Creștinismul, sursă de legitimare

a împăratului Constrantin cel Mare

 În această lucrare voi încerca să
demonstrez rolul legitimator al autorității pe
care l-a avut religia creștină în timpul
împăratului Constantin cel Mare prin discursul
„De laudibus Constantini” al lui Eusebiu din
Cezareea.
Astfel eu vreau să arăt că ideologia
imperială construită în jurul împăratului
Constantin va fi ajutată de religia creștină în a
legitima centralizarea puterii în jurul persoanei
împăratului prin argumentele și paralele făcute
de Eusebius din Cezareea în discursul său.
Această lucrare nu caută să discute apartenența
religioasă a împăratului sau să contra-
argumenteze ideea că politica religioasă a
împăratului Constantin a fost de fapt pragmatică
(totuși dacă este să luăm în considerare
Statuia împăratului Constantin
cel Mare din York, Anglia (1998) evenimentele anterioare bătăliei de la Podul Milvius
putem să vedem creștinismul împăratului Constantin prin
Sursa: riscul asumat de acesta în înlocuirea acvilei imperiale cu
https://c1.staticflickr.com/4/319
monograma „Chi-ro” – acvila fiind un element important
8/2827544596_274c4dce84.jpg
al tradiției militare și imperiale) ce era apărat cu fanatism
de către militarii romani).
Motivul compunerii acestui discurs ne este dat de autor ca fiind sărbătorirea a 30 de ani
de domnie (Eusebius, 1890: 1105) textul fiind pătruns de motive religioase încă de la început,
Eusebius afirmând că „Marele Suveran” ,termen des folosit aici pentru a numi pe Dumnezeu-
Tatăl, prezidă asupra celebrărilor și că acest lucru este recunoscut și venerat de împărat
(Eusebius, 1890: 1107) afirmându-se astfel credința sa.
„The pious Cæsars, instructed by their father’s wisdom, acknowledge him as the source
of every blessing: the soldiery, the entire body of the people, both in the country and in the
cities of the empire, with the governors of the several provinces, assembling together in
accordance with the precept of their great Saviour and Teacher, worship him. In short, the
whole family of mankind, of every nation, tribe, and tongue, both collectively and severally,
however diverse their opinions on other subjects, are unanimous in this one confession; and, in
obedience to the reason implanted in them, and the spontaneous and uninstructed impulse of
their own minds, unite in calling on the One and only God.”(Eusebius, 1890: 1107)

În acest paragraf se poate observa relația împăratului cu fii săi numiți aici „pioși cezari”
ce sunt „instruiți de înțelepciunea sa” termeni ce afirmă relația de superioritate a împăratului
prin relația august-cezari, ce arată superioritatea ierarhică a sa în aceeași frază fiind alăturat și
motivul ascultării față de tată ca și cap al familiei. Scopul acestei ascultări este acela de
recunoaștere a „sursei tuturor binecuvântărilor” ce este confirmată mai jos ca fiind persoana lui
Iisus Hristos, lucru sugerat de termenii „mare salvator și învățător”, Eusebius aici afirmând că
această credință aparține și armatei, poporului rural și urban, umanității, guvernatorilor etc.
Întărind universalitatea afirmată de el a acestei credințe prin pasajul „indiferent de cât de
diverse sunt opiniile lor pe alte subiecte sunt unanimi în această singură confesiune” – acest
pasaj este clar o afirmație exagerată dar precis motivată, prin el afirmându-se o ascultare și o
credință universală, lucru căruia îi vom vedea motivația și uzul mai târziu.

Eusebiu afirmă faptul că Dumnezeu îl iubește pe împărat (Eusebius, 1890: 1109) și că

divinul este sursa puterii imperiale, motivând că acest lucru este confirmat de lunga domnie a
împăratului, titlul imperial fiind numit aici „sacru”. În paragraful următor afirmând că
împăratul, în procesul său de răspândire a cuvântului divin, își transformă supușii în slujitori
loiali. Astfel începem să observăm mecanismul legitimării, iubirea înseamnă protecție deci
împăratul se află sub protecție divină, sanctiitatea titlului său apare pentru a demonstra că titlul
său este meritat și de ne contestat, iar ideea că evanghelizarea duce la creearea de supuși loiali
este în mod sigur o încurajare din partea lui Eusebiu către împărat ca el să continue acest proces.
Dar ne este observabil alt lucru: întărirea sursei autorității prin apelarea la divin, titlul sacru și
populația obedientă sunt construite pentru a proteja persoana și titlul imperial de uzurpări și
asasinări, atât de comune în perioada anterioară. Astfel se invocă și protecția dar și pedeapsa
divină în scopul de păstrare a împăratului, perioada lungă a domniei adusă ca un argument vine
și ca o avertizare că cei ce caută înlăturarea sa nu au reușit și nu vor reuși.
Împăratul este descris ca interpretând „Cuvântul Domnului” și emulând exemplul divin
(Eusebius, 1890: 1109) – astfel autoritatea sa vine prin faptul că el înțelege mesajul divin și
conduce imitând modul în care Dumnezeu conduce, acest lucru sugerează că deciziile sale sunt
corecte și trebuiesc ascultate, element destul de puternic dacă ne gândim la centralizarea unei
puteri politice.
Modul său de celebrare a acestei ocazii este pus în antiteză cu modul în care aceste
ocazii erau sărbătorite de către împărații anteriori (Eusebius, 1890: 1109-1110) autorul
afirmând aici lipsa sacrificiilor și înlocuirea lor cu „Divina filantropie” – un atac evident la
cultele anterioare și o nouă afirmare a credinței împăratului.
Discursul amintește că împăratul a oferit titlul de cezar fiilor săi într-un interval de 10
ani pentru fiecare, urmând ca acum să ofere titlul și celui de-al patrulea fiu (Eusebius, 1890:
1110), Eusebius afirmând că acest fapt este îndeplinirea unei profeții din Vechiul Testament
citând un verset pentru a ilustra acest lucru. Această citare a lui Daniel VII: 18 este o citare
exagerată și decontextualizată a scripturii, o lectură a „Vedenia lui Daniel, în care se arată cele
patru fiare.” ne arată că aici Eusebius aseamănă în linii mari acțiunile împăratului Constantin
cu acțiunile lui Dumnezeu, riscând aici suprapunerea lor ca personaje lucru ce este un afront
evident, o surpriză din partea a celuia ce este unul din cei mai erudiți creștini ai secolului IV,
este posibil să fie o greșeală datorată entuziasmului său?
Controlul cezarilor este asemănat controlului cailor unei quadriga și guvernarea sa este
asemănată „originalului divin” având „putere în conformitate cu monarhia lui Dumnezeu”,
garantată de „Suveranul universal (...) ce este singulul autor al puterii suverane, ce decretează
ca toți să fie conduși de unul” (Eusebius, 1890: 1111). Întâlnim astfel ideea că monarhia
centralizată este o formă de guvernământ legitimată prin însăși existența divinității și aprobată
chiar de Dumnezeu.
În continuare Eusebius va lega ideea de monarhie de monoteism afirmând că „egalitatea
democratică a puterii (...) poate fi mai bine descrisă ca și anarhie și haos.”, „este un singur
Dumnezeu, nu doi, trei sau mai mulți: pentru că afirmarea pluralității zeilor înseamnă pur și
simplu negarea completă a lui Dumnezeu. Există un Suveran și legea sa e una” astfel făcând o
legătură și între politeismul precreștin și democrație, garantând astfel împăratului că drumul
către centralizare este dat de monoteismul creștin și punând voalat, am putea spune, cauza
crizelor anterioare în politeismul păgân.(Eusebius, 1890: 1111)
În capitolul V al discursului autorul încearcă demonstrarea că titlul imperial este meritat
de Constantin și datorită virtuțiilor sale fiind numit „înțelept, bun, corect”, Eusebiu punând în
legătură aceste virtuți cu trăsăturile divinului – sursa lor (Eusebius, 1890: 1113-1114). Aceste
trăsături sunt numite ca fiind conforme standardului regatului celest în antiteză cu vicii ce pot
fi întâlnite la unii din împărații anteriori ( exemplu: Suetonius-Doisprezece cezari) – ei fiind
nelegitimi pentru titlul imperial doar prin faptul că erau supuși acestor vicii. Afirmarea lipsei
acestor vicii este în anchetată referitor la persoana împăratului fiind declarat lipsit de lăcomie
de orice fel, temperamentalitate, lene, etc. (Eusebius, 1890: 1114-1115).
În capitolul VII la punctul 12 întâlnim afirmarea că împăratul este cel ce îndeplinește
răzbunarea divină, lucru ce îi este permis datorită pietății sale, fiind învingător și în situațiile în
care a fost depășit numeric.(Eusebius, 1890: 1122).
Capitolul VIII vine să descrie măsuri luate împotriva a diverse culte păgâne (Eusebius,
1890: 1123-1124) fiind descris ca observând și ordonând acțiuni din palatul său într-un mod ce
ne duce cu gândul la ideea unei priviri față de care nu există ascuns, palatul imperial fiind
comparat cu un „turn de veghe”.
O comparație cu conducătorii vremurilor anterioare deschide capitolul IX ce caută să
atace deciziile lor, condamnând războaiele purtate, practicile religioase și încercările de a sonda
viitorul, pe acestea din urmă acuzându-le că nu au ghicit domnia lui Constantin sau venirea lui
Iisus.( Schaff, 1890: 1125) Autorul aici pune în legătură existența imperiului ca fiind datorată
faptului că Roma este favorita lui Dumnezeu ca și „imperiu al lumii” – deci dominația
universală a statului roman ce are în frunte un singur monarh ce îl controlează.(Eusebius, 1890:
1126)
În paragrafele următoare acestor pasaje împăratul este descris ca responsabil pentru
dirijarea religioasă a trupelor sale, instruind rugăciuni și cerând victoria divinității pe care o
consideră autorul adevărat a victoriei sale.(Eusebius, 1890: 1126)
La sfârșitul capitolului X se afirmă că maiestatea împăratului este celebrată cu imnuri
de slavă de către credincioșii creștini (Eusebius, 1890: 1129) lucru ce caută să transmită ideea
că rugăciunile aduse de popor legitimează suveranul.
„At the same time one universal power, the Roman empire, arose and flourished, while
the enduring and implacable hatred of nation against nation was now removed: and as the
knowledge of one God, and one way of religion and salvation, even the doctrine of Christ, was
made known to all mankind; so at the self-same period, the entire dominion of the Roman
empire being vested in a single sovereign, profound peace reigned throughout the world. And
thus, by the express appointment of the same God, two roots of blessing, the Roman empire,
and the doctrine of Christian piety, sprang up together for the benefit of men.” (Eusebius, 1890:
1148)
Pasajul acesta descrie complet ideologia: un împărat – un stat – o credință. Toate acestea
existând sub ocrotirea lui Dumnezeu într-o nouă eră de pace manifestată printr-un împărat –
Constantin cel Mare, un stat – Imperiul Roman și o singură religie – creștinismul. Desigur,
acesta era planul, imperiul încă nefiind populat de credincioși ai unei singure religii.
În continuare Imperiul Roman este considerat singurul mijloc în care popoarele lumii
pot trăii în pace, adică sub dominația sa, lucru ce este noua motivare a expansiunii romane,
sugerând o veritabilă pax christiana în locul pax romana.(Eusebius, 1890: 1148-1149)
Victoriile imperiului sunt înlesnite de ajutorul divinului, un singur Dumnezeu și
existența sa au fost proclamate tuturor, imperiul conduce singular prin pace și cooperare toată
rasa umană, evident viziunea viitorului în ochii lui Eusebiu din Cezareea – imperiul sub
controlul împăratului un motor al păcii și al evanghelizării.(Eusebius, 1890: 1149)

Pentru a concluziona putem observa că autorul discursului trasează constant legături

între singularitatea divinului și singularitatea imperiului, ne ilustrează legături între reușitele
împăratului și voința divină și ne afirmă constant singularitatea creștinismului. Este în mod clar
că autorul caută să legitimeze prin aceste legături centralizarea puterii în mâinile împăratului
Constantin cel Mare, dar nu din rațiuni pragmatice. Da unele pasaje din discursul lui Eusebiu
din Cezareea se aproprie de a diviniza direct împăratul, dar acesta nu pare a face asta din cauza
unor rămășițe ale cultului imperial sau dintr-o atitudine extrem de supusă. Eusebiu afirmă la
sfârșit imperiul ca și factor evanghelizator, în mod sigur el ca și creștin vedea această soluție și
în mod sigur el însuși fiind familiarizat cu perioada anterioară lui Constantin, în care
creștinismul a fost o religie persecutată, el în mod sigur a fost entuziasmat în momentul în care
un coreligionar a ajuns pe tron și a văzut importanța concentrării puterii în mâinile sale într-un
imperiu în care majoritari și influenți încă erau păgânii, războiul civil și conspirația fiind la
orice pas. În acest discurs Eusebiu a creat simbioza între monoteismul creștin, centralizarea
monarhiei și voința universală a statului roman.

Bibliografie

Eusebius, 1890: Eusebius Pamphilius, Church History, Life of Constantine, Oration in

Praise of Constantine, Editor Schaff Phillip, Trad. Rev. McGiffert Arthur Cushman, Christian
Classics Ethereal Library, Grand Rapids (MI)