând cu sfârşitul secolului
al XII-lea. La încingerea spadei, preotul îl îndemna pe cavaler: „ primeşte această
spadă ... şi slujeşte-te de ea pentru a te apăra, a ajuta sfânta biserică şi a nimici pe
duşmanii lui Christos şi ai religiei”. Totodată, preotul îl îndemna pe cavaler să
protejeze pe văduve, orfani şi pelerini, pe cei lipsiţi de apărare.
Legat de acest proces de sacralizare, în Pontificatul romano-germanic, un
ritual liturgic de la mijlocul secolului al X-lea, găsim un ceremonial de binecuvântare
al spadei şi lancei şi o rugăciune pentru luptători. Prin această binecuvântare a
armelor, se înţelegea punerea lor în slujba cauzelor drepte. Aspirantul la ordinul
cavalerilor, îşi depunea pentru un moment sabia pe altar, gestul său fiind însoţit de
rugăciuni. Într-un ritual pontifical din Besançon din secolul al XI-lea se întâlnesc
două binecuvântări ale spadei, dintr-unul reieşind destul de clar că oficiantul era cel
ce remitea arma.
Ritualul pontifical din provincia Reims, compilat la începutul secolului al
XI-lea de către un cleric, specifică odată cu binecuvântarea armei, liturghia şi alte
rugăciuni destinate celorlalte arme sau însemne: banieră, lance, scut. Remiterea
pintenilor este rezervată exclusiv laicilor. Urmează apoi binecuvântarea viitorului
cavaler, şi menţiunea că sabia va fi încinsă de episcop.

26
 Primul ordo liturgic complet de investitură, apare în Speculum Iuris (II, IV,
3, 2) şi aparţine episcopului de Mende, Guillaume Durant (1295). Preotul sau
episcopul (pontifex) are rolul eminent. Îi dă sabia tânărului cavaler, îl încinge cu
centura acestuia, îi dă sărutul de pace şi îl atinge cu latul sabiei pe gât. Laicii îi pun
pintenii noului cavaler.
Alături de puterea laică, Biserica a condamnat tendinţele eretice, dar şi
anumite categorii ca evreii, homosexualii sau leproşii. Unele manifestări eretice
vizează dogma sau moravurile clericilor. Un val eretic apare în Europa mai ales după
anul 1000, precedând reforma gregoriană din secolele XI-XII. Biserica este pusă în
faţa unor sarcini destul de serioase- pe de o parte reforma clerului, iar pe de alta
stoparea ereziei. Prin reformarea clerului, se presupunea condamnarea
comercializării sfintelor taine, simonia şi respectarea celibatului de către preoţi.
Petrus Venerabilis, mare abate de Cluny între 1122-1156, a scris trei tratate
împotriva marilor ameninţări ce planau asupra Creştinătăţii. Unul îl viza pe ereticul
Pierre de Bruys, un preot din satul Albi, care contesta slujbele pentru defuncţi şi
sfintele taine, altul contra lui Mahomed şi a ucenicilor săi, şi ultimul împotriva
evreilor, consideraţi ca ucigaşi ai lui Dumnezeu.
O manifestare eretică care a căpătat o importanţă deosebită s-a cunoscut în
sudul Franţei. Erezia catară ( catar = grec. „ pur „ ) a câştigat aderenţi la Köln şi în
Flandra ( 1163 ). În cadrul acestei mişcări eretice, se distinge o elită a celor puri –
Desăvârşiţii – care primeau spre apogeul vieţii aşa-numitul consolamentum, un fel de
sacrament.
Un alt curent eretic – valdeismul- a apărut în a doua jumătate a secolului al
XII-lea la Lyon. Propagatorul acestei erezii era neguţătorul Pierre Valdes, care
predica sărăcia, umilinţa şi viaţa după Evanghelie. Fără a contesta autoritatea
ecleziastică, valdeismul era mai degrabă o mişcare de reformă care cerea o
participare mai importantă a laicilor.
Represiunea antieretică a început în anul 1184, când papa Lucius al III-lea a
lansat la Verona decretala „ Ad abolendam ”, care viza pe toţi ereticii (catarii,
patarinii/umiliţii sau săracii din Lyon, pasaginii, iozefinii, arnaldiştii ). Papa
Inocenţiu al III-lea (1198-1216 ), a fost principalul organizator al represiunii
antieretice.
Erezia a fost asimilată cu crima de lezmaiestate (1199 ) şi avea drept
consecinţe condamnarea ereticului, confiscarea bunurilor, privarea de moştenire şi
excluderea din funcţiile publice. De pontificatul lui, se leagă şi transferul ideii de
cruciadă pe terenul luptei contra ereticilor. Sprijinit de laici, a pornit în anul 1208
cruciada albigenzilor, care a avut parte de un renume tragic. Albigenzii negau
spovedirea şi împărtăşirea. Cruciada s-a încheiat în 1229 cu supunerea conţilor de
Toulouse, a seniorilor şi oraşelor din sudul Franţei, iar ţinutul Avignon va intra în
stăpânirea Bisericii Romei.
Un jurământ anti-eretic, a fost impus principilor cu prilejul Conciliului
Lateran IV (1215 ). La acest conciliu, s-a hotărât împărtăşirea şi spovedirea
creştinilor cel puţin o dată pe an. Numeroasele forme de erezie, la care se adaugă şi

27
Congregaţia Floristă a lui Ioachim de Flora († 1202 ) au fost condamnate. Evreilor li
s-a impus să poarte o rondelă – o bucată rotundă de stofă roşie, ca semn distinctiv.

E. E. Cairns, Creştinismul de a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine,

Chişinău, 1992.
J. Carpentier, F. Lebrun, Istoria Franţei, Institutul European, Iaşi, 2001.
Jean Flori, Război sfânt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam,
Editura Cartier, 2003.
A. Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios.militare în Evul Mediu (sec.
al XI-lea-al XVI-lea), Editura Cartier, 2003.
G. Duby, Histoire de la France des origines à nos jours, Larousse, 1995.
G. Duby, La société aux XIe et XIIe siècles dans la région mâconnaise, Éditions de
L'École des Hautes Études en sciences sociales, 1982.
Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
J. Le Goff, J. – C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Iaşi, 2002.
Astra: 455797 – 455798.
R. Manolescu, Societatea feudală în Europa apuseană, Bucureşti, 1974.
R.I. Moore, Prima revoluţie europeană ( cca. 970-1215 ), Polirom, 2004.
Léo Moulin, La vie quotidienne des religieux au Moyen Age Xe-XVe siècles,
Hachette, 1978.
J. Paul, Biserica şi cultura în Occident ( secolele VIII-XII ), vol. I - II, Bucureşti,
1996.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Jean-Claude Schmitt, Raţiunea gesturilor în Occidentul medieval, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1998.
A. Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental: secolele VIII - XII, Bucureşti,
1994. Astra: 426475.

Carta de întemeiere a Ordinului de la Cluny

„ Către toţi dreptgânditorii: este neîndoielnic că providenţa Domnului a

înlesnit unor oameni bogaţi ca, prin mijlocirea bunurilor lumeşti, dacă le folosesc
bine, să fie vrednici de răsplata veşnică. Despre acest lucru, cuvîntul divin spune:
Omul cu bogăţia lui îşi răscumpără viaţa, arătând că [un astfel de fapt] este posibil
ţi întru totul de dorit.
Eu, Guillaume, conte şi duce din mila Domnului, chibzuind cu sârguinţă la
acest lucru, dorind să-mi asigur liniştea atât timp cât mai sunt la putere, am crezut
de cuviinţă, ba mai mult, de trebuinţă, ca din bunurile lumeşti care mi-au fost date să
dau o mică parte spre folosul sufletului meu. Într-adevăr, fac aceasta pentru ca nu
cumva eu, care am fost spornic în bogăţie, să fiu învinuit, la sfârşit, că am cheltuit
totul pentru grija faţă de trupul meu; ci mai degrabă să mă pot bucura că am păstrat
ceva şi pentru mine, când soarta îmi va smulge, în cele din urmă, totul; un scop care

28
nu pare să poată fi atins prin mijloace mai potrivite decât acestea, urmând
învăţătura lui Hristos: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte. Şi făcând
din acest act unul trainic, nu trecător, voi întreţine, pe cheltuiala mea, o congregaţie
de călugări. Şi aceasta este încrederea şi acesta este speranţa mea [anume] că, deşi
nici eu nu sunt în stare să dispreţuiesc toate lucrurile, totuşi primindu-i pe cei ce
dispreţuiesc lumea, despre care cred că sunt drepţi, voi putea primi răsplata celor
drepţi. De aceea, să fie făcut cunoscut tuturor celor ce trăiesc în unitatea credinţei şi
aşteaptă îndurarea lui Hristos şi celor ce vor urma şi vor continua să existe până la
sfârşitul lumii că, din iubire pentru Dumnezeu şi faţă de Mântuitorul nostru Isus
Hristos, dau din stăpânirea mea sfinţilor apostoli, anume Petru şi Pavel, posesiunile
care urmează: oraşul Cluny, cu domeniul şi curtea şi biserica închinată Sfintei
Maria, Maica Domnului, şi Sfântului Petru, principele apostolilor, cu toate bunurile
ce ţin de acestea, satele, paraclisele, şerbii de ambele sexe, viile, ogoarele, pajiştile,
pădurile, apele cu gurile lor, morile, veniturile şi taxele, ceea ce este cultivat şi ce nu
este cultivat, toate în întregime, bunuri care se află în sau de jur-împrejurul ţinutului
Mâcon, fiecare cu hotarele sale.
Eu, Guillaume, şi soţia mea, Ingelberga, dau toate acestea apostolilor mai
sus numiţi, mai întâi din dragoste pentru Domnul, apoi pentru sufletul stăpânului
meu, regele Eudes, al tatălui şi al mamei mele, pentru mine şi soţia mea, anume
pentru izbăvirea sufletelor şi a trupurilor noastre, şi, nu în cele din urmă, pentru
Ava, care mi-a lăsat aceste lucruri în testamentul ei; de asemenea, pentru sufletele
fraţilor, surorilor şi nepoţilor noştri şi ale tuturor neamurilor noastre, pentru
credincioşii din slujba noastră şi pentru propovăduirea şi deplinătatea religiei
catolice. În cele din urmă, de vreme ce noi toţi, creştinii, sutem ţinuţi laolaltă printr-
o singură legătură de dragoste şi credinţă, fie ca acestă danie să fie pentru toţi,
pentru dreptcredincioşii din timpurile trecute, prezente şi viitoare.
De asemenea, dau aceste lucruri, înţelegând că la Cluny va fi ridicată o
mănăstire de călugări, închinată sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, unde să se adune
călugări care să vieţuiască potrivit regulii Sfântului Benedict, să deţină, să păstreze,
să aibă şi să orânduiască aceste lucruri, pentru totdeauna. În acest chip, pragul
venerabilei case de rugăciune, care este acolo, va fi trecut cu credinţă, cu jurăminte
şi cu rugăciuni, iar cuvântul ceresc va fi căutat cu toată dorinţa şi cu râvna cea mai
adâncă. De asemenea, cu stăruinţă vor fi înălţate către Dumnezeu, atât pentru mine,
cât şi pentru ceilalţi, după rânduiala despre care s-a făcut pomenire mai sus,
rugăciuni, implorări şi predici.
Iar pe călugări lăsaţi-i ca, împreună cu posesiunile amintite mai sus, să fie
sub puterea şi stăpânirea abatelui Bernon, care îi va conduce după regulă, pe
potriva cunoştinţelor şi a puterilor sale, atât timp cât va trăi. Dar după moartea sa,
aceiaşi călugări vor avea puterea şi voia de a alege pe unul din ordinul lor, pe care
îl vor vrea, ca abate şi cârmuitor, urmând voinţa Domnului şi regula Sfântului
Benedict, în aşa fel încât nici prin intervenţia noastră, nici a altei puteri să nu fie
împiedicaţi să facă o alegere corectă, canonică. De asemenea, la fiecare cinci ani,
călugării mai sus numiţi vor plăti bisericii apostolilor de la Roma zece [monede]

29
pentru lumânări şi vor avea protecţia aceloraşi apostoli şi apărarea pontifului
roman; şi aceşti călugări vor putea construi pe locul mai sus menţionat din toată
inima şi sufletul lor, potrivit cunoştinţelor şi puterii lor.
Mai departe, vrem ca atât în vremurile noastre, cât şi în cele ale urmaşilor
noştri, atât cât o vor îngădui putinţele din acel loc, să îndeplinească zilnic, cu cea
mai mare râvnă, fapte de milostenie pentru cei săraci, nevoiaşi, străini şi pelerini.
De asemenea, ne-a fost pe plac să punem în acest document ca, începând
cu acestă zi, călugării adunaţi acolo să nu ne fie supuşi nici nouă, nici rudelor
noastre, nici puterii regale sau oricărei alte puteri lumeşti. Şi în numele lui
Dumnezeu, al tuturor sfinţilor şi al înfricoşătoarei judecăţi de apoi, prevenim şi
conjurăm ca nici unul dintre principii lumeşti, nici conte, nici episcop, nici pontif
al scaunului pontifical roman mai sus zis, să nu calce peste stăpânirea acestor
slujitori ai Domnului, nici s-o înstrăineze, s-o micşoreze, s-o schimbe sau s-o dea
ca beneficiu cuiva, şi nici să pună vreun prelat deasupra lor, împotriva voinţei lor.
Şi pentru ca un astfel de act profan să nu fie la îndemâna oamenilor
nesăbuiţi şi răi, întărim următoarele, dând şi mai multă tărie prevenirii care
urmează: vă implor pe voi, o, sfinţi apostoli şi glorioşi principi ai lumii, Petru şi
Pavel, şi pe tine, o, suprem pontif al Scaunului Apostolic, ca prin puterea canonică şi
apostolică pe care voi aţi primit-o de la Dumnezeu să îndepărtaţi din Sfânta Biserică
şi de la viaţa veşnică pe hoţii, năvălitorii şi pe cei ce înstrăinează aceste bunuri, pe
care le dau din toată inima şi din toată vrerea, şi să fiţi sprijinitorii şi apărătorii
locului, de la Cluny mai sus numit, şi ai slujitorilor lui Dumnezeu de acolo, şi ai
tuturor acestor posesiuni, în numele milei şi a îndurării Celui mai Sfânt Mântuitor.
Dacă cineva- ceea ce, Doamne fereşte, prin mila Domnului şi cu apărarea
apostolilor, nu cred să se întâmple-, fie el vecin sau străin, fără seamă de rang sau
putere, ar încerca, prin orice fel de viclenie, să încalce acest act de danie pe care l-
am rânduit să fie scris din iubire pentru Atotputernicul Dumnezeu şi din veneraţie
pentru cei dintâi apostoli, Petru şi Pavel, [acela] să înfrunte mai întâi mânia
Atotputernicului dumnezeu, iar acest lucru să-l scoată de pe tărâmul celor vii şi să-i
şteargă numele din cartea vieţii, iar sorţii lui să fie ca ai celor care rostit-au către
Domnul: Pleacă de la noi; să ajungă [însoţitor] al lui Dathan şi Abiron, pe care
pământul, deschizându-şi fălcile, i-a înghiţit şi iadul i-a luat încă de vii; să cadă
asupra sa pedeapsa veşnică. Şi fiind făcut însoţitor al lui Iuda, să fie ţinut acolo în
chinuri veşnice şi, ca să nu pară în ochii oamenilor că a trecut prin această lume
fără a fi pedepsit, trupul să-i treacă prin chinurile viitoarei pedepse, împărţind
marea nenorocire cu Heliodorus şi Antiochus, dintre care unul, silit fiind să poarte
lanţuri grele, abia a scăpat cu viaţă, iar celălalt, lovit de voinţa divină, a pierit în cel
mai nenorocit fel, mădularele putrezindu-i şi umplându-i-se cu viermi. Şi să fie
părtaş cu ceilalţi păcătoşi care se gândesc să prade comoara casei Domnului, iar
dacă nu-şi ia seama, să aibă ca duşman pe cel căruia îi va refuza intrarea în raiul
binecuvântat, pe purtătorul cheilor întregii Biserici şi, împreună cu acesta, pe
Sfântul Pavel, cei doi pe care, dacă el ar fi vrut, i-ar fi putut avea drept cei mai sfinţi
dintre mijlocitori. Dar în ceea ce priveşte legea lumească, i se va cere, prin puterea

30
judecăţii, să plătească o sută de livre de aur celor cărora le-a făcut rău, iar
încercarea lui nu va avea nici o urmare. Tăria acestui act de danie, va rămâne
neclintită şi de nezdruncinat, împreună cu prevederile de mai sus.
Făcut în faţa tuturor în oraşul Bourges. Eu, Guillaume, am poruncit ca acest
act să fie făcut şi scris, întărindu-l cu mâna mea.”
( după Platon-Rădvan 2005 )

31
 APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR MEDIEVALE ÎN
EUROPA

Majoritatea istoricilor moderni, sau din zilele noastre, apreciază că în secolul

al XI-lea a avut loc în Europa trecerea de la evul mediu timpuriu la cel dezvoltat.
Trăsătura nouă şi caracteristică a evului mediu dezvoltat este apariţia şi înflorirea
oraşelor ca centre ale meşteşugurilor şi ale comerţului, centre ale producţiei de
mărfuri.
După Jacques Roussiaud, „oraşul medieval este în primul rând o societate
densă, concentrată pe un spaţiu mic în mijlocul unor vaste întinderi slab populate.
Este, apoi, un loc de producţie şi de schimburi în care se amestecă meşteşugurile şi
comerţul, alimentate de o economie monetară. De asemenea, este centrul unui
system de valori special, din care izvorăsc practica anevoioasă şi creatoare a
muncii, gustul pentru negoţ şi bani, predispoziţia către lux, simţul frumosului. Mai
este şi un system de organizare a unui spaţiu închis de ziduri şi presărat cu turnuri,
unde se pătrunde prin porţi, se circulă pe străzi şi în pieţe. Dar este şi un organism
social şi politic bazat pe vecinătate, în care cei bogaţi nu se constituie în ierarhie, ci
formează un grup de egali-aşezaţi unul lângă altul-, care domnesc asupra unei mase
unanime şi solidare.Faţă de timpul tradiţional încadrat şi punctat cu regularitate de
clopotele Bisericii, această societate laică urbană a cucerit un timp al comunităţii,
pe care clopotele laice îl marchează cu neregularitatea chemărilor la revoltă,
apărare, ajutor”.
În primele secole ale evului mediu în Europa a dominat aproape excusiv
economia naturală.. Familia ţărănească producea produse agricole şi meşteşugăreşti
pentru propriile nevoi, pentru cler şi nobilime ca prestaţie feudală şi numai
excepţional pentru piaţă. Au existat la curţile nobiliare şi lucrători în diferite meserii,
dar baza economiei feudalilor era şi producţia agricolă. În aceste condiţii, schimbul
de produse era redus, fiind comercializate mai ales produsele rare de metal, obiecte
de lux şi mirodenii care proveneau din anumite zone ale Europei sau din Orient.
Acest schimb se făcea îndeosebi de către negustorii ambulanţi (bizantini,
evrei, arabi, sirieni şi alţii ). O chestiune amplu discutată de cercetători este aceea a
continuităţii oraşelor antice în evul mediu timpuriu. Au existat oraşe antice care au
rămas din antichitate, în timp ce foarte multe dintre ele au decăzut sau chiar au
dispărut. În schimb, au apărut oraşe medievale noi, care iniţial au fost centre
administrative sau fortificaţii.
Deşi era numeric mai puţin importantă, populaţia urbană a jucat un rol
determinant în transformarea societăţii. Dezorganizate temporar în apus de invaziile
normande, reşedinţele episcopale sau aglomerările abaţilor duceau o viaţă de
somnolenţă, caracterizată prin economia domenială. Totuşi ele au devenit puncte de
atracţie pentru populaţia din jur, precum şi fortificaţiile ca puncte strategice ale
seniorilor feudali. Renaşterea comerţului şi înnoirea urbană, au rămas în multe zone
în urma altora.

32
 O primă serie de oraşe vechi renăscute, datează din secolul al X-lea, de-a
lungul mărilor şi a marilor râuri, întărindu-se legăturile negustoreşti, maritime şi
fluviale, dar şi cele continentale în toate direcţiile. În cursul secolului al XI-lea se
organizează mai bine oraşele mediteraneene, datorită pirateriei practicate de arabi. În
sfârşit, în secolul al XII-lea se formează oraşele din interiorul continentului european,
aflate departe de mări, la încrucişarea de drumuri comerciale şi în centre ecleziastice.
Multe dintre ele se numeau oraşe agricole unde meseriile practicate ocupau încă un
rol secundar.
Oraşul episcopal a reprezentat primul tip din Europa medievală. În secolul al
XI-lea, se ajunge la limitarea sau înlăturarea dominaţiei oraşului de către episcopi şi
conţi. Nu de puţine ori, episcopul deţinea şi funcţia de conte şi acaparase funcţiile
civile. Pe lângă revoltele paşnice îndreptate împotriva acestei situaţii s-a ajuns
deseori la violenţă, cum a fost cazul asasinării contelui-episcop de Laon (1116).
Tipul de oraş-stat este reprezentativ pentru Italia, Yves Renouard distingând trei faze
în evoluţia oraşelor italiene din secolele X-XIV. La început se înfiinţează o republică
aristocratică care acaparează puterea în detrimental contelui şi episcopului, fiind
chemat apoi un străin cu puteri limitate (podestatul). Apoi, urmeză guvernarea
asociaţiilor pe meserii şi corporaţiile elitei meşteşugăreşti şi negustoreşti, “il popolo
grasso/poporul gras”. La Geneva, Milano, Florenţa, Veneţia şi Roma, lupta pentru
putere a angrenat marile familii, adevărate clanuri, transformând teritoriile ce
înconjurau aceste oraşe în adevărate posesiuni dominate.
O situaţie mai specială aveau oraşele maritime Pisa, Genova şi Veneţia, a
căror emancipare a fost asigurată de activităţile comerciale. Prin poziţia ei geografică
în nord-estul peninsulei, datorită schimburilor comerciale directe între Occident şi
Orient, a reuşit să obţină acorduri comerciale şi concesii foarte avantajoase. În scurt
timp, Veneţia va reuşi să deţină supremaţia în Marea Adriatică dar şi asupra coastelor
Istriei şi Dalmaţiei. Pe plan intern, a existat o rivalitate între aristocraţia comercială şi
vechea aristocraţie a tribunilor. Dogele provenea din rândul aristocraţiei comerciale
şi era ajutat şi controlat de un consiliu al înţelepţilor.
Cele mai multe oraşe nu depăşeau pe la anul 1200 10.000-15.000 de
locuitori. Caracterul lor semirural este încă evident, cu grădini de zarzavat şi cu
multe animale mici. În mijlocul acestor aglomerări urbane se afla o piaţă comercială
şi se construiau pe rând mai multe biserici, care ulterior deveneau biserici parohiale.
Populaţia anterioară, clericală sau ţărănească, s-a înmulţit prin aflux, s-a fondat o
nouă comunitate adoptându-se modul de viaţă al meşteşugarilor şi negustorilor.
Imigraţia de ţărani a format grosul populaţiei urbane. În felul acesta, negoţul a
devenit raţiunea de a exista a comunităţilor aglomerate.
Aici avea loc schimbul principal între produsele meşteşugăreşti şi cele
agricole. Meseriaşul sau artizanul cum spun francezii este prin excelenţă sedentar,
schimbul de produse fiind preluat de negustori când era vorba de distanţe lungi.
Creşterea populaţiei urbane s-a făcut în detrimentul domeniilor feudale, a seniorului
teritorial, comunitatea urbană luând măsuri de a se apăra prin palisade, ulterior prin

33
incinte de piatră şi cărămidă care în Europa apuseană şi centrală poartă numele de
burg, de oraş fortificat, a cărui cetăţeni erau bürgeri, bourgeois sau burghezi.
Crescând numeric unele cartiere mărginaşe, faubourguri, acestea vor primi
ulterior incinte fortificate, adăugându-se oraşului propriu-zis. Fiind un mediu de
atracţie pentru negustori de la distanţă, târgurile săptămânale au pierdut în parte
caracterul lor agricol. La târgurile anuale create în unele oraşe privilegiate, în jurul
unor monumente bisericeşti şi ţinute cu ocazia zilelor unor patroni se revindeau
multe mărfuri aduse din alte ţări. Unele produse confecţionate pentru vânzări în alte
zone şi nu pentru pieţe locale, au favorizat în mod deosebit schimburile comerciale.
Produse orientale, rezultate din meşteşuguri specializate, mirodenii dar şi numeroase
obiecte europene produse din metale şi sticlă, draperiile flamande, produse ale artelor
minore din Italia şi nordul Franţei, sunt numai o mică parte din multele produse ale
artizanatului specializat. Producători şi negustori, la început fiind aceleaşi persoane,
formează adevărate caravane înarmate.
După anul 1000 se desfăşura un negoţ înfloritor în toate zonele Europei, cel
mai important fiind cel mediteranean al oraşelor bizantine şi italiene. Mărfurile
flamande ajung din Anglia până la Novgorod. Mediterana, Marea Nordului şi Marea
Baltică sunt cele mai frecventate căi maritime. Veneţia şi Genova deschid primele
contoare şi burse financiare. Porturile germane de pe Rin, cele de pe ţărmurile Mării
Nordului şi Mării Baltice se unesc în Hansa Germană care exercită un adevărat
monopol comercial în nordul Europei, până când epicentrul navigaţiei se va deplasa
în Atlantic în urma marilor descoperiri geografice.
Pentru a se apăra de pericole, negustorii din toate oraşele s-au grupat în
asociaţii de ajutor mutual, pentru ca să-şi poată apăra în comun convoaiele cu
mărfuri. Aceste asociaţii erau semireligioase şi semiprofesionale. Nu numai bande
formate de jefuitori, ci însuşi stăpânul domeniului putea angaja tâlhari care să-i
jefuiască pe marii negustori.
În apusul Europei aceste asociaţii de într-ajutorare numite ghilde, s-au
înfiinţat după mijlocul secolului al XI-lea. Este vorba de conjuraţii private,
revoluţionare în sensul că ele opuneau putere faţă de arbitrar pentru menţinerea
ordinei, ele apărând mai întâi între Flandra şi Artois la sfârşitul secolului XI.
Cea mai veche atestare a termenului de ghildă, ce se referă la un grup social,
ne apare în capitulariile lui Carol cel Mare de la Herstal (779): „ În ce priveşte
jurămintele între membrii ghildei, acestea sunt interzise tuturor. Cât despre pomeni,
în caz de incendiu sau de naufragiu, acordarea lor nu trebuie să fie însoţită de
jurăminte.” (c.16, MGH, Capitolul 1, S. 51 ). Ghildele sunt grupuri create prin
convenţie, consimţământ şi contract – „asociaţii libere”. Ele încheie acorduri
(convenientiae), au un statut, iar consmiţământul şi contractul au la bază un jurământ
promisoriu, ce vizează comportamentele şi acţiunile viitoare. În capitularii se
specifică că înfiinţarea unei ghilde are ca obiectiv întrajutorarea în situaţii de
sărăcire, incendiu sau naufragiu. Din punct de vedere terminologic, în textele din
evul mediu timpuriu, nu apare exclusiv ca gilda, gelda, gildonia, ci apar şi alte
denumiri ca: confratria, fraternitas, consortium, societas, conjuratio, amicitia.

34
 Corespondentele ghildelor şi hanselor din regiunile germanice erau în Ţările
de Jos- frairies, compagnies şi charités (în fr. veche, frarie, din latina târzie fratria=
societate, grup social, confrerie; charités- din lat. caritas= asociaţii de caritate, de
întrajutorare; compagnie- companie, asociere de persoane pentru o acţiune comună,
cu statute comune). Trupele de negustori întâlnite în Europa Occidentală în secolul al
X-lea, sunt văzute ca unele cete înarmate cu arcuri şi săbii, care încadrează cai şi
căruţe încărcate cu saci, baloturi şi butoaie. Un purtător de fanion se afla în fruntea
acestei caravane.
Autoritatea asupra acestei „companii” era exercitată de un Hansagraf (conte
al hansei) sau de un Doyen (decan). În compunerea acestor asociaţii intrau frères
(fraţi), legaţi prin jurământ de fidelitate. Probabil că, mărfurile erau cumpărate şi
vândute în comun, iar beneficiile erau repartizate proporţional cu aportul fiecărui
membru.
În documentele englezeşti din secolul al XII-lea, negustorii sunt denumiţi
pitoresc sub numele de „picioare prăfuite” (pieds poudreux, lat. pedes pulverosi).
Prinţii încercau să-i atragă pe negustori în teritoriile lor, deoarece le sporeau
consistent veniturile prin aplicarea acelei taxe de trecere (tonlieu). O cutumă
comercială, un adevărat drept propriu, se alcătuia la bâlciuri şi la târguri între
comercianţi (jus mercatorum). Menţionarea acestei cutume începând cu secolul al X-
lea, pare să demonstreze pătrunderea ei în practicile judiciare, mai ales în cazul
proceselor dintre negustori. S-a crezut multă vreme că numeroasele târguri
(mercatus, mercata) din secolul al IX-lea au determinat primele aglomerări urbane. În
perioada carolingiană aceste târguri erau simple, locale şi strângeau ţăranii din
împrejurimi şi unii negustori ambulanţi. Ele se ţineau odată pe săptămână şi aveau
rolul de a aproviziona cu alimente burgurile şi cetăţile. Tranzacţiile erau în general
limitate, iar locurile unde se ţineau nu au ajuns întotdeauna la rangul de oraşe ( ex.
Radolfzell, Câteau-Cambrésis).
Bâlciurile (fora) au fost locuri de întâlnire periodică pentru negustorii de
profesie. Până în secolul al XIII-lea se remarcă Thourout, Messines (Flandra), Bar-
sur-Aube şi Lagny (Franţa). Importanţa lor rezidă în faptul că se aflau pe marea cale
a tranzitului din Marea Nordului în Lombardia, şi principii locali le-au înzestrat cu
libertăţi (franchises). Aglomerarea urbană i-a determinat pe mulţi comercianţi, mai
ales din secolul al X-lea să se stabilească în afara zidurilor oraşelor.
La Regensburg exista oraşul negustorilor (urbs mercatorum), fapt atestat şi la
Strasbourg şi Utrecht. Un alt exemplu avem în cazul Verdun-ului, unde negustorii au
construit o împrejmuire fortificată (negotiatorul claustrum), legată de cetate prin
două poduri. Dacă la Marsilia incinta urbană a fost lărgită în secolul al XI-lea, la
Cambrai negustorii s-au înconjurat de o palisadă de lemn, înlocuită ulterior cu un zid
de piatră.
Instalarea în exteriorul unui asemenea perimetru a condus la apariţia unui
„foburg” (burg din afară) sau o suburbie (fr. Faubourg, lat. forisburgus, suburbium).
În comparaţie cu „vechiul burg” (vetus burgus), textele numesc acest foburg cu
termenul de „noul burg” (novus burgus). În Ţările de Jos şi în Anglia întâlnim

35
termenul de portus. Acesta era un spaţiu împrejmuit, ce servea ca antrepozit sau
etapă de tranzit pentru mărfuri. Situate pe cursuri de apă, erau debarcadere unde se
adunau mărfuri pentru a fi transportate mai departe. Acolo se stabilea şi o taxă de
trecere (tonlieu). În secolul al VII-lea existau reşedinţe de portus, deci locuri de
tranzit ca: Dinant (Namur), Huy, Maestricht, Cambrai. Altele ca Bruges, Grad, Ypres
sau Saint-Omer sunt înfiinţate în secolul al X-lea.
De multe ori, acel faubourg comercial depăşeşte în importanţă vechiul burg
medieval. Locuitorii acestei aglomerări negustoreşti, desemnate prin denumirea de
nouveau bourg (noul burg ), vor primi cel mai târziu la sfârşitul secolului al XI-lea
numele de „burghez” /orăşean (burgenses). Prima menţionare a acestui termen se
întâlneşte în Franţa în 1007, iar apoi în Flandra, la Saint-Omer în 1056. În schimb,
locuitorii vechiului burg ne apar sub numele de castelanni sau castrenses.
Un rol deosebit la cumpăna secolelor XI-XIII l-au avut târgurile din
Champagne, datorită creşterii puterilor conţilor de aici şi a liberalismului politicii lor.
Se ţineau târguri la: Ligny, Bar-sur-Aube, Provins şi Troyes, Saint-Ayoul, Bar şi
Saint-Remi.
În oraşul evului mediu se poate accepta şi o ierarhie a meseriilor urbane. O
anumită distincţie între „artele majore” şi „artele minore” (lat. Ars= meserie) se
constată în cazul Italiei. La Florenţa existau 11 arte majore şi mai multe arte minore.
Cea mai mare importanţă o aveau primele 5 din cele 11 arte majore, care grupau pe
oamenii de afaceri, aşa numiţii importatori-exportatori (Calimala), meseriile legate
de lână sau de mătase (Por Santa Maria) sau de schimbul de bani.
Dar evoluţia oraşelor a fost stânjenită de nobilimea pe a cărui domeniu se
formase oraşul, fiind vorba deopotrivă de nobilimea laică şi ecleziastică.
Meşteşugarii şi negustorii aveau venituri cu mult sporite faţă de nobilii a căror
domenii erau lucrate de iobagi. La începutul secolului al XII-lea în apusul Europei,
mai târziu şi în centrul continentului, a izbucnit lupta deschisă între stăpânii nobili ai
oraşului, care încercau să stoarcă venituri cât mai mari de la orăşeni şi între aceştia
care au început o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea libertăţilor comunale.
Locuitorii comunelor urbane s-au ridicat cu arma împotriva episcopilor, abaţilor şi
nobililor mireni, pentru obţinerea statutului de libertate a comunelor. În această
bătălie s-au format puternice uniuni urbane cum a fost Hansa oraşelor germane de pe
Rin care în secolul al XIII-lea, cuprindea 52 de oraşe.
Oraşele din Flandra, din extremitatea de sud şi de nord a Franţei, din Ţările
de Jos, Italia şi Germania au reuşit să se elibereze complet sau parţial de opresiunea
feudală, elaborându-se o seamă de constituţii urbane care s-au transmis de la oraşe
mai vechi la oraşe mai noi, întotdeauna printr-o luptă acerbă, între comune şi
feudalitate. Spre răsăritul Europei s-a extins mai cu seamă dreptul urban al oraşelor
Köln, Nürnberg şi Magdeburg.
Istoricii au studiat şi mai studiază şi astăzi filiere de răspândire şi de
schimbare a constituţiilor urbane. În Transilvania, au obţinut doar oraşele locuite de
saşi pe teritoriu regal privilegiat, libertăţi comunale. Oraşele din Moldova şi Ţara
Românească au rămas tot evul mediu oraşe ale principilor şi ca atare nu au cunoscut

36
o evoluţie nestânjenită. Noua clasă a burgheziei şi-a manifestat dorinţa de a se
administra singură, ca populaţie liberă, de a-şi întreţine contingente proprii pentru
apărare, sub forma unor miliţii, de a menţine ordinea în oraş. Ea a luptat de asemenea
pentru emancipare juridică, de a se elibera de judecătoriile bisericeşti sau teritoriale,
de a se judeca după legi proprii, adecvate comunelor urbane. Toate cauzele de
judecată trebuiau să fie în favoarea meseriilor şi a negoţului liber. Obţinerea acestor
deziderate constituie prima fază a luptei de eliberare comunală a oraşelor.
Drepturile comunale au fost obţinute prin lupte deschise, deseori reluate mai
cu seamă în oraşele episcopale, dar s-a întâmplat ca drepturile comunale să fie
obţinute în urma unor tratative. Fiecare oraş occidental în parte are propria sa istorie
de emancipare, sau a rămas sub tutela şi jurisdicţia seniorului. Există un număr infinit
de constituţii urbane, mai vechi şi mai noi, obţinute prin lupte îndelungate, repetate,
în decursul cărora oraşele au încheiat alianţe între ele, fiind deseori sprijinite de
regalitate care avea în oraşe un aliat împotriva descentralizării feudale.
În cele mai liberale constituţii urbane, oraşele se administrau singure, aveau
un colegiu de juraţi de prezidii sau senatori aleşi, cooptaţi şi uneori numiţi de seniorii
feudali. Nu numai economia şi ordinea publică, ci şi viaţa religioasă comunitară,
învăţământul şi tot ceea ce privea pe orăşeni erau reglementate prin constituţiile
urbane. Regii şi principii susţineau în general lupta oraşelor pentru libertate
comunală, dar nu şi libertatea urbelor aflate pe propriile domenii sau, cum s-a
întâmplat de exemplu în Bavaria şi Saxonia. În secolul al XII-lea ducele Henric Leul
al Bavariei a dobândit şi ducatul Saxoniei. În acesta din urmă el a fondat oraşul-port
Lübeck pe care l-a înzestrat cu drepturi şi o constituţie generoasă, Lübeck-ul
devenind unul din cele mai importante porturi ale Hansei germane. Regele Angliei,
Henric al III-lea a recunoscut negustorilor din Hamburg (1266) şi apoi celor din
Lübeck (1267), dreptul de a forma o asociaţie sau o hansă, după modelul hansei
negustorilor din Köln. Acum apare pentru prima dată termenul de „hansă” în
documente.
În schimb, Henric Leul a ţinut vechea sa reşedinţă, München-ul bavarez într-
o stare de supunere jalnică, capitala Bavariei devenind adevărată metropolă abia în
epoca modernă. În schimb oraşele renane, ca şi cele norditaliene sau din sudul
Franţei şi-au obţinut libertăţile prin lupte sângeroase.
Unul dintre cele mai interesante fenomene are loc în nordul Italiei. Aici după
principalele oraşe din Lombardia şi marile porturi au obţinut drepturile comunale ele
trec la ofensivă formându-şi prin cucerirea satelor desigur adevărate domenii. În timp
ce în Franţa, Ţările de Jos şi Germania o parte a nobililor a trecut în starea
negustorilor, devenind burghezi, în Italia asistăm la fenomenul invers, bogatele
familii de patricieni urbani, devenind stăpâni funciari şi nobili.
Dacă în perioada de început a oraşelor, meşteşugarul era şi negustor, cele
două grupuri economico-sociale se vor despărţi. Prin aspectele lor, oraşele medievale
se deosebeau mult de oraşele moderne. De obicei ele erau înconjurate de ziduri înalte
din piatră şi cărămidă, cu turnuri înalte şi porţi masive. Erau înconjurate cu şanţuri
adânci, pentru a se putea apăra împotriva atacurilor feudalilor şi invaziei duşmanilor.

37
 Sub raport juridic şi economic, oraşele se puteau deosebi foarte mult între
ele. De multe ori, oraşele mari şi mai cu seamă cele de pe teritoriul regal, fără să
capete dreptul de autonomie, se bucurau de o serie de privilegii şi libertăţi, printre
care şi dreptul de a avea organe alese ale administraţiei orăşeneşti, care acţionau însă
de comun acord cu funcţionarul numit de rege sau cu un alt reprezentant al
seniorului. În această situaţie erau Parisul şi alte oraşe din Franţa, ca Orléans,
Bourges, Lorris, Lyon, Nantes, Chartres, iar în Anglia Lincoln, Ipswich, Oxford,
Cambridge, Gloucester.
Asemenea ţăranului, meşteşugarul era un mic producător, care avea unelte de
producţie proprii, ducea o gospodărie privată independentă. Particularitatea
caracteristică a meşteşugarului medieval din Europa o constituie organizarea în
breaslă, unirea meşteşugarilor de o anumită profesiune în acelaşi oraş în asociaţii
denumite bresle. Breslele au apărut aproape în acelaşi timp cu oraşele. În Italia ele se
întâlnesc încă în secolul al X-lea, în Franţa, Anglia, Germania şi Cehia începând cu
secolele XI-XII. Breslele apărau interesele specifice ale meşteşugarilor dintr-o
anumită meserie, trebuind să lupte împotriva nobililor şi a concurenţilor străini.
În atelierul meşteşugăresc aproape că nu exista o diviziune a muncii.
Diviziunea muncii se făcea sub forma specializării între diferitele bresle, apărând
mereu bresle noi. Meşteşugarul era ajutat de obicei de familia sa. Împreună cu el,
lucrau calfe şi ucenici, dar membru deplin al breslei era numai meşterul. În prima
perioadă de dezvoltare a breslelor, fiecare ucenic putea deveni peste câţiva ani calfă,
iar calfa putea deveni meşter. Într-o etapă mai târzie când s-a manifestat o anumită
supraproducţie de obiecte meşteşugăreşti, avansarea ucenicilor şi a calfelor a devenit
tot mai anevoioasă.
Breasla reglementa riguros producţia şi supraveghea pe fiecare meşter să
producă mărfuri de o anumită calitate şi cantitate. Şi numărul ucenicilor şi al calfelor
era strict delimitat. Breasla cuprindea toate laturile vieţii meşterului medieval. Ea era
organizaţia militară care participa la apărarea oraşului, formând în caz de război o
unitate de luptă. Breasla avea un patron al ei, deseori chiar o biserică proprie, cu o
viaţă religioasă bine organizată. Cu încheierea primei etape de luptă a oraşelor pentru
obţinerea drepturilor comunale, nu s-a încheiat chestiunea socială de la oraşe. La
conducerea oraşelor nu participau în egală măsură toţi bürgerii, ci numai vârfurile
burgheziei care se întruneau în Casa Consiliului (Rathaus ). La conducerea oraşului
participau proprietarii de case din oraş, proprietarii funciari, cămătarii şi negustorii
bogaţi. Această aristocraţie orăşenească era ereditară numindu-se patriciat, care a
acaparat toate funcţiile din conducerea oraşului. În unele zone ale Europei, vârfurile
orăşeneşti se aliau cu nobilimea pentru a putea dispune de ţărănimea dependentă şi
de plebea urbană. În ceea ce priveşte diferenţierea socială aceasta se adânceşte de-a
lungul secolelor în oraşele medievale.
În procesul luptei orăşenilor împotriva feudalilor şi al luptei breslelor
împotriva patriciatului orăşenesc, a luat naştere şi s-a consolidat pătura medievală a
bürgeri-lor. În apus, cuvântul bürger desemna iniţial pe toţi orăşenii (de la cuvântul
german Burg, cetate ), preluat apoi şi în franceză. Iniţial toţi locuitorii oraşului erau

38
bürgeri sau burghez, abia într-o etapă ulterioară termenul va desemna doar pătura
sus-pusă a celor avuţi. Tot aşa s-a schimbat şi termenul primăriilor. Iniţial primăria se
numea Bürgerhaus= casa orăşenilor, pentru ca ulterior să se restrângă la numirea de
Rathaus= Casa Consiliului. Bürgeri nu mai erau toţi, ci numai unele familii bogate
care intrau în Consiliul orăşenesc.
Începând cu secolul al XIII-lea oraşele erau pe deplin dezvoltate, relaţiile
marfă-bani pătrunzând şi la sate. Ele au subminat tot mai mult economia naturală şi
atrăgea în circuitul pieţei o parte tot mai mare a produselor agricole, date în schimbul
obiectelor confecţionate de meşteşugarii din oraşe.
Încă din secolele XI-XII un rol însemnat au jucat bâlciurile, apoi târgurile
anuale, iarmaroace. Pe lângă negoţul din ţările apusene şi centrale ale Europei, un rol
însemnat l-au avut negustorii italieni care aduceau în Europa mărfuri orientale.
Comerţul internaţional se concentrase în două regiuni: în Mediterană şi în Marea
Nordului şi Marea Baltică. O importantă piedică în desfăşurarea comerţului îl
constituiau numeroasele vămi instituite de principi şi seniori pe domeniile lor.
Începând cu secolul al XIII-lea se dezvoltă şi instituţiile bancare, mai întâi în Italia,
apoi în Flandra şi în Ţările de Jos. Întrucât primele bănci s-au format în oraşele
italiene din Lombardia, cuvântul „lombard” devenise sinonim cu cel de bancher şi
cămătar. Evoluţia meseriilor şi a relaţiilor marfă-bani au făcut ca în oraşele
medievale ale Europei să se nască germenii epocii moderne a istoriei universale.
La mijlocul secolului al XIII-lea s-au înmulţi oraşele mici şi mijlocii, iar un
număr retrâns de oraşe mari se aflau în plină expansiune. Un oraş din Occidentul
medieval avea între 10.000-20.000 de locuitori. Existau şi oraşe cu un număr mai
însemnat de locuitori, precum Palermo şi Barcelona (50.000 de locuitori), Gand,
Genova, Cordoba (60.000 de locuitori), Bologna (60.000-70.000 de locuitori),
Milano (75.000 de locuitori), Florenţa şi Veneţia (100.000 de locuitori) şi Parisul (pe
la 1300 avea în jur de 200.000 de locuitori).

J. Le Goff, J. – C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Iaşi, 2002.

Astra: 455797 – 455798.
Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
J. le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
Astra: 192782 -. 192783.
J. le Goff, Negustorii şi bancherii în evul mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.
*** Omul medieval . Coord. J. Le Goff , Iaşi, 1999. Astra: 444146-444147, 444949.
J. le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.
Astra: 192782 -. 192783.
Henri Pirenne, Oraşele evului mediu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
George Lăzărescu, Civilizaţie italiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1971.

39
 CRUCIADELE

Au existat o serie de condiţii sociale şi economice care au caracterizat secolul

al XI-lea şi au determinat cruciadele – lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea
economiei monetare şi a schimburilor comerciale. Pe de altă parte, începutul
expansiunii italiene în Mediterana face posibilă această mişcare către Orient. Între
cauzele îndepărtate se pot aminti pelerinajul spre Ierusalim şi doctrina războaielor
„drepte” împotriva sarazinilor (legitimitatea războiului împotriva necredincioşilor ).
Pelerinajul apare printre penitenţele canonice din secolul al VII-lea.
În conformitate cu Conciliul de la Châlon din anul 813, pelerinajul
constituie o spălare a păcatelor. Primul pelerin a fost Fromond, un nobil francez din
secolul al IX-lea. În secolul al XI-lea, pelerinajul a fost impus ca penitenţă. Legat de
legitimitatea războiului împotriva necredincioşilor, noţiunea este ceva mai veche. În
secolul al IV-lea, Biserica din Occident a formulat teoria războiului drept. Sf.
Augustin a admis necesitatea războiului contra ereticilor care nu puteau fi convinşi
cu armele spirituale, motiv pentru care a acceptat legitimitatea războiului defensiv.
Prin recompensele cereşti promise luptătorilor, s-a ajuns la noţiunea de război sfânt.
În Conciliul de la Narbonne (1054) s-a decretat că acela care ucide un creştin
varsă sângele lui Iisus Hristos. Grecii sunt percepuţi de către occidentali drept
vicleni, bogaţi şi laşi, fapt ce explică atitudinea ulterioară a cruciaţilor faţă de
imperiu. Apelul de ajutor al Bizanţului, contra arabilor, turcilor, nu însemna neapărat
un război sfânt- aşa cum a fost perceput de papalitate.
Între cauzele apropiate se pot menţiona necunoaşterea Orientului şi venirea
în ajutorul creştinilor despre care se credea că sunt asupriţi de turci. În opinia lui Jean
Flori sunt şi unele „paradoxuri ale cruciadei”. Primul paradox : „Cruciadele sunt
întreprinse de creştini, în numele unei religii care la început se voia paşnică,
împotriva musulmanilor fideli unei religii care, dimpotrivă, a încorporat de la bun
început jihadul în doctrina sa, deşi în teritoriile cucerite se dovedea destul de
tolerantă”.
Al doilea paradox : „Cruciadele sunt rezultatul unei mişcări mult prea vaste
de recucerire întreprinse de creştini, care începe în Spania, îşi dobândeşte aici
primele trăsături de război sfânt, apoi le amplifică atunci când îşi ia drept obiectiv
Jerusalimul şi mormântul lui Hristos. Or, această recucerire reuşeşte pe deplin în
Occident, dar eşuează în Orientul Apropiat, unde provoacă un contraatac musulman
care va duce la cucerirea Constantinopolului în 1453 şi la ameninţarea otomană
asupra Europei Orientale”.
Al treilea paradox : „La origine, cruciada era menită să vină în apărarea
creştinilor din Orient, leagănul creştinismului, şi să ajute Imperiul Bizantin să
recucerească teritoriile invadate de musulmani, în perspectiva unei uniri a Bisericilor.
Or, cruciadele au accentuat şi au pecetluit dezbinarea”.
Al patrulea paradox : „Cruciada propovăduită de Urban al II-lea se prezintă
ca un război de eliberare a Palestinei şi ca un pelerinaj la Sfântul Mormânt. Or,
această luptă este deturnată în favoarea numeroaselor conflicte ale Bisericii sau, mai

40
exact, ale papalităţii cu adversarii săi din exterior, dar şi din interior : eretici,
schismatici, rivali politici”.
Pentru Jacques Le Goff, cruciadele au înrăutăţit relaţiile Europei cu Islamul
şi Bizanţul, şi implicit, rivalităţile dintre statele creştine, dar au înlăturat şi iluzia
potrivit căreia capitala Creştinătăţii s-ar afla la Ierusalim. Eşecul acestor mişcări a
constituit premisa pentru unitatea Europei.

Cruciada a I-a

Grigore al VII-lea, le reamintea prinţilor în februarie 1074, de asistenţa

militară promisă, în vederea organizării unei expediţii în Orient, pentru a-I ajuta pe
creştini împotriva sarazinilor. Tema este reluată într-o circulară din luna următoare (1
martie 1074), destinată „tuturor celor ce vor să apere credinţa creştină”, unde
descrie soarta tragică a creştinilor din Orient (care sunt “omorâţi ca vitele”) după
înfrângerea suferită de bizantini la Manzikert (1071). Intenţiile papei sunt aduse şi la
cunoştinţa împăratului Henric al IV-lea (7 decembrie 1074), unde sunt evocate
suferinţele creştinilor care sunt masacraţi de turci.
Cruciada I-a a fost propovăduită de papa Urban al II-lea, de episcopi în
diocezele lor dar şi de unii predicatori populari precum Pierre l'Ermite, preoţii
Volkmar şi Gottschalk în Germania. Papa Urban al II-lea va populariza mişcarea în
Franţa, la Limoges, Angers, în Aquitania şi Languedoc.Robert d'Arbrissel a fost
trimis să popularizeze cruciada pe valea Loarei. Pierre l'Ermite va extorca pe evreii
de pe Rin, graţie unei scrisori din partea evreilor din Franţa, care sugerau să I se
acorde subsidiile cerute.
În 1071 împăratul Alexios Comnenul a suferit o înfrângere zdrobitoare la
Manzikert ceea ce a permis turcilor să pătrundă în Asia Mică, să cucerească pe rând
Niceea şi Smyrna, în 1076 Palestina şi Ierusalemul şi să intre în 1085 în Antiochia. În
această situaţie dezastruoasă, împăratul cere ajutor vestului, prin mijlocirea papei
Urban al II – lea. Ştirea despre cuceririle turceşti din Asia Mică i-au parvenit papei în
timpul sinodului din 1095 de la Piacenza. După sinod, el se va duce în Franţa pentru
a începe negocierile privind organizarea unei cruciade, folosindu-se de ajutorul
episcopului de Puy, Adémar de Monteil care va deveni ulterior şi legat al papei
pentru cruciadă, precum şi de contele Raimund de Saint Gilles. La sinodul următor
de la Clermont, papa cheamă la organizarea unei armate care să plece spre Orient
pentru a salva „ din dragoste pentru Dumnezeu ” creştinătatea de acolo şi a-i scăpa
de „ stăpânirea păgână ” . La Clermont (18-26 noiembrie 1095), canoanele adoptate
vizează în general problene de disciplină ecleziastică , două dintre ele referindu-se
indirect la cruciadă. Unul dintre canoane extinde pacea lui Dumnezeu la domeniul
întregii Biserici, iar prin al doilea se promite indulgenţă plenară (renunţarea la
penitenţa impusă pentru iertarea păcatelor şi nu absolvirea de acestea) acelora care
vor elibera Biserica lui Dumnezeu din Jerusalim.
Ca atare, o serie de cavaleri veniţi din Spania – unde în 1085 Alfons al VI –
lea de Castilia cucerise Toledo iar Rodrigo Diáz ( Cidul ) Valençia, se prezintă la

41
papă, dispuşi să plece în Orient. Papa îi trimite însă înapoi întrucât, - spune el – ei au
destul de luptat în apărarea creştinătăţii la ei acasă, împotriva „ tiraniei saracinilor ”.
Urban face propagandă pentru cruciadă, reia şi ideea mai veche a papei Grigore al
VII – lea şi anume de a privi lupta contra păgânilor ca un pelerinaj la Ierusalim care
îi va permite pelerinului obţinerea unei indulgenţe de iertare a păcatelor, o idee care
era foarte răspândită, de altfel, în epocă. Deşi pelerinilor li se interzicea purtarea de
arme, papa arată că, în aceste cazuri, aceasta este permisă fiind vorba de obţinerea
unei victorii în numele Domnului. Cu prilejul Conciliului de la Piacenza (1095 ), o
solie bizantină a solicitat ajutorul Occidentului.
La 6 luni după aceste evenimente, papa Urban al II-lea a convocat în anul
1095 conciliul de la Clermont (18-26 nov. ) unde urmau să fie dezbătute probleme de
natură ecleziastică (investirea clericilor de către laici, simonia, etc. ). Două canoane
se referă la cruciadă- se extinde pacea lui Dumnezeu la domeniul întregii Biserici, se
făgăduieşte indulgenţă plenară (renunţarea la penitenţa impusă pentru iertarea
păcatelor şi nu absolvirea de acestea ) acelora care vor pleca spre Ierusalim pentru a
elibera biserica lui Dumnezeu.
La acest conciliu de la Clermont, Urban anunţă că toţi care vor participa la
cruciadă stau sub „ ocrotirea păcii Domnului ” şi vor purta pe haine cusută o cruce,
semnul „ cruciaţilor ”. Conciliul a rezolvat şi alte probleme printre care
excomunicarea împăratului german şi a regelui francez întrucât au călcat aşa – zisa „
pace creştină ” încheiată în 1083 în Köln prin care se interzicea folosirea de către
suverani a trupelor armate creştine împotriva creştinilor. Adémar de Monteil,
episcopul de Puy a fost numit legat şi căpetenie a expediţiei, Primii voluntari şi-au
cusut între umeri o cruce din stofă (cruce signati ). Papa propovăduieşte cruciada încă
8 luni în Franţa- la Limoges, Angers, în Aquitania şi Languedoc.
La cruciadă participă Godefroi de Bouillon şi fratele lui, Balduin de
Boulogne, Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse şi de Provence, Robert de
Normandia, Étienne de Blois, Hugues de Vermandois, fratele regelui Filip I, Petru
Eremitul. Prin cruciadă se realizează fuziunea dintre spiritul feudal şi preceptele
creştine. Cavalerul devine milites Christi, îndeplinindu-şi datoria de vasal în slujba
lui Hristos şi a bisericii. A existat o cruciadă „ sălbatică ”şi una a „ baronilor „.
Efervescenţa populară este însoţită de anumite semne. După Ana Comnena, în anul
1096, primele cete conduse de Gautier-Cel-Fără-de-Avere, apoi de Pierre l'Ermite au
cerut transportul pe coasta asiatică. Hugues de Vermandois a fost primul care i-a
prestat jurământ împăratului bizantin Alexios I.
Chemarea la cruciadă lansată de papa Urban al II – lea a dezlănţuit o stare de
agitaţie pretutindeni. În Köln, orăşenii care nu doreau să plece în cruciadă, au folosit
momentul pentru a începe prigonirea evreilor priviţi ca duşmani şi ucigaşi ai lui
Christos. Unele mărturii despre persecuţiile la care au fost supuşi evreii din Köln,
Mainz, Speyer, s-au păstrat în Cronica lui Solomon Bar Simeon (Samson ), un
membru al comunităţii evreieşti din Mainz. Prin negocierile din anul 1089, între papa
Urban al II-lea şi Alexios I Comnenul, primul căuta să-şi asigure sprijin împotriva
împăratului Henric al IV-lea iar al doilea împotriva normanzilor.

42
 În ce-l priveşte pe împăratul bizantin, acesta a privit cu disperare la trupele
cruciate formate pe de o parte din nobili şi cavaleri şi pe de alta din plebe neinstruită.
El spera la un ajutor format din trupe de mercenari capabili să lupte cu saracinii, de
aceea cu mare greutate permite intrarea lor în imperiu. Cruciaţii înaintează cu mare
greutate, adesea pe cale de a fi zdrobiţi de trupele turceşti superioare numeric, sau
destrămaţi de neînţelegeri interne. Când cuceresc Ierusalimul cruciaţii nu menajează
nimic, templul lui Solomon fiind roşu de sângele celor înfrânţi. De altfel de la bun
început s-a văzut clar câ în rândul cruciaţilor existau interese şi tendinţe diferite în ce
priveşte sosirea lor în Ţara Sfântă. Astfel Gottfried de Bouillon a pornit din Flandra „
pentru a elibera sfântul mormânt ” dar, după ocuparea Ierusalimului, a fost ales ca
rege deşi el îşi va lua titlul de „ paznic al sfântului mormânt ” ezitând a se numi rege
acolo unde Isus „ a trebuit să poarte cununa de spini ” .
Creştinii din Orient oricum nu-l recunosc de rege iar noul patriarh din
Ierusalim nu l-a primit nici în oraş. Gottfried era dispus să renunţe la titlul primit dar
în iulie 1100 moare. Papa îl sprijină, în locul lui Gottfried, pe contele Raimund de
Toulouse căruia, se părea, că-i reuşise să reactiveze Cruciada, în ciuda neînţelegerilor
dintre creştini. Majoritatea cavalerilor continuau însă să lupte doar pentru prestigiul
personal de unde dorinţa de a stăpâni cât mai mult din noua ţară cucerită şi de a
institui o nouă ordine, cum a fost cazul normanzilor Bohemund şi a lui Balduin
fratele său şi a nepotului Tancred ! Bohemund n-a intrat în Ierusalim ci a intrat în
Antiochia unde a instituit propria stăpânire şi de unde a efectuat o serie de cuceriri
teritoriale, în dauna bazileului bizantin.
Balduin, împreună cu normanzii din sudul Italiei s-a separat de restul armatei
cruciaţilor şi pe cont propriu, a intrat tot mai adânc în interiorul ţării. El porneşte spre
regiunea Eufratului de Sus şi cucereşte cetăţile Ravendel şi Turbessel, pe care le
cedează ca feudă armenilor care îl însoţiseră. S-a folosit în acest sens şi de chemarea
lui Thoros, un armean creştin care îi solicită sprijinul pentru păstrarea Edessei.
Pătrunde aici şi îl sileşte pe Thoros să-l numească ca fiu adoptiv şi a lui Gottfried,
moştenitor, după care îl trădează pe Thoros, se aliază cu duşmanii lui şi aţâţă o
răscoală contra lui Thoros în timpul căreia acesta este omorât şi locuitorii îl aleg pe
Balduin ca şi stăpânitor. Curând acesta îşi va arăta adevăratele intenţii, el va aresta 12
nobili pe care îi bănuia că uneltesc contra lui, le scoate ochii sau le taie nasul, mâinile
sau picioarele. În final, Balduin reuşeşte să înfrângă o răscoală a populaţiei contra sa,
şi se va casatori cu Arda, o prinţesă armeancă şi va linişti astfel nemulţumirea
acesteia. În acest fel, se întemeiază primul stat cruciat- comitatul de Tripoli.
La moartea lui Gottfried, fratele său, el se va grăbi să preia stăpânirea asupra
Ierusalimului. Pe drum este atacat de turci pe care reuşeşte să-i înfrângă printr-un
şiretlic şi astfel îşi croieşte nestingherit drumul spre Ierusalim. Odată intrat în oraş,
populaţia de aici îl primeşte cu ovaţii şi-l aclamează rege, titlu pe care îl primeşte cu
mare plăcere. Între timp, papa Urban al II – lea moare încât n-a mai putut afla de
adevăratele intenţii ale nobililor cruciaţi. Cuceririle apusene ale cruciaţilor în Orient
au avut ca urmare formarea în această zonă a unor state după modelul celor din
apusul Europei. Existau astfel în nordul regatului principatul Antiochiei, în nord – est

43
comitatul Edessei iar conducătorii lor erau vasalii regelui, căruia îi jurau credinţă şi îl
sprijineau în caz de nevoie.
La moartea lui Godefroi (1100), succesorul său, Balduin I va încredinţa
comitatul din Edessa vărului său, Balduin de Bourg. Balduin I a fost încoronat rege al
Jerusalimului la Betleem de către patriarh, în ziua Crăciunului (1100).
Primul rege, deci Balduin I ( 1101 – 1118 ) şi Balduin al II – lea, urmaşul
său ( 1118 – 1131 ) fuseseră mai întâi conţi de Edessa. Prin sistemul administrativ
introdus de ei precum şi prin cucerirea unor puncte strategice importante, au stârnit
nemulţumirea populaţiei autohtone. Dar, ca şi în apus, şi acestor regi le reuşeşte să
ţină în frâu pretenţiile de dominaţie ale bisericii, cum a fost cazul patriarhului latin
din Jerusalim.
Dar despre o unitate a creştinilor în Orient nu poate fi vorba; pe de o parte
catolicii apuseni erau împotriva ortodocşilor de diverse orientări ( armeni, paulicieni,
etc ) dar şi ei nu erau dispuşi să se supună papei aflat atât de departe, înşişi regii
diverselor regate, pe lângă conflictele dintre ei, vroiau să se sustragă obedienţei faţă
de papă.
Balduin I cucereşte în 1101 Caesarea şi Arsuf, în 1104 Acra cu sprijin
genovez, Beirutul (1109) şi în 1110 Sidonul, cu ajutorul regelui Norvegiei, Sigurd.
Ofensiva fatimidă sprijinită de atabegul de Damasc, a fost respinsă în anul 1105 la
Ramla.
În 1109 a fost recucerit teritoriul de coastă al principatului Antiochiei, aflat
în mâinile musulmanilor. Asediul oraşului Tripoli se sfârşeşte în 1109, datorită flotei
genoveze şi provensale conduse de Bertrand, fiul lui Raymond, sprijinit de pe uscat
de restul armatei cruciate. S-a format comitatul autonom al Tripolis - ului care a
intrat în mâinile lui Raymond de Toulouse. Dar curând s - a dovedit slăbiciunea
noilor cuceritori, măcinaţi pe de o parte de rivalităţile dintre ei dar şi de slăbiciunea
militară a armatelor lor împuţinate în luptele de hărţuire cu turcii dar şi de masivele
dezertări din armată. Încercările de colonizare în Orient şi de stabilizare a soldaţilor
din armata cruciată au eşuat. O excepţie o constituie doar aşa – numiţii „ palari ” o
populaţie formată din franci şi autohtoni. Pentru a veni în sprijinul regilor apuseni şi
pentru a continua politica de cuceriri din Orient, au fost înfiinţate ordinele Ioaniţilor
şi Templierilor; mai ales acesta din urmă, instituit în 1128 în Jerusalim, a atras în
rândurile sale o serie de cavaleri din apusul Europei. Deşi teoretic ţineau de papa de
la Roma, în realitate se aflau în serviciul regilor cărora le jurau credinţă; ulterior ei se
vor detaşa tot mai mult de suveranii lor întreprinzând acţiuni militare şi politice pe
cont propriu, întinzându - se din Jerusalim spre Tripoli şi Antiochia.
În special Antiochia constituia un punct deosebit de râvnit de latini întrucât
stăpânirea ei însemna controlul asupra drumului spre Asia Mică şi de aici spre
centrul politic, militar şi comercial Alepp, aflat în mâinile musulmanilor sirieni.
Principatul Antiochiei, întemeiat de normandul Bohemund I, în ciuda
înţelegerii cu împăratul bizantin Alexios Comnenul, s-a sustras curând de la
suzeranitatea către acesta şi a continuat să cucerească Cilicia de la bizantini.

44
 Dar neînţelegerile dintre noile regate, vor limita seria cuceririlor în
defavoarea Bizanţului şi intrarea unor teritorii în stăpânirea turcilor. Spre norocul
latinilor, nici în rândul turcilor nu exista coeziune, mai ales în jurul Ierusalimului
domnea o stare de spirit deosebit de încordată din cauza disensiunilor dintre
diferitele familii domnitoare turceşti. În 1127 atabegul de Mosul Imad ar - Din Zarki
îşi extinde stăpânirea asupra unei însemnate părţi din Siria şi în 1135 intră în aşa –
numitele teritorii ale „ francilor ” şi doar intervenţia bazileului bizantin împiedică
cucerirea regatului de către turci.
Noul bazileu Ioan Comnenul va reuşi să recucerească unele părţi din Europa
şi din Asia Mică şi în 1113 să înceapă recuperarea nordului Siriei de la apuseni. El
apare în 1137 în faţa Antiochiei iar Raimund de Poitiers, ultimul din dinastia
normandă, trebuie să devină vasal al bazileului. Doar moartea sa în 1143 a făcut ca
Antiochia să nu reintre în stăpânirea bizantină. Oricum, după prima cruciadă,
duşmănia dintre latini şi greci devine tot mai acută mai ales că, între timp,
musulmanii conduşi de fii lui Atabeg reuşesc să recucerească Antiochia şi Edessa.

Cruciada a II-a

Vestea căderii Edessei în mâinile saracinilor a produs o puternică impresie în

Apus, unde papa Eugen al III – lea cheamă la organizarea unei noi cruciade.
Ludovic al VII – lea, regele Franţei preia iniţiativa de a merge în pelerinaj la
Jerusalim, în vederea ispăşirii unor acte de violenţă anterioare. El sprijină
propaganda făcută de Sfântul Bernard de Clairvaux pentru cruciadă. După adunarea
de la Vézelay ( 31 martie 1146 ) cavalerii francezi erau dispuşi să plece în hoardă
spre Orient. Bernard îl convinge şi pe împăratul Germaniei, Konrad al III-lea să
plece în cruciadă (Speyer, 27 decembrie 1146). În zona Rinului, datorită predicii
populare a lui Raoul, fost călugăr la Clairvaux, entuziasmul mulţimii s-a manifestat
mai întâi printr-un pogrom sângeros contra evreilor potolit abia la rugămintea
Sfântului Bernard. Acesta i-a ameninţat pe cavalerii germani că misiunea lor este
eliberarea Sfântului Mormânt iar la sfârşitul anului împăratul german Konrad al III
– lea preia Crucea, simbolul organizării cruciadei. Armata, urmată de o mulţime
neînarmată se pune în mişcare în 1147.
Împăratul Manuel I al Bizanţului, se temea de întărirea din partea cruciaţilor
a principatului Antiochiei, asupra căruia dorea să-şi restabilească suzeranitatea, dar
şi de slăbirea alianţei germano-bizantine împotriva lui Roger al II-lea de Sicilia.
Atât Konrad al III-lea, cât şi Ludovic al VII-lea refuză să presteze omagiul de
vasalitate împăratului bizantin.
Ajunşi în Orient, ei pradă provinciile bizantine europene, francezii fiind
ceva mai reţinuţi. Ajunşi în Asia mică, cruciaţii nesocotesc îndrumările împăratului,
şi în confruntarea cu turcii care va urma, vor suferi o înfrângere cumplită. Numai o
parte din cavalerii germani şi francezi vor reuşi să ajungă în Antiochia şi Akkon. În
1149 încep ofensiva împotriva Antiochiei dar neînţelegerile dintre conducători şi
trupele de rând cruciate duc la efectuarea de numeroase manevre militare greşite iar

45
atacul cavaleriei turcmene asupra lor duce la o catastrofală înfrângere a cruciaţilor.
Konrad al III-lea se întoarce în Europa, iar după câteva luni acelaşi lucru îl va face
şi regele Franţei Ludovic al VII – lea, încât întreaga acţiune s-a transformat într-o
aventură grotescă distrugând total imaginea Apusului în Orient.
Abia întors în Franţa, Ludovic al VII – lea plănuia o nouă cruciadă, dar de
data aceasta împotriva imperiului bizantin şi a bazileului Manuel Comnenul pe care
îl socotea vinovat de înfrângerile suferite de cruciaţi. Dar împăratul german Konrad
al III – lea nu dorea să participe la această „ conspiraţie ” antibizantină, aşa încât
întregul proiect este abandonat. Dar în urma cruciadei, rămâne o ură imensă a
Apusului contra Bizanţului neînţelegându - se că acesta era singurul zid contra
Islamului din Orient.

Cruciada a III-a

Acţiunile cruciate din anii 1147 – 1149 nu au ajutat cu nimic Orientul în

lupta sa contra Islamului. La moartea lui Zengi, sultanul Nūr ad – Dîn, moştenitorul
Alepului şi Homsului, îşi va întinde autoritatea asupra Siriei, iar între 1149 / 50 în
stăpânirea lui vor intra ultimele resturi ale comitatului Edessei şi o parte a
principatului Antiochiei. Abia în 1153, profitând de slăbiciunea Fatimizilor, va reuşi
tânărul rege al Ierusalimului Balduin al III – lea să cucerească Askalonul, în sudul
fâşiei palestiniene.
El a înţeles că pentru consolidarea puterii sale în Orient are nevoie de
sprijinul bazileului bizantin Manuel I; de aceea în 1158 se va căsători cu nepoata
acestuia Theodora. În acelaşi an, Manuel ocupă Cilicia Armeniei şi se îndreaptă spre
Antiochia unde domnea peste o zonă destul de redusă, Renaud de Châtillon, un
aventurier căsătorit cu văduva lui Raimund de Poitiers.
În 1159 este înfrânt de Manuel şi este nevoit să recunoască suzeranitatea
acestuia. Apoi, împreună cu Balduin al III – lea încep o ofensivă contra Aleppo –
ului dar Manuel se va răzgândi şi se va alia cu Nūr ad – Dir pentru că avea probleme
cu turcii anatolieni, ceea ce a însemnat o mare dezamăgire pentru regatul
Ierusalimului.
Balduin al III – lea moare în 1162 iar urmaşul său este Analrich I care
continuă politica precedesorului său; el se căsătoreşte cu altă nepoată a lui Manuel şi
împreună cu bazileul plănuieşte o expediţie contra musulmanilor. Dar fără a aştepta
sosirea flotei imperiale începe bătălia pe uscat şi vor fi înfrânţi cumplit de trupele lui
Nūr ad – Dir. În 1171 devine şi el vasal al bazileului bizantin.
După Analrich I, regatul Ierusalimului va reveni lui Balduin al IV – lea.
Duşmanul său cel mai puternic va deveni Saladin, din neamul fatimizilor, un
politician şi militar deosebit care în 1183 reocupă Allepo-ul şi-i înfrânge în 1187 pe
latini la Hattin şi în acelaşi an, oraşul Jerusalim îşi deschide porţile fără nici o
bătălie; spre marea lui cinste, el nu va jefui oraşul aşa cm făcuseră creştinii latini în
1099. În felul acesta, statele creştine se aflau din nou în stăpânirea Islamului.
Popularizarea cruciadei a fost încredinţată legatului Henric de Albano şi

46
arhiepiscopului de Tyr, care a fost trimis de către Conrad de Montferat cu scrisori
către suveranii Occidentului.
Reocuparea Ierusalimului a zguduit lumea creştină care a chemat din nou la
organizarea unei noi cruciade; împăratul Frederic Barbarossa, regele englez Richard
I Inimă – de – Leu precum şi regele francez Filip August au fost animatorii acestei
cruciade.
Regele Ierusalimului Guy de Lusignan, luat prizonier la Hattin, a fost
eliberat de Saladin şi în 1189 asediază Akko - ul bucurându - se de ajutorul militar
şi naval al pisanilor, genovezilor, veneţienilor, danezilor , flamanzilor şi francezilor
care au venit pe mare. Deşi împăratul bizantin s-a opus intrării armatelor în regiunea
est-europeană, aceştia intră în imperiu şi ajung până în Asia Mică. În 10 iunie 1190
Frederic Barbarossa se îneacă în Saleph după care trupele se risipesc încât doar o
mică parte din ele mai este dispusă să asedieze Akkon - ul. În aprilie 1191 ajung aici
şi regele francez şi englez, operaţiunile militare sunt reluate şi Saladin este nevoit să
capituleze în 12 iulie 1191. Regele englez recucereşte de la Saladin o parte in zona
de coastă dar restul teritoriilor rămâne în mâinile musulmanilor. Un acord între
Richard Inimă de Leu şi Saladin din 1192 asigura accesul creştinilor în statele
sfinte. Marele duşman al creştinătăţii, Saladin, moare în 1193 în Damasc şi în acest
moment latinii mai dispuneau în Orient de unele teritorii, Veneţia controla negoţul
din Levant şi avea puternice puncte comerciale în întregul imperiu. Acesta este de
fapt singurul rezultat pozitiv al cruciadei a III – a.

Cruciada a IV-a

Papa Inocenţiu al III – lea dorea din tot sufletul recucerirea de la musulmani
a statelor creştine, de aceea a încurajat pe nobilii francezi care, începând din anul
1199, doreau să reia operaţiunile de cruciadă din Orient, făcând o propagandă
intensă în acest sens. La chemarea sa, răspund mai ales comitatele franceze Arelat şi
Lotaringia. Mai puţin entuziasmate s-au arătat Germania şi Italia. Oricum, în anul
1201 se adună o armată de principi, nobili şi cavaleri, dispuşi să participe la
cruciadă. În fruntea lor se afla marcgraful de Montferrat Bonifacius. Veneţia s-a
arătat dispusă să transporte contra unui cost enorm armata şi să-i asigure
aprovizionarea. Cei mai de seamă baroni care participau la cruciadă au hotărât să
atace Egiptul. Întrucât costurile transportului pe mare n-au putut fi plătite de
cruciaţi, dogele Veneţiei Enrico Dandolo s-a arătat dispus să amâne plata în
schimbul cuceririi, pentru Veneţia a oraşului Zara, aflată în stăpânirea bizantinilor.
Spre indignarea papei, se încheie un acord între Veneţia şi cruciaţi în acest sens şi
ca atare aceştia din urmă au început în 1202 cucerirea Zarei pe care o jefuiesc, deşi
era un oraş creştin. Inocenţiu al III – lea îi excomunică pe veneţieni pentru gestul
lor, lucru pe care îi deranjează prea puţin pe aceştia. Armata cruciată iernează în
Zara, timp în care încep negocierile dintre Bonifacius de Montferrat şi tânărul
Alexios, prin intermediul lui Filip de Suabia; Alexios era fiul lui Isaak Angelos care
în 1195 fusese înlăturat de la tron şi orbit de fratele său Alexios al III – lea. Tânărul

47
Alexios dorea ca tatăl său să fie repus pe tron şi promite cruciaţilor, ca în schimbul
achitării datoriilor către Veneţia, să primească ajutorul lor pentru ocuparea tronului.
Se angaja de asemenea să asigure aprovizionarea armatei cruciaţilor şi ajutor militar
pentru operaţiunile din Egipt şi Ţara Sfântă.
Veneţia care dorea să-şi întărească poziţia sa comercială în Bizanţ şi în
acelaşi timp cunoştea nestatornicia bazileilor bizantini care acordau şi aboleau
periodic privilegii comerciale „ serenisimei republici ”, a găsit nimerită şansa ce se
ivea pentru a aţâţa pe cruciaţi împotriva Constantinopolului şi de a-i încuraja să
ocupe oraşul. Ca atare deşi unii cruciaţi vor părăsi indignaţi armata, majoritatea
cavalerilor porneşte spre Constantinopol pe care îl ocupă fără dificultate în 17 iulie
1203, îl repun pe tron pe Isaac iar fiul său este numit co-bazileu sub numele Alexios
al IV – lea. Cruciaţii aşteptau în continuare plata datoriilor lor către Veneţia dar
aceasta întârzie. În plus, în februarie 1204 ginerele lui Alexios al IV – lea, un
adversar înverşunat al latinilor îi alungă pe ambii bazilei ( Isaac şi Alexios al IV –
lea ) şi se declară bazileu cu numele Alexios al V – lea.
În acest moment dogele Dandolo reintră în scenă şi, printr-un tratat încheiat
cu cruciaţii , hotărăsc împărţirea imperiului. Un latin devenea împărat şi primea
palatele imperiale precum şi un cartier din Constantinopol; restul imperiului se
împărţea între Veneţia şi cruciaţi.
În 12 aprilie 1204 oraşul este din nou cucerit de cruciaţi care încep o jefuire a
sa sistematică şi brutală pe care nu o mai cunoscuse evul mediu. Cronicarul Niketas
Choniates, martor al evenimentului scrie următoarele: „ chiar şi saracinii ar fi fost
mai îngăduitori decât aceşti aşa – zişi ostaşi ai lui Christos ” .
Ca împărat latin a fost ales contele de Flandra şi Hennegau Balduin, care a
domnit sub numele de Balduin I. Diverse teritorii europene ale Bizanţului au intrat
în stăpânirea conducătorilor cruciaţi, Veneţia a obţinut monopolul comerţului
exterior şi baze navale importante pe insulele Ionice şi Creta. De altfel ei au fost
adevăraţii beneficiari şi învingători ai cruciadei, de cruciadă n-a mai fost vorba, iar
papa deşi indignat, în sinea sa s-a bucurat de căderea „ schismaticilor ” şi
instaurarea puterii apusenilor în Orient.
Aşa numitul imperiu „ Romania ” cum s-a intitulat acesta, era înconjurat de
duşmani. În Niceea rezida Theodor Laskaris, ginerele lui Alexios al III – lea şi el va
ţine trează tradiţia imperiului bizantin.

Cruciada copiilor

Cruciada copiilor nu poate fi înţeleasă fără cultul inocenţilor din Europa

Apuseană. Sărbătoarea copiilor din 28 decembrie este asociată cu cultul lui Iisus-
copil. În 1212 se prezintă în faţa regelui Franţei Filip aflat la Saint – Denis, un băiat
de 12 ani pe nume Ştefan care susţine că deţine o scrisoare, primită de la Christos,
în timp ce păzea oile şi în care i se spunea să predice organizarea unei cruciade.
Deşi regele nu a fost impresionat de acest fapt, copilul începe să predice cruciada,

48
spunând că soarta creştinătăţii este în mâinile unor copii, de aceea circulă prin toată
ţara adunând copii pentru a pleca în Orient.
La sfârşitul lui iunie 1212 cete de copii, toţi mai mici de 12 ani, se adună la
Vendôme, după ce primesc binecuvântarea unui preot, copii pornesc spre drumul
spre Lyon şi ajung la Marsilia; a fost o vară deosebit de călduroasă încât până la
Marsilia armata copiilor s-a împuţinat simţitor. Ajunşi la mare, copiii aşteaptă ca
apa să se despartă făcând loc uscatului, aşa – cum promisese Ştefan, dar acest lucru
nu se întâmpla aşa încât o parte din copii părăsesc cruciada iar ceilalţi care rămân
vor fi îmbarcaţi pe navele a doi negustori din oraş spre a ajunge la Palestina. Timp
de 18 ani nu s-a mai auzit nimic de copii dar foarte multe vase în care se aflau, au
fost surprinse de furtună şi pe coastele Sardiniei au eşuat iar copiii s-au înecat. Cei
care totuşi au reuşit să ajungă pe coastele Algeriei, au fost luaţi ca sclavi şi vânduţi
pe piaţa din Irak.
Papa Inocenţiu al III – lea nu renunţase nici o secundă la ideea organizării
unei cruciade a creştinătăţii; în 1215 la al patrulea conciliu din Lateran, el anunţă
din nou organizarea unei cruciade, în fruntea ei trebuind să se afle împăratul
Frederic al II – lea care a şi primit crucea – simbolul cruciadei. Dar aceasta a
început fără el deşi va trimite mereu ajutoare militare şi de două ori va veni, ulterior,
el însuşi. În 1217 regele Ungariei a apărut cu o armată în Palestina dar nereuşind să
o cucerească se retrage. În 1218 alţi cruciaţi pornesc spre Egipt a cărui sultan Al –
Malik stăpânea şi Ţara Sfântă. Operaţiunile militare au fost la început victorioase
pentru cruciaţi care cuceresc Damietta şi-l silesc pe sultan să devină suzeranul lor.
Amestecul incompetent al legatului papal Pelagius, sfaturile sale militare
dezstruoase, au dus la anularea în 1221 a acestor victorii încât în cele din urmă
cruciaţii abia reuşesc să se retragă pe mare, în mare grabă.
În 1228 împăratul Friedrich al II – lea pleacă totuşi în cruciadă, ajungând la
Akkon unde începe tratative diplomatice cu sultanul al – Malik care îi cedează
Ierusalimul creştin Bethlehemul şi Nazaretul şi se încheie un armistiţiu pe 10 ani.
Dar Friedrich al II – lea trebuie să se întoarcă în grabă în imperiu întrucât, în absenţa
sa, trupele papale intraseră în Sicilia, provincia sa preferată, şi doar în 1230 la San
Germano se încheie un compromis între cele două armate prin care împăratul
primea înapoi Sicilia dar aceată confruntare a însemnat începutul luptelor dintre
partida papei şi a împăratului ( „ Guelfi şi Ghibellini ” ). Recâştigarea Ierusalimului
n-a schimbat cu nimic situaţia, pentru că, de fapt, din oraş nu se putea supraveghea
ţărmul de coastă şi bandiţii musulmani atacau mereu pelerinii ce se îndreptau spre
Ierusalim. De altfel în 1244 creştinii vor pierde din nou Ierusalimul şi vor trebui să
treacă aproape şapte secole până când o armată creştină va mai intra în oraş.
Musulmanii pradă oraşul, preoţii catolici care nu părăsiseră oraşul precum şi mulţi
creştini sunt omorâţi, oraşul este ars şi bisericile prădate şi arse. O contraofensivă
creştină la care participau şi ordinele cavalerilor Templieri şi Ospitalieri, s-a
încheiat cu o înfrângere catastrofală pentru latini, în bătălia din Gaza.
În secolul al XIII – lea Orientul latin era denumit „ Imperiul Romania ”,
regatul Ierusalimului sau principatele latine ale Levantului. Papa Honorius al III –

49
lea vorbea despre el ca despre aproape o nouă Franţă ( quasi nova Francia ). După
moartea împăratului Heinrich I ( 1216 ) imperiul latin cunoşte o rapidă decădere, pe
de o parte ameninţat de ţaratul bulgaro – valah al lui Ioan Asan al II – lea şi mi ales
de imperiul bizantin de la Niceea a cărui bazileu, Ioan al III – lea Vatatzes a smuls
în 1225 imperiului latin o parte din Tracia cu Adrianopolul şi Gallipoli, ameninţând
direct capitala. În 1261 împăratul din Niceea, Mihail al VIII – lea Paleologul devine
stăpânul Constantinopolului încât imperiul latin sfârşeşte să mai existe. Doar
Moreea rămâne în totalitate în mâinile latinilor.
Istoria aşezărilor latine din Siria şi Ţara Sfântă este istoria unor prăbuşiri
dureroase. Resturile regatului Jerusalimului şi a principatelor latine învecinate erau
deosebit de slăbite din cauza divergenţelor dintre conducătorii lor, a conflictelor
dintre Ioaniţi şi Templieri şi a tendinţelor acaparatoare ale oraşelor comerciale
italiene. După bătălia de la Gaza, regele Ludovic cel Sfânt reia crucea – şi deci
acţiunea de cruciadă – ( 1248 ), cunoscută sub numele de Cruciada a 7 – a. Cruciaţii
se adună în Cipru şi din nou doresc să cuceresă Egiptul şi într-adevăr reuşesc fără
dificultate să ocupe Damietta dar în 1250 vor fi înfrânţi de sultanul Ajjūbs, regele
Ludovic căzând în captivitate. În 1258 Irakul este cucerit de mongoli iar în 1260
aceeaşi soartă o va avea Siria musulmană. Împotriva mongolilor pornesc mamelucii
din Egipt cu care se vor alia şi latinii dar fără mult succes. Abia în 1291, mamelucii
sub conducerea unui nou sultan, vor rupe alianţa şi aşa temporară cu latinii şi vor
cuceri oraşul Akkon pe care îl vor prăda cumplit, apoi Sidonul şi Haifa, alungându-
i total pe latini. În mâinile acestora din urmă mai rămâne doar Ciprul a cărui rege
continuă să poarte titlul de rege al Ierusalimului fiind de fapt singurul reprezentant
al creştinătăţii latine în Orientul Apropiat.
Şi în secolul al XIV – lea se vor mai organiza unele cruciade – cum este cea
a regelui Petru I al Ciprului – dar se vedea clar că acestea erau depăşite ,
creştinătatea nu-şi mai putea permite asemenea expediţii. În plus, se vedea acum
clar că deţinerea Anatoliei este cheia salvării Ţării Sfinte şi că aceasta se află în
mâinile Bizanţului. Cruciadele secolului al XII – lea au înemnat o serie de neplăceri
pentru bazileii bizantini şi mai ales au slăbit imperiul. Acest lucru a fost evident mai
ales în momentul confruntării cu turcii selgiucizi care dispuneau de un armament
superior, de o tactică modernă de luptă, cum a fost cazul bătăliei de la Mantzikert,
care a permis accesul turcilorîn Anatolia. Dar mai ales cruciada a IV – a, care a
nimicit Constantinopolul a permis ascensiunea turcilor şi stabilirea lor definitivă în
Asia Mică. Creştinii apuseni n-au ştiut nici să profite de zdrobirea turcilor selgiucizi
în 1242 de către mongoli, în ciuda eforturilor pe care le-a făcu Bizanţul de a crea
împreună cu mongolii, o unitate contra turcilor. La sfârşitul secolului al XIII – lea
turcii selgiucizi erau aproape dispăruţi dar din regiunea Asiei veneau mereu alte
triburi turceşti, aflate sub stăpânirea mongolilor, dar care deveneau tot mai puternice
încât vor forma o serie de emirate „ quasi – independente ” cum a fost acela condus
de principele Osman şi după el se va numi tribul său „ osmanlîi ”. Până în anul
1359 acest emirat va reuşi să cucerească Tracia şi oraşul Adrianopol care va deveni
cea de a doua capitală a statului, alături de Brussa. În timpul lui Murad I se

50
 înfiinţează corpul ienicerilor, format din copiii creştinilor islamizaţi forţat, care îi
fuseseră trimişi ca tribut.
Această extindere teritorială a turcilor osmani nu a rămas neobservată în
vest, dar cel care se simţea direct ameninţat de ei era Constantinopolul bizantin.
Biserica apuseană, în ciuda pericolului pe care îl întrevedea stăruia în ideea
subordonării „ schismaticilor ” papei de la Roma pentru ca să ajute Bizanţul. În
1371 sunt înfrânţi de Murad I bulgarii care devin vasali ai turcilor, în 1389 la
Kossovo sunt înfrânţi sârbii şi în felul acesta Balcanii sunt în mâinile lor. În 1396
cavalerii apuseni pornesc din Franţa, Anglia şi Germania spre Buda unde erau
aşteptaţi de regele Sigismund cu armata sa din care făceau parte şi 10. 000 de
români ai lui Mircea cel Bătrîn. Cele două armate, creştină şi turcească ( condusă de
Baiazid ) se întâlnesc la Nicopole, unde apusenii suferă o înfrângere zdrobitoare, în
ciuda pierderilor însemnate pe care le suferă şi turcii.
Această bătălie a însemnat de fapt sfârşitul oricărei încercăi de cruciadă care
s-a desfăşurat, din nefericire, după canoanele clasice ale cruciadelor anterioare, cu
singura deosebire că ea a avut ca teren de luptă Europa şi nu Asia. Cavalerii apuseni
au dat dovadă de aceleaşi slăbiciuni ca şi în cruciadele anterioare,greşeli tactice,
orgolii exagerate, lipsă de disciplină şi un entuziasm nejustificat.
După această bătălie, turcii ating linia Dunării şi malurile Adriaticii, doar
Constantinopolul rămânând necucerit. Va trebui să treacă o jumătate de secol până
când turcii sultanului Mohamed vor reuşi să cucerească oraşul cel mai întărit din
lume iar ultimul bazileu al Bizanţului Constantin al XI – lea să fie înfrânt sub
zidurile oraşului. Se încheia astfel istoria unui imperiu care a început şi s-a sfârşit cu
un Constantin şi care a purtat până în final ideea urmaşilor Romei, locuitorii
imperiului numindu-se „ romei ”.
Doi nepoţi ai lui Andronic I Comnenul au întemeiat un alt „ imperiu ” în
Trapezunt, iar în Epir a apărut un „ despotat ” grecesc. În anul 1224 s-a format
regatul grecesc al Thessalonicului şi, în fine, se întemeiază statul bulgaro – valah
împotriva căruia în 1205, Balduin I porneşte o ofensivă de nimicire dar va fi luat
prizonier şi va muri în curând. Fratele şi urmaşul său , Heinrich I ( 1206 – 1216 ) a
reuşit să păstreze imperiul şi a încercat o înlăturare a tensiunii dintre localnici şi
apuseni şi dintre clerul catolic şi ortodox.
Imperiul „ Romania ” era mai vulnerabil decât fusese în vremurile cele mai
rele Bizanţul; distrugerea acestuia de către cruciaţi a înlăturat şansa creştinătăţii de a
distruge pe saracini şi de a le opri ofensiva contra creştinătăţii.

Carisma predicatorilor populari. Exemplul lui Pierre l'Ermite

„Astfel deci, în timp ce prinţii, având nevoie de mari resurse şi de serviciile

unei suite numeroase, se străduiau să ajungă acolo cu atenţie şi încetineală, poporul
de rând, ale cărui resurse erau mici, dar al căror număr era foarte ridicat, se alipi
de un oarecare Pierre l'Ermite şi i se supuse ca unui stăpân, cel puţin atâta timp cât
lucrurile se desfăşurară în ţara noastră. Acest Pierre se născuse, dacă nu mă înşel în

51
oraşul Amiens şi dusese până atunci o viaţă solitară sub haina monahală, în nu ştiu
ce regiune a Galiei septentrionale. El a părăsit-o, nu ştiu în ce scop. L-am văzut
atunci parcurgând oraşe şi sate pentru a predica. Era înconjurat de o aşa mulţime
de oameni, copleşit de atâtea daruri, onorat cu o astfel de reputaţie de sfinţenie,
încât, dacă nu mă înşală memoria, niciodată n-a fost vreo persoană ţinută într-o
astfel de onoare. Se arăta foarte generos cu cei săraci, graţie pomenilor care i se
făceau. Le aducea la cinste prin căsătorie pe femeile prostituate, nu fără a le da el
însuşi o dotă; iar peste tot unde domnea discordia, restabilea cu o autoritate
admirabilă pacea şi înţelegerea. Tot ceea ce făcea, tot ceea ce spunea părea ceva
cvasi-divin, până acolo încât i se smulgeau perii catârului său pe post de relicve.
Raportăm acestea nu pentru că ar fi conforme cu realitatea, ci ca reflectând opinia
vulgului, care iubeşte noutatea.
Purta pe piele o tunică de lână cu un capişon în partea superioară
[cucullus: glugă; Anna Comnena îl numeşte „Pierre cu glugă”]; şi pe deasupra o
capă de aba, dar aproape niciodată nădragi, şi mergea în picioarele goale. Mânca
puţină pâine, chiar deloc, dar se hrănea cz vin şi peşte”.

(Guibert de Nogent, Dei gesta per Francos, II, 8, Ed. R. B. C. Huygens, CCCM, 127
A, Turnhout, 1996, p. 121; Flori 2003, 298sq).

Jean Flori, Război sfînt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam,
Editura Cartier, 2003.
Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţă şi cultură între două
civilizaţii. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990. Astra: 392170.
A. Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios.militare în Evul Mediu (sec.
al XI-lea-al XVI-lea), Editura Cartier, 2003.
Jean Flori, Război sfînt, jihad, cruciadă. Violenţă şi religie în creştinism şi islam,
Editura Cartier, 2003.
Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
Édouard Jordan, L'Allemagne et l'Italie aux XIIe et XIIIe siècles, Presses
Universitaires de France, Paris, 1939.
Hans Eberhard Mayer, Geschichte de Kreuzzüge, Stuttgart, 1987.
Amin Maalouf, Les croisades vues par les arabes, Paris, 2006.
C. Morrisson, Cruciadele, Bucureşti, 1998. Astra: 442993 - 442996.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Annemarie Schimmel, Die Zeichen Gottes. Die religiőse Welt des Islams, München,
1995.
C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura All, 2005.
Ludwig Schmugge, Kollektive und individuelle Motivstrukturen in mittelalterlichen
Pilgerweser, Mainz, 1988.

52
Charles Verlinden, Eberhard Schmidt, Die mittelalterlichen Ursprünge der
europäischen Expansion, München, 1986.
H. Zimmermann, Papalitatea în evul mediu. O istorie a pontifilor romani din
perspectiva istoriografiei, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

53
( după Demurger 2003)

54
( după Demurger 2003)

55
( după Demurger 2003)

56
 UNIVERSITATEA ÎN EVUL MEDIU

Secolul al XIII-lea poate fi considerat pe drept cuvânt, secolul oraşelor şi al

comerţului dar şi al universităţii. Încă de la sfârşitul secolului al XII-lea aceste şcoli
„superioare” au primit numele de studium generale. Contextul ivit odată cu mişcarea
de organizare a meseriilor din oraşe, a permis constituirea lor în corporaţii şi
adoptarea termenului de universitate.
Prima corporaţie de acest gen a apărut la Paris în 1221, şi desemna
comunitatea profesorilor şi studenţilor – „ universitas magistrorum et scolarium ”.
Corporaţiile universitare ale evului mediu se grupau după două modele – modelul
parizian, în care magiştri şi studenţii alcătuiau o singură comunitate, şi modelul
bolognez, unde numai studenţii formau o universitas. Apariţia profesorului
universitar în Europa secolului al XII-lea coincide cu aceea a negustorului.
Profesorul a fost acuzat că vinde un bun care nu-i aparţine decât lui Dumnezeu –
ştiinţa.
Universităţile erau conduse de rectori aleşi de magiştri şi supravegheaţi de
cancelar, numit în general de episcopul local. Nu de puţine ori, universităţile au
trebuit să facă faţă intervenţiilor venite din partea puterilor temporale şi spirituale.
Graţie dominicanului Toma d'Aquino şi altor gânditori, operele lui Aristotel erau
studiate în universităţile secolului al XIII-lea.
Universităţile s-au constituit în facultăţi, după discipline. Teoretic, fiecare
universitate a avut patru facultăţi. Uneori, datorită importanţei una dintre ele trecea
înaintea celorlalte- Bologna a fost întâi o universitate de drept, Paris o universitate de
teologie iar Montpellier una de medicină. Exista şi o ierarhie – facultatea de arte / de
bază, propedeutică, unde se predau artele trivium-ului (gramatica, retorica,
dialectica) şi quadrivium-ului (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica );
facultatea de drept, unde se preda dreptul civil şi canonic; facultatea de medicină şi
facultatea de teologie.
Universitatea de la Oxford era cea mai veche dintre universităţile engleze.
Aici exista încă din anul 1117 un învăţământ sistematic, aşa cum rezultă din
scrisoarea lui Theobaldus Stampensis, în care se intitulează Magister Oxenefordiae.
A luat fiinţă din câte se pare din migraţia studenţilor englezi de la Paris, din ordinul
lui Henric al II-lea care căuta să-l lipsească de sprijin pe Thomas Becket refugiat în
Franţa. La 1133 cronica Oseney menţionează că magistrul Robert Pullen care predase
la Paris, ţinea prelegeri pe teme teologice la Oxford. De asemenea, italianul Vicarius
ţinea la 1150 prelegeri de drept civil. La anul 1167 Oxfordul a devenit „studium
generale”. Cel mai vech statut datează din anul 1231, fiind inspirat după modelul
celui din Paris, iar prima atestare a unui cancelar (=rector) se păstrează din 1214;
Parisul favoriza artele liberale ale trivium-ului, iar Oxfordul excela în Quadrivium.
Universitatea de la Cambridge a luat fiinţă prin migraţia studenţilor şi
magiştrilor de la Oxford (1209).
Universitatea din Bologna, deşi a primit statutele din partea papei abia în
anul 1252, beneficia de privilegii încă din 1154, din partea împăratului Frederic

57
Barbarossa. Era renumită pentru studiile de jurisprudenţă (civil şi canonic ). Mai
existau şcoli de arte, de medicină şi teologie. Studiile de drept se vor extinde în
oraşele Modena, Padova, Pisa, Roma şi Perugia. Se distinge maestrul Azzone, căruia
i se datorează o „Summa codicis” (Compendiu general al codicelor ) şi florentinul
Francesco Accursio cu lucrarea „Glossa ordinaria”, o culegere de texte însoţită de
comentarii. Universitatea din Bologna era mai degrabă o formă de organizare în
comunităţi a studenţilor, primele grupări de studenţi sau naţiuni, fiind atestate deja la
sfârşitul secolului al XII-lea. La începutul veacului al XIII-lea, diversele naţiuni de
studenţi, sprijinite de papă s-au organizat în două „universităţi”: a italienilor ( de
dincoace de munţi ) şi a străinilor ( a celor de peste munţi ). În fruntea fiecăreia era
ales un rector pe un an. Papa impune sistemul licenţei, ce era acordată aici de către
un arhidiacon (1219). La Salerno era celebră şcoala de medicină. Pe lângă
numeroasele manuale, traduceri şi comentarii se distinge tratatul „Practica
chirurgiae” al lui Ruggero di Palermo şi tratatul de farmacologie – „Tabula
salernitana”- a lui Salernus.
Universitatea din Paris a primit privilegii din partea papei Celestin III în
1174, iar în 1200 de la Filip August regele Franţei. Însă ea şi-a obţinut statutul abia în
1215 din partea legatului pontifical Robert de Courson, şi prin bula Parens
scientarum (1231 ) a papei Grigore al IX-lea. Organizarea administrativă şi
profesională a Universităţii din Paris s-a definitivat în secolul al XIII-lea. În
compunerea ei intrau 4 facultăţi: Arte, Decret/Drept canonic, Medicină şi Teologie.
Predarea Dreptului civil fusese interzisă de papa Honorius al III-lea (1219).
Decretul, Medicina şi teologia sunt considerate facultăţi superioare şi erau conduse
de profesori titulari (regenţi), având în frunte un decan. Facultatea de arte avea o
organizare mai specială, profesorii fiind organizaţi după originea geografică în
„naţiuni” (Franţa, Picardia, Normandia, Anglia ). În fruntea fiecărei „naţiuni” se afla
un procuror ales de regenţi. Cei patru procuri îl asistă pe rector, capul Facultăţii de
Arte. În jurul anului 1250, în fruntea universităţii apare rectorul, ce avea doar o
autoritate limitată, deoarece era ales pe 3 luni/ un trimestru şi era reeligibil. El
provenea mai ales din rândul naţiunilor facultăţii de arte. Rectorul artiştilor era
preşedintele Adunării Generale a Universităţii compusă din profesori regenţi şi
neregenţi. Preeminenţa lui se datorează numărului mare de membrii, dar şi rolului
financiar.
La Bologna sistemul era mai original, în sensul că, studenţii formau
corporaţia universitară, iar profesorii erau grupaţi în Colegiul doctorilor. Bologna va
cuprinde mai multe universităţi, deoarece fiecare facultate alcătuia o corporaţie
distinctă. Universităţile de drept canonic şi civil vor deţine supremaţia. Rectorul este
emanaţia naţiunilor, grupate la Bologna în două federaţii: a citramontanilor şi
ultramontanilor. Erau divizate în secţiuni care aveau reprezentanţi (consiliarii) pe
lângă rector. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, s-a alipit universităţii unele
mănăstiri destinate studiului, ce aparţineau unor ordine de călugări cerşetori
(dominicane în 1217, franciscane în 1219) sau monastice (clunisiene în 1219,
cisterciene în 1245 ).

58
 Învăţământul de bază predat în universităţi – cel al artelor- era de şase ani,
fiind distribuit între 14-20 de ani. Avea două etape: bacalaureatul care se susţinea
după doi ani, iar la finalul studiilor doctoratul. Medicina şi dreptul erau predate între
20-25 de ani. Pentru teologie sunt prevăzuţi opt ani de studiu şi vârsta minimă de 35
de ani pentru obţinerea doctoratului.
În universităţile engleze, tânărul era admis la vârsta de 14 ani la trivium,
unde în urma studiului de trei ani obţinea gradul de baccalaureus (azi bachelor).
Vreme de patru ani se continuau studiile la Quadrivium (muzică, aritmetică,
geometrie, astronomie), obţinându-se la final gradul de magister (azi master). Muzica
se studia teoretic după tratatul De Musica a lui Boethius, se studia geometria plană
după Euclid şi astronomia cu sistemul lui Ptolomeu. La acestea se adăuga studiul
metafizicii, filozofiei morale, filozofiei naturii, limbii ebraice şi al elinei. La finalul
celor şapte ani se acorda gradul de magister artium, cu dreptul de a preda
pretutindeni (jus ubique docendi).
Se putea continua studiul într-o facultate superioară- drept, medicină sau
teologie- singurele care puteau acorda titlul de doctor. În cazul teologiei erau
necesari 13 ani de studiu de la intrarea în trivium, tânărul primind titlul de divinitatis
doctor în jurul vârstei de 27-28 de ani. Unii absolvenţi cu titlul de „bacalaureat” sau
„magistru” închiriau în secolul al XIII-lea câte o casă (hall) pe care o subînchiriau la
10-20 studenţi. Alteori se asociau câte 10-20 magiştri care trăiau şi studiau laolaltă
într-un hall (cămin), cumpărat sau construit din fonduri diverse. Astfel au luat naştere
colegiile universitare din Oxford şi Cambridge.
Viaţa din colegiu era destul de aspră. La 6 dimineaţa începea ziua de lucru,
şi se termina seara. La ora 10 a.m. se lua prânzul, iar la 5 p.m. cina. Seara se petrecea
în „camera comună”, unde la lumina a 2-3 lumânări se discuta şi cânta. Prelegerile
durau peste o oră. Vacanţele şi durata anului academic nu erau precis reglementate.
Examenele erau orale şi constau în dispute şi dezbateri, în care argumentul logic şi
efectul retoric erau importante. Primul examen scris la Oxford a avut loc în anul
1802.
Termenii de Trivium şi Quadrivium au fost folosiţi pentru prima dată de
episcopul Isidor din Sevilla (Isidorus Hispalensis ) în secolul al VII-lea p. Hr.
Nu de puţine ori, universităţiile au trebuit să lupte împotriva puterii regale,
pentru a-şi câştiga definitiv autonomia. Este cazul Universităţii din Paris, ai cărei
studenţi s-au încăierat cu poliţia regală (1229). O bună parte din Universitate va intra
în grevă şi se va retrage la Orléans, După doi ani de grevă, în care nu s-au mai ţinut
cursuri la Paris, în 1231, Ludovic al IX-lea cel Sfânt şi Bianca de Castilia, mama lui,
au recunoscut independenţa Universităţii, iar privilegiile din 1200 ale lui Filip-
August au fost recunoscute şi reînnoite. Primele libertăţi ale Universităţii din Oxford
sunt obţinute în vremea excomunicării lui Ioan Fără Ţară (1214). Conflictele dintre
regalitate şi Universitate (1232, 1238, 1240), vor conduce în final la capitularea lui
Henric al III-lea. Alte conflicte au loc între puterea comunală şi studenţi. Disensiuni
între burghezi şi aceştia se produc la Paris (1229) şi Oxford (1209).

59
 Un aliat puternic vor avea universitarii în papalitate. Corporaţia universitară
de la Paris, va primi cele dintâi privilegii de la papa Celestin III (1194), iar
Innocenţiu al III-lea şi Grigore al IX-lea îi vor asigura autonomia. Primele statute
oficiale ale Universităţii pariziene sunt conferite de legatul pontifical, cardinalul
Robert de Courson (1215). Noi statute vor fi acordate de papa Grigore al IX-lea prin
bula „Parens scientiarum” (1231), considerată „Marea Cartă” a universităţii.
Începuturile independenţei universităţii din Oxford, se leagă de cardinalul Nicolae de
Tusculum, legat al papei Innocenţiu al III-lea. Ea va intra sub protecţia Sfântului
Petru şi al papei, iar episcopii de Londra şi Salisbury vor fi însărcinaţi cu ocrotirea ei.
Papa Honorius al III-lea, va numi în fruntea universităţii din Bologna un arhidiacon
pentru a o ocroti de Comună. Prin recunoaşterea papei drept senior al oraşului
Bologna (1278), universitatea îşi va câştiga independenţa. Universitatea din Toulouse
a fost fondată la cererea papalităţii, pentru a lupta contra ereziilor (1229). Discordiile
dintre „naţiuni” erau destul de frecvente în Universitatea din Paris, o mărturie în
acest sens fiind aceea a predicatorului dominican Jacques de Vitry.
În secolul al XIII-lea s-au înfiinţat universităţile de la Oxford, Cambridge,
Montpellier, Neapole şi Lisabona. Primele universităţi scoţiene s-au înfiinţat în
secolul al XV-lea: St. Andrews (1412), Glasgow (1450), Aberdeen (1495).
Parlamentul de la Dublin (Irlanda) a aprobat înfiinţarea unei universităţi (studium
generale) în oraş (1320), pe baza bulei pontifului Clement al V-lea din 1311.
Proiectul se va materializa abia la finalul secolului al XVI-lea, deoarece studenţii
universităţii create de arhiepiscopul Alexander Biknor, vor prefera Oxfordul sau
Parisul.
Universitatea din Salamanca a fost instituită ca aşezământ regal (1218-
1219)de către regele Alfons al IX-lea de León , iar prin Carta Magna (1254 ) emisă
de regele Castiliei- Alfons al X-lea cel Înţelept, a devenit aşezământ superior.
Ulterior, în anul 1255, papa Alexandru al III-lea ia conferit licentia ubique docendi
(„ valabilă pretutindeni”).
Climatul nu a fost întotdeauna favorabil, dacă avem în vedere celebra grevă a
magiştrilor şi studenţilor parizieni (1229-1231), când au înfruntat ostilitatea
episcopului şi reginei Blanche de Castilia.
Printre faimoşii profesori ai secolului al XIII-lea, se pot menţiona
Bonaventura, Albert cel Mare şi Toma d'Aquino.
Primul stadiu era bacalaureatul, apoi licentia ubique docendi ( la francezi la
licence ) prin care se putea profesa oriunde, iar ultimul grad superior – doctoratul,
beneficiarii lui devenind magiştri. Doar papa conferea universităţilor dreptul de a
decerna licentia ubique docendi, şi privilegiul care decurgea de aici. Cea mai
importantă era licenţa în teologie, ce se primea după 11 ani de studiu.
Pentru a susţine studenţii înzestraţi, dar care nu deţineau veniturile necesare
pentru întreţinere, au apărut la începutul secolului al XIV-lea colegiile universitare –
Harcourt, Navarre. Fără îndoială că cel mai celebru a fost Sorbona (1257). Acest
colegiu parizian a fost înfiinţat de Robert de Sorbon, cu sprijinul lui Ludovic cel
Sfînt, regele Franţei.

60
J. Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Polirom, 2005, 151-157.
J. Le Goff, J.-C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Polirom,
2002, 783-794.
J. Le Goff, Intelectualii în evul mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1994.
Lăzărescu George, Civilizaţie italiană, Editura Ştiinşţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, Institutul european, Iaşi, 1999.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes, Polirom, 2005.
Henri Pirenne, Gustave Cohen, Henri Focillon, Histoire du Moyen Age. La
Civilisation Occidentale au Moyen Age du XIe au milieu du XVe siècle, Les Presses
Universitaires de France, Paris, 1933.

Viaţa studenţilor la universitatea din Paris

(secolul al XIII-lea)

„ Aproape toţi studenţii din Paris, străini sau de-ai locului, nu făceau mai
nimic decât să înveţe sau să audă ceva nou. Câţiva au studiat doar pentru a obţine
cunoştinţe, lucru ce reprezintă o curiozitate; alţii, pentru a dobândi faimă, lucru care
este vanitate; alţii, doar de dragul câştigului, lucru care este lăcomie şi viciu al
simoniei. Foarte puţini au studiat pentru propria lor lămurire sau pentru cârmuirea
altora. S-au certat şi au polemizat nu numai pe tema diferitelor secte sau a altor
probleme; dar deosebirile dintre ţări au iscat printre ei certuri, ură şi aprigi
duşmănii, iar ei au scornit cu neruşinare, unii la adresa altora, tot felul de insulte.
Ei spuneau că englezii sunt beţivani şi că aveau cozi; că fii Franţei sunt trufaşi,
efeminaţi şi împodobiţi cu grijă, ca femeile. Spuneau că germanii sunt furioşi şi
desfrânaţi la petrecerile lor; normanzii, înfumuraţi şi lăudăroşi; cei din Poitou,
trădători şi mereu aventurieri; burgunzii erau consideraţi vulgari şi proşti. Bretonii
erau renumiţi ca uşuratici şi nestatornici, şi deseori li se reproşa moartea lui Arthur.
Lombarzii erau avari, depravaţi şi laşi; romanii, răzvrătiţi, gălăgioşi şi
calomniatori; sicilienii, tirani şi cruzi; locuitorii din Brabant, oameni sângeroşi care
luau foc don orice, bandiţi şi violenţi; cei din Flandra, uşuratici, risipitori, lacomi,
delăsători şi moi ca untul. După asemenea insulte, ei ajungeau adesea de la vorbe la
lovituri.
Nu voi vorbi despre acei logicieni prin faţa ochilor cărora trecea mereu
„păduchele din Egipt”, adică toate subtilităţile sofistice, astfel încât nimeni să nu
poată pricepe discursurile lor elocvente în care, după cum spunea Isaia, „nu există
înţelepciune”. Cât despre doctorii în teologie, „aşezaţi în jilţul lui Moise”, aceştia
erau înghiţiţi de învăţare, dar caritatea lor nu era edificatoare. Predând, dar fără a
avea practică, ei au ajuns „răsunători ca arama şi ca nişte talgere zgomotoase”, sau
ca un duct de piatră, mereu uscat, menit să ducă apă spre „straturile de mirodenii”.

61
Ei nu numai că se urau unii pe ceilalţi, dar prin linguşiri îi momeau şi pe studenţii
altora, fiecare căutându-şi doar propria faimă, dar nepăsându-i cât negru sub
unghie de îndestularea sufletelor.
Ascultând cu atenţie aceste cuvinte ale apostolilor: „dacă un om năzuieşte la
scaunul unui episcop, el năzuieşte la multă muncă!, ei tot au înmulţit veniturile
canonicilor, în căutare de slujbe; cu toate acestea, ei au căutat nu atât munca, ci
măreţia, şi şi-au dorit, mai presus de toate, să aibă „camerele de sus, la ospeţe,
locurile mai de frunte la sinagogă şi să fie salutaţi în piaţă”. Deşi apostolul Iacob a
spus: „Fraţilor, nu fiţi cu toţii magiştri!”, ei, dimpotrivă, erau aşa de porniţi să
devină magiştri, încât mulţi dintre ei nu erau în stare să aibă vreun student, decât
prin rugăminţi şi bani. Acum e mai sigur să asculţi decât să predai, iar un umil
ascultător e mai bun decât un doctor ignorant şi arogant. Pe scurt, domnul şi-a
păstrat pentru Sine dintre aceia doar câţiva oameni onorabili şi înfricoşaţi, care nu
„au luat calea păcătoşilor” şi nici n-au stat cu alţii în scaunul înveninat.
(după Platon-Rădvan 2005)

62
 CULTURA ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU

Cultura medievală timpurie reflectă în esenţă caracterul acestei perioade, ea

având în primul rând trăsături feudale şi ecleziastice. Îndeosebi instituţiile religioase
au exercitat o influenţă esenţială asupra evoluţiei culturii, mai cu seamă în domeniile
de importanţă deosebită în ceea ce priveşte întregul edificiu medieval, cum a fost
filosofia, istoria, literatura. Dar şi ştiinţele naturii au fost puternic influenţate de
învăţătura religioasă despre „ facerea lumii”, cum erau cosmogonia sau geografia
medievală.
Cultura medievală s-a exprimat de cele mai multe ori într-o limbă parţial sau
total diferită de cea vorbită de popor. Aceste limbi, numite „ sacre” sau savante, ca
latina în apusul sau centrul Europei, greaca în Imperiul Bizantin, slavona în răsăritul
Europei, araba în Califatul Arab, sanscrita în India, ş.a.m.d., a contribuit la separarea
culturii feudale de cultura populară. Observăm însă că între cultura cultă şi cea
populară nu au existat graniţe sau limite peste care nu se putea trece, cele două
moduri de expresie culturală influenţându-se pe alocuri foarte mult.
Faţă de antichitate au apărut arii de cultură noi, pe măsura formării unor noi
popoare, state şi centre de civilizaţie, ca ariile de cultură slave şi arabă. Aria de
cultură latină s-a restrâns, ea a dispărut cu totul în Africa, dar pe măsura propagării
creştinismului de rit apusean, ea s-a extins în Germania, Scandinavia, Cehia,
Ungaria, Transilvania şi Polonia. Între ariile de cultură europeană şi cele arabe au
existat permanent relaţii de influenţă reciprocă şi interdependenţă.

Cultura în Europa de apus

După secolul al V-lea a avut loc un regres în ansamblu al culturii, ca urmare

a distrugerilor petrecute în timpul migraţiilor, a declinului şi aproape a dispariţiei
oraşelor, care fuseseră principalele centre de viaţă culturală ale antichităţii şi a
ruralizării societăţii. La acesta s-a adăugat şi atitudinea ostilă a bisericii creştine faţă
de cultura antică, aceasta formând însă tot timpul o componentă a culturii medievale.
Concomitent, pe ruinele imperiului roman s-a răspândit cultura popoarelor
germanice.
În secolele V-VIII s-a restrâns foarte mult numărul ştiutorilor de carte, clerul
fiind aproape singurul care a continuat cultura cultă, de unde a rezultat şi teologizarea
culturii medievale, în Europa Apuseană şi centrală fiind folosită aproape exclusiv
limba latină. În Europa Apuseană s-a petrecut procesul de asimilare legislativă a
migratorilor germanici, formându-se noile limbi romanice: italiana, franceza,
spaniola şi portugheza. În schimb, triburile anglo-saxone au germanizat triburile
celtice, slab romanizate.
Romanizarea migratorilor germanici în fostele provincii ale imperiului
roman de apus a favorizat păstrarea limbii latine ca limbă oficială şi pătrunderea ei în
Germania, Ungaria şi la slavii de apus. Cu timpul însă latina nu mai era înţeleasă de

63
popor, nici cel puţin la popoarele romanice, cultura populară exprimându-se în limbi
înţelese, mai întâi oral, apoi şi în scris.

Moştenirea antichităţii

Până la Renaşterea carolingiană, caracteristica vieţii culturale o constituie

declinul tot mai accentuat al culturii clasice, răspândirea unor elemente de cultură ale
popoarelor germanice stabilite în fostul imperiu roman de apus, ca şi geneza culturii
feudale timpurii, În aceste regate „ barbare” cultura clasică s-a păstrat încă vreme
îndelungată.
Datorită rolului deţinut de biserica creştină din bogatul tezaur al culturii
clasice s-a transmis numai o parte a cunoştinţelor. Sub forma unor compilaţii sau
excerpte, o serie de reprezentanţi ai antichităţii latine s-au străduit să redea realizările
de ansamblu sau din anumite domenii ale culturii clasice, dar, în acelaşi timp,
sărăcite sau chiar deformate în ceea ce priveşte conţinutul lor. Pe bună dreptate,
reprezentanţii culturii din secolele V-VIII, au fost numiţi fondatorii evului mediu sau
părinţii culturali ai Europei.
Martianus Capella, retor din Carthagina în secolul al V-lea, a transmis
evului mediu lucrarea sa „ Nunta Filologiei cu … „ sistemul mai vechi al grupării, în
scopuri didactice a cunoştinţelor antichităţii în cele şapte arte liberale. Ele erau
numite „liberale” deoarece erau considerate ca discipline servind nu unor scopuri
băneşti, ci de învăţătură şi cultură şi deci vrednice de un om liber.
Cele şapte arte liberale erau gramatica, dialectica, retorica, muzica,
aritmetica, geometria şi astronomia; ultimele patru arte au fost grupate în secolul al
VI-lea de Boethiŭs în cele „patru căi” ale cunoaşterii (quadrivium), iar primele trei
au fost grupate, mai târziu, în secolul al IX-lea, în cele „trei căi” (trivium). Cele şapte
arte liberale, au constituit baza învăţământului în evul mediu.
Cu secolele IV-V, influenţa crescândă a creştinismului, a făcut ca moştenirea
clasică să fie transmisă incomplet sau denaturat, biserica reţinând numai ceea ce nu
putea dăuna creştinismului. Astfel, Sfântul Augustin, deşi fusese educat în tinereţe în
spiritul idealurilor culturale ale antichităţii clasice târzii, susţinea, în calitatea sa de
teolog şi de episcop, că toată activitatea culturală trebuie pusă în slujba
creştinismului şi a bisericii. „ Dacă filozofii păgâni- spunea el în lucrarea sa, „Despre
învăţătura creştină”- au dat glas, din întâmplare, unor adevăruri folositoare pentru
credinţa noastră, nu numai că nu trebuie să ne temem de aceste adevăruri, dar trebuie
să le smulgem de la aceşti deţinători abuzivi pentru a le întoarce în folosul nostru”*
Un rol însemnat în transmiterea moştenirii clasice i-a revenit lui Boethius
(480-524). Descendent din aristocraţi romani, „ ultimul dintre romani”, el a intrat în
slujba regelui ostrogot Theoderich. Implicat într-o conspiraţie în favoarea imperiului
roman de răsărit, el a fost judecat şi executat. Se numără printre aceia care au
considerat muzica, în conformitate cu idealul antic, un instrument superior de cultură.
În închisoare, el a scris lucrarea „De consolatione philosophiae/Despre
mângâierea filozofiei” fiind influenţat de Aristotel şi neoplatonicieni, deşi creştin el

64
considera filozofia şi nu religia „cea mai scumpă stăpână”, menită să-l îndrume şi să-
l îmbărbăteze în încercările prin care trecea. În afara acestei opere originale, el a scris
mai multe compilaţii în domeniul matematicii, geometriei şi filozofiei greceşti. A
scris şi lucrări de teologie creştină.
Împletirea moştenirii clasice cu creştinismiul apare şi mai evident la
Cassiodor (490-583)/ Flavius Aurelius Cassiodorus Senator. Provenit dintr-o
familie de vază din sudul Italiei, a fost un mediator excepţional între lumea romano-
bizantină şi societatea barbară. După recucerirea Italiei de către Iustinian, s-a retras la
mănăstirea Vivarium din Calabria, unde s-a implicat în latura educaţionlă, punând să
se traducă lucrări greceşti şi să se copieze opere latine. În afara redactării unor edicte
regale, el a scris „ Gotica ” o istorie a goţilor, păstrată într-o formă prescurtată de la
Iordanes, şi o cronică universală. Ca fondator de mănăstiri, el a impus călugărilor
cultivarea ştiinţelor. El a mai redactat lucrarea „ Institutiones divinarŭm et
hŭmanorŭm litterarum”, o enciclopedie a literaturii teologice şi profane.
În Spania, un rol similar a jucat Isidor, episcop de Sevilla (570-636), autorul
uriaşei lucrări cu caracter enciclopedic „Cartea Etimologiilor”, care cuprinde tot ce se
ştia pe la anul 600. Provenit dintr-o familie catolică hispano-romană, Isidor a devenit
arhiepiscop al Sevillei în jurul anului 600. A fost numit de contemporani „omul cel
mai învăţat din vremurile noastre”.

Începuturile culturii medievale timpurii

În timp ce moştenirea culturală clasică se transmitea evului mediu tot mai

restrâns, a crescut rolul cultural al bisericii şi al popoarelor germanice.
Bazele teologiei creştine au fost puse în a doua jumătate a secolului al IV-lea
şi în prima jumătate a secolului al V-lea de către „părinţii bisericii” Ambrozie,
Ieronim şi Augustin. Bun cunoscător al limbilor latină, greacă şi ebraică, Ieronim
(331-420) a făcut o traducere integrală a Bibliei în limba latină, aşa-numita Vulgata,
care, cu unele revizuiri, a rămas până astăzi textul oficial al Bibliei în biserica
catolică.
Începând cu secolul al VI-lea, centrele de cultură, destul de puţine, se aflau la
curţile suveranilor, reşedinţele episcopale şi mănăstirile mai însemnate. Este meritul
călugărilor de a fi copiat numeroase manuscrise pentru posteritate. Regula
mănăstirilor benedictine, stabilită de Benedict de Nursia pe la 529 şi răspândită apoi
treptat, prevedea şi ea împărţirea activităţii călugărilor în munca manuală,
îndeletnicire cărturărească şi rugăciune. Un rol însemnat pentru cultură l-a jucat
mănăstirea de la Monte Cassino în secolele VI-VIII, ca şi o seamă de mănăstiri din
Irlanda, Franţa şi Germania.
Principala activitate culturală din mănăstiri se desfăşura în scriptoriul sau
atelierul de copiat codice. După planul mănăstirii din Sankt Gallen (pe la 820),
scriptoriul se afla lângă biserică, în imediata vecinătate a bibliotecii mănăstirii. Unii
călugări puteau copia însă codice şi în chiliile lor. Călugării îşi preparau singuri
pergamentul, cernelurile şi vopselele, scriau, împodobeau cu miniaturi şi legau în

65
scoarţe trainice codicele. În felul acesta numeroase mănăstiri au devenit şi bogate
biblioteci cum sunt cele de la Vivarium ( mănăstire creată de Cassiodor ), Monte
Cassino, Bobbio în Italia, Corbie şi Luxeŭil în Franţa, Sankt Gallen în Germania ( azi
Elveţia ), Fulda şi Reichenau în Germania, Lindisfarne, Glastonbury şi Jarow în
Anglia. Şcoli, scriptorii şi biblioteci se aflau şi în numeroase resedinţe episcopale
unde funcţionau şi şcoli, cum erau la Verona, Pavia, Sevilla, Tours, Poitiers, Arles,
Orleans, Kent, Lindisfarne, Sorbonne.
În reşedinţele regale, activitatea culturală avea un caracter laic şi practic,
fiind subordonată necesităţilor regalităţii, dar şi oameni de cultură de aici erau
aproape cu toţii recrutaţi din rândul clericilor. Principalul centru de activitate
culturală îl constituia cancelaria, unde erau redactate actele scrisorile, registrele de
impuneri fiscale. Tot aici lucrau şi călugării cronicari care întocmeau analele oficiale
sau poeţi şi savanţi de curte. În general în secolele VI-VIII preocupările culturale
erau îndreptate mai mult asupra disciplinelor umaniste şi mai puţin asupra ştiinţelor
naturii.
Semnificativă pentru începuturile istoriografiei medievale este „ Istoria
francilor „ a lui Grigoire de Tours (cca 538-594), continuată de „ Cronica ” atribuită
lui Fredegarius din secolul al VII-lea.
Cucerirea Britanniei de anglo-saxoni a fost decsrisă de călugărul Gildas din
secoul al VI-lea, în cartea intitulată „ Despre plângerea şi cucerirea Britanniei „. Cea
mai însemnată lucrare de istorie engleză a scris-o Beda Venerabilul (673-736) de la
mănăstirea Jarow din Northumbria, cartea sa „ Istoria bisericească a neamului
anglilor ” fiind comparabilă cu „ Istoria francilor ” a lui Grigoire de Tours. Beda
arăta că se va strădui „ să descrie faptele care s-au întâmplat în adevăr şi care sunt
vrednice de laudă şi care pot să fie spre folosul cititorului”. Intensa utilizare a operei
sale în evul mediu, i-a adus titlul de Venerabil, fiind considerat unul dintre ultimii
părinţi ai bisericii. Lucrarea scrisă de el a fost tradusă în limba vulgară la sfârşitul
secolului al IX-lea de către regele Alfred.
La hotarul dintre istorie bisericească, istorie şi literatură sunt hagiografiile,
vieţile sfinţilor, foarte numeroase la toate popoarele europene. Pe lângă lucrările
scrise în limba latină, un loc însemnat în cultura medievală îl ocupă scrierile în limba
maternă la diferite popoare. Spre deosebire de apusul romanic al Europei, unde latina
era mai răspândită, semnificative sunt creaţiile literare în limbile engleză şi germană
timpurie.
Cel mai vechi poem epic din Anglia este „Beowulf”, care este o povestire
împrumutată de anglo-saxoni de la scandinavi.
Poemele epice în limbile germanice vorbite, circulau şi în statul franc.
Cronicarul Einhart (Eginhart) relatează în „Vita Karoli Magni” că împăratul a
poruncit să se adune şi să fie transcrise, pentru ca amintirea lor să nu se piardă „
străvechile poeme barbare în care erau cântate istoria şi războaiele regilor de
demult ”. Lucrarea atenuează trăsăturile de războinic germanic ale eroului, pentru a
face din el un conducător mai evlavios, cultivat şi lipsit de violenţă. Poate că nu se

66
intenţiona ca lucrarea să fie o simplă prezentare a istoriei, ci mai degrabă un ghid al
viitorilor diriguitori.
Renaşterea carolingiană, a fost înainte de toate, o reformă a învăţământului,
menită să ridice nivelul moral şi intelectual al clerului şi laicilor. Pentru realizarea ei,
trebuia să se facă apel la acele personalităţi care menţinuseră sau asimilaseră tradiţia
antică- italienii Petru din Pisa, Paul Diaconul şi Paulinus, devenit mai târziu episcop
de Acvileia, spaniolul Theodulf, devenit episcop de Orléans, iar din Anglia şi Irlanda,
Dicuil, Dungal, Clement şi Alcuin.
Prin celebra „Admonitio generalis” (Exortaţie generală), promulgată de
Carol cel Mare în martie 789, se ordona deschiderea unei şcoli în fiecare episcopat
sau mănăstire. Aici urmau să se predea psalmii, notele, cântul, calculul şi gramatica.
În acest capitular se spunea: „ Să existe şcoli pentru instruirea băieţilor. Verificaţi
bine, în fiecare mănăstire sau episcopie, Psalmii, notele, cânturile, calculul, gramatica
şi cărţile catolice; deoarece, cu siguranţă, că atunci când ei doresc să se roage la
Dumnezeu, se roagă prost, deoarece cărţile nu sunt corectate”.
Scrisoarea „De litteris colendis”, a fost după toate aparenţele o circulară de
aplicare a textului precedent, ce a fost adresată tuturor abaţilor şi episcopilor, unicul
exemplar păstrat ajungând în posesia preotului de la Fulda, Baugulf. Ea revine asupra
aceloraşi teme: „Vă îndemnăm să nu neglijaţi studiul literelor pentru a pătrunde mai
uşor şi mai exact misterele Sfintelor Scripturi.” Se cere „pentru această sarcină
oameni care să aibe voinţa şi capacitatea de a învăţa şi care au dorinţa de a-i instrui
pe alţii.”
Şi „Epistola generalis” (800-801) face referire la corectarea textelor:
„Asfel, prin Dumnezeu, ajutorul nostru în toate lucrările, am pus să fie corectate mai
înainte toate cărţile Vechiului şi Noului Testament, degradate de ignoranţa
copiştilor.”
Ulterior, Carol cel Mare i-a încurajat pe episcopi să deschidă şcoli rurale.
Această reformă se sprijinea pe renaşterea scrisului şi a limbii latine. Se
susţine că pentru Carol cel Mare „scrisul era un mijloc de guvernare”. După biograful
său Eginhard, împăratul „avea obiceiul să-şi pună sub perne tăbliţe şi foi de
pergament în scopul de a profita de momentele de răgaz pentru a se exersa în scrierea
literelor, dar s-a apucat prea târziu de acest lucru şi rezultatul a fost mediocru”.
Începând cu anul 780, în acele scriptoria din nordul Franţei, ateliere
monastice unde se copiau manuscrisele apare minuscula carolină. Inima acestei
renaşteri este reprezentată de curtea şi palatul Aachen, un adevărat focar de cultură
de nivel înalt. Mişcarea se răspândeşte de aici în multe direcţii, care vor impulsiona
atât domeniul literar cât şi cel artistic. Remarcabile sunt scrisorile adresate de Loup,
abatele de Ferrières-en-Gâtinais principalelor personalităţi din epoca sa, dar şi
celebrele biserici Germigny-des-Prés, construită de Theodulf în apropiere de Orléans
după modelul celei de la Aachen sau biserica de la Saint-Philbert-de-Grand-Lieu din
regiunea oraşului Nantes.
Printre acestea se numără „ Cîntecul lui Hildebrand ”, notat pe scoarţele
unui codice religios pe la 800 la mănăstirea din Fulda, tratând însă evenimente mai

67
vechi, din perioada migraţiei germanilor. Cântecul redă lupta, de un puternic
dramatism, dintre făurarul Hildebrand şi fiul său Hadubrand, care nu-şi mai
recunoaşte tatăl reîntors după o îndelungată captivitate la huni.
De cele mai multe ori, din poeme nu s-au păstrat decât fragmente. În secolele
VI-VIII ştiinţele naturii erau într-un evident regres faţă de antichitate. Realizările
antichităţii în domeniile aritmeticii, geometriei şi astronomiei, geografiei şi medicinei
s-au păstrat numai sub forma unor rezumate sau extrase întocmite de Boethius,
Cassiodor sau Isidor de Sevilla. Şi ştiinţele naturii trebuiau să concorde cu Biblia.
Medicina devenise empirică, împletindu-se cu descântecele şi cu intervenţia
mântuitoare a divinităţii, stimulată prin rugăciuni sau pelerinaje făcute la mormintele
unor sfinţi care se ocupaseră cu vindecarea bolilor. Profesia de medic era
desconsiderată. Grigore de Tours povesteşte că regina francă Aŭstrechilda, fiind pe
patul de moarte, a cerut soţului ei regele Goutran, ca, după ce va muri, să
poruncească să fie ucişi cei doi medici care o îngrijiseră, dorinţă care i-a fost
îndeplinită.

Cultura în a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în secolul al X-lea

Ca şi în secolele anterioare limba cultă în lumea catolică a rămas latina, dar

acum se înmulţeau tot mai mult scrierile în limbile materne.
În istoriografie, în Italia, Liutprand (cca 922-972), episcop de Cremona, a
scris pe la 958 „ Antapodosis ” (Retribuţia ), o istorie a Europei Apusene între 888-
950. Ca secretar al regelui Berengar al II-lea, apoi partizan al lui Otto I, el îşi va
manifesta ostilitatea faţă de primul său suveran. El a descris şi solia sa la
Constantinopol, fiind trimis al lui Otto I, el descrie cu uimire strălucirea civilizaţiei
bizantine de atunci. În Franţa, Richer, călugăr din Reims, a scris în ultimul deceniu
lucrarea intitulată „ Istorii ” în care înfăţişează evenimentele mai de seamă ale vremii
sale. În Germania, Widukind a alcătuit în 965 „ Istoria saxonilor ”.
În beletristică, în primul sfert al secolului al X-lea a fost redactat în formă
ultimă poemul epic în limba latină „Waltharius”. Poemul cuprinde o ţesătură de
elemente istorice din perioada marii migraţii a popoarelor şi mai ales legendare,
relatând încercările prin care trec trei ostatici fugiţi din captivitate în care erau ţinuţi
de Attila, regele hunilor şi anume: Walther, fiul regelui Aquitaniei, iubita sa
Hildegunda, fiica regelui burgunzilor, şi Hagen, regele francilor.
În dramaturgie s-a remarcat în a doua jumătate a secolulu al X-lea
Hroswitha, stareţa mănăstirii benedictine din Gandersheim ( lângă Braunschweig ),
ea scriind mai multe piese de teatru scurte. La cunoştinţele ei datorate dramaturgilor
clasici, ea a adăugat moralitatea creştină, fiind preocupată de evenimentele ieşite din
comun.
Din secolul al IX-lea limbile vii, vorbite de popor, câştigă tot mai mult teren.
Un monument important pentru limba franceză şi germană îl constituie jurământul de
la Straßburg din anul 842, o înţelegere între Ludovic Germanicul şi Carol cel Pleşuv,
încheiată împotriva fratelui lor Lothar, cele două texte trebuind să fie înţelese de

68
oştenii din Francia occidentală a lui Carol şi Francia orientală a lui Ludovic, după
cum spune textul în lingua romana şi lingua tedescă (deutsch ).
În Italia primul text în limba veche italiană este o poezie în 4 versuri, aşa-
numita „ Ghicitoare de la Verona ”, scrisă de un copist ca o glossă marginală pe un
colţ de pagină a unui codice religios, care datează de la sfârşitul secolului al VIII-lea
şi începutul secolului al IX-lea. Un text mai lung şi cu caracteristic mai bine definite
ale italienei, îl constituie un jurământ de mărturie din Capua, datat în anul 960.
În Germania, în afară de textul tedesc al „ Jurământului de la Straßburg „ din
842, s-au păstrat o serie de monumente epice în limba germană veche, ca de pildă
„Cîntecul lui Ludovic” care proslăveşte victoria lui Ludovic al III-lea asupra
normanzilor din 881. S-au păstrat şi monumente poetice cu conţinut religios, ca
epopeea „ Heliand”, alcătuită pe la 830 din porunca lui Ludovic cel Pios, în care este
înfăţişată viaţa lui Iisus şi a apostolilor. Oglindind practica curentă de a înfăţişa epoca
şi personajele epopeii cu trăsăturile epocii şi ale oamenilor din vremea în care a fost
alcătuită, în epopee, Iisus apare drept „ cel mai puternic dintre regi ”, iar apostolii
săi „ viteji vestiţi în spadă ”.
Lucrările în limba anglo-saxonă s-au înmulţit acum mai ales în timpul lui
Alfred cel Mare (871-899). Manifestând un interes deosebit pentru cultură el a spus
la începutul domniei sale: „Când am început să domnesc nu-mi amintesc să fi fost un
singur om la sud de Tamisa capabil să înţeleagă cartea de rugăciuni scrisă în anglo-
saxonă”. El fiind însuşi cărturar, regele a luat o serie de iniţiative, Wessexul preluând
şi în cultură conducerea în Anglia. Spre deosebire de Carol cel Mare, Alfred cel Mare
şi-a propus să se folosească de cultură pentru instruirea şi educarea poporului său. S-
au înfiinţat astfel şcoli în limba vorbită unde toţi tinerii născuţi liber aveau acces
gratuit, ei trebuind să înveţe până ce puteau citi bine în anglo-saxonă. Pentru tinerii
nobili Alfred a deschis o şcoală la palatul său Winchester, patronată de el.
Alfred cel Mare a tradus personal opera lui Boethius – „ Despre mângâierea
filozofiei ”, „ Istoriile ” lui Orosius- singura istorie universală de atunci- precum şi „
Istoria bisericească a neamului angliilor ” a lui Beda Venerabilul. Alfred nu a fost
doar un traducător, ci şi un iscusit interpret al lucrărilor traduse sau citite. De aceea el
a fost numit şi părinte al prozei engleze, până la el scriindu-se doar versuri în anglo-
saxonă. Tot lui i se datorează iniţiativa întocmirii unei lucrări istorice în limba
vorbită „ Cronicile anglo-saxone ”, de fapt o compilaţie în limba vorbită care tratează
într-un manuscris frumos împodobit evenimentele pînă în preajma anului 900.
Ultima parte şi cea mai însemnată, descrie lupta lui Alfred cel Mare împotriva
danezilor. Lucrarea este considerată a fi cel mai vechi monumet de proză germanică,
după cum „ Beowulf ” este cunoscut ca cel mai vechi monument de literatură
germanică în versuri.
În condiţiile contactului culturii latine cu culturile elenă, arabă şi ebraică
vehiculate de arabi în sudul Italiei, s-a înfiinţat aici şcoala de medicină de la Salerno.
Dintre practicienii din secolul al X-lea s-a remarcat aici evreul Shabbetai ben
Abraham Joel, cunoscut şi sub numele de Donnolo din Otrante, care a scris o carte
despre antidoturi.

69
 În Franţa existau în secolul al X-lea şcoli de medicină la Narbonne, Béziers,
Arles şi Nîmes, unde, pe lângă magiştrii localnici, profesau şi magiştri evrei şi arabi
veniţi din Spania arabă. Sub influenţa contactului cu cultura arabă s-au dezvoltat
preocupările pentru matematică şi astronomie ale călugărului Gerbert d' Aurillac (cca
940/45-1003 ), care între 967 şi 969 a studiat în Catalonia, unde influenţa culturii
arabe era puternică. Din Catalonia, Gerbert a adus astrolabul, instrument de
observaţie astronomică şi orientare … şi abacul, instrument de socotit cu cifre arabe,
contribuind astfel hotărâtor la răspândirea acestor instrumente şi a cifrelor arabe în
Occident. Călugărul Richer povesteşte cum „după modelul celor nouă cifre, Gerbert
a meşterit mii de caractere din os care, plasate pe cele douăzeci şi şapte de coloane
ale abacului, permiteau efectuarea înmulţirii sau a împărţirii oricărui număr”.
Om de mare cultură- matematician, astronom, filozof-Gerbert a ajuns pe cele
mai înalte trepte în ierarhia bisericească, arhiepiscop de Reims şi papă sub numele de
Silvestru al II-lea, el trezind la contemporani mereu bănuiala că ar practica ştiinţele
oculte.

Arta

De o celebritate aparte se bucură tapiseria de la Bayeux, denumită de

tradiţia franceză „tapiseria reginei Matilda”. Este o bandă de pânză lungă (70, 40 m
x 0, 50 m), pe care s-a brodat cu acul cu fire de lână de opt culori şi nuanţe, 72 de
scene în care apar 350 de personaje. Se redă istoria cuceririi Angliei de către ducele
William al Normandiei, de la pregătirea expediţiei şi până la Hastings. Fiecare scenă
este însoţită de un text explicativ în limba latină. Motivele vegetale, antropomorfe şi
zoomorfe, încadrează sus şi jos fiecare câmp. Unul dintre personajele principale
redate de această tapiserie este Odo/Eudes, senior de Conteville, episcop de Bayeux
(1050-1097) şi frate vitreg al Cuceritorului. Din acest motiv, i s-a atribuit această
tapiserie, lucrată de meşterii de la Bayeux între anii 1085-1092. În anul 1476,
tapiseria figurează în inventarul catedralei din Bayeux.
După alte opinii, broderia a fost opera unor meşteri anglo-saxoni sau a
atelierului catedralei de la Canterbury.
Decăderea oraşelor şi procesul de ruralizare, ca şi declinul economic la
începutul evului mediu, nu au fost favorabile evoluţiei artelor. Tradiţia artistică
clasică a fost mai puternică în Italia, leagănul antichităţii romane, unde s-a exercitat
totodată şi o influenţă mai puternică a artei bizantine, apoi şi în sudul Galliei. În urma
migraţiei popoarelor în apusul roman au pătruns totodată o serie de elemente şi
tehnici artistice ale popoarelor germanice îndeosebi în domeniul artelor minore.
Creştinismul a făcut la rândul său ca în creaţia artistică apuseană să pătrundă o formă
de reliefuri plate săpate în argint şi împodobite cu motive vegetale şi geometrice şi cu
pietre preţioase şi semipreţioase.
Codicele religioase miniate cele mai representative aparţin şcolilor de
miniaturişti irlandezi şi anglo-saxoni din secolele VIII-IX, ca evangleriarul de la
Durrow, din Kells sau din Lindisfarne şi şcolilor perioadei Renaşterii carolingiene şi

70
post carolingiene. Dintre acestea amintim evangheliarul lui Godescalc, evangheliarul
din Lorsch, din care o parte se păstrează la Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia,
psaltirea din Utrecht, evangheliarul împăratului Lothar, Biblia lui Carol Pleşuvul.

Cultura slavilor de apus şi de sud

Cultura slavă are o puternică componentă proprie, ea fiind însă influenţată de

cultura romano-bizantină ca şi a unor popoare vecine. Cultura slavă a început să se
diferenţieze la sfârşitul mileniului I, după ce slavii au ocupat teritoriile în care se află
şi astăzi. O mare influenţă asupra culturii slave a avut-o creştinismul de rit catolic şi
ortodox în funcţie de aria geografică în care se aflau.
Introducerea creştinismului “de sus”, deci prin potentaţii politici, în cursul
secolelor VIII-X, nu a dus la dispariţia completă a vechilor credinţe decât treptat.
Tendinţa de restaurare a păgânismului a fost destul de frecventă, mai ales la slavii de
apus care a durat până în secolul al XII-lea. Slavii nu au avut o scriere proprie până
în secolul al IX-lea, ei folosind la început scrierea latină şi greacă. La sud de Dunăre
s-au descoperit cca. 1000 de inscripţii protobulgare, care se referă la activitatea
conducătorilor statului slavo-bulgar şi care sunt scrise cu caractere greceşti. Nu a
putut fi demonstrată până acum ipoteza unei scrieri slave anterioare fraţilor Kiril şi
Methodiu. Slavii foloseau într-adevăr semne incizate în lemn, care demonstrează
cunoaşterea unor elemente de matematică şi astronomie, deşi înainte de creştinare
slavii nu aveau şcoli.
Alături de construcţii de lemn la slavi găsim centre fortificate ale cnejilor ca
şi lăcaşe de cult din piatră. Prin dimensiunile lor se remarcă palatul mare şi palatal
mic precum şi templul păgân, transformat în biserică creştină, de la Adoba Plisca
care ne arată nivelul culturii slave precreştine, alături de unele monumente
arhitectonice din Rusia Kieveană şi din Moravia Mare. Numeroasele obiecte de artă
au fost descoperite prin săpături arheologice. Literatura slavă a apărut în urma
realizării alfabetului slav de către Kiril şi Methodiu.
Kiril a devenit professor la Şcoala Superioară din Constantinopol şi a
îndeplinit servicii diplomatice pe lângă califul din Bagdad, luând astfel contact cu
cultura arabă. Fratele său Methodiu, a urmat o carieră administrativă în mijlocul
slavilor din Macedonia, cei doi fraţi fiind născuţi în Thesalonik. După o scurtă şedere
în mănăstire, cei doi fraţi şi-au început activitatea de misionarism organizată sub
conducerea directă a învăţatului Photios, patriarh la Constantinopol.
Înainte de a pleca spre Moravia, Kiril a creat un alphabet corespunzător
sunetelor slave, numit în prezent alfabetul glagolitic şi a tradus unele scrieri
religioase continuându-şi aceste acţiuni şi în Moravia. Prin intermediul celor doi fraţi
şi al discipolilor lor în rândul slavilor de apus, iniţial dar şi vremelnic, şi al slavilor de
sud, mai târziu dar şi durabil s-au răspândit o serie de scrieri în limba vorbită de
popor: texte liturgice, breviare, culegeri de legi eclezistice şi laice, predici, alte
culegeri cu caracter religios sau didactic. Ulterior, dezvoltarea culturii slave în
regiunile sudice şi cele apusene a urmat căi diferite. Urmaşii lui Kiril şi Methodiu,

71
după 885, au trebuit să se retragă la sud de Dunăre. În Cehia şi Polonia, biserica
catolică ieşită învingătoare a impus limba latină, purtătoare a intereselor aristocraţiei.
Cele mai importante scrieri rămase din Cehia přeemijslizilor din secolele X-
XI aparţin hagiografiei, de exemplu „Viaţa sfântului Vaclav”. Unele scrieri istorice,
precum „Cronica lui Cosma” din Praga, scrisă la sfârşitul secolului XI, fragmente
epice în limba latină, imnuri religioase între care deosebit de răspândit în Boemia
evului mediu a fost imnul „Doamne ai milă de noi”, completează tabloul culturii
scrise în Cehia până în secolul al XI-lea. Şi în domeniul artei influenţa bizantină a
dispărut, apărând influenţa otoniană germană şi apoi arta preromanică.
Asemănător cu evoluţia culturală din Cehia a fost cea din Polonia.
Răspândirea culturii latine în Polonia a fost favorizată de apariţia primelor şcoli
episcopale şi abaţiale în secolul XI. În limba latină ne-au rămas din perioada
medievală timpurie mai ales scrieri hagiografice, cea mai însemnată fiind “ Viaţa
Sfântului Adalbert”. La finalul secolului al X-lea a început la curtea regilor poloni
redactarea unor anale. De la începutul secolului XII s-a păstrat prima scriere istorică
mai însemnată, aşa numita scriere a lui Gallus Anonymus.
În arta polonă se remarcă tendinţa spre construirea unor biserici
monumentale, cum au fost cele de la Wolin, Szeczin şi Poznan, dar mai ales de la
Gnezno, prima capitală a statului polon. În secolul al XI-lea era răspândit stilul
romanic, folosindu-se tot mai mult ca material de construcţie piatra în locul lemnului.
În Croaţia şi Slovenia s-a dat în prima jumătate a secolului al X-lea o luptă
aprigă pentru supremaţie între limbile slavă şi latină. La început s-au răspândit
scrierile glagolitice, însă începând cu secolul al XI-lea limba latină a câştigat o
poziţie preponderentă. Interzicerea folosirii limbii slave începând cu anul 1060, a
făcut să apară un dualism, poporul şi chiar unii clerici nerenunţând la scrierea
glagolitică. S-au răspândit aceleaşi scrieri religioase ca şi în celelalte regiuni
balcanice: evanghelii, psalmii, precum şi numeroase scrieri apocrife cu unele calităţi
literare şi apropiate de realităţile vieţii. Arhitectura medievală timpurie este
reprezentată mai ales prin biserici şi case episcopale la Split, Trogir (Biserica Sf.
Barbara), Zadar, Krk, Pola, pe insula Brioni şi altele. În Slovenia s-a făcut simţită
dependenţa de arta germană din vecinătate.

Cultura rusă

Baza culturii Rusiei vechi o constituie cultura materială a satelor şi oraşelor

ruseşti, poporul rus fiind creatorul unei culturi originale. De la cultura populară rusă,
amintim aici doar poemul intitulat „Cîntec despre oastea lui Igor”, pe lângă
numeroase balade, ruşii au trecut destul de repede la o cultură cultă în care se resimte
influenţa Bizanţului, dar cu deosebire şi strălucita combinaţie între spiritul creator al
diferitelor triburi sau seminţii ale slavilor de răsărit, precum şi asimilarea unor
elemente de la popoarele neslave de pe întinsul teritoriului rusesc.
Se pare că ruşii ştiau să scrie înainte de creearea alfabetului glagolitic, fără să
se ştie însă exact ce fel de litere foloseau. Spre deosebire de popoarele din centrul şi

72
apusul Europei, ruşii nu au folosit în scrierea lor o limbă străină artificială, limba
poporului fiind în acelaşi timp şi limba oficială. Astfel se explică faptul că între
scrierile populare şi cele culte nu a existat discrepanţă. Ruşii au înfiinţat şcoli abia
după adoptarea creştinismului şi înfiinţarea statului. Numai la Novgorod învăţau 300
de copii în şcola înfiinţată de Iaroslav cel Înţelept. Ca şi în alte ţări şi poate în mai
mare măsură, marii cneji ai Rusiei nu numai că ştiu să scrie şi să citească, ci foarte
mulţi dintre ei erau autori ai unor scrieri cu conţinut diferit, în funcţie de înclinaţiile
fiecăruia.
Unul dintre cei mai erudiţi scriitori ai vremii era călugărul Nestor, istoric al
curţii, care a stăpânit cu măiestrie scrisul literar. De la el s-au păstrat mai multe
lucrări din care amintim: „Viaţa lui Boris şi Gleb”, o „Cronică” scrisă în secolul
XII, „Viaţa lui Teodosie” de la mănăstirea Peceskaia. Cronica rusă din secolul XII
atribuită lui Nestor reprezintă o culegere de letopiseţe scrise anterior. Ea tratează
originea ruşilor, primele domenii ale cnejilor ruşi, condiţiile în care a apărut statul la
Kiev şi descrie evenimentele până la anul 1110. Cronica reprezintă o deosebită
însemnătate ca izvor istoric, ca operă literară şi ca monument al limbii literare ruse.
Această cronică intitulată „Povestea vremurilor de demult” a fost scrisă în 1111 de
doi călugări kieveni, Nestor şi Silvestru. Cele mai vechi copii care există sunt cea
laurenţiană din secolul XIV şi cea hypathiană din secolul următor.
La baza poemului „Cîntec despre oastea lui Igor”se află un episod care a avut
loc în anul 1185: campania nereuşită a cneazului Igor Sveatoslavici din Novgorod-
Seversk împotriva cumanilor (polovţilor). Cneazul Igor n-a socotit necesar să se
înţeleagă în prealabil cu alţi cneji ruşi, în special cu cel de la Kiev, ca să atace pe
duşman cu forţele unite. Lupta lui se sfârşeşte cu înfrângerea cneazului şi luarea lui
în captivitate, autorul anonim fiind probabil un membru al drujinei cneazului Igor.
„Cîntec despre oastea lui Igor” este unul dintre cele mai importante monumente ale
literaturii universale din evul mediu. Deşi acest lai a fost considerat de unii
cercetători drept o „fabricaţie” modernă, majoritatea specialiştilor au susţinut
originalitatea acestuia şi caracteristicile genului kievean.
El poate fi pus alături de opera franceză „Cântecul lui Roland”, de „Cântecul
Nibelungilor”, capodoperă germană, şi de renumitele saga din Scandinavia. Ruşii au
făcut şi numeroase traduceri din bulgară şi greacă. Printre operele tratate nu se aflau
doar lucrări religioase, ci şi unele profane, cum este “Alexandria”, roman al vieţii lui
Alexandru Macedon, şi altele.
În domeniul artei ruseşti se observă legăturile ruşilor cu Bizanţul, Caucazul,
Asia Centrală şi Europa occidentală. În Kiev, pe lângă fortificaţie, existau numeroase
monumente bisericeşti, remarcându-se îndeosebi catedrala Sf. Sofia. Pe bună
dreptate, Sf. Sofia din Kiev este considerată cel mai frumos monument al arhitecturii
kievene. Construită de arhitecţi greci, după un model din Constantinopol, Sf. Sofia
are cinci abside spre partea răsăriteană, 5 nave şi 13 cupole. În interior se găsesc
coloane din porfir, marmură şi alabastru dar şi mozaicuri, fresce sau alte decoraţii.
Cele mai numeroase monumente medievale timpurii au fost însă înlăturate,
făcând loc altora, sau au fost parţial schimbate. Dintre edificiile laice amintim ruinele

73
palatului din cnezatul Rostov-Suzdal-în Bogoliubova, cetatea din Ladoga, Poarta de
Aur din Kiev şi temeliile palatului cnejilor din Kiev.
De pe vremea lui Iaroslav cel Înţelept s-a păstrat şi catedrala Sf. Sofia din
Novgorod, ridicată între anii 1045-1050 (cea din Kiev datează din 1037). Din a doua
jumătate a secolului al XII-lea, apar la Novgorod biserici de tip nou, mai modeste, cu
o singură turlă (Sf. Sofia din Kiev avea 13 turle) ridicate din mijloacele unui singur
cartier. Cnejii ruşi îşi construiau reşedinţele în afara oraşelor, ca şi feudalii apuseni.
Numeroase biserici vechi sau părţi din ele se păstrează şi în Vladimir, arhitectura de
acolo caracterizându-se prin eleganţa liniilor şi prin proporţii desăvârşite, cu un spirit
solemn şi pompos.

A. Barbero, Carol cel Mare. Un părinte al Europei, Editura BIC ALL, 2005.
N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti, Anastasia, 2000.
G. Duby, Histoire de la France des origines à nos jours, Larousse, 1995.
J. Carpentier, F. Lebrun, Istoria Franţei, Institutul European, Iaşi, 2001.
Eginhard, Vita Karoli Magni/Viaţa lui Carol cel Mare, Editura Vremea, Bucureşti,
2001.
Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie 303-604, Editura Universitas,
1999.
Henri-Irénée Marrou, Sfîntul Augustin şi sfîrşitul culturii antice, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997.
J. Paul, Biserica şi cultura în Occident ( secolele VIII-XII ), vol. I - II, Bucureşti,
1996.
K. Onasch, Civilizaţia Marelui Novgorod. Istoria culturală a unui vechi oraş rus şi a
ţinutului lui de colonizare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975. Astra: 253713-
253715.
N. V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iaşi, 2001.

74
 BULGARIA ÎN SECOLELE AL V-LEA-AL XIII-LEA

Primul Ţarat bulgar (680-1018).

O primă menţiune despre bulgari, cunoscuţi şi de Imperiul Roman de

Răsărit, avem din anul 354. Prin secolul al VI-lea sunt semnalate dispute între
triburile protobulgare ale cutrigurilor şi utigurilor, susţinute de Bizanţ. Tradiţia
bulgară cuprinde în lista hanilor „naţionali” pe un fiu al lui Atila. Pe vremea
împăraţilor Zenon şi Anastasiu, bulgarii sunt prezenţi în mai multe rânduri la
Dunărea de Jos, fie ca aliaţi ai Imperiului contra goţilor, fie ca autori ai unor raiduri
în Balcani. Primul lor habitat pare să fi fost în apropierea ţărmului septentrional al
Mării Caspice. După anul 502 sunt menţionaţi prizonieri sau mercenari bulgari, iar
împăratul Iustinian i-a trimis pe frontul din Armenia. O căpetenie bulgară primeşte
botezul la Constantinopol în anul 600. În secolul următor, tribul unogundurilor
condus de Bat-Organ va juca un rol de frunte. Bat-Organ încheie o alianţă cu
Constantinopolul (619), şi împreună cu Kubrat, nepotul său, trec la creştinism, în
vreme ce, marea masă rămâne păgână, adeptă a divinităţii supreme Tangra.
Kubrat din neamul dinastic Dulo, pare a fi adevăratul fondator al puterii
politice bulgare. El se emancipează de sub suzeranitatea avară (631-632), şi încheie o
alianţă cu basileul Heraclius (635), primind titlul de „patricius”. Până la moartea lui
Kubrat, „Bulgaria Veche” sau „Bulgaria Mare” va exercita o puternică influenţă
asupra vecinilor. Deşi le cere fiilor lui să păstreze unitatea statală, expansiunea
chazară îl determină pe Bat-Bayan şi fraţii săi să se supună. Prin dispersarea lor sub
presiunea chazară, s-a încercat menţinerea statului bulgar.
Bat-Bayan va păstra o parte din teritoriile „Bulgariei Vechi” sub numele de
„Bulgaria Neagră”, comunitate ce va juca un rol politic important până în secolul al
X-lea, după care este cucerită de pecenegi.
Triburile lui Kotrag vor migra spre cursul mijlociu al Volgăi şi Kama unde
vor întemeia „Bulgaria de pe Volga” care trece la islamism în secolul al X-lea.
Aleţc, un alt fiu al lui Kubrat ajunge în kaganatul avar, de unde se refugiază
în posesiunile bizantine din Italia, intrând apoi în slujba longobarzilor.
Asparuh, al treilea fiu al lui Kubrat migrează spre vest, spre cursurile
inferioare ale Niprulu, Nistrului şi Dunării. El se va consolida în aşa-numitul Onglos
(Bugeac), între Delta Dunării, Prut şi Nistru.
Kuber, al cincilea fiu al lui Kubrat, se stabileşte în Panonnia, fiind aşezaţi de
avari în regiunea Sirmium (azi Sremska Mitrovica, Serbia).
Împăratul Constantin al IV-lea Pogonatul le cedează oficial teritoriul cucerit
(681). Statul organizat aici, avea în frunte pe hanul suprem (kannas ubigş- în
inscripţii) cu reşedinţa la Pliska (astăzi Adoba, în apropiere de Şumen), într-o tabără
de 3/5 km unde şi-a construit un palat fortificat. Alte reşedinţe se cunosc în secolul al
IX-lea la Tutrakan pe Dunăre şi la Preslav, la sud-est de Pliska. În ierarhia aulică,
după hanul suprem apar o serie de titluri turcice: bagatur, tarkan, kavkan. La moartea

75
lui Asparuh (701), undeva pe graniţa de nord-est, în timpul luptelor cu chazarii,
urmează la conducere fiul său Tervel, care se implică în problemele interne ale
Imperiului Bizantin. Împăratul Justinian al II-lea, exilat în Peninsula Crimeea, a găsit
adăpost la Tervel, care în urma unei acţiuni îndreptate împotriva Constantinopolului
îl repune în drepturi. Primeşte titlul de „cezar” drept recompensă din partea
basileului.Bulgarii vor acorda ajutor bizantinilor între anii 717-718, când arabii
asediau Constantinopolul. Potrivit inscripţiei de pe aşa-numitul „Călăreţ de la
Madara”, Tervel întreţine relaţii şi cu bulgarii lui Kuber din Macedonia de azi. Se
cunoaşte şi o pecete a „cezarului Tervel”. Începând cu secolul al VI-lea bulgarii au
fost slavizaţi şi apoi creştinaţi rămânând doar numele lor.
O puternică criză internă afectează Bulgaria între anii 754-767. Dinastia
Dulo va fi înlăturată în 754 de către Kormisoş, însă lupta pentru putere pe plan
intern, angrenează puternice familii. Restabilirea echilibrului se produce în vremea
lui Telerig (768-777) şi a lui Kardam (777-783).
Krum (803-814) extinde teritoriul bulgar spre nord-vest în detrimentul
avarilor. După cucerirea cetăţii Serdica (809), Nikephor I Genikos se îndreaptă spre
Pliska (811) pentru a-şi lua revanşa. Basileul reuşeşte să cucerească Pliska, o
incendiază şi refuză propunerile de pace. În trecătoarea Vărbiţa, Nikephor I este
înfrânt şi ucis (26 iulie 811), din craniul său fiind fabricată o cupă rituală turnată în
bronz, folosită la toasturi de Krum.. De la moartea lui Valens la Adrianopole (378),
vreme de patru secole nici un basileu nu a mai căzut pe câmpul de luptă. Ajunge sub
zidurile Constantinopolului (811-813) şi cucereşte mai multe oraşe şi cetăţi bizantine
din Tracia Orientală. În opinia cronicarilor bizantini, Krum este un „barbar” crud dar
şi instruit.
Omurtag (815-831), fiul lui Krum, reuşeşte să restaureze Pliska şi emite seria
unor „medalioane” din aur ( considerate primele monede bulgare. Pe plan intern,
împarte ţara într-o largă „regiune interioară” şi nouă provincii(„comitate”). În cadrul
puterii centrale, un rol de seamă îl vor avea: kavhanul (un gen de vizir), itşergu-boil
(responsabil cu ordinea internă), kanartikin (moştenitorul tronului) şi consiliul
„marilor boili”(boieri). Ascensiunea va continua şi în vremea lui Malamir (831-836)
şi Presian I (836-852).
Bulgarii acceptă creştinismul în anul 864,în vremea hanului Boris-Mihail
(852-889), fiul lui Presian I. La început hanul se orientează spre Roma, însă
conjunctura politică din anul 862 îl determină să se îndrepte spre Constantinopol.
Este botezat mai întâi hanul şi apropiaţii săi, apoi marea masă a populaţiei (864-866).
Boris îşi ia numele de Mihail, după cel al basileului bizantin Mihail al III-lea şi titlul
de cneaz. Prezenţa numeroasă a clerului bizantin după acest eveniment, a fost văzută
şi ca o recunoaştere benevolă a suzeranităţii bizantine. Boris-Mihail înţelege
necesitatea unei biserici şi a unei limbi de cult proprii. Refuzul Bizanţului de a
satisface o asemenea cerinţă, conduce la o situaţie încordată între cele două puteri.
Bulgarii poartă tratative cu papalitatea (866-869). Tărăgănarea din partea pontifului
roman, contribuie la reluarea relaţiilor cu Bizanţul care acceptă în cele din urmă
independenţa religioasă. La al VII-lea Conciliu ecumenic de la Constantinopol (4

76
martie 870), „problema bulgară” este rezolvată în mod favorabil. Se obţine propria
dioceză bisericească şi numirea Sf. Iosif (Ştefan) ca arhiepiscop. Boris va renunţa la
tron (889) şi se va călugări.
Îi urmează Vladimir-Rasate (889-893), cel mai mare fiu al lui Boris-Mihail.
Încearcă să schimbe politica internă a ţării, subminând poziţia bisericii şi a noii
credinţe. Cu sprijinul oamenilor săi de încredere, Boris-Mihail îl înlătură de la putere
după care se reîntoarce în mănăstire, unde rămâne până la moartea sa (2 mai 907).
Ulterior va fi canonizat de biserica ortodoxă bulgară. Simeon preia conducerea şi
determină ruperea de trecutul păgân prin mutarea capitalei de la Pliska la Veliki
Preslav.O parte a aristocraţiei conservatoare se ridică împotriva „relei legi” şi Boris
înăbuşă revolta distrugând 52 de neamuri boiereşti (865).
În vremea lui Simeon I (893-927) primul ţarat bulgar cunoaşte apogeul. Pe
lângă hegemonia politică şi militară în Balcani, extinderea teritorială, progrese
însemnate au loc şi pe plan cultural. Numit „copilul păcii”, era al treilea fiu al lui
Boris-Mihail.
El a primit la Constantinopol o educaţie conformă cu spiritul bizantin. Se
spune că greaca vorbită de el, îi făcea pe speciliaştii în lingvistică din Constantinopol
să ridice din sprâncene. Mentorii săi, l-au măgulit cu epitetul „juma de grec”. Devine
călugăr şi se întoarce după 886 la Pliska unde se implică în activitatea culturală şi
literară, alături de Naum, Kliment de la Ohrida, Ioan Exarhul. Primul conflict al lui
Simeon cu Bizanţul a fost de natură economică şi s-a datorat intrigilor de la curte.
Doi negustori greci au obţinut în 894 monopolul comerţului cu bulgarii, au mutat
piaţa de mărfuri bulgare de la Constantinopol la Salonic aducând prejudicii atât
negustorilor cât şi autorităţilor de la Preslav.
Taxele grele aplicate pe mărfurile bulgare, l-au determinat pe Simeon să
adreseze un protest împăratului Leon al VI-lea, însă fără rezultat. Simeon
declanşează atacul asupra bizantinilor, invadând Tracia. Deoarece o parte a trupelor
era angrenată în Asia contra arabilor, basileul îi atrage de partea lui pe maghiari
(895), care sunt transportaţi cu flota bizantină. Încercuit la Silistra, Simeon a fost
nevoit să ceară pace. Diplomatul Leo Choirosphaktes, trimis de basileu să negocieze
cu Simeon, a fost arestat şi închis într-o fortăreaţă. Între 895-896, între cei doi s-a
purtat o corespondenţă intensă (40 de scrisori). Simeon încerca să câştige timp, fapt
evidenţiat de subiectele abordate în scrisori, schimb de prizonieri sau semantică şi
punctuaţie.
Fin cunoscător al diplomaţiei bizantine, Simeon îi aruncă împotriva lor pe
pecenegi, care au invadat aşezările maghiarilor. Atacul concertat bulgaro-peceneg, îi
determină pe maghiari să părăsească nordul Mării Negre şi să se strămute în
Pannonia (896). Începând cu anul 913, relaţiile bulgaro-bizantine intră într-o nouă
fază, cneazul Simeon amestecându-se în luptele dinastice pentru coroana bizantină.
Simeon ajunge în faţa Constantinopolului, iar patriarhul Nicolae Misticul poartă
negocieri (Constantin al VII-lea Porfirogenetul era minor).
În urma acestora se ajunge la înţelegere: căsătoria lui Constantin cu fiica lui
Simeon, iar cneazul urmează să primească titlul special de „tată al împăratului”. În

77
urma unei lovituri de palat (914), noua regenţă denunţă înţelegerea încheiată cu
Simeon, ajungându-se la conflict ce durează până în anul 927. El se va intitula
„imperator al bulgarilor şi romeilor”, iar peceţile de pe scrisorile sale au inscripţiile
de „ basileu al romeilor” şi „basileu pacificator”. A murit la 27 mai 927 de un atac
de inimă.
În cercul intelectual al lui Simeon erau Sf. Kliment de Ohrida, Sf. Naum,
Cernorizeţ Hrabăr, episcopul Constantin de Preslav, presbiterul Grigorie, Ioan
Exarhul.
Petǎr (947-969), fiul lui Simeon din a doua căsătorie a fost urmaşul său.
Primul fiu Mihail, a fost trimis la mănăstire. Kavhan-ul Gheorghi Sursuvul, unchiul
său a devenit regent pe perioada minoratului. O acţiune demonstrativă împotriva
Bizanţului, aduce aşa-numita „pace trainică”. În urma tratativelor, lui Petǎr i se
recunoaşte titlul de „basileu (ţar) al bulgarilor”, iar capului bisericii bulgare
demnitatea de patriarh. Opoziţia internă condusă de fraţii ţarului, Ivan şi Mihail, se
concretizează în anii 928 şi 930 în încercări de lovituri de palat.Alte probleme sunt
generate de atacurile maghiare din anii 934, 948, 968, 962, cu care, Petǎr va încheia
un tratat de alianţă prin care le permite folosirea spaţiului bulgar pentru atacurile
contra Bizanţului. În anul 944, se confruntă cu un atac al pecenegilor, provocat de
cneazul Igor. Relaţiile bulgaro-bizantine se întrerup în 966, prin refuzul basileului
Nikephor II Phocas de a mai plăti tribut anual bulgarilor (se achita din 927).
Împotriva armatei bulgare, Bizanţul atrage de partea sa pe varegii şi ruşii cneazului
Sviatoslav, care înfrânge oastea bulgară în 968 în Delta Dunării. La auzul veştii,
Petǎr suferă un atac de apoplexie şi se retrage la mănăstire unde moare destul de
repede (30 ianuarie 969).Va fi canonizat de biserica bulgară. În vremea lui Petǎr,
apare erezia bogomilă, după numele fondatorului popa Bogomil. Ea apare în Tracia,
în jurul Plovdivului.
Cu concursul pecenegilor care atacă Kievul, Sviatoslav este obligat să
renunţe la luptele cu bulgarii. Boris al II-lea (969-971) care se afla la Constantinopol,
primeşte acordul de a se întoarce în Bulgaria. În anul 969, Sviatoslav atacă din nou
pe bulgari , cucereşte Veliki Preslav unde instalează o garnizoană rusă. Înconjurat la
Silistra de trupele basileului Ioan Tzimiskes, Sviatoslav a fost obligat să capituleze
după trei luni de asediu. Boris al II-lea este luat prizonier şi dus la Constantinopol
unde va fi detronat.
Dacă partea răsăriteană va fi controlată de trupele bizantine, statalitatea
bulgară se menţine în unele teritorii vestice prin fiii comitelui Nicola, aşa-numiţii
comitopuli- David, Moisei, Aron şi Samuil. O solie a comitopulilor la împăratul
german Otto (973), demonstrează existenţa ţaratului bulgar.
În 967 bulgarii încep contraofensiva pentru îndepărtarea autorităţii bizantine.
David şi Moisei mor în acelaşi an. Boris al II-lea şi Roma fratele său, reuşesc să fugă
din Constantinopol (978). Moartea lui Boris al II-lea, aduce recunoaqşterea lui
Roman ca ţar legitim (deşi era eunuc) de către Aron, Samuil şi nobilii bulgari. Samuil
reuşeşte să elibereze teritoriile bulgare de nord-est (Preslav, Pliska, Silistra, teritoriile
de la nordul Dunării ), iar după capturarea (991) şi moartea lui Roman în închisorile

78
bizantine (997), ocupă tronul bulgar. Aron, fratele lui Samuil este acuzat de
colaborare cu Bizanţul şi executat (987).
Basileul Vasile al II-lea începe, după anul 1000, lupta pentru cucerirea
teritoriilor bulgare. În urma luptei de la Kimbalongu (29 iulie 1014), Samuil a fost
înfrânt, 15.000 dintre soldaţii săi fiind luaţi prizonieri şi orbiţi. La o sută de soldaţi a
fost lăsat câte un conducător cu un ochi, pentru a-i conduce pe ceilalţi. Această faptă
îi va aduce lui Vasile al II-lea porecla Bulgaroctonul (ucigătorul de bulgari).Ţarul
Samuil suferă un atac de cord şi moare la reşedinţa din Prespa (insula Sf. Ahil de pe
lacul Prespa, azi pe teritoriul Greciei).
Pe vremea ţarilor Gavril Radomir (1014-1015) şi Ivan Vladislav (1015-
1018) Bulgaria a avut de făcut faţă luptelor interne şi presiunii bizantine. La moartea
lui Ivan Vladislav (februarie 1018), aristocraţia, ţarina Maria şi patriarhul David
cedează în faţa bizantinilor care intră în Ohrida. Bulgaria va intra sub stăpânirea
bizantină până în anul 1186, când aceasta va fi înlăturată de revolta lui Petru şi Asan
din Târnovo. O parte a armatei bizantine şi Presian al II-lea vor continua lupta în
munţii din Albania de azi şi în nord-vest- cetatea Srem (azi Sremska Mitrovica,
Serbia).
Odată cu instaurarea dominaţiei bizantine, în Bulgaria se produc numeroase
schimbări. Din punct de vedere administrativ, teritoriul bulgar a fos împărţit în trei
provincii principale: thema „Bulgaria”, cuprindea Macedonia, cu centrul la Skopje,
ea incluzând principalele teritorii din vremea lui Samuil; thema
„Paristrion”/Paradunavon cu capitala la Dorostolon (Silistra), în care erau incluse
teritoriile dintre Dunărea de Jos şi Munţii Balcani; thema „Sirmium”, ce cuprinde
regiunea vestică, pe Dunărea de Jos şi cursul inferior al Savei. Thema Paristrion a
fost de fapt înfiinţată după cuceririle lui Ioan Tzimiskes din 971.
O primă încercare de revoltă se produce în nordul Balcanilor în 1040 sub
conducerea lui Petǎr Delian, considerat nepot al ţarului Samuil. Revolta izbucneşte în
regiunea Belgrad şi pe râul Morava (teritoriul de azi al Serbiei sudice, Macedonia şi
Grecia de nord). Delian este proclamat la Belgrad ţar al Bulgariei. Rebelii au ocupat
Niş, Skopje, Dyrrachium, Nicopolis, Serdica şi au pătruns în Tesalia, ajungând până
la Demetrias (Volos). Nu întârzie să apară contradicţiile interne, după apariţia în
tabăra răsculaţilor a lui Alusian, fiul lui Ivan Vladislav şi frate a lui Presian al II-lea.
Trădarea lui Alusian, conduce la victoria bizantinilor, Delian fiind făcut prizonier şi
transportat la Constantinopol (1041).
Între anii 1072-1073, se produce o altă încercare de restabilire a ţaratului,
iniţiată de urmaşul foştilor kavhani, Gheorghi Voitech din Skopje. Este ales ţar
Constantin Bodin, sub numele de Petǎr. Era strănepotul lui Samuil şi fiul cneazului
sârb din Diocleea (Muntenegru). După încoronarea de la Prizren (azi Kosovo), sunt
eliberate în timp scurt Skopje, Ohrida, Niş, Sredeţ şi alte oraşe. Teama unei părţi a
aristocraţiei bulgare, care trece în tabăra bizantină, îndoielile iniţiatorului mişcării,
Voitech, vor contribui la înăbuşirea răscoalei.

79
 Secolul al XII-lea aduce o revitalizare a tendinţelor antibizantine, pe fondul
abuzurilor fiscale dar şi a situaţiei militare bizantine din anii 1183-1185. Din vechea
aristocraţie bulgară se ridică boierii din Târnovo, fraţii Theodor (Petru) şi Asan.
Cu ocazia sfinţirii bisericii „Sf. Dimitrie” din Târnovo, construită de
Asăneşti, Theodor a fost proclamat ţar sub numele de Petru. Încercarea lor de a
elibera Veliki Preslav, eşuează în faţa basileului Issac al II-lea Anghelos, iar cei doi
fraţi se retrag la nordul Dunării, unde vor obţine sprijinul cumanilor. Alianţa cu
cumanii, le permite să elibereze nordul Bulgariei şi o parte din Tracia (1186). La
Veliki Preslav, desemnată capitală, se va stabili Petar, în vreme ce Asan, co-regentul,
va sta la Târnovo.
După asediul eşuat asupra cetăţii Loveci (partea central-nordică a Bulgariei
de azi) în 1188, se încheie un armistiţiu între bizantini şi bulgari. Relaţiile se vor răci
din nou, datorită sprijinului acordat de bulgari celei de-a treia cruciade ( 1189-1190),
când trupele împăratului german Frederic I Barbarossa, vor traversa teritoriul bulgar.
În negocierile purtate cu acesta, bulgarii cer pentru Petru „coroana imperiului
grecesc”.
Campania de pedepsire iniţiată de basileul Isaac al II-lea Anghelos eşuează
în cele din urmă. Vor apare diferende de ordin tactic între Petru şi Asan (1193),
primul înclinând spre un compromis cu Bizanţul, iar al doilea susţinând ideile
forţelor radicale. Asan, sprijinit şi de al treilea frate, Ioniţă Caloian, devine
conducător. Asan va elibera Serdica (1193), pătrunde până la Marea Egee şi distruge
pe bizantini în Tracia Răsăriteană (1194).
În Macedonia, boierul Dobromir Hriz, va întemeia din însărcinarea lui Petru
şi Asan, un „regat” pe valea Vardarului. Pe fondul nemulţumirilor dintre boierii
bulgari, în conexiune cu intrigile bizantine, într-o aparentă ceartă de familie, Asan a
fost ucis de vărul său Ivanco (1195 sau 1196), care cucereşte Târnovo. Asediul
oraşului de către Petru, neacceptarea lui de către bulgari, îl determină pe Ivanco să se
refugieze în tabăra basileului Alexios al III-lea Anghelos. După ce preia puterea,
Petru cade victimă unui complot boieresc (1197).
Ioniţă Caloian (1197-1207) preia puterea, îi atrage pe Hriz şi Ivanco de
partea sa, reuşind să pareze opoziţia boierilor. Cu Imperiul Bizantin încheie pace în
1202, şi eliberează Branicevo şi Belgradul de sub stăpânirea maghiară. Relaţiile cu
papalitatea devin mai active, ajungându-se la încheierea unei uniuni religioase,
Caloian primind titlul de „rex” iar arhiepiscopul Vasile pe cel de „primat”. Papa
Inocenţiu al III-lea îl numea în corespondenţă, conducător al „vlahilor şi bulgarilor”.
Mai tensionate au fost relaţiile cu Imperiul Latin, Balduin I de Flandra
respingând propunerea de bună vecinătate. În urma bătăliei de lângă Adrianopol ( 14
aprilie 1205), bulgarii şi cumanii l-au luat prizonier pe Balduin, care a fost dus la
Târnovo unde a fost executat în condiţii neclare. Trădarea oraşelor bizantine,
conduce la o aspră represiune din partea lui Caloian care se autoproclamă
„ucigătorul de romei”, afirmând că se răzbună pentru crimele săvârşite de Vasile al
II-lea Bulgaroctonul.

80
 Caloian eliberează teritoriile bulgare din Macedonia, pătrunde în Albania şi
Kosovo, amestecându-se în treburile interne ale Serbiei, devenind o importantă forţă
din Balcani. În timpul asediului Salonicului, va cădea victima unui complot boieresc
( 1207).
Borilă (1207-1218), nepotul lui Ioniţă Caloian va ocupa tronul în urma unor
frământări politice interne. Ioan Asan al II-lea, fiul minor al lui Asan I şi
moştenitorul legitim se va refugia în Cnezatul Kievean. Deşi Borilă încearcă să
continue politica expansionistă a ţaratului, divergenţele interne slăbesc considerabil
statul. Borilă îi învinge pe latini lângă Borui (azi Stara Zagora) în 1208, apoi este
învins de aceştia lângă Plovdiv. Caută să obţină sprijinul păturii radicale ortodoxe,
convocând un „mare sinod ortodox” pentru combaterea bogomililor (1211). Ioan
Asan al II-lea şi fratele său Alexandru, sprijiniţi de mercenarii ruşi se întorc în ţară,
îndepărtându-l pe Borilă în urma unui război civil.
Ioan Asan al II-lea (1218-1241), considerat drept „cel mai mare dintre toţi
ţarii bulgari”, reuşeşte să recupereze o parte din teritoriile pierdute de Borilă. După
bătălia de la Klokotniţa (9 martie 1230), în urma căreia împăratul de Salonic,
Theodor Anghelos este luat prizonier, în Bulgaria vor intra teritorii însemnate, de la
Carpaţi până la Marea Egee, de la cursul inferior al Mariţei până la Marea Adriatică,
Belgrad şi Albania de azi. Prestigiul ţarului este recunoscut şi de baronii occidentali
de la Constantinopol, care proiectează o căsătorie între minorul Balduin al II-lea şi
prinţesa bulgară Elena. Potrivit tradiţiei, el se semna „imperator şi autocrator al
bulgarilor şi bizantinilor”.
Hegemonia politică deţinută în Balcani, legitimarea Patriarhiei de la
Târnovo, au creeat condiţiile unei ascensiuni economice şi culturale În vremea lui
Ioan Asan al II-lea se dezvoltă relaţiile economice cu Dubrovnikul (Ragusa) şi se bat
monede de aur şi de cupru. El ridică biserica „Sfinţii 40 de mucenici”, în care este
montată cunoscuta „inscripţie de la Târnovo” a hanului Omurtag, precum şi una din
vremea lui Krum. La Târnovo este construit un puternic sistem de fortificaţii. Se
remarcă complexul mănăstiresc de pe râul Rusenski Lom, de unde provine şi
Ioachim, primul patriarh de Târnovo. În domeniul literar, se cunoaşte „Sinodicul
ţarului Borilă” (sec. XIII), ce conţine tezele ortodoxe din scrierile bizantine mai
vechi ce combat bogomilismul. La moartea lui Ioan Asan al II-lea (22 iunie 1241),
ajunge la conducere ţarul minor Căliman I Asan (1241-1246), care va cădea victima
unei conspiraţii în frunte cu mama sa vitrega Irina Comnena. Între 1242-1243,
Bulgaria este distrusă de tătarii hanului Batu, fondatorul „Hoardei de Aur” din sudul
Rusiei şi Ucrainei de astăzi.
Mihail al II-lea Asan (1246-1256), fiul minor al Irinei Comnena ocupă
tronul. Ungaria cucereşte regiunile Belgrad şi Branicevo, iar Niceea obţine teritorii
însemnate din Tracia, sudul Macedoniei şi litoralul Egeei. Se căsătoreşte cu fiica
cneazului Rostislav, şi în alianţă cu cumanii încearcă să-şi ia revanşa în faţa Niceei
(1254-1256). Pacea încheiată de cneazul Rostislav cu bizantinii, în defavoarea
Bulgariei, îl va costa viaţa pe ginerele său, care este ucis de Căliman al II-lea Asan,

81
vărul său (1256). Uciderea lui Căliman al II-lea, constituie un nou prilej de lupte
dinastice şi amestec extern.
Mitzo Asan (1256-1257), ginerele lui Asan al II-lea, ocupă tronul pentru o
perioadă scurtă de timp, după care este izgonit din Târnovo. Constantin Tich din
Skopje este susţinut de boieri. Prin căsătoria lui cu Irina, nepoata lui Ioan Asan al II-
lea, se rezolvă şi problema dinastică, el adăugându-şi la nume pe cel de Asan. Însă
între acesta şi Mitzo Asan, va fi un război civil care se va încheia în anul 1263. Mitzo
primeşte titlul de despot şi întinse proprietăţi în jurul vechii Troia (Asia Mică), în
schimbul cedării ţărmului sudic al Mării Negre. Constantin are de înfruntat opoziţia
internă şi interesele vecinilor săi- Bizanţul, Ungaria şi Hoarda de Aur. Reforma
financiară, atacurile tătarilor hanului Nogai, conduc la răscoala ţărănească condusă
de porcarul Ivailo (1277-1280).
Răscoala începe în partea răsăriteană a Munţilor Stara Planina. Ţarul
Constantin moare în timpul asedierii de către răsculaţi a capitalei. Refuzul lui Iavailo
de a lua în căsătorie pe fiica basileului Mihail al VIII-lea Paleologul, atrage
agresiunea bizantină, condusă de fiul lui Mitzo Asan- Ioan Asan al III-lea. Se ajunge
la compromis, Ivailo căsătorindu-se cu ţarina Maria, iar fiul acesteia Mihail este
recunoscut drept moştenitor. Asediat la Silistra de hanul Nogai, Ivailo se recunoaşte
vasal al tătarilor.
După scurta perioadă de domnie a lui Ioan Asan al III-lea (1279-1280),
tronul este ocupat de comandantul oştii (marele voievod) Gheorghe I Terter (1280-
1292). Recunoscut de boierime, în ciuda originii sale cumane, Ivailo este nevoit să
accepte. Ivailo se refugiază în tabăra lui Nogai, unde este ucis în timpul unui ospăţ, la
sugestia bizantinilor.
Prin intermediul călugărilor bizantini Constantin-Chiril Filosoful (827-
869) şi Metodiu (815-885), s-au pus bazele civilizaţiei bulgare vechi. În legătură cu
originea celor doi fraţi există numeroase controverse şi ipoteze. Din câte se pare, ei s-
au născut la Salonic, tatăl lor fiind ofiţer superior în echipa strategului themei
Salonic, iar mama o reprezentatntă a aristocraţiei slave locale. Metodiu, cel mai mare
dintre fraţi, a fost trimis în copilărie la Şcoala Superioară din Constantinopol, fiind
unul dintre cei mai apropiaţi discipoli ai intelectualului şi viitorului patriarh Photios.
Ulterior a fost bibliotecar al Catedralei patriarhale Sf. Sofia şi profesor de filozofie la
Şcoala Superioară. A îmbrăţişat cariera militară şi administrativă, la care a renunţat
apoi, pentru a deveni călugăr şi egumen al unei mănăstiri din Asia Mică. Acest
teolog, filozof şi filolog strălucit, a fost utilizat de imperiu în unele misiuni
diplomatice la arabi, chazari şi alani. Basileul Mihail al III-lea şi patriarhul Photios
le-a încredinţat o misiune diplomatică în regatul cazarilor (860).
Constantin intră după anul 851 în mănăstirea Polihron, cu gândul realizării
unui alfabet slav şi a unei limbi literare slave. După Cronica vieţii Sf. Chiril, această
sarcină i-a fost trasată de însuşi bazileul bizantin. Cei doi fraţi vor realiza în anul 855
primul sistem grafic slav- cel glagolitic, la baza căruia va sta dialectul bulgar vechi
din zona Salonicului.

82
 Chiril şi Metodiu au fost trimişi în 863 în Moravia Mare. Sosirea celor doi
misionari la Velehrad, a fost primită de clerul german cu ostilitate nedisimulată. Vor
primi în anul 867 o invitaţie din partea papei Nicolae I de a-l vizita la Roma. După
plecarea din Moravia, au făcut un popas de câteva luni la curtea prinţului slav Kocel,
lângă lacul Balaton, acesta deprinzând, cu câţiva supuşi alfabetul slav.
În iarna anului 867-868 cei doi ajung la Roma, unde papa Hadrian al II-lea le
sprijină activitatea. Printr-o bulă specială, papa autorizează slavona ca a patra limbă
de cult ( latina, greaca, ebraica). Auspiciile erau favorabile- Chiril şi Metodiu
aduseseră cu ei din Crimeea moaştele Sf. Clement (?), papă şi martir, iar Boris se
supuse spiritual papalităţii. Constantin se îmbolnăveşte grav şi se călugăreşte sub
numele de Chiril. La moartea sa (14 februarie 869) este înmormântat la cererea
fratelui său, în biserica San Clemente. După moartea lui, Metodiu a fost numit prin
bulă papală, arhiepiscop al Dunării Mijlocii şi Pannoniei. Disputele cu clerul german,
vor conduce la întemniţarea lui Metodiu în Suabia (870), fiind eliberat ulterior de
papa Ioan al VIII-lea trei ani mai târziu.

S.B.Daşkov, Dicţionar de împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

Răscoala şi statul Asăneştilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Vasile Muntean, Bizantinologie, Arhiepiscopia Timişoarei, 1999, 2 vol.
Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-
1453, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Plamen Pavlov, Iordan Ianev, Daniel Cain, Istoria Bulgariei, Corint, Bucureşti, 2002.
ULBS 94 (497.2)/P 47.
B. Jelavich, Istoria Balcanilor, Iaşi, Institutul European, 2003.
L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt asupra Europei creştine (secolele VII-XI),
Bucureşti, Editura Corint, 2002.

83
 RUSIA ÎN SECOLELE AL X-LEA- AL XV-LEA

Informaţii despre slavi avem din secolele I-II d. Chr., în scrierule lui Plinius
cel Bătrîn, Tacitus şi Ptolomaios, unde sunt menţionaţi cu numele de venedi sau
veneti (germanii au denumit până târziu populaţiile slave cu denumirile de Wenden,
Winden). Alte menţiuni despre triburile slave s-au păstrat în Tabula Peutingeriana
din secolul IV sau în izvoarele istorice din secolul al VI –lea - Prokopius din
Cezareea, Maurikios şi Iordanes, unde apar cu numele de veneti, anti, sclaveni,
sclavi.
Apariţia statului kievean este complexă şi controversată. În secolul al XVIII-
lea s-a încercat explicarea apariţiei acestui stat din prisma aşa-numitei teorii
normandiste/normaniste, insistându-se pe rolul vikingilor din Scandinavia. Datorită
luptelor interne, un conducător înţelept pe nume Gostomâsl, i-a adunat pe mai mulţi
bătrâni şi le-a spus: „ Căutaţi-vă un astfel de om care să vă înţeleagă, să vă împace şi
să-i pedepsească pe cei neascultători”. Acest sfat al înţelepţilor a ajuns în ţara
varegilor (Rus') şi le-a spus conducătorilor de acolo: „Ţara noastră este mare şi
bogată, numai că nu-i deloc rânduială în ea. Veniţi şi stăpâniţâ-ne!”. Atunci au
plecat trei fraţi – Rurik, Sineus şi Truvor- în ţara slavilor.
În secolul al VI-lea triburile slave care trăiau pe malurile Niprului s-au unit
sub conducerea tribului ros' sau rus'. Ei şi-ar fi luat acest nume de la râul Rósi,
afluent al Niprului. Toţi cei care s-au integrat în această uniune s-au numit rusi, rusî.
Pentru cronicarul Nestor „Poliane sunt numiţi acum rusi”.
În anul 862, Rurik, cneazul din Ladoga şi fraţii săi, Sineus şi Truvor au intrat
cu un detaşament înarmat în Novgorod, aşezandu-se în apropierea oraşului, într-o
tabără întărită- „orăşelul lui Rurik”. Luptele interne din oraş, i-au permis să preia
controlul, la moartea lui (879) lăsând ca urmaş pe fiul său Igor. Fiind minor, teritoriul
rus a fost condus de o rudă a lui Rurik, pe nume Oleg.
După „Povestea vremurilor de demult”, în secolele VIII-IX slavii de răsărit
erau răspândiţi astfel: slovene (slavii din regiunea Ilmen )- pe malurile lacului Ilmen
şi ale Volhovului; krivici şi poloceane-pe cursul superior al Dvinei occidentale, al
Volgăi şi al Niprului; dregovici- între Pripet şi Berezina; viatici-pe Oka şi Moscova;
radimici-pe Soja şi Desna; severiane- pe Desna, Seima, Sula şi Doneţ; drevliane-
pe Pripet şi Niprul inferior; poliane-pe Niprul mijlociu; bujane, volâniane, duliobî-
pe Volânia şi Bug; tiverţî, ulici-în sud, în apropierea Mării Negre şi a Dunării.
Oleg cel Înţelept /Veşcii (879-912) a fost potrivit Cronicii Primare, un
vareg, o rudă a lui Igor care a ocupat Kievul în 882 şi a decedat în 912. Askold şi Dir,
pe atunci cneji ai Rusiei Kievene, au fost atraşi de presupuşi negustori în tabăra lui
Oleg şi ucişi. Şi-a extins autoritatea asupra unor triburi slave estice vecine,
întâmpinând rezistenţă din partea drevlianilor. I-a supus pe severeni, radimici şi a
luptat cu tiverţii. A întreprins o campanie împotriva Bizanţului (907), exagerată de
cronicile ruse. Izvoarele bizantine nu o menţionează. Însă, Oleg va încheia în anul

84
911, un acord comercial avantajos cu Bizanţul. Potrivit „Cronicii ruseşti”, prin
tratatele încheiate în 907 şi 911 cu Bizanţul, se convenise ca ruşii să intre în
Constantinopol printr-o singură poartă, nu mai mult de 50 ca număr, sub escortă
oficială. În timpul şederii în oraş, trebuiau să primească grâne câte le trebuiau, dar şi
alte provizii pe şase luni, în cote lunare: pâine, vin, carne, peşte, fructe şi tot ce le
trebuia pentru scăldat. După Letopiseţul Lavrentievskaia, Oleg a murit în anul 912
din cauza muşcăturii unui şarpe.
Igor cel Bătrîn (912-945) a fost nevoit să-i învingă pe drevliani şi să-şi
extindă autoritatea asupra slavilor estici. El s-a angajat într-o campanie împotriva
Constantinopolului (941), devastându-i suburbiile. În urma victoriei bizantine, s-a
ajuns la tratatul din anul 944, cu prevederi mai puţin favorabile ruşilor. În vreme ce
încasa tributul din teritoriul drevlianilor, Igor a fost ucis (945).
Statul kievean se va confrunta cu populaţiile stepei, care vor înainta spre vest.
Pecenegii sau paţinakii, menţionaţi în sursele ruse în anul 915, vor ataca frecvent pe
ruşii kieveni. La moartea lui Igor, conducerea statului a fost preluată de soţia lui
Olga, deoarece Sviatoslav avea doar patru ani. Olga a condus în perioada 945-962, i-
a pedepsit pe drevliani, şi a depus eforturi pentru întărirea autorităţii asupra triburilor
de slavi estici. Regenta Olga i-a pedepsit în patru feluri pe drevliani: solii drevlieni
veniţi să ceară pace au fost îngropaţi de vii; o delegaţie din partea drevlienilor a fost
închisă într-o baie şi arsă de vie; a urmat un masacru şi apoi cel mai mare oraş al
drevlienilor a fost ars până la temelii.
Olga a trecut la creştinism între 954-955. Ulterior, în 957 a întreprins o
călătorie la Constantinopol, unde a fost primită de către împăratul Constantin VII
Porfirogenetul. Episodul a fost descris de Constantin VII Porfirogenetul în De
caeremoniis, Olga fiind însoţită de nouă neamuri, 20 de diplomaţi, 43 de consilieri
comerciali, un preot, 2 tălmaci, 6 slujitori ai diplomaţilor şi interpretul personal.
Sviatoslav (962-972) a întreprins în 964 o mare campanie spre est., reuşind
să-i supună pe viatici, şi apoi triburile de limbă finică de la gurile râului Oka. După
ce a devastat capitala bulgarilor de pe Volga, s-a îndreptat împotriva khazarilor,
cucerind Itilul. După întoarcerea la Kiev (967), se angrenează alături de împăratul
Nikephoros II Phokas în luptele contra bulgarilor (968). Victoriile împotriva
bulgarilor sunt întrerupte de asediul Kievului de către pecenegi în anul 969. La
moartea mamei sale Olga (969), fiul său mai mare, Iaropolk a fost însărcinat cu
administrarea zonei Kievului, al doilea fiu Oleg cu administrarea teritoriului
drevlianilor, iar al treilea, Vladimir, cu administrarea Novgorodului.
În Cronică se precizează că: „ În expediţiile sale nu ducea cu el nici căruţe,
nici oale, nu fierbea carne deloc, ci tăia bucăţi mici de carne de cal, de vânat sau de
vacă, o prăjea puţin pe cărbuni şi o mânca. Nici măcar cort nu avea; întindea doar o
pânză de şa sub el şi punea şaua sub cap”.
Potrivit legendei, avea obiceiul să-i anunţe pe duşmani când vroia să-i atace:
„ Vin asupra voastră!” (Idu na vî!). Noul împărat Ioan Tzimiskes este conştient de
pericolul rus din Balcani. Sviatoslav cucereşte Philippopolis şi ameninţă
Adrianopolul şi Constantinopolul. După restabilirea situaţiei din Asia, Ioan

85
Tzimiskes va asedia Preslavul, silindu-i pe ruşi să se retragă la Durostorum (Dristra,
Silistra), unde-i asediază. Sviatoslav va încheia pace cu Bizanţul (iulie 971), părăsind
Balcanii şi Crimeea. Cu prilejul acestui eveniment, legenda a pus pe seama lui
Sviatoslav aceste memorabile cuvinte: „ Să nu facem de ruşine pământul rusesc, ci
aici să ne lăsăm oasele. Căci morţii nu cunosc ruşinea. Să fim tari, iar eu voi fi
mereu în fruntea voastră"!” (Ne posramim zemlju russkuju, no ljažem s' de kost'mi.
Mertvye srama ne imut. Stanem krepko, ja vperedi vas pojdu!). Pe drumul de
înapoiere, a fost ucis de pecenegi, hanul acestora făcându-şi o cupă din craniul lui
Sviatoslav.
Conducerea statului kievean este disputată de cei trei fii ai săi. Iaropolk iese
învingător, Oleg îşi pierde viaţa iar Vladimir se refugiază în străinătate. Sprijinit de
mercenari străini şi de localnici, Vladimir se întoarce, îl ucide pe Iaropolk şi devine
conducătorul statului kievean (980).
Vladimir (980-1015) a continuat politica predecesorilor săi. A reafirmat
autoritatea statului kievean asupra slavilor estici şi a recucerit oraşele galiţiene aflate
în stăpânirea Poloniei. Triburile baltice ale iatvigilor au fost supuse, extinzându-şi
autoritatea până la Marea Baltică. Înaintarea pecenegilor a fost stopată, iar linia de
demarcaţie cu stepa a fost stabilită la două zile de drum faţă de Kiev. Relaţiile cu
Bizanţul au fost destul de strânse, ruşii convertindu-se în 988. În opinia istoricilor,
motivaţia acestor evenimente ar consta în cucerirea de către ruşi a avanpostului
Chersones din Crimeea şi căsătoria lui Vladimir cu Ana, sora basileului Vasile al II-
lea. Cronica rusă precizează următoarele: „După trecerea unui an, prin 988,
Vladimir porni cu oaste împotriva Chersonului, cetate grecească ... ” Chersonezii
refuzară să se predea, însă un trădător va trimite cu o săgeată un mesaj în tabăra rusă:
„ Îndărătul vostru înspre răsărit sunt nişte izvoare din care curge apa pe ţevi. Săpaţi
şi tăiaţi-le”. La primirea acestor informaţii, se spune că Vladimir ridicând ochii spre
cer, făcu jurământ că se va boteza dacă i se împlineşte speranţa.
După cucerirea cetăţii Cherson, Vladimir le trimite împăraţilor Vasile şi
Constantin următorul mesaj: „ Uitaţi-vă, am cuprins cetatea aceasta vestită. Am
auzit că aveţi o soră, nemăritată. Dacă nu mi-o daţi mie de nevastă am să fac şi cu
cetatea voastră ce am făcut cu Chersonul”. Aceştia i-au dat următorul răspuns: „
Dacă eşti botezat o vei avea de soţie, vei moşteni Împărăţia cerurilor şi vei fi părtaş
al credinţei noastre”. La moartea lui Vladimir, a urmat un război civil în care au fost
implicaţi fiii săi. Deşi a fost sprijinit de polonezi, Sviatopolk, cel mai vârstnic dintre
fii, a fost învins în cele din urmă de Iaroslav (1019). Pe seama lui Sviatopolk sunt
puse şi asasinatele fraţilor săi Sviatoslav, Boris şi Gleb.
Iaroslav cel Înţelept (1019-1054) a urmărit să consolideze statul kievean,
deşi în prima parte a domniei sale, s-a confruntat cu numeroase pericole. Războiul
civil nu se încheiase, fiind determinat să fugă din ţară. În 1026 va încheia un acord cu
fratele său, Mstislav cel Viteaz, cneaz de Tmutarakan, cnezat aflat la vărsarea râului
Kuban în Marea Azov şi Marea Neagră. Statul kievean va fi împărţit între cei doi,
Iaroslav păstrând Kievul şi autoritatea peste ţinuturile de la vest de Nipru. Mstislav
avea sub autoritatea sa teritoriul de la est de Nipru, cu centrul la Cernigov.

86
La moartea lui Mstislav (1036), Iaroslav devine conducătorul statului kievean, doar
districtul Poloţk mai având conducător propriu.
Pe plan intern s-a mai confruntat cu unele rebeliuni locale, precum cele provocate de
reafirmarea unui păgânism în zona Suzdal şi cu revoltele triburilor finlandeze şi
lituaniene. Victoria asupra pecenegilor în 1037, instaurează pacea la frontiera de
stepă. De la Polonia va recupera partea de sud-vest, primită de aceasta în schimbul
ajutorului oferit lui Sviatopolk (1031).
Statul kievean din timpul lui Iaroslav cunoaşte apogeul. Se întindea de la
Marea Baltică până la Marea Neagră şi de la gurile râului Oka până la Munţii
Carpaţi. Relaţiile cu statele europene s-au întărit şi prin alianţe matrimoniale. Trei
dintre fiii săi au fost căsătoriţi cu prinţese europene, iar cele trei fiice au fost
căsătorite cu regii Franţei, Ungariei şi Norvegiei. De asemenea, una dintre surorile
lui Vladimir s-a căsătorit cu regele Poloniei, iar alta cu un prinţ bizantin. Domnitori
sau prinţi exilaţi din Anglia, Ungaria şi Norvegia, s-au refugiat la curtea lui Iaroslav.
Lui Iaroslav i se atribuie o renaştere religioasă şi este considerat autorul primului cod
de legi – Justiţia rusă (Russkaia Pravda sau Pravda lui Iaroslav).
Pentru a menţine unitatea Rusiei Kievene, înainte de moartea lui, Iaroslav a
împărţit cnezatele fiilor săi: Iziaslav a primit zonele Kiev şi Novgorod, Sviatoslav, al
doilea fiu, a primit zona din jurul Cernigovului; al treilea fiu, Vsevolod a primit
Pereislav; al patrulea, Viaceslav, a primit Smolensk iar Igor, al cincilea, a primit
Vladimir, în Volînia. Cu ocazia întâlnirii de la Liubeci (1097), ei au fost de acord cu
metoda succesiunii de la tată la fiu.
Însă războaiele civile şi ameninţarea cumanilor (polovţii), nu au reuşit să
rezolve problema puterii politice în Rusia Kieveană.
Vladimir Monomahul (1113-1125) , fiul marelui cneaz Vsevolod, a reuşit
să redreseze statul kievean. Înainte de preluarea tronului, a avut o contribuţie decisivă
la înfrângerea polovţilor la Salniţa (1111). El a luptat în Livonia, Finlanda, pe
teritoriul bulgarilor de pe Volga şi în zona danubiană, dar şi împotriva polovţilor. În
Testamentul său vorbeşte despre 83 de campanii majore şi de uciderea a 200 de prinţi
polovţieni. Potrivit tradiţiei, mamele polovţiene îşi speriau copiii cu numele lui.
Reşedinţa de scaun a constituit un prilej de dispută şi de război civil. Cneazul
Andrei Bogoliubski ce avea sub autoritatea sa cnezatul nord-estic al Rostovului şi al
Suzdalului, a atacat şi a devastat în 1169 Kievul. A mutat capitala la Vladimir, oraşul
său preferat. Kievul va fi devastat din nou în anul 1203, fiind apoi distrus complet de
mongoli (1240).
În anul 1223, mongolii (tătari în sursele ruseşti) au apărut în Rusia de sud-
est, învingându-i pe ruşi şi polovţi în bătălia de lângă râul Kalka. După această luptă
au dispărut în stepă, pentru a se reîntoarce în 1237 cu scopul impunerii dominaţiei.
Invazia mongolă în Europa a fost condusă de Batu, strănepot al lui Genghis-Han şi
nepot al lui Ogodai. Cu cca. 150-200. 000 de ostaşi şi generalul Subotai, mongolii au
trecut Uralii în anul 1236, atacându-i mai întâi pe bulgarii de pe Volga. Anul
următor, au atacat disnspre nord cnezatul rus estic Riazan. După cinci zile de asediu,
oraşul Riazan a fost capturat iar populaţia masacrată. În iarna anului 1237-38,

87
mongolii au atacat teritoriul Suzdal şi capitala Vladimir. Numeroase oraşe au opus
rezistenţă iar masacrele au continuat, culminând cu înfrângerea marelui cneaz pe râul
Sit. Mongolii au reluat atacul în 1240, Kievul fiind asediat şi cucerit. A urmat
cucerirea cnezatelor sud-vestice ale Galiţiei şi Volîniei, apoi Polonia şi Ungaria.
Dominaţia mongolă asupra Rusiei a durat din 1240-1380, când Dmitri,
cneazul Moscovei i-a înfrânt pe mongoli în lupta de pe câmpia de la Kulikovo. Însă
abia în anul 1480, Ivan al III-lea al Moscovei a denunţat supunerea Rusiei faţă de
han. Ulterior, Rusia se va extinde înglobând şi state succesoare ale Hoardei de Aur,
precum Hanatul din Kazan (1552), din Astrahan (1556) şi din Crimeea (1783).
Numeroase surse menţionează efectul distructiv, masacrele şi devastările produse de
mongoli. Într-o cronică mongolă se precizează că Batu şi locotenenţii săi au distrus
oraşele ruşilor, i-a omorât sau i-a luat prizonieri pe locuitori. Del Piano Carpini,
renumit călător şi trimis al papei care a traversat Rusia de sud între 1245-46 în drum
spre Mongola, a scris despre invazie următoarele:
„ ... au pornit contra Rusiei şi au comis masacre mari pe pământul rus, au distrus
oraşe şi fortăreţe şi au omorât oameni, au asaltat Kievul care fusese capitala Rusiei
şi după un asalt îndelungat l-au cucerit şi i-au ucis pe locuitorii oraşului; din
această cauză, când noi am trecut prin ţară, am găsit pe câmp nenumărate cranii şi
schelete; căci acest oraş fusese foarte mare şi dens populat, iar acum era redus la
nimic; cel mult două sute de case au mai rămas acolo, iar oamenii aceia sunt ţinuţi
în sclavie nemiloasă.”
S-a avansat ideea că, dacă n-ar fi fost invazia mongolă, Rusia ar fi putut să
participe la evenimentele epocale ale Europei precum Renaşterea şi Reforma. De
asemenea, s-a apreciat că, dominaţia mongolă a întârziat dezvoltarea Rusiei cu
aproape 150-200 de ani. În limba rusă au intrat o serie de cuvinte mongole referitoare
la administraţie şi la finanţe: iarlîk, denga (monedă), denghi (bani). Cuvântul iarlîk
desemnează în rusa modernă o marcă comercială sau un timbru vamal. El provine din
cuvântul mongol care desemnează un ordin scris al hanului, mai precis acordarea
unui privilegiu de către han.
Chiar dacă Kievul a deţinut hegemonia, Novgorodul s-a bucurat de o mare
importanţă, fiind şi locul unde a venit Rurik (862), aşa cum se menţionează în
„Povestea vremurilor de demult”. El a servit drept bază de nord a renumitei rute
comerciale „de la varegi la greci” şi centru comercial între est ţi vest pe râul Volga.
După anul 1136, cneazul Novgorodului avea să devină un personaj oficial angajat al
oraşului, cu autoritate şi prerogative strict stabilite, poziţia lui fiind asemănătoare cu
aceea de podestà din oraşele -state italiene. Din anul 1156, Novgorodul a obţinut şi
independenţa totală în administraţia religioasă, având dreptul de a-şi alege propriul
arhiepiscop. Vecea novgorodiană alegea trei candidaţi pentru funcţia de arhiepiscop,
iar unul dintre ei era ales prin tragere la sorţi, fiind ridicat în final la noul rang de
către mitropolit. Apariţia acestui cnezat independent, se înscrie în procesul general de
declin al statului kievean. Marii rivali ai Novgorodului erau conducătorii din nord-
est, mai ales cnejii din Suzdal care controlau artera comercială de pe Volga.

88
 Cneazul Mstislav din Toropeţ şi locuitorii Novgorodului, au obţinut în 1216
o victorie la Lipiţa împotriva rivalilor săi. Cel mai renumit episod din istoria luptelor
de apărare a teritoriilor ruseşti este legat de numele cneazului Aleksandr Nevski care
i-a învins pe suedezi pe râul Neva. Cronica povesteşte că însuşi comandantul suedez
Birger era să fie luat prizonier. Devenit cneaz al Novgorodului şi mare cneaz al
Rusiei din 1252-1263, el a trebuit să facă faţă invaziei şi jugului mongol, dar şi unor
atacuri din partea suedezilor şi a cavalerilor teutoni. Triburile finlandeze şi lituaniene
vecine, exercitau şi ele presiuni. Cavalerii teutoni au reuşit să cucerească Pskovul
(1241). Aleksandr Nevski a reuşit în cele din urmă să elibereze Pskovul şi a purtat
războiul pe teritoriul inamic. Cea mai importantă bătălie s-a purtat pe gheaţa lacului
Ciud sau Peipsi (Estonia) – „masacrul de pe gheaţă” (Ledovoe poboişce)- trupele
germane şi finlandeze fiind învinse de Nevski (5 aprilie 1242).
În 1471 oraşul Novgorod s-a predat lui Ivan al III-lea al Moscovei, iar 7 ani
mai târziu a fost suprimată orice opoziţie, oraşul fiind încorporat în statul moscovit.
Moscova a fost probabil înainte de 1147 un sat sau reşedinţă cnezială, iar la
mijlocul secolului al XII-lea a devenit o cetate înconjurată de ziduri. Oraşul se afla în
teritoriul Suzdal, aproape de frontierele cnezatelor Novgorod-Seversk şi Riazan. Într-
o cronică din anul 1147 se menţionează că Iuri Dolgoruki, cneaz din Suzdal a trimis
o invitaţie cneazului Sviatoslav al cnezatului ucrainean răsăritean din Novgorod-
Seversk: „Vino la mine, frate, la Moscova”. În 1156 se precizează că marele cneaz
Iuri Dolgoruki „a pus temeliile oraşului Moscova”. Oraşul Moscova este menţionat
în 1177, când Gleb, cneazul de Riazan „s-a năpustit asupra Moscovei şi a ars întregul
oraş şi satele”.
Probabil că Vladimir, fiul cel mai mic al lui Vsevolod al III-lea a fost primul
cneaz al Moscovei. Un alt Vladimir a murit în 1237 când Moscova a fost distrusă de
mongoli. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Daniil, fiul mai mic al lui
Aleksandr Nevski a devenit cneaz al Moscovei.
Iuri sau Gheorghe, fiul lui Daniil, care i-a urmat la conducere din 1303, l-a
atacat pe cneazul din Mojaisk, anexându-i teritoriul şi preluând controlul cursului
râului Moscova. Vreme de două secole, s-au luptat Moscova şi Tver pentru
conducerea Rusiei. Iuri s-a căsătorit în 1317 sau 1318 cu sora hanului Hoardei de
Aur, care a trecut la ortodoxism. În timpul campaniei împotriva cneazului Mihail din
Tver, soţia lui a fost luată captivă. Acuzat de uciderea ei prin otrăvire, cneazul Mihail
din Tver a fost judecat, condamnat şi executat de tribunalul Hoardei de Aur.
Deşi Iuri a fost reinstalat ca mare cneaz în 1319, hanul l-a numit în 1322
mare cneaz pe Dmitri, fiul mai mare al lui Mihail. Iuri întreprinde în 1324 o călătorie
la Hoarda de Aur, unde este ucis un an mai târziu de Dmitri. După moartea lui
Dmitri, ucis de mongoli, fratele lui mai mic, Aleksandr din Tver a devenit mare
cneaz. Aleksandr din Tver se refugiază în 1327 spre Pskov şi apoi în Lituania,
datorită pătrunderii mongolilor în Tver. După reîntoarcerea în 1337 ca cneaz al
Tverului, Aleksandr va apare un an mai târziu în faţa tribunalului Hoardei de Aur,
fiind apoi executat.

89
 Ivan Danilovici /supranumit Kalita (1328-1341) („ pungă pentru bani, ce
se agăţa la brâu”; „Ivan Turbincă”), fratele mai tânăr al lui Iuri a obţinut titlul de
mare cneaz din 1328 sau din 1332. El primeşte acest titlu după devastarea Tverului şi
după fuga lui Aleksandr. Ivan Kalita a acordat atenţie relaţiilor cu Hoarda de Aur,
păstrându-şi funcţia de mare cneaz şi primind însărcinarea strângerii tributului pentru
han de la alţi cneji ruşi. Prieten cu mitropolitul Petru, a cosntruit pentru acesta la
Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” (Uspenski sobor, 1326) din Moscova.
Incendiile din anii 1331 şi 1337 au distrus vechiul Kremlin, Ivan ridicând o nouă
cetate din bârne de stejar (1339-1340). A alipit Moscovei cnezatul Vladimir pe care-l
deţinea, a încercat să mărească teritoriul cnezatului său şi a răscumpărat numeroşi
prizonieri ruşi de la mongoli. După căderea Kievului, creşte importanţa Moscovei,
Ivan reuşind să-l convingă pe mitropolitul Theognost să se stabilească aici (1328).
Simeon „cel Mândru”(1341-1353), fiul lui Ivan, a fost numit mare cneaz de
Hoarda de Aur. Importanţa Moscovei este dată şi de titulatura lui Simeon – „cneaz al
întregii Rusii”. El a încercat să extindă domeniile moscovite şi autoritatea asupra
altor conducători ruşi. La moartea lui în 1353 de ciumă, Simeon le cerea în testament
moştenitorilor, să dea ascultare mitropolitului moscovit Aleksei.
În timpul domniei lui Ivan II cel Blând (1353-1359) şi pe perioada
minoratului lui Dmitri, fiul acestuia, mitropolitul Aleksei s-a implicat în afacerile
statului moscovit. Pe lângă tratativele purtate cu alţi cneji ruşi, s-a deplasat de mai
multe ori la Hoarda de Aur. Din 1357 puterea mongolilor scade datorită luptelor
civile, însă moscoviţii vor trebui să-şi apere frontierele vestice în faţa lituanienilor
conduşi de Olgerd. La moartea lui Ivan II, tronul a fost disputat între fiul lui de nouă
ani, Dmitri din Moscova şi Dmitri din Suzdal, descendent direct al lui Vsevolod al
III-lea. Însă principiul succesiunii directe de la tată la fiu şi susţinerea moscoviţilor i-
a adus câştig de cauză tânărului Dmitri, numit mare cneaz rus.
Dmitri Ivanovici (1359-1389) a primit numele de Donskoi, după o victorie
asupra mongolilor lângă râul Don. În perioada minoratului, datorită mitropolitului
Aleksei, statul moscovit şi-a extins teritoriul iar la Kremlin, zidurile de piatră le-au
înlocuit pe cele din lemn (1367). Mihail al Tverului a obţinut de la Hoarda de Aur
titlul de mare cneaz, şi sprijinit de lituanieni a încercat să-l supună pe Dmitri. Olgerd
al Lituaniei a devastat în anii 1368 şi 1372 împrejurimile Moscovei, fără a reuşi să
cucerească oraşul. După ce obţine pacea cu Lituania, Dmitri îl supune pe Mihail al
Tverului care-l recunoaşte drept mare cneaz. Obţine victorii asupra Riazanului şi
asupra bulgarilor de pe Volga, vasali ai Hoardei de Aur. Datorită răzmeriţelor civile,
hegemonia mongolă din Rusia, traversa prima perioadă delicată de la invazie.
Dmitri şi-a câştigat faima în lupta cu mongolii pe care i-a învins în 1378 pe
malurile râului Voja/Voji, un afluent al Okăi. El a sărit în ajutorul cnezatului Riazan,
atacat în 1378 de către tătarul Beghici. Hoarda de Aur traversa o perioadă de relativă
stabilitate, iar şeful mongol Mamai va întreprinde o campanie militară împotriva lui
Dmitri.
Mamai a încheiat o alianţă cu lituanienii cneazului Iagello, urmând să facă
joncţiunea în zona superioară a Donului, pentru a ataca Moscova. În sprijinul lui

90
Dmitri Ivanovici, au venit luptători din cnezatele Vladimir, Iaroslav, Rostov şi
Kostroma. După ce a primit binecuvântarea preacuviosului Serghi Radonejski la
mănăstirea „Troiţe-Serghiev”, Dmitri Ivanovici a pornit împotriva trupelor mongole.
Dmitri preia iniţiativa şi împiedică fuziunea trupelor lui Mamai cu cele
lituaniene în apropierea Voronejului. Bătălia s-a dat la Kulikovo (8 septembrie
1380), în zona unde râul Nepriadva se varsă în Don. Mongolii au fost învinşi, iar
cneazul Iagello ajuns la Kulikovo două ore mai târziu după dezastrul mongolilor, a
renunţat să se mai angajeze în luptă. Doar o parte a cnejilor ruşi (aprox. 20) l-au
sprijinit pe Dmitri, iar cneazul de Riazan a negociat cu mongolii.
Doi ani mai târziu (1382), mongolii conduşi de hanul Tohtamîş au profitat de
plecarea lui Dmitri în nord, pentru a ataca Moscova. Printr-o stratagemă au reuşit să
intre în oraş, pe care l-au jefuit şi l-au ars. Tohtamăş s-a retras evitând o confruntare
cu Dmitri. În cele din urmă, Dmitri va accepta suzeranitatea mongolă, Dmitri fiind
reconfirmat mare cneaz rus. Până la moartea lui, Dmitri Donskoi a încercat să
redreseze economic teritoriile sale, şi să-şi impună autoritatea asupra cnejilor din
Tver şi Riazan.
Vasili I (1389-1425), fiul lui Dmitri Donskoi preia puterea, fără a mai
întimpina opziţie din Rusia sau din Hoarda de Aur. A urmat politica tradiţională a
cnejilor moscoviţi de extindere a teritoriilor, şi a luptat cu lituanienii marelui cneaz
Vitold pentru apărarea teritoriilor vestice. După tratatul cu Lituania (1408), numeroşi
cneji din zona frontierelor vestice au recunoscut suzeranitatea Moscovei.
În 1395, armatele lui Tamerlan au devastat Riazanul, avansând spre
Moscova, însă înainte de a ajunge la râul Oka se retrag în stepă. Trupele lui Vasili I
au atacat teritoriile bulgarilor de pe Volga, reuşind să captureze capitala Marele
Bulgar (1400). O armată a Hoardei de Aur, va devasta cnezatul rus în 1408, spre a-l
pedepsi pe Vasili I de neplata tributului şi lipsa de respect faţă de marele han. Însă
Moscova nu a fost cucerită.
La moartea lui Vasili I, a urmat singurul război de succesiune din istoria
cnezatului moscovit. Conducerea este disputată între Vasili II, fiul lui Vasili I şi
cneazul Iuri, unchiul lui Vasili II. La moartea lui Iuri (1434), lupta a fost continuată
de fiii săi- Vasili Saşiul şi Dmitri Şemiaka.
În anul 1448 situaţia politică cunoaşte modificări, vasili Saşiul şi Dmitri
Şemiaka fiind orbiţi, iar în 1450 are loc rebeliunea lui Dmitri Şemiaka. Vasili II
(1425-1462) sprijinit de boieri şi moscoviţi câştigă confruntarea. Relaţiile cu
mongolii au fost destul de turbulente, deoarece Hoarda de Aur se destrăma, iar
Moscova îşi afirma independenţa. În 1445, Vasili II a fost luat prizonier în lupta cu
câţiva conducători mongoli disidenţi, însă se răscumpără. El a luat în serviciul lui
nobili mongoli cu suitele lor din Hoarda de Aur. Kasim, un descendent al lui
Ginghis-han a fost răsplătit pentru ajutorul acordat împotriva lui Dmitri Şemiaka. În
anul 1452, s-a înfiinţat cnezatul Kasimov de către mongoli, care se supune marelui
cneaz al Moscovei, semnele decăderii mongole fiind evidente.
În vremea lui Ivan III (1462-1505), urmaşul lui Vasili II, întinsele ţinuturi
ale Hoardei de Aur s-au divizat prin separarea hanatului Crimeei (1430), a Kazanului

91
(1436) şi Astrahanului (1466). După ce turcii au ocupat câteva puncte cheie pe
ţărmul nordic al Mării Negre, Crimeea a recunoscut în anul 1475 suzeranitatea
otomană.

Societatea kieveană

Populaţia kieveană din secolul al XII-lea, a fost estimată la şapte sau opt
milioane. Cneazul şi familia cnezială ocupau vârful societăţii, fiind urmată apoi de
suita cnezială (drujina), împărţită după importanţă şi funcţie în drujina superioară şi
drujina inferioară. Împreună cu aristocraţia locală, formau clasa superioară,
cunoscută în surse drept muji.
Ulterior, suita cneazului şi nobilii regionali vor forma un singur grup- boiari.
Clasa de mijloc era reprezentată de liudi. Smerdi reprezentau cea mai mare parte a
populaţiei rurale şi agrare. Impozitele pe „plug” sau „fum”, se încasau numai la ţară
şi exclusiv ţăranilor. O altă categorie era reprezentată de aşa-numiţii izgoi- ce
includea elemente sociale dezrădăcinate precum sclavii eliberaţi. Membrii clerului,
călugării şi călugăriţele constituiau un grup special. Existau diferite tipuri de sclavie,
cauzată în general de neputinţa de a plăti un împrumut.
Cele mai importante instituţii kievene erau instituţia cnezială, duma sau
consiliul boierilor şi vecea, sau adunarea obştească. O poziţie specială avea cneazul
din Kiev, care va purta din secolul al XII-lea titlul onorific de mare cneaz. În caz de
război, cneazul se baza pe drujină, regimentele din oraşele importante sau pe o
recrutare în masă. Cea mai importantă poziţie în justiţie şi administraţie era deţinută
de cneaz, care trebuia să colaboreze cu funcţionari aleşi dar şi numiţi de el. Duma
boierilor s-a format din consultarea cneazului cu apropiaţii săi (drujina superioară)
Întrunirile orăşeneşti (vece), reprezintă elementele democratice din statul kievean, la
ele putând să participe toţi capii de familie. Se ţineau în piaţă şi decideau chestiuni
importante precum pacea sau războiul, legislaţia de urgenţă şi conflictele dintre cneji
sau cu cneazul. Pe lângă vecea din Kiev, mai existau asemenea adunări în toată
Rusia.
Până la adoptarea credinţei creştine, slavii estici erau păgâni şi venerau
forţele naturii şi spiritele ancestrale. Un loc de seamă în cadrul păgânismului slav
estic era ocupat de Perun, zeul tunetului şi al fulgerului. Unele surse ale timpului
indică şi dubla credinţă (dvoeverie). Creştinismul kievean a avut drept model pe cel
bizantin, însă fără a-l copia în întregime sau a-l depăşi.

Instituţiile şi modul de viaţă în Novgorod

Amplasarea oraşului Novgorod pe râul Volhov, deschidea calea spre Marea

Baltică şi centrele comerciale mai îndepărtate, şi reprezenta partea nordică a
renumitului drum comercial „de la varegi la greci”. Novgorodul avea ziduri solide

92
din lemn cu turnuri de piatră şi avea perimetre defensive ridicate la 3, 7 şi 12 mile de
oraş.
Trăsăturile distincte erau iniţiativa locală, organizarea şi autonomia. Mai
multe case construite în bloc formau o stradă autonomă, care se autoguverna, având
în frunte un decan de vârstă. Mai multe străzi la un loc formau o sotnia (o sută). Mai
multe sotnia formau koneţi (cartiere), în număr de cinci. Fiecare cartier era autonom
şi se administra prin propria vece şi oficialităţile sale şi deţinea o parte din
pământurile piatina, o zonă mare situată în afara oraşului. Astfel, terenurile fiecărui
cartier începeau de la marginea oraşului, în continuarea acestui teritoriu. Autonomia
acestor cartiere, impunea ca actele oficiale ale Novgorodului să fie pecetluite cu 8
sigilii, 5 ale cartierelor şi 3 ale autorităţilor centrale.
Cneazul reprezenta autoritatea centrală, comanda armata şi îndeplinea rolul
principal în administraţie şi justiţie. Puterea cneazului a fost restricţionată de vece
după anul 1136, existând în acest sens numeroase contracte între oraş şi cneaz cu
termeni exacţi. Cel mai vechi contract este cel din 1265, încheiat cu Iaroslav, fratele
lui Aleksandr Nevski. În aceste contracte, cneazul promitea să respecte în guvernarea
sa obiceiurile locului, să numească numai localnici în administrarea pământurilor
oraşului, să nu destituie o persoană oficială fără acordul tribunalului, să nu prezideze
procese fără posadnik sau fără înlocuitorul său, care reprezintă oraşul. Cneazul avea
reşedinţa în afara oraşului, nu avea voie împreună cu drujina lui să stăpânească
pământ şi nu avea voie să facă comerţ cu germanii. Drepturile sale de vânătoare şi
pescuit, precum şi remuneraţia sa erau precis stabilite.
Posadnik-ul, tîseaţki şi cneazul împărţeau sarcinile executive. Posadnik-ul
şi tîseaţki erau aleşi de vece. Primul era principalul ajutor şi asociat al cneazului,
răspundea de administraţie şi armată în lipsa cneazului şi apăra oraşul în faţa
cneazului dacă era nevoie.
Tîseaţki (ciliarci) avea două atribuţii importante: comanda regimentul
oraşului (mia) şi rezolva problemele comerciale.
Vecea novgorodiană (consiliul) se întrunea în piaţa oraşului, unde decidea
alegerea posadnik-ului, tîseaţki, arhiepiscopului sau îi destituia pe cneji. Ea acţiona
ca autoritate supremă în Novgorod, hotărând în problemele de pace şi război,
promulga legi, mobiliza armata şi colecta impozite. Vecea putea fi convocată de
cneaz, de popor, o persoană oficială sau de o singură persoană prin tragerea
clopotului. Pe lângă vece, acţiona o cancelarie permanentă.Regimul politic al
Novgorodului se aseamănă cu unul „republican” sau de oraş imperial german
(Reichstadt).

T. Kondratieva, Vechea Rusie, Bucureşti, 2000.

Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iaşi, 2001.
Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib: Khazarii, Editura Antet XX Press, Prahova.
A. Olteanu, Civilizaţia rusă. Perioada veche şi modernă, Bucureşti, 1998. Astra:
443913.

93
K. Onasch, Civilizaţia Marelui Novgorod. Istoria culturală a unui vechi oraş rus şi a
ţinutului lui de colonizare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975. Astra: 253713-
253715.
L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII-XI),
Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Henri Pirenne, Augustin Renaudet, Edouard Perroy, Marcel Handelsman, La Fin du
Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval (1285-1453), Paris, 1931.
Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII,
Institutul European, 1999.
Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-
1453, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
S. Platonov, Histoire de la Russie. Des origines à 1918, Payot, Paris, 1929. Astra:
9366.
A. Rambaud, Histoire de la Russie depuis les origines jusqu'a nos jours, Librairie
Hachette, Paris, 1918. Astra: 396578.

94
( după Riasanovsky 2001)

95
( după Riasanovsky 2001)

96
( după Riasanovsky 2001)

97
( după Riasanovsky 2001)

98
( după Riasanovsky 2001)

99
 UNGARIA ÎN SECOLELE AL X-LEA- AL XVI-LEA

Maghiarii constituie ramura cea mai însemnată a popoarelor fino-ugrice,

populaţie indo-europeană cum erau celţii, germanicii, tracii sau slavii. Numele lor
derivă de la tribul mégyer, termenul însemnând probabil „copiii pământului”.
Numele de ungur derivă foarte probabil de la cetatea Hung, aflată în nord-estul
Ungariei, azi parte a Ucrainei. În toată istoria lor medievală şi modernă, ungurii au
fost un popor de domnitori asupra altor popoare. De aceea nu ne miră faptul că, în
istoriile mai vechi şi mai noi, ungurii sunt descrişi ca stăpâni neaveniţi, ca intoleranţi,
într-un cuvânt, ca un popor care a stânjenit istoria popoarelor din Europa Centrală.
Îndeosebi popoarele vecine şi în parte dominate de maghiari, cum sunt
populaţiile slave şi românii nu au încetat în epoca modernă să-i critice şi să-i
denigreze pe maghiari, îndeosebi feudalitatea şi burghezia modernă ungară. Acest
lucru, sub raportul logicii istorice este numai parţial acceptabil, căci Ungaria a avut o
istorie mare, mai ales pe plan politic-militar, constituind un factor esenţial al istoriei
europene.
Se pare că ungurii erau originari din Asia Centrală, ca şi hunii. Lucrul nu este
însă sigur, căci descrieri mai exacte despre ei avem abia din perioada când ei locuiau
deja la vest de munţii Ural şi fluviul Volga. Maghiarii erau mici de statură, cu
pomeţii obrajilor proeminenţi, bruni, raşi în creştetul capului, iar restul părului
împletit în cozi. Ei erau călăreţi iscusiţi, cruzi în timp de război, dar aliaţi de
încredere şi deosebit de ospitalieri. Sosirea ungurilor în Europa Centrală a provocat
aceeaşi spaimă ca şi invaziile vikingilor în apusul Europei. În rugăciunile lor,
germanii nu uitau să adauge cuvintele: „Doamne, fereşte-ne de năvălirile ungurilor”.
Actele de cruzime ale ungurilor în primele două secole după sosirea lor în Europa
centrală, constituie un fapt de netăgăduit. După cum atacurile lor vijelioase erau
deosebit de crunte, tot aşa, după ce au devenit sedentari, ungurii au trecut repede la o
producţie agricolă şi meşteşugărească demnă de admirat. Ajunşi în Pannonia, ungurii
i-au asimilat repede pe slavii de acolo, care iniţial le erau supuşi sub raport economic
şi social. Izvoarele bizantine îl laudă în fel şi chip pe Arpad, conducătorul
maghiarilor sosiţi în Pannonia.
În lucrarea De Administrando imperio a împăratului Constantin VII
Porfirogenetul este evocat numele clanului Megyer la mijlocul secolului al X-lea.
Probabil că, acest termen derivă din etnonimul Magyar. Lucrările maghiare sau
străine din evul mediu, au asociat de numeroase ori numele de (H)ungari cu Huni,
ultimii fiind consideraţi drept strămoşi ai primilor. La baza acestei asocieri au stat
veleităţile războinice ale ambelor populaţii, modul de viaţă similar dar şi zona în care
s-au stabilit, Pannonia. Această dualitate se întâlneşte şi în legendele medievale din
secolul al XIII-lea despre Hunor şi Magor, văzuţi ca eroii eponimi ai ungurilor. În
sursele bizantine, ungurii sunt desemnaţi cu denumirile de Huni/Unnoi, sciţi (Skithai)
sau turci (turkoi). În schimb, autorii islamici folosesc cu predilecţie termenul de
başchiri, după tribul omonim de sorginte turcică, aflat în bazinul Volgăi, în
apropierea cărora au locuit maghiarii în secolele VIII-IX.

100
 În deceniul al treilea al secolului al IX-lea, ungurii locuiau în partea de
răsărit a Mării de Azov. În secolul al IX-lea ungurii erau nomazi, creşterea vitelor
constituind principala lor ocupaţie. Războaiele lor de jaf şi cucerire arată că se aflau
în faza de descompunere a societăţii gentilice. Expansiunea arabă în Asia şi spre
nordul Asiei Mici, a influenţat deplasarea ungurilor spre vest. În regiunea Mării de
Azov, maghiarii au intrat în conflict cu chazarii, a căror migrare începuse mai
înainte. Rezultatul ciocnirilor cu chazarii a fost deplasarea ungurilor în teritoriul
dintre Don şi Nipru. De aici ei au fost însă supuşi de pecenegi, în 899 ei trecând spre
vest râul Nistru. De aici, ungurii întreprind expediţii contra Kievului, ca şi în sudul
Dunării. În 895 ei îşi continuă drumul spre vest, ajungând în Galiţia şi Lodomeria.
Ocolind dinspre nord Carpaţii, cneazul Lodomeriei le-ar fi atras atenţia că Pannonia
nu ar fi locuită şi după ce le-a predat daruri preţioase le-a oferit şi călăuze pentru a se
aşeza în Pannonia. În ultimii ani însă istoriografia maghiară a elaborat însă o nouă
teză, fondată pe unele descoperiri din Moldova şi răsăritul Transilvaniei. În
conformitate cu această teză, un prim grup ar fi trecut direct din Basarabia şi
Moldova prin trecătorile Carpaţilor Orientali în Transilvania, deci în secolul al IX-
lea. Abia ulterior, la sfârşitul secolului al IX-lea, ceilalţi maghiari ar fi trecut prin
Carpaţii Păduroşi în Pannonia. Teoretic, lucrul nu este exclus, căci în secolul XIII,
tătarii vor folosi toate trecătorile pentru a ajunge în Transilvania şi Ungaria. Această
dublă migraţie maghiară spre vest încă nu a fost dovedită, deşi există după unele
opinii arme şi podoabe maghiare tipice pentru această dublă honfoglalás.
Zona dintre Bug, Prut şi Nistru, deci penultimul teritoriu în care au locuit
maghiarii se numea Etelköz ( „ţara dintre ape” = Mesopotamia). Aici ungurii erau
organizaţi în şapte triburi: niék, mégyer, tárján, kér, készi, jenö şi kertgyarmát,
fiecare trib fiind format probabil din 100 de familii, ei putând forma o armată de
aproximativ 200.000 de luptători.
În momentul trecerii Bugului, cele şapte triburi erau conduse de şapte
căpetenii: Almos, Elöd, Könd, Ond, Tas, Huba şi Töhötöm. Dintre aceştia, în caz de
război era ales o căpetenie principală, care comanda armata. Mai întâi a fost ales
Almos, iar apoi fiul său Árpád. Comandantul suprem în caz de război avea puteri
depline pentru a menţine coeziunea armatei. El putea lovi cu biciul pe oricine, pentru
a-şi impune decizia în luptă. La data plecării lor spre Pannonia, cele şapte triburi au
depus jurământ de credinţă lui Árpád, jurământ ce marchează un moment important
în etapa de trecere de la uniunea tribală la stat. În legământul lor maghiarii se angajau
să aleagă urmaşi descendenţi din familia lui Almos, respectiv a lui Árpád, iar
oponenţii, cei necredincioşi acestei familii să fie ucişi. La rândul său, principele se
angaja să conducă pe maghiari cu sfatul celorlalţi conducători militari. Cei care
refuzau să participe la adunări urmau să fie spintecaţi în două. De acum înainte
maghiarii se considerau un singur popor. Dar deocamdată, ungurii încă nu formau un
stat, fiind încă o uniune de triburi bine închegată, condusă de un principe.
În cadrul confederaţiei tribale maghiare, conducerea supremă era divizată
între kende (künde) şi gyula. Demnitatea de kende deţinea o poziţie predominantă şi
avea atributele unui principe sau han sacral. Foarte probabil că, în perioada ocupării

101
bazinului carpatic, acest titlu era deţinut de Almos şi apoi de Arpád, fiul său. Cealaltă
funcţie care ulterior a primit un nou sens, cumula conducerea militară. O altă
demnitate – horka- nu apare în vremea ocupării bazinului carpatic, ci abia mai târziu
la Bulcsú, fapt datorat probabil schimbării raporturilor dintre triburi dar şi datorită
slăbirii ierarhiei puterii centrale.
În anul 896 maghiarii s-au aşezat între Bodrog şi Sajó, de unde apoi, profitând
de slăbiciunea Moraviei Mari conduse de Sviatopluk, au putut ocupa toată zona
dintre Dunăre şi Tisa. Lângă râurile Raha şi Rabcza în 899 moravienii au fost
înfrânţi, Árpád devenind stăpân asupra Pannoniei, în 906 încetând existenţa Moraviei
Mari. Centrul politic ungar se afla pe insula Csepel pe Dunăre unde a fost construită
o fortăreaţă. Tot în anul 899 a fost înfrânt Salanus, cneaz al slavilor din sudul
Pannoniei. Având acum o ţară a lor, necontestată de supuşi şi de vecini, maghiarii au
putut să înceapă incursiunile lor în afara Pannoniei.

Incursiunile maghiare în Europa

Chiar din anul 899, când maghiarii au cucerit Pannonia şi unele zone
adiacente au început incursiunile lor spre Europa de vest. Profitând de criza politică
din Germania şi Italia de nord, ungurii au pătruns în sud-estul Germaniei şi în
Lombardia. În anul 862 se consemna în analele mănăstirii Saint-Bertin că regatul lui
Ludovic Germanicul a fost atacat de duşmani „până atunci, necunoscuţi de popor şi
numiţi unguri”. Între anii 899-970, maghiarii au întreprins 47 de incursiuni militare,
atingând puncte îndepărtate precum Bremen (915), Orléans (937), Mende (924) sau
Otranto (947). O atracţie deosebită au constituit-o două regiuni: Bavaria unde au
făcut 11 incursiuni şi Lombardia cu 13. Prima ţară care a plătit cu regularitate tribut
maghiarilor a fost Italia. Abandonarea limes-ului Friuli după distrugerea avarilor, nu
a rămas neobservată de către maghiari. În august 899, maghiarii au trecut prin
Aquileia şi Verona, ajungând în faţa Paviei. Lupta decisivă cu armata lui Berengar I,
s-a angajat în trecătoarea Brenta, în apropierea Padovei (24 septembrie 899).
Încărcaţi cu prăzi bogate, ei au fost încurajaţi să-şi continue expediţiile
militare. În 899 murise regele german Arnulf, iar prin venirea la tron a unui copil,
Ludovic, Germania nu a putut opune o forţă capabilă să oprească invaziile ungare.
De-a lungul şi de-a latul, Germania a fost pustiită an de an până în 913. În 906
ungurii au ajuns până în Saxonia, în anul următor iarăşi în Saxonia şi Thuringia. În
909, au fost prădate ducatele din sud, Bavaria şi Suabia. Germanii se ascundeau în
cetăţi, biserici, păduri şi mlaştini, neîncercând nici o rezistenţă. Doar ducele Bavariei,
Arnulf a încercat o rezistenţă în anul 909, unindu-şi armata cu cea a ducilor de
Suabia şi de Franconia, dar toţi la un loc au fost înfrânţi de maghiari. În 917 ungurii
trec Rinul, invadând Alsacia şi Lorena, în 919 ei pătrund în Westfalia, de unde se vor
întoarce iarăşi spre vest în Lorena.
Între anii 920-926 au fost atacate concomitent sudul Germaniei, nordul Italiei,
Burgundia şi Languedoc. În 926 Bavaria şi Suabia au fost înecate în sânge, iar o altă
armată trecând prin Toscana a ajuns până sub zidurile Romei. Încercarea ungurilor de

102
a cuceri Augsburgul din Bavaria va eşua, în schimb ei vor ocupa şi jefui oraşul
Constanta pe Bodensee. Spre vest ungurii vor ajunge până în Champagne, spre sud-
vest până în oraşul lagunelor Veneţia.
Pericolul reprezentat de maghiari au determinat autorităţile din Germania de
sud şi Italia de nord, să recurgă la fortificarea oraşelor, mănăstirilor şi a castelelor.
Astfel, bavarezii au început construcţia castelului Ennsburg pentru blocarea trecătorii
Enns, iar Arnulf a refăcut zidurile Regensburg-ului (908). Unele mănăstiri precum
Sf. Florian din Passau (901) şi Sf. Maximin din Trier (926) s-au întărit cu ziduri.
Regele Henric I va pune în aplicare începând cu anul 924, un plan de fortificare a
Thuringiei şi Saxoniei Meridionale, în special la Merseburg, Quedlinburg şi
Gandersheim. Un sistem defensiv se pune în aplicare şi în Lombardia unde înainte de
anul 915 se vor înmulţii castelele rurale de pe domeniile ecleziastice iar zidurile
oraşelor Pavia şi Bergamo vor fi refăcute. Intervenţia energică a lui Henric I
Păsărarul, regele Germaniei, şi victoria sa din anul 933 de la Merseburg a fost primul
avertisment dat ungurilor. Încercările ungurilor din anii 948-950 de a ataca Bavaria
au eşuat iar în 955 Otto cel Mare i-a înfrânt pe maghiari decisiv pe râul Lech, în
apropiere de Augsburg. Prinţul Lél (Lehel) şi horka Bulcsu au fost spânzuraţi la
Regensburg. Potrivit legendei din armata ungară au mai rămas doar şapte oameni
care dezonoraţi pe viaţă, au trebuit să umble prin ţară ca „unguri îndoliaţi”
(gyászmagyarok) şi să-şi câştige existenţa din cerşit.
Tot la începutul secolului al X-lea, maghiarii s-au îndreptat şi spre răsărit.
În Transilvania existau trei voievodate prestatale, ale lui Glad, Gelu şi Menumorut,
printre români mai locuind pe atunci şi slavi, aflaţi pe cale de asimilare. Deşi cei trei
voievozi au fost înfrânţi, deocamdată ungurii se vor aşeza doar la vest de porţile
Mezeşului şi foarte puţin în Transilvania intracarpatică. Intervenţia militară a lui
Tuhutum a avut însă ca rezultat anularea procesului de formare a unui stat medieval
propriu-zis în Ardeal, Banat sau Crişana. Tot în secolul al X-lea ungurii s-au
îndreptat spre sud-est, în direcţia imperiului bizantin. Incursiunile din anii 934, 943,
960 şi 970, care i-au condus prin Tracia au fost respinse de Bizanţ, cu toate că
maghiarii au ajuns până pe malurile Bosforului. În a doua jumătate a secolului al X-
lea, maghiarii încep să renunţe la incursiuni de anvergură. Constituie o eroare istorică
aprecierea că, înfrângerea maghiarilor de către germani ar fi cauza principală pentru
sedentarismul acestei populaţii.
Jaful practicat în toate direcţiile nu poate constitui pentru nici un popor o
preocupare de mai multe secole. Practicarea agriculturii în şesul fertil al Dunării
Mijlocii şi evoluţia rapidă a meşteşugurilor, au dus la dezvoltarea economică a
societăţii maghiare. Nici o populaţie nomadă din Europa nu a cunoscut o evoluţie atât
de rapidă spre ordinea medievală, ungurii întrecând toate popoarele vecine, excepţie
făcând Bizanţul, Cehia şi Germania. Populaţia mai veche a Pannoniei, romani,
germanici şi slavi au lăsat în urma lor un vacuum de habitat. Pentru evoluţia Ungariei
au fost chemaţi colonişti de peste tot, rolul cel mai însemnat în minerit, meşteşuguri
şi în procesul de urbanizare jucându-l coloniştii germani, aşezaţi deja în secolul al
XI-lea în Pannonia şi începând cu secolul al XII-lea în Slovacia şi Transilvania.

103
Formarea statului ungar

Baza statului ungar a fost pusă de principele Géza (972-997). Foştii comandanţi
militari s-au transformat în aristocraţi, proprietari de mari domenii, singura
alternativă în condiţiile încetării războaielor de jaf spre exterior. Crearea imperiului
german sub Otto cel Mare, constituia un posibil pericol pentru societatea ungară,
astfel a rămas ca singură soluţie organizarea temeinică a Ungariei. Începând din anul
970 a avut loc creştinarea ungurilor din iniţiativa episcopului de Passau, Pilgrim,
biserica ungară fiind în pericol de a fi supusă celei germane. În opinia unor izvoare
apusene (Thietmar din Merseburg), Géza se considera destul de bogat pentru a urma
atât ritul păgân cât şi cel creştin, motiv care sugerează că decizia acestuia a fost mai
ales un act politic. Dându-şi seama de importanţa creştinismului în consolidarea
Ungariei, Géza a chemat misionari din Boemia, de care nu avea motive să se teamă.
Pilgrim este silit să părăsească Ungaria, tot acum fiind fixată graniţa germano-
maghiară pe Dunăre la Kallemberg. Potrivit lui Bruno din Querfurt, în vara anului
995 la curtea lui Géza a sosit episcopul Adalbert de Praga care a început să creştineze
pe unguri.
Pe plan extern, Géza a extins stăpânirea maghiară în vest până în Austria de
azi şi respectiv teritoriul ceho-morav. Din lucrarea lui Ibrahim Ibn Jakub (965) se
desprinde faptul că teritoriul lui Boleslav al II-lea se învecina cu statul maghiar, care
avea sub autoritatea sa Moravia de sud. La moartea lui Otto al II-lea (983), prinţul
Henric de Bavaria îl atacă pe Otto al III-lea. Géza va ataca şi cuceri cetatea Melk,
recucerită ulterior de Leopold von Babenberg. În 991, Henric porneşte împotriva lui
Géza, pricinuind pierderi teritoriale maghiarilor până la pădurea Vienei. O atenţie
deosebită este acordată şi politicii matrimoniale, cea mai mare fiică a lui devenind
soţia lui Boleslav cel Viteaz al Poloniei. Aceasta se va refugia împreună cu fiul ei
Bezprim la Géza (989), motivul fiind lipsa susţinerii ginerelui în faţa ameninţărilor
cehe. O altă fiică va fi căsătorită cu Gavril Radomir, ea dând naştere lui Petru Deljan.
Creştinarea lui Géza şi a fiului său Vajk, numit de atunci Ştefan, a fost ca şi
creştinarea primului rege al francilor, un act politic, căci Géza în ascuns se închina în
continuare zeităţilor vechi maghiare. Totodată Géza a restrâns rolul adunărilor
populare şi independenţa şefilor de triburi. El şi-a dat seama de necesitatea unei bune
înţelegeri cu imperiul german, estompând o eventuală ciocnire cu vecinul puternic,
prin căsătoria fiului său Ştefan cu prinţesa Gisela, sora ducelui bavarez şi mai târziu
împăratul Henric al II-lea. Această căsătorie din anul 996 a fost de fapt un act politic.
Géza a primit în ţară un număr de cavaleri germani, înzestraţi cu domenii şi care
trebuiau să-i sprijine politica împotriva unor aristocraţi maghiari, amintind acestora
de jurământul iniţial exprimat faţă de Arpád. Influenţa Saroltei în ultimii ani de
domnie a lui Géza a crescut foarte mult, unele izvoare contemporane menţionând că
era o femeie căreia îi plăcea să bea, să călărească la mânie, ucidea oameni şi avea o
mână forte prin care îşi conducea bărbatul şi ţara.

104
 La moartea lui Géza (997), Ştefan se afla sub influenţa episcopului Adalbert
de Praga. Succesiunea a fost revendicată de doi reprezentanţi ai arpadienilor.
Principele de Somogy, Koppány, care avea sub autoritatea sa ţinutul de la sud de
lacul Balaton se prevala de principiul leviratului, şi voia să ia în căsătorie pe Sarolta,
văduva răposatului rege.
Ştefan invoca în schimb dreptul primogeniturii. Lângă oraşul Veszprém din
vestul Ungariei, luptătorii lui Ştefan cu ajutorul germanilor i-au înfrânt pe răsculaţi în
999, însuşi Koppány fiind ucis în luptă. Corpul său a fost tăiat în patru părţi din care
trei au fost expuse pe porţile oraşelor Veszprém, Győr şi Székesfehérvar. Ultima
parte a fost din câte se pare, trimisă ca avertisment în Ardeal. După unele legende şi
cronici, Ştefan i-ar fi convocat pe vasali şi pe cavalerii germani, îngenunchind în
mijlocul acestora şi implorându-l pe Sf. Martin, patronul Pannoniei să-l ajute. Cu
acest prilej, cavalerii i-au încins spada ce fusese binecuvântată de biserică. În
preajma lui Ştefan s-au aflat doi cavaleri din Suabia şi Wezellin din Wasserburg,
Bavaria.
Ştefan (997-1038) a continuat opera de creştinare începută de tatăl său,
susţinut fiind de soţia sa şi de curtea acesteia, formată mai mult din germani. El a
adus un mare număr de preoţi străini în ţară, impunând creştinarea sub pedeapsa
pierderii libertăţii şi confiscării averii. S-a îngrijit de organizarea bisericii
introducând în ţară un regim regal autoritar. A înfiinţat arhiepiscopia de la Esztergom
(Strigoniu)- unde se afla reşedinţa princiară- şi episcopiile de la Kalocsa, Eger, Györ
şi Veszprém, a dat dispoziţie să se ridice o biserică la fiecare 10 sate şi să se întreţină
un preot. O importanţă aparte a avut abaţia benedictină Pannonhalma, care a primit
numeroase privilegii precum alegerea liberă a abatelui şi subordonarea directă faţă de
episcopul de Esztergom. Din partea regelui Ştefan această mănăstire a primit al
zecelea ţinut care-i aparţinuse lui Koppány . Considerat drept una dintre cele mai de
seamă personalităţi, Ştefan a fost sanctificat în 1083.
Profitând de relaţii bune cu Germania şi pentru a frânge ambiţiile marilor
magnaţi, Ştefan a hotărât să se încoroneze rege al Ungariei, mărindu-şi prin aceasta şi
prestigiul internaţional. Pentru încoronare el s-a adresat papei Silvestru al II-lea, prin
intermediul episcopului de Kalocsa, la sfârşitul anului 999. El a cerut încoronarea de
la papă şi nu de la împăratul german, dorind să evite relaţii de vasalitate faţă de
imperiu. Bucuros de a-şi extinde autoritatea asupra bisericii ungare, papa a aprobat
solicitarea lui Ştefan, trimiţându-i şi o coroană sfinţită, simbol al autorităţii
apostolice, concedându-i lui şi succesorilor săi dreptul de a purta semnul pontifical,
crucea dublă. Ştefan şi urmaşii săi au primit şi dreptul de a numi pe înalţii prelaţi ai
bisericii. Încoronarea a avut loc în prima zi a anului 1001 ( după unele izvoare în ziua
de Crăciun a anului 1000), reprezentând un moment de cotitură în istoria Ungariei.
După relatarea episcopului german Thietmar de Mersenburg, Ştefan, cumnatul
ducelui bavarez Henric a primit „prin favoarea şi stăruinţa” împăratului Otto al III-
lea coroana şi binecuvântarea de la papa Silvestru al II-lea.
Un important izvor referitor la concepţia regelui- Sfaturile lui Ştefan cel
Sfânt către fiul său- a fost se pare conceput de către un preot necunoscut ( din

105
Germania de sud ? ) în 1015. Numeroase reflecţii sunt inserate aici – „ Dacă ţii
scutul credinţei, atunci îţi pui şi coiful fericirii. Cu aceste arme poţi să-ţi învingi în
mod legitim duşmanii invizibili şi vizibili”; „Slabă şi neputincioasă este ţara cu o
singură limbă şi cu o singură datină”. Ştefan cel Sfânt a ocupat pe la 1002- data nu
este sigură- voievodatul transilvan cu reşedinţa la Bălgrad (Alba Iulia), în fruntea
căruia se afla Gyula, Alba Iulia primind în limba maghiară numele dublu de
Gyulafehérvár. Alte expediţii militare au vizat aducerea sub autoritatea sa a
„ungurilor negri” dar şi împotriva căpeteniei tribale Ajtony. Tot sub Ştefan a fost
ocupat şi Banatul condus de voievodul Ahtum (Ohtum). Prin 1030, Ştefan s-a
amestecat şi în chestiunea succesiunii Bavariei, dar fiind ameninţat de împăratul
Konrad al II-lea, Ştefan a renunţat la planul său.
La moartea lui Ştefan la 15 august 1038, în Ungaria existau două arhidioceze
(Győr şi Kalocsa) şi opt episcopii.

Progresele societăţii maghiare în secolele XI-XII

Ungurii au păstrat vechea împărţire slavo-francă a teritoriului, construind

noi fortificaţii care erau totodată şi centre economice importante. Au fost reîntărite
mai cu seamă fostele castre romane de la Buda, Győr (Arabona), Sopron
(Scrabantia), Szombathely (Savaria). În jurul acestor fortificaţii s-au format
comitatele (megye), de la cuvântul slav mezda. Comitatele erau conduse de un ispan
(jupan), numit de rege şi înzestrat cu atribuţii administrative, militare şi fiscale. În
subordinea sa se afla comitele cetăţii (várjobag). De jurisdicţia comitatului ţineau toţi
oamenii liberi din comitat numiţi iobagii cetăţii sau ai comitatului, aceştia fiind baza
oştirii maghiare. Ei devenind nobili, în acea vreme termenul de iobag este sinonim cu
cel de nobil. Castrensii sau locuitorii cetăţilor, o populaţie de obicei agricolă şi servii
regeşti (servi conditionati) care locuiau pe teritoriul comitatului şi se ocupau cu
diferite îndeletniciri (meşteşuguri), ţineau tot de jurisdicţia comitatului. Numai
Transilvania şi Croaţia au păstrat forma de organizare a voievodatului, ca expresie a
autonomiei sale în cadrul regatului ungar.
Organul de conducere era curia regis (curtea regală), în cadrul căreia se
întâlneau diverşi dregători, unii din ei ocupând funcţii foarte înalte, cum era comitele
palatin, judecătorul curţii şi tezaurarul. În secolele XI-XIII au avut loc diferenţieri
sociale importante în societatea maghiară, s-a format o aristocraţie care în schimbul
unor servicii aduse regalităţii a fost înzestrată cu mari domenii, în Ungaria
introducându-se forme de organizare ierarhică practicate în Germania şi Franţa.
Toate instituţiile vor fi de tip apusean, adaptate desigur specificului statului ungar.
Aristocraţia a acaparat pământurile obştilor de păstori şi ţărani, dar până în secolul al
XIII-lea a predominat numeric ţărănimea liberă. Legile lui Ştefan I prevedeau
pedepse aspre pentru furt şi jaf, un recidiv fiind condamnat la moarte. În cazul în care
furtul era comis de o femeie, de două ori fapta ei putea fi răscumpărată de către soţ,
a treia oară însă ea era vândută ca sclavă. Tot atât de severe erau pedepsele pentru cei
care ameninţau cu sabia, răneau sau ucideau.

106
 Creşterea puterii marilor feudali a fost înlesnită de luptele dinastice dintre anii
1038-1077 şi de slăbirea autorităţii regale din această perioadă, fapt de care au
profitat împăraţii germani pentru a-şi extinde autoritatea asupra Ungariei.
Astfel regele Petru (1038-1041; 1044-1046), de origine străină, a fost silit să
se recunoască vasal al imperiului german. Elitele maghiare i-au făcut numeroase
reproşuri între care, confiscarea averii văduvei lui Ştefan dar şi faptul că s-a
înconjurat de „nemţi urlători” şi „italieni flecari”. Împotriva politicii progermane a
lui Petru I, nobilimea s-a răsculat împotriva lui în 1046. Pentru a se salva el a apelat
la germanii prezenţi în Ungaria. La protestul nobililor el ar fi răspuns: „ cât timp voi
fi în viaţă voi pune judecători, demnitari, centurioni, principi şi funcţionari numai pe
teutoni şi pe latini”. Răscoala nobiliară s-a îndreptat în acelaşi timp şi împotriva
bisericii, susţinătoarea regalităţii. Magnaţii maghiari s-au întrunit la Aba-Újvár
hotărând reintroducerea ritualului păgân. Ei s-au ras pe creştetul capului, împletind
părul în trei cozi. Pe plan extern, l-a sprijinit pe Petru Deljan în lupta sa de eliberare a
Bulgariei de sub autoritatea Bizanţului. Pe lângă campaniile militare iniţiate în
regiunile germane ( Austria de azi), l-a sprijinit pe prinţul ceh Bretislaw împotriva lui
Henric al III-lea. Gisela, văduva răposatului rege Ştefan a fost închisă în cetatea
Veszprém. Acţiunile sale de modificare a aparatului statului, au condus la divizarea
în două „partide” puternice: unul care susţinea modelul şi biserica apuseană şi altul
care dorea revenirea la situaţia anterioară anului 1000. Dintre cei exilaţi de la curte,
se vor ridica şi susţinătorii lui Aba Samuel.
La urcarea pe tron, Aba Samuel (1041-1044) i-a ucis pe susţinătorii lui Petru,
anulând şi legile şi sistemul său de taxe. Petru s-a refugiat la curtea împăratului
Henric al III-lea unde a beneficiat de protecţie, motiv pentru care, Aba a devastat în
anul 1042 marca Austriei. Germanii vor pătrunde la finele acestui an până la râul
Garam, Aba fiind obligat să ceară pace şi să renunţe la teritoriile bavareze câştigate
de Ştefan. Susţinut de împărat, Petru se întoarce în 1044 şi revendică tronul, iar
aristocraţia maghiară îl primeşte cu entuziasm. În urma bătăliei de la Ménfő, lângă
Györ (5 iulie 1044), Aba a fost prins şi executat, fiind înhumat de apropiaţi la
mănăstirea Sar (astăzi Abasár).
Succesorul lui Petru I, Andrei I (1046-1060) nu a reuşit să supună răscoala
condusă de Váczá şi de adepţii săi. Ei au distrus numeroase biserici, au ucis mulţi
preoţi, printre victime numărându-se şi episcopul de Csanád, Gerard, ucis pe dealul
de lângă Buda.
Cu încoronarea lui Andrei I în 1047 numărul adepţilor lui Váczá a început să
scadă. Andrei a reuşit în cele din urmă să suprime răscoala şi să repună biserica
catolică în drepturile ei. S-a început o nouă împărţire a domeniilor, foştii rebeli
rămânând fără danii regale. De aceste evenimente tulburătoare din Ungaria a profitat
împăratul german Henric al III-lea, care a întreprins în 1051-52 două expediţii
nereuşite împotriva Ungariei. Prin pacea încheiată în 1052 prin mijlocirea papei,
graniţa dintre imperiu şi Ungaria a fost stabilită pe râul Leitha, Ungaria rămânând
însă în continuare vasală Germaniei. Noi certuri pentru tron au avut loc în anii 1059-
1077, când germanii se amestecă din nou în problemele Ungariei. Societatea ungară

107
medievală s-a consolidat în timpul regilor Ladislau cel Sfânt (1077-1095) şi a lui
Coloman Cărturarul (1095-1116).
Ladislau I cel Sfânt a respins succesiv trei atacuri ale cumanilor între anii
1083-1095, dar a trebuit să opună rezistenţă şi altei populaţii migratoare precum
pecenegii. La moartea regelui croat Zvonimir care era căsătorit cu sora lui Ladislau I,
acesta a ocupat Croaţia în 1089. Slavonia a fost organizată după modelul maghiar în
comitate. Însă abia Coloman s-a încoronat ca rege al Croaţiei, inaugurând pentru 800
de ani o uniune a Ungariei cu Croaţia. Bisericii i-a fost garantată încasarea zecimei,
ea fiind scutită de taxe, iar conţii au primit privilegii juridice. Combaterea tâlhăriei,
practicată şi de cler, arată starea jalnică în care se afla regatul la începutul domniei lui
Ladislau I.
Asemănătoare a fost şi politica regelui Coloman care datorită înaltei sale
culturi a fost supranumit „prietenul cărţilor” (Könyves). După ce a cucerit Dalmaţia
în anul 1105, el a reluat activitatea legislativă, statornicind între altele tipurile de
proprietate şi privilegiile ce le reveneau. În dreptul feudal maghiar au fost înscrise
două tipuri de mare proprietate: una deplină şi liberă, provenind din vechile donaţii
făcute de Ştefan I şi urmaşii săi, alta dată în folosinţă pentru îndeplinirea unor
servicii, cu drept de succesiune în linie bărbătească, numită ágbirtok, ce corespundea
feudului din Franţa. În funcţie de cele două tipuri de proprietate se disting două
categorii sociale în sânul nobilimii: puternicii (potentes), stăpâni ai unor proprietăţi
depline şi slujitorii (servientes), deţinători în calitate de vasali ai feudelor. Metodele
avansate pentru dezvoltarea agriculturii le aveau mai ales domeniile mănăstirilor, în
primul rând a ordinului benedictin.
Regele Coloman a avut realizări deosebite şi în sfera legislativă, unde a fost
nevoit să atenueze pedepsele existente încă din vremea lui Ladislau. Spre exemplu,
furtul unei găini atrăgea pedeapsa cu moartea. De asemenea, a combătut influenţa
preotului sacrificator sau a şamanului (táltos), încă prezentă în rândul populaţiei. De
la el s-a păstrat o lege vestită privind procesele intentate vrăjitoarelor, în sensul că ele
nu există. Relaţiile cu Bizanţul au devenit mai bune şi prin căsătoria Piroskăi,
viitoarea împărăteasă Eiréne, fiica regelui Ladislau, cu moştenitorul tronului Ioan
Comnenul. El a fost implicat într-o ceartă cu fratele său, în urma căreia acesta şi fiul
său mai mic Béla au fost orbiţi.
Dezvoltarea meşteşugurilor din Ungaria a contribuit la înmulţirea târgurilor şi
oraşelor. Locuitorii oraşelor nu depindeau de comitele curial şi nici de castelan,
oraşele având judecători proprii. Toate meseriile cunoscute în evul mediu erau
practicate şi de unguri, o iscusinţă deosebită având-o în prelucrarea fierului. Pentru
dezvoltarea economică, Ungaria a atras numeroşi colonişti, mai ales din apus. Primii
colonişti sosiţi în zona Sibiului au fost flamanzii, urmaţi de germani, şi în cele din
urmă vor duce la formarea populaţiei săseşti.
Béla al III-lea (1172-1196) a fost unul dintre cei mai cosmopoliţi regi ai
dinastiei arpadiene. În timpul său, Ungaria a cunoscut o perioadă de înflorire atât în
politica internă dar şi externă, culturală şi religioasă. Educaţia primită la Bizanţ îşi
spunea cuvântul. A avut ca soţie pe Anna de Châtillon, în prima căsătorie, iar în a

108
doua pe Margareta, fiica regelui Ludovic al VII-lea al Franţei. Interesul cultural al
regelui s-a manifestat în construirea unui palat la Esztergom (Gran) cu meşteri
francezi, în susţinerea de mănăstiri cisterciene, unde au fost colonizaţi călugări veniţi
direct din Franţa. Pe plan extern, s-a amestecat între certurile cnejilor ruşi pentru
controlul asupra cnezatului Haliciului (Galiţia) şi a reuşit să-şi extindă suveranitatea
asupra Dalmaţiei şi Croaţiei. Măsurile interne precum reforma finanţelor sau
introducerea unui cancelariat sunt la fel de importante.
Cu domnia regelui Andrei al II-lea (1205-1235), fiul mai tânăr al lui Béla,
sistemul comitatelor din Ungaria era în decădere. El însuşi a dus o luptă îndelungată
pentru tron cu fratele său Emeric şi cu fiul acestuia Ladislau. În concurenţă cu
imperiul bizantin în Balcani, Ungaria a dus un război de uzură care a golit visteria
regală. Prima lui soţie, regina Gertrud din familia bavareză Andechs-Meran vroia să
aducă în ţară cât mai mulţi feudali germani ataşaţi coroanei, pentru a contrabalansa
influenţa nefastă a nobilimii maghiare asupra puterii centrale. Favorizarea anturajului
reginei a condus la un complot sângeros, în fruntea căruia s-a aflat palatinul regelui
Bánk (28 septembrie 1213). Regina a fost ucisă de complotişti, care au profitat de
plecarea regelui într-o campanie în răsărit. În 1211 în Ţara Bârsei au fost aşezaţi
cavalerii teutoni. Ungaria a pierdut şi influenţa asupra Galiţiei care a preferat să se
supună Poloniei. Andrei al II-lea a plecat în 1217 în cruciadă, prilej folosit de
nobilime pentru a-şi întări autonomia.
La reîntoarcerea sa, ţara se afla în plină anarhie, nemulţumită de marea
nobilime fiind şi nobilimea mică şi cea mijlocie. În 1222 la Székesfehérvar, marea
nobilime l-a determinat pe Andrei al II-lea să emită Bula de Aur care lărgea
privilegiile marii nobilimi, limitând puterea regelui. Prin acest hrisov, se garantau
libertăţile armatei regale faţă de oligarhi, între care şi scutirea de obligaţia de a
participa la acţiuni militare în exteriorul ţării. În cazul în care regele nu guverna
conform legii, marea nobilime putea să-i opună rezistenţă armată (ius resistendi),
drept rămas în vigoare până în 1687. Regele nu putea să acorde funcţii şi proprietăţi
străinilor fără acordul sfatului. Dacă deviza regelui era: „Măsura donaţiei regale este
lipsa de măsură”, acum apăreau bariere. Există o mare asemănare între Bula de Aur
maghiară şi Magna Charta Libertatum din Anglia semnată de regele Ioan Fără Ţară.
Bula de Aur n-a oprit procesul de fărămiţare feudală.
În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, comitatele regale au fost
transformate în comitate nobiliare, proces căruia regele Béla al IV-lea (1235-1270)
nu i s-a putut opune. Întărirea baronilor a fost favorizată şi de năvălirea mongolilor.
La 11 aprilie 1241 la Mohi, la confluenţa râului Sajó cu Hernád, mongolii conduşi de
Batu Han au nimicit oastea ungară. După retragerea mongolilor, Béla al IV-lea a
trebuit să facă noi concesii marii nobilimi.

Ungaria în secolele XIII-XVI

Ultimul reprezentant al familiei arpadiene a fost Andrei al III-lea (1290-

1301) , nepot de fiu al lui Andrei al II-lea. Fiind nepopular el a provocat răzvrătirea

109
nobilimii. Rezultatul a fost că baronii au oferit coroana lui Carol Robert de Anjou,
care fusese căsătorit în 1269 cu Maria, sora lui Andrei al III-lea. Carol Robert n-a
putut ocupa tronul decât în 1308, între timp anunţându-se şi alţi pretendenţi. Sub cei
doi angevini, Carol Robert (1308-1342) şi Ludovic I cel Mare (1342-1382), în
Ungaria a fost anihilată anarhia, fiind făcute progrese însemnate pe plan economic. A
crescut numărul satelor, producţia de cereale şi s-a generalizat asolamentul trienal. Se
folosea în continuare plugul greu de fier, tras de cel puţin patru boi, fără a se putea
ara însă în adâncime. O evoluţie deosebită a cunoscut creşterea viţei de vie, în
întreaga Europă fiind căutate vinurile de Srem, Tokaj şi Mohács.
În secolul al XIV-lea au evoluat îndeosebi relaţiile marfă-bani, oraşele îşi
pierd caracterul semiagricol, devenind importante centre meşteşugăreşti şi
comerciale. Cele mai importante oraşe din Ungaria propriu-zisă erau Buda,
Esztergom şi Székesfehérvar, la sfârşitul secolului al XIV-lea Buda având circa
10.000 de locuitori. Tot acum, numeroase târguri se transformă în oraşe. Artera
principală de circulaţie era pe Dunăre şi pe drumurile terestre ce mergeau de-a lungul
fluviului. Un rol însemnat în secolele XIV-XV l-a jucat mineritul. Cel mai târziu pe
la 1300 au luat fiinţă primele bresle. În anul 1376 sunt atestate 19 bresle săseşti la
Sibiu, Orăştie, Sebeş şi Sighişoara.
În anul 1351 Ludovic I a reglementat şi obligaţiile în produse ale ţărănimii. A
zecea parte din cereale şi vin ţăranii o datorau bisericii, iar a noua parte (nona)
stăpânului de pământ. În secolul al XIV-lea se diferenţiază tot mai mult şi nobilimea.
Pe lângă baronii care posedau sute de sate se aflau mulţi nobili de condiţie mijlocie şi
foarte mulţi nobili mici care posedau doar o parte din sat cu câteva familii de ţărani
iobagi. După moartea lui Ludovic I, în Ungaria a domnit regina Maria şi mama ei
Elisabeta. Este o perioadă de câţiva ani în care în regat au reînceput luptele între
diversele partide pentru tron. Criza politică a fost soluţionată în 1387 când a fost ales
şi încoronat ca rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1437).
Pentru a-şi menţine puterea noul rege a încercat să se sprijine pe nobilimea
mare şi mică, acordând acestor pături sociale privilegii politice. El s-a sprijinit în
acelaşi timp şi pe orăşenime care începând cu anul 1402 a început să intre în dietă.
Pentru a-şi mări popularitatea, regele a dat ţărănimii dreptul de strămutare. În ciuda
eforturilor depuse, Sigismund de Luxemburg a rămas un străin în Ungaria. În timpul
domniei sale, Ungaria a pierdut Dalmaţia în favoarea Veneţiei, pierzând şi
suzeranitatea asupra principatelor sud-slave. În lupta de la Nicopole (1396) regele şi
cruciaţii săi au fost înfrânţi de turci. Tot aşa el a fost înfrânt în 1428 şi în luptele cu
sârbii. Încoronat în 1410 ca rege al Germaniei şi apoi ca împărat primind în 1419 şi
coroana Cehiei, Sigismund s-a depărtat tot mai mult de problemele Ungariei.
La moartea sa, problema succesiunii la tronul Ungariei rămânea deschisă, şi
ca de obicei, luptele dintre partidele politice au fost reluate, adevăraţii conducători ai
ţării fiind reprezentanţii acestora. Printre ei, un rol de seamă l-a jucat Iancu de
Hunedoara, voievodul Transilvaniei, care în urma morţii regelui Vladislav I Jagello,
căzut în lupta cu turcii de la Varna (1444) a ajuns guvernatorul Ungariei. Rolul său

110
politic în apărarea Transilvaniei şi a Ungariei a fost atât de însemnat încât fiul său
Matia Corvinul a fost ales rege (1458-1490).
Om politic priceput şi umanist pasionat, Matia Corvinul a dat Ungariei
strălucirea şi prosperitatea de odinioară. El s-a îngrijit să dea ţării legi care să-i
asigure o bună administrare şi să înlăture abuzurile, fapt ce i-a accentuat
popularitatea. Din punct de vedere extern, Ungaria lui Matia Corvinul s-a aflat într-o
situaţie dificilă, fiind vecină cu două imperii: cu imperiul otoman care era în ofensivă
şi cu imperiul german, cea mai puternică forţă politică din Occident. Întrucât în 1459
a fost încoronat la Wiener-Neustadt ca rege al Ungariei şi Frederic al III-lea, Matia
Corvinul a trebuit să-şi apere tronul recent dobândit pe câmpul de luptă. El a renunţat
la armata tipică feudală, mobilizând numeroase forţe chiar dintre ţăranii liberi,
înăsprind în acelaşi timp şi fiscalitatea.
Faţă de imperiul otoman, Matia Corvinul a dus o politică mai mult
defensivă. Ciocnirile au avut loc mai ales în Bosnia, cucerită de Mahomed al II-lea în
1463. Când aliatul său Vlad Ţepeş a fost înlocuit din domnie de către sultan şi aşezat
pe tronul Ţării Româneşti Radu cel Frumos, Matia s-a ferit să-i vină în ajutor, dar l-a
şi închis când acesta a trecut în Transilvania. În 1463 Matia Corvinul a reuşit să
recucerească Bosnia, unde timp de un deceniu el va mai duce lupte de hărţuială cu
turcii. În 1474 turcii au năvălit în Stiria şi Carintia, apoi au trecut Dunărea, jefuind
totul în calea lor până la Oradea. Ca răspuns la această acţiune, Matia a organizat o
expediţie în sudul Dunării în regiunile ocupate de turci. Un an mai târziu, o oaste
ungară a venit în ajutorul lui Ştefan cel Mare al Moldovei.
O seamă de probleme le-a avut Matia Corvinul de înfruntat cu imperiul
german. În 1462 regele Ungariei a reuşit să încheie pace cu Frederic al III-lea în
schimbul importantei sume de 60.000 de galbeni şi a promisiunii că dacă va muri
fără să lase moştenitori, Frederic sau urmaşii săi vor moşteni tronul Ungariei.
Această pace atât de scump plătită de unguri nu a mulţumit pe împărat. În războiul
dintre unguri şi cehi, când Gheorghe Podiebrad a dorit să devină rege ungar, Frederic
al III-lea i-a sprijinit pe cehi. În 1474 Frederic al III-lea a încheiat o alianţă cu regele
ceh Vaclav şi cu fratele acestuia, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, cu gândul de a
ataca Ungaria concomitent din trei direcţii. Ciocnirea cu oastea ceho-polonă a avut
loc la Bratislava, dar armata ungară, deşi numeric inferioară, a ieşit victorioasă. În tot
acest timp, Frederic al III-lea nu a întreprins nimic, iar în 1476 în loc să-l ajute pe
regele ungar împotriva turcilor, cum îi ceruse papa, el a rămas în expectativă.
Gândul că propriul său duşman avea să-l moştenească într-o zi, conform
tratatului din 1462, îl neliniştea pe Matia Corvinul cel mai mult. De aceea, în 1477 a
intrat în Austria cu o armată bine echipată şi a împresurat Viena. Frederic surprins, a
fost nevoit să accepte condiţiile păcii ce se impuneau şi anume: împăratul renunţa la
moştenirea Ungariei şi plătea despăgubiri de război 100.000 de galbeni, iar Matia
primea de la împărat ca feud Cehia. În privinţa Cehiei, Matia s-a înţeles cu Vaclav în
1478. Ambii suverani purtau titlul de rege al Cehiei, Vaclav stăpânea în continuare
Cehia, în timp ce Matia urma să guverneze atât timp cât vor trăi provinciile Moravia,

111
Silezia şi Luzacia. La moartea sa, cehii puteau să le răscumpere cu suma de 400.000
de galbeni.
Tratatul din 1478 n-a lichidat neînţelegerile dintre rege şi împărat. Conflictul a
fost reluat în anii 1480, 1482 şi 1485 şi s-a sfârşit cu victoria ungurilor. Austria şi
Stiria au fost ocupate de trupele ungare, împăratul fiind alungat din Viena. La
moartea lui Matia Corvinul, Austria şi Stiria au revenit imperiului, iar tronul a fost
revendicat de trei pretendenţi: împăratul Maximilian, fiul lui Frederic al III-lea, cerea
punerea în aplicare a tratatului din 1463, regele Cehiei, Vaclav sau Vladislav, invoca
legătura dinastică mai veche, în sfârşit, palatinul Ştefan Zapolya aspira pentru el şi
familia lui la o demnitate mai înaltă, sperând să fie ales rege cum fusese ales Matia.
După un scurt război, victoria a fost de partea lui Vladislav II (1490-1516) din
dinastia Jagellonilor, care devine rege al Cehiei şi al Ungariei. Între timp, în Ungaria
s-a răspândit iarăşi anarhia şi corupţia. Finanţele au decăzut, dările nu se mai
percepeau, în timp ce cheltuielile tezaurului nu erau controlate de nimeni. În această
situaţie armata plătită a fost desfiinţată în 1495, fortificaţiile au fost abandonate,
căzând în ruină, cetăţile fiind lipsite de arme de foc. Mica nobilime s-a îndepărtat de
rege, grupându-se în jurul lui Ştefan Zapolya, iar din 1499 fiul său Ioan Zapolya îşi
exprima făţiş intenţia de a deveni rege. În situaţia dată regele Vladislav s-a apropiat
de împăratul Maximilian, ceea ce a constituit un prilej pentru nemulţumiri în ţară.
Vinovaţi erau făcuţi străinii din regat. Astfel dieta de la Rákosi (1505) a declarat
solemn ca în viitor să nu mai fie ales rege nici un principe străin. Speriat de această
hotărâre, Vladislav al II-lea a încheiat un pact secret cu Maximilian, prin care urmaşii
acestuia urmau să devină regi ai Ungariei. Se prevedea că fiica sa Ana să se
căsătorească cu Ferdinand, fiul lui Maximilian, iar dacă va avea un fiu, acesta să fie
căsătorit cu Maria, sora lui Ferdinand, fapt ce s-a întâmplat, deoarece după un an i se
năştea un fiu Ludovic, care era imediat logodit cu principesa habsburgă. Pentru a-i
asigura succesiunea, în anul 1508 tatăl său l-a încoronat rege.
Şi în timpul lui Vladislav al II-lea chestiunea cea mai importantă a rămas
apărarea împotriva turcilor. Turcii fiind în război cu perşii, au consimţit în 1503 să
încheie cu Ungaria o pace pe timp de 5 ani. Perşii fiind înfrânţi în 1514, papalitatea l-
a sfătuit pe Vladislav al II-lea să nu mai înoiască pacea cu turcii, plănuindu-se o
cruciadă de anvergură împotriva turcilor. Turcii plănuiau să cucerească insula
Rhodos şi oraşul Belgrad. Papa Leon al X-lea a început să pregătească începând cu
anul 1513 cruciada împotriva otomanilor, dintre ţările creştine un rol important
urmând să-l joace Ungaria. Papa a trimis bani regelui ungar, dar Vladislav n-a mai
reînoit pacea cu turcii. Vladislav al II-lea a murit în 1516, lăsând ca urmaş pe tron pe
fiul său minor Ludovic.
În 1517 turcii au cucerit Egiptul, iar în 1521 Soliman Manificul a cucerit
Belgradul, Rhodosul fiind ocupat în 1522. Tânărul rege Ludovic al II-lea (1516-
1526) a făcut apeluri disperate la împăratul Germaniei Carol Quintul- rudă a sa, la
principii germani, la regii Poloniei, Angliei şi la mulţi alţii pentru a cere ajutor.
Rugăminţile lui Ludovic al II-lea şi a papei Clement II de a mobiliza Europa

112
împotriva turcilor au fost zadarnice. Europa era dezbinată din cauza războaielor
pentru Italia. Dar la fel de dezbinată era şi Ungaria.
În timp ce Soliman se îndrepta spre Belgrad cu o armată de 20.000 de oameni,
palatinul serba o nuntă strălucită, iar când turcii au trecut Dunărea, cei mai mulţi
comandanţi de cetăţi erau plecaţi. Au fost chemaţi în grabă banul Croaţiei şi
voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya. Dar armata nobiliară se strângea greu. Se pare
că voievodul Transilvaniei a întârziat cu oastea sa înadins, dorind prăbuşirea
dinastului şi încoronarea sa ca rege. În bătălia de la Eszek regele nu a avut decât
5.000 de oameni. După ce aceştia au fost măcelăriţi, turcii s-au îndreptat spre
Mohács. Atraşi într-o cursă, ungurii au fost încercuiţi, deşi armata regală avea deja
27.000 de oameni. Dintre ei au pierit în luptă 22.000 de oameni, printre ei erau 7
prelaţi, 28 de baroni, 500 de nobili de seamă. Regele Ludovic, încercând să treacă
râul Csele, şi-a pierdut viaţa. Puţinele resturi ale armatei ungare, şi-au aflat scăpare la
adăpostul nopţii şi al ploii torenţiale amestecată cu grindină. A doua zi sultanul, după
ce a poruncit uciderea a 2.000 de captivi, a pornit spre Buda, permiţând oastei sale să
jefuiască tot ce găsea în cale.
Catastrofa maghiarilor la Mohács a produs o impresie profundă în apusul
Europei. Împăratul Carol al V-lea se aştepta ca turcii să-şi continue drumul spre
Germania, ceea ce s-a şi întâmplat în 1529, dar fără rezultate remarcabile. Conform
dreptului sabiei, Ungaria aparţinea de acum imperiului otoman. De teama însă ca
habsburgii să revendice tronul vacant al Ungariei, turcii l-au numit rege al Ungariei
pe voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya în schimbul vasalităţii şi plăţii unui tribut.
Dar pentru Ungaria, Ferdinand de Austria şi Ioan Zapolya au purtat un război
îndelungat, regele Ferdinand era sprijinit de imperiul german, iar Zapolya de turci.
Până la urmă Ungaria a fost împărţită în trei: partea de nord şi de vest a revenit lui
Ferdinand, Transilvania şi câteva comitate din răsăritul Ungariei au revenit lui
Zapolya, iar sudul Ungariei, inclusiv oraşul Buda a devenit paşalâc turcesc. Această
împărţire s-a definitivat în anul 1541, tratatul fiind semnat în 1546. Astfel marele
regat al Ungariei s-a dezmembrat la mijlocul secolului al XVI-lea ca urmare a
fărămiţării feudale interne şi a tendinţei de expansiune a celor două mari imperii,
german şi otoman.

Constantin Porfirogenetul, Carte de învăţătură pentru fiul său Romanós, Scriptores

Byzantini VII, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971. Traducere: Vasile Grecu.
P. Lendvai, Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2001.
Gyula Kristó, Ardealul timpuriu (895-1324), Szeged, 2004.
Gyula Kristó, Magyarország története 895-1301, Osiris Kiadó, Budapest, 1998.
L. Musset, Invaziile. Al doilea asalt asupra Europei creştine (secolele VII-XI),
Bucureşti, Editura Corint, 2002.
Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII,
Institutul European, 1999.

113
Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-
1453, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2006.

114
( după Lendvai 2001)

115
 PENINSULA IBERICĂ ÎN SECOLELE AL XI-LEA- AL XV-LEA

Cel mai important fenomen din istoria Spaniei în secolele XI-XII, ca şi în

veacurile anterioare a fost Reconquista, lupta împotriva arabilor constituind esenţa
politicii principalelor regate, Castilia şi Aragonul. De la mijlocul secolului al XI-lea
până la mijlocul secolului al XII-lea, statele din nordul Peninsulei Iberice, Castilia şi
Aragonul se întăriseră suficient pentru a-i împinge pe arabi spre sud, deşi aceştia
primeau mereu întăriri din Africa. În anul 1031, califatul Cordobei s-a împărţit într-o
serie de emirate musulmane arabo-berbere, cele mai importante fiind emiratele din
Cordoba, Sevilla, Malaga, Granada, Saragossa şi Toledo.
Dezmembrarea califatului a avut ca urmare lupte permanente între emirate,
dezmembrarea califatului fiind specifică fazei respective de evoluţie a societăţii
arabe. Concentrarea pământului în mâinile unor nobili arabi a făcut ca ei să nu fie
interesaţi în unirea tuturor arabilor din Spania într-un singur stat, în timp ce oraşele
arabilor de aici îşi pierduseră privilegiile şi prin urmare puterea economică. În
schimb, statele creştine din nordul peninsulei iberice au trecut în secolele XI-XIII
printr-un puternic proces de centralizare. Recucerirea sau Reconquista victorioasă s-a
datorat detaşamentelor de cavaleri conduse de marea nobilime şi de biserică, dar
succesul obţinut a fost condiţionat de participarea orăşenilor şi ţăranilor, mai cu
seamă din Castilia. Evoluţia oraşelor spaniole, a meşteşugurilor şi comerţului din
Castilia şi Aragon, ca şi populaţia teritoriilor recucerite, au fost realizările principale
în Spania celor două secole.
În timpul regelui Alfons al VI-lea (1065-1109) din Leon, Castilia s-a
unit cu Leon şi Galicia. După această unire, spaniolii celor trei regate au cucerit în
1085 Toledo, vechea reşedinţă din vremea goţilor. Stabilirea capitalei Castiliei la
Toledo, a marcat înaintarea victorioasă a Reconquistei spaniole. Noua etapă a
Reconquistei începe în secolul al XII-lea, în perioada luptei împotriva almoravizilor.
Almoravizii erau locuitorii din califatul Cordobei, de religie arabă, aparţinând unei
orientări mahomedane fanatice. Deşi învrăjbiţi între ei, emirii arabi s-au unit cu
almoravizii.
În fruntea luptei se afla nobilul mic hidalgo Rodrigo Diaz de Bivar (Cid
Campeador), care a trăit aproximativ între 1040-1099. Sub conducerea lui, spaniolii
vor obţine succese însemnate împotriva almoravizilor. În 1094 Rodrigo Diaz a
cucerit regatul maur de Valencia şi zona din jur. Victoriile lui Rodrigo Diaz s-au
datorat în primul rând sprijinului obţinut de la ţărani, orăşeni şi cavaleri, interesaţi în
unirea politică a teritoriilor spaniole. Deşi temporar almoravizii au ocupat din nou
Valencia, oraşul Toledo a rămas în mâinile castilienilor. Almoravizii erau musulmani
fanatici care urmăreau mai ales pe aşa-zişii mosarabi, adică spanioli ai califatului
Cordoba care au adoptat limba arabă, dar au rămas creştini. Răscoalele mosarabilor
dintre 1110-1117 au fost intens sprijinite de castilieni şi aragonezi în lupta lor
împotriva maurilor. Acestei lupte s-au adăugat şi mulţi exilaţi din Andaluzia.

116
 În secolul al XII-lea almohazii, o sectă originară din Maroc, au jucat un
mare rol printre berberii din Africa. La începutul secolului al XII-lea, almohazii au
atacat pe almoravizii din Africa, iar apoi au ocupat toate teritoriile stăpânite de
musulmani în Peninsula Iberică. Deşi la sfârşitul secolului al XII-lea almohazii i-au
împins pe castilieni spre nord, la începutul secolului al XIII-lea patru regate creştine
(Castilia, Leon, Navarra, Aragon), precum şi cruciaţi din alte ţări (Franţa) almohazii
au fost înfrânţi în 1212 la Las-Navas-de-Tolosa. După această victorie, Reconquista
va intra în faza ultimă şi decisivă. În 1236 a fost cucerită Cordoba, capitala
califatului, iar în 1248 Sevilla. În cursul acestor succese în 1230 a avut loc unirea
definitivă a Leon-ului cu Castilia. Mai înainte, în 1137, se unise Catalonia cu
Aragonul. Unirea acestor state spaniole s-a datorat în primul rând idealului comun de
recucerire a peninsulei de la mauri. Catalonia şi Aragonul s-au unit datorită
interesului lor comun în navigaţia şi comerţul mediteranean. În secolul al XIII-lea
Aragonul a ocupat insulele Baleare, în 1238 Valencia şi în 1266 Murcia, ce vor trece
ulterior în stăpânirea Castiliei. Aragonului a fost alipită în 1282 şi Sicilia, în timp ce
Castilia va ajunge în 1262 la Cadiz, în sud-vestul peninsulei iberice. Astfel în a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, partea cea mai mare a peninsulei iberice era ocupată
de două state spaniole, iar în 1143 pe ţărmurile Atlanticului se constituise regatul
independent al Portugaliei. Castilia şi Aragonul au cucerit în secolul al XIII-lea
majoritatea teritoriilor stăpânite de arabi, aceştia rămânând încă două secole cu
emiratul Grenadei.
Rolul hotărâtor al Aragonului în politica mediteraneană îl putem înţelege
doar urmărind istoria Peninsulei Iberice, cu circa 80 de ani înainte. Toate regatele
creştine, şi în special Castilia şi Aragonul au avut în cursul secolelor XII-XIII regi
minori ca vârstă, şi ca atare ele au constituit arena unor lupte interne, a unor intrigi de
palat şi de partide economice, ceea ce a paralizat întreaga lor politică. Privit însă în
ansamblu, secolul al XIII-lea a însemnat extinderea statelor creştine în dauna
islamului, care a reacţionat prompt, cum a fost cazul Castiliei care, la sud de Toledo,
a recăzut în mâinile musulmanilor din dinastia Almohaden şi situaţia putea deveni şi
mai dramatică pentru spanioli. Acest lucru l-a întrevăzut şi Alfons al VIII-lea care a
beneficiat şi de sfaturile consilierului său Rodrigo Jinerez de Rada, arhiepiscop de
Toledo. Acesta fusese format la şcolile din Paris, era un mare teolog dar şi învăţat. În
timpul său s-au tradus în spaniolă multe lucrări filozofice şi de ştiinţele naturii ale
arabilor. El a restabilit pacea, atât de necesară între Castilia, Aragon şi Navarra, a
întărit armata cu mercenari francezi şi a răspuns chemării la cruciadă a papei
Inocenţiu al III-lea, pentru alungarea arabilor din Spania.
După pregătiri atente şi îndelungate, începe în 1212 marşul unei armate
conduse de regii Castiliei, Aragonului şi Navarrei, la care luau parte şi mercenari din
sudul Franţei. Au fost recucerite ţinuturile de la sud de munţii Toledo şi în 16 iulie
are loc marea bătălie de lângă Sierra Morena şi anume la Las Navas de Tolosa, o
bătălie decisivă în care armata almohadă suferă o înfrângere zdrobitoare. Dar
dezbinarea dintre aliaţi şi oboseala trupelor au făcut ca acestă victorie să nu poată fi
fructificată corespunzător şi s-au mulţumit doar cu unele succese. Castilia s-a întins

117
până la graniţa cu Andaluzia. Statul Leon nu a luat parte la coaliţia spaniolă dar
regele Alfons al IX-lea a obţinut în 1213 o victorie împotriva almohazilor la
Estramadura.
În anii următori, dominaţia almohazilor în Spania este puternic zdruncinată
şi la aceasta a contribuit şi nenumăratele răscoale din nordul Africii, fapt care va
întări dorinţa de eliberare a creştinilor. Alfons al VIII-lea al Castiliei a murit în 1214,
iar fiul său Henric I a murit copil. Tronul îi revine fiului regelui Leonului, Ferdinand
al III-lea cel Sfânt (1217-1252). Tatăl său Alfons al IX-lea a reuşit între timp să
recucerească cea mai mare parte a Estramadurei, Mérida şi Badajos. El moare în
1230 şi regatul său trece în mâinile Castiliei, urmaşul său recunoscându-l pe regele
Castiliei ca pe propriul rege.
În ce priveşte Andaluzia, aceasta a fost recucerită în perioada următoare de
către Ferdinand cel Sfânt, în 1236 el cucereşte Cordoba, în 1246 Jaén, şi în 1248
Cadizul. Tot în 1248 regele musulman din Murcia îl recunoaşte ca stăpân şi rege pe
Ferdinand cel Sfânt. Granada era tributară de mai mulţi ani musulmanilor. Fiul lui
Ferdinand, Alfons al X-lea Înţeleptul- care era şi rege al Germaniei unde însă n-a
venit niciodată- uneşte în 1266 regatul Murcia cu Castilia care l-a ajutat să înfrângă o
răscoală a musulmanilor din Murcia. Deci în anii 60 ai secolului al XIII-lea, Castilia
reuşise să se întindă teritorial destul de mult încât cuprindea aproape jumătate din
peninsulă. Întrucât statul poseda o întindere mare de coastă, regele începe construirea
unei flote care se dovedi foarte utilă în cucerirea Andaluziei.
Un lucru deosebit în istoria socială a Castiliei a fost eliberarea ţăranilor
din servitute, o bună parte dintre ei obţinând libertatea personală. Mai ales ţăranii de
pe domeniile bisericii catolice au fost supuşi unei crâncene subjugări. În anii 1117 şi
1136 ţăranii din arhiepiscopatul Compostella s-au unit cu orăşenii din Santiago
formând aşa-numita „Hermandad” (Frăţia), mişcările ţărăneşti cuprinzând zone
întinse din Castilia şi Leon. O luptă înverşunată între ţărani şi nobilime s-a dus în
teritoriile cucerite de la arabi unde ţăranii pretindeau un statut deosebit. Printr-o luptă
îndelungată, la sfârşitul secolului al XII-lea au fost fixate în Castilia toate obligaţiile
ţăranilor personal neliberi, ale şerbilor, interzicându-se majorarea acestora. Şi ţăranii
neliberi se puteau muta de pe un domeniu pe altul, rămânând cu obligaţiile, dar
nefiind legaţi de glie. A fost introdusă şi capitaţia.
Strâns legată de eliberarea ţăranilor din servitute a fost şi dezvoltarea
oraşelor. Specific în Spania a fost faptul că o mare parte dintre orăşeni era formată
din ţărani colonişti. Privilegiile regale spaniole puneau semn de egalitate între toţi
orăşenii, indiferent de starea şi de originea lor. Oraşele spaniole dispuneau de
importante contingente militare proprii, la care se adăugau cavaleri (caballeros) aflaţi
în slujba lor. În toate marile bătălii ale Reconquistei un rol însemnat l-au jucat
contingentele oraşelor. Cu toate acestea, oraşele spaniole erau slab dezvoltate în
meşteşuguri, lipsind o piaţă internă, schimburile comerciale nu au atins un volum
deosebit. În regiunile cucerite din sud, orăşenii castilieni, mozarabi şi mudehari erau
strâns uniţi. Mudejares erau orăşenii musulmani supuşi creştinilor, care nu au părăsit
oraşele după Reconquista. Mozarabii şi mudejares erau mai bine specializaţi în

118
meşteşuguri decât spaniolii. Datorită „frăţiilor”, a hermandadelor, privilegiile
oraşelor spaniole, nu au putu fi ştirbite nici de regalitate.
În urma Reconquistei forţele nobiliare din Castilia şi Leon, nobilimea laică
şi înaltul cler catolic au ieşit biruitori, aceste pături sociale întărindu-se în mod
deosebit, astfel încât rolul ei social-politic se resimte până în secolul
nostru.Domeniile întinse ale bisericii şi ordinelor călugăreşti au făcut din biserica
spaniolă una din cele mai importante bastioane ale catolicismului mondial. Preoţii
catolici aveau imunitate în jurisdicţie. Dacă începând cu anul 1298 oraşele din
Castilia formau o hermandadă unică, astfel şi marii proprietari funciari din Castilia
care se ocupau cu avicultura s-au unit constituind o mesta, privilegiată şi ea de
regalitate. Exista vasalitatea între feudali, dar existau şi nobili care aveau proprietate
nelimitată asupra pământului lor.
Aceştia dispunând şi de cetăţi, puteau să lupte oricând împotriva regalităţii sau
să se lupte nobilii autarhici între ei. Alături de marea nobilime, vasală sau cu totul
independentă, în întreaga peninsulă a crescut numărul cavalerilor (hidalgos). Deja
din secolul al X-lea în Leon existau adunări ale nobilimii laice şi ecleziastice, numite
apoi în Castilia cortesuri, aici fiind reprezentată şi nobilimea începând cu secolul al
XIII-lea ( ca în Franţa). Stările ţineau şi dezbateri separate, pentru a-şi clarifica
punctele de vedere înaintea convocării celor trei stări. Şi în Castilia a crescut mereu
puterea şi rolu stării a treia, aceasta fiind pe la 1300 mai puternică decât stările
nobiliare. Începând cu secolul al XI-lea, dar mai ales în secolul al XIII-lea,
nenumărate sate şi oraşe, parţial din nou locuite de creştini, au primit aşa-numitele
„scrisori de libertate” (fueros) care reglementau drepturile şi obligaţiile- şi adesea
confereau o autonomie administrativă regiunilor- încât puteau să se opună
despotismului nobililor sau chiar al regelui.
În adunări separate se strângeau în Castilia şi reprezentanţii ţărănimii.
Cortesurile spaniole se convocau în mod neregulat, principala problemă dezbătută
fiind aprobarea impozitelor. În Spania stările se strângeau în cortesuri întotdeauna cu
detaşamentele lor militare. Aragonul şi Catalonia aveau caracteristici asemănătoare
între ele, dar şi unele ce se deosebeau. Catalonia era o ţară înaintată, Aragonul fiind
mai înapoiat. Dar Aragonul era mai puternic politic datorită nobilimii sale- marea
nobilime numindu-se ricos hombres (oameni bogaţi). Acestora le era vasală
nobilimea mijlocie care dădeau posesiuni micii nobilimi (caballeros sau hidalgos).
Înalta nobilime era scutită de orice impozit în stat (ca în Ungaria).
Ricos hombres puteau fi vasali ai altor ţări, se puteau uni în ligi şi puteau
chiar detrona pe rege. În Aragon la fel de puternici erau şi reprezentanţii bisericii.
Cortesurile aragoneze erau formate din patru stări, deoarece nobilii laici se împărţeau
în două „ranguri”. Aragonul avea un judecător suprem numit de rege. În cortesuri,
veto-ul unui singur deputat era suficient pentru a respinge orice propunere legislativă.
Din cauza acestui drept, unele state cum a fost Polonia, vor fi chiar desfiinţate şi
ocupate de altele. Judecătorul suuprem care reprezenta interesele nobilimii se adresa
regelui din Aragon cu următoarea frază: „ Noi, care nu suntem cu nimic mai prejos
decât tine, facem din tine, care nu eşti cu nimic mai prejos decât noi, regele nostru,

119
cu condiţia să îi respecţi privilegiile şi libertăţile noastre, iar dacă nu, atunci şi noi
vom spune nu”.
Aragonul avea în ciuda unor dificultăţi avantaje prin unirea cu Catalonia.
Oraşele acesteia, cum erau Barcelona, Valencia şi altele participau activ la comerţul
cu Italia şi Franţa de sud. În istoria Europei medievale, Catalonia s-a bucurat de o
tristă faimă, datorită aşa-ziselor „obiceiuri proaste”. Potrivit acestor obiceiuri,
seniorii aveau dreptul de a-şi însuşi avutul ţăranului mort fără urmaşi, şi chiar atunci
când existau urmaşi.
Spre deosebire de alte popoare din Europa occidentală, popoarele spaniol şi
portughez s-au format relativ târziu, practic de abia în timpul Reconquistei. Dialectul
castilian, cel mai răspândit în Spania, şi-a dobândit caracteristicile de abia pe la 1200,
de când a început să fie folosit frecvent în opere literare scrise, primele lucrări fiind
traduceri din limba latină. Dialectul castilian va constitui baza limbii spaniole, după
cum dialectul din sud-vestul peninsulei iberice va constitui baza de pornire a limbii
portugheze. La începutul secolului al XIV-lea Spania era constituită din cele două
uniuni statale, Leon-Castilia şi Aragon-Catalonia. În secolul al XV-lea istoria Spaniei
a fost plină de lupte interne între marii seniori şi regi. Evoluţia oraşelor din peninsula
iberică se aseamănă cu aceea a oraşelor germane. Şi aici se dezvoltă oraşele, mai ales
cele portuare, situate pe ţărmuri, după cum în Germania se dezvoltă oraşele de la
marginea imperiului, lipsind în ambele o piaţă internă.
Spre sfârşitul secolului al XIII-lea statele spaniole, şi în special cele din zona
Pirineilor, reuşesc să-şi consolideze poziţia, deşi într-un fel erau izolate de restul
ţării, datorită regiunilor muntoase. În Aragon, Catalonia avea rolul de seamă în
navigaţia maritimă, fapt ce a dus la dezvoltarea şi îmbogăţirea oraşelor de aici, în
special al Barcelonei, care ridica mereu pretenţii de dominare a Mării Mediterane,
aspiraţii încurajate de altfel de rege. Oraşele au devenit puternice exact în momentul
când regii aveau mai mare nevoie de bani. De aceea, prezenţa lor în Cortesuri era
încurajată de regi, care nu mai era obligat astfel să apeleze la ajutorul marii nobilimi.
Aşa s-a ajuns ca, de exemplu, în Catalonia şi de fapt în Aragon, nici o lege să nu
poată fi votată fără aprobarea Cortesurilor, îngrădind astfel unele abuzuri ale regilor
şi fiind în felul acesta mult superioare consiliilor englezeşti. Oraşele vor lupta mereu
pentru lărgirea competenţelor. După „Privilegio de la Unión” (1288) Cortesurile
puteau depune un rege care le leza drepturile. Mai mult, apare acum un fel de organ
care în perioada dintre adunările Cortesurilor putea urmări şi controla cum sunt
aplicate legile şi rezoluţiile Cortesurilor.
Primul rege al Aragonului în secolul al XIV-lea, Jacob I (1291-1327) a
reuşit să anuleze unele prevederi radicale ale „Privilegio de la Unión” dar cu
condiţia asigurării ordinei şi siguranţei locuitorilor oraşelor şi printr-o centralizare a
administraţiei. El a reuşit să-şi întărească autoritatea politică până la catastrofa din
politica externă prin care regele este înfrânt în cucerirea Sardiniei. Prestigiul coroanei
este mai tare degradat de fiul său Alfons al IV-lea (1327-1336) când s-au dezlănţuit
o serie de lupte pentru tron între urmaşii celei de-a doua soţii şi regele însuşi. În cele
din urmă tronul revine lui Petru al IV-lea (1336-1387) care s-a dovedit a fi o

120
personalitate. El anexează regatul Mallorca şi obţine ducatul catalon Athen. Pe plan
intern, el reuşeşte să anihileze puterea discreţionară a nobilimii Aragonului şi
Valenciei. Întrucât desemnează ca urmaş la tron pe fiul său, Cortesurile se
împotrivesc şi atunci regele reduce din autoritatea „Privilegio de la Unión” (1348) şi
anunţă pedepse crunte celor ce nu sunt de acord. El lărgeşte competenţele aşa-
numitului organ „justiţia majoră” care putea întreprinde măsuri radicale contra celor
ce-i stau în cale. La moartea sa, îi urmează pe tron, în ciuda dorinţelor sale, fiul său
Joan I (1387-1395), un rege cumpătat care reuşeşte prin căsătorie, să obţină şi
regatul Siciliei.
În condiţiile Reconquistei, când marea nobilime dispunea de armate
proprii şi erau obişnuiţi cu operaţiile militare, situaţia regilor era deosebit de dificilă
şi făcea conducerea ţării aproape imposibilă. Oraşele erau prea slabe şi aveau
propriile lor interese pentru a fi capabile să-l sprijine pe rege. În aceste condiţii şi
dezvoltarea lor este problematică, mai ales că erau locuite în majoritate de
musulmani şi evrei. Acesta era în special cazul Castiliei, unde exista instituţia
Cortesurilor, dar privilegiile le aveau nobilii şi clerul înalt care erau şi scutiţi de
„plata impozitelor”. De aceea, de fapt, aşa-zisa puternică dinastie a Castiliei era
foarte slabă şi supuşii săi erau foarte puternici.
Castilia era condusă de regele minor Ferdinand al IV-lea (1295-1312) care
a fost confruntat cu numeroase lupte interne pentru tron. Urmaşul său este Alfons al
XI-lea, fiul său, şi el minor fapt care accentuează anarhia feudală din Castilia şi
prilejuieşte răscoale ale arabilor. Ajuns la majorat el se va dovedi un rege capabil şi
întreprinzător. El reuşeşte să supună nobilimea rebelă şi să-i îndepărteze pe arabii
care pătrunseseră din nou în ţară, venind din sud. A instituit un sistem de urmărire a
oraşelor şi a întărit justiţia prin aşa-numita „Ordenamieto din Alcalá” (1348). După
moartea sa, i-a urmat fiul său Petru cel Groaznic (1350-1369) care prin violenţa şi
dorinţa sa de putere, a determinat o serie de răscoale şi comploturi contra lui,
conduse de fratele său vitreg Henric. Petru îşi va salva tronul cu ajutorul alianţei cu
Prinţul Negru (prinţ de Wales) şi îi învinge pe complotişti în 1367 la Nájéra. Dar
neplătind armatele engleze, pierde ajutorul lor şi atunci fratele vitreg îl înfrânge în
luptă şi-l ucide.
Astfel se urcă pe tron Henric (1369-1379), dar care bucurându-se de
ajutorul francezilor, pierde sprijinul intern dar şi extern, adică al Portugaliei şi
Angliei şi chiar al Aragonului. Acest fapt va slăbi tot mai mult tronul Castiliei iar
prin urcarea pe tron a minorului Henric al III-lea (1390-1406) lucrurile se agravează
şi mai mult. Abia ajuns la maturitate, îi va reuşi regelui să stăvilească puterea
nobilimii, să împiedice o agresiune portugheză şi să distrugă pe piraţii marocani care
îi atacau vasele. A murit în anul 1407, în mijlocul pregătirilor pentru o expediţie
militară în Granada.
În ciuda unei evoluţii anevoioase, oraşele spaniole au început să concureze cu cele
italiene. În secolele XIV-XV, tot mai mulţi ţărani spanioli s-au răscumpărat din
servitute. Deşi o bună parte au rămas în dependenţă juridică faţă de seniori, ţăranii
spanioli mai plăteau în secolul XV o rentă în bani pentru pământul ce-l aveau în

121
folosinţă. Nemulţumiri mai mari au avut loc mai ales în regatul Aragon-Catalonia
unde ţăranii cereau anularea aşa-numitelor „obiceiuri proaste”. În secolele XIV-XV
oraşele spaniole s-au unit tot mai mult cu regalitatea împotriva marii nobilimi,
formându-se premisele pentru unirea politică a Spaniei. Puterea regală se sprijinea pe
nobilimea mică şi mijlocie, pentru care o autoritate centralizată puternică era o
garanţie a menţinerii rentei feudale. Unirea politică a Spaniei a avut loc în anul 1479,
când Ferdinand, căsătorit cu Isabella de Castilia a ajuns rege al Aragonului. S-a creat
un stat mare şi puternic care cuprindea cea mai mare parte a peninsulei iberice,
insulele Baleare, Sicilia, Sardinia şi Italia de sud.
Cu ajutorul nobilimii şi al orăşenilor, regii au început lupta împotriva marilor
feudali, care se străduiau să menţină fărămiţarea politică a ţării. Marii nobilimi i s-a
luat dreptul de a bate monedă proprie şi de a purta războaie particulare. Au fost
totodată confiscate domeniile coroanei pe care le acaparase nobilimea. Deoarece n-au
putut să fie desfiinţate numeroasele ordine călugăreşti din vremea Reconquistei,
regele s-a pus în fruntea lor (mare maestru) pentru ca ele să nu ducă o politică
proprie. Detaşamentele înarmate ale oraşelor unite în „Sfânta Hermandad” au
preluat rolul unei adevărate poliţii în stat, făcând ordine în anarhia din Spania. După
ce oraşele şi-au adus marea contribuţie la unificarea statului, regii Spaniei au îngrădit
tot mai mult libertăţile orăşenilor, supunându-le funcţionarilor regali. Întărindu-şi
puterea în ţară, Ferdinand şi Isabella au început războiul împotriva Grenadei- ultimul
emirat al arabilor din Spania. Acest război a durat 10 ani şi s-a terminat în 1492 prin
cucerirea Granadei.
În lupta pentru întărirea puterii lor, regii spanioli s-au folosit foarte mult de
biserica catolică, cea mai puternică din Europa occidentală. Deoarece Reconquista s-
a înfăptuit sub lozinca luptei „crucii împotriva semilunii”, adică a luptei creştinilor
împotriva musulmanilor, în Spania s-a creat terenul cel mai favorabil pentru
fanatismul catolic. În 1480 în Spania a fost organizată Inchiziţia, începând foarte
curând persecutarea nemiloasă a musulmanilor, evreilor şi ereticilor. Această
prigoană s-a agravat mai ales după ocuparea Granadei. S-a cerut evreilor şi
musulmanilor să părăsească ţara sau să treacă la creştinism. Zeci de mii de oameni,
mai ales meşteşugari şi negustori, au părăsit Spania. Chiar şi evreii şi musulmanii
convertiţi la creştinism erau în permanenţă ameninţaţi, căci era suficient un denunţ că
ar practica altă religie, pentru a fi prigonit, schingiuit şi, în cazul cel mai bun, izgonit.
Inchiziţia urmărea în acelaşi timp pe orice duşman al bisericii sau al regelui.
Inchiziţia a devenit organul cel mai represiv şi dăunător al bisericii creştine puse în
slujba absolutismului.
În Spania, execuţia ereticilor se făcea sub forma unei înscenări macabre a
bisericii, care purta numele de „autodafé” ( de la lat. actum fidei = act al credinţei).
Arderea ereticilor se făcea în piaţă în prezenţa curţii regale, a nobililor şi a
orăşenimii. În fruntea procesiunii mergea clerul citind imnuri religioase, urmau apoi
cei condamnaţi să fie arşi pe rug. Cel mai înverşunat dintre inchizitori a fost
Torquemada, în timpul căruia au fost arşi peste 8.000 de oameni, musulmani, evrei
sau eretici, sau chiar oameni de bună credinţă creştină. Zelul Inchiziţiei a crescut şi

122
prin faptul că a treia parte din averea celor condamnaţi revenea inchizitorilor şi
denunţătorilor, restul revenea regelui. Poporul spaniol care s-a eliberat de stăpânire
devenise prizonier în ţara sa liberă.
În cultura spaniolă un loc important îl ocupă poemul lui Juan Ruiz (1283-
1350) intitulat „Cartea despre dragostea nobilă”. Cele mai multe lucrări literare
cântă lupta eroică împotriva maurilor. Spre sfârşitul secolului al XV-lea s-a creat o
remarcabilă nuvelă dramatizată „Celestina”, scrisă probabil de Fernando de Rojas.
În această lucrare este descrisă lupta între idealurile democratice şi conceptele
dominante feudale. În arhitectura laică şi ecleziastică spaniolă s-a creat un stil cu
totul aparte, o combinaţie între stilul gotic, arta maură şi Renaşterea italiană.
Portugalia s-a desprins din regatul Leon şi Castilia, formând un stat
separat pe la mijlocul secolului al XII-lea cu o istorie proprie. Fiind o ţară mai săracă,
Portugalia a suferit mai puţin de pe urma ocupaţiei arabe. În urma Reconquistei,
numeroşi portughezi vor participa la descoperiri geografice şi la cucerirea unor
teritorii noi din alte continente. Evoluţia oraşelor şi construcţiile navale au făcut ca
Portugalia să se apropie de nivelul de dezvoltare al Peninsulei iberice în ansamblu.
Începuturile statului portughez sunt legate de cucerirea independenţei de arabi.
Aceasta a fost obţinută prin victoria lui Alfonso Enriquez lângă Orica în 1139, după
care contele Enriquez a fost ales rege al Portugaliei. Sub presiunea papalităţii, în
1143 a fost silit regele Leonului să recunoască noul stat care a rămas câtva timp un
stat vasal papalităţii.
La vărsarea fluviilor Duoro şi Tejo se dezvoltă marile porturi Oporto şi
Lisabona unde se construiau nave care circulau în întreaga Mediterană şi ajungeau
prin Atlantic până în Flandra şi Anglia. Şi în Portugalia, Reconquista a avut loc prin
unirea tuturor forţelor sociale şi a ordinelor călugăreşti. Mai ales în partea de sud, s-
au format imense domenii ale regelui, nobilimii şi bisericii catolice. Aici în sud au
fost colonizaţi ţăranii portughezi în condiţii cu totul libere, şerbia fiind foarte rară. În
schimb, unii arabi au fost transformaţi în sclavi. În general structura socială în
Portugalia a fost asemănătoare celei din Spania. Vasalitatea regilor Portugaliei faţă
de Sfântul Scaun a durat din secolul al XII-lea până în secolul XV. Din secolul al
XIII-lea a crescut rolul oraşelor, aliate ale regalităţii.
Relaţii externe a întreţinut Portugalia îndeosebi cu Franţa şi Anglia şi
oraşele Mediteranei. Primii constructori de corăbii mai bune vor veni sub Diniz I din
Genova, pentru ca în navigaţie portughezii să devină olandezi iberici. După
încheierea Reconquistei în secolul al XIII-lea, portughezii vor trece la ofensivă
împotriva berberilor din Africa de nord-vest, ei începând aici primele explorări. În
1415 portughezii vor ocupa cetatea Ceuta de pe litoralul african, cu aceasta începând
expansiunea maritimă. Mai repede ca oriunde, cavalerii deveniseră navigatori.
Regii Portugaliei, cu unele excepţii, au reuşit în secolul al XIV-lea să
asigure prosperitatea locuitorilor săi. Sub Diniz I (Dionysius) (1279-1325) a fost
limitată jurisdicţia clerului, înterzicându-i-se achiziţionarea de noi posesiuni funciare.
S-a interesat profund de dezvoltarea paşnică a ţării, punând accent pe minerit, pescuit
şi construcţia de nave, ceea ce va constitui baza marilor călătorii maritime din secolul

123
al XV-lea. El a fost poet şi în timpul guvernării sale se dezvoltă limba literară
portugheză, dintr-un dialect portughez. Fiul său Alfons al IV-lea (1325-1357) şi apoi
Petru I (1357-1367) au continuat politica lui Diniz. Acum sunt codificate legile, sunt
reglementate relaţiile dintre stat şi biserică, este reorganizată administraţia şi se
promovează dezvoltarea oraşelor.
O perioadă de decădere are loc în timpul lui Ferdinand I (1367-1383), un
rege risipitor, nestatornic şi în timpul căruia au loc unele expediţii militare ale
Castiliei, Portugalia fiind pe cale de a fi cucerită. După moartea sa, fiul său Juan I
(1385-1433) îi va înfrânge pe castilieni la Aljubarotta. Va fi o domnie lungă şi
înţeleaptă, care îi va şi aduce apelativul de „Joan Înţeleptul” sau „Joan cel Mare”. Cu
Juan I s-a încheiat lupta de obţinere a independenţei faţă de papă, clerul catolic din
ţară fiind supus regalităţii.
Dar bunăstarea Portugaliei nu se poate compara cu cea a micului regat al
Granadei, aflat sub stăpânirea arabilor. Datorită slăbiciunii Castiliei şi a războaielor
frăţeşti dintre statele creştine, dinastia arabă spaniolă Nasridendynastie putea rezida
în linişte. Sub stăpânirea lor, are loc o mare dezvoltare a culturii, dacă ar fi să
amintim doar palatul Alhambra cu somptuoasa sa grădină.

J. Michel Gaillard, A. Rowley, Istoria continentului european, Bucureşti, 2000.

Jacques Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Editura Polirom, 2005.
De Oliverra, A.H.Marques, Istoria Portugaliei, Bucureşti, 1996.
Histoire générale des peuples de l'antiquité a nos jours. Coord. M. Maxime Petit,
Librairie Larousse, Paris, 1925.
Ch. Petit-Dutaillis-P. Guinard, Histoire du Moyen Age, Les Presses Universitaires de
France, Paris, 1937.
Henri Pirenne, Augustin Renaudet, Edouard Perroy, Marcel Handelsman, La Fin du
Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval (1285-1453), Paris, 1931.
Pierre Vilar, Istoria Spaniei, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

124
 GERMANIA ŞI ITALIA ÎN SECOLELE AL XI-LEA – AL XV-LEA

La moartea lui Otto al III-lea din dinastia saxonă (1002), imperiul german a
intrat într-o nouă etapă, secolele XI-XII fiind caracterizate prin lupta dintre împăraţii
germani şi papalitate. Această luptă epuizantă între cele mai puternice forţe ale lumii
catolice, s-a sfârşit prin pierderea întâietăţii politico-economice a celor două puteri.
Lupta dintre imperiu şi papalitate a cunoscut două etape. În prima etapă conflictul s-a
dus pentru investitură. Prin investitură se înţelege dreptul de a ridica în funcţiile
ecleziastice pe marii prelaţi. Cum episcopii erau în acelaşi timp şi înalţi funcţionari
laici, se înţelege că atât papalitatea cât şi imperiul doreau oamenii lor în aceste
funcţii. Amestecul autorităţii laice în alegerea episcopilor, a decurs din faptul că ei
erau remuneraţi printr-un feud care era acordat de rege, care dispunea de pământuri
întinse. Cum funcţia era legată de forma de remunerare, a rezultat că cel ce investea
cu pământ numea şi în funcţie. Consecinţa a fost că, între regele german şi episcopi
s-au stabilit relaţii de vasalitate. Clerul înalt fiind cuprins în ierarhia feudală.
La ocuparea demnităţii ecleziastice, episcopii prestau regelui omagiul de
vasalitate. De acest drept s-au folosit toţi regii germani din secolele X-XI. Această
practică aducea regelui un dublu avantaj. Mai întâi aceste feude nu se moşteneau,
prelaţii catolici fiind celibatari, neavând urmaşi, regele putea să aleagă succesorul. La
fiecare nouă numire a unui prelat bisericesc, regele se înconjura cu un aliat devotat.
Nu acelaşi lucru se putea întâmpla cu feudalii laici, unde tendinţa de a lăsa feudul
moştenire copiilor era puternică, ajungându-se deseori la diferende cu regele,
rezolvate deseori pe calea compromisului sau a armelor.
În al doilea rând, dreptul de investire aducea suveranului şi un beneficiu
material. Mulţi căutau să fie investiţi, acordând regelui sume de bani sau alte daruri
preţioase. Apoi, în timpul vacanţei funcţiei episcopale, conform obiceiului, veniturile
erau percepute de senior, fapt ce-i făcea pe regi de multe ori să amâne investirea unui
nou prelat. Amestecul regelui în alegerile episcopale a avut o consecinţă negativă
pentru biserică. Clerul se laicizase, în funcţiile ecleziastice ajungând oameni fără nici
o vocaţie religioasă. Deşi clerici, ei continuau să practice moravurile nobililor laici:
se căsătoreau, mergeau la vânătoare, organizau ospeţe, mulţi nu ştiau să oficieze
slujba. În asemenea condiţii, prestigiul bisericii era grav ameninţat. Feudalizarea în
sânul bisericii a dus şi la îndepărtarea multor prelaţi faţă de scaunul papal.
Toate aceste neajunsuri au determinat pe pontif, să pretindă că alegerea într-o
funcţie ecleziastică superioară era de competenţa curiei romane. Dacă ea nu a
reacţionat imediat, aceasta s-a datorat faptului că în perioada dinastiei saxone şi până
în timpul lui Henric al III-lea (1039-1056) din dinastia franconă, papalitatea a trecut
printr-o criză, ceea ce a făcut ca ea să cadă complet sub tutela împăraţilor germani.
Ca reacţie faţă de această anarhie şi decădere a bisericii catolice, în secolul al
XI-lea s-a născut un curent reformator în câteva mănăstiri, mai ales în mănăstirea de
la Cluny (Burgundia). În principiu, Henric al III-lea era de acord cu reforma propusă,
fără a se gândi la consecinţele ei. El chiar a sprijinit alegerea ca papă a lui Leon al
IX-lea, un adept al reformei de la Cluny. Cu acesta, a început seria papilor care au

125
dus o politică intransigentă de centralizare a bisericii în folosul scaunului papal şi de
supunere a puterii temporale de către cea spirituală. Leon al IX-lea însă s-a mulţumit,
cum se aştepta şi Henric al III-lea, să ia doar unele măsuri privind disciplinarea
clerului.
Un moment important a început cu papa Nicolae al II-lea. În aprilie 1059, el
a promulgat un decret prin care se hotăra ca alegerea papei să fie făcută exclusiv de
către colegiul cardinalilor. Nici nobilii din Roma, nici împăratul nu aveau dreptul să
intervină. Cităm din acest decret: „Clericii îşi spun cuvântul în alegerea papei, iar
ceilalţi să-i urmeze cu supunere ... şi deoarece scaunul apostolic este deasupra
tuturor bisericilor din lume şi nu poate depinde de un mitropolit, cardinalii-episcopi
să îndeplinească fără nici o oprelişte sacerdoţiul de mitropolit când ridică în scaunul
apostolic pe acel pe care l-au ales ca papă.” Pentru ca pe tronul pontifical să nu mai
fie aduşi preferaţi ai regilor germani se preciza că, în afară de cazuri excepţionale,
alegerea să aibe loc întotdeauna la Roma. Unul din canoanele conciliului prevedea ca
nici un cleric să nu primească demnitatea sa din mâna unui laic; se impunea, de
asemenea, celibatul şi se interzicea cumpărarea funcţiilor.
Apogeul acestui conflict între sacerdotium şi imperium a fost atins în vremea
papei Grigore al VII – lea ( 1073 – 1085 ). Fostul călugăr clunisian, a fost in
inspirator al politicii pontificale sub Alexandru al II-lea. Adversarii lui l-au
considerat de origine obscură, sau chiar abjectă. Născut la Soano (Toscana) între
1015-1020, a fost educat la Roma, la mănăstirea Santa Maria Aventina, unde unchiul
său era abate. După ce urmează cursurile şcolii de la Laterano, deţine o funcţie
importantă pe lângă papa Grigore al VI-lea, pe care îl va urma şi în exilul său în
Germania (1046). Unele legături de rudenie sunt presupuse şi datorită faptului, că
prin testament a devenit moştenitorul lui.
În vremea pontificatului lui Leon al IX-lea, a fost administrator la San Paolo
Fuori le Mura. A fost legat al papei în multe rânduri, iar din 1059 până la alegerea lui
ca pontif, a fost numit arhidiacon al Bisericii romane.
Numirea arhidiaconului Hildebrand de Soano ( Sovana ) pe tronul pontifical,
a fost susţinută de către cardinalul Hugo Candidus, devenit ulterior unul dintre cei
mai înverşunaţi adversari ai papei.
După ocuparea tronului petrin, papa convoacă primul său sinod în martie
1074, unde hotărăşte excluderea din cadrul Bisericii a clericilor simoniaci.
Condamnă traficul de beneficii ecleziastice, moravurile desfrânate ale unor prelaţi şi
interzice practica investirii episcopilor de către laici. Deoarece episcopii aleşi
primeau concomitent şi regalia (domeniile şi drepturile publice ), investitura apărea
ca un act, care înainte de consacrarea lor, le permitea să-şi exercite puterile temporale
şi să-şi îndeplinească funcţiile spirituale.
Această mişcare reformatoare din vremea pontificatului lui Grigore al VII-
lea, se datorează stării decadente în care ajunsese biserica în secolul al XI-lea, ca
urmare a aservirii progresive a papalităţii de către împăraţii ottonieni. La baza
reformei bisericii, se afla afirmarea independenţei puterii spirituale şi demonstrarea
naturii sale superioare. Această temă era în conexiune directă cu tendinţa de eliberare

126
a instituţiilor ecleziastice de sub tutela laicilor. Prin înlăturarea conducerii bisericii de
către împăraţi, o prerogativă deţinută de aceştia din vremea lui Carol cel Mare, se
avea în vedere îndepărtarea conţinutului religios al puterii laice şi trecerea
suveranului pe un plan secundar.
Deciziile conciliului au deranjat numeroşi laici, şi a condus la o dispută
deschisă între sacerdotium şi imperium. Sintagma „ ceartă a investiturilor” este de
fapt o creaţie modernă. Autorii din secolul al XII-lea care se referă la conflictul
dintre sacerdotium şi regnum, folosesc expresia discidium („dispută”) inter
sacerdotium et regnum.
Momentul expunerii principiilor sale de cârmuire a fost bine ales de Grigore
VII. Imperiul german se afla într-o perioadă de decădere, deoarece lunga perioadă de
minorat a lui Henric al IV-lea (1056-1106 ), dusese la slăbirea autorităţii centrale.În
Germania conducerea şi-o disputau partida propapală şi antipapală, fiecare căutând
să-l atragă pe rege de partea ei. Temperamentul nestatornic al lui Henric al IV-lea şi
înclinaţia către o viaţă uşoară, au contribuit la discreditarea tânărului rege. Henric al
IV-lea tergiversează punerea în practică a deciziilor papale. Întrunirea unui nou sinod
în februarie 1075, aduce suspendarea unor episcopi consilieri ai regelui, care
împiedicaseră aplicarea deciziilor în Germania. Henric al IV-lea nu mai are voie să
acorde funcţii ecleziastice, în sens contrar urmând să fie excomunicat.
În ciuda acestui fapt, Henric al IV-lea continuă să acorde funcţii ecleziastice
şi se implică şi în problemele interne ale bisericii, sprijinindu-l pe Guiberto,
arhiepiscopul de Ravenna, liderul unei grupări a clerului italian, opozante a papei.
Această sciziune între papă şi împărat, reprezintă debutul „luptei pentru investitură”.
Papa îşi expune canoanele în celebrul document Dictatus Papae. Sub acest
nume, se cunoaşte o scurtă listă cu 27 de afirmaţii, care au fost transcrise în registrul
de corespondenţă al papei Grigore al VII-lea, între scrisorile din 3-4 martie 1075.
Aici sunt reluate unele teme existente în corespondenţa papei, în scrierile
predecesorilor săi ( Gelasius I, Grigore I, Nicolae I ), sau în unele surse canonice
(decretalele pseudoisidoriene ). Legat de acest text s-au vehiculat câteva ipoteze,
fiind considerat fie un simplu memorandum, un gen de aide-mémoire al unei
cuvântări susţinute de papă la sinodul din februarie-martie 1075, sau o etapă
preliminară a compunerii unei noi colecţii canonice.
Momentul expunerii acestor postulate, coincide cu situaţia sensibilă în care
se afla Germania – lupta pentru putere sau alte evenimente ca răscoala slavilor de pe
Elba ( 1075 ) şi revolta nobililor din Saxonia şi Bavaria, care durează cu intermitenţe
din 1073-1075.
În spatele complotului îndreptat împotriva papei Grigore al VII-lea, se afla
fostul său susţinător Hugo Candido şi Guiberto. Prin intermediul lui Cencius, fiul
prefectului Romei , papa a fost luat prizonier în timpul slujbei de Naşterea Domnului
din basilica Santa Maria Maggiore ( 1075 ). Populaţia Romei, după o perioadă scurtă
de dezorientare şi indignare, l-a repus în libertate pe Grigore al VII-lea, iar castelul
lui Cencius a fost distrus. Refugiat iniţial în Campagna romană, Cencius a găsit
ulterior găzduire împreună cu Hugo Candido, la curtea lui Henric al IV-lea.

127
 Azilul oferit de către regele Henric al IV-lea lui Cencius, a condus la un
conflict deschis cu papalitatea. Chemat de papă pentru a-şi susţine cauza (1076),
Henric al IV-lea convoacă în schimb dieta principilor şi episcopilor la Worms ( 24
ianuarie 1076 ), unde îl depune pe papă şi îl acuză de uneltiri cu Mathilda de
Canossa. Papa a fost somat de însuşi Henric al IV-lea să abdice. La adunarea de la
Piacenza, la care s-au reunit episcopii din Lombardia, s-a reiterat decizia sinodului de
la Worms. Consternarea şi protestele sinodului roman în faţa acestei solicitări, au
fost dezvăluite de către biograful papal Bonizo.
Răspunsul papei nu întârzie să apară, regele fiind excomunicat împreună cu
episcopii rebeli din Germania şi Italia, cu ocazia conciliului de la Lateran ( 22
februarie 1076 ), la care au participat împărăteasa Agnes şi Mathilda de Canossa.
În ultimele zile ale lui martie 1076, regele Henric al IV-lea, a primit
notificarea demiterii sale la Utrecht. Acesta a convocat adunările de episcopi de la
Worms, în ziua de Rusalii, şi cea de la Mainz (iunie 1076), ambele soldate cu eşec.
Principii germani reuniţi la Trebur (octombrie 1076 ) îi sugerează lui Henric
al IV-lea ca alternativă la detensionarea situaţiei, doar iertarea pontifului roman şi
implicit revocarea excomunicării. Pentru confirmarea sau demiterea regelui, principii
germani au fixat o nouă întrunire la Augsburg pentru 2 februarie 1077. În faţa acestei
situaţii, Henric al IV-lea însoţit de soţie şi fiul său, au trecut Alpii şi s-au îndreptat
spre Canossa. Grigore al VII-lea era găzduit aici, la castelul contesei Mathilda de
Toscana (1077 ).
Episodul de la Canossa cu scena umilinţei regale, a fost prezentat în
numeroase cronici, uneori contradictoriu şi încărcat de dramatism. La aprecierea
evenimentelor trebuie să ţinem cont de împrejurarea că raportorii evenimentelor sunt
aproape toţi de partea gregoriană, poziţiile favorabile regelui fiind puţine şi scurte.
În scrisoarea adresată principilor germani după 28 ianuarie 1077, papa
Grigore al VII-lea consemnează: „Dar între timp am aflat din ştiri sigure că vine
regele. Încă înainte de a intra în Italia, el ne-a trimis soli rugători prin care s-a
oferit să dea satisfacţie deplină lui Dumnezeu, sfântului Petru şi nouă înşine, şi ne-a
făgăduit stăruitor că va asculta întru totul de noi pentru îndreptarea vieţii sale, dacă
se învredniceşte din partea noastră de mila dezlegării şi binecuvântării apostolice. În
timp ce noi amânam acest lucru vreme îndelungată purtând numeroase tratative,
făcându-i aspre mustrări pentru greşelile sale prin toate soliile ce le schimbam, în
sfârşit, din propria sa hotărâre a venit, însoţit de puţini, fără nici un semn de
duşmănie sau de nechibzuinţă, la castelul Canossa, unde ne găseam noi.
Acolo depunând toate insignele regalităţii, plin de umilinţă, desculţ şi
îmbrăcat cu o haină de lână stătu trei zile în faţa porţii castelului şi nu conteni să
implore, cu multe plânsete, ajutorul şi mângâierea îndurării apostolice, până ce i-a
mişcat pe toţi cei ce erau acolo, ajungând până la ei zgomotul acestor plânsete,
provocându-le milă şi compătimire, aşa încât se interpuneau pentru el cu multe
rugăminţi şi lacrimi, mirându-se toţi de neobişnuita duritate a sufletului nostru, iar
unii au exclamat chiar că am dat dovadă, nu de o severitate apostolică, ci aproape
de o cruzime şi sălbăticie tiranică.

128
 În sfârşit, înduplecaţi de pocăinţa sa stăruitoare şi de atâtea rugăminţi ale
celor ce erau de faţă, l-am dezlegat din cătuşele afuriseniei, primindu-l din nou în
harul împărtăşaniei, în sânul sfintei maici, al bisericii, după ce am obţinut de la el
garanţiile însemnate mai jos. Am primit şi confirmarea acestora prin semnătura
abatelui de Cluny, a fiicelor noastre Matilda şi comitesa Adelaida, precum şi a altor
principi: episcopi şi laici, care ni s-au părut potriviţi în acestă privinţă.”
Biograful papal Bonizo, relatează această scenă, în care regele a stat trei zile
în zăpadă şi viscol, desculţ şi în haine de penitent. Intervenţia Mathildei, a lui Hugo
de Cluny şi a Adelaidei sunt zadarnice. După trei zile, papa îl primeşte în capela
castelului, unde Henric al IV-lea promite supunerea faţă de autoritatea pontificală.
După acest episod, atenţia a fost captată de conflictul pentru tronul german,
deoarece principii nu au mai ţinut cont de iertarea papală. Întruniţi la Forchheim (5
martie 1077 ), au trecut peste deciziile dietei de la Augsburg şi l-au ales contra-rege
pe ducele Suabiei, Rudolf de Rheinfelden (1077-1080 ), încoronat la Mainz de
arhiepiscopul Siegfried. Cu toată intervenţia papei, noul curs al evenimentelor nu
poate fi schimbat. Acuzat de nerespectarea jurământului de la Canossa, Henric al IV-
lea a fost din nou excomunicat, cu prilejul sinodului de la Roma (7 martie 1080 ) iar
Rudolf a fost confirmat ca rege.
Efectul acestei excomunicări este diferit, Henric al IV-lea convocând un
conciliu al episcopilor germani la Brixen (25 iunie 1080) unde este susţinut un
antipapă în persoana lui Guibert, arhiepiscopul Ravennei, sub numele de Clement al
III-lea. Vechiul inamic al papei, Hugo Candido îl consideră eretic şi asasin simoniac.
În sinodul de la Roma (19 noimbrie 1078), s-au luat o serie de hotărâri în
legătură cu interzicerea investiturii în demnităţile şi funcţiile bisericeşti de către laici,
cumpărarea funcţiilor (simonia), cotropirea sau uzurparea proprietăţilor şi a dijmelor
ecleziastice.
La Canossa, Hugues de Semur a intervenit în favoarea împăcării şi a iertării.
Relaţiile sale cu papalitatea sunt foarte bune, el fiind în numeroase rânduri legat
pontifical. Era apropiat şi de regele Henric al IV-lea, căruia îi era fin. Însă, atunci
când regele a fost excomunicat, potrivit normelor de drept canonic a încetat orice
legătură cu acesta. Dar intervine pe lângă rege, în vederea eliberării emisarului papal
Eudes de Châtillon.
Literatura publicistică a vremii, a consemnat cearta pentru investitură. Unele
versuri anonime, datând de la sfârşitul secolului al XI-lea, oferă o cale de soluţionare
a conflictului dintre papalitate şi imperiu:
„ Apostolicul urmăreşte să-l despoaie pe rege de domnie,
Regele dimpotrivă caută cu furie să-i smulgă pontificatul papei.
Dacă s-ar pune cineva la mijloc care să poată pune capăt certei
În aşa fel ca regele să-şi menţină regatul, iar papa pontificatul
Între cele două rele s-ar face o înţeleaptă judecată.”
Deoarece în nordul Italiei avea ca aliat doar pe Mathilda de Toscana, papa
este nevoit să facă apel la normanzii lui Robert Guiscard, excomunicat în conciliul
din 1074 pentru ocuparea Beneventului. Prin intermediul lui Desideriu, stareţul de la

129
Monte Cassino, se ajunge la o înţelegere între papă şi Robert Guiscard care primeşte
sudul Italiei în schimbul depunerii jurământului de fidelitate, prestat şi de fiul său
Giordano de Capua. Moartea lui Rudolf în bătălia de pe malul râului Elster
(octombrie 1080 ), nu îndepărtează atitudinea ostilă creată în jurul lui Henric al IV-
lea. Se îndreaptă spre Roma, hotărât să o cucerească. Susţinut de Giordano de Capua,
după o lună de asediu este nevoit să se retragă.
În 21 aprilie 1082 regele german intră în Roma, graţie nobililor romani care
i-au deschis porţile. Se retrage în decembrie 1082 şi revine din nou în anul 1083,
când îl consacră ca papă în Lateran pe Clement al III-lea care îl încoronează împărat.
Retras în castelul Sant ' Angelo, papa aşteaptă ajutorul lui Robert Guiscard care
intervine în mai 1084. Populaţia Romei este masacrată iar monumentele sunt
incendiate de normanzi.
La moartea lui Grigore al VII-lea (25 mai 1085 ), a fost înhumat la biserica
Santa Matteo din Salerno într-un sarcofag din secolul al III-lea. Ulterior, în anul
1953, resturile sale au fost reînhumate într-o urnă nouă din aceeaşi biserică. Pe seama
lui au fost puse cuvintele : „ Am iubit dreptatea şi am urât mârşăvia, de aceea mor în
exil ”.
Un sprijin de bază pentru reforma gregoriană în Germania este oferit de
congregaţia de la Hirsau (dioceza Speyer ), condusă din anul 1069 de abatele
Wilhelm. Aici îşi găseşte adăpost după dieta de la Forcheheim, legatul papal Bernard
de Saint-Victor sau contraregele Rudolf de Suabia în 1077. Hirsau va adopta
cutumele de la Cluny, fiind legată direct de Sfântul Scaun. Drepturile dobândite de
laici în decursul timpului sunt anulate, iar călugării pot să-şi aleagă abatele fără
intervenţii din exterior.
Reforma Bisericii este sprijinită sau tratată cu ostilitate, ignoranţă sau
indiferenţă. Dacă normanzii din sudul Italiei au fost interesaţi să reducă ofensiva
germanilor asupra papalităţii, în Franţa, Thibaud I, contele de Champagne, prin
sprijinirea reformei, îşi întăreşte poziţia faţă de regele Franţei. O situaţie mai
deosebită este reprezentată de Milano, unde reforma se împleteşte cu impulsurile
religioase populare. În urma predicii diaconului Arialdo din Varese, căruia i se
alătură notarul bisericii din Milano, Landolfo Cotta, se naşte mişcarea populară –
Pataria.
De la această predică, care condamnă corupţia clerului, se ajunge foarte rapid
la violenţe în 10 mai 1057. Arialdo urmat de mulţime, pătrunde în catedrala oraşului,
unde se celebra transferul relicvelor Sf. Nazarie. Preoţii nedemni au fost alungaţi. În
urma vizitei lui Arialdo la Roma, Hildebrand şi Anselmo de Lucca sunt numiţi legaţi
la Milano. Pataria şi Arialdo îi acuză pe simoniaci ca fiind eretici şi interzic orice
legătură cu aceştia.
Succesorul lui Grigore al VII-lea, papa Urban al II-lea (1088-1089) se
reinstalează la Roma şi reuşeşte să ridice împotriva ghibelinilor o coaliţie – welfii, în
care intrau oraşele nordice, în alianţă cu ducii de Bavaria şi Liga Lombardă.

130
 Lupta pentru investitură a continuat şi în timpul urmaşului său, Henric al V-
lea ( 1106-1125 ) şi a succesorilor lui Grigore al VII-lea- Pascal al II-lea ( 1099-
1118), Gelasius al II-lea (1118-1119) şi Calixt al II-lea (1119-1124).
La moartea papei Clement III (1100 ), noul pontif Pascal II, face progrese
însemnate în legislaţia canonică, mai ales legate de investitură. Cu toate acestea,
conflictul se reaprinde, deoarece Henric al V-lea (1106-1125), manifestă aceeaşi
intransigenţă, numeşte episcopi şi-i investeşte cu cârjă şi inel. După o scurtă
captivitate, Pascal II îl încoronează împărat (1111) şi acceptă investiturile laice. Sub
presiunea clericilor din Occident este nevoit să renunţe, iar apoi îl excomunică pe
Henric al V-lea (1115). Henric al V-lea declanşează o nouă schismă în 1118, când îi
opune lui Gelasius II un anti-papă, pe Grigore VIII.
Antipapa Grigore al VIII-lea a fost predat trupelor pontificale de către
locuitorii din Sutrii şi închis la mănăstirea din Cava dei Tirreni.
Primele semnale favorabile care păreau să conducă la aplanarea luptei pentru
investitură, au venit odată cu convocarea Dietei imperiale de la Mainz (1119). Fostul
arhiepiscop Guy de Vienne, ales papă sub numele de Calixt al II-lea, a fost
recunoscut ca legitim de dietă, iar episcopii germani au promis participarea la
conciliul de la Reims (octombrie 1119 ). Starea de neîncredere ce caracteriza ambele
părţi, a condus la eşuarea tratativelor dintre papă şi Henric al V-lea, conciliul
aprobând unanim un canon prin care se interzicea investirea de către un laic, într-o
funcţie de episcop sau abate.
Intensificarea tratativelor dintre Henric al V-lea şi Calixt al II-lea, au condus
la Concordatul de la Worms (23 septembrie 1122 ).
Spre deosebire de Italia, în Germania avea loc mai întâi investitura de tip
feudal şi apoi consacrarea episcopală. Angajamentele reciproce şi simetrice dintre
legaţii papei Calixt al II-lea ( 1119-1124) şi Henric al V-lea (1106-1125) au încheiat
parţial controversa legată de investitura în funcţiile ecleziastice. Abaţii şi episcopii
urmau să fie aleşi de cler, împăratul având dreptul să decidă în cazul alegerilor
contestate. Cel ales într-o funcţie ecleziastică, urma să fie investit cu regalia, puterile,
pământurile, privilegiile (simbolizate printr-un sceptru ), pentru care depunea omagiu
împăratului. Apoi era investit cu spiritualia- puterile ecleziastice simbolizate de cârjă
şi inel- obţinute prin consacrare de la superiorul său.
Una dintre consecinţele imediate ale acestui concordat, a fost convocarea
celui de-al nouălea conciliu de la Lateran ( martie 1123 ). Pe lângă reconfirmarea
canoanelor enunţate în conciliile anterioare, a fost confirmată legătura sfântă a
căsătoriei, „ armistiţiul lui Dumnezeu ” şi privilegiile promise cruciaţilor. Căsătoria
preoţilor, folosirea laicilor în administraţia ecleziastică şi simonia au fost
condamnate.
Lupta pentru supremaţie în care este angajată puterea laică şi cea ecleziastică
are o intensitate deosebită pe parcursul secolelor XII- XIII. Odată cu moartea lui
Henric al V-lea se stingea dinastia de Franconia. Luptele pentru tronul Germaniei au
antrenat cele două familii princiare- Welfii şi Waiblingen- şi Italia. Lupta s-a încheiat

131
cu victoria casei de Waiblingen (1138) prin care se instituie dinastia de
Hohenstaufen.
Frederic I Barbarossa (1152-1190 )
Format la şcoala juriştilor din Bologna, Frederic I a fost un rege şi un împărat
cu o voinţă de fier, apărându-şi orgoliul cu mult curaj. Înrudit cu Welfii, Frederic I şi-
a propus ca prim obiectiv al politicii sale împăcarea dintre cele două partide şi
asigurarea ordinii în ţară, lucru ce i-a reuşit în urma înţelegerii cu Henric Leul,
conducătorul Welfilor, căruia i-a recunoscut dreptul de stăpânire asupra Saxoniei şi
Bavariei (1152). Din marcgrafiatul Austriei ce ţinea de Bavaria, a făcut un ducat
aparte (1156). Pe nobilii rebeli i-a supus, ordonând distrugerea castelelor lor, astfel
că, după cum spunea un contemporan, el „ dăduse cerului şi pământului o altă
înfăţişare ”, o binefacere a păcii interne. Prestigiul împăratului şi diplomaţia sa, au
făcut ca regii Danemarcei, Ungariei, Cehiei şi Poloniei să-i recunoască suzeranitatea.
Mai dificile au fost relaţiile sale cu Italia şi papalitatea. A doua zi după
înscăunare, Frederic îi scria papei Eugen al III-lea o scrisoare, care poate fi
considerată ca un program de guvernământ şi în care, deşi se declară gata să
recunoască autoritatea sacerdotală a pontifului roman, el enunţa intenţia sa de a
restabili puterea imperială în vechea ei strălucire. Această evocare voalată a
imperiului lui Otto cel Mare constituia, fără îndoială o ameninţare pentru teocraţia
romană, pe care regele Germaniei era hotărât să o combată şi să o distrugă.
Emisarii papei Eugen al III-lea, au încheiat cu Frederic I un tratat la
Konstanz (1153 ) prin care papa trebuia să respecte honor imperii, iar împăratul
honor papatus. Între clauzele tratatului de la Konstanz se prevede că regele
romanilor „ va menţine şi va apăra cât va putea, în calitate de slujitor devotat şi
special al Sfintei Biserici romane, onoarea papalităţii şi drepturile regaliene
preafericitului Petru de care papa se bucură acum ... ”.
Pontiful roman, se va angaja în schimb să-l „ onoreze pe rege ca fiu prea
iubit al preafericitului Petru, să-l încoroneze împărat fără să-i facă dificultăţi sau să
se opună în momentul când va veni să primească plenitudinea coroanei sale, şi să-l
ajute conform obligaţiilor funcţiei sale să menţină, să mărească şi să crească
onoarea regatului.”
Prilejul intervenţiei lui Frederic I în Italia l-a constituit pe de o parte,
nesupunerea oraşului Milano şi pretenţiile sale de supremaţie asupra celorlalte oraşe,
iar pe de alta mişcarea lui Arnold de Brescia la Roma, având ca scop înfiinţarea
republicii romane şi înlăturarea suzeranităţii pontificale. În 1154, Frederic I
Barbarossa a intrat în mod ostentativ în Italia, ca protector al Sfântului Scaun. După
ce a ţinut o primă dietă în valea Roncaglia (1154) pentru a reglementa drepturile
oraşelor lombarde, s-a încoronat la Pavia, apoi s-a îndreptat spre Roma unde a
nimicit mişcarea lui Arnold de Brescia (1155). Luat prizonier, Arnold a fost predat
papei, care l-a condamnat să fie spânzurat şi ars pe rug ca eretic.
În schimb, Frederic I a fost încoronat la Roma de papa Adrian al IV-lea, dar
cu acest pontif relaţiile se vor înrăutăţi. Adrian al IV-lea nu a vrut să renunţe la nici o
prerogativă a scaunului papal. De aceea în 1157 un legat papal a sosit la curtea lui

132
Frederic I, pentru a-I aminti că imperiul îl deţine de la papă, vicarul lui Dumnezeu.
La această pretenţie, împăratul a răspuns: “ Noi avem două legi după care ne
conducem imperiul: dreptul împăraţilor şi bunele obiceiuri ale înaintaşilor noştri;
noi nu vrem şi nu putem să trecem peste acestea. Noi acordăm papei, părintele
nostru, din toată inima cinstirea pe care i-o datorăm; dar coroana noastră imperială
este independentă şi noi nu o deţinem decât de la atotputernicul Dumenezeu …”.
Acest răspuns nu corespundea principiilor gregoriene, cărora Frederic I le-a opus
tradiţia. Schimbul de cuvinte a însemnat de fapt o declaraţie de război care a şi
început în anul 1158.
Dacă la începutul domniei, Frederic I Barbarossa s-a aflat în relaţii cordiale
cu papa Adrian al IV-lea (1154-1159), ulterior şi-a schimbat atitudinea, declarând la
dieta de la Fulda că primise „ de la clemenţa divină” guvernarea oraşului şi a
universului şi, în faţa protestelor Sfântului Scaun, afirmă că este fals să se pretindă că
deţinerea coroanei imperiale reprezintă o feudă conferită de papalitate.
O situaţie destul de tensionată între papalitate şi imperiu s-a declanşat cu
prilejul dietei de la Besançon ( 1157 ), între legatul papal Roland Bandinelli şi
cancelarul imperial Rainald de Dassel, datorită scrisorii papale în care imperiul
primit simbolic de Frederic I era definit beneficium (tradus feudă ).
Urcarea în scaunul pontifical al lui Alexandru al III-lea (1159), un om
ambiţios, apărător al tezelor gregoriene, a înrăutăţit situaţia. Lupta pentru supremaţie
s-a dus acum sub forma unui război deschis pentru stăpânirea Italiei. În fapt, papa şi
împăratul, aceste două forţe conducătoare ale imperiului, îşi disputau suveranitatea
lumii creştine. “Sfântul Petru este singur stăpân la Roma”- spunea papa – “Dacă nu
conduc eu, nu sunt împărat decât cu numele” – replica Frederic I. Pretextul
războiului l-a furnizat iarăşi nesupunerea Milanului. Trecând Alpii, Frederic I a
ocupat în 1158 Milanul.
Însă după plecarea împăratului, milanezii s-au răsculat din nou, determinând
o altă intervenţie a lui Frederic I în 1162, încheiată cu înfrângerea lor. Reîncepe astfel
conflictul dintre cele două puteri, Frederic I Barbarossa susţinând un antipapă în
persoana lui Victor al IV-lea (1160). Fostul cardinal Ottaviano, consacrat papă sub
numele de Victor al IV-lea, era conducătorul facţiunii filoimperiale din colegiul
cardinalilor. Se trăgea din familia Monticelli, descendentă din Crescenzi.
Excomunicat de către papa Alexandru al III-lea, Frederic I Barbarossa nici măcar nu
răspunde scrisorii trimise de cardinalii săi electori şi îi anunţă de convocarea unui
conciliu la Pavia (ianuarie 1160) care să dezbată această controversă.
Principiile restaurării imperiale, au fost explicate de Barbarossa cu sprijinul
doctorilor bolognezi în dieta de la Roncaglia (1158). Referindu-se la cele două puteri,
în 1157 Barbarossa era destul de explicit:
„ Prin alegerea principilor, noi deţinem regatul şi imperiul doar de la
Dumnezeu, care, prin suferinţa fiului său Isus Hristos, a supus pământul guvernării
a două paloşe, ambele necesare; apostolul Petru a învăţat lumea să se teamă de
Dumnezeu şi să-l încoroneze pe rege; astfel, oricine pretinde că am primit coroana

133
imperială în stăpânire de la monseniorul papă ajunge adversar al instituţiei sale
divine şi al doctrinei lui Petru şi se va recunoaşte vinovat de minciună.”
Drept succesor al lui Victor al IV-lea este stabilit un nou antipapă care îşi ia
numele de Pascal al III-lea. Alexandru al III-lea, refugiat în Franţa, se va întoarce la
Roma unde este primit cu aclamaţii. Frederic Barbarossa ripostează prin canonizarea
lui Carol cel Mare (1165) şi întreprinde apoi a patra expediţie în Italia. Papa
Alexandru al III-lea părăseşte din nou Roma, iar antipapa Pascal al III-lea se
instalează la Vatican unde îl încoronează pe Frederic Barbarossa (1 august 1167).
În acelaşi timp, Frederic I a avut dificultăţi şi în Germania. Împotriva lui se
revoltase puternicul duce de Saxonia, Henric Leul. El va trebui să renunţe în 1174 la
conflictul cu ducele saxon, pe care îl va înfrânge abia în 1178, pentru a lupta
împotriva ligii italiene. Cu sprijinul Ligii Lombarde, pontiful roman îl alungă pe
Frederic din Italia. La moartea lui Pascal al III-lea la Roma (20 septembrie 1168), îi
urmează antipapa Calixtus al III-lea. În anul 1169 îi cere papei Alexandru al III-lea,
aflat în exil la Benevento, recunoaşterea succesiunii sale, în persoana lui Henric, cel
de-al doilea fiu al său.
Refuzul acestuia este condiţionat de anularea înscăunărilor de antipapi în
Germania. Plecat în Italia pentru a anihila rezistenţa oraşelor italiene, Frederic este
înfrânt de lombarzi la Legnano (1176). În urma păcii de la Veneţia (1177),
recunoaşte valabilitatea alegerii papei de către conclavul cardinalilor, iar în cazul
alegerilor contestate, renunţă la exercitarea arbitrajului. Întrevederea dintre
Alexandru III şi Frederic I de la Veneţia, nu a stat sub semnul umilinţei la care fusese
supus Henric IV. Papa l-a aşteptat pe Frederic I pe treptele bisericii San Marco, iar
ultimul a îngenunchiat, aşa cum cerea protocolul, la picioarele papei. Dar şi în clipa
aceea, el a ţinut să precizeze că nu renunţă la „ dominium mundi ”, subliniind că „
nu ţie, ci lui Petru ” la care papa a răspuns ironic : „şi mie şi lui Petru ”. Prin pacea
de la Constanţa, pe Bodensee (1183), Frederic s-a văzut nevoit să pună capăt şi
războiului cu oraşele lombarde, recunoscându-le autonomia. Pentru a şterge
amintirea înfrângerii suferite în Italia, în ultimii ani ai domniei, bătrânul împărat a
plecat în cruciada a III-a, unde şi-a găsit moartea.
Lui i-a urmat la tron fiul mai mare Henric al VI-lea (1190-1197) care prin
grija părintelui său fusese căsătorit cu moştenitoarea regatului Siciliei, Constanţa,
devenind astfel şi rege al Siciliei, fapt care va avea urmări importante asupra
desfăşurării ulterioare a luptei împotriva papalităţii. Dubla alegere din Germania a lui
Otto al IV-lea şi a lui Filip de Suabia (1198), i-a permis lui Innocenţiu al III-lea să
intervină ca arbitru, pentru a decide căruia dintre cei doi regi îi revenea coroana
imperială. Prelungirea tulburărilor interne din Germania îi convenea în mod deosebit
papei deoarece acestea slăbeau imperiul, căci moştenirea Siciliei de către germani
ameninţa cu încercuirea statului papal. Pentru a câştiga bunăvoinţa papei, Filip de
Suabia a recunoscut în 1206 în scris puterea curie romane, după care act, deciziile
episcopului roman nu puteau fi judecate de nimeni. Innocenţiu al III-lea l-a numit pe
Filip „un adevărat catolic”.

134
 În vremea minoratului fiului său Frederic al II-lea, tronul pontifical este
ocupat de unul dintre cei mai mari papi ai evului mediu – Innocentiu al III-lea
(1198). Prin dorinţa Constantei, Innocentiu al III-lea i-a devenit tutore şi protejat.
Prin excomunicarea şi decăderea din drepturile imperiale a lui Otto al IV-lea, papa
era pus în situaţia de al încorona pe protejatul său, fapt consumat în anul 1215.
Frederic al II-lea (1212/1215-1250) a obţinut tronul ca rege german cu
ajutorul papei Innocentiu al III-lea şi al regelui Franţei, iar în 1220, după ce promite
papei Honorius III organizarea unei cruciade antiotomane, va primi de la acesta
coroana imperială. Însă va ajunge în curând în conflict cu papalitatea din cauza
pretenţiilor sale asupra regatului Siciliei, unde a şi rămas cea mai mare parte din
domnie, întorcându-se în Germania doar între anii 1235 şi 1237, pentru al încorona
ca rege pe fiul său Henric al VII-lea.
Dar când noul rege se va opune urmăririi ereticilor, întrând astfel în conflict
cu papalitatea, tatăl său Frederic al II-lea îl va detrona şi exila în Italia, rămânând şi
rege al Germaniei. Interesul său va rămâne însă pentru Italia, în special Sicilia, unde
va elabora un nou cod de legi-după modelul celor antice-, în care stabileşte clar
administraţia, sistemul financiar şi comercial, şi în principal centralizarea acestora în
mâna împăratului. În anul 1224 ia fiinţă Universitatea din Neapole, pentru
necesităţiile administraţiei, şi va impune impozitarea tuturor categoriilor sociale,
inclusiv a clerului, ceea ce va redeschide conflictul cu papalitatea. Mai ales, va
amâna mereu organizarea unei noi cruciade, deşi plănuise şi o căsătorie cu
moştenitoarea regatului Jerusalim. În anul 1227 el respinge, din motive de sănătate,
ideea organizării unei cruciade, motiv pentru care va fi excomunicat de papa Grigore
al IX-lea. În cele din urmă, va organiza totuşi o expediţie în Ţara Sfântă, îşi va pune
singur coroana de rege al Jerusalimului iar în 1230 se va împăca şi cu papa. Era şi
timpul, fiindcă avea nevoie de sprijinul acestuia, oraşele din Liga italiană
organizându-se din nou în Congresul de la Cremona, opunându-se vehement
împăratului precum şi ideii de organizare a unei cruciade.
Urmaşii săi, Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea nu au ezitat să-l
excomunice pe Frederic al II-lea. Lupta dintre papalitate şi imperiu se redeschide,
ambele tabere împărţindu-şi cele două mari partide politice ale Italiei medievale:
guelfii şi ghibellinii. După acordul efemer de la San Germano (1230), prin legile de
la Melfi competenţa tribunalelor ecleziastice este restrânsă, împăratul rezervându-şi
cazurile de lesmaiestate.
Anumite reglementări legate de competenţa tribunalelor ecleziastice sau de
protecţia bunurilor ecleziastice sunt promulgate la Dieta de la Mainz (1235). A doua
intervenţie a lui Frederic al II-lea în Italia, are ca rezultat victoria asupra ligii
lombarde la Cortenuova (1237). Excomunicat pentru a doua oară de către papă
(1239), Frederic al II-lea reia disputa cu sacerdoţiul. Frederic II va ocupa atunci
ducatul Spoleto şi Ancona, pătrunzând astfel în teritoriile aparţinând papei şi
ajungând până în Toscana. Astfel din rivalităţile celor două partide, cunoscute sub
numele de guelfi şi ghibelini, lupta se va transforma de fapt între papalitate şi

135
imperiu. Ambele partide vor cere organizarea unui conciliu, care se va întruni la
Lyon (1245), în timpul papei Innocenţiu al IV-lea.
Prin adăugarea celor Două Sicilii la coroana imperială, Frederic al II-lea
punea în dificultate Statul pontifical. Conciliul îl depune pe Frederic II, conflictul se
adânceşte, se pun la cale chiar atentate contra împăratului şi abia moartea acestuia în
1250, va stinge animozităţile, el fiind înmormântat alături de părinţii săi în domul din
Palermo, într-un sarcofag învelit în porfir, pregătit de bunicul său, normandul Roger.
Deşi a fost denumit de papă ca un „faraon egiptean ”sau un „ nou Nero ”, Frederic
al II-lea a fost o mare personalitate politică care a uimit lumea „ stupor mundi ”cum
se exprima un cronicar englez, iar faima curţii sale din Sicilia, ca centru cultural şi
ştiinţific a mers până departe.
O legendă despre el şi nu despre bunicul său Barbarossa, spune că el n-ar fi
murit sau ar fi înviat stând ascuns într-o peşteră şi aşteptând momentul să preia din
nou conducerea ţării, fapt ce explică marea popularitate de care el s-a bucurat în
timpul vieţii.
Prin testament, Frederic II lăsa tronul fiului său Konrad IV. Deja în 1237
acesta a fost ales la Viena de către principii electori ca viitor rege al Germaniei, deşi
el era minor. Sicilia şi regatul Italiei trebuiau preluate în numele fiului său minor, de
un alt fiu nelegitim al lui Frederic II, şi anume Manfred. Absenţa îndelungată a
împăratului din Germania, a prilejuit slăbirea şi mai puternică a puterii centrale, şi
vor apărea o serie de autointitulaţi regi încât s-a spus pe drept cuvânt, că istoria
Germaniei în secolul al XIII-lea nu este unitară ci particularizată. Diversele părţi ale
ţării erau guvernate de principi teritoriali („ dominus terrae”) care aveau drept de
judecată, de batere a monedelor, dar nu şi asupra oraşelor aflate pe domeniul lor. O
încercare de centralizare a puterii va încerca încă din 1235 Frederic, prin aşa-numita
„„Pace a imperiului ”, elaborată la Mainz.
Acest document, elaborat în limba germană, a format de fapt „ Legea de
bază ”a imperiului german în secolul al XIII-lea, prin care se stabileau clar relaţiile
dintre împărat şi principi, se definea clar conceptul de pace şi de întrerupere a păcii şi
se prevedeau şi sancţiunile în cazul acestor delicte. Documentul are şi un caracter
juridic prevăzând cum se desfăşoară un proces, cum trebuiesc prezentate mărturii şi
obligativitatea martorilor care nu pot fi înrudiţi între ei, iar principii nu se pot
îndepărta de prevederile dreptului regional.
Legea prevedea creearea unui aparat executiv aşa cum exista şi funcţiona el
în Italia, dar care aici a rămas doar un deziderat. Se instituia şi în Germania un
„ judecător de curte ”, un om independent de orice partide politice şi înrudiri
dinastice, care era numit pe un an. El trebuia să asculte zilnic diferitele reclamaţii ale
oamenilor, care erau şi consemnate de un secretar central. Dar, în fapt această
dispoziţie nu s-a aplicat în Germania, întrucât lipsea personalul pregătit pentru aşa
ceva. Abia în secolul al XVI-lea când reforma religioasă pune pe tapet această
problemă, ea va fi rezolvată.
Dar această „ pace a imperiului ” a avut valoarea sa teoretică, întrucât va
pregăti viitoarele constituţii ale statelor germane, constituind un indiciu în acest sens.

136
Ea nu va rezolva însă problema descentralizării puterii politice în Germania,
decăderea puterii regale şi în final dispariţia imperiului Stauferilor. În concluzie,
statul german din secolele XIII-XIV nu era unitar ci constituit dintr-o mulţime de
principate, care se opuneau puterii centrale şi erau independente de aceasta, având şi
norme de drept separate.
Încercări de unificare a dreptului, aşa-numitele „Spiegel” au fost numeroase
şi ele vizau aducerea la un numitor comun a normelor de drept civil sau penal, dar
toate aceste încercări au eşuat, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea se va ajunge la
impunerea ca normă de drept, cea prusacă. Alături de numeroasele coduri juridice
locale, exista şi un cod de drept al evreilor din Germania, care erau denumiţi
„slujitori ai camerei” regale sau imperiale, deci supuşi direcţi ai acestora, fiind
supuşi la plata unor sume de bani. Zonele unde se aflau marile comunităţi evreieşti
erau oraşele de pe Rin, între Basel şi Wesel, apoi zonele locuite de şvabi şi franconi.

Italia în secolul al XIII-lea

Cea mai de seamă realizare a Italiei, începând cu epoca medievală este

apariţia şi formarea oraşelor. Dezvoltarea politică în feudalismul timpuriu a
împiedicat dezvoltarea oraşelor şi în multe teritorii apusene oraşele antice care au
mai existat, au fost distruse. Dominarea categorică a agriculturii ca ocupaţie de bază,
la care se adaugă şi un regres al comerţului, nu puteau favoriza apariţia oraşelor.
Dar, organizarea cruciadelor, a făcut din nou cunoscute europenilor din vest
urbanitatea bizantină, bogăţia şi măreţia oraşelor orientale, fapt care, pe lângă alte
considerente, a contribuit la dezvoltarea lor în vestul Europei.
Posibilităţi de formare a oraşelor le-au oferit rezidenţele senioriale sau ale
clerului superior, care necesitau şi alte produse decât cele agricole şi unde li se oferea
oraşelor protecţie. De altfel, şi episcopiile îşi aveau reşedinţele în oraşe încât
termenul de „civitas” şi „ dioceză” deveniseră aproape identice. În plus, prin
fortificaţiile lor, oraşele ofereau la rândul lor siguranţă în caz de pericol. Este o
caracteristică a oraşului medieval de a fi înconjurat de ziduri la început, împotriva
oricăror invazii străine, iar mai târziu pentru a limita imigrarea ţăranilor sau a altor
categorii sociale spre oraş. În secolul al XIII-lea Italia de nord şi centrală erau părţile
în care se aflau cele mai multe oraşe, şi anume în Lombardia şi Toscana.
Creşterea producţiei agricole şi diversificarea culturilor duce şi la înmulţirea
produselor prelucrate. Deşi există încă o serie de meşteşugari săteşti ca brutari,
măcelari, potcovari, dulgheri, etc., va creşte tot mai mult importanţa oraşelor care se
vor specializa tocmai în meşteşuguri, organizate în bresle, dintre care unele ajung la
mare importanţă, dominând piaţa în ramura respectivă cum sunt Florenţa în
producerea postavului, Lucca în producerea mătăsii sau Veneţia a dantelei. Milano se
distinge în producerea armamentului şi în general oraşele din nordul Italiei vor fi cele
ce produc hârtia pe care în epoca respectivă nu o găsim în regiunile din nordul
Alpilor.

137
 Concomitent cu dezvoltarea meşteşugurilor se dezvoltă şi comerţul, practicat
atât cu ţările vecine Franţa, Germania dar şi cel maritim în care rolul de vioara a
întâia îl vor juca oraşele Veneţia, Genova, Pisa care vor aduce lemn şi gudron pentru
construirea navelor din Egipt, textile din Franţa, Ţările de Jos sau Anglia precum şi
metale ( în special cupru, plumb şi fier ) sau şei de cai, din Orient. Comerţul levantin
se mai făcea şi cu parfumuri, droguri, spiţerii, smirnă, mătase, damast, coloranţi- în
special alaunul adus din Egipt-esenţe de lemn nobil, fildeş şi porţelan adus din China.
Acest comerţ îndepărtat a contribuit la formarea în jurul Mediteranei a unui
„ imperiu” al statelor italiene- porturi în care oricine, de orice naţionalitate, dacă
dovedea că dispune de nave, primea diverse privilegii comerciale şi se putea stabili în
oraşe. Astfel în 1228 se formează aşa-numita „Fondaco dei tedeschi” o companie
comercială germană în Veneţia care va practica un intens comerţ maritim.
În general începând cu secolul al XIII-lea drumurile sunt animate de prezenţa
oamenilor călare, în căruţe sau pe jos. Însuşi anul jubiliar 1300 a solicitat mobilitate,
oamenii se pun în mişcare pentru pelerinaje sau datorită cruciadelor ce se
organizează acum. Şi în acest domeniu, oraşele vor juca un rol de seamă oferind
hanuri şi spitale pentru această masă de oameni în mişcare.
În schimbul comercial predomină moneda şi nu schimbul în natură, de aceea
din secolul al XII-lea, Veneţia, prin introducerea tuturor plăţilor în grosul de argint,
va înlesni orice tranzacţie comercială, iar din 1252 Florenţa şi Genova vor introduce
„florinul”. Clasa bancherilor din Lombardia aparţinea patriciatului oraşului şi vor
împrumuta bani şi caselor regale ale Europei.
Şi în cultură secolul al XIII-lea s-a dovedit un moment de cotitură, în special
prin receptarea operei lui Aristotel în limba latină, după traducerile din arabă în
special cele din Toledo şi Neapole dar şi prin traducerea comentatorilor operei lui
Aristotel şi în special a lui Averroès, deşi în 1210 şi 1263 papii vor interzice predarea
operei lui Aristotel în universităţi şi în special a lucrării „Filozofia naturii” în care se
exprimau îndoieli asupra veşniciei sufletului şi a lumii.
Se înmulţeşte mereu numărul şcolilor legat de necesităţile de formare ale
administraţiei oraşelor, şi se pune accentul pe studiul matematicii, necesară afacerilor
bancare, prin preluarea de la arabi a cifrei zero şi prin introducerea fracţiilor. În artă
predomină cultul Mariei, în special sub forma „Piètei”, iar în pictură vitraliile care
înlocuiesc tot mai mult fresca. În plastica mică apare miniatura de carte, cum este
Breviarul executat în 1295 pentru regele Filip cel Frumos. Italia va rămâne însă
credincioasă frescei, cum se vede în lucrările executate de Cimabue (1240-1303) sau
în cele ale lui Giotto, mult influenţate de arta bizantină.
Din punct de vedere politic, începutul secolului al XIII-lea este dominat de
personalitatea puternică a papei Inocenţiu al III-lea, un teolog însemnat dar mai ales
un luptător pentru cauza creştinătăţii şi unirea acesteia. Pentru realizarea acestor
scopuri avea însă nevoie de întărirea puterii Italiei. În Sicilia, după moartea lui
Heinrich al VI-lea, puterea germană slăbise mult, nici văduva sa şi nici tânărul rege
Friedrich-Roger nereuşind să se impună. În Italia centrală, papa dorea redobândirea

138
ducatului Spoleto, a Anconei şi a altor ţinuturi care-i aparţinuseră odinioară, dar pe
care le va obţine cu mare greutate şi doar parţial.
În Toscana şi în nordul Italiei, oraşele se aflau în conflict care se complica
mereu prin amestecul nobililor din împrejurimi, aţâţând mereu în funcţie de interese,
luptele dintre oraşe. Adevăratul succes al papei se va dovedi însă pe plan religios, el
întărind mult autoritatea instituţiei papale şi organizând sistematic ierarhia
bisericească. În Conciliul din 1215, al 4-lea al Lateranului, el va elabora o serie de
prescripţii pentru cler, menite să întărească disciplina din sânul acestuia şi stabilind
clar sumele de bani care se cuvin pentru cuminecătură şi sacrament.
Ca şi cap al „ populus christianus” Inocenţiu al III-lea cere ca puterea sa să
domine asupra celei lumeşti şi că este îndreptăţit „ratione precati”, deci să
pedepsească pe oricine păcătuieşte, drept de care va face adesea uz, în special în
conflictul dintre Hohenstauferi şi Guelfi. El susţinea că numai el putea acorda
coroana imperială şi este singurul în măsură să judece dacă regele german merită să
fie ales ca împărat. De aceea, când politica împăratului Otto al IV-lea a defavorizat
prea mult Italia şi mai ales papalitatea, Inocenţiu al III-lea îl va excomunica aşa cum
va face şi cu regele Ioan fără Ţară. Toate aceste manevre, i-au permis papei să-şi
extindă dominaţia asupra Siciliei, Portugaliei şi Aragonului.
Succese deosebite va obţine papa şi împotriva albigenzilor, socotiţi ca eretici,
cu ajutorul principilor. Mişcarea albigenzilor a pornit în sudul Franţei şi se întinde cu
repeziciune în întreaga Franţă şi nordul Italiei, primind în afara tendinţelor religioase
antipapale şi o tentă politică, în încercarea de formare a unui regat franco-catalon, de
ambele părţi ale Pirineilor. La moartea seniorului de Montpellier, aliatul fidel al
papalităţii din zonă, papa îl scoate din mănăstirea cisterciană Fontfroide pe fostul
arhidiacon de Maguelonne, Petru de Castelnau, pe care îl însărcinează cu misiunea
antieretică. Asasinarea lui Petru de Castelnau în apropiere de Arles (ianuarie 1208),
declanşează cruciada, iar contele de Toulouse este acuzat de papă cu asasinatul.
Cruciada debutează în anul 1209 cu masacrul de la Béziers şi cucerirea cetăţii
Carcassone. Cu toate acestea, la moartea papei Inocenţiu al III-lea în 1216, problema
„ereticilor” albigenzi rămăsese nerezolvată.
Întreaga istorie a Italiei începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea,
n-a fost decât un şir de conflicte pentru apărarea propriilor interese, între diverse
instituţii, sau mai bine zis un „ război al tuturor împotriva tuturor”: Sfântul Scaun,
casele princiare şi regele, familiile nobiliare, oraşele şi în cadrul lor diversele partide
şi grupări, toate au fost cuprinse în această luptă. În ultimii 60 de ani ai secolului al
XIII-lea, au apărut într-un număr însemnat de oraşe „domnitori” (Herren) care îşi
exercitau puterea absolută asupra populaţiei, o aşa-numită „tiranie” în stilul antic dar
care a primit acum numele de signoria.
Unii dintre ei erau adevăraţi aventurieri care au preluat puterea prin violenţă,
cum este cazul lui Ezzelino da Romano din Verona. Alţii erau căpeteniile unor
locuitori „capitani del popolo” care erau aleşi, mai adesea prin corupţie, pentru mai
mulţi ani. Ei vor înlocui aşa numita podestà, care era o formă de administraţie a
oraşelor, dar aleasă doar pe un an şi care la plecare trebuia să depună noii

139
administraţii, întregul buget şi calculul exact al cheltuielilor necesitate de urbanizare
sau modernizare. În noua formă a Signoriei, cel ales se menţinea în funcţie vreme
îndelungată, ba chiar o lăsa şi moştenire. Treptat, îşi întind dominaţia şi asupra altor
oraşe, dar revoltele locuitorilor le vor scurta perioada de domnie, încât foarte rar
aceste adevărate „dinastii”, cum este cazul familiei Este din Ferrara, vor reuşi să se
menţină.
După moartea lui Frederic al II-lea, s-au prăbuşit şi ultimele resturi ale
autorităţii imperiale în Italia, doar în părţile de nord şi anume Pavia, Cremona,
Verona, Padova şi Vicenza mai aveau administraţii ce ţineau de imperiul german sau
cel puţin aminteau de aceste forme. Şi în regatul Siciliei au izbucnit o serie de
răscoale de care au început să profite papii Inocenţiu al IV-lea şi Alexandru al IV-lea
pentru a readuce peninsula sub puterea lor. Pentru aceasta trebuiau să găsească un
rege pentru Sicilia care să poată contribui la realizarea planurilor papalităţii, şi el a
fost găsit în persoana lui Edmund, fiul regelui englez Henric al III-lea.
Dar nici Konrad, fiul lui Frederic, ca ultim Staufer şi nici Manfred, fiul
natural al aceluiaşi Frederic, nu erau dispuşi să renunţe atât de uşor la Sicilia.
Konrad, după cum am văzut la istoria Germaniei a murit în 1254, dar Manfred
păstrează cu fermitate Sicilia pentru sine. Prin diplomaţie, acestuia îi reuşeşte să
unească mai multe oraşe şi posesiuni ale nobililor împotriva papei şi să le readucă
sub stăpânirea Stauferilor. Având de partea sa pe ghibellinii din nordul Italiei,
Manfred a pus stăpânire pe Genova, Bologna, Florenţa şi apoi pe restul Italiei.
După bătălia din 1260 de la Montaperti, Manfred va reuşi să readucă sub
stăpânirea sa şi puternicul oraş al Florenţei care a fost întotdeauna alături de papă. Şi
în Roma vor izbucni o serie de revolte împotriva papei care, în repetate rânduri, va fi
nevoit să părăsească oraşul. Se părea că Manfred era în culmea puterii sale, când
moare papa Alexandru al IV-lea iar urmaşul său Urban al IV-lea, un francez deosebit
de energic, a reluat cu mai multă forţă politica antiimperială.. Cu ajutorul banilor
recâştigă Florenţa de partea sa şi distruge alianţa oraşelor nord-italiene, credincioase
împăratului.
Apoi începe tratative cu regele Franţei Ludovic cel Sfânt pentru desemnarea
unui membru din familia sa ca rege al Siciliei. Alegerea cade asupra lui Carol, conte
de Anjou şi Provence, frate al regelui francez. În 1263 se încheie un tratat cu acesta
prin care papa primea o sumă anuală de 10.000 de uncii de aur-mai târziu s-a stabilit
la 8.000 de uncii de aur, Carol trebuind să ofere şi suma de 50.000 de mărci. În
acelaşi an, Carol devine senator roman şi promitea ajutor neprecupeţit scaunului
papal. Dar Urban al IV-lea va muri şi el curând, urmându-i tot un francez pe scaunul
papal şi anume Clement al IV-lea. În 1265 el îl primeşte pe Carol de Anjou la Roma
şi începe bătălia cu Manfred care în februarie 1266 este înfrânt la Benevento unde va
şi muri. Carol a fost încoronat la Roma, în bazilica Sf. Petru, ca rege al Siciliei
(1266) şi va restabili influenţa Guelfilor în Florenţa.
În 1268 va muri şi papa Clement al IV-lea şi după mai bine de doi ani va fi
numit în locul său Grigore al X-lea, care a lăsat regelui Carol de Anjou mână liberă
asupra Siciliei care a distrus tot sistemul de organizare administrativă al Siciliei şi s-a

140
interesat în special de spolierea ţării pentru a-şi asigura plata numeroasei sale armate.
În timpul său oraşul Neapole va deveni capitala regatului, în administraţie şi în
posturile de conducere vor fi numiţi cu prioritate francezi iar întreaga armată era
formată din cavaleri francezi. Reorganizează în aceeaşi manieră şi oraşul Roma şi
acordă privilegii deosebite oraşului Florenţa care a fost mereu fidel papalităţii.
Italia a devenit astfel teatrul care a permis creşterea puterii Angevinilor.
Astfel în 1270, în timpul ultimei cruciade din Tunisia, fratele lui Carol de Anjou va
ocupa tot litoralul african al Mediteranei, apoi ocupă insula Korfu, în speranţa
refacerii vechiului imperiu roman, sub stăpânirea franceză. În 1278 ocupă principatul
latin al Moreei după ce în 1277 se încoronase ca rege în Jerusalim.
Dar Carol de Anjou avea şi nenumăraţi duşmani, în special în nordul Italiei
unde deasemenea încercase să se impună. Sub conducerea Milanului se formează o
alianţă a unor oraşe nordice care dorea înlăturarea sa. În fruntea ei se afla
arhiepiscopul Otto Visconti. Şi Sicilia era nemulţumită de el şi astfel se ajunge la
acele „Vecernii siciliene” (Vespri siciliani) de care am vorbit la istoria Germaniei,
când toţi francezii sunt alungaţi din insulă şi armata regelui va fi înfrântă de cea a lui
Petru al III-lea de Aragon. Deşi papa Martin al IV-lea va arunca anatema asupra lui
Petru de Aragon, nu se va ajunge la nimic, Carol de Anjou murind în 7 ianuarie 1285
fără să mai vadă catastrofa suferită de armata franceză în Sicilia.

Germania în perioada „Interregnumului” (1250-1273)

După moartea lui Frederic II istoria internă a Germaniei a pierdut din

importanţă, în dorinţa de a juca rolul unei mari puteri europene. Din ce în ce mai
mult însă alegerea împăratului depindea de principii electori, încât aceştia pentru a
câştiga tronul imperial, realizau constelaţii politice diverse, în care oraşele jucau un
rol de seamă, precum şi colegiul electoral apărut acum (Kurkolleg).
Istoria formării acestui colegiu electoral este destul de neclară şi a rămas
obiectul diverselor teorii şi aceasta din mai multe motive. În primul rând el era foarte
compozit format şi anume erau odată arhiepiscopii de Mainz, Trier şi Köln care erau
cancelaria pentru regatele Germania, Burgundia şi Italia. Principii electori laici aveau
funcţia de stolnic imperial, mareşal, cămărar şi paharnic şi ei erau: contele
palatinatului (Rinului), ducele Saxoniei, margraful de Brandenburg, precum şi
concurenţial, ducele Bavariei şi regele Boemiei. Din 1289 se va stabili clar, între cei
doi, ca făcând parte din colegiu doar regele Boemiei.
În al doilea rând trebuie să se fi produs o schimbare fundamentală în dreptul
german, care limita alegerea împăratului, la care participau până acum mult mai
mulţi principi şi noul drept limitând accesul la cei sus menţionaţi şi se pare că însuşi
papa Innocenţiu al III-lea nu era străin de acest lucru, în încercarea de limitare a
influenţei împăraţilor germani. Toate acestea se întâmplau în 1257. Cu vremea, acest
colegiu se va amesteca tot mai mult nu numai în politica regală dusă de împăratul
german ci şi în cea imperială. Folosindu-se de poziţia lor de principi electori, ei îşi

141
vor realiza propriile lor interese teritoriale, slăbind astfel continuu puterea centrală,
fapt ce caracterizează întregul ev mediu german.
Vor exista mereu regi paraleli, cum au fost Heinrich Raspe în timpul lui
Frederic II, sau contele Wilhelm de Olanda, sprijinit puternic de principii Renaniei.
Aceşti contra-regi aveau însă de luptat cu principii locali, stăpânitori teritoriali
propriu-zişi şi în acest scop se aliau adesea cu oraşele, lucru pe care îl realizase la
timpul său şi Frederic II. De aceea ar fi absurd să credem că regii germani, dintr-un
romantism deplasat erau sprijinitorii oraşelor. Era necesitatea politică aceea de a se
apropia de ele şi de a le acorda diverse privilegii în special de ordin economic şi
politic. Oraşele, la rândul lor se vor uni, cum este cazul aşa-numitei „Alianţe renane”
(1254) conduse de Mainz şi Worms şi care îşi propunea „păstrarea păcii şi apărarea
legalităţii” împotriva marilor latifundiari sau a înaltului cler, în special pentru a-şi
păstra veniturile comerciale şi cele provenite din vămi.
De altfel, asemenea „alianţe” se vor realiza în tot evul mediu german, şi le
găsim în cazul arhiepiscopilor din Mainz, Köln sau Trier, a episcopilor de Worms,
Metz sau Basel, şi în acest din urmă caz este vorba mai ales de încercări de limitare a
puterii regale, şi aşa destul de firave, şi de întărire a puterii marilor duci sau a
înaltului cler. Sud-vestul Germaniei precum şi regiunile de graniţă ale Elveţiei se
aflau sub stăpânirea Habsburgilor dintre care, în secolul al XIII-lea, cel mai
important a fost Ottokar II denumit şi „regele de aur” (rex aureus), pentru importanţa
acordată exploatării aurului. El a fost înrudit prin mamă cu Stauferii şi în timpul său
are loc o imigrare puternică a germanilor în Boemia.
În ce priveşte oraşele germane, acestea trebuiau mereu să lupte cu tendinţele
acaparative ale stăpânitorilor de terenuri (pe care ele se aflau) dar în acelaşi timp şi
ele cunosc o puternică stratificare socială, în cadrul căreia patriciatul format din marii
negustori şi administraţia oraşelor vor înlocui tot mai mult dreptul juridic „şi
abuzurile”. De aceea locuitorii oraşelor vor face presiuni puternice asupra
administraţiei de elaborare a unor „drepturi-statute orăşeneşti” care să cuprindă
norme referitoare la proprietate, moştenire sau de sancţionare a abuzurilor. În
decursul secolului al XIII-lea se ajunge la o împărţire în categorii a oraşelor germane,
şi anume: oraşe imperiale, oraşe libere şi oraşe princiare (stăpânite de latifundiari),
împărţire care va dura câteva secole. În jurul anului 1300 Germania avea aproximativ
3000 de oraşe. Oraşele imperiale (civitas imperii) erau supuse regelui şi erau
administrate de un delegat al regelui ceea ce le făcea să fie cam identice, din punct de
vedere fiscal sau administrativ. Ele erau independente de tribunalul teritorial al
landului.
Aşa-numitele oraşe –libere, care se deosebeau prea puţin de cele imperiale,
aveau de regulă un stăpânitor-episcop, de care vor reuşi treptat să se elibereze,
desigur după decenii de lupte, după cum se vede din „Bellum Waltherianum” din
1261/62 în care este descrisă lupta dintre oraşele Köln, Magdeburg şi Strassbourg
împotriva episcopului Walther de Gerolseck. Ambele genuri de oraşe amintite mai
sus erau însă în minoritate în Germania (cca 80), în timp ce oraşele aflate pe
posesiuni nobiliare erau în majoritate şi situaţia lor era cea mai dificilă, interesele lor

142
fiind cel mai adesea în contradicţie cu cele ale nobilului, de unde şi tendinţa lor de a
se alia. După „Alianţa renană” din 1254, vor apărea între 1255-56 şi altele, de la
Regensburg până la Bremen, cuprinzând peste 70 de oraşe, care se vor amesteca de
acum şi în alegerea regelui, cerând principilor electori ca „în interesul întregii ţări să
renunţe la certurile personale şi să aleagă un rege care să asigure pacea”.
Cererea oraşelor era de altfel pe deplin justificată, întrucât după moartea lui
Wilhelm de Olanda, Germania devine teatrul politic de confruntare al puterilor
europene, în alegerea regelui. Astfel, Franţa va sprijini pe principele elector al
Trierului, Anglia pe cel al Kölnului iar rezultatul a fost o dublă alegere a regelui în
1257. Principii electori ai Mainzului, Kölnului şi Renaniei îl vor alege pe Richard de
Cornwall, fratele regelui Angliei Henric III, iar principii electori ai Trierului,
Saxoniei şi Brandenburgului pe Alfons de Castilia, care era înrudit cu Stauferii.
Fiecare din cei doi regi au făcut o mulţime de promisiuni, iar o cronică engleză spune
că Richard de Cornwall a depus la picioarele principilor electori „bani ca apa de
mulţi”. Cu aceasta, Germania avea în 1257 doi regi, ambii străini. Alfons de Castilia,
din cauza frământărilor din propria ţară şi a poziţiei stărilor, nici nu va pune piciorul
în Germania, iar amestecul Germaniei în soarta Italiei, l-a împiedicat pe al doilea
rege să-şi intre în „drepturi”. De această situaţie va profita regele Boemiei, Ottokar,
acesta neputând intra anterior în competiţia pentru titlu din cauza Bavariei, şi care îşi
va întinde tot mai mult stăpânirea în zonele sud-vestice ale Germaniei.
Caracteristica de bază a istoriei Germaniei în jurul anilor 1270 era existenţa
în vest a unei mulţimi de regate mici şi mijlocii, rivale între ele, în timp ce răsăritul şi
sudul formau un singur stat, aflat sub conducere unică. Divizarea vestului Germaniei
în atâtea stătuleţe a favorizat politica de cotropire a Franţei, care va domina treptat o
serie dintre ele. Încă din 1260 începe separarea Elveţiei iar, cu ajutorul diplomatic al
Franţei, habsburgii pun piciorul tot mai mult în zonele de sud-vest.
Din punct de vedere demografic, acum se produce o înmulţire a populaţiei şi
o dezvoltare a oraşelor. O parte însemnată a populaţiei, va coloniza regiunile din
răsărit mai ales Mecklenburg şi Silezia Inferioară, la chemarea ducilor locali, noilor
veniţi oferindu-li-se privilegii colective şi fiind folosiţi mai ales în agricultură şi în
minerit. Şi stăpânitorii slavilor de vest vor chema aici populaţie germană care va
întemeia în 1201 oraşul Riga, în 1224 Gdansk-ul, apoi Berlinul, în 1255
Königsbergul şi în 1257 Cracovia. Toate aceste evenimente se petreceau în absenţa
unui rege, Alfons nevăzând Germania iar Richard părăsind-o în grabă din cauza unei
răscoale din Anglia ce ameninţa tronul lui Henric al III-lea iar în 1272, la moartea sa,
era un rege fără regat.
În aceste condiţii regele Filip al III-lea al Franţei, bazându-se pe sprijinul
unchiului său Carol de Anjou, îşi făcea planuri de a concura pentru tronul regatului
romano-german. Dar acum, colegiul principilor electori va acţiona pentru prima dată
unitar, alegerea lor căzând la 1 octombrie 1273 asupra contelui Rudolf de Habsburg.

143
 Ascensiunea regatului germanilor

Rudolf de Habsburg a fost un personaj de legendă, folosit din plin mai ales
de către scriitorii epocii romantice. Un portret aproximativ al său, aflat pe piatra
tombală din domul din Speyer, ni-l prezintă ca pe un bărbat înalt şi slab, cu mari
virtuţi cavalereşti, probate în turniruri şi festivităţi, vesel şi modest îmbrăcat, religios
şi mai ales iubitor de pace, după cum îl descrie cronicarul Alexandru de Roes. În
noiembrie 1274, noul rege convoacă la Nürnberg Reichstagul german (Parlamentul)-
denumire ce se păstra de acum încolo frecvent, şi el cuprinde nu numai curtea regală
propriu-zisă ci şi reprezentanţi ai tuturor stărilor sociale. Organizarea parlamentului
se va perfecţiona de-a lungul vremii, se vor institui forme speciale ale acestuia,
precum colegiile şi curiile şi se va stabili ca sediu al său oraşul Nürnberg. Rudolf de
Habsburg, chiar de la încoronare a vădit dorinţa de a urma politica lui Frederic al II-
lea. El a confirmat privilegiile şi înnoirile aduse de acesta şi a dus o politică de
sprijinire a oraşelor, de întărire a siguranţei statului şi de redobândire a teritoriilor
pierdute. În 19 noiembrie 1274 el elabora un decret prin care erau retrocedate
proprietarilor iniţiali toate averile şi teritoriile deţinute de aceştia până în 1245
(acţiune denumită Revindikation).
Acest decret se referea nu numai la proprietăţile particulare ci şi la cele ale
statului, respectiv aparţinând casei regale. Una dintre cele mai grele bătălii le va da
noul rege chiar cu principii săi, cum a fost cazul cu Ottokar de Boemia, împotriva
căruia va deschide un proces juridic pentru obţinerea Austriei, Stiriei şi Carintiei, dar
care va degenera într-un război în care Ottokar va fi înfrânt în bătălia de la Dürnkrut
(Dürrkrut), fiul său Wenzel al II-lea păstrând doar regatul ereditar al Boemiei. În
felul acesta, din 1282 putem vorbi de o creştere a rolului Habsburgilor, care se va
întinde de-a lungul întregii Germanii de sud, de la Rin până la Leitha. De acum,
regele se putea amesteca în politica europeană, şi în special împotriva tendinţelor de
hegemonie manifestate de Franţa.
În lupta sa contra Franţei, Rudolf se bucura şi de sprijinul papei, nemulţumit
de politica angevină din Italia. În schimbul promisiunii organizării unei cruciade,
papa va dori încoronarea sa ca împărat, lucru la care nu se va ajunge, întrucât papa
Grigore al X-lea moare, iar urmaşul său Nicolae al III-lea era un partizan al
francezilor, încât nu era interesat în încoronarea lui Rudolf, care de altfel va muri şi
el în 1291.
În ce priveşte istoria Germaniei după moartea lui Rudolf de Habsburg în
1291, principii electori îl aleg ca rege pe măruntul conte Adolf de Nassau, un
cavaler sortit pieirii de la bun început. Alegerea sa a fost posibilă prin mituirea unei
părţi însemnate a principilor electori şi sub presiunea puterilor europene. Astfel, după
ce regele însuşi va primi bani de la Eduard I al Angliei, va încheia cu el o alianţă
contra Franţei. Apoi, trădându-l pe Eduard, primind bani şi de la Filip cel Frumos, va
renunţa la plănuitul război contra Franţei. Această politică îi va nemulţumi chiar şi
pe proprii săi principi electori care l-au declarat profanator de biserici, distrugător de
pace, etc., reclamându-l şi papei. Depunerea regelui chiar de către alegătorii săi

144
(principii electori) era un fapt nemaiîntâlnit în istoria Germaniei, dreptul acesta
avându-l doar papa.
De aici se va declanşa apoi un conflict între papă şi principii electori, papa
văzând în actul depunerii regelui o încălcare a puterii sale. Dar principii electori vor
merge mult mai departe, vor organiza un proces contra regelui şi-l depun în cadrul
adunării ce a avut loc în domul de la Mainz. Acest fapt demonstra cât de puternică
era poziţia arhiepiscopului de Mainz care deja trata personal alegerea ca rege a lui
Albrecht de Habsburg, fiul lui Rudolf de Habsburg, lucru care-i va şi reuşi.
Albrecht I (1298-1308), supranumit „Chiorul” era un om aspru, fără
scrupule şi un nobil foarte detestat de supuşii săi. Adolf de Nassau nu era dispus să
renunţe atât de uşor la tron, de aceea acest lucru trebuia rezolvat prin înfrângerea sa
în bătălie. Aceasta a avut loc la Göll-Rein în Renania iar Albrecht iese învingător.
Noul rege a optat pentru continuarea politicii tatălui său. Astfel se va alia cu Franţa
contra Angliei, iar în 1299 prin „Tratatul de la Quatrevaux” se va stabili graniţa
dintre Franţa şi Germania pe linia Maasului. Prin acest tratat, Albrecht I şi-a asigurat
spatele contra Franţei, putând să se dedice de acum rezolvării problemelor interne şi
anume formarea unui regat care să nu depindă de arhiepiscopii electori. Cu ajutorul
oraşelor, a încercat să obţină regatul înapoi, pământurile acaparate de principii locali,
ceea ce îl va aduce în conflict cu marii latifundiari care îl vor ucide, în urma unui
complot în care figura centrală a fost un nepot al său, Ioan.
La moartea lui Albrecht I, Filip cel Frumos va încerca prin corupţie să-l
numească ca rege al Germaniei pe fratele său, Carol de Valois, drum care i-ar fi
asigurat obţinerea titlului de împărat. Opozanţii acestei idei erau în primul rând papa
Clement al V-lea, apoi o serie de principi electori care doreau alegerea ca rege a lui
Heinrich de Luxemburg cu care se va inaugura o nouă dinastie, una dintre cele mai
de seamă din Europa medievală. El era de 33 de ani, un cavaler desăvârşit şi trecea
un mare iubitor atât al germanilor cât şi al italienilor, deşi trăise vreme îndelungată la
curtea franceză, deoarece mama sa era o contesă franceză.
Cunoştea o serie de limbi, germana însă mai puţin, de aceea actele elaborate
de el erau fie în latină, fie în franceză. El va domni sub numele de Heinrich al VII-
lea şi scopul său principal era restabilirea imperiului romano-german şi era conştient
că acest lucru este posibil, numai în condiţiile extinderii şi consolidării regatului
german înspre răsărit. În anul 1310 îl căsătoreşte pe fiul său Ioan de 14 ani cu
Elisabeth, fiica regelui mort al Boemiei, Wenzel după care, cu ajutorul nobilimii
boemiene îşi va îndrepta privirea spre Polonia, asigurând o imigrare continuă a
germanilor în regiunile respective.
În 1310 regele Heinrich intră în Italia care era răscolită de numeroase lupte
interne pentru acapararea puterii politice. Existau o mulţime de stătuleţe, mai mari
sau mai mici, conduse de nobili locali şi care dispuneau de armate, de încasarea
veniturilor, etc. Astfel, în Milano domnea familia Visconti, în Ferrara familia Este, în
Rimini, familia Malatesta, etc. În ce priveşte Roma, aici curia papală se retrăsese în
condiţiile în care Carol Robert de Anjou stăpânea oraşul şi se instalase şi la Neapole.

145
 În 6 ianuarie1311, regele Heinrich va fi încoronat la Milano şi aici se vor
strânge toţi ghibellini alungaţi din alte părţi ale Italiei. Apoi regele începe lupta, pas
cu pas pentru cucerirea fiecărui oraş, obţinând o serie de succese până în faţa
Florenţei care i se opune vehement. Regele va schimba atunci tactica, va atrage de
partea sa oraşul Pisa, cel mai mare duşman al Florenţei pe care plănuia să o atace
acum pe la spate. Cu forţele armate întărite, regele schimbă planul îndreptându-se
spre Roma pe care o găseşte divizată, chiar prin şanţuri în două părţi: Vaticanul
aparţinând guelfilor iar Lateranul ghibellinilor. După lupte grele aproape pentru
fiecare casă, Heinrich va ieşi învingător şi în 29 iunie 1312 va fi încoronat ca rege în
biserica Sf. Petru. Acum Heinrich se putea considera împărat, mai rămânându-i de
cucerit doar sudul Italiei cu Neapolele. Însă, în mijlocul acestor pregătiri militare, se
va îmbolnăvi de malarie şi va muri în august 1313, la nici un an după ce se
încoronase ca împărat, fiind înmormântat în domul din Pisa unde şi astăzi se citeşte o
mesă în ziua morţii sale.
În „Divina Comedie” Dante se dovedeşte un mare admirator al lui
Heinrich, îl aşază în grădina de trandafiri a cerului şi spune că „acest om îmbrăcat în
purpură a dorit vindecarea Italiei fără însă a fi pregătit pentru aceasta”.După
moartea sa izbucneşte un conflict în Germania. Din nou principii electori nu au fost
uniţi, unii votând pentru un rege iar alţii optând pentru un al doilea şi se ajunge la
alegerea a doi regi şi anume habsburgul Frederic de Austria (Frederic cel Frumos) şi
ducele Ludovic al Bavariei, sprijinit puternic de dinastia Luxemburg. Robert de
Anjou a fost susţinut de pontif ca locţiitor imperial în Italia. Ca de obicei, Franţa s-a
amestecat în alegerea regelui, trimiţându-şi fiul cel mai tânăr, dar pe care principii
electori, l-au respins în bloc. În lipsa unei instanţe supreme care să decidă între cei
doi regi, a urmat singura cale şi anume confruntarea armată dintre ei care a durat
aproape 8 ani şi s-a sfârşit cu înfrângerea lui Frederic, luat prizonier de către
Ludovic.
Dar nici duşmanului nu i-a mers mai bine, el găsind un duşman periculos în
papa Ioan al XXII-lea (1316-1334), francez de origine care mută sediul curiei papale
la Avignon, modifică codul juridic canonic acordând bisericii drepturi şi mai mari şi
aţâţând mereu clerul împotriva laicilor. În timpul pontificatului său, s-a confruntat cu
două probleme majore: disputa cu Ludovic Bavarezul şi neînţelegerile din interiorul
Ordinului Franciscanilor. El va institui tot felul de forme de simonie pentru a-şi putea
asigura plata puternicei administraţii centralizate pe care şi-a format-o, incitând
mereu masele populare şi în general, toate categoriile sociale ce se împotriveau
politicii sale financiare, menite să-i subvenţioneze numeroasele războaie purtate.
În primul rând papa n-a vrut să-l recunoască pe Ludovic ca rege, numindu-l
doar „Ludovic Bavarezul” şi în nici un act nespunându-i rege. În momentul când
Ludovic va intra în Italia pentru a-şi obţine coroana imperială, papa aflat la Avignon
îl excomunică, ceea ce nu-l impresionează pe Ludovic, acesta intrând cu armata într-
o Romă fără papă, dovedind încă o dată spărtura care s-a făcut în evul mediu târziu,
când puterea laică nu mai dorea să fie supusă celei spirituale. Excomunicarea lui
Ludovic Bavarezul de către pontif pe motivul exercitării unei autorităţi neaprobate de

146
Sfântul Scaun (23 martie 1324), îl determină pe rege să se ralieze acuzaţiei de erezie
lansate de franciscanii minoriţi papei.
Printr-o abilă politică externă, Ludovic va câştiga de partea sa pe Habsburgi
şi chiar pe fostul său duşman Frederic, a reînoit alianţa cu Frederic de Sicilia şi cu
ghibellinii din Italia, fapt ce-i permite să se încoroneze din nou ca împărat la Milano.
Şi el s-a bucurat de ajutorul oraşului Pisa, ai cărui trimişi au convins populaţia Romei
că papa este un avar strângător de averi şi să-l primească cu entuziasm pe Ludovic.
De partea lui Ludovic se aflau numeroşi laici şi clerici germani dar şi o parte a
călugărilor minoriţi. Ilustrul profesor de la Universitatea din Paris, Marsilio de
Padova, devine un sprijinitor al împăratului german în problema disputelor teoretice.
În „Defensor Pacis” (Apărătorul păcii), el contestă primatul lui Petru şi întâietatea
episcopului Romei, susţinând că Petru nu a fost niciodată la Roma, iar papa nu avea
dreptul să aleagă sau să demită pe împărat. Prin manifestul de la Sachsenhausen (mai
1324), Ludovic a cerut convocarea unui conciliu ecumenic care să-l judece pe pontif
pentru abuzul de pedepse ecleziastice în favoarea realizării propriilor interese.
La 17 ianuarie 1328 în biserica Sf. Petru a fost ales de romani, senator şi şef
al armatei, iar Sciarra Colonna îl va încorona „în numele poporului roman”. În
replică, pontiful roman l-a excomunicat din nou, titlul nu i-a fost recunoscut, iar
aliaţii săi au primit interdicţii. Excomunicarea l-a vizat şi pe Michele da Cesena,
şeful spiritual al franciscanilor care s-a refugiat împreună cu William Occam la
curtea lui Ludovic Bavarezul. Influenţat de răsculaţii Romei, Ludovic Bavarezul i-a
intentat papei un proces de erezie (14 aprilie 1328) urmat la patru zile de un decret
imperial de demitere, fiind acuzat de lezmajestate. Un comitet compus din 13
membrii ai clerului roman, au ales un antipapă în persoana franciscanului
Rainalducci di Cervara, decizie validată prin decret imperial.
Împăratul îl depune pe papă şi-l numeşte pontif pe Nicolae al V-lea din
ordinul franciscanilor, adică acel ordin religios numit al „săracilor” care se opuneau
strângerii de averi de către biserică şi care în Italia se numeau „Fraticelli”. Antipapa
Nicolae al V-lea se va duce în final la Avignon (august 1330), pentru a obţine
iertarea lui Ioan al XXII-lea. În lupta contra papalităţii, respectiv a lui Ioan al XXII-
lea aflat la Avignon, Ludovic s-a bucurat de sprijinul micilor cavaleri şi al oraşelor,
pe care de altfel împăratul le-a favorizat permiţându-le să aibă reprezentanţi în
parlament. Chiar şi principii electori, cu excepţia arhiepiscopului de Trier, au fost
alături de împărat, pretextând apărarea, în felul acesta, a imperiului.
În acest sens, vor face şi un legământ în favoarea împăratului Ludovic,
singurul căruia îi recunosc calităţile de rege şi de împărat. La rândul său, Ludovic va
elabora un decret prin care se specifica faptul că principii electori sunt numiţi de rege
care nu are nevoie pentru aceasta de încuviinţarea papei. Mai mult acelaşi decret,
denumit de la „Rhens” preciza că „puterea şi măreţia împăratului vine nemijlocit de
la Dumnezeu” şi că cel ales de principii electori ca rege, va fi concomitent şi împărat
al imperiului roman, având putere deplină nu doar ca rege ci şi ca împărat. Acest
decret trebuia să fie veşnic şi cine nu-l respecta putea fi acuzat de „less majestate”.

147
Cu această lege, Ludovic al IV-lea a inaugurat teoria despre suveranitatea poporului
care i-a acordat coroana.
Va limita sensibil şi puterea principilor electori dar la mijlocul secolului al
XIV-lea se va face simţită tot mai mult formarea unui spirit naţional german de aceea
principii electori au fost mai puţin deranjaţi de legislaţia lui Ludovic cât au fost de
încântaţi de tendinţele de extindere şi de consolidare a regatului german, în special
îndreptate contra papei şi mai ales a Franţei. De aceea alianţa dintre Ludovic şi
cumnatul său, regele Eduard al III-lea al Angliei îndreptată contra Franţei a fost din
plin sprijinită de principii electori, deşi ei nu-şi vor ţine promisiunea făcută lui
Eduard când acesta va distruge flota franceză, el se va declara neutru sperând astfel
într-o împăcare cu papalitatea. De asemenea, o politică greşită dusă de împărat faţă
de Tirol şi de casa de Wittelsbach, îl va izola pe împărat care la 11 iulie 1346 a fost
depus ca împărat. Principii electori vor alege în locul său pe Carol al IV-lea de
Luxemburg, fiul lui Ioan regele Boemiei. Între cei doi nu se va mai ajunge la o
bătălie, Ludovic murind în 1347.
Perioada de început a secolului al XIV-lea are o mare importanţă şi din alt
punct de vedere, şi anume acela al statuării formelor de bază ale stăpânirii statale,
acum apar o serie de teorii noi iar cei mai de seamă reprezentanţi ai înnoirii ideilor
despre stat şi guvernare vor fi Dante Alighieri şi Marsilius de Padova. Dante s-a
născut în mai 1265 la Florenţa într-o familie de vechi nobili, dar rămâne de timpuriu
orfan. Un timp a funcţionat în administraţia oraşului, după care va studia la Padova,
Florenţa şi Bologna. În timpul său, Italia era politic divizată în două partide: a albilor
(„bianchi”) care erau adepţii împăratului, sau ghibellini cum li se mai spunea, iar de
altă parte erau „neri”-negrii, adepţi ai curiei papale, cunoscuţi şi sub numele de
guelfi. Dante va fi un adept vehement al albilor, fapt ce-i va aduce expulzarea sa din
Florenţa, care a fost mereu contra împăratului, fiind nevoit să trăiască în Verona,
Lucca, Aquileia sau Ravenna.
Conflictul său cu papa Bonifaciu al VIII-lea ia proporţii, încât nu va mai
primi niciodată îngăduinţa de a se întoarce în Florenţa. În exil, va scrie opera „Divina
Comedie” în care toţi adversarii săi sunt trimişi în infern. Opera este scrisă în limba
italiană întrucât spune el trebuie să slujim patriei unde am văzut lumina zilei, iar în
studiul său „De vulgari eloquentia” spune clar că o limbă a poporului „care să
unească pe toată lumea şi toate dialectele” acesta trebuie să fie scopul oricărei creaţii
literare. Este clar începutul unui sentiment naţional, nu naţionalist, la acest scriitor
mort la numai 56 de ani şi anume în 1321, la Ravenna. Dante este şi autorul lucrării
în limba latină „Monarchia” în care arată că „toţi muritorii sunt supuşi unui imperiu
şi aşa cum există un singur Dumnezeu, aşa este nevoie să existe un singur împărat a
cărui menire este să asigure pacea şi drepturile cetăţenilor, dincolo de limba sau de
simţirea popoarelor”.Lucrarea cuprinde trei capitole, în primul arătând necesitatea
existenţei unei monarhii universale, în al doilea că această monarhie universală este
de drept legată de Roma şi în al treilea că ea este creaţia lui Dumnezeu fără
intervenţia sau mijlocirea papalităţii.

148
 Cel de-al doilea teoretician al statului şi dreptului medieval a fost Marsilius
din Padova (1275-1343). Opera sa de bază se numeşte „Defensor pacis” şi pentru
ideile cuprinse în ea a fost excomunicat de către papa Ioan al XXII-lea şi a trebuit să
părăsească postul de profesor de la Universitatea Sorbonna din Paris. S-a retras la
curtea lui Ludovic al IV-lea devenind consilierul regelui pe care l-a însoţit în Italia.
Ideea principală din lucrare este autonomia religioasă a individului care nu are nevoie
pentru mântuirea sa şi adorarea lui Dumnezeu de biserică şi de ierarhia bisericească,
idee foarte apropiată de aceea a ereticilor italieni-valdensii. Deplânge soarta
decăderii Italiei, fărămiţării ei şi faptul că a devenit teatrul disputelor puterilor
europene şi vina pentru toate acestea-spune el- o poartă biserica romană, de aceea
pacea trebuie apărată prin lupta contra bisericii. El justifică astfel intervenţiile
împăratului în Italia, menirea lui fiind tocmai să apere pacea şi să redea liniştea
ţinuturilor italiene, periclitată de acţiunile bisericii. Mai mult, numai statul poate
asigura drepturile supuşilor săi, fără el nici biserica n-ar putea exista, statul oferind
baza organizată a acesteia. Neexistând un imperiu universal, nici o biserică
universală nu poate exista, de unde transpare clar ideea bisericilor naţionale.

Statul Ordinului Teuton

În mijlocul unei Europe aflate în criză şi în hărţuieli, au apărut în Germania

formaţiuni politice noi care nu aparţineau, în sensul strict al cuvântului, regatului
german. Astfel în Prusia, ordinul teuton a organizat un stat, primul care pe pământul
imperiului de apus avea dreptul să poarte numele de „stat al ordinului teuton”.
Ordinul teuton se formează asemeni Templierilor sau Ioaniţilor la sfârşitul secolului
al XII-lea, şi anume în Ţara Sfântă. În sarcina sa revenea îngrijirea bolnavilor şi
asigurarea funcţionării spitalului din Jerusalim şi din Akkon unde veneau pelerinii. În
1199 papa Inocenţiu al III-lea confirmă înfiinţarea ordinului care, propunea „o viaţă
fără averi”, ai cărui supuşi trebuiau să rămână credincioşi ordinului până la moarte.
Dar dacă membrii nu aveau dreptul la averi personale, puteau deţine însă terenuri
agricole, vii, fortificaţii, sate şi să obţină decima de la aceşti locuitori; puteau deţine
şi slujitori iobagi, sub pretextul obţinerii de fonduri pentru funcţionarea spitalelor.
La început aceasta a fost misiunea de bază, dar treptat ei se vor transforma în
cavaleri, pentru apărarea Sfintei Credinţe contra „necredincioşilor” de aceea se vor
înarma şi se vor instrui pentru lupte. Ei purtau o pelerină albă, pe care se afla o cruce
neagră şi în fruntea sa se afla „marele maestru” ales pe viaţă la 14 septembrie (Ziua
Crucii). Ordinul teuton cunoaşte o dezvoltare rapidă şi, înafara posesiunilor din
Orient, vor fi deţinătorii unor mari latifundii şi averi în Europa. Ei proveneau din
întreaga Germanie, dar istoric vorbind, majoritatea provin din Prusia. Din sediul
iniţial Akkon, se vor muta apoi în Veneţia şi din 1309 în Marienburg. Pentru apărarea
frontierelor Ungariei de cumani, regele Andrei al II-lea a cedat teutonilor la 7 mai
1211 Ţara Bîrsei (Burzenland), menţionând că „dacă în această ţară, Burza, se va
descoperi aur sau argint, o parte va reveni fiscului regal iar restul va reveni
teutonilor”. Această zonă, a constituit pentru teutoni un spaţiu de probă anterior

149
stabilirii în Prusia. Papa Honorius al III-lea, la cererea teutonilor a plasat Burzenland-
ul sub tutela Romei, desprinzându-l de Episcopia Transilvaniei. În ciuda protestelor
papei, regele Ungariei i-a expulzat pe teutoni în 1225.
Cel mai mare succes îl vor avea teutonii în Prusia şi în regiunile baltice, cu
toată opoziţia făcută de localnicii de aici, care trăiau în forme organizatorice politice
proprii, cu o ţărănime liberă numeroasă şi o nobilime redusă. Hermann de Salza,
„maestrul teutonilor” a fost solicitat de Conrad de Mazovia şi episcopul Christina de
Prusia în iarna anului 1225-1226, să-şi instaleze ordinul la graniţele Prusiei. După
trista aventură maghiară, Salza se afla la Foggia, în apropierea lui Frederic al II-lea.
Conrad de Mazovia i-a propus să se aşeze în Chelmno şi regiunea sa (Kulm,
Kulmerland), urmând să apere Mazovia şi să cucerească Prusia. Cu excepţia
posesiunilor bisericilor şi nobililor polonezi din Kulmerland, care nu intrau în
donaţie, teritoriile cucerite urmau să fie împărţite între Conrad şi Ordin. Prin bula
publicată la Rimini, cesiunea lui Conrad era confirmată şi de Frederic al II-lea, fără a
menţiona drepturile acestuia. Bula de la Rimini a fost considerată un act fondator al
statului teuton. Prin papa Grigore al IX-lea, teutonii primeau acceptul de a se instala
în Prusia, iar locuitorii acestui teritoriu urmau să fie supuşi credinţei creştine (12
septembrie 1230). Conform deciziei papei Grigore al IX-lea (3 august 1234), toate
teritoriile cucerite de teutoni intrau în proprietatea Sf. Petru, administrarea căzând în
sarcina Ordinului.
Între 1230-1242, cea mai mare parte a Prusiei a fost cucerită, cu sprijinul
unor contingente de germani, polonezi şi mercenari, iar Hermann Balk a fost numit
în anul 1230 maestru al Prusiei. Ordinul teuton va cuceri prin lupte aceste teritorii şi
în jurul anului 1300 va forma un stat propriu, în care pământul s-a aflat în mâinile
marilor latifundiari care din cetăţile lor întărite vor administra şi vor conduce
economia domeniilor obţinute de ei, asigurând mereu colonizarea teritoriilor şi
formarea de noi aşezări în scopul exploatării sistematice a terenurilor deţinute.
Împreună cu danezii, teutonii s-au opus principatelor ruse. După cucerirea Pskov-ului
(1240), Novgorodul l-a rechemat din exil pe Alexandru Nevski care i-a învins pe
teutoni în celebra bătălie de pe gheţurile lacului Peïpous (5 aprilie 1242). În 1249, în
urma unor lupte sângeroase, locuitorii baltici de aici, denumiţi pruşi, vor obţine în
statul teuton drepturi egale cu ale germanilor. Resturi ale limbii pruşilor s-a păstrat pe
alocuri în zonele baltice, până în secolul al XVIII-lea.
În mare, ordinul teuton încheiase cucerirea Prusiei în 1283 deşi „marele
maestru” la vremea aceea îşi avea sediul la Veneţia. De acum încolo, statul teuton va
intra mereu în conflict cu statele vecine şi în special cu Polonia, el suferind o grea
înfrângere în bătălia de la Grünwald (Tannenberg) din anul 1410 (la care a participat
şi Alexandru cel Bun, domnul Moldovei) în care va cădea în luptă însuşi marele
maestru. În 1466, după câteva înfrângeri succesive, statul ordinului teuton, prin
Tratatul din Torun se va desfiinţa, recunoscând supremaţia Poloniei iar prin
secularizarea averilor ordinului, în urma Reformei religioase, puterea sa a decăzut
total. Ulterior statul ordinului teuton se va uni cu Brandenburgul, formând principatul
Brandenburg-Prusia.

150
Epoca lui Carol al IV-lea. Politica imperiului şi „Bula de Aur” din 1356

Între principii din Casa de Luxemburg se pot deosebi două categorii: unii
plini de iniţiativă, energici şi îndrăzneţi dar adesea şi irealişti, şi aceştia au fost
Heinrich al VII-lea, regele Ioan al Boemiei sau împăratul Sigismund. Cea de-a doua
categorie este a celor realişti, perseverenţi şi calculaţi cum a fost cazul
arhiepiscopului Balduin de Trier sau Carol al IV-lea. Acesta din urmă s-a născut la
Praga în 1316 şi a fost botezat cu numele de Wenzel pentru a prelua tradiţia
boemiană. Abia în 1323 când este uns ca împărat va lua numele de Carol. A primit o
educaţie aleasă la Paris sub conducerea abatelui Fécamp, viitorul papă Clement al
VI-lea, stăpânind la perfecţie latina, franceza, italiana şi germana iar când se întoarce
la Praga, învaţă şi ceha.
Va elabora operele juridice pentru Boemia „Maiestas Carolina” iar pentru
întregul imperiu „Bula de Aur” din 1356 şi a fost singurul monarh care a elaborat o
autobiografie în limba latină. În 1348 a înfiinţat Universitatea din Praga, iar
profesorii de aici vor fi reprezentanţi ai umanismului timpuriu, de unde şi denumirea
de „epoca de aur” ce se va păstra apoi şi în titulatura oraşului (Praga de aur). Încă în
timpul tatălui său, Ioan de Boemia, a participat între anii 1331-33 la campaniile
acestuia în Italia, şi fiind numit aici vicar, de către tatăl său. În 1333 se întoarce
înapoi în Praga având funcţia şi titulatura de marcgraf de Moravia, iar când tatăl său
a orbit complet, va deveni regent al Boemiei, şi apoi la moartea acestuia în bătălia de
la Crécy, va ajunge rege al Boemiei. A încercat să reînoiască învechita politică
imperială dusă faţă de Italia, dar acest lucru nu reuşea decât prin metode forte, adică
prin războaie, deşi firea sa era a unui om paşnic şi chiar pe fiii săi Wenzel şi
Sigismund va încerca să-i educe în spiritul respectării păcii şi dreptăţii. A reuşit să
dirijeze principii electori uniţi prin Concordatul din Rhens şi să asigure extinderea
Boemiei până la linia Main-ului, iar spre nord să câştige, pentru familia sa
Brandenburgul. În general, Carol al IV-lea era un maestru al răbdării, acţiunile sale
fiind cu bătaie lungă şi acest lucru a fost vizibil în special în cazul Italiei.
Italia trecento-ului n-a fost o zonă plină de nelinişte şi plină de lupte, ci şi
epoca în care se afirmă umanismul prin reprezentanţi de seamă ca Francesco Petrarca
sau Giovanni Boccaccio. Petrarca, idolul femeilor, primise de Paşti în 1341 în
prezenţa unui public numeros, din mâinile lui Carol „coroana de lauri a poetului”
pentru întreaga sa operă literară şi mai ales pentru descoperirea genului literar al
„nuvelei” adică scurte povestiri eroice sau religioase, dar în centrul cărora se afla
mereu omul, cu măreţia şi defectele sale, aşa cum îl văzuseră de fapt şi anticii. Dar în
noul stil literar va excela îndeosebi Giovanni Boccaccio (1313-1375) un negustor din
Toscana, prieten cu Petrarca, care la 45 de ani învăţase greceşte iar cu doi ani înainte
de moarte, ţinea prelegeri în toate cercurile intelectuale, pentru a-l reabilita pe Dante.
Aceasta era Italia medievală, când în 1354 Carol al IV-lea intră în această
ţară şi în aprilie 1355 va fi încoronat de un legat al papei ca împărat. O jumătate de
an mai târziu va încheia o alianţă dorită de Franţa încercând astfel să păstreze în

151
imperiu pacea şi un echilibru al marilor puteri. Pentru prima dată elaborează pentru
întregul imperiu un fel de constituţie denumită „Bula de Aur” din 1356, un mănunchi
de legi şi ordonanţe care prevedeau drepturile şi obligaţiile principilor electori
germani, apoi a parlamentului german şi compoziţia acestuia din reprezentanţi ai
principilor, conţilor, nobililor dar şi ai oraşelor. Partea primă a Bulei, prevăzută cu
sigiliul imperial de aur, este expus în 10 ianuarie 1356 la Nürnberg iar capitolele
următoare la Mainz, în acelaşi an, de Crăciun. Bula începe cu tema principală şi
anume necesitatea unui consens, a unei unităţi a principilor electori, faţă de alegerea
regelui pentru a împiedica situaţiile precedente de alegeri duble, iar practica aceasta
trebuie să continue. Se conturează clar ideea că regele ales de principii electori
trebuie să fie şi împărat, un dualism cu atât mai greu de impus cu cât în Europa se
formau tot mai mult state unitare.
Bula stabileşte, odată pentru totdeauna că alegerea regelui se face prin
colegiul elector, prin majoritatea voturilor acestora. Dacă era candidat un membru al
colegiului principilor electori, atunci acesta avea nevoie doar de 3 voturi, la care se
adăuga votul propriu (deci 4 voturi era minimum). „Bula de Aur” dădea şi indicaţii
amănunţite privind felul de desfăşurare al alegerii precum şi diferitele formalităţi de
la curtea regelui. Mereu se dădea o prioritate în cadrul prevederilor Boemiei, nu
numai pentru că regele Carol al IV-lea domnea peste această ţară, ci şi pentru că
dintre principii electori laici, acesta era cel mai important.
„Bula de Aur” nu se referea doar la părţile vestice ale imperiului, ci se
întindea şi spre răsărit, spre Brandenburg, Silezia, etc., regiuni care vor reveni prin
căsătorii tot casei imperiale ale lui Carol al IV-lea. Alegerea sa ca împărat al
imperiului romano-german s-a realizat în 1376, recunoscut ca atare de papă, dar el va
muri în 1378. Deşi „Bula de Aur” prin privilegiile acordate principilor electori, se
părea că este împotriva oraşelor, în realitate, în situaţii limită Carol al IV-lea se va
sprijini totuşi pe acestea. Aruncând o privire asupra celor 80 de oraşe existente în
Germania, ne putem da seama de puterea economică şi de forţa dinamizatoare a
acestora, deşi între ele erau foarte mari deosebiri dacă ar fi să dăm ca exemple doar
Friedrichshafen aflat lângă lacul Constanţa şi puternicul şi influentul oraş Lübeck de
la Marea Baltică, înzestrat cu numeroase privilegii deşi se afla pe posesiunea unui
episcop.
Conform „Bulei de Aur” obligaţia principală a oraşelor era de a da impozite.
Dar mai erau prevăzute şi altele cum ar fi participarea colectivă la construirea de
cetăţi de apărare, de împrejmuiri ale oraşului în scopul apărării sale dar şi de a
participa la apărarea oraşului cu oameni înarmaţi; mai greu se puteau apăra oraşele
împotriva abuzurilor stăpânitorilor de terenuri, de aceea ele vor forma confederaţii, în
primul rând între locuitorii aceluiaşi oraş, iar mai târziu mai multe oraşe între ele
pentru a se sprijini reciproc. De aceea, nu oricine putea primi calitatea de orăşean, ci
trebuia să dovedească faptul că poate sprijini financiar aşezarea şi că depune
jurământ de credinţă faţă de sfatul orăşenesc şi locuitorii oraşului. Ei trebuiau de
asemenea să deţină arme şi echipament militar, fiind pregătiţi oricând, la chemarea
clopotului de alarmă, să poată participa la apărarea oraşului.

152
 Deşi „Bula de Aur” interzice formarea de confederaţii ale oraşelor, acestea
se vor forma, cum este cazul oraşelor hanseatice, a celor de pe Rin sau din Suabia.
Aşa-numita asociaţie a „oraşelor suabe” din 1376 a reuşit să-şi formeze şi o armată
proprie de cavaleri, pentru a se putea opune nobililor, iar mai târziu, de exemplu în
1422 va fi solicitată chiar de regele Sigismund pentru a-şi putea înfrânge adversarii
personali. La începutul secolului al XIV-lea, continuă creşterea demografică a
Germaniei, în ciuda unor epidemii care se repetau periodic. Înaintea marii ciume din
1348, populaţia ţării ajunsese la 14 milioane, creşterea fiind mai semnificativă în
oraşe, dar vor fi şi cele mai lovite de ciumă.
În schimb, foametea, ca urmare a anilor secetoşi sau catastrofele naturale
precum şi numeroasele războaie purtate de nobilii locali erau mai mult resimţite de
populaţia de la sate, care va căuta mereu refugiul în oraşe, ceea ce va duce la
scăderea producţiei agricole. Până la mijlocul secolului al XV-lea, un sfert din satele
germane au dispărut încât în unele locuri, ca cele dintre Hesa şi Silezia erau o serie
de locuri pustiite. Creşterea salariilor muncitorilor în oraşe, a intensificat şi mai mult
procesul de depopulare al satelor. Se ajunge până la practicarea unei agriculturi
intensive şi la dezvoltarea pomiculturii, creşterii viţei de vie, sau de la agricultură la
creşterea animalelor, mai ales că dezvoltarea oraşelor a sporit nevoia de carne de vită
sau de porc.
Se importa de asemenea carne de porc, mai ales din Ungaria întrucât scăzuse
dramatic numărul păşunilor. Asistăm şi la dezvoltarea meşteşugurilor practicate la
ţară, în principal a producerii ţesăturilor din cânepă şi in, dar cu toate acestea,
Germania secolului al XV-lea nu se putea compara cu alte state europene şi în special
cu Italia, nici măcar din punct de vedere demografic. Astfel, de exemplu la 1450
Kölnul era cu cei 40.000 de locuitori ai săi cel mai mare oraş al Germaniei în timp ce
Parisul avea 300.000 de locuitori, Veneţia 200.000, Genova 85.000, Barcelona
35.000 iar Novgorodul 50.000.
În agricultură, marii proprietari de pământuri practicau arendarea în timp ce
micii proprietari o făceau singuri. Nobilimea ajunge la o diferenţiere socială, în
cadrul căreia apare aşa numita „nobilime sărăcită” sau „cavaleri haiduci” care îşi
pierduseră averile, însuşite de marii nobili sau acaparate de înaltul cler, format din
arhiepiscopi, episcopi şi care se îmbogăţiseră foarte mult şi se distanţau tot mai mult
de clerul simplu de ţară, preoţii oraşelor sau ai satelor. Diferenţieri sociale se cunosc
şi în oraşe, unde era în primul rând categoria cetăţenilor şi apoi cea a locuitorilor.
Cetăţenii se bucurau de diferite privilegii care le-au rămas străine restului
locuitorilor, proces care cunoaşte o intensificare deosebită în timpul lui Carol al IV-
lea.
Continua sărăcire a unor categorii sociale, de exemplu a calfelor, va duce la
unirea lor în organizaţii proprii cum au fost cele din Germania de răsărit şi care vor
constitui un factor de seamă în lupta contra patriciatului orăşenesc. Dezvoltarea
schimburilor comerciale, duce la formarea de mari societăţi comerciale ca cele ale
Welserilor, Fuggerilor, Meutingerilor din Augsburg, iar creşterea capitalului bănesc

153
va duce la formarea băncilor, împotriva bisericii catolice care condamnase prin
diverse concilii, activitatea cu banii, camăta şi acordarea de credite.
În concluzie, putem spune că în special creşterea nemulţumirilor sociale,
determinate de diferenţierile economice existente în secolul al XV-lea, vor forma un
element de seamă în apariţia ideilor Reformei şi în marele răsunet pe care l-au găsit
aceste idei în rândul oamenilor.

Italia în secolul al XIV-lea

Pentru Italia, schimbările în relaţiile dintre papalitate şi imperiu au avut

consecinţe importante. Pentru prima dată în istoria peninsulei aceasta trăia un
vacuum al papalităţii şi al împăratului. După călătoria eşuată a lui Heinrich al VII-lea
în Italia, împăraţii vor mai veni aici doar ocazional- ca de exemplu Ludovic al IV-lea
pentru a se răfui cu papa- sau Carol al IV-lea pentru a fi încoronat ca împărat. Papii
francezi din Avignon aveau prea puţin de-a face cu Italia, preocuparea lor de căpătâi
fiind de a-i ţine pe împăraţi departe, de a sprijini pe angevini în Neapole sau mai des
pentru a ţine biserica catolică în frâu şi a-şi asigura veniturile băneşti. În felul acesta
Italia a rămas independentă ca niciodată deşi nici acest fapt nu i-a adus pacea.
Faptul că fiecare oraş forma aproape un stat singular, nu era de natură să-i
asigure liniştea vis-à-vis de vecinii săi. În principiu, regatul Siciliei, cu tradiţia sa
monarhică, ar fi trebuit să funcţioneze ca un factor stabilizator, dar natura sa săracă,
birurile numeroase impuse de o nobilime certăreaţă şi dornică de cuceriri, o
burghezie slabă cu un comerţ relativ redus, făceau din acest stat unul prea slab care
să-şi asume asemenea rol hotărâtor. Alta era situaţia nordului Italiei care a înregistrat
un nivel de dezvoltare superior, începând cu secolul al XIV-lea; aici existau o serie
de oraşe care se bucurau de autonomie şi administrare proprie, în timp ce unele oraşe
mai mici căzuseră oricum pradă, prin războaie, signorilor-tirani care, cu mână forte şi
în nici un caz nepărtinitori-asigurau ordinea în oraşele cucerite sau în propriile oraşe
de unde proveneau. Astfel apare un fenomen specific Italiei, statele-signorii care se
vor dezvolta independent, cum este cazul Veneţiei, o republică aristocratică, condusă
de un „consiliu al celor 10” şi care mereu va încerca să cucerească nu numai
regiunea Dalmaţiei ci şi gurile Po-ului, intrând adesea în conflict cu Lombardia.
În Toscana, Florenţa va deveni cea mai puternică, cu un regim de republică,
şi din 1308 interzicând accesul la putere al nobilimii. Ea va cuceri, treptat, o mare
parte din Toscana printre care oraşele Pistoia, Volterra sau Arezzo şi dorind mereu să
obţină şi oraşele Lucca şi Pisa. Unii signori cum au fost cei din Ferrara-Este- sau din
Verona- Della Scala- vor reuşi pentru un timp să-şi impună autoritatea asupra unor
oraşe nordice, dar în final, Visconti din Milano vor fi cei ce vor domina Lombardia.
Puterea lor era atât de mare încât şi papa se temea pentru poziţia sa, dacă
cumva intra în conflict cu aceşti signori. La rândul lor signorii l-au chemat în ajutor
pe împăratul Ludovic al Bavariei şi au alungat pe aliatul papei Ioan de Boemia. La
moartea papei Ioan al XXII-lea, în 1334, Lombardia se afla aproape în totalitate în

154
mâinile Visconţilor. În 1343 moare şi aliatul papei Robert de Neapole iar văduva sa
regina Ioana, printr-o politică aventurieră, transformă Sicilia în teatrul unor lupte
interne care au durat peste 30 de ani. Neliniştile din nordul şi sudul Italiei n-au cruţat
nici statul papal unde nobilii se perindau la conducere, în absenţa papei, sărăcind
oraşul şi împiedicând dezvoltarea economică a acestuia.
Papa Inocenţiu al VI-lea va trimite mereu corpuri de armată care să
pedepsească pe nobilii anarhişti şi să restabilească ordinea şi statul papal şi va reuşi
parţial, prin bani şi corupţie, să-l înlăture din oraş, încât următorul papă, Urban al V-
lea, se mângâia cu ideea că se va putea întoarce la Roma. Papa apelase şi de această
dată la ajutorul Florenţei, dar Visconti din Milano află şi organizează o expediţie de
pedepsire a Florenţei unde izbucneşte şi o răscoală populară în care muncitorii vor
ataca băncile şi vor pune mâna pe putere- răscoala ciompilor. Dar nici ei nu rezolvă
problemele cu care se confruntă oraşul, de aceea în 1382 are loc o contrarevoluţie
care aduce din nou la putere oligarhia financiară a cărui regim devine şi mai drastic
decât anterior.
Puterea familiei Visconti devine tot mai mare, fiul lui Giangaleazzo Visconti,
Giovan Maria ucigând o mulţime de oameni care i se împotriveau în oraşele recent
cucerite de tatăl său Pisa, Siena, Perugia şi Verona. Şi mai renumit este Francesco
Sforza (1450-1466) care a intrat în posesia averii Viscontilor prin căsătorie şi fără
acceptul împăratului sfântului imperiu roman de naţiune germană, dar cu acordul
Franţei şi al altor state italiene, va organiza un stat centralizat bazat pe un sfat al ţării,
cu capitala la Milano.
În 1478 uzurpatorul Ludovico il Moro (1451-1488) denumit aşa, pentru că
pielea sa închisă la culoare ( Ludovic Maurul ) va reuşi să obţină puterea în Milano;
el s-a dovedit un mare promotor al culturii, l-a sprijinit în activitatea sa pe Bramante
şi pe Leonardo da Vinci.
În Florenţa de la începutul secolului al XV-lea stăpânea familia de bancheri a
Medicilor. Ducele Cosimo I (1389-1464 ) a participat timp de 30 de ani la
conducerea oraşului, făcând parte din sfatul acestuia. El a adunat în jurul său o serie
de artişti de seamă ca Donatello, Brunelleschi sau Fra Angelico şi a întemeiat
Academia Platoniciană, condusă de umanistul teolog Marsilio Ficino şi unde se
studia limba greacă, uitată între timp de vest-europeni. Opera începută de Cosimo
este continuată de fiul său Pietro şi mai ales de tânărul nepot Lorenzo Magnificul
(1449-1492), denumit „ principele Renaşterii”, un învăţat, poet şi mecena de seamă.
Pe plan politic, reuşeşte să înfrângă comploturile puse la cale de Prato şi Volterra.
O altă conspiraţie a familiei Pazzi care dorea înlăturarea Medicilor, va avea
ca victimă pe Giuliano, fratele lui Lorenzo care va scăpa şi apoi îl va spânzura pe
complotistul principal, arhiepiscopul Francesco Salviati. În felul acesta, în ciuda
excomunicării de către papă, Medicii vor deveni stăpâni absoluţi la Florenţa. Papa se
va alia însă cu regele Siciliei şi va porni un război contra Florenţei care va fi înfrântă
dar promisiunea lui Lorenzo, făcută papei de a-i pune la dispoziţie 15 galere într-o
cruciadă contra turcilor, i-a salvat stăpânirea asupra Florenţei şi i s-a ridicat
excomunicarea.

155
 În Sicilia, talentatul rege Ferrante, un fiu nelegitim al regelui Alfons al V-lea,
reuşeşte să realizeze un stat unitar şi independent. Se va lupta cu Veneţia şi
papalitatea pentru oraşul Ferrara, alături de Milano şi Florenţa, va fi excomunicat de
papă, dar după ce îi asigură acestuia plata unui tribut, se va împăca din nou în 1486
cu papa care îl va ajuta să înlăture aşa-numitul „război al baronilor” şi să-şi reia
tronul. În ce priveşte Veneţia, rivala sa Genova (1381) va deveni practic stăpâna
Mediteranei, deţinând în special monopolul comerţului cu Levantul. La sfârşitul
secolului al XV-lea republica aristocratică a Veneţiei se întindea pe un teritoriu din
San Marco, până la gurile râului Po în sud, în nord până la râul Plőcken (în Alpi) şi
din Brescia şi Bergamo din vest până în ducatul Gőrz din răsărit.
Deasemenea avea filiale în Durazzo pe coasta Dalmaţiei, în insula Corfu şi
Creta. Oraşul cunoaşte o dezvoltare deosebită în timpul dogelui Francesco Foscari
când oraşele Padova, Vicenza şi Brescia intră în stăpânirea Veneţiei, luate de la
Milano. Intrând în conflict cu nobilimea locală, a fost înlăturat, dar nimeni n-a mai
reuşit în Veneţia Quattrocento-ului să guverneze ca el. În încercarea de cruciadă
contra turcilor din 1463, Veneţia a rămas singură, neprimind ajutor nici măcar de la
papalitate, încât este nevoită să încheie în 1479 pace cu turcii. În 1482 intră în
conflict cu ducele Ercole I al Ferrarei pentru obţinerea unor ocne de sare şi pentru
unele reglementări de graniţă, războiul fiind câştigat de Veneţia.
Către sfârşitul secolului al XV-lea încep luptele pentru stăpânirea Italiei
dintre regele Franţei Carol al VIII-lea şi aşa-numita „Ligă pentru apărarea
creştinătăţii” din care făceau parte împăratul, papa, Aragonul, Veneţia şi Milano,
lupte care într-un fel sau altul, au afectat întreg vestul Europei.
Cu decăderea Medicilor şi înlăturarea lui Pietro Medici aliat al Franţei,
Florenţa cunoaşte o perioadă de nelinişte, masele populare fiind aţâţate împotriva
conducerii oraşului de către dominicanul Girolamo Savonarola care a elaborat o
constituţie conform căreia conducerea îi revenea unor membrii ai unui sfat, membrii
denumiţi „Piagnoni” (Plângăreţii ). Savonarola s-a născut la Ferrara în anul 1452 şi
s-a stabilit la Florenţa în ultimii ani ai domniei lui Lorenzo Magnificul. Predicator de
succes, călugărul de la San Marco critică corupţia societăţii şi în special a bisericii.
În preajma anului 1493, el afirma: „Pe când în biserica primitivă potirele
erau de lemn şi prelaţii de aur, astăzi biserica are potire de aur şi prelaţi de lemn”
.Anul următor (1494), armatele lui Carol al VIII-lea intră în peninsulă, unde rămâne
până în iulie 1495. Fidelitatea Florenţei faţă de Franţa nu va fi iertată de partizanii
Medicilor şi de papa Alexandru al VI-lea care îl excomunică pe Savonarola în 1497.
Duşmanii săi franciscani îl invită să treacă proba focului, pe care o evită la 7 aprilie
1498 în Piazza della Signoria. A doua zi, Savonarola a fost arestat şi va fi ars pe rug,
din porunca papei (22 mai 1498). Problemele de natură internă, indeciziile din
politica externă au permis cucerirea oraşului de către trupele căpitanului Consalvo şi
restabilirea domniei Medicilor ( 1512).
În general, Italia secolului al XV-lea a fost o ţară a contrastelor în care au
existat personalităţi politice sau culturale de mare valoare şi foarte bine situate

156
material, alături de o imensă masă de ţărani aflată la bunul plac al seniorului sau de
orăşeni ce nu-şi mai puteau găsi locul în limitatele bresle.

Schisma şi concilii. Reforma religioasă şi imperială

Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea, papii, în special Innocenţiu al VI-

lea şi Urban al V-lea, au pregătit sistematic revenirea curiei papale de la Avignon la
Roma, încât la 16 octombrie 1367 papa Urban se reinstalează la Roma dar întreaga
curte papală va putea să revină abia în 1380. Dar toate încercările papei de a restabili
puterea universală sau măcar puterea asupra sudului Italiei, au eşuat. La moartea lui
Grigore al XI-lea în 1378 se ajunge iarăşi la alegerea a doi papi. În 8 aprilie 1378, 16
cardinali aleg la Roma pe Urban al VI-lea, care însă dezamăgeşte repede atât pe
cardinali cât şi poporul Romei care îl depun în favoarea lui Clement al VIII-lea, care
din 1381 rezidează iarăşi la Avignon. Urban al VI-lea nu vrea să se retragă, nu
recunoaşte depunerea sa, încât din nou existau doi papi, unul la Roma, iar celălalt la
Avignon, fiecare încercând să atragă de partea sa aşa numita „obedienţă” adică
supuşi de seamă care să-i poată sprijini.
În Germania regele Wenzel îl va recunoaşte pe Urban în timp ce Clement era
recunoscut de Franţa, Scoţia, Regatul Iberic şi Neapolul. Această schismă a avut ca
rezultat întărirea tendinţelor de formare a bisericilor naţionale şi în acelaşi timp o
consolidare a clerului din fiecare ţară în parte care va dori să se elibereze tot mai mult
de influenţa papalităţii. Astfel în Anglia, la 1378 John Wyclif scria o lucrare despre
biserică în care se ridică împotriva practicilor de strângere de dări de către biserică,
dar şi împotriva unor practici ale bisericii cum ar fi spovedania, excomunicarea sau
cultul sfinţilor.
Ideile sale vor găsi ecou la Jan Hus şi adepţii săi husiţi. Lucrarea lui Wyclif,
care de altfel traduce şi biblia în limba engleză, va determina declanşarea aşa-numitei
mişcări a „lollarzilor” sau „preoţilor simpli” care cereau o radicalizare şi o
simplificare a bisericii, printr-o purificare a ei. Speriată de proporţiile luate de
ideologia unor clerici de a reforma biserica, aceasta a văzut soluţia salvatoare numai
în ajutorul obţinut din partea conducerii statale, singura capabilă să înlăture în primul
rând schisma, deci soluţia politică cu ajutorul regilor Europei. Dar această schismă,
va determina dimpotrivă şi o dezbinare a puterilor politice.
Astfel, principii electori îi vor cere regelui Wenzel să intre în Italia şi să se
dedice rezolvării problemei schismei. Ezitările acestuia vor enerva pe principi care
vor alege, din mijlocul lor, din nou în localitatea Rhens ca rege pe Ruprecht de Pfalz
(Palatinat), Wenzel însă nerecunoscând depunerea sa şi rămânând până la moartea sa
(1419) nu numai rege al Boemiei ci şi rege al Germaniei. Ruprecht era dispus să
lupte, alături de Florenţa împotriva familiei milaneze a Visconţilor şi sprijinitori ai
papei Urban. Dar campania militară contra Visconţilor eşuează, şi în cele din urmă se
va organiza conciliul din Pisa care va depune pe ambii papi, numind în locul lor pe

157
Alexandru al IV-lea, sprijinit în special de Franţa. De altfel Ruprecht de Pfalz va
muri în 1410.
Din nou principii electori se vor diviza în alegerea regelui Germaniei, unii
optând pentru Sigismund, fiul vitreg al regelui Carol al IV-lea şi Jobst de Moravia,
vărul lui Sigismund. Dar moartea timpurie a acestuia din urmă, îl lasă pe Sigismund
de Luxemburg ca singur candidat şi care va fi numit ca rege al imperiului romano-
german la conciliul de la Constanţa.

Conciliile din Constanţa şi Basel

Trei probleme de rezolvat stăteau în faţa conciliului din Constanţa şi anume:

problema credinţei (causa fidei) sub care se înţelegea discutarea husitismului şi a
propagatorului său Jan Hus, apoi rezolvarea schismei religioase (causa unionis) şi
problema reformării bisericii (causa reformationis). Dacă conciliul din Pisa a fost
unul episcopal (adică participau doar episcopi), la Constanţa tânărul rege Sigismund
reuşeşte să adune aici laici şi clerici, principiul de bază fiind cel „naţional” adică sa
participe reprezentanţi ai italienilor, francezilor, germanilor, englezilor sau
spaniolilor.
La 14 noiembrie 1417 conciliul îl alege ca papă pe Martin al IV-lea,
întemeietorul de fapt al statului papal. În problema „causa unionis”, conciliul se
exprima într-un decret că „înalta putere a bisericii este deasupra tuturor, chiar şi a
papei”. În aşa-numita „causa fidei”, conciliul condamnă învăţătura lui Jan Hus, este
declarat eretic şi la 6 iulie 1415 este condamnat la ardere pe rug, în ciuda
propunerilor făcute de regele Sigismund de Luxemburg că nu i se va întâmpla nimic.
În „causa reformationis”, conciliul înregistrează cel mai slab succes, deşi
printr-un decret elaborat acum se arăta că biserica va trebui reformată la început din 7
în 7 ani şi apoi din 10 în 10 ani, nu se va ajunge nici măcar la un consens privind
veniturile bisericii, repartiţia acestora, urmând ca aceste lucruri să fie reglementate cu
fiecare „biserică naţională” în parte. Concomitent cu conciliul s-a desfăşurat la
Constanţa şi parlamentul imperiului, în care s-au discutat probleme ale păcii din
fiecare ţară, precum şi unificarea monedei. Perioada de după conciliul de la
Constanţa este un insucces politic pentru Sigismund de Luxemburg care nu reuşeşte
să-i înfrângă pe husiţii conduşi de Jan Zižka, aceştia fiind liniştiţi doar printr-un
„tratat”, iar în Italia, campaniile sale militare din anii 1431-33 nu vor linişti
pretenţiile Milanului de dominare asupra Florenţei şi Veneţiei.
Noul papă ales în 1431, Eugen al IV-lea pentru a înfrânge opoziţia Romei, va
organiza un nou conciliu la Basel, condus întâi de cardinalul Giuliano Cosarini şi
unde din nou se decreta superioritatea bisericii asupra tuturor celorlalte organisme,
dar în acelaşi timp, propunerea vechilor husiţi şi a adepţilor lor ca biserica să nu
deţină bunuri materiale, a fost respinsă. La fel de nerezolvată a rămas şi problema
uniunii cu biserica grecească, în condiţiile în care turcii ameninţau mereu imperiul
bizantin. Astfel problema reformării bisericii va fi mereu amânată, insistându-se în
realizarea de „concordate” cu bisericile din Franţa, Anglia, Spania, etc., lucru pe

158
care împăratul Sigismund de Luxemburg nu-l va mai apuca, el murind în 1437,
urmându-i ginerele Albrecht I care va muri peste 3 ani.
În 2 februarie 1440, principii electori îl aleg ca rege al Germaniei pe tânărul
de 25 de ani Friedrich al III-lea, ducele Stiriei care va rămâne însă în principal
stăpânitorul Stiriei de unde va pleca doar fără plăcere, chiar la scurt timp după
alegerea sa. Alianţa dintre Habsburgi, Boemia şi Ungaria se destramă. Fiul lui
Albrecht al II-lea, Ladislau nu se poate impune în Ungaria şi Boemia iar în această
din urmă ţară, se va instala ca rege Georg Podiebrad.
Între timp se produce treptat cucerirea de către turci a statelor balcanice,
Sigismund de Luxemburg însuşi fiind înfrânt la Nicopole. Europa era preocupată de
formarea de state naţionale şi de cuceriri în dauna vecinilor. Boemia nu a acceptat o
unire personală cu Ungaria, iar Polonia lui Vladislav al II-lea dorea să obţină şi
Ungaria. Se va ajunge acum la o înţelegere între polonezi, ardelenii lui Ioan de
Huniade şi unguri contra turcilor, dar în bătălia de la Varna (1444) va muri atât
regele Vladislav al II-lea cât şi cardinalul Cesarini, trimisul papei. Cucerirea
Constantinopolului în 1453, va face ca moştenirea bisericii bizantine să treacă asupra
celei ruseşti, Rusia devenind a „treia Romă” şi fluturând în steagul său vulturul
bicefal al Bizanţului. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, se produc diverse alianţe
între statele devenite sau pe cale de a deveni naţionale, fiecare dintre ele, Franţa,
Aragonul şi Neapolul de exemplu urmărind coroana imperială a Sfântului imperiu
romano-german.
În 1476 tânărul împărat Maximilian, prin căsătoria sa cu Maria de Burgundia
şi în urma morţii ducelui francez de Burgundia Eduard al IV-lea şi stăpânitorul
Burgundiei şi va iniţia opoziţia dintre Franţa şi Habsburgi, la care se va adăuga apoi
cea dintre Franţa şi Spania. Maximilian va asigura în februarie 1486 fiului său
Friedrich al III-lea, pentru prima dată, titlul de „împărat al Sfântului imperiu
german” căruia îi reveneau posesiunile habsburgice din răsăritul şi apusul Europei.
La moartea sa în 1493, Frederic al III-lea asigura, prin fiul său, Germaniei locul întâi
în Europa din punct de vedere politic.

A. Barraclough, The origins of modern Germany, Basil Blackwell, Oxford, 1972.

Astra: 93 (930)/833.
Serge Berstein-Pierre Milza, Istoria Europei. De la Imperiul Roman la Europa
(secolele V-XIV), Institutul European, Iaşi, 1997.
E. E. Cairns, Creştinismul de a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine,
Chişinău, 1992.
A. Demurger, Cavalerii lui Christos. Ordinele religios-militare în Evul Mediu (sec.
al XI-lea-al XVI-lea), Editura Cartier, 2003.
A. Fliche, Histoire du Moyen Age. Tome II. L'Europe Occidentale de 888 a 1125,
Les Presses Universitaires de France, Paris, 1930.
A. Fliche, La querelle des investitures, Aubier, Paris, 1946.
M. Fulbrook, O scurtă istorie a Germaniei, Iaşi, 2002. Astra: 461731-461733.

159
J. Le Goff, J. – C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Iaşi, 2002.
Astra: 455797 – 455798.
Histoire générale des peuples de l'antiquité a nos jours. Coord. M. Maxime Petit,
Librairie Larousse, Paris, 1925.
Édouard Jordan, L'Allemagne et l'Italie aux XIIe et XIIIe siècles, Presses
Universitaires de France, Paris, 1939.
George Lăzărescu, Civilizaţie italiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
M. Pacaut, La théocratie. L'Église et le pouvoir au Moyen Age, Aubier, Paris, 1957.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Polirom, 2005.
Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Editura Politică, Bucureşti, 1975. Astra:
245021.
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele
noastre, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
Henri Pirenne, Augustin Renaudet, Edouard Perroy, Marcel Handelsman, La
Fin du Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval (1285-1453), Paris,
1931.
J. Quillet, Cheile puterii în evul mediu, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
H. Pinnow, Histoire d'Allemagne, Payot, Paris, 1931. Astra: 396394.
C. Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura All, 2005.
S. Runciman, Vecerniile siciliene, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
Astra: 418118-418121.
Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă
din Antichitate pînă în zilele noastre, Editura Cartier, Bucureşti, 2003.
H. Zimmermann, Papalitatea în evul mediu. O istorie a pontifilor romani din
perspectiva istoriografiei, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.

Dictatus Papae

[1] Biserica Romană a fost întemeiată numai de Dumnezeu.

[2] Pontiful roman poate fi numit cu dreptate universală.
[3] [El şi numai el ] îi poate depune sau reabilita pe episcopi.
[4] Legatul său, chiar inferior în grad, este deasupra tuturor episcopilor în
conciliu şi poate da împotriva lor sentinţa de depunere.
[5] Papa îl poate depune pe [cel ] absent.
[6] Printre altele, noi nu trebuie să rămânem în aceeaşi casă cu cei
excomunicaţi de el.
[7] [ Lui şi numai lui ] îi este îngăduit, după nevoile timpului, să facă legi noi, să
întemeieze noi congregaţii, să facă o abaţie canonică şi, pe de altă parte, să
împartă o episcopie bogată şi să le unească pe cele sărace.
[8] Numai [el] poate folosi însemnele imperiale.

160
 [9] [Doar] papei îi vor săruta toţi principii piciorul.
[10] [Doar] numele lui va fi pomenit în Biserică.
[11] [El] este unicul nume în lume.
[12] Numai lui i se îngăduie să-i depună pe împăraţi.
[13] Lui i se îngăduie să transfere [episcopi] de la [un] scaun la [alt] scaun,
dacă va fi nevoie.
[14] În întreaga Biserică, oriunde doreşte [el], poate hirotoni un cleric.
[15] Cel hirotonit de el poate prezida peste altă biserică, dar nu poate fi vasal
[sed non militare] şi că nu poate primi un grad superior de la vreun episcop.
[16] Nici un sinod nu va fi numit general fără porunca lui.
[17] Nici un capitlu şi nici o carte nu vor fi considerate canonică fără
autoritatea lui.
[18] O sentinţă a lui nu poate fi retrasă de nimeni şi dintre toţi el şi numai el o
poate retrage.
[19] [El] însuşi nu poate fi judecat de nimeni.
[20] Nimeni nu va îndrăzni să condamne pe cel ce apelează la Scaunul
Apostolic.
[21] Lui trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă cele mai importante probleme ale
fiecărei biserici.
[22] Biserica Romană nu a rătăcit niciodată, nici nu va rătăci în veci, după
mărturia Scripturilor.
[23] Pontiful roman, dacă a fost ordonat canonic, este fără îndoială făcut sfânt
prin meritele fericitului Petru, după mărturia Sfântului Ennodius, episcop de
Pavia, pe care mulţi Sfinţi Părinţi îl susţin, [şi] după cum este scris în decretele
fericitului papă Symmachus.
[24] Prin porunca şi consimţământul lui, celor supuşi li se îngăduie să aducă
acuzaţii.
[25] [El] poate să-i depună şi să-i reabiliteze pe episcopi fără să convoace un
sinod.
[26] Cel care nu se împacă cu Biserica Romană nu va fi considerat catolic.
[27] [El] îi poate ierta pe supuşi de credinţa faţă de oamenii răi.
( după Platon-Rădvan 2005)

Depunerea regelui Henric al IV-lea

„ O, Sfântule Petru, mai marele apostolilor, apleacă-ţi spre noi, te implor,

urechile sfinte şi ascultă pe slujitorul tău pe care l-ai hrănit din copilărie şi pe care,
pînă astăzi, l-ai eliberat de mânia celor răi, care l-au urât şi îl urăsc pentru credinţa
sa în tine. Tu şi stăpâna mea, mama lui Dumnezeu, şi fratele tău, Sfântul Pavel, sunt
martorii mei printre toţi sfinţii că sfânta ta Biserică Romană m-a atras la cârma ei
împotriva voinţei mele; că nu am avut vreun gând de a urca în jilţul tău prin forţă şi
că mai degrabă mi-aş fi sfârşit viaţa ca pelerin, decât să apuc tronul tău prin
mijloace seculare, de dragul gloriei pământeşti. Şi de aceea cred că [numai] prin

161
graţia ta, şi nu prin faptele mele ţi-a fost pe plac, şi îţi este pe plac, ca poporul
creştin, care ţi-a fost mai ales ţie încredinţat, să mă asculte pe mine. Şi mai ales mie,
ca reprezentant al tău şi cu favoarea ta, [mi-] a fost acordată de Dumnezeu puterea
de legare şi dezlegare în Cer şi pe pământ. În puterea acestei credinţe aşadar, pentru
onoarea şi apărarea Bisericii tale, în numele Atotputernicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul
şi Sfântul Duh, prin puterea şi autoritatea ta, retrag regelui Henric, fiul împăratului
Henric, care s-a ridicat împotriva Bisericii tale cu nemaiauzită insolenţă, stăpânirea
peste întreg regatul germanilor şi peste Italia. Şi îi absolv pe toţi creştinii de
legăturile jurământului pe care i l-au făcut sau i-l vor face şi interzic oricui să-l
slujească [întocmai] ca pe un rege. Pentru că este potrivit ca cel care se străduie să
micşoreze onoarea Bisericii tale să-şi piardă el însuşi onoarea ce îi aparţine. Şi
fiindcă a dispreţuit să asculte ca un creştin şi nu s-a întors la Dumnezeu pe care l-a
părăsit- întreţinând relaţii cu excomunicaţii, făcând felurite nelegiuiri, nesocotind cu
dispreţ ordinele mele pe care, tu îmi eşti martor, i le-am dat spre propria lui
mântuire, separându-se singur de Biserica ta şi străduindu-se să o dezbine- îl leg, în
locul tău, cu lanţul anatemei. Şi, sprijinindu-mă pe tine, îl leg în aşa fel încât
oamenii să poată şti şi să aibe dovada că tu eşti Petru şi pe piatra ta Fiul lui
Dumnezeu cel viu şi-a construit biserica, iar porţile iadului nu o vor stăpâni.

Concordatul de la Worms

"Eu, episcopul Calixt, slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, îţi acord ţie, fiu
iubit, Henric- prin graţia lui Dumnezeu, august împărat al romanilor-, ca alegerile
episcopilor şi ale abaţilor din regatul Germaniei, ce aparţin regatului, să aibă loc în
prezenţa ta, fără simonie şi fără vreo violenţă; aşa încât, dacă ar apărea vreo
neînţelegere între părţile interesate, tu, prin sfatul sau judecata primatului şi a
provincialilor, să poţi da consimţământ şi ajutor părţii care are mai mare dreptate.
Pe lângă aceasta, cel ales, fără vreo [altă] cerinţă, poate primi de la tine regalia
[simbolizate] prin lance, iar pentru acestea va face faţă de tine ceea ce el trebuie [să
facă] în chip legiuit. Dacă cel ce este consacrat se află în alte părţi ale imperiului,
[el] va trebui, în timp de şase luni şi fără altă cerinţă, să primească de la tine regalia
[simbolizate] prin lance, şi pentru acestea va face faţă de tine ceea ce trebuie regalia
[să facă], în chip legiuit, cu excepţia tuturor lucrurilor cunoscute ca aparţinând
Bisericii Romane. Totuşi, cu privire la pricinile în care tu îmi faci mie plângere şi
ceri ajutor, eu, potrivit cu obligaţia funcţiei mele, îţi voi acorda ajutor. Dau pace
adevărată ţie şi tuturor celor care sunt sau care au fost de partea ta în timpul acestei
neînţelegeri.”

Edictul lui Henric al V-lea

„ În numele Sfintei şi nedespărţitei Treimi, eu, Henric, prin graţia lui

Dumnezeu, august împărat al romanilor, din dragoste pentru Dumnezeu, Sfânta
Biserică Romană şi pentru stăpânul nostru papa Calixt, şi spre tămăduirea sufletului

162
meu, redau cu adevărat lui Dumnezeu, şi Sfinţilor Apostoli ai lui Dumnezeu, Petru şi
Pavel, şi Sfintei Biserici Catolice toată investitura prin inel şi cârjă; şi acord cu
adevărat [dreptul] ca în toate bisericile care sunt în regatul sau imperiul meu să se
poată face liberă alegere canonică şi consacrare. Toate posesiunile şi regalia
Sfântului Petru care, de la începutul acestei neînţelegeri până în această zi, fie în
timpul tatălui meu, sau, de asemenea, în timpul meu, au fost luate şi pe care le deţin,
eu le înapoiez aceleiaşi Sfinte Biserici Romane. Pe lângă aceasta, cu privire la acele
lucruri pe care nu le deţin, voi ajuta cu credinţă la redobândirea lor. De asemenea,
privitor la posesiunile tuturor celorlalte biserici şi ale celorlalţi principi, ale tuturor
celorlalte persoane laice şi clericale ce au fost pierdute în război, potrivit cu sfatul
principilor, sau după dreptate, voi restitui lucrurile pe care le deţin; iar [cât] despre
acele lucruri pe care nu le deţin, voi ajuta cu credinţă la redobândire [a lor]. Şi eu
acord pace adevărată stăpânului nostru papa Calixt, Sfintei Biserici Romane şi
tuturor celor care sunt sau au fost de partea ei. Şi în pricini în care Sfânta Biserică
Romană va cere ajutor, eu îi voi acorda; şi în pricini cu privire la care îmi va face
plângeri, eu îi voi acorda dreptate cum se cuvine.”

( după Platon-Rădvan 2005)

163
164
 ANGLIA ÎN SECOLELE AL XI –LEA- AL XV-LEA

După cucerirea normandă, în sânul populaţiei din Anglia se face simţit

un dualism; deja în jurul anului 1150, minoritatea franceză ce locuia în Anglia s-a
declarat ca aparţinând acestei ţări, preluând şi limba engleză. Franceza se vorbea doar
la curte, de către o parte a nobilimii sau de către cler. Cu vremea însă, se ajunge la o
contopire a celor două limbi. Tot ca o urmare a cuceririi normande, regele Angliei
devenea şi duce al Normandiei, iar prin urcarea pe tron în 1154 a lui Henric al II–lea,
mai multe ţinuturi franceze devin posesiuni englezeşti, regele însuşi petrecându-şi
mai mult de 2/3 din timpul când a domnit în Franţa, iar Richard I a petrecut în cei 10
ani de domnie doar 5 săptămâni în Anglia. Absenţa îndelungată a regelui din ţară a
avut ca urmare formarea unei administraţii foarte puternice şi stufoase, capabile să
asigure existenţa ţării.
În septembrie 1066, William trece în Anglia iar în bătălia de la Hastings obţine
o victorie decisivă asupra anglo-saxonilor, Harold însuşi moare în luptă. Acum,
drumul spre Londra era deschis şi în ziua de Crăciun a anului 1066, William se
încoronează ca rege la Westminster. Populaţia opunând însă rezistenţă, cucerirea
Angliei se termină abia în 1071. După cucerirea normandă, societatea anglo-saxonă
trece printr-o serie de transformări datorate procesului de feudalizare în care unitatea
economică o reprezenta domeniul feudal (manor) şi existând diverse grade de
aservire ale populaţiei. Recensământul consemnat în „Cartea Judecăţii de Apoi” din
timpul lui William, consemnează odată existenţa servilor (theow), cotarii, bordarii,
nativi, liberi homines, din care primele categorii erau de şerbi.
În urma incidentului petrecut cu ocazia cuceririi oraşului Mantes (azi Mantes-
la Jolie, pe Sena) în 1087, William I „Cuceritorul” (1066-1087) se stinge din viaţă
după câteva săptămâni la Rouen (mănăstirea St. Gervaise) la vârsta de 60 de ani.
Problema succesiunii tronului fusese rezolvată: Robert a primit Normandia, Henric a
primit 5.000 de lire în argint, iar William a fost desemnat rege. Fiii lui William I,
William II Rufis şi Henric I au continuat politica de întărire a puterii regale,
declarând întregul pământ ca proprietate a regelui, care putea acorda şi arenda
terenuri oricui doreau ei.Donaţiile erau condiţionate de obligativitatea serviciului
militar de partea regelui, deci un act de vasalitate. În felul acesta, regele dispunea în
permanenţă de o armată puternică formată din aşa numiţii „baroni” dar care aveau
loturi de pământ acordate de rege, însă situate foarte dispersat, încât nu puteau să
formeze principate separate şi deci puterea lor practică era destul de limitată.
William al II–lea Rufus/”Roşcovanul” (1087-1100), al doilea fiu al lui
William „Cuceritorul” şi al Matildei de Flandra, a fost considerat unul dintre cei mai
răi regi pe care i-a avut Anglia. Pe lângă dările grele la care a supus populaţia, le-a
interzis supuşilor să vâneze în păduri. Conflictul cu Anselm, arhiepiscopul de
Canterbury (1097), s-a datorat însuşirii veniturilor mănăstirilor, prin ţinerea
posturilor de episcopi vacante. Rebeliunile unor baroni precum Robert de Mowbray,
conte de Northumberland au fost reprimate cu cruzime. Cumberland-ul a fost anexat
după victoria asupra lui Malcom III Canmore al Scoţiei (1093). Cu ocazia unei

165
vânători în New Forest (Hampshire), a fost lovit mortal de o săgeată. A fost
înmormântat la Winchester, unde călugării i-au refuzat prohodul.
Henric I „Beauclerc”(1100-1135), fratele lui Rufus, era al patrulea fiu în viaţă
a lui William „Cuceritorul”. Pe seama lui sunt puse de către cronicarul William din
Malmesbury următoarele cuvinte: Rex illiteratus asinus coronatus ( Regele analfabet
este un măgar încoronat). Consolidarea tronului s-a realizat şi prin căsătoria lui cu
Matilda, fiica fostului rege al Scoţiei, Malcom III Canmore şi a Margaretei, prinţesă
de Wessex. În urma tratatului de la Alton (1101), fratele lui mai mare, Robert II
Curthose, ducele Normandiei, va renunţa la orice pretenţii asupra tronului, în
schimbul unei rente anuale de 3.000 de mărci (= 2. 000 de lire). Una dintre fiicele lui,
Matilda, se va căsători cu Henric V, împăratul Germaniei, iar cealaltă, Sybilla cu
Alexandru I al Scoţiei. Pentru restabilirea ordinii şi a legii în ţară, a reintrodus
pedeapsa cu moartea şi mutilările, ulterior înlocuindu-le cu amenzi. În Cronica de la
Peterborough se consemnează că în vremea lui Henric I, oricine putea purta aur sau
argint asupra lui fără teama de a fi atacat.
Raporturile cu arhiepiscopul Anselm s-au reglementat, regele renunţând la
numirea episcopilor cu condiţia prestării unui jurământ de omagiu, în calitate de mari
latifundiari (1106). Henric I a invadat Normandia, învingându-l la Tinchebray (28
septembrie 1106) pe fratele său Robert şi pe sprijinitorul acestuia, Robert de
Bellême, conte de Srewsbury. Fratele său va rămâne în captivitate vreme de 28 de
ani.
Disensiuni a avut cu Ludovic VI regele Franţei, care-l sprijinea pe William
Clito (n), conte de Flandra, fiul lui Robert, la ducatul Normandiei. A urmat catastrofa
de la Barfleur (25 noiembrie 1120), când vasul „White Ship” se loveşte de stânci şi
se scufundă. Prinţul moştenitor William, fratele lui mai mic Richard, o soră şi
echipajul au pierit. Pentru a asigura o succesiune masculină, la moartea Matildei,
Henric se căsătoreşte cu Adelicia (Adelaida) de Louvain. Nereuşind să aibe un
moştenitor, a desemnat-o ca succesor pe fiica lui Matilda, care la moartea lui Henric
V se căsătorise cu Geoffroi V „cel Frumos”, supranumit Plantagenetul, conte de
Anjou şi de Maine. În urma unei intoxicaţii alimentare, Henric I moare lângă Rouen,
fiind înhumat la abaţia benedictină Reading.
Ştefan de Blois (1135-1154) era fiul contelui Étienne de Blois şi al Adelei, al
optulea şi penultimul copil al lui William Cuceritorul. Deşi i-a jurat supunere
Matildei, cu sprijinul Londrei şi al baronilor a acaparat coroana. A început o perioadă
de lupte dinastice între tabăra Matildei, susţinută şi de unchiul ei, regele Scoţiei
David I (fratele primei soţii a lui Henric I) şi Ştefan. Scoţienii vor încerca fără succes
să recucerească Cumberland şi să anexeze Northumberland. Balanţa a înclinat de
ambele părţi. Războiul civil s-a încheiat cu tratatul de la Winchester, ratificat la
Westminster, prin care succesorul lui Stephen era desemnat Henric de Anjou, fiul
Matildei de Normandia. Ştefan a fost înmormântat la mănăstirea cluniacă de la
Faversham din comitatul Kent. Astfel, se stingea dinastia normandă din Anglia şi
începea dinastia angevină.

166
 Henric II (1154-1189) a fost primul rege angevin. Cu excepţia Angliei, în
stăpânirea lui Henric Plantagenetul mai intrau Normandia, Anjou, Maine, Touraine şi
Aquitania de la Loara şi Pirinei. Prin căsătoria cu Eleanor, dobândise Aquitania. Era
de asemenea suzeran peste Bretania, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda.
Pentru consolidarea autorităţii regale, i-a scutit pe baroni de obligaţii militare
(servitium debitum) în schimbul plăţii unei taxe (scutagium). Prin această mişcare,
putea să întreţină o armată proprie sau să angajeze mercenari. Reglementează
activitatea judecătorilor itineranţi, punând bazele constituirii dreptului unitar englez
(Common Law, „legea comună”).
Este cunoscut conflictul dintre rege şi arhiepiscopul de Canterbury, Thomas
Becket. Declarat felon şi simţindu-se în pericol, Becket se refugiază la abaţia
Pontigny şi apoi la Sens. Henric care n-a vorbit de fapt niciodată engleza, reuşeşte să
stăvilească anarhia feudală care măcina ţara şi să restabilească autoritatea regală –
atât în Anglia cât şi în Normandia. În acest scop, Henric al II-lea, la sfatul
cancelarului său Thomas Becket, a acordat o mare atenţie întăririi veniturilor regale.
Va ridica impozitele, va prelua veniturile vămilor şi va mări sumele ce i se cuveneau
în urma acordării de domenii (auxilium) nobilimii. A reexaminat obligaţiile ce
reveneau cavalerilor şi le-a diversificat şi lărgit, iar cei care nu le puteau îndeplini
trebuiau să şi le răscumpere în bani prin aşa-numita dare ”scutagium” (bani de scut).
Din sumele astfel încasate, va putea regele să-şi formeze o armată de mercenari,
capabilă să-l urmeze în campaniile de cuceriri externe dar şi în lupta contra marii
nobilimi Primul pas a fost recucerirea ţinuturilor luate de regele Scoţiei şi stabilirea
din nou a vechii graniţe pe linia Solway Firth–Tweed.
Urmează ocuparea unor zone strategice în Wales şi înfrângerea în Irlanda a
unor nobili normanzi care cuceriseră aici ţinuturi întregi, în dauna statului englez. În
1171/1172, Dublinul devine o anexă a statului englez.
Cel mai mare merit îl are Henric al II–lea în special în organizarea
administrativă şi judecătorească a ţării. După rege, care îşi avea reşedinţa pe
continent, el constituie o aşa-numită „curia”, adică o „curte” – cu funcţia de instanţă
centrală supremă. În competenţa sa intrau probleme de politică, de administraţie şi de
justiţie. Curtea era formată din două camere: una denumită „Marele consiliu”
(„concilim magnum”), în care intrau cei mai de seamă nobili, prelaţi şi baroni, şi
apoi o cameră mai redusă (Gremium) condusă de un cancelar, şi din care făceau parte
un reprezentant al regelui, câţiva consilieri şi mai ales reprezentanţi ai clerului.
Instanţele regionale, care existaseră şi înainte, erau reprezentate de şerif şi de
un funcţionar regal pentru fiecare ţinut (shire), numiţi şi plătiţi de rege. Sarcina
şerifilor era de a aduna veniturile regale, de a ţine judecăţile locale şi de a asigura
ordinea în teritoriul ce le aparţinea.
Sunt elaborate acum şi o serie de legi şi decrete care vor forma ulterior baza
„dreptului comun” (Common Law) englezesc.
În 1180, pe tronul Franţei se urcă Filip al II–lea August, în care Henric al II–
lea vede un serios rival, întrucât el urmărea distrugerea regatului anglo-angevin,

167
folosindu-se şi de ura pe care o aveau contra regelui englez cei din familia
Plantageneţilor şi în special coregentul Henric cel Tânăr, fiul său.
Cel mai înverşunat duşman al lui Henric al II–lea se va dovedi însă fiul său
Richard, conte de Poitou, care se va alia cu regele Franţei şi în 1189 îl înfrâng pe
Henric care va fi rănit în spate şi va muri în acelaşi an.
Chiar şi după moartea sa, regatul anglo-angevin va mai dura un timp dovedind
eficacitatea politicii regelui care a conferit statului englez o administraţie şi o justiţie
deosebit de eficiente, cum nu existau altundeva în Europa secolului al XII–lea.
Ioan „Fără Ţară” (1199-1216)
În conformitate cu dreptul de primogenitură, tronul îi revenea lui Arthur,
ducele Bretaniei şi nepotul său. Arthur era fiul fratelui său mai mare Geoffrey, mort
în anul 1186. Cu sprijinul prelaţilor şi nobililor, dar şi al mamei sale Eleonor, Ioan
acaparează coroana. Eleanor va fi asediată de Arthur în castelul Mirebeau din Poitou.
Ioan Fără Ţară, aflat în Maine (Le Mans) va despresura castelul şi îl va lua prizonier
pe Arthur, care va fi întemniţat la Rouen unde moare în condiţii suspecte (1203).
Pretextul ivit este folosit de Filip August al Franţei căruia Arthur îi fusese vasal şi îi
închinase Anjou, Maine şi Touraine, iar fiica sa Maria îi era logodnică. La refuzul lui
Ioan Fără Ţară de a se dezvinovăţi (1202) de acuzaţiile aduse de baronii din Poitou,
conduc la declanşarea operaţiilor militare. Este cucerit Gaillard (1204), Rouen,
Anjou (1206) Maine, Touraine, Poitou iar Normandia revine Franţei.
Pe plan intern, populaţia este supusă la impozite excesive. Relaţiile cu
Biserica de la Roma sunt la început tensionate, din cauza refuzului de a-l accepta pe
episcopul de Canterbury numit de Sf. Scaun. Inocenţiu al III-lea va plasa Anglia sub
interdict vreme de şase ani iar Ioan Fără Ţară este excomunicat.
Filip August îl învinge pe Ioan Fără Ţară şi aliaţii lui ( Otto IV din Casa de
Welf-Braunschweig, contele de Flandra, Ferrand, contele de Boulogne, Raymond ) la
Bouvines (1214). Nobilimea susţinută de cler şi de breslele oraşelor l-au determinat
pe Ioan să accepte Magna Carta („Marea Cartă a libertăţilor engleze”), considerată
prima cartă a libertăţilor individuale. La Runnymede ( o luncă pe malul drept al
Tamisei, la jumătatea distanţei dintre Windsor şi Staines), documentul i-a fost
prezentat regelui ( 15 iunie 1215), care l-a parafat pe 19 iunie. Din câte se pare,
aceasta nu aducea nimic nou ci preciza doar vechile privilegii. Regele nu mai putea
să perceapă impozitul regal fără încuviinţarea consiliului general al regatului,
adunarea prelaţilor şi a baronilor. Consiliul decidea că nimeni nu putea fi arestat,
deţinut sau lezat în persoană sau bunurile sale, fără a fi judecat de către egalii săi şi în
conformitate cu legea. Se decreta unitatea sistemului de măsuri şi de greutăţi de pe
teritoriul regatului, iar negustorii primesc îngăduinţa de liberă circulaţie.
Ioan va apela la papa Inocentiu al III-lea, care-l dezleagă de jurământul luat
cu forţa. Baronii rebeli vor declara tronul vacant, oferindu-l fiului regelui Franţei –
viitorul Ludovic al VIII-lea. Acesta debarcă în insula Thanet ( promontoriu în
comitatul Kent), este aclamat la Londra şi pune stăpânire pe sud-estul Angliei cu
excepţia Dover-ului. Ioan Fără Ţară moare la castelul Newark (indigestie, dizenterie,
otravă ? ), fiind înmormântat la catedrala din Worcester.

168
 Magna Charta Libertatum, numită mare pentru că era foarte lungă,
cuprindea toate concesiile făcute de rege. Marea Cartă a Libertăţilor a inaugurat o
evoluţie care va duce în cele din urmă la forma de guvernare a monarhiei
constituţionale. Ea nu este nicidecum o constituţie, ci cuprinde dispoziţii juridice pe
care supuşii regelui – constituiţi în diferite grupuri – trebuiau ocrotiţi, unele dintre
articole îngrădind decizii întâmplătoare ale regelui. Cu excepţia câtorva puncte, în
administraţie şi justiţie au rămas în vigoare cele statuate de regii normanzi şi
angevini, ele fiind de acum însă supuse controlului. Nu mai încăpea de acum bunul
plac al domnitorului, ci doar dreptul. Aşa-zisele „rezervate” regale pentru vânătoare
au fost desfiinţate şi au fost ocrotite drepturile şi interesele orăşenilor şi negustorilor
din Londra. În linii mari se poate spune că de „Magna Charta Libertatum” au
beneficiat în principal nobilimea, în speţă stratul superior al acesteia, „baronii”.
Opoziţia faţă de aplicarea anumitor clauze a dus la noi tensiuni. Regele a
apelat la curtea papală, iar Inocenţiu al III-lea a proclamat la 24 august 1215 carta
drept nevalabilă. Însă baronii, adversari regelui, nu doreau să renunţe la ea. Ei
cheamă în ajutor pe fiul regelui francez, Ludovic al VII-lea, care debarcă în 1216 în
Anglia. Trupele aliate ale francezilor şi ale baronilor nu reuşesc să-l înfrângă pe Ioan
Fără Ţară, dar acesta va muri în 19 octombrie din cauza ingerării excesive de piersici
stropite cu cidru. Numai neîncrederea faţă de principii străini, loialitatea populaţiei
dar şi sprijinul acordat de legatul papal al noului papă Honorius al III-lea, au salvat
dinastia engleză. Tânărul Henric al III-lea a fost uns la Glaucester.
Cu aceasta, partida regală începe să capete putere iar armata va fi
reorganizată şi întărită, cu ajutorul mareşalului William, conte de Pembroke şi câteva
victorii pe mare şi pe uscat obţinute de această armată, îl vor convinge pe regele
francez să se retragă în 1217 din Anglia.
Henric III (1216-1272), fiul lui Ioan Fără Ţară şi al Isabellei de Angoulême,
a fost încoronat prima dată la Gloucester, pe când avea vârsta de 9 ani. A doua oară a
fost încoronat la Westminster în 1220, după îndepărtarea opoziţiei interne şi externe.
Pe perioada minoratului, regenţa ( William Marshal, Hubert de Burgh) a
înfrânt baronii rebeli şi a câştigat bătăliile de la Lincoln şi Sandwich (1217),
împotriva lui Ludovic al VIII-lea „Inimă de Leu” (1223-1226). Prin tratatul de la
Lambeth, acesta va renunţa la pretenţiile asupra Coroanei engleze în schimbul sumei
de 10.000 de mărci (1/5 din venitul naţional al Angliei). După bătăliile de la
Taillebourg, Saintes şi Blaye cu Ludovic al IX-lea „cel Sfânt”, Henric al III-lea este
nevoit să încheie cu Franţa tratatul de la Paris (1259), prin care renunţă la orice
pretenţie asupra Normandiei, Anjou, Maine, Touraine şi Poitou. Va păstra Aquitania,
de la cursul de vest al fluviului Charente până la Pirinei, în calitate de vasal (duce) al
Franţei.
Taxele ridicate, favoritismul faţă de rudele sale, au determinat opoziţie pe
plan intern, condusă de cumnatul regelului, contele de Leicester, Simon de Montfort.
La întrunirea Marelui Consiliu de la Oxford (iulie 1258), baronii înarmaţi l-au forţat
pe rege să accepte „Prevederile de la Oxford” (Provisions of Oxford). Din 1259,
adunarea magnaţilor îşi va lua numele de Parlament. În conformitate cu „Prevederile

169
de la Oxford”, parlamentul trebuia să se reunească cel puţin odată la trei ani şi să-i
aleagă pe membrii Consiliului privat, pe miniştrii în fiecare an, pe şerifi (sheriffs),
agenţii regali.
Henric al III-lea face apel la pontiful Alexandru al III-lea şi la arbitrajul lui
Ludovic al IX-lea, ambii acordându-i câştig de cauză. Prin decizia de la Amiens (24
ianuarie 1265), Ludovic al IX-lea a anulat „Prevederile de la Oxford” , menţinând
totuşi Magna Carta. O parte a baronilor au cedat, iar o parte în frunte cu Montfort au
continuat lupta ce s-a transformat într-un război civil – „Războiul baronilor” (1264-
1265). În bătălia de la Evesham (1265), au învins regaliştii conduşi de prinţul Eduard
iar Montfort este ucis.
Henric al III-lea moare în 1272 şi este îngropat la abaţia Westminster, cu
excepţia inimii, îngropată la Fontevrault.
Cu ajutor financiar, Richard de Cornwall va încerca să ajungă pe tronul
german, dar va fi înfrânt aşa ca şi fiul lui Henric al III-lea, Edmund care în 1254 va
dori să să obţină coroana Neapolelui şi a Siciliei. Toate aceste întreprinderi hazardate
au costat însă mult fapt ce duce la mărirea impozitelor; populaţia era nemulţumită şi-l
acuza pe rege şi de faptul că s-a supus papei şi i-a finanţat acestuia războaiele contra
lui Friedrich al II-ea, împărat german, şi a urmaşilor săi şi că, în general, dezavantaja
biserica engleză. În plus, regele s-a înconjurat de o serie de străini, folosiţi ca şi
consilieri, ceea ce era de asemenea un motiv de revoltă pentru englezi.
În aceste condiţii baronii se simţeau singurii apărători ai intereselor statului
şi au încercat mai întâi pe cale paşnică să-l convingă pe rege de greşelile pe care le
face, dar acest lucru eşuează. În 1258 îi dau regelui Henric al III-lea un ultimatum şi-
i cer un program de reforme, cunoscut sub numele de „Prescripţiile din Oxford”.
Programul însemna o reîntoarcere la guvernarea ţării prin „consilii” în care rolul
hotărâtor îl aveau baronii, iar marele consiliu denumit Parlament, trebuia să se
întrunească de 3 ori pe an dar şi aici rolul decisiv revenea baronilor. Regele va fi
nevoit să accepte acest program dar în 1261, cu ajutorul papei Alexandru al IV-lea,
pe care îl ajutase cu bani anterior, va reuşi să anuleze privilegiile baronilor, revenind
la conducerea personală a ţării. Opoziţia, condusă de baronul Simon de Montfort, îl
înfruntă pe rege, care suferă o înfrângere în bătălia din 1264 de la Lewes şi-l iau
prizonier. Dar conducerea despotică a lui Simon îl fac atât de nepopular pe acesta,
încât, chiar şi adversarii regelui se vor îndrepta acum spre Eduard, fiul lui Henric al
III-lea şi acesta va ieşi învingător în 1265, în bătălia de la Eversham, permiţând astfel
tatălui să-şi reia tronul.
Eduard I (1272-1307) a fost o personalitate de seamă, un bun organizator
administrativ şi un talent militar pe care şi-l va dovedi în curând în conflictul cu
Scoţia şi cu Walles-ul, pe care îl va înfrânge în 1277 şi-l va alipi în 1284 Angliei. A
fost proclamat rege în absentia, deoarece la moartea lui Henric al III-lea se afla în
Sicilia, participând la Cruciada a VIII-a. Intervenţia militară a lui Eduard I în Scoţia
s-a datorat morţii accidentale a lui Alexandru III (1286) şi a nepoatei lui Margareta
(1290). S-a declanşat lupta pentru tron, care a opus câţiva pretendenţi: John Balliol,

170
de origine picardă, Robert Bruce de origine normandă şi John Comyn „ Cel Negru”,
de origine flamandă, cumnat cu John Balliol.
După ce îl sprijină la început pe John Balliol, îl răstoarnă apoi cu familia
Robert Bruce din cauza refuzului de a accepta funcţionarea tribunalelor engleze ca şi
curţi de apel. Ordonă distrugerea vechilor arhive şi monumente scoţiene şi aduce la
Londra faimoasa piatră de încoronare a regilor scoţieni. Revolta condusă de Sir
William Wallace împotriva administraţiei engleze va conduce la bătălia de la Falkirk
(1298). În cele din urmă Wallace a fost prins, spânzurat, castrat şi dezmembrat
(1305). Robert Bruce este încoronat rege la abaţia Scone, de lângă Perth (1306).
Eduard I se îndreaptă spre Scoţia, unde aflase că debarcase Robert Bruce, însă la
Burgh-by-Sands se stinge din viaţă (7 iulie 1307). Pe piatra tombală de la
Westminster Abbey a pus să se graveze cuvintele „Scottorum malleus”, în amintirea
luptelor sale cu scoţienii. Pentru măsurile sale administrative şi legislative a fost
numit „Justinian al Angliei”.
Urma acum rândul Scoţiei, unde se purta o luptă pentru tron între mai mulţi
pretendenţi. Eduard se aliază partidei lui John Balliol şi după ce înfrânge în 1298 pe
adversarii acestuia la Falkirk, va înfrânge şi o răscoală a scoţienilor contra englezilor,
încât în 1303, Scoţia devine o provincie ce ţine de Anglia. În 1306, scoţienii din
opoziţie se unesc şi-l numesc ca rege pe Robert Bruce (Robert I), dar acesta va muri
în bătălia cu englezii, din 7 iunie 1307. Eduard I s-a ocupat şi de organizarea
aparatului juridic şi unificarea acestuia. Eduard I a fost forţat de baroni să confirme
Marea Cartă la care i s-a adăugat Articuli super cartas.
Prin statutul Quia Emptores (1290) a împiedicat subînfeudarea domeniilor.
Atunci când un proprietar de pământ (vasal) înstrăina o parte din domeniul său unei
alte persoane ( arrière-vassal în Franţa sau vavassal; rear-vassal, sub-tenant în
Anglia), atunci acesta trebuiea să depună omagiu direct suzeranului de la care vasalul
deţinea fieful. În principal a instituit din nou funcţionarea Parlamentului, care
dezbătea toate legile şi decretele regale (Statutes). Parlamentul a fost convocat de
Eduard I în anul 1295, el devenind un model pentru parlamentele engleze ulterioare,
Pe lângă prelaţii şi baronii convocaţi prin scrisori individuale, au mai fost chemaţi
reprezentanţii numiţi din rândurile clerului inferior episcopal şi parohial, deputaţii
nobililor aleşi de comitate, doi burghezi aleşi de un număr de oraşe şi târguri şi aleşii
cu procuri.Nu se poate susţine cu certitudine dacă adunările din anii 1290, 1306,
1307 şi 1311 au fost doar consilii sau parlamente.
Curtea de judecată (Court of Common) avea în atribuţie atât acţiuni de drept
privat cât şi cel familiar. Parlamentul se întrunea în şedinţe de trei ori pe an şi se
constituia dintr-un număr stabilit de baroni. El funcţiona ca un consiliu al regelui şi
trebuia să analizeze „în interesul statului”, în probleme de pace şi război dar şi să
accepte noi impozite instituite de rege. Cu timpul, Parlamentul va avea tot mai multă
importanţă, preluând şi sarcinile Curţii de judecată, devenind o parte din sistemul
instituţional al monarhiei engleze deşi nu reprezenta interesele tuturor categoriilor
sociale.

171
 Eduard II (1307-1327) s-a înconjurat de curteni de origine franceză ( Perrot
Gaveston, Hugh Le Despenser), fapt ce i-a revoltat pe nobilii autohtoni. Teritoriul
câştigat de tatăl său în Scoţia a fost pierdut. Robert I Bruce a recuperat mai întâi
nordul ţării (1307-1312), apoi castelele Dundee, Perth, Linlithgow, Roxburgh şi
Edinburgh (1312-1313).
O victorie decisivă a obţinut Robert I Bruce la Bannockburn, în timpul
asediului garnizoanei castelului Stirling ( (24 iunie 1314). La 6 aprilie 1320, baronii
şi comunitatea scoţiană vor semna la mănăstirea Arbroath o depeşă adresată papei
Ioan XXII, în care-şi afirmau sprijinul pentru Robert I Bruce, în măsura în care
acesta va apăra independenţa Scoţiei. Acest act este considerat o adevărată
„Declaraţie de Independenţă” a Scoţiei.
Opoziţia internă la silit să abdice în favoarea fiului său minor. A fost
întemniţat la castelul Berkeley unde a fost ucis în mod josnic (1327).
Eduard III (1327-1377) a fost încoronat de Parlament la vârsta de 14 ani. Pe
timpul minoratului, regenţa era condusă de Henry of Lancaster şi de Robert
Mortimer, amantul mamei sale Isabelle de Franţa. Cu acordul tacit al lui Lancaster şi
a papei Ioan XXII de la Avignon a redobândit autoritatea regală, Mortimer fiind
arestat, judecat şi executat, iar mama sa obligată să se retragă la castelul Rising. Prin
tratatul de la Northampton (1328) era recunoscută independenţa Scoţiei şi Robert I
Bruce ca rege, în schimbul unei plăţi anuale de 20.000 de lire şi logodna sorei lui
Joanna cu fiul lui Bruce, David, în vârstă de 4 ani.
Eduard III va încuraja pretenţiile familiei Balliol la tronul Scoţiei, iar după
bătălia de la Halidon Hill, lângă Berwick (1333), David se va retrage la curtea lui
Filip al VI-lea regele Franţei. Relaţiile dintre cele două ţări se înrăutăţesc, Eduard
sprijinind raidurile lui Robert III, conte de Artois, vasal rebel al Coroanei franceze.
Prin mama lui Isabelle, ridică pretenţii la tronul Franţei, motivul real fiind însă
controlul comerţului cu lână cu Flandra.
Victoria navală de la Écluse (1340), a celor terestre de la Crécy (1346),
Poitiers (1356) şi ocuparea portului Calais (1347), au restabilit prestigiul militar al
Angliei. Prin tratatul de la Brétigny (1360), ratificat la Calais, Eduard este recunoscut
suzeran peste Guyenne (fosta aquitania care încorpora Poitou şi Gasconia),
posesiunile sale ocupând o parte din vestul şi sud-vestul Franţei, de la Loara şi până
la Pirinei ( cu oraşele La Rochelle-centrul comerţuluiu cu sare- Bordeaux, Bayonne),
plus comitatele Montreuil, Ponthieu, Guînes, portul Calais. Se obligă să renunţe la
pretenţiile asupra coroanei franceze, să-şi retragă sprijinul acordat lui Eduard Balliol
în Scoţia, contra unei sume de bani. Pentru vlăstarele sale a încheiat alianţe
matrimoniale cu Pedro I cel Crud al Castiliei, Jean al IV-lea de Montfort, ducele
Bretagnei şi cu Galeazzo II Visconti, guvernatorul Milanului şi al Bolognei.
Richard II (1377-1399), fiul „Prinţului Negru” moştenea tronul la vârsta de
10 ani. Consiliul de regenţă instituit în perioada minoratului său era condus din
exterior de John of Gaunt, cel de-al treilea fiu în viaţă a lui Eduard III. A trebuit să
facă faţă răscoalei conduse de Wat Tyler (1381), în urma căreia dispare în Anglia
iobăgia. Pentru a scăpa de presiunea externă, va evacua porturile Cherbourg (1394) şi

172
Brest (1397). În 1396, se căsătoreşte cu Isabelle, fiica lui Carol al VI-lea al Franţei.
Pe timpul campaniei din Irlanda, Bolingbroke, unul dintre nobilii exilaţi a debarcat în
Yorkshire, unde a fost primit de populaţie ca un eliberator. Asediat şi prins în castelul
Flint, Richard a fost adus la Londra şi forţat să abdice. Moare în condiţii neelucidate
în castelul Pontefract, unde fusese transferat. A fost primul suveran englez care a
folosit batista. Era obsedat de ideea dreptului divin- monarhul fiind alesul lui
Dumnezeu pe pământ. Ceremonialul de încoronare al suveranilor englezi a fost fixat
cu mare pompă la începutul domniei lui. Este descris în Liber regalis, din care un
manuscris miniat se află în biblioteca abaţiei Westminster.
La moartea lui Richard al II-lea în închisoare, fără a avea urmaşi, tronul a fost
ocupat de vărul său Henric IV (1399-1413), care a fost primul suveran din Casa de
Lancaster. A ocupat tronul susţinut de Parlament, care a acţionat în defavoarea
descendenţilor legitimi minori. La începutul domniei s-a confruntat cu revolte mai
ales în nordul Angliei, deoarece ducii englezi îl vedeau ca pe un uzurpator al
tronului. În 1400, el reuşeşte să-i degradeze din funcţia de conducători ai unei regiuni
pe conţii de Gloucester, Kent, Rutland şi Huntingdon şi să se retragă de la Windsor la
Londra. După ce şi-a supus duşmanii, la 15 ianuarie 1400, după două săptămâni se
reîntoarce la Westminster.
În toamna aceluiaşi an, se confruntă cu o serie de probleme generate de nobilul
Owen Glyndwr, care îşi luase titlul de prinţ de Wales iar mai târziu se va alia cu
Franţa contra noului rege. Între 1401-1406 l-a criticat vehement pe rege pentru
politica sa financiară şi pentru dezinteresul faţă de problemele de navigaţie ale ţării.
Astfel, s-a văzut atacat din două părţi: pe de o parte opoziţia internă pe care i-o
făceau marii nobili, iar pe plan extern ameninţarea de către marile puteri. Pentru a
putea face faţă, regele a început o politică de formare de alianţe treptate, menite să-i
asigure un „respiro” capabil să-l ducă în final la consolidarea tronului.
În 1401 reia legăturile diplomatice cu Franţa, permiţând reîntoarcerea în
Franţa a reginei Isabeau, soţia lui Carol al VI-lea regele Franţei, acum văduvă. Dar
căsătoria sa cu ducesa de Bretania, Johanna, văduva ducelui Ioan al IV-lea, din anul
1403, nu putea fi privită decât cu ochi duşmănoşi de către Franţa, mai mult chiar o
provocare, ştiut fiind că Bretania s-a sustras mereu stăpânirii franceze. După 1408,
regele începe o campanie de urmărire şi de lichidare, cu ajutorul Inchiziţiei, a
adepţilor lui Wyclif, aşa-numiţii „lollarzi”. În paralel, regele se îmbolnăveşte de
nevroză, care îl duce aproape în pragul disperării. De aceea, lasă conducerea statului
fiului său Henric, prinţ de Wales, încât la moartea sa în 1413, el de fapt nu mai deţine
de mult puterea. Va contracta în 1406 lupus sau sifilis congenital, ce-l răpune 7 ani
mai târziu. Moare în palatul Westminster şi este înmormântat la Canterbury.
Henric V (1413-1422), fiul lui Henric IV şi al Mariei de Bohun, a căutat să
legitimeze dinastia întemeiată de tatăl său. În acest sens, el a combinat soluţiile
militare cu cele diplomatice. El a intrat în istoria Angliei ca erou. A căutat să facă
pace cu conţii de March, Huntigdon şi Oxford, care fuseseră victimizaţi de fostul
regim şi la reînhumat pe Richard al II-lea cu mare pompă la Westminster.

173
Principalele sale obiective au fost câţtigarea încrederii în Casa de Lancaster şi
reconcilierea naţională.
Luptele interne din Franţa şi o revoltă izbucnită la Paris, sunt pretexte pentru
tânărul rege de reluare a Războiului de 100 de ani. După ce înăbuşeşte mişcarea
lollarzilor, începe în anul 1414 pregătirile militare pentru expediţia din Franţa. O
armată compusă din 2.000 de oameni şi 6.000 de arcaşi a fost îmbarcată pe 1.500 de
corăbii în portul Gosport. Expediţia pornea la o dată destul de târzie (11 august), din
cauza apropierii toamnei. După debarcarea la Harfleur, în Normandia, la vărsarea
Senei, Henric al V-lea îi înfrângea pe francezi la Azincourt (25 octombrie 1415), iar
în noiembrie se reîntorcea în Anglia aducându-l cu sine prizonier pe ducele de
Orléans.
În 1416 este vizitat de împăratul Sigismund, care încearcă să-l convingă să
participe la o cruciadă antiotomană, aşa cum hotărâse deja Conciliul de la Constanţa.
Următorul pas al regelui, a fost alianţa cu ducele Burgundiei, împotriva Franţei. În
august 1417, Henric al V-lea se afla din nou pe coasta Normandiei, încercând o nouă
ofensivă contra Franţei. Dar în 1419 ducele de Burgundia este ucis de oamenii
Dauphinului (moştenitorul tronului Franţei), înlăturându-se pentru moment ideea
unei expediţii comune anglo-burgunde contra Franţei. În 1420 Henric V devine
stăpân peste Normandia, Maine, Île de-France, Poitou, Angoulême şi Armagnac.
Tratatul de la Troyes (1420) consfinţeşte autoritatea lui Henric asupra
Normandiei, căsătoria lui cu Caterina fiica regelui Carol VI, statutul de regent pe
timpul vieţii şi de succesor la moartea acestuia şi unirea celor două coroane sub o
singură persoană pe veci. Henric V moare de dizenterie la castelul Vincennes, cu 51
de zile înaintea socrului său.
La moartea sa, viitorul Henric VI (1422-1461, 1470-1471) era minor. La
vârsta de 11 luni, Henric VI a fost cel mai tânăr monarh din istoria Angliei, stăpân
peste două ţări, Anglia şi Franţa. Problemele interne şi externe erau delicate. Până la
majoratul său în 1437, ţara a fost condusă de un sfat interimar. Dar spre deosebire de
tatăl său, Henric VI nu prezenta nici un interes pentru politică, ci doar pentru cultură,
artă şi religie. De aceea, de la început şi până la sfârşit, el a fost condus de unchiul
său, iar mai târziu de soţia lui.
Politica sa externă a fost îndreptată în special pentru stabilirea unor relaţii
bune cu Burgundia. Congresul diplomatic de la Arras a adus în 1435 o schimbare în
istoria engleză a secolului al XV-lea, marcând o apropiere între Franţa şi Burgundia.
În anii următori, englezii sub conducerea ducelui Richard de York şi Richard Neville,
vor încerca zadarnic să oprească penetraţia francezilor în zona dintre Paris şi mare. În
1438, armata franceză va pătrunde tot mai mult în zona deţinută de englezi în
Gascogne. În 1444 se ajunge la un armistiţiu între Anglia şi Franţa şi la căsătoria lui
Henric VI cu Margareta de Anjou. Dar în 1449, reizbucnesc conflictele dintre cele
două ţări, în momentul în care o trupă de mercenari din Normandia va ataca din nou
la Fougères în Bretania pe francezi, dar vor fi înfrânţi de aceştia din urmă. Va fi una
dintre ultimele confruntări, întrucât începând din 1455, Anglia va fi zguduită de
Războiul Rozelor. Până în 1459, de fapt nu au fost conflicte deschise.

174
 Regina Margareta va prelua controlul curţii şi a guvernului de la Richard de
York, care în 1459 este nevoit să se retragă în Irlanda. Contele de Warwick,
împreună cu tatăl său, apoi Eduard, fiul ducelui de York, vor reacţiona imediat, trec
prin Calais şi ocupă Londra în iulie 1460, luându-l prizonier pe Henric VI. Acum,
partida de York, a Rozei albe, controla guvernul. Richard de York a solicitat tronul
pentru el, dar moare într-o bătălie de la sfârşitul anului 1460 împotriva Lancasterilor.
De acum, ţara era categoric împărţită în două partide. Eduard de York, doreşte acum
cu orice preţ, chiar printr-o victorie militară, să obţină tronul. Regele Henric VI şi
soţia sa au fugit în Scoţia.
Eduard IV (1461-1470, 1471-1483) s-a dovedit a fi un stăpânitor înăscut.
Împreună cu Warwick a încercat să lichideze ultimele resturi ale opoziţiei
Lancasterilor, pe care i-a înfrânt în bătăliile de la Towton (1461) şi Hexham (1464).
În 1464 s-a căsătorit în secret cu Elizabetha Woodville, fiica mai vârstnică a lordului
River, după ce făcuse o încercare respinsă, de a se căsători cu fiica regelui francez
Ludovic al XI-lea. Ca obiectiv politic şi-a propus menţinerea alianţei cu Burgundia,
şi de aceea o căsătoreşte pe sora lui cu Carol Temerarul. Dar Warwick, fostul aliat,
complota împotriva lui ducând tratative cu Franţa. Acesta reuşeşte să-l înfrângă într-o
bătălie pe Eduard care este luat prizonier, şi să-l readucă pe tron pe Henric al VI-lea.
Dar Eduard, se întoarce în Anglia cu sprijinul burgunzilor (1471) îl înfrânge pe
Warwick şi Henric VI, penultimul fiind ucis în luptă. Revenit la Londra, comandă
execuţia lui Henric VI în Tower (Turnul Londrei).
În a doua domnie, Eduard IV va încerca să recâştige teritoriile pierdute în
Franţa. Cu o armată de 12.000 de ostaşi debarcă la Calais. Ajutorul promis de aliaţii
săi- Carol Temerarul, cumnatul său, şi Francisc I ducele Bretaniei- nu mai ajunge.
Confruntat cu numeroasa armată a regelui Ludovic XI, acceptă armistiţiul pe 7 ani de
la Picquigny (1475), prin care se angajează să nu invadeze Franţa în schimbul sumei
de 75 de mii de scuzi şi a unei redevenţe anuale viagere de 50.000 de scuzi.
Opoziţia de la curte este condusă de fraţii săi- Richard, duce de Gloucester şi
George, duce de Clarence. La moartea lui (febră tifoidă în 1483), îl lasă succesor pe
fiul său Eduard, iar pe Richard de Gloucester ca protector.
La moartea lui, tronul a revenit fiului său, Eduard V (9 aprilie-25 iunie
1483), care fiind minor, conducerea a revenit mamei sale, precum şi lorzilor Hasting
şi Stanley, dar adevăratul conducător a fost ducele de Gloucester. Acesta îl ucide pe
lordul Hasting şi declară nulă căsătoria secretă a lui Eduard IV, şi ca atare, înlătură
dreptul la tron a lui Eduard V.
Eduard al V-lea a avut cea mai scurtă domnie (77 zile) fiind întemniţat în
Turnul Londrei, împreună cu fratele său, Richard, ducele de York din ordinul lui
Richard de Gloucester. A murit probabil asasinat în iulie-septembrie 1483. Trupurile
celor doi fii ai lui Eduard IV au fost descoperite în 1674, cu ocazia unor restaurări
efectuate la donjonul fortăreţei (White Tower) de către arhitectul Sir Cristopher
Wren. La ordinul lui Carol II, osemintele au fost înhumate la abaţia Westminster.
Richard III (1483-1485) trece drept una dintre cele mai marcante figuri ale
istoriei engleze.

175
 Înainte de a deveni rege, Richard, duce de Gloucester şi Conetabil al Angliei
(1469), se distinse în bătăliile de la Barnet şi Tewkesbury şi a înăbuşit revoltele din
Wales şi din comitatele de la graniţa cu Scoţia. Spre deosebire de fratele său, ducele
de Clarence, el a rămas fidel lui Eduard IV, binemeritându-şi deviza de pe blazon
Loyaulté Me Lie. Însă după uciderea lui Hasting, a intrat într-un cerc de ambiţii şi de
dorinţă de putere care nu-l va mai părăsi. Contactele sale cu regele Maximilian,
păreau a fi prietenoase, în cadrul vechii alianţe cu Burgundia contra Franţei. În 1483
Richard al III-lea a trebuit să înăbuşe o rebeliune împotriva sa, condusă de Henry
Stafford, ducele de Buckingham, pe care l-a prins şi l-a decapitat în piaţa din
Salisbury.
La moartea prinţului Eduard (1484), şi după decesul reginei (1485), Richard
pierde speranţa de a mai avea un moştenitor. Cu toată grija de a-şi apropia instituţiile,
evenimentele se precipită prin debarcarea lui Henry Tudor la Milford Haven (Wales).
La 22 august 1485, pe dâmbul Ambien Hill, în apropiere de Bosworth s-a dat bătălia
între cele două tabere. Richard a fost trădat de o parte din nobilime, între care Henry
Percy şi Sir William Stanley. Richard III moare pe câmpul de luptă, pe seama lui
fiind puse cuvintele „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!”. Acum se pune
capăt Războiului Rozelor.
Henry Tudor, conte de Richmond devine rege sub numele de Henric al VII-
lea (1485-1500) şi este perioada în care noua monarhie deschide drumul reformei
politice şi culturale din Anglia, iar dinastia Tudor s-a menţinut pe tronul englez până
în 1683. El guvernează alături de Consiliu şi Parlament şi asigură funcţionarea
aparatului juridic prin instituirea unui „judecător de pace” şi obligaţia audierii
martorilor într-un proces. Şi el se confruntă cu o conspiraţie condusă de pretendentul
la tron Lambert Simnel din Oxford, ce se pretindea un urmaş al lui Eduard, dar pe
care îl va învinge în bătălia de la Stoke (1487).
A încercat să păstreze pacea Angliei vreme îndelungată pentru a asigura
dezvoltarea economică şi culturală a ţării. Deja în octombrie 1485 încheie pace cu
Franţa, care s-a prelungit până în 1489 iar cu Bretania va încheia în 1486 un tratat
comercial, precum şi un tratat de liberă trecere pentru negustorii germani în Anglia şi
a celor englezi în Germania şi Italia. Prin căsătoria sa din 1486 cu Elisabetha, fiica
lui Eduard al IV-lea, Hneric şi-a asigurat şi pretenţiile la moştenirea Casei de York.
În 1489 la Medina del Campo, lângă Valladolid, s-a semnat tratatul prin care
relaţiile cu Spania catolică s-au normalizat pentru o perioadă de două decenii. La 22
mai 1490 regele burgund Maximilian face propuneri de atacare în comun a Franţei,
urmată de un tratat formal, la care va adera mai târziu şi ducele Ludovic Sforza din
Milano. Tratatul era de fapt doar unul preventiv, şi intra în aplicare doar dacă una
dintre cele două părţi ar fi fost atacate de Franţa.
Între 1491-1497 are loc un complot iniţiat de Richard de York, conform
căruia, tronul urma să fie luat de Perkin Warbeck. Dar regele află la timp de complot,
iar complotiştii sunt daţi pe mâna justiţiei, ca subminatori ai tronului Angliei. El a
instituit de altfel un tribunal al curţii denumit „Steaua curţii” (Star Chamber) menit să
condamne orice încercare de subminare a tronului. Toate aceste măsuri au dus la

176
întărirea dinastiei sale, care se afla, la moartea sa în vârstă de 52 de ani pe pământ
sigur.

Războiul Rozelor

Războiul Rozelor s-a desfăşurat în perioada de timp cuprinsă între răscoala lui
Jack Cade (1450) şi bătălia de la Bosworth (1485). Cei 35 de ani, maschează de fapt
un conflict dinastic. Conflictul opune familiile de Lancaster şi de York, pe
descendenţii celor doi fii ai lui Eduard III: John of Gaunt, duce de Lancaster şi
Edmund, duce de York.
Casa de Lancaster avea ca emblemă un trandafir roşu, iar Casa de York un
trandafir alb. Descendenţii ducelui de Lancaster, Henric IV, Henric V şi Henric VI au
condus Anglia între anii 1399-1461, iar cei ai ducelui de York – Eduard IV şi
Richard al III-lea din 1461-1485. Casa de York a pierdut tronul Angliei între 1470-
1471, când a fost reinstaurat Henric VI. Între anii 1450-1485, Anglia este marcată de
o perioadă de instabilitate politică, Henric VI fiind detronat de două ori.
Revoltele din anul 1450, îndepărtarea lui Suffolk, consilierul principal, şi
înlocuirea lui cu ducele de Somerset, îl pun pe Henric VI (1450-1456) într-o situaţie
delicată. Ducele de York, pe atunci locotenent în Irlanda, ridică pretenţii la tron în
virtutea căsătoriei tatălui său cu Anne, fiica lui Roger, conte de March (mort în
1398). Cu prilejul adunării parlamentare din 1450, el a devenit liderul celor care se
opuneau grupării de la curte. Sir William Oldhall, unul dintre apropiaţii săi, a fost
ales speaker al Camerei Comunelor.
Ducele de York va încerca să-l îndepărteze pe Somerset în anul 1452, fără
succes. După pierderea Gasconiei şi înfrângerea suferită de John Talbot, conte de
Shrewsbury la Castillon (iulie 1453), în anul următor, ducele de York a fost
desemnat ca Protector. În 1453, Margaret de Anjou, soţia lui Henric VI va naşte pe
Edward, dorind să-l impună ca regent în 1454. York şi susţinătorii săi, Neville, conte
de Salisbury şi fiul său, conte de Warwick, s-au revoltat, afirmându-şi loialitatea faţă
de regele Henric VI dar cerând revocarea din funcţie a lui Somerset. În prima bătălie
de la St. Albans (22 mai 1455), regele Henric a fost rănit accidental iar Somerset a
fost ucis. Datorită situaţiei create, York a fost desemnat pentru a doua oară Protector
(1455), fiind însărcinat cu apărarea părţii de nord împotriva scoţienilor. Contele de
Warwick a primit căpitănia portului Calais. Regina Margaret a preluat controlul ţării
şi a mutat capitala la Coventry, unde se aflau susţinătorii ei. Regele Henric al VI-lea
va încerca o reconciliere, aşa-numita „zi a iubirii” la Catedrala Sf. Paul (ianuarie
1458), pentru împăcarea grupărilor rivale.
În septembrie 1459, Salisbury se îndrepta spre castelul din Middleham din
ţinutul Yorkshire pentru a se întâlni cu York şi Warwick. El a înfrânt la Blore Heath
în Staffordshire armata Lancasterilor. După bătălia de la Ludford (în Shropshire) din
octombrie, o parte a garnizoanei lui Warwick de la Calais, va trăda şi va trece în
tabăra Lancasterilor. York s-a refugiat în Irlanda, iar Warwick, Salisbury, şi viitorul
Eduard IV, fiul lui York şi conte de March, s-au refugiat la Calais.

177
 La şedinţa Parlamentului de la Coventry (noiembrie 1459), Casa de York
este acuzată de înaltă trădare şi i se confiscă averile. În urma confruntării de la
Northampton (10 iulie 1460), soldate cu înfrângerea trupelor regale, Henric VI a fost
capturat şi dus la Londra de Warwick şi March. La finalul lunii octombrie 1460,
Henric VI a acceptat ca York să devină moştenitorul tronului, în locul fiului său
Edward, situaţie greu de acceptat din partea reginei Margareta şi a susţinătorilor ei
din nordul şi vestul ţării. Luaţi prin surprindere, York şi Salisbury au fost înfrânţi la
Wakefield (30 decembrie 1460), primul pierzându-şi viaţa iar al doilea a fost linşat
de mulţime. Warwick, rămas la Londra cu regele, se pregăteşte de înfruntarea cu
regina. A doua bătălie de la St. Albans (17 februarie 1461), se termină cu victoria
reginei, yorkiştii fugind de pe câmpul de bătălie. Regina Margareta nu se va îndrepta
spre Londra, ci se va retrage spre nord, determinând crucial desfăşurarea
evenimentelor ulterioare.
Fiul lui York, Edward, contele de March se îndreaptă spre vestul ţării, unde
trupele Lancasterilor fuseseră regrupate de către fratele vitreg al lui Henric, Jasper
Tudor, conte de Pembroke din 1452 (1453). La 2 februarie 1461, Edward va câştiga
bătălia decisivă de la Mortimer's Cross în Herefordshire. După St. Albans, Warwick
şi Edward se îndreaptă spre Londra, unde intră la 26 februarie 1461, fiind primit ca
un erou salvator. Edward se va încorona (3-4 martie 1461) şi va strânge o armată cu
care să înfrunte trupele Lancasterilor. La Towton, lângă Ferrybridge (29 martie
1461), a avut loc cea mai sângeroasă bătălie a Războiului Rozelor, soldată cu victoria
Casei de York. Lancasterii- Margaret, Henric VI şi prinţul Edward- s-au refugiat în
Scoţia. Edward, contele de March, a fost încoronat rege sub numele de Edward IV
(28 iunie 1461).
Ulterior, în anul 1463, Margareta va găsi azil la curtea regelui Franţei,
Ludovic al XI-lea, Henric fiind abandonat la Bamburgh. După Towton, se impunea
consolidarea situaţiei şi restabilirea autorităţii coroanei. În nord, unde se aflau
susţinătorii Lancasterilor, s-au purtat numeroase operaţiuni militare conduse de
Warwick şi fratele lui, John Neville, Lord Montague. Au fost cucerite castelele
Northumberland, Warkworth, Alnwick şi Dunstanburgh, culminând cu victoria de la
Hexham (15 mai 1464). Lord Montague a fost răsplătit cu comitatul Percy din
Northumberland. Întors în Anglia (1465), Henric VI deghizat în călugăr, a fost
capturat în Lancashire, şi a fost întemniţat de Edward IV în Turnul Londrei, până în
anul 1470. În 1470 este reînscăunat de fostul său adversar, Richard Neville, conte de
Warwick şi Salisbury, care şi-a câştigat în istorie porecla de „Făcătorul de regi”
(Kingmaker).
Edward IV trebuie să intervină personal în East Anglia (1461) pentru
restabilirea ordinii. În Ţara Galilor a reuşit cu greu să-şi impună autoritatea. Harlech,
ultima fortăreaţă lancasteriană, a fost cucerită cu greu de William Herbert în 1468.
Edward va strânge în jurul lui o serie de oameni, precum William Hastings
(şambelan în 1461), William Herbert, conte de Pembroke, Lord Audley, Sir Walter
Devereux, Sir John Havard.

178
 Edward IV se căsătoreşte cu Elizabeth Woodville în 1464, rămasă văduvă în
urma căsătorie sale cu Sir John Grey of Groby, un susţinător al Casei de Lancaster,
ucis în a doua bătălie de la St. Albans (1461). Pe plan intern, s-a remarcat conflictul
cu contele de Warwick, un susţinător fidel al său. Revolta acestuia s-a datorat
mariajului cu Elizabeth, care a contribuit la diminuarea influenţei asupra regelui
(1469). La aceasta s-au adăugat şi neînţelegerile din planul politicii externe, Warwick
încurajând relaţiile cu Franţa. Prin căsătoria surorii lui, Margaret, cu Carol
Temerarul, pe atunci duce de Burgundia, planurile lui Warwick au eşuat, motiv
pentru care s-a retras la proprietăţile sale din nordul ţării şi ruptura a devenit
definitivă.
Richard Neville s-a certat cu Edward IV şi s-a reconciliat cu Margareta în
catedrala din Angers. Cu sprijinul lui Ludovic al XI-lea regele Franţei, Edward IV a
fost alungat şi s-a retras în Flandra burgundă. Prinţul Eduard se căsătoreşte la Paris
cu Anne Neville, fiica lui Warwick.
Edward IV, sprijinit de un contingent trimis de ducele Burgundiei, Carol
Temerarul, va debarca în Yorkshire (1471), ocupă Londra şi câştigă bătălia de la
Barnet. Warwick îşi pierde viaţa. Henric este închis din nou în Turnul Londrei. După
bătălia de la Tewkesbury, în urma căreia prinţul Eduard îşi pierde viaţa, Margareta va
fi închisă şi ea separat în Turn. După câteva zile, regele Henric VI a fost asasinat din
considerente politice. Edward IV începe a doua domnie, cu gândul recâştigării
teritoriilor pierdute în Franţa.

Histoire générale des peuples de l'antiquité a nos jours. Coord. M. Maxime Petit,
Librairie Larousse, Paris, 1925.
Ch. Petit-Dutaillis-P. Guinard, Histoire du Moyen Age, La France et l'Angleterre
depuis la constitution de l'empire angevin (1154) jusqu'a la mort de Saint Louis
(1270) et de Henri III (1272), Les Presses Universitaires de France, Paris, 1937.
Henri Pirenne, Augustin Renaudet, Edouard Perroy, Marcel Handelsman, La Fin du
Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval (1285-1453), Paris, 1931.
G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, Institutul European, Iaşi, 1999-2000.
Bruce Webster, Războiul Rozelor, Editura Artemis, Bucureşti, 2001.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Polirom, 2005.
Crestomaţie de Istorie Universală Medie. Partea I : Evul Mediu Timpuriu. Sub
redacţia Prof. Dr. Doc. Francisc Pall, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970. ULBS 94 (100)/ C84.
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele
noastre, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

179
( după Nicolescu 1999-2000)

180
( după Nicolescu 1999-2000)

181
Anglia în secolele XII-XIII

182
 FRANŢA ÎN SECOLELE AL X-LEA-AL XIV-LEA

La finele secolului al X-lea, la venirea dinastiei capeţiene, Franţa era fărămiţată

feudal, regatul fiind împărţit în vreo 15 principate teritoriale în fapt independente, ai
căror stăpânitori îşi exercitau din plin atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui
numai o autoritate pur nominală. Peste cinci veacuri, la sfârşitul secolului al XV-lea,
Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat din Europa. Desfăşurarea
unificării şi centralizării Franţei a urmat o cale clasică, constituind exemplul cel mai
caracteristic al procesului de unificare teritorială şi de centralizare politică a statului
în general.
La moartea lui Ludovic al V-lea în 987, care nu a lăsat urmaşi direcţi, tronul
Franţei a fost revendicat de doi pretendenţi Carol de Lorena şi Hugo, duce de Ile-de-
France din familia Capeţienilor. Este ales ca rege Hugo Capet, mare feudal dar fără
tradiţie dinastică şi neposedând un principat prea întins care i-ar fi întărit autoritatea.
Domeniul primilor capeţieni se afla între Sena şi Loara şi avea cam 6-7.000 Km2, cu
principalele oraşe Paris şi Orléans, dar vor duce o politică de extindere necontenită a
domeniului regal. Capeţienii au urmărit mereu să anihileze tendinţa marilor feudali
de a instaura o monarhie electivă optând pentru sistemul asocierii urmaşului încă în
timpul vieţii suveranului care domnea. Puterea primilor patru capeţieni (Hugo,
Robert I, Henric I şi Filip I) a fost destul de redusă, tocmai pentru faptul că aveau
posibilităţi materiale mai modeste. Totuşi vor reuşi să alipească unele posesiuni ca
Sens, Vexin, Bourges şi Córbie.
Robert I intră şi el în posesia ducatului Burgundiei, pe care îl dă ca feud fiului
său mezin, punând astfel bazele unei dinastii ducale burgunde de origine capeţiană.
În 1066, puternicul duce al Normandiei, William a ajuns prin cucerirea Angliei rege
al acesteia. Deoarece el şi urmaşii săi au continuat să deţină şi ducatul Normandiei,
regii englezi erau vasali ai regilor francezi, pentru această posesiune de pe teritoriul
Franţei.
Regatul Franţei se încadra în prima jumătate a secolului al XII-lea, cel puţin
din punct de vedere politic, printre statele cele mai slabe din apusul creştin.
Suveranul capeţian domnea efectiv doar peste o parte redusă a regatului său, restul
fiind controlat de principi asupra cărora el nu avea nici o putere. Principii din sud nu-
i dădeau ascultare, alţii, precum contele de Blois sau Troyes îl duşmăneau făţiş. Dar,
paradoxal, în străinătate, regele Franţei se bucura de mult respect şi papii care nu se
puteau menţine pe Scaunul Sfânt, căutau cel mai adesea refugiu la curtea regilor
Franţei. Chiar şi în timpul cruciadei a II-a, regele francez Ludovic al VI-lea s-a
bucurat de aceeaşi cinste ca şi împăratul Konrad al III-lea.
Ceea ce caracterizează dinastia Capeţienilor este continuitatea. Regii îşi
alegeau urmaşii la tron încă în timpul vieţii, îi ridicau ca şi co-regenţi şi cel mai
adesea intra în discuţie fiul cel mai mare de unde s-a instituit şi practica întâiului
născut (primogenitur). O altă caracteristică este aceea a ungerii regelui de către un
episcop, cu ulei sfinţit, ceea ce conferea regelui o charismă asemănătoare cu cea a
sfinţilor şi-i acorda puteri supranaturale. Într-o societate în care credinţa avea o

183
importanţă deosebită, acest act însemna extrem de mult şi mai ales îl deosebea de
ceilalţi principi care, adeseori, erau mai puternici, din punct de vedere politic, decât
regele însuşi.
Regele era stăpânul aşa-numitului „domeniu de coroană” din care îi
reveneau toate veniturile feudale sau judecătoreşti. Un sprijin de seamă îl primea
regele din partea bisericii, autoritatea sa întinzându-se asupra a patru arhiepiscopii şi
cca. 20 de episcopii din provinciile Reims, Sens, Tours, Bourges şi Lyon. Multă
vreme regele a dispus „de iure” sau „de facto” şi de dreptul de a numi episcopii.
După secolul al XII-lea va rămâne doar cu dreptul de a aproba sau încuviinţa
alegerea principilor clerici, investitura lor şi preluarea jurământului lor de credinţă.
Mai multe mănăstiri se aflau de asemenea în stăpânirea sa directă şi adesea au oferit
regelui sprijin militar şi financiar.
Toţi principii teritoriali erau de drept vasali ai regelui deşi mai adesea nu-l
puteau sprijini şi nu-i erau fideli. Cel care va porni o largă ofensivă împotriva
seniorilor turbulenţi, pentru a întări puterea regală, va fi Ludovic al VI-lea cel Gros
(1108-1137). S-a confruntat cu seniorii din Île-de-France şi Orléans, precum Hugues
du Puiset sau Thomas de Marle.
Ludovic al VII-lea cel Tânăr (1137-1180) avea şi el puteri limitate şi, în
plus, nu dispunea nici de calităţile înaintaşilor săi. Tutorele său a fost Suger, abate de
Saint-Denis în perioada 1122-1151, prieten şi sfătuitor al regelui Ludovic al VI-lea.
În perioada 1147-1149, când Ludovic al VII-lea este plecat în cruciadă, Suger devine
regent al regatului. El scrie Viaţa lui Ludovic al VI-lea cel Gros şi redactează istoria
oficială a regilor Franţei. În 1137 se căsătoreşte cu Eleonora (Aliénor), ducesă de
Aquitania şi astfel va deveni şi conducătorul acestui ducat sudic. Căsătoria însă se
desface în 1152 şi Eleonora se va recăsători cu Henric Plantagenetul, duce de
Normandia, conte de Anjou şi de Maine şi astfel Aquitania intră în stăpânirea
regatului anglo-angevin, ceea ce a însemnat o drastică lovitură dată regelui francez.
Ulterior însă, Ludovic al VII-lea va porni adevărate campanii contra principilor
teritoriali pe care îi va aduce sub supunerea sa (1163 şi 1169 Auvergne, 1167 Forez
şi Arelat) şi şi-a întins prerogativele regale şi asupra provinciilor Bourges şi Lyon.
Filip al II-lea August (1180-1223) a continuat politica bunicului şi a tatălui
său, fiind primul dintre Capeţieni care a adunat, sub conducerea sa mai multe
principate, fapt pentru care a şi fost denumit „adunătorul de ţări” (Ländersammler).
Astfel el uneşte domeniile regale cu Montargis (1184), Gien (1195), Clermont-
Beauvoisis (1218), Beaumont-sur-Oise (1223), apoi sudul Flandrei cu importantele
oraşe Artois şi Arras. Prin căsătoria lui cu o descendentă a lui Carol cel Mare, a fost
numit August, considerându-se un restaurator al puterii regale carolingiene. Domnia
acestuia se remarcă prin lupta împotriva lui Henric al II-lea Plantagenet şi a fiilor
acestuia, Richard Inimă-de-Leu şi Ioan Fără Ţară.
Intenţia sa era distrugerea regatului anglo-angevin, fapt pentru care îl atrage
de partea sa şi pe contele de Auvergne, ce se va uni în 1211, parţial, cu domeniile
regale. În 1193 Filip August intră în Normandia, izbucnind astfel războiul franco-
englez, în timpul regelui Richard Inimă de Leu, la început defavorabil francezilor, pe

184
 care îi salvează doar moartea lui Richard, în 1199. Ostilităţile continuă şi sub noul
rege englez Ioan Fără Ţară şi se vor termina abia în 1200, prin tratatul de la Goulet,
prin care regele englez pierdea ţinutul Evreux şi o parte din Normandia, şi anume
Vexin şi Berry.
În 1202, conflictele reizbucnesc, Ioan Fără Ţară a fost chemat într-un proces
cu regele Franţei, căruia îi era vasal. Ioan Fără Ţară a răpit-o pe logodnica lui Hugo de
Lusignan şi s-a căsătorit cu ea. Fiind vasal şi el regelui Franţei, a făcut apel la
suzeranul său, care l-a somat în câteva rânduri pe Ioan să se prezinte în faţa curţii sale.
Demersul regelui Franţei a rămas fără ecou, Ioan Fără Ţară fiind acuzat de felonie
(aprilie 1202). Filip al II-lea a recucerit toată Normandia, apoi Maine, Anjou, Touraine
şi Bretagne, pe care i-o oferă în 1213 nepotului său Petrus de Dreux, în timp ce restul
ţinuturilor ocupate le anexează domeniilor coroanei.
Filip August a avut conflicte şi cu împăratul german Henric al VI-lea şi cu
fiul lui Heinric Leul, Otto al IV-lea, toate terminate indecis , mai ales că în 1208
regele Franţei era asasinat.
Ioan Fără Ţară a trebuit să facă faţă şi unui conflict cu papa Inocenţiu al III-
lea din cauza arhiepiscopului de Canterbury, pe care regele nu-l acceptă. Papa dă o
interdicţie asupra regatului, la care Ioan contraatacă interzicând toate întrunirile
clerului superior. Inocenţiu îl excomunică pe rege, îi absolvă pe vasalii săi de orice
obligaţii şi îl îndeamnă pe Filip să cucerească regatul englez. În ultimul moment însă
Ioan se împacă cu papa, oferindu-i regatul ca act de suzeranitate şi atunci papa îi
interzice lui Filip să mai treacă Canalul. Dar, în aceste condiţii, războiul reizbucneşte,
Ioan bucurându-se de sprijinul unei părţi a nobilimii din Poitou, având ca aliat pe
noul conte al Flandrei, Ferrand de Portugalia. Pe mare, operaţiunile militare sunt în
favoarea lui Ioan, dar în Poitou el este înfrânt şi părăseşte în grabă câmpul de luptă. Îi
vin însă în ajutor armatele împăratului Otto al IV-lea de Brunswick, cele ale contelui
de Flandra, contelui de Boulogne şi ducelui Henric de Brabant. Cu toate acestea, în
bătălia de la Bouvines, aproape de Lille (27 iulie 1214), Filip August iese învingător,
ceea ce determină o accentuare a conflictului dintre Otto al IV-lea şi rivalul său,
Frederic al II-lea, şi, ca urmare, moartea primului şi încoronarea celui de al doilea ca
împărat german.
Bătălia de la Bouvines a însemnat ultima şansă pentru regatul anglo-angevin,
iar pentru Filip August începutul unei noi epoci. Conţii de Flandra şi Boulogne erau
acum prizonierii regelui, ceea ce însemna şi o ameninţare pentru alţi nobili rebeli
care se ridicau contra regelui. Flandra, condusă acum de contesa Ioana, intră sub
controlul regelui francez. După această victorie, prestigiul Franţei a crescut enorm,
devenind prima putere politică din apusul Europei. Şi pentru dezvoltarea economică
ulterioară obţinerea noilor teritorii a însemnat o armată puternică, mai ales din
mercenari dar şi din trupele pe care episcopatele, mănăstirile şi oraşele erau obligate
să le ofere.
Împreună cu fiul său, Ludovic al VIII-lea (1223-1226), au reuşit să obţină
comitatele Artois, Vermandois, Normandia, Anjou, o parte din Poitou cu Poitiers,

185
Saintes şi La Rochelle, o parte din Berry cu Bourges şi Issoudun şi cea mai mare
parte din Auvergne.
Ca şi în Anglia, şi regele francez dispunea de o „curia regis” – cel mai
important organ de conducere a regatului, care îl ajuta pe rege şi care era format
dintre cei mai de seamă nobili şi clerici. Cu timpul, curia care funcţiona în palatul
regal de la Paris, primeşte tot mai multe atribuţii, în special judecătoreşti. Cu
încasarea impozitelor, cu sarcini poliţieneşti şi cu jurisdicţia în domeniile coroanei
erau însărcinaţi aşa-numiţii „prévôts”, care adesea arendau însă această funcţie.
La începutul secolului al XIII-lea membrii curiei devin stabili, primesc din
partea Coroanei un domeniu şi devin ceea ce am numi astăzi „funcţionari ai
statului”, numiţi şi destituiţi de rege care le plătea şi salariile. În subordinea lor se
aflau şi acei „ prévôts”.
Ludovic IX (1226-1270 ) cunoscut sub numele „cel Sfânt”, după
canonizarea sa în 1297, a dat numele său acestui secol.
Din 1226 până în 1234 domnia se află în mâinile mamei regelui, Blanca de
Castilia, văduva lui Ludovic al VIII-lea. Regenta Blanca de Castilia a fost nevoită să
facă faţă unei coaliţii franceze, susţinute de regele Henric al III-lea al Angliei şi de
contele de Toulouse. Un sprijin considerabil a găsit regenta în orăşenimea din Paris,
la care se adaugă treizeci şi patru de oraşe dintre Sena şi Flandra, şi legatul papal,
cardinalul de San-Angelo. Ea a trebuit să facă faţă unei răscoale a principilor şi
proprietarilor funciari precum şi unei invazii englezeşti din anul 1230, pericole pe
care va reuşi să le învingă şi să guverneze chiar şi după majoratul fiului său, care mai
mult o ajuta decât domnea. Cu toate acestea, se va dovedi un bun conducător militar,
înfrângând în 1242 o invazie a regelui englez Henric al III-lea la Taillebourg şi
Saintes.
Eliberarea Jerusalimului de către Frederic II de Hohenstaufen, nu a fost de
lungă durată. Idealul de cruciadă îl captează pe Ludovic cel Sfânt, care depune
jurământ în decembrie 1245. Însă va porni spre Sfântul Mormânt abia în 1248, unde
va rămâne chiar şi după eşecul de la Al Mansura, exercitând o misiune de caritate.
Moartea Blancăi de Castilia (1254 ), îl determină pe rege să se întoarcă în Franţa. În
această perioadă, adoptă o serie de măsuri interne, ce vizează ordinea şi pacea pe
teritoriul regatului. A reorganizat justiţia, instituind pe domeniul regal, o formă de
justiţie superioară (1258). Ordaliile, duelul judiciar şi „judecata lui Dumnezeu” au
fost înlocuite cu anchetele, respectiv audieri de martori, interogatorii ale acuzaţilor
consemnate în scris. De asemenea, a impus apelul la justiţia regală. El a instituit în
1247 comisii de anchetatori pentru a curma abuzurile din administraţie, a dispus în
1263 şi 1265 emiterea de monede regale de aur, a reglementat circulaţia acestora şi a
menţinut dreptul de batere a monedelor doar de către seniori.
Biograful său, Joinville, îl descrie ca pe un bun luptător care avea un
dezvoltat simţ al dreptăţii, un spirit de înţelegere pentru oameni şi o religiozitate
deosebită. În 1248 conduce în Orient a şaptea cruciadă de unde se va întoarce abia în
1254, guvernarea fiind din nou asigurată de mama sa până în 1252 şi apoi, după
moartea ei, de către fratele regelui, Alfons de Poitiers.

186
 În 1258 reuşeşte Ludovic, printr-un „Acord din Corbeil” ca regele Aragonului,
Jakob I, să renunţe la pretenţiile sale asupra comitatului Toulouse, lăsându-i în schimb
Montpellier-ul. Ludovic va renunţa astfel la aşa-zisul drept teoretic de stăpânire asupra
comitatului Rousillon şi Bercelona.
În 1258 se încheie în Paris un acord cu Anglia, prin care aceasta din urmă
primea o parte din Gascognia şi – pe termen limitat – o parte din nordul Aquitaniei,
în schimbul prestării jurământului de vasalitate faţă de Franţa.
În general, regele Ludovic n-a dus o politică expansivă. Deviza sa fiind
„fiecăruia să-i lase ce are”. În politica internă s-a ocupat de acordarea „apanajelor”
(posesiunilor) către fiii săi; Ludovic al VIII-lea stabilise anterior că Robert de Artois,
Charle Artois şi Maine, precum şi Alfons Poitou primeau Auvergne-ul. Ludovic al
IX-lea face la fel dar reducând din graniţe: Ioan-Tristan obţine Valois, Petru Perche
şi Alençon Robert comitatul Clermont-en Beauvaisis. În aceste comitate, regele
rămâne de fapt conducător, dar el lasă libertatea de organizare şi apărare fiilor săi. Şi
el reorganizează sistemul administrativ şi reuşeşte să se impună ca guvernator în
toate comitatele, cu excepţia Flandrei.
În timpul lui Ludovic, se măresc şi se întăresc şi domeniile coroanei, prin
cumpărarea comitatelor Blois, Chartres, Sancerre şi Champagne în 1234 şi a celui de
Mâcon în 1239.
În ultimii ani ai domniei sale, Ludovic al IX-lea s-a ocupat mai mult cu
probleme religioase decât de conducerea ţării. În 1267 a luat iniţiativa organizării
unei cruciade, dar cheltuielile solicitate de aceasta au nemulţumit populaţia. În 1270
armata franceză participantă la a opta cruciadă ajunge în Tunisia, nu reuşeşte să intre
în luptă cu „necredincioşii”, întrucât este măcinată de epidemia de ciumă, în timpul
căreia moare şi regele. Doar apariţia lui Carol d'Anjou duce la încheierea unei păci cu
suchenul Tunisului şi la salvarea resturilor armatei franceze.
Filip al III-lea cel Îndrăzneţ ( 1270-1285 ), urmaşul lui Ludovic cel Sfânt,
s-a confruntat cu diverse probleme, în special pricinuite de fratele său, Alphonse de
Poitiers şi mai ales de Carol d'Anjou, unchiul său. Acesta din urmă fusese alungat în
1282 din Sicilia şi excomunicat de către papa Martin al IV-lea. Ulterior, Carol
d'Anjou se va împăca cu papa şi va plănui, cu acordul acestuia, să preia regatul
Aragonului, dar expediţia contra regelui de Aragon se transformă într-o catastrofă
pentru francezi, Carol d'Anjou murind în luptă, în octombrie 1285.
Filip al III-lea cel Îndrăzneţ continuă politica organizatorică a tatălui său.
Continuă să sprijine existenţa unui Parlament, care în şedinţele sale avea şi sarcini
justiţiare, apoi exista aşa-numita Curia, care de asemenea avea un rol juridic. Apare
acum aşa-numita „curia in compotis”, care urmărea toate veniturile şi cheltuielile
funcţionarilor regali.
Filip cel Îndrăzneţ moare la întoarcerea dintr-o expediţie contra Aragonului.
Filip al IV-lea cel Frumos ( 1285-1314) este o personalitate enigmatică.
Acuzat de a fi falsificator de bani, a rămas însă celebru datorită procesului intentat
templierilor. Conflictul său cu papa Bonifaciu al VIII-lea culminează cu atentatul de
la Anagni (1303), când trimisul regal îl pălmuieşte pe pontif. În contra pontifului

187
roman sunt convocate pentru prima dată la Paris, în anul 1302, mari adunări care stau
la originea Stărilor Generale. Întreprinde campanii militare pentru anihilarea cvasi-
independenţei manifestate de marile fiefuri, ca Aquitania (Guyenne) şi Flandra.
În 1297 Filip IV începe războiul cu Flandra şi în 1300 aceasta este ocupată
de către francezi. În 1302 începe o puternică mişcare populară antifranceză la
Bruges, când la sunetul clopotelor (de aici denumirea mişcării utreniile de la Bruges)
locuitorii oraşului au masacrat garnizoana franceză de aici. Exemplul lor este urmat
şi de alte oraşe, încât armata franceză este silită să se retragă din Flandra. Prin pacea
de la Athis (1305), Filip IV trebuie să se mulţumească cu prestarea omagiului de
către noul conte al Flandrei, cu cedarea câtorva castelanii (Lille, Douai) şi cu plata
unei indemnizaţii de război.
Prima ciocnire între regele francez şi Bonifaciu al VIII-lea s-a produs între
anii 1296-1297. Filip al IV-lea cel Frumos a adoptat o poziţie ostilă în faţa deciziilor
pontificale, prin publicarea a două decrete care afectau pe membrii clerului.
Clericilor şi laicilor le era interzis exportul de metale (aur, argint ) şi pietre preţioase.
De asemenea, era interzisă şederea străinilor pe teritoriul regatului, fapt ce făcea
imposibilă colectarea de taxe de către reprezentanţii papali.
Reacţia negativă a membrilor bisericii franceze sau pamfletele îndreptate
împotriva lui, l-au determinat pe papă să aducă unele modificări bulei, permiţând
strângerea impozitelor de la clerici, fără acordul lui, doar în cazuri de strictă
necesitate. Renunţarea lui Filip cel Frumos la cele două decrete, au contribuit la
restabilirea păcii, ilustrativă fiind şi canonizarea lui Ludovic al IX-lea (august 1297 ).
Conflictul deschis este amânat de bula papală – „Antiquorum habet fidem” -
prin care se organiza primul an jubiliar din istoria papalităţii ( 22 februarie1300 ).
Finalul acestuia redeschide ostilităţile dintre papă şi Filip cel Frumos ( 1285-1314).
În opinia cronicarului Pierre Dubois, regele francez „ nu recunoştea pe nimeni mai
presus de el ”. El a încheiat o alianţă de pace şi prietenie cu regele Albrecht I de
Habsburg, acuzat de lezmajestate pentru asasinarea lui Adolf de Nassau (1292-1298).
Relaţiile dintre papalitate şi Franţa au fost încordate şi datorită lui Bernard
Saisset, episcop de Pamiers. Vicontele de Narbonne care era vasal al arhiepiscopului
de Narbonne, îi prestează omagiu regelui Franţei. Arhiepiscopul de Narbonne, Gilles
Aycelin, prieten cu regele Franţei, acceptase acest fapt în schimbul unei compensaţii
în bani. Papa Bonifaciu al VIII-lea refuză acest compromis, îi reproşează
arhiepiscopului neapărarea drepturilor bisericii şi îl numeşte pe Bernard Saisset
ambasador pe lângă rege. Ostilitatea acestuia faţă de rege se întrevede şi în portretul
care îl face: „ Degeaba este cel mai frumos bărbat din lume, nu ştie decît să se uite
la oameni fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici animal, e o statuie.”
Ajuns la Paris, începe să comploteze şi urmăreşte să producă o revoltă în
comitatul Toulouse. Imunitatea de care beneficia, nu l-au apărat de regele Franţei
care l-a arestat şi la acuzat de lezmajestate. Bernard Saisset a fost expulzat.
Prin bula papală – „Salvator Mundi” (4 decembrie 1301 ), regelui francez i-
au fost retrase toate privilegiile. O altă bulă – „Ausculta fili”, emisă a doua zi,
convoca la Roma pentru data de 10 noiembrie 1302, pe episcopii şi regele francez, în

188
vederea clarificării raporturilor dintre stat şi biserică. În document se afirmă
superioritatea puterii spirituale şi este criticată politica economică şi religioasă a lui
Filip cel Frumos, acuzat de abuz de putere.
Noua conjunctură, l-a determinat pe rege să convoace Stările Generale la
Paris (aprilie 1302), unde a avut numeroşi partizani. Atitudinea papei a fost
considerată ofensatoare, iar scrisoarea de răspuns a fost semnată şi de clerul francez.
S-a hotărât interzicerea participării episcopilor francezi la conciliul de la Roma.
Treizeci şi nouă de episcopi francezi au încălcat această hotărâre, drept pentru care
le-au fost confiscate averile.
Răspunsul conciliului papal de la Roma, nu a întârziat să apară. Prin
faimoasa bulă – „Unam sanctam” (18 noiembrie 1302) se susţinea că, oamenii
trebuiau să se supună autorităţii episcopului de la Roma, care deţinea două spade –
una spirituală, mânuită de biserică şi cealaltă temporală, mânuită de rege la indicaţiile
preotului – cu care conducea pământul în numele Domnului. Consiliul de Stat
întrunit la Luvru de Filip cel Frumos, aducea o serie de acuzaţii papei. Ofensele
lansate la adresa papei au fost expuse de Guillaume de Nogaret şi susţinute de
memoriul cardinalilor de Colonna. Guillaume de Nogaret a primit sarcina de a-l
aresta şi transporta pe pontif la Paris.
Prin recunoaşterea regelui Albrecht I de Habsburg (1298-1308 ), refuzat
anterior din cauza delictului de lezmajestate, papa urmărea ruperea alianţei franco-
germane. Însă evenimentele se precipită, prin încercarea de arestare a pontifului la
Anagni (septembrie 1303 ) din porunca regelui Franţei. Planul a fost dus la
îndeplinire de către consilierul regal Guillaume de Nogaret, care a beneficiat de
sprijinul familiei Colonna. Tratamentul aplicat papei de către Guillaume de Nogaret
şi Sciarra Colonna, a provocat nemulţumiri şi între adversarii săi politici. Pentru
Gregoriovius „ a fost ultimul papă care a susţinut ideea Bisericii ierarhice
domnitoare a lumii ”.
În vremea papei Benedict al XI-lea (1303-1304), persoanele implicate în
atentatul de la Anagni au fost excomunicate, mai puţin membrii familiei Colonna,
care au beneficiat în cele din urmă de clemenţă. Măsurile instituite de fostul pontif la
adresa Franţei au fost anulate.
Atitudinea papalităţii faţă de Franţa este mai rezervată odată cu noul pontif
Clement al V-lea (1305-1314), fost arhiepiscop de Bordeaux. Reşedinţa curiei
romane s-a mutat la Avignon, unde se va afla sub presiunea directă a regalităţii.
Începe aşa-numita „ captivitate babiloniană a papalităţii ” (1309-1376).
Pe lângă numeroasele solii schimbate între Filip cel Frumos şi papă, s-a
intentat şi un proces postum lui Bonifaciu al VIII-lea. Unul dintre cele mai
importante evenimente din vremea pontificatului său este afacerea Ordinului
Templierilor. Bertrand de Got, arhiepiscopul de Bordeaux a fost ales papă cu
sprijinul regelui Franţei. Încoronarea acestuia la Lyon sub numele de Clement al V-
lea (5 iunie 1305), a fost din câte se pare, condiţionată de acceptul suprimării
Ordinului Templier.

189
 Cancelarul Guillaume de Nogaret a fost însărcinat cu strângerea capetelor de
acuzare. Templierii au fost învinuiţi de adorarea unui cap sculptat cu numele
fantezist de Baphomet, scuiparea crucifixului cu prilejul ceremoniei de primire în
ordin sau de moravuri contra naturii. La sugestia regelui francez, papa a deschis o
anchetă (24 august 1307). În noaptea de 12 spre 13 octombrie, a început arestarea
templierilor de pe teritoriul francez. Marele maestru Jacques de Molay şi 150 de
cavaleri au fost capturaţi de Guillaume de Nogaret.
Reacţia pontifului nu întârzie să apară, fapt ilustrat de scrisoarea din 27
octombrie 1307, în care pe lângă acuzaţiile aduse regelui francez, se specifică că „
niciodată regii predecesorii voştri nu au îndrăznit să judece clerici.” Conflictul se
derulează prin atitudinea schimbătoare a papei Clement al V-lea, care fie îi apără pe
Templieri, fie ordonă arestarea lor şi confiscarea bunurilor. Stările Generale întrunite
la Tours (mai 1308) îl susţin pe Filip cel Frumos şi condamnă pe Templieri.
Acuzaţiile au fost diverse şi s-au obţinut prin tortură- renegarea credinţei
creştine, obiceiuri şi practici oculte. Recunoaşterea acestor acuzaţii în faţa papei şi a
cardinalilor, a condus la o anchetă a episcopilor diecezani. Sentinţele au fost
pronunţate în cadrul unui sinod parizian (1310), urmate de primele arderi pe rug ale
membrilor ordinului. La al XV-lea conciliu ecumenic de la Vienne (16 octombrie
1311 ), la care a participat şi regele Franţei, s-a discutat problema templierilor.
A fost emisă bula papală – „Vox in excelso ” (3 aprilie 1312 ), în care s-a
hotărât desfiinţarea ordinului, mulţi dintre membrii acestuia fiind consideraţi eretici.
Bunurile ordinului au revenit ioaniţilor şi ospitalierilor, însă o parte considerabilă a
intrat în posesia coroanei franceze. Marele maestru al ordinului Jacques de Molay şi
Geoffroy de Charnay, preceptor al Normandiei deşi a retractat declaraţiile smulse
prin tortură, au fost arşi pe rug la Paris (1313 ), în insula Javiaux. Se pare că, miza
principală a acestei afaceri a avut ca obiective principale averea Ordinului Templier
şi îndepărtarea pericolului politic şi militar.
Răspunsul lui Filip cel Frumos la bula „Ineffabilis amor”, nu lasă loc
comentariilor legate de disputa dintre cele două puteri: „ Conducerea laică a
regatului aparţine numai regelui şi nimănui altcuiva şi acesta nu are şi nici nu
recunoaşte vreun alt superior şi nu are intenţia de a se supune sau de a asculta de
cineva în ceea ce priveşte treburile regatului său”.

Instituţiile locale şi centrale

Din curtea regelui-curia regis- s-au desprins trei instituţii fundamentale:

consiliul regelui- curia in consilio-organism în care erau tratate problemele
regatului, existent încă din secolul al XII-lea; parlamentul- curia in parlamento-
apărut la mijlocul secolului al XIII-lea în timpul lui Ludovic cel Sfânt, în care se
împarte dreptatea regelui, la care locuitorii pot face apel pentru sentinţele pronunţate
pe sau în afara domeniului; camera conţilor- curia in compotis- verifică gestiunea
resurselor financiare ale regalităţii.

190
 O măsură eficace în vremea lui Ludovic al IX-lea a fost apelul la justiţia
regelui-imageria populară îl reprezintă exercitând această justiţie sub stejarul de la
Vincennes.
Până la finalul secolului al XII-lea, de administrarea zilnică a domeniului regal
se ocupau prevoţii care erau agenţi locali ai regelui şi intendenţi domeniali. Dacă la
finalul secolului al XII-lea aceste funcţii au fost arendate prepoziţilor, începând cu
secolul al XIV-lea ele vor fi încredinţate unor funcţionari salariaţi. Ei îi administrau
pământurile, percepeau veniturile şi se ocupau de chestiunile judiciare şi militare.
Domeniul regal era împărţit în circumscripţii (prévôtés), regele fiind reprezentat în
anul 1108 de10 prepoziţi (prévôts ). Numărul acestora va creşte la 45 în anul 1204 şi
la 177 în 1301.
Filip August introduce la sfârşitul secolului al XII-lea instituţia aşa-numiţilor
baillis (judecători)- comisari itineranţi ce verificau gestiunea prevoţilor. Se imita
modelul administraţiei anglo-normande. Era o funcţie similară cu aceea de missi
dominici, întâlniţi pe vremea lui Carol cel Mare. Pe parcursul secolului al XIII-lea,
aceste bailliages (tribunale) erau circumscripţii stabile în componenţa cărora intrau
mai multe prevoţii. Judecătorii regali erau un element esenţial în administraţia
provincială, fiind numiţi, remuneraţi şi controlaţi direct de rege şi consiliul său. Un
rol similar l-au deţinut seneşalii (sénéchaux) în sud. Balivii şi seneşalii, proveneau
din rândul cavalerilor şi al nobilimii şi aveau obligaţia de a supraveghea marile
fiefuri vasale, dar şi de a apăra drepturile şi autoritatea regală.
Balivii (baillis) şi seneşalii au devenit sedentari abia după sfârşitul secolului
al XIII-lea, când au fost stabiliţi în circumscripţiile lor.
La finele secolului al XIII-lea, existau 23 de instituţii de acest gen în regat,
conduse de baillis şi seneşali.
Pentru evitarea abuzurilor de orice fel, Ludovic cel Sfânt a introdus
anchetatori-reformatori, însărcinaţi cu verificarea gestiunii acestor baillis. Din anul
1223, balivii şi seneşalii au fost ajutaţi de locotenenţi (lieutenants) şi de perceptori
(receveurs).

Franţa în timpul războiului de 100 de ani (1337-1453)

Franţa cunoaşte o criză politică între moartea lui Filip cel Frumos şi până în
timpul domniei lui Filip al VI-lea. După moartea primului, în decurs de 14 ani
datorită decesului celor trei fii ai săi, coroana a trecut în mâna vărului lor, şef al
ramurii colaterale de Valois. Fiicele regilor defuncţi, cât şi nepotul lui Filip cel
Frumos după mamă, Eduard al III-lea al Angliei au constituit unul dintre factorii
acestei rivalităţi. Baronii Franţei nu puteau accepta o femeie pentru această demnitate
mult prea înaltă, dar nici un prinţ care „ nu se trăgea din regat”.
Deşi prin tratatul de la Paris (1259), Ludovic cel Sfânt ceda provincia Guyenne
regelui Angliei, în schimbul revenirii la vasalitate, un asemenea compromis era
dificil de acceptat acum. Deţinerea ca feud de către Anglia a provinciei Guyenne,
împiedica atât accesul la mare al Franţei în partea de sud-vest a ţării, cât şi procesul

191
de unificare al statului francez, care dorea alipirea acestei provincii. Deci, practic,
Războiul de 100 de ani este o reluare a războaielor franco-engleze din secolele XII-
XIII, sfârşite cu recuperarea de către Franţa a provinciilor franceze deţinute ca feude
de Plantageneţi. Un alt motiv al ostilităţii franco-engleze era ameninţarea industriei
textile din oraşele flamande, de către Anglia, mare producătoare de lână.
Flandra făcea parte din regatul Franţei, contele ei fiind unul din marii vasali ai
regelui capeţian dar economic era mai legată de Anglia (lâna adusă de aici). Noul
rege al Franţei, Filip al VI-lea a intervenit în Flandra ajutându-l pe contele ei să
înfrângă în 1328 o mare răscoală populară, fapt ce a accentuat antipatia flamanzilor
pentru Franţa. Pentru a înteţi opoziţia antifranceză, Eduard al III-lea, regele Angliei,
a interzis în 1336 exportul de lână engleză în Flandra, ceea ce însemna ruina
producţiei de postav flamand. Singura cale era pentru Flandra ieşirea de sub
dominaţia Franţei, sarcină pe care şi-o asumă bogatul negustor Jakob van Artevelde,
căpitan general al Gandului. Principalele oraşe flamande îl recunosc ca rege pe
Eduard al III-lea în 1340, încât Flandra devine o bază de operaţii navale şi terestre a
Angliei contra Franţei.
În Franţa la 1328 moare Carol al IV-lea fără urmaşi în linie directă. Pretendent
la tronul ţării era Filip de Valois, vărul său primar şi Eduard al III-lea, regele Angliei,
nepot de soră. Marii baroni şi prelaţi francezi îl aleg pe Filip de Valois, devenit rege
sub numele de Filip al VI-lea (1328-1350). Regele Angliei va presta în 1331 omagiu
acestuia, deci, în fapt nu problema dinastică a fost cauza Războiului de 100 de ani, ci
criza societăţii feudale din ambele ţări, manifestată prin oprirea extinderii
suprafeţelor agricole, insuficienţa producţiei agricole, devalorizarea banilor,
scumpirea costului vieţii, frământările populare. Participarea la război a unei părţi a
nobilimii din Franţa şi Anglia trebuie văzută ca un prilej de sporire a veniturilor prin
prăzi şi răscumpărări de prizonieri.
Raporturile franco-engleze s-au înrăutăţit în cursul anilor 1336-1337, ceea ce a
dus la pregătirea unei expediţii franceze care să sprijine pe scoţienii ce luptau contra
englezilor. În toamna anului 1337 se declară războiul anglo-francez.
Dacă într-o primă fază Eduard al III-lea depune jurământ de credinţă lui Filip
al VI-lea pentru Guyenne, ulterior îl neagă şi îşi ia titlul de rege al Franţei (1338).
Susţinut de flamanzi, bretoni, normanzi, având capetele de pod din Guyenne şi
Ponthieu, Eduard al III-lea începe operaţiunile militare. Flota franceză va fi distrusă
în portul flamand L'Écluse (24 iunie1340). Această victorie le permite englezilor
supremaţia în Marea Mânecii şi debarcarea în Franţa.
Războiul lâncezise o perioadă, reîncepând însă după uciderea lui Iacob van
Artevelde (iulie 1345), partizan al partidului englez din Flandra. Deşi Eduard al III-
lea avea în plan un război în Guyenne, o furtună împinge oastea engleză spre coastele
Normandiei. Regele englez se retrage în direcţia nord, traversează râul Somme şi se
opreşte la Crécy . Filip al VI-lea va fi învins la Crécy (26 august 1346) şi-i va ceda
Calais (4 august 1347) lui Eduard al III-lea.
Ostilităţiile reîncep în 1355, în timpul regelui Ioan cel Bun (1350-1364) când
superioritatea pedestrimii engleze s-a dovedit din nou. În urma bătăliei de la Poitiers

192
(1356), Ioan cel Bun devine prizonier şi va semna tratatul de la Brétigny-Calais
(1360). Lui Eduard al III-lea îi sunt cedate Calais, sud-vestul Franţei de la Pirinei
până la vărsarea Loarei, plus o despăgubire de 3 milioane scuzi de aur.
În 1364 pe tronul Franţei urcă regele Carol al V-lea (1364-1380), care a dus o
politică de refacere şi de reorganizare a ţării, fapt ce i-a permis reluarea luptelor cu
englezii în 1369. Tactica adoptată acum de francezi era aceea a hărţuirii inamicului, a
asedierii şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi provinciilor stăpânite de englezi.
Ajutat de generalul Du Guesclin organizează trupe de gherilă care recuperează ţara,
englezii mai deţinând în 1375 doar Calais, Ponthieu şi Guyenne. Astfel, se încheie
prima fază a războiului de o sută de ani.
Istoria Franţei în secolul al XV-lea se poate împărţi cronologic vorbind, în
două perioade inegale. Prima etapă, care s-a dovedit a fi şi mai scurtă, ocupă în timp,
primele trei decenii ale secolului, adică 1400-1431, dar ele conţin evenimente de o
deosebită importanţă. Ele stau sub semnul unei crize adânci şi a unei slăbiciuni a
ţării, în urma Războiului de 100 de ani cu Anglia, şi a domniei lui Carol al VI-lea,
când au loc o serie de lupte interne. Totodată este perioada când Franţa este salvată,
printr-un avânt revoluţionar declanşat în bună parte de Ioana D'Arc, fecioara din
Orléans. Moartea ei la Rouen în 1431, marchează trecerea la o nouă etapă în istoria
Franţei.
În această a doua etapă, Franţa marchează o dezvoltare a regatului şi o unire a
lui sub conducerea lui Ludovic al XI-lea, primul conducător modern, care respecta
legile ţării şi s-a ridicat împotriva tiraniei şi a abuzurilor judiciare, încercând să
înlăture discrepanţa dintre putere şi legalitate, problemă care, din punct de vedere
teoretic, constituia o temă la ordinea zilei pentru intelectuali. În acest secol,
burghezia îşi ia definitiv locul în categoria socială a privilegiaţilor, adică a nobilimii
şi a clerului, lucru pentru care s-a luptat atâta vreme. În acelaşi timp, din statele
vecine, oraşele-stat republicane italiene, bătea un vânt antimonahal care va deveni şi
mai puternic sub influenţa Renaşterii. În apropierea Burgundiei acest principiu
modern a biruit în ultimii ani ai domniei lui Filip Cutezătorul, formându-se un stat
independent propriu care s-a desprins din Franţa şi din Sfântul Imperiu Roman de
origine germană.
În acelaşi timp, Franţa era zguduită şi de o revoluţie a bisericii când
cancelarul Universităţii din Paris, Ioan Gérson (1362-1429) s-a pronunţat tot mai
deschis pentru lichidarea schismei din biserica apuseană şi a atacat doctrina
superiorităţii papei asupra consiliului general, idee agreată de regele Franţei.
Independenţa regelui Franţei faţă de papă şi împărat a fost proclamată în aşa-numita
„Sancţiune pragmatică” lansată la Bourges şi devenind lege sub numele de
„Libertăţile galice” (1348). La începutul secolului al XV-lea, principalele
evenimente sunt schisma dintre papa de la Avignon şi papa de la Roma precum şi
domnia lui Carol VI poreclit „Nebunul” din casa de Valois. Excesele de nebunie ale
acestuia izbucneau doar periodic, încât nu putea fi înlocuit de un alt membru al casei
domnitoare.

193
 Papa care se afla pe scaunul din Roma era napolitanul Bonifacius al IX-lea
din neamul Tomacelli, un om de mare diplomaţie şi care a încercat o împăcare şi o
lichidare a schismei religioase. În timpul guvernării sale energice are loc o fortificare
a Vaticanului şi Capitoliului, ca şi restaurarea „Cetăţii Îngerilor”, fortăreaţă unde el
se retrage în 1400, în timpul unui puci condus de Colonna. Unul din cei mai mari
duşmani ai săi, a fost milanezul Galeazzo Visconti, dar după moartea sa, papa îşi
întăreşte puterea prin cucerirea Bolognei şi Perugiei. La Avignon se afla celălalt
papă, cardinalul aragonez Benedict al XIII-lea (1394-1417) care, convins de dreptul
său, nu era dispus să renunţe la scaunul papal de la Avignon.
La moartea lui Carol al V-lea, îi succede Carol al VI-lea (1380-1422), care
minor fiind, puterea este preluată de ducii de Anjou, Berry, Bourbon şi Burgundia, a
căror tutelă va fi înlăturată de rege abia în 1388. Aceştia, au încercat prin operaţiuni
militare să-l înlăture pe papa de la Roma, şi să întărească poziţia papei din Avignon.
Începe perioada unor intense lupte interne pentru putere între partida burgunzilor şi a
Armagnacilor, care va mări haosul din ţară. Ducele de Orléans şi-a orientat interesele
spre sud, sprijinindu-se pe aristocraţia feudală, în timp ce ducele Filip Cutezătorul al
Burgundiei se baza mai ales pe sprijinul oraşelor.
Între 1363-1384, Burgundia şi-a consolidat mult puterea şi şi-a mărit numărul
adepţilor în Franţa, câştigând de partea sa principatele Nevers, Artois şi unele
posesiuni flamande. În 1384-1404 se întemeiază statul burgund care reuşeşte să
înfrângă pe adversarii săi, Eduard al III-lea, regele Angliei, împăratul Carol IV şi
regele Franţei, Carol al V-lea. În cadrul noului stat burgund, sudul îşi îndreaptă
interesele, în cadrul tulbure format de schisma religioasă, înspre papa de la Avignon,
în timp ce părţile de nord, vor recunoaşte ca papă pe cel din Roma. La majorat, Carol
VI înnebuneşte, şi în jurul său puterea este disputată de două tabere: a vărului său,
Ioan Fără Frică, ducele de Burgundia şi a fratelui său, ducele de Orléans.
Când Ludovic de Orléans se va alia cu papa Benedict al XIII-lea,
amestecându-se în favoarea sa în treburile Italiei, Ioan Fără Frică (1404-1419),
ducele de Burgundia pune la cale uciderea lui. Asasinarea ducelui de Orléans din
ordinul lui Ioan Fără Frică (1407), conduce la război civil între „burgunzi” care
constrolau estul şi nordul regatului şi cei din „Orléans-Armagnac” ce deţineau sudul
şi vestul. Luptele interne şi dezbinarea politică din ţară, permit englezilor cucerirea
Normandiei franceze. Parisul şi nordul ţării şi chiar regele Carol VI, se aflau în
stăpânirea ducelui Ioan Fără Frică, pe care el o împărţea cu regina Isabeau, până la
uciderea sa.
Între anii 1415-1422 armagnacii îşi consolidează tot mai mult puterea. În
paralel, stăpânirea Burgundiei asupra ţării, şi în special a Parisului, devine tot mai
cruntă culminând cu masacrarea populaţiei oraşului la 30 mai 1418. Ioan Fără Frică
este asasinat şi el de către armagnaci (1419).
Noul rege al Angliei, Henric al V-lea din dinastia Lancaster, îi învinge pe
francezi la Azincourt (1415), cucereşte Normandia şi se apropie de Paris. Cu
concursul lui Filip cel Bun, noul duce al Burgundiei, va impune tratatul de la Troyes
(22 mai 1420). Articolul 24 al tratatului prevedea: „ Cele două coroane, a Franţei şi

194
a Angliei, veşnic şi pentru totdeauna vor rămâne unite şi vor aparţine unei aceleiaşi
persoane, şi anume fiului nostru Henric atâta timp cât va trăi şi după el mai departe
urmaşilor săi.”
Fiul lui Carol al VI-lea este dezmoştenit în favoarea lui Henric al V-lea devenit
ginere. La moartea lui Henric al V-lea (31 august 1422 ) la Vincennes şi a lui Carol
al VI-lea (21 octombrie 1422), situaţia Franţei este dezastruoasă. Englezii aveau
controlul din Normandia şi până în regiunea pariziană, „burgunzii”, din Burgundia
până în Flandra, iar armagnacii grupaţi în jurul „Delfinului” deţineau zona din jurul
oraşelor Bourges şi Poitiers, numită ironic regatul de la Bourges. În fruntea regatului
de la Bourges se afla cel pe care istoriografia franceză îl va numi ulterior „ca născut
să ducă spre glorie naţiunea franceză ”şi anume tânărul de 19 ani, Carol VII (
1422-1461). Este fiul lui Carol al VI-lea şi al Isabellei de Bavaria. El va primi
apelativul de „ victoriosul ”. Pacea de la Amiens dintre Anglia şi Burgundia, a dus la
formarea unei alianţe între cele două state (1423) şi a întărit poziţia regelui englez în
Franţa. Întrucât alianţa se baza şi pe sprijinul papalităţii, Carol al VII-lea s-a văzut
nevoit din motive strategice, să renunţe la legea „ Libertăţile galice ”, prin care, se
afirma independenţa regelui Franţei faţă de papalitate. În felul acesta, Carol VII,
încolţit din toate părţile, spera cel puţin la bunăvoinţa papei.
Englezii trec Loara şi asediază Orléans. La întâlnirea de la Chinon ( 23
februarie 1429), Fecioara din Orléans, susţine că rege este cel de la Bourges. În acest
context se produce miracolul prin Ioana d'Arc care reuşeşte să elibereze Orléans,
reuşind să introducă în aprilie 1429 un convoi de alimente în oraş. În mai 1429,
lordul Talbot ridică asediul oraşului. Carol al VIII-lea este încoronat la Reims (1429).
Sfântul Mihail a devenit un sfânt naţional în Franţa, fiind cel care i-a vorbit Ioanei
d'Arc şi cel care a fost invocat de francezi în lupta contra englezilor. După eşecul din
zona Parisului este prinsă de burgunzi şi predată englezilor care o judecă de vrăjitorie
şi eretism şi o ard pe rug la Rouen (1431).
Prin alianţa lui Carol VII cu împăratul german Sigismund (1410-1437) s-a ivit
pentru ducatul Burgundiei un dublu pericol, atât din flancul de sud-vest cât şi din cel
de răsărit, ceea ce l-a făcut pe Filip cel Bun al Burgundiei să intre în panică şi să se
dezică de alianţa cu Anglia, lucru ce se întâmpla la 13 aprilie 1435 la Arras. Mai mult
chiar, la 13 aprilie 1436, el se duce la Paris unde recunoaşte suzeranitatea regelui
Franţei. Astfel, pacea de la Arras a permis o revenire la teritoriul francez a oraşelor
Amiens, Saint-Quentin şi Peronne. Prin reconcilierea dintre regele Carol al VIII-lea
şi ducele Burgundiei (1435), poziţia englezilor se erodează, Parisul fiind recucerit
(1436). Normandia este recucerită în 1450, iar Guyenne în 1453, englezii rămânând
doar cu Calais.
Ultima bătălie a războiului de o sută de ani a avut loc la Castillon (1453).
Comandantul armatei engleze, generalul Talbot este înfrânt, murind el însuşi în luptă.
Spre sfârşitul domniei lui Carol al VII-lea, aproape întregul teritoriu francez era
recuperat, cu excepţia Calais, care va rămâne în mâinile englezilor până în 1558.
Înfrângerea englezilor pe pământul francez era urmarea unei superiorităţi militare, în
special a artileriei, lucru vizibil de la mijlocul secolului al XV-lea. O contribuţie

195
însemnată a avut-o şi reforma din cadrul armatei, începând cu 1445, când erau
recrutaţi în armată şi formaţi de către comandanţi pricepuţi, o categorie permanentă
de oameni, aşa-numiţii „ miles perpetuus ”- un fel de soldaţi de carieră.
Cu următorul rege, fiul lui Carol VII, Ludovic al XI-lea (1461-1483), s-a urcat
pe tron un tânăr de 36 de ani, al cărui talent diplomatic va constitui caracteristica de
bază a guvernării sale. Acest rege, a fost unul bolnăvicios, nervos şi impulsiv, care cu
greu ceda la părerile altora. Dar dispunea de o inteligenţă rară şi de o putere mare de
muncă, lucru surprinzător pentru corpul său bolnăvicios.
Istoricul şi biograful său Dupont-Ferrier spunea despre el următoarele : „ În corpul
său, aşezat pe nişte umeri prea înalţi, şi pe un gât prea gros, se află însă o întreagă
înţelepciune. Purta în permanenţă o pălărie pe cap sau o bască menită să-i ascundă
defectele.” A fost un rege temut din cauza cruzimii şi şireteniei sale. Despotismul şi
lipsa sa de răbdare i-au adus o mulţime de duşmani. Si cu toate acestea, a ştiut foarte
bine să administreze regatul şi să asigure dezvoltarea economică a ţării. Dispunea de
marea artă, după cum spune istoricul George Dadu, de a se amesteca în multele
probleme externe dar de a nu se angaja în nimic.
Primii ani ai domniei sale au fost marcaţi de lupte interne cu rivalii săi politici.
În 21 decembrie 1464, la Adunarea de la Tours, jură principilor şi notabililor prezenţi
aici, că va lupta pentru păstrarea integrităţii regatului şi întărirea graniţelor sale, şi
apelează totodată la ajutorul celor prezenţi în lupta contra adversarilor săi politici-
marii vasali. Franţa dispunea încă de o reţea întreagă de state vasale, în fruntea cărora
se aflau dinastii ca cea a ducilor de Bourbon, Montpensier, Anjou, Orléans,
Lotaringia, Burgundia, Picardia, Artois, Berry şi Armagnac sau cele ale conţilor de
Clermont, Beauvaisis, Blois, Provence sau Vendôme. Aceşti mari vasali formaseră
împotriva regelui o primă alianţă, cunsocută sub numele de „ Liga pentru bunul
public ” (Ligue du bien public, Liga für Gemeinwohl). În 1465 izbucneşte un război
între cele două părţi, dar regele, anunţat din timp de intenţia Ligii, le-o ia înainte şi
înfrânge ducatele de Berry, Bourbon şi Auvergne şi cu ducatul Burgundia duce o
bătălie nedecisă, în apropierea Parisului la Monthery. Împotriva lui Carol Temerarul
al Burgundiei, regele este ajutat mnai ales de locuitorii Parisului. Prin păcile
încheiate în acelaşi an cu o parte a complotiştilor, îi asigură spatele pentru a putea
lupta cu cei mai îndărătnici rivali. Apoi prin mită, reuşeşte să-l cumpere pe ducele
Bretaniei şi să-l îndrepte contra fratelui său, ducele Carol, şi împotriva ducelui de
Berry. În 1466 regele recâştigă Normandia, pe care o pierduse în faţa contelui de
Charolais.
În 1466 moare şi Filip cel Bun al Burgundiei şi îi urmează la tron ducele
Carol Temerarul. Acum se formează o a doua coaliţie împotriva lui Ludovic, mai
ales datorită faptului că regele nu-şi respecta promisiunile făcute vasalilor. Carol
Temerarul îl invită pe rege în oraşul Péronne şi îl cazează într-o casă lângă palatul
regal. Apoi, armata burgundă sub conducerea lui Filip de Bresse, ocupă oraşul
Péronne. Regele, surprins, este nevoit să încheie o pace cu Carol Temerarul (1468)
prin care să fie recunsocute drepturile Burgundiei dinainte de 1465, să i se adauge

196
Picardia şi teritoriul Mortagne, şi să fie retras reprezentantul Franţei din Parlamentul
burgund.
După această „ pace ” înjositoare pentru Ludovic al XI-lea, acesta va convoca
în 1470 din nou la Tours toate notabilităţile Franţei, declarând nule prevederile păcii
de la Péronne. În 3 decembrie 1470, el declară război ducelui Carol Temerarul, care a
durat cu unele întreruperi, până în 1475. De fapt, tot războiul nu a fost decât un şir de
atacuri prin surprindere, când dintr-o parte când din alta, şi a fost mai mult o
răzbunare a regelui Ludovic al XI-lea pe oraşele de pe râul Somme, care optaseră din
nou pentru Burgundia. În fine, în bătălia din 20 iunie 1475 armata burgundă este
înfrântă şi conducătorul ei cade prizonier la francezi. Cu această înfrângere, puterea
burgundă este înlăturată, nemaiprezentând un pericol pentru Franţa.
Apoi, prin diplomaţie, îl convinge pe împăratul german Frederic al III-lea de
pericolul care îl reprezintă pentru el Carol Temerarul şi-I desparte. Acelaşi lucru va
face cu ducele de Lotaringia şi cu confederaţia elveţiană, care vor porni un război cu
Carol Temerarul. Acesta va fi înfrânt în 1477 la Nancy şi va muri pe câmpul de luptă.
Astfel Burgundia îi revine în cele din urmă lui Ludovic al XI-lea dar nu şi alte
posesiuni burgunde, cum ar fi Ţările de Jos şi comitatul Franche-Comté care, prin
căsătoria fiicei lui Carol Temerarul cu arhiducele Maximilian, reveneau Habsburgilor
în bătălia din 1479, Ludovic este înfrânt de Maximilian. În 1480, Ludovic mai
cucereşte ducatul Bar şi Anjou, iar prin acesta din urmă, preia dreptul şi de rege al
Jerusalimului. De aceea, se spune pe bună dreptate că, Ludovic al XI-lea a pus bazele
monarhiei franceze moderne.
Fiul său de 13 ani, Carol al VIII-lea (1483-1498) a fost ultimul reprezentant al
dinastiei de Valois, după care a urmat, prin Ludovic al XII-lea, linia dinastică de
Orléans şi Angoulême. Pentru minorul Carol, a domnit până în 1491 sora lui Anna de
Beaujeu. Ulterior, Carol se va căsători cu Anna, moştenitoarea Bretagnei şi astfel şi
această provincie va intra în posesia Franţei.
În 1494 Carol al VIII-lea organizează o expediţie riscantă şi pripită în Italia,
pentru a intra în posesia regatului Neapole pe care-l deţinuse tatăl său. El miza pe un
război fulger, bazat în principal pe cavalerie. Cu această armată trece pasul Mont-
Genèvre din Alpi şi ajunge în septembrie 1494 la Asti de unde se îndreaptă spre
Florenţa. În faţa acestui rege, duşmanii săi se unesc şi anume în 1495, papa se aliază
cu împăratul Maximilian I, apoi cu regii catolici ai Aragonului şi Castiliei, Ferdinand
al II-lea şi Isabella, la care se adaugă Veneţia şi ducatul de Milano. Ei hotărăsc să
încercuiască armata franceză dintre Austria şi Spania, ceea ce le şi reuşeşte. Îl silesc
pe rege să se retragă din Italia, deşi el aproape cucerise regatul Neapolelui. Trupele
franceze sunt prinse în Neapole de armata spaniolă a lui Ferdinand al II-lea, care îi
masacrează într-o baie de sânge (1495).
Trei ani mai târziu, Carol al VIII-lea moare (1498) şi văduva lui se va
căsători cu Ludovic al XII-lea din casa de Orléans, care era nepotul prinţesei de
Milano pe care la moartea acesteia, îl va revendica pentru el, începând astfel o altă
serie de războaie pentru cucerirea Italiei. Pentru a putea iniţia acest război şi a avea
spatele acoperit, încheie înainte păci separate cu Anglia, împăratul german şi regele

197
Aragonului. În politica internă are meritul de a asigura o oarecare autonomie
administrativă a oraşelor şi a zonelor ţării. Ordonanţa sa din martie 1499, reglementa
instanţele juridice la care se putea apela de către orice om, de aceea a fost denumit cu
apelativul „ tatăl poporului ”.
Dacă Franţa a început secolul al XV-lea cu lupte interne sau externe,
regalitatea va reuşi în decursul secolului să diminueze puterea marii nobilimi, să
consolideze unitatea şi centralizarea statului. Bazat pe o administraţie bine pusă la
punct şi pe o armată bine şi modern dotată, Franţa va deveni tot mai activă pe planul
politicii externe. În relaţia cu papalitatea, regele se conducea după legea „Libertăţilor
galice ” deşi, din motive strategice, Carol al VII-lea s-a dezis de ele. Ludovic al XII-
lea le va reinstaura în 1499, încât biserica franceză devine parte componentă a
aparaturii de stat şi o sprijinitoare a politicii naţionale franceze.

G. Duby, Histoire de la France des origines à nos jours, Larousse, 1995.

Jacques Madaule, Istoria Franţei, Editura Politică, Bucureşti, 1973, vol. 1.
Jean Carpentier-F. Lebrun, Istoria Franţei, Institutul European, Iaşi, 2001.
J. Le Goff, J. – C. Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu occidental, Iaşi, 2002.
Astra: 455797 – 455798.
Edouard Perroy, Robert Doucet, André Lautreille, Histoire de la France des origines
à 1774, Hachette, 1950.
Histoire générale des peuples de l'antiquité a nos jours. Coord. M. Maxime Petit,
Librairie Larousse, Paris, 1925.
Ch. Petit-Dutaillis-P. Guinard, Histoire du Moyen Age, La France et l'Angleterre
depuis la constitution de l'empire angevin (1154) jusqu'a la mort de Saint Louis
(1270) et de Henri III (1272), Les Presses Universitaires de France, Paris, 1937.
Henri Pirenne, Augustin Renaudet, Edouard Perroy, Marcel Handelsman, La Fin du
Moyen Age. La désagrégation du monde médiéval (1285-1453), Paris, 1931.
Roland Mousnier, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zilele
noastre, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, Editura All, 2005.

198
Capeţienii

199
( după Carpentier-Lebrun 20001)

200
 IMPERIUL OTOMAN

Spaţiul stepelor eurasiatice era divizat în jurul anului 540 între trei forţe
turco-mongole: statul juan-juan, în Mongolia până la Marele Zid chinezesc, heftaliţii
în Turkestan şi Iranul oriental şi hunii în apus. Între vasalii juan-juanilor este
menţionat de către izvoarele chinezeşti şi un popor de rasă turcă - t’u-kiue. O uniune
de triburi turceşti-oghuz („thokuz oghuz”/nouă oghuzi) este cunoscută în cursul
secolului al X-lea. Tribul kinik al acestei uniuni era condus de Selgiuc care s-a
separat în 985 de celelalte triburi în Turkestan. El va porni spre sud-vest,
descendenţii lui ocupând Iranul, Afghanistanul, Irakul şi Siria, fondând Imperiul
Marilor Selgiucizi.
În fostul Imperiu Selgiucid de Rum au luat fiinţă mai multe principate
turceşti, ce vor fi încorporate ulterior în statul otoman: Karaman, Eşref, Hâmid,
Menteşe, Germiyan, Sahib Ata, Ladik sau Denizli, Aydun, Saruhan, Karesi, Candar
şi Eretna. În privinţa începuturilor imperiului otoman există mai multe versiuni.
Numele dinastiei a fost dat de Osmân, fiul lui Ertoghrul. O variantă a întemeierii
statului otoman, arată că Ertoghrul, împreună cu tatăl său Süleymân Şah şi fraţii săi,
Sunkur Tekin şi Gündoghdu au ajuns în Asia Mică. După câţiva ani, se decid să se
reîntoarcă în ţara de origine. Süleymân Şah se îneacă la trecerea Eufratului, cei doi
fraţi se îndreaptă spre Turkestan iar Ertoghrul va rămâne în Anatolia cu 400 de
corturi.
La moartea lui Osmân (septembrie 1323-martie 1324) îi urmează la conducere
Orkhân, unul dintre cei şase fii ai săi. Alâeddîn, fratele său cu care se afla în
competiţie va renunţa la tron. Oraşul Brusa, asediat ani la rândul va capitula în faţa
lui Orkhân (6 aprilie 1326). Oraşul Lopadion va intra şi el în componenţa statului
otoman (13 mai 1327)
Pericolul reprezentat de otomani, îl determină pe împăratul bizantin
Andronic al III-lea să-i înfrunte la Mesothenia (lângă actualul Kocaeli). În bătălia de
la Pelekanon (10 iunie 1329), finalizată cu victoria otomanilor, Andronic al III-lea
este rănit şi se îmbarcă la Philokrene cu destinaţia Constantinopol. Pazarlu, fratele lui
Orkhân îşi pierde viaţa. După predarea Niceei (2 martie 1321), Orkhân începe asediul
Nicomediei (Izmit), întrerupt de tratativele de pace cu Bizanţul. Pacea încheiată în
august 1333, în urma căreia Andronic al III-lea trebuia să plătească 12.000 de
hyperperi pentru fortăreţele situate între Nicomedia şi Constantinopol, durează până
în 1337 când turcii cuceresc Nicomedia.
Orkhân îşi extinde stăpânirea spre vest şi profitând de disensiunile existente
în emiratul Karesi îl anexează (1334-1335), ajungând pe malul meridional al
Dardanelelor. Însă politica şi hazardul vor contribui la instalarea turcilor în Europa.
La moartea lui Andronic al III-lea (1341), vor izbucni lupte interne între regenţa
asigurată de Ioan Cantacuzino în numele moştenitorului Ioan al V-lea şi mama lui,
Ana de Savoia. Anterior, unele contingente de mercenari turci pătrunseseră în
peninsula Gallipoli cu ajutorul flotei bizantine (1304-1305).

201
Un aliat preţios va avea Ioan Cantacuzino în persoana lui Omur, emirul din Aydin,
care îl susţine cu trupe în repetate rânduri. La moartea lui Omur (1348), ucis de o
arbaletă sub zidurile oraşului, Ioan Cantacuzino îl va câştiga ca aliat pe Orkhân.
Acesta îi oferă sprijinul în cucerirea oraşelor de pe malul Mării Negre, cu excepţia
oraşului Szopolis (1344-1345). Se ajunge la o alianţă matrimonială prin căsătoria lui
Orkhân cu Teodora, fiica lui Ioan Cantacuzino (iunie 1346). Fiul lui Orkhân,
Süleymân îl va ajuta pe Ioan Cantacuzino împotriva duşmanilor săi în anii 1347 şi
1349.
Süleymân se amestecă în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleolog şi Matei,
fiul lui Ioan Cantacuzino. În bătălia de la Empythion, aliaţii lui Ioan al V-lea sunt
învinşi iar fiul lui Orkhân porneşte spre Adrianopole pentru al despresura pe Matei.
Süleymân va întreprinde o campanie în est şi va anexa oraşul Ankara (1353). Un
cutremur puternic va avaria zidurile oraşului Gallipoli (1-2 martie 1354), fapt de care
profită Süleymân, aflat la Pegae (Kara Biga) pentru a asedia cetatea. El se stinge din
viaţă datorită unei căzături de pe cal în 758 (25 decembrie 1356-14 decembrie 1357),
fiind înhumat la Bolayir, unde i s-a construit un mausoleu, probabil în timpul lui
Murâd I.
Ioan Cantacuzino este nevoit să renunţe la pretenţiile sale, odată cu intrarea
lui Ioan al V-lea în Constantinopol (1355). Va îmbrăca haina monahală şi se va
retrage pentru scurt timp la mănăstirea Manganes şi apoi la Charsiniates. Relaţiile
dintre Ioan al V-lea şi Orkhân se îmbunătăţesc, datorită răpirii lui Khâlil, de către
piraţii din Phoceea din golful Astacena (golful Izmit). Ioan al V-lea îi promite ajutor
în vederea recuperării fiului, doar prin renunţarea la sprijinirea lui Matei.
La moartea lui Orkhân (1362) mai trăiau Murâd I, Khâlil şi Ibrâhâm. Murâd
I (1362-1389) a fost desemnat de demnitarii din Brusa şi acceptat de ulemale şi
soldaţii de frontieră ca emir legitim. Pentru început, acesta s-a ocupat de Anatolia în
vederea apărării frontierei orientale a principatului. Cetatea Gallipoli este pierdută în
favoarea ducelui Amedeo de Savoia (23 august 1366). Turcii vor continua să
înainteze în Rumelia iar oraşul Adrianopole (Edirne) a fost cucerit cândva între anii
1361-1371, după datele propuse de specialişti. Pierzând orice speranţă de a primi
ajutor din partea creştinilor pentru a stopa înaintarea otomanilor în Tracia, Ioan al V-
lea se vede nevoit să ajungă la înţelegere cu Murâd I. Deşi Ioan al V-lea se hotărâse
să cedeze insula Tenedos (Bozca Ada) veneţienilor, renunţă la această opţiune în
1376. Interesele ce le aveau în Galata genovezii, rivalii veneţienilor, îi determină să-l
susţină pe Andronic care va asedia Constantinopolul şi-i va închide pe Ioan şi
Manuel. El se va proclama împărat sub numele Andronic al IV-lea şi va ceda insula
Tenedos genovezilor, iar otomanilor le înapoiază Gallipoli. Susţinerea lui Murâd I, s-
a datorat promisiunii de supunere şi a plăţii unui tribut. Murâd I va deveni emir al
emirilor (emir ül-ümera) şi sultan.
Profitând de dezbinarea dintre principatele Germiyân, Teke şi Hamideli,
Murâd I va continua expansiunea şi în Anatolia. Între timp, Andronic al IV-lea a fost
nevoit să se refugieze la genovezii din Pera, suportând o perioadă asediul lui Ioan al
V-lea şi ai aliaţilor acestuia. În urma acordului dintre genovezi şi otomani (mai

202
1381), Andronic al IV-lea şi fiul său Ioan erau recunoscuţi ca moştenitori legitimi,
fiindu-le cedate Selymbria, Heracleea, Rhaedestos şi Panidos. Dacă Ioan al V-lea se
afla la Constantinopol, Andronic IV stăpânea zona Marmara, Manuel se stabilea la
Salonic (1382) iar Theodor, un alt fiu al lui Ioan V devenea despot al Moreei (1382).
După reluarea Serres-ului de către otomani (19 septembrie 1383), urmează
asediul Salonicului, turcii intrând în oraş pe 9 aprilie 1387. Refuzul Lesbosului şi
Constantinopolului de a-l primi, l-au determinat pe Manuel să intre în serviciul lui
Murâd I. O situaţie asemănătoare va avea şi Theodor, despotul Moreei, care îi va
depune omagiul lui Murâd I. O altă problemă o constituia Anatolia, unde
karamanidul ‘Alâeddîn se va supune în cele din urmă. Alianţa sârbo-bosniacă a
cneazului Lazarević şi a regelui bosniac Tvrtko a fost învinsă de otomani pe câmpia
de la Kosovo (15 iunie 1389). Cneazul Lazarević a fost luat prizonier şi executat, iar
Murâd I a fost ucis. Succesiunea a fost preluată de fiul acestuia, Bâyezîd. Lui Murâd
I şi fondatorului dinastiei de viziri Çandarli Kara Khalîl Khayreddîn Paşa, le
datorează statul otoman una dintre creaţiile cele mai de seamă- ienicerii (turcă:
yeniçeri-„armata nouă”, „trupa nouă”). La origine se afla obiceiul de a acorda
emirului dreptul de a lua a cincea parte din prizonierii capturaţi în timpul războiului
sfânt (pencyek, pencik). Posesorii de robi, avea obligaţia de a preda statului a cincea
parte din prizonierii lor, în caz contrar achitând câte 25 de aspri, ce reprezenta a
cincea parte din 125 de aspri, sumă la care era evaluat un rob. Astfel, a apărut o
categorie de trupe – „Pendjik-oglanî”, care a stat la baza trupelor de ieniceri. Ulterior,
acest sistem de recrutare s-a perfecţionat prin apariţia devşirme („strângerea”,
„adunarea” regulată a tinerilor creştini turciţi, islamizaţi). Acest sistem de
„transmutaţie” se va aplica doar în cazul unor popoare creştine aflate sub influenţa
otomanilor – bulgari, greci, armeni, albanezi, bosnieci şi gruzini. Sistemul devşirme
nu se aplica la români, unguri şi evrei, ultimii fiind folosiţi la afaceri comerciale.
Dacă la început sistemul devşirme avea loc la anumite perioade- 3, 5-7 ani
odată- ulterior el va avea loc în funcţie de necesităţi. În general erau aleşi copiii cei
mai sănătoşi din familiile avute, cu cel puţin doi copii. Excepţie de la regulă, făceau
cei căsătoriţi, orfani, săraci, copiii unici în familie cei care învăţaseră o meserie sau
cei care vorbeau turca. Vârsta preferată era cuprinsă între 14-18 ani. Ajunşi la Poartă,
primeau uniforme speciale, li se schimba numele, erau circumcişi şi erau trimişi în
Anatolia pentru o perioadă de 3-7 ani. Din cei rămaşi în Serai, unii deveneau viziri
sau mari viziri. La întoarcerea din Anatolia, intrau într-un corp special de rezervă –
„Adjemi Odjagî”. Din acest corp, se completau efectivele oastei de ieniceri.
Bâyezîd I Yildirim („Fulgerul”) (1389-1402 ) deşi a fost desemnat drept
succesor, a ordonat uciderea fratelui său Yacub Çelebi, scăpând astfel de un potenţial
rival. Acesta a fost sugrumat în cortul tatălui său, iar rămăşiţele i-au fost duse la
Brusa. La finalul anului 1394, i-a cerut califului abbasid din Cairo investitura ca
sultan de Rum. După bătălia de la Kosovo Polje, Bâyezîd I s-a abţinut de la
distrugerea completă a sârbilor. Fii cneazului sârb, Ştefan Lazarević şi Vuk
Lazarević au acceptat plata haraciului în fiecare an către sultan dar şi obligaţia de a
participa cu oaste la fiecare solicitare a otomanilor. Ştefan Lazarević este recunoscut

203
cneaz în locul tatălui său. La Rovine, Nicopole, Ankara sau în expediţiile din
Anatolia, sârbii au sprijinit cu contingente armate oastea sultanului.
Pericolul otoman îl determină pe regele Ungariei Sigismund de Luxemburg
(1387-1437) să susţină o cruciadă antiotomană. Franţa susţine ideea, Veneţia este
mai prudentă iar Manuel al II-lea trebuia să echipeze 10 galere pe cheltuiala lui
Sigismund. Cruciada antiotomană urma să fie sprijinită şi de cavalerii burgunzi şi de
Ospitalierii din Rhodos. De la Buda, armata a pornit în august 1396 de-a lungul
Dunării, spre Vidin care era apărat de Sracimir, vasal bulgar al turcilor. După
cucerirea Rahovei, în septembrie 1396 cruciaţii au început asediul oraşului Nicopole.
Bătălia din 25 septembrie 1396 s-a soldat cu eşecul armatei creştine, o greşeală fatală
fiind făcută de cavaleria franceză.
În urma confruntării cu Tamerlan de la Ankara, pe câmpia Çibukova (28
iulie 1402), Bâyezîd I a fost făcut prizonier. După catastrofa de la Ankara, a urmat
interregnul (Fetret/Fitret sau Fâsila-i saltanat /”Întreruperea domniei”) (1402-1413),
patru dintre fiii lui Bâyezîd I fiind gata să-i devină succesori- Süleymân, Mehmed,
Musâ şi ‘Isâ. Cu toate acestea, statul otoman n-a fost distrus. Tamerlan a încercat să-l
prindă pe moştenitor, însă trupele plecate în urmărirea lui Süleymân, au ajuns prea
târziu la Brusa (3 august 1402), acesta trecând prin strâmtoare cu ajutorul
veneţienilor şi genovezilor. După ce trece prin foc şi sabie Asia Mică, Tamerlan
asediază şi cucereşte oraşul Smirna, a cărei populaţie este masacrată.
Divizarea statului otoman îi convenea lui Tamerlan. Süleymân Çelebi
guverna peste Rumelia unde avea şi o înaltă administraţie. El va încheia un tratat cu
Liga (Ioan al VII-lea Paleolog, Genova, ducele de Naxos, Ospitalierii din Rhodos),
favorabil acesteia (februarie 1403), încercând pentru moment să-şi întărească
autoritatea.
Mehmed Çelebi, al doilea fiu al lui Bâyezîd I s-a refugiat la Amasya, iar
tutorele său, Bâyezîd Paşa a dus o politică destul de agresivă. Mai dificilă a fost
situaţia pentru Musâ Çelebi care a fost luat prizonier, primind permisiunea să
însoţească rămăşiţele umane ale tatălui său la Brusa. După ce-l învinge pe Süleymân
care este prins şi ucis (17 februarie 1411), Musâ se va confrunta cu Mehmed în
apropierea Sofiei (iulie 1413).
După uciderea lui Musâ, Mehmed Çelebi (1413-1421) ajunge sultan. El îşi
va atribui acest titlu din anul 1407. Pe plan intern se confruntă cu revoltele populare
dar şi cu cele ale emirilor din Anatolia. După ce restabileşte situaţia în emiratul
Karaman, trebuie să facă faţă atitudinii destul de ostile a Veneţiei şi a Ţării
Româneşti. Acordul semnat cu veneţienii (1419), recunoştea Republicii suzeranitatea
asupra a 38 de fortăreţe şi alte localităţi, iar Veneţia trebuia să plătească tribut pentru
Lepanto, Alessio, Drivasti şi Scutari. Este primul care se va intitula cu consecvenţă
sultan, fapt ilustrat şi de monedele emise unde apar titlurile de sultan, „Sultanul cel
Mare” şi „Sultanul Regele cel Mare”. Obiectivele domniei sale erau consolidarea
stăpânirii lui Musa în Peninsula Balcanică şi refacerea statului otoman în Anatolia.
Deşi fiul lui Süleymân Çelebi, Orhan, se afla ostatic în Bizanţ, relaţiile dintre cele
două puteri au fost amiabile, mai mult împăratul Manuel al II-lea fiind numit în

204
corespondenţă „tatăl meu” iar Mehmed „fiul meu”. Teritoriile recucerite de Musa-
coastele Mării Negre, Marmara şi împrejurimile Constantinopolului şi Salonicului-
au fost înapoiate Bizanţului.
La început, relaţiile cu Veneţia au fost amiabile, fiind reînoit tratatul lui
Musa, iar sultanul considerat „om bun şi prieten ales al Republicii”, ulterior s-a
ajuns la conflict militar în mai 1416. Comandantul flotei veneţiene, amiralul Pietro
Loredano a pătruns în Dardanele începând lupta de la Gallipoli. Prin pacea
intermediată de împăratul bizantin Manuel al II-lea (iulie 1416), privilegiile
comerciale ale Veneţiei au fost reconfirmate.
Moartea lui Mehmed I la Adrianopole (21 mai 1421), a fost ţinută în secret,
corpul său fiind transporat la Brusa. Doar Murâd care se afla la Amasya a fost
anunţat discret. Începutul domniei lui Murâd al II-lea (1421-1451) s-a produs prin
înlăturarea pretendenţilor la succesiune. Portretul călătorului burgund Bertrandon de
la Brocquière este destul de sugestiv: „Este un bărbat gros, mic de înălţime [...], cu
nasul destul de mare şi coroiat, cu ochii destul de mici şi foarte oacheş, cu obraji
mari şi barba rotundă. Mi s-a spus că este o persoană plăcută, binevoitoare şi gata
oricând să împartă onoruri sau bani. Mi s-a mai spus şi că nu-i plac războaiele [...].
Însă găseşte mare plăcere în băutură şi îi îndrăgeşte pe cei ce beau vârtos [...]. Şi
apoi, cea mai mare plăcere o găseşte în femei şi în băieţi tineri”.
După rezolvarea problemelor în Anatolia, Murâd al II-lea a reluat politica
antibizantină. Asediul Salonicului, l-a determinat pe despotul Andronic să
încredinţeze oraşul dogelui veneţian Francesco Foscari, cu obligaţia de a respecta
drepturile şi instituţiile locuitorilor (iulie 1423). În ciuda numeroaselor propuneri
diplomatice ale veneţienilor, Murâd al II-lea a continuat asediul. Oraşul Salonic a
fost cucerit şi jefuit în 29 martie 1430, turcii păstrându-l până în anul 1912. Prin
tratatul turco-veneţian de la Lapseki (30 iulie 1430), ratificat în septembrie acelaşi
an, veneţienii vor păstra posesiunile greceşti şi albaneze, le era recunoscută libertatea
comerţului şi a circulaţiei, iar Salonicul rămânea în posesia otomanilor.
Mehmed al II-lea (1451-1481) a fost un suveran cult, interesat de religia
creştină şi de operele greceşti şi occidentale pe care a dispus să fie traduse. Cel care
va deveni o figură legendară, urmărea să realizeze vechiul vis al dinastiei- cucerirea
Constantinopolului. Moartea sultanului, fusese ţinută secretă, după obiceiul deja
cunoscut pentru a evita tulburările unui interregn. Încă de la urcarea pe tron (18
februarie 1451) a dus o politică internă destul de prudentă. În ciuda relaţiilor proaste
cu Çandarli Khalîl l-a păstrat în funcţia de mare vizir. A acordat atenţie specială şi
corpului ienicerilor unde nu era atât de agreat, a făcut o remaniere a lui, fiind de altfel
şi primul sultan care le-a acordat „darul fericitei urcări pe tron”. Veneţia şi-au
reînnoit tratatele semnate cu otomanii, iar Chios, Lesbos, Rhodos, Ţara Românească,
insulele din Egeea, genovezii din Galata şi-au trimis ambasade la noul sultan. Ragusa
a acceptat din proprie iniţiativă să mărească tributul anual. Pentru a restabili situaţia
în Anatolia, sultanul Mehmed avea nevoie de timp, motiv pentru care îi promite
basileului Constantin al XI-lea menţinerea păcii încheiate între predecesorii lor
(aprilie 1451).

205
 Pentru a-şi atinge obiectivul vizat, sultanul a decis construirea fortului
Rumeli Hisari (15 aprilie-31 august 1452) în cel mai îngust punct al Bosforului (660
m). Orice vas care trecea pe aici, era obligat să plătească taxă de trecere
comandantului fortului, în sens contrar existând dispoziţia de scufundare. În faţa lui
Rumeli Hisari („Cetatea Rumeliei”; Yeni Hisar- „Cetatea nouă”) se afla fortul
Anadolu Hisari construit în timpul lui Bâyezîd I, pe malul asiatic. În ciuda protestelor
basileului bizantin, fortul a fost construit şi înzestrat cu tunuri. Trupele europene ale
sultanului, plus un contingent sârb se vor aduna în faţa Constantinopolului (februarie-
martie 1453). Pentru realizarea unor tunuri capabile să provoace stricăciuni serioase
zidurilor Constantinopolului, a fost angajat meşterul maghiar Orbán.
De partea asediaţilor s-au aflat voluntari genovezi şi catalani, iar Sfântul
Scaun a echipat câteva vase cu muniţii. Se remarcă ajutorul genovezului Giustiniani
care a sosit cu 700 de oameni în ajutorul asediaţilor, a căror număr era destul de mic
după istoricul Sphrantzes- 4983 de greci şi 2000 de străini, aici fiind incluşi şi
călugării. După eşecul atacurilor din zilele de 18 aprilie, 7 şi 12 mai, sultanul a trecut
o parte din flotă pe calea terestră în Cornul de Aur, construind un pod pentru
deplasarea trupelor. După 54 de zile de asediu, la 29 mai 1453 capitala imperiului
bizantin a fost cucerită de armata lui Mehmed al II-lea Fatih („Cuceritorul”).
Un alt obiectiv al sultanului era Serbia, o zonă tampon în care influenţa
Ungariei era destul de mare. Pretenţiile la unele cetăţi dar şi dorinţa de a stăpâni
bogata regiune minieră Novo Brdo au stat la baza conflictului cu despotul Gheorghe
Branković. După cucerirea regiunii miniere s-a ajuns la un tratat în care Novo Brdo
era cedată otomanilor, iar despotul urma să plătească tribut şi să întreţină relaţii
favorabile cu turcii, în defavoarea Ungariei (1455). În iulie 1456 a început asediul
Belgradului. Iancu de Hunedoara va reuşi să pătrundă în cetate cu ajutoare, iar apelul
călugărului franciscan Giovanni di Capistrano din Abruzzi, nu a rămas fără ecou.
Contraatacul „cruciaţilor” a determinat retragerea armatei otomane, lăsând în urmă o
serie de materiale. Însuşi sultanul a fost rănit de o săgeată.
Despotatul Serbiei va fi anexat de către turci în anul 1459, fiind transformat
în sangeacul Semendir. A urmat rândul Bosniei în 1463 când armata sultanului şi a
marelui vizir Mahmûd Paşa au intrat în regatul lui Ştefan Tomasević. Deşi a
capitulat, regele bosniac a fost executat. Cuceririle vor continua cu Lesbosul (1462),
Sinope, Trebizonda şi Negroponte/Eubeea (1470). În primăvara anului 1462 va
invada Ţara Românească şi-l va urca pe tron pe Radu, fratele lui Vlad al III-lea
Dracul.
În 1466 urmează expediţia militară condusă de sultan împotriva Albaniei. Deşi a
devastat regiunea, Kroja nu a putu fi cucerită, apărătorii ei, veneţienii şi trupele lui
Scanderbeg opunând o rezistenţă serioasă. Continuarea asediului a rămas pe seama
lui Balaban Paşa, care a primit ordin să ridice fortificaţia Elbasan. O altă încercare de
cucerire a Krojei s-a soldat cu eşec, însuşi Balaban Paşa fiind rănit mortal. În ultimii
ani ai domniei lui Mehmed al II-lea, sub influenţa marelui vizir Karamanî Mehmed
Paşa, s-a redactat faimosul kânûnnâme (culegere de legi laice), prin care descendenţii
erau autorizaţi să-şi ucidă fraţii care nu ocupau tronul (legea fratricidului).

206
 Bâyezîd al II-lea (1481-1512) La moartea lui Mehmed al II-lea (1481),
corpul său a fost adus la Istanbul şi ţinut în secret. Cel mai vârstnic dintre fiii lui
Mehmed al II-lea, Bâyezîd, îşi avea reşedinţa la Amasya unde se aflau şi elementele
opozante tatălui său. El avea legături cu ordinul dervişilor halveti şi era apropiat de
personaje influente în rândul ienicerilor. În schimb, partida opusă condusă de Cem,
fratele său, era sprijinită de vizirul Karamanî Mehmed Paşa şi de trupe de ieniceri
locali şi triburi turcomane. Datorită problemelor cu Cem care se afla în mâinile
occidentalilor, a fost nevoit să ajungă la o înţelegere cu aceştia. A plătit la Rhodos şi
Roma o sumă anuală. În 1490 a promis să nu atace Veneţia, Rhodos şi statele
pontificale. La unele preparative militare a renunţat datorită presiunii exercitate de
Sf. Scaun şi de Ordinul de Rhodos.
Evenimentele europene vor capta atenţia sultanului. Cem va fi transferat la
Roma în 1489, prilej pentru papa Inocenţiu VIII să organizeze în 1490 un congres
antiturcic. Însă proiectul acestei cruciade a eşuat datorită morţii lui Matia Corvin.
Trimisul sultanului, Mustafâ Bey ajunge la un acord tacit cu Sf. Scaun, pensia lui
Cem fiind oferită papei. Turcii se angajau să nu atace Veneţia, Rhodos şi Roma.
Numeroase expediţii militare va întreprinde în Transilvania, Austria şi Ungaria.
Continuă politica expansionistă anexând Herzegovina (1483), iar cu Matia Corvin
regele Ungariei va încheia un armistiţiu pe cinci ani.
Cem va continua politica de consolidare a structurii economice şi sociale, dar
acordă o importanţă deosebită şi dezvoltării flotei şi acţiunilor pe mare. Pentru
organizarea şi consolidarea flotei otomane a recurs la ajutorul corsarilor turci,
conduşi de celebrul Kemal Reis din Gallipoli. Relaţiile cu Cnezatul Moscovei
debutează în anul 1493 când Ivan al III-lea a cerut prin intermediul lui Mengli Giray,
Hanul Crimeei, permisiunea de a face comerţ în părţile Mării Negre. Unele înlesniri
comerciale vor fi primite de Rusia abia în 1499 prin solul Aleksei Golokvastov.
Cu Veneţia, otomanii vor purta un război de patru ani pentru hegemonia în
Marea Mediterană. La originea acesti conflict s-au aflat două cauze imediate: ajutorul
acordat de veneţieni lui Gjon Kastriota, fiul lui Skanderbeg, dar şi refuzul primilor de
a accepta flota otomană, surprinsă de o furtună, în portul Cipru. În 1499, beilerbeiul
Rumeliei Koca Mustafa paşa a reuşit în urma unui asediu să cucerească la 25 august
Lepanto. După acest episod, Veneţia se va alia cu Sfântul Scaun, Ungaria şi apoi
Franţa. Suspendarea temporară a activităţilor comerciale veneţiene, duşmanul de la
graniţa răsăriteană (Iranul) a imperiului otoman, au constituit motive pentru
încheierea armistiţiului. Prin pacea încheiată între cele două puteri (14 decembrie
1502), veneţienii renunţau la Moreea şi Lepanto, plătind şi un tribut anual de 10.000
de ducaţi, iar în stăpânirea turcilor intrau toate teritoriile cucerite.
Cu Ungaria lui Vladislav al II-lea se va încheia la 20 august 1503 o pace pe
şapte ani, întărită prin jurăminte pe Evanghelie şi respectiv Coran.
O serie de războaie vor purta otomanii cu iranienii dinastiei Şafavi (1502-
1736).
În anul 1511 vor începe lupte pentru tron între fiii lui Bâyezîd al II-lea. Între şehzade
(prinţ imperial) Ahmed şi şehzade Selim, primul era preferat de sultan, însă nu se

207
bucura de popularitate în rândul ienicerilor. Bâyezîd al II-lea va abdica în locul fiului
său Selîm, instalat de divanul de la Istanbul (24 aprilie 1512). În perioada
sultanatului lui Bâyezîd, s-a petrecut unul dintre cele mai mari cutremure din zonă
(Erzerum-Çorum-Istanbul –Adrianopole-Gallipoli), cunoscut sub numele de
„Judecata de Apoi cea mică”, ce a durat 30 de zile. Pagubele au fost semnificative:
1300 de case, afectarea unei părţi a zidurilor de fortificaţie şi pierderea a 5000 de
vieţi.
În secolele XIV-XV, Divânul (consiliul imperial) cuprindea o serie de
demnitari. Datorită numeroaselor sarcini, marele vizir va fi asistat de alte 3
persoane. Alâeddîn, fratele celui de-al doilea sultan, Orkhân, a fost primul care a
deţinut această funcţie. Atribuţiile sale erau conducerea admnistraţiei şi controlul
aplicării politicii sultanului, putând să deţină şi comanda supremă a armatei.
Kâdî'asker-ul (judecător militar al armatei) era şeful justiţiei şi era reprezentat în
teritoriu de cadii. În sarcina defterdâr-ului se afla supravegherea administraţiei
financiare a provinciei Rumelia, iar cu domnia lui Bâyezîd al II-lea, mai apare un
post similar pentru Anatolia. Ulterior, va apare câte o funcţie de defterdâr pentru
fiecare provincie, iar baş-defterdâr-ul (păstrătorul-şef al arhivelor) îşi avea sediul la
divân.
Un alt mebru al divân-ului era nişanci-ul (şeful cancelariei imperiale) în
subordinea căruia se aflau birourile ce emiteau diverse acte ale administraţiei. În
vremea lui Murâd I, în consiliul imperial va mai intra beilerbei-ul (guvernatorul)
Rumeliei , un al doilea post similar pentru Anatolia fiind instituit de Bâyezîd I. Alte
schimbări se produc în secolul al XVI-lea, când consiliul mai primeşte doi membrii:
kapudan paşa (comandantul şef al marinei imperiale) şi aga ienicerilor cu rang de
vizir. La palatul imperial se aflau şi alte categorii de slujbaşi: ceauşi (emisari ),
kapici-i (gardieni ai porţilor palatului), funcţionari ai trezoreriei, responsabili cu
aprovizionarea
Teritoriul statului va fi împărţit în provincii (sangeac), în fruntea cărora se
afla câte un guvernator (sangeacbei). Sangeacbeiul era şeful militar al provinciei şi
avea şi alte atribuţii precum controlul administraţiei, activităţii economice,
întreprindea anchete pentru administraţia centrală. După modelul Consiliului
imperial, sangeacbeiul era asistat de un divân. Retribuirea acestui funcţionar se făcea
din taxele percepute din activităţile economice şi din anumite amenzi.

Cristobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467, Bucureşti,
1963.
xxx Istoria Imperiului Otoman, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2001 (coord. Robert
Mantran).
A. Decei, Istoria imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978. Astra: 280776-280779.
Ekrem Mehmet-Ali, Civilizaţia turcă, Bucureşti, 1981.
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976.

208
S. Runciman, Căderea Constantinopolului-1453, Bucureşti, 1971.

209
210
211
212
213
 MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE

Premise

Înaintea marilor descoperiri geografice, au avut loc o serie de schimbări

majore în economie şi în structura socială. În sec. al XV-lea are loc o mare creştere
demografică în apusul Europei. Se perfecţionează tehnica militară, armele de foc şi
balistica şi apare tiparul (Gutenberg / Mainz). Se construiesc numeroase instalaţii
hidraulice, adevărate maşini, se dezvoltă manufacturile şi comerţul este destul de
intens. Contabilitatea a fost inventată de bancherii italieni (Medici), fiind puternic
concuraţi de germani: Fugger şi Welser în Augsburg, Imhof în Nürnberg, Hansa
germană în Baltica. Statele centralizate apelează tot mai mult la starea a treia, care
anunţa viitorul.
În secolul al XV-lea sunt reluate observaţiile anticilor. După Eratostene din
Alexandria, meridianul are 39690 de km., faţă de 40000 km., în realitate. Sfericitatea
pământului a fost recunoscută în secolul XII de toţi cugetătorii arabi. Cunoştinţele
geografice ale arabilor vor fi depăşite de către europeni în secolele XIV-XV. Se
circula numai pe ţărmuri (cabotaj), cu excepţia Mediteranei şi a Oceanului Indian.
O serie de invenţii şi progrese realizate în construcţia vaselor şi navigaţie,
vor fi utilizate mai ales în secolele XIV-XV. Inventarea cârmei de etambou în secolul
al XIII-lea şi înlocuirea cârmei laterale, a conferit navei o mai mare manevrabilitate
şi stabilitate. Introducerea velei pătrate pe vergă, a permis mărirea sau micşorarea
suprafeţei cu ajutorul parâmelor denumite bonete şi saulă de invergare. De
asemenea, folosirea ambelor tipuri de vele (pătrate şi triunghiulare) pe catargul
caravelei, au permis navigarea pe orice tip de vânt. Vela triunghiulară sau „vela
arabă” a mai fost denumită impropriu „vela latină”. Adoptată de la arabi, acest tip de
velă avea o formă trapezoidală oblică. Caravela avea trei catarge în loc de unul,
scândurile cocii fiind îmbinate cap la cap şi cântărea între 40-60 de tone. În secolul
XV a fost dezvoltată caravela, la a cărei evoluţie au contribuit mai ales portughezii.
Pentru navigaţie era importantă orientarea. Dacă pe timp de noapte se făcea după
stele şi ziua după soare, pe timp noros, orientarea era imposibilă.
Busola, confecţionată din magnetit natural (ţî-şi / „piatra dragostei materne”
la chinezi), a fost inventată şi perfecţionată de chinezi (sec. XII-XIII), acul indicând
nordul, după care se puteau calcula anumite unghiuri şi direcţii pentru navigaţie.
Numele acestui instrument de navigaţie vine de la buxola (cutiuţă mică din lemn de
merişor). Denumită sînan (indicatorul sudului) de către chinezi, va pătrunde prin
intermediul arabilor în Europa, unde i s-a spus marinetta sau calamite (indicatorul
nordului). Instrumentul se prezenta sub forma unui ac magnetic ce era fixat pe un
dop de plută, aflat într-un recipient cu apă.

214
 Ultimul element necesar pentru stabilirea poziţiei corăbiilor a fost precizarea
latitudinii şi a longitudinii, în funcţie de polul nord şi ecuator; au fost de asemenea
perfecţionate clepsidrele (ceasurile) şi hărţile.
Toate aceste perfecţionări au mers paralel cu evoluţia corăbiilor, cu marile
schimbări privind dimensiunea istoriei.
Până în secolul al XV-lea dezvoltarea navigaţiei s-a datorat mai cu seamă
vikingilor, cruciaţilor, arabilor şi oraşelor-porturi italiene.

Descoperirile spre răsărit ale portughezilor

Începuturile descoperirilor geografice ale portughezilor s-au pus de către

Henric Navigatorul la începutul secolului XV, un fiu al casei regale. În fond Henric
vroia să combată islamul ce se răspândea tot mai mult în vestul Africii. El era
membru al Ordinului lui Hristos. El dorea să ajungă în ţara arhiereului Ioan, sperând
să găsească imediat în sudul Saharei un drum oceanic care ar duce pe Nil. După
închipuirea din antichitate, râurile Niger şi Senegal ar izvorî aproximativ acolo unde
răsare Nilul. Tot la doi ani Henric Navigatorul trimitea vase de-a lungul coastei de
vest a Africii pentru a descoperi drumul sperat. El însuşi n-a plecat niciodată în larg.
La moartea sa, în 1460, portughezii ajunseseră până la vărsarea lui Rio Grande.
După cucerirea Constantinopolului de către turci (1453), drumul spre India
era tot mai anevoios pentru europeni. Nu motive religioase, ci tot mai mult dorinţa de
câştig a intrat pe primul plan în motivaţia descoperirilor geografice. În 1481 a ajuns
Ioan al II-lea, un om energic, pe tronul Portugaliei. În 1484-1486, el a organizat
prima expediţie navală pe coasta de vest a Africii, sub Diogo Cão. Atunci s-a atins
râul Congo, pe care negrii îl numeau Zaire. Acolo, portughezii şi-au marcat prezenţa
prin pietre de hotar, dar nu se vedea nici o urmă a vreunui râu navigabil spre est.
În 1487 a plecat în călătorie Bartolomeo Diaz, cu dorinţa de a călători şi mai
mult spre sud. După înfrângerea unor furtuni, Bartolomeo Diaz a ajuns în sfârşit la
capătul de sud al Africii, pe care l-a numit Capul Furtunii. Dar Ioan al II-lea i-a
schimbat numele în Capul Bunei Speranţe (Cabo da boa esperanza), existând de
acum şansa de a ajunge, înconjurând Africa, până în Indii.
Tot în acest timp, regele Ioan al II-lea l-a trimis pe Pedro de Covilhão prin
Cairo spre India, el atingând coasta de est a Africii, până la râul Sambezi. La Cairo,
el a întocmit un raport, călătorind apoi spre Abisinia. Prin cele două direcţii de
înaintare spre sud şi est, era limpede că Africa putea fi înconjurată pe apă. Stimulaţi
de descoperirea Indiilor de vest de către Columb (de fapt a Americii), portughezii s-
au ambiţionat să înconjoare Africa. Sprijinit de regele Manuel, în 1487, Vasco da
Gama a înconjurat Africa, a traversat în mai puţin de o lună Oceanul Indian,
ajungând la 20 mai 1498 în apropiere de Calicut (Calcuta), pe Gange.
De acum era posibil un comerţ direct cu India, fără a trece pe la populaţiile
vrăjmaşe din Orientul Apropiat. Din cauza uneltirilor arabe care-şi vedeau ameninţat
monopolul comercial între Occident şi Orient, Vasco da Gama nu a putut să poarte
tratative cu principii indieni. În 1498 el a pornit spre patrie, ajungând în anul următor

215
în Portugalia. Încurajaţi de această descoperire, portughezii vor iniţia călătorii
multiple, asigurându-şi privilegiul comercial în răsărit şi stăpânirea directă asupra
unei mari părţi din India. Portughezii au permis doar germanilor accesul în India,
care nu constituiau în nici un fel un concurent.

Călătoriile spre vest ale spaniolilor

Portughezii au intervenit imediat după descoperirea drumului spre est pe

lângă Vatican, papa concesionând Portugaliei toate teritoriile pe care le vor descoperi
şi cuceri în răsărit. Drumul pe apă în direcţia est era în mâinile Portugaliei. În baza
teoriei că pământul ar fi sferic, nimeni nu a bănuit că ar mai putea exista încă un
continent, cel american. Logica a impus deci căutarea Indiei prin călătorii navale spre
vest. Acest drum a fost parcurs în 1492 de către genovezul Christophor Columbus,
aflat în serviciile regatului Spaniei. Christophor Columb, fiul cel mare al unui
postăvar modest din Genova, Domenico Colombo şi al Susannei Fontanarosa, s-a
născut la Genova la 29 octombrie 1451. În unele documente se află informaţii
indirecte cu privire la participarea lui la unele expediţii comerciale genoveze din
insula Chios din Marea Egee ( 1474-1475 ). Din anul 1476, Columb s-a stabilit în
Portugalia, ca trimis al unei case comerciale genoveze.
Va trăi 9 ani în Portugalia , la Lisabona, Madera şi Porto Santo. Se va
căsători la Lisabona (1479 ) cu portugheza Filippa Moniz, care îi va dărui în anul
următor pe fiul său Diego. În general spaniolii nu excelaseră prin navigaţie şi comerţ
maritim, ei datorând marile lor descoperiri şi apoi descoperirile lor iniţiativei şi
experienţei unor italieni aflaţi în serviciile regatului spaniol. Ţelul pe care şi la
propus Columb a fost acela de a descoperi marginea de est a lumii vechi (Asiei),
călătorind spre vest. El se baza îndeosebi pe Paolo Toscanelli, un medic, geograf şi
astronom florentin, a cărui hartă a globului Columb a putut-o vedea în Portugalia.
Schimbul de corespondenţă între Columb şi învăţatul florentin este privit cu destul
scepticism de anumiţi istorici.
Columb a bătut mai întâi la uşa regelui João al II-lea al Portugaliei, care a
predat în 1484 proiectul său spre a fi examinat de un consiliu ştiinţific organizat
pentru realizarea manualelor de navigaţie. După respingerea argumentelor de către
consiliu, regele Portugaliei i-a refuzat proiectul.
Columb părăseşte Portugalia după moartea soţiei sale şi se hotărăşte să
expună proiectul său regilor spanioli. În conformitate cu versiunea tradiţională,
Columb însoţit de fiul său Diego, au sosit în portul Palos din Andaluzia. Se
adăposteşte la mănăstirea Rabida, unde îl informează pe stareţul lăcaşului de proiect.
Cu sprijinul acestuia şi a altor călugări influenţi, Columb a fost recomandat celor mai
mari granzi ai Castiliei, între care şi ducelui Medinaceli. Ducele Medinaceli intervine
pe lângă regina Isabella, în vederea aprobării expediţiei. Propunerile sale sunt
ascultate la curte (1486 ) şi sunt înaintate unei comisii speciale. Hotărârea negativă a
comisiei a trenat patru ani ( 1490 ). Între timp, prin fratele său Bartolomeo, a încercat

216
să convingă cu propunerile sale Anglia şi Franţa. În 1491, Columb reapare la
mănăstirea Rabida.
Face cunoştinţă cu un armator influent din Palos – Martin Alonso Pinzon- şi
îşi întăreşte legăturile cu funcţionarii superiori ai camerelor de conturi din Castilia şi
Aragon, precum şi cu bancherii şi neguţătorii din Sevilla. În timpul asediului
Granadei (noiembrie-decembrie 1491 ), planul său este respins pentru a doua oară.
Luis Santangel, cel mai apropiat sfetnic financiar al regilor spanioli, nu a fost străin
de aprobarea călătoriei ( 17 aprilie 1492 ). După cucerirea emiratului Granadei,
ultima stăpânire arabă în Spania, coroana spaniolă a aprobat planurile lui Columb.
La 3 august 1492 trei caravele ( Santa Maria, Pinta şi Niña ) conduse de
Columb, Martin Alonso şi Vicente Yañez, au părăsit coastele Spaniei mergând pe
lângă insulele Canare spre necunoscut. Deoarece Columb credea că va ajunge în
răsăritul Asiei, el a luat cu sine pe un învăţat evreu care cunoştea mai multe limbi
orientale, araba, ebraica şi chaldeana. Ducea cu sine şi o scrisoare regală adresată
marelui han al Mongoliei. Expediţia este descrisă în „ Jurnalul primei călătorii ”, mai
precis într-un rezumat realizat de Las Casas, pe baza jurnalului pierdut al lui Columb.
La 12 octombrie, pe la orele 2 dimineaţa, matelotul Rodrigo de Triana de pe
vasul Pinta, a observat la orizont o fâşie de pământ. Călătoria prin oceanul Atlantic,
de la insula Gomera până aici, a durat 33 de zile. Toţi au fost convinşi că au atins
ţelul urmărit de Columb. Dar în realitate ei se aflau în faţa insulelor Bahama şi
anume în faţa insulei Watlings pe care autohtonii o numeau Guanahani. Columb a
numit insula San Salvadór. O mică insulă aflată la sud-vest de Guanahani, a primit
numele de Santa Maria Concepción ( Rum Cay ) , următoarea de Fernandina ( Long
Island ) iar ultima Isabella (Crooked Island ).
De acolo Columb şi-a continuat drumul spre vest, a ajuns pe coastele Cubei
numind ţara Cipangu, cum numise călătorul Marco Polo Japonia situată în
extremitatea de est a Asiei. Apoi a ajuns în Haiti care prin înfăţişarea teritoriului îi
amintea de natura Spaniei şi pe care a numit-o Espagñola. Aici Santa Maria a fost
distrusă, iar din resturile navei spaniolii au făcut un fel de fortăreaţă care a fost
numită Navidad în onoarea naşterii Domnului, apropiindu-se Crăciunul. Navidad a
devenit prima aşezare spaniolă în Lumea Nouă. Curând după aceasta Columb a luat
drumul de întoarcere, fiind primit cu mare triumf în Spania în martie 1493. Toţi au
fost convinşi că s-a descoperit drumul spre India călătorind spre vest, unde existau
atât de multe produse preţioase.
Columb a mai întreprins încă trei călătorii, având mereu convingerea că a
ajuns în estul Asiei. În cea de a doua călătorie, din septembrie 1493 până în iunie
1496, el a vizitat Antilele Mici şi Haiti unde a văzut că a fost distrusă aşezarea creată
în 1492, apoi a mai fost în Jamaica şi Cuba. În cea de a treia călătorie, care a durat
din mai 1498 până în noiembrie 1500, el a atins coasta continentală din nord-vestul
Americii de sud, în zona insulei Trinidad şi a ţării Paria. În cea de-a patra călătorie,
din mai 1502 până în noiembrie 1504, Columb a călătorit de-a lungul coastei
Honduras-ului până la strâmtoarea Daria, sperând să dea de marele han mongol.

217
 Speranţele pe care le-a trezit Columb în Spania nu se îndepliniseră. Primii
colonişti pe care Columb i-a luat cu el în noua ţară descoperită, sosiţi în 1493, s-au
întors deziluzionaţi, dezlănţuind o propagandă intensă împotriva lui Columb care a
căzut în dizgraţie. În 1506 cel care a descoperit pentru Spania şi pentru omenire o
lume nouă, a murit singuratic, părăsit de toţi. A intrat în mormânt, cu convingerea că
a descoperit coastele de răsărit ale Asiei.
Deja după prima călătorie încheiată în 1493, Spania l-a anunţat pe papă
despre noile sale posesiuni. În acelaşi an papa a împărţit sfera pământeană în două
jumătăţi, una fiind donată Spaniei, cealaltă Portugaliei. Asupra liniei de împărţire a
lumii între cele două ţări s-au iscat imediat disensiuni, până ce s-a încheiat în 1494
tratatul de la Tordesillas. În acest tratat a fost stabilit că linia de demarcaţie se află la
370 Legŭas vest de Cap-Verde. Linia se suprapunea cu cea de la 46 grade vest de
Greenwich, trecând de la nord la sud prin America de sud, în apropiere de vărsarea
fluviului Amazonas. Toate ţările care s-ar descoperi la vest de această linie ar fi
incluse sferi de influenţă spaniole, iar cele de la est de linie ar fi în mâinile
Portugaliei. Deoarece pământul era o sferă, această linie trebuia trasă în jurul
întregului glob. Dar n-a existat nici o opinie cu privire la mărimea pământului, astfel
încât demarcarea în emisfera răsăriteană nu putea fi efectuată. Acest era foarte
important, deoarece patria mirodeniilor se afla în insulele Moluce, de care nu ştia
nimeni în care sferă de influenţă se aflau. Pentru ocuparea acestor insule s-au întrecut
Spania şi Portugalia pe toate căile, făcându-se noi expediţii spre vest şi est.
În călătoriile lor spre sudul Africii, purtaţi de vânt, portughezii au ajuns prea
mult spre vest în Oceanul Atlantic spre sud. Astfel portughezul Cabral, care vroia să
confirme în 1500 descoperirea lui Vasco da Gama, a ajuns în faţa unui teritoriu
deluros şi împădurit pe care l-a numit Tierra de Santa Cruz, raportând imediat această
descoperire în Portugalia. Această coastă a fost cercetată mai amănunţit de italianul
Amerigo Vespucci, care intrase în serviciul portughez. Luând în considerare linia de
demarcare, teritoriul se afla în sfera de influenţă portugheză. Întrucât se aduceau de
acolo lemne colorate, în portugheză lemn brasil, ţara a fost numită curând Brasilia.
Coasta mergea spre sud-vest, intrând în sfera de dominaţie a Spaniei, astfel încât
spaniolii au trimis acolo câteva expediţii care au ajuns până la vărsarea râului La
Plata. Deja prin aceste descoperiri s-a ajuns la mari îndoieli cu privire la descoperirile
lui Columb. În rapoartele sale Amerigo Vespucci a exprimat opinia că acea coastă a
Braziliei pe care a cercetat-o aparţine unei ţări cu totul diferite faţă de ceea ce se
cunoştea. Atunci, absolut din întâmplare, umanistul german Ringmann a făcut
propunerea ca provizoriu acest teritoriu să fie numit America, după prenumele lui
Vespuci. De la mijlocul veacului al XVI-lea s-a impus acest nume pentru întreaga
emisferă vestică, fiind de acum certă descoperirea unui nou continent.
Din insulele Indiei de vest, de fapt ale Americii Centrale şi mai ales din Haiti
s-a aflat în cursul ultimei călătorii a lui Columb, că dincolo de continent se afla o altă
mare. Aceste zvonuri le-a urmărit în 1513 cuceritorul, conquistadorul spaniol Balboa,
care în luna septembrie a acelui an a trecut prin pădurile virginale ale istmului din
Daria şi după un marş de 25 de zile a observat o mare suprafaţă de apă pe care a

218
declarat-o posesiune spaniolă şi pe care a numit-o Mar del sur, deoarece el trecuse
istmul de la nord la sud, apa văzută de el fiind în acel loc într-adevăr situată la sud.
Prin această descoperire s-a născut convingerea că vărsarea râului La Plata ar fi un
canal care ar duce în marea descoperită de Balboa. Din acest motiv au întreprins în
1515 spaniolii Solis şi Pinzon o nouă expediţie de cercetare, ei fiind deja în acea zonă
în anii 1508-1509. Dar la vărsarea râului La Plata ei au fost siliţi de amerindieni să se
întoarcă.
Pe baza observaţiilor lui Balboa, Solis şi Pinzon, portughezul Fernão de
Magalhães a făurit planul de a vizita insulele Moluce pe drumul de vest parcurs de
spanioli. El aflase de la portughezi, care între timp au ajuns în Moluce prin Malaca,
deoarece Molucele ar trebuit să fie mult mai la răsărit şi deci în sfera de influenţă
spaniolă. Ca şi alţii, el nu fusese apreciat în patria sa, plecând în Spania unde a găsit
sprijin pentru planurile sale. Scopul său era să treacă printr-o strâmtoare pe care o
bănuia în sudul Americii să ajungă în Mar del Sur al lui Balboa şi de acolo să ajungă
în Moluce unde se stabiliseră din 1512 portughezii, pe nedrept după opinia lui
Magellan.
Acesta a pornit în 20 septembrie 1519 cu 5 vase din portul San Lucar.
Ajungând în sudul Braziliei a observat că vărsarea La Plata nu este o trecătoare de
apă ci un râu, apoi a rămas în timpul iernii în Patagonia, descoperind apoi
strâmtoarea care îi poartă numele, între America de sud şi Ţara de Foc. După 3 luni
trecând prin Pacific el a ajuns în Ladrones (=hoţi), în insulele Mariane din Pacific. În
acest timp îndelungat neîntâlnind nici o furtună a numit imensa mare Mar pacifico.
După ce Magelan a fost ucis în Filipine, expediţia a continuat prin nordul insulei
Borneo, sosind în Moluce unde portughezii sosiseră cu zece ani mai înainte. Doar un
singur vas, Victoria, a reuşit să înconjoare sudul Africii să ajungă acasă. Călătoria
încheiată la 7 septembrie 1522 a durat 1124 de zile. Rezultatele acestei călătorii au
fost imense. Se descoperise continentul american şi Oceanul Pacific, sfera
pământeană era deci cu mult mai mare faţă de cât se bănuise. Doar scopul imediat, de
a ocupa Molucele pentru Spania, nu fusese atins. Lupta pentru aceste insule ale
mirodeniilor va continua până când Carol V va renunţa pentru o sumă de bani la
aceste insule în favoarea Portugaliei.
După ce au fost descoperite noile continente, urmaşii lui Vasco da Gama,
Columb şi Magelan vor întreprinde o serie de expediţii în toate direcţiile,
descoperind nu numai ţărmuri noi, ci şi civilizaţii străvechi, nebănuite de europeni.
Francisco Pizzaro şi H. Cortez sunt numai două nume ale conquistadorilor din
America.
Descoperirilor datorate spaniolilor şi portughezilor din secolele XV şi XVI le
vor urma altele, în veacurile următoare, în fruntea cărora se vor situa apoi englezii şi
olandezii. Faţă de cele descoperite până în secolul XX, Europa s-a dovedit a fi un
continent destul de mic, întrecând doar Australia ca suprafaţă. La drept vorbind,
Europa poate fi apreciată şi ca o mare peninsulă vestică a Asiei.
Europenii vor cuceri în cele din urmă întreaga lume, se vor lupta între ei timp
de cinci secole, în scopul de a exploata şi de a jefui bogăţiile ce nu le aparţineau. Mai

219
dureroasă este latura umană a acestor mari descoperiri geografice. Europa a ajuns nu
numai să stăpânească întregul glob, ci şi să se autodepăşească, trecând la o nouă
etapă istorică, la una modernă, caracterizată prin profunde transformări economice,
urmate de schimbări politice, sociale, culturale şi religioase. Europenii nu au binevoit
să împartă binefacerile progresului lor cu popoarele pe care le-au supus. Nici în
prezent, când s-au împlinit două milenii de viaţă creştină, nemulţumirile în lume nu
par a se minimaliza, ci dimpotrivă, se ridică probleme tot mai grave pe care va trebui
să le rezolve urmaşii noştri.

Berstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, Institutul European, 1998, vol. III, 83-
99.
Goldenberg, S., S., Belu, Epoca marilor descoperiri geografice. Ediţia a II –a
revăzută. Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.Astra: 455598.
Maghidovici, I. P., Istoria descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1959.
Francisco Morales Padrón, Cristofor Columb Amiralul Mării Ocean, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
J. Le Goff, Evul mediu şi naşterea Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

220
Descoperirea drumului spre Indii (S. Belu)

221
Harta descoperirilor lui Columb (după S. Goldenberg)

222
Itinerarii portugheze în secolele XV-XVI (S. Belu)

223
 UMANISMUL ŞI RENAŞTEREA

Expresia de „cultură a renaşterii” o datorăm în principal lui Jakob

Burckhardt care o foloseşte în lucrarea sa apărută în 1860, „Cultura Renaşterii în
Italia”. Este vorba aici de o înţelegere care poate să dea naştere şi la confuzii sau la
sensuri duplicitare, aşa cum s-a mai întâmplat în istorie. Expresia de „Renaissance- în
franceză şi Rinascità în italiană” s-a impus în secolul al XIX-lea deşi el desemna de
mult un moment în decursul istoriei italiene, scrierile din secolul al XVI-lea din Italia
folosind adesea termenul mai sus amintit Rinascità. Tot în secolul al XIX-lea găsim
expresia Renaissance în lucrările istoricului francez Jules Michelet sau ale lui Georg
Voigt.
În felul acesta s-a răspândit ideea unei perioade istorice care viza în fond nu
numai Italia ci întreaga Europă, care cronologic vorbind este greu de încadrat dar
care poate fi uşor recunoscută prin conţinutul său. Prin formele sale post-medievale
şi avant-moderne, epoca respectivă poate fi definită cel mai bine ca o „nouă
devenire” ca şi cum omenirea, după un somn îndelungat, s-a trezit, s-a deşteptat
pentru a descoperii frumuseţea vieţii şi a naturii.
Însuşi cuvântul ca atare-spune Michelet- redă iubirea faţă de viaţă, ideea că
viaţa este frumoasă. Dar toate aceste sentimente se manifestau doar alături de artă, de
formele artistice, de modul de gândire, cu alte cuvinte, se raportează la cultură,
întrucât, în mod paradoxal, economia şi politica nu ţin pasul cu dezvoltarea artelor,
educaţiei şi culturii. Mai adesea, în timp ce pictura, arhitectura sau sculptura
înfloreau, economia orăşenească este în decădere, meşteşugurile se restrâng iar
economia agricolă redevine quasi-feudală, „drepturile” comunelor dispar tot mai
mult, iar biserica devine tot mai coruptibilă. Înaintarea turcilor şi căderea
Constantinopolului par a fi preludiile unor noi invazii „barbare”; chemările la
cruciade făcute de papa Pius al II-lea găsesc doar urechi surde şi o lume dezinteresată
şi obosită. Întâlnirea de la Mantua din 1469 a papei cu toţi principii de seamă ai
Europei, îl deziluzionează pe papă prin indiferenţa faţă de o cruciadă antiturcească.
Deci este clar că Renaşterea se referă doar la cultură, întrucât lumea
prezentată în artă nu este o lume veselă, plăcută, ci mai degrabă haotică şi neliniştită.
Leonardo da Vinci este ca posedat de viziuni catastrofale şi redă adesea o lume
marcată de tot felul de probleme. Machiavelli este teoreticianul succesului uman cu
orice preţ iar Savonarola şi Michelagelo sunt fiecare în felul său, cuprinşi de tragicul
destin al vieţii şi istoriei omului. Cine citeşte operele lui Leon Battista Alberti, vede
dincolo de paginile construite cu străduinţă, mereu intoleranta şi mizeria celor exilaţi,
decăzuţi, sau moartea oraşelor şi a familiei.
Renaşterea este în primul rând dorinţa unei revolte, este un program de
schimbare a vechii lumi. Se doreau modificări în sistemul de educare al omului, în
viaţa colectivităţii, o altă societate în care raportul dintre om şi natură să fie altfel. În
Italia, mişcarea s-a făcut mai întâi văzută şi începutul este caracterizat prin două
aspecte: reîntoarcerea la lumea antică şi la cunoştinţele antice şi proclamarea
sfârşitului unei epoci din istoria omenirii, şi anume a epocii medievale. Reînvierea

224
mitului antichităţii, a căpătat o pondere deosebită ca şi ideea că a luat sfârşit criza
culturii romane, prin triumful ei asupra barbariei. Giorgio Vasari (1511-1574),
renumitul critic de artă, a adunat în lucrarea sa apărută în 1550 şi intitulată „Viaţa
pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor celebri” o serie întreagă de teme care au fost
îmbrăţişate de artişti în operele lor, dintre care unele erau aceleaşi de sute de ani, dar
maniera lor de realizare a fost alta.
Renaşterea a fost precedată de aşa-numita mişcare umanistă, manifestată în
literatură şi ştiinţă şi ea este declanşată de învăţaţii greci, care după căderea
Constantinopolului vor aduce cu ei cultura bizantină. Umanismul se îndrepta
împotriva scolasticii medievale şi împotriva creştinismului simplist, încercând o
îmbinare între acestea cu gândirea platoniciană, neoplatoniciană şi aristotelică.
Întrucât restului îi era străină limba greacă, Coluccio Salutati, om politic şi de mare
cultură, îl aduce pe trimisul Bizanţului la Veneţia, Manuel Chrysoloras, ca profesor
la Universitatea din Florenţa, unde acesta va scrie în 1397 o gramatică grecească.
Mai ales în timpul Conciliului de la Constanţa, începe un studiu al manuscriselor
greceşti, precum şi căutarea acestora de către secretarii papei Poggio Bracciolini şi
Niccolo Niccoli. Alţii încep să adune antichităţi romane. În 1429 este adus la
Constantinopol manuscrisul lucrării lui Platon- „Statul”- pe care îl va traduce Pier
Candiolo Decembrio. Centre ale ştiinţei umaniste se vor forma în special în jurul
grecilor retraşi în Italia din cauza cuceririlor turceşti, cum a fost mai ales „Academia
Romană” condusă de arheologul Pomponius Laetus sau „Academia Ponţiană” din
Neapole.
Lorenzo Valla va scrie o gramatică latinească iar Poggio, în urma unei
călătorii în Anglia, se va întâlni cu elevul lui Chauser John Ludgate care va răspândi
aici o serie de lucrări greceşti (în special ale lui Epicur). Se produce acum o
schimbare şi în sistemul educaţional. În primul rând, principii, ducii, conţii, vor
încredinţa educaţia copiilor lor unor personalităţi de seamă ale vremii, şi nu ca până
acum, doar clericilor. Încep scrierile istorice la curţile regale cum este cazul celei din
Portugalia, de la curtea Franţei unde lucrarea lui Jean Froissart „Marea cronică a
Franţei” va fi şi tipărită la 1476. La rândul lor, marile oraşe îşi întocmesc cronici cum
este cea din Augsburg datorată lui Siegmund Meisterlin sau a lui Leonardo Bruni
despre Florenţa.
În poezie, se impune genul realist reprezentat de lirica lui Oswald von
Wolkenstein, François Villon cu „Micul Testament” (1456) iar în nuvelistică, a
excelat Giovanni Boccaccio, şi după modelul său Johann Hartlieb în Germania va
scrie „Istoria lui Alexandru cel Mare” sau cărţile populare povestind viaţa diverşilor
aventurieri sau având teme religioase. De cea mai mare importanţă în răspândirea
cărţii, a fost descoperirea tiparului în 1445 de către Johann Gutenberg, pe numele său
adevărat Gensfleisch, la Mainz.
„Vechea şi noua” gândire persistă încă multă vreme împreună, lucru vizibil
şi în stilurile artistice. În vestul, centrul şi răsăritul Europei, predomină goticul târziu.
În Anglia, aşa-zisul „stil perpendicular” în care suprafeţele sunt acoperite de o reţea
în plasă, continuă să existe în tot decursul secolului al XV-lea; în timp ce în Franţa cu

225
„stilul flamboiant” îşi continuă construcţia marilor catedrale şi influenţează pe cele
din Spania (Sevilla, Saragossa). În Germania se impun bisericile-sală, cu efecte
optice rafinate datorate colonadelor şi stâlpilor de susţinere. „Dinastiile” de meşteri
constructori ca Parler, Ensinger, Böblinger sau Rovitzer vor folosi în construcţii şi
cărămizile, nu numai piatra.
În zorile umanismului italian, antichitatea clasică constituie un model care
trebuie urmat. Astfel, după cum spunea Petrarca, trebuiau formate mari biblioteci (el
însuşi dispunea de o mare bibliotecă iar un manuscris al operei lui Cicero îl însoţea
pretutindeni), trebuiau depistate lucrările anticilor, citite, traduse şi comentate.
Decizia spre o înnoire nu este urmată ci este o condiţie de seamă spre Renaşterea
epocii clasice. Mişcarea Renaşterii a început la exact 700 de ani de la căderea Romei,
şi de aceea se dorea o reluare a firelor istorice şi culturale cu vechea metropolă.
Scriitorii umanişti, de exemplu Laurentius Valla, susţineau că a avut loc un proces de
„barbarizare” a limbii latine, de aceea trebuie mers la izvoarele latinei clasice, fapt
pentru care scrie şi o gramatică a limbii latine. Însăşi creştinismul şi-a pierdut
„curăţenia” sa de odinioară, Biserica şi-a uitat misiunea sa spirituală, amestecându-se
mereu în probleme laice şi participând la războaie pentru acapararea de noi teritorii şi
de putere, ceea ce face din Valla un precursor al ideilor de reformă. De asemenea
cerea ca împotriva falsei antichităţi pe care barbarii au profesat-o, să se instaureze
adevăratele valori, în forma lor originală. Dar reprezentanţii renaşterii n-au fost nişte
limitaţi. Ei au înţeles că, în paralel cu studiul antichităţii, trebuie să evalueze altfel şi
epoca medievală tocmai pentru a-i dovedi limitele sau pentru a vedea unde s-a
realizat un progres faţă de antichitate. Astfel a început o discuţie între cele două
categorii de savanţi, dintre care unii denigrau evul mediu iar alţii apreciau realizările
sale, în special în domeniul teologiei, dar şi al dreptului sau al administraţiei care era
superioară celei romane târzii.

Grecii şi începuturile Renaşterii

În Grecia, în resturile Imperiului de Răsărit, cultura lumii clasice a continuat

să existe, fără întrerupere. De acolo se aduceau de către colecţionari sau de către
negustori, diverse cărţi sau, mulţi greci s-au refugiat în zonele Europei de vest, din
calea turcilor. S-au aşezat îndeosebi în acele oraşe italiene care mai păstrau legătura
cu antichitatea sau unde puteau relua firele cu lumea antică. Nu trebuie să uităm că în
sudul Italiei se mai păstrau multe „insule ale limbii greceşti” din epoca în care zona
fusese bizantină. Pe de altă parte au existat relaţii comerciale intense ale oraşelor
Veneţia, Genova dar şi Florenţa, cu Imperiul Bizantin, care se făceau prin greci,
greaca fiind limba oficială în Imperiul Bizantin. De aceea, cardinalul Bessarion, una
dintre cele mai reprezentative figuri ale Renaşterii, în momentul când vine în Veneţia
după 1453, spune că „un grec care vine în Veneţia, poate crede că s-a întors acasă”.
Pericolul otoman va determina şi o recrudescenţă a mândriei grecilor,care
sperau ca printr-o „activizare” a idealurilor antichităţii, printr-un nou miracol „ a la
Termopylae” să împiedice marşul barbarilor în imperiu şi să reînvie gloria grecească.

226
Această atitudine era însă privită cu rezervă de unii italieni care vedeau în ea doar
tendinţele de recucerire a vechilor posesiuni greceşti din Italia, sau în cel mai bun
caz, doar o mândrie exagerată a lor. În secolul al XV-lea când după Conciliul de la
Florenţa care a pus din nou pe tapet problema unificării bisericilor apusene şi
răsăritene, reizbucneşte şi conflictul dintre reprezentanţii ideii de înnoire, a adepţilor
„Rinascite” conduşi de Plethon, împotriva aristotelicilor înguşti (în interpretarea
limitată) bizantini. În istoria studierii Renaşterii au existat mai ales în secolul al XX-
lea, două tendinţe: una care încearcă să vadă în fenomenul refugiului grecilor în Italia
şi în contribuţia lor la cunoaşterea culturii greceşti, factorul determinant în apariţia
Renaşterii. O astfel de idee păcătuieşte prin aceea că vede fluxul ideilor doar dinspre
răsărit spre apus, precum şi că, în general, în evul mediu schimbul de idei dintre cele
două părţi ale Europei ar fi fost foarte slab. Cea de-a doua tendinţă se referă la
interpretarea Renaşterii ca o reacţie împotriva „goticului” care era sinonim cu
barbaria, dar în acelaşi timp şi împotriva „manierei greceşti” de abordare a
problemelor filozofice şi teologice în condamnarea aşa-zisei superiorităţi a culturii
greceşti. S-a mers atât de departe cu disputa încât s-a zis că, în fapt, unele texte
greceşti din Occident, le-au rămas necunoscute grecilor sau le-au dat uitării. Tocmai
de aceea, unii latinişti au dorit reluarea acestor texte, în forma lor originală, cum a
fost Petrarca, în dorinţa sa de a-l căuta pe Homer, Platon sau Plotin. Ambele tendinţe
sunt exclusiviste pentru că, de fapt Renaşterea a găsit un teren propice de apariţie
tocmai în dezvoltata Italie, iar rolul grecilor nu poate fi nici el bagatelizat, mai ales în
strângerea lucrărilor în limba greacă. Astfel, într-o scrisoare din 31 mai 1468,
cardinalul Bessarion aflat la cură în Viterbo, îi scria dogelui Veneţiei Cristoforo
Moro că biblioteca sa deţine 428 de manuscrise greceşti şi 264 latineşti şi-i oferea
biblioteca drept cadou. În aceeaşi scrisoare, Bessarion spunea „numai cultura şi
hărţile antichităţii pot să conştientizeze natura noastră umană în măsura în care ne
dau sentimentul scurgerii timpului şi ne reprezintă trecutul”. Rolul europenilor în
răspândirea limbii greceşti şi a literaturii a fost foarte mare. Astfel, la moartea
marelui filolog grec Joanis Laskaris (1534), limba greacă se studia pretutindeni în
Italia. Din centrele italiene Florenţa, Veneţia, Roma sau Milano cunoştinţele greceşti
erau răspândite peste tot cu ajutorul tiparului, în oficinele lui Aldus Manutius,
Buderus sau Etienne.
În felul acesta, în mod paradoxal, căderea Constantinopolului şi Imperiului
Bizantin, a însemnat creşterea şi redeşteptarea valorilor culturale greceşti care s-au
răspândit în Europa datorită italienilor. Nota dominantă a noii culturi ce se năştea în
Europa era descoperirea lumii antice sau mai bine-zis „mitul redescoperirii
antichităţii”. Clasicii au devenit învăţătorii unui umanism care trebuia să-i asigure
omului libertatea spirituală, înţelepciunea politică şi bazele studierii realiste a naturii.
Tocmai pentru a realiza aceste idealuri, umanismul şi renaşterea şi-au concentrat
eforturile înspre educaţia oamenilor şi spre formarea acelor instituţii care să
servească educaţiei. În primul rând trebuiau adunate operele clasice, care fie că se
copiau în numeroase exemplare după operele originale, în ediţii modeste destinate
şcolilor şi bibliotecilor sau în exemplare de lux pentru bibliotecile princiare.

227
Chiar şi litera în care se copiau aceste manuscrise se schimbă, în locul „barbarei
gotice” apare „littera antiqua” sau „cursiva umanistă” cum va fi ea denumită, o literă
elegantă şi uşor lizibilă, care porneşte de fapt de la minuscula carolingiană. Enea
Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea recomanda în lucrarea sa „Tractatus de
liberorum educatione” scris în 1450 şi dedicat regelui Ladislau al Ungariei,
următoarele: „forma literelor antice trebuie să fie uşor de citit, clară şi apropiată de
literele greceşti, de unde izvorăsc”. Cele spuse de Pius al II-lea se aseamănă cu
aprecierile lui Vasari, criticul şi istoricul de artă asupra arhitecturii gotice căreia îi
lipseşte funcţionalitatea şi dispune doar de împopoţănări inutile, aşa cum a fost şi
scrisul gotic plin de elemente decorative inutile ca vreji, încrengături şi iniţiale
zoomorfe. Atelierele de copişti mănăstireşti sau laice, vor lucra zi şi noapte, pentru
realizarea de copii după lucrările antice, destinate bibliotecilor marilor umanişti sau
colecţionari. Un inventar de cărţi din 1431 care i-au aparţinut florentinului Strozzi,
arată că acesta deţinea aproape 400 de manuscrise dintre care opera lui Cicero,
Livius, Seneca, Vergilius. Dintre greci erau menţionaţi Hesiod, Theokrit, Demostene,
Platon şi Aristotel. Posesorul cărţilor dorea să deschidă o bibliotecă publică în
Biserica Santa Trinita (Sf. Treime).
Una din cele mai de seamă biblioteci a fost cea a regelui de Aragon, Alfons
al V-lea, întemeiată după victoria sa din 1443, când a ocupat tronul Siciliei. Se aflau
în biblioteca sa biblii, enciclopedia lui Isidor, lucrări ale lui Boethius, apoi diverse
culegeri de maxime şi proverbe. Organizată ca bibliotecă, ea cuprindea pe de o parte
lucrările antichităţii şi evului mediu timpuriu, iar o altă parte lucrări ale umaniştilor,
în special comentarii ale acestora la lucrările antice.
În Milano, deţinător de biblioteci valoroase erau Visconti şi familia Sforza, iar
la Florenţa Nicolo Niccoli care avea şi un fel de bibliografie colectivă, ştiind unde şi
cine deţine diverse lucrări. Tot la Florenţa funcţiona „cea mai mare librărie din lume”
cum o intitula proprietarul ei Vespasiano da Bistici, livrând cărţi la cerere, celor mai
de seamă case regale din lume începând cu Alfons cel Blând până la Matia Corvinul.
La Roma, papa Nicolae al V-lea trimitea soli în toată lumea pentru a căuta şi copia
cărţi. Visul său cel mare era de a reface marea bibliotecă din Alexandria pentru care
întocmise şi planurile unui palat. Sub papa Pius al II-lea, biblioteca Vaticanului
primeşte o nouă faţă, iar biblioteca episcopului Bessarion va constitui baza aşa-
numitei biblioteci „Marciana”. Vremurile de restrişte şi numeroasele războaie ce
zguduiau Italia, a făcut ca un număr însemnat de cărţi să ajungă în nordul Europei,
comorile bibliotecilor din Milano şi Neapole se află actualmente la biblioteca
naţională franceză sau la cea din Madrid.
Studierea cărţilor din biblioteci, a stimulat cercetarea filologică, istorică sau a
ştiinţelor naturii. Ciriaco de Pizzicolli din Ancona va călători în Marea Egee şi
insulele greceşti pentru a aduna manuscrise şi inscripţii de pe obeliscuri. În ajutorul
celor setoşi de ştiinţă va veni, cum am mai spus, descoperirea tiparului. Cultura ca
atare se mută acum dintre zidurile mănăstirilor în palatele principilor sau nobililor
dar adesea şi în casele burgheziei înstărite unde erau folosite mai des traducerile în
limbile „vulgare” a lucrărilor latineşti. Există deja scriitori precum Leon Battista

228
Alberti sau Marsilio Ficcino care îşi vor redacta lucrările direct în limba italiană.
Cultura devine acum o parte componentă a politicii, prin dorinţa de a cuprinde pături
sociale cât mai numeroase, chiar şi dintre cei defavorizaţi, şi căpătând mereu o
componentă „civilă” adică manifestându-se în forme instituţionalizate ca şcoli şi
„academii” şi materializându-se în cărţi, în special după apariţia tiparului. În jurul
tipografilor se strâng acum cercurile intelectualităţii cum este cazul lui Aldus
Manutius şi urmaşilor săi, ei înşişi savanţi şi care vor tipări opera lui Erasmus de
Rotterdam. Aldus Manutius a fost un umanist desăvârşit, un filolog experimentat, un
admirator al retoricului Polizianos şi prieten cu „eminenţa cenuşie” a Renaşterii
italiene, Giovanni Pico della Mirandola. Îşi începe activitatea tipografică prin
tipărirea în original a lucrărilor greceşti dar şi a celor italiene cum sunt ale lui
Petrarca şi Poliziano. El a înţeles că umanismul născut din imbolduri naţionale, are
valoare doar dacă este internaţional, dacă este purtătorul unor norme culturale, etice
şi politice internaţionale.
În ce priveşte învăţământul, umanismul aduce cu el ideea formării omului
liber, prin educaţie, iar când universităţile nu vor putea îndeplini dezideratul de
dezvoltare al cercetării şi de potolire a setei de cunoaştere a tineretului, aceştia se vor
strânge tot mai mult în jurul curţilor princiare sau ale unor burghezi luminaţi,
interesaţi în evoluţia ştiinţelor şi artei.

Artele frumoase: arhitectura, sculptura şi pictura

Una dintre primele lucrări traduse din greceşte a fost „Statul” lui Platon. Atât
în Florenţa cât şi la Milano, iar mai târziu sub influenţa umaniştilor şi în afara Italiei,
această lucrare s-a bucurat de mare popularitate, şi după ea, Leonardo Bruni a
elaborat planul unui oraş-stat cât mai aproape de perfecţiune şi, în viziunea lui, acesta
era Florenţa. Astfel, el spune că întreaga viaţă politică şi culturală trebuie să se
concentreze în asemenea „mici state”, în arhitectura lor, în spaţiul deţinut de ele
precum şi în relaţiile cu zonele din jur (hinterlandurile). El critică Roma care încearcă
să domine celelalte oraşe şi vede în migraţiile popoarelor care au distrus imperiul
roman, şansa renaşterii sau a formării de oraşe literare; formarea ulterioară a
Sfântului Imperiu Roman de origine germană şi chiar biserica vor împiedica
„libertates” deci libertăţile oraşelor.
Arhitectura oraşelor a fost tocmai un simbol al înfloririi acestora, şi prin care
Renaşterea s-a impus cu putere. Biografii lui Cosimo de Medici vorbesc cel mai mult
despre construcţiile ridicate în timpul său, în timp ce la Roma se distinge în acest
sens papa Nicolae al V-lea. În 1492 Sforza lărgea oraşul Vigevano şi lărgea Piazza
Grande din Milano, după planurile elaborate de Bramante între anii 1475-1485. Tot
în anul 1492, Ercole d'Este mărea Ferrara, după planurile lui Biagio Rossettis. În
1505, Bramante preia refacerea şi încadrarea arhitectonică în spaţiu a palatelor
apostolice şi ordonarea întregii Via Giulia. În 1516 se formează Piazza della Santa
Annunziata ( a Bunei Vestiri) la Florenţa, arhitectul fiind Antonio da Sangello. La
finalul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Leonardo da Vinci

229
schiţează planuri de regularizare a oraşelor şi de lărgire a acestora, desenând „oraşul
ideal” după cum îl vedea el.
Antonio Averlino denumit Filarete este autorul unui „Tratat de arhitectură”,
care dincolo de aspectele fantastice, dezvăluie adânca legătură dintre om şi clădire
dar şi valenţele politice şi culturale ale arhitecturii. Leonardo da Vinci însuşi spunea
că rolul arhitecturii este de a pune în valoare omul şi de a-i asigura necesităţile
existenţiale de adăpost, igienă dar şi de poziţie socială. Renaşterea cere în primul
rând artiştilor talent dar şi „universalitate” în sensul enciclopedismului, ei trebuind să
fie buni arhitecţi, buni pictori, buni sculptori. Preceptul lui Leonardo sau
Michelangelo suna astfel: Uită că ai fost pictor şi atunci rămâi un mare sculptor; uită
că ai fost sculptor şi atunci rămâi arhitect, poet sau om de ştiinţă. Nu trebuie să existe
nici o formă, pe care să nu o fi încercat întrucât doar atunci te poţi numi artist.
Artiştii Renaşterii au înţeles valoarea cunoştinţelor ştiinţifice, absolut necesare în
pictură, sculptură şi în arhitectură. Nu degeaba Lorenzo Ghiberti spunea că dintre
toate disciplinele şi învăţămintele, pictura şi sculptura sunt adevărate descoperiri, iar
Leon Alberti vedea în arhitectul Filippo Brunelleschi (1377-1446) un artist perfect
întrucât este un „mare savant care a studiat pe clasici dar i-a întrecut tocmai prin
cunoştinţele sale ştiinţifice”. Opera sa principală este biserica Santa Maria del Fiore,
cu o cupolă a cărei artă a întrecut tot ce se realizase până atunci. Împreună cu
Donatello a schiţat toate construcţiile Romei şi a împrejurimilor, a măsurat şi
„topografiat” toate înălţimile Romei, a construit diverse maşinării şi a luat lecţii de
matematică şi ştiinţe de la Toscanelli. Au fost anii în care au înflorit studiile asupra
„perspectivei” necunoscute până atunci. Cu Brunelleschi, meşteşugul construcţiei
creşte în importanţă, şi a fi constructor o demnitate, aceştia începând să-şi semneze
operele, lucru nemaiîntâlnit până acum. Artiştii vremii se aflau în mijlocul
evenimentelor politice şi sociale. Nu ne-am putea imagina opera lui Pollaiolo sau
Boticelli fără ca aceştia să cunoască opera poetică sau filozofică a vremii dar şi
atmosfera epocii lor. Unele figuri care apar în pictura sau sculptura lui Michelangelo
fac trimitere clară la predicile lui Savonarola şi la apocalipsul propovăduit de acesta.
În arhitectură, artiştii revin la stilul templelor antice, cum este cazul
bisericilor Sant Francesco din Rimini sau Sant Andrea din Mantua datorate lui
Alberti. Construcţiile mănăstireşti ca Sanct Marco din Florenţa, opera lui Michelozzo
(+1477) imită deasemenea formele antice ca de altfel şi numeroasele construcţii
profane precum palatul Medicilor datorate aceluiaş Michelozzo sau palatul Rucellai,
opera lui Alberti. Bramante (1444-1514), Rafael (1483-1520), Giuliano da Sangallo
(1445-1516) deschid seria artiştilor deosebit de importanţi. O caracteristică de seamă
a arhitecturii Renaşterii în contrast cu cea gotică este pitorescul suprafeţelor
construcţiilor. Faţadele dar şi aranjarea lejeră a interioarelor au deasemenea o
importanţă deosebită.
În plastică, Donatello (1382-1466) este primul care desăvârşeşte formele
artistice antice. Figura lui David, realizată de el, este fără îndoială cea mai liber
realizată de la antici încoace. Facem doar o selecţie întâmplătoare, amintind alături
de Donatello, nume ca cele ale lui Jacopo della Quercia, Luca della Robbia, Pollaiolo

230
sau Verrochio. În jurul anului 1500, arta este dominată de geniul creator al lui
Michelangelo (1475-1564) la care redarea dinamicii corpului omenesc întrece tot ce
s-a realizat până la el. Pictura nu a beneficiat de înaintaşi antici. Dacă se ia ca şi
criterii de apreciere perspectiva în pictură, mulţi pictori ai Quatrocento-ului sunt la
jumătatea drumului dintre gotic şi Renaştere, cum este cazul lui Fra Angelico
(1401/2-1455), Filippo Lippi sau chiar Botticelli (1445-1510). În schimb la
Masaccio, figurile sunt încadrate într-un spaţiu ce le înconjoară şi care au legătură cu
subiectul pictat. Dezvoltarea culorii în pictură este specifică artiştilor din Veneţia, ca
lui Bellini sau Giorgione şi va continua prin Tizian şi la începutul barocului.
Leonardo da Vinci, datorită cercetărilor sale ştiinţifice, va ajunge să folosească tot
mai mult perspectiva, iar cunoştinţele anatomice i-au permis o armonizare perfectă a
imaginii corpului uman şi legătura sa cu natura. Michelangelo s-a întrecut pe sine ca
pictor în frescele Capelei Sixtine, care vor face şcoală timp de câteva secole.
Dacă Quatrocento (sec. XV) trece drept secolul „Renaşterii timpurii”, după
1500 se face trecerea spre „Renaşterea dezvoltată sau târzie” în care armonia dispare,
şi se ajunge la o exagerare sau la o exacerbare a unor elemente artistice. Vorbind
despre Renaştere, istoricul Johan Huizinga spune că importanţa ei constă nu numai în
ceea ce a creat pe plan artistic şi cultural în general ci şi în formarea unei gândiri
despre artă şi deci începuturile ştiinţei artistice. Arhitectul se şcolea sistematic din
opera lui Vitruvius – „De arhitectura” şi nu mai era privit doar ca un meseriaş.
Michelangelo scria sonete, Benvenuto Celini, celebrul bijutier şi sculptor a scris o
autobiografie iar Leonardo da Vinci era poet şi tehnolog. Artiştii erau studiaţi,
comentaţi şi consideraţi ca nişte „demiurgi”. Marele rol jucat de ei în propăşirea
oraşelor şi în general al economiei va fi tot mai mult recunoscut şi apreciat ca atare
de aşa numiţi „Mecenaţi” adică spijinitori ai artelor, şi care se constituiau din
principii, ducii, reprezentanţi ai burgheziei sau papalitate. Valoarea culturii
Renaşterii stă în marea ei expansiune, în uşurinţa cu care forma legături între artişti
de diferite naţii. Artiştii flamanzi se şcoleau mereu în Italia, iar italienii ştiau să
aprecieze pe flamanzii Roger van der Weyden, Van Eyk, Hugo van der Goes sau pe
francezii Jean Fouquets şi Petrus Christus.
Întreaga complexitate a vieţii, contradicţiile de neîmpăcat, soarta nemiloasă
şi de neînţeles a oamenilor, lupta lor cu forţele naturii, vinovăţiile, durerea, întâlnirea
cu Dumnezeirea, Isus care moare pentru oameni pentru dezlegarea lor de păcatul
originar, toate acestea le regăsim în Moise, în Pieta, în Judecata din urmă şi chiar în
frumuseţea şi tinereţea lui David, opera lui Michelangelo ca şi cea a lui Leonardo da
Vinci, corifeii Renaşterii, concentrează tot ceea ce au realizat în epocă, literaţii,
savanţii şi filozofii, deci o chintesenţă a tot ce au dat mai bun artiştii şi savanţii
Renaşterii.

Fred Bérence, Renaşterea italiană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, vol I-II.
A. Chastel, Artă şi umanism la Florenţa pe vremea lui Lorenzo Magnificul, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1981, vol. I-II.
Ivan Cloulas, Lorenzo Magnificul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.

231
Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, vol. I-II.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi destinul artelor, Editura
Univers, Bucureşti, 1975.
Robert Hole, Renaşterea în Italia, Editura Bic All, Bucureşti, 2004.
Andrei Oţetea, Renaşterea , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Charles de Tolnay, Michelangelo, Editura Meridiane, Bucureşti, 1973.
Gérard Legrand, Arta Renaşterii, Editura Meridiane, 2000.

232
 REFORMA ÎN SECOLUL AL-XVI-LEA

În secolul al XVI – lea Europa s-a îndepărtat tot mai mult de economia,
structura politică şi religioasă a evului mediu, înregistrându-se în general o evoluţie
accelerată a tuturor formelor de viaţă. Contradicţiile bisericeşti sunt legate de strict
de evoluţia istorică internă şi de relaţiile dintre state. Procesul de geneză a
organismelor statale şi conştiinţa de sine a popoarelor duce la formarea unor puteri
suprastatale şi la impulsuri generatoare de idei.
Epoca împăratului habsburgic Carol al V – lea ( 1519 – 1556 ) este secondată
de domnia unor regi tineri în Europa Apuseană care caută să asimileze noile tehnici
din domeniul finanţelor , transporturilor, a războiului şi a comunicaţiilor. Împăratul
austro – spaniol şi numeroşi regi din Europa Apuseană şi centrală moşteniseră
numeroase conflicte politice, printre care cele mai însemnate priveau stăpânirile
asupra Burgundiei şi a Italiei. Carol Quintul se născuse în 24 februarie 1500 în Gent
el fiind fiul habsburgului Filip cel Frumos şi al Ioanei de Castilia şi Aragon, deci
nepotul împăratului Maximilian şi al perechii regale spaniole Ferdinand şi Isabella.
După moartea tatălui său, fiind declarat major în 1515, Carol Quintul a putut
moşteni regatul Burgundiei, care cuprindea atunci ţările Benelux de astăzi şi
provincia Franche Comté. Aceste teritorii nu erau nici un stat unitar şi nici suverane.
Ele erau dependente în chip felurit fie de Imperiul German, fie de regatul francez, în
funcţie de modul lor de dobândire de către Carol Temerarul. Redobândirea părţii de
Burgundia care intrase în regatul francez a fost ţelul declarat al lui carol V. Acest
lucru era pe atunci de înţeles, căci el nu se simţea nici german nici spaniol, el fiind
crescut în tradiţia de stat … burgunde şi nu produs nobiliar. Oriunde apărea, el avea
o altă funcţie de stat.
De la sfârşitul secolului al XV – lea, Italia devenise teatrul de luptă între
marile state. Franţa avea pretenţii asupra ducatului de Milano şi a regatului de
Neapole şi Sicilia, întrând astfel în conflict cu imperiul şi cu Spania. În acesta din
urmă existau două direcţii de expansiune: politica Aragonului era îndreptată spre
Italia şi era antifranceză, putându-şi asigura stăpânirea în Italia de sud. La rândul ei
Castilia se situa prin tradiţie de partea Franţei. Această politică spaniolă mai era
influenţată de poziţia oscilantă a împăratului Maximilian care apăra posesiunile
imperiale din nordul Italiei împotriva Veneţiei şi a Franţei. În 1515 tânărul rege
francez Francisc I cucerise Milanul, când pe flancul de nord al Franţei apărea din nou
ca adversar Anglia. În locul ideii de monarhie universală , în secolul al XVI – lea a
apărut în apusul Europei ideea pluralităţii de stat, stăpânitorul declarat fiind declarat
Iisus Christos.
Dar lucrurile au evoluat cu totul altfel. În locul bunei înţelegeri dintre
capetele încoronate s-a instaurat o rivalitate nemaicunoscută anterior pentru prioritate
europeană, când nu s-a mai putut deosebi lupta defensivă de cea dusă pentru
hegemonie. Astfel trecerea la epoca modernă timpurie se caracterizează printr-o
politică expansivă pentru supremaţie. Pentru contemporanii evenimentelor s-a părut a
fi foarte natural, dacă la moartea lui Maximilian s-a prezentat la Frankfurt pe Main în

233
1519 tânărul Carol al Castiliei pentru a fi încoronat împărat. Dar nu numai pe plan
politic lucrurile au ajuns într-o fază deosebit de frământată, ci şi pe plan religios
lucrurile evoluau spre un nou deznodământ.
Pentru oamenii de astăzi, fie creştini sau nu, problemele conştiinţei religioase
şi a Reformei bisericeşti din secolul al XVI – lea par a fi greu de înţeles. Diversitatea
culturală născută dintr-o religie creştină iniţial cel puţin aparent unitară cerea pare-se
şi o evoluţie a religiei în direcţii diferite. În viaţa religioasă apăruseră o serie de stări
anacronice, inclusiv în chestiuni juridice privind relaţiile cu problemele sau sfera
profană. Papalitatea trecuse peste schisma cu ortodoxia, ca şi peste diferite erezii,
reglementându-se aparent lucrurile prin concilii sau reprimarea cu forţa a ideilor
neconforme cu Vaticanul.
Termenul de Reformă depinde în mare măsură de concepţia istoricului.
Pentru Romano-catolic, reforma constituie o revoltă a protestanţilor contra Bisericii
Catolice, în timp ce pentru istoricul protestant, reprezintă o reformă de readucere a
vieţii religioase în tiparul Noului Testament. Această mişcare religioasă (1517-1545),
a condus la o altă mişcare în cadrul Bisericii Romano-Catolice – Contrareforma
(1554-1563). Din punct de vedere al implantării Reformei, s-au distins două tipuri.
Un prim tip se remarcă în cetăţile-stat, în oraşele aflate pe axa renană şi în Elveţia
(ex. Geneva) unde Reforma este calvinistă şi se caracterizează printr-un anume
elitism şi o ruptură mai radicală de trecut, ea fiind hotărâtă de consiliile oraşelor.
Pătrunde îndeoseobi la păturile mijlocii şi superioare ale populaţiei. Al doilea tip
apare în micile state teritoriale ca Saxonia şi Scandinavia, ea fiind hotărâtă de prinţ şi
se distinge printr-un conservatorism mai pronunţat. Ea este de tip lutheran, a cuprins
marea masă a populaţiei şi corespunde principiului Cujus regio, ejus religio.
Martin Luther. La apariţia lui Martin Luther în istorie doar o minoritate a
catolicilor mai credea că la Roma s-ar putea decide chestiunile de credinţă. Luther a
întruchipat noile tendinţe ale mişcării din Germania cu privire la o biserică naţională,
afecţiunile antiromane cât şi critica umaniştilor la adresa bisericii, creînd un torent
religios nou, foarte viguros. Este curios că marea Reformă aşteptată de creştinii din
partea catolică a Europei a fost de fapt determinată de un călugăr al ordinului
augustinilor.
Născut la 10 noiembrie 1483 în Eisleben, ca fiu de ţăran ce se apucase de
mineritul de cupru, Luther urma să fie trimis la studiu la Universitatea din Jena.
Studiul dreptului părea să fie singura cale pentru a scăpa de originea de castă. Dar
surprins de o noapte cu furtună şi trăsnete între Erfurt şi satul Stotternheim, a făcut
acest jurământ: „ Sfîntă Ana, dacă mă ajuţi, mă voi călugări ”. Aşa ne povesteşte el
la bătrâneţe. Contrar intenţiilor tatălui care devenise un antrepenor entuziast, Luther
intră în mănăstirea augustinilor din Erfurt unde în 1507 devine preot. O influenţă
deosebită în această etapă o are asupra lui doctorul Staupitz, devenit din anul 1503
vicar general al augustinilor din Germania. Staupitz preda la Universitatea din
Wittenberg, fondată în 1502 de către electorul Frederic cel Înţelept. Îl cheamă în
1508 pe Luther la universitate unde îi încredinţează un curs despre Etica lui Aristotel.
Susţinerea de care beneficiază din partea înaltului prelat, se vede ulterior, când

234
Luther devine egumen al augustinilor din Wittenberg. În următorii 5 ani el a studiat
teologie la universităţile din Erfurt şi Wittenberg. În anul 1509 / 10 predă filozofie iar
din 1512 ocupă catedra de teologie, predând vechiul şi noul testament la Wittenberg,
fiind deja doctor în teologie, unde va rămâne până la moartea sa în 1546.
A deţinut de asemenea şi funcţii bisericeşti, mai importantă însă în cariera sa
fiind schimbarea sa interioară. Starea sa sufletească şi experienţa au determinat la
Martin Luther un proces răsturnător de gândire teologică. În locul încrederii pierdute
în valoarea operelor exterioare a trecut convingerea sa despre puterea exclusivă a
credinţei interioare şi a milosteniei divine. Despre ceea ce s-a petrecut cu interiorul
său Luther a scris un raport amănunţit cu un an înainte de moartea sa, în 1545, în care
analizează amănunţit cum a ajuns la convingerea despre mântuire. Concepţia şi
convingerea sa despre mântuire este ancorată în întreaga istorie a gândirii, începând
cu vechii greci şi până la contemporanii săi.
Concepţia lui Luther despre dreptatea lui Dumnezeu l-a dus la concluzii
progresive tot mai revoluţionare. Deja în prelegerea sa din 1515 / 16 despre
scrisoarea către romani din Biblie, Luther ajunsese deja la consecinţe cuprinzătoare a
noilor poziţii teologice pentru totalitatea relaţiilor bisericeşti şi profane. Ceea ce era
doar o rază de lumină academică şi fascinaţie pentru studenţi şi colegi a devenit în
1517 o problemă politică discutată cu pasiune în ceea ce priveşte vânzarea
indulgenţelor. Nici Luther şi nici auditoriul său care îl asculta sau îi citea lucrările nu
au ştiut ce urmări va avea atitudinea sa, după cum nimeni nu se gândea atunci la o
schismă religioasă sau la întemeierea unei a doua biserici noi. Dar atunci aproape
nimeni nu a înţeles adâncimea şi radicalismul teologiei lutherane.
Pe 31 octombrie 1517, în ajunul sărbătorii Zilei tuturor sfinţilor, s-au afişat
cele 95 de teze împotriva vânzării de indulgenţe, pe uşa bisericii din Wittenberg.
Tezele scrise în limba latină se doreau a fi o contribuţie la dezbaterea academică a
acestui subiect. Afişarea lor a coincis cu câteva ore înainte de singura zi din an când
principele elector al Saxoniei vindea indulgenţe acelora care-i vizitau colecţia de
moaşte.
La acea dată, călugărul dominican Johann Tetzel, vindea în împrejurimile
oraşului Wittenberg cele mai „puternice” indulgenţe oferite cândva. Aflat sub
protecţia arhiepiscopului de Mainz, susţinea că acestea iertau cumpărătorului toate
păcatele şi garantau eliberarea din purgatoriu a sufletului unei rude sau prieten.
Albert de Brandenburg, căruia papa îi încredinţase indulgenţele, era un tânăr de
douăzeci şi trei de ani care într-un răstimp de nici doi ani, primise arhiepiscopia de
Magdeburg, episcopia de Halberstadt şi arhiepiscopia de Mainz. Sperând că Albert
de Brandenburg, arhiepiscopul de Mainz va stopa vânzarea indulgenţelor, Luther i-a
trimis o copie a celor 95 de teze. Albert de Brandenburg solicită ajutorul papei Leon
al X-lea (1513-1521 ), care î-l rezolvă, în sensul că de această situaţie creată urma să
se ocupe ordinul augustinian de care aparţinea Luther.
La convenţia trienală a ordinului (aprilie 1518 ), Luther şi-a justificat
acţiunea, motiv pentru care a fost sprijinit. Soluţia nefiind pe placul papei, i sa
ordonat să vină la Roma. Cardinalul Cajetan a fost trimis în Germania pentru al

235
convinge să retracteze cele scrise, însă la întâlnirea de la Augsburg (12-14 octombrie
1518 ) , Luther nu a cedat în faţa ameninţărilor. Între reproşurile lui Cajetan, se
distinge mai ales interpretarea asupra doctrinei „tezaurului Bisericii, din care papa
îşi scoate indulgenţele ”. Eşecul lui Cajetan, l-a determinat pe papă să organizeze o
dispută deschisă la Leipzig (iulie 1519 ). Dezbaterea care a durat 18 zile în faţa unei
comisii (demnitari locali, persoane din mediul universitar ), s-a încheiat cu victoria
doctorului Johann Eck, apărătorul poziţiei Bisericii.
După confruntarea de la Leipzig, papa va emite bula de excomunicare – Exsurge
Domine (iunie 1520 ), arsă de Luther în public. Expresia latină sola fide (numai prin
credinţă ) a fost ideea centrală a gândirii lui Luther. Completare: doctrina lui Luther
Afectul antipapal din Germania şi concluziile teologice ale lui Luther vor
nărui întregul edificiu al învăţăturii tradiţionale şi al ierarhiei. Răspunsul la predicile
lui Luther a fost slăbuţ, neconvingător din punct de vedere teologic şi politic. Politica
papală faţă de Francisc I şi Carol al V – lea a trecut deocamdată p planul secund
procesul de condamnare a ideilor lui Luther. De abia în 1520, deci la trei ani după
afişarea aşa – ziselor 95 de teze pe portalul catedralei din Wittenberg, Luther a fost
ameninţat cu excomunicarea. Căutarea dreptăţii divine de către Luther era o
chestiune de anvergură universală şi venea din adâncimea mesajului de mântuire a lui
Christos. Concepţia lui Luther i-a silit pe europeni şi mai ales pe germani să-şi
analizeze şi să-şi confrunte ideile.
În 1521 la Frankfurt pe Main Carol al V – lea a fost ales împărat, fiind atunci
pentru prima dată prezent în Germania, urmând să fie încoronat de papă în mod
formal abia după zece ani. Prin cuvintele sale adresate neerlandezilor, spaniolilor şi
germanilor Carol Quintul anunţa o epocă de aur , fără a specifica în ce consta
aceasta. Şi scrierea revoluţionară a lui Luther întitulată „ Către nobilimea creştină de
naţiune germană ” cerea o adevărată înnoire. Atât împăratul cât şi Luther, pentru a
nu-i aminti şi pe mulţi alţii doreau o înnoire, dar anvergura acesteia încă nu era
cunoscută nimănui. În ceea ce-l priveşte pe Carol Quintul nici nu înţelege de ce
germanii săi sunt atât de profund mişcaţi de încoronarea tânărului rege. De fapt
conducerea Germaniei Carol a încercat s-o preia în 1521 la Reichstagul din Worms,
când de fapt împăratul nici nu a sesizat că de fapt el nu este în stare să conducă
Germania, necunoscând acest popor şi nici măcar limba lui. Problemele puse atunci
de Luther , probleme care şi le pun şi astăzi toţi creştinii, nu sunt numai probleme
germane, ci creştine universale. La Reichstagul din Worms s-a echilibrat oarecum
relaţia dintre puterea centrală şi monarhia stărilor.
Consolidarea principatelor de sine stătătoare de pe teritoriul Germaniei era o
chestiune urmărită consecvent de toate capetele încoronate ale imperiului, evoluţie ce
nu mai putea fi anulată nici de cel mai puternic împărat. Discuţiile reluate la Worms
în jurul constituţiei imperiale şi a jurisdicţiei în stat nu a fost soluţionată, disputa
continuând multă vreme şi după 1521, imperiul rămânând în concepţia oricărui
analitician o improvizaţie. Judecata activităţii lui Luther de către Reichstag nu era
propusă în program, ceea ce a trebuit însă să fie discutate au fost plângerile
germanilor faţă de excesele fiscale şi juridice ale curiei romane în Germania.

236
Chestiunea s-a pus în legătură cu un proiect de invazie a împăratului la Roma şi
discutând pro şi contra. Deodată, primul dominican din Augsburg Johann Faber a
cerut să se ia atitudine împotriva lui Luther care îşi arogă dreptul de a-l judeca pe
papă, acest lucru trebuind să fie efectuat de împărat şi principi electori care ar trebui
să invadeze Italia şi să facă ordine la Roma.
Pe de o parte majoritatea Reichstagului a cerut disciplinarea lui Luther, pe
când juriştii şi consilierii curţii imperiale cereau o decizie judecătorească asupra a
ceea ce Erasmus din Rotterdam, cel mai celebru umanist, numea „ tragedia lui
Luther ”. Nu era încă lămurit dacă „ fenomenul ” Luther era o dispută între savanţi
sau era o chestiune politică. Practic aproape toate capetele încoronate din Germania
erau de acord să-l folosească pe Luther ca sperietoare împotriva papei, dar nu-şi
permiteau să ia o atitudine teoretică împotriva instituţiei papalităţii ca atare, cum o
cerea Luther, care vedea în papă o motivaţie nelegitimă apărută din eroare.
În cele din urmă Martin Luther a fost citat să se prezinte la Reichstagul din
Worms. Dar el nu are dreptul să participe la disputele începute, ci doar acela de a
nega cele afirmate în ultimii ani. Dacă Luther nu ar anula conceptele sale, atunci
împăratul ar avea dreptul să aplice legile asupra lui. Flancat de solii împăratului
Luther a făcut fără voia sa o călătorie triumfală prin oraşele şi satele din Hessen şi
Franconia, Luther apărând la 17 aprilie 1521 în faţa dietei imperiale. I s-au pus
propriile cărţi publicate pe masă cerându-i să le anuleze conţinutul. După câteva zile
de ezitări, Luther cerând timp de gândire, reformatorul în loc să nege conţinutul
operelor sale a început să le explice. Luther a pus accentul pe complexul papalitate,
biserică şi conştiinţă.
După el, papalitatea a constituit mereu cel mai trist exemplu de conduită
creştină. Prin legile lor papii au îngreunat conştiinţa credincioşilor, i-au chinuit şi i-au
supus pe oameni la martiriu. La întrebarea de încheiere, dacă se dezice sau nu de
lucrările sale Luther a răspuns: „ Dacă nu voi fi înfrânt de mărturia Sfintei Scripturi
sau prin raţiuni clare, rămân neînvins prin citatele pe care eu le-am înşirat, iar
conştiinţa mea rămâne în cadrul cuvintelor lui Dumnezeu, iar eu nu pot şi nu vreau
să mă dezic, căci este greu, greşit şi periculos să acţionezi împotriva conştiinţei.
Dumnezeu să mă ajute. Amin . ”
La o zi după această expunere, împăratul a fost la rând să dea răspunsul,
răspuns ce a fost scris personal de către împărat în limba franceză. Afirmând
profunda credinţă a tuturor înaintaşilor săi încoronaţi, Carol al V – lea l-a declarat pe
Luther drept eretic. Toţi analiştii sunt de acord, că de fapt împăratul nu a răspuns la
problemele ridicate de Luther şi deci discuţiile au continuat. Juriştii şi teologii
invitaţi în dieta imperială de la Worms au salutat atitudinea lui Luther împotriva
teologiei … împotriva vânzătorilor de indulgenţe şi împotriva dezordinei a ceea ce
se numeşte „roman ” şi „esenţă spirituală”. Însă toţi prezenţi aci nu au găsit o soluţie
de compromis acceptabilă. Luther a plecat din Reichstag spunând că este de acord să
se supună deciziei dietei imperiale sau ale unui conciliu, dar că nu se pot lua hotărâri
împotriva Sfintei Scripturi.

237
 La plecarea sa, politica Saxoniei era deja pregătită să-l apere şi să-l
ascundă pe cel excomunicat de orice forţă potrivnică, deschisă sau obscură.
Prin „ Edictul de la Worms ”, împăratul comunica măsurile ce se iau
împotriva persoanei şi a scrierilor lui Luther, care s-a apucat fără să-şi tundă barba să
traducă biblia în germană. Deşi interzise, lucrările lui Luther au fost răspândite graţie
tiparului cu deosebită repeziciune. Anii 1521 – 1530 sunt plini de războaie locale
purtate între statele mari pentru provincii mai mari sau mai mici sau între ducate şi
principate. Franţa a pierdut posesiunile sale din nordul Italiei, intervenind şi regele
Henric al VIII – lea din Anglia pentru redobândirea unor teritorii din nordul Franţei.
Dar şi aceste schimbări au fost doar temporare, contradicţiile principale fiind între
Franţa şi Imperiul German.
După dieta de la Worms nici o facţiune n-a găsit soluţii viabile pentru
Germania. Împăratul luptând din Spania împotriva Franţei, a lăsat cu totul de-o parte
problemele politice şi religioase ale Germaniei. Criza socială s-a manifestat prin
nenumărate nemulţumiri ale maselor producătoare, mai ales ale ţăranilor. În 1525
Germania de sud şi centrală a fost bântuită de războiul ţărănesc în fruntea căruia se
afla Thomas Müntzer. Curtea şi dieta imperială s-au ferit în aceste condiţii să
urmărească edictul de la Worms decretat împotriva lui Luther. Se cerea un conciliu,
cel puţin pentru biserica din Germania pentru rezolvarea problemelor religioase, căci
proclamaţiile de la Worms nu dispuneau de o adevărată forţă centrală pentru
aplicarea lor, fratele împăratului , Ferdinand, lăsat pe tronul german, ocupându-se
mai mult de moştenirea Ungariei înfrânte de turci. La finalul lunii aprilie 1525,
Luther va publica deja faimoasa: „Exortaţie pentru pace în legătură cu cele
douăsprezece articole ale ţăranilor din Suabia şi, deopotrivă, împotriva spiritului de
ucidere şi tâlhărie al celorlaţi ţărani răzvrătiţi”, ce se încheie cu îndemnuri adresate
ambelor tabere. Cu toată extinderea revoltei, la 15 mai 1525 la Frankenhausen,
armata lui Thomas Müntzer este înfrântă şi liderul ei decapitat.
Mişcarea ţăranilor împotriva stăpânilor lor se baza pe predicile lui Luther şi
pe textele din biblie. Dar însuşi Luther s-a exprimat într-o broşură împotriva oricărei
violenţe, el întărea astfel în mod vădit tabăra nobiliară. După opinia sa principii
aveau dreptul şi datoria de a duce pe ţărani pe drumul dreptăţii. De îndată principii au
observat şansa pe care le-o oferea lutheranismul şi anume de a se putea situa în
teritoriile lor în fruntea mişcării şi de a organiza biserica în interesul lor.
Din 1522 când Luther s-a întors din fortăreaţa Wartburg la Wittenberg el s-a
preocupat de modalităţile de a apăra noua libertate interioară predicată pentru om
împotriva elementelor revoluţionare şi de organizarea nouă a comunităţilor
religioase, chiar independent de principii teritoriali care încercau să profite doar de
desfiinţarea mănăstirilor şi prin sechestrarea averilor acestora. După desfiinţarea
diecezelor catolice şi a slujbei religioase tipice acestui rit creştin şi în urma
experienţei dobândite ca urmare a răscoalei ţărăneşti din 1525, Luther era de acord cu
principii să preia, cel puţin pentru o perioadă, organizarea noii biserici, după cum o şi
începuse principele electiv al Saxoniei, fără să se amestece în autonomia parohiilor
nou organizate. Dacă până la Reformă biserica era o forţă egală cu cea a nobilimii

238
laice, de acum înainte biserica era pe calea să se subordoneze puterii laice. În felul
acesta biserica Saxoniei Superioare devenea model pentru organizarea bisericii din
principatele unde se acceptase Reforma după principiul „ Cuius regio, ejus religio „.
Pe un drum aparte a mers reformatorul elveţian Huldrich / Ulrich,
Huldreich Zwingli ( 1484-1531). El a avut o influenţă iniţială asupra Reformei din
sudul Germaniei, iar apoi influenţă mondială pentru religiozitatea vest-europeană, ca
şi asupra politicii şi a culturii. Ca predicator al luptătorilor, Zwingli participase de
două ori la campaniile împotriva Italiei, în gândirea sa umanistă el aflându – se sub
înrâurirea lui Erasmus din Rotterdam. Pentru Zwingli gândirea politică şi căutarea
teologică formau o strânsă unitate.
Provenit dintr-o familie de ţărani, Zwingli s-a născut pe domeniile abaţiei de
la Sankt Gallen. A fost educat pentru a urma o carieră în biserică. La 22 de ani a
devenit paroh în oraşul Glarus, unde rămâne vreme de zece ani, alternând această
muncă cu un studiu intens. Cunoştinţele sale de ebraică, latină şi greacă erau destul
de aprofundate, fapt pentru care a fost considerat unul dintre erudiţii Elveţiei. După
publicarea unei ediţii originale în greacă a Noului Testament de către Erasmus (1516
), şi-a întărit convingerea în legătură cu unele doctrine ale bisericii. Doctrina sa este
expusă în cele 67 de teze prin care afirmă Biblia ca singura autoritate spirituală şi
respinge autoritatea Romei. În opinia lui, orice problemă de natură religioasă trebuia
rezolvată hotărându-se care este interpretarea corectă a Bibliei.
Pentru Zwingli, în timpul Cinei celei de Taină, Hristos este prezent nu în
materii ci în inimi, prin spiritul său. Pâinea şi vinul reprezintă materiile care
întruchipează la euharistie carnea şi sângele Domnului, sacrificiul său suprem. Din
1518 el a fost predicator la Zűrich pentru ca apoi să fie influenţat de ideile lui Luther.
Zűrich –ul era cel mai puternic dintre cantoanele elveţiene, iar consiliul avea un
control asupra vieţii politice şi religioase. Sosirea lui în acest oraş coincide cu
supărarea localnicilor pe papă, în legătură cu plata trupelor de mercenari elveţieni
recent angajate. Deşi pune sub semnul întrebării unele dintre învăţăturile tradiţionale
ale bisericii, nu a fost catalogat subersiv şi nu i s-a interzis să predice. Adepţii săi
proveneau din toate categoriile sociale.
Berna, Basel, Schaffhausen, Mulhouse, Biel, Sankt Gallen, o parte din
Glarus, din Appenzell şi Graubünden au aderat la reformă. La Berna în 1528 au
învins reformaţii, în urma unei dispute cu patricienii şi muntenii din Oberland,
susţinători ai credinţei tradiţionale. Începând cu anul 1521, el a predicat sistematic
Evanghelia, înlăturând din convingerile sale „invenţiile omeneşti”: cultul sfinţilor şi
al Fecioarei, doctrina comuniunii într-o singură materie, autoritatea papală,
purgatoriul, celibatul preoţilor, liturghia. Schimbările din practicile religioase se
derulau gradual, creînd anumite nemulţumiri, consiliul luând decizia clarificării
situaţiei ( ianuarie, octombrie 1523 ).
Invitaţia Consiliului de la Zűrich a fost respinsă de reprezentanţii bisericii
catolice, pe motiv că laicii nu au dreptul de a decide în chestiunile de natură
religioasă. Zwingli şi-a expus convingerile ( publicate ulterior sub titlul 67 de
propoziţii ), aproape fără a întâmpina vreo opoziţie. Ruptura cu Roma era iminentă şi

239
s-a produs în 1525, când mesa a fost înlocuită de consiliu cu o slujbă inacceptabilă
pentru papă. La baza schimbărilor generate de Reformă, au stat următoarele principii:
Biblia este singura sursă de autoritate în materie religioasă, fiecare credincios având
dreptul de a fi părtaş la interpretarea ei, iar guvernul legal putea decide asupra
acesteia.
Preoţii au fost încurajaţi să se căsătorească, altarele, imaginile şi picturile au
fost îndepărtate din biserică, sfinţii şi Fecioara Maria au încetat să mai fie veneraţi,
regulile postului au fost abandonate, mesa a fost scoasă în afara legii, mănăstirile au
fost închise iar veniturile lor redirecţionate spre activităţi caritabile şi consiliul a
devenit arbitrul suprem în probleme de natură religioasă. Dacă Berna s-a alăturat
reformatorilor (1528 ), celelalte cantoane ale Confederaţiei s-au opus răspândirii noii
doctrine. Divergenţele cu cantoanele catolice au condus la izbucnirea primului război
de la Kappel (1529 ). Al doilea război de la Kappel (1531 ) s-a finalizat cu moartea
lui Zwingli şi decizia ca fiecare canton al Confederaţiei să aibe libertatea în materie
religioasă.
Zwingli a părăsit însă raţionalismul umanist şi biblicismul ( a se explica ),
devenind un reformator mult mai radical decât Luther. Din atotputernicia lui
Dumnezeu şi slăbiciunea omului, Zwingli şi adepţii săi au dedus necesitatea
oamenilor de a-şi formula ei credinţa religioasă în voinţa politică. Sub influenţa sa
autoritatea laică din Zűrich a organizat un model de creştinare a puterii laice în oraş
şi toate domeniile vieţii. Legătura nemijlocită între educaţia creştină şi politica
urbană activă era ceva cu totul nou pentru Luther. Nu teoria dualistă a lui Augustinus
din care Luther a dedus învăţătura sa despre cele „ două imperii ”, ci ideile
testamentar – naturale formau la Zwingli baza unităţii spiritual – laice. Antrenarea
urbei la activitatea politică a început să fie aplicată şi în numeroase oraşe sud –
germane. Activitatea democrat – populară a avut o înrâurire deosebită asupra
oamenilor de rând. În felul acesta în sudul Germaniei, nu principii ci oraşele au fost
promotoarele Reformei. Primele oraşe organizate după ideile lui Zwingli au fost
Straßburg, Konstanz, Basel, Memmingen, Ulm, Nürnberg şi Augsburg, unde s-a
reorganizat atât viaţa politică şi s-a format în strânsă unitate comunitatea
evanghelică. În ciuda unor opoziţii inerente din partea unor grupuri de oameni sau
din partea episcopilor şi a altora rămaşi la vechea credinţă catolică, oraşele nou
organizate au impus exclusivitatea formei lor de conducere.
Consolidarea vieţii bisericeşti în oraşe, în principate teritoriale s-a datorat nu
numai mişcării ţărăneşti, ci şi mişcării reformatoare a baptiştilor. Interpretarea
spiritualistă a evangheliei şi aşteptarea mântuirii, radicalismul social şi negarea
oricărei autorităţi în înnoirea religioasă, au făcut ca mişcările baptiştilor să crească în
amploare începând cu anul 1525. Instanţele politice, evanghelice şi protestante, au
combătut cu tărie pe baptişti, fără să poată însă să lichideze acest curent protestant. În
secolul al XVI – lea catolicismul nu a putut lupta împotriva mişcării lutherane,
zwingliene şi baptiste. În 1524 s-au adunat principii catolici la Regensburg în
vederea opririi Reformei, pe când Saxonia cu landul Hessen au format o uniune
evanghelică. Pe teritoriul Germaniei s-au format astfel două fronturi, deopotrivă

240
religioase şi politice. Acest proces de polarizare nu a putut să fie oprit, deşi
majoritatea oamenilor nu doreau destrămarea unităţii religioase.
Împotriva unităţii religioase proclamate în 1529 s-au unit principele electiv al
Saxoniei, principatele şi ducatele Hessen, Brandenburg, Braunschweig, Anhalt şi 14
oraşe, care împreună au format stările protestante, de unde vine şi termenul de religie
protestantă. Cu aceasta ruptura a fost definitivă. În timp ce protestanţii au încheiat o
uniune politico-militară şi s-au continuat discuţiile de unificare religioasă a adepţiilor
lui Luther şi Zwingli, curtea imperială a luat la Reichstagul de la Augsburg în 1530
chestiunea religioasă în propriile mâini. Împăratul, care-şi pierduse timpul în
războaie hispano-franceze, a încercat prin consilierii săi să atragă pe reformaţii
moderaţi în sprijinul lui Erasmus, care se grupau în jurul lui Philipp Melanchthon.
Luteranii moderaţi au predat la Augsburg principiile Confessiei Augustane, pledând
pentru o poziţie mai apropiată a protestanţilor faţă de catolici. Deşi discuţiile dintre
teologi au continuat, împăratul şi papa n-au reuşit să obţină o apropiere a bisericii
vechi în cea năuă.
La alegerea lui Ferdinand ca rege roman şi deci luarea unei noi măsuri
pentru transformarea habsburgilor în dinastie ereditară, protestanţii au răspuns prin
încheierea la 27 februarie 1531 a uniunii principilor protestanţi de la Schmalbalden.
Astfel protestanţii erau decişi să-şi apere noua confesiune pe calea armelor, dacă ar fi
devenit necesar. Dacă Zwingli a murit într-o bătălie împotriva catolicilor ( Kappel,
11 oct. 1531 ), fiind însă biruitor zwinglianismul, în Germania nu s-a ajuns la un
război civil religios, încheindu-se consecutiv mai multe păci între catolici şi
protestanţi, baza constituind-o tratatul de la Nürnberg din 1532. În acest răstimp
Reforma lutherană a fost adoptată ca religie oficială în Danemarca, Norvegia, Suedia
şi Finlanda, concomitent cu răspândirea Reformei în Prusia Orientală şi în ţările
baltice. Astfel întreg nordul european a devenit lutheran.

Reforma în Anglia

Un drum cu totul aparte a parcurs Reforma în Anglia. Ea se datorează regelui

Henric al VIII – lea care a adoptat o nouă formă de stat , supunând biserica direct
regalităţii. Familia Tudor a reuşit să iasă în secolul XV din convulsiunile interne,
regatul englez întărindu-se sub Henric al VIII – lea.
Cardinalul Wolsey era cancelar regal şi în acelaşi timp legat al papei în
Anglia, întreaga putere fiind concentrată în mâinile regelui. Parlamentul nu a fost
locul de desfăşurare a opiniilor divergente, aşa cum dietele sau stările pe continent, ci
a devenit un factor de centralizare a monarhiei. Aici, ospătăria „ La calul alb ” din
Cambridge, unde se adunau numeroşi reprezentanţi ai păturilor mijlocii ce dezbăteau
ideile lui Luther, se numea în mod semnificativ „Germany”, ca loc de răspândire a
ideilor venite din străinătate.
Umanistul William Tyndale, un adorator al lui Erasmus a tradus biblia lui
Luther în limba engleză. Dar ideile lui Luther n-au avut în Anglia succes ca în ţările
nordice. Aici însuşi regele a scris o lucrare mai puţin importantă cu aspecte teologice

241
îndreptate împotriva luteranismului. Ca urmare papa Leon al X – lea l-a numit pe
Henric cu titlul „ apărător al religiei ”. Despărţirea bisericii engleze de cea catolică
a venit prin divorţul regelui Henric al VIII – lea. El era căsătorit cu Ecaterina de
Aragon, ceea ce permitea Angliei să ia poziţie mai hotărâtă împotriva Franţei. Cei
cinci copii ieşiţi din această căsătorie au murit destul de curând, în afara Mariei, ce
va domni ulterior, însăşi regina fiind suferindă. În acestă situaţie Henric s-a îndreptat
spre alte doamne ale curţii, el dorind neapărat un băiat care să moştenească tronul
Angliei. Începând din 1525 el a făcut o pasiune din a iubi pe Anne Boleyn, o damă
plăcută de societate. Spre deosebire de sora ei Mary, Anne Boleyn l-a refuzat pe
rege, pentru orice legătură cerând căsătoria. În mustrările de conştiinţă a celor doi
până la urmă s-a ajuns la raţiunea divorţului lui Henric de Ecaterina, în această
direcţie acţionând din 1527 regele şi miniştri săi.
În această vreme curtea engleză s-a adresat papei Clemens al VII – le care
spera ca alianţa dintre Anglia şi Franţa să-l înfrângă pe împărat. În timp ce în Anglia,
pentru aprobarea divorţului se miza chiar pe schisma religioasă, Clemens al VII – lea
a început cu tergiversările pentru a câştiga timp. Între timp regele a restrâns
autonomia bisericii engleze, crescând în schimb autoritatea lui Thomas Cromwell
care a fundamentat noua orientare bisericească. Anne Boleyn fiind gravidă, regele a
anulat căsătoria sa cu Ecaterina, născându-se viitoarea regină Elisabeta. Papa a anulat
toate deciziile excomunicându-l pe Henric al VIII – lea. Arhepiscopul de Canterbury
a devenit şeful bisericii engleze, papa fiind declarat doar episcop de Roma, regele
fiind conducătorul suprem al bisericii engleze. De altfel organizarea bisericească şi
liturgia nu s-au schimbat, toţi clericii depunând jurământ regelui. Au fost desfiinţate,
ca şi în Germania, mănăstirile prin preluarea averilor lor îmbunătăţindu-se substanţial
finanţele ţării. Speranţa papei să îndrepte forţele imperiului şi ale Franţei împotriva
Angliei schismatice nu s-a putut pune în aplicare.
În timpul papei Paul al III – lea biserica catolică a luat într-adevăr un curs de
întărire şi regenerare a bisericii. Aceste acte de întărire a bisericii catolice prin acte
reformatoare erau necesare, căci numărul celor ce s-au dezis de Roma era
considerabil. Anglia şi ţările nordice creaseră biserici naţionale, Germania era
divizată, iar din Europa centrală Reforma protestantă s-a extins în ţările baltice, în
Polonia, Ungaria şi Transilvania. Peste tot se contura un cezaropapism, a cărui model
era reprezentat chiar de Carol Quintul. Reforma va găsi puţini aderenţi în Italia şi
peninsula iberică, Franţa constituind arena de luptă cea mai sângeroasă în veacul al
XVI – lea. Pe lângă înnoirea spirituală a catolicismului, au fost înnoite statutele
numeroaselor ordine călugăreşti, creîndu-se altele noi în spiritul umanismului ce
cuprinsese întreaga Europă. Printre noile măsuri se numără şi crearea ordinului
iezuiţilor ( Jesus Hominum Salvator) de către Inigo ( Ignatiu ) de Loyola ( vezi
Rubens, Muz. Brukenthal ): adaptarea bisericii la noile necesităţi şi reprimarea
oricărei critici la adresa catolicismului.
Papa Paul al III – lea era convins că numai pacificarea Franţei cu habsburgii
putea garanta succesul unui conciliu catolic general, Franţa tratând însă cu imperiul
otoman pentru încheierea unei alianţe împotriva ţărilor habsburgice, pentru Carol

242
Quintul orice colaborare cu Franţa era imposibilă. Cele două armate invadează
alternativ în teritoriile statului adversar, în loc să se îmbunătăţească, situaţia s-a
înrăutăţit mereu. În 1538 papa s-a întâlnit cu Francisc şi Carol la Nizza unde au reuşit
doar să realizeze încheierea unei păci pe zece ani, pretenţiile asupra Ţărilor de Jos, a
Burgundiei şi a Navarrei fiind adânc înrădăcinate şi istoric segmentate la ambele
partide. Temporar dar consecvent Franţa intervenea pe lângă principii protestanţi
pentru a se uni din nou cu împăratul , desigur fără succesul scontat, căci în fond era
interesată în divizarea imperiului. Astfel nunţiul papal sosit la Schmalkalden pentru a
propaga la protestanţi ideea unui conciliu general s-a soldat cu un refuz clar din
partea principilor luterani, care cereau ca bază de dispute teologice doar biblia, fără
acte papale. Fiind neclar ce fel de înnoiri să fie adoptate de conciliul planificat,
existând foarte multe opinii, în 1539 conciliul a fost amânat. Lumea catolică a rămas
surprinsă în mod neplăcut, în timp ce noi principate, oraşe şi ţări treceau la
protestantism. În jocul politico-diplomatic modernizat în veacul XVI a rămas foarte
puţin din iubirea creştină a evului mediu timpuriu.
Anii 1539 – 1547 Carol al V – lea i-a dedicat încercărilor de unire a lumii
creştine , dar concordia dorită poate de toţi nu era realizabilă din motive politice şi
teologice. În 1555 Carol al V – lea, deziluzionat de lipsa de unitate a creştinilor din
Europa în apărarea împotriva otomanilor ( Africa de nord şi Ungaria ) va renunţa la
tronul imperial, retrăgându-se la mănăstirea hieronymită din Yŭste. Politica
universală şi unitară dusă de imperiu era imposibil de realizat. Deşi nu se îndoieşte
nimeni asupra capacităţii lui Carol al V – lea, politica aleasă de el trebuia să ducă la
eşec la mijlocul veacului al XVI – lea.
Conciliul de la Trentino ( 1551 ) a marcat un progres şi în cadrul
catolicismului, dar prin boicotarea conciliului de către Franţa, el nu avea importanţă
generală. Carol al V – lea fiind în relaţii bune cu papa Julius III a făcut ca Franţa să
nege orice iniţiativă habsburgică sau papală, ea reînnoind alianţa cu Imperiul
Otoman. Războiul a pornit prin răscoala principatelor germane conduse de Saxonia,
la care urmau să intre în război Franţa şi Imperiul otoman. La Reichstagul de la
Augsburg ( 1555 ) s-au semnat drepturile asupra teritoriilor din Germania, cum erau
în anul 1512, Germania fiind practic împărţită între principate protestante şi catolice,
în afara ţărilor proprii, împăratul având o influenţă redusă.
După ce în 1555 Carol V s-a retras la mănăstire, în 1556 presiunile
habsburgice au fost împărţite între Filip al Spaniei şi Ferdinand al Austriei. Filip
păstra Spania, Ţările de Jos, Franche Comté ( Freigrafschaft Burgund ) şi posesiunile
italiene Milano, Neapole şi Sicilia, la care se adăugau posesiunile din America şi cele
din nordul Africii. Ferdinand deţinea Austria, Boemia ( ţări ereditare ) şi o parte a
Ungariei. Ideea unei monarhii habsburgice universale era astfel abandonată. Pacea
încheiată în 1556 la Vaŭcelles, cu participarea Franţei şi a numeroaselor ţări vest-
europene n-a fost decât o întrerupere a permanentelor căutări politice şi militare de
soluţionare a contradicţiilor. La 3 aprilie 1559 a fost încheiată, după multe bătălii şi
incursiuni, pacea de la Cateau – Cambrésis. Franţa renunţa asupra poziţiilor şi
pretenţiilor din Italia, care au fost preluate de către Spania ce îşi asigura supremaţia

243
asupra Europei centrale şi de vest. În schimb, Henric al II – lea al Franţei şi-a
stabilizat graniţa de est şi de nord. El a luat de la imperiu Metz, Toul şi Verdun, iar
de la englezi portul Calais. Habsburgii au trebuit să renunţe de asemenea la ducatul
Burgundiei.
În aceste condiţii Reforma religioasă a început să se deruleze şi în spaţiul de
limbă franceză. Ea s-a datorat în cea mai mare măsură lui Jean Chauvin/Calvin (
iniţial Caŭvin ). El s-a născut la 10 iulie 1509 la Noyon în Picardia (nord-estul
Franţei ), ca fiu al unui avocat. Încă de tânăr a adoptat numele latinizat Calvinus. Este
una dintre figurile dominante ale celei de-a doua etape a reformei. Tatăl său l-a
încredinţat uneia dintre familiile fruntaşe ale ţinutului, în scopul deprinderii bunelor
maniere şi pentru a-l călăuzi spre preoţie. Ulterior, din motive necunoscute, tatăl său
a decis studierea dreptului la Universitatea din Orleans. În anul 1529 s-a transferat la
Universitatea din Bourges. La moartea tatălui, Jean Calvin era la Universitatea din
Paris, pe care o părăseşte în anul 1533, când trece în secret la protestantism. La
Universitatea din Paris îl cunoaşte pe umanistul Guillaume Cop, şi prin intermediul
vărului acestuia, Pierre Oliver, intră în contact cu ideile protestante. Părăseşte Parisul
(1534) datorită colaborării cu Nicholas Cop, rectorul Universităţii din Paris, şi vreme
de un an, protejat de protestanţi influenţi se poate dedica studiului.
Datorită represiunii exercitate de autorităţi este nevoit să se refugieze în
oraşul Basel din Elveţia, un centru al opziţiei moderate faţă de Biserica Catolică. La
Basel a reuşit să finalizeze prima carte protestantă – Christianae religionis
Institututio ( Instituţia religiei creştine ) /1536 – în limba latină. Scrierea era adresată
regelui Franţei, în încercarea de a-l convinge să accepte ideile Reformei. Conţinea
principalele precepte ale protestantismului şi devine una dintre cărţile de căpătâi ale
Reformei. În timpul unui popas de o noapte la Geneva (august 1536 ), pribegia lui se
întrerupe şi îşi leagă destinul de acest oraş. Concepţia teologică a lui Calvin susţinea
suveranitatea totală a lui Dumnezeu. Credea în depravarea totală a oamenilor, iar
salvarea era o problemă de alegere necondiţionată. Această alegere este o
predestinare dublă – de salvare şi de condamnare.
Liderul local al partidei protestanţilor- Guillaume Farel (1489-1565) , aflat în
dispută cu partida episcopului, îl convinge să rămână pentru a-l sprijini. Viaţa sa la
Geneva poate fi împărţită în trei perioade distincte. În prima perioadă, foarte scurtă,
are loc expulzarea lui din oraş ( aprilie 1538 ). A doua perioadă începe cu
întoarcerea lui la Geneva ( septembrie 1541 ) şi se încheie în iunie 1555, cu
înfrângerea celui mai puternic adversar al său. Ultima perioadă, ce corespunde
triumfului, se plasează între iunie 1555-aprilie 1564.
Calvin şi Farel erau convinşi de necesitatea unor măsuri radicale, motiv
pentru care se redactează Articolele privind Organizarea Bisericii şi desfăşurarea
serviciului divin la Geneva, prezentat Consiliului în ianuarie 1537. Disensiunile cu
populaţia şi Consiliul, a condus la acordarea unui răgaz de 3 zile pentru cei doi de a
părăsi oraşul. Farel a acceptat oferta de a conduce biserica de la Neuchâtel, iar Calvin
a răspuns rugăminţilor lui Martin Bucer de a merge la Strasbourg pentru a preda şi a-

244
şi continua studiile. Aici a fost angajat să predea învăţăturile Bibliei, iar apoi a
acceptat să devină pastorul unui grup de francezi exilaţi.
Împărtăşea multe din opinile acestui respectat lider protestant şi credea că există o
singură Biserică. Toate străduinţele sale de o organiza întâlniri între reprezentanţii
Romei şi liderii grupărilor protestante, au fost sortite eşecului.
La Strasbourg trăieşte cea mai frumoasă perioadă din viaţa lui. S-a căsătorit
şi a ajuns un profesor renumit. Între timp, la Geneva situaţia este în continuă
schimbare, facţinea pro-Berna fiind în cădere liberă, mulţi dintre membrii marcanţi
fiind executaţi pentru delicte grave. Va accepta să revină la Geneva pentru un
provizorat de 6 luni, împreună cu soţia lui şi copiii (13 septembrie 1541 ). Având
promisiunea Micului Consiliu pentru sprijinirea organizării Bisericii din Geneva,
Calvin a furnizat ideile reformatoare, iar spre finalul aceluiaşi an- Ordonanţele
bisericeşti – au devenit lege. Locul preoţimii cu statul ei special care îi permitea să
ierte sau să afurisească în numele Domnului, urma să fie luat de un grup de pastori, a
căror sarcină principală era „ să vestească cuvântul Domnului, să predice, să se
roage, să povăţuiască, să condamne public şi în particular să dea împărtăşania şi
să-i avertizeze părinteşte pe credincioşi ”. Pentru realizarea armoniei dorite de
Dumnezeu, laicii trebuiau să aibe o influenţă importantă asupra Bisericii. În acest
sens, se făcea apel la „ordinul bătrânilor” ( 12 la număr ), care împreună cu pastorii
constituiau Consistoriul. Aceştia supravegheau conduita membrilor comunităţii,
încercând să-i aducă pe calea cea bună pe cei cu abateri. În caz contrar, urmau să-i
raporteze pastorului, pentru a dispune măsurile ce se impuneau. Mai existau două
categorii – diaconii- care se ocupau cu strângerea şi distribuirea ajutoarelor către
bolnavi şi săraci, şi doctorii- care trebuiau „ să sădească credinţa în temeinicia
învăţăturilor bisericii, pentru că litera Evangheliei nu poate fi schimbată nici de
necunoaştere, nici de alte convingeri ”.
Calvin a avut de înfruntat obstrucţii variate, generate de unele facţiuni
politice sau de membrii Consiliului, pe marginea interpretării Ordonanţelor. A fost
acuzat de tentativa de subminare a tiparelor tradiţionale ale vieţii de la Geneva. O
stare puternic tensională a avut loc după anul 1549, când a avut de înfruntat facţiunea
Libertinii, a cărui lider Ami Perrin era unul dintre cei mai influenţi oameni ai
oraşului. Poziţia puternică a lui Perrin în Geneva, i-au permis să nu se supună
rigorilor legii, când soţia lui, adversară înfocată a lui Calvin, a refuzat să accepte o
pedeapsă din partea Consistoriului. Cel mai ciudat eveniment care se leagă de
numele lui Calvin a fost afacerea Servet.
Spaniolul Miguel Servet, fost călugăr o perioadă de timp, cunoscut în lumea
universitară din Germania şi Franţa era adeptul unei teologii radicaliste. În
corespondenţa schimbată cu Calvin, încearcă să combată punctele de vedere asupra
esenţei Trinităţii. Se refugiază în Franţa, unde se ascunde ca medic la curtea
arhiepiscopului de Vienne. Este arestat dar reuşeşte să scape din închisoarea din
Vienne, fiind condamnat la arderea portretului în contumacie. Nu renunţă la ideile
sale eretice, vine la Geneva unde este arestat şi i se intentează proces pentru tentativa
de incitare la erezie. Susţinut de facţiunea lui Perrin, Calvin îi combate convingerile,

245
iar bisericile protestante din Elveţia au cerut arderea ereticului pe rug. Servet a fost
ars pe rug, sentinţă votată chiar şi de unii adversari ai lui Calvin. Această afacere, a
contrabalansat raportul de forţe în favoarea lui Calvin, Perrin şi facţiunea lui
pierzându-şi din credibilitatea publică. Finalul se va produce destul de curând, în mai
1555, când liderii Libertinilor provoacă o revoltă împotriva imigranţilor. O parte
dintre ei au părăsit oraşul, iar cei rămaşi au fost judecaţi şi executaţi. Theodore Beza
primul biograf al lui Calvin şi succesorul său la conducerea bisericii din Geneva,
spunea referindu-se la înfrângerea Libertinilor că „ diavolul a plecat odată cu
fugarii”.
Formarea sa filozofică, juridică şi umanistă a avut loc în timpul studiilor din
Paris, Bourges şi Orléans. El a luat timpuriu cunoştinţă de protestantismul german. În
Franţa el era mereu urmărit din cauza ideilor de reformare a bisericii. În cadrul unei
călătorii de la Paris la Straßbourg, luptele dintre imperiu şi Franţa îl silesc s-o ia prin
Elveţia. Guillaume Farel, reformator elveţian, l-a convins în 1536 să rămână alături
de el pentru a continua opera de Reformă. Timp de doi ani cei doi n-au putut să
convingă consiliul din Geneva şi mai ales Berna , în 1538 cei doi teologi fiind
expulzaţi din Geneva. În 1538 Calvin a condus comunitatea protestantă franceză ce
s-a refugiat la Straßburg, până atunci oraş locuit aproape exclusiv de germani. Calvin
a participat la dezbaterile privind reforma bisericească desfăşurate de dietele
imperiale germane.
În 1541 Calvin a fost rechemat la Geneva, unde a publicat lucrarea
„Ordonnances ecclesiastiques”, o nouă reglementare a desfăşurării serviciului divin
acceptată de consiliul orăşenesc. Faţă de reformatorii germani, reforma lui Calvin
cuprinde şi reglementări privind viaţa publică, cele două sfere, teologică şi civilă,
întregindu-se reciproc. Problemele organizatorice şi juridice, care îl preocupau prea
puţin pe Luther şi alţi reformatori germani, erau aşezate pe prim plan.
Colaborarea dintre conducerea bisericească şi cea civilă era un deziderat
esenţial. De fapt se poate afirma că principiul politic a fost integrat în întregime celui
religios. Acest sistem a fost urmărit consecvent de Calvin, până ce în 1555 el a
deţinut întreaga conducere în oraş. Geneva era un fel de republică teocratică unde au
început să fie urmăriţi şi judecaţi toţi adversarii sistemului. Calvinismul nu a
cunoscut toleranţa faţă de alţii, nici în teorie, nici în practică. S-a ajuns doar la o
înţelegere în Elveţia între calvinii francezi şi zwinglieni germani, lucru indispensabil
pentru existenţa confedereţiei helvetice.
Prima etapă a conciliului din Trentino ce a avut loc în anii 1551 / 52 în
vederea combaterii mişcării protestante se încheiase doar cu declaraţii de intenţie,
fără rezultate palpabile. Între timp anglicanii din Anglia, hugenoţii din Franţa şi
luteranii din Germania şi-au afirmat însă hotărârea de a renunţa la unitatea
creştinismului occidental. Însuşi împăratul şi regii Spaniei şi Franţei se îndoiau de
posibilităţile curiei papale de a bara ofensiva protestantismului. În 1563 conciliul a
fost încheiat cu o consolidare a catolicismului, la textul redactat aliindu-se statele
catolice. Deşi nu s-a recunoscut oficial, în mai multe privinţe biserica catolică a
adaptat diverse concepte ale protestanţilor, mai cu seamă în privinţa înlăturării

246
abuzurilor. În deceniile ce au urmat Roma s-a transformat într-un centru al Renaşterii
, al credinţei şi al educaţiei spiritului. Alături de catehismele protestante, în 1566 a
fost redactat şi publicat catehismul catolic, abecedarul creştinilor din apus. În timpul
papei Eugen al XVI – lea catolicismul a devenit într-adevăr o biserică mondială, fiind
organizate toate episcopiile din colonii, din afara Europei, reluându-se şi contactele
cu biserica ortodoxă.
La câteva săptămâni după încheierea păcii între regii Franţei Henric al II –
lea şi regele Spaniei Filip al II – lea, regele Franţei a murit în 1559 în urma rănilor de
la turnir. La sfârşitul guvernării sale, protestantismul făcuse progrese apreciabile în
Franţa. După modelul Genevei s-au format în toată Franţa comunităţi religioase ce au
adoptat în 1559 un statut comun. Sub noul rege Francisc al II – lea, încă tânăr,
protestantismul a câştigat teren. În timp ce în nord-estul Franţei şi în Paris reforma nu
a prins rădăcini, în schimb în sud şi vest, unde avuseseră loc cu secole în urmă
răscoalele albigensilor şi valdensilor , în Navarra, ca şi în numeroaser oraşe din La
Rochelle până la Nantes a fost adoptată Reforma calvină. La curtea franceză
dominau nobilii din jurul familiei Bourbon, o linie laterală a casei Valois, potrivnică
grupării din Lotharingia din familia Guise. În relaţie strânsă cu familia Guise era
Gaspard de Coligny , care s-a declarat deschis adept al lui Calvin, în timp ce fratele
său, cardinalul Odet de Châtillon, a adoptat doar puţine măsuri protestante, plăcându-
i haina de purpură în calitatea sa de cardinal.
Existenţa unor clanuri familiare şi feudale regionale a jucat un rol deosebit în
luptele religioase ce s-au desfăşurat în Franţa. Mândria nobiliară combinată cu
pasiunea religioasă a dus la dezlănţuirea unor forţe deosebite chiar în microspaţii. În
Franţa calvinii sau numit hughenoţi , mai ales după moartea lui Calvin ( 1564 ), care
sfătuia pe francezi să nu adopte Reforma cu forţa, ci să impună înnoirile prin
mijloace paşnice în adunările de stări. Termenul hughenot este o adaptare a celui
elveţian de Eidgenosse, tovarăş de jurământ, cum se numesc elveţienii, pe lângă
numele de elveţian sau Schweizer. După moartea lui Francisc al II – lea, în fruntea
ţării se afla Caterina de Medici care preluase regenţa în numele fratelui minor al lui
Francisc, Carol al IX – lea. Caterina de Medici era adepta creării unui echilibru între
confesiuni, organizând în 1561 la Poissy chiar şi o dispută religioasă, frecventată şi
de legaţi papali, doar în general de teologi cu o pregătire mai redusă. Dar în 1562
eşuarea politicii de echilibru devenise evidentă. În ciuda unor edicte de toleranţă
religioasă, în Franţa a început epoca războaielor civile.
Cele trei războaie hughenote, desfăşurate între 1562 – 1570 au pustiit Franţa,
care se caracterizează prin fanatizarea oamenilor şi amestecul străin în problemele
Franţei. Se ajunsese la un oarecare consens, când în 1560 Coligny a obţinut edictul
de la St. Germain în favoarea hughenoţilor. Dar Coligny urmărea în final înfrângerea
Spaniei, după mijlocul veacului al XVI – lea aceasta fiind principala forţă politică a
catolicismului. Acest război urma să fie un război naţional al tuturor francezilor
împotriva Spaniei. În tabăra opusă se afla Caterina de Medici, care plănuia să-l ucidă
pe Coligny cu prilejul nunţii fiicei ei Margareta cu regele hughenot Henric de
Navarra. Dar dispoziţia de ucidere dată de Caterina n-a dus decât la vătămarea lui

247
Coligny, a cărui adepţi au cerut cercetarea atentatului şi pedepsirea vinovaţilor. Dar
Caterina, atrăgând în complot şi pe fiul ei regele Carol al IX – lea a ales soluţia unei
ucideri în masă a hughenoţilor în noaptea Sf. Bartolomeu ( 23 spre 24 august ). În
această noapte au fost ucişi aproape toţi hughenoţii aflaţi la Paris, printre care şi
Coligny.
Catolicismul a avut o atitudine favorabilă faţă de acea noapte a Sf.
Bartolomeu, curtea franceză prezentând masacrul drept act de apărare împotriva unui
complot. Papa Grigore al XIII – lea nu a fost implicat în masacru, dar nici nu l-a
criticat, actul violent fiind transformat în sărbătoare. Acest act din 1572 nu a
însemnat însă înfrângerea protestanţilor francezi care renunţă de acum la orice
loialitate faţă de coroană. Au fost publicate numeroase lucrări literare antimonarhice.
Catolicismul francez s-a destrămat în mai multe partide, în timp ce familia Guise
apropiată de protestanţi a organizat o „ ligă ” ce a apelat la Spania. Universalismul
confesional al ligii lupta cu forţele regionale locale împotriva puterii centrale. O a
treia forţă, formată din catolici moderaţi a format în 1573 aşa zisul „ partid al
politicienilor ” .
Ea cerea unirea forţelor , de ambele confesiuni, pentru salvarea Franţei,
pentru evitarea războiului civil. Purtătorul de cuvânt Jean Bodin a scris lucrarea „Six
livres de la République” ( Şase cărţi despre Republică ) în care înfăţişa un stat
francez eliberat de orice fel de constrângere . Dar până ce această a treia forţă se va
putea impune, luptele între cele două partide confesionale au continuat. Henric al III
– lea, alt fiu al Caterinei de Medici, ce a guvernat din anul 1574 era lipsit de energie,
bolnăvicios şi degenerat ca toţi fiii Caterinei de Medici. Căsnicia lui Henric al III –
lea a rămas fără copii, astfel încât după moartea în 1584 a fratelui mai tânăr Francisc
de Anjou, ultimul moştenitor al tronului, la criza politico-bisericească s-a adăugat ţi
una dinastică. Cel mai îndreptăţit pentru preluarea tronului a fost Henric de Navarra,
un Bourbon şi totodată conducătorul hughenoţilor. Se punea într-adevăr problema
viitorului Franţei, în condiţiile în care Spania lupta împotriva ei, ca şi împotriva
Ţărilor de Jos răsculate şi împotriva Angliei.
Ţările de Jos habsburgice vedeau în Carol al V – lea seniorul lor natural, în
timp ce fiul său Filip al II – lea era un străin la Bruxelles. În Ţările de Jos s-au format
comunităţi de luterani, calvini şi baptişti, se temeau în continuare de inchiziţie şi de
urmărire. Spania urmărea o organizare centralizată a Ţărilor de Jos, sistem neobişnuit
în aceste provincii. Nobilii locali, cum erau conţii Egmont şi Hoorne, ca şi Wilhelm
de Orania erau guvernatori de provincii neobişnuiţi cu stilul de conducere absolutist-
birocratic în administraţie, finanţe şi în probleme biericeşti. Între cele două fronturi
se afla regenta Margareta de Parma, o fiică nelegitimă a lui Carol al V – lea. Cu
timpul însă, componenta confesională a crescut în greutate; Hoorne şi Egmont nu
erau protestanţi, dar luau poziţie hotărâtă împotriva urmăririi ereticilor. Intervenţiile
de toate felurile neavând succes la Madrid, ei au ieşit, cu Wilhelm de Orania, din
Consiliul de Stat. Precumpănind acum elementele radicale al micii nobilim, într-o
petiţie de masă ei au cerut lichidarea inchiziţiei, anularea edictelor privind religia şi
convocarea stărilor generale. Luptele religioase din Franţa au făcut ca şi convingerile

248
calvinilor din Ţările de Jos să devină tot mai radicale, calvinismul fiind de acum
credinţa oamenilor de rând din oraşe. Criza socială s-a combinat cu cea religioasă, în
1556 nemulţumirile ducând la distrugerea icoanelor şi jafuri.
Radicalismul mişcării a speriat marea nobilime, încât chiar şi Wilhelm de
Orania s-a retras pe posesiunile sale din Germania. În aceste condiţii Filip al II – lea
l-a trimis pe cel mai bun general al său, pe ducele de Alba, în expediţie împotriva
Ţărilor de Jos, în 1567. Ducele de Alba nu a acţionat politic, ci mai ales ca judecător,
fiind judecaţi şi executaţi Hoorne şi Egmont. Ca urmare a început o fugă în masă în
Anglia şi Germania. Catolicismul adoptase măsuri de reprimare extraordinare. Deşi
oficial incursiunea a avut succes, în spatele digurilor, în mlaştini şi în insule din
Marea Nordului, numeroşi spanioli şi-au găsit moartea
Peste tot operau bărci rapide, iar în timpul iernii combatanţii olandezi au
prins o mare viteză de mişcare pe patine, spaniolii greu înarmaţi neputând sta în
locurile unde gheaţa era mai subţire. Dar această mişcare putea avea succes numai
dacă era bine coordonată. În această situaţie Wilhelm de Orania s-a transformat dintr-
un nobil ce căuta distracţii într-un simbol al unei vieţi de stat revoluţionare de esenţă
calvină. Încercările lui de a înfrânge pe spanioli într-o expediţie de tip clasic, la care
să participe englezi, germani şi hughenoţi francezi au eşuat însă. Rămâneau aşadar
centrele de rezistenţă în provinciile Seeland şi Holland, unde Wilhelm de Orania a
trecut în 1573 oficial la calvinism.
El urmărea eliberarea în întregime a Ţărilor de Jos, nu numai a Olandei
propriu – zise. Teritoriile eliberate s-au lărgit în continuu, atât spre mare cât şi spre
interiorul continentului. În mijlocul luptei pentru oraşul Leyden, aici Wilhelm va
deschide universitatea ce va deveni un important centru de sprijin ideologic al
mişcării de independenţă ( 1575 ). Filologul şi filosoful Justus Lipsinus interpreta
aici „ Germania ” lui Tacitus ca o lucrare de istorie a unui popor liber. Deşii
spaniolii deţineau încă poziţii solide în sudul Ţărilor de Jos ( Belgia de astăzi ),
Wilhelm de Orania urmărea dinspre Olanda eliberarea şi a acestor teritorii. Dar sub
comandantul spaniol Alessandro Farnese care a folosit din plin tensiunile dintre
forţele revoluţionare din Seeland şi Holland, pe de o parte, şi sudul rămas catolic,
încheind cu ei uniunea de la Arras. Sudul Ţărilor de Jos a fost riguros reorganizat de
spanioli, încât la sfârşitul veacului al XVI – lea se contura tot mai insistent o
despărţire de stat. Pe plan economic centrul industrial din Flandra stagnează, în timp
ce oraşele – porturi din nord cunosc o evoluţie deosebită.
Deşi Wilhelm de Orania a căzut vicimă la 10 iulie 1584 unui catolic fanatic, drumul
Olandei spre independenţă nu mai putea fi oprit.
În timp ce Olanda se desprinsese, ca Elveţia, dar după 200 de ani, de
imperiu, dezvoltarea cea mai impetuoasă în a doua jumătate a veacului al XVI – lea a
cunoscut-o Anglia. Sub regina Elisabeta I Anglia a devenit statul cel mai modern,
alături de Olanda, începându-se formarea imperiului britanic în luptă cu Spania.
Manufacturile engleze şi companiile comerciale au făcut din englezi o naţiune
modernă. După Carol al V – lea, centrul evenimentelor politice s-a mutat spre
extremitatea de vest a Europei. În 1555 se încheiase în imperiu pacea religioasă de la

249
Augsburg, de atunci protestanţii luterani numindu-se şi de confesiune augustană. La
sfârşitul veacului al XVI – lea s-a întărit şi biserica catolică datorită unor reforme în
domenii esenţiale. Alianţa încheiată între papa şi Madrid nu a avut pe plan politic
succesul scontat, căci în 1588 aşa numita invincibila armada a fost înfrântă de flota
engleză.
Reforma în Franţa

Pierzând orice perspectivă în revenirea catolicismului în Anglia, forţele

catolice s-au concentrat în a sprijini tot mai intens liga catolică din Franţa, căci
pierderea Franţei în favoarea protestantismului ar fi însemnat înfrângerea
catolicismului într-o importantă ţară din apus. Ideile reformatoare vor pătrunde şi în
Franţa între anii 1525-1534. În ciuda anumitor poziţii ostile, adepţii ideilor
reformatoare erau toleraţi şi susţinuţi de Margareta d'Angoulême, regină de Navarra,
sora regelui Francisc I. Însă ruptura se va produce din cauza „afacerii pancartelor ”
(octombrie 1534). Acum sunt afişate inscripţii injurioase la adresa liturghiei la
castelul d ' Amboise şi chiar pe uşa camerei regale.
Măsurile represive împotriva protestanţilor se vor înăspri în vremea
succesorilor lui Francisc I, Henric al II-lea şi Francisc al II-lea (1559-1560), aceştia
trebuind să emigreze spre Geneva. Calvin le cere protestanţilor francezi să aleagă
între martiraj şi fugă, să nu cedeze în faţa catolicilor. El va traduce în franceză
Institutio religionis şi fondează în 1555 prima biserică calvinistă la Paris. La reformă
au aderat şi persoane din înalta societate franceză, precum prinţul de Condé sau
Gaspard de Coligny.
La urcarea pe tron a lui Carol al IX-lea (1560-1574), fratele lui Francisc al
II-lea, regenţa este asigurată de mama sa Caterina de Medici. Ea se foloseşte de
rivalităţile dintre cele două facţiuni- gruparea catolică ( conetabilul de Montmorency,
ducele François de Guise) şi hughenoţi (Antoine de Bourbon, amiralul de Coligny,
Louis de Condé). Prin Edictul din ianuarie 1562, Caterina de Medicis le garanta
protestanţilor libertatea cultului, însă în exteriorul oraşelor. Masacrul de la Wassy , în
Champagne (1 martie1562) când 70 de protestanţi au fost ucişi din ordinul ducelui de
Guise, va declanşa războaiele religioase între 1562-1598. Din perspectiva
istoriografiei tradiţionale se susţin opt războaie religioase, fiind însă vorba de o
singură luptă cu armistiţii mai mari sau mai scurte.
În 1589 Henric IV de Navarra devenise rege al Franţei. Mai mult decât lupta
deschisă împotriva hughenoţilor a fost încununată cu succes. Henric de Navarra s-a
lăsat convertit de trimişii papei, el fiind convins că „ Parisul merită o liturghie ”,
convertirea având loc în 1593 şi încoronarea în 1594. Acum Henric al IV – lea, în
alianţă cu Olanda şi Anglia, a putut relua războaiele cu Spania. Monarhul francez a
rupt cu principiul confesional luptând sub imboldul imperativelor politice împotriva
Spaniei. Prin mijlocirea papei s-a putut încheia la 2 mai 1598 semnată la Vervius,
pace ce prevedea în esenţă cele convenite la Cateau – Cambrésis.
Prin Edictul de la Nantes ( 13 aprilie 1598 ) au obţinut o situaţie juridică
satisfăcătoare şi dreptul de a-şi manifesta credinţa. Pe baza toleranţei confesionale a

250
început o mare operă economică şi administrativă în mare stil care pulsa după marea
voinţă a regelui. Catolicii colaborau cu protestanţii. Protestanţii au obţinut 51 de
locuri întărite şi 5 oraşe regale libere între care La Rochelle, a căror guvernare urma
să fie asigurată de ei.
În secolul al XVI – lea conceptul unui dominium mundi a fost abandonat,
câştigând aproape peste tot teren ideea pluralismului şi unitatea pioşeniei, a teologiei
şi a normelor de drept a fost spartă de Martin Luther şi ceilalţi reformatori. Lupta cu
protestantismul a întărit şi biserica catolică, deşi pierduse teren în Europa. În
Germania, iar apoi în Europa s-a generalizat tot mai mult principiul unităţii dintre stat
şi confesiune, ideea statului suveran ce avea menirea de a reglementa şi problemele
religioase, a fost aplicat apoi cu succes în Franţa.

Jean-Jacques Bouquet, Istoria Elveţiei, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisericii creştine,
Chişinău, 1992.
Jean Carpentier-F. Lebrun, Istoria Franţei, Institutul European, Iaşi, 2001.
M. Fulbrook, O scurtă istorie a Germaniei, Iaşi, 2002. Astra: 461731-461733.
Lucien Lebvre, Martin Luther, un destin, Bucureşti, Editura Corint, 2001. Astra:
452321, 455070-455072.
Marile Religii, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995. Coord. Philippe Gaudin. 295-
320.
D.G.Newcombe, Henric VIII şi Reforma Engleză, Bucureşti, Editura Artemis.
Keith Randell, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Bucureşti, Editura BIC
All, 2002. ULBS. 284/R24.
Keith Randell, Jean Calvin şi Reforma târzie, Bucureşti, Editura All, 1996, 1998.
Astra: 445419.
Keith Randell, Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia, Bucureşti, 2000. Astra:
452217-452218.
Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul
de la Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Editura Polirom, 2005.
Edouard Perroy, Robert Doucet, André Lautreille, Histoire de la France des origines
à 1774, Hachette, 1950.
H. Pinnow, Histoire d'Allemagne, Payot, Paris, 1931. Astra: 396394.
Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă
din Antichitate pînă în zilele noastre, Editura Cartier, Bucureşti, 2003.

251
 Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (1571)

-fragmente-

1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!”, a vrut ca

toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă.
2. Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi
anume ca mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.
3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără
valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.
4. Pedeapsa păcatului durează tot atât cât ura de sine (adică adevărata căinţă
interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.
5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse
prin propria-i autoritate sau prin aceea a canoanelor.
6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de
Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii
sale.. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar
rămâne, cu siguranţă, neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate
lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […]
20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor
pedepselor” nu iartă cu adevărat „toate pedepsele”, ci doar pe cele impuse de el.
[…]
27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în
cutie, că sufletul zboară [ din Purgatoriu].
28. Sigur este că atunci când monedele cad în cutie, lăcomia şi avariţia pot spori,
dar când Biserica mediază, urmarea stă doar în puterea lui Dumnezeu. […]
31. Pe cât de rar se găseşte un om care cumpără indulgenţe, pe atât [de greu] se
găseşte un om cu adevărat penitent; adică aceşti oameni într-adevăr sunt rari.
32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor
fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.
33. Oamenii trebuie să se ferească de cei care afirmă că iertările papei sunt acel
nepreţuit dar al lui Dumnezeu, prin care omul se împacă cu El.
34. Căci aceste „graţii ale iertării” privesc doar pedepsele iertării sacramentale,
instituite de către om.
35. Cei care vor să cumpere ieşirea sufletelor din Purgatoriu sau să cumpere
mărturisiri nu predică o doctrină creştină [atunci] când învaţă că, pentru acest
lucru, pocăinţa nu este necesară.
36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei
şi a vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare.
37. Orice creştin adevărat, fie viu sau decedat, are parte de toate binecuvântările lui
Hristos şi ale Bisericii, iar acest lucru îi este dat de la Dumnezeu, chiar şi fără
scrisori de iertare.

252
38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chip ignorate,
căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a iertării divine. […]
43. Creştinii trebuie să fie învăţaţi că cel care dă săracilor sau care împrumută celor
aflaţi la nevoie face un lucru mai bun decât cel care cumpără iertări.
44. Deoarece iubirea creşte prin lucrările iubirii, omul devine, de aceea, mai bun.
Omul nu devine totuşi mai bun prin indulgenţe, ci [este] doar eliberat de pedepse.
45. Creştinii trebuie învăţaţi că cel care vede un om nevoiaş şi trece pe lângă el, dar
dă [banii] pentru indulgenţe, nu cumpără indulgenţele papei, ci mânia lui
Dumnezeu. […]
47. Creştinii trebuie învăţaţi că această cumpărare de iertări este o problemă de
liberă voinţă, nu o poruncă. […]
50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei
care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să
fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale. […]
56. Adevăratele averi ale bisericii din care papa dă indulgenţe nu sunt îndeajuns
discutate şi nici ştiute de poporul lui Hristos. […]
59. [Când] Sfântul Laurenţiu spunea că săracii Bisericii sunt comoara ei, el spunea
acest lucru potrivit înţelesului acestui cuvânt, din vremea sa.
60. Cheile Bisericii-spunem noi-, date prin meritele lui Hristos, sunt acea comoară.
[…]
62. adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui
Dumnezeu. […]
75. A socoti că ierările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar
dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o şi pe Maica Domnului, este o nebunie.
76. Dimpotrivă, noi spunem că iertările papale nu pot mişca nici cel mai neînsemnat
dintre păcatele ce pot fi iertate, în măsura în care acestea implică o vină.
77. A spune că Sfântul Petru însuşi, dacă ar fi fost acum papă, nu ar fi putut acorda
haruri mai mari, este o blasfemie împotriva Sfântului Petru şi a papei. […]
92. În lături, atunci, cu toţi acei profeţi care spun poporului lui Hristos „Pace, pace”
şi pace nu e.

( după Platon-Rădvan 2005)

253