Acest volum este dedicat istoriei creştine a Antiohiei de la începuturi

O istorie a creştinismului din Antiohiaîn perioada primară

până în 324, însă cuprinde substanţiale referinţe la istoria politică a An-
tiohiei, mai ales la relaţia acestui oraş cu puterea centrală romană, în
special cu împăraţii romani. Partea întâi cuprinde referiri la întemeirea
oraşului şi legendele legate de acesta, denumirea, aşezarea, clima,
bogăţiile naturale, suburbiile Antiohiei etc., precum şi un scurt istoric al
Antiohiei de la întemeirea oraşului până la începutul erei creştine. Un în-
treg subcapitol este dedicat istoriei comunităţii iudaice antiohiene de la
începuturile acesteia şi pînă la începuturile erei creştine. Elemente din
istoria acestei comunităţi de la începutul erei creştine şi până la 324 au
fost prezentate în restul volumului alături de celelalte aspecte ale istoriei
antiohiene.

ANTIOHIA PRENICEEANĂ
Următoarele patru părţi ale volumului au fost dedicate, în linii mari,
câte unui secol de istorie creştină la Antiohia. Astfel, partea a doua se
ocupă de istoria Antiohiei de la începutul erei creştine până la sfârşitul
domniei împăratului Traian (1-117 d. Hr.). Perioada acoperă în întregime
primul secol creştin, precum şi domnia unui împărat celebru precum Tra-
ian, dar şi sfârşitul episcopatului lui Ignatie al Antiohiei (20 decembrie
116).
Partea a treia se ocupă de istoria Antiohiei de la începutul domniei lui
Hadrian până la sfârşitul domniei lui Septimiu Sever (117-211). Pentru DANIEL BUDA
istoria Bisericii antiohiene, această perioadă se suprapune cu începu-
tul episcopatului lui Heron (116), respectiv cu sfârşitul episcopatului lui
Serapion (211 sau 212).
Partea a patra se ocupă cu istoria Antiohiei de la Caracalla până la
ANTIOHIA
sfârşitul domniei lui Diocletian (211-305). Pentru istoria Bisericii antio-
hiene, această perioadă se suprapune cu începutul episcopatului lui As- PRENICEEANĂ
clepios, respectiv cu sfârşitul vieţii episcopului Chiril al Antiohiei la cari-
erele din Panonia (306). O istorie a creştinismului
Partea a cincea se ocupă cu perioada dintre anii 305-324 care
corespunde, în ceea ce priveşte istoria politică, cu timpul cuprins între din Antiohia în perioada primară
DANIEL BUDA
abdicarea lui Diocleţian şi sfârşitul domniei lui Liciniu, respectiv extin-
derea stăpânirii lui Constantin cel Mare asupra întregului Imperiu Ro-
man, iar în ceea ce priveşte istoria bisericească a Antiohiei cu perioada
dintre începutul episcopatului lui Tyranos (304), respectiv sfârşitul epis-
copatului lui Filogonius (324).

ASTRA Museum
Sibiu – 2014
 ANTIOHIA PRENICEEANĂ
O istorie a creştinismului din Antiohia
în perioada primară
 DANIEL BUDA

ANTIOHIA PRENICEEANĂ
O istorie a creştinismului din
Antiohia în perioada primară

Editura ASTRA Museum

ISBN 978-606-8520-50-6 Sibiu, 2014
Coperta 1: ZeiţaTyche, protectoarea păgână a Antiohiei
Grota unde după tradiţie ar fi predicat Apostolul Petru
la Antiohia

Fiului meu, Ioan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUDA, DANIEL
Antiohia preniceeană : o istorie a creştinis-
mului din Antiohia în perioada primară / Daniel
Buda. - Sibiu : Astra Museum,
2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-8520-50-6

28

Adresa Editurii „ASTRA Museum”

Piaţa Mică, nr. 11, 550182, Sibiu
Tel.: 0269/202400
Fax: 0269/202411
e-mail: office@muzeulastra.ro
www.muzeulastra.ro
 CUPRINS

Cuvânt înainte 11
Introducere 15
I. Antiohia precreştină 39
I.1. Întemeierea oraşului. Legende legate de
perioada dinaintea întemeierii 39
I.2. Numele oraşului 44
I.3. Aşezarea oraşului 46
I.4. Clima şi dezastrele naturale 49
I.5. Suburbiile Antiohiei 50
I.6. Vecinătatea Antiohiei 56
I.7. Mitul fondator 58
I.8. Construirea oraşului 61
I.9. Perioada seleucidă (300-83 î. Hr.) 66
I.10. Perioada stăpânirii Antiohiei de către
Tigranes (83-64 î. Hr.) 77
I.11. Începutul stăpânirii romane efective.
Perioada precreştină romană (64 î. Hr.–
anul Domnului) 80
I.12. Populaţia Antiohiei. Situaţia demografică 91
I.13. Comunitatea iudaică antiohiană 96
II. Antiohia de la începuturile erei creştine
până la sfârşitul domniei împăratului Traian
(1-117 d. Hr.) 109
II.1. Antiohia în primii ani ai erei creştine,
până la sosirea creştinismului în oraş 109
II.2. Pătrunderea creştinismului în Antiohia:
Fapte 11, 19-26a
.

119
7
 Daniel Buda Antiohia preniceeană

II.3. “Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au II.14.3. Erezii prezente la Antiohia în a doua
numit creştini”: Fapte 11, 26b 130 jumătate a secolului I 191
II.4. Colectă a comunităţii din Antiohia pentru II.15. Antiohia în vremea împăratului Traian
comunitatea din Ierusalim: Fapte 11, 27-30 137 (98-117) 196
II.5. Biserica din Antiohia, Biserică misionară: II.16. Sfântul Ignatie al Antiohiei 203
Fapte 13, 1-4; 14, 26-28 140
II.6. Chestiunea modului primirii celor dintre III. Antiohia de la începutul domniei
neamuri la Hristos. Sinodul din Ierusalim: împăratului Hadrian până la sfârşitul
Fapte cap. 15 şi Galateni 2, 1-14 143 domniei lui Septimius Severus (117-211) 213
II.7. Biserica din Antiohia în anii de după III.1. Antiohia în vremea împăraţilor Hadrian
Sinodul Apostolic: Fapte 15, 32-41; (117-138) şi Antoninus Pius (138-161) 213
Galateni 2, 11-15 154 III.2. Biserica Antiohiei în prima jumătate a
II.8. Organizarea comunităţii creştine primare secolului al II-lea 216
din Antiohia 158 III.3. Antiohia în vremea împăraţilor Marc
II.9. Relaţia dintre Apostolul Petru şi Aureliu (161-180) şi Comodus (180-192) 223
Antiohia. Alte personaje biblice III.4. Episcopul Teofil al Antiohiei 229
neotestamentare legate de Antiohia 162 III.5. Antiohia în vremea urmaşilor lui
II.10 Antiohia în vremea împăratului Nero (54-68) 167 Comodus şi a împăratului Septimius
Severus (193-211) 233
II.11. Antiohia în vremea lui Vespasian (69-
79). Urmările căderii Ierusalimului pentru III.6. Biserica din Antiohia după episcopatul
Biserica din Antiohia 170 lui Teofil 237
II.12. Episcopul Evodius al Antiohiei 176 IV. Antiohia de la Caracalla până la sfârşitul
II.13. Antiohia în vremea lui Domitian (81-96) domniei lui Diocletian (211-305) 245
şi Nerva (96-98) 177 IV.1. Antiohia de la începutul domniei lui
II.14. Biserica din Antiohia în a doua jumătate Caracalla până la cucerirea persană (211-260) 245
a secolului I 179 IV.2. Biserica din Antiohia în prima jumătate
II.14.1. Posibila origine antiohiană a a secolului al III-lea 257
Evangheliei după Matei 180 IV.3. Antiohia sub controlul Palmyrei.
II.14.2. Comunitatea mateiană sau despre Episcopul Paul de Samosata 266
Biserica din Antiohia în a doua jumătate IV.4. Antiohia din nou în stăpânire romană.
a secolului I 188 Domnia lui Diocleţian 276
8 9
 Daniel Buda

V. Antiohia de la abdicarea lui Diocletian până

la moartea lui Liciniu (305-324)
În loc de încheiere
Tabel cronologic
Adaosuri
I. Lista regilor seleucizi
II.Lista guvernatorilor romani ai Siriei
II.1. Guvernatori proconsulari ai provinciei
romane Siria (65-27 î. Hr.)
II.2. Legaţi imperiali propretorieni ai
provinciei romane Siria
II.3. Legaţi imperiali proconsulari ai Siriei
Palestina (135-193)
II.5. Legaţi imperiali proconsulari ai Celesiriei
(193-295)
II.6. Legaţii imperiali propretorieni ai Siriei
Fenicia (193-295)
II.7. Guvernatori consulari ai Celesiriei (c.
295-324)
II.8. Guvernatori consulari ai Siriei Fenicia
(c. 295-324)
III. Lista episcopilor Antiohiei până în 324
Abrevieri
Bibliografie
287
299
309
321 Cuvânt înainte
321
322
322 Ideea scrierii unei istorii a dezvoltării creştinis-
mului în Antiohia în perioada primară s-a născut în
323 mintea mea în perioada 2002-2004 când, aflându-mă la
Heidelberg, scriam teza de doctorat cu titlul Hristologia
325 antiohiană de la Sfântul Eustaţiu al Antiohiei până la Ne-
storie. În vreme ce mă ocupam de evoluţia hristologiei
325 celor mai importanţi teologi antiohieni care au trăit
în secolele IV-V, am realizat treptat bogăţia istoriei
326 creştinismului primar dezvoltat în metropola antică a
Antiohiei. De aceea m-am decis, încă din acea vreme, să
326 scriu o lucrare pe această temă. Detalii despre cuprinsul
şi conceptul acestei lucrări voi oferi în Introducere.
327 Primele cercetări pentru această lucrare le-am rea-
327 lizat în lunile iulie-septembrie 2004 la Heidelberg când
329 imediat după susţinerea la Sibiu a tezei de doctorat, am
333 obţinut din partea organizaţiei Diakonisches Werk o
bursă post-doctorală pentru acest proiect. Atunci am
adunat numeros material bibliografic şi am scris, în
parte, anumite capitole. Apoi am întrerupt cercetarea
datorită începerii activităţii de predare la Facultatea de
Teologie din Sibiu şi mai ales numeroaselor atribuţii

10 11
 Daniel Buda
şi sarcini neoficiale, dar extrem de solicitante, care se
atribuie de obicei tinerilor preparatori în facultăţile de
teologie ortodoxă din România.
A doua etapă a dezvoltării acestei lucrări o repre-
zintă luna august a anului 2006 când am obţinut o bursă
post-doctorală la Universitatea Humboldt din Berlin,
de asemenea cu sprijinul organizaţiei Diakonisches
Werk. Atunci am adunat numeros material bibliografic
pe care l-am cercetat în perioada care a urmat şi am
continuat munca de redactare a mai multor capitole.
Am reluat munca la acest volum abia în octombrie 2007,
după ce a avut loc cea de-a Treia Adunare Ecumenică
Europeană de la Sibiu (4-9 septembrie 2007) de a cărei
organizare locală am fost responsabil. Între octombrie
2007- martie 2008, aflându-mă la o nouă bursă de cerce-
tare post-doctorală la Heidelberg pentru realizarea altui
proiect, am definitivat anumite capitole şi am adunat
alt material bibliografic pe care l-am cercetat mai târziu
în România. Ultima etapă a redactării prezentei lucrări
este legată de perioada şederii la Geneva, începând cu
ianuarie 2009, când am definitivat ultimele capitole şi
am actualizat bibliografia utilizată.
Fiind rezultatul unei munci care se întinde pe
aproape zece ani, pentru realizarea acestui volum
trebuie să-mi exprim recunoştinţa faţă de numeroase
persoane. Îndrumare ştiinţifică competentă am primit
de la profesorii Adolf Martin Ritter şi Holger Strutwolf
(Heidelberg), Christoph Markschies şi Andreas Heiser
(Berlin), Constantin Voicu, Nicolae Chifăr şi Ioan Mir-
cea Ielciu (Sibiu), Ioan-Vasile Leb (Cluj), John Anthony
12
Antiohia preniceeană
McGuckin (New York). Foarte utile mi-au fost partici-
pările la diferite conferinţe pe teme de istorie bisericeas-
că sau patrologie organizate în aceşti ani la Basel, Creta,
Esztergom, Heidelberg, Ierusalim etc. unde am avut
ocazia să vorbesc despre proiectul meu cu numeroşi
specialişti şi să primesc indicaţii şi sugestii extrem de
utile. În mod deosebit sunt recunoscător colegilor de la
Universitatea Humboldt din Berlin care mi-au înlesnit
participarea, în perioada 30 septembrie – 10 octombrie
2008, la o călătorie de studii organizată de univesitatea
lor în Siria şi Turcia. Atunci am avut ocazia de a vizita
micul oraş Antakiya, azi în Turcia, construit pe ruinele
fostei celebre metropole a Antiohiei.
Dintre contributorii neacademici la acest volum,
cel mai important aport l-a avut soţia mea, care a citit
manuscrisul lucrării, corectând greşelile de scriere.
Dedic prezentul volum fiului nostru Ioan, născut în
această perioadă când lucram la acest proiect şi pe
care l-am botezat Ioan din evlavie faţă de Sfântul Ioan
Gură de Aur.
Geneva, 4 septembrie 2013
Pomenirea Sf. Mc. Vavila, episcopul Antiohiei
13
 Introducere

În această introducere doresc să explic titlul şi cu-

prinsul prezentei lucrări, precum şi scopul şi eventualul
potenţial deschis de aceasta, precum şi să prezint pe
scurt izvoarele şi sursele moderne folosite la redactare
ei. O astfel de introducere cred că este absolut necesară
pentru înţelegerea unui volum precum cel de faţă.
Titlul volumului – Antiohia preniceeană. O istorie a
creştinismului din Antiohia în perioada primară – indică în
egală măsură cuprinsul şi limitele cronologice propuse
de acesta. Volumul se doreşte a fi o prezentare a istoriei
creştinismului din Antiohia până în ajunul sinodului de
la Niceea, anume până în 324. Prin această limită cro-
nologică el se încadrează în ceea ce în general istoricii
bisericeşti numesc, din mai multe motive, „creştinism
primar”. Limita cronologică impusă se potriveşte întru
totul şi dinamicii creştinismului din Antiohia, întrucât
anul 324 poate fi considerat un punct de cotitură în
istoria Bisericii din Antiohia, anume este anul în care a
.

fost ales episcop al oraşului Eustaţiu al Antiohiei, care

a participat, foarte probabil în calitate de preşedinte,
la sinodul ecumenic de la Niceea. Concret, volumul

15
 Daniel Buda
de faţă se ocupă de istoria creştinismului din Antiohia
de la începuturi şi până la 30 decembrie 324, anume
sfârşitul episcopatului lui Filogonius.
O dată fixate aceste limite cronologice precizate
mai sus, am încercat pe cât posibil să nu fac referinţe la
evenimente sau date petrecute după 324. Există totuşi
anumite excepţii, mai ales legate de unele precizări
despre deznodământul unor fapte al căror început a
avut loc înainte de 324. Un exemplu în acest sens ar fi
istoria moaştelor Sfântului Babila care a fost episcop
al Antiohiei între 237-250/251 în vremea lui Julian
Apostatul. De asememea, în prima parte am făcut
referire la bogăţiile naturale, aşezarea geografică,
clima etc. ale Antiohiei aşa cum sunt ele descrise în
surse scrise după 324, întrucât am plecat de la premisa
foarte probabilă că acestea au fost în mare la fel şi în
secolele anterioare.
În ceea ce priveşte tematica abordată este evident
că am dorit să realizez o istorie a creştinismului din
Antiohia. Astfel, aspectele de istorie bisericească vor
fi dezvoltate pe larg, în vreme ce referirile la istoria,
să spunem nebisericească, a oraşului vor fi reduse la
maxim. De asemenea am oferit atenţia meritată cone-
xiunilor dintre evenimentele legate de istoria biseri-
cească şi cele din viaţa politică, socială sau culturală a
oraşului. Pentru ca această conexiune să fie cu adevărat
realizată, am ales să prezint uneori în mod amestecat şi
pe cât posibil cronologic atât evenimentele bisericeşti
cât şi cele nebisericeşti de la Antiohia. Merită remarcat
aici că mulţi cercetători moderni (precum G. Downey)
16
Antiohia preniceeană
au recurs la varianta mult mai comodă a prezentării
separate a celor două aspecte ale istoriei Antiohiei.
Această prezentare amestecată este legată şi de fap-
tul că eu cred cu tărie că istoria bisericească poate fi
cu adevărat înţeleasă numai în conexiune cu istoria
„ne-bisericească” şi invers. Cititorul atent va observa
de asemenea că volumul nu pune accent pe teologia
unor personalităţi antiohiene care au trăit în această
perioadă, precum Sfântul Ignatie al Antiohiei, Teofil
al Antiohiei sau Paul de Samosata. Am încercat doar
să identific ce anume ne spune opera acestora despre
situaţia Bisericii din vremea lor, fără a le analiza teo-
logia. Această limitare a fost, cred eu, necesară spre a
păstra strict scopul anunţat al volumului.
Deşi este un volum dedicat istoriei creştine a An-
tiohiei, nu am putut să nu dedic o primă parte istoriei
precreştine a acesteia. Astfel, partea întâi cuprinde
referiri la întemeirea oraşului şi legendele legate de
acesta, denumirea, aşezarea, clima, bogăţiile naturale,
suburbiile Antiohiei etc., precum şi un scurt istoric al
Antiohiei de la întemeirea oraşului până la începutul
erei creştine. Pentru că a jucat fără îndoială un rol cru-
cial la întemeirea comunităţii creştine din Antiohia, am
ales să prezint într-un subcapitol separat istoria comu-
nităţii iudaice antiohiene de la începuturile acesteia şi
pînă la începuturile erei creştine. Elemente din istoria
acestei comunităţi de la începutul erei creştine şi până
la 324 au fost prezentate în restul volumului alături de
celelalte aspecte ale istoriei antiohiene şi numai dacă
am considerat că expunerea lor este necesară.
17
 Daniel Buda
Următoarele patru părţi ale volumului au fost
dedicate, în linii mari, câte unui secol de istorie creş-
tină la Antiohia. Astfel, partea a doua se ocupă de
istoria Antiohiei de la începutul erei creştine până la
sfârşitul domniei împăratului Traian (1-117 d. Hr.).
Perioada acoperă în întregime primul secol creştin,
precum şi domnia unui împărat celebru precum Tra-
ian, dar şi sfârşitul episcopatului lui Ignatie al Anti-
ohiei (20 decembrie 116). Sfârşitul episcopatului lui
Ignatie marchează fără îndoială sfârşitul unei etape
din istoria Bisericii antiohiene şi concordă, în linii
mari, cu sfârşitul domniei lui Traian. Chiar dacă nu
aceasta a fost intenţia mea iniţială, partea dedicată
istoriei biblice a Antiohiei este cea mai extinsă. Acest
fapt se datorează realităţii surprinzătoare că avem
mai multe surse despre creştinismul în Antiohia în
secolul I şi începutul secolului al II-lea decât avem
pentru perioada ulterioară, precum şi faptului că
în vremurile moderne s-a scris enorm de mult pe
această temă.
Partea a treia se ocupă de istoria Antiohiei de la în-
ceputul domniei lui Hadrian până la sfârşitul domniei
lui Septimiu Sever (117-211). Pentru istoria Bisericii
antiohiene, această perioadă se suprapune cu începutul
episcopatului lui Heron (116), respectiv cu sfârşitul
episcopatului lui Serapion (211 sau 212).
Partea a patra se ocupă cu istoria Antiohiei de
la Caracalla până la sfârşitul domniei lui Diocletian
(211-305). Pentru istoria Bisericii antiohiene, această
perioadă se suprapune cu începutul episcopatului lui
18
Antiohia preniceeană
Asclepios, respectiv cu sfârşitul vieţii episcopului Chiril
al Antiohiei la carierele din Panonia (306).
Partea a cincea se ocupă cu perioada dintre anii
305-324 care corespunde, în ceea ce priveşte istoria po-
litică, cu timpul cuprins între abdicarea lui Diocleţian
şi sfârşitul domniei lui Liciniu, respectiv extinderea
stăpânirii lui Constantin cel Mare asupra întregului Im-
periu Roman, iar în ceea ce priveşte istoria bisericească
a Antiohiei cu perioada dintre începutul episcopatului
lui Tyranos (304), respectiv sfârşitul episcopatului lui
Filogonius (324).
Pentru un astfel de volum cred că se impunea reali-
zarea unui Tablou cronologic care permite urmărirea mai
uşoară a principalelor evenimente din istoria Antiohiei,
cu anii în care au avut loc acestea. De asemenea am
adăugat o listă a regilor seleucizi care au guvernat de
la Antiohia, a guvernatorilor romani şi a episcopilor
antiohieni până în anul 324.
Surse cu privire la istoria Antiohiei până în 324. Orici-
ne doreşte să scrie o lucrare despre Antiohia antică va
constata repede că, în comparaţie cu sursele – scrise sau
nescrise – pe care le deţinem despre celelalte mari oraşe
ale Imperiului Roman, de exemplu Roma sau Con-
stantinopol, cele despre Antiohia sunt relativ puţine.
Dacă pentru perioada seleucidă deţinem relativ puţine
izvoare, numărul acestora creşte o dată cu integrarea
Antiohiei în Imperiul Roman în anul 64 î. Hr., fără
însă a avea de-a face cu ceea ce specialiştii ar denumi
„surse numeroase.” Abia din secolul al IV-lea d. Hr.
19
 Daniel Buda
putem vorbi de multe surse legate de istoria Antiohiei.
Numărul acestora este ridicat pentru secolele al V-lea
şi al VI-lea, după care scade brusc o dată cu ocuparea
oraşului de către arabi în 637.
Pentru istoria oraşului Antiohia de la întemeierea
lui şi până în anul 324 avem izvoare de cea mai diferită
provenienţă. Dacă ar fi să-l credem pe Ioan Tzetzis,
Seleukos, întemeietorul oraşului, ar fi desemnat trei
bărbaţi să scrie istoria întemeierii Antiohiei, însă acest
presupus document istoric nu s-a păstrat. Pausanias
a scris o lucrare intitulată Antioheias Ktisis1citată de
mai mulţi autori antici şi din care ni s-au păstrat doar
fragmente. Nu este clar dacă această lucrare cuprin-
dea şi o istorie a Antiohiei sau dacă Pausanias a scris
o lucrare separată dedicată acestui oraş, în orice caz
el este considerat drept unul dintre istoricii vechi ai
Antiohiei. De fapt ni s-au păstrat mai multe fragmente
de lucrări antice puse pe seama unui Pausanias. A.
Diller a dovedit că au existat cel puţin doi autori cu
numele de Pausanias în antichitate şi că cel care a scris
despre Antiohia este diferit de Pausanias din Damasc,
despre care avem mai multe informaţii.2 Tot la capi-
tolul lucrări pierdute despre Antiohia le putem trece
pe următoarele:
– Euphronion din Chalcis (născut în jurul anului 275
î. Hr.), care a fost bibliotecar al bibliotecii imperiale din
Antiohia în vremea lui Antiochus cel Mare (224-187 î.
1
Păstrată în Fragmenta Historicum Graecorum 4, 467-471.
2
Vezi A. Diller, The Authors named Pausanias în Transactions
of the American Philological Asscoation, 86, 1955, p. 268-279.
20
Antiohia preniceeană
Hr.) şi a scris o Istoria ipomnimata care s-ar fi ocupat şi
cu istoria Antiohiei în perioada seleucidă;
– Nicolae de Damasc a scris o compilaţie care se
pare că a cuprins referiri la Antiohia;
– Protagorides din Cizic a trăit în vremea lui An-
tiochus IV (176-146 î. Hr.) şi a scris un tratat Despre
sărbătorile din Daphne;
– Athenaeus de Naucratis a scris o lucrare cu titlul
Despre regii Siriei care fără îndoială că a cuprins infor-
maţii despre Antiohia.3
Ioan Malalas (491-578) a fost născut în Antiohia
şi a scris influenţat de un oarecare patriotism local,
în vremea sa Antiohia fiind încă un important oraş
al Imperiului Bizantin. Este autorul unei Cronici4 în
18 cărţi, care începe cu crearea lumii şi se termină cu
anul 565. El a cunoscut foarte bine Antiohia şi opera
sa arată interesul lui pentru arhitectura oraşului.
Cronica sa are un vădit caracter popular, fiind con-
siderată de către Downey drept „cel mai important
specimen de cronică populară bizantină.”5 Se pare
de asemenea că mare parte a lucrării a fost scrisă
în Antiohia, de aceea el citează acta urbi spentru
cutremurul din anul 528, dar nu ştim dacă acest gen
3
Downey, A History of Antioch ..., p. 37.
4
The Cronicle of John Malalas, a translation by Elisabeth
Jeffreys, Michael Jeffreysşi roger Scott, cu Brian Croke, Jenny
Ferner, Simon Franklin, Alan James, Douglas Kelly, Ann Mof-
fatt, Ann Nixon, Australian Association for Byzantine Studies,
Byzantina Australiensis 4, Melbourne, 1986.
5
G. Downey, A History of Antioch …, p. 24.
21
 Daniel Buda
de sursă istorică i-a fost sau nu accesibil şi pentru
întreaga perioadă romană.
Malalas însuşi indică patru dintre sursele pe care
le-a folosit: Pausanias, Cronica lui Domninus (a doua
parte a sec. V); pentru perioada de până la Alexan-
dru cel Mare şi parţial pentru istoria romană până la
Augustus foloseşte Cronica lui Timoteus (secolul VI).
Istoria Romei imperiale până la Zenon o alcătuieşte
cu ajutorul Istoriei lui Nestorian (a doua parte a sec.
V). Pentru perioada de după Constantin cel Mare a
mai folosit o a patra sursă, Teofil.6 Malalas se pare că
a cunoscut direct aceste surse.
Malalas pare să fi avut doar puţine cunoştinţe de
istorie. A folosit sursele în mod necritic. Citează anu-
mite surse astfel încât să pară că le-a cunoscut în mod
direct, însă propriile lui greşeli îi deconspiră că a obţi-
nut citatele prin intermediari. În ciuda acestor limitări,
Cronica lui Malalas rămâne una din pricipalele surse de
cunoaştere a istoriei Antiohiei, inclusiv pentru perioada
de care ne ocupăm în acest volum. Lucrarea lui acoperă
atât perioada seleucidă cât şi pe cea romană a istoriei
Antiohiei. Informaţiile despre perioada romană sunt
considerate de către specialişti ca fiind de mai bună
calitate, fapt pentru care această lucrare prezintă un
interes aparte pentru noi.
Lucrarea lui Malalas ni s-a păstrat într-un singru
manuscris grecesc păstrat la Oxford. Există o versiune
în traducere slavonă care diferă puţin de cea grecească.
6
Hermann Bauvier, Über die Quellen der ersten vierzehn Bücher
des Johannes Malalas, Ausburg, 1960, p. 57.
22
Antiohia preniceeană
Pentru istoria creştinismului primar din Antiohia
avem două surse neotestamentare principale: Epistola
către Galateni şi Faptele Apostolilor. Epistola către Ga-
lateni a fost scrisă în anii 49-55 d. Hr.7 şi a fost adresată
Bisericilor din Galatia întemeiate în timpul călătoriei
misionare relatate de Fapte cap. 13-14. Potrivit majori-
tăţii teologilor, Faptele Apostolilor au fost scrise în anii
80-90 d. Hr.8 Exegeţi din şcoala veche, precum Adolf
von Harnack9, J. Jeremias10 şi R. Bultmann11 vorbesc de
aşa-numitele „izvoare antiohiene” pe care le-ar fi avut la
îndemână Luca şi din care a prelucrat relatarea din Fap-
te 11, 19-30, dar şi alte fragmente12. Alţii resping această
7
N. Taylor, Paul, Antioch and Jerusalem: A Study in Relation-
ship and Authority in Earliest Christianity, Journal for the Study of
the New Testament Supplement, 66, Sheffield Academic Press,
1992, p. 46; E. J. Betz, Galatians: A Commentary on Paul’s Letter to
the Churches in Galatia, Hermeneia Commentary, Fortress Press,
Philadelphia, 1979, p. 11-12.
8
G. Schneider, Die Apostelgeschichte, vol. I, Freiburg, Herder,
1980, p. 121; P. Vielhauser, Geschichte der Urchristlichen Literatur,
Berlin, Walter de Gruyter, 1975, p. 407; W. Marxsen, Introduction
to the New Testament, Oxford, Basil Blackwell, 1968, p. 151.
9
A. von Harnack, Die Apostelgeschichte. Beiträge zur Einleitung
in das Neue Testament III, Leipzig, 1908, p. 138, 169-173.
10
J. Jeremias, Untersuchungen zum Quellenproblem der Apostel-
geschichte, în Abba. Studien zur neutestamentlichen Theologie und
Zeitgeschichte, Göttingen, 1966, p. 247-255.
11
R. Bultmann, Zur Frage nach der Quellen der Apostelgeschichte
în A. J. B. Higgins (ed.), New Testament Essays. Studies in Memory
of T. W. Manson, Manchester, 1959, p. 77-78.
12
Potrivit lui Harnack, este vorba de Fapte 6,1-8,4a; 11,19-30;
12,25-15,35. J. Jeremias: Fapte 6,1-8,4; 9, 1-30; 11, 19-30; 12,25-14,28;
15,35 şi urm.
23
 Daniel Buda
teorie a „izvoarelor antiohiene”13 sau acceptă o formulă
de compromis.14 Folosirea Faptelor ca şi sursă istorică
ridică însă câteva probleme: autorul Faptelor este mai
interesat să prezinte dezvoltarea Bisericii primare după
propria lui viziune, decât să relateze faptele istorice. De
asemenea el este în mod clar înclinat să mascheze orice
conflict existent în Biserica primară, mai ales dacă pri-
veşte probleme fundamentale. Acest lucru este evident
dacă comparăm disputa dintre Sfântul Apostol Pavel şi
Barnaba, aşa cum este ea relatată în Fapte cap. 15 şi Ga-
lateni cap. 2. Oricum, cartea Faptelor rămâne principala
sursă de cunoaştere a istoriei creştinismului antiohian
din prima jumătate a secolului I chiar şi pentru istoricii
şi exegeţii moderni care nu o consideră foarte credibilă
din punct de vedere istoric.
Pentru istoria comunităţii iudaice antiohiene de la
începutul oraşului şi până la căderea Ierusalimului,
o sursă importantă de informaţie o reprezintă opera
istoricului şi filosofului evreu Iosif Flaviu, mai ales
Antichităţile iudaice şi Războiul iudaic. În ambele lucrări
13
Precum A. Weiser, Die Apostelgeschichte, vol. I, Gütersloch
– Würzburg, 1981, p. 275; G. Lüdemann, Das frühe Christentum
nach den Traditionen der Apostelgeschichte, Göttingen, 1987, p. 142;
W. G. Kümmel, Einleitung in das Neue Testament, Heidelberg,
1973, p. 143; Anton Dauer, Paulus und die christliche Gemeinde im
syrischen Antiochia, Beltz Athäneum Verlag, Weinheim, 1996, p.
13-14, cu bogată bibliografie;
14
Precum cea a lui L. Schenke, Die Urgemeinde. Geschichte und
theologische Entwicklung, Stuttgart, 1990, p. 318: „Probabil“ Luca a
avut la îndemână la redactarea Faptelor, nu numai relatări orale,
ci şi anumite notiţe.
24
Antiohia preniceeană
există suficient de multe referiri la situaţia evreilor din
Antiohia, ceea ce arată importanţa comunităţii iudaice
antiohiene în cadrul iudaismului antic. Despre evreii
antiohieni primim informaţii, e drept puţine, din Tal-
mudul ierusalimitean.
Eusebiu de Cezarea cu a sa Istorie bisericească repre-
zintă o foarte importantă sursă de informaţie. Aceasta
cuprinde destul de multe referiri la situaţia Bisericii
din Antiohia. Întrucât perioada de care se ocupă Is-
toria bisericească este exact perioada care face obiectul
de studiu al acestui volum, toate informaţiile oferite
de această lucrare se constituie ca o sursă deosebit de
valoroasă de informaţie. Într-o măsură mult mai mică
este utilă şi lucrarea Martirii din Palestina, întrucât ne
oferă informaţii despre martirii din Antiohia de la în-
ceputul secolului al IV-lea.
Istoriile bisericeşti ale lui Socrate, Sozomen, Filos-
torgiu şi Teodoret al Cyrului ne sunt doar într-o mică
măsură utile, întrucât ele se ocupă de perioada de după
324, adică exact unde se opreşte cercetarea propusă de
acest volum.
Evagrie Scolasticul, originar din Siria, unde a
fost născut în jurul anului 536, a activat ca avocat
în Antiohia. Ca şi sfătuitor al patriarhului Grigorie
al Antiohiei (570-593), el a fost în centrul afacerilor
bisericeşti şi civile ale Antiohiei. Evagrie este autorul
unei Istorii bisericeşti care acoperă perioada istoriei
Antiohiei între 540-593. Lucrarea lui este din păcate
pierdută. Evagrie Scolaticul a avut un interes aparte
pentru istoria veche a Antiohiei, fapt care rezultă
25
 Daniel Buda
din fragmentele rămase. Astfel, el ne oferă informaţii
preţioase despre colonizarea Antiohiei la întemeierea
acesteia.
Dintre autorii creştini care au referiri pasagere la
Biserica antiohiană primară şi pe care i-am utilizat
în acest volum amintesc pe Clement Alexandrinul,
Hipolit, Ieronim, Sfântul Irineu al Lyonului, Justin
Martirul, Tertulian şi Procopie de Cezarea. Desigur
că o importanţă aparte o constituie operele autorilor
antiohieni din această perioadă, mai ales cea a Sfân-
tului Ignatie al Antiohiei şi a lui Teofil al Antiohiei.
Ambele au fost analizate doar din perspectiva de surse
de informaţii despre situaţia din Biserica Antiohiei
din vremea lor.
Există mulţi autori păgâni care fac referire la An-
tiohia în operele lor şi pe care i-am citat în această lu-
crare. Niciunul dintre ei nu se ocupă în mod special de
Antiohia, ci pomenesc acest oraş mai ales în legătură
cu vizitele unor împăraţi romani. Cei mai importanţi
autori păgâni, atât de limbă greacă, cât şi latină, care
intră în această categorie sunt: Appian, Caesar, Cice-
ro, Dio Cassius, Diodorus Siculus, Filostrat, Juvenal,
Livius, Pausanias, Polibius, Plinius, Plutarh, Strabo,
Tacitus.
Herodian este autorul unei Istorii de la moartea
lui Marc Aureliu până la ascensiunea lui Gordian III,
aşadar pentru anii 180-254. Despre viaţa lui cunoaştem
puţine lucruri, sigure fiind doar elementele care apar în
opera sa sau care pot fi deduse din aceasta. Se pare că
Herodian era originar din Antiohia, de aceea opera sa
26
Antiohia preniceeană
cuprinde mai multe referiri la acest oraş, la caracterul
locuitorilor şi la istoria regiunii.15
Libanius, născut la Antiohia în jurul anului 314, a
trăit în acest oraş după 354 şi până la moartea sa în ju-
rul anului 393. Dacă toată opera sa cuprinde informaţii
importante pentru istoria Antiohiei în general, pentru
perioada de care se ocupă acest volum este importantă
cuvântarea Antiochikos (Oration 11)16, rostită în anul 356
sau 360 cu ocazia jocurilor olimpice. Importante sunt
pentru noi informaţiile legate de colonizare, despre aşe-
zarea oraşului, clima şi bogăţiile lui, aşadar lucruri din
realitatea Antiohiei din vremea lui Libanios, dar care
foarte probabil erau aceleaşi şi în perioada preniceeană.
Ammianus Marcelinus17, grec de origine, compatri-
ot cu Libanius, aşa cum ne informează celebrul retor,
adică originar din Antiohia, avem despre el–cu excepţia
menţiunii lui Libanius şi a unei menţiuni a gramati-
cului Proscianus (sec. VI d. Hr.)–doar ştiri deduse din
propria lui operă. Nu ştim cu precizie anul naşterii,
însă din opera sa se poate deduce că s-a născut cândva
între anii 330-335 ca ingenuus, adică născut din oameni
liberi şi grec de neam, aşa cum precizează de mai multe
15
Herodian, LCL 454, London, Cambridge, 1969, Introduc-
tion, p. XXV.
16
Libanios, Antiochikos (or. XI). Zur heidnischen Renaissance in
der Spätantike, übersetzt u. kommentiert von Georgios Fatouros u.
Tilman Krischer, Verlag Turia & Kant, Wien, Berlin, 1992.
17
David Popescu, Studiu introductiv la Ammianus Marceli-
nus, Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
p. 5-44.
27
 Daniel Buda
ori. Probabil că şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la
Antiohia, unde a putut primi o educaţie aleasă. În orice
caz, din opera sa rezultă că era interesat de literatură,
ştiinţe şi filozofie.
A fost ofiţer în armata romană, iar între 354-360 a
participat la acţiunile lui Ursicinus în calitatea de pro-
tector domesticus, adică ofiţer în corpul de elită al gărzii
imperiale. În această calitate a fost prezent, în 354, în
oraşul fortificat Nisibis din Mesopotamia, a venit la
Antiohia, unde şeful său a judecat un proces de înaltă
trădare, anume un complot împotriva lui Gallus, ce-
zarul Răsăritului. A mers apoi la Mediolanum, nordul
Galiei. Aici l-a cunoscut pe Julian Apostatul, pe care-
l descrie în culori deosebit de pozitive şi căruia i-a
afectat o bună parte din opera sa. În vara anului 357,
Ursicius a fost trimis de către împăratul Constantius
în Orient pentru a întări graniţele cu perşii, dar este
repede rechemat în urma unor uneltiri care i-au indus
împăratului ideea că ar dori să comploteze împotriva
lui, fapt pentru care a fost înlocuit şi chemat ca şef al
cavaleriei cu postul de comandă la palat, pentru a putea
fi mai uşor supravegheat. Nu ştim dacă şi subalternul
său, Ammianus Marcellinus, l-a urmat la curte sau a
rămas în Orient. Din vara anului 360 până în 363 nu
se mai ştie nimic despre el când apare alături de Julian
în campania lui din Orient împotriva perşilor. Este
posibil ca în momentul în care Julian a ajuns împărat,
Ammianus să fi fost retras la Antiohia şi să se fi înrolat
în momentul trecerii acestuia prin Antiohia, în iulie
362 în drumul său spre perşi. El descrie în amănunt
28
Antiohia preniceeană
campania la care a participat, probabil, în calitate de
ofiţer de artilerie.
Ammianus a trăit primejdioasa revenire din cam-
pania împotriva perşilor, ajungând la Antiohia. Din
364 ştim puţine despre el. S-a stabilit la Antiohia unde
a rămas până în 382, după care a plecat la Roma. La
Antiohia a cunoscut îndeaproape procesele de trădare
judecate în faţa lui Valens (XXIX, 2, 4). Este posibil ca
între anii 364 şi 382-383, când a plecat la Roma, să fi
făcut câteva călătorii în Egipt (XXII, 16, 15) şi Grecia
(XXVI, 10, 19).
La Roma nu a fost primit foarte bine de aristocraţie.
În 383, din cauza unei secete, din Roma au fost alungaţi
străinii, printre care şi el (XIV, 6, 9). Mai târziu a fost
apreciat în cetatea eternă, despre care a scris „Cetatea
eternă … care va trăi cât timp vor exista oameni pe
pământ” (XIV, 6, 1; 3, 6). Sfârşitul vieţii şi l-a petrecut
la Roma, aşa cum rezultă din scrisoarea trimisă în anul
392 de către Libanius, luând parte la „lecturi publice”.
A murit în jurul anului 400. Este autorul unei Istorii
romane care a cuprins „faptele petrecute de la princi-
patul lui Caesar Nerva şi până la moartea lui Valens“,18
aşadar perioada dintre anii 96- 378. Din păcate, din
cele treizeci şi una de cărţi ale Istoriei lui Ammianus
Marcelinus, primele treisprezece, care se ocupă de
perioada dintre 96 şi 353, s-au pierdut. Cărţile care
18
Ammianus Marcelinus, Istorie romană, studiu introductiv,
trad., note şi indice de Prof. David Popescu, Ed. Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, XXXI, 16, 9, p. 596.
29
 Daniel Buda
s-au păstrat relatează perioada 353-378, respectiv de la
consolidarea domniei lui Constantius până la bătălia
de la Adrianopolis, unde şi-a găsit sfârşitul împăratul
Valens, perioadă care nu face obiectul lucrării de faţă,
de aceea Istoria lui Ammianus, deşi are numeroase
referiri la Antiohia şi la evenimentele petrecute în acest
oraş, ne este utilă numai datorită câtorva afirmaţii cu
caracter general legate de oraşul lui natal.
Iulian Apostatul (361-363), care a trăit pentru o vre-
me la Antiohia, pregătind campania împotriva perşilor
din care nu a mai revenit în viaţă, a scris în Antiohia
în ianuarie 363 lucrarea Misopogon. Aceasta ne intere-
sează din aceleaşi motive precum opera lui Libanius:
cuprinde referiri la realităţi ale Antiohiei care vor fi fost
la fel şi cu secole înainte.
Sfântul Ioan Gură de Aur–fără îndoială cel mai fai-
mos şi mai respectat teolog antiohian–opera sa cuprin-
de atât de multe referiri la istoria şi situaţia Antiohiei,
încât am putea să scriem o istorie a Antiohiei folosind
ca sursă opera sa. Pentru volumul de faţă importante
sunt mai ales omiliile despre înaintaşii săi întru episco-
pat, mai ales omilia despre Babila şi descrierea cultului
dezvoltat la Antiohia în jurul lui, precum şi cuvântările
despre alţi martiri antiohieni.
Inscripţii. Cercetările arheologice efectuate în
Antiohia au scos la iveală numeroase inscripţii, cele
mai multe în greacă şi latină, însă conţinutul acestora
este dezamăgitor. Din perioada seleucidă s-a păstrat
o singură inscripţie (IGLS nr. 992), iar din perioa-
30
Antiohia preniceeană
da romană nu s-a păstrat nicio inscripţie oficială.19
Numărul limitat al acestora se datorează faptului că
oraşul a suferit numeroase distrugeri, atât umane cât
şi naturale, iar marile inscripţii de marmură au fost
grav afectate. De asemenea este posibil ca unele in-
scripţii să fie distruse în timpul excavărilor. Cititorul
va observa că am făcut câteva referiri la inscripţii pe
parcursul acestui volum.
De ajutor în scrierea istoriei Antiohiei preniceene
sunt mozaicurile descoperite la Antiohia sau în îm-
prejurimi. Cel mai cunoscut rămâne, fără îndoială,
aşa-numitul Mosaic Yakto20. Numele provine de la
o vilă din Yakto, o secţiune din Daphne unde a fost
descoperit. Acest mosaic înfăţişează Megalopsychia21în
forma unui medalion central, înconjurat de scene ci-
negetice. Pe margine sunt scene reprezentând clădiri
şi secvenţe din viaţa cotidiană, care sunt de o ines-
timabilă valoare istorică. Mosaicul provine de pe la
mijlocul secolului al V-lea d. Hr., iar specialiştii cred
că aceste scene de pe margine reprezintă realităţi din
19
Downey, A History of Antioch ...., p. 25.
20
Publicat pentru prima dată de J. Lassus, La mosaïque de
Yakto în Antioch-on-the-Orontes ..., vol. I, p. 114-156. Republicat
în Doro Levi, Antioch Mosaic Pavements ..., vol. I, p. 323-345. Azi
mosaicul se află ma muzeul din Antakiya şi am avut plăcerea
de a-l vedea.
21
Megalopsychia este o reprezentare a virtuţilor după sis-
temul lui Aristotel şi foarte probabil este o alternativă propusă
sistemului de virtuţi creştine (Vezi în acest sens studiul lui G.
Downey, The Pagan Virtue of Megalopsychia în Transactions of the
American Philological Association, 76, 1945, p. 279-286).
31
 Daniel Buda
Antiohia. În vreme ce J. Lassus22 crede că aceste scene
reprezintă drumul de la Daphne la Antiohia, Doro
Levi23 crede că nu există suficiente evidenţe pentru
a susţine această teorie şi că este posibil ca imaginile
să reprezinte doar scene din Daphne, nu şi din afara
acestei suburbii. Se pare însă că teoria lui J. Lassus
are mai mari şanse să fie corectă, întrucât comparaţia
itinerariului propus de mozaicul Yakto cu descrierea
Antiohiei realizată de Libanius oraşului în celebra
sa Oratio 11 coincid cu exactitate. Ruta descrisă ar
începe în partea de nord-est a oraşului la poarta care
ducea spre oraşul Bereea, trece prin cea mai mare
parte a oraşului, prin insula din Antiohia şi apoi se
îndreaptă spre Daphne, unde itinerariul se sfârşeşte
cu faimosul izvor.24
În ceea ce priveşte studiile moderne, la nivel
mondial există câteva monografii de foarte bună
calitate despre istoria Antiohiei atât ca metropolă a
Antichităţii, cât şi ca centru creştin. Cele mai multe
tratează doar anumite perioade din istoria acestui
oraş, în vreme ce numai puţine dintre ele sunt dedi-
cate întregii lui istorii. Munca de pionierat în acest
domeniu a fost realizată de cercetătorul german,
specialist în filologie clasică, Carl Otfried Müller
(1797-1840), care a publicat o primă lucrare cu carac-
22
J. Lassus, op. cit, p. 118.
23
Doro Levi, op. cit., p. 326.
24
Downey, A History of Antioch ..., p. 31.
32
Antiohia preniceeană
ter monografic despre Antiohia, cu titlul Antiquitates
Antiochenae.25 De mici dimensiuni, aceasta se bazează
în mare parte pe surse literare, întrucât o cercetare
de natură arheologică la faţa locului era extrem de
dificilă la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru că
zona în care se află ruinele era extrem de nesigură
pentru cercetătorii europeni. De remarcat faptul că
prima monografie despre Antiohia apare la mijlocul
secolului al XIX-lea în vreme ce o primă monografie
monumentală despre Constantinopol, un alt centru
mare al Imperiului Roman, apăruse deja în 1680.26
Motivele pentru interesul mai scăzut al cercetătorilor
europeni moderni pentru Antiohia sunt multiple: lip-
sa de izvoare istorice abundente, scoaterea timpurie
a Antiohiei din sfera de influenţă greco-romană prin
cucerirea de către arabi, imposibilitatea de a realiza
cercetări arheologice la faţa locului etc.
După ce la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost po-
sibil pentru cercetătorii europeni, în virtutea situaţiei
politice de atunci, să viziteze ruinele Antiohiei şi să
realizeze cercetări, au apărut mai multe studii despre
Antiohia. Merită amintit aici Richart Förster (1843-
1922), filolog clasic, arheolog şi istoric al artei germane
care a vizitat ruinele Antiohiei între 18-29 martie 1896.
25
Publicată la Göttingen în 1839. Lucrarea a fost republicată
în Commentationes societatis regiae scientiarum Gottingensis recen-
tiores, classis historiae et philologiae 8, Göttingen, 1841, p. 205-340.
26
Este vorba de lucrarea lui Charles Du Fresne, sieur Du
Change, Historia byzantyna duplici commentario illustrata, Paris,
1680 în 2 volume.
33
 Daniel Buda
Rezultatul acestei vizite a fost publicarea a trei studii
despre Antiohia.27 Förster a fost interesat mai ales de
opera autorului păgân Libanius din care a publicat în
renumita colecţie Teubner. Studiile sale însă reprezintă
un progres faţă de monografia lui Müller, adăugând
informaţiile culese la faţa locului, precum şi fotografii
ale Antiohiei realizate de călători europeni în secolele
al XVIII-lea şi al XIX-lea şi îmbunătăţind schiţele car-
tografice deja existente.
Un enorm pas înainte în cercetarea arheologică a
Antiohiei a fost realizată de excavările efectuate de
profesorul Charles Rufus Morey (1877-1955) de la
Universitatea din Princeton. Lucrările de excavare au
avut loc între anii 1932-1939 şi au cuprins atât Antio-
hia cât şi suburbia Daphne şi portul Seleucia Pieria.
Rezultatele cercetărilor au fost atent documentate,
iar descoperirile, mai ales mozaicurile, plasate într-
un muzeu din Antakiya care poate fi vizitat până
astăzi.28 Excavările au adus la lumină o bună parte
din vechiul oraş şi s-a putut întocmi o cartografie
mult mai exactă a acestuia. Din păcate lucrările nu au
fost finalizate datorită dificultăţii excavării: vechiul
oraş se află la mai mulţi metri sub aluviunile aduse
de ploile torenţiale de pe muntele Silpius pe platoul
27
Este vorba de Antiohia am Orontes în Jahrbuch der klassischen
Arnchäologischen Instituts, nr. 12, 1897, p. 103-149; Skulpturen von
Antiochia în ibid. nr. 13, 1898, p. 177-191; Zu den Skulpturen und
Inschriften von Antiochia în idib., nr. 16, 1901, p.39-55.
28
Charles Rufus Morey, The Mosaics of Antioch, New York,
1938 şi Antioch-on-the-Orontes, vol. I-III, Princeton, 1934-1941.
34
Antiohia preniceeană
dintre acesta şi râul Orontes.29 O altă dificultate pe
care arheologii au întâlnit-o este faptul că întrucât
oraşul a fost distrus de mai multe cutremure de-a
lungul secolelor, acesta a fost reconstruit cu pietrele
ruinelor, astfel încât avem clădiri de exemplu constru-
ite în perioada medievală, dar care au în cuprinsul lor
pietre din perioada seleucidă sau romană. Oricum,
o bună parte a vechii Antiohii aşteaptă încă să fie
rescoasă la lumină.
În orice caz, cercetările lui Morey au stimulat in-
teresul istoricilor, atât laici cât şi bisericeşti, pentru
Antiohia. O primă lucrare de mari dimensiuni despre
istoria bisericească a Antiohiei a apărut la un deceniu
după ce Morey şi-a publicat raportele sale arheologice.
Este vorba de lucrarea în limba greacă a lui A. Papado-
pulos, Istoria tis êkklisias Antioheias.30 Lucrarea cuprinde
1048 de pagini.
Un moment de cotitură în cercetarea istoriei An-
tiohiei îl constituie contribuţia adusă de Glandville
Downey. Acesta şi-a dedicat cea mai mare parte a
activităţii sale ştiinţifice cercetării istoriei Antiohiei.
Monumentala sa lucrare A History of Antioch from Se-
leucus to the Arab Conquest, Princeton, 1961 m-a ajutat
enorm la scrierea acestei lucrări, slujindu-mi ca prin-
cipal punct de orientare. Deşi istoria bisericească nu
reprezintă principala lui prioritate, opera lui Downey
29
Aşa se explică faptul că în unele părţi, vechiul oraş se află
la 10 metri sub pământ (vezi Antioch-on-the-Orontes, 3, 5-6).
30
Alexandria, 1951.
35
 Daniel Buda
rămâne fără îndoială cea mai importantă contribuţie
modernă la cunoaşterea istoriei Antiohiei.
O serie de alte monografii sunt dedicate unei pe-
rioade ceva mai scurte din istoria Antiohiei. Prefer să
amintesc aici doar două dintre ele, pe care le-am utilizat
cel mai mult în redactarea acestui volum. Michelle Slee
este autoarea unei monografii dedicate primului secol
creştin al Antiohiei.31 Spre deosebire de lucrările ante-
rioare care se ocupă de aceeaşi perioadă, Slee foloseşte
ca surse de cunoaştere a situaţiei Bisericii din Antiohia
primului secol atât Evanghelia după Matei cât şi lucrarea
Didahia, întrucât le consideră pe ambele ca fiind de ori-
gine antiohiană.32 Aşa cum se poate vedea din cuprinsul
acestui volum, mi-am însuşit opinia că foarte probabil
Evanghelia după Matei este de origine antiohiană şi că în
mod indirect ne spune câte ceva despre situaţia Bisericii
de aici în a doua jumătate a secolului I. Am ezitat să-mi
însuşesc opinia că Didahia este de origine antiohiană,
chiar dacă există numeroase argumente în acest sens.
Un alt volum care mi-a fost deosebit de util este
semnat de Raymond E. Brown şi John P. Meier şi se
ocupă de istoria primelor trei generaţii de creştini din
Antiohia şi Roma.33 Potrivit autorilor, pentru fiecare
31
Michelle Slee, The Church in Antioch in the First Century CE.
Communion and Conflict, Journal for the Study of the New Tes-
tament, Supplement Series 244, Sheffield Academis Press, 2003.
32
Ibidem, p. 3-4.
33
Raymond E. Brown& John P. Meier, Antioch & Rome. New
Testament Cradles of Catholic Christianity, Paulist Press, New York,
Mahwah, 1982.
36
Antiohia preniceeană
din primele trei generaţii de creştini antiohieni, re-
spectiv romani există un document reprezentativ. În
cazul antiohienilor, acestea ar fi : Faptele Apostolilor şi
Epistola către Galateni pentru prima generaţie, Evan-
ghelia după Matei pentru a doua generaţie şi epistolele
ignatiene, respectiv Didahia, pentru a treia generaţie.
Autorii realizează de asemenea interesante conexiuni
între situaţiile de la Antiohia şi Roma.
În ceea ce priveşte restul literaturii secundare uti-
lizate, doresc să subliniez faptul că nu mi-am propus
să consult şi utilizez volumul enorm de studii scrise
pe tema istoriei creştinismului antiohian primar, ci
mai degrabă să utilizez şi comentez sursele primare
legate de aceasta. Totuşi, până la urmă lista lucrărilor
consultate s-a dovedit a fi suficient de lungă.
În final doresc să specific faptul că întrucât am
lucrat la acest volum pe parcursul a zece ani, am fo-
losit uneori aceeaşi lucrare în diferite ediţii şi limbi,
în funcţie de locul unde mă aflam şi accesibilitatea la
materialul studiat.
37
 I. Antiohia precreştină

I.1. Întemeierea oraşului. Legende legate de peri-

oada dinaintea întemeierii
Antiohia a fost întemeiată la 22 mai 300 î. Hr. de către
Seleukos I Nikanor34 (Biruitorul). Acesta, în contextul
luptelor dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare pentru
stăpânirea teritoriului cucerit de marele împărat macedo-
nean, l-a învins pe Antigonius la Ipsos, în anul 301 î. Hr.,
după care, ca urmare a masivelor colonizări de populaţie
greacă deja întreprinse în nordul Siriei, s-a gândit să înte-
meieze mai multe oraşe35. Întemeierea mai multor aşezări
.

34
Seleukos I Nikanor este întemeietorul Imperiului Seleucid
şi al dinastiei seleucide. S-a născut în jurul anului 355 î. Hr. ca fiu al
unui macedonean pe nume Antiochos. A participat la campaniile
lui Alexandru cel Mare din Răsărit, remarcându-se mai ales în
bătăliile din India. S-a căsătorit cu o prinţesă iraniană pe nume
Apama, ca parte a unui program al lui Alexandru Macedon de
a încheia alianţe matrimoniale între liderii săi militari şi nobili-
mea persană. Din această legătură s-a născut mai târziu dinastia
seleucidă (Vezi Andreas Mehl, art. Seleukon I Nikanor în Der Neue
Pauly. Enzyklopädie der Antike, vol. II, p. 361-362).
35
Seleukos este socotit a fi întemeietorul a cincizeci şi şase
de oraşe, dintre care şaisprezece ar fi purtat numele de Antiohia.

39
 Daniel Buda
urbane cu un element important de populaţie grecească
în Asia Mică era parte a unui plan de consolidare a pute-
rii seleucide în regiune. Ca orice întemeiere de oraş, nici
Antiohia nu a început de la „iarbă verde.” Regiunea în
care s-a dezvoltat Antiohia, deosebit de prielnică vieţii,
aşa cum se va vedea din subcapitolele următoare, a fost
locuită încă din epoca de piatră. De asemenea, la înte-
meierea oraşului existau deja locuitori greci în aşezare
care nu au fost aduşi printr-un program sistematic de
colonizare, ci care au sosit aici în mod individual şi liber,
atraşi fiind de avantajele oferite de aşezare.36
Antiohienii Libanius şi Malalas, deşi au trăit în se-
cole diferite şi erau unul pâgân, iar celălalt creştin, s-au
arătat preocupaţi să arate că Antiohia, oraşul lor natal,
are o istorie care se întinde dincolo de întemeierea
oficială a oraşului. Astfel, ambii autori consemnează
o tradiţie care probabil că circula printre coloniştii
greci din Antiohia, potrivit căreia prinţesa Io, fiica lui
Inachus, regele din Argus, când a fugit de mânia zei-
ţei Hera37, a venit şi a locuit pe Muntele Silpius unde
În realitate el a întemeiat – în afară de Antiohia pe Orontes şi
Daphne – următoarele oraşe: Seleucia Pieria, portul care deservea
Antiohia, în anul 300 î. Hr.; Laodiceea, oraş-port numit aşa în
cinstea mamei sale Laodike; Apamea pe Orontes în cinstea soţiei
sale Apama; Apamea pe Zeugma, pe malul stâng al Eufratului; Se-
lucia pe Zeugma, pe malul drept al Eufratului; Seleucia pe Tigru,
Seleucia pe Kalykadnos în Cilicia; Nikatoris, probabil pe malul
stâng al Eufratului, Beroia şi Nikephorion, pe Eufratul de mijloc.
36
G. Downey, A History of Antioch …, p. 46-47.
37
Potrivit legendei, Zeus s-a îndrăgostit de frumoasa Io,
iar pentru a o seduce s-a transformat într-un taur. (Vezi toate
40
Antiohia preniceeană
a şi murit. Inachus i-a trimis pe argonauţi în frunte
cu Triptolemus în căutarea ei, care, negăsind-o, s-au
aşezat lângă Muntele Silpius şi au întemeiat oraşul
Iopolis. Versiunea lui Libanius precizează că grecii
lui Triptolemus au rămas pe locul unde mai tâziu se
va dezvolta Antiohia datorită bogăţiei şi frumuseţii
acestuia.38 Potrivit unei alte legende, un cretan, pe
nume Kasos, ar fi primit poruncă divină să ia cu el
mai mulţi nobili cretani şi să plece spre o regiune
unde avea să se întemeieze un oraş mare. La sosirea
în zona muntelui Silpius, Kasos a fost bine primit de
argonauţi şi a întemeiat oraşul Kasiotis. Apoi Kasos s-a
căsătorit cu Amyke, fiica regelui Salaminus al Ciprului,
iar mireasa a adus cu ea numeroşi colonişti ciprioţi.
La moartea ei, Amyke ar fi fost îngropată la o sută de
stadii distanţă de oraşul Kasiopolis, fapt pentru care
regiunea s-ar fi numit mai târziu Amuk. Deşi astăzi
ştim că numele de Amuk dat regiunii este de origine
semitică şi înseamnă „fundătură” sau „adâncitură,”39
este de remarcat efortul celor doi antiohieni40 de a lega
legenda colonizărilor precedente de toponimele exis-
tente. De asemenea, potrivit unei alte legende, când
unele dintre heracleide au fost trimise în exil de către
Eurysthes, ele au rătăcit prin Europa şi Asia împreună
detaliile legendei la Katharina Waldner, art. Io în Der Neue Pauly.
Enzyklopädie der Antike, vol. V, p. 1053-1054).
38
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 44-52, ed. germ., p. 28-29.
39
G. Downey, A History of Antioch …, p. 46-47.
40
Vezi Malalas, Cronica, 201, 15, ed. eng., p. 106; Libanius,
Oratio 11, Antiochikos, 52-56, ed. germ., p.29-30.
41
 Daniel Buda
cu mai mulţi eleeni, până ce s-au aşezat în regiunea de
lângă Antiohia unde au întemeiat Heraclea, o suburbie
a micului oraş Daphne.
Aşadar, potrivit acestor legende, trei oraşe mai mici
au stat la baza fondării Antiohiei: Iopolis sau Ione care
se afla pe muntele Silpius şi care avea trei temple, unul
dedicat lui Io, altul lui Cronos şi altul lui Zeus Nemean
care mai târziu a fost dedicat lui Zeus Epikarpios (cel
care aduce roade)41 şi un templu dedicat lui Zeus
Keraunios; Heracleia lângă Daphne şi Kasiotis tot pe
Muntele Silpius. Deşi legende, aceste relatări au toate
şansele să se bazeze pe un sâmbure de adevăr. Săpă-
turile arheologice efectuate în secolul al XX-lea au scos
la iveală faptul că pe locul unde s-a dezvoltat Antiohia
au existat aşezări greceşti anterioare întemeierii.42
Potrivit lui Libanius, planul de construire al Anti-
ohiei nu i-ar fi aparţinut lui Seleukos I Nikanor, ci ar
fi provenit de la însuşi Alexandru cel Mare. Acesta,
după ce l-a învins pe Darius al perşilor, s-a deplasat
spre Fenicia. Libanius spune că pe drum Alexandru
s-a oprit la un izvor cu o apă deosebit de dulce într-un
loc de o deosebită frumuseţe. După ce ar fi gustat din
această apă, ar fi afirmat că gustul acesteia este asemeni
laptelui mamei sale. De aceea a poruncit să se constru-
iască acolo o fântână pe care a numit-o după mama
sa Olimpia. Alexandru ar fi decis ca pe acel loc să se
construiască un oraş, însă nu a putut să pună el însuşi
41
Malalas, Cronica, II, 29, ed. eng., p. 14.; II, 30, 2-3, p. 15.
42
G. Downey, A History of Antioch …, p. 52.
42
Antiohia preniceeană
planul în aplicare datorită necesităţii de a-şi continua
campania militară. Totuşi, el ar fi construit pe acel loc
un templu dedicat lui Zeus Bottiaios după bottiaei locu-
itori care au trăit în regiunea Emathia din Tracia, locul
natal al lui Alexandru. De asemenea, Alexandru ar fi
construit acolo o citadelă numită Emathia.43 Malalas
menţionează un sat cu numele Bottia care s-ar fi aflat
pe Orontes, „dincolo de Iopolis.”44 Nu este deloc sigur
că Alexandru a trecut pe locul unde a fost construită
mai târziu Antiohia. Avem mai degrabă de-a face cu
o legendă etiologică dezvoltată de doi autori pătrunşi
de patriotism local – Libanius şi Malalas – menită să
dea mai multă glorie originii Antiohiei.
La întemeiere, Antiohia a devenit parte a unui tetra-
polis din care mai făceau parte Seleucia Pieria, Laodicea
şi Apamea-la-mare.45 De observat că avem de-a face
cu două oraşe mari, fiecare fiind deservit de un port.
Compararea planurilor Antiohiei şi Laodiceei a scos
la iveală faptul că cele două oraşe au fost construite
după planuri similare, ceea ce ar indica fie că au fost
43
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 73-77, ed. germ., p.31-32.
44
Malalas, Cronica, VIII, 200, 13, ed. eng., p. 106.
45
Strabo, Geography, VII, cartea 16, 2,4, C750 în The Loeb
Classical Library, vol. 241, ed. de Jeffrey Henderson, trad. de
Horace Leonard Jones, Harward University Press, Cambridge
MA, London, 2006, p. 240-243: “Antiohia este de asemenea un
tetrapolis de vreme ce este formată din patru părţi; şi fiecare
dintre cele patru aşezări este fortificată atât de un zid comun cât
şi de propriul zid.” Vezi şi A. M. H. Jones, The Cities of the Eastern
Roman Provinces, Oxford, 1937, p. 243.
43
 Daniel Buda
proiectate de acelaşi arhitect, fie că s-au urmat strict
indicaţiile de construire venite de la aceeaşi persoană.46
I.2. Numele oraşului
Potrivit lui Strabo şi Libanios, noul oraş întemeiat în
300 î. Hr. şi-ar fi primit numele Antiohia, în onoarea lui
Antiochus, tatălui lui Seleukos.47 Malalas scrie că potri-
vit lui Pausanias, oraşul a primit într-adevăr numele de
Antiohia după tatăl întemeietorului, însă el îşi exprimă
îndoiala că această teorie ar fi corectă. De aceea el scrie:
„Învăţatul Pausanias a afirmat că Seleukos a numit Anti-
ohia cea Mare după tatăl său, de vreme ce tatăl său a fost
de asemenea numit Antiochios. Dar nimeni, construind
un oraş, nu-l numeşte după un mort, căci aceasta nu ar
avea niciun sens; el îl numeşte după o persoană care este
de asemenea în viaţă.” Potrivit lui Malalas, numele ora-
şului ar fi fost dat după fiul lui Seleukos, Antiochus So-
ter: „el a denumit acest oraş după fiul său Antiochos.”48
Istoricul bisericesc Sozomen se exprimă în acelaşi sens.49
46
G. Downey, A History of Antioch …, p. 54.
47
Strabo, Geography, VII; cartea 16,4, ed. eng., p. 241: “An-
tiohia de lângă Daphne …a fost numită după tatăl său (al lui
Seleukos I Nikanor n. n.)”. Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 93:
„Oraşul a primit numele de la Seleukos, numele însă şi-l datorează
tatălui său, Antiochos“, ed. germ., p. 33.
48
Malalas, Cronica, VIII, 204, 19, ed. eng., p. 107.
49
Sozomen, Istoria bisericească 4, 19, ed. eng., p. 488: “…
Seleukos, tatăl lui Antiochus, care i-a dat numele său oraşului
Antiohia.”
44
Antiohia preniceeană
Spre a fi deosebită de celelalte Antiocheias, noua
Antiohie a fost numită „lângă Daphne,”50 după subur-
bia vestică a oraşului sau „pe Orontes,”51 fluviul care
curgea prin oraş. Mai târziu, când Antiohia a devenit
faimoasă, a primit o serie de supra-nume: „cel mai gra-
ţios oraş52”; Antiohia „cea Mare”53, supra-nume care s-a
consacrat; „strălucita coroană a Orientului – Orientes
apicem pulcrum.54Sfântul Ioan Gură de Aur55 îşi numeşte
oraşul natal „căpetenia şi mama tuturor oraşelor care
se află sub cerul de la răsărit.”
50
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XVII, 2, 24, ed. rom., p.
385; II Macabei 4, 33; Acest nume apare şi pe inscripţia unei
statuete de bronz (Inscriptions grecques et latines de la Syrie, L.
Jalabert şi R. Mouterde, Paris, 1929, p. 1072) şi la Strabo (Geo-
graphy, VII; cartea 16,4, ed. eng., p. 241). De asemenea există
indicii de utilizare a acestui nume în latină: Pliniu, Istoria na-
turală, 5, 18 (79).
51
Strabo, Geography VII, cartea16, 2,5,750, p. 243.
52
Lucian’s Werke, C. Jacobitz (ed.), vol. II, Leipzig, 1893, p. 166;
53
Filostrat, Viaţa lui Apollonius din Tyana, trad. de Marius
Alexianu, prezentare şi note de Adelina Piatkowsli, Ed. Polirom,
Iaşi, 1997; I, 16, p. 25. Denumirea apare de multe ori în Malalas,
Cronica; vezi de exemplu VIII, 204, 19, ed. eng., 107; VIII, 201, 15,
ed. eng., p. 106; VIII, 205, 22, ed. eng., p. 108.
54
Amianus Marcelinus, XXII, 9, 14, ed. rom., p. 66: “În
continuare este Syria … având ca oraşe mai însemnate Antiohia,
vestită în toată lumea ca mare centru comercial de mărfuri interne
şi externe …”
55
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre statui , Omilia III, 1 vol. I,
ediţie bilingvă, colecţia Tradiţia creştină, studiu introductiv, trad.
şi note de Adrian Podaru, Ed. Poliron, Iaşi, 2011, p. 177.
45
 Daniel Buda
I.3. Aşezarea oraşului
Antiohia se află în partea de nord-vest a câmpiei
Amuk în locul unde râul Orontes, urmând linia de
sud a câmpiei, străpunge munţii Silpius spre a-şi urma
drumul său spre mare. Seleukos a ales pentru oraşul pe
care l-a întemeiat, o zonă deosebită, aşa cum consem-
nează păgânul Libanius: „Nu cred că mai există oraş
care are o asemenea mărime şi care, în acelaşi timp,
este aşezat într-o zonă atât de frumoasă”56 Într-adevăr,
Antiohia beneficia de sol fertil, ape curgătoare şi climă
blândă.57 Antiohia se afla aproape de mare, nefiind
totuşi oraş port, ci fiind deservit de Seleucia Pieria.
Această poziţionare i-a îngăduit să se bucure atât de
avantajele oraşului continental cât şi ale unui oraş port.
Orontesul era navigabil58, iar mai târziu romanii, pro-
babil în vremea lui Tiberius (14-37 d. Hr.), au construit
un canal care a uşurat navigaţia.59
56
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 196, ed. germ., p. 47-48.
57
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 19, ed. germ., p.25.
58
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 35-41, ed. germ., p. 26-27.
59
Pausanias, Description of Greece, VII, 29, 3, trad. de W. H.
S. Jones şi H. A. Ormerod, The Loeb Classical Library vol. 297, Har-
vard University Press, Cambridge MA, London, 1935, vol. IV, p.
49-51: “Râul sirian Orontes nu îşi varsă întregul său curs în mare
dintr-o dată, ci întâlneşte o creastă abruptă, cu o pantă departe
de ea. Împăratul roman (probabil Tiberiu, vezi nota 4, p. 49 din
vol. citat aici), a dorit ca corăbiile să poată urca de la mare până
la Antiohia. Astfel, cu multă muncă şi cheltuieli, el a construit un
canal potrivit pentru corăbii să navigheze în sus şi a transformat
cursul râului într-un canal».
46
Antiohia preniceeană
Antiohia a fost construită într-o zonă cu o poziţie
strategică deosebită, la întretăierea unor importante
drumuri comerciale care duceau la est spre Persia şi
India, la nord spre Asia Mică şi la sud spre Egipt.60
Peisajul Antiohiei este unul deosebit, aşa cum îl
lăuda, din evident patriotism local, Libanius. Muntele
Silpius are o înălţime modestă (506 metri) şi arată foarte
frumos. Colinele lui domoale au permis terasarea şi am-
plasarea de vile pentru cei înstăriţi, o practică existentă
deja în Antichitate, dar şi de băi publice. Dintr-o dată,
Muntele Silpius se ridică brusc, ceea ce dă impersia
unui zid înalt, constituindu-se în acelaşi timp drept un
zid natural de apărare a oraşului. Dezavantajul formei
Muntelui Silpius constă în faptul că panta abruptă este
uşor de urcat din afara oraşului, dar imposibil de urcat
dinspre oraş. Dacă o armată străină dorea să atace ora-
şul de sus, urca pe Muntele Silpius din afara oraşului.
De aceea, antiohienii au construit o fortăreaţă pe vârful
muntelui spre a apăra colina strategică a acestuia. Dacă
însă fortăreaţa era cucerită de către duşmani, atunci
oraşul cădea uşor în bătaia catapultelor şi a altor maşini
de război ale vremii. Exista totuşi avantajul că duşmanii
nu puteau în niciun fel să coboare în grupuri mari de
pe vârful dealului direct în oraş, ci acţiunile lor de bom-
bardare a oraşului de pe colină trebuiau coordonate cu
60
Frederick W. Norris, Antiochien I. Neutestamentlich, în The-
ologische Realenzyklopädie vol. III, p. 99, 29-33. Vezi de asemenea
H. H. van der Osten, Anatolische Wege în Eranos, 49, 1951, p. 65-83,
inclusiv harta de la p. 66.
47
 Daniel Buda
atacurile de pe restul flancurilor. Cu această strategie
au reuşit perşii să cucerească Antiohia în două rânduri,
în secolul al III-lea şi al VI-lea.
În partea de nord-vest a oraşului, muntele este tăiat
de un defileu prin care curge un pârâu şi prin care s-a
construit un drum spre oraşul Apamea. Întrucât iarna
acest pârâu devenea, datorită ploilor, extrem de abun-
dent şi, vărsându-se în Orontes, producea inundaţii,
mai târziu a fost creat un dig care controla fluxul aces-
tuia. De asemenea ploile, unele dintre ele torenţiale din
iarna mediteraneană, aduceau aluviuni de pe munte în
oraş, ceea ce mai târziu a dus la acoperirea cu pământ
a vechiului oraş.
Râul Orontes curge prin Antiohia de la nord-est
spre sud-vest, împărţind astăzi actuala aşezare a
Antakiyei în două. În Antichitate însă, cea mai mare
parte a oraşului era construit pe malul stâng al râului
şi pe o insulă formată de Orontes în partea de nord a
oraşului61 prin împărţirea în două braţe a acestui râu.
Astăzi, această insulă nu mai există, întrucât braţul
râului care o forma a fost astupat în decursul Evului
Mediu. Arheologii, pe baza unor schiţe mai vechi ale
oraşului, au reuşit să stabilească destul de exact locul
pe unde trecea acesta. Partea de nord-vest şi de vest a
oraşului a rămas în Antichitate mai degrabă un platou
neamenajat.
61
G. Downey, A History of Antioch …, p. 15.
48
Antiohia preniceeană
I.4. Clima şi dezastrele naturale
Antiohia se bucura de o climă meditaraneană,
cu anumite caracteristici locale. Anotimpul ploios,
numit iarnă, dura între noiembrie şi martie-aprilie.
Aşa cum am arătat mai sus, ploile, de cele mai mul-
te ori domoale, puteau să devină abundente uneori,
provocând aluviuni şi inundaţii. Vara era călduroasă
şi complet secetoasă. Primăverile şi toamnele erau
extrem de scurte. Libanius descrie clima Antiohiei
ca fiind blândă, fără ierni geroase şi cu veri destul de
răcoroase, astfel încât oricine, de oriunde, se poate
simţi în oraş.62 În anul 1961, când G. Downey şi-a scris
monografia sa despre Antiohia, bazându-se pe surse
publicate anterior,63 menţiona că la acea vreme media
anuală a temperaturii la Antiohia era de 15-20 grade
celsius, iar media precipitaţiilor de 1181 mm. Probabil
că acestea nu se deosebeau prea mult de realitatea din
Antichitate. Astăzi, cu schimbările climatice rapide, nu
mai suntem siguri de acest lucru.
O caracteristică locală a climei din Antiohia în
Antichitate şi până astăzi este vântul care bate de la
vest spre sud-est, de-a lungul văii Orontelui, din mai
până la mijlocul lui octombrie. Acesta bate mai ales
după-amiaza până noaptea şi face atmosfera caldă să
62
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 29-33, ed. germ., p. 26-27.
63
Este vorba de C. Combier, La climatologie de la Syrie et du
Liban în Revue de géographie physique et de géologie dynamique, 6,
1933, p. 319-346 şi Idem, Apercu sur les climats de la Syrie et du Liban,
avec carte au millionière des pluies et vents, Beirut, 1945.
49
 Daniel Buda
fie mai plăcută. De asemenea reduce mult umiditatea.
Libanius descrie în detaliu această briză a Antiohiei.64
Cutremurele au fost o mare problemă pentru An-
tiohia. Plasat într-o zonă seismică, oraşul a avut mult
de suferit de pe urma acestor dezastre naturale. Pe
parcursul acestui volum am amintit toate cutremurele
de pământ cosemnate de la întemeierea oraşului şi până
în 324 d. Hr. De asemenea, oraşul Antiohia a suferit în
repetate rânduri de pe urma unor incendii.
I.5. Suburbiile Antiohiei
Două au fost suburbiile celebre ale Antiohiei: Daph-
ne şi portul Seleucia Pieria.
Suburbia Daphne65 este fără îndoială cea mai cu-
noscută. Aşa cum am arătat deja, Antiohia a fost nu-
64
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 222-226, ed. germ., p. 51.
65
Pentru o descriere a Daphne vezi Libanios, Oratio 11,
Antiochikos, 234-243, ed. germ., p. 53-54. Vezi de asemenea Pro-
copios din Gaza, Epistola 66, Hercher, Epistolographi Graeci,p.
556. Istoricul bisericesc Filostorgiu a scris despre Daphne după
cum urmează : «cea mai frumoasă suburbie a Antiohiei … situ-
ată în părţile mai înalte ale acesteia şi acoperită de dumbrăvi de
tot felul. Locul are copaci şi fruncte din abundenţă; acolo cresc
o mulţime de arbori de toate soiurile, şi mai cu seamă chipa-
roşi, a căror frumuseţe, înălţime şi mărime sunt de neasemuit.
Pretudindeni curg pâraie cu apă bună de băut, iar izvoarele ce
ţâşnesc de acolo sunt dintre cele mai mari, oraşul fiind socotit,
datorită lor, a fi printre cele cu cea mai mare abundenţă de apă.
Utilitatea şi frumuseţea locului sunt de asemenea foarte mult
sporite de clădirile splendide care sunt folosite ca hanuri, băi şi
50
Antiohia preniceeană
mită „Antiohia lângă Daphne.” Este destul de rar ca o
metropolă să fie numită după una dintre suburbiile ei,
însă faptul spune ceva despre vechimea şi celebritatea
acesteia. Daphne se afla pe un platou mai înalt decât
Antiohia şi, în perioada de înflorire a acestei metropole,
era un loc plin de vile construite de antiohienii bogaţi.
Din punct de vedere natural, locul era plin de grădini
şi de mici cascade şi fântâni naturale care înfrumuse-
ţau nespus natura şi permiteau alimentarea cu apă a
vilelor. Daphne era de asemenea rezervorul de apă
al Antiohiei. Apeducte construite de-a lungul vremii
duceau apa din suburbie spre metropolă. De fapt, unul
dintre motivele pentru care Antiohia a fost întemeiată
pe acel loc au fost rezervele de apă disponibile şi uşor
de transportat. Daphne, care a existat înainte de Anti-
ohia, era prea mic şi plasat pe un loc prea strâmt pen-
tru a deveni metropolă, de aceea s-a decis construirea
marelui oraş în apropiere.
Întemeietorul legendar al Daphne a fost, potrivit
lui Malalas, Heracles însuşi, fapt pentru care oraşul,
sau mai exact un cartier al lui, s-a numit la început
Herakleis.66 Libanius însă numeşte acest oraş Herakleis
şi Herakleia şi scrie că a fost întemeiat de heracleide
după ce au fost trimise în exil de către Eurysthes. Totuşi,
Libanius pare a face distincţie între această localitate şi
pentru alte întrebuinţări. (Filostorgiu, Istoria bisericească trad. de
Dorin Garofeanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, Tradiţia creştină 14,
VII, 8a, p. 215).
66
Malalas, Cronica, VIII, 204, 20, ed. eng., p. 107: „Seleukos
i-a aşezat pe ciprioţi în oraşul care odată s-a numit Herakleis.”
51
 Daniel Buda
Daphne, iar aceasta s-ar fi aflat între Antiohia şi Daph-
ne.67 După Libanius, Seleukos I Nikanor, întemeietorul
Antiohiei, ar fi fost cel care a dedicat Daphne lui Apo-
lo68 care, alături de Zeus, a fost zeitatea protectoare a
seleucizilor. Libanius,69 dar şi Sozomen,70 amintesc de
legenda întemeierii Daphne. Un celebru templu al lui
Apolo a fost construit lângă pârâul numit Castalia,
unde se afla un oracol al lui Apolo, iar apa pârâului
trecea până pe cealaltă parte a templului.71 Templul
lui Apolo avea o statuie acrolitică colosală a lui Apolo
67
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 94-99, ed. germ., p. 34;
233-236, , ed. germ., p. 52-53.
68
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 94, ed. germ., p.34.
69
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 94-99, ed. germ., p. 34.
70
Sozomen, Istoria bisericească, 4, 19, ed. eng., p. 488: „Grecii
au inventat mitul că Daphne, fiica râului Ladon, a fost transfor-
mată aici într-un copac care-i poartă numele ei, pe când ea fugea
din Arcadia, pentru a scăpa de dragostea lui Apolo. Pasiunea lui
Apolo nu a fost diminuată, spun ei, de această transformare; el
a făcut o coroană de frunze şi a îmbrăţişat copacul iubitei sale.
După aceea, el şi-a fixat reşedinţa sa în acest loc, ca fiindu-i mai
drag decât oricare altul.”
71
Libanios, Oratio 11, Antiochikos, 242, ed. germ., p. 53-53.
Sozomen, Istoria bisericească 4, 19, ed. eng., p. 488: „Păgânii de
asemenea au manifestat o mare reverenţă pentru acest loc dato-
rită unei statui foarte frumoase a lui Apolo Daphnic care se afla
acolo, precum şi un templu magnific şi scump, presupus ca fiind
construit de Seleukos, tatăl lui Antiochus, care şi-a dat numele
său oraşului Antiohiei. Cei care dau crezare unei astfel de poveşti
cred că un izvor curge din fântâna Castalia care conferă puterea
de a prevedea viitorul şi care este similar în natura lui şi dă putere
fântânii din Daphne.”
52
Antiohia preniceeană
atribuită sculptorului atenian Bryaxis care se presupu-
ne că a realizat şi o statuie a lui Seleukos.72
Potrivit lui Strabo,73 distanţa de la Antiohia la Daph-
ne era de 40 de stadii. Aceeaşi distanţă este indicată
şi de către istoricul bisericesc Sozomen.74 În schimb,
Filostorgiu75preia o informaţie potrivit căreia Antiohia
se afla la „mai mult de cincizeci de stadii” şi aceasta nu-
mai până la intrarea în oraş.76Teritoriul dintre Daphne
şi Antiohia era împădurit în Antichitate.77
Seleucia Pieria a fost a doua suburbie importantă a
Antiohiei. Aceasta se afla la o distanţă de 120 de stadii
de Antiohia, potrivit lui Strabo,78 adică la 21 de km,
iar potrivit lui Procopie de Cezarea, la 130 de stadii.79
72
Vezi C. Robert, art. Bryaxis în Realenzyklopädievol. III, p.
916-920.
73
Strabo, Geography, ed. eng., p. 245, cartea 16, 2, 6, 750:
„Aflându-se deasupra Antiohiei, la o distanţă de patruzeci de
stadii, este Daphne, o aşezare de mărimi moderate...”
74
Sozomen, Istoria bisericească, 4, 19, ed. eng. Ecclesiatistical
History, NPNF 202, p. 489.
75
Filostorgiu, ed. rom., p. 221. Informaţia este preluată din
Pătimirea Sfântului Artemie, 55.
76
Este posibil ca informaţia citată mai sus să fie voit exagerată
de către autor pentru a spori caracterul minunat al istorisirii sale,
anume mutarea moaştelor Sfântului Vavila (Babila).
77
Dio Cassius, Roman History, în The Loeb Classical Library vol.
53, trad. de Earnest Cary, Harvard University Press, Cambridge
MA, London, 1914, 40, 29, 1-2, p. 449 : „Vecinătatea oraşului (este
vorba de Antiohia şi Antigonia) era plină de pădure (lemn)».
78
Strabo, Geography, ed. eng., VII, cartea 16, 2, 7, 751, p. 245.
79
Procopie de Cezarea, History of the Wars, II, XI, 1, în The
Loeb Classical Library vol. 48, Jeffrey Henderson (ed.), trad. de H.
53
 Daniel Buda
Seleucia Pieria a fost o aşezare mai veche decât Anti-
ohia. A fost cartierul militar general al seleucizilor şi
capitala nord-vestului Siriei înaintea Antiohiei. A fost
întemeiată de către Seleukos80 cu intenţia clară de a-i
fi capitală. De aceea a numit-o după numele său, la fel
cum au făcut toţi succesorii lui Alexandru cu oraşele
unde şi-au aşezat capitalele lor şi cum şi-a numit însuşi
Seleukos prima sa capitală, anume Seleucia pe Tigru.
Malalas arată de asemenea că primul oraş întemeiat
de Seleukos după victoria asupra lui Antigonios a
fost Seleucia. De asemenea există evidenţe că imediat
după victoria asupra lui Antigoniu la Ipsos în 301 î.
B. Dewing, Harvard University Press, Cambridge MA, London,
2006, p. 351: „Chosroes a mers la Seleucia, un oraş la mare, la o
sută treizeci de stadii distanţă de Antiohia ....” G. Downey, în
A History of Antioch ..., p. 19, n. 19, încearcă să concilieze cele
două distanţe explicând că probabil în perioada dintre Strabo şi
Procopie drumurile s-au schimbat, iar Procopie nu s-ar referi la
distanţa în linie dreaptă.
80
Malalas, Cronica, VIII, 199, 12, ed. eng., p. 105: “Imediat
după victoria sa asupra lui Antigonios Poliorketes, Seleukos
Nikanor a dorit să construiască un număr de oraşe şi mai întâi
a început să construiască un număr de oraşe pe coasta Siriei. La
23 Xanthikos el a mers pe Muntele Kasios să-I sacrifice lui Zeus
Kasios. După ce a săvârşit sacrificiul şi a tăiat în bucăţi carnea, el
a întrebat în rugăciune unde anume ar trebui să construiască un
oraş. Brusc, un vultur a luat o parte din jertfă şi a purtat-o spre
vechiul oraş. Seleukos şi augurii care erau alături de el l-au urmat
îndeaproape şi au aflat carnea aruncată jos înspre mare, dincolo
de vechiul oraş spre locul de comerţ cunoscut ca Pieria. După ce
a marcat zidurile, el a aşezat imediat fundaţiile, numind oraşul
Seleucia, după numele lui. »
54
Antiohia preniceeană
Hr., Seleukos a mutat monetăria existentă la Antigonia
direct la Seleucia, ceea ce este o nouă dovadă că dorea
s-o transforme în noua sa capitală. Seleukos a fost în-
mormântat la Seleucia într-un templu numit Nikatoreion
construit de fiul său în cinstea sa.81În sfârşit, Polybius
citează un personaj oficial născut la Seleucia Pieria care
remarca, în 219 î. Hr., că oraşul său natal a fost oraşul
principal şi inima sacră a Imperiului Seleucid.82
Potrivit lui Diodorus,83 după cucerirea Antigoniei,
populaţia de aici ar fi fost mutată la Seleucia Pieria,
nu la Antiohia, cum scriu Malalas şi Libanius. Avem
de-a face, în cazul celor doi antiohieni, cu o transferare
a importanţei de la Seleucia Pieria spre Antiohia. G.
81
Appian, Roman History II, cartea XI, The Syrian Wars, 63, în
The Loeb Classical Library 3, trad. de Horace White, Harvard Uni-
versity Press, Cambridge MA, London, 2005, p. 227: „Antiochus a
depus trupul său (al lui Seleukos n. n.) la Seleucia-pe-mare unde
a ridicat un templu pentru tatăl său şi a făcut o incintă în jurul
lui. Această incintă este numită Nikatoreum.”
82
Polybius, The Histories, V, 58, 4, în The Loeb Classical Library
138, trad. de W. R. Paton, revizuit de Frank W. Walbank şi Chris-
tian Habicht, Harvard University Press, Cambridge MA, London,
2011, p. 155: „Seleucia care a fost capitala şi, unii aproape că ar
spune, inima sfântă a imperiului lor” (al seleucizilor n. n.).
83
Diodorus Siculus, The Library of History, 20,47,5-6, în The
Loeb Classical Library 390, trad. de Russel M. Geer, Harvard Uni-
versity Press, Cambridge MA, London, 2006, p. 273: “În acest
timp Antigonus zăbovea în Siria de Sus, unde a fondat un oraş pe
valea râului Orontes, pe care l-a numit Antigonia, după numele
său. … s-a întâmplat însă ca oraşul să nu supravieţuiască prea
mult, căci Seleukos l-a descompus şi l-a transportat în oraşul pe
care el l-a fondat şi l-a numit după el, Seleucia.”
55
 Daniel Buda
Downey84 propune varianta transferării populaţiei, în
parte la Seleucia Pieria, în parte la Antiohia, însă niciu-
nul dintre autorii antici nu indică acest lucru. Potrivit
lui Polybius,85 la anul 220 î. Hr., Seleucia Pieria avea
6000 de eleutheroi (adică cetăţeni de sex masculin ajunşi
la maturitate).
După întemeierea Antiohiei, Seleucia a fost cu totul
eclipsată de marea metropolă, rolul oraşului reducân-
du-se la portul acestuia care deservea Antiohia.
I.6. Vecinătatea Antiohiei
Natura din jurul oraşului Antiohia, anume valea
râului Orontes şi câmpia Amuk, era frumoasă şi fertilă.
Până astăzi, turistul sau cercetătorul care se apropie de
Antakiya, venind din Siria, trece printr-o zonă deşertică
sau semideşertică, iar în apropiere de oraş, totul devine
dintr-o dată verde. Avem evidenţe că în secolul al IV-
lea Antiohia a fost înconjurată de sate de cultivatori
care-şi vindeau produsele în marele oraş şi nu avem
motive să credem că în secolele anterioare lucrurile ar
fi stat altfel. Sfântul Ioan Gură de Aur descrie prezenţa
anumitor locuitori din mediul rural care au venit la
un moment la biserica din Antiohia unde era el preot.
Aceştia vorbeau siriaca şi erau creştini, Sfântul Ioan
Gură de Aur lăudându-le credinţa curată.86 De aseme-
84
Downey, A History of Antioch ..., p. 59.
85
Polybius, The Histories, V, 61,1.
86
Johannes Chrysostomus, Catecheses Baptismales, Taufkate-
chesen, trans. de Reiner Kaczynski, Fontes Christiani 6/1, Freiburg,
56
Antiohia preniceeană
nea Libanios descrie culturile de cereale.87 Iulian Apo-
statul, care a trăit pentru o vreme la Antiohia, descrie
oraşul ca fiind bogat în vin, ulei de măsline şi cereale.
Doar acestea din urmă lipseau în acel an datorită unei
perioade de secetă, însă problema s-a rezolvat rapid
prin aducerea de cereale din oraşele din apropiere.88
Semănatul începea prin noiembrie-decembrie, imediat
ce ritmul ploilor permitea acest lucru, iar recoltele se
adunau prin mai-iunie.89 Potrivit lui Athenaeus, care-l
citează pe Diocles, Antiohia ar fi fost cel mai bun pro-
ducător de castraveţi.90 Potrivit lui Pliniu,91 Antiohia şi
oraşul vecin Laodicea ar fi fost cele mai mari produ-
cătoare de ulei de crini numit în Antichitate şi „uleiul
sirian” şi folosit în medicină. Acelaşi autor ne asigură
că în Antiohia se producea o esenţă de vin (oenanthe)
scoasă din viţă-de-vie sălbatică, de asemenea folosită
1992, p. 465-468.
87
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 19; 23, ed. germ., p. 25.
88
Iulian Apostatul, Misopogon 369A, ed. germ. Der Barth-
hasser, trad. de Marion Giebel, Philipp Reclam jun. Stuttgart,
1999, p. 46.
89
Ammianus Marcellinus 22, 13, 4, ed. eng., p. 271. Libanius
Oration 18, 195, în Selected Orations I, The Loeb Classical Library 451,
trad. de A. F. Norman, Harvard University Press, Cambridge MA,
London, 1969, p. 409: „ei s-au plâns că pământul a suferit de pe
urma unui sezon rău şi oraşul a avut de suferit în bogăţia lui.”
90
Athnaeus, The Learned Banqueters, The Loeb Classical Library
204, trad. de S. Douglas Olson, Harvard University Press, Cam-
bridge MA, London, 2006, II, 59 b, p. 331: „Cei mai buni castraveţi
cresc în Antiohia.”
91
Pliniu, Istoria naturală. 21, 24, 23-95.
57
 Daniel Buda
în medicină.92 De asemenea, unele din mozaicurile
descoperite la Antiohia, prezentând viaţa aristocraţi-
ei, înfăţişează numeroase fructe mediteraneene foarte
probabil produse în regiune.93 De la Libanios şi Iulian
Apostatul94 ştim că oraşul era bine alimentat cu peşte,
sursa principală a acestuia fiind marea din apropiere,
râul Orontes, dar şi un lac din apropierea Antiohiei.
Lemnul pentru construcţie, gătit şi încălzire se găsea
suficient în pădurile din jurul Antiohiei.95 De asemenea
lângă Antiohia se găsea piatră de construcţie,96 dar nu şi
marmură fină care trebuia adusă în oraş mai de departe.
I.7. Mitul fondator
Potrivit lucrării Chiliades97 sau Carte a istoriilor a
poetului şi gramaticianului bizantin Ioan Tzetzes
(1110-1180), Seleukos ar fi desemnat trei bărbaţi, anu-
me pe Attaeus, Perittas şi Anaxicrates să se ocupe de
supravegherea construirii oraşului. Ei ar fi consemnat
în scris date despre activitatea pe care au primit-o drept
sarcină, dar care însă s-au pierdut. Avem o descriere
92
Pliniu, Istoria naturală 12, 132-133.
93
Vezi de exemplu Doro Levi, Antioch Mosaic Paverments,
Princeton, 1947, vol. I, 132-136.
94
Iulian Apostatul, Misopogon, 350 BC, ed. germ., p. 23.
95
Libanius, Oratio 11, Antiochikos , 19; 25, ed. germ., p. 25-26;
254, ed. ger., p. 55.
96
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 25, ed. germ., p. 26.
97
Ioannis Tzetzae, Historiarum Variarum Chiliades, (ed. The-
ophil Kiessling), Leipzig, 1826, 7.118, v.176-180.
58
Antiohia preniceeană
a fondării oraşului realizată de Libanios şi de Ioan
Malalas ale căror informaţii este posibil să provină din
actele fondării oraşului pe care cei doi autori probabil că
le-au folosit la redactarea lucrărilor lor.98 De asemenea
ele par a reprezenta opinia oficială a oraşului faţă de
propria fondare.
Potrivit lui Malalas,99 Seleukos, după ce l-a învins
pe Antigonius în bătălia de la Ipsos în august 301 î. Hr.,
dorind să fondeze un oraş pe coasta Siriei, a construit
98
G. Downey, A History of Antioch …, p. 36.
99
Malalas, Cronica, VIII, 199, 13, ed. eng., p. 105-106: “El a
venit în oraşul Antigoniei. … el a adus acolo un sacrificiu în cinstea
lui Zeus pe altarul construit de Antigonos şi a tăiat carnea. El s-a
rugat împreună cu preotul Amphion pentru a primi un semn dacă
ar trebui să se aşeze în oraşul Antigoniei, schimbându-i numele,
sau dacă ar trebui să nu se aşeze în el, ci să construiască un alt
oraş într-un alt loc. Brusc a venit un vultur mare din cer şi a luat
o parte din carne de pe jertfelnicul de pe focul altarului şi s-a
ridicat spre Muntele Silpios. El l-a urmărit împreună cu oamenii
lui şi a aflat carnea cea sfântă şi pe vultur stând deasupra ei. Când
preotul, augurii şi Seleukos au văzut minunea, ei au spus : <Aici
trebuie să ne aşezăm; nu trebuie să ne aşezăm în Antigonia, nici
nu ar trebui să devină oraş, de vreme ce zeii nu doresc aceasta.>
Apoi el a discutat cu ei unde să plaseze oraşul spre a-l face sigur.
Pentru că s-a temut de scurgerile de pe Muntele Silpios şi de to-
renţii care curgeau de pe acesta, ei au marcat fundaţiile zidului
la baza văii, vis-a-vis de munte, lângă râul Drakon, al cărui nume
a fost schimbat in Orontes, de partea satului numit Bottia, vis-
a-vis de Iopolis. Prin sfatul lui Amphion, marele preot şi făcător
de minumi, el a sacrificat o fată virgină pe nume Aimathe, între
oraş şi râu, la 22 Artemisios-mai, la prima oră a zilei, la răsăritul
soarelui.
59
 Daniel Buda
mai întâi Seleucia Pieria, la 23 Xanthikos (Aprilie) 300
î. Hr., iar apoi a plecat la Iopolis şi a celebrat în tem-
plul lui Zeus Keraunios de acolo. După aceea a plecat
la Antigonia, care a fost construită de către rivalul său
Antigonius, şi s-a rugat lui Zeus să-i dea un semn, fie
să distrugă oraşul şi să-i schimbe numele sau mai bine
să construiască un altul. Semnul primit a fost să se con-
struiască un alt oraş. Ceremonia de fondare a avut loc la
22 Artemisios (Mai) în al doisprezecelea an al domniei
lui Seleukos, exact la o lună după fondarea Seleuciei.
Apoi Antigonia a fost complet distrusă100, locuitorii
transferaţi la Antiohia, iar materialul de construcţie
folosit pentru construcţiile din Antiohia.
Relatarea lui Libanios101 nu este atât de detaliată. Nu
apare relatarea despre întemeierea Seleuciei nici dilema
lui Seleukos în legătură cu Antigonia. De remarcat că el
spune clar că Seleukos a făcut din Antiohia capitala sa.
Se pare însă că realitatea a fost cu totul alta: Seleukos
a intenţionat să transforme Seleucia Pieria în capitala
sa şi se pare că a rămas, cel puţin oficial, cu acest statut
câtă vreme el a fost în viaţă.
De remarcat din aceste relatări că fondarea Antio-
hiei a avut loc sub auspiciile lui Zeus, unul dintre cei
doi zei protectori ai dinastiei seleucide. Celălalt zeu
100
Informaţia nu este cu totul corectă. Dio Cassius (Roman
History 40, 29, ed. eng., p. 449 ) ne relatează despre existenţa
acestui oraş în anul 51 î. Hr. Mai degrabă vechea capitală a fost
„absorbită” de noul oraş construit, lucru obişnuit în Antichitate.
101
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 85 şi urm., ed. germ., p.
33; 104, ed. germ., p. 35.
60
Antiohia preniceeană
patron a fost Apolo care era considerat a fi chiar tatăl
lui Seleukos şi care a fost cinstit prin construirea unui
sanctuar celebru în suburbia de la Daphne.102
I.8. Construirea oraşului
Potrivit lui Malalas103, Seleukos a ales să constru-
iască Antiohia în partea de jos a văii Orontesului, spre
a evita aluviunile care veneau de pe muntele Silpius.
Vatra oraşului, adică primele construcţii, au fost iden-
tificate de arheologi în partea de nord a vechiului oraş.
De fapt, dacă privim planul oraşului, înţelegem că a
fost firesc ca lucrările să fi început în acea zonă, da-
torită apropierii de Seleucia Pieria şi de alte drumuri
comerciale, precum şi de Orontes.104 Arhitectul respon-
sabil pentru construirea zidurilor a fost Xenarius sau
Xenaius. Libanius descrie cum au fost trasate limitele
oraşului prin plasarea de elefanţi acolo unde urmau
să fie construite zidurile de apărare.105 Planul oraşului
permite identificarea principalelor străzi ale vechiului
102
A. D. Nock, The Praises of Antioch în Journal of Egyptian
Archeology 40, 1954, p. 76-82. Sozomen (Istoria bisericească 4, 19,
ed. eng., p. 488) sugerează că un templu dedicat lui Apolo a fost
construit la Daphne de către Seleukos I Nikanor: “Păgânii de
asemenea au manifestat o mare reverenţă pentru acest loc dato-
rită unei statui foarte frumoase a lui Apolo Daphnic care se aflau
acolo, precum şi un templu magnific şi scump, presupus ca fiind
construit de Seleukos, tatăl lui Antiochus.”
103
Malalas, Cronica, VIII, 200, ed. eng., p. 105.
104
G. Downey, A History of Antioch …, p. 69.
105
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 68, ed. germ., p. 30-31.
61
 Daniel Buda
oraş. Planul pătrat al oraşului (gridiron) a fost folosit
şi în construirea altor oraşe elenistice, modelul fiind
asociat de numele lui Hippodamus din Milet, care a
fost arhitect pentru mai multe oraşe construite în vre-
mea lui Alexandru cel Mare. De asemenea orientarea
străzilor este tipică pentru alte oraşe elenistice precum
Berea, Dura-Europos, Damasc, Apamea etc. În proiec-
tarea lor s-a ţinut seama, după regulile arhitectonice
antice, atât de orientarea soarelui, cât şi de bătaia
vântului.106 Potrivit lui Strabo, la origine, Antiohia a
avut un cartier înconjurat de ziduri pentru coloniştii
europeni şi un alt cartier, probabil neapărat de ziduri,
pentru sirienii nativi.107
Următoarele construcţii au fost realizate în Antio-
hia în vremea lui Seleukos: o citadelă de pe Muntele
Silpius care chiar dacă nu este amintită în niciun izvor
ca fiind construită de întemeietor, putem să presupu-
nem, fără teama de a greşi, că ea datează din vremea
lui, căci toate oraşele construite de seleucizi au câte o
astfel de construcţie esenţială pentru apărarea oraşului;
în agora oraşului a fost construit un templu dedicat lui
Zeus Bottios108; alte construcţii despre care nu avem
106
G. Downey, A History of Antioch …, p. 70-71. Pentru mai
multe detalii vezi R. E. Wycherley, How the Greeks built Cities,
London, 1949, p. 35.
107
Strabo, Geography, 16, 2, 4, 750C, ed. eng., p. 241. Vezi de
asemenea G. Downey, Strabo at Antioch: Notes on his Method în
Transaction of the American Philological Association 72, 1941, p. 85-95.
108
Malalas, Cronica, VIII, 200, 13, p. 106: “El (Seleukos (n. n.))
a construit imediat un templu pe care l-a dedicat lui Zeus Bottios.”
62
Antiohia preniceeană
mărturii literare, dar care nu puteau lipsi dintr-un oraş
elenistic, precum alte temple, băi, clădiri administrative
şi militare. De asemenea nu putem să ne imaginăm că
Antiohia lui Seleukos nu a avut un teatru, deşi acesta
nu a fost clar identificat încă de arheologi. Va fi fost
construit în afara agorei în partea dinspre Muntele Sil-
pius, care oferă multe locuri care natural sunt propice
pentru o astfel de construcţie. Richart Förster, autorul
primei monografii moderne despre Antiohia, a crezut
că a descoperit locul vechiului teatru antiohian, dar
astăzi site-ul identificat de el nu ne mai este cunoscut.109
Un palat imperial în sensul clasic al cuvântului nu a
fost construit de Seleukos la Antiohia, de vreme ce
în perioada fondării acestui oraş nu exista o astfel de
construcţie aparte de restul sistemului administrativ.110
De asemenea, probabil că oraşul a avut un stadion sau
un hipodrom încă de la întemeiere. Dacă aşa au stat lu-
crurile, atunci a fost construit pe locul unde mai târziu,
anume în 67 d. Hr., Q. Marius Rex a ridicat primul cir-
cus din Antiohia. Descrierea arabă anonimă a întemeierii
oraşului menţionează că în vremea lui Seleukos au fost
construite două hambare mari pentru cereale,111 precum
şi un apeduct pentru a aduce apă de la Daphne în oraş.112
109
R. Förster, Antiohia am Orontes ..., p. 106.
110
T. Fyfe, The Hellenistic Architecture, Cambridge, 1936, p.
154-155.
111
I. Guidi, Una descrizione araba di Antiohia în Rendiconti della
R. Accademia dei Lincei, Clasici di science morali, storiche e filologiche,
ser. 5. Vol. 6, 1897, p. 137-161, aici p. 156.
112
Ibidem, p. 155.
63
 Daniel Buda
Potrivit lui Polybius,113 la Antiohia a existat şi un sistem
de canalizare care se vărsa în Orontes.
Ca orice oraş mare, Antiohia a fost prevăzută cu
statui de către întemeietor. Cea mai cunoscută este o
statuie de bronz a lui Tyche, zeitatea protectoare a ora-
şului realizată de către Eutychides de Sicyon, un ucenic
al lui Lysippus. Potrivit lui G. Downey, această statuie
a fost aşezată în oraş cândva între anii 296-293 î. Hr.
Statuia, potrivit lui Malalas, o reprezenta pe o fecioară
care a fost sacrificată la întemeierea oraşului.114 Tyche
era protectoarea, dar în acelaşi timp şi o personificare
a Antiohiei şi o reprezentare a fecioarei care a fost
sacrificată la întemeierea oraşului. Există o statuie de
marmoră a acestei Tyche păstrată la Vatican şi care este
considerată a fi o replică fidelă a originalului de bronz
descris mai sus. De asemenea emisiuni monetare din
vremea romană (Traian: 98-117 şi Valerian: 253-260) o
reprezintă pe Tyche.115
Seleukos a aşezat la Antiohia o statuie a lui Zeus
Keraunios116, probabil în templul acestuia unde, potrivit
legendei, a fost adusă jertfa pentru a se identifica locul
113
Polybius, The Histories, 5, 58, 4, ed. eng., p. 155.
114
Malalas, Cronica, VIII, 13, ed. eng., p. 106: “El (arhitectul
Xeranios) a ridicat o statuie de bronz a unei figuri umane, fecioara
care a fost sacrificată ca tyche a oraşului, deasupra râului, iar el
(Seleukos n. n.) a adus imediat un sacrificiu acestei tyche.”
115
C. Bosch, Die kleinasiatische Münzen der römischen Kai-
serzeit, Stuttgart, 1931, partea II, vol. I, p. 254.
116
Malalas, Cronica, VIII, 212, 31, p. 111: “… căci statuia lui
Zeus Keraunios care a fost făcută de către Seleukos…”
64
Antiohia preniceeană
potrivit pentru construirea oraşului. O statuie a lui
Zeus Keraunios a fost trimisă, împreună cu o statuie
a Athenei de la Antiohia la Roma în anul 51-50 î. Hr.
când guvernator al Siriei era Bibulus. Alte două statui
aminteau antiohienilor despre întemeierea oraşului lor:
o statuie de piatră a vulturului lui Zeus care i-a arătat
lui Seleukos locul unde să construiască oraşul, plasată
în afara oraşului;117 şi o statuie de marmură a preotului
Amphion care l-a ajutat pe Seleukos la sacrificiu, pla-
sată la locul numit mai târziu poarta romanesiană.118
Seleukos a construit de asemenea o statuie a Tychei
Antigonia, pentru a-i mulţumi pe locuitorii acestui oraş
deportaţi în Antiohia după cucerirea oraşului lor, dar şi
pentru a-i mulţumi zeiţei pentru succesul cuceririi şi a o
îmbuna după ce i-a distrus oraşul. Potrivit lui Malalas,
această statuie era plasată într-un tetrakionion şi avea
un altar de jertfă în faţa ei.119 De asemenea, pentru a-i
117
Malalas, Cronica, VIII, 202, 16, ed. eng., p. 106: “Seleukos
a ridicat o statuie de piatră a unui vultur chiar în afara oraşului.”
118
Malalas, Cronica, VIII, 203, 17, ed. eng., p. 107: “Seleukos a
ridicat de asemenea în interiorul porţii cunoscute ca Romanesian
o statuie de marmură a lui Amphion, care a făcut alături de el
sacrificiul de naştere al oraşului. »
119
Malalas, Cronica, VIII, 14, ed. eng., p. 106: “El a ieşit şi a
distrus întregul oraş al Antigoniei. El a adus materialele de acolo
pe râu în jos şi a făcut o statuie a tyche Antigonia, o figură de bronz
ţinând cornul Amaltheiei în faţa ei. El a construit un sanctuar cu
patru coloane şi a pus-o pe tyche într-o poziţie mai înaltă aşezând
un altar măreţ în faţa ei. După moartea lui Seleukos, Demetrios,
fiul lui Antigonos Poliorketes, a dus această statuie a lui tyche la
Rhosos, oraşul din Cilicia.”
65
 Daniel Buda
mulţumi pe athenienii aduşi de la Antigonia, Seleukos
a construit o statuie a zeiţei Athena.120 Aceasta este una
dintre statuile trimise spre Roma în 51-50 î. Hr. în vre-
mea guvernării Siriei de către Bibulus. Populaţia adusă
din Antigonia i-a ridicat o statuie de bronz lui Seleukos
I Nikanor în care era reprezentat cu un corn de taur
la frunte, cinstind astfel puterea întemeietorului.121 O
emisiune monetară din vremea lui Seleukos I îl înfăţi-
şează pe o parte a monedei pe Zeus, iar pe cealaltă pe
Athena, relevând astfel uniunea dintre locuitorii Anti-
goniei şi întemeietor, dar şi sub ce protecţie divină era
plasat oraşul.122 O statuie înfăţişând un cap de cal cu o
cască aurită era de asemenea plasată în afara oraşului
dincolo de Orontes. Aceasta aducea aminte de victoria
lui Seleukos asupra lui Antigonius şi purta inscripţia:
„Cu acesta, Seleukos l-a fugărit pe Antigonius şi a fost
protejat; iar întorcându-se şi cucerindu-l, l-a distrus.”123
I.9. Perioada seleucidă (300-83 î. Hr.)
După întemeiere, Antiohia a fost condusă de un
epistates, un guvernator imperial cu atribuţii atât mili-
tare cât şi civile şi a fost probabil organizată nu ca un
120
Malalas, Cronica, VIII, 201, 15, p. 106: “Seleukos a făcut o
statuie magnifică de bronz a Atenei în Antiohia cea Mare.”
121
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 92, ed. germ., p. 33.
122
Dorothy B. Waagé, Greek, Roman, Byzantine and Crusader`s
Coins în Antioch-on-the-Orontes, vol. IV, partea II, Princeton, 1952,
3, il. 1-7.
123
Malalas, Cronica, VIII, 203, 17, ed. eng., p. 107.
66
Antiohia preniceeană
polis grecesc, guvernat de cetăţeni şi de un consiliu oră-
şenesc, ci după model macedonean, având în frunte un
gerousia–adică un consiliu al bătrânilor. După moartea
lui Seleukos, în 281-280 î. Hr., sub urmaşul său, Antio-
chus I Soter (281/280-261 î. Hr.), importanţa Antiohiei
a început să crească, în detrimentul Seleuciei Pieria.
Sub Antiochus II Theos (261-247/246 î. Hr.) a început
să crească influenţa ptolemeilor egipteni în Antiohia,
datorită faptului că Antiohus II şi-a repudiat soţia pe
nume Laodice şi s-a căsătorit, în 252 î. Hr., cu Berenice,
fiica lui Ptolemeu Filadelful, regele Egiptului. La moar-
tea lui Antiochus II a apărut o problemă de succesiune
la tron, căci acesta a fost pretins pentru fii lor atât de
prima soţie a lui Antioch II cât şi de egipteanca Bereni-
ce. Aceasta din urmă a chemat trupele ptolemeilor în
sprijinul fiului ei. În jurul anului 246 î. Hr., o armată a
ptolemeilor egipteni a ocupat fără probleme Seleucia
Pieria şi s-au oprit în faţa porţilor Antiohiei. Un papi-
rus egiptean124 relatează întregul eveniment, precum
şi cât de impresionaţi au fost egiptenii de procesiunea
organizată de antiohieni spre a-i întâmpina în faţa por-
ţilor oraşului. Când succesiunea părea a fi rezolvată,
iar egiptenii s-au retras, Laodice a reuşit asasinarea
fiului Berenicei, pretendent la tron, şi impunerea ca
rege a fiului ei Seleukos II Callinicus (246-226 î. Hr.).
Rezultatul a fost că Ptolemeu a revenit la Antiohia şi a
început ocuparea întregii Sirii, prădând mai multe aşe-
124
Publicat în L. Mitteis şi U. Wilcken, Grundzüge und Chresto-
mathie der Papyrskunde I. Historische Teil, pt. 2 Leipzig 1912.
67
 Daniel Buda
zări greceşti. Seleukos II a reuşit recucerirea Antiohiei
în anul 244 î. Hr., dar Seleucia Pieria a rămas în mâinile
egiptenilor până în 219 î. Hr.125 Această situaţie a dus
la creşterea în importanţă a Antiohiei în comparaţie cu
Seleucia Pieria126; Seleukos II i-a adăugat un nou cartier
aflat, potrivit lui Strabo, pe insula oraşului.127
În vremea regelui Antioch III cel Mare (223-187 î.
Hr.) au avut loc primele contacte dintre seleucizi şi
romani. Antioch III s-a oferit să-l sprijine pe principalul
duşman al romanilor din acea vreme, Hanibal care,
în 195 î. Hr., a vizitat Antiohia.128 Din păcate pentru
seleucizi, victoria în războaiele duse cu romanii între
192-189 î. Hr. a fost de partea celor din urmă. A fost
încheiată pacea de la Apamea (188 î. Hr.) prin care
seleucizii practic şi-au pierdut puterea militară şi se
obligau la un tribut costisitor.129
Antioch III a finalizat cartierul început în vremea
lui Seleukos II. Potrivit lui Libanius, aici s-au aşezat
„etolieni, cretani şi eubeieni”130 de viţă nobilă. În reali-
tate, cartierul va fi fost populat mai ales cu veterani ai
războaielor cu romanii. Probabil că doar o mică parte
125
G. Downes, A History of Antioch …, p. 88-90.
126
Erwyn R. Bevan, The House of Seleucos, vol. I, London,
1902, p. 151.
127
Strabo, Geography,16, 2, 5, 750C, ed. eng., p. 243.
128
Erwyn R. Bevan, The House of Seleucos …, I.300 – II. 114.
129
H. L. Jansen, Die Politik Antiochos des IV, în Skrifter utgritt
av det Norske Videnskaps-Akademi i Oslo, 2, Hist.-filos. Kl., 1942, nr.
3, p. 17-18.
130
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 119, ed. germ., p. 36-37.
68
Antiohia preniceeană
din locuitorii noului cartier vor fi fost colonişti veniţi
din Grecia şi care nu doreau să trăiască sub stăpânire
romană. Este ultima colonizare grecească în Antiohia
care ne este cunoscută.131 Tot Libanius ne informează
că el a finalizat construirea unui zid al cartierului şi
a împodobit Antiohia cu mai multe ornamente, fără
a ne spune exact în ce au constat acestea.132 În orice
caz, se pare că în vremea lui Antioch III, Antiohia a
cunoscut o etapă de prosperitate, căci s-a descoperit
un număr mare de monede provenind din această
perioadă.133 Tot un semn de prosperitate poate fi in-
terpretat faptul că acum avem prima mărturie literară
despre existenţa unei biblioteci publice la Antiohia.
Suidas ne informează că Euphorios de Chalcis, un
renumit poet, a fost numit în fruntea bibiotecii publice
din Antiohia. Urmaşul lui Antioch III, Seleucus IV
Philopator (187-175 î. Hr.) s-a confruntat cu dificul-
tăţile moştenite de la tatăl său. Resursele financiare
nu i-au permis să aducă contribuţii importante la
aspectul Antiohiei. Se poate confirma doar un eveni-
ment cultural, şi acesta doar cu probabilitate, anume
că în vremea sa ar fi fost activ la Antiohia filosoful
epicurean Philonides.134
131
Downes, A History of Antioch …, p. 93.
132
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 121, ed. germ., p. 37.
133
D. B. Waagé, Greek, Roman, Byzantine and Crusader`s Co-
ins…, p. 173.
134
R. Philipson, art. Philonides în Realenzyklopädie vol. 20,
1941, p. 65-66. Vezi şi Tiziano Dorandi, art. Philonide [2] în Der
Neue Pauly, vol. IX, p. 857.
69
 Daniel Buda
Urmaşul său Antioch IV Epiphanes (175-163 î.
Hr.) a marcat din plin istoria Antiohiei. Tinereţea şi-a
petrecut-o ca ostatec la romani, după care a trăit pen-
tru o vreme la Athena unde şi-a dobândit o cultură
impresionantă. Ca rege, el a construit la Antiohia cel
mai mult de la întemeierea acesteia, dând Antiohiei
splendoare şi lux, ridicând-o în rândul celor mai fru-
moase oraşe ale Antichităţii. Cu o minte excelentă, el a
realizat că statul său poate fi salvat doar dacă rămâne
unit din punct de vedere politic, economic şi religios.
Parte a acestei politici a fost introducerea cultului
elenic păgân drept cult dominant în încercarea de a
elimina orice tendinţă separatistă. Astfel, evreii au
avut de suferit din plin în vremea lui. Ca parte a po-
liticii sale religioase care promova cultul lui Zeus, în
templul din Ierusalim, precum şi în cel din Garizim, a
fost introdusă câte o statuie a lui Zeus (vezi II Macabei
6, 2), el însuşi identificându-se cu acest zeu. Cultul
împăratului a cunoscut în vremea lui o dezvoltare
fără precedent, de aici şi supranumele de Epiphanes.
Dezvoltarea deosebită a Antiohiei poate fi pusă în di-
rectă legătură cu politica sa religioasă: un mare rege
avea nevoie de o capitală pe măsură. De asemenea în
emisiunile monetare din vremea sa apare pentru prima
dată pe aceeaşi monedă numele împăratului şi cel al
oraşului Antiohia.135
135
A. Dieudonné, Les monnaires greques de Syrie au Cabinet
des médailles în Revue numismatique series 4, vol. 30, 1927, p. 1-50
şi 155-169.
70
Antiohia preniceeană
El a fost cel care a introdus la Antiohia tradiţii roma-
ne de care el însuşi s-a îndrăgostit în tinereţe, precum
luptele cu gladiatori.136 De asemenea s-a dovedit a fi
mare iubitor de ceremonii impresionante şi deosebit de
costisitoare. Polybius137 descrie, preluând informaţii de
la Athenaeus, fastul cu care au fost celebrate la Daphne
în 167 î. Hr. jocurile organizate acolo. Cea mai mare
realizare pentru Antiohia a fost construirea unui nou
cartier numit Epiphania138 în apropiere de versantul
Muntelui Silpius. Construirea unui nou cartier indică
creşterea populaţiei Antiohiei, probabil şi prin sosirea
de alţi greci care nu doreau să trăiască sub stăpâni-
re romană.139 Malalas140 şi Libanius141 ne informează
că în cartier a fost construit un bouleuterion142şi mai
multe temple. Livius143 ne informează că Antioch IV
Epiphanes a construit un templu dedicat lui Jupiter
Capitolinus, o imitaţie a celui existent la Roma şi cu
podoabe deosebit de bogate. Se pare că acest templu o
136
Polybius, The Histories, 26, 1, ed. eng. The Loeb Classical
Library vol. 160, , p. 483.
137
Polybius, The Histories, 30, 25-27. ed. eng. The Loeb Classical
Library vol. 161, p. 143-149.
138
Strabo, Geography, 16,2,4, ed. eng., p. 243.
139
G. Downey, A History of Antioch …, p. 100.
140
Malalas, Cronica, VIII, 205, 22, ed. eng., p. 108.
141
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 125, ed. germ., p. 37-38.
142
Clădire destinată întâlnirilor consiliului unui oraş.
143
Livius, History of Rome, 41, 20, 9, The Loeb Classical Library
332, trad. Evan T. Sage şi Alfred C. Schlesinger, Harvard Univer-
sity Press, Cambridge MA, London, 1938, p. 249: „La Antiohia el
a construit un templu magnific dedicat lui Jupiter Capitolinus.”
71
 Daniel Buda
jucat un rol deosebit de important în cultul împăratului
dezvoltat de Antioch IV Epiphanes. Nu este clar dacă
Antioch IV a construit sau nu un zid de apărare în ju-
rul cartierului ctitorit de el. Dilema este imposibil de
rezolvat de vreme ce inclusiv autorii antici ne prezintă
rapoarte diferite despre acest detaliu: Strabo144 scrie că
el a construit un astfel de zid, în vreme ce Malalas145
scrie că nu. Cel puţin pentru o parte din construcţiile
sale de la Antiohia, Antioch IV s-a folosit de serviciile
arhitectului roman Cossutius146, celebru în acea vreme.
Numele lui apare gravat de două ori pe un apeduct
din Antiohia datat ca provenind din secolul al II-lea î.
Hr., menit să canalizeze apa ce curgea de pe muntele
Silpius în timpul iernii.147
De asemenea Antioch IV este ctitorul unui mo-
nument numit charonion aflat pe partea de sus a
oraşului, spre munte, care s-a păstrat până astăzi.
Construirea acestuia se leagă de o epidemie care
a lovit oraşul şi care este descrisă, printre alţii, de
144
Strabo, Geography, 16, 2, 4, 750C, ed. eng., p. 243: Antiochus
Epiphanes este prezentat ca fiind cel de-al patrulea rege care a
construit un zid de apărare în jurul Antiohiei.
145
Malalas, Cronica, VIII, 205, 22, ed. eng., p. 108: „El (Antioch
IV Epiphanes n. n.) a construit alte construcţii în afara oraşului şi
a numit această parte a oraşului Epiphania, după numele lui; dar
el nu a construit un zid pentru aceasta, iar aşezarea a fost lăsată
deschisă spre munte.”
146
Pentru detalii despre biografia lui, vezi Christoph Höcker,
art. Cossutius [1] în Der neue Pauly vol. III, p. 214.
147
Antioch-on-Orontes, 2, Greek and Latin Inscriptions 160-161,
nr. 90.
72
Antiohia preniceeană
Malalas.148Această mască ar reprezenta fie o zeitate
htoniană, fie zeitatea siriană a oraşului Hierapolis.
Imaginea măştii nu este terminată, probabil pentru
că între timp plaga dispăruse. Tot din vremea lui
Antioch IV Epiphanes provine o statuie de bronz a
regelui îmblânzind un taur, donată de locuitorii din
Cilicia pentru că i-a scăpat de o bandă de hoţi care
teroriza zona munţilor Taurus149; o statuie a lui Zeus
Nikephoros din templul lui Zeus din Antiohia este
atribuită prin tradiţie tot lui Antioch IV.150
După moartea lui Antioch IV, statul seleucid a intrat
într-o perioadă de declin care a dus în cele din urmă la
ocuparea Siriei de către Tigranes în 83 î. Hr. şi apoi de
către romani în anul 64 î. Hr. Domniile regilor dinastiei
seleucide din perioada dintre anii 163-129 î. Hr. au fost
scurte, dominate de implicarea romanilor în primul
rând, dar şi a ptolemeilor egipteni, de lupte interne,
uzurpări, trădări şi toate celelalte semne ale decăderii
unui stat. În aceste condiţii este uşor de înţeles că în
148
Malalas, Cronica, VIII, 204, 22, ed. eng., p. 108: „În tim-
pul lui (al lui Antiochos IV n. n.) când acolo a fost o plagă şi
mulţi oameni din oraş au pierit, Leios, un făcător de minuni,
a poruncit ca pe o stâncă de pe muntele de deasupra oraşului
să fie sculptată o mască enormă, încoronată, care se uita spre
oraş şi spre vale. El a scris pe ea o inscripţie şi astfel a oprit
moartea prin acea plagă. Astăzi antiohienii numesc acea mască
charonion.”
149
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 123, ed. germ., p. 37.
150
Ammianus Marcellinus, History, 22, 13, 1, ed. eng., p. 269:.
„... splendidul templu al daphneanului Apolo pe care l-a construit
acel rege temperamental şi crud, Antioch Epiphanes ....”
73
 Daniel Buda
această perioadă Antiohia ca oraş a intrat de asemenea
în declin. Cele mai importante evenimente din această
perioadă au fost următoarele:
– în vremea lui Demetrios I Soter (161-150 î. Hr.) la
Antiohia a activat filosoful epicurean Philonides care
a fondat o şcoală filosofică la care a aderat inclusiv
împăratul;151
– în vremea lui Alexandru I Balas (150-145 î. Hr.),
probabil în anul 148,152 a avut loc la Antiohia un cutre-
mur. Potrivit lui Malalas, oraşul a avut de suferit, dar
a fost reconstruit, ba chiar a ajuns într-o situaţie mai
bună. Informaţia nu poate fi verificată din alte surse;
– în anul 130 î. Hr. a avut loc un alt cutremur la
Antiohia, care a adâncit criza politică existentă în statul
seleucid.153
Ultimul reprezentant al dinastiei seleucide ca forţă
politică efectivă a fost Antioch VII Euergetes Sidetes
(138-129 î. Hr.). Perioada de la moartea sa şi până la
cucerirea Antiohiei de către Tigranes, adică dintre anii
129-83 î. Hr. este numită, de către G. Downey în mono-
grafia sa despre istoria Antiohiei, perioada „dinastiei
slabe” fiind doar o înlănţuire de degradare şi declin
atât pentru Siria cât şi pentru Antiohia.154Au urmat
domnii scurte, dominate de lupte pentru putere cu
151
W. Crönert, Die Epikereer in Syrien în Jahreshefte oesterrei-
chiches Archäologisches Institut 10, 1907, p. 146.
152
Downey, Seleucid Chronology in Malalas în American Journal
of Archeology, 42, 1938, p. 102-120.
153
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 126.
154
G. Downey, A History of Antioch...., p. 126-136.
74
Antiohia preniceeană
amestecul ptolemeilor, al parţilor şi al romanilor. Din
această perioadă de declin am reţinut doar următoarele
evenimente:
– Regele seleucid Alexandru II Zabinas în luptele
sale interne cu regele seleucid Antioch VIII Epiphanes
Philometor Callinicus (125-121 î. Hr.), din lipsă de
bani, a luat imaginea de aur a Victoriei care susţinea
statuia lui Zeus şi a topit-o, spre a face rost de bani.
Pentru a-şi justifica sacrilegiul a glumit spunând că
„Victoria i-a fost oferită lui de către Zeus.” După câ-
teva zile a luat şi statuia lui Zeus spre a o topi, ceea
ce a dus la revolta populaţiei. Atunci Alexandru a
furat vistieria imperială şi a fugit din Antiohia prin
Seleucia Pieria. Pentru că s-a pornit o furtună pe
mare, a căzut în mâinile unor briganzi care l-au dat
lui Antioch VIII, rivalul său. A fost imediat ucis, sau
după alte surse i s-a permis, după obiceiul vremii,
să se sinucidă.
– în timpul lui Antioch VIII s-a născut la Antiohia
poetul grec Archias, care a fost un cunoscut al lui Cice-
ro. El a crescut într-un mediu destul de prielnic culturii,
fapt ce l-a făcut pe Cicero să scrie despre Antiohia că
a fost „în acele zile, un oraş renumit şi bine populat,
un loc al ştiinţei strălucitoare şi al rafinamentului
artistic.”155
– Antioch IX Cyzicenus (114-95 î. Hr.) a luat o sta-
tuie a lui Zeus şi a topit-o spre a face rost de fonduri,
155
Cicero, Pro Archia Poeta III în Loeb Christian Library, trad.
de N. H. Watts, The Loeb Classical Library 158, Harvard University
Press, Cambridge MA, London, 1923, p. 11.
75
 Daniel Buda
după care a înlocuit-o cu o imagine similară, doar po-
leită în aur. Această faptă a rămas proverbială pentru
falsa şi absurda cinstire a zeilor, fiind dată mai târziu ca
exemplu în acest sens de către Clement Alexandrinul.156
Malalas ne informează că Antioh XI Philadelphus,
care a domnit pentru scurtă vreme, ar fi construit în
anul 93 î. Hr. două temple în Daphne, unul dedicat lui
Apolo şi altul lui Artemis, pe care le-ar fi împodobit
cu statui de aur. În limbajul lui Malalas „a construi”
poate însemna şi „a restaura.” Oricum, gestul poate fi
interpretat şi ca o reparaţie a sacrilegiului săvârşit de
înaintaşul său.
– în vremea lui Antioch IX Cyzicensis (114-95 î. Hr.)
sau a lui Antioh X Eusebes (95-92 î. Hr.), un oarecare
Maron din Antiohia, care a emigrat la Atena, a spon-
sorizat construcţia unui muzeu şi a unei biblioteci la
Antiohia. Malalas, de la care avem această informaţie,
ne informează că respectiva clădire se afla în agora
unde era plasat şi bouleuterion-ul. Clădirea respectivă
a fost distrusă de incendiul din anul 23-24 d. Hr. din
vremea lui Tiberiu.
156
Clement Alexandrinul, Exortation to the Heathen, (Protrep-
ticul) 4, 52, 3, ANF vol. 2, Alexander Roberts şi James Donaldson
(editori), p. 255: „Şi Antiochus de Cyzicus, având probleme cu
banii, a poruncit ca statuia lui Zeus, înaltă de cincizeci de coţi, să
fie topită şi o alta asemenea ei, de un material mai puţin valoros,
placată cu aur, să fie ridicată în locul ei.”
76
Antiohia preniceeană
I.10. Perioada stăpânirii Antiohiei de către Tigranes
(83-64 î. Hr.)
Repetatele lupte pentru tron şi lipsa unor candidaţi
bine profilaţi din partea dinastiei seleucide i-au făcut
pe nobilii cu influenţă să caute un rege pentru statul
lor în afara graniţelor Siriei. Atenţia lor s-a oprit asupra
lui Tigranes al Armeniei.157 Acesta avea meritul de a
fi în relaţii bune cu parţii şi înrudit cu Mithradates al
Pontului, angajat în lupte cu romanii. Prin aducerea lui
Tigranes în fruntea statului seleucid se spera obţinerea
mult doritei păci pentru Siria. Relatările despre ocupa-
rea Siriei de către Tigranes diferă: după unele surse el ar
fi venit cu pace şi s-ar fi aşezat în Siria. Strabo în schimb
vorbeşte de o ocupare prin forţă. Mai ales locuitorii din
Seleucia Pieria ar fi refuzat să-l primească. Probabil că
el a fost acceptat cel puţin de o parte a populaţiei, mai
ales de către cei de origine orientală şi de către grecii
sătui de luptele intestine între diferiţii membri ai di-
nastiei seleucide. De asemenea este uşor de imaginat
că o parte a populaţiei loială seleucizilor şi mândră
de originea lor nobilă l-au văzut pe Tigranes drept un
străin uzurpator. În orice caz, la sosirea sa în Antiohia
a găsit o situaţie financiară deplorabilă dovedită de
emisiunile monetare de bronz din acea vreme.158
157
Este vorba de Tigranes al II-lea al Armeniei, fiu al lui
Tigranes I, născut în jurul anului 140 î. Hr. Vezi art. lui Martin
Schottky, Tigranes în Der neue Pauly, vol. XII/1, p. 567.
158
A. R. Bellinger,Notes on some Coins from Antioch in Syria
în American Numismatic Society Museum Notes 5, 1952, p. 53-63.
77
 Daniel Buda
Tigranes a condus Siria vreme de patruzeci de ani
prin intermediul unui general al său pe nume Maga-
danes, care foarte probabil că a rezidat la Antiohia. Au
fost emise monede în care Tigranes este numit basileos,
care indică faptul că el a încercat să se identifice ca fiind
un continuator al regilor elenici seleucizi, treptat însă
a adoptat anumite elemente specifice unui monarh
oriental. Astfel, a adoptat titlul oriental de basileus basi-
leon. Pe de altă parte, faptul că pe monedele din această
perioadă apare reprezentată pentru prima dată Tyche
a Antiohiei159 arată că nu s-a dorit o rupere de originea
seleucidă a oraşului.
Pentru Antiohia ca oraş, stăpânirea lui Tigranes nu
a însemnat prea multe progrese. Înainte de cucerirea
romană a avut însă loc un mare cutremur de pământ,
care a dus la moartea a 170.000 de oameni, potrivit
unor surse. Acest dezastru natural a făcut regimul lui
Tigranes să devină tot mai impopular datorită modului
pompos de guvernare şi lipsei de grijă pentru proble-
mele cetăţenilor.160Antiohia a avut pentru o vreme un
159
L. Lacroix, Copies de statues sur les Monnaies des Séleucides,
în Bulletin de correspondence hellénique, 73, 1949, 158-175, aici p. 175.
160
Plutarh, Lives, Lucullus 21, 3, The Loeb Classical Library vol.
47, trad. de Bernadotte Perrin, Harvard University Press, London,
2006, p. 537: «Acum stăpânirea armenilor a devenit nepermis
de grea pentru greci. Mai presus de toate, însuşi spiritul regelui
a devenit pompos şi arogant în mijlocul unei mari prosperităţi.
Toate lucrurile pe care cei mai mulţi dintre oameni le doresc şi
admiră, el nu numai că le avea în posesie, ci el credea că ele există
de dragul lui».
78
Antiohia preniceeană
fel de statut autonom, căci avea permisiunea de a-şi
emite propria monedă. Această situaţie s-a încheiat în
jurul anului 72 î. Hr. când Tigranes se pare că a revenit
la un fel de despotism oriental.
Acelaşi an însă a adus şi oportunitatea unei schim-
bări. Comandantul roman Lucullus se afla în război
cu Mithradates al Pontului care, învins, s-a refugiat la
Tigranes, care-i era ginere. Lucullus şi-a trimis propriul
lui cumnat, pe nume Clodius, la Antiohia spre a negocia
cu Tigranes predarea către romani a lui Mithradates.
Întrucât Tigranes nu se afla la Antiohia, în aşteptarea
lui, Clodius a intrat în legătură cu persoane influente
care erau nemulţumite de conducerea lui Tigranes. De
asemenea, alte oraşe din Siria şi-au trimis în secret re-
prezentanţii lor la Antiohia spre a negocia cu Clodius.
Tigranes a revenit la Antiohia şi a refuzat să-l predea
pe Mithradates al Pontului.161 Acest lucru era pe atunci
echivalent cu o declaraţie de război. Tigranes s-a retras
în Armenia şi a pregătit apărarea propriei lui ţări. A
fost însă învins de către Lucullus, iar capitala sa Tigra-
nocerta capturată în anul 69 î. Hr.
După ce Tigranes a părăsit Siria, un membru al
dinastiei seleucide pe nume Antiochus XIII Asiaticus a
preluat puterea cu sprijinul lui Lucullus şi al populaţiei
care a ajuns la concluzia că un rege al vechii dinastii ar
putea fi mai potrivit decât un prinţ străin. Antioh XIII
a domnit la Antiohia între 69-68 î. Hr. Acesta a suferit
însă mai multe înfrângeri din partea unor conducători
161
Plutarh, Lives, Lucullus 21, 2-7, ed. eng. p. 535-539.
79
 Daniel Buda
locali arabi. Întrucât au reînceput luptele pentru tron
între diferiţii pretendenţi seleucizi, iar principii arabi
erau tot mai mult implicaţi în afacerile statului, roma-
nii s-au convins că dinastia seleucidă nu poate asigura
stabilitatea în regiune. Ezitând însă să cucerească Siria,
romanii au instituit conducători seleucizi ca şi clienţi
ai Romei. Astfel, Siria a fost condusă pentru o vreme
de conducători seleucizi, clienţi ai Romei. În această
perioadă a crescut influenţa romană la Antiohia. În anul
67 î. Hr., Q Marcius Rex, proconsul al Ciliciei, a vizitat
Antiohia162 şi a făcut aranjamentele pentru construirea
acolo a unui palat şi a unui circ. Circul a fost construit
pe insula Orontes şi se poate vedea până astăzi în ruine.
Palatul construit de romani a fost de asemenea prima
clădire de acest gen de la Antiohia. Am arătat deja în
acest capitol că în epoca elenistică nu a existat pentru
rege o clădire deosebită de cea a restului administraţiei.
În aceşti ani se pare că s-a format o colonie de oameni
de afaceri latini la Antiohia.
I.11. Începutul stăpânirii romane efective. Perioada
precreştină romană (64 î. Hr.– anul Domnului)
În anul 64 î. Hr. Pompei l-a învins pe Mithradates al
Pontului. Astfel, influenţa romană în regiune s-a întă-
rit, iar romanii au socotit că a sosit momentul să pună
stăpânire pe Siria. Tot în 64 î. Hr. a sosit la Antiohia un
162
Vizita este descrisă de către Malalas, Cronica, IX, 21, ed.
eng., p. 119.
80
Antiohia preniceeană
comandant roman spre a face aranjamentele ca Antio-
hia să primească statutul unui oraş roman. Siria a fost
integrată în Imperiul Roman cu statutul de provincie
romană. De-a lungul perioadei de criză descrisă mai
sus, Antiohia obţinuse un oarecare statut autonom,
alături de portul ei Seleucia Pieria. A fost o măsură
de prevedere a locuitorilor spre a-şi proteja oraşul de
instabilitatea crescândă a ţării; de aceea oraşul a avut,
aşa cum am arătat mai sus, dreptul de a bate monedă.
Romanii nu i-au mai respectat acest statut semi-auto-
nom, în schimb au transformat-o în capitala provinciei
romane Siria. Potrivit unor surse,163 Pompei, la intrarea
sa în Antiohia, a fost impresionat de frumuseţea oraşu-
lui şi i-a oferit statutul de libertas164alături de alte oraşe
din Siria, printre care şi Seleucia Pieria. A fost un act
de bunăvoinţă arătat de noul stăpân faţă de populaţia
urbană a Siriei. Nu ştim exact în ce a constat acest sta-
tut de libertas. În orice caz nu a însemnat autonomie,
ci mai degrabă un statut privilegiat care-i permitea de
regulă unui oraş să se conducă după propriile legi,
să nu plătească tribut şi să nu aibă în interiorul lui o
garnizoană militară. Întrucât acest grad de autonomie
diferea de la un oraş al altul, nu putem şti cât de largă
a fost autonomia obţinută de Antiohia prin libertas. De
asemenea, Pompei a reparat bouleuterion-ul din Anti-
163
A. D. Bellinger, End of the Seleucids în Transactions of the
Connecticut Academy of Arts and Sciences 38, 1949, p. 51-102, aici
p. 85, nota 116.
164
Fapt consemnat de Eusebiu în Cronica sa, folosind ca sursă
pe Porfiriu de Tyr.
81
 Daniel Buda
ohia care a fost afectat de cutremurul de pământ din
vremea lui Tigranes.
Un semn al stăpânirii romane a fost interdicţia de
a mai folosi ca sistem cronologic era seleucidă. În anul
64-63 î. Hr. a fost instituită era pompeiană. Aceasta
începea cu toamna anului 66 î. Hr. când Tigranes a fost
învins de Pompei. Dumbrava sacră de la Daphne a pri-
mit mai mult pământ şi alte privilegii, întrucât Pompei
avea admiraţie faţă de acest loc sfânt al păgânătăţii.165
Nu ştim exact ce formă a avut administraţia romană la
Antiohia în primii ei ani. Suntem doar informaţi despre
influenţa deosebită pe care o avea în oraş un oarecare
Demetrius, un sclav eliberat al lui Pompei. Cert este că
până în anul 57 î. Hr. la Antiohia nu s-a bătut monedă
romană, din mai multe motive.166
După revenirea lui Pompei la Roma, în 62 î. Hr.,
guvernarea Siriei a fost asigurată de M. Aemilius Scau-
rus.167 În 59 î. Hr. a fost numit ca şi guvernator al Siriei
propretorul L. Marcius Philippus, urmat un an mai târziu
de pro-pretorul Cn. Cornelius Marcellinus. În anii care
au urmat, întrucât Siria încă suferea de pe urma atacu-
rilor arabilor, a fost ridicată în anul 57 î. Hr. la rangul
de provincie proconsulară. Primul guvernator al Siriei
165
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 239, ed. germ., p. 53.
166
A. R. Bellinger, Early Coinage of Roman Syria, în Studies in
Roman Economic and Social History in honor of Allan Chester Johnson,
Princeton, 1951, 58-67, aici p. 63-64.
167
Iosif Flaviu, Războiul iudaic 1,7,7, ed. eng. p. 13; The Jewish
War, Books I-II, trad. de H. St. J. Thackeray, The Loeb Classical
Library 203, 1997.
82
Antiohia preniceeană
cu noul statut a fost Aulus Gabinius, care a fost unul
dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Pompei în Răsărit.
El a guvernat până în anul 55 î. Hr. când a fost rechemat
datorită unor reclamaţii venite din propria provincie. A
fost înlocuit cu M. Licinius Crassus numit pe cinci ani. Un
an mai târziu acesta a murit la Carrhae în Mesopotamia
într-o campanie iniţiată împotriva parţilor. A fost înlocuit
de C. Cassius, adjunctul său. Acesta a fost urmat de M.
Calpurnius Bibulus care în momentul în care se pregătea
să meargă la post din Italia, Siria a fost invadată pe parţi,
ajungând în 51 î. Hr. până în faţa Antiohiei. Oraşul nu a
fost cucerit, datorită zidurilor sale de apărare. Au încercat
cucerirea Antigoniei, oraşul din vecinătate, dar Crassus,
venind de la Antiohia, i-a învins la 7 octombrie 51 î. Hr.168
Parţii nu au părăsit Siria, dar totuşi noul guvernator Cal-
purnius Bibulus a venit între timp la Antiohia, care a trăit
toată iarna sub ameninţarea unui nou atac part. Caesar,
care ne informează despre aceste evenimente, arată că în
cele din urmă parţii au fost forţaţi să părăsească Siria.169
Calpurnius Bibulus a părăsit postul de guvernator al
Siriei în luna octombrie, anul 50 î. Hr.170
În anul 49 î. Hr. a izbucnit la Roma războiul civil
dintre Caesar şi senat. După ce Pompei a fost învins
168
Cicero, Letters to Atticus, Scrisoarea 114, ( V, 21), D. R.
Shackleton Bailey (ed.), The Loeb Classical Library, vol. 8, Har-
vard University Press, Cambridge MA, London, 1999, p. 89-91.
169
Caesar, The Civil Wars, III, 31, trad. A. G. Peskett, Loeb
classical Library vol. 39, Harvard University Press, Cambridge
MA, London, 2006, p. 239.
170
Cichonius, L. Calpurnius Bibulus, în RE vol. 3, p. 1367.
83
 Daniel Buda
de Caesar la Pharsalus la 6 iunie 48 î. Hr., antiohienii
s-au declarat împotriva lui Pompei. Această decizie a
antiohienilor a fost fără îndoială influenţată de oamenii
de afaceri latini de la Antiohia.171 Caesar, care se afla în
partea de răsărit a Imperiului, a emis o scrisoare către
locuitorii Antiohiei în care anunţa a doua numire a sa
ca dictator şi o declaraţie de „libertate” a oraşului An-
tiohia. Scrisoarea a fost făcută publică la 25 iunie 47 î.
Hr. (sau 13 aprilie după calendarul iulian îndreptat). La
28 iunie/16 aprilie Caesar însuşi a ajuns în oraş, adică
la o zi după aniversarea întemeirii oraşului de către
Seleukos I. Vizita sa ne este relatată de către Malalas.172
A durat nouă zile, după care a plecat mai departe spre
Pont. Vizita şi scrisoarea cu noi drepturi acordate An-
tiohiei au avut drept scop recunoaşterea sprijinului
deja acordat în războiul civil, dar mai ales asigurarea
continuării acestuia. Nu ştim exact în ce au constat noile
libertas oferite de Caesar antiohienilor, în orice caz în
anii care au urmat emisiunile monetare de bronz afirmă
cu mândrie statutul autonom obţinut: ΑΝΤΙΟΧΕΩΝ
ΤΗΣ ΜΗΤΡΟΠΟΛΕΩΣ ΙΕΡΑΣ ΚΑΙ ΑΣΥΛΟΥ ΚΑΙ
ΑΥΤΟΝΟΜΟΥ.173 Sunt cuvintele cu care începe edictul
lui Caesar, aşa cum este el redat de către Malalas.
171
Caesar, The Civil Wars, III,102, ed. eng., p. 343: “Acolo el
(Pompei) a aflat că, prin consimţământul întregii populaţii din
Antiohia şi al cetăţenilor romani implicaţi în afaceri acolo, s-au
ridicat armele pentru a-l exclude pe el.”
172
Malalas, Cronica, IX, 216, 7, 5, ed. eng., p. 114.
173
E. T. Newell, Pre-Imperial Coinage of Roman Antioch în Num.
chron., series 4, vol. 19, 1919, 69-113.
84
Antiohia preniceeană
Caesar a construit mai multe edificii la Antiohia.
Acestea ne sunt descrise tot de către Malalas174. Cele
mai importante au fost o basilica numită kaisarion şi
care este considerată a fi cea mai veche basilica din
Răsărit.175 Avea o curte deschisă şi o absidă boltită,
precum şi o statuie a lui Caesar şi o tyche a Romei.
Această construcţie a servit ca un simbol al întăririi
controlului Romei în Antiohia. Statuia lui Caesar foarte
probabil că a servit ca obiect al cultului lui „Julius cel
divin.”176 Caesar a reconstruit pantheonul din Antiohia
care, după cum spune Malalas, era gata să cadă, un
nou teatru, un amfiteatru, un apeduct şi o baie publi-
că, toate pentru cartierele antiohiene dinspre munte.
Toate aceste construcţii, unele dintre ele tipic romane,
precum amfiteatrul, arată că Caesar avea intenţia de a
introduce în Răsărit cât mai mult stilul de viaţă roman.
Un alt fapt important pentru istoria Antiohiei din
vremea lui Caesar a fost introducerea erei lui Caesar, fo-
losită în Antiohia până la cucerirea arabă. Acest sistem
cronologic este cunoscut sub numele de „era antiohi-
ană.” Malalas aminteşte de introducerea acesteia când
scrie că, după moartea lui Caesar, în cinstea acestuia,
„Marea Antiohie, în onoarea lui, calculează primul ei
174
Malalas, Cronicle, IX, 216,5-217,4, ed. eng., p. 114-115.
175
Vezi G. Downey, Architectural Significance of the Use of
Words Stoa and Basilike in Classical Literature, în American Journal
of Archeology, 41, 1937, p. 194-211, aici mai ales 197-199.
176
Vezi Dio Cassius, Roman History LI, 20, The Loeb Classical
Library 83, Books LI-LV, Harvard University Press, Cambridge
MA, London, 1917, p. 55-61.
85
 Daniel Buda
an de la Gaius Julius Caesar.” Această introducere a
fost decisă fie în timpul cât Caesar a fost la Antiohia,
fie imediat după aceea.
La plecarea din Antiohia, Caesar a lăsat conduce-
rea Siriei pe seama unei rude tinere pe nume Sextus
Julius Caesar. În anul 46 î. Hr. Q. Caecilius Bassus,
un adept al lui Pompei, a pus la cale uciderea guver-
natorului, însă nu a preluat controlul asupra Antio-
hiei sau al provinciei, pentru că a fost trimis un nou
guvernator pe nume L. Antistius Vetus. Conflictele
dintre Bassus şi emisarii lui Caesar au continuat până
în anul 44 î. Hr., când a venit în Siria Cassius care a
fost alungat din Italia după asasinarea lui Caesar în
martie 44 î. Hr. Cassius a obţinut sprijinul populaţiei
locale. Se pare că pentru a strânge fonduri, el a con-
fiscat o parte din proprietăţile comunităţii evreieşti
din Antiohia.177 De asemenea, el a reuşit să-l învingă
pe guvernatorul Cornelius Dolabella care a fost trimis
în Antiohia după el. Cassius a plecat din Antiohia
fiind chemat să-l ajute pe Brutus, fiul adoptiv al lui
Caesar, împotriva lui Octavian. După ce Brutus şi
Cassius au fost învinşi la Philippi în anul 42 d. Hr.
şi s-au sinucis, Antoniu, care se lupta cu Octavian, a
plecat în anul 41 î. Hr. spre Răsărit spre a obţine su-
port pentru cauza lui. El a redat evreilor proprietăţile
confiscate de Cassius. El a vizitat şi Antiohia unde a
primit o delegaţie de evrei influenţi care-l acuzau pe
177
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 14, 319-323, ed. eng., p.
171-173 citează decretul lui Antoniu care le redă proprietăţile.
86
Antiohia preniceeană
Irod de uzurparea guvernării romane din Palestina.178
Se poate ca el să fi redus privilegiile Antiohiei, căci
pe monedele emise între anii 42–41 î. Hr. nu mai apar
epitete „sacră şi inviolabilă”, ci doar „Metropolis” şi
„autonomă”.
De la Antiohia, Antoniu a plecat la Alexandria unde
s-a dezvoltat idila cu Cleopatra. Parţii au folosit această
ocazie pentru a invada, în primăvara anului 40 î. Hr.,
Siria. Antiohia a căzut în mâinile parţilor după ce gu-
vernatorul ei roman a fugit. Toată Siria şi Fenicia, cu ex-
cepţia Tyrului, au căzut în mâinile parţilor.179Antiohia
a rămas în mâinile parţilor până în anul 39 î. Hr. Noul
regim s-a dovedit a fi destul de popular. Emisiunile
monetare din această perioadă reintroduc titlurile de
„sfântă şi inviolabilă” pentru Antiohia, ceea ce ar în-
semna că oraşul a primit noi privilegii. În vara anului
39 î. Hr., trupele lui Antonius au reocupat Siria de la
parţi. Un an mai tâziu a sosit la Antiohia şi Antoniu
care a pus ca guvernator pe Gaius Sosius.
În toamna anului 37 î. Hr. Antoniu a revenit la An-
tiohia pentru a pregăti o campanie împotriva parţilor.
El a trimis după Cleopatra să vină în Siria unde s-a
căsătorit cu ea. Locul căsătoriei a fost, foarte probabil,
178
Iosif Flaviu, Despre războiul iudaic, 1, 243-245, ed. eng. p.
113. Se menţionează că Antoniu petrecea mult timp la Daphne,
alături de Cleopatra, fiind robit de dragostea pentru ea. Vezi şi
Antichităţi iudaice, 14, 324-326, ed. eng., p. 175.
179
Cassius Dio, Roman History XLVIII, 24, 3-25, 3-4, ed. eng.,
p. 267-273, The Loeb Classical Library 82, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 1917.
87
 Daniel Buda
Antiohia.180 Prin această căsătorie, el a devenit stăpân
al întregului Răsărit. În primăvara anului 36 î. Hr. el
a început campania împotriva parţilor. Campania sa
a eşuat şi a revenit la Antiohia în toamna aceluiaşi an
doar cu jumătate din trupele cu care plecase. Aşa cum
se ştie, Antoniu a fost învins de Octavian în bătălia de
la Actium, septembrie, anul 31 î. Hr., după care el s-a
sinucis la Alexandria un an mai târziu. În timpul şederii
sale la Antiohia şi a pregătirii campaniilor anti-parte,
el a accelerat romanizarea oraşului.
Domnia lui Augustus (31 î. Hr. – 14 d. Hr.) a însem-
nat impunerea pe întregul teritoriu al Imperiului Roman
a aşa-numitei Pax Augusta care implica unificarea internă
a acestuia şi armonizarea între partea lui greacă şi cea
latină. Antiohia alături de alte oraşe mari din Răsărit
au beneficiat din plin de această politică. Augustus a
introdus o reformă administrativă, împărţind provin-
ciile în senatoriale, imperiale şi procuratoriale. Astfel
a fost schimbat şi statutul provinciei Siria. În anul 27 î.
Hr. aceasta a devenit provincie imperială, condusă de
un legatus Augusti, iar Antiohia capitala ei.181 Datorită
importanţei strategice a provinciei Siria, postul de gu-
vernator al acesteia era unul dintre cele mai importante
din Imperiu. Antiohia şi-a păstrat statutul autonom, însă
guvernatorul provinciei avea fără îndoială o mare influ-
enţă asupra vieţii oraşului. Prin noul statut, Antiohia a
180
Plutarh, Lives IX, Antony 36 în The Loeb Classical Library101,
trad. Bernadotte Perrin, Harvard University Press, Cambridge
MA, London, 1920, p. 243-245.
181
C. Karalevski, Antioche în DHGE vol. III, p. 1924.
88
Antiohia preniceeană
devenit un important punct de reper pentru afacerile
internaţionale, precum şi un important centru financiar
şi economic. De acum, monetăria din Antiohia a devenit
imperială, emiţând monezi pentru întreaga Sirie.
Augustus a vizitat Antiohia de două ori. Prima
vizită a avut loc în anii 31-30 î. Hr., după ce a preluat
puterea asupra Răsăritului. Despre această vizită avem
scurte mărturii de la Nicolaus de Damasc, care a fost
impresionat să vadă la Antiohia ambasadori din India
veniţi să se întâlnească cu împăratul.182 A doua vizită a
avut loc în anul 20 î. Hr., o emisiune monetară a con-
semnat acest eveniment.183
O emisiune monetară din anii 7-6 î. Hr. dovedeşte
faptul că la Antiohia exista un cult al împăratului de-
dicat lui Augustus.184 Tot în acest an a fost numit ca şi
guvernator al Siriei P. Quintilius Varus despre care s-a
scris cu ironie că a venit ca om sărac într-o provincie
bogată şi a părăsit o provincie săracă, el fiind însă un
om bogat.185
182
Strabo 15, 1, 73 (719), ed. eng., p. 125-127: „El (Nicolaus
Damascensus) spune că la Antiohia a avut şansa de a întâlni
ambasadori indieni care au fost trimişi către Caesar Augustus”;
Dio Cassius, Roman History LIV, 9, 8, The Loeb Classical Library
83, p. 305: „Şi multe ambasade au venit la el, şi oameni din
India...”
183
E. T. Newell, The Pre-Imperial Coinage of Roman Antioch,
în Num. Chron. Series 4, vol. 19, 1919, p. 69-113, aici p.110-112.
184
M. Grant, From Imperium to Auctoritas, Cambridge, 1946,
p. 376-378.
185
Velleius Paterculus, History of Rome 2, 117, 2 trans. by F.
W. Shipley, The Loeb Classical Library 152, Harvard University
89
 Daniel Buda
În vremea lui Octavian Augustus Antiohia a cu-
noscut o deosebită dezvoltare. De asemenea au fost
construite mai multe clădiri importante. Ştim de la
Malalas că, în această perioadă, Irod Agripa a vizitat
Antiohia şi a fost impresionat de frumuseţea oraşului.
Fiind un entuziast susţinător al stăpânirii romane în
Răsărit, el s-a angajat să construiască la Antiohia un
cartier cu o baie publică şi o altă baie publică în afara
oraşului. Atât cartierul cât şi baia publică din afara
oraşului au primit numele lui.186 Inaugurarea acestor
lucrări pare să fi avut loc în anul 15 î. Hr.187 În vremea
lui Augustus au fost construite la Antiohia două străzi
colonate în lungime de două mile romane. Acestea au
fost inaugurate foarte probabil cu ocazia uneia dintre
vizitele lui Augustus la Antiohia. Există o serie de mai
multe construcţii puse de Malalas pe seama lui Tibe-
riu, dar care se pare că au fost construite de Augustus,
întrucât se ştie că Tiberiu nu a fost un mare susţinător
al construcţiilor.188Aceste construcţii sunt : lucrări
de amenajare a cartierului Epiphania şi construirea
Press, Cambridge MA, London, 1924, p. 297: „Varus Quintilius
... a intrat în bogata provincie ca sărac, dar a părăsit ca om bogat
o provincie săracă.”
186
Malalas, Cronicle, IX, 222, 14, ed. eng., p. 117: „Agripa a fost
încântat de situaţia oraşului Antiohia şi a construit acolo o baie
publică în afara oraşului, lângă munte, găsind acolo o fântână. El
a numit aceasta agrippianon după el însuşi; acum este cunoscută
cu numele de ampelion. De asemenea el a construit un grup de
locuinţe şi o baie, numind-o cartierul lui agrippitai.”
187
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 172.
188
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 176.
90
Antiohia preniceeană
unei străzi largi. De asemenea cartierul a primit noi
amenajări pentru limitarea aluviunilor de pe munte,
precum şi noi temple : a fost restaurat templul lui Ju-
piter Capitolinus, s-a construit un templu dedicat lui
Dionysus şi un altul zeului Pan, aşezat lângă teatru. În
afara cartierului Epiphania, s-a construit la Antiohia
o « poartă de est » a oraşului, pe drumul care ducea
spre Berea, deasupra căreia se afla statuia lupoaicei cu
Romulus şi Remus.189 O baie publică a fost construită
lângă izvorul numit Olympias, pe care l-ar fi descoperit
Alexandru cel Mare.
Un important eveniment introdus în viaţa Antiohiei
de către Augustus au fost jocurile sportive ale Antiohi-
ei, care au devenit printre cele mai faimoase din lumea
greco-romană. Aveau loc la fiecare patru ani vreme
de treizeci de zile în luna octombrie. Din vremea lui
Claudiu încolo acestea s-au numit jocuri olimpice. Mai
tâziu, în timpul stăpânirii romane a Antiohiei, acestea
au suferit numeroase modificări.
I.12. Populaţia Antiohiei. Situaţia demografică
La întemeierea Antiohiei au fost colonizaţi aici
greci de la Atena şi Macedonia, aşa cum consemnează
189
Malalas, Cronica, X, 235, 10, p. 125: „El a ridicat o statuie de
piatră a lupului alăptându-i pe Romulus şi Remus deasupra porţii
de est pe care a construit-o, arătând că zidul care a fost adăugat
oraşului Antiohia a fost o construcţie romană. De asemenea el a
construit un templu al lui Pan dincolo de teatru. Domninos, un
cronicar învăţat, a afirmat aceasta.”
91
 Daniel Buda
Malalas,190 antiohienii fiind mândri de originea lor.191
Pe lângă aceştia, în noul oraş, Seleukos a aşezat foşti
soldaţi de-ai lui, cretani, ciprioţi, dar şi foşti locuitori
ai cuceritei Antigonia192. Întemeiat ca şi oraş grecesc,
Antiohia a devenit repede un mozaic etnic. Foarte de-
vreme s-au aşezat aici evrei şi sirieni. Am arătat deja
că potrivit lui Strabo, încă de la întemeiere, Antiohia a
avut un cartier sirian.
Datorită dezvoltării economice pe care a înregistrat-
o Antiohia, aici s-au aşezat mai apoi fenicieni, arabi,
perşi, egipteni şi indieni « toţi cei care au dorit să scape
de sărăcie »,193cum scrie Libanius. Oraşul, prin oportu-
nităţile de afaceri pe care le oferea, îi atrăgea asemeni
unui magnet pe negustori:“Cu adevărat toate regiunile
îşi trimit în larg vasele lor de marfă, Africa, Europa,
Asia, de pe insule precum şi de pe continent, şi aduc
190
Malalas, Cronica, VIII, 201, 15, ed. eng., p. 106. Malalas
scrie că la întemeierea oraşului au fost aduşi 5300 de macedoneni.
De asemenea scrie că statuia zeiţei Atena fost ridicată de către
întemeietor la Antiohia pentru atenienii care au fost colonizaţi la
Antiohia. Este amintită şi o colonizare de ciprioţi.
191
Malalas, Cronica, 211, 30, ed. eng., p. 111: “El (Pompeius n.
n.) i-a onorat pe antiohieni, căci ei sunt antiohieni prin origine.”
Evagrius, Istoria bisericească 1, 20 descrie o vizită a împărătesei
Evdochia la Antiohia. Dorind să le facă un compliment antiohi-
enilor, împărăteasa le-a amintit acestora că ei îşi au originea din
Atena. Astfel ea a făcut apel la un fapt istoric, confirmat, scrie
Evagrie, de Strabo, Diodor de Sicilia, Libanius şi Iulian, că unii
antiohieni sunt urmaşii unor colonişti care au plecat de la Atena.
192
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 92, ed. germ., p. 33.
193
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 164, ed. germ., p. 43.
92
Antiohia preniceeană
aici ceea ce este la ei cel mai bun, căci vânzarea rapidă
atrage pe negustori, şi astfel ne bucurăm de bunurile
de pe întreg pământul.”194
Există suficiente date să credem că a existat o colo-
nie cu populaţie latină la Antiohia înainte de începutul
stăpânirii romane, formată mai ales din oameni de afa-
ceri.195 După cucerirea romană, în Antiohia s-a aşezat
o populaţie vorbitoare de limbă latină, care muncea în
primul rând în administraţie.196 Avem mărturii literare
clare că în anul 48 î. Hr. exista deja la Antiohia o colonie
de cetăţeni romani influenţi.197Malalas ne informează
că au existat senatori trimişi de la Roma să locuiască
la Antiohia. El ne oferă exemplul a doi senatori din
vremea lui Caligula (12-41 d. Hr.) trimişi « să păzească
oraşul şi să-l construiască din generozitatea oferită de îm-
părat şi din proprii bani şi să trăiască în el. »198
S-a discutat mult despre situaţia lingvistică de la An-
tiohia. Există referiri la antiohieni în care ei sunt numiţi,
la modul general, “sirieni.”199 Aceasta nu înseamnă că
majoritatea vorbeau siriaca. Principala limbă vorbită în
194
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 264, ed. germ., p. 56.
195
M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Hel-
lenistic World, Oxford, 1941, p. 991.
196
Paul Perdrizet, Inscriptions d’Antioche, Buletin de corespon-
dence hellenique, nr. XXIV (1900), p. 289.
197
Caesar, Caesar, The Civil Wars, III,102, ed. eng., p. 343.
198
Malalas, Cronica, X, 243, 17, ed. eng., p. 129.
199
Herodian, History of the Empire II, 10,6, The Loeb Classical
Library, 454, trad. de C. R. Whittacher, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 1969, vol I, p. 211.
93
 Daniel Buda
oraş era greaca şi probabil că ponderea cea mai mare a
locuitorilor era ocupată de greci nativi. Pe lângă greacă,
la Antiohia se vorbea, de către evrei, dialectul aramaic.
Bine reprezentată era şi limba siriacă. Aceasta era vor-
bită de populaţia băştinaşă şi a devenit limbă scrisă abia
în secolul al II-lea d. Hr. datorită creştinismului.200 După
sosirea romanilor, o mare importanţă a câştigat limba
latină, folosită mai ales în administraţie. În opera lui
Ignatie al Antiohiei se întâlnesc câteva cuvinte latine.
Cert este că Antiohia era un mozaic lingvistic, con-
form celui etnic. Potrivit lui Harnack, Antiohia era în
epoca apostolică un oraş grecesc în sensul în care, la în-
ceputul secolului XX, Calcutta era un oraş englezesc.201
Numărul locuitorilor Antiohiei la întemeierea oraşu-
lui nu ne este precizat cu exactitate. Malalas precizează
că atenienii transferaţi de Seleukos de la Antigonia la
Antiohia şi ai macedonenilor aşezaţi de către Seleukos
ar fi fost de 5300.202 Este posibil ca Malalas să se refere
doar la bărbaţi (foloseşte cuvântul grecesc anir care
poate însemna om sau bărbat) sau chiar numai la ce-
tăţeni. S-a mai observat că este posibil ca numărul dat
de Malalas, preluat foarte probabil din sursele sale, să
nu fi avut de-a face prea mult cu realitatea, ci să fi avut
200
Theodor Mommsen, Römische Geschichte, vol. II Von der
Schlacht bei Pydna bis auf Sullas Tod, Weidmann, Leipzig, 1855,
p. 124.
201
Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbreitung des
Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, 4. Auflage, vol. I,
Leipzig, 1924, p. 82;
202
Malalas, Cronica, VIII, 201, 15, ed. eng., p. 106.
94
Antiohia preniceeană
în vedere ideea lui Platon că numărul ideal al cetăţeni-
lor oraşului ideal ar fi de 5040 (vezi Plato, Legile 737E,
740D-E).203 Dacă însă numărul dat de Malalas se referă
la cetăţeni de sex masculin maturi, atunci numărul
primilor colonişti, incluzând femeile şi copiii, dar fără
sclavi, poate fi apreciat ca fiind între 17.000-25.000.204
Strabo scria că în vremea sa, adică la cumpăna dintre
cele două ere, Antiohia nu era cu mult mai mică decît
Seleucia de pe Tigru sau Alexandria.205 Diodorus Si-
culus206 scrie că Alexandria avea în vremea sa 300.000
de bărbaţi liberi. Plinius,207 la aproximativ cincizeci
de ani după Strabo, scrie că Seleucia avea 600.000 de
locuitori, dar numărul indicat de el pare a cuprinde
şi sclavii. Festus Rufius şi Eutropius scriu că Seleucia,
în momentul distrugerii ei, la 165 d. Hr., avea 400.000
de locuitori. Ieronim vorbeşte de 300.000 de locuitori
la Antiohia.208 Sfântul Ioan Gură de Aur209 vorbeşte de
existenţa a 200.000 de locuitori, ceea ce pare că include
numai populaţia liberă, bărbaţi, femei şi copii. Statisti-
cile autorilor moderni sunt ceva mai precaute. Potrivit
203
Vezi C. Bradford Welles, The Greek City în Studi in onore
di A. Calderini e R. Paribeni, Milano, 1956, p. 81-99.
204
K. J. Beloch, Die Bevölkerung der griechisch römischen Welt,
Leipzig, 1886, p. 54.
205
Strabo, Geography, 16,2,5, ed. eng., p. 245.
206
Diodorus Siculus, The Library of History 17, 52, The Leob
Classical Library 422, trad. de C. Bradford Welles, Harvard Uni-
versity Press, Cambridge MA, London, 1963, p. 269.
207
Plinius, Naturalis Historia, 6, 122, ed. rom., vol. I, p. 198.
208
Ieronim GCS 47, 204, 21-22.
209
Sfântul Ioan Gură de Aur, In Ignat. 4.
95
 Daniel Buda
lui Stark, la sfârşitul secolului I, în Antiohia ar fi trăit
150.000 de locuitori.210 Indiferent de numărul exact al
locuitorilor din Antiohia, în perioada de care se ocupă
acest volum, acesta a fost al treilea oraş ca mărime al
Imperiului Roman după Roma şi Alexandria.211
I.13. Comunitatea iudaică antiohiană
Există date care ne îndreptăţesc să afirmăm că au
existat evrei la Antiohia încă de la întemeierea oraşului.
Iosif Flaviu afirmă în mod clar acest lucru atât în lucra-
rea Împotriva lui Apion212 cât şi în Antichităţi iudaice.213
210
R. Stark, Antioch as the Social Situation for Mathew’s Gospel
în Balch (ed.), Social History of the Matthean Community, p. 192.
211
M. Hengel, Acts and the History of Earliest Christianity,
Philadelphia, Fortress Press, 1980.
212
Împotriva lui Apion II, 39, ed. eng.,Against Apion în The
Loeb Classical Library 186, trad. H. St. J. Thackeray, Harvard
University Press, Cambridge MA, London, 2004, p. 307: “Toate
persoanele invitate să se alăture unei colonii preiau numele fon-
datorului. Nu este nevoie să mergem în afara propriei noastre
naţii pentru a găsi exemple. Locuitorii evrei ai Antiohiei sunt
numiţi antiohenes primind drepturi de cetăţenie de la întemeie-
torul acesteia, Seleukos. »
213
Antichităţi iudaice XII, 119 (ed. eng.,The Loeb Classical Li-
brary 365) p. 59-61 scrie: “Ei (evreii n. n.) au primit de asemenea
onoare de la regii Asiei când le-au slujit în război. De exemplu,
Seleukos Nikanor le-a oferit cetăţenie în cetăţile pe care el le-a
fondat în Asia şi în Siria de Jos şi în însăşi capitala lui, Antiohia,
şi i-a declarat ca având privilegii egale cu macedonienii şi grecii
care au fost aşezaţi în aceste oraşe, astfel încât această cetăţenie
a lor rămâne până în ziua de astăzi. »
96
Antiohia preniceeană
Carl H. Kraeling214 crede că afirmaţiile lui Iosif Flaviu au
toate şansele să fie corecte de vreme ce există informaţii,
inclusiv din afara operei lui Iosif Flaviu, că mercenari
evrei ar fi servit în armata lui Alexandru Macedon215
şi a unor regi seleucizi. Putem aşadar să presupunem
cu uşurinţă, având în vedere politica de colonizare a
seleucizilor, că după ce au servit în armata lui Seleukos
I Nikanor, unii veterani evrei se vor fi aşezat în nou
întemeiatul oraş Antiohia. Iosif Flaviu scrie că “iudeii
au fost cinstiţi de regii Asiei, fiindcă au luat parte la ex-
pediţiile lor războinice. În oraşele pe care le-a întemeiat
în Asia şi Siria de Jos, Seleukos I Nicanor le-a acordat
dreptul de cetăţenie, punându-i pe aceeaşi treaptă cu
macedonienii şi grecii care locuiau acolo; ei şi l-au păs-
trat până în zilele noastre.”216 G. Downey217 se îndoieşte
că evreii au primit drepturi speciale la Antiohia, aşa
cum scrie Iosif Flaviu. În vremea lui Seleukos I, evreii
214
Kraeling, art. cit., p. 130-131.
215
Despre prezenţa unor mercenari evrei în campaniile lui
Alexandru Macedon scrie doar Iosif Flaviu, Contra lui Apion I,
192, 200, ed. eng., p. 241 : « El (Hecataeus de Abdena n. n.) spu-
ne cum odată, Alexandru, când el a fost în Babilon şi a iniţiat
restaurarea templului lui Bel, a dat ordin tuturor soldaţilor săi,
fără vreo distincţie, să aducă materiale pentru lucrări; şi cum
doar evreii au refuzat să se supună, chiar dacă au fost supuşi la
pedepse severe şi la amenzi grele, până ce regele i-a exceptat de
la această sarcină.» Informaţia este preluată de Iosif Flaviu de la
Hecataeus de Abdena.
216
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XII, III, 1, ed. rom., vol.
II, p. 76;
217
G. Downey, A History of Antioch … ,p. 107.
97
 Daniel Buda
veterani au putut beneficia de aşa-numitul isopolis,
adică dreptul de a fi înregistraţi în mod individual ca şi
cetăţeni, cu condiţia să apostazieze şi să devină adepţi
ai cultului zeilor oraşului. De vreme ce este clar că cei
mai mulţi dintre ei au ales să-şi păstreze religia, scrie
Downey, foarte probabil că evreii au fost organizaţi în
politeuma, adică o comunitate semi-autonomă în cadrul
oraşelor greceşti, bucurându-se de anumite privilegii,
precum acela de a avea judecători proprii şi de a fi
judecaţi după propriile legi. Un astfel de drept a fost
acordat evreilor din Alexandria şi nu avem evidenţe
că lucrurile ar fi stat altfel la Antiohia.
Acordarea încă de la început a acestor drepturi
pentru evrei s-ar explica prin faptul că ei îşi arătaseră
deja bunăvoinţa faţă de cuceritorii macedonieni, fiind
mulţi în Babilonia la sosirea acestora.218 Potrivit altor
păreri219, această primă informaţie a lui Iosif Flaviu se
contrazice cu un alt pasaj din opera lui220 de unde rezul-
218
Bouchier, A short History of Antioch, 300 B.C. – A.D. 1268,
Oxford, 1921, p. 20.
219
Kraeling, Jewish Community at Antioch …, p. 138.
220
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, VII, III, 3, ed. rom., p. 500-501:
“Poporul iudeu cunoaşte o largă răspândire printre locuitorii de
baştină din lumea întreagă, dar mai cu seamă în Siria, datorită
învecinării ei cu Palestina şi mai presus de orice în Antiohia da-
torită întinderii oraşului; îndeosebi urmaşii lui Antioh (este vorba
de Antioh I Soter, suveran al regatului Seleucid între 281-261 î.
Hr., Apud nota 4, p. 501, ed. rom.) le-au permis să trăiască acolo
în deplină siguranţă. Chiar dacă Antioch, supranumit Epifanes,
a devastat Ierusalimul şi a prădat Templul, cei care i-au urmat
la domnie au restituit toate ofrandele din bronz ale evreilor din
98
Antiohia preniceeană
tă că aceste drepturi au fost acordate numai în vremea
lui Antiochus III. El ar fi susţinut în mod apologetic că
Seleukos a fost cel care a acordat evreilor privilegiile
de care se bucurau la Antiohia pentru a le da acestora
o greutate istorică mai mare.221
Potrivit lui Iosif Flaviu, evreii din Antiohia aveau
un şef magistrat222 şi un tribunal223 propriu. După el,
la Antiohia existau chiar şi nişte table de bronz pe care
erau trecute aceste privilegii. În vremea lui Titus (79-
81 d. Hr.), aşadar după războiul iudaic şi dărâmarea
Ierusalimului, populaţia antiohiană ar fi cerut ca aceste
table să fie date jos, dar împăratul a refuzat.224
În afară de informaţiile furnizate de Iosif Flaviu,
tradiţia talmudică iudaică i-a acordat Antiohiei un loc
destul de important. Astfel, Antiohia a fost considerată
ca fiind o staţie în drumul evreilor spre exilul babilo-
nian.225 De asemenea, s-a căutat plasarea unei prezenţe
iudaice la Antiohia înainte de întemeierea oraşului.
Suburbia Daphne a fost identificată drept locul unde
Antiohia, îngăduind expunerea lor în sinagogi; în plus ei au
acceptat să li se acorde aceleaşi drepturi ca şi grecilor. Întrucât
şi regii de mai târziu i-au tratat la fel de bine pe iudei, numărul
lor a sporit simţitor.”
221
Edwyn R. Bevan, The House of Seleucos …, vol. II, p. 166.
222
Iosif Flaviu, Războiul iudaic VII, III, 3, ed. rom., p. 501.
223
Talmudul ierusalimitean aminteşte de acest tribunal al
evreilor antiohieni în relatarea unui caz juridic în care era impli-
cat un rabin (Le Talmud de Jérusalem, trad. Moïse Schwab, vol X,
254, Paris, 1888).
224
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, VII, 5, 2, ed. rom., p. 507.
225
Krauss, art. cit., p. 29-31;
99
 Daniel Buda
Nabucodonosor s-a întâlnit cu Marele Sinedriu. Tal-
mudul ierusalimitean a identificat oraşele Hamat (vezi I
Paralipomena 18, 3,9; II Paralipomena 8, 4; Amos 6,2;)
şi Ribla (II Paralipomena 26, 2; Ieremia 39, 5-6; 52, 9)
din Vechiul Testament cu Antiohia.226
În orice caz, evreii s-au aşezat masiv la Antiohia la
scurtă vreme după întemeierea oraşului, fiind determi-
naţi, pe de o parte, să părăsească Palestina datorită să-
răciei de acolo, iar pe de altă parte fiind atraşi de poten-
ţialul economic oferit de oraş, devenind repede cea mai
importantă comunitate iudaică din Siria.227Talmudul ie-
rusalimitean numeşte Antiohia în repetate rânduri drept
“marele oraş” în detrimentul Alexandriei. Preferinţa de
a folosi Antiohia ca exemplu de mare aglomeraţie urba-
nă se datorează însă fără îndoială proximităţii oraşului
şi faptului că era mai cunoscut evreilor palestinieni228
şi neapărat mărimii comunităţii iudaice din Antiohia,
care, potrivit tuturor estimărilor, era mai mică decât
cea din Alexandria sau Roma. Evreii aşezaţi la Antiohia
erau fie negustori, fie prelucrători de metale, mai ales
de aur229, dar şi agricultori în apropierea Antiohiei.
226
C. H. Kraeling, The Jewish Community at Antioch, în Journal
of Biblical Literature nr. 51 (1932), p. 131.
227
M. Stern, The Jewish Diaspora în The Jewish People in the
first Century (ed. S. Safrai şi M. Stern), vol. I, Fortherst Press,
Philadelphia, 1974, p. 117-183.
228
Kraeling, art. cit., p. 132.
229
Iosif Flaviu, Războiul iudaic VII, 45 scrie că anumite or-
namente de aur de la templul din Ierusalim au fost realizate de
meşteşugari evrei de la Antiohia.
100
Antiohia preniceeană
Iudeea s-a aflat sub stăpânirea ptolemeică a Egip-
tului până în vremea lui Antioch III, mai exact până în
200 d. Hr., după care a intrat în stăpânirea seleucizilor
sirieni. Mulţi evrei au venit la Daphne împreună cu
preotul Onias III în timpul lui Antioch III (vezi II Ma-
cabei 4, 33-34), în jurul anului 170 î. Hr. Alţii au fost
aduşi ca şi prizonieri în timpul războaielor seleucide
şi romane din Palestina.230
Demetrios I Soter (162-150 î. Hr.) , în luptele pentru
tron cu Alexandru Balas, a făcut apel la liderul evreu Io-
nathan care a venit la Antiohia cu 3000 de soldaţi. Aceş-
tia au apărat reşedinţa regală înconjurată de populaţia
antiohiană şi, fiind copleşiţi de mulţimea adversarilor,
s-au urcat pe acoperiş de unde au dat foc clădirii. Focul
s-a întins repede la celelalte clădiri, majoritatea fiind de
lemn, iar populaţia s-a împrăştiat spre a avea grijă de
proprietăţile lor ameninţate de foc. Trupele evreieşti
au prădat oraşul, cu aprobarea lui Demetrios şi au ucis,
potrivit cărţii I Macabei 11, 45-48, 100.000 din cei 120.000
de locuitori ai Antiohiei implicaţi în tulburări. Iosif Fla-
viu spune doar că au fost ucişi mai multe zeci de mii de
antiohieni care au participat la revoltă, fără a specifica
exact câţi anume au fost ucişi.231
În anul 145 î. Hr., marele preot Ionatan cu 300 de
soldaţi a venit şi l-a ajutat pe Demetrius II Nikanor
(145-138 î. Hr.) împotriva lui Antiochenes.232
230
Kraeling, op. cit., p. 134; Krauss, p. 31.
231
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 13, 137, ed. eng., p. 293.
232
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XIII, 5, 3, ed. rom., vol. II,
p. 139-140.
101
 Daniel Buda
În vremea lui Octavian Augustus, în anul 15 î. Hr.,
Irod Agripa a vizitat Antiohia. Fiind foarte încântat de
civilizaţia romană, potrivit lui Malalas, el s-a angajat să
construiască o baie publică în afara oraşului, precum
şi un cartier.233
Cândva între anii 9-6 î. Hr. un prinţ evreu pe nume
Zamaris a migrat din Babilon la Antiohia însoţit de o
sută de rude şi cinci sute de arcaşi. Zamaris a fost un
bogat proprietar de pământ care a părăsit Babilonul
foarte probabil din motive politice şi s-a aşezat la
Antiohia datorită protecţiei oferite de administraţia
romană şi datorită marii comunităţi iudaice existente
în Antiohia. Potrivit lui Iosif Flaviu, Zamaris s-a aşe-
zat mai întâi la Daphne, dar guvernatorul Saturninus
l-a trimis ceva mai târziu în localitatea Oualatha lân-
gă Antiohia, numită în sursele iudaice drept Hulta,
unde de asemenea se afla o comunitate iudaică mare.
Mai târziu, Zamaris a păsăsit Antiohia şi, la invitaţia
regelui Irod cel Mare, s-a stabilit la Batanea în Tran-
siordania.234
Ne sunt cunoscute mai multe detalii despre istoria
comunităţii iudaice antiohiene în vremea lui Antiohus
233
Malalas, Cronicle, IX, 222, 14, ed. eng., p. 117: „Agripa a fost
încântat de situaţia oraşului Antiohia şi a construit acolo o baie
publică în afara oraşului, lângă munte, găsind acolo o fântână. El
a numit aceasta agrippianon după el însuşi; acum este cunoscută
cu numele de ampelion. De asemenea el a construit un grup de
locuinţe şi o baie, numind-o cartierul lui agrippitai.”
234
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 17, 23-27, ed. eng., p. 177-
179 ;. Kraeling, Jewish Community at Antioch…, p. 135.
102
Antiohia preniceeană
IV Epiphanes (173-163 î. Hr.). Pentru a înţelege situaţia
evreilor din Antiohia în vremea acestui rege şi politica
sa antiudaică, trebuie menţionate două aspecte: pe de
o parte faptul că în sânul comunităţii iudaice din Pa-
lestina exista deja o ruptură între aşa-numiţii elenişti,
adică cei care doreau o apropiere de cultura şi obice-
iurile greceşti şi ceea ce am numit azi “tradiţionalişti”
care doreau urmarea cu stricteţe a obiceiurilor şi legii
iudaice. Pe de altă parte, mai trebuie ştiut că evreii din
Palestina au încercat să se folosească de situaţia creată
de războaiele dintre selucizi şi romani şi să profite de
slăbiciunea statului seleucid. Când Antioch III a fost
ucis de romani, evreii din Palestina s-au răsculat. Nu
ştim dacă au primit suport material de la romani în
acest sens, cert este însă că au fost percepuţi de către
Antioch IV ca agenţi ai Romei.235 Antioch al IV-lea,
după ce i-a învins pe ptolemei, a venit asupra Ierusa-
limului, a prădat templul, a luat vasele acestuia236 şi
l-a transformat într-un templu al lui Zeus Olympus.
Potrivit lui Iosif Flaviu,237 urmaşii lui Antioch IV au
235
G. Downey, A History of Antioch …, p. 108.
236
I Macabei 1, 23-24: „Şi s-a suit împotriva lui Israel şi a
Ierusalimului, cu popor mult, a intrat în templul Domnului cu
mândrie, a luat jertfelnicul de aur şi sfeşnicul luminii şi toate
vasele lui, masa punerii înainte, căuşele, năstrapele, cădelniţele
cele de aur, catapeteasma, precum şi cununiile şi podoaba cea de
aur, care erau pe fruntea templului Domnului, şi le-a sfărâmat
pe toate. A luat apoi argintul şi aurul şi vasele cele de preţ şi
vistieriile cele ascunse, pe care le-a aflat; şi luându-le pe toate,
s-a dus în ţara sa. »
237
Iosif Flaviu, Războiul iudaic 7, 44.
103
 Daniel Buda
dăruit vesela templului comunităţii iudaice din Anti-
ohia, care a aşezat-o în sinagoga oraşului.
Fraţii Macabei şi preotul Eliezer au fost martiri-
zaţi, probabil la Antiohia, sub Antiochus IV Epifanes
(II Macabei 7, 1-42). Cartea Macabeilor nu ne spune
locul, însă Malalas precizează că este vorba de Antio-
hia.238 Potrivit lui Malalas, în timpul lui Demetrius II
Nikanor, un evreu pe nume Iuda a primit permisiunea
de a le ridica trupurile şi de a construi un sanctuar în
cinstea lor, care apoi a fost preluat de creştini.239 Mar-
tiriul este descris în II Macabei 6-7 şi IV Macabei 5-18
şi este plasat în Ierusalim, însă această ştire nu este
sigură. În Antiohia exista de timpuriu240 o sinagogă
numită Kenesheth Hashmunith după mama fraţilor
Macabei şi care ar fi conţinut moaştele mamei fraţilor
Macabei, ale Macabeilor, iar după unele surse, chiar şi
pe ale marelui preot Eleazar. Această sinagogă se afla
pe partea dintre munte a oraşului, spre sud, şi că ar fi
238
Malalas, Cronica, VIII, 207, 24, ed. eng., p. 109: „Antiochos
i-a executat (pe fraţii macabei n. n.) în afara oraşului Antiohia, pe
munte … vis-a-vis de Zeus Kasitos.“Max Maas, Die Maccabäer als
christlichen Heiligen, Monatsschrift für Geschichte und Wissenschaft
des Judentums, nr. XLIV (1900), p. 150;
239
Malalas, Cronica, VIII, 207, 24, ed. eng., p. 109: “Un bărbat
pe nume Iuda, un bărbat evreu, a venit în Antiohia cea Mare şi
a implorat şi a intrat la împăratul Demetrianos, iar împăratul i-a
redat templul şi trupurile macabeilor. El i-a îngropat în Antiohia
cea Mare în locul numit kerateon căci acolo exista o sinagogă.“
240
Această sinagogă se consideră a fi fost construită după
căderea Ierusalimului în anul 70 (J. Obermann, The Sepulchre of
the Macabean Martyrs în JBL vol. I, 1931, p. 259).
104
Antiohia preniceeană
fost prima sinagogă construită după distrugerea celui
de-al doilea templu de către Titus în anul 70 d. Hr. Mai
târziu, această sinagogă a devenit biserică creştină.
Cultul iudaic al fraţilor Macabei a avut fără îndoială o
puternică influenţă asupra cultului creştin al sfinţilor.241
Relicvele acestora au fost văzute de Fericitul Ieronim
la Modeim în Palestina şi a fost şocat să le mai vadă o
dată la Antiohia.242 Mai târziu, Sfântul Ioan Gură de Aur
îi considera pe fraţii Macabei drept martiri creştini.243
Sever al Antiohiei considera pe mama macabeilor
drept “o icoană a Bisericii care a adunat popoarele şi
care a fost înainte fără copii, dar a primit apoi o mare
mulţime.”244
Între evreii din Antiohia şi cei din Palestina s-au
păstrat strânse legături. Este cunoscut faptul că evreii,
indiferent de locurile unde s-au aşezat, au păstrat per-
manent legătura cu locurile natale şi cu templul de la
Ierusalim. Evreii antiohieni au putut păstra şi mai bine
această legătură datorită relativei apropieri geografice
dintre Antiohia şi Ierusalim. Distanţa dintre Antiohia
şi Ierusalim putea fi parcursă în aproximativ zece zile
şi era înlesnită de drumurile romane foarte bune şi de
siguranţa oferită de Imperiul Roman.245 Există şi date
241
O. Perler, Das vierte Makkabaerbuch, Ignatius von Antiochien
und die älteste Martyrerberichte în RAC 25, 1949, p. 47-72.
242
Fericitul Ieronim, De situ et nomine Hebraicum, PL 23, 958.
243
Sfântul Ioan Gură de Aur, MPG L, 617-628.
244
Sever al Antiohiei, Omil. III, PO IV, 7.
245
Jerome Crowe, From Jerusalem to Antioch. The Gospel across
Cultures, Collegeville, Minnesota, 1997, p. 150.
105
 Daniel Buda
istorice care certifică legături de ordin religios între
evreii antiohieni şi cei rămaşi în Palestina. Talmudul
ierusalimitean246 vorbeşte de rabini care veneau în
suburbiile Antiohiei pentru a colecta fonduri pentru
bărbaţii învăţaţi de la Ierusalim.
Potrivit estimărilor lui Kraeling, în primul secol al
erei creştine, în Siria trăiau în jur de un milion de evrei,
iar la Antiohia trăiau aproximativ 45.000 de evrei.247
Longenecker apreciază numărul lor, pentru aceeaşi
perioadă, la 65.000, ceea ce ar fi însemnat cam 1/7 din
populaţia oraşului.248 Alte estimări găsesc aceste cifre
exagerate şi apreciază numărul evreilor antiohieni la în-
ceputul erei creştine ca ridicându-se undeva la 22.000.249
Indiferent de numărul evreilor antiohieni, putem
fi siguri că ei au exercitat o putenică influenţă asupra
celorlalte etnii. Monoteismul şi etica iudaică a fost
atractivă pentru mulţi ne-evrei din întreaga lume,
inclusiv pentru cei din Antiohia. Iosif Flaviu vorbeşte
de mărimea şi puterea misionară a acestor comunităţi:
“Ei … (evreii din Antiohia n. n.) şi-au gătit sanctuarul
cu ofrande lucrate cu măiestrie şi nespus de frumoase
şi au permis mereu ca la ceremoniile lor religioase să
asiste o mare mulţime de greci, au făcut mereu pro-
zeliţi în număr mare dintre greci care după o vreme
246
Le Talmud de Jérusalem… XI, 27, 6.
247
Ibidem, p. 136.
248
R. N. Longenecker, Galatians (World Bible Commentary,
41), Dallas, Texas, 1990, p. 68.
249
W. A. Meeks & R. L. Wilken, Jews and Christians in Antioch
in the First Four Centuries of the Common Era, Missoula, 1978, p. 8.
106
Antiohia preniceeană
erau socotiţi ca făcând parte dintre ai lor.”250 Acest
pasaj din Iosif Flaviu ne face să credem că evreii din
Antiohia erau mai dispuşi să primească prozeliţi decât
alte comunităţi iudaice din diasporă. Să fi fost această
presupusă deschidere mai mare înspre neamuri cauza
pentru care chestiunea primirii păgânilor la creştinism
fără observarea legii iudaice a fost pentru prima dată
ridicată în mod serios la Antiohia şi nu în altă parte?
În mod sigur au existat la Antiohia sinagogi, în
perioada precreştină. Prima mărturie despre existenţa
unei sinagogi ne este oferită de către Iosif Flaviu care
scrie că urmaşii lui Antioch IV Epiphanes au dăruit
sinagogii din Antiohia vasele confiscate din templul
din Ierusalim.251 Am arătat deja că o sinagogă constru-
ită pe locul unde se presupunea că au fost martirizaţi
fraţii Macabei a fost, foarte probabil, construită după
căderea Ierusalimului. Codex Vaticanus Arabicus menţi-
onează biserica Sfântului Ashmunit care înainte a fost
sinagogă.252 Aceasta se afla la poalele muntelui Silpius,
spre partea de vest a oraşului. Malalas aminteşte de o
sinagogă din Daphne care a fost distrusă în vremea lui
Tiberiu (14-37 d. Hr.) spre a se face loc unui edificiu
păgân.253 Dacă această informaţie este corectă, atunci
foarte probabil că sinagoga de la Daphne a fost con-
struită în era precreştină. II Macabei 4, 33-34 relatează
despre un “sanctuar” în legătură cu prezenţa lui Onias
250
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, VII, III, 3, p. 501.
251
Iosif Flaviu, Războiul iudaic 7, 44
252
Kraeling, art. cit., p. 140.
253
Malalas, Cronica,X, 45, 261, ed. eng., p. 138.
107
 Daniel Buda

la Daphne. Dacă relatarea aceasta este reală, atunci este

posibil ca un loc de închinare evreiesc să existe acolo
în anul 171 î. Hr. În sfârşit, ştim că în contextul unor
tulburări antiiudaice de la Antiohia din anul 40 d. Hr.,
au fost distruse, potrivit lui Malalas254 “sinagogi.” Pu-
tem cu uşurinţă presupune că acestea au fost construite II. Antiohia de la începuturile erei
înainte de era creştină. creştine până la sfârşitul domniei
împăratului Traian (1-117 d. Hr.)

II.1. Antiohia în primii ani ai erei creştine, până la

sosirea creştinismului în oraş

În anul 5-6 d. Hr. a avut loc o schimbare fundamen-

tală în statutul provinciei Siria şi a Antiohiei, capitala
acesteia. Irod Arhelau, etnarh al Iudeii, Samariei şi
Idumeii a fost condamnat la exil de către Octavian Au-
gustus (31 î. Hr. – 14 d. Hr.). Drept urmare, teritoriile
stăpânite anterior de către acesta au fost încorporate
în provincia Siria.255Astfel, Antiohia a devenit capitala
unei provincii romane în care au fost încorporate Ie-
rusalimul şi toate celelalte locuri unde a trăit şi activat
Mântuitorul Iisus Hristos. Această realitate a înlesnit şi
mai mult legăturile oricum intense dintre Ierusalim şi
Antiohia, ceea ce a contribuit mai târziu la răspândirea
creştinismului. Din punctul de vedere al administra-

255
Vezi E. Schürer, Geschichte des jüdischen Volkes im Zeitalter
254
Malalas, Cronica, X, 20, 245, ed. eng., p. 130. Jesu Christi, ed. a treia, Leipzig, 1911, vol I, p. 453.

108 109
 Daniel Buda
ţiei romane, Antiohia era de acum pentru Palestina şi
pentru Ierusalim capitala provinciei romane din care
acestea făceau parte.
Un eveniment ce merită amintit, petrecut la Antio-
hia în vremea lui Tiberiu (14-37 d. Hr.), a fost moartea
în acest oraş a lui Germanicus, fiul lui Drusus, fratele
împăratului Tiberius şi nepotul favorit al lui Octavian
Augustus. Datorită unor tensiuni create în Răsăritul
Imperiului, mai exact în Parţia şi Armenia, în anul
17 d. Hr., Germanicus a fost trimis în regiune, având
atribuite puteri sporite. Totuşi, Tiberiu nu avea deplină
încredere în el, de aceea l-a numit pe Gnaeus Calpur-
nius Piso ca legat al Siriei, înlocuindu-l pe Creticus
Silanus, a cărui fiică a fost logodnica unui fiu al lui
Germanicus. P. Suillius Rufus, care a fost un informator
notoriu în vremea lui Claudiu, a fost numit de către
Tiberiu drept chestorul lui Germanicus, foarte probabil
cu rolul de a-l spiona pe acesta.256 Germanicus a tratat
populaţia din zonă cu multă generozitate, ceea ce l-a
făcut popular. A ajuns la neînţelegeri cu Piso, iar după
o vacanţă în Egipt, în anul 19 d. Hr., Germanicus l-a
demis pe acesta. La scurtă vreme după ce Piso a pă-
răsit Antiohia, Germanicus s-a îmbolnăvit şi a murit
(10 oct. 19 d. Hr.). Deşi a prezentat simptomele unei
febre, a planat mereu bănuiala că a fost otrăvit de către
Piso înainte de plecare. A fost incinerat la Antiohia, iar
256
Tacitus, The Anals, IV, 31, ed. eng., The Loeb Classical Library
312, trad. De John Jackson, Harvard University Press, Cambridge
MA, London, 2006, p. 55.
110
Antiohia preniceeană
cenuşa trimisă la Roma. În memoria lui s-a ridicat un
cenotaph la Antiohia. Acest episod merită amintit mai
ales pentru că printre martorii lui s-a numărat şi unul
dintre fiii lui Germanicus, pe atunci în vârstă de şapte
ani, anume Caligula. Din respect pentru tatăl lui mort la
Antiohia, când a ajuns împărat, Caligula a ordonat mai
multe emisiuni monetare în memoria tatălui său şi a
sprijinit cu generozitate oraşul atunci când a avut parte
de noi distrugeri cauzate de un cutremur de pământ.257
În anul 23-24 d. Hr., tot în vremea lui Tiberiu (14-34
d. Hr.), Antiohia a fost afectată de un incendiu mare,
care a provocat mari stricăciuni oraşului.258 Potrivit lui
Malalas, incendiul a izbucnit în timpul nopţii şi a cu-
prins o bună parte din oraş înainte să fi fost descoperit.
Acest incendiu a mistuit mare parte din agora, boulete-
rion-ul şi un sanctuar al muzelor construit în vremea
lui Antiochus Philopator cu banii lăsaţi de Maron al
Antiohiei (vezi cap. I.9. al acestui volum). Este posibil
ca acest incendiu să fi fost impulsul amplelor proiecte
de construcţii atribuite lui Tiberiu. Potrivit lui Mala-
las259, Tiberiu ar fi fost cel care a schimbat numele râului
care curge prin Antiohia din Drakon în Orontes (sau
Orentes) care, ne informează cronicarul, ar însemna
“Răsărit” în latină. Această schimbare de nume nu a
avut loc de fapt în vremea lui Tiberiu. Atribuirea lui Ti-
beriu a acestei schimbări a numelui râului ce trece prin
257
G. Downey, A History of Antioch…, p. 187.
258
Malalas, Cronica, X, 235, 15-236,1, ed. eng., p. 125-126.
259
Malalas, Cronica X, 234, 20-22, ed. eng., p. 124-125.
111
 Daniel Buda
Antiohia ar fi, potrivit lui Müller, parte a unei adulări
din partea populaţiei din Antiohia faţă de Tiberiu, în
semn de recunoştină pentru proiectele de construcţie
iniţiate după incendiul din 23-24 d. Hr.260
De remarcat că, în această perioadă, guvernatorii
Siriei au fost prieteni ai împăratului Tiberiu şi înrudiţi cu
familia imperială. Aceştia au fost: Quintius Caecilius Me-
tellus Creticus Silanus (12-16/17) şi Lucius Pomponius
Flaccus (32-35?). Aceasta arată importanţa dată provin-
ciei Siria şi Antiohiei de către conducerea imperială de la
Roma. În acelaşi mod poate fi interpretată şi permisiunea
dată acestor guvernatori de a emite monede.
În vremea lui Gaius sau Caligula (37-41 d. Hr.) care,
aşa cum am arătat mai sus, avea o afecţiune deosebită
faţă de Antiohia pentru că era oraşul unde tatăl său Ger-
manicus a trecut la cele veşnice, a avut loc, la 9 aprilie
37 d. Hr., un cutremur care a afectat oraşul, precum şi
o parte din Daphne.261 Au fost trimise imediat ajutoare
la Antiohia. Trei oficiali trimişi special de la Roma s-au
ocupat de lucrările de restaurare. Unul dintre ei a fost
Salianus (sau Salvianus) care, potrivit lui Malalas, a avut
titlul de legatus Augusti pro praetore.262 El a construit o
baie “lângă munte” şi mai multe “temple”, fără a ni se
oferi o descriere mai detaliată a acestora, şi a reparat sau
construit un apeduct de la Daphne la Antiohia. Ceilalţi
doi trimişi speciali, care sunt descrişi ca fiind foarte
260
C. O. Müller, Antiquitates Antiochenae …, p. 82.
261
Malalas, Cronica, X, 243, 16 şi urm., ed. eng., p.129.
262
Malalas, Cronica, X, 243, 18, ed. eng., p. 129.
112
Antiohia preniceeană
bogaţi, au fost Lurius Varus şi Pontius. Misiunea lor a
fost aceea de a ridica clădiri din fondurile imperiale şi
de a oferi donaţii oraşului din propriul lor avut. Una
dintre ctitoriile lor a fost o baie publică numită thermae
variae (după numele lui Varus), aflată nu departe de
casele construite pentru ei şi un trinymphon împodobit
cu statui spre a fi folosit pentru nunţi. Potrivit unei
legende legate de acest cutremur de pământ, un clar-
văzător pe nume Debborius a construit un talisman în
oraş spre a-l proteja de cutremure. Acesta consta într-o
columnă de porfir în mijlocul oraşului pe care scria:
“necutremurat, intangibil – áseista, áptota.” Ştim de la
Malalas că această columnă a fost lovită de un fulger
cândva înainte de domnia împăratului Domitian.263
Caligula a avut un conflict major cu evreii când, în
anul 39-40 d. Hr.264, a încercat să plaseze o statuie a sa în
templul din Ierusalim, iar guvernatorul Siriei, Cuspius
Fadus, a încercat să înlăture vestimentaţia specifică
marelui preot.265 Aceasta precum şi alte acţiuni ale
romanilor, a provocat mai multe revolte ale evreilor,
inclusiv la Antiohia.266
263
Malalas, Cronica, X, 265, 10-20, ed. eng., p. 140.
264
Cronologie propusă de Kraeling, art. cit., p. 148-149.
265
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, 20, 1, 1, ed. eng., p. 5 : « De
asemenea în acea vreme el (Fadus n. n.) a trimit după marii preoţi
şi după liderii poporului din Ierusalim şi i-a sfătuit să depună în
Antonia, care era o fortăreaţă, tunica lungă şi hainele cele sfinte
care erau costumul ce putea fi purtat numai de marele preot.”
266
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 20, 5, 1; 20, 5, 2, ed. eng.,
p. 55; 57.
113
 Daniel Buda
Putem vorbi de o semnificativă contribuţie a An-
tiohiei la istoria primilor ani din istoria creştismului
încă înainte ca acesta să fi ajuns la Antiohia. Putem fi
aproape siguri că la evenimentul pogorârii Duhului
Sfânt care ne este descris în Faptele Apostolilor cap. 2.
vor fi participat şi evreii care trăiau în Antiohia, chiar
dacă acest lucru nu este pomenit explicit în referatul
biblic (Fapte 2, 9-12). De vreme ce erau prezenţi evrei
trăind în ţinuturi mult mai îndepărtate de Ierusalim
decât Antiohia, este uşor să presupunem că erau de
asemenea prezenţi acolo şi cei care trăiau în capitala
provinciei din care făcea parte şi Palestina.
Prima pomenire explicită a Antiohiei în Noul Tes-
tament este legată de dezvoltarea comunităţii creştine
din Ierusalim. Cartea Faptelor ne informează explicit
despre această dezvoltare rapidă a Bisericii în Ierusalim
: „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”
(Fapte 2, 47). Apoi ne este prezentat un conflict care a
apărut în cadrul acestei comunităţi şi care a fost pro-
vocat de către elenişti: „În zilele acelea, înmulţindu-se
ucenicii, elenişti murmurau împotriva evreilor, pentru
că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea
de fiecare zi” (Fapte 6, 1). Eleniştii descrişi aici erau
evrei care au trăit o vreme în diaspora, adică în afara
Palestinei, după care s-au întors în Palestina. „Trecerea
cu vederea” a văduvelor eleniştilor „la slujirea cea de
fiecare zi”, adică la „slujirea meselor” (Fapte 6, 2), va fi
constat în ignorarea lor la distribuţia zilnică de hrană
asigurată văduvelor şi săracilor de către comunitatea
celor care credeau în Hristos din Ierusalim. Cartea Fap-
114
Antiohia preniceeană
telor Apostolilor nu ne spune mai multe despre natura
acestui diferend. S-a speculat că acest diferend ar fi fost
cauzat de faptul că eleniştii vor fi adus cu ei la mese,
poate chiar la euharistie, prieteni dintre neamuri (adică
ne-evrei), probabil din rândul aşa-numiţilor „temători
de Dumnezeu”, adică păgâni care observau legea iu-
daică fără a se converti efectiv la iudaism.267 Acest lucru
ar fi fost considerat scandalos atât de către evreii care
credeau în Hristos, cât şi de către comunitatea iudaică
din Ierusalim, cunoscută fiind oroarea evreilor de a
mânca la aceeaşi masă cu ne-evreii.
Soluţia propusă de către Apostoli, potrivit cărţii
Faptelor, a fost alegerea a şapte bărbaţi dintre elenişti
„cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”
care să asigure slujirea la mese, respectiv dreapta dis-
tribuire a ajutoarelor. În acest sens au fost aleşi Filip,
Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, „prozelit
din Antiohia.” (Fapte 6, 5). Simplul fapt că cei şapte
diaconi purtau nume greceşti arată că ei proveneau din
afara Palestinei.268 Evreii din diaspora nu aveau o pro-
blemă în a pune nume ne-evreieşti copiilor lor.269 Faptul
că erau evrei îl deducem din precizarea în legătură cu
267
P. F. Esler, Community and Gospel in Luke-Acts: The Social
and Political Motivation of Lucan Theology, Cambridge University
Press, Cambridge, 1987, p. 154-163.
268
M. Hengel, Acts and the History of Earliest Christianity,
Fortress Press, Philadelphia, 1980, p. 71.
269
Luke Timothy Johnson, The Acts of the Apostles, Sacra Pa-
gina Series vol. 5, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota,
1992, p. 107.
115
 Daniel Buda
Nicolae că era „prozelit din Antiohia” (Fapte 6, 5). El
este excepţia despre care suntem informaţi, anume că
era prozelit. Detaliul sau precizarea că Nicolae că era
„din Antiohia” este inserată acolo pentru potenţialii
cititori ai Faptelor care erau din Antiohia şi pentru care
acest detaliu era important. Acest detaliu nu exclude
însă ca ceilalţi „diaconi” sau cel puţin unii dintre ei să
fi fost de asemenea din Antiohia. Mai târziu, de numele
acestui „Nicolae, prozelit din Antiohia” a fost legată
secta nicolaiţilor.270
270
Despre această erezie avem ştiri la Hipolit (Haer, 7, 36, 2-3;
GCS 26, 223) care-i atribuie diaconului Nicolae întemeirea ei, după
care ar fi apostat. Un referat asemănător, dar nu identic, găsim la
Sfântul Irineu al Lyonului, Against the Heresies I, 26, 3, ed. eng., p.
90: „Nicolaiţii l-au avut ca învăţător pe Nicolae, unul dintre cei
şapte care au fost hirotoniţi diaconi de către Apostoli. Ei trăiau o
viaţă neînfrânată. Ce fel de oameni erau, este expus pe deplin de
către Apocalipsa lui Ioan, căci ei afirmă că nu există nicio diferenţă
între a comite formicaţie şi a mânca hrană sacrificată idolilor. Din
acest motiv, Cuvântul a vorbit aceasta către ei: Încă aceasta să
aveţi, anume să urâţi faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.”
(cf. Apoc. 2, 6). Potrivit unor autori moderni (este vorba mai ales
de către N. Brox, Nikolaos and Nikolaiten, în VC 19, 1965, p. 23-30),
Sfântul Irineu nu spune că erezia nicolaiţilor ar fi fost fondată de
către diaconul Nicolae din Fapte 6, 5, ci doar că ereticii nicolaiţi
îşi atribuiau ei înşişi o astfel de origine. Clement Alexandrinul
(Stromate 3, 4, 25-26; GCS 52, 15, 207-208) subliniază că nicolaiţii
s-au folosit doar de numele diaconului Nicolae. De aceeaşi opinie
este şi Adolf von Harnack, The Sect of the Nicolaitans and Nicolaus,
the Deacon in Jerusalem în JR, 1923, p. 413-422. Sunt pomeniţi de
asemenea de către Eusebiu de Cezarea care spune acelaşi lucru
şi adaugă un detaliu biografic legat de Nicolae, care dovedeşte
116
Antiohia preniceeană
Eleniştii vorbeau doar greceşte, fapt pentru care
formau un grup distinct atât în cadrul noii comunităţi,
cât şi în ochii evreilor în general.271 Nu putem în niciun
caz concluziona că Nicolae venea din rândul comunităţii
că nu a avut cum să fie întemeietorul unei astfel de erezii: Istoria
bisericească 3, 29, 1-, ed. rom., p. 131-132: „Tot pe atunci s-a înche-
gat pentru foarte scurtă vreme şi erezia zisă a nicolaiţilor, despre
care aminteşte Apocalipsa lui Ioan. Ei se lăudau că se trag de la
Nicolae, unul dintre diaconii care însoţeau pe Ştefan, fiind aleşi
de apostoli pentru slujirea săracilor.” Urmează apoi citatul din
Clement Alexandrinul şi următoarele detalii: Istoria bisericească
3, 29, 2-3: „După câte ştim însă, Nicolae n-a avut niciodată altă
femeie decât pe cea cu care s-a căsătorit, iar dintre copiii lui, fetele
au îmbătrânit fecioare, pe când fiul lui a trăit în curăţie toată viaţa
lui. Dacă aşa stau lucrurile, atunci e limpede că aducându-şi în
mijlocul ucenicilor pe femeia pe care se presupunea că este gelos
a arătat că nu era stăpân de această patimă, învăţându-i că <a face
abuz de trup> înseamnă să-ţi înfrânezi chiar şi cele mai puterni-
ce plăceri. Căci, după părerea mea, cred că el nu voia – potrivit
poruncilor Mântuitorului–<să slujească la doi domni>: plăcerii
şi Mântuitorului.” Pentru acest studiu, ne interesează afirmaţia
nicolaiţilor pusă, potrivit Sfântului Irineu al Lyonului, pe seama
diaconului Nicolae, anume că „nu există nicio diferenţă între a
comite formicaţie şi a mânca hrană sacrificată idolilor.” Aceasta
ar putea surprinde adevărul că diaconul Nicolae va fi avut o ati-
tudine liberală în ceea ce priveşte mâncarea cărnii jertfite idolilor
de către cei care credeau în Hristos.
271
Nu era ceva cu totul neobişnuit în primele decenii ale
erei creştine să fii evreu şi să nu vorbeşti aramaica. Azi ştim că
la Ierusalim au existat, la cumpăna dintre ere, sinagogi de limbă
greacă (Vezi:. M. Hengel, Between Jesus and Paul în Between Jesus
and Paul: Studies in the Earliest History of Christianity, SCM Press,
London, 1983, p. 1-19 şi 133-134.f).
117
 Daniel Buda
creştine de la Antiohia, ci este mai realist să considerăm
că el a devenit creştin la Ierusalim.272 Calitatea de „pro-
zelit”, atribuită aici lui Nicolae cel din Antiohia, nu se
referă la o convertire de la iudaism la credinţa în Hristos,
ci la o convertire de la păgânism la iudaism.273 Nicolae a
urmat drumul parcurs de o bună parte dintre neamuri
care au venit la Hristos: s-a convertit de la păgânism la
iudaism şi apoi la credinţa în Hristos. Persecuţia împo-
triva creştinilor care a început în Ierusalim (vezi Fapte
11, 19) i-a vizat, foarte probabil, numai pe elenişti şi a
fost cauzată de atitudinea lor tolerantă faţă de primirea
la mese a celor dintre neamuri. Ştim din Faptele Apos-
tolilor că diaconul Ştefan a fost martirizat (Fapte cap. 8),
iar Filip a fost forţat să plece din Palestina.274 În aceste
condiţii, Evanghelia a început să se răspândească în
afara Ierusalimului şi a Palestinei, inclusiv la Antiohia.
Această relatare din Fapte relevă, pentru scopul
studiului nostru, următoarele:
– legătura strânsă între comunităţile iudaice de la
Ierusalim şi Antiohia, care a făcut posibilă răspândirea
creştinismului din leagănul creştinismului în marele
oraş elenist;
– apariţia foarte de timpuriu la Ierusalim a unei pro-
bleme legate de relaţia dintre cei care credeau în Hristos,
dar aparţineau diferitelor categorii ale iudaismului;
272
J. Becker, Paulus. Apostel der Völker, Tübingen, 1989, p. 89.
273
A se vedea din nou pasajul din Iosif Flaviu, Războiul iudaic
7, 3, 3 care arată că evreii din Antiohia, probabil mai mult decât
cei din alte mari metropole, făceau convertiţi.
274
P. F. Esler, Community and Gospel in Luke-Acts…, p. 141.
118
Antiohia preniceeană
– extinderea acestei chestiuni la modul în care cei
„dintre neamuri” pot fi primiţi la Hristos;
– această problemă a apărut la Ierusalim şi a fost
cauzată de eleniştii care au venit, cel puţin o parte din
ei, de la Antiohia, dar s-a etalat în toată diversitatea ei
la Antiohia, un oraş mai mare şi mult mai divers în ceea
ce priveşte reprezentarea diferitelor grupări şi tendinţe
din rândul iudaismului. Acestea au avut, aşa cum se
va vedea în subcapitolul următor, un impact imediat
asupra comunităţii adepţilor lui Hristos.
II.2. Pătrunderea creştinismului în Antiohia: Fapte
11, 19-26a
Fără îndoială, creştinismul a pătruns la Antiohia în
vremea Apostolilor. Acest lucru este certificat de auto-
ritatea de care se bucură Noul Testament. Antiohia este
pomenită cu numele de nouăsprezece ori în Noul Testa-
ment. Cea mai frecventă menţionare a Antiohiei apare în
cartea Faptelor Apostolilor, anume de şaptesprezece ori.
Cele două cărţi ale Noului Testament scrise de
Luca, anume Evanghelia care-i poartă numele şi Faptele
Apostolilor trebuie în mod evident înţelese ca parte a
unui singur proiect teologic şi misionar lucanic. Dacă
în Evanghelia după Luca totul este orientat spre Ieru-
salim, în Faptele Apostolilor, totul plecă de la Ierusalim
spre marginile pământului (Fapte 11,19-28,31).275 Dacă
Joseph Fitzmeyer , The Acts of the Apostles, Anchor Bible,
275
New York, Doubleday, 1998, p. 56.
119
 Daniel Buda
ţinta misiunii pauline, asupra căreia se concentrează
mai ales partea a doua a cărţii Faptelor, este în mod
evident Roma (vezi Fapte 19, 21 ; 23, 11 ; 28, 14), o staţie
esenţială şi în acelaşi timp un centru de misiune este în
mod evident Antiohia. Este de asemenea semnificativ
faptul că prima utilizare a cuvântului ékklesía în Fapte
pentru a descrie o altă comunitate decât cea din Ierusa-
lim este legată de istoria începuturilor creştinismului
la Antiohia.
Am arătat deja că problemele legate de locul eleniş-
tilor în sânul comunităţii celor care credeau în Hristos
de la Ierusalim au fost provocate de o situaţie creată de
membrii diasporei iudaice, în mod sigur unii precum
diaconul Nicolae provenind din Antiohia. Potrivit cărţii
Faptelor Apostolilor, ”cei ce se risipiseră din cauza tul-
burării făcute pentru Ştefan au trecut până în Fenicia şi
în Cipru şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul decât
numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi
cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini,
binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era
cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au
întors la Domnul” (Fapte 11, 19-21). În termeni istorici,
această relatare s-ar traduce astfel: eleniştii din Ierusa-
lim, persecutaţi fiind de către evrei, au plecat din oraş
spre alte posibile locuri de misiune: Fenicia, Cipru, dar
mai ales Antiohia, predicând – ţine să precizeze autorul
– la început “numai iudeilor.” O mare schimbare are
loc la Antiohia, unde misionarii ciprioţi şi cirenieni au
început să predice Evanghelia şi “elinilor,” cu un succes
misionar evident: mulţi dintre “elini” se convertesc.
120
Antiohia preniceeană
Să încercăm urmărirea pas cu pas a evenimentelor
relatate în acest fragment din Fapte. Dacă “cei ce se
risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan”
erau elenişti, adică evrei provenind din diasporă,
buni vorbitori de limbă greacă, care se restabiliseră –
permanent sau temporar – la Ierusalim, atunci ei au
dus cu ei practica de a invita la mesele lor, inclusiv
la euharistie, pe cei care credeau în Hristos şi prove-
neau dintre neamuri. Într-un anume fel ei puteau să
simtă că practica lor a fost cumva legitimată de către
Apostoli, de vreme ce au organizat alegerea celor şap-
te diaconi, astfel încât să nu existe nicio discriminare
pentru văduvele lor. În orice caz, autorul Faptelor este
favorabil extinderii misiunii la neamuri, de vreme ce
înainte de relatarea răspândirii credinţei în Hristos în
afara cercului iudaismului din afara Ierusalimului,
relatează primirea sutaşului Corneliu la credinţă de
către Apostolul Petru în Ierusalim (vezi Fapte cap. 10
şi viziunea relatată în Fapte cap. 11, 1-18). Totuşi, ţine
el să precizeze, într-o primă fază, misiunea venită din
Ierusalim nu s-a adresat, în Fenicia, Cipru şi Antiohia
“decât numai iudeilor” (Fapte 11, 19).
Într-o a doua etapă, “bărbaţi ciprieni şi cireneni”
(Fapte 11, 20), care par a fi alţii decât “cei ce se risipiseră
din cauza tulburării făcute pentru Ştefan” (Fapte 11, 19),
adică decât eleniştii plecaţi din Ierusalim, au început să
binevestească pe Domnul Iisus “către elini” (Fapte 11,
20). De asemenea, această a doua etapă pare a se fi re-
strâns doar la Antiohia. G. Downey speculează că, după
izbucnirea persecuţiei de la Ierusalim, diaconul Nicolae
121
 Daniel Buda
ar fi plecat la Antiohia spre a-şi începe misiunea acolo,
printre cei asemenea lui, adică printre păgânii convertiţi
la iudaism sau chiar direct printre păgâni.276 Trebuie
să răspundem aici la două întrebări: cine sunt aceşti
“elini” şi de ce această a doua etapă are loc la Antiohia?
În primul rând nu este clar dacă este vorba de ellynas,
adică greci, sau de ellynistás, adică de elenişti.277 Anumiţi
codici neotestamentari cuprind termenul ellynas, iar
alţii pe cel de ellynistás.278 Ambii termeni însă ar putea
desemna vorbitori de limbă greacă dintre neamuri, adi-
că ne-evrei. Contextul capitolului 11 din Fapte indică
faptul că Luca doreşte să descrie prima misiune extinsă
în rândul ne-evreilor. În ceea ce priveşte a doua întreba-
re, în mod sigur această extindere a misiunii creştine a
fost posibilă datorită deschiderii deosebite existente la
Antiohia, atât în rândul comunităţii păgâne, cât şi a celei
iudaice. Diversitatea religioasă din Antiohia, descrisă în
mare în prima parte, a permis încercarea unei experienţe
religioase deosebite, precum cea a urmării lui Hristos de
către evrei şi păgâni în egală măsură, adică cu un mesaj
cu adevărat universal. Am arătat deja că în comunitatea
iudaică din Antiohia exista o deschidere deosebită spre
convertiţii dintre neamuri.279 S-a observat de către unii
276
G. Downey, A History of Antioch …, p. 273.
277
Bruce Metzger, A Textual Commentary on the Greek New
Testament, United Bible Society, Stuttgart, 1971, p. 388.
278
Potrivit lui Metzger (vezi nota anterioară), codicii KJV,
NASB, NIV, RSV şi TNIV îl cuprind pe cel de ellynas,iar ESV şi
NRSV pe cel de ellynistás.
279
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, VII, 3, 3,, ed. rom., p. 501.
122
Antiohia preniceeană
specialişti că predica axată pe Hristos prezentat ca şi
Kyros, aşa cum este ea indicată în Fapte 11, 20-21, ţinea
seama de un context aparte existent la Antiohia, anume
termenii Kyros şi Sotēr erau familiari mediilor religioase
păgâne est-mediteraneene.280 De asemenea, nu cred că
termenul ellynas sau ellynistás i-ar exclude pe cei dintre
neamuri convertiţi la iudaism sau pe “temătorii de
Dumnezeu” şi care au căutat mai multă acceptare în
sânul noii comunităţi a celor care credeau în Hristos.281
280
F. F. Bruce, The Book of Acts, Grand Rapids, 1988, p. 225.
281
Situaţia celor dintre neamuri care erau temători de Dum-
nezeu sau convertiţi la iudaism era destul de incertă şi diferită
de la o comunitate iudaică la alta. De exemplu, Iosif Flaviu arată
mare deschidere faţă de aceştia (vezi Războiul iudaic 7, 3, 3 şi Viaţa
lui Moise 2, 17). De asemenea ştim că între rabinii vremii a existat
o dezbatere dacă păgânii pot fi primiţi în rândul evreilor doar
prin circumcizie sau şi prin afundarea în apă, practicată de unele
grupuri iudaice (vezi Michelle Slee, The Church in Antioch in the
First Century …, p. 27). Avem astfel de-a face cu două atitudini
faţă de convertirea celor dintre neamuri la iudaism, una strictă,
iar alta mai permisivă. Pe de altă parte însă, s-a remarcat că, în
cadrul iudaismului, convertiţii aveau un statut ambiguu (vezi J.
D. Cohen, Crossing the Boudary and Becomming a Jew în Harvard
Theological Review 82, 1989, p. 29). În rândul evreilor, convertiţii
erau mereu suspectaţi că în orice moment puteau fi tentaţi să
revină la anumite practici păgâne (vezi D. Flusser, Paul’s Jewish-
Christian Opponents in the Didache în Draper (ed.), The Didache in
Modern Research, p. 205). Temătorii de Dumnezeu erau acceptaţi
mai ales pentru că reduceau potenţialul antiiudaic existent în
diaspora, însă rar se puteau ei simţi ca fiind cu adevărat parte a
unei comunităţi. În rezumat, atitudinea evreilor faţă de cei dintre
neamuri în primele decenii ale erei creştine era de trei feluri: (1)
unii credeau că cei dintre neamuri ar trebui să rămână în această
123
 Daniel Buda
Merită amintit aici faptul că autorul Faptelor pre-
cizează faptul că „mâna Domnului” era cu cei care
predicau între „elini” şi că „era mare numărul celor
care au crezut şi s-au întors la Domnul” (Fapte 11, 21).
Prin aceste cuvinte el nu îşi exprimă numai simpatia
faţă de lărgirea spectrului misionar de la Antiohia, ci şi
convingerea că aceasta era în conformitate cu voinţa lui
Dumnezeu. Aceasta este demonstrată de două lucruri:
de paralelismul evident în Fapte 2, 47 şi Fapte 11, 21 şi
de sublinierea succesului misiunii.
În ceea ce priveşte cronologia evenimentelor, potri-
vit estimărilor unor istorici moderni, aceste evenimente
au loc în jurul anului 35, înainte de convertirea Sfântu-
lui Apostol Pavel.282 Alţi istorici cred că misiunea creş-
tină a început la Antiohia în primii ani după anul 40.
Practica de la Antiohia a ajuns să fie cunoscută
de către comunitatea din Ierusalim care l-a trimis pe
Barnaba să cunoască acest lucru. Este subliniat în mod
clar că acesta a fost trimisul „Bisericii din Ierusalim.”
De asemenea este menţionat faptul că Barnaba, descris
foarte pozitiv în cartea Faptelor, a aprobat şi susţinut
ceea ce se petrecea la Antiohia: „Şi vorba despre ei a
lume acolo unde sunt ei, iar unii vor ajunge să-i slujească lui
Dumnezeu în eshaton; (2) cei dintre neamuri se pot converti la
iudaism respectând întreaga Thora; (3) cei dintre neamuri pot
deveni temători de Dumnezeu, respectând doar o parte din le-
gile Thorei (vezi Michelle Slee, The Church in Antioch in the First
Century …., p. 30, cu literatura indicată).
282
Helmut Koester, Culture and Religion of the Hellenistic Age,
Philadelphia, Forest Press, 1982, vol. II, p. 91-92.
124
Antiohia preniceeană
ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe
Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând
harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să
rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat
bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat
Domnului mulţime multă” (Fapte 11, 22-24). De notat
că şi în această etapă a începutului istoriei Bisericii de
la Antiohia se subliniază succesul misiunii (vezi Fapte
11, 24). Sosirea lui Barnaba la Antiohia este plasată
cronologic în anul 38.283
Cartea Faptelor nu ne spune aici nimic despre
persoana lui Barnaba284, în afara prezentării profilului
său moral (Fapte 11, 24), în schimb ştim din altă parte
(Fapte 4, 36) că el era „un levit, născut în Cipru.”285 În
mod sigur a existat o legătură între originea cipriotă
a lui Barnaba, trimis special al Bisericii din Ierusalim,
şi faptul că misionarii sosiţi la Antiohia erau ciprioţi.
Referatul Faptelor prezintă apoi un moment fără
îndoială important, dar puţin cunoscut din istoria Bise-
ricii din Antiohia, anume Barnaba a plecat în Tars şi l-a
adus la Antiohia pe Saul, adică pe Apostolul Pavel: „Şi
283
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 275.
284
Pentru Barnaba, vezi Andreas Lindemann, art. Barnaba
(Josef Barnabas) în RGG vol. (4), vol. I, p. 1121.
285
Această informaţie este confirmată de către Eusebiu de
Cezarea, care-l plasează pe Barnaba în rândul celor 70 de ucenici
ai Mântuitorului; Istoria bisericească I, 12, 1, ed. rom., p. 58: „Nu-
mele apostolilor Mântuitorului nostru sunt cunoscute de toţi, în
schimb lista celor 70 n-o găsim nicăieri. Unul dintre ei trebuie să
fi fost Barnaba, de care aminteşte în diferite locuri cartea Faptelor
Apostolilor, iar în chip special Pavel în epistola sa către Galateni.”
125
 Daniel Buda
Barnaba a plecat la Tars, ca să caute pe Saul. Şi aflân-
du-l l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg,
adunându-se în biserică şi învăţând mult popor” (Fapte
11, 26a). Relaţia dintre Barnaba şi Apostolul Pavel a în-
ceput, potrivit cărţii Faptelor Apostolilor, la Ierusalim,
după convertirea lui Saul (Pavel) la Hristos, când acesta
venind în oraşul sfânt, toţi cei care credeau în Hristos
fugeau de el, datorită reputaţiei lui de mare persecutor.
Barnaba a fost cel care l-a introdus la Apostoli şi a ga-
rantat pentru autenticitatea credinţei lui: „Şi venind la
Ierusalim, Saul încerca să se alipească de ucenici; şi toţi
se temeau de el, necrezând că este ucenic. Iar Barnaba,
luându-l pe el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum a
văzut pe cale pe Domnul şi că El i-a vorbit lui şi cum a
propovăduit la Damasc, cu îndrăzneală în numele lui
Iisus” (Fapte 10, 26-27). Acest an petrecut de Apostolul
Pavel la Antiohia este plasat de specialiştii moderni în
anul 40.286 Potrivit unei tradiţii locale consemnate de
către Malalas, Barnaba şi Pavel au predicat pe o stradă a
Antiohiei numită Singon sau Siagon (osul maxilarului)
lângă pantheon.287Aşa cum sunt descrise evenimentele
în Fapte, am putea înţelege că această primă perioadă
antiohiană a Apostolului Pavel nu a inclus numai
activitate misionară, ci şi formarea acestuia în cele ale
286
Knox, St. Paul and the Church of Jerusalem..., p. 160, nota 1.
Martin Henger şi Anna Maria Schwerer, propun anul 39-40 (vezi
vol. Anna Maria Schwerer, Paul between Damascus and Antioch.
The unknown Years, Westminster John Knox Press, Louisville,
Kentucky, 1997, p.205).
287
Malalas, Cronica, 242, 11-12.
126
Antiohia preniceeană
credinţei în Hristos.288 De observat că de această dată
cartea Faptelor nu ne oferă niciun detaliu cu privire la
destinatarii misiunii celor doi din Antiohia. Precizarea
că au învăţat „mult popor” ar putea fi un mod de a
spune că au predicat în egală măsură evreilor şi celor
dintre neamuri.
În mod necesar aceste evenimente din primii ani ai
Bisericii din Antiohia descrise în Faptele Apostolilor
trebuie conectate cu relatări legate de istoria Antiohiei
din această perioadă. În anii 39-40 a avut loc conflictul
amintit pe scurt mai sus, între Caligula şi evrei. La
Antiohia au avut loc revolte ale evreilor. De asemenea,
în vremea celui de-al treilea an al domniei lui Gaius,
adică în anul 40 d. Hr., au avut loc tulburări la Antiohia
despre care nu ştim prea multe detalii. Acestea au avut
de-a face cu evreii şi este posibil să fi avut importanţă
pentru dezvoltarea misiunii creştine în oraş. Potrivit lui
Malalas,289 facţiunea albastră de la circul din Antiohia
a început să agreseze facţiunea verde chiar în prezenţa
guvernatorul Siriei Publius Petronius (39-41/42). S-a
ajuns la lupte de stradă, iar păgânii i-au atacat pe evreii
din Antiohia. Au fost incendiate sinagogi. Potrivit
cronicarului, Fineas, marele preot al Ierusalimului, a
adus la Antiohia o expediţie de pedeapsă formată din
30.000 de oameni şi a ucis mulţi antiohieni. Împăratul
i-a pedepsit pe Pontius şi Varus, reprezentanţii lui spe-
288
Potrivit lui M. Henger şi A. M. Schwerer, Paul between
Damascus and Antioch ..., p. 224, acum Pavel ar fi dobândit un
anume rol în „conducerea spirituală” a Bisericii din Antiohia.
289
Malalas, Cronica, X 244, 15 şi urm., ed. eng., p. 129-130.
127
 Daniel Buda
ciali, pentru că nu au avut o atitudine foarte hotărâtă
împotriva tulburărilor create. Proprietăţile le-au fost
confiscate şi au fost trimişi arestaţi la Roma. Fineas a
fost decapitat, iar capul expus în afara oraşului. Împă-
ratul a pus la dispoziţie alte fonduri pentru refacerea
oraşului. Istorisirea lui Malalas despre expediţia lui
Fineas este considerată a nu fi reală, întrucât este greu
de imaginat că un masacru de astfel de dimensiuni s-ar
fi putut comite în vremea stăpânirii romane într-un oraş
atât de mare.290 Varus a fost condamnat în virtutea lex
repetundarum291. Există istorici care fac o legătură între
aceste incidente petrecute la Antiohia şi incidentele
similare care au avut loc în anul 38 d. Hr. la Alexandria
datorită vizitei lui Agrippa I, când regele evreu a fost
insultat de către greci. Au urmat tulburări mari în oraş
şi un pogrom împotriva evreilor. Atacurile împotriva
evreilor la Alexandria vor fi făcut o impresie deosebită
şi la Antiohia, iar conflictul s-a răspândit şi aici. De
asemenea, este posibil ca tulburările de la Antiohia să
fi avut vreo legătură cu scandalul provocat în iarna
anului 39-40, când Gaius a decis instalarea unei statui
a sa în templul din Ierusalim, ceea ce a dus la reacţia
extrem de dură a evreilor. Gaius a fost asasinat înainte
de rezolvarea tulburărilor din Alexandria şi Antiohia.
În anul 41 d. Hr. Claudius a pus capăt tulburărilor
dintre greci şi evrei la Alexandria, reprimându-i pe
alexandrini pentru intoleranţa lor şi reconfirmând –
290
Kraeling, art. cit., p. 148.
291
Tacitus, The Annals,.13, 32, ed. eng., p. 53.
128
Antiohia preniceeană
totuşi fără a le lărgi – drepturile evreilor. Potrivit lui
Iosif Flaviu, la cererea lui Agrippa, o copie a documen-
telor care cuprindea privilegiile evreilor a fost trimisă
la Antiohia, astfel încât evreii să ştie de privilegiile
lor. 292 Toate aceste evenimente evident antiiudaice
din Antiohia şi din regiune ar fi putut să-i încurajeze
pe păgânii convertiţi la iudaism sau pe “temătorii de
Dumnezeu” să se depărteze de iudaism şi să se apro-
pie de o mişcare asemănătoare a celor care credeau în
Hristos, dar totuşi suficient de diferită pentru a scăpa
de stigmatul creat. Având în vedere aceste evenimente,
nu ar fi exclus ca cei care credeau în Hristos chiar să-şi
fi dorit să primească un nou nume care să-i distingă
clar de iudaism.
În anul 43-44 d. Hr. au fost înfiinţate jocurile olim-
pice ale oraşului, la cererea unor antiohieni bogaţi,
posesori de mari suprafeţe de pământ. Jocurile înfiin-
ţate de către Augustus din moştenirea de la senatorul
antiohian Sosibius nu au mai fost organizate datorită
folosirii frauduloase a fondurilor. 293 Permisiunea
organizării de jocuri olimpice a fost dată în 43-44. Cu-
prindea evenimente atletice, dar şi scenice, concursuri
dramatice şi evenimente de hipodrom. Jocurile erau
organizate la fiecare cinci ani vreme de o lună, începând
cu luna octombrie. Diferite calamităţi şi războaie au
dus la organizarea jocurilor olimpice antiohiene doar
292
Iosif, Antichităţi iudaice 19, 279-285, ed. eng., p. 345-351.
Kraeling, Jewish Community at Antioch …, p. 149-150.
293
Malalas, Cronica, 224, 22-225,2, ed. eng., p. 130.
129
 Daniel Buda
la intervale de 15-20 de ani şi au avut loc doar de şase
ori până ce reorganizarea lor a avut loc în vremea lui
Comodus (180-192).
II.3. “Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit
creştini”: Fapte 11, 26b
Înainte de a analiza istoric această informaţie, este
importantă realizarea câtorva observaţii pe marginea
traducerii acestui text. Verbul hrematízein se află în acest
text la modul activ, însă poate fi tradus şi ca verb pasiv.
Dacă îl traducem cu reflexivul, atunci avem: “ucenicii
s-au numit pe ei înşişi creştini”, iar la pasiv ar fi “au
fost numiţi creştini”, adică alţii le-au dat acest nume.
De asemenea trebuie ţinut seama de faptul că în peri-
oada elenistă, hrematízein putea avea două înţelesuri:
“a primi un titlu sau un nume” sau, pur şi simplu, “a fi
numit” sau “a fi denumit.”294 Pentru exegeţii biblici şi
specialiştii în istoria bisericească veche, se ridică între-
barea: ce anume doreşte autorul Faptelor să ne trans-
mită prin folosirea termenului hrematízein? Că ucenicii
lui Iisus s-au autodenumit creştini sau că acest nume
le-a fost oficial atribuit? După unii specialişti, verbul
hrematízein este folosit aici pentru a sublinia faptul că
numele atribuit este preluat de creştini din acte oficiale
unde le fusese atribuit anterior şi l-au folosit pentru ei
înşişi. Mai târziu, denumirea ar fi fost preluată şi de
294
Theo de Kruijf, The Name Christians: A Label or a Challenge?
în Bijdragen: Tijdschrit voor filosofie en theologie 59 (1998), p. 5.
130
Antiohia preniceeană
alte comunităţi de ucenici ai lui Iisus, devenind astfel
numele folosit pentru ei de lumea păgână şi de autori-
tăţile romane.295 Alţi specialişti resping această ipoteză
şi arată că forma gramaticală a verbului şi posibilităţile
traducerii înţelesului folosit nu ne obligă să credem
că numele de creştin a fost auto-atribuit de ucenicii
lui Iisus.296 Contzelmann, care a realizat o monografie
despre cartea Faptelor şi a rezumat un mare număr
de cercetări realizate până la el, susţine că frazeologia
pasajului din Fapte indică în mod clar faptul că nume-
le de “creştin” le-a fost atribuit ucenicilor lui Iisus de
către “un grup din afară.”297 Într-adevăr, o consultare a
pasajelor neo-testamentare unde mai apare verbul hre-
matízein ar confirma sensul atribuit de Conzelmann.298
De asemenea s-a argumentat că absenţa termenului de
creştin din scrierile Părinţilor Apostolici, cu excepţia
operei lui Ignatie al Antiohiei, ar arăta că denumirea
nu ar fi fost larg acceptată de către creştini.299
Alţi specialişti cred că avem de-a face cu o auto-
denumire. Hrematízein este pentru ei un termen tehnic
295
Vezi E. J. Bickerman, The Name of Christians în Harward
Theological Review 42, 1949, p. 15-16.
296
Justin Taylor, Why Were the Disciples first Called Christians
at Antioch? (Acts 11, 16) în Revue biblique 101, 1994, p. 83.
297
Conzelmann, Acts of the Apostles ..., p. 88
298
Vezi Bruce, The Acts of the Apostles, p. 238. Verbul hre-
matízein mai apare în Fapte 26, 28 unde este folosit de către Irod
Agrippa şi în I Petru 4, 16 unde se pare că este folosit un “limbaj
al acuzării” folosit din afară împotriva creştinismului.
299
Cadbury, The Names for Christians and Christianity in Acts,
p. 386.
131
 Daniel Buda
ce ar implica faptul că autorităţile romane din Siria
au dat ucenicilor lui Iisus acest nume în mod oficial,
chiar legal, cu implicaţii politice şi chiar penale. S-a
observat pe bună dreptate că sufixul –anoí folosit în
Fapte în cuvântul hristianoí este un latinism, format
din sufixul latiensc –ianus, sufixul grecesc în acest caz
fiind –eios.300 Un astfel de sufix era folosit în latină
pentru a desemna adepţii unei persoane, ca de exem-
plu Caesariani sau Augustiniani.301 Astfel, Cristianoí
ar desemna pe adepţii sau susţinătorii lui Hristos.
Folosirea sufixului latinizant ar indica faptul că fie
populaţia latină a Antiohiei, fie autorităţile romane
au găsit sau cel puţin răspândit această denumire.
Autorităţile romane au observat foarte de timpuriu
caracterul mixt al comunităţii creştine de la Antiohia,
formată din iudei şi foşti păgâni, de aceea au fost,
probabil, primele care i-au numit “creştini” (Fapte
11, 26), pentru a-i distinge de comunitatea iudaică.302
Peterson şi Taylor au încercat să lege denumirea de
anumite evenimente istorice ale vremii care i-ar fi
putut determina pe romani să le ofere ucenicilor lui
Iisus denumirea legală sau politică de creştini. E.
Peterson crede că necesitatea unei denumiri care să-i
identifice clar ca grup pe ucenicii lui Hristos a fost
dată de un conflict între aceştia şi irodieni care ar fi
300
E. J. Bickerman, The Name of Christians ..., p. 116.
301
Harold B. Mattingly, The Origin of the Name Christiani în
Journal of Theological Studies 9, 1958, p. 27.
302
Veselin Kesich, The Church before Paul în St. Vladimir’s
theological quaterly, nr. 1, 1999, p. 23.
132
Antiohia preniceeană
avut loc pe vremea lui Irod Antipa la Ierusalim.303
Taylor arată că opinia lui Peterson, deşi este ingenios
construită, nu poate explica de ce un conflict existent
la Ierusalim ar fi dus la naşterea unei denumiri pen-
tru ucenicii lui Hristos la Antiohia. El leagă naşterea
acestei denumiri de o revoltă a evreilor din partea de
răsărit a Imperiului Roman din anii 38-40. Pentru el
doar implicarea unui context iudaic ar putea explica
apariţia unui astfel de epitet pentru a-i distinge pe
ucenicii lui Iisus. Aceştia sunt adepţii unuia care
pretind a fi Hristos, adică Mesia, şi care au alertat în
acest sens autorităţile romane pentru care proclama-
rea cuiva ca Mesia într-un mediu iudaic era în mod
necesar un act politic şi un potenţial de instabilitate.
Astfel, în contextul revoltei mai sus amintite, o astfel
de proclamare a cuiva ca Mesia în rândul unei comu-
nităţi iudaice precum cea din Antiohia de la sfârşitul
domniei lui Gaius ar fi fost suficientă pentru a cauza
tulburări precum cea din anul 39-40. Ucenicii lui Iisus
au fost acuzaţi de către autorităţi pentru dezordinea
creată. Astfel, numele de creştin ar fi devenit sinonim
cu răzvrătirea şi crima.304 Aceste două minuţioase
conectări ale relatării din Fapte 11, 26b cu eveni-
mente istorice punctuale nu ţin seama de faptul că
în general Luca prezintă autorităţile romane ca fiind
303
Erik Peterson, Christianus” în Miscellanea. Giovanni Mer-
cali, vol. 1, Studi et Testi 121, Vatican City, Biblioteca Apostolica
Vaticana, 1946, p. 355-377.
304
J. Taylor, Why Were the Disciples first Called Christians at
Antioch? ..., p. 94.
133
 Daniel Buda
tolerante faţă de creştini. Sugestia implementării de
către acestea a unui nume cu conotaţii criminale sau
penale pentru ucenicii lui Hristos nu ar fi deloc în
linie cu ceea ce doreşte Luca să ne spună în scrierile
sale despre atitudinea autorităţilor romane faţă de
ucenicii lui Hristos.305 De aceea, alţi autori au propus
traducerea termenului hrematízein prin “a fi cunoscut
sub numele de”306, ceea ce ar exclude valenţa oficială a
denumirii de “creştin.”307 În sfârşit, o altă ipoteză ar fi
că numele de creştin ar fi fost iniţial folosit de popu-
laţia antiohiană, cunoscută pentru spiritul ironic, iar
mai apoi a fost adoptată şi de autorităţi. Luca a scris
în mod evident la mai mulţi ani după ce denumirea
a fost atribuită, fiind posibil ca între timp aceasta să
fi fost acceptată şi de autorităţi.308
Fie că a avut valenţe legale sau penale, fi că nu,
denumirea de hristianoi aplicată ucenicilor lui Hristos
a avut o serie de implicaţii imediate pentru tânăra co-
munitate creştină de la Antiohia. Una dintre ele a fost
pur şi simplu aceea că în jurul anului 59-60 d. Hr., când
denumirea va fi fost încetăţenită, populaţia Antiohiei
era deja conştientă de existenţa unui astfel de grup în
oraşul lor.309 Grupul ucenicilor lui Hristos a fost perce-
305
Haenchen, The Acts of the Apostles: A Commentary ..., p. 82.
306
F. F. Bruce, The Book of Acts..., p. 238.
307
„Cu siguranţă nu avem aici de-a face cu un termen oficial”,
scrie Conzelmann, Acts of the Apostles...., p. 88.
308
H. B. Mattingly, The Origin of the Name Christiani..., p. 29-30.
309
Ibidem, p. 31.
134
Antiohia preniceeană
put ca distinct atât de populaţia evreiască cât şi de cea
ne-evreiască.310
Este important să analizăm relatarea lui Malalas
cu privire la informaţia din Fapte 11, 26b. Potrivit
acestuia, “311Relatarea lui Malalas este veche şi pare a
fi influenţată de sentimente anti-iudaice, însă relatarea
sa arată că în spatele acestei diferenţieri dintre evrei şi
creştini, la Antiohia, s-a aflat un motiv politic. În orice
caz, însuşi faptul că aici, la Antiohia, s-a simţit nevoia
unei denumiri aparte pentru adepţii lui Hristos, arată
că comunitatea s-a delimitat clar de iudaism.312
Această numire dată adepţilor lui Hristos a fost
pentru o anumită perioadă specific antiohiană, căci
o întâlnim într-o primă fază în două documente de
origine antiohiană: Didahia şi epistolele lui Ignatie.313
310
Stephen J. Strauss, The Significance of Acts 11:26 for the
Church at Antioch and Today în Biblioteca Sacra 168, (July-September
2011), p. 283-300, aici p. 293.
311
Malalas, Cronica, 244, 15- 246, 2, ed. eng., p. 129-131.
312
A. von Harnack, Geschichte der Ausbreitung …, vol I, p. 60.
313
Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Tralieni 6, 1, ed.
rom., p. 171: “Aşadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hris-
tos: Folosiţi numai hrană creştină.”; Epistola către Magnezieni
10,3, ed. rom., p. 168: “Este o nebunie să vorbeşti de Hristos şi
să trăieşti ca iudeii. Că nu creştinismul a crezut în iudaism, ci
iudaismul în creştinism.”; Epistola către Romani 3,2, ed. rom., p.
175: “Mie cereţi-mi numai atât: putere pentru cele dinlăuntrul
meu şi din afara mea, ca să nu mai grăiesc, ci să şi voiesc, nu
numai să-mi spun creştin, ci să şi fiu găsit creştin. Dacă voi fi
găsit pot să-mi spun şi creştin; atunci sunt credincios, când nu
mă arăt lumii.”
135
 Daniel Buda
Documentul neantiohian unde apare pentru prima
dată această denumire este Martiriul lui Policarp
10,1.314
Fără îndoială că numele de creştin avea o nuanţă
peiorativă. Teofil al Antiohiei care a trăit în secolul
următor atestă acest lucru în introducrerea lucrării
sale către Autolic: „“Aşadar, o prietene … încă mă mai
numeşti creştin, în bătaie de joc, ca şi cum aş purta un
nume urât, ei bine, mărturisesc că sunt creştin şi port
acest nume iubit de Dumnezeu, nădăjduind să fiu cu
el de folos lui Dumnezeu.”315 Sfântul Ioan Gură de
Aur, trăind într-un oraş majoritar creştin, aminteşte
de aceasta ca despre o mare cinste acordată Antiohiei:
„Care este, dar, cinstea oraşului nostru? S-a făcut că
mai întâi în Antiohia ucenicii au fost numiţi creştini.
Nici un oraş de pe faţa pământului nu se bucură de
aceasta, nici măcar oraşul lui Romulus. De aceea poate
să privească în faţă întreaga lume, din pricina dragostei
către Hristos, din pricina îndrăynelii, din pricina acelei
bărbăţii.”316
314
Martiriul lui Policarp în Actele martirice, PSB vol. 11, studiu
introductiv, trad., note şi comentarii de Pr. Prof. Ioan Rămureanu,
EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 27-40; X, 1, ed. rom., p. 30: „Policarp
a răspuns: ... sunt creştin.”
315
Sfântul Teofil al Antiohiei, Către Autolic, I, 12, în Apologeţi
de limbă greacă, PSB vol. II, EIBMBOR, Bucureşti 1980, p. 282.
316
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre statui, Omil 17, 2, ed.
rom., p. 223.
136
Antiohia preniceeană
II.4. Colectă a comunităţii din Antiohia pentru
comunitatea din Ierusalim: Fapte 11, 27-30
Propun mai întâi lecturarea pasajului din Fapte
11, 27-30: „În aceste zile s-au coborât, de la Ierusalim
în Antiohia, prooroci. Şi sculându-se unul dintre ei,
cu numele Agav, a arătat prin Duhul că va fi în toată
lumea foamete mare, care a şi fost în vremea lui Cla-
udiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după
putere, să trimită spre ajutoare fraţilor care se aflau
în Iudeea; ceea ce au şi făcut prin mâna lui Barnaba
şi a lui Saul.”
Acest text menţionează din nou sosirea unor emi-
sari de la Ierusalim. După Barnaba, la Antiohia au sosit
de la Ierusalim “prooroci” care au vestit sosirea unei
mari foamete plasată de textul biblic în vremea lui Cla-
udiu. Agav era, foarte probabil, unul dintre proorocii
veniţi de la Ierusalim317, iar profeţia lui viza în egală mă-
sură cele două centre: Ierusalimul şi Antiohia, datorită
apropierii geografice dintre ele. Într-adevăr, în vremea
acestui împărat (Claudiu a fost împărat între 41-54) ştim
din alte surse că a avut loc o foamete cauzată de culturi
agricole sărace în Siria, Palestina şi Egipt. O inundaţie
a Nilului a provocat foametea în Egipt, care s-a extins
în regiune, durând fie între 44-46 sau după alte surse
între 45-47. Preţul grâului la Antiohia a crescut foarte
mult, iar Iudeea a fost şi mai puternic afectată.318 De
317
E. Haenchen, The Acts of the Apostles ..., p. 379.
318
K. S. Gapp, The Universal Famine under Claudius, HTR 28
(1935), p. 258-265.
137
 Daniel Buda
aceea, creştinii din Antiohia au organizat, în anul 44319,
iar după alte surse în anii 46 sau 47, o colectă pentru
comunitatea din Ierusalim.
Referatul biblic, aşa cum apare el în Fapte, relevă
următoarele aspecte:
– Biserica, aşa cum este ea la Ierusalim sau Antiohia,
este noul popor ales de care Dumnezeu are grijă ase-
meni de poporul ales, aşa cum este descris în Vechiul
Testament;
– între Ierusalim şi Antiohia există o puternică le-
gătură, comunitatea mică şi mai săracă din Ierusalim
fiind susţinută de comunitatea mare şi mai bogată din
Antiohia. Este un exemplu evident că între cele două
comunităţi, cu practici misionare diferite, exista o ar-
monie probată de ajutor oferit în nevoie;
– faptul că Biserica din Antiohia a fost capabilă să
adune o colectă pentru comunitatea din Ierusalim, arată
că aceasta era destul de puternică şi de bine organizată,
chiar dacă se apreciază că colecta a fost relativ mică şi a
avut mai degrabă o valoare de simbol, fiind o exprimare
a frăţietăţii dintre cele două comunităţi;320
– este specificat faptul că colecta antiohiană este
dusă “fraţilor care locuiau în Iudeea” (Fapte 11, 29)
prin Barnaba şi Saul, primul dintre ei membru al co-
munităţii din Ierusalim venit la Antiohia, iar al doilea
319
Potrivit lui Bruce, The Book of Acts, 263, Fapte 12:2, moartea
lui Irod Agripa a avut loc în anul 44. “Cam în acest timp” (Fapte
12:2) Pavel şi Barnaba au dus colecta de la Antiohia la Ierusalim.
320
K. S. Gapp, The Universal Famine under Claudius în Harvard
Theological Review 28, 1935, p. 260.
138
Antiohia preniceeană
adus de cel dintâi la Antiohia unde a activat vreme de
un an. Întrucât colecta a mers fraţilor din Iudeea, nu
doar celor din Ierusalim, ar putea arăta că aceasta nu
s-a limitat strict la Ierusalim.
– faptul că Biserica din Ierusalim primeşte sprijin
de la Biserica din Antiohia arată la nivel practic că
misiunea din Antiohia are loc cu voia lui Dumnezeu.
Potrivit referatului cărţii Faptelor Apostolilor, Bar-
naba şi Pavel erau la Ierusalim în timpul persecuţiei îm-
potriva Bisericii iniţiată de Irod Agripa, căreia i-a căzut
victimă “Iacov, fratele lui Ioan” care a fost ucis cu sabia,
precum şi Apostolul Petru care a fost aruncat în temniţă,
de unde a fost eliberat în mod minunat de un înger (Fapte
12, 1-19). Acelaşi capitol 12 al Faptelor, în ultimul lui ver-
set, precizează că “Barnaba şi Saul, după ce au îndeplinit
slujba lor, s-au întors de la Ierusalim la Antiohia, luând
cu ei pe Ioan, cel numit Marcu” (Fapte 12, 25). Aşadar,
de numele lui Ioan Marcu se leagă de asemenea istoria
primelor decenii ale Bisericii Antiohiei. Nu avem alte
detalii legate de misiunea lui acolo şi nici cum a ajuns,
dacă este să dăm crezare tradiţiei, la Alexandria. Pentru
moment este important de subliniat că aducerea unui
nou reprezentant de seamă al comunităţii din Ierusalim
la Antiohia arată legătura strânsă dintre aceste două co-
munităţi, precum şi că numele acestuia poate fi asociat
cu misiunea între neamuri practicată la Antiohia.321
Tot în vremea lui Claudiu a avut loc la Antiohia şi
un cutremur. Nu ştim exact anul acestuia, dar Mala-
321
E. Haenchen, The Acts of the Apostles ..., p. 379.
139
 Daniel Buda
las322 ne informează că în Antiohia au fost distruse
templele lui Artemis, Ares, Herakles, precum şi mai
multe case. Templul lui Artemis care a fost distrus pare
a fi cel construit de către Antiochus I Soter (281-261
î. Hr.), iar templul lui Herakles pare a fi cel construit
la o dată necunoscută din perioada seleucidă.323 Tem-
plul lui Ares care de asemenea a fost distrus în acest
cutrremur, nu ştim când a fost construit, cunoaştem în
schimb locaţia lui, anume lângă Parmenius, vizavi de
basilica lui Caesar numită şi Kaisarion.324 Împăratul a
dispus trimiterea de fonduri pentru refacerea Antio-
hiei, dar şi a altor oraşe din regiune afectate de cutre-
mur. Ne putem imagina că pentru tânăra comunitate
creştină din Antiohia, acest cutremur în care au căzut
mai multe temple idoleşti faimoase ale oraşului a fost
interpretat ca un semn divin că păgânismul se apropie
de sfârşit şi că viitorul aparţine credinţei în Hristos.
II. 5. Biserica din Antiohia, Biserică misionară:
Fapte 13, 1-4; 14, 26-28
Cartea Faptelor scrie următoarele despre activitatea
Bisericii din Antiohia: “Şi erau în Biserica din Antiohia
prooroci şi învăţători: Barnaba şi Simeon, ce se numea
Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut
împreună cu Irod Tetrarhul, şi Saul. Şi pe când slujeau
322
Malalas, Cronica, X, 246, 9-19, ed. eng., p. 130-131.
323
Libanius, Oratio 11, Antiochikos, 109, ed. germ., p. 35 ; 125,
ed. germ., p. 37-38.
324
Malalas, Cronica, IX, 216, 19-20,ed. eng., p. 114.
140
Antiohia preniceeană
Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Osebiţi-mi pe
Barnaba şi pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat.
Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste
ei şi i-au lăsat să plece. Deci, ei, mânaţi de Duhul Sfânt,
au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia
la Cipru. ”S-a observat mai întâi că “Biserica din Anti-
ohia” este prezentată ca având “prooroci şi învăţători”
şi nu vreun alt fel de ierarhie familiară în secolele care
au urmat.325 Sunt prezentate câteva nume despre care,
cu excepţia lui Barnaba şi Pavel, nu ştim prea multe,
în schimb, ele erau în mod evident cunoscute primilor
cititori ai Faptelor Apostolilor.
Pentru istoria Antiohiei, importantă este trimiterea la
misiune, după punerea mâinilor, a doi dintre “proorocii
şi învăţătorii” Bisericii din Antiohia: Barnaba şi Pavel.
Proiectul lor misionar are în mod evident girul misio-
nar al mai-marilor comunităţii creştine din Antiohia.
Trimiterea la misiune are loc după post şi rugăciune,
iar cei doi selectaţi pentru misiune au fost aleşi de către
Duhul Sfânt. Iniţiativa se bucură de sprijin divin evident,
cei doi fiind “mânaţi de Duhul Sfânt.” Drumul urmat
de cei doi era cel mai firesc posibil: au mers la Seleucia
Pieria, după care au plecat spre Cipru, locul natal al lui
Barnaba. După ce descrie ceea ce exegeţii biblici numesc
“prima călătorie misionară” a lui Barnaba şi Pavel (vezi
Fapte 13,5-14,25), cartea Faptelor ne informează că cei
doi au mers “cu corabia spre Antiohia, de unde fuseseră
încredinţaţi harului lui Dumnezeu, spre lucrul pe care
325
G. Downey, A History of Antioch …, p. 276.
141
 Daniel Buda
l-au împlinit. Şi venind şi adunând Biserica, au vestit
câte a făcut Dumnezeu cu ei şi că a deschis păgânilor uşa
credinţei. Şi au petrecut acolo cu ucenicii nu puţină vre-
me” (Fapte 14, 26-28). Merită observat faptul că autorul
Faptelor depune evidente eforturi să arate că misiunea
lui Barnaba şi Pavel s-a bucurat de sprijinul Bisericii din
Antiohia. De aceea se repetă faptul că cei doi “fuseseră
încredinţaţi harului lui Dumnezeu spre lucrul pe care
l-au împlinit.” Cei doi raportează succesul lor misionar
“Bisericii adunate” din Antiohia. Este menţionat suc-
cesul lor printre păgâni, chiar dacă, potrivit descrierii
anterioare din cartea Faptelor, vedem că aceasta s-a
adresat şi evreilor. În mod evident, “deschiderea uşii
credinţei” către păgâni şi în alte părţi decât la Antiohia a
fost lucrul cel mai remarcabil, de aceea şi este menţionat
aici. Ultimul verset citat mai sus (Fapte 14, 28) descrie o
nouă perioadă de şedere a lui Barnaba şi Pavel la Anti-
ohia, fără a preciza perioada. “Nu puţină vreme” este o
descriere suficient de ambiguă. Ea desemnează perioada
anterioară aşa-numitului “Sinod de la Ierusalim.”
Autorii moderni sunt plini de aprecieri la adresa
Bisericii Antiohiei din această perioadă. Acest oraş ar
fi preluat rolul de « cel de-al doilea Ierusalim » pentru
Luca şi pe cel de nouă « biserică mamă » pentru misi-
unea paulină între neamuri, şi ar fi devenit locul unde
neamurile urmându-L pe Iisus a devenit un standard
al dezvoltării creştinismului.326
326
Norman E. Thomas, The Church at Antioch: Crossing Racial,
Cultural, and Class Barriers în Mission in Acts, Robert L. Gallagher
şi Paul Hertig (editori), Maryknoll, New York, 2004, p. 146.
142
Antiohia preniceeană
În primii douăzeci de ani după Înviere, nu a fost
niciun alt loc după Ierusalim care să fie mai important
pentru creştinătate decât Antiohia. Antiohia a intrat în
istoria Bisericii pentru că această comunitate s-a auto-
detaşat de sinagogă şi a format o comunitate liberă de
legea care s-a bazat ea însăşi numai pe Hristos; cu alte
cuvinte a renunţat la viziunea cu privire la credinţa
creştină ca fiind a unui grup din interiorul iudaismu-
lui care până atunci a fost indiscutabilă şi a fost luată
ca atare şi a înţeles creştinismul ca pe un fenomen cu
o nouă calitate care trebuia să se definească numai în
termeni proprii.327 Este posibil ca prima liturghie în
latină precum şi prima traducere biblică în latină să-şi
aibă originea tot la Antiohia. Aici exista un element
latin putenic încă din sec. I î. Hr.328
II.6. Chestiunea modului primirii celor dintre nea-
muri la Hristos. Sinodul din Ierusalim: Fapte cap. 15
şi Galateni 2, 1-14
Potrivit cronologiei Faptelor, la Antiohia a urmat
un scandal legat de modul primirii celor dintre nea-
muri la Hristos. Chestiunea apărută la Antiohia, dar
provocată de persoane sosite aici din afara oraşului,
a fost rezolvată în cadrul unei conferinţe apostolice
sau “sinod apostolic” ţinut la Ierusalim. Cunoaştem
problematica şi firul evenimentelor din două relatări
327
J. Becker, Paulus. Apostel der Völker …, p. 106-107.
328
Baumstark, Die Messe im Morgenland, 1906.
143
 Daniel Buda
biblice, anume Fapte cap. 15 şi Galateni 2, 1-14. În acest
studiu pornesc de la ideea că cele două texte biblice
descriu unul şi acelaşi eveniment. Aceasta este opinia
generală între autorii moderni, chiar dacă puţini cred
că s-ar referi la evenimente diferite.329
După cartea Faptelor, “unii, coborându-se din Iu-
deea, învăţau pe fraţi că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur,
după rânduiala lui Moise, nu puteţi să vă mântuiţi. Şi
făcându-se pentru ei împotrivire şi discuţie nu puţină
cu Pavel şi Barnaba, au rânduit ca Pavel şi Barnaba şi
alţi câţiva dintre ei să se suie la apostolii şi la preoţii din
Ierusalim pentru această întrebare” (Fapte 15, 1-2). Prin
folosirea cuvântului unii – tinés–observăm că autorul
Faptelor vrea să ne indice faptul că aceştia nu jucau
un rol important în comunitatea creştină din Iudeea,
adică nu erau apostoli sau orice altfel de lideri, ci doar
“unii”, adică simpli membri. Referatul din Galateni
este ceva mai dur, numindu-i “fraţi mincinoşi” care
s-au “furişat” la Antiohia, iscodind “libertatea” de care
se bucurau fraţii acolo (Galateni 2, 4), adică neavând
niciun mandat de la conducerea Bisericii. De asemenea
este crucial să observăm că aceştia nu sunt din Ierusa-
lim, ci din Iudeea. În mod evident avem de-a face cu
o deligitimizare a celor care au provocat discuţia.330
S-a speculat de către autorii moderni că cei veniţi din
Iudeea ar fi mai degrabă o delegaţie trimisă de Biserica
329
Vezi Michelle Slee, The Church in Antioch in the first Cen-
tury…, p. 31, nota 31.
330
Michelle Slee, The Church in Antioch in the first Century…,
p. 31.
144
Antiohia preniceeană
din Ierusalim care încerca să readucă sub autoritatea ei
Biserica din Antiohia.331 Motivul pentru care biserica
din Ierusalim s-a decis să trimită o astfel de misiune tre-
buie căutată în situaţia politică de la Ierusalim din anii
48-49 d. Hr. Pe atunci Biserica din Ierusalim se afla sub
presiunea evreilor de a demonstra că ei şi Bisericile din
subordinea ei sunt în deplină conformitate cu principi-
ile Torei.332 În percepţia iudaică, identitatea naţională şi
cea religioasă erau practic indisolubile, iar atentatul la
identitatea religioasă putea fi interpretat foarte uşor ca
un atentat la identitatea naţională.333 M. Hengel notea-
ză: “Iacov era pe deplin conştient că, pe termen lung,
comunitatea creştino-iudaică de la Ierusalim putea să
continue să existe în ostilul cadru al Ierusalimului, nu-
mai dacă dovedea faptul că era un model de ascultare
faţă de lege.”334 Chiar dacă chestiunea autorităţii va fi
jucat în această polemică un oarecare rol, totuşi ideea
mi se pare mai degrabă o proiectare a acestei ardente
chestiuni existentă în Biserică în secolele care au urmat,
asupra istoriei Bisericii din primul secol. În orice caz,
colecta a fost o acţiune iniţiată din dragoste de noua
comunitate şi nu un gen de obligaţie a comunităţii
331
F. C. Baur, The Church History of the First Three Centuries,
trad. A. Menzies, Williams & Norgate, London, 1878, p. 52.
332
M. Hengel, Acts and the History of Earliest Christianity …,
p. 11.
333
J. D. G. Dunn, Jews and Christians: The Parting of the Ways:
AD 70 to 135, Tuebingen, 1992, p. 127.
334
M. Hengel, Acts and the History of Earliest Christianity …,
p. 97.
145
 Daniel Buda
mai tinere dată de comunitatea mamă sau, mai mult,
rezultatul unei pretenţii emise de aceasta din urmă,
cum s-a vehiculat în literatura protestantă mai veche.335
Planul controversei este unul soteriologic, adică
este pusă în discuţie însăşi mântuirea celor vizaţi.
Potrivit emisarilor sosiţi, cei dintre neamuri ar trebui
să se taie împrejur potrivit Legii lui Moise, înainte de
a deveni creştini. Expresia “rânduiala (sau legea) lui
Moise” pare a desemna toată legea iudaică, pe care cei
care ar fi dorit să devină creştini trebuiau să o observe
în prealabil.336 De fapt, tăierea împrejur era actul care
consemna pentru evrei şi pentru convertiţi legământul
că vor urma toată legea lui Moise. De observat că nu
se mai pune deloc problema primirii sau neprimirii
celor dintre neamuri la Hristos, ci doar a modului
primirii lor.
Chestiunea a provocat polemici între cei sosiţi din
Iudeea şi Biserica din Antiohia, discuţia fiind purtată
de Pavel şi Barnaba. Dacă citim referatul Faptelor cu
privire la acest incident în şirul evenimentelor, atunci
ajungem la concluzia că înainte de a se începe aceas-
tă practică a primirii păgânilor la Hristos fără tăiere
împrejur la Antiohia, ea a fost mai întâi practicată la
Ierusalim şi l-a avut drept protagonist pe Apostolul
Petru, cu toată autoritatea lui. Oricum, decizia comu-
nităţii din Antiohia a fost de a trimite “la apostolii şi
la preoţii din Ierusalim” o delegaţie formată din Pavel
335
Harnack, Die Mission und Ausbreitung ... vol. I, p. 205.
336
E. Haenchen, The Acts of the Apostles … p. 443.
146
Antiohia preniceeană
şi Barnaba şi “alţi câţiva”337, spre a discuta chestiunea.
De observat că “apostolii şi preoţii din Ierusalim” sunt
creditaţi cu autoritatea de a discuta această chestiune
pe care nu ei au provocat-o.
Cartea Faptelor scrie mai departe: “Deci ei, trimişi
fiind de Biserică, au trecut prin Fenicia şi prin Sama-
ria, istorisind despre convertirea neamurilor şi făceau
tuturor fraţilor bucurie. Şi sosind ei la Ierusalim au
fost primiţi de Biserică şi de apostoli şi de preoţi şi au
vestit câte a făcut Dumnezeu cu ei. Dar unii din eresul
fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând
că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi
Legea lui Moise.” În mod evident avem de-a face cu o
subliniere că mica delegaţie antiohiană trimisă la Ieru-
salim avea mandatul Bisericii din Antiohia să discute
chestiunea, în contrast cu cei care au provocat discuţia
şi care nu aveau mandatul niciunei Biserici. Ajunşi la
Ierusalim,338 au fost primiţi bine de către “biserică şi
337
Nu putem şti cine au fost “ceilalţi” care i-au însoţit pe
Barnaba şi Pavel. Dacă însă acceptăm că Fapte cap. 15 şi Galateni
2, 1-14 se referă la unul şi acelaşi eveniment, atunci unul dintre ei
va fi fost Tit, despre care aflăm din Gal. 2,3 că era « elin », probabil
din Antiohia sau adus de către Pavel în acest oraş când Pavel a
venit aici împreună cu Barnaba (Fapte, 11, 25-30) (vezi Philip H.
Towner, The Letters to Timothy and Titus, Grand Rapids, Michigan,
Cambridge, 2006, p. 52).
338
De observat că, în drumul spre Ierusalim, delegaţia
antiohiană a intrat în contact cu comunităţi creştine din Fenicia
şi Samaria. Acest mic detaliu este, istoriceşte vorbind, esenţial,
întrucât relevă ceva despre răspândirea creştinismului în primele
decenii ale erei creştine.
147
 Daniel Buda
de apostoli şi de preoţi” cărora le-au relatat “câte a fă-
cut Dumnezeu cu ei”, adică despre misiunea lor între
neamuri. Practica lor misionară a fost contestată, nu de
către Apostoli sau preoţi, ci de către “unii din eresul
fariseilor care trecuseră la credinţă.” Aceştia au fost cei
care au spus că pe cei dintre neamuri care au crezut în
Hristos “trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească
a păzi legea lui Moise”, adică în esenţă ceea ce au cerut
şi cei veniţi din Iudeea la Antiohia.339
Chestiunea a fost discutată într-o adunare a apos-
tolilor şi preoţilor din Ierusalim, la care a participat, de
asemenea, şi delegaţia antiohiană (Fapte 15, 6). Pentru
că s-a iscat “multă vorbire”340, a intervenit Apostolul
Petru (Fapte 15, 7-11) care a vorbit în favoarea misiu-
nii printre neamuri, autodesemnându-se ca ales al lui
Dumnezeu dintre apostoli pentru ca prin el “neamurile
să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă” (Fapte 15,
7). Dovada misiunii lui Petru la Ierusalim printre cei
dintre neamuri a fost deja prezentată, cu generozitate,
de către autorul Faptelor (vezi de exemplu Fapte 10,
339
Ar fi interesant de cercetat detaliile critice despre farisei pe
care le putem întâlni numai în Evanghelia după Matei. În cazul în
care această Evanghelie a fost scrisă, aşa cum presupun unii autori
moderni, la Antiohia, atunci aceste detalii critice despre farisei ar
fi putut fi cauzate de această descriere în cartea Faptelor, anume
că creştinii dintre farisei au fost cei care au cerut ca creştinii dintre
neamuri să se taie împrejur, cu tot ce implica aceasta.
340
Potrivit lui E. Haenchen, The Acts of the Apostles … p. 444-
445, expresia greacă polēs zetéseos, genoménes nu ar desemna neapă-
rat un conflict acut, ci faptul că Apostolul Petru a intervenit după
ce au fost purtate multe discuţii alternative, între două grupări.
148
Antiohia preniceeană
44-47, convertirea sutaşului Corneliu). Mărturia Apos-
tolului Petru a fost întărită de mărturii prezentate de
Pavel şi Barnaba despre “câte semne şi minuni a făcut
Dumnezeu prin ei între neamuri” (Fapte 15, 12).
A urmat cuvântul Apostolului Iacov (Fapte 15, 13-
21) care a confirmat cele spuse de Apostolul Petru341 şi
a legitimat misiunea printre neamuri, considerând-o
împlinirea unei profeţii din Amos 9, 11-12. Propunerea
lui este să nu fie tulburaţi cei dintre neamuri care se
întorc la Dumnezeu (Fapte 15, 19). Acestora li se va
cere să respecte anumite prevederi: “ci să le scriem să
se ferească de întinările idolilor342 şi de desfrâu343 şi de
animale sugrumate344 şi de sânge.”
341
De fapt aici apare numele “Simon”, ceea ce indică faptul
că Iacob vorbeşte aramaica; E. Haenchen, The Acts of the Apostles
…, p. 447.
342
Àlisgemáton ton eídòlon sau idolotite însemna interdicţia de
a participa la mesele legate de cultele păgâne, precum şi de a mânca
din carnea sacrificată idolilor şi vândută la piaţă şi vinul turnat
asupra ei (vezi E. Haenchen, The Acts of the Apostles … p. 449, n. 3).
343
Este vorba de “fornicaţie”, adică căsătoria între rude prea
apropiate. Mai putea însemna interzicerea pentru creştinii dintre
neamuri să fie implicaţi în activităţi sexuale ale cultelor păgâne
(G. Zuntz, An Analysis of the Report about the “Apostolic Council”,
Opuscula Selecta, Manchester, 1972, p. 228). Ar mai putea avea un
sens metaforic, idolatria fiind văzută ca o formă de desfrâu (S. G.
Wilson, Luke and the Law, Cambridge, 1983, p. 5).
344
Este legată tot de hrana jertfită idolilor. Sângele animalului
jertfit era amestecat cu vinul, în ritualurile păgâne, şi apoi băut
de către toţi participanţii (Platon, Critas, 120A). S-ar putea să fie
o referire la carnea jertfită idolilor şi consumată acasă, carne care
nu era adesea golită de tot sângele din ea.
149
 Daniel Buda
După aceasta, preoţii şi apostolii din Ierusalim au
decis să aleagă câţiva bărbaţi care să fie trimişi, ca o
delegaţie, la Antiohia, spre a transmite decizia luată.
Trimiterea unei delegaţii a cărei componenţă ne este
făcută cunoscută – anume “Iuda cel din Basaba şi Sila”,
ambii caracterizaţi drept “bărbaţi cu vază între fraţi” –
avea fără îndoială menirea de a da mai multă autoritate
mesajului transmis. Nu este vorba de vreo lipsă de
încredere sau marginalizare a lui Barnaba şi Pavel, de
vreme ce aceştia sunt menţionaţi alături de delegaţie:
“cu Pavel şi cu Barnaba (Fapte 15, 22; asocierea este
repetată şi în textul decretului: Fapte 15, 25).
Textul mesajului transmis este redat în Fapte 14,
23-29.345 Din punct de vedere istoric, importante sunt
următoarele aspecte subliniate în acest text:
345
De remarcat că Apostolul Pavel nu aminteşte de existenţa
vreunui decret, ci doar susţine că liderii de la Ierusalim “nu au
mai adăugat nimic” (Gal. 2,6). Acest fapt a primit diverse explicaţii
din partea exegeţilor moderni: acest decret ar fi fost aplicat numai
creştinilor dintre neamuri din Antiohia, Siria şi Cilicia (Fapte 15,
23), adică acelor biserici din imediata apropiere a Ierusalimului,
unde se putea impune acest decret. Cum Pavel scrie Galatenilor,
iar acestora nu li se impuse decretul, acesta nici nu este amintit
în epistolă (Lightfoot, Galatians ..., p. 127-128). Acestei păreri i s-a
răspuns că există dovezi că principiile decretului au fost impuse
în afara experimentului descris de Lightfoot, de exemplu celor
şapte Biserici din Asia (Apoc. 2, 14, 20) şi bisericilor din Galia
(vezi Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 5,1,26, ed. rom., p.
184-185, precum şi nota 26 de la p. 128) şi a fost promulgată de
Pavel în Asia Mică (Fapte 16,4). După alte păreri, decretul a fost
emis mai târziu, în alt loc decât la Ierusalim şi fără implicarea
lui Pavel. Luca însă a fost cel care a unit acest decret cu Sinodul
150
Antiohia preniceeană
– v. 23: scrisoarea este adresată tuturor “fraţilor
dintre neamuri”, mai ales celor din “Antiohia, Siria şi
Cilicia”, ceea ce arată că chestiunea discutată nu era
doar o problemă limitată la Antiohia, ci devenise cel
puţin o problemă regională;
– v. 24: “unii dintre noi, fără să fi avut porunca
noastră, venind, v-au tulburat cu vorbele lor şi au răvă-
şit sufletele voastre”: aceste cuvinte trebuie înţelese în
asociere cu Fapte 15, 1, anume se subliniază clar că cei
care au venit la Antiohia nu au fost trimişi de Biserica
din Ierusalim. Expresia “dintre noi” este mai degrabă o
asumare a liderilor Bisericii din Ierusalim a problemei
create de nişte membri veniţi din zona lor.
După ce delegaţia a sosit la Antiohia şi s-a citit scri-
soarea, decizia transmisă a fost primită de comunitate
cu mare bucurie şi mângâiere (cf. Fapte 30-31). Faptul
că Biserica din Antiohia este numită “mulţime” care s-a
adunat spre a asculta decizia luată la Ierusalim pare a
indica faptul că între timp aceasta crescuse numeric.
Sinodul de la Ierusalim şi evenimentele legate de
el au fost plasate cronologic între anii 48-49 d. Hr.346
Apostolic de la Ierusalim. Potrivit unor exegeţi, unele persoane
din anturajul lui Iacov au fost cele care au adus decretul la An-
tiohia, aceasta fiind cauza disputei dintre Petru şi Pavel relatată
în Gal. 2, 11-14.
346
Michelle Slee, The Church in Antioch in the first Century
…, p. 32. Cu siguranţă, evenimentele au avut loc înainte de
misiunea Sfântului Apostol Pavel la Corint, unde a plecat cu
Silvanus şi Timotei, dar fără Barnaba (II Cor. 1,19; Fapte 18,5).
Aceasta înseamnă că misiunea a avut loc după despărţirea lui
Pavel de Barnaba, cauzată de incidentul din Antiohia (Galateni
151
 Daniel Buda
După Harnack, sinodul apostolic a avut loc în anul
48.347
Autorii moderni şi-au pus problema de ce anume
a acceptat Biserica din Ierusalim ca cei dintre neamuri
să poată deveni creştini fără circumcizie şi implicit să
participe la aceeaşi masă euharistică cu cei proveniţi
dintre iudei? Ar exista un complex de cauze: succesul
misiunii între neamuri a fost un factor decisiv. Acesta
releva faptul că cei dintre neamuri posedă acum Duhul
Sfânt, ceea ce punea Biserica din Ierusalim în dificultate
să-i privească pe mai departe ca necuraţi. Se părea că
Dumnezeu i-a acceptat pe cei dintre neamuri în rându-
rile Bisericii Lui, deci cum ar putea ei să nu fie accep-
2, 11-14). Cei mai mulţi exegeţi cred că Biserica din Corint a fost
întemeiată în anul 51. În ce priveşte Sinodul Apostolic de la
Ierusalim, cele două vizite prezentate în Epistola către Galateni
şi Fapte cap. 9, respectiv 15, dacă a doua vizită a avut loc la 14
ani după convertire (Gal. 2,1), atunci Sinodul a avut loc în anul
49. Căci convertirea este plasată în mod normal în anul 35 d. Hr.
D. R. Catchpole, Paul, James and the Apostolic Decree, JTS nr. 23
(1976-1977), p. 442; J. R. Porter, The Apostolic Decree and Paul’s
Second Visit to Jerusalem, JTS nr. 47 (1946), p. 172. Totuşi este greu
de crezut că decretul a putut cauza conflictul de la Antiohia.
Decretul de fapt nici nu cerea o separare la masă între creştinii
dintre neamuri şi cei dintre iudei (Slee, op. cit., p. 40). Conclu-
ziile lui Michelle Slee: decretul nu a fost produs de Sinodul de
la Ierusalim şi a fost descoperit de Luca în alte surse, posibil în
scrisoarea încorporată în Fapte cap. 15; având în vedere că de-
cretul se referă la problema cărnii idolilor, care era o problemă
majoră la Antiohia, decretul şi scrisoarea care-l conţine au fost
redactate la Antiohia (Slee, op. cit., p. 41).
347
Harnack, Die Mission und Ausbreitung ... vol. II, p. 553.
152
Antiohia preniceeană
taţi de către Ierusalim? S-a mai afirmat că expectaţia
eshatologică în care trăia comunitatea din Ierusalim a
făcut-o să reflecte mai mult asupra unor texte profetice
care vorbeau de primirea neamurilor la Dumnezeu, la
sfîrşitul vecurilor, fără a mai fi obligaţi la respectarea
Legii Vechiului Testament. Acesta este motivul pentru
care Iacov a făcut trimitere, în cadrul sinodului de la
Ierusalim, la profeţia din Amos 9, 11-12.
De asemenea s-a speculat348, pe baza referatului
din Galateni 2, 7-10, că la sinodul apostolic de la Ie-
rusalim s-ar fi decis ca, pe de o parte Pavel şi Barnaba
să predice la neamuri, iar Petru, Iacov, Chefa şi Ioan
la cei tăiaţi împrejur. Cuvântarea lui Petru din cadrul
sinodului, aşa cum este ea relatată de către cartea Fap-
telor, precum şi întreaga construcţie a Faptelor până
la relatarea sinodului349 nu certifică această afirmaţie.
Mai degrabă avem de-a face cu o împărţire a misiunii
dictată nu atât de adresanţi, cât de locurile de misiona-
rizare: pentru că vor predica în afara Palestinei, Pavel
şi Barnaba îşi vor desfăşura activitatea apostolică mai
ales printre neamuri, în vreme ce ceilalţi apostoli amin-
tiţi, predicând în Ierusalim şi Palestina, vor vorbi mai
ales celor tăiaţi împrejur. Merită toată atenţia versetul
Galateni 2, 10, pentru că mi se pare a surprinde un
348
C. K. Barrett, Freedom and Obligation, London, SPCK, 1985,
p. 12.
349
S-a remarcat pe bună dreptate că nu este întâmplător
faptul că decizia Sinodului din Ierusalim este plasată în mijlocul
cărţii Faptelor, reprezentând punctul culminant al unui proces
a cărui dezvoltare este atent prezentată în capitolele anterioare.
153
 Daniel Buda
detaliu al discuţiilor de la sinodul din Ierusalim, care
nu apare în referatul din Fapte. Textul spune: “Numai
să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am
şi silit să fac.” Citit în context, versetul pare a descrie
o condiţie a misiunii între neamuri: Pavel şi Barnaba
au permisiunea de a predica între neamuri, cu condiţia
de a nu-i uita pe cei săraci. Comunitatea din Ierusalim,
probabil că se percepea drept o comunitate de “săraci
– ptōchos adică dezavantajaţi economic, dar cu o relaţie
specială cu Dumnezeu.350 Experienţa primei colecte
aduse de Pavel şi Barnaba de la Antiohia la Ierusalim
pare a-i fi determinat pe liderii Bisericii din Ierusalim
să se asigure că această practică se va repeta, desigur,
din motive practice, dar şi pentru a asigura coeziunea
dintre diferitele comunităţi creştine.
II.7. Biserica din Antiohia în anii de după Sinodul
Apostolic: Fapte 15, 32-41; Galateni 2, 11-15
Putem reface istoria comunităţii din Antiohia din
anii imediat următori Sinodului Apostolic pe baza
prezentării realizate de cartea Faptelor, precum şi a
relatării Apostolului Pavel din Galateni. După citirea
scrisorii emise de Sinodul Apostolic, Iuda şi cu Sila, cei
doi emisari veniţi de la Ierusalim, au desfăşurat activi-
tate misionară la Antiohia, unde au petrecut “un timp”
mângâind şi întărind pe fraţii de acolo cu multe cuvân-
350
Frank J. Matera, Galatians, Sacra Pagina Series, vol. IX, The
Liturgical Press, Collegeville, Minnesota, 1992, p. 78.
154
Antiohia preniceeană
tări (cf. Fapte 15, 32-33). Ambii au fost apoi “trimişi cu
pace de către fraţi la apostoli” (Fapte 15, 33). În vreme
ce “Sila s-a hotărât să rămână acolo,“351 Iuda a revenit
la Ierusalim. Detaliul că ambii au fost retrimişi la Ieru-
salim este important în lumina evenimentelor care au
urmat. Menţionarea acestui detaliu subliniază faptul că
comunitatea din Antiohia declina orice responsabilitate
legată de rămânerea lui Sila în rândurile lor.
După o perioadă de misiune comună a lui Pavel
şi Barnaba la Antiohia, în care au fost implicaţi “mulţi
alţii” (Fapte 15, 35), au apărut primele disensiuni între
cei doi. Cauza disensiunilor este diferit prezentată în
Fapte şi în Epistola către Galateni. Potrivit Faptelor,
diferendul a apărut pe marginea lui “Ioan cel numit
Marcu” (Fapte 15, 37). Pavel şi Barnaba au căzut de
acord să plece să viziteze comunităţile pe care le înfi-
inţaseră în misiunea anterioară (Fapte 15, 36). În vreme
ce Barnaba a dorit să-l ia cu ei pe Ioan Marcu, “Pavel
cerea să nu-l ia pe acesta cu ei, fiindcă se despărţise
de ei din Pamfilia şi nu venise alături de ei la lucrul la
care fuseseră trimişi” (Fapte 15, 38). Astfel, “s-a iscat
neînţelegere352 şi s-au despărţit unul de altul” (Fapte
351
Potrivit lui Theodor Zahn, Einleitung in das Neue Testament,
1907, p. 553 textul vestic al Faptelor ar implica faptul că Sila s-a
aşezat la Antiohia în sensul că nu a mai plecat de acolo, ci şi-a
stabilit rezidenţa în acest oraş. Aceasta nu ar exclude participarea
la călătorii misionare alături de Apostolul Pavel.
352
Cuvântul grecesc folosit aici este ales cu grijă, fiind absolut
neutru, căci nu trădează din cauza cui s-a iscat neînţelegerea (E.
Haenchen, The Acts of the Apostles ..., p. 474).
155
 Daniel Buda
15, 39), Barnaba luându-l pe Ioan Marcu şi plecând în
Cipru, iar Pavel pe Sila şi plecând spre Siria şi Cilicia.
Potrivit Epistolei către Galateni 2, 11-12, după
sinodul din Ierusalim, la Antiohia au venit de la Ieru-
salim, în două rânduri, persoane care probabil că au
inspectat mersul comunităţii din Antiohia. Mai întâi a
venit Chefa353 care a stat la masă şi a mâncat cu cei de
alte neamuri, în spiritul deciziilor Sinodului Aposto-
lic. Când însă au sosit “unii de la Iacov” (Fapte 2, 12),
adică o delegaţie trimisă de Apostolul Iacov, acesta şi-a
schimbat atitudinea, fapt care i-a atras critica aspră a
Apostolului Pavel. Epistola către Galateni ne spune
însă că această atitudine i-a influenţat şi pe alţi creş-
tini provenind dintre evrei, inclusiv pe Barnaba: “Şi
împreună cu el (adică cu Chefa n. n.) s-au făţărnicit şi
353
De observat că în unele manuscrise, „Chefa” este înlocuit
cu „Petru”, de unde opinia unora că această polemică descrisă
aici ar fi avut loc între cei doi mari Apostoli, Petru şi Pavel. Mulţi
autori moderni cred că aici este vorba de Apostolul Petru. Totuşi,
cele mai bune manuscrise vorbesc despre Chefa (vezi Frank J.
Matera, Galatians ..., p. 84-85). De asemenea Eusebiu de Cezarea
ne lămureşte că aici este vorba de un Apostol cu nume Chefa,
unul din cei 70 de Apostoli şi nu de Apostolul Petru (vezi Istoria
bisericească 1, 12, 2, ed. rom., p. 58). Informaţia sa este preluată
de la Clement Alexandrinul. Ipoteza că Sfântul Apostol Pavel se
referă aici la un alt Chefa decât Sfântul Apostol Petru este întărită
de construcţia teologică a cărţii Faptelor. În capitolele anterioare,
Apostolul Petru este prezentat ca un susţinător al misiunii între
neamuri. Întrucât autorul Faptelor are un mare respect pentru
Apostolul Pavel, ar fi fost imposibil să-l prezinte atât de incon-
secvent într-o chestiune teologico-eclezială majoră.
156
Antiohia preniceeană
ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de făţărnicia
lor” (Galateni 2, 13). Aşadar, cauza despăţirii dintre
Pavel şi Barnaba ar fi fost atitudinea faţă de creştinii
dintre neamuri, mai ales şederea împreună la mese
a creştinilor dintre iudei şi a celor dintre neamuri.
Acest episod este cunoscut între exegeţi sub numele
de factum Antiochenum.354 Desigur, se pune întrebarea
de ce a trimis din nou Iacov emisari la Antiohia după
ce se ajunsese la o înţelegere la Ierusalim. După unii
autori moderni, cea mai la îndemînă explicaţie este că
Biserica din Ierusalim şi-a schimbat opinia în ce pri-
veşte masa comună, după plecarea lui Pavel, Barnaba
şi Petru, la presiunea unor grupuri de creştini dintre
iudei. La aceasta a putut să contribuie deteriorarea
situaţiei politice din Palestina.355 O altă explicaţie ar fi
aceea că comunitatea din Ierusalim ar fi fost informată
de nerespectarea la Antiohia a clauzelor formulate de
sinodul Apostolic, iar delegaţiile trimise ar fi dorit să
cerceteze cu de-amănuntul această acuzaţie.
Există posibilitatea armonizării celor două variante
ale relatării din Fapte şi din Epistola către Galateni cu
privire la motivul despărţirii dintre Barnaba şi Pavel:
– decizia Sinodului Apostolic nu a fost lipsită de
dificultăţi în implementarea ei ulterioară. Avem toate
motivele să credem că în Biserica primară a existat un
354
Vezi Hans Hübner, art. Paulus I, în TRE vol. 26, p. 133-153
aici p. 138.
355
J. D. N. Dunn, The Partings of the Ways: Between Chriatianity
and Judaism and their Significance for the Character of Christianity,
London, SCM Press, 1991, p. 126-127.
157
 Daniel Buda
grup pe care l-am putea considera iudaizant, din care,
potrivit lui Pavel, au făcut parte Apostolul Iacov şi
Chefa, unul dintre cei 70 de Apostoli, care nu au fost
mulţumiţi de decizia luată la Sinodul Apostolic de la
Ierusalim sau de modul implementării ei. De aseme-
nea, în urma agitaţiilor provocare de persoane venite
de la Ierusalim, creştinii provenind dintre evrei de la
Antiohia este posibil să fi avut tendinţa de a se radica-
liza. Potrivit lui Pavel, unei astfel de tendinţe i-a cedat
chiar şi Barnaba;
– indiferent care a fost motivul despărţirii dintre
Pavel şi Barnaba, el marchează sfârşitul Antiohiei ca
centru al misiunilor Apostolului Pavel. Pomenirea lui
Barnaba în I Corinteni 9, 6, epistolă care a fost scrisă
după evenimentele descrise în Fapte 15, 36-41 şi apro-
ximativ în acelaşi timp cu Epistola către Galateni, ne
face să ne dăm seama de faptul că Barnaba şi cu Pavel
nu au fost tot timpul în conflict.
Cronologic, despărţirea dintre Barnaba şi Pavel ar
putea fi plasată în jurul anului 50.356
II.8. Organizarea comunităţii creştine primare din
Antiohia
Din păcate nu ştim prea multe despre organizarea
comunităţii primare din Antiohia. S-a observat pe bună
356
Mai exact în anul 48/49. Astfel, activitatea lui Pavel la
Antiohia ar fi durat 8-9 ani, adică din jurul anului 40 până în
48/49 (M. Hengel, Anna Maria Schwerer, Paul between Damascus
and Antioch …., p. 280).
158
Antiohia preniceeană
dreptate că autorul Faptelor nu este interesat să descrie
cum s-au organizat unele comunităţi, ci cum s-a răspân-
dit creştinismul de la Ierusalim până la Roma.357 Totuşi,
din cartea Faptelor putem deduce anumite aspecte ale
modului de organizare al acestei comunităţi.
Oricine citeşte cu atenţie pasajele din Faptele
Apostolilor despre Biserica din Antiohia, va observa
că la începuturile acesteia s-au aflat misionari, numiţi
simplu “bărbaţi” veniţi din Cipru şi Cirene (Fapte 11,
20). Foarte de timpuriu au venit de la Ieruslamim “pro-
oroci” (Fapte 11, 27). Apoi este vorba de “prooroci şi
învăţători” activi la Antiohia, unii dintre ei pomeniţi
cu numele (Fapte 13, 1) şi având origine neantiohiană.
Barnaba şi Pavel au fost trimişi în misiune după ce
aceştia şi-au pus mâinile peste ei (Fapte 13, 3). Nu aflăm
care a fost specificul acestui act, dar putem presupune
că a fost un fel de trimitere la propovăduire în numele
comunităţii. De asemenea este de observat că în vreme
ce Biserica din Antiohia are printre personalităţile ei
prooroci şi învăţători, cea din Ierusalim are “preoţi”
(Fapte 11, 30) şi “apostoli şi preoţi” (Fapte 15, 2; 4; 6;
22). După Sinodul Apostolic, Biserica din Ierusalim a
trimis la Antiohia şi în regiune decizia luată prin nişte
“bărbaţi” (Fapte 15, 22) , numiţi de asemenea “bărbaţi
aleşi” (Fapte 15, 25), despre care aflăm mai târziu că
erau “şi ei prooroci” (Fapte 15, 32), fapt pentru care
au rămas pentru o vreme la Antiohia desfăşurând o
activitate specifică: “au mângâiat prin multe cuvinte
357
Harnack, op. cit., p. 69 şi 103.
159
 Daniel Buda
pe fraţi şi i-au întărit” (Fapte 15, 32). Au fost apoi tri-
mişi “de către fraţi” înapoi în Ierusalim “la apostoli”
(Fapte 15, 33). Este evident, în opinia mea, că autorul
cărţii Faptelor are mare grijă să ne arate că în vreme
ce la Antiohia activează “bărbaţi”, “fraţi”, “prooroci şi
învăţători” , la Ierusalim există, pe lângă “prooroci”,
“preoţi şi apostoli.” Ne spune această clară atribuire de
titluri că cele două Biserici au avut organizări diferite?
Sau mai degrabă autorul Faptelor vrea să ne arate că
Biserica din Antiohia este subordonată într-un anumit
fel celei din Ierusalim? Personal cred că a doua variantă
este mai plauzibilă, însă “subordonarea”, care ne este
sugerată aici, nu cred că ar trebui înţeleasă în sensul
secolelor anterioare, ci mai degrabă în sensul că Evan-
ghelia a plecat de la Ierusalim spre Roma şi a primit pe
calea ei puternice impulsuri – cel de la Antiohia fiind
unul esenţial – însă rolul principal este pe mai depar-
te jucat de Ierusalim. Cred că este o speculaţie fără
suficiente argumente că Antiohia, fiind o comunitate
de refugiaţi de la Ierusalim, ar fi fost organizată fără
ierarhie, pentru că fuseseră nemulţumiţi de acest mod
de organizare.358
S-a speculat că primele comunităţi creştine din dias-
pora, inclusiv cea de la Antiohia, au avut o conducere
în care era angajată activ şi comunitatea, în vreme ce
la Ierusalim Biserica era condusă de apostolii Iacov,
Petru şi Ioan.359 Vom înţelege din capitolele ulterioare,
358
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 278.
359
Wagner, After the Apostles. …, p. 120;
160
Antiohia preniceeană
mai ales din prezentarea operei Sfântului Ignatie, că
acest mod de organizare descris în Fapte a fost înlo-
cuit în deceniile următoare cu o structură episcopală.
Nu putem şti cu exactitate dacă această schimbare pe
care am putea-o numi radicală s-a datorat autonomiei
faţă de Ierusalim dobândită de facto cel mai probabil
după anul 70, adică după căderea Ierusalimului, sau
altor cauze.
În ceea ce priveşte locurile de închinare folosite de
primii creştini la Antiohia, foarte probabil că aceştia
s-au adunat la început tot în case particulare, aşa cum
au făcut-o creştinii la Ierusalim, sau în Dura Europos,
unde a fost găsită o astfel de ecclesia domestica. Am arătat
deja că potrivit unei tradiţii consemnate de Malalas,
Pavel şi Barnaba ar fi predicat pe o stradă numită Singon
sau Siagon. Potrivit unei alte tradiţii, de asemenea târzii,
Teofil, prietenul evanghelistului Luca, căruia i-a fost
destinat corpul biblic lucanic, ar fi donat comunităţii
antiohiene o „casă mare” spre a fi folosită ca locaş de
adunare pentru creştini.360 Având în vedere mărimea
oraşului, dar şi dimensiunea comunităţii, putem cu
uşurinţă presupune că, încă din primele decenii de
existenţă ale comunităţii, la Antiohia au existat mai
multe case de adunare şi rugăciune ale creştinilor.
Dar existenţa mai multor locuri de rugăciune creş-
tine la Antiohia nu va fi fost determinată numai de
mărimea oraşului, ci şi de separările dintre creştinii
antiohieni. Potrivit Galateni 2, 12, când au sosit la Anti-
360
Pseudo-Clementine, Recognitiones, 71, PG I, 1453.
161
 Daniel Buda
ohia „cei trimişi de Iacov” şi Chefa, după sinodul de la
Ierusalim, au găsit două grupuri diferite: un grup care
urma deciziile Sinodului Apostolic şi care era format,
foarte probabil, atât din creştini provenind dintre evrei
cât şi dintre neamuri şi un grup iudaizant, care refuza
să mănânce şi, foarte probabil, să celebreze euharistia
cu creştinii provenind dintre neamuri. Despre acest
grup iudaizant avem mai multe ştiri din partea a doua
a secolului I.
II.9. Relaţia dintre Apostolul Petru şi Antiohia. Alte
personaje biblice neotestamentare legate de Antiohia
Antiohia, precum şi Corintul şi Roma, îl socotesc
pe Sfântul Apostol Petru ca fiind întemeietorul Bisericii
din oraşul lor, deşi nu există dovezi directe ale legăturii
dintre Apostol şi începuturile acestor comunităţi. A
fost un obicei larg răspândit în rândul marilor comu-
nităţi creştine din oraşele Imperiului Roman să-şi lege
originea de un Apostol anume. O astfel de conexiune
aducea reputaţie, şi era un argument în plus că re-
spectivul centru creştin urmează o doctrină autentic
apostolică. Aşa cum Roma pretinde că-l are ca fondator
pe Petru, Alexandria pe Marcu, Ierusalimul pe Iacov
fratele Domnului, Antiohia şi-a legat numele de cel al
Apostolului Petru.
Această tradiţie s-ar putea să fie foarte veche şi
este posibil să fie confirmată în mod indirect de către
Noul Testament. S-a afirmat faptul că celebrul pasaj
din Matei 16, 18 legat de rolul aparte al lui Petru ar fi o
162
Antiohia preniceeană
dezvoltare mateiană a scenei descrise în Marcu 8, 27 şi
urm. Astfel, Matei 16, 18 ar fi o dezvoltare antiohiană
realizată în jurul anului 85, care ar reflecta o tradiţie
locală legată de întemeierea Bisericii din acest oraş de
către Petru.361 Am arătat deja că în opinia mea, textul
din Galateni 2, 7 care descrie o călătorie a lui Chefa la
Antiohia şi o polemică a acestuia cu Apostolul Pavel,
contrar opiniilor unor autori moderni,362 nu se referă
la Apostolul Petru ci la un alt Chefa, probabil unul
dintre cei 70 de Apostoli, aşa cum precizează Eusebiu
de Cezarea bazându-se pe surse mai vechi.
Există numeroase mărturii literare vechi care ar
certifica o legătură aparte dintre Apostolul Petru şi
Antiohia. Versiunea lungă a Epistolei către Magnesieni
a Sfântului Ignatie al Antiohiei atribuie fondarea Bise-
ricii din Antiohia Apostolilor Petru şi Pavel (Epistulae
interpolatae et epistulae suppositicae, 3. 10. 2., TLG 1443).363
Origen364 îl prezintă pe Ignatie al Antiohiei drept al doi-
lea urmaş al lui Petru. Eusebiu de Cezarea îl consideră
pe Apostolul Petru drept primul episcop al Bisericii
din Antiohia.365 Potrivit Pseudo-clementinelor, cathedra
361
Jackson and Lake, Beginnings of Christianity …, vol I,
329-330.
362
Otto Böcher, art. Petrus I, TRE vol. 26, p. 263-273, aici p.
264. G. Downey, A History of Antioch ..., p. 280.
363
James Constantine Hanges, Paul, Founder of Churches, Ed.
Mohr Siebeck, Tübingen, 2012, nota bibl. 16, p. 6.
364
Origen, in Lc. 6, 3., GCS 35, ed. M. Rauer, 1941.
365
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 3, 36, 2, ed. rom., p.
137: “Ignatie a fost ales ca al doilea urmaş al lui Petru pe scaunul
episcopal din Antiohia.”
163
 Daniel Buda
lui Petru la Antiohia a fost în casa donată de Teofil,
destinatarul Faptelor.366 Într-una din versiunile siriace
ale Doctrinei Apostolilor se afirmă că Petru a construit o
biserică la Antiohia.367 Fericitul Ieronim scrie că Petru a
fost întemeitorul comunităţii din Antiohia şi primul ei
episcop şi plasează începutul episcopatului său la Anti-
ohia în anul 42.368 Liber pontificalis îl plasează mai târziu
cu şapte ani.369 Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează
existenţa acestei tradiţii la Antiohia încă din vremea sa,
potrivit căreia Apostolul Petru ar fi trecut pe la Antiohia.
Într-o omilie despre Sfântul Ignatie el scrie: „Sfântul
Petru ... a zăbovit aici pentru mult timp, astfel că oraşul
nostru nu a fost echivalent cu întreaga lume.”370
Un pelerin occidental care a trecut prin Antiohia la
începutul secolului al XII-lea scrie că a vizitat o biseri-
că a cărei construcţie era atribuită lui Petru şi acolo se
afla cathedra sa.371 Până astăzi pelerinului care vizitează
vechea Antiohie i se arată, pe Muntele Silpius, o grotă
peste care s-a zidit o capelă, unde, după tradiţie, ar fi
predicat Apostolul Petru. Prin urmare, nu este de mi-
366
Pseudo-Clementine, Recognitiones, 71, PG I, 1453.
367
Vezi G. Downey, A History of Antioch ..., Excursul 3: Peter
in Antioch, p. 583.
368
Fericitul Ieronim, in Gal 2, 11 De viris illustribus 1; Chronica
anul 42, GCS 47, 179.
369
Karlfried Froehlich, art. Petrus II, în TRE vol. 26, p. 273-
278; aici p. 275.
370
Sfântul Ioan Gură de Aur, in Ign. 4.
371
Este vorba de Wilbrand de Oldenburg, care a vizitat An-
tiohia în noiembrie 1211 (Peregrinationes Medii Aevi Quattor), J. C.
M. Laurent (ed.), Leipzig, 1864, p. 172.
164
Antiohia preniceeană
rare că în surse orientale Antiohia este numită „oraşul
lui Petru.”372
Există de asemenea o problemă cronologică legată
de aceste mărturii vechi potrivit cărora Petru ar fi fost
întemeietorul şi/sau primul episcop al Bisericii din
Antiohia. Dacă Petru a fost episcop al Romei vreme
de 25 de ani şi a fost martirizat în anul 65 d. Hr., aşa
cum specifică surse mai vechi, atunci activitatea sa la
Antiohia ar fi trebuit să înceapă în anul 40, ceea ce este
aproape imposibil. Totuşi, nu putem exclude cu totul
posibilitatea ca Petru să fi vizitat Antiohia şi chiar să
fi fost activ în vreun fel în cadrul comunităţii. Dacă mi
se îngăduie o estimare a perioadei în care el ar fi putut
activa la Antiohia, aş propune anii de după Sinodul
Apostolic, respectiv după despărţirea dintre Pavel şi
Barnaba şi până la începutul activităţii la Roma.373 Au-
torii moderni au tendinţa de a nu nega orice legătură
dintre Sfântul Apostol Petru şi Antiohia, dar nici de a-i
acorda rolul de întemeitor al comunităţii. Mai degrabă
îi atribuie un rol conducător pentru perioada imediat
următoare întemeirii comunităţii.374
372
Klaus Berger, Unfehlbare Offenbarung. Petrus in der gnostis-
chen und apokalyptischen Offenbarungsliteratur: Kontinuität und Ein-
heit, Festscrift Franz Musster, Freiburg, 1981, p. 261-326, aici p. 274.
373
E. Downey, A History of Antioch …, p. 286 propune ca
posibilă perioadă de activitate a lui Petru la Antiohia anii 47-54.
De asemenea, cred că este corectă presupunerea lui Downey că
perioada episcopatului lui Evodius poate să se suprapună parţial
cu prezenţa lui Petru la Antiohia.
374
M. Hengel, Saint Peter. The Underestimated Apostle, trad. de Tho-
mas H. Trapp, Grand Rapids, Michigan, 2010, p. 48-50, mai ales p. 50.
165
 Daniel Buda
În afară de Apostolul Petru, numele altor perso-
naje biblice neotestamentare a fost legat de cel al An-
tiohiei. Am arătat deja câte ceva despre activitatea lui
Barnaba şi Pavel la Antiohia şi de rolul preponderent
în viaţa Bisericii din Antiohia din prima jumătate a
secolului I, mai exact până la ruptura dintre Pavel şi
Barnaba, când Antiohia a încetat să mai fie centrul
principal de misiune al Sfântului Apostol Pavel (vezi
cap. II. 7).
Deşi numele lui Ioan Marcu375 este legat în istoria
Bisericii mai ales de întemeirea comunităţii creştine din
Alexandria, Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca fiind
activ la Antiohia. Astfel, din Fapte 12, 25 aflăm că Pavel
şi Barnaba, după ce şi-au încheiat misiunea de a duce
colecta la Ierusalim, au revenit la Antiohia, aducând cu
ei şi pe Ioan Marcu. Ioan Marcu a fost, potrivit Fapte
15, 37-39, la originea neînţelegerilor dintre Barnaba şi
Pavel, care au dus la despărţirea dintre cei doi.
Sila este un alt personaj din anturajul Apostolilor
a cărui biografie este legată de Antiohia. Din Fapte 15,
22 aflăm că Sila, alături de Iuda Barsaba a fost trimis
la Antiohia cu textul deciziei Sinodului Apostolic de
la Ierusalim. Numele celor doi este amintit şi în textul
deciziei (Fapte 15, 27). Apoi aflăm că cei doi ierusali-
miteni au desfăşurat o intensă activitate la Antiohia
375
Papias îl identifică pe autorul Evangheliei după Marcu
cu Ioan Marcu prezentat în Fapte 12, 12; 25 şi 15, 37-39 (Adela
Yarbro Collins, art. Markusevangelium. I. Verfasserschaft, în RGG
vol. V, p. 842).
166
Antiohia preniceeană
(Fapte 15, 32), iar Sila a decis să rămână, probabil pentru
totdeauna376, la Antiohia (Fapte 15, 34).
Potrivit lui Eusebiu de Cezarea,377 Apostol Luca, au-
torul unei Evanghelii care-i poartă numele şi al Faptelor
Apostolilor, era originar din Antiohia. De asemenea
este posibil ca opera sa, sau cel puţin o parte din ea,378
să fi fost scrisă la Antiohia. De asemenea, destinatarul
corpului lucanic, „preaputernicul Teofil” (Luca 1, 3) a
fost, potrivit tradiţiei, originar din Antiohia. Aşa cum
am arătat deja, el ar fi donat o casă mare tinerei comu-
nităţi creştine din Antiohia, slujindu-i ca una dintre
primele case de adunare.379
II.10 Antiohia în vremea împăratului Nero (54-68)
În vremea lui Nero (54-68), fricţiunile dintre greci
şi evrei din anii anteriori au continuat la Antiohia, dar
şi în Siria, Palestina şi Egipt. Cauza acestora se pare că
au fost privilegiile de care se bucurau evreii, anume
376
Potrivit lui Theodor Zahn, Einleitung in das Neue Testament,
1907, p. 553 textul vestic al Faptelor ar implica faptul că Sila s-a
aşezat la Antiohia în sensul că nu a mai plecat de acolo, ci şi-a
stabilit rezidenţa în acest oraş. Aceasta nu ar exclude participarea
la călătorii misionare alături de Apostolul Pavel.
377
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 3,4,6, ed. rom., p.
101: „Luca, a cărui patrie era Antiohia ....”
378
Istoricii recunosc că Luca a folosit la redactarea Faptelor
Apostolilor ceea ce ei numesc “sursele antiohiene” (Fapte 6-8; 11:
19-30; 12: 25-15:35).
379
Pseudo-Clementine, Recognitiones, 71, PG I, 1453.
167
 Daniel Buda
scutirea de serviciul militar şi lipsa obligativităţii ca ei
să practice cultul împăratului. În anul 66 au avut loc
revolte iudaice la Cezarea şi Ierusalim şi atacuri împo-
triva evreilor în Siria şi Palestina. Iosif Flaviu380 scrie
că locuitorii din Sidon, Apamea şi Antiohia s-au abţi-
nut de la atacuri împotriva evreilor, ceea ce este greu
de crezut. Iosif Flaviu explică lipsa atacurilor asupra
evreilor din Antiohia prin toleranţa antiohienilor, însă
la această toleranţă va fi contribuit şi prezenţa în oraş a
guvernatorului roman şi prin urmare a ordinii impuse
de acesta.381 Potrivit lui Iosif Flaviu, în contextul acestui
conflict, s-a pus problema poziţionării simpatizanţilor
iudaismului, ei fiind suspecţi atât în ochii evreilor cât
şi al păgânilor. Iosif Flaviu surprinde foarte bine dra-
ma acestora: “… în fiecare oraş plana bănuiala asupra
iudaizanţilor; pe cei socotiţi îndoielnici de către ambele
părţi, aceştia au convenit să nu-i omoare până una alta,
deşi, din pricina legăturii lor cu iudeii, şi ei erau priviţi
ca nişte străini.”382 Este posibil ca astfel de situaţii să fi
contribuit la apropierea multor simpatizanţi ai iuda-
ismului de creştinism.
380
Iosif Flaviu, The Jewish War 2, 479, ed. eng., p. 509: “Doar
Antiohia, Sidon şi Apamea şi-au cruţat locuitorii şi au refuzat
atât să ucidă cât şi să facă prizonier un singur evreu; probabil
că aceste oraşe, cu vasta lor populaţie, au ignorat posibilitatea
evreilor de a se răscula, însă ceea ce le-a influenţat în principal,
în opinia mea, a fost ruşinea lor faţă de nişte oameni care nu au
arătat nicio intenţie revoluţionară.”
381
Kraeling, Jewish Community at Antioch …, p. 150.
382
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, II, XVIII, 2, ed. rom., p. 209.
168
Antiohia preniceeană
Spre sfârşitul anului 66, guvernatorul Siriei, Cestus
Gallus, a mers în Palestina în fruntea unei armate spre
a restabili ordinea. Rebelii evrei au fortificat Ierusalimul
împotriva lui şi, deşi a cucerit oraşul, el s-a retras la
12 noiembrie 66, iar aceasta a atras după sine o mare
debandadă.
În anul 66-67, în vreme ce Nero se afla într-o vizită
în Grecia, l-a numit pe generalul Vespasian la guver-
narea Iudeii punându-l în fruntea unei mari armate
menită să înăbuşe rebeliunea. În drum spre Palestina,
Vespasian a trecut prin Antiohia unde avea de gând
să-şi adune trupele puse la dispoziţie. Acestea erau
formate din trupe romane, dar şi contingente puse la
dispoziţie de diferiţi regi vasali din teritoriile înveci-
nate.383 Cu siguranţă că umilinţa la care a fost supus
Cestus Gallus a inflamat sentimentele anti-iudaice
din Siria. După ce Vespasian a ajuns în Siria, un evreu
renegat pe nume Antiochus a organizat în Antiohia
un atac împotriva propriului său popor. El a intrat în
teatru în vreme ce acolo avea loc un eveniment public
şi i-a acuzat pe evrei de plănuirea incendierii întregu-
lui oraş în timpul nopţii. Au fost organizate atacuri la
adresa evreilor în Antiohia. Aceştia au fost forţaţi să
aducă sacrificii păgâne şi probabil să participe activ la
cultul împăratului. Potrivit lui Iosif Flaviu, unii evrei
au adus jertfe pentru a scăpa cu viaţă, dar cei mai mulţi
au refuzat şi au fost masacraţi.384
383
Iosif Flaviu, The Jewish War, 3,8, ed. eng., p. 5.
384
Iosif Flaviu, The Jewish War 7, 46-53.
169
 Daniel Buda
Nero a murit la 9 iunie 68, ceea ce a dus la sfârşitul
dinastiei iuliano-claudiene. Deşi Nero a fost ostil creşti-
nilor, nu avem date despre persecutarea lor la Antiohia.
II.11. Antiohia în vremea lui Vespasian (69-79).
Urmările căderii Ierusalimului pentru Biserica din
Antiohia
A urmat un an în care legiunile au numit patru îm-
păraţi: Galba, Otho, Vittelius şi Vespasian. Vespasian
(69-79) a reuşit să instaureze o nouă dinastie, numită a
flavienilor. Antiohia ca oraş a jucat un rol important la
urcarea pe tron a lui Vespasian. Întrucât în Siria erau
staţionate trei sau uneori patru legiuni romane, lega-
tul Siriei era unul dintre cei mai influenţi politicieni,
având un rol deosebit în alegerea împăratului. Întrucât
acest rol a fost atât de proeminent, aşa cum vom arăta
mai încolo, Septimiu Sever (193-211) a divizat Siria în
Celesiria şi Siria feniciană. În momentul în care Nero
s-a sinucis, Vespasian era spre sfârşitul campaniei sale
împotriva evreilor, pregătindu-se de ultimul atac îm-
potriva Ierusalimului. El şi-a suspendat operaţiunile
până ce comanda sa urma să fie confirmată de către
noul împărat.385
385
Tacitus, Histories, 2, 4; 5, 10, ed. eng., The Loeb Classical Library
vol. 111, trad. Clifford H. Moore, Harvard University Press, Cam-
bridge MA, London, 2006, p. 165-167; Iosif Flaviu, Războiul iudaic
4, 497-498, ed. eng., p. 305: “Prin urmare, Vespasian, când a sosit
ştirea amânării expediţiei sale împotriva Ierusalimului, a aşteptat
cu teamă să vadă cui îi va reveni Imperiul după moartea lui Nero.”
170
Antiohia preniceeană
Mai întâi Vespasian, alături de guvernatorul C.
Licinius Mucianus care era legat al Siriei din anul 67,
au urmărit de departe evenimentele de la Roma şi şi-
au întărit legăturile de colaborare, ambii având sub
control armate extrem de puternice. În vara anului
69 d. Hr., după ce trupele din Răsărit au privit cum
trupele din Apus au adus la putere mai mulţi împăraţi
şi au creat instabilitate, a fost rândul trupelor din Ră-
sărit să propună un candidat. Acesta a fost Vespasian,
susţinut de Mucianus.386 La 1 iulie 69, Vespasian a fost
proclamat împărat la Alexandria. De acolo a mers la
Antiohia şi a primit jurământ de supunere din partea
propriilor trupe.387 De asemenea s-a adresat populaţiei
adunate în teatru. Mucianus a pus în circulaţie zvonul
că Vittelius are intenţia de a transfera trupele din Siria
în Germania şi invers, ceea ce a inflamat spiritele atât
în rândul soldaţilor, care ştiau că serviciul militar în
Germania era mult mai dificil decât cel din Siria, cât
şi populaţia, care între timp avea numeroase legături
cu armata staţionată în oraşul lor. Înainte de 15 iulie
a acelui an, toată Siria era de partea lui Vespasian în
urma unui mare consiliu ţinut la Beryth.388
Antiohia a devenit un important centru pentru pre-
gătirea războiului în vederea cuceririi puterii la Roma.
S-au făcut noi recrutări şi au fost mobilizaţi veterani.
Titus a primit sarcina de a pune capăt războiului împo-
triva evreilor, iar Vespasian a mers în Egipt spre a pre-
386
Tacitus, Histories, 1,10; 2, ed. eng., p. 19.
387
Tacitus, Histories, 2, 78, 80; ed. eng., p. 285; 289.
388
Tacitus, Histories, 2, 80-81; ed. eng., p. 289-293.
171
 Daniel Buda
lua controlul asupra Africii. Mucianus a condus armata
împotriva lui Vittelius, pretendentul la tron din Apus,
care în anul 69 a fost învins, iar Roma a fost ocupată.
Titus, fiul lui Vespasian, a relansat campania împo-
triva evreilor în primăvara anului 70. Ierusalimul a fost
cucerit spre sfârşitul lui august acelaşi an.389 În noiem-
brie 70, în vreme ce Titus, învingătorul evreilor, se afla
la Beryth, a izbucnit la Antiohia un mare incendiu, care
a distrus agora tetragonală, clădirile guvernamentale,
mai multe basilici (adică clădiri unde se ţineau jude-
căţi). Doar cu dificultate s-a evitat ca întreg oraşul să fie
cuprins de flăcări. Antiochus, renegatul evreu pe care
l-am pomenit mai devreme, i-a acuzat din nou pe evrei
de acest dezastru şi a instigat la atacuri împotriva evre-
ilor. Ele au fost înnăbuşite de Cn. Pompeius Collega,
care era locţiitor al guvernatorului Siriei, L. Caesenius
Paetus, pe care Vespasian l-a numit să-l înlocuiască pe
C. Licinius Mucianus, care a părăsit provincia în anul
69 spre a conduce războiul împotriva lui Vittelius. Po-
trivit lui Iosif Flaviu, Collega a făcut investigaţii care au
stabilit că nu evreii s-au făcut vinovaţi de incendierea
oraşului, ci persoane care se aflau în dificultăţi finan-
ciare şi care au sperat că, prin arderea catastifelor cu
impozite, vor scăpa de datorii.390
Când Titus a venit la Antiohia de la Beryth, a fost
întâmpinat de populaţie cu mare entuziasm. Populaţia
a ieşit la 30 de stadii (6 km) în afara oraşului spre a-l
389
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, 6, 435.
390
Iosif Flaviu, Războiul iudaic, 7, 54-62.
172
Antiohia preniceeană
întâmpina pe învingător. După Iosif Flaviu, antiohienii
ar fi cerut ca evreii să fie expulzaţi din oraş, însă Titus
nu a oferit niciun răspuns. După o scurtă vizită la ră-
sărit de Antiohia, Titus a revenit în oraş. A fost invitat
de senatul oraşului în teatru, unde era o mare mulţime
adunată şi unde i s-ar fi cerut din nou să-i expulzeze
de evrei din oraş. Titus a răspuns că evreii nu pot fi
expulzaţi de vreme ce ţara lor a fost distrusă şi se ştie
că nimeni, nicăieri, nu i-ar primi. Atunci antiohienii
au cerut ca cel puţin privilegiile lor să fie abolite, iar
tablele de bronz pe care erau scrise acestea să fie luate
jos. Titus a refuzat şi această propunere.391 Totuşi, spre
a da satisfacţie antiohienilor, acestea ar fi fost distru-
se, spre a rămâne în memoria veşnică a Antiohiei ca
umilire a evreilor.392 În afara Antiohiei, în drumul spre
Daphne393, el a aşezat o figură a unui heruvim care se
presupunea a fi un heruvim din templul din Ierusalim.
La poarta oraşului a aşezat o figură de bronz a Lunei cu
patru boi uitându-se spre Ierusalim. Acest grup statuar
dorea a aminti faptul că Ierusalimul a fost ocupat pe
lună plină,394 dar de fapt era mai degrabă un simbol al
391
Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 12, 121-124, ed. eng., p.
61: “Iar după aceea, când Vespasian şi fiul său Titus au devenit
stăpâni ai lumii locuite (oikoumenis), alexandrinii şi antiohienii
au cerut ca evrei să nu mai continue să aibă drepturile cetăţeniei,
dar cererile lor nu au fost primite.”
392
Malalas, Cronica 260, 21-261,12, ed. eng., p. 138-139.
393
Malalas, Cronica XI, 281, 4-5, ed. eng., p. 149.
394
Ierusalimul nu a fost de fapt ocupat noaptea (vezi Iosif
Flaviu, Războiul iudaic 6, 291 şi urm.).
173
 Daniel Buda
Aeternitas. Plasarea acestor figuri în acea parte a ora-
şului unde se afla un cartier evreiesc a fost un afront
adus acestora. Regiunea a ajuns să fie cunoscută ca
fiind « a heruvimilor ».395 Tot în amintirea înfrângerii
evreilor, la Daphne a fost construit un teatru pe locul
unde s-ar fi aflat o sinagogă. Pe teatru s-a pus inscrip-
ţia : EX PRAEDA IVDEA = « luat de la evrei » în care
s-a aşezat o statuie a lui Vespasian.396 Tot în vremea
lui Vespasian, la Antiohia a fost construit un Turn al
Vânturilor în apropiere de teatru397, iar în 73-74 d. Hr.
un canal care era legat de râul Orontes.398
Care au fost însă efectele cuceririi Ierusalimului
asupra comunităţii creştine din Antiohia? S-a afirmat
că au fost aduşi mulţi prizonieri evrei la Antiohia, lucru
care este posibil şi uşor de imaginat. Cert este însă că,
după căderea Ierusalimului, istoria comunităţii iudaice
din Antiohia a căzut în obscuritate pentru următorii 250
de ani.399 De aceea avem doar puţine informaţii despre
această comunitate. Totuşi ea a continuat să joace un rol
important în viaţa religioasă a oraşului, aşa cum se va
vedea în cele ce urmează. Potrivit opiniilor unor autori
395
Kraeling, Jewish Community at Antioch …, p. 140.
396
Vezi Downey, Inscriptions in Malalas, Kraeling, art. cit., p.
140 se îndoieşte că acest teatru din Daphne ar fi fost construit pe
locul unei foste sinagogi distruse.
397
Malalas, Cronica 262, 3-4, ed. eng., p. 138-139.
398
Acest canal este pomenit de o inscripţie amintită de L.
Robert, Contribution à la topographie de villes de l`Asie Mineure
méridionale, Comptes rendus, Académie des inscriptions et belles
lettres 1951, p. 255-256.
399
Kraeling, art. cit., p. 152-153.
174
Antiohia preniceeană
moderni, pentru comunitatea creştină din Antiohia, că-
derea Ierusalimului nu va fi avut urmări deosebite. Se
presupune că nu au venit foarte mulţi creştini dintre iudei
de la Ierusalim la Antiohia pentru că oraşul era capitala
administraţiei romane, dar probabil şi pentru că cei mai
mulţi dintre creştinii antiohieni proveneau dintre nea-
muri.400 De asemenea ştim că creştinii din Ierusalim, deşi
majoritatea proveneau dintre evrei, nu au fost cuprinşi
de sentimente patriotice, şi au părăsit oraşul înainte de
începerea asediului. În opiniile altor autori moderni dim-
potrivă, totuşi un mare număr de creştini ierusalimiteni
vor fi plecat la Antiohia. Mai mult, ei ar fi luat cu ei cărţi
şi colecţii care ar fi cuprins cuvinte rostite de Iisus.401
Mai important mi se pare faptul că sfârşitul Ieru-
salimului ca şi centru iudaic a însemnat pentru istoria
creştinismului primar şi sfârşitul Ierusalimului ca cen-
tru al Bisericii primare. Pentru Biserica din Antiohia
a însemnat în opinia mea intensificarea unui proces
care începuse anterior, o dată cu persecuţiile iudaice
împotriva creştinilor şi plecarea tot mai multor Apostoli
din Ierusalim. Este vorba de procesul de organizare
complet autonomă a propriilor structuri ecleziale. Nu
avem detalii despre acest proces, ci doar câteva infor-
maţii despre modul în care arătau aceste structuri în
vremea episcopului Ignatie al Antiohiei.
400
S. G. F. Brandon, The Fall of Jerusalem and the Christian
Antioch: A Study of the Effects of the Jewish Overthrow of A.D. 70 on
Christianity, London, 1951, p. 218-219.
401
Streeter, Primitive Church ..., p. 143; Streeter, Four Gospels
..., p. 511-512.
175
 Daniel Buda
II. 12. Episcopul Evodius al Antiohiei
Eusebiu de Cezarea îl consideră pe Evodius402 ca
şi succesor al lui Petru. Fericitul Ieronim403 îl numeşte
„primul episcop”, iar Malalas,404 în mod anacronic,
„primul patriarh.” Numele lui apare în lista episcopilor
antiohieni redată de Eusebiu, ci după Petru este amintit
direct Sfântul Ignatie al Antiohiei, ceea ce ar fi imposibil
din punct de vedere istoric.405 Excluderea lui din lista
episcopilor s-a realizat spre a face loc lui Petru. Spencer
J. Trimingham406 este de părere că numele Evodius ar
fi de origine aramaică, fiind o deviaţie de la „Awad.”
S-a încercat să se dovedească, fără succes, că ar fi fost
autorul unor scrieri.407
Potrivit Constituţiilor apostolice408, Petru ar fi fost
cel care l-a numit episcop pe Evodius, însă această
402
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 3,22,1, ed. rom., p.
121: “În timpurile despre care vorbim, după Evodiu, care fusese pri-
mul cârmaci al Bisericii din Antiohia, a urmat strălucitul Ignatie.”
403
Fericitul Ieronim, Cronica, ed. Helm, p. 179.
404
Malalas, Cronica X, 246, 20 şi urm., ed. eng., p. 131: „La
începutul domniei lui Claudius Cezar, la zece ani după suirea la
ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos, Evodius a devenit patriarh
în marele oraş al Antiohiei în Siria; el a fost primul după Apostolul
Sf. Petru care a fost consacrat episcop acolo.”
405
Bauer, Rechtsgläubigkeit und Ketzerei, p. 119-123. Acest lucru
este relatat de către Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Teodoret
(vezi G. Downey, A History of Antioch ... Excursul 3, p. 584-585).
406
Spencer J. Trimingham, Christianity among the Arabs in
Pre-Islamic Times, London and Beirut, 1979, p. 49.
407
Harnack, Die Mission und Ausbreitung ... p. 662.
408
Constituţiile apostolice 7, 26.
176
Antiohia preniceeană
sursă în general nu este creditată cu prea multă cre-
dibilitate.
Este imposibil de stabilit când anume îşi va fi înce-
put Evodius episcopatul. Versiunea greacă a Cronicii lui
Eusebiu păstrată la Syncellus menţionează că Evodius
ar fi fost episcop la Antiohia vreme de douăzeci şi nouă
de ani.409 Versiunea armeană a aceleiaşi Cronici scrie că
el a fost numit episcop în al cincilea an al domniei lui
Claudiu, adică în anii 45-46,410 iar Cronica lui Ieronim
o plasează în anul 44.411 După Malalas, Evodius ar fi
fost numit episcop la zece ani după răstignirea Dom-
nului Iisus Hristos, pe care el însă o plasează greşit în
anul 31 d. Hr. Aşadar, numirea lui Evodius ar fi avut
loc, după el, în anul 44 d. Hr.412 Dacă într-adevăr a fost
episcop vreme de 29 de ani, atunci sfârşitul său ar fi
plasat cândva între anii 70–73 sau 74/75. După Malalas,
Evodius a murit în vremea lui Nero.413
II.13. Antiohia în vremea lui Domitian (81-96) şi
Nerva (96-98)
În vremea lui Domitian (81-96), în Antiohia a fost
construită, lângă amfiteatrul lui Caesar, un templu al
lui Afroditei şi o baie publică numită iniţial Dometianon.
În aceeaşi locaţie, Domitian a construit şi un templu al
409
Fericitul Ieronim, Cronica, Syncellus I, 628, 12, ed. Bonn.
410
Fericitul Ieronim, Cronica, ed. Schoene, p. 152.
411
Fericitul Ieronim, Cronica, ed. Helm. p. 179.
412
Malalas, Cronica, 246, 20 şi urm., ed. rom., p.131.
413
Malalas, Cronica, X, 252, 8-13, ed. rom., p.133-134.
177
 Daniel Buda
lui Asclepios. Când după moarte Domitian a suferit
damnatio memoriae, baia publică construită de el a ajuns
să fie cunoscută sub numele de Medea, după numele
faimoasei prinţese a cărei statui se afla în apropiere.414
În timpul lui Domitian, Antiohia a fost vizitată de
către Apolonius din Tyana, vestitul filosof pitagorean
şi vindecător.415 El a adus la Antiohia mai multe talis-
mane. Unul dintre ele a fost plasat la poarta de est a
oraşului spre a proteja oraşul de vântul dinspre nord;
un altul împotriva scorpionilor care consta într-un
scorpion de bronz care a fost plasat în mijlocul oraşului.
Întrucât talismanul lui Debborius (vezi cap. II.1.) pentru
protejarea oraşului de cutremure fusese distrus de un
fulger, antiohienii l-au rugat să plaseze el un altul, dar
Apollonius a refuzat.416 Din vremea lui Domitian ştim
pentru prima dată de existenţa unor jocuri provinciale
ale Siriei, Ciliciei şi Feniciei care se celebrau la Antio-
hia. Astfel de jocuri existau în mai multe provincii ale
Imperiului încă din perioada Republicii şi erau legate
de cultul împăratului, fiind însoţite de târguri.417
Pliniu cel Tânăr a petrecut o jumătate de an în Siria
în primii ani ai domniei lui Domitian, probabil în anii
81-82, fiind tribun militar în legiunea III Gallica. 418 Deşi
414
Malalas Cronica, 263, 11-17, ed. rom., p.139.
415
Filostrat, Life of Apolonius 6, 38.
416
Malalas, Cronica, 264, 6-266, 11, ed. rom., p. 140.
417
G. H. Stevenson, Roman Provincial Administration, Oxford,
1949, p. 112-113.
418
Pliniu cel Tânăr, Epistolele. I,10, 3,11, 7,16 ;7,31, 8,14,10
To Traian. Vezi ed. eng., The Loeb Classical Library vol. 55, trad.
178
Antiohia preniceeană
creştinii au fost persecutaţi în vremea lui Domitian, nu
ştim nimic despre persecuţia lor la Antiohia.
După asasinarea lui Domitian, a urmat scurta dom-
nie a bătrânului senator Nerva (96-98). Guvernarea lui
Nerva nu a fost percepută ca fiind foarte stabilă de către
cei care locuiau în Răsărit. Pliniu cel Tânăr scrie chiar
că guvernatorul Siriei s-ar fi gândit să preia puterea
cu sprijinul impresionantelor armate pe care le avea
în subordine.419 Nerva a reuşit să stabilizeze Imperiul
prin asocierea la domnie a lui M. Ulpius Traianus, co-
mandantul trupelor din Germania de Sus care, după
moartea lui Nerva la 25 ianuarie 98, a rămas singur
imperator.
II. 14. Biserica din Antiohia în a doua jumătate a
secolului I
Majoritatea istoricilor sunt de acord că în a doua
jumătate a secolului I, mai exact după plecarea de la
Antiohia a Apostolului Pavel, Biserica antiohiană a
trecut prin schimbări fundamentale. Aceste schimbări
au fost determinate atât de factori interni, cât şi externi.
Dintre factorii exteriori, unul dintre cei mai importanţi
a fost căderea Ierusalimului în anul 70. Am arătat deja
într-unul din subcapitolele anterioare urmările ime-
de Betty Radice, Harvard University Press, Cambridge MA,
London, 1969.
419
Pliniu cel Tânăr, Epistola 9, 13, 22, ed. eng., p. 29. Probabil
că guvernatorul în cauză a fost C. Octavius Tidius Tossianus.
179
 Daniel Buda
diate ale acestui eveniment pentru viaţa Bisericii din
Antiohia. Un alt factor extern, strict legat de dezastrul
iudaic din anul 70, a fost faptul că misiunea printre
evrei s-a dovedit a fi un eşec, în vreme ce misiunea
între neamuri oferea multă speranţă, probabil dovedită
şi de un succes misionar ale cărui evidenţe nu le mai
avem astăzi. Dintre factorii interni care au influenţat
viaţa Bisericii din Antiohia se numără delimitarea tot
mai clară din rândul Bisericii a celor care nu doreau să
urmeze cursul impus de aceasta. Aşa cum se va vedea
în prezentarea de mai jos, cei care au părăsit Biserica
formând grupări diferite proveneau atât din rândul
creştinilor de origine iudaică, cât şi a celor de origine
păgână. Mai întâi însă voi prezenta „Biserica din An-
tiohia” în lumina Evangheliei după Matei, despre care
se crede că a fost scrisă la Antiohia.
II.14.1. Posibila origine antiohiană a Evangheliei după
Matei
Există numeroşi specialişti în Noul Testament şi
în istoria creştinismului primar care sunt convinşi că
Evanghelia după Matei a fost scrisă la Antiohia sau în
mediul antiohian. De asemenea această categorie de
specialişti cred că această Evanghelie ne spune câte
ceva despre profilul comunităţii antiohiene în sânul
căreia a apărut şi pentru care a fost scrisă. De asemenea
există mulţi specialişti care cred că aceeaşi Evanghelie
nu a fost scrisă în Antiohia şi nici în mediul antiohian
sau sirian. În acest subcapitol voi prezenta pe scurt o
180
Antiohia preniceeană
parte din literatura pro şi contra originii antiohiene
a Evangheliei după Matei, după care voi încerca să
prezint câteva dintre caracteristicile comunităţii în
care această Evanghelie a apărut şi pentru care a fost
scrisă, pornind de la ipoteza că această comunitate este
Antiohia.
Potrivit lui B. H. Streeter420, Evanghelia după Matei
a fost scrisă la Antiohia sau, în orice caz, în mediu sirian.
În ceea ce priveşte data apariţiei, în forma ei extinsă,
Evanghelia după Matei ar proveni din perioada de
după căderea Ierusalimului (anul 70 d. Hr.), mai exact
din perioada dintre anii 80-110, „iar în cadrul acestei
perioade mai degrabă mai devreme decât mai târziu ...
nu este posibil să fim mai precişi.”421 Graham Stanton
este de părere că textul Evangheliei trebuie să fi fost
gata cu ani buni înainte de 115 când a fost citată (Matei
3, 15) în Epistola către Smirneni a Sfântului Ignatie al
Antiohiei.422
Există un oarecare consens între specialiştii în Noul
Testament că Evanghelia după Matei a fost scrisă la
Antiohia. Oraşul Antiohia era în vremea în care este da-
tată Evanghelia după Matei majoritar vorbitor de limbă
greacă şi cuprindea o comunitate iudaică mare cu multe
sinagogi. Pe deasupra, primul care a folosit Evanghelia
420
Streeter, The Four Gospels …, 1924, p. 500-523.
421
Graham Stanton, Studies in Matthew and Early Christianity
(Markus Bockmuehl şi David Lincicum editori), Tübingen, 2013,
p. 106. Citatul provine din studiul The Communities of Matthew
publicat pentru prima dată în Interpretations 46, p. 379-391.
422
Graham Stanton, Studies in Matthew ..., nota 4, p. 106.
181
 Daniel Buda
după Matei a fost Ignatie al Antiohiei la începutul se-
colului al II-lea.423 E. Schweizer424 a argumentat că rolul
central jucat de Apostolul Petru în Matei 16, 16-19 ar fi
un indiciu că Evanghelia după Matei a fost scrisă în Siria,
de vreme ce Antiohia a intrat sub puternica influenţă a
apostolului Petru după disputa sa cu Apostolul Pavel
descrisă în Galateni 2, 11 şi urm. Teoria lui Schweizer
a fost acceptată şi dezvoltată de către G. Künzel.425 El a
făcut o serie de observaţii cu privire la folosirea Evan-
gheliei după Matei în secolul al doilea în medii şi locuri
care au fost relaţionate cu Siria. L. Gaston426 este de ase-
menea de părere că Ignatie al Antiohiei a fost episcop
al Bisericii în sânul căreia a fost scrisă Evanghelia după
Matei. În acelaşi sens se pronunţă şi V. Corwin427 când
afirmă că „trebuie considerat ca fiind la fel de cert ca
orice altceva din această perioadă că Ignatie a cunoscut
bine Evanghelia după Matei, chiar dacă nu putem să fim
la fel de siguri că el a avut Evanghelia exact în forma pe
care noi o avem astăzi.”
G. D. Kilpatrick a respins această ipoteză. El a
formulat opinia că dacă Evanghelia după Matei ar fi
423
Graham Stanton, Studies in Matthew … , p. 64.
424
E. Schweizer, Mathäus und seine Gemeinde, Stuttgarter
Bibelstudien 71, Stuttgart, 1974, p. 138-139.
425
G. Künzel, Studien zum Gemeindeverständnis des Matthäus-
Evangeliums, Calver theologische Monographien, Reihe I, Bibel-
gesellschaft 10, Stuttgart, 1978, p. 252-254.
426
L. Gaston, The Messiah of Israel as Teacher of the Gentiles în
Interpretations 29 (1975), p. 25-40, aici p. 34.
427
V. Corwin, St. Ignatius and Christianity in Antioch, Yale
Publications in Religion 1, New Haven, 1960, p. 60.
182
Antiohia preniceeană
fost scrisă în Antiohia, atunci ar fi conţinut mai multe
semne ale influenţei Apostolului Pavel. De asemenea
el a subliniat faptul că de vreme ce C. W. Bacon a de-
monstrat atât de convingător că Antiohia este locul
unde a fost scrisă Evanghelia după Luca, precum şi
Faptele Apostolilor, Evanghelia după Matei nu va fi
fost de asemenea scrisă acolo.428 De asemenea, el a
încercat să arate printr-o amănunţită comparaţie în-
tre Evanghelia după Matei şi cea după Marcu că cea
dintâi a fost scrisă pentru o comunitate urbană.429 El
a propus ca loc de scriere a Evangheliei după Matei
Fenicia, foarte probabil oraşul Tyr. El a adăugat ca
argument că Tyrul ar fi fost în contact mai strâns cu
iudaismul de la Jamnia decât Antiohia.430 Ipoteza lui
Kilpatrick a găsit câţiva susţinători. Totuşi, de vreme
ce ştim atât de puţine lucruri despre Fenicia şi despre
oraşul Tyr din perioada utimului sfert de secol I d.
Hr., este greu să aducem argumente atât pro cât şi
contra ipotezei că Evanghelia după Matei ar fi fost
scrisă acolo.431
428
G. D. Kilpatrick, The Origin of the Gospel According to St.
Matthew, Oxford, 1946, p. 130.
429
G. D. Kilpatrick observă că în vreme ce Evanghelia după
Marcu foloseşte cuvântul „oraş” de opt ori, cea după Matei în
foloseşte de douăzeci şi şapte de ori. În schimb la Marcu „sat”
apare de şapte ori, iar la Matei doar de trei ori (op. cit., p. 124-
125). Graham Stanton consideră aceste statisitci simple „paie în
vânt” (op. cit., p. 107).
430
Ibidem, p. 134.
431
Graham Stanton, Studies in Matthew … , p. 64.
183
 Daniel Buda
Trebuie amintit faptul că în ultimii ani au fost pro-
puse şi alte posibile locuri unde s-ar fi scris Evanghelia
după Matei. S. van Tilborg432 a propus Alexandria pe
motiv că acest mare oraş a fost renumit în primul secol
creştin atât ca un centru al culturii iudaice cât şi ca un
fiel al antiiudaismului. R. E. Osborne433 a pretins că a
găsit anumite paralele între textul mateic şi învăţături
mithraic-zoroastriene şi budiste şi prin urmare a suge-
rat ca loc de scriere a Evangheliei după Matei oraşul
Edesa. B. T. Viviano434 a construit o argumentaţie în fa-
voarea oraşului Caesarea Maritima (Cezarea Palestinei)
ca loc de origine al Evangheliei după Matei. Acest oraş
era într-adevăr populat în majoritate de ne-evrei, unde
se vorbea predominant greaca, având în acelaşi timp
o mare comunitate iudaică aflată în relaţii tensionate
cu majoritatea populaţiei oraşului. Toate aceste carac-
teristici se potrivesc cu mediul în care toţi specialiştii
sunt de acord că a fost scrisă Evanghelia după Matei.
Viviano mai adaugă un argument de natură istorică:
Fericitul Ieronim a afirmat că textul ebraic al Evanghe-
liei după Matei se mai păstra în vremea lui la Cezarea.
H. D. Slingerland435 crede că în versete din Matei 4, 15 şi
432
S. van Tilborg, The Jewish Leaders in Matthews, Leiden,
1972, p. 34.
433
R. E. Osborne, The Provenance of Matthew’s Gospel, în Studies
in Religion/Sciences Religieuses 3 (1973), p. 22-25.
434
B. T. Viviano, Where was the Gospel According Matthew
Written? în Catholic Biblical Quarterly 41 (1979), p. 533-546.
435
H. D. Slingerland, The Transjordanian Origin of Matthew’s
Gospel în Journal for the Study of the New Testament 3 (1979), p. 18-28.
184
Antiohia preniceeană
19,1 am avea indicii că autorul scrie de undeva de la est
de râul Iordan, prin urmare atât Antiohia cât şi coasta
feniciană apar ca fiind locuri inprobabile de origine a
Evangheliei după Matei. Prin urmare el propune oraşul
Pella, întrucât se potriveşte contextului unei tensiuni
permanente cu iudaismul, precum şi tensiunii interne
a posibilei comunităţi mateene de acolo între creştinii
după lege şi cei dintre neamuri.
Graham Stanton, renumit specialist în Evanghelia
după Matei, scria în 1985 următoarele: „Dacă acceptăm
că Evanghelia după Matei (n. n.) a fost scrisă dintr-o
comunitate vorbitoare de limbă greacă care cuprindea
ceva membri provenind dintre neamuri şi care era cel
puţin conştientă de existenţa sinagogii <peste drum>,
este clar ... că nu există o limitare a posibilelor oraşe
în care ar putea fi plasată originea Evangheliei. De
vreme ce cele mai multe dintre dovezile externe aduse
în discuţia originii Evangheliei sunt fie ambigue sau
de o valoare istorică dubioasă, o ipoteză construită pe
dovezi ale propriei redactări a evanghelistului (un caz
construit pe dovezi ale redactării evanghelistului) este
mult mai probabil să atragă susţinere ştiinţifică decât
anumite sugestii recente.”436
436
Graham Stanton, Studies in Matthew … , p. 65. Studiul
citat aici cu titlul complet the Origin and Purpose of Matthew’s
Gospel: Matthean Scholarship from 1945-1980 a fost publicat pentru
prima dată în vol. Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, H.
Temporini şi W. Haase (editori), Berlin, Walter de Gruyter, 1985,
p. 1889-1951.
185
 Daniel Buda
Autori care au scris mai recent pe marginea acestei
teme sunt precauţi în a se pronunţa definitiv în ceea
ce priveşte locul de provenienţă al Evangheliei după
Matei. W. D. Davies şi D. C. Allison437 cred că Antiohia
rămâne o sugestie care poate fi susţinută cu argumente
serioase. Ulrich Luz438 este de acord că „Antiohia nu
este cea mai rea ipoteză” şi că există mari şanse ca Evan-
ghelia după Matei să fi fost scrisă într-un mare oraş
sirian de limbă greacă, dar lasă chestiunea deschisă.
În ceea ce priveşte mediul antiohian în care a apărut
Evanghelia după Matei şi modul în care a fost scrisă,
pe baza literaturii de specialitate anterioare, John P.
Meier propune următorul scenariu:
– Biserica antiohiană a primit şi utilizat Evanghe-
lia după Marcu, scrisă în jurul anului 70 la Roma.
Într-adevăr, legăturile de comunicare dintre Roma şi
Antiohia erau excelente. De asemenea, după căderea
Ierusalimului, antiohienii căutau un nou centru creştin
după care să se orienteze. Acceptarea fără probleme a
Evangheliei după Marcu la Antiohia se va fi legat de
faptul că autorul a trăit şi activat la Antiohia, precum
şi de faptul că el a scris sub oblăduirea lui Petru, des-
pre care de asemenea presupunem că a fost pentru o
vreme la Antiohia;
– aşa-numitul document Q din care au fost preluate
logia ale lui Iisus şi alte elemente palestiniene foarte
437
W. D. Davies & D. C. Allison, International Critical Com-
mentary, Edinburgh T & T Clark, 1988, p. 147.
438
Ulrich Luz, Matthew 1-7: A Commentary, Minneapolis
Fortress Press/Edinburgh T & T Clark, 1991, p. 92.
186
Antiohia preniceeană
vechi va fi fost adus de un itinerant palestinian, poate
un refugiat al războiului din anul 70. Având origine pa-
lestiniană, poate ierusalimiteană şi fiind atât de vechi,
acest material a fost bine primit la Antiohia;
– materialul M este numele generic dat tuturor ce-
lorlalte surse ale Evangheliei după Matei, în afară de
cele două prezentate anterior. Materialul M ar cuprinde
diferite puncte de vedere existente la acea vreme în
biserica antiohiană, precum:
a) iudaizanţi extremişti care se pronunţau împo-
triva misiunii la neamuri (vezi Matei 10, 5-6; 15, 24;
Matei 5, 18);
b) grupul lui Iacov care a rămas în Biserică şi care
a pus accent pe observarea strictă a Legii mozaice,
potrivit cu învăţătura lui Iisus (vezi Matei 5, 21-24; 5,
27-29; &, 7-8; 23, 2-3);
c) grupul care favoriza misiunea la neamuri şi
se opunea atitudinii fariseilor faţă de lege. De la ei
ar proveni Matei 28, 16-20; 15, 2-4; 6, 1-6 şi 16-18; 5,
33-37.
Pornind de la aceste materiale, mai mulţi teologi
din Antiohia, care ar putea fi identificaţi cu „profeţii şi
învăţătorii” (Fapte 13, 1) bine reprezentaţi la Antiohia,
vor fi lucrat la identificarea acelor texte din Vechiul
Testament care şi-au găsit o împlinire în Mântuitorul
Iisus Hristos.439
439
John P. Meier, Antioch and Rome ..., p. 52-57.
187
 Daniel Buda
II.14.2. Comunitatea mateiană sau despre Biserica din
Antiohia în a doua jumătate a secolului I
În cazul destul de probabil, în care Evanghelia
după Matei a fost scrisă la Antiohia în jurul anului 85,
ce anume ne spune aceasta despre viaţa comunităţii
în sânul căreia a fost scrisă? Potrivit lui Meier, „Evan-
ghelia după Matei trebuie să fie văzută ca un răspuns
teologic şi pastoral la o criză de proprie identitate şi de
funcţionare din Biserica antiohiană, o criză care a fost în
natura ei socială şi structurală, precum şi teologică.”440
Una dintre temele principale ale Evangheliei după
Matei, care culminează cu trimiterea la propovăduire
la toate neamurile din Matei 28, 19-20, este posibilitatea
sau chiar obligativitatea de a primi în biserică pe toţi
oamenii, nu numai pe evrei. Dacă citim Evanghelia
după Matei din această perspectivă a naturii misiunii
creştine, vom înţelege că această Evanghelie a fost
scrisă în rândul unei comunităţi care înţelegea să pre-
dice Vestea cea bună tuturor, dar încă se confrunta cu
tendinţe iudaizante sau avea în imediata ei apropiere
iudaizanţi care puneau sub semnul întrebării ortodoxia
naturii misiunii practicate de comunitatea mateiană.
Poziţiile iudaizanţilor cu privire la misiune sunt pre-
zentate în Evanghelie, însă ele joacă în mod evident un
rol marginal. Decizia comunităţii mateene este în mod
evident aceea de a propovădui Evenghelia la „toate
neamurile” (Matei 28, 19).
440
John P. Meier, Antioch and Rome ..., p. 57.
188
Antiohia preniceeană
De asemena este evident că Evanghelia după Matei
a apărut într-o comunitate care a experiat în anii anteri-
ori persecuţie din partea sinagogii. Atacurile virulente
la adresa liderilor evrei reliefate mai ales prin cuvinte
rostite de Mântuitorul, precum şi la adresa fariseilor,
sunt legate de o experienţă recentă, care probabil că nu
aparţinea cu totul trecutului, negativă cu iudaismul.441
Acestea însă s-ar putea să fi avut în vedere şi pe proto-
ebioniţi, a căror grupare se decanta în această perioadă
în regiune, inclusiv, sau poate mai ales, la Antiohia.442
Din perspectiva relaţiilor cu iudaismul, Evanghelia
după Matei a apărut în mod evident într-o comunitate
care s-a desprins de sinagogă, procesul respectiv fiind
încheiat, chiar dacă nu de multă vreme. Procesul de
desprindere va fi avut loc între anii 70-85. Prin „proces
441
S-a observat pe bună dreptate că după anul 70, atât Bi-
serica creştină, cât şi sinagoga iudaică au trecut prin procese de
autodefinire. Dacă pentru Biserică această definire şi delimitare
identitară a însemnat ruperea totală de iudaism, pentru sinagogă,
mişcarea de la Iamnia (Yabneh) a încercat nivelarea iudaismului
şi delimitarea de creştinism. În acest context a apărut birkat ha-
minim, adică cele optsprezece binecuvântări (fericiri) din cultul
sinagogal, care cuprinde blestemarea creştinilor. S-a încercat
realizarea unei conexiuni între birkat ha-minim şi Evanghelia după
Matei (vezi D. Hare, The Theme of Jewish Persecution of Christians in
the Gospel according to St. Matthew, Cambridge, University Press,
1967, p. 54-56). Între timp s-a dovedit că astfel de conexiuni nu
sunt posibile, de vreme ce s-a dovedit că birkat ha-minim a apărut
nu în jurul anului 85, cum s-a crezut, ci spre sfârşitul secolului
al II-lea (vezi R. E. Brown, J. P. Meier, Antioch & Rome ..., nota
111, p. 48).
442
R. Brown, J. Meier, Antioch & Rome …, p. 47.
189
 Daniel Buda
de desprindere” nu înţelegem că până atunci biserica
şi sinagoga au fost una. Am arătat mai devreme că
ucenicii Domnului primiseră deja un nume identitar
(creştini) în jurul anului 40. Este vorba de ruperea ori-
căror relaţii dintre Biserică şi sinagogă şi prin urmare
forţarea celor care se simţeau legaţi de ambele instituţii
să se decidă ori pentru una ori pentru alta.443
Această separare totală de iudaism însă însemna
pierderea protecţiei de care s-a bucurat Biserica la um-
bra iudaismului care era recunoscută drept religio licita.
Rezultatul a fost experienţa persecuţiei venite atât din
partea sinagogii cât şi a autorităţilor politice (vezi Matei
10, 18; 24, 9; 24, 14) şi o oarecare tensiune apocaliptică
(vezi Matei 10, 5-42 şi cap. 24-25). Faptul că persecuţia
este legată de misiune în Evanghelia după Matei, pare
a ne indica una dintre cauzele pentru care comunitatea
mateiană era şicanată sau persecutată. Simplul fapt
că Evanghelia foloseşte de trei ori cuvântul „biserică”
arată că a fost scrisă într-o perioadă în care separarea
instituţională de iudaism fusese deja realizată.444
Comunitatea mateiană se confrunta cu „profeţi
mincinoşi” al căror aspect este bun, dar ale căror fapte
sunt rele (Matei 7, 15-20). Ei îl invocă pe Hristos, săvâr-
şesc chiar minuni în numele Lui, dar nu se conformează
voinţei Tatălui şi cuvintelor lui Iisus (Matei 7, 21-27).
443
Raymond E. Brown şi John P. Meier, Antioch & Rome. New
Testament Cradles of Catholic Christianity, Paulist Press, New york,
Mahwah, 1982, p. 49.
444
K. L. Schmidt, “Ekklēsia, în TDNT 3, 501-536.
190
Antiohia preniceeană
Profeţii mincinoşi sunt reamintiţi şi în discursul apoca-
liptic, fiind cei care cresc imoralitatea (Matei 24, 11-12).
În rezumat, putem afirma următoarele despre co-
munitatea antiohiană, în rândurile căreia credem că a
fost scrisă Evanghelia după Matei:
– este o comunitate misionară care încă avea în
rândurile ei membri şi/sau grupări care puneau sub
semnul întrebării corectitudinea misiunii la neamuri.
Decizia definitivă a majorităţii comunităţii a fost însă
să ducă Evanghelia la „toate neamurile”;
– este o comunitate în care procesul de desprindere
faţă de iudaism se încheiase recent, cu urmări multiple.
Atacurile la adresa liderilor iudaici şi a fariseilor reflec-
tă atât situaţia conflictuală dintre Biserică şi sinagogă
la Antiohia şi în regiune, cât şi conflictul cu iudaizanţii;
– este o comunitate care se confruntă cu „profeţi
mincinoşi” care pretind a activa în numele lui Iisus.
II.14.3. Erezii prezente la Antiohia în a doua jumătate
a secolului I
Potrivit lui Malalas, Simon Magul în drumul său
spre Roma ar fi trecut pe la Antiohia, unde în mod
evident va fi încercat să-şi răspândească ideile.445 Fiind
originar din Samaria, era firesc ca Simon să fi încercat
să-şi aducă erezia în cel mai mare oraş din imediata
apropiere. De asemenea drumul său spre Roma era cel
mai firesc să-l fi adus prin Antiohia. Nu este exclus ca
445
Malalas, Cronica, X, 252, 5, ed. eng., p. 133.
191
 Daniel Buda
atenţia de care se bucură Simon în cartea Faptelor şi
rolul apostolului Petru în combaterea lui (vezi Fapte 8,
9-24) să fi fost atât de clar reliefate pentru că erezia lui
reprezenta deja un pericol la Antiohia în momentul în
care cartea Faptelor a fost scrisă. Nu în ultimul rând,
faptul că ereziarhul a avut urmaşi precum Saturnin la
Antiohia, ar fi un argument în plus să credem că An-
tiohia nu a fost ocolită de această erezie.
Iudaizanţii. În deceniile care au urmat căderii Ie-
rusalimului, pornind de la tensiunile legate de modul
primirii celor dintre neamuri la Hristos şi mai ales de
la conduita legată de aceştia şi participarea la mese,
din sânul Bisericii în general s-au desprins mai mul-
te grupări iudaizante. Antiohia se pare că a jucat un
rol important în istoria puţin cunoscută a separării
tendinţelor iudaizante de Biserica majoritară care şi-a
continuat drumul caracterizat de universalitatea mi-
siunii şi desprinderea de iudaism. Această separare
va fi avut loc fie în momentul în care, după anul 70,
celor provenind dintre evrei nu li s-a mai permis, mai
ales de către sinagogă, să participe la mesele lor şi în
acelaşi timp să viziteze şi comunitatea creştină, fie în
momentul în care aceste grupări au realizat că este în
zadar orice încercare a lor de a impune respectarea cât
mai multor precepte iudaice în cadrul creştinismului
în maniera înţeleasă de ele.
Se pare că dezvoltarea ebioniţilor ca şi grupare iu-
daizantă separată s-a realizat în parte în mediul siriac,
inclusiv la Antiohia. Unul dintre argumentele în acest
sens este faptul că evanghelia ebioniţilor prezintă si-
192
Antiohia preniceeană
militudini cu Evanghelia după Matei. De asemenea,
lauda deosebită adusă Apostolului Iacov în literatura
apocrifă iudaizantă, căruia i se acordă un loc mai pre-
sus de Apostolul Petru, şi atacurile directe la adresa
Apostolului Pavel s-ar putea să fie o reflectare a situ-
aţiei existente la Antiohia, de numele căreia se leagă
activitatea ambilor Apostoli. 446 Faptul că iudaizanţii au
produs un volum destul de mare de literatură, precum
şi menţionarea prezenţei lor la Antiohia de către Sfântul
Ignatie al Antiohiei arată că ei au continuat să existe în
oraş de-a lungul secolelor. Sunt arhicunoscute omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva lor, rostite la
sfârşitul secolului al IV-lea la Antiohia.
Am prezentat deja, în legătură cu diaconul Nicolae,
secta nicolaiţilor care a fost răspândită în Asia Mică,
probabil şi la Antiohia, însă nu avem dovezi în acest
sens. Este însă posibil ca Antiohia să fi fost locul unde
această erezie şi l-a atribuit pe diaconul Nicolae, cel
originar din Antiohia.
Cerinth447 este pomenit de către Sf. Irineu ca activând
în “Asia”, fără a face vreo legătură explicită cu Antiohia.
Totuşi, potrivit unor autori moderni, acesta este posibil
să se fi născut la Antiohia, după alţii însă la Alexandria.
Toţi sunt însă de acord că de vreme ce ştim că a fost
tăiat împrejur, este posibil să fi provenit din rândul
evreilor. Cert este de asemenea că Cerinth a activat în
446
Raymond E. Brown şi John P. Meier, Antioch & Rome, p. 47.
447
Roman Hanig, art. Cerinthus (Kerinth) în RGG (4), vol. II,
p. 90.
193
 Daniel Buda
Asia, foarte posibil la Antiohia. Pentru o vreme a trăit
la Alexandria unde a primit o bună educaţie în filosofia
păgână şi orientală şi a cunoscut cu siguranţă proiectul
filosofic al lui Filon din Alexandria de a-i armoniza pe
filosofi cu Vechiul Testament. A părăsit Egiptul trecând
prin Palestina, Cezarea şi Antiohia. Este arhicunoscut
episodul legat de prezenţa lui într-o baie publică de la
Efes şi reacţia Sfântului Apostol Ioan.448 Erezia sa este
plasată mai degrabă în categoria iudaizanţilor, chiar
dacă cuprinde şi anumite elemente gnostice. Potrivit
lui Eusebiu de Cezarea, erezia sa, despre care afirma
că a fost revelată de către îngeri, a fost una hiliastă.
De asemenea Eusebiu îi atribuie practicarea de “jertfe
sângeroase” şi un anumit tip de hadonism.449
Gnosticismul la Antiohia. Antiohia prezenta în se-
colul I toate caracteristicile propice pentru răspândirea
gnosticismului: oraş deosebit de mare, cosmopolit, cu
o populaţie interesată de religii şi filosofie, dar şi de
sincretismul dintre acestea. Potrivit Sfântului Irineu al
Lyonului, gnosticismul a fost adus la Antiohia mai întâi
de către Simon Magul şi de descendenţii acestuia.450
448
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 3, 28, 6, ed. rom.,
p. 131.
449
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 3, 28, 4, ed. rom., p.
129-130. Faptul că există mărturii despre acest ereziarh la Dionisie
al Alexandriei, ar putea fi o mărturie că el a activat mai mult acolo
sau că în Alexandria a reuşit să-şi facă mai mulţi adepţi.
450
Irineu. Contra ereziilor, I, 23, 1; Iustin, Apol. I, 26, ed.
rom., p. 56; Eusebiu, Istoria bisericească, 2, 13-14, ed. rom., p. 78-81.
194
Antiohia preniceeană
Dacă iudaizanţii au reprezentat o extremă la Antiohia,
atunci o parte dintre gnosticii prezentaţi mai sus au
prezentat clare tendinţe în cadrul creştinismului anti-
ohian de a se separa total şi brutal de orice era iudaic,
inclusiv de Vechiul Testament.
Menandru451 ar fi activat la Antiohia spre sfârşitul
secolului I, în vremea episcopatului lui Evodius. Sfântul
Irineu îl descrie după cum urmează: „Urmaşul acestui
om (Simon Magul n. n.) a fost Menandru, de asemenea
un samaritean prin naştere, iar el a fost de asemenea un
adept perfect al practicilor magiei. El afirmă că Puterea
primordială continuă necunoscută tuturor, dar că el
însuşi este persoana care a fost trimisă de către pre-
zenţa fiinţelor celor nevăzute ca un mântuitor pentru
eliberarea omului. Lumea a fost făcută de către îngeri
care, asemeni lui Simon, el susţine că au fost produşi
de către Ennea. El oferă de asemenea, aşa cum însuşi
afirmă, prin magia pe care el o predică, cunoştinţe
despre aceasta, că cineva ar putea să-i depăşească pe
aceşti îngeri care au făcut lumea; că discipolii lui obţin
învierea prin botezul în el, şi nu mai pot muri, ci vor
rămâne în posesia unei tinereţi nemuritoare.”452 Sfântul
Justin, Menandru nu a fost originar din Antiohia, ci din
Samaria, la fel precum mentorul său Simon Magul, în
451
Vezi art. Menander de Jens Holzhauser în RGG (4), vol.
V, p. 1030.
452
Sfântul Irineu, Against the Heresies, ed. eng., ANF vol. 1,
p. 499.
195
 Daniel Buda
schimb a activat la Antiohia. Sfântul Justin nu ne dă
multe amănunte despre învăţătura lui.453
II.15. Antiohia în vremea împăratului Traian
(98-117)
Traian a ajuns să cunoască Siria înainte de a deveni
împărat. Tatăl lui a comandat legiunea X Fretensis în
timpul războiului iudaic (cca. 67-68) şi a fost legat al
Siriei între anii 76/77-79. Probabil în această perioadă
Traian a auzit despre creştini, iar Ignatius, în calitate
de episcop al Antiohiei, este posibil să fi auzit şi el de
Traian.454 Traian s-a născut cândva în jurul anului 53
d. Hr. şi a fost tribun militar în Siria în vreme ce tatăl
său era guvernator şi a dobândit bune cunoştinţe cu
privire la Siria.
Traian l-a numit ca guvernator al Siriei pe Gaius
Antius Aulus Julius Quadratus, un bătrân bogat, fără
experienţă militară, care era puţin probabil să iniţieze
vreo revoltă. În vremea lui Traian a fost construit un
apeduct care aducea apă de la Daphne. Acesta a fost
453
Sfântul Justin, Apologia I, XXVI; ed. rom., p. 56-57: „Un
altul, Menandru, şi el deopotrivă samaritean, de fel din satul
Cappareteea, devenind şi el ucenicul lui Simon, ştim că pe când
se găsea la Antiohia, cu ajutorul demonilor care lucrau prin el,
a înşelat pe mulţi prin diferite meşteşugiri magice, căutând să
convingă pe adepţii lui că nu vor muri.” Eusebiu de Cezarea
redă citatul acesta din Sfântul Justin despre Menandru în Istoria
bisericească 3, 26, ed. rom., p. 128-129.
454
Walter H. Wagner, After the Apostles. Christianity in the
second Century, Fortress Press, Minneapolis, 1994, p. 30.
196
Antiohia preniceeană
construit înainte de 115.455 Construirea unui astfel de
apeduct ar indica faptul că populaţia Antiohiei a cres-
cut din vremea lui Gaius când de asemenea s-a con-
struit un apeduct care aducea apă de la Daphne, după
ce acesta a suferit stricăciuni în urma unui cutremur.
Potrivit lui Malalas, Traian ar fi construit o nouă baie
publică care-i purta numele şi care era în legătură cu
apeductul amintit mai sus.456
Antiohia a jucat un rol important în pregătirea de
către Traian a campaniei împotriva parţilor. În anul 113
regele part a rupt pacea existentă între ei şi Roma încă
din vremea lui Nero. În toamna anului 113, Traian a pă-
răsit Roma şi a ajuns la Seleucia Pieria în decembrie.457
La sosirea în Antiohia, el a dedicat lui Zeus Kasios o
rugăciune pentru succesul campaniei sale şi i-a adus în
dar două cupe de argint gravate şi un corn de taur aurit,
luate din campania din Dacia (101-106). Ştiri despre
această campanie avem de la viitorul împărat Hadrian,
nepot prin căsătorie al lui Traian, care a acţionat ca
guvernator al Siriei în perioada campaniei împotriva
parţilor. Traian a intrat în Antiohia la 7 ianuarie 114 şi
a stat toată iarna spre a pregăti campania militară.458 În
primăvară a pornit spre Armenia, pe care a cucerit-o cu
uşurinţă, după care a mers spre Mesopotamia unde a
petrecut iarna anului 114-115. Spre sfârşitul anului 115
455
Malalas, Cronica, XI 276, 1 şi urm., ed. eng., p. 146.
456
Malalas, Cronica, XI, 276, 1-3, ed. eng., p. 146-147.
457
Malalas, Cronica, XI, 270, 17-23, ed. eng., p. 143; Lepper,
Trajan’s Parthian War, p. 29-30.
458
Malalas, Cronica, XI, 272, 21-22, ed. eng., p. 144.
197
 Daniel Buda
a revenit la Antiohia pentru a ierna şi pentru a permite
trupelor să se odihnească.
La 13 decembrie 115 a avut loc la Antiohia un mare
cutremur de pământ.459 Au existat numeroase victime.
459
Dio Cassius 68, 24-25, ed. rom., p. 313-314 : “În timp ce se afla
la Antiohia a avut loc un groaznic cutremur de pământ. Multe oraşe
au avut de suferit de pe urma cutremurului, dar Antiohia a fost
distrusă. » … Fuseseră într-adevăr şi fulgere şi vânturi neobişnuit de
puternice. Dar nimeni nu s-ar fi aşteptat la o asemenea calamitate. Mai
întâi, s-a auzit dintr-o dată un fel de muget îngrozitor urmat de o
puternică zguduitură. Pământul sărea parcă în sus de ridica până
şi casele; unele, smulse din temelii, cădeau la loc, prăbuşindu-se
în ruine, altele, clătinându-se într-o parte şi-n alta, ca o corabie
pe marea agitată, umpleau o mare parte din spaţiu prin această
mişcare. Trosnetul lemnului care se frângea însoţit de cel al oalelor
care cădeau şi al pietrelor sfărâmate era îngrozitor. Printre norii de
praf care se ridicau nu puteai nici să zăreşti ceva, nici să vorbeşti,
nici să auzi. Mulţi oameni dintre cei aflaţi afară din casă au fost
răniţi; azvârliţi în sus, cu violenţă, s-au trezit izbiţi de pământ, ca
şi când ar fi căzut într-o prăpastie. Până şi arborii au fost smulşi
din rădăcini. Cât despre victimele surprinse de cutremur în casă,
numărul lor nu se poate şti. Mulţi au fost zdrobiţi de obiectele
care se prăbuşeau; mulţi alţii s-au prăbuşit îngropaţi în moloz.
Toţi cei rămaşi sub ruine ţintuiţi numai cu o parte a corpului sub
mormanele de pietre sau lemne erau într-o stare de plâns, căci nu
aveau nici cum să trăiască, nici cum să moară. Cu toate acestea,
din atâta puzderie de omenire, unii au mai izbutit să scape, însă
mare număr dintre aceştia au fost vătămaţi, răniţi la picioare, la
umeri sau la cap. Alţii vărsau sânge. Printre ei s-a aflat şi consu-
lul Pedon, care mai, mai era să moară. Pe scurt n-a existat nici
unul din aspectele suferinţei crunte de care acei oameni să fi fost
scutiţi. Cum seismele se ţineau lanţ zi şi noapte, locuitorii nu
mai ştiau ce să facă şi ce măsuri să ia; unii, zăceau îngropaţi sau
198
Antiohia preniceeană
Împăratul însuşi a fost uşor rănit după ce a scăpat pe
fereastra camerei unde se afla, fiind condus de o fiinţă
cu puteri supranaturale. În zilele de după cutremur el
a trăit în aer liber, în mijlocul circului. După dezastru,
supravieţuitorii au construit la Daphne un templu de-
dicat lui Zeus Soter. Se pare că creştinii au fost acuzaţi
că au adus asupra oraşului cutremurul de pământ, o
theomênia, adică « un semn al mâniei divine ». Episcopul
oraşului Ignatie a fost arestat şi trimis la Roma, unde a
fost executat. După Malalas, Sfântul Ignatie a fost marti-
rizat la Antiohia, în timpul vizitei împăratului Traian.460
Tot Malalas ne informează despre martiriul altor
creştini la Antiohia, în vremea lui Traian : « În acea
morţi sub ruinele clădirilor, alţi, rămaşi în viaţă într-un spaţiu
format prin căderea structurilor de lemn sau la adăpostul unor
bolţi susţinute de coloane, mureau de foame. Când, în sfârşit,
calamitatea a încetat, cineva, având curajul să se urce pe ruine,
descoperi o femeie încă vie. Ea nu era singură, ci avea şi un prunc
şi trăise cu laptele stors din sânul din care sugea şi copilul. Scoasă
de sub dărâmături, a fost salvată împreună cu prunc cu tot; apoi
oamenii au început să caute şi în alte locuri, fără însă a mai găsi
supravieţuitori, cu excepţia unui copil mic, lipsit de sânul mamei,
ea moartă, sân din care încă mai sugea. Scoţând morţii, oamenii nu
mai aveau nici o bucurie că rămăseseră în viaţă. Iată cât de copleşitoare
au fost nenorocirile abătute asupra Antiohiei. Cât despre Traian, a
scăpat ieşind pe o uşiţă din casa unde se afla, îndreptat pe aici de
un om deosebit de înalt, mai înalt decât oamenii obişnuiţi, aşa că
n-a suferit nimic, afară de câteva contuzii fără importanţă. Cum
seismul se repetă timp de câteva zile, împăratul petrecu acest
răstimp sub cerul liber, în mijlocul circului”. Malalas ne oferă
doar o descriere scurtă în Cronica XI, 275, 3-10, ed. eng., p. 145.
460
Malalas, Cronica, XI, 276, 10, ed. eng., p. 146.
199
 Daniel Buda
vreme a lui Traian, au fost de asemenea arestate cinci
persoane, femei creştine din Antiohia şi interogate,
spunându-li-se : <Care este speranţa voastră de vă daţi
la moarte aşa ?> Ca răspuns, ele au zis : « Când suntem
omorâte de voi, noi vom învia din nou în trup, aşa cum
suntem, spre viaţa veşnică. > El a poruncit ca ele să
fie arse şi a amestecat cenuşa oaselor lor cu bronz, iar
din acest metal el a făcut vesela pentru apă fierbinte
din baia publică pe care el a construit-o. Când baia a
fost dată în folosinţă, oricine mergea la baie spre a se
scălda avea ameţeli şi cădea, încât trebuia să fie scos
afară. Când împăratul Traian a aflat de aceasta, a înlo-
cuit acele vase de bronz şi a făcut altele din bronz pur,
zicând : <Nu a fost corect din partea mea să amestec
cenuţa trupurilor lor şi să murdăresc apa caldă>. El a
spus aceasta în vreme ce creştinii au devenit stridenţi
în ostentaţia lor faţă de elini. El a topit vasele de bronz
originare şi a făcut cinci statui de bronz ale acelor femei,
zicând : <Iată, eu sunt cel care le-am înviat din morţi,
aşa cum au spus ele, şi nu Dumnezeul lor.> Acele sta-
tui se află până astăzi la acea baie publică. »461 Malalas
este singurul care ne relatează martiriul acestor cinci
femei creştine din Antiohia. G. Downey afirmă, fără a
prezenta vreun argument, că aceste martirii prezenta-
te de Malalas ar fi „imaginare”.462 Totuşi relatarea lui
Malalas aduce un argument destul de solid veridicităţii
relatării sale: statuile de bronz care ar putea fi văzute
461
Malalas, Cronica, XI, 276 10-277, 1, ed. eng., p. 146.
462
G. Downey, A History of Antioch …, p. 294.
200
Antiohia preniceeană
de către contemporanii săi până în zielele în care a trăit
autorul în faţa băii publice. De asemenea credibilitatea
lui Malalas în ceea ce priveşte martirajele de la Antio-
hia din vremea lui Traian este confirmată de relatările
altor autori. Doar pentru acest grup martiric feminin
nu avem alte surse care să-l confirme. Dacă însă alte
relatări ale lui Malalas în ceea ce priveşte martirii din
vremea lui Traian sunt corecte, atunci de ce aceasta
ar face o excepţie? De asemenea, relatarea pare a fi
preluată din documente mai vechi, ceea ce ar spori
credibilitatea relatării.
Relatarea de mai sus reflectă atitutdinea batjocori-
toare anticreştină a lui Traian, dar şi faptul că comuni-
tatea creştină era destul de mare la Antiohia în vremea
lui Traian încât acesta să caute o împăcare cu creştinii,
de dragul stabilităţii oraşului.
Tot Malalas ne relatează despre alţi martiri la Antio-
hia în vremea lui Traian: „De asemenea el a construit un
cuptor de foc şi a ordonat ca orice creştin care doreşte,
să se arunce de bună voie în el. Mulţi s-au aruncat şi
au devenit martiri. În această vreme, Drosina şi multe
alte fecioare au fost martirizate.”463 Despre Drosis sau
Drosina, mamă a trei copiii, care a fost arsă de vie, avem
ştiri suplimentare de la Sfântul Ioan Gură de Aur care
o numeşte Drosis.464
Traian a făcut mai multe construcţii la Antiohia,
probabil pentru a repara stricăciunile provocate ora-
463
Malalas, Cronica, XI, 277, 10, ed. eng., p. 146.
464
Sf. Ioan Gură de Aur, Laud. S. mart. Drosidis, PG 50,
683-694.
201
 Daniel Buda
şului de către cutremurul din 115. El a construit un
arc monumental cu simbolul Romei Romulus şi Re-
mus şi lupoaica. Acest monument se afla lângă pârâul
Parmenios care curgea de la munte direct în Orontes.
Arca pare să fi fost plasată aproape de templul lui Ares
şi foarte aproape de Macellum, care sunt asociate cu
basilica lui Julius Caesar şi cu partea care mai târziu
a devenit forumul lui Valens. 465 Traian a terminat de
construit teatrul din Antiohia la care au lucrat mai
mulţi dintre predecesorii săi imperiali. El a plasat în
clădirea teatrului o statuie a lui Caliope,466 devenind
una dintre zeităţile tutelare ale oraşului.467 Potrivit lui
Malalas, Traian a construit un templu al lui Artemis
la Daphne,468 foarte probabil după ce un templu mai
vechi dedicat aceluiaşi zeu a fost distrus de cutremur.
Lucrările au fost conduse de către P. Aelius Hadrianus,
viitorul împărat Hadrian.
Împăratul Traian a petrecut la Antiohia iarna anului
115-116 după care a plecat spre Tigru. După ce a cucerit
Ctesifonul, capitala parţilor, s-a deplasat spre Golful
Persic. În timp ce pregătea organizarea administraţiei
provinciei, parţii au organizat o contraofensivă, iar
o revoltă a izbucnit în Mesopotamia. Situaţia a fost
redresată cu mari eforturi, iar Traian a revenit la Anti-
ohia obosit şi bolnav. Ceva mai târziu a suferit un atac
465
Malalas, Cronica, XI, 275, 13 şi urm., ed. eng., p. 146.
466
Malalas, Cronica, XI, 275, 19-21, ed. eng., p. 145.
467
Julian, Misopogon, 357C, ed. germ., p. 32.
468
Malalas, Cronica, XI, 277, 11, ed. eng., p. 146.
202
Antiohia preniceeană
cerebral care l-a lăsat paralizat parţial şi hidropic.469
Datorită bolii sale, a decis să se îndrepte spre Roma pe
calea mării. La 3-4 august 117 el a părăsit regiunea prin
portul Seleucia Pieria. A murit la Selinus (numit mai
târziu Traianopolis), pe coasta Ciliciei cândva înainte
de 9 august 117.470
II.16. Sfântul Ignatie al Antiohiei
Ignatie al Antiohiei471 a fost al doilea episcop al
Antiohiei.472 Despre originea lui nu ştim nimic cu sigu-
ranţă. Potrivit unei tradiţii antiohiene, Apostolul Petru
l-ar fi avut ca şi ucenic pe Ignatie. Tradiţia a făcut din
Ignatie, copilul pe care l-au ţinut Apostolii în mijlocul
lor (Mc. 10, 35-37), şi un ucenic al lui Petru, Ioan şi
Pavel. Din scrisorile care ne-au rămas de la el putem
deduce că Ignatie nu a venit la creştinism din iudaism,
nici nu avea rădăcini iudeo-creştine. Nu putem şti însă
dacă a fost convertit la creştinism sau dacă s-a născut
ca şi creştin.
469
Dio Cassius, Roman History, 68, 33, ed. eng., p. 423.
470
Dio Cassius 68, 33, Roman History, ed. eng., p. 423: “După
ce a venit de la Selinus în Cilicia, pe care o numim de asemenea şi
Traianopolis, el a murit brusc, după ce a guvernat nouăsprezece
ani, şase luni şi cincisprezece zile.”
471
Harnack, Bardenhewer, Quasten, I, p. 63-64, Altaner/
Stuiber, Drobner, p. 98-99.
472
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 3, 36, 2, ed. rom.,
p. 137: „Ignatie care a fost ales ca al doilea urmaş al lui Petru pe
scaunul episcopal din Antiohia.”
203
 Daniel Buda
După Cronica lui Ieronim, Ignatie ar fi devenit epi-
scop în anul 68 d. Hr.473 şi ar fi fost martirizat în anul
108.474 Potrivit unei tradiţii antiohiene, Sfântul Ignatie ar
fi avut de suferit şi în timpul lui Domiţian (81-96), dar
s-a împărtăşit de martiriu abia la bătrâneţe, în timpul
lui Traian.475 Ştim cu siguranţă doar că a fost condamnat
la moarte, probabil mai întâi la Antiohia, după care a
fost trimis la Roma. Numai cetăţenii romani erau tri-
mişi la Roma pentru a li se confirma pedeapsa. Potrivit
unei tradiţii antiohiene consemnate de către Malalas,
arestarea şi condamnarea sa ar fi avut loc în vremea
cutremurului care a zguduit Antiohia la 13 decembrie
115.476 Traian ar fi fost supărat pe Ignatie pentru că ar fi
folosit un limbaj nepotrivit cu privire la el. De asemenea
este posibil ca păgânii să fi interpretat cutremurul de
pământ ca fiind provocat din cauza creştinilor. Malalas
îl numeşte theomenía adică un semn al mâniei divine. Mar-
tiriul Sfântului Igntie a avut loc, după toate probabili-
tăţile, la 20 decembrie 116, la aproximativ un an după
cutremurul de la Antiohia de care a fost legată arestarea
sa. Mai târziu, rămăşiţele lui pământeşti au fost aduse
la Antiohia şi îngropate în cimitirul daphnetic.477
În drum spre Roma unde urma să fie dat fiarelor,
Sfântul Ignatie a scris şapte epistole: cinci adresate
473
Fericitul Ieronim, Cronica, ed. Helm, p. 186.
474
Ibidem, p. 194.
475
John Mason Neale, A History of the Holy Eastern Church:
The Patriarchate of Antioch, London: Rivingston, 1873.
476
Malalas, Cronica 276, 10, ed. eng, p.146.
477
G. Downey, A History of Antioch …, p. 293.
204
Antiohia preniceeană
comunităţilor din Efes, Magnezia, Trales, Filadelfia şi
Smirna, care au trimis reprezentanţi să-l salute atunci
când a trecut prin oraşele lor, o scrisoare personală
către Policarp al Smirnei şi una către comunitatea din
Roma. În ce priveşte locul de alcătuire al epistolelor, la
Smirna au fost alcătuite cele adresate comunităţilor din
Efes, Magnezia, Trales şi Roma; şi la Troia cele adresate
comunităţilor din Filadelfia şi Smirna şi cea adresată
Sfântului Policarp al Smirnei.
Autenticitatea478 scrisorilor ignatiene este astăzi în
general recunoscută, deşi au existat dezbateri aprinse
între patrologi pe marginea acestei teme. Corpul epis-
tolar ignatian a fost bine cunoscut autorilor vechi.479
Aşa cum am arătat şi în introducerea acestui volum, am
analizat epistolele Sfântului Ignatie doar din perspec-
tiva a ceea ce ar putea ele să ne spună despre istoria
Antiohiei din perioada în care a trăit autorul lor. Este
o misiune grea să încercăm să distingem ceea ce el ne
478
Cu privire la autenticitatea epistolelor ignatiene, ches-
tiunea a fost rezolvată în principiu, deja în secolul al XIX-lea
de către Teodor Zahn în Ignatius von Antiochien, Gotha, Ed.
Perthers, 1873. Există mai mulţi autori moderni care contestă
autenticitatea corpului epistolar ignatian sau a unei părţi a
acestuia. Aşa cum am arătat în introducerea la acest volum,
plec de la ideea că epistolele atribuite Sfântului Ignatie sunt
autentice.
479
De exemplu Origen se referă la Ignatius în Prologul la
Comentariul la Cântarea Cântărilor şi în Omil. 6 la Luca. Eusebiu
de Cezarea citează din mai multe epistole ignatiene (vezi Istoria
bisericească 3, 36, ). Ieronim este dependent de Eusebiu în re-
feratul lui din De viris illustribus 16 despre Ignatie al Antiohiei.
205
 Daniel Buda
descrie despre oraşul unde a fost episcop, Antiohia,
sau comunitatea căreia i se adresează.
Ignatie este puternic ancorat în tradiţia antiohiană.
El a transferat ideea macabeană că perfecţiunea consta
în urmarea legii iudaice urmând patimile lui Hristos
pentru a deveni adevăratul Lui ucenic. Aşa cum Ma-
cabeii s-au angajat să plătească un preţ imoralităţii,
la fel a făcut şi Ignatie.480 De asemenea s-a observat
faptul că Sfântul Ignatie foloseşte de mai multe ori
cuvântul „creştin” şi „creştinătate”481 în linia descrisă
de Fapte 11, 26.
Totuşi, ce anume ne spune indirect Sfântul Ignatie
despre situaţia Bisericii al cărei episcop era? S-a vorbit
extrem de multe despre faptul că la Sfântul Ignatie
vedem vorbindu-se de un episcopat quasi-monarhic,
cum nu este cazul în alte centre creştine. Clement al
Romei, în jurul anului 96 încă nu făcea o distincţie
480
W. H. Wagner, After the Apostles …, p. 143. (vezi 4 Mac.
1,11; 6, 28; 17, 21; 18,4; 17,11-18,20 –Epistola către Efeseni 1,2;
Tralieni 3, 3-4; Romani 4,1-6,2).
481
Vezi Sf. Ignatie al Antiohiei, Epistola către Tralieni 6, 1, ed.
rom., p. 171: “Aşadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos:
Folosiţi numai hrană creştină.”; Epistola către Magnezieni 10,3, ed.
rom., p. 168: “Este o nebunie să vorbeşti de Hristos şi să trăieşti
ca iudeii. Că nu creştinismul a crezut în iudaism, ci iudaismul
în creştinism.”; Epistola către Romani 3,2, ed. rom., p. 175: “Mie
cereţi-mi numai atât: putere pentru cele dinlăuntrul meu şi din
afara mea, ca să nu mai grăiesc, ci să şi voiesc, nu numai să-mi
spun creştin, ci să şi fiu găsit creştin. Dacă voi fi găsit pot să-mi
spun şi creştin; atunci sunt credincios, când nu mă arăt lumii.”
206
Antiohia preniceeană
clară între bătrâni şi episcopi, totuşi epistolele ignati-
ene au ca temă principală episcopatul, însă în Epistola
către Romani, acest subiect ocupă un rol marginal. Una
dintre cele mai vechi opinii a fost aceea că ierarhia
aşa cum este descrisă în epistolele ignatiene ar fi fost
împrumutată la Antiohia de la instituţiile iudaice.482
Adolf von Harnack vorbeşte despre slujirea „haris-
matică” sau „universală” a apostolilor, profeţilor şi
învăţătorilor” şi slujirea „hirotonială” sau „locală” a
episcopilor, preoţilor şi diaconilor care a înlocuit-o pe
prima, după ce biserica s-a consolidat. El consideră
instituţia episcopală ca o creaţie originală realizată la
nivel local.483
Probabil că anumite cauze locale l-au determinat
pe Ignatie la o aprofundare a acestei teme a ierarhiei:
ameninţarea dochetismului, pericolul persecuţiilor,
pericolul influenţelor puternicei comunităţi iudaice.
Astăzi nu ne este clar cum a avut loc această trecere
de la structura primară a Apostolilor şi profeţilor, în-
văţătorilor etc. la cea ignatiană centrată pe episcop. În
orice caz, această trecere era deja realizată în vremea
Sfântului Ignatie, însă nu este deloc sigur că aceasta
nu era contestată la Antiohia. De aici accentul pus în
482
Vezi Edwin Hatch, The Organization of the Early Christian
Churches, London, 1881. Opinia acestuia a fost imediat criticată
de către C. Gore, The Church and the Ministry, (ed. revizuită de C.
H. Turner), Londra, 1936, p. 362 şi urm.
483
Vezi Adolf von Harnack, Entstehung und Entwicklung der
Kirchenverfassung und des Kirchenrechts in den zwei ersten Jahrhun-
derten, Leipzig, 1910.
207
 Daniel Buda
epistole pe autoritatea episcopală.484 Patima cu care
Ignatie vorbeşte despre acest subiect ne face să credem
că şi la Antiohia a existat „un conflict legat de numele
episcopilor.”485
Erau deja soluţionate vechile diviziuni dintre iuda-
izanţi şi creştinii dintre neamuri? Nu cumva dizidenţii
care au provocat un scandal şi au contribuit poate chiar
la arestarea lui Ignatius au fost chiar iudaizanţii? S-a
remarcat faptul că corpul epistolar descrie o situaţie de
conflict existentă la Antiohia486, aceasta putând fi creată
fie de criza de autoritate agravată de arestarea episco-
pului Ignatie, fie de cei consideraţi în afara Bisericii,
probabil iudaizanţi. În orice caz, chiar dacă separarea
iudaizanţilor de Biserică fusese deja realizată, ei încă
sunt percepuţi drept o ameninţare: „Dacă cineva pre-
dică iudaismul, să nu-l ascultaţi! Că este mai bine să
ascultaţi creştinismul de la un bărbat tăiat împrejur,
decât să ascultaţi iudaismul de la un netăiat împrejur.
484
“Se cuvine dar, să slăviţi în tot chipul pe Iisus Hristos ,, ca,
uniţi într-o singură ascultare, supuşi episcopului şi preoţimii, să
fiţi sfinţiţi în toate.” (Ep. Către Efeseni, II, 2, ed. rom., p. 189); “Că
şi Iisus Hristos, viaţa noastră cea nedespărţită, este voinţa Tatălui,
după cum şi episcopii, cei rânduiţi până la marginile lumii, sunt
în voinţa lui Iisus Hristos.” (Ibidem, p. 189-190). “Unde se vede
episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde
este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală” (Epistola către
Smirneni, VIII, 2, ed. rom., p. 222).
485
I Clement 44, 1.
486
Th. A. Robinson, Ignatius of Antioch and the Parting of the
Ways. Early Jewish-Christian Relations, Peabody, Massachusetts,
2009, p. 177-181.
208
Antiohia preniceeană
Iar dacă amândoi nu vorbesc de Iisus Hristos, aceştia
sunt pentru mine coloane funerare şi gropi de morţi, pe
care sunt scrise numai nume de oameni.”487 Acest text
pare să ne arate diversitatea grupurilor iudaizante pe
care le cunoştea Sfântul Ignatie ca fiind active în Asia
Mică. Prin „iudaism” el are în vedere nu iudaismul
clasic, ci „iudaizanţii.”488 A primi creştinismul de la
cei tăiaţi împrejur, pare a fi o legitizare a creştinilor
provenind dintre evrei, dar care urmau linia Bisericii
prin doctrina lor.
De asemenea în Epistola către Magnezieni Sfântul
Ignatie atrage din nou atenţia asupra iudaizanţilor: „Să
nu fiţi înşelaţi cu învăţături străine, nici cu basme vechi,
care nu sunt de folos; dacă şi acum trăim după lege,
atunci mărturisim că nu am primit harul. ... Aşadar, cei
care au trăit în rânduielile vechi şi au venit la nădejdea
cea nouă, să nu mai ţină sâmbăta, ci duminica, în care
şi viaţa noastră a răsărit, prin El şi prin moartea Lui,
pe care unii o tăgăduiesc.”489 Aşadar, iudaizanţii impu-
neau o strictă observare a legii şi sărbătorirea sâmbetei
în locul duminicii. Sfântul Ignatie combate ambele
practici şi-i îndeamnă pe magnezieni să se ferească
de aceştia. Este greu de crezut că aici Sfântul Ignatie
descrie iudaizanţii din Magnezia, pe care nu i-ar fi pu-
487
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Filadelfieni, 6, 1,
ed. rom., p. 216.
488
Shaye J. D. Cohen, Judaism without Circumcision and “Juda-
ism” without “Circumcision” in Ignatius în HTR 95: 4 (2002), p. 397.
489
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Magnezieni VIII-
IX, p. 200-201.
209
 Daniel Buda
tut cunoaşte atât de detaliat pe parcurusl scurtei sale
şederi acolo. Mai degrabă descrierea se bazează pe o
experienţă mai îndelungată a autorului de la Antiohia.
Sfântul Ignatie a dezvoltat o antropologie plină
de speranţă pe care îşi construieşte apoi hristologia sa
„incarnaţionalistă.”490 Aceasta a fost în mod evident
dezvoltată împotriva unor grupări dochetiste. Epistola
către Tralieni prezintă mai întâi un îndemn general la
ferirea de erezie: „Depărtaţi-vă de buruiana străină
care este erezie! Că ereticii, pentru a părea vrednici
de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor
gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare
amestecate cu miere şi vin; cel ce nu ştie, ia cu plăcere
băutura otrăvitoare şi moare ... Feriţi-vă de unii ca
aceştia! Şi veţi reuşi dacă nu vă mândriţi şi nu vă des-
părţiţi de Iisus Hristos Dumnezeu, de episcop şi de
poruncile Apostolilor.”491 După ce arată că o astfel de
situaţie nu a întâlnit la destinatarii epistolei492 – aşadar
este evident că Sfântul Ignatie se referă la o altă situ-
aţie, probabil cea din Antiohia – el descrie pe cei care
cred că „Hristos a pătimit în aparenţă.”493 Avem de-a
face cu o evidentă referire la dochetişti. De observat că
Sfântul Ignatie îi plasează pe aceştia în rândul păgânilor
şi al necredincioşilor. De asemenea în Epistola către
Smirneni întâlnim referiri împotriva celor care cred că
490
W. H. Wagner, After the Apostles …,p. 147.
491
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Tralieni VI-VII,
ed. rom., p. 206.
492
Vezi Ibidem, VIII, p. 206.
493
Ibidem, X, ed. rom., p. 207.
210
Antiohia preniceeană
Domnul a pătimit „în chip aparent.” De asemenea sunt
condamnaţi cei pe care „nu i-au convins nici profeţiile
nici legea lui Moise, dar până acum nici Evanghelia.”
Este posibil să avem de-a face aici cu o mărturie împo-
triva lui Saturnin.
Pe baza mărturiei epistolelor ignatiene, putem
spune că la cumpăna dintre secolele I-II comunitatea
antiohiană avea următoarele caracteristici:
– ierahia bazată pe episcop, preot şi diacon era
implementată, totuşi se aflau unii care să o conteste.
Este posibil ca biserica din Antiohia să fi suferit prin
arestarea lui Ignatie o criză de autoritate;
– pericolul iudaizanţilor era prezent şi real. Aceştia
erau deja despărţiţi de biserică însă destul de activi în
misiune şi cu tendinţe sincretiste, ceea ce-i făcea să fie
o ameninţare reală pentru Biserică;
– dochetiştii erau în mod evident prezenţi la An-
tiohia şi reprezentau o ameninţare pentru mântuirea
credincioşilor. Împotriva lor, sfântul Ignatie a dezvol-
tat o hristologie pe care autorii moderni au numit-o
„incarnaţionistă”;
– condamnarea ereziilor fără o specificaţie anume,
precum şi prezentarea unui profil general al acestora
sugerează faptul că Biserica din Antiohia se confrunta
cu o multitudine de astfel de erezii.
211
 III. Antiohia de la începutul domniei
împăratului Hadrian
până la sfârşitul domniei lui
Septimius Severus (117-211)

III.1. Antiohia în vremea împăraţilor Hadrian (117-

138) şi Antoninus Pius (138-161)

La moartea lui Traian, şeful armatei romane sta-

ţionate în Siria era P. Aelius Hadrianus. Când la 11
august vestea morţii lui Traian a ajuns la trupele din
Siria, acestea l-au proclamat pe Hadrian împărat. La fel
ca Traian, şi Hadrian a cunoscut Antiohia înainte de a
deveni împărat. A fost prezent în oraş la 13 decembrie
115 când a avut loc cutremurul şi a coordonat lucrările
de refacere ale oraşului dictate de împăratul Traian.
După moartea lui Traian la Selinus, trupul său a fost
.

readus la Seleucia Pieria unde a fost întâmpinat de

către Hadrian. Apoi a fost incinerat, iar cenuşa trimisă
la Roma.494 În perioada imediat următoare, Hadrian a

494
Scriptores Historiae Augustae, Hadrian 5, 9-10.

213
 Daniel Buda
ordonat construirea la Antiohia a unui mic templu în
onoarea lui Traian cel deificat.495 Hadrian l-a numit pe
L. Catilius Severus Julianus Claudius Severus ca suc-
cesor la guvernarea Antiohiei, după care a plecat spre
Roma, la începutul lui octombrie 117.496
Hadrian a călătorit mult în toate părţile Imperiului
Roman care a ajuns în vremea lui la maxima sa expansiu-
ne. Antiohia s-a numărat printre oraşele care au beneficiat
de sprijinul său. Se cunosc trei vizite ale lui Hadrian la
Antiohia: una în timpul războiului part, a doua în anul
123, iar a treia în anii 129-130. Potrivit lui Malalas,497
Hadrian a construit acolo un apeduct şi o baie publică
numite după numele său. De asemenea a fost construit la
Daphne un theatron menit să capteze mai multe izvoare
şi să folosească în mod eficient resursele de apă ale sub-
urbiei. Acest theatron apare şi pe mozaicul Yakto. Acesta
pare a fi cuprins şi un templu al lui Nymph care avea o
statuie a lui Hadrian prezentat ca Zeus, ţinând în mână
sfera cerească.498 Tot în vremea lui Hadrian s-a reconstruit
o instalaţie de apă numită pallas care a fost distrusă în
vremea cutremurului şi care asigura aprovizionarea cu
apă în Daphne. El a închis un izvor cu numele Castalia
care în vremea sa era inactiv, dar care mai târziu, respec-
tiv în vremea lui Julian, a devenit activ.499 Inaugurarea
495
John al Antiohiei, Fragmentul 181.
496
Scriptores Historiae Augustae Hadrian 5, 10.
497
Malalas , Cronica, XI, 277, 20-278, 19, ed. eng., p. 146-147.
498
Malalas, Cronica, XI, 278, 8-11, ed. eng., p. 147.
499
Ammianus Marcellinus 22, 12, 8, ed. eng., p. 269; Sozomen,
Istoria bisericească, 5, 19, ed. eng., p. 488.
214
Antiohia preniceeană
lucrărilor terminate la Daphne a avut loc la 23 iunie 129
în prezenţa lui Hadrian care a vizitat Antiohia. Nu se
poate determina cu exactitate dacă Harian a continuat
anumite lucrări iniţiate la Antiohia de către Traian sau a
început din proprie iniţiativă anumite proiecte.500
În timpul domniei lui Hadrian a avut loc revolta
evreilor conduşi de Bar Cochba în Palestina (132-135).
Este greu de crezut că evreii din Antiohia au partici-
pat la revolta lui Bar Kochba, aşa cum au făcut-o cei
din Mesopotamia şi Palestina. Chiar dacă vor fi fost
animaţi şi ei de spiritul de revoltă, prezenţa unei mari
garnizoane romane în Antiohia va fi prevenit orice fel
de tulburare în oraş. Mai mult, Pseudo-Hegesip scrie
că legiunile romane din Antiohia cuprindeau un “cla-
ustrum quoddam Judaeae.”501
În vremea lui Antoninus Pius (138-161), Antiohia a
cunoscut o perioadă de prosperitate tulburată doar de un
incendiu consemnat în biografia împăratului, drept unul
dintre cele trei dezastre care au avut loc în timpul domniei
sale.502 Deşi incendiul va fi fost extrem de distructiv, intere-
sant este faptul că nicio altă sursă nu îl consemnează. Mala-
las aminteşte faptul că împăratul Antonin Pius a pavat cu
marmură tebană, pe propria lui cheltuială, strada colonată
precum şi alte străzi din Antiohia.503 În această perioadă
500
G. Downey, A History of Antioch..., p. 223.
501
Kraeling, art. cit., p. 153.
502
Historia Augusta 9, 2.
503
Malalas, Cronica XI, 280,20-281,6, ed. eng., p. 148-149. Este
greu de crezut că toate străzile au fost pavate cu marmură, aşa
cum scrie Malalas.
215
 Daniel Buda
a trăit la Antiohia astrologul Vettius Valens. Numele
lui este asociat cu Antiohia, iar în anumite surse chiar
este numit Antiochenus, de unde putem presupune că
cel puţin o parte a operei sale a fost scrisă la Antiohia.
III.2. Biserica Antiohiei în prima jumătate a seco-
lului al II-lea
Episcopul Heron. După martiriul lui Ignatie, nu
avem prea multe date sigure despre istoria Bisericii
din Antiohia din primele trei sferturi ale secolului al
II-lea. Eusebiu de Cezarea doar redă şirul episcopilor
antiohieni, fără a ne oferi vreun alt detaliu despre
ei.504 Heron a fost urmaşul imediat în scaunul episco-
pal de la Antiohia al Sfântului Ignatie505 şi al treilea
episcop al oraşului (dacă Petru nu este socotit în linia
epsicopală).506 Între scrierile pseudo-ignatiene se găsesc
o scrisoare a lui Ignatie către Heron, Laus Herones şi o
rugăciune a lui Heron către Ignatie din vremea când
Heron era diacon.507 Aceasta ar indica faptul că Heron
504
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 20, ed. eng., p. 170.
505
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 3, 36, 14, ed. rom.,
p. 140: „După el (Ignatie n. n.), la scaunul episcopal al Antiohiei
a urmat Heros.“
506
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 20, ed. eng., p.
170: „Despre Biserica Antiohiei se ştie că Teofil a fost cel de-al
şaselea episcop începând de la apostoli, Corneliu fiind aşezat
ca al patrulea după Heron, iar după el, ca al cincilea a primit
episcopatul Eros.“
507
J. Krauss, Heron, L.Th.K, vol. 7, p. 746.
216
Antiohia preniceeană
a fost ales episcop la scurtă vreme după ce Ignatie a
plecat spre Roma, ceea ce înseamnă că va fi devenit epi-
scop în anul 116. Graba alegerii unui succesor pentru
Ignatie, foarte probabil înainte ca acesta să fi murit la
Roma – deci în perioada când ar fi existat şanse să se
întoarcă în viaţă – ar putea indica un conflict existent în
sânul comunităţii antiohiene sau existenţa mai multor
grupuri creştine concurente. Alegerea rapidă a unui
episcop ar fi putut avea rolul de a menţine autoritatea
episcopală şi în consecinţă ordinea în sânul comunită-
ţii. De asemenea, existenţa presupusei corespondenţe
dintre Ignatie şi Heron şi rugăciunea lui Heron către
Ignatie par a avea menirea de a-l legitima pe urmaşul
lui Ignatie şi de a-i ridica reputaţia, de vreme ce bio-
grafia sa are puncte comune cu cea a marelui Ignatie.
Episcopul Cornelius. Despre acest episcop antiohian
ştim doar că i-a urmat în scaun lui Heron, restul infor-
maţiilor, puţine, nu sunt sigure. Potrivit Cronicii lui
Ieronim, ar fi devenit episcop în anul 128, iar succesorul
său şi-ar fi început episcopatul în anul 142.508
Dacă cronologia ieronimiană este corectă, atunci
revolta evreilor conduşi de Bar Cochba (132-135) a avut
loc în timpul episcopatului lui Cornelius. Potrivit lui G.
Downey, efectul acestei noi catastrofe din istoria popo-
rului evreu asupra comunităţii creştine din Antiohia ar
fi fost faptul că mulţi evrei s-au convertit la creştinism.
Nu este prezentată nicio dovadă literară în acest sens, ci
doar speculaţia că astfel s-a dezvoltat metoda exegetică
508
Fericitul Ieronim, Cronica 202, ed. Helm, p. 199.
217
 Daniel Buda
specifică acestui centru creştin şi vizibilă în opera lui
Teofil al Antiohiei.509
Episcopul Eros a urmat în scaun, începându-şi epi-
scopatul în 142. Putem deduce doar faptul că a fost
episcop al Antiohiei până la începutul episcopatului
lui Teofil, adică până în 169.
Gnosticismul a continuat să fie prezent la Antiohia
în prima jumătate a secolului al II-lea.
Saturninus510 a fost, potrivit Sfântului Irineu al
Lyonului511, “din Antiohia de lângă Daphne” şi ucenic
al lui Menandru. Irineu şi consideră erezia lui ca fiind
inspirată din Simon Magul şi Memandru, fapt confir-
mat şi de autorii moderni.512 Hipolit afirmă explicit că
Saturnin a predicat la Antiohia şi că a fost liderul gnos-
509
Grant, The Problem of Theophilus ..., p. 196.
510
Potrivit lui Hipolit (Haer 7, 28, GCS 26, 208) numele corect
al acestui eretic ar fi Satorneilos. Acesta este preferat de către unii
autori moderni (vezi St. Irenaeus, Against the Heresies, nota 1, cap.
24, p. 230). Vezi art. Satornil (Saturninus) de Christoph Markschies,
RGG (4), vol. VII, p. 846.
511
St. Irenaeus of Lyons, Against the Heresies 24,1, trad. şi
note de Dominic J. Unger, vol I, Ancient Christian Writers vol.
55, Paulist Press, New York, 1992, p. 84.
512
K. Rudolf, Gnosis : The Nature and History of Gnosticism,
trad. de P. W. Coxon, K. H. Kuhn, R. McL. Wilson, San Fran-
cisco, 1987, p. 298. Saturninus ar fi urmat doctrina lui Simon
Magul şi Menandru, mai ales în ceea ce priveşte creaţia lumii de
către îngeri inferiori, dar se deosebeşte de aceştia în alte puncte
doctrinare. Saturnin nu a cuprins în doctrina sa figura feminină
ennoia distingeau clar între cei buni şi cei răi şi adepţii lui urmau o
viaţă ascetică.
218
Antiohia preniceeană
ticilor din Siria.513 Dacă urmărim doctrina lui Saturnin
aşa cum este ea descrisă de către Sfântul Irineu514, ob-
513
Hipolit, Haer., 7, 28, GCS 26, 208-210.
514
Sf. Irineu îl prezintă pe Saturnin drept principalul reprezen-
tant al ereziei gnostice în Siria, corespondentul lui în Alexandria
fiind Basilides. Totuşi doctrinele lor, ţine să precizeze Irineu al
Lyonului, nu sunt identice. „Saturninus, urmându-l pe Menandru,
presupunea că este un Tată care este necunoscut tuturor şi care i-a
făcut pe Îngeri şi Arhangheli, virtuţi şi Puteri. Însă lumea şi toate
cele ce sunt în ea a fost creată de şapte îngeri anume. Omul este de
asemenea lucrarea Îngerilor. Când o imagine strălucitoare a apărut
de sus de la Puterile suverane şi ei nu au fost în stare să se ţină
de ea pentru că s-a suit imediat înapoi, el spune că ei s-au sfătuit
unul cu altul spunând: Să facem pe om după chipul şi asemănarea
noastră.” Când a fost făcut primul-om-format şi nu a fost în stare să
stea sus datorită slăbiciunii Îngerilor, ci se târa pe pământ asemeni
unui vierme, atunci Puterea de sus a avut milă de el pentru că a
fost făcut după asemănarea sa şi ea a trimis o scânteie de viaţă care
l-a ridicat şi l-a a-şezat drept şi l-a făcut să trăiască. După aceea,
pretinde el, această scânteie de viaţă revine la propria ei categorie
după ce omul moare, iar restul lucrurilor din care el a fost făcut
sunt din nou absorbite în aceleaşi lucruri. 2. El presupunea apoi că
Mântuitorul a fost nenăscut, necorporal şi lipsit de formă; totuşi
el credea că a apărut sub forma unui om. El spune că Dumnezeul
evreilor este unul dintre Îngeri. În acest sens, pentru că Tatăl său a
dorit să distrugă toate principialităţile, Hristos a venit să-L distrugă
pe Dumnezeul evreilor şi să aducă mântuire acelora care cred în El.
Cu adevărat el spune că au fost făcute două feluri de oameni de către
Îngeri, unii care sunt răi şi alţii buni. Iar de vreme ce demonii i-au
ajutat pe cei răi, Mântuitorul a venit pentru distrugerea oamenilor
răi şi a demonilor, însă pentru mântuirea celor buni. În afară de
aceasta, el a afirmat că a te căsători şi a naşte copii vine de la Satana.
Mulţi dintre adepţii lui se abţin de la mâncare animală rătăcindu-i
pe mulţi cu acest tip fals de cumpătare. În ceea ce priveşte profeţiile,
219
 Daniel Buda
servăm că aceasta a fost clar orientată antiiudaic, ceea
ce l-a determinat pe Kraeling515 să-l includă pe acesta
într-o grupă de mai mulţi eretici creştini antiohieni şi
sirieni care au dezvoltat o doctrină împotriva evreilor.
Kraeling explică o astfel de orientare prin pericolul pe
care astfel de eretici îl simţeau că-l reprezintă comu-
nitatea iudaică. Hipolit a păstrat mici fragmente din
opera lui Saturninus.516
Saturnienii sunt pomeniţi doar cu numele de către
Hegesip517, Iustin Martirul.518 Afirmaţiile lui Ignatie al
Antiohiei împotriva unei forme de dochetism par a fi
îndreptate împotriva adepţilor lui Saturnin.519
Un produs al gnosticismului sirian, probabil
antiohian, pare să fi fost Kerdon (Cerdo) Sirianul.520
Considerat urmaş al lui Simon Magul şi influenţat de
Saturnin, despre Cerdo ştim că s-a aşezat la Roma când-
unele dintre ele rostite de către Îngerii care au făcut lumea, altele de
către Satana despre care el presupune a fi chiar acel Înger care s-a
opus acelora care au făcut lumea, în special Dumnezeul evreilor”
(Sf. Irineu, Against the Heresies I, 24, 1-2, ed. eng., p. 84-85).
515
Kraeling, art. cit., p. 175.
516
Fragmentele au fost păstrate în Hipolit Haer. 7, 28, pu-
blicate în GCS 26, 208-210. Au fost re-editate în SC 264, 321-325.
517
Eusebiu, Istoria bisericească 4, 22, ed. rom., p. 171; GCS
9,1,370.
518
Sfântul Justin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, XXXV,
ed. rom., p. 169. Ambii autori doar amintesc pur şi simplu că
numele saturnienilor vine de la Saturnin.
519
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Epistola către Smirneni Smirna
4 şi urm, ed. rom., p. 220-221.
520
Gerhard May, Cerdo (Kerdon) în RGG (4),vol. 2, p. 87.
220
Antiohia preniceeană
va între anii 138-144 şi a intrat în legătură cu Marcion,
un alt eretic gnostic. Hipolit scrie despre învăţătura
lui următoarele: “Însă unul Cerdon, asemeni acestor
(eretici, este vorba de melchisedecieni şi nicolaiţi, pre-
zentaţi anterior de Hipolit) şi a lui Simeon, afirmă că
Dumnezeu Cel predicat de către Moise şi prooroci nu
a fost Tatăl lui Iisus Hristos. Căci (el susţine) că Acesta
(Tatăl) a fost cunoscut, în vreme ce Tatăl lui Hristos a
fost necunoscut şi că acesta din urmă a fost drept, iar
celălalt a fost bun. Iar Marcion a coroborat doctrina
acestui (eretic) în lucrarea pe care a încercat să o scrie
şi pe care a numit-o Antitheses. Şi a fost în obişnuinţa
lui (ca în această carte) să exprime orice calomnie năs-
cută în mintea sa împotriva creatorului universului.521
Referatul Sfântului Irineu al Lyonului este ceva mai
precis, în sensul că precizează că acest Kerdon nu şi-a
luat învăţătura direct de la Simon Magul, ci de la ur-
maşii acestuia: “Cerdo a fost cel care şi-a luat sistemul
său de la adepţii lui Simon, şi a venit să trăiască la
Roma, în vremea lui Higin care a ţinut al nouălea loc
în succesiunea episcopală de la Apostoli încoace. El a
învăţat că Dumnezeu Cel vestit de lege şi de profeţi nu
a fost Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acesta
din urmă nu a fost cunoscut, iar celălalt a fost drept,
iar acesta binevoitor.”522
521
Hipolit, Philosophumena 7, 25, ed. eng., p. 198-199. Epifanie,
Panarion, Haer 41, 1 repetă în mare cam acelaşi lucru.
522
Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor 1, 27, ed.
eng. ANF vol. I, p. 504.
221
 Daniel Buda
Eusebiu de Cezarea scrie următoarele despre acest
Kerdon şi timpul petrecut de acesta la Roma: “Kerdon,
predecesorul lui Marcion, a trăit şi el tot pe vremea
lui Higin, care era cel de-al nouălea episcop al Romei,
sub care a făcut şi pocăinţă, dar n-a rămas statornic,
ci o dată învăţa pe ascuns, altă dată făcea din nou
pocăinţă, iar altă dată făcea din nou pocăinţă, iar altă
dată, fiind convins că a învăţat ceva rău, s-a retras din
adunarea fraţilor.”523 “Se pare că învăţătura lui Marcion
despre natura duală a divinităţii a fost preluată de la
Kerdon”.524
Ştim din mai multe surse că însuşi marcionismul
s-a răspândit de asemenea în Siria525 şi în mod sigur şi
în Antiohia. Potrivit lui W. Grant, un pasaj din lucra-
rea Către Autolic a lui Teofil al Antiohiei s-ar putea să
facă referire la erezia marcioniţilor.526 Mai mult, există
păreri527 potrivit cărora marcionismul ar fi pătruns la
Edesa, prin filieră antiohiană, în jurul anului 150 d. Hr.
523
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 11, 1, ed. rom.,
p. 153. Paragraful următor din HE redă pasajul din Irineu al
Lyonului despre Kerdon.
524
Tertulian, Împotriva lui Marcion I, 2 confirmă că Kerdon
a fost un predecesor al lui Marcion: “El (Marcion n. n.) a avut în
Cerdon un ajutător al blasfemiilor sale » (ed. eng., ANF vol. 3,
p. 377).
525
John Knox, Marcion and the New Testament, Chicago, 1942,
p. 7-8, 13, 17-18.
526
Teofil al Ant II, 24 sugerează acest lucru R. W. Grant,
Theophilus of Antioch to Autolycus …, p. 66.
527
W. Bauer, Rechtsgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christen-
tum, Tübingen, 1934, p. 27-29; J. Leroy, Les manuscrits syriaques à
222
Antiohia preniceeană
În ultimul sfert de secol II, la Antiohia era activ
învăţătorul Axionicus, despre care Tertulian scrie că
ar fi fost singurul ucenic autentic al lui Valentin, care
a păstrat învăţătura acestuia.528 De fapt, Valentin se
bucura chiar pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur de
un mare prestigiu în mediile ascetice de la Antiohia,
fapt pentru care marele predicator l-a atacat în repetate
rânduri.529 Aşadar la Antiohia ajunsese de asemenea
gnosticismul valentinian de origine alexandrină, ceea
ce este încă o dovadă că Antiohia era pe deplin conec-
tată la circulaţia ideilor, inclusiv a celor religioase, din
Imperiul Roman.
III.3. Antiohia în vremea împăraţilor Marc Aureliu
(161-180) şi Comodus (180-192)
În vremea lui Marc Aureliu (161-180) a avut loc o
campanie împotriva parţilor, care a pornit de asemenea
de la Antiohia. Marc Aureliu a introdus sistemul cole-
gialităţii în conducerea imperială, adoptând şi asociind
la domnie pe L. Aurelius Comodus care i-a urmat la
tronul imperial. Aureliu şi-a adoptat numele de An-
peintures. Contribution à l’étude de l’iconographie des églises de langue
syriaque, vol. I, Paris, 1964, p. 22;
528
Tertulian, Împotriva lui Valentinian 4, 3, ed. eng., ANF
vol. 3, p. 735 : «Axionicus din Antiohia este singurul bărbat care
la ora actuală cinsteşte memoria lui Valentinus, menţinând pe
deplin regulile lui. »
529
Giovanni Filoramo, op. cit., p. 171; Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sermo I,3 in Genesim, De sac. IV,4; De verg. 3 ;
223
 Daniel Buda
toninus şi a dat numele său de Verus pentru colegul
său imperial. În această perioadă, Vologases III, regele
Partiei a considerat că a sosit momentul să cucerească
pentru el Armenia. Guvernatorul Capadociei a pornit
o campanie împotriva lui Vologases, dar a fost învins,
iar parţii au invadat Siria. În aceste condiţii, Marc Au-
reliu l-a numit pe Verus comandant al unei expediţii
militare care a plecat de la Roma spre răsărit în 162 d.
Hr. unde a ajuns abia spre sfârşitul sezonului de navi-
gaţie, în toamna anului 162 pentru că s-a oprit în mai
multe locuri cu corabia spre a organiza petreceri. Acest
Verus era mai interesat de chefuri şi petreceri şi a stat la
Daphne în timpul verii şi la Laodicea în timpul iernilor,
trecând din când în când pe la Antiohia. Repede a ajuns
să fie ridiculizat de către antiohieni. De asemenea nu
s-a înţeles cu Annius Libo, legatul Siriei.530 Din fericire
el a delegat trei generali, buni profesionişti în ale ar-
melor, care au reuşit să-l învingă pe Vologases în anul
166. În tot acest timp, Verus a stat la Antiohia, Daphne
şi Laodicea. De asemenea a făcut o vizită pe Eufrat.531
În decembrie 165, forţele romane care au cucerit Se-
leucia de Tigru au fost lovite de o epidemie de variolă.
Când au revenit în Siria, trupele au adus boala cu ele.
Vreme de cincisprezece ani, întreaga lume romană a
suferit de această boală.532 Antiohia a fost primul mare
530
Scriptores Historiae Augustae, Verus 6, 9; Scriptores Historiae
Augustae , Marcus Antonius 8, 2 Verus 7, 1-10.
531
Scriptores Historiae Augustae SHA Verus 7,6.
532
Scriptores Historiae Augustae SHA Verus 8, 2-3; Dio Cassius
71, 2-4, ed. eng., The Loeb Classical Library vol. 177, p. 3-9; Ammi-
224
Antiohia preniceeană
oraş care a fost lovit de această molimă. Mulţi antiohi-
eni şi-au pierdut viaţa. Pe la mijlocul anului 166, Verus a
revenit la Roma, iar toamna ambii împăraţi au celebrat
victoria. După acest război, Gaius Avidius Cassius a
primit în anul 165 guvernarea Siriei. Apoi el a primit
titlul de maius imperium Oriens, foarte probabil în anul
166, sau în anul 169, o putere deosebită spre a asigura
stabilitatea în regiune.
La mijlocul lui aprilie a anului 175, Antiohia a fost
zguduită de o revoltă condusă de acest Avidius Cas-
sius. Probabil că el a fost instigat de împărăteasă care
prevedea sfârşitul fizic al împăratului, spre a deveni
el însuşi împărat. Pentru o perioadă se pare că a con-
trolat mai toată partea de răsărit a Imperiului. După
trei luni şi şase zile de revoltă, a fost ucis de doi ofiţeri
din armata sa.533
Împăratul pornise deja spre Răsărit înainte de
moartea lui Cassius. El l-a numit ca legat al Siriei pe
Martius Verus, unul dintre comandanţii din timpul
războiului part care a fost înainte guvernator al Capa-
dociei. Verus a mers în Siria spre a restabili autoritatea
imperială. Verus a avut o atitudine plină de clemenţă
faţă de centrele urbane din Răsărit, cu excepţia oraşelor
Antiohia şi Cyrrhus, care au fost considerate centrele
revoltei. El a refuzat să meargă la Antiohia şi a pedep-
sit oraşul prin stoparea jocurilor oraşului, interzicerea
adunărilor publice, emiterea unui edict prin care locu-
anus Marcellinus 23, 6, 24, ed. eng., p. 363.
533
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 227.
225
 Daniel Buda
itorii oraşului erau cenzuraţi.534 În cele din urmă el s-a
înduplecat şi a mers la Antiohia, ridicând pedepsele
impuse oraşului.535 Lucilla, fiica lui Marc Aureliu, s-a
căsătorit cu Tiberius Claudius Pompeianus care era
originar din Antiohia şi unul dintre cei mai apropiaţi
prieteni ai împăratului. Se pare că el a jucat un rol im-
portant în clemenţa arătată oraşului.
Construcţiile realizate de Marc Aureliu la Antiohia
nu ne sunt amintite de către Malalas. De asemenea nu
ştim dacă acestea au fost realizate înainte sau după
revolta lui Avidius Cassius.536 Marc Aureliu a construit
la Antiohia o baie publică numită centenarium, pe locul
unei foste băi care a fost distrusă de cutremurul din
anul 115 d. Hr. din vremea lui Traian. Tot Marc Aureliu
a construit la Antiohia un museum la care era adăugat
un nymphaeum în formă de sigma care mai târziu s-a
numit „ocean” datorită mozaicului Oceam plasat acolo
de împăratul Probus (276-282).537
Deşi Marc Aureliu a fost un persecutor al creşti-
nilor, nu avem informaţii că aceasta i-ar fi afectat pe
creştinii din Antiohia.
Comodus (180-192), fiul nedemn al lui Marc Aure-
liu, a vizitat Antiohia alături de tatăl său în campania
534
Scriptores Historiae Augustae , Marcus Antonius 25, 9-10.
535
Scriptores Historiae Augustae, Marcus Antoninus 25,8 şi 12;
Avidius Cassius 9, 1.
536
Müller, Antiq. Antioch p. 90-91 crede că aceste construcţii
au fost în perioada de după ce Antiohia a primit clemenţă.
537
Malalas, Cronica, XI, 282, 10-11; 302, 7-9, ed. eng., p.
149-150.
226
Antiohia preniceeană
din 175-176.538 Ca împărat, el nu a vizitat Antiohia,
căci nu a ieşit niciodată din Italia după ce a devenit
împărat. Ceea ce ştim despre Antiohia din această
perioadă este că împăratul Comodus a reintrodus la
Antiohia jocurile olimpice interzise de Marc Aureliu în
anul 175-176. Antiohienii, cunoscând preferinţa împă-
ratului Comodus pentru jocuri, au cerut permisiunea
de a organiza jocurile olimpice.539 Comodus a aprobat
petiţia, şi jocurile olimpice au fost pentru prima dată
organizate din nou în 181.540 Potrivit descrierilor lui
Malalas, rolul principal în jocurile olimpice relansate
la Antiohia a fost jucat de către Alytarch. El a primit
onoruri divine ca reprezentant al lui Zeus, în onoarea
căruia erau ţinute jocurile olimpice. El nu dormea într-
un pat sau sub vreun acoperiş, ci în aer liber în curtea
kaisaron-ului, pe aşternut curat şi rogojini de papură
aşezate pe pământ. Purta o robă albă ornată cu aur.541
Secretarul (grammateus) jocurilor olimpice antiohiene,
numit de senatul oraşului, a primit onorurile cuvenite
lui Apolo.542 Amphithales-ul jocurilor, numit tot de către
senat, a primit onorurile cuvenite lui Hermes.543
Au fost construite mai multe clădiri în vederea
bunei organizări a jocurilor olimpice. Astfel, a fost
538
Scriptores Historiae Augustae, Commodus 2, 3.
539
Malalas, Cronica, XII, 283, 1- 290,2, ed. eng., p. 151-154.
540
Chronicon Paschale 490, 8-16; G. Downey, Antioch under
Severus and Caracalla ... p. 146-156.
541
Malalas, Cronica, XII, 286,12-287,7, ed. eng., p. 152-153.
542
Malalas, Cronica, XII, 287, 8-12, ed. eng., p. 153.
543
Malalas , Cronica, XII, 287, 13-18, ed. eng., p.153.
227
 Daniel Buda
construită o pistă de alergare acoperită – xystos–în stil
grecesc, cu acoperiş, colonade şi locuri spre a putea fi
folosit de atleţi şi pe timp de ploaie sau căldură excesi-
vă.544 Această construcţie se afla vizavi de templul Ate-
nei restaurat cu ocazia acestei construiri a xystos-ului.
Tot lângă acesta s-a construit o baie publică numită a lui
Comodus. Complexul cuprindea de asemenea o statuie
a lui Zeus Olympianus, patronul jocurilor olimpice.545
Decretul lui Comodus prevedea şi organizarea altor
jocuri şi celebrări publice, susţinute tot din bani publici.
Dintre alte manifestări publice, merită amintit festi-
valul maiouma, probabil o supravieţuire a unui vechi
cult siriac, asimilat cel puţin în parte cu festivalurile
orgiastice nocturne ale lui Dionisos şi al Afroditei. Era
celebrat la fiecare trei ani în luna mai. Decretul lui Co-
modus permitea cumpărarea din bani publici de lămpi
şi alte echipamente necesare pentru festival.546 Un alt
joc aprobat au fost, potrivit lui Malalas, cursele de cai
care aveau loc în fiecare săptămână de ziua soarelui.
Mai exista un festival de vânătoare pus în legătură cu
sărbătorirea lui Ares şi Artemis. 547 Ca semn de recu-
noştinţă faţă de Comodus, antiohienii i-au construit o
statuie la Antiohia.548
Nu avem ştiri despre persecutarea creştinilor la
Antiohia în vremea lui Comodus.
544
Malalas, Cronica, XII 283, 7-8, ed. eng., p. 151 .
545
Malalas, Cronica, XII, 283, 4-9 , ed. eng., p.151.
546
C. O. Müller, Antiquitates Antiochenae …, p. 33.
547
Malalas, Cronica, XII, 285, 12-16, ed. eng., p.151-152.
548
Malalas, Cronica, 286, 4-5, ed. eng., p. 152.
228
Antiohia preniceeană
III.4. Episcopul Teofil al Antiohiei
Potrivit Cronicii lui Ieronim549, Teofil550 i-a urmat
lui Eros în scaunul episcopal al Antiohiei începând
cu anul 169, fiind, potrivit lui Eusebiu de Cezarea, al
şaselea episcop al Antiohiei.551 Din opera sa rezultă că
s-a născut lângă Eufrat, din părinţi păgâni, primind o
educaţie elenistică. Cu siguranţă a studiat retorica.552
S-a convertit la creştinism la maturitate, după citirea
Sfintelor Scripturi, aşa cum el însuşi scrie: „Nici eu nu
credeam în învierea morţilor; dar acum, după ce am
înţeles bine aceste lucruri, cred; în acelaşi timp am dat
de Sfintele Scripturi ale sfinţilor profeţi, care prin Duhul
lui Dumnezeu au prezis pe cele de mai înainte aşa cum
se întâmplă, iar pe cele viitoare în ordinea în care se
vor împlini. Luând aşadar dovadă de cele întâmplate,
arătate de mai înainte, nu mai sunt necredincios, ci cred,
supunându-mă lui Dumnezeu. ”553 Singura dată sigură
din cariera sa episcopală este detaliul că era angajat la
scrierea celei de-a treia cărţi a lucrării sale Către Autolic
la scurtă vreme după moartea împăratului Marc Aure-
liu la 17 martie 180. Nu este clar că la acea dată a fost
549
Fericitul Ieronim, Cronica, ed. Helm, p. 205.
550
Quasten I, p. 236-241.
551
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 20, ed. rom., p.
170: „Despre Biserica Antiohiei se ştie că Teofil a fost cel de-al
şaselea episcop începând de la Apostoli.”
552
Când Teofil se autodefineşte ca şi „needucat în arta vorbi-
rii“ (Către Autolic, 2, 1, ed. rom., p. 388) arată că de fapt studiase
retorica şi îşi însuşise principiile acesteia.
553
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, I, 14, ed- rom., p. 386.
229
 Daniel Buda
episcop. A murit înainte de 188 când Maximinus era
deja episcop al Antiohiei.554
Potrivit lui Eusebiu555, Teofil a fost autorul unui
tratat Împotriva ereziei lui Hermogenes, a unui tratat
Împotriva lui Marcion şi a „câtorva scrieri catehetice.” Pe
lângă scrierile catehetice, Fericitul Ieronim556 aminteşte
un Comentariu evanghelic şi unul la Proverbele lui
Solomon, iar în epistola 121, 6, 15 vorbeşte de o armo-
nie evanghelică. Teofil însuşi aminteşte de mai multe
ori de o lucrare a sa despre istorie, scrisă înainte de
apologia Către Autolic.557 Toate aceste lucrări amintite
s-au pierdut. Despre tratatul antimarcionit al lui Teofil,
Eusebiu de Cezarea scrie cu multă apreciere, plasân-
du-l pe autor în rândul marilor luptători din vremea
sa împotriva ereziilor.558
554
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 3, 27-28, ed. rom, p.
461-462.
555
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 24, 1, ed. rom.,
p. 174: „De la Teofil, pe care l-am citat ca episcop al Antiohiei,
avem mai întâi trei cărţi adresate lui Autolic, în care se cuprind
învăţături elementare, în al doilea rând lucrarea cu titlul Împo-
triva ereziei lui Hermoghen, în care foloseşte mărturii luate din
Apocalipsa lui Ioan. Mai există de la el şi alte lucrări catehetice.”.
556
Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri ... 25.
557
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 30, ed. rom., p . 421:
„Şi eu am scris despre acestea într-o altă lucrare, după cum am
spus mai înainte, vorbind despre ordinea genealogiilor, în prima
carte a lucrării mele, Despre istorii.”
558
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 24, ed. rom., p.
170: „Teofil a luptat şi el cu alţii împotriva ereziilor, după cum
reiese din scrierea de mare valoare compusă de el Împotriva lui
230
Antiohia preniceeană
Din opera sa, s-au mai păstrat până astăzi doar trei
cărţi Către Autolic compuse la scurtă vreme după anul
180, căci a treia carte conţine o cronologie a istoriei lumii
care se opreşte la moartea lui Marc Aureliu (17 martie
180). Lucrarea relevă o anumită stare de tensiune, pro-
babil apropiată de persecuţie în care trăia comunitatea
antiohiană. Teofil mărturiseşte în mod deschis desti-
natarului lucrării sale că el este un creştin, nume care
era la Antiohia „o bătaie de joc,” ceea ce în contextul
lucrării pare a fi o chestiune de curaj.559 Lucrarea este
adresată unui destinatar care este păgân şi are un carac-
ter apologetic şi polemic. Este pentru prima dată când
un autor antiohian cunoscut nouă care se angajează
într-o polemică cu religiile şi filosofia păgână. Deşi s-a
observat că expunerea sa este mai degrabă nesistema-
tică, căci nu prezintă cu claritate nici credinţa creştină,
nici filosofiile eleniste,560 opera lui Teofil reflectă faptul
că creştinismul antiohian îşi rezolvase deja o serie de
probleme interne, iar acum era gata să intre în polemi-
că cu păgânismul, cu filosofia, teologia şi morala lui,
prezentând în contrast cu acesta creştinismul ca pe o
filosofie, teologie şi morală superioare.
S-a observat de asemenea că ideile lui Teofil se
apropie de iudaism, care era atât de bine reprezentat
la Antiohia, încât uneori pare a fi mai mult evreu decât
Marcion, scriere care s-a păstrat şi ea până astăzi împreună cu
alte cărţi despre care am vorbit.”
559
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1, ed. rom., p. 373.
560
R. M. Grant, Theophilus of Antioch to Autolycus în HTS 40
(1947), p. 256.
231
 Daniel Buda
creştin. Editorul lui Teofil în engleză, R. M. Grant, scrie
că aproape tot ce scrie el ar putea fi pus şi pe seama
evreilor.561 Faptul că o persoană cu un astfel de profil
a putut deveni episcop, ar arăta influenţa iudaismului
asupra bisericii din Antiohia. De asemenea distincţia
dintre erezie şi ortodoxie, între creştinism şi iudaism
nu pare a fi foarte clară562 în această operă a lui Teofil.
Modul literal de interpretare al Scripturii anunţă în mod
evident şcoala antiohiană dezvoltată mai târziu. Într-
adevăr, există şi alte dovezi că influenţa iudaismului
crescuse în biserica din Antiohia în a doua jumătate
a secolului al II-lea. Liturghia antiohiană din această
perioadă conţine numeroase elemente iudaice.563 Din
această perspectivă, unii au văzut opera lui Teofil drept
începutul unui demers de conciliere între învăţătura
creştină şi cea iudaică şi păgână continuată de Paul de
Samosata.564
Din prezentarea vieţii şi analizarea operei păstrate
de la Teofil al Antiohiei, putem deduce că în vremea
sa Biserica din Antiohia:
– se confrunta cu mai multe erezii, printre care cea
a lui Hermoghen şi Marcion, împotriva cărora Teofil
a scris tratate;
– trăia într-o stare de tensiune, apropiată probabil
unei posibile situaţii de persecuţie;
561
Grant, Autolicus, Introduction, p. XVII-XVIII ;
562
Bauer, Rechtsgläubigkeit und Ketzerei …, p. 22-23.
563
Vezi R. M. Grant, The Early Antiochene Anaphora, în Angli-
can Theological Review 30 (1948), p. 91-94.
564
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 302.
232
Antiohia preniceeană
– şi-a rezolvat problemele interne şi conflictul cu
iudaismul, iar acum era gata să se confrunte cu păgâ-
nismul;
– este posibil ca în vremea lui Teofil să fi găsit iuda-
ismul ca fiind un adversar mai puţin primejdios decât
păgânismul sau cel puţin să fi identificat păgânismul ca
fiind un adversar comun creştinismului şi iudaismului.
Aşa s-ar putea explica apropierile de iudaism pe care
lucrarea Către Autolic le trădează.
III.5. Antiohia în vremea urmaşilor lui Comodus
şi a împăratului Septimius Severus (193-211)
Comodus a murit la 31 decembrie 192, fără să lase
urmaşi. Au fost proclamaţi doi împăraţi, ambii fiind
asasinaţi la scurtă vreme unul după altul: Pertinax şi
Didius Julianus. Un al treilea pretendent, pe nume Pes-
cennius Niger a apărut în Siria, dar a fost şi el asasinat.
Antiohia a jucat un rol în scurta domnie a lui Didius
Julianus (28 martie-1 iunie 193) care, fiind impopu-
lar la Roma, a căutat sprijinul guvernatorului Siriei
şi al trupelor sale, Pescennius Niger.565 Didius a fost
proclamat împărat la Antiohia. El a transformat acest
oraş în capitala lui temporară, unde a primit delegaţii
străine şi conducători ai provinciilor din Răsărit.566 În
acest timp, P. Septimius Severus, guvernator al Pan-
565
Dio Cassius-Xiphilinus 74, 13, 5.
566
Herodian, History of the Empire, 2,7,9-2,8,8, ed. eng., p.
187-191.
233
 Daniel Buda
noniei de Sus, s-a autoproclamat împărat. Potrivit lui
Herodian, Didius Julianus nu s-a temut atât de mult
de Septimius Severus cât de Pescennius Niger şi de
forţele sale din Siria.567
Potrivit lui Malalas, Didius Julianus a fost cel care a
construit un plethrion o construcţie care să adăpostească
jocurile cu lupte din cadrul olimpiadelor. Înainte, aces-
tea au fost ţinute în teatru, dar a devenit neîncăpător.
De aceea antiohienii au trimis o scrisoare către împă-
rat să finanţeze construcţia acestuia.568 După Malalas,
acesta a fost construit lângă kaisarion şi lângă xystos şi
baia lui Comodus. Avem mărturii că Didius Julianus
a răspuns foarte pozitiv acestei cereri.569 Nu este clar
dacă nu cumva planul construirii acestui complex a fost
format pe vremea lui Comodus şi a fost doar continuat
de Didius Julianus. De asemenea, dacă a existat această
aprobare din partea lui Didius Julianus, a fost dată atât
pentru a câştiga şi mai mult suportul antiohienilor, dar
şi pentru că el însuşi a fost mare amator de spectacole.570
Didius Julianus a fost condamnat la moarte de către
senat şi a fost omorât la 1 iunie 193. Noul împărat Sep-
timiu Sever a trebuit mai întâi să termine cu Pescennius
Niger, care s-a proclamat împărat în Răsărit şi care se
bucura de mai mare popularitate la Roma decât însuşi
567
Scriptores Historiae Augustae, Didius Julianus 5, 1; Herodi-
an, History of the Empire, 2, 7, 4, ed. eng., p. 183-185.
568
Vezi descrierea lui la Malalas, Cronica, 290, 14-20, ed.
eng., p. 154.
569
Scriptores Historiae Augustae, Didius Julianus 9, 2.
570
Dio Cassius-Xiphilinus 74, 14, 1.
234
Antiohia preniceeană
Septimiu Sever.571 Potrivit lui Herodian, multe dintre
trupele lui Pesennius erau concentrate la Antiohia la
care s-au adăugat noi trupe.572 Oraşul Laodicea s-a
declarat sprijinitor al lui Severus şi trupele celor două
oraşe s-au luptat la Issus în anul 194., iar Pescennius
a fost învins. El a fugit la Antiohia unde a aflat oraşul
plin de jale pentru pierderile suferite în bătălie. El a
ales să fugă doar însoţit de câţiva soldaţi. A fost prins
şi ucis în suburbiile Antiohiei.573
Una dintre primele măsuri pe care le-a luat Septi-
mius Severus (193-211) pentru a evita ca pe viitor gu-
vernatorii Siriei să mai ridice pretenţii la tronul Romei
a fost să împartă în două provincia Siriei: Celesiria şi
Siria Fenicia, la sfârşitul anului 194 sau începutul anului
195.574 Antiohia ca oraş a fost pedepsită în mod aparte,
nu numai pentru că l-a susţinut pe Pescennius Niger,
ci şi pentru că locuitorii săi, liberi în spiritul lor, l-au
ironizat pe Septimiu Sever când s-a aflat în 179 d. Hr. la
Antiohia în fruntea legiunii IV Scythica.575 Laodicea era
geloasă pe prestigiul Antiohiei încă de la începuturile
571
Herodian, History of the Empire, 2,8,9, ed. eng., p. 195.
572
Herodian, History of the Empire 3,1,4, ed. eng., p. 255: „Un
mare număr de oameni din clasa de jos din Antiohia, mai ales
tineri care nu gândeau, entuziaşti susţinători ai lui Niger, s-au
alăturat armatei, mai degrabă din impuls decât datorită experi-
enţei lor.”
573
Herodian, History of the Empire 3,4,6, ed. eng., p. 279.
574
C. A. Harrer, Studies in the History of the Roman Province of
Syria, Princeton, 1915, p. 87-90. Datarea se bazează pe o inscripţie
descoperită la Palmyra.
575
Scriptores Historiae Augustae, Severus 3,6,7; 9,4.
235
 Daniel Buda
acestui oraş.576 Septimiu Sever, folosindu-se de anumite
avantaje pe care le avea Laodicea, a luat de la Antio-
hia titlul de metropolis şi l-a oferit Laodiceei. Antiohia
a devenit kome sau sat al Laodiceei şi “subordonată
Laodiceei.”577 Laodiceea a primit dreptul ius Italicum şi
statutul de capitală a Celesiriei. Laodicea a primit multe
alte privilegii. De asemenea, Antiohia a fost umilită prin
faptul că jocurile olimpice au fost mutate de la Antiohia
la Laodicea. Prin această mutare, Septimiu urmărea şi
slăbirea partidelor verzilor şi albaştrilor, care aveau şi
implicaţii politice.578 Schimbarea statutului Antiohiei
a intrat în vigoare în anul 196.
Antiohia a servit totuşi ca loc de pregătire pentru
războiul lui Septimius Sever împotriva parţilor care a
avut loc în anii 197-198.579 Nu după multă vreme, An-
tiohiei i s-a redat statutul anterior. Soţia sa Julia donna
era de origine din Siria şi membră a unei familii sacer-
dotale siriene, ea contribuind probabil la schimbarea
atitudinii faţă de Antiohia. În anul 199-201, Septimius
a mers de la Egipt spre Antiohia spre a arăta că nu mai
are niciun resentiment faţă de oraş. În vreme ce se afla
la Antiohia, Septimius Sever l-a investit pe fiul său Ca-
racalla cu toga virilis ceremonie a primirii majoratului
care în mod normal avea loc numai la Roma. De aseme-
nea cei doi şi-au început consulatul comun la 1 ianuarie
576
Teodoret al Cyrului, Istoria bisericească, 5, 19.
577
Herodianus, History of the Empire …, 3, 6, 9, ed. eng., p. 295.
578
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 241.
579
Dio Cassius, Roman History, 75, 9-12, ed. eng., p. 181-201.
236
Antiohia preniceeană
202, lucru rar celebrat în altă parte decât la Roma.580
În anul 202 au fost emise monede reprezentând-o pe
Tyche a Antiohiei ca semn de reabilitare a oraşului.581
Septimiu Sever a dotat de asemenea oraşul cu o baie
publică, în partea dintre munte a oraşului, care a primit
numele de Severianum.582 O altă baie a fost construită
lângă Orontes şi a primit numele de Livianum. Potri-
vit unor surse, Caracalla a fost cel care l-a îndemnat
pe Septimius să ofere Antiohiei vechile drepturi. Este
posibil însă ca această atribuire să fie realizată de că-
tre biograf, spre a ridica popularitatea tânărului prinţ
Caracalla.583 De remarcat faptul că jocurile olimpice au
fost readuse la Antiohia abia în vremea lui Caracalla,
ceea ce arată că Septimiu Sever a gândit o reabilitare
graduală a Antiohiei, fie că nu a dorit să le detaşeze de
propriile jocuri olimpice instituite la Issus.
III.6. Biserica din Antiohia după episcopatul lui
Teofil
Se pare că încă din vremea episcopatului lui Teofil,
probabil în jurul anului 172, şi-a făcut apariţia la An-
tiohia Taţian Asirianul. Acesta a revenit din Roma în
Răsărit şi se pare că a deschis o şcoală la Antiohia.584
580
Scriptores Historiae Augustae, Severus 16,8.
581
Bellinger, Tetradrahms of Caracalla and Macrinus, 21.
582
Malalas, Cronica, XII, 294, 17-19, ed. eng., p. 156.
583
Scriptores Historiae Augustae , Caracalla 1,7.
584
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 302.
237
 Daniel Buda
Episcopul Maximinus a urmat în scaunul episcopal
antiohian după Teofil. Episcopatul său este de regulă
plasat între 188 şi 198, însă este posibil să fi început cu
puţin înainte de 188.585 Eusebiu de Cezarea scrie despre
el doar că “în fruntea Bisericii din Antiohia, ca urmaş
al lui Teofil şi ca al şaptelea episcop al acestei Biserici,
a urmat Maximin.”586 Despre episcopatul său ştim doar
că a participat la controversa pascală care a avut loc în
această perioadă. Participarea sa în această controversă
şi contribuţia adusă arată nivelul său teologic şi reputa-
ţia de care se bucura la acea vreme scaunul episcopal al
Antiohiei. În vremea sa este menţionată de către Irineu
prezenţa la Antiohia a lui Saturnin.
A urmat în scaun episcopul Serapion587 despre care,
din fericire, avem mai multe informaţii. A urcat în sca-
un în anul 198 sau 199 şi a durat până în anul 211-212
când ştim că a fost urmat de către Asclepiades. Epi-
scopatul său este aşadar în mare suprapus cu domnia
împăratului Septimiu Sever.588 Serapion a fost autor al
585
În Cronica lui Ieronim (ed. Helm, p. 207), în mod impo-
sibil, începutul episcopatului lui Maximinus este plasat în anul
277. Potrivit lui Adolf von Harnack, Iuliu Africanul plasează
începutul episcopatului lui Maximinus în anul 188 (Chronologie
der altchristlichen Literatur vol. I, p. 211).
586
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 4, 24, 1, ed. rom.,
p. 174.
587
Harnack, Bardenhewer, Quasten I, p. 283; Altaner/Stuiber.
588
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 5, 22, ed. rom.,
p. 214: “Tot pe vremea aceea trăia şi Serapion cel amintit mai
înainte şi care era al optulea episcop de Antiohia începând de
la Apostoli.”
238
Antiohia preniceeană
mai multor scrisori menţionate de Eusebiu, dar care
astăzi sunt pierdute. Iată ce scrie Eusebiu de Cezarea
despre episcopul Serapion al Antiohiei: „Scrierile lui
Apolinarie care sunt îndreptate împotriva amintitei
erezii (a frigienilor n. n.) sunt pomenite de Serapion
care, potrivit tradiţiei, urmase pe vremea aceea după
Maximin, ca episcop de Antiohia. El aminteşte despre
el într-o epistolă oarecare adresată lui Caricus şi lui
Ponticus, în care, după ce combate şi el însuşi erezia,
adaugă următoarele cuvinte: Pentru că ştiţi şi aceea că
lucrarea acestei organizaţii înşelătoare, numită <noua
profeţie>, este urgisită de toată fraternitatea cea întru
Hristos, care-i răspândită pe întreaga lume, vă trimit
şi la scrierile lui Claudiu Apolinariu, fericitul episcop
din Ierapolea Asiei. În această scrisoare a lui Serapion
sunt trecute şi semnăturile câtorva episcopi, dintre
care unul semnează aşa: <Eu Aureliu Quirinus, mar-
tir, doresc să fiţi sănătoşi>. Un altul, în felul următor:
<Aelius Publius Iulius, episcop din Debeltum, colonie
în Tracia. Pe cât e de adevărat că Dumnezeu e în cer, tot
aşa de adevărat e că fericitul Sotir din Anhial a vrut să
scoată demonul din Priscilla, dar ipocriţii nu i-au dat
voie.> Mai sunt încă în scrierile respective semnături
autografe ale unui mare număr de episcopi care au
aceeaşi părere ca şi ei.”589
Din acest citat din Eusebiu de Cezarea, înţelegem
că episcopul Serapion al Antiohiei a fost autorul unei
epistole adresată lui Caricus şi lui Ponticus împotriva
589
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 5, 19, 1-4, p. 211.
239
 Daniel Buda
ereziei frigienilor. Astfel el s-a alăturat altor teologi
ai vremii care au scris împotriva acestei erezii. Putem
presupune că combaterea acestei erezii a fost necesară
întrucât a fost răspândită la Antiohia sau în regiunile
apropiate acesteia. Eusebiu nu redă conţinutul scrisorii
care combate erezia frigienilor, în schimb redă semnă-
turile unor episcopi puse pe această scrisoare în semn
de susţinere a combaterii ereziei. Se pare că scrisoa-
rea a fost trimisă mai multor episcopi, unii chiar din
scaune îndepărtate, spre a-şi exprima susţinerea faţă
de conţinutul acesteia. Din acest citat mai înţelegem
că episcopul Serapion a făcut parte dintr-o reţea de
teologi ai vremii, mulţi dintre ei episcopi, care au scris
împotriva ereziei frigienilor. Epistola arată prestigiul de
care se bucura episcopul Serapion în rândul colegilor
întru episcopat.
Tot Eusebiu de Cezarea este cel care ne oferă alte
detalii despre opera lui Serapion: „Despre îndeletnici-
rile literare ale lui Serapion se pare că ni s-au păstrat
ştiri şi la alţi scriitori, dar până în zilele noastre nu cu-
noaştem decât următoarele: una adresată Lui Domnus,
un personaj care în vremea persecuţiei s-a dovedit
slab şi a trecut de la credinţa în Hristos la superstiţia
iudaicească; alta către Pontius şi Caritus, amândoi oa-
meni de-ai Bisericii. Apoi scrierea despre aşa-numita
Evanghelie după Petru, pe care ar fi compus-o ca să
combată minciunile cuprinse în această Evanghelie,
din cauza anumitor credincioşi ai Bisericii din Rossos,
care s-au lăsat duşi de învăţături greşite pe temeiul,
zice-se, al acestei scrieri. Găsim potrivit să cităm din
240
Antiohia preniceeană
această lucrare un scurt pasaj, prin care autorul com-
bate părerea respectivă. Iată cum se exprimă Serapion:
Fraţilor, noi ţinem la Petru şi la ceilalţi apostoli cu
aceeaşi tărie ca şi la Hristos. În schimb, avem atâta
experienţă să respingem pseudoepigrafele puse sub
numele lui, pentru că ştim că pentru astfel de scrieri
nu avem niciun temei tradiţional. Căci pe când eram la
voi socoteam că toţi eraţi legaţi de credinţa cea dreaptă
şi chiar fără să fi citit Evanghelia zisă a lui Petru îmi
ziceam: dacă numai într-atâta constă supărarea voas-
tră, atunci puteţi s-o citiţi. Întrucât însă m-am convins
din auzite că judecata voastră înclină spre erezii, mă
voi grăbi să vin din nou la voi. Aşadar, aşteptaţi-mă
pe curând! Noi cunoaştem, fraţilor, erezia lui Marcion,
care se contrazice pe sine însuşi, neştiind ce grăieşte.
Lucrul acesta îl puteţi deduce şi din cele ce v-am scris.
Într-adevăr, noi am reuşit să împrumutăm această
carte de la altcineva, şi anume tocmai de la cei care o
folosesc în calitate de urmaşi ai celor care au introdus-o
cei dintâi – şi pe care noi îi numim docheţi, pentru că
majoritatea ideilor lor ţin de această direcţie – aşa încât
am putut-o citi şi ne-am putut convinge că în cea mai
mare parte această Evanghelie consună cu adevărata
învăţătură a Mântuitorului, dar sunt şi câteva pasaje
care o contrazic, şi anume pe care le semnalăm aici.590
Din păcate este greu de determinat unde anume a
trăit acest Domnus, şi sub ce persecuţie a suferit. Este
de asemenea extrem de interesant detaliul că pentru a
590
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 12, p. 235-236.
241
 Daniel Buda
scăpa de persecuţie a trecut la „superstiţia iudaicească”,
probabil o erezie iudaizantă. Tratatul către Pontius şi
Caritus este de asemenea pomenită de către Fericitul
Ieronim591 ca fiind îndreptat împotriva ereziei monta-
niste. Este posibil ca montaniştii combătuţi de Serapion
să fi fost prezenţi la Antiohia chiar în vremea sa. Se pare
că şi corespondenţa cu comunitatea din Rossos a cu-
prins anumite referinţe la combaterea montanismului.
O atenţie specială merită scrierea despre Evanghelia
după Petru adresată comunităţii din Rossos, pe care
episcopul Serapion a vizitat-o şi urma s-o viziteze din
nou. Această comunitate cunoştea Evanghelia după
Petru, o apocrifă pe care se pare că o citeau în cadru
liturgic. Serapion este clar în a spune că aceasta nu este
autentică şi nici nu ar mai trebui citită, de vreme ce-i
incită pe unii spre erezii. Apoi Serapion mărturiseşte
că şi-a procurat un exemplar din această evanghelie
de la dochetiştii din oraşul său, a lecturat-o şi poate
spune că este bună de citit, cu excepţia unor pasaje.
Descrierea realizată de Serapion pe marginea acestei
evanghelii este destul de precisă. Un fragment destul
de mare din această Evanghelie a fost descoperit în
anul 1886 la Akhmin, acesta corespunzând întocmai
descrierii realizate de Serapion. Citind acest fragment
din Eusebiu de Cezarea despre Serapion, ne putem în-
treba de ce anume comunitatea din Rossos s-a adresat
lui Serapion în legătură cu autenticitatea Evangheliei
după Petru. Este vorba numai de prestigiul lui teologic
591
Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri 41.
242
Antiohia preniceeană
sau exista ideea că aceasta a apărut la Antiohia şi prin
urmare episcopul acestuia ar fi cel mai în măsură să dea
un răspuns adecvat ? Este greu de oferit un răspuns
definitiv. De asemenea nu putem să nu ne întrebăm
dacă nu cumva comunitatea din Rossos nu credea că
se adresează unuia dintre urmaşii direcţi ai lui Petru
din scaunul de Antiohia. De observat însă faptul că
Serapion nu face nicio referire specială la Petru, ci îl
plasează simplu în rândul celorlalţi Apostoli, nici nu
aminteşte nimic despre o posibilă legătură a acestuia
cu Antiohia.
Prestigiul lui Serapion şi al scaunului episcopal
antiohian este reflectat de faptul că el l-a hirotonit pe
Palût ca şi episcop de Edesa. Acest centru al creştinis-
mului de limbă siriacă din răsăritul Siriei era cel mai
important oraş din această regiune. Faptul că episcopul
Edesei a fost hirotonit de către episcopul Antiohiei
arată că Antiohia se bucura de un deosebit prestigiu în
regiune. Potrivit lui G. Downey, acest prestigiu a existat
şi înainte de Serapion, numai că nu-l avem noi docu-
mentat, din lipsă de izvoare. Faptul că Sfântul Ignatie
al Antiohiei s-a numit „episcop al Siriei” (Epistola către
Romani 2, 2) este un indiciu că prestigiul scaunului
antiohian era unul vechi. Potrivit unor surse siriace,
Serapion ar fi aflat că la Edesa creştinismul începuse
să ia forme sincretiste, datorită contactului cu religiile
siriene păgâne. În aceste condiţii, Serapion al Antiohiei
l-a trimis ca misionar pe Palût, care a reuşit să-i readucă
pe edeseni la creştinismul autentic. Drept urmare, el
a fost hitorotonit episcop al Edesei. Acest episod legat
243
 Daniel Buda
de Edesa pare a fi emblematic pentru modul în care
Antiohia şi-a răspândit influenţa eclesială în regiune.592
În timpul lui Serapion, anume cândva între 200-202,
Septimius Sever a emis un edict prin care interzicea
convertirile la iudaism sau creştinism. Nu se cunosc
urmări concrete ale acestui edict la Antiohia.
592
G. Downey, A History of Antioch …, p. 304. Pentru docu-
mentele siriace folosite, vezi nota bibl. 128.
244
IV. Antiohia de la Caracalla
până la sfârşitul domniei lui
Diocletian (211-305)
IV.1. Antiohia de la începutul domniei lui Cara-
calla până la cucerirea persană (211-260)
Septimius Severus a murit la York la 4 februarie
211 şi a fost urmat la domnie de fiul său Caracalla de
aproximativ douăzeci şi cinci de ani, precum şi fratele
său Geta. Disensiunile dintre cei doi fraţi, care au fost
asociaţi de tatăl său la domnie, au început încă din
anii când Septimiu era în viaţă. Ei au decis să împartă
Imperiul, Caracalla luând vestul, iar Geta estul. Geta
ar fi ales drept capitală fie Alexandria, fie Antiohia.593
Planul nu a mai fost pus în aplicare pentru că Geta a
fost ucis de Caracalla la 26 februarie 212. Caracalla a
fost de mai multe ori la Antiohia pe când era copil.
L-a însoţit pe tatăl său în campania împotriva lui
593
Herodian, History of the Empire …, 4,3,7, ed. eng., p. 387-
389: „ Geta a declarat ori Alexandria ori Antiohia, care nu erau cu
mult mai mici decât Roma şi care, în opinia lui, ar fi fost capitale
potrivite pentru Imperiul său.”
245
 Daniel Buda
Pescennius (anul 194) şi în Mesopotamia (anul 195)
şi împotriva parţilor (toamna anului197). Am arătat
mai înainte că ceremonia de toga virilis şi intrarea în
consulat a lui Caracalla au avut loc la Antiohia. Mama
sa a fost originară din Răsărit, membră a dinastiei
regale din Emesa.
Cea mai importantă măsură civilă luată de Cara-
calla a fost promulgarea Constitutio Antoniniana (anul
212), edict care oferea cetăţenie romană tuturor locu-
itorilor liberi ai Imperiului care îndeplineau anumite
condiţii. Se încheia astfel un proces care a început pe
vremea tatălui său. Caracalla a readus jocurile olim-
pice la Antiohia într-o mare ceremonie care a avut loc
în anul 212. El a restabilit mândria civică a Antiohiei
oferindu-i titlul de colonie.594 Politic, titlul nu însemna
mare lucru, totuşi plasa Antiohia la acelaşi nivel cu
Laodicea, care primise din partea lui Septimius titlul
de colonia iuris Italici.595 Este de asemenea posibil ca
împăratul Caracalla să fi fost cel care a pavat mai multe
străzi din Antiohia, nu Antoninus Pius.596
Caracalla a stat la Antiohia în două rânduri. Pentru
prima dată a fost acolo în anul 215 pentru a încerca
să unească Imperiile Roman şi Part.597 La Antiohia
a ajuns probabil în mai şi s-a bucurat de o primire
594
Paulus DOG 50, 15,8,5.
595
Aulus Gellius, Attic Nights 16, 13, 3.
596
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 246.
597
A. Marica, Classica et orientalia, 3: La chronologie des dernières
annés de Caracalla, în Syria 34 (1957), p. 297-302.
246
Antiohia preniceeană
entuziastă pentru cât bine a făcut oraşului.598 Potrivit
lui Dio Cassius, Caracalla s-a bucurat de toate plăce-
rile pe care Antiohia le oferea şi a participat la jocuri
pentru care avea o deosebită pasiune.599 Probabil că
datorită exceselor făcute la Antiohia, sănătatea lui
Caracalla a avut atât de mult de suferit, încât mama
sa Julia Domna a preluat afacerile statului. O revoltă
izbucnită la Alexandria l-a obligat pe Caracalla să ple-
ce din Antiohia.600 A revenit la sfârşitul anului 215 şi
a petrecut iarna aceluiaşi an la Antiohia601, după care
şi-a continuat eforturile de a prelua controlul asupra
statului part. După ce eforturile diplomatice au eşuat,
în vara anului 216 a pornit cu o nouă campanie împo-
triva parţilor.602 Iarna anului 216-217 şi-a petrecut-o la
Edesa. În tot acest timp mama sa a rămas la Antiohia.
După Dio Cassius603, ea şi-a petrecut timpul sortând
corespondenţa primită, astfel încât la fiul ei să ajungă
numai acele scrisori care erau importante. La 8 aprilie
217, Caracalla a fost asasinat undeva între Edesa şi
Carrhae de către un soldat care a acţionat în numele
prefectului pretorian Opellius Macrinus, care s-a temut
de propria viaţă pentru că a pus în circulaţie o profeţie
care spunea că el va ajunge împărat.
598
Herodian, History of the Empire …, 4,8,6, ed. eng., p. 387.
Dio Cassius, Roman History 77,19,3, ed. eng., p. 243-245.
599
Dio Cassius, Roman History, 77, 9, 7, ed. eng., p. 255-257.
600
Herodian, History of the Empire …, 4,8,6, ed. eng., p. 419.
601
Herodian, History of the Empire …,4,9,8, ed. eng., p. 429.
602
Dio Cassius, Roman History, 78, 1, 2, ed. eng., p. 279-281.
603
Dio Cassius, Roman History, 78, 4, 2-3, ed. eng., p. 287.
247
 Daniel Buda
La patru zile după asasinarea lui Caracalla, Macri-
nus (217-218) a fost proclamat împărat de către armată.
A trimis imediat după Diadumenianus care se afla la
Antiohia spre a-l proclama cezar.604 Apoi Macrinus a
venit la Antiohia605 împreună cu fiul său şi a încercat
să-şi consolideze poziţia. În acest sens el a scris Sena-
tului de la Roma şi a distribuit daruri poporului de la
Antiohia.606 Apoi a poruncit Juliei Domna, care a încer-
cat să se sinucidă, fără a reuşi, după care a început să
comploteze împotriva noului împărat, să părăsească
Antiohia. A murit între timp, se pare datorită faptului
că a a refuzat să mănânce. Trupul ei a fost apoi dus
de la Antiohia la Roma.607 Macrinus, în loc să meargă
spre Roma, a ales să stea la Antiohia unde a căutat
să se ajungă la o soluţie în ceea ce priveşte problema
partă şi să-şi ridice prestigiul. Astfel, Antiohia a fost
transformată într-un fel de „capitală răsăriteană”608 a
Imperiului. Această decizie a contribuit la căderea lui
Macrinus, care a devenit impopular la Antiohia.
În toamna anului 217, parţii au invadat Mesopota-
mia. A fost încheiată o pace în urma căreia care romanii
nu au pierdut teritorii, dar au predat captivii şi prada
de război care a fost luată de Caracalla. În prima parte a
anului 218, Macrinus a revenit la Antiohia unde a aflat
604
Dio Cassius, Roman History, 78,19,1, ed. eng., p. 327-329.
605
Herodian, History of the Empire, 5,1,1, ed. eng., p. 3.
606
Mattingly în BMC Rom. Emp. 5, p. CCXXIII.
607
Dio Cassius, Roman History, 78, 23, 1-5, ed. eng., p. 335-337.
608
G. Downey, A History of Antioch ...., p. 248.
248
Antiohia preniceeană
de o revoltă a unor trupe la Emesa. Revolta a fost pusă
la cale de Julia Maesa, sora Juliei Domna, care a primit
permisiunea de a se aşeza în oraşul ei natal Emesa, cu
toate bogăţiile ei imense. Julia Maesa avea doi nepoţi:
pe Varius Avitus, viitorul împărat Elagabalus, şi pe
Gessius Bassius Alexianus, viitorul împărat Severus
Alexandru. Elagabalus era un tânăr de paisprezece
ani care slujea ca preot în templul zeului soare de la
Emesa. S-a răspândit zvonul că el era fiul natural al
lui Caracalla şi prin urmare a fost proclamat, la 16 mai
218, împărat de către trupele staţionate la Emesa. Când
forţele loiale lui Elagabalus s-au întâlnit cu forţele lui
Macrinus, probabil undeva la graniţa dintre cele două
„Sirii”, soldaţii lui Macrinus au dezertat, iar el a fost
silit să revină la Antiohia. El şi-a mobilizat forţele loiale
şi la 8 iunie a avut loc o bătălie la Immae, undeva între
Antiohia şi Berea. Lupta a fost confuză. După unele
surse, el ar fi învins, dar a fost cuprins de deznădejde
şi a fugit la Antiohia. Aici a anunţat victoria, dar în
oraş s-au provocat tulburări între adepţii lui Macrinus
şi cei ai lui Elagabalus, astfel încât Macrinus a fugit la
Cilicia.609 În cele din urmă Macrinus a fost prins şi ucis.
Elagabalus (218-222) a intrat în Antiohia şi a promis
fiecărui soldat două mii de sexterţi dacă armata se va
abţine de la a prăda oraşul. O parte din banii plătiţi
soldaţilor au fost colectaţi de la cetăţenii antiohieni.610
El a rămas vreme de mai multe luni la Antiohia până
609
Dio Cassius, Roman History, 79,3,1, ed. eng., p. 343-345.
610
Dio Cassius, Roman History, 79,1,1, ed. eng., p. 341.
249
 Daniel Buda
ce a fost recunoscut de către senat ca împărat.611 După
ce a fost împărat vreme de trei ani şi a condus Imperiul
prin excese fantastice şi manie religioasă, a fost ucis
împreună cu mama sa în martie 222. În toţi aceşti ani
nu ştim nimic despre vreo legătură a lui Elagabalus
cu Antiohia.
Severus Alexandru (222-235) a avut un caracter cu
totul diferit de cel al predecesorului său. S-a concen-
trat mai ales pe refacerea stricăciunilor provocate de
predecesorul său. După opt ani de domnie, el a fost
chemat să se ocupe de o nouă ameninţare venită din
Răsărit şi reprezentată de Imperiul Sasanid. Vreme de
două generaţii, romanii au încercat să reziste amenin-
ţării persane, iar Antiohia a jucat un rol important în
pregătirea campaniilor militare împotriva acestora. În
anul 230 a avut loc prima confruntare militară cu perşii.
Ardashir, noul monarh persan a pătruns în Mesopota-
mia, iar forţele lui ameninţau deja Capadocia şi Siria.
În primăvara anului 231, Severus Alexandru însoţit de
mama sa Julia Mamaea, a plecat în fruntea unei campa-
nii spre Răsărit. Ajuns la Antiohia, după ce a colectat
trupe în drumul său spre Răsărit, a început instruirea
lor.612 Mai întâi el a încercat să rezolve conflictul pe cale
paşnică, trimiţând soli la perşi spre a negocia o posibilă
pace. Regele Ardashir a respins propunerea şi a trimis
o ambasadă formată din patru sute de nobili persani la
împăratului Severus Alexandru, care a prezentat un ul-
611
Dio Cassius, Roman History, 79,3,1, ed. eng., p. 343-345.
612
Herodian, History of the Empire …, 6,4,3, ed. eng., p. 103.
250
Antiohia preniceeană
timatum, cerând retragerea romanilor din Siria şi Asia
Mică pentru că aceste teritorii ar fi aparţinut vechiului
Imperiu Persan.613 În această situaţie, au avut loc mai
multe acte de indisciplină în rândul armatei, inclusiv la
Antiohia. Plăcerile oferite de Antiohia şi de Daphne i-au
făcut pe soldaţi să nu mai respecte disciplina militară.
A fost nevoie de intervenţia împăratului.614 În această
perioadă de staţionare la Antiohia, locuitorii oraşului
au început să-l ironizeze pe împărat. În timpul unui
festival, împăratul a fost ironizat ca un „şef de sinagogă
siriană” şi „mare preot” , fapt care a afectat imaginea
împăratului care s-a temut ca nu cumva să nu fie scoase
la iveală toate legăturile sale cu Elagabalus.615
În primăvara anului 232, Severus a pornit în cam-
pania sa împotriva perşilor, cu armata împărţită în trei
contingente. În iarna anului 232-233 armata a revenit
la Antiohia, cu împăratul bolnav. Campania şi-a atins
doar în parte scopul, iar împăratul a dorit să pregă-
tească o nouă campanie. Între timp însă a aflat că perşii
suferiseră atât de multe pierderi, încât în viitorul apro-
piat nu mai erau capabili să atace Imperiul Roman.616
În schimb, în timp ce se afla la Antiohia a fost informat
că germanii au trecut Rinul şi Dunărea şi ameninţau
613
Herodian, History of the Empire …, 6,4, 4-6, ed. eng.,
p.105-107.
614
Herodian, History of the Empire …, 6,4,7, ed. eng., p. 107.
615
Scriptores Historiae Augustae, Severus Alexander 28,
ed. eng., p. 7.
616
Herodian, History of the Empire …, 6,6, 1-6, ed. eng.,
p.117-121.
251
 Daniel Buda
Illyricul şi alte provincii din apropierea Italiei. În 233
el a părăsit Antiohia spre a merge la Roma, nu înainte
însă de a organiza o paradă în care a celebrat victoria
împotriva perşilor.617 În 235, în timp ce se afla în cam-
pania din Germania, Septimiu împreună cu mama sa
au fost omorâţi în urma unei revolte a trupelor, fiind
înlocuit cu Maximin, un ofiţer de origine tracă cunoscut
pentru vitejia lui. A purtat supranumele de „Tracul,”
fiind împărat între 235-238. Dacă împăraţii anteriori,
de origine siriană, nu au persecutat creştinismul, Ma-
ximin Tracul i-a persecutat, vizându-i în primul rând
pe episcopi, aşa cum scrie Eusebiu de Cezarea.618
Asasinarea lui Severus a adus cu sine lupte pentru
tron purtate mai ales în partea de vest a Imperiului
care au durat mai mulţi ani. De această instabilitate
a Imperiului Roman au profitat perşii. Şapor I (241-
272) a reluat planurile de cucerire a unor teritorii din
Imperiul Roman. În acest sens el a invadat în 242 Siria
şi a ameninţat Antiohia. Armatele lui Gordian III (238-
244), care era împărat la Roma, au reuşit să-i respingă
pe perşi. În februarie 244, Gordian a fost ucis şi a fost
urmat de Filip Arabul (244-249) care a încheiat pace cu
617
Herodian, History of the Empire …, 6,7,1 şi urm. , ed. eng.,
p. 121-123.
618
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 28, ed. rom.,
p. 251: “După ce împăratul roman Alexandru şi-a dus până la
capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron ceza-
rul Maximin. Acesta ... a pus la cale o persecuţie, poruncind să
fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de
rapida răspândire) a învăţăturii evanghelice.”
252
Antiohia preniceeană
perşii. Pacea cu perşii nu a adus pace în Răsărit. Întrucât
au fost ridicate taxele, în Răsărit au avut loc o serie de
revolte care în mod sigur nu au ocolit nici Antiohia,
chiar dacă nu avem evidenţe în acest sens. Treptat, la
Antiohia s-a dezvoltat un curent pro-persan. Sătui de
instabilitate, antiohienii au început să se gândească că
probabil este mai bine să intre în zona de influenţă a
noii puteri politice din vecinătate. La Antiohia a apărut
un personaj pe nume Mariades (nume aramaic prove-
nind de la Mâryâd’a = „Domnul meu discerne”) care
şi l-a elenizat în Kyriades.619 El aparţinea elementului
semitic al Antiohiei care s-a arătat a fi primul dispus
să rupă conexiunile cu Imperiul Roman. În această
perioadă, despre care nu avem prea multe surse, An-
tiohia a fost ocupată de către perşi în două rânduri:
256 şi 260.620 Mariades621 este descris ca fiind un bogat,
aparţinând clasei senatoriale a Antiohiei. După o viaţă
de huzur, el ar fi furat de la tatăl său o mare cantitate
de aur şi argint, după care a fugit în Persia la împăra-
tul Şapor, căruia i s-a oferit să trădeze Antiohia. S-a
sugerat că Mariades a fost conectat cu partidele verzi-
lor şi albaştrilor de la circ, despre care se ştie că erau
619
J. Gagé, Les Perses à Antioche et les courses de l’hippodrome
au milieu du IIIe siècle, à propos du transfuge syrien Mariadès în Bul-
letin de la Faculté des lettres de Strassbourg 31 (1935), p. 3012-324 ,
aici p. 307-308.
620
Vezi Excursul 5 din G. Downey, A History of Antioch ....,
p. 587-595.
621
Ammianus Marcellinus 23, 5, 3, ed. eng., p. 335; Malalas,
Cronica, XII, 295, 20-296,10, ed. eng., p. 161-162 .
253
 Daniel Buda
implicate politic, una susţinând puterea imperială, alta
fiind în opoziţie.622 Peter Patricius este singurul care îl
pomeneşte pe Mariades în legătură cu sosirea lui Şapor
la Antiohia.623 Potrivit lui Petrus Patricius, Şapor s-a
apropiat la douăzeci de stadii de Antiohia, după care
a aşteptat să vadă reacţia populaţiei. Potrivit lui Petrus
Patricius, nobilimea şi bogaţii ar fi părăsit oraşul, în
vreme ce populaţia de rând a rămas pentru că se simţea
legată de Mariades, dar şi pentru că această categorie
a populaţiei dorea o schimbare. Potrivit lui Ammianus
Marcellinus, când perşii au fost conduşi de Mariades
până în apropiere de Antihia, ei au luat oraşul prin
surprindere totală. Ei s-au urcat pe Muntele Silpius în
vreme ce antiohienii participau la un spectacol de mi-
mică în teatru. Cum spectatorii se aflau cu spatele spre
munte şi nu vedeau nimic, surpriza a fost cu atât mai
mare cu cât doar după o vreme unul dintre actori, ui-
tându-se spre munte a văzut armata persană şi a strigat:
„este un vis, sau persanii sunt aici?”624 Antiohia a fost
ocupată şi incendiată, dar Daphne a scăpat. Cucerirea
şi arderea oraşului este pomenită de către Ammianus
Marcellinus.625 Ammianus leagă acest episod cu cea
de-a doua cădere a oraşului din anul 260, la care foarte
622
Gagé, Les Perses à Antioche …, p. 309-310.
623
Frag. 1, FHG 4, p. 192.
624
Ammianus Marcellinus 23, 5, 3, ed. eng., p. 335.
625
Ammianus Marcellinus 23, 5,3 (vezi nota bibl. precedentă)
de Malalas 296, 6 şi ur,. şi de Libanius, Oration 60, 2-3, ed. eng.,
p. 35 care spune că Apolo a fost cel care l-a oprit pe Şapor de la
incendierea Daphne.
254
Antiohia preniceeană
probabil că Mariades nu a participat. Există în acest caz
doar două posibilităţi: fie episodul a avut loc în anul
260, iar Ammianus greşeşte atribuindu-i lui Mariades
un oarecare rol; sau a avut loc în anul 256, unde Mari-
ades a fost prezent, dar Ammianus greşeşte datând-o
în anul 260. În orice caz, toate sursele menţionează
arderea Antiohiei în aceşti ani.626
Nu ştim dacă perşii au rămas în Antiohia. În orice
caz, monetăria Antiohiei a fost mutată la Emesa în
anul 253. De asemenea studiile de numismatică arată
că între anii 253-261 au existat tulburări în activitatea
monetăriei.627 Ştim despre Mariades că acesta a fost
ucis de către proprii lui susţinători când au văzut că
perşii au ars oraşul. 628 Potritvit lui Malalas, Mariades
ar fi fost ucis de către Şapor pentru că şi-a trădat pro-
priul oraş.629 Când perşii au plecat din Antiohia, au
luat cu ei mai mulţi captivi pe care Şapor a considerat
că poate să-i folosească pentru ceea ce ei ştiu să facă.
Printre ei s-a numărat şi Demetrianus, care i-a urmat
lui Fabius ca episcop al Antiohiei cândva în anul 252.
Captivii au fost aşezaţi în Persia, iar acestora li s-au
626
Libanios Orationes 15,16, ed. eng., p. 399-403 scrie că în
vremea sa încă se mai puteau vedea urmele incendiului cauzat
de perşi.
627
A. R. Bellinger, The Numismatic Evidence from Dura în
Berytus 8 (1943), p. 61-64.
628
Scriptores Historiae Augustae Trig. Tyr. 2.
629
Malalas, Cronica XII, 296, 9-10, ed. eng., p. 162; Ammianus
Marcellinus 23, 5,3, ed. eng., p. 335 scrie că Mariades a fost ars de
viu fără a preciza de către cine.
255
 Daniel Buda
adăugat alţi captivi după a doua capturare a Antiohiei
în 260.630
Împăratul Valerian (253-260) a venit la putere împre-
ună cu Gallienus, fiul său. Imediat a plecat spre Răsărit,
lăsându-l pe fiul său să se ocupe de treburile Imperiului
din vest. Nu ne este cunoscut exact anul sosirii sale în
regiune. Datele oferite de istoricii sunt între 255-257.631
Potrivit lui Zosimos,632 Valerian a găsit Antiohia în ruine,
fără a specifica faptul că ar fi recucerit oraşul de la perşi.
De aici s-ar putea deduce faptul că oraşul fusese părăsit
de către perşi înainte de sosirea romanilor. Velerian
a mers la Antiohia cu Sussessianus, pe care l-a numit
prefect al pretoriului. Valerian a pus temelia unui palat
care a fost mai târziu terminat de către Diocletian.633
În anul 256, Antiohia a fost din nou cucerită de către
perşi. Valerian a început imediat o contraofensivă cu
un oarecare succes iniţial, după care a sfârşit lamenta-
bil: în mijlocul verii anului 260, împăratul însuşi a fost
răpus de perşi, nu se ştie clar dacă într-o bătălie sau
printr-un şiretlic. Perşii au invadat din nou Antiohia.
Şapor a reconstruit oraşul Gondisapor care se afla în
ruine şi a aşezat acolo o parte dintre captivii antiohieni,
numind locul Beh-az-Andrêw-i-Šâpûr care s-ar putea
traduce prin „Al lui Şapur, mai bun decât Antiohia.”
630
Despre deportarea episcopului Demetrianus scrie cronica
arabă nestoriană a lui Seert, PO 4, 222.
631
Pentru întreaga discuţie cu privire la data sosirii lui Va-
lerian în Răsărit, vezi G. Downey, A History of Antioch ..., p. 259.
632
Zosimos 1, 32,3.
633
Malalas, Cronica, XII, 306, 21-22, ed. eng., p. 167.
256
Antiohia preniceeană
IV.2. Biserica din Antiohia în prima jumătate a
secolului al III-lea
După episcopatul lui Serapion, au urmat mai mulţi
episcopi antiohieni despre care, din păcate, avem pu-
ţine informaţii. Urmaşul imediat al lui Serapion a fost
Asclepiades, care, la fel ca şi înaintaşul său, s-a distins
ca mărturisitor în vremea persecuţiei. Episcopatul său
a durat între anii 211/212-217/218, coincizând în mare
cu domnia împăratului Caracalla. Cu ocazia alegerii
sale, Alexandru, viitorul episcop al Ierusalimului care se
afla în închisoare, a trimis o scrisoare către comunitatea
creştină din Antiohia, exprimându-şi bucuria alegerii lui
Asclepios întru episcop şi lăudând caracterul acestuia.634
Un alt detaliu legat de această scrisoare ne atrage în
mod deosebit atenţia, anume faptul că cel care a adus
scrisoarea de la Ierusalim la Antiohia a fost un preot
pe nume Clement, care, foarte probabil, a fost Clement
Alexandrinul.635 Deducem acest lucru din asocierea
634
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 11, 4-5, ed. rom.,
p. 235: „După moartea lui Serapion, vrednicia episcopală din
Biserica Antiohiei a primit-o Asclepiade, care s-a distins şi el în
vremea persecuţiei ca mărturisitor. La instalarea lui face aluzie
<Alexandru robul şi prizonierul lui Dumnezeu, către prea fericita
Biserică a Antiohiei, salutare întru Domnul. Domnul mi-a dat
să port nişte lanţuri uşoare atunci când am înţeles, în vremea
întemniţării mele, că, potrivit dumnezeieştii Providenţe, Ascle-
piade e mai bine pregătit după vrednicia credinţei sale şi a primit
episcopatul sfintei noastre Biserici din Antiohia>.
635
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 11, 6, ed. rom.,
p. 235: „El subliniază că această epistolă a trimis-o prin Clement,
257
 Daniel Buda
descrierii celui care a dus scrisoarea la Antiohia, cu
relatarea dintr-un alt capitol din Istoria bisericască a lui
Eusebiu dedicat lui Clement al Alexandriei, în care
vorbeşte despre Alexandru şi Clement „cei pomeniţi
mai înainte.”636
Asclepiades a fost urmat în scaun de Filetus, care a
păstorit între 217/218-230/231.637 Nu avem nicio altă
ştire despre el.
A fost urmat în scaun de Zebenus despre care ştim
doar ceea ce ne relatează Eusebiu, anume că „după
Filetus, Biserica Antiohiană o conducea Zebenus.”638
În vremea episcopatului său a trăit la Antiohia un
erudit preot, pe nume Geminus, despre care Fericitul
Ieronim scrie următoarele: „Geminus, presbiter al Bi-
sericii din Antiohia, a compus câteva monumente ale
geniului său, strălucind în vremea împăratului Ale-
xandru şi a lui Zebenus, episcop al oraşului său, mai
ales în vremea în care Heraclas a fost hirotonit pontif
atunci când scrie la sfârşit următoarele cuvinte: <Vă trimit aceas-
tă epistolă, domnii mei şi fraţii mei, prin Clement, preafericitul
preot, bărbat virtuos şi cinstit, pe care şi voi îl cunoaşteţi şi-l veţi
recunoaşte. Prezenţa lui aici, potrivit Proniei şi voii Domnului, a
întărit Biserica Domnului şi a făcut-o să crească.”
636
Vezi Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 14, 8, ed.
rom., p. 238-239.
637
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 21, 2, ed. rom., p.
246: „Tot în acelaşi timp Filetus a urmat lui Asclepios în fruntea
Bisericii din Antiohia.”
638
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 23, 3, ed. rom.,
p. 247.
258
Antiohia preniceeană
al bisericii din Alexandria.”639 Din păcate nu s-a păstrat
nimic din opera lui.
Cândva în timpul episcopatului lui Filetus sau
Zebenus, între anii 231-233, Origen a vizitat Antiohia,
la invitaţia Juliei Mamaea, mama împăratului Seve-
rus Alexandru. Trebuie remarcat faptul că împăraţii
Gordian (238-244), Elagabalus (218-222) şi Severus
Alexandru (222-235), numiţi şi „împăraţii sirieni,” s-au
arătat în general toleranţi faţă de creştini, întrucât erau
interesaţi de dezvoltarea unei religii sincretiste în care
doreau să includă şi creştinismul. Julia Mamaea era
o femeie deosebit de educată, care a auzit de faima
lui Origen şi a dorit să-l cunoască în mod direct. De
aceea l-a invitat la Antiohia. Iată cum prezintă Euse-
biu de Cezarea această întâlnire: „Mama împăratului,
numită Mamaea, care era o femeie foarte religioasă,
auzind de faima lui Origen, care se răspândise peste
tot, a făcut orice să ajungă să vadă şi ea un asemenea
om şi să guste din cunoştinţele lui teologice unanim
admirate de toţi. În vreme ce petrecea în Antiohia,
ea a cerut prin nişte ofiţeri din garda ei să i-l aducă
acolo, aşa încât Origen a petrecut în apropierea ei o
anumită vreme aducându-i multe mărturii privitoare
la mărirea lui Dumnezeu şi la frumuseţea învăţăturii
dumnezeieşti, după care s-a grăbit să-şi continue pre-
ocupările obişnuite.”640 Din această relatare, ar rezulta
639
Fericitul Ieronim, Lives od illustrious men, NPNF vol. 203,
trad. Cushing Richardson, LXIV, ed. eng., p. 559.
640
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 21, 3-4, p. 246.
259
 Daniel Buda
că Origen a petrecut o perioadă de timp la Antiohia
care s-ar măsura în săptămâni, poate chiar luni. Nu
ni se spune nimic despre vreo întâlnire între Origen
şi Biserica din Antiohia. Nu putem însă să nu ne în-
trebăm dacă nu cumva adversitatea de mai târziu a
antiohienilor faţă de Origen nu are vreo legătura cu
anumite detalii ale acestei vizite, care nouă astăzi ne
sunt complet necunoscute.
Babilas (sau Vavila) a urmat în scaunul episcopal
de Antiohia, pe care l-a preluat în vremea împăra-
tului Gordian (238-244).641 Babilas este cunoscut mai
ales datorită faptului că l-ar fi oprit pe Filip Arabul să
participe la o slujbă în biserica din Antiohia. Relatarea
acestui eveniment este prezentă la mai mulţi autori,
dar detaliile diferă în mod semnificativ. Primele infor-
maţii despre acest eveniment le avem de la Eusebiu de
Cezarea. El scrie următoarele: „Se istoriseşte că Filip
era creştin şi că în ziua ultimei săptămâni din Postul
Paştilor el ar fi dorit să ia parte împreună cu mulţimea
la slujbele făcute atunci în biserică, dar că, întâistă-
tătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de a fi
făcut mărturisire publică şi de a se fi înscris el însuşi
în rândul păcătoşilor care formau categoria penitenţi-
lor; altfel, într-adevăr dacă împăratul n-ar fi făcut aşa
ceva, desigur că el n-ar fi fost primit de conducător din
cauza multor plângeri pornite împotriva lui. Se spune
că Filip s-ar fi dus de bună voie, arătându-şi şi prin
641
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 29,4, ed. rom., p.
252: „tot în vremea aceea, după ce episcopul Zebenus al Antiohiei
s-a mutat din viaţă, cel ce a primit conducerea a fost Babila.”
260
Antiohia preniceeană
fapte sinceritatea şi evlavia rânduielilor împreunate cu
frica de Dumnezeu.”642 De remarcat faptul că Eusebiu
ia o anumită distanţă faţă de relatare, arătând că nu
garantează pentru veridicitatea ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur a scris despre acest episod
legat de predecesorul lui întru episcopat în Cuvântarea
despre Sfântul Babilas şi contra grecilor643, rostită probabil
în anul 379,644 a cărei autenticitate a fost multă vreme
pusă la îndoială.645 Potrivit Sfântului Ioan, Babilas ar fi
oprit drumul spre biserică al unui împărat care a ucis
un copil pe care îl avea în grijă, fără a avea apoi niciun
fel de mustrare.646 El nu pomeneşte numele împăratului,
ci doar îl descrie ca fiind stăpân peste multe popoare
şi oraşe şi având armate numeroase şi multă putere.647
642
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 34, ed. rom., p.
254-255.
643
PG 50, 533-578; Jean Chrysostome, Discours sur Babylas.
Introduction, texte critique, traduction et notes par Margaret A.
Schaatkin, suivi de Homélie sur Babylas. Introduction texte cri-
tique, traduction et notes par Bernard Grillet et Jean-Noël Guinot,
Paris 1990, SC 362.
644
M. Schatkin, Saint John Chrysostom: Apologist, Washington
D. C., 1985, p. 15-16.
645
M. Schatkin, The Authenticity of St. Chrysostom’s De Sancto
Babyla, Contra Iulianum et Gentiles în Kyriakon. Festschrift Johannes
Quasten, P. Granfield, J. A. Jungmann (Hrsg.), Münster, 1970,
vol. I, p. 474-489.
646
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ..., SC 262,
p. 23-33.
647
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ..., SC 262,
p. 30;
261
 Daniel Buda
Potrivit Cronicii Pascale648, împăratul oprit de la a intra
în biserică a fost Deciu. Malalas649 atribuie episodul lui
Numerianus Augustus, ceea ce nu poate să fie decât
fals. În schimb, descrierea profilului împăratului refu-
zat de către episcop pare a fi mai aproape de realitate
decât cel din relatarea lui Eusebiu de Cezarea. Autori
moderni, precum G. Downey, consideră întreaga rela-
tare drept o ficţiune sau, mai exact, o proiectare asupra
altor personaje ale istoriei bisericeşti a episodului simi-
lar, mai bine cunoscut, care-i are drept eroi pe Sfântul
Ambrozie al Milanului şi pe împăratul Teodosie cel
Mare.650 Este totuşi greu de crezut că nu a avut loc nicio
întâmplare care i-a avut ca eroi pe episcopul Babilas şi
pe un împărat roman, de vreme ce relatarea apare în
atât de multe surse.
648
Chron. Pasch. 1, 503, 9 – 504, 6.
649
Malalas, Cronica, XII, 303, 8-20, ed. eng., p. 166: „În
vremea domniei lui (a lui Numerianus Augustus n. n.) a fost o
mare persecuţie a creştinilor. Printre ei au fost martirizaţi Sfântul
Gheorghe Capadocianul şi Sfântul Babilas; acesta din urmă a
fost episcop în Antiohia cea mare. Împăratul Numerian a ajuns
acolo şi se pregătea să lupte împotriva perşilor. Dorind să obser-
ve misterele sacre ale creştinilor, el a dorit să meargă în biserica
cea sfântă unde creştinii obişnuiau să se adune pentru a vedea
misterele pe care ei le săvârşeau, pentru că el auzise că galileenii
îşi săvârşeau cultul lor în secret. Când s-a apropiat, el l-a întâlnit
dintr-o dată pe Sfântul Babilas care l-a oprit, spunându-i: Tu eşti
încă contaminat de sacrificiile pe care le-ai săvârşit idolilor şi nu
îţi voi permite să vezi tainele Dumnezeului celui viu.> Împăratul
atunci s-a mâniat pe el şi l-a dat imediat morţii.”
650
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 307-308.
262
Antiohia preniceeană
Potrivit lui Eusebiu de Cezarea, Babilas a avut parte
de moarte martirică în închisoare în vremea lui De-
ciu.651 Sfântul Ioan Gură de Aur de asemenea plasează
martiriul lui Babilas în vremea lui Deciu. De asemenea
el scrie modul în care acesta a fost martirizat: prin su-
grumare. Comportarea lui Babilas este, după Sfântul
Ioan, modul în care un preot trebuie să se comporte în
astfel de situaţii652, arătând că un cleric este un păzitor
mai responsabil al tuturor celor de pe pământ decât
oricare purtător de purpură.653 Probabil Babilas a fost
modelul pe care l-a urmat Sfântul Ioan în atitudinea sa
faţă de împărăteasa Eudoxia.
Mai târziu ( în anul 351), moaştele lui Babilas au fost
aduse de către Gallus la Daphne, lângă Antiohia, cu
scopul de a îngreuna activitatea oracolului de aici, ceea
ce s-a şi întâmplat.654 Este prima atestare documentară a
strămutării unor moaşte.655 Împăratul Julian Apostatul,
,, datorită faptului că chemarea sa către Apolo a rămas
fără de răspuns, a poruncit ca moaştele lui Babilas să
fie îndepărtate de acolo, motiv pentru care templul a
şi ars,”656 şi au fost aşezate într-un cimitir, în anul 362.
651
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 29, 4, ed. rom., p.
252: „În chip asemănător ... în închisoarea din Antiohia a murit
Babilas, după ce a mărturisit că este creştin, iar în locul lui, ca întâi
stătător al Bisericii de acolo, a fost ridicat Fabius.”
652
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ...,SC, 262, 39.
653
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ...,SC 262, 51.
654
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ...,SC 262,
67-69; 73-75.
655
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 387.
656
Sfântul Ioan Gură de Aur, Discours sur Babylas ...,SC 262, 80-81.
263
 Daniel Buda
Episcopul Meletie al Antiohiei i-a aşezat moaştele într-
o biserică construită în cinstea lui. În această biserică
a rostit Sfântul Ioan Gură de Aur panegiricul său. În
secolul V se mai păstrau încă la Milano moaştele lui.
Este cel mai cinstit sfânt antiohian martir, după Sfântul
Ignatie al Antiohiei.657
Fabius a urmat în scaunul episcopal antiohian după
Babilas.658 Numele lui este legat de schisma novaţiană
care a divizat Biserica din Roma pe marginea legalităţii
poziţiei lui Novaţian, care s-a prezentat drept rival al
papei Corneliu, după persecuţia lui Deciu. Potrivit re-
latării lui Eusebiu de Cezarea, papa Corneliu a ţinut un
sinod la Roma, cu 60 de episcopi, care l-au condamnat
pe Novaţian. Papa Corneliu şi-a continuat eforturile
de informare a altor episcopi despre situaţia creată
la Roma. Astfel, Eusebiu de Cezarea scrie că avea în
posesie scrisori trimise de Corneliu episcopului Fabius
al Antiohiei care conţineau informaţii despre sinodul
de la Roma şi despre schisma novaţiană.659 Referatul
lui Eusebiu cuprinde citate din scrisoarea lui Corneliu
către Fabius al Antiohiei, în care scrie despre compor-
657
Vezi A. M. Ritter, art. Babylas von Antiochien în RGG (4),
vol. 1, p. 1042.
658
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 29, 4, ed. rom.,
p. 252.
659
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 43, 3, ed. rom., p.
265: „Au ajuns până la noi nişte epistole ale lui Corneliu, episco-
pul Romei, adresate lui Fabius, episcopul Bisericii din Antiohia,
în care se vorbeşte despre sinodul romanilor şi ce s-a hotărât de
către cei din Italia, din Africa şi din ţinuturile învecinate”.
264
Antiohia preniceeană
tamentul lui Navaţian. La final scrisoarea cuprindea
numele espicopilor care au participat la sinodul de la
Roma.660 Întrucât se pare că Fabius al Antiohiei „înclina
şi el întrucâtva spre schismă,” Dionisie al Alexandriei
i-a scris mai multe epistole despre pocăinţă, precum şi
despre chestiunea novaţiană.661 Fabius a plănuit orga-
nizarea unui sinod la Antiohia spre a discuta schisma
novaţiană, însă între timp a trecut la cele veşnice. In-
vitaţiile la sinod au fost emise de episcopul Helenus
de Tarsus, de vreme ce scaunul antiohian era vacant.662
Sinodul a avut loc în anul 252 la Antiohia sub noul
episcop Demetrianus şi s-a soldat cu depunerea lui
Novaţian. Când în anul 256 Antiohia a fost capturată
de către perşi, episcopul Demetrianus a fost capturat şi
dus ca prizonier în Persia.663 Creştinii au fost deportaţi
în sudul Persiei şi aşezaţi la Yaranšahr care a devenit
oraş episcopal, iar comunitatea s-a divizat în două:
în vorbitori de greacă şi vorbitori de siriacă.664 Pentru
o vreme nu s-a ales alt episcop la Antiohia, căci s-a
sperat ca Demetrianus să revină. În timpul absenţei
episcopului, Biserica din Antiohia a fost condusă de
660
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6, 5-21, ed. rom.,
p. 265-268. Eusebiu nu redă numele episcopilor participanţi la
sinod, ci doar ne informează despre existenţa unei astfel de liste.
661
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6,44, 1, ed. rom., p. 268.
662
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 6,46, 3, ed. rom.,
p. 270.
663
J. Labourt, Le Christianisme dans l’Empire perse, Paris, 1904,
p. 19.
664
Chronicle of Séert, PO 4, Ed. A. Scher, Paris, 1908, p. 222.
265
 Daniel Buda
către preoţi seniori. I s-a ales un succesor în persoana
lui Paul de Samasata abia în 260 sau 261 când s-a ştiut
că Demetrianus a trecut la cele veşnice.
În vremea stăpânirii persane asupra Siriei şi a An-
tiohiei de la mijlocul secolului al III-lea, creştinii au
primit pământ şi clădiri şi s-au bucurat de toleranţă
din partea perşilor, construind biserici şi mănăstiri.
Fără îndoială că perşii i-au privilegiat pe creştini tocmai
pentru că erau persecutaţi de către autorităţile romane.
IV.3. Antiohia sub controlul Palmyrei. Episcopul
Paul de Samosata
După capturarea lui Valerian în vara anului 260
şi a doua ocupare a Antiohiei de către perşi, oraşul a
rămas în mâinile acestora. Galienus care i-a urmat lui
Valerian a trebuit să se ocupe de probleme din Apus.
În acest timp, Macrianus, unul din generalii lui Vale-
rian, cu sprijinul prefectului pretoriului Callistus (zis
Ballista), şi-a declarat fiii Macrinus şi Quietus împăraţi.
În acest timp, Ballista l-a însoţit pe Şapor în drumul său
de retragere peste Eufrat. Macrinus şi Quietus au fost
recunoscuţi ca împăraţi la Antiohia, unde au emis şi
monede.665 Palmyra a încercat să profite de slăbiciunea
romanilor în Siria pentru a-şi câştiga independenţa.
Odenath a încercat să profite de situaţia creată în anul
260 şi l-a abordat pe Şapor, spre a-şi extinde influenţa în
665
Mattinggly-Sydenham, Rom. Imp Coinage 5, pt. 2 (by P.
H. Webb) 580-583.
266
Antiohia preniceeană
Răsărit. A fost respins, de aceea a decis să susţină Roma.
S-a proclamat rege al Palmyrei şi a pornit împotriva
lui Şapor şi a cauzat o înfrângere severă perşilor. Ca
răsplată, Gallienus i-a oferit lui Odenath titlul de dux
şi l-a numit comandant suprem al armatelor romane
din Răsărit. Între anii 261-262, Odenath a reuşit să preia
controlul asupra celor mai multe oraşe romane din Ră-
sărit. I-a învins pe Ballista şi Quetus care au fost ucişi.666
Astfel, Răsăritul a fost readus nominal sub autoritatea
lui Gallienus în vreme ce Odenath era stăpânul Răsă-
ritului. În 262 Odenath a invadat Persia, cu o armată
formată din palmyreieni şi romani, ajungând până la
Ctesifon. Gallienus i-a dat titlul de imperator. În anul
266-267 Odenath a fost asasinat. I-a urmat la tronul
Palmyrei cea de-a doua soţie a lui, Zenobia, şi fiul său
minor Waballath. Gallienus i-a retras lui Waballach
titlurile romane oferite tatălui său, dar Zenobia a rămas
stăpâna de fapt a Siriei. Antiohia s- aflat astfel din 261-
262 sub dominaţia Palmyrei, dar a rămas nominal sub
controlul lui Gallienus.
În această perioadă figura dominantă a oraşului a
fost episcopul Paul de Samosata. El a fost ales episcop în
anul 260, după ce Demetrianus a murit în exil la perşi.
Probabil că Paul de Samosata a reprezentat populaţia
semitică a Siriei.667 El a primit atât sarcini eclesiastice
cât şi politice. Nu ştim dacă sarcinile civile i-au fost
666
Zonatas 12,24; Scriptores Historiae Augustae, Gallienus
3, 1-5.
667
G. Bardy, Paul de Samosate, étude historique, Louvain, 1929,
p. 258.
267
 Daniel Buda
atribuite după ce a fost ales episcop sau dacă nu cumva
mai întâi a deţinut aceste sarcini politice şi abia apoi
a devenit episcop. În mod evident s-a bucurat de su-
portul Palmyrei şi al populaţiei negreceşti. Când a fost
atacat de adversarii săi, a rezultat că el era principalul
reprezentat al regimului palmyrean la Antiohia. S-a
încercat depunerea lui printr-un sinod ţinut la Antiohia
în anul 264, dar fără rezultat. După patru ani, a fost
depus din nou, iar în locul lui s-a ales un nou episcop,
anume Domnus, fiul lui Demetrianus. Paul, susţinut
de Zenobia a Palmyrei, a refuzat să părăsească scaunul
episcopal.
Despre Paul de Samosata ştim mai multe dintr-o
scrisoare emisă de un sinod ţinut în 268 la Antiohia,
destinată episcopilor Dionisie al Romei şi Maxim al
Alexandriei. Scrisoarea a fost redactată pe un ton po-
lemic, de aceea veridicitatea conţinutului ei este privită
cu rezerve de autorii moderni.Textul acesteia este redat
de către Eusebiu de Cezarea: „El (Paul) se depărtase de
regula (credinţei) şi a trecut la învăţături mincinoase
şi nedrepte, nu ni s-ar cădea să judecăm faptele unuia
care s-a situat în afara (Bisericii). Poate şi pentru că
înainte fiind sărac şi lipsit de orice mijloace şi nici nu a
moştenit ceva de la părinţii săi, nici nu a agonisit ceva
prin vreo meserie sau altă strădanie, acum vedem că
a ajuns la o avere peste măsură de mare, dobândită
prin nedreptăţi şi prin furt de lucruri sfinte, pe care
le-a făcut în paguba fraţilor săi, înşelând pe cei care
au săvârşit vreo iregularitate şi făgăduindu-le ajutor
dacă-l plătesc cu bani, deşi în realitate el îi minte, sco-
268
Antiohia preniceeană
ţând câştiguri mari din uşurinţa cu care plătesc cei ce
se simt în necaz numai să scape căci pentru el credinţa
e un izvor de venit. Nu ne legăm nici de faptul că el
nutreşte gânduri semeţe, că se fuduleşte îmbrăcându-se
după moda marilor dregători, căci îi place să fie numit
mai degrabă <ducenarius> decât episcop, că păşeşte
fălos prin pieţe citind pe drum petiţii şi răspunzând
saluturilor mulţimii, în timp ce era însoţit de o suită
numeroasă, din care unii treceau în frunte, iar alţii îl
însoţeau din urmă, lăsând astfel să se înţeleagă că cre-
dinţa e preţuită sau dispreţuită în chip sucit după fast
şi după mândria inimii. Nu pomenim nici faptul că în
adunările bisericeşti îi plac spectacolele măreţe, care să
impresioneze, să facă apel la imaginaţie, să aţâţe inimile
simple dornice de astfel de artificii. Pentru el a lăsat să
se instaleze o tribună şi un tron înălţat, cu totul străin
de un ucenic adevărat al lui Hristos; are un cabinet
special cum au şi dregătorii lumeşti, cerând şi altora
să i se adreseze cu astfel de titluri, se loveşte cu mâna
peste coapse şi bate cu piciorul pe tribună; pe cei care
nu-l aplaudă şi nu agită batistele cum se obişnuieşte
la teatre, care nu-l aclamă zgomotos şi nu se ridică
repede, cum fac cei care-l însoţesc, bărbaţi şi femei,
care-l ascultă în chip necuviincios, pe când cei care-l
ascultă cu respect şi bună cuviinţă, aşa cum se cade să
se facă astfel de lucruri, în casa lui Dumnezeu, pe aceş-
tia îi mustră şi îi înjură. Împotriva propovăduitorilor
cuvântului, chiar şi când aceştia nu mai sunt în viaţă,
el vorbeşte în mod necuviincios până şi la adunările
publice, pe când despre sine vorbeşte cu îngâmfare,
269
 Daniel Buda
parcă n-ar fi episcop, ci un sofist sau şarlatan. Cât pri-
veşte psalmii în care se vorbeşte despre Domnul Iisus
Hristos, el i-a interzis, pretinzând că ar fi de dată prea
recentă compuşi, zice el, de poeţi mai noi, de aceea în
mijlocul bisericii, din ordinul lui personal, au fost puse
nişte femei să execute tocmai în zilele de Paşti nişte
cântece de care te cruceşti când le auzi. O atitudine
similară îngăduie el şi la episcopii şi preoţii din satele
şi oraşele care-l ridică în slavă în cuvântările pe care
le ţin poporului. El nu vrea să mărturisească, aşa cum
mărturisim noi, că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din
cer ... dimpotrivă, cei care cântă psalmi în cinstea Lui,
lăudându-L în faţa poporului, susţin că nelegiuitul lor
învăţător este înger coborât din cer, ceea ce nu împie-
dică pe acest fanfaron să oprească astfel de hule, ci le
aprobă. Cât priveşte pe <femeile introduse pe furiş>,
cum le numesc antiohienii, acestor femei ale sale şi
cele ale preoţilor şi diaconilor care trăiesc în jurul lui,
împreună cu care îşi ascundea păcatele de neiertat, ale
sale şi ale altora, deşi ele se ştiu şi se cunosc, pentru ca
astfel ei să-i rămână obligaţi şi de frica pentru propria
persoană să nu îndrăznească să se plângă de el din
pricina cuvintelor şi faptelor lui nelegiuite – căci el
chiar i-a îmbogăţit de-a dreptul pe calea aceasta, încât
e iubit şi admirat de cei care au aceleaşi dorinţe – ei
bine! de aceea trebuie să scriem toate aceste lucruri?
Ştiu, iubiţilor, că episcopul şi toată preoţimea trebuie să
fie pildă pentru popor în toate faptele lor bune, dar tot
aşa de bine ştim că prin introducerea de către ei a unor
femei sub acoperământul locuinţei lor au păcătuit, iar
270
Antiohia preniceeană
alţii sunt bănuiţi de imoralitate, căci şi dacă s-ar putea
admite că n-au făcut nimic necinstit, ei totuşi ar trebui
cel puţin să se ferească de a nu cădea sub bănuiala din
pricina unui astfel de fapt, ca pe nimeni să nu tulbure,
ci să întoarcă şi pe alţii de la aşa ceva. Căci într-adevăr,
cum să osândească sau să facă atent pe cineva să nu
mai înnopteze de aici înainte cu vreo femeie în aceeaşi
casă, ferindu-se astfel să nu cadă (cum este scris) cel ce
nu ţine de fapt o femeie, ci are pe lângă el alte două în
floarea vârstei şi plăcute la vedere pe care le ia cu el în
călătorie ori le poartă în lux şi necumpătare? De fapt, în
sinea lor toţi gem şi se plâng din această pricină, dar tot
atât de tare se tem şi de tirania şi de puterea lui, încât nu
îndrăznesc să-l pârască. ... După aceea, la sfârşitul epis-
tolei, ei adaugă următoarele: <am fost nevoiţi, aşadar,
după ce am excomunicat pe acest încăpăţânat vrăjmaş
al lui Dumnezeu, să punem cu ajutorul Domnului, aşa
cum ne-am convins, în locul lui pe alt episcop.” 668
Să analizăm pe scurt textul acestei scrisori. Ea cu-
prinde o serie de acuze la adresa lui Paul de Samosata,
care ar putea fi rezumate astfel:
–este un parvenit care s-a născut într-o familie să-
racă, a făcut avere prin corupţie, care ar implica atât
funcţia sa bisericească, cât şi cea politică;
– are o vestimentaţie de dregător şi pretinde să fie
numit ducenarius. Ceea ce episcopii refuză să accepte
este că, de fapt, Paul de Samosata era un ducenarius,
668
Eubesiu de Cezarea, Istoria bisericească, 7, 30, 6-17, ed.
rom., p. 303-305.
271
 Daniel Buda
adică un fel de vice-rege al Palmyrei în Antiohia.669 În
virtutea acestei funcţii publice, el citeşte petiţii în pieţe
şi are o suită;
– este inventiv în cadrul cultului liturgic, impresi-
onând pe cei simpli. Comportamentul în biserică nu
este unul corect;
– pretinde să fie adulat de admiratori;
– a interzis citirea psalmilor hristologici pe motiv
că sunt neautentici;
– o atenţie deosebită se acordă faptului că este în-
soţit de femei, care cântă în biserică, unele dorm sub
acelaşi acoperiş cu el, iar altele deosebit de frumoase
în însoţesc peste tot, provocând sminteală;
– este deosebit de influent; mulţi ar dori să-l pârască
pentru abuzurile sale, dar le este frică.
Avem aşadar de-a face cu un episcop–înalt funcţio-
nar al unei puteri care nu era în relaţiile cele mai bune
cu Imperiul Roman şi care şi-a extins influenţa tocmai
datorită slăbiciunii acestuia. Avem de-a face cu un non-
conformist care atrăgea criticile celor din jur. În opinia
mea, fără a exclude erezia lui Paul de Samosata, căreia
scrisoarea citată de Eusebiu îi acordă un rol marginal,
cheia condamnării lui Paul este fidelitatea sa faţă de
Palmyra.
Eusebiu de Cezarea ne informează că întrucât
depunerea lui Paul de Samosata nu a fost posibilă,
a intervenit împăratul Aurelian, care ar fi dat câştig
de cauză „acelora cu care vor sta în corespondenţă
669
G. Bardy, Paul de Samosate ..., p. 260, n. 1.
272
Antiohia preniceeană
episcopii creştini din Italia şi Biserica Romei.670 Dacă
relatarea este autentică, atunci Aurelian urmărea doar
fidelitatea episcopilor creştini faţă de statul roman şi
nimic mai mult. S-au găsit totuşi suficiente voci care să
interprezeze decizia lui Aurelian ca un semn că acesta
recunoştea faptul că „legitima autoritate eclesială era
comuniunea cu biserica romană.”671 Alţi autori recu-
nosc că un motiv semnificativ pentru condamnarea
lui Paul de Samosata de către episcopul pro-roman de
Alexandria şi din întrega Asie Mică a fost fidelitatea
sa faţă de Palmyra.672
O dată cu depunerea lui Paul de Samosata la si-
nodul de la Antiohia din 268, a fost ales ca episcop al
Antiohiei Domnus, „fiul răposatului Demetrius, fost
întâi-stătător al acestei comunităţi, ... om împobobit cu
toate calităţile.”673 A fost pentru prima dată în istoria
Antiohiei când s-a creat o ierarhie paralelă.674
În martie 268, Gallienus a fost asasinat, iar puterea
la Roma a fost preluată de Claudius II (268-270). Ocu-
pat cu luptele contra goţilor în Balcani, singura acţiune
pe care a luat-o a fost să refuze oferirea lui Waballath
a titlurilor pe care Gallienus le-a oferit lui Odenath.
670
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 7, 30, 19, ed.
rom., p. 305.
671
J. Daniélou şi H. I. Marrou, Christian Centuries, vol. I, First
Six Hundert Years, Paris, 1965, p. 208.
672
W. H. C. Frend, The Rise of Christianity …, p. 385.
673
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 7, 30, 17, ed. rom.,
p. 305.
674
G. Downey, A history of Antioch …, p. 315.
273
 Daniel Buda
Antiohia a rămas nominal sub controlul lui Claudiu II.
Din câte se pare, a continuat situaţia ambiguă dinainte,
adică ambele părţi implicate, atât palmyreienii cât şi
romanii, pretinzând că stăpânesc Antiohia şi regiunea.
Şi în timpul lui Claudiu, Paul a refuzat să părăsească
scaunul episcopal, fiind susţinut de palmyreieni.
În ianuarie 270, Claudiu a murit la Sirmium. Vre-
me de câteva luni Imperiul a fost condus de fratele lui
Quintillus, până ce Aurelian, un renumit general ro-
man, l-a înlăturat şi s-a declarat imperator. Emisiunile
monetare de la Antiohia din primii ani ai guvernării lui
Aurelian indică o creştere a influenţei palmyreiene şi o
posibilă recunoaştere din partea lui Aurelian a titlurilor
oferite de Gallienus lui Odenath. Au apărut monede
cu capul lui Aurelian de o parte şi a lui Waballath pe
cealaltă, cu titlurile romane oferite lui Gallienus lui
Odenath. De remarcat că chipul lui Aurelian este plasat
pe verso-ul monedei.675
Zenobia a încercat să profite de o invazie a germa-
nilor în Italia şi de o rebeliune care a avut loc la Roma
în anul 271 pentru a obţine independenţa deplină a
Palmyrei. Waballath a lua titlul de augustus, iar o mo-
nedă corespunzătoare acestui nou titlu a fost emisă la
Antiohia şi Alexandria. De asemenea au apărut monede
în care Zenobia era numită augusta.676
În vara a anului 271, Aurelian l-a trimis în Răsărit
pe Probus, care a recucerit Egiptul de la palmyreieni.
675
Alföldi, Cambridge Ancient History vol. 12, p. 179.
676
Mattingly, Cambridge Ancient History vol. 12, 301-302.
274
Antiohia preniceeană
Spre sfârşitul aceluiaşi an, Aurelian însuşi a ajuns în
Asia Mică pe care a recucerit-o în anul 272. Zenobia,
cu o bună parte a armatei palmyreiene, s-a concentrat
în Antiohia unde l-a aşteptat pe Aurelian.677 Aurelian
a înconjurat Antiohia, iar Zenobia a reuşit să fugă din
Antiohia, însoţită doar de o mică gardă. La aflarea veştii
că Zenobia a fugit din oraş, Aurelian a dat ordin să atace
oraşul cu infanteria, iar antiohienii i-au cedat oraşul.
Paul de Samosata a fost în sfârşit depus şi Domnus a
reuşit să-şi preia funcţia episcopală.678
Aurelian a atacat Emesa şi apoi Palmyra, unde Ze-
nobia s-a retras în cele din urmă. Ea a reuşit să scape din
asediu, dar a fost prinsă în vreme ce încerca să treacă
Eufratul. Potrivit lui Malalas,679 Zenobia a fost expusă
ca şi captivă la Antiohia, în timp ce era transportată spre
Roma. O invazie a carpilor în Moesia Inferior l-a de-
terminat pe Aurelian să plece degrabă acolo în toamna
anului 272. Imediat a izbucnit o revoltă palmyreaniană
677
Zosimos 1, 50, 2.
678
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 7, 30, 18-19, ed.
rom., p. 305.
679
Malalas, Cronica, XII, 300, 11-17, ed. eng., p. 164: „El (îm-
păratul Aurelian n. n.) a capturat-o pe Zenobia însăşi şi a aşezat-o
pe un dromader şi a expus-o prin toate districtele Răsăritului şi
a adus-o de asemenea în Antiohia cea mare. După ce el a privit
la concursul de care de acolo, el a dat-o jos de pe dromader. El a
construit o structură şi a urcat-o pe aceasta (pe Zenobia) în vâr-
ful ei în lanţuri, unde a ţinut-o vreme de trei zile; iar el a numit
acea structură <triumf>. El a dat-o apoi jos de acolo şi a trimis-o
la Roma ... După ce a expus-o în triumful său de la Roma după
vechiul obicei, el a decapitat-o.”
275
 Daniel Buda
în Palmyra şi Egipt, iar împăratul a revenit în Răsărit cu
o viteză uluitoare, uluindu-i pe antiohieni cu sosirea sa
chiar în momentul în care avea loc acolo un concurs de
cai.680 Rebeliunea a fost imediat stinsă atât la Palmyra
cât şi la Alexandria.681 Aurelian a fost asasinat în 275
în timp ce se deplasa de la Roma spre Răsărit spre a
pregăti o nouă campanie împotriva perşilor.
IV.4. Antiohia din nou în stăpânire romană.
Domnia lui Diocleţian
Împăratul Probus (276-282), care a urmat după
Aurelian, a dat prioritate consolidării puterii romane
în Răsărit. Antiohia suferise mult de pe urma cuceriri-
lor perşilor, a dominaţiei palmyreiene, a deportărilor
şi ocupaţiilor. A fost instituită distribuirea liberă a
grâului, chiar dacă nu e clar dacă această distribuire
(de grâu sau de pâine) a avut sau nu un caracter per-
manent.682 Ştim de asemenea puţine despre lucrările
de reconstruire a oraşului efectuate eventual în această
perioadă. Malalas aminteşte doar de înfrumuseţarea
museum-ului alături de un nymphaeum în formă de sig-
ma lunar (C) care cuprindea un mozaic al lui Oceanus
care a fost atât de populat la Antiohia.683 Julius Sa-
turninus a fost numit spre a supraveghea lucrările,
680
Zosimos 1, 61,1.
681
Malalas, Cronica, XII, 301, 1-4, ed. eng., p. 164-165.
682
Malalas, Cronica, XII, 302, 9-11, ed. eng., p.165.
683
Malalas, Cronica, XII, 302, 6-9, ed. eng., p.164.
276
Antiohia preniceeană
fără să ştim dacă el a fost guvernator al Siriei sau nu.
Cert este că el s-a declarat împărat, foarte probabil
la Antiohia, dar a fost ucis, fie de trupele sale fie de
cele ale lui Probus. Este posibil ca Probus să fi vizitat
Antiohia în timpul unui turneu al său în Răsărit în
anii 279-280. În anul 282 el a fost asasinat, iar Carus
s-a declarat împărat, asociindu-şi la domnie pe fiii săi
Carus şi Numerianus.
În intervalul de la reluarea stăpânirii romane asupra
Antiohiei şi până la începutul domniei lui Diocletian au
rezidat la Antiohia trei episcopi, despre care ştim destul
de puţine lucruri. Am amintit deja pe Domnus despre
care Cronica lui Ieronim ne informează că a trăit doar
trei ani după alegerea sa ca episcop.684 Aşadar a murit
în 271 sau 272. A urmat în scaun episcopul Timaeus685
despre care ştim de la Ieronim686 doar că a păstorit nouă
ani, ceea ce înseamnă că a trecut la cele veşnice în anul
379 sau 380.
La 17 noiembrie 284 Diocles, comandantul protecto-
res domestici, a fost declarat împărat. Astfel s-a deschis o
nouă fază în istoria Imperiului Roman. Diocletian (284-
305) a transformat Imperiul Roman dintr-un principat
într-o monarhie absolută. În ceea ce priveşte Antiohia,
ştim că Diocletian a vizitat în mai multe rânduri oraşul,
cel puţin de trei ori, petrecând mai mult timp acolo.
684
Ieronim, Cronica, ed. Helm, p. 221-222.
685
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 7, 32, 2, ed. rom.,
p. 307: “…după Domnus, conducerea Bisericii antiohiene a pre-
luat-o Timeu.”
686
Ieronim, Cronica, ed. Helm, p. 224.
277
 Daniel Buda
Avem date exacte despre vizita sa la Antiohia din 6
mai 290 ca parte a unei vizite în Siria spre a reprima o
invazie a saracinilor. În anul 297, regele saracin Narses
a invadat Siria şi l-a învins pe cezarul Galerius care a
venit din Illyricum spre a se opune acestui atac. Dio-
cletian s-a întâlnit cu Galerius la Antiohia spre sfârşitul
anului 297, după ce a reprimat o revoltă din Egipt. În
mod sigur a petrecut iarna anului 297-298 la Antiohia.
În 298, Galerius a pornit o nouă ofensivă împotriva
perşilor pe care i-a învins, capturând soţiile şi copiii
regelui, precum şi o mulţime de pradă.687 Potrivit lui
Malalas, regina Arsane a fost ţinută într-o capitivitate
de lux la Daphne, până ce a fost redată soţului său ca
un semn de încheiere a păcii.688 Diocletian şi Galerius
au sărbătorit triumful asupra perşilor la Antiohia.
Scena este reprezentată pe arcul lui Galeriu construit
la Tesalonic. Pe acesta apare şi palatul lui Diocletian de
la Antiohia, ceea ce ar putea însemna că la acea vreme
acesta era deja construit.
Palatul lui Diocletian, construit înainte de 298,
este descris de Libanius într-una din epistolele sale.689
Malalas aminteşte de asemenea această construcţie:690
687
Malalas, Cronica, XII, 306, 16-21, ed. eng., p. 167; 308, 6-14,
ed. eng., p.164-165.
688
Malalas, Cronica, XII, 308, 10-14, ed. eng., p. 168.
689
Libanius, Oration 11, 203-207, ed. eng., p. 379-385.
690
Malalas, Cronica, XII, 306, 21-22, ed. eng., p. 167: „El
(Diocletian) a construit acolo (la Antiohia) un mare palat, după
ce a descoperit fundaţiile care au fost deja construite de către
Gallienus Licinianus.”
278
Antiohia preniceeană
Teodoret al Cyrului aminteşte în istorie sa bisericească
galeria de de-a lungul râului.”691 Foarte probabil palatul
se afla pe partea de nord-vest a insulei Orontes. Temelia
palatului se pare că a fost pusă în vremea lui Valerian,
probabil în anul 256,692 după ce oraşul a fost distrus
de către perşi în anul 253. Este de asemenea posibil ca
el să fi pus temelia unui castru, care a fost mai târziu
dezvoltat într-un palat de către Diocletian. S-a observat
de asemenea faptul că palatul construit lângă hipodrom
la Antiohia a folosit ca model pentru aceeaşi plasare la
Constantinopol şi la Tesalonic.
În afară de descrierile prezentate mai sus, palatul
lui Diocletian de la Antiohia apare mai târziu descris
în diferite surse. Julian Apostatul care şi-a petrecut
mult timp la Antiohia scrie despre o stradă cu coloane
care pleca de la centurl insulei spre palat. În Mysopogon
vorbeşte despre un „tetrapylon al elefanţilor” în afara
palatului, care pare a fi un monument cu patru elefanţi
formând o quadriga monumentală. Există până şi o
descriere chineză a palatului: „Venind de afară spre
reşedinţa imperială, există trei porţi mari piloni cu
tot felul de pietre rare şi preţioase. În partea de sus a
celei de-a doua porţi se află suspendată o scară mare
de aur; doisprezece bile de aur sunt suspendate de pi-
lonul scării pe care sunt reprezentate cele doisprezece
691
Teodoret HE 4, 26, 1-2.
692
Malalas, Cronica, 306, 21-22, ed. eng., p. scrie că piatra de
temelie a fost aşezată de Gallienus, lucru care este greu de crezut
pentru că pe atunci Antiohia se afla sub influenţa Palmyrei.
279
 Daniel Buda
ore ale zilei. S-a realizat de asemenea o figură umană
toată din aur alături de un bărtbat stând în picioare,
de a cărui parte, ori de câte ori a trecut câte o oră, este
aruncată câte o bilă, a cărui zgomot face cunoscută
împărţirea zilei fără cea mai mică greşeală.”693 În orice
caz, construcţia acestui palat arată importanţa pe care
Antiohia o avea în ochii lui Diocletian. De asemenea
este clar că prin noua diviziune a Imperiului în două
părţi, condus de o tetrarhie formată din doi auguşti şi
din doi cezari, Antiohia era prevăzută pentru a juca un
nou rol în organizaţia imperială.
Antiohia a jucat un rol important în reorganiza-
rea Imperiului. Ştim că la Antiohia s-au deschis două
fabrici de producţie de armament, una de scuturi şi
arme, o alta de armuri.694 De asemenea în vremea lui
Diocletian s-au construit la Antiohia grânare spre a asi-
gura furnizarea pentru civili şi militari.695 De asemenea
Diocletian a construit la Antiohia cinci băi publice, din-
tre care una numită diocletianon pe insula lângă marele
circ,696 iar alta numită „senatorială” probabil pentru că
era rezervată celor care aveau acest statut.697
Avem ştiri că Diocletian a fost din nou la Antio-
hia în iarna anului 298-299. Un rescript arată că la 5
februarie 299 încă era la Antiohia. De asemenea, între
693
F. Hirth, China and the Roman Orient, Leipzig and Shanghai
1885 (republicată în 1939 ), p. 213.
694
Malalas, Cronica, XII, 307, 20-23, ed. eng., p. 167.
695
Malalas, Cronica, XII, 307, 2-5, ed. eng., p. 167.
696
Malalas, Cronica, XII, 306, 22-307,2, ed. eng., p. 167.
697
Malalas, Cronica, XII, 308, 2-5, ed. eng., p. 168.
280
Antiohia preniceeană
anii 300 şi 301 Antiohia pare să fi fost cartierul general
al împăratului.698
În afară de aceste construcţii şi evidenţe legate de
Antiohia, mai trebuie adăugat faptul că Diocletian şi-a
pus propria dinastie, numită joviană, sub protecţia
lui Jupiter, în vreme ce colegul său de tetrarhie, Ma-
ximianus, s-a pus sub protecţia lui Hercules. Jocurile
olimpice de la Antiohia, desfăşurate sub protecţia lui
Zeus, au oferit lui Diocletian ocazia de a arăta respect
faţă de zeul lui protector. În acest sens el a construit sau
doar dotat cu cele necesare un stadion la Daphne care
a fost folosit pentru jocurile olimpice.699 De asemenea
Diocletian a construit sau reconstruit un sanctuar al
lui Zeus Olimpianul şi un sanctuar al lui Nemesis în
locul unde se aflau arbitrii şi oficialii jocurilor olimpice.
Diocletian însuşi şi-a însuşit rolul de alytarch al jocurilor
olimpice, adică de lider al acestora şi de reprezentant
al lui Zeus în cadrul acestora.700 Diocletian a jucat acest
rol în jocurile olimpice din lunile iulie şi august ale
anului 300701, în vreme ce acest rol a fost preluat de
către Galerius la o dată care nu poate fi determinată.702
698
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 318.
699
Malalas, Cronica, 307, 5-16, ed. eng., p. 167. La Daphne
exista un stadion încă din anul 195 î. Hr. Afirmaţia lui Malalas că
Diocletian a „construit” un stadion în suburbia antiohiană, poate
fi interpretată în sensul că s-au făcut lucruri de restructurare şi
lărgire fundamentale la stadionul de la Daphne.
700
Malalas, Cronica, XII, 310, 7-311,2, ed. eng., p. 169.
701
Malalas, Cronica, XVIII, 440-443, ed. eng., p. 255-257.
702
Malalas, Cronica, XII, 311, 12-312,5, ed. eng., p. 169.
281
 Daniel Buda
La Daphne, Diocletian a mai construit un palat şi un
sanctuar al lui Hecate la care se ajungea cu ajutorul a
365 de trepte. De asemenea a fost reconstruit templul
lui Apolo.703
În urma reformei administrative a lui Diocletian, s-a
creat dioceza Orientului, condusă de un comes Orientes,
cu sediul Antiohia, care supraveghea pe guvernatorii
provinciilor din subordine şi avea funcţii judecăto-
reşti şi administrative. Acest comes Orientes cu sediul
la Antiohia era în acelaşi timp consularis Syriae, aducă
guvernatorul provinciei Celesiria şi magister militum,
adică conducătorul trupelor romane din dioceza Ori-
entului.704 Cel care deţinea această funcţie era relativ
des schimbat de către conducerea centrală a Imperiului,
probabil pentru a nu ridica pretenţii la tronul imperial.
Reforma lui Diocletian a recunoscut de fapt Antiohiei
statutul de cel mai important oraş din est. A rămas cu
acest statut până în anul 540 când a fost distrusă de
către perşi.
În vremea lui Diocletian, episcop la Antiohia a fost
Chiril, care i-a urmat în scaunul episcopal după Timae-
us care a trecut la cele veşnice în anul 279-280.705 Cronica
lui Ieronim afirmă că episcopul Chiril a preluat scaunul
în anul al patrulea al lui Probus, adică anul 279-280, iar
703
Malalas, Cronica, XII, 307, 16-20, ed. eng., p. 167.
704
George Haddad, Aspects of social Life in Antioch in the
Hellenistic-Roman Period, Chicago, 1949, p. 13.
705
Eusebiu, HE 7, 32, 2, ed. rom, p. 307: „În aceeaşi vreme,
după Domnus, conducerea Bisericii antiohiene a preluat-o Timeu,
care a lăsat ca urmaş pe Chiril, contemporanul nostru.”
282
Antiohia preniceeană
ascensiunea în episcopat a succesorului său Tyrannus
este plasată în al optsprezecelea an al lui Diocletian,
adică anul 303-304. În vremea sa a fost activ la Antiohia
un preot erudit cu numele Doroteus706, pe care Eusebiu
de Cezarea707 pretinde că l-a cunoscut în mod direct şi
i-a admirat erudiţia şi modul în care interpreta Scrip-
turile. Faptul că Eusebiu aminteşte ca ceva cu totul
special faptul că avea foarte bune cunoştinţe de limbă
ebraică înseamnă că nu mulţi clerici posedau astfel de
abilităţi lingvistice. Potrivit lui Eusebiu, Doroteus a fost
remarcat de Diocletian în cadrul uneia dintre vizitele
sale la Antiohia şi l-a plăcut, fapt pentru care a fost
pus în fruntea vopsitului purpurei de la Tyr, care erau
controlate de către stat. Acest preot antiohian a fost
confundat cu episcopul Doroteus de Tyr. De aseme-
nea, numele lui a fost asociat cu cel al lui Lucian, care
este considerat de către unii drept întemeietorul şcolii
antiohiene, însă nu există fundament în documentele
istorice ale vremii pentru această asociere.
706
Vezi Quasten vol. I, p. 144.
707
Eusebiu HE 7, 32, 2-4, ed. rom., p. 307: „ ... Chiril, contempo-
ranul nostru pe vremea căruia am cunoscut pe Dorotei, un bărbat
foarte cult, care se învrednicise a fi preot în Antiohia. Având foarte
mare râvnă spre lucrurile dumnezeieşti, Dorotei s-a adâncit şi în
cunoaşterea limbii ebraice încât putea citi şi înţelege Scripturile
ebraice. Desigur, însă, că el nu era străin nici de cunoaşterea şti-
inţelor celor mai liberale ale elinilor. Dar în acelaşi timp el era şi
eunuc încă de la naştere, motiv pentru care ca semn de uimitoare
încredere, împăratul l-a luat în apropierea sa, încredinţându-i con-
trolul asupra vopsitului purpurei din Tyr. L-am auzit eu însumi
cu câtă îndemânare explica în biserică Sfintele Scripturi.”
283
 Daniel Buda
Mai avem ştiri despre creştinii antiohieni din tim-
pul celei de-a doua persecuţii iniţiate de Diocletian la
23 februarie 303, probabil la instigarea lui Galerius.
Cauza iniţierii acestor persecuţii a fost continua creş-
tere a puterii şi influenţei creştinilor mai ales în rândul
armatei, unde ofiţerii creştini refuzau să aducă sacrificii.
Un indiciu în acest sens a fost faptul că foarte probabil
imediat după declanşarea persecuţiei, un ofiţer pe nume
Eugenius a organizat la Seleucia Pieria o revoltă. Epi-
sodul este menţionat în trei rânduri708 de către Libanius
şi pare a fi menţionat şi de către Eusebiu de Cezarea.709
Tribunul Eugenius a fost proclamat împărat de către
armata din Seleucia, fapt pentru care, când a ajuns la
Antiohia, el a fost ucis. Cert este că autorităţile au crezut
că revolta a fost instigată de către creştini, fapt pentru
care au pornit persecuţia împotriva lor. Însuşi episcopul
Antiohiei, Chiril, a fost arestat şi condamnat la carierele
de marmură din Pannonia în 303, unde a murit în anul
306. A fost imediat înlocuit de episcopul Tyrannus.
Un alt martir care a suferit pentru Hristos la An-
tiohia a fost diaconul Romanus care în jurul datei de
708
Este vorba de Oration 11, 158-162, ed. eng., p. 379-385; Ora-
tion 19, 45-46, ed. eng., p. 409; Oratio 20, 18-20, ed. eng., p. 411-413.
709
Eusebiu, HE 8,6,8, ed. rom., p. 320: „La scurtă vreme după
aceea, pe când unii din aşa-numitul ţinut al Melitenei, precum şi
alţii din Siria încercau să pună mâna pe putere, a ieşit poruncă
împărătească potrivit căreia conducătorii Bisericilor de pretutin-
deni trebuie să fie aruncaţi în închisoare şi puşi în lanţuri.” Potrivit
unor istorici moderni, prin expresia „alţii din Siria” Eusebiu s-ar
referi la revolta lui Eugenius.
284
Antiohia preniceeană
17 sau 18 noiembrie 303 a fost condamnat să fie ars pe
rug. Galerius, care se afla în oraş, a comutat pedeapsa
la tăierea limbii. Condamnatul a supravieţuit acestei
torturi, ceea ce era de neaşteptat, dar a fost executat mai
târziu în temniţă.710 Relatarea lui Eusebiu de Cezarea
despre martiriul diaconului Romanus care era origi-
nar din Palestina (de aceea martiriul lui este inclus în
opera Martirii din Palestina) ne oferă o imagine despre
dimensiunea persecuţiei de la Antiohia din vremea
lui Diocletian. Eusebiu descrie că diaconul Romanus
a văzut la Antiohia „mulţi bărbaţi urmaţi de femei şi
de copii, siliţi să se apropie şi să aducă jertfe idolilor,”
ceea ce l-a înfuriat şi l-a făcut să le ia apărarea. Putem
deduce de aici că numărul martirilor creştini a fost mai
mare decât ne prezintă izvoarele istorice.
Tot în această perioadă au fost martirizaţi la Anti-
ohia un grup de martiri format din Ciprian, Iustina şi
Teoctist sau Teognitus. Potrivit actului martiric păstrat,
Ciprian,711 un fost făcător de minuni şi magician, s-a
convertit la creştinism, după ce lucrările lui magice nu
au avut niciun efect asupra Iustinei, o creştină pe care
Ciprian încerca să o atragă în mrejele lui. Cei doi au
suferit împreună martiriul. Sfântul Grigorie de Nazianz
a cunoscut acest martiriu, la care face referire în Cuvân-
tarea 24, 8-12. Împărăteasa Eudochia a scris în secolul
710
Eusebiu, Despre martirii din Palestina, 2, ed. rom., p. 397-
398; Sf. Ioan Gură de Aur, In S. Roman mart. PG 50, 605-618.
711
Vezi Silke-Petra Bergian, art. Cyprian von Antiochien în
RGG (4), vol. 2, p. 509.
285
 Daniel Buda

al V-lea un poem epic despre acest martiriu. S-a afirmat

că descrierile minunilor lui prezintă similitudini cu
activitatea lui Faust.712 Întrucât actul martiric cuprinde
informaţii care nu pot fi probate istoric – precum aceea
că Ciprian ar fi fost episcop al Antiohiei, s-a afirmat că
întreaga tradiţie legată de Ciprian al Antiohiei nu ar
fi decât o prelucrare răsăriteană a figurii lui Ciprian al
Cartaginei.713
Există de asemenea martiri care au fost ucişi în alte
părţi, dar au fost înmormântaţi la Antiohia: Sf. Julian
de Anazarbus a fost martirizat în Cilicia sub Diocleţian,
dar îngropat la Antiohia.714
712
H. Delehaye, Cyprien d’Antioche et Cyprien de Carthage, în
Anal. Boll. 39 (1921), p. 314-332. Pentru similitudinile cu Faus, vezi
Theodor Zahn, Cyprian von Antiochien und die deutsche Faustsage,
Erlangen, 1882.
713
R. Reitzenstein, Cyprian der Magier în Nachrichten der Ge-
sellschaft der Wissenschaft, Berlin, 1918, p. 38-79.
714
Vezi Laudatio la Hrisostom PG 50, 665-676.
286
V. Antiohia de la abdicarea lui
Diocletian până la moartea lui Liciniu
(305-324)
După abdicarea lui Diocletian, Galeriu în calitate
de augustus şi Maximin Daia în calitate de caesar au
preluat puterea în Răsărit. Ei au dorit să continue
cu aceeaşi brutalitate „marea persecuţie” începută
în februarie 303 de către Diocletian. Antiohia, fiind
unul dintre cele mai mari oraşe ale Imperiului şi în
parte reşedinţă imperială, a fost pe deplin marcată de
aceste persecuţii. Avem ştiri despre creştini care au
fost arşi la foc mic sau care s-au sinucis înainte de a
fi executaţi de către persecutori. Eusebiu de Cezarea
descrie în general persecuţia, oferindu-ne o imagine
a brutalităţii şi dimensiunii ei: „Şi de ce să reînviez
şi amintirea celor din Antiohia, care au fost prăjiţi pe
grătar, dar nu ca să moară, ci să li de prelungească
tortura, sau să pomenim de alţii care preferau să-şi
vâre mâna în foc decât să se atingă de jertfele cele ne-
legiunite? Unii din aceştia fugeau de astfel de probe
ale morţii şi încă înainte de a cădea în puterea şi în
287
 Daniel Buda
mâinile duşmanului se aruncau ei înşişi de pe înălţi-
mea caselor, socotind o astfel de moarteca un câştig
faţă de cruzimile nelegiuiţilor.”715 Eusebiu nu ne oferă
o cronologie precisă a evenimentelor. Sfântul Ioan
Gură de Aur descrie de asemenea în termeni destul
de generali suferinţele martirilor, care uneori au fost
trădaţi de către familiile lor.716
În anul 306, Domnina, a doamnă nobilă şi bogată,
a încercat să fugă din calea persecuţiilor împreună cu
fiicele ei Bernice şi Prosdoce, însă a fost deconspirată
de către soţul ei care a prins-o cu ajutorul unui grup
de soldaţi, iar în drumul înapoi spre Antiohia, cele trei
femei s-au aruncat într-un râu.717 Matroana Pelagia a
fost surprinsă în propria casă de către soldaţi, s-a sinu-
cis aruncându-se de pe acoperiş.718 Varlaam a fost un
martir care a acceptat ca mâna sa să-i fie arsă decât să
aducă sacrificii zeilor. Se pare că a fost martirizat tot
în această perioadă. Martiriul este pomenit de către
Eusebiu de Cezarea719 chiar dacă nu cu numele. Tot la
715
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 8, 12, 2, ed. rom.,
p. 327.
716
PG 50, 634-635.
717
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 8, 12, 3, ed. rom.,
p. 327. Vezi şi Sfântul Ioan Gură de Aur, SS Bernice et Prosdoce,
PG 50, 629-640.
718
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 8,12,2 pomeneşte
cazul, fără a da numele celei care a suferit. Sf. Ioan Gură de Aur,
S. Mart. Pelagiam, PG 50, 579-584.
719
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 8, 12, 2, ed. rom.,
p. 327.
288
Antiohia preniceeană
Antiohia au fost martirizaţi Tyrannio, episcop de Tyr
şi Zenobius, preot din Sidon.720
Potrivit lui Malalas721, în timpul lui Galerius s-ar fi
aşezat la Daphne filosoful neoplatonic Iamblicus, unde
a rămas până la sfârşitul vieţii.
La 30 aprilie 311, Galerius a emis un decret care
permitea creştinilor libertatea cultului. Decretul a fost
probabil emis datorită faptului că împăratul a fost lovit
de o boală cumplită pe care a considerat-o ca fiind o
pedeapsă venită din partea Dumnezeului creştinilor.722
A murit la scurtă vreme la Sardica (5 mai 311). Liciniu,
care se afla la Sardica în această perioadă, se aştepta să
preia el puterea, dar Maximinus s-a arătat decis să-şi
însuşească puterea. El a pornit cu armata de la Antio-
hia la Calcedon şi a preluat puterea asupra Asiei Mici.
Maximinus a ajuns la un acord cu Liciniu: acesta urma
să controleze teritoriile europene care au fost sub Gale-
rius, iar el urma să stăpânească Răsăritul în calitate de
augustus. Maximinus a revenit la Nicomidia723 de unde
a început să emită edicte împotriva creştinilor. Potrivit
mărturiilor contemporane, Maximinus a organizat o
propagandă care să invalideze doctrina creştină şi a
dorit să să organizeze preoţia păgână după modelul
720
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, 8, 13, 3-4, ed. rom.,
p. 327-328.
721
Malalas, Cronica, XII, 312, 11-12, ed. eng., p. 169-170.
722
Lactantiu, De mortibus persecutorum 35, 1.
723
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 9, 9, 4, ed. rom.,
p. 351.
289
 Daniel Buda
ierarhiei sacerdotale creştine.724 De asemenea a încu-
rajat cultul împăratului şi cultele păgâne.
Maximin a venit la Antiohia în toamna anului 311 sau
primăvara lui 312.725 Unul dintre principalii colaboratori
ai împăratului la Antiohia a fost Teotecnus, auditor oficial
(lat. curator; gr. logistes) al Antiohiei. Teotecnus era un
creştin renegat, care a trecut la neoplatonism. El a folosit
cu mult zel pârghiile date de lege şi funcţia pentru a-i
persecuta pe creştini. Eusebiu sugerează că el s-a aflat în
fruntea acţiunilor anticreştine din Antiohia. El a organizat
o cerere venită din partea locuitorilor Antiohiei şi adresată
împăratului în care acestuia i se cerea să-i scoată pe creştini
din oraşul lor şi din teritoriul lui. De asemenea el a ridicat
la Antiohia o statuie a lui Zeus Philios care era capabilă
să acţioneze precum un oracol care a transmis mesajul că
creştinii sunt adversari ai zeului şi ar trebui expulzaţi din
oraş. Aceste mesaje ale oracolului, transmise în prezenţa
lui Maximinus, l-au satisfăcut pe acesta în mod deosebit
şi a intensificat persecuţia. De asemenea lideri ai altor
oraşe au urmat exemplul lui Teotecnus. Drept răsplată,
Teotecnus a fost promovat.726 Mai târziu, când Liciniu a
preluat puterea în Răsărit, Teotecnus a fost executat ca
şarlatan, alături de mai mulţi colaboratori ai săi.727
724
Lactantiu, De mortibus persecutorum 36, 4; Eusebiu, Istoria
bisericească 8, 14, 9; 9,4,2 şi urm.
725
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 9,3, ed. rom., p. 343.
726
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească Eusebiu HE 9, 11,5,
ed. rom., p. 359.
727
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească Eusebiu, HE, 9, 11,
6, ed. rom., p. 359.
290
Antiohia preniceeană
La 7 ianuarie 312, a fost martirizat la Nicomidia
Lucian de Antiohia, fondator al şcolii exegetice de la
Antiohia. Lucian al Antiohiei, numit şi de Samosata728.
Eusebiu de Cezarea vorbeşte cu respect faţă de el: „Lu-
cian, presbiter al comunităţii din Antiohia, un bărbat
minunat în toate privinţele, dar mai ales prin aspra lui
vieţuire şi cunoaşterea adâncă a Sfintelor Scripturi.729
La fel şi Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia rostită cu
ocazia sărbătorii lui de la 7 ianuarie 387.730 S-a sugerat
faptul că Doroteus, preotul din Antiohia cunoscut
pentru buna cunoaştere a limbii ebraice, l-ar fi ajutat pe
Lucian la revizuirea textului Septuagintei.731 Potrivit lui
Filostorgiu, Lucian ar fi fost mentorul lui Arie. Potrivit
unei scrisori adresate de Alexandru al Alexandriei
episcopului Alexandru al Constantinopolului, Lucian
ar fi fost exclus din comuniunea cu trei episcopi ai An-
tiohiei datorită credinţei lui.732 Dacă această afirmaţie
este corectă, atunci aceşti trei episcopi ar fi Domnus,
Timaeus şi Chiril adică între anii 268-303. S-a sugerat de
asemenea că a fost reabilitat imediat după ascensiunea
728
Bardy, Lucien d`Antioche ; d`Alès, Autour de Lucien
d`Antioche ; H. Dörrie, Zur Geschichte der Septuaginta im Jahrhun-
dert Konstantins, ZNTW 39 (1940), 47-110.
729
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească 9, 6, 3, ed. rom.,
p. 345.
730
Sfântul Ioan Gură de Aur, In S. Lucianum martyrem, PG
50, 519-526.
731
Harnack, Chronologie der altchristlichen Literatur...., vol. 2,
p. 138, nota 3.
732
Teodoret, Istoria bisericească I, 4, 35.
291
 Daniel Buda
lui Chiril, în anii 279-280. Unii autori moderni au crezut
că am avea de-a face cu doi Lucian, cel care a rămas în
comuniune cu Biserica Antiohiei şi a murit ca martir şi
un altul care a fost adept al lui Paul de Samosata.733 Fi-
lostorgiu ne dă o listă a discipolilor lui Lucian: Eusebiu
de Nicomedia, Maris de Calcedon, Theognis de Niceea,
Asterius Sofistul, Atanasie de Anazarbus, Leontin de
Antiohia şi Eudoxiu de Antiohia.734
Când s-a declanşat persecuţia din anul 303, Lucian
era la Nicomenida şi a scris o scrisoare comunităţii din
Antiohia, descriind moartea martirică a lui Antimus.
Se pare că Lucian a revenit la Antiohia după încetarea
persecuţiei. În timpul persecuţiei lui Maximinus a fost
arestat şi trimis la Nicomedia unde şi-a apărat credinţa şi
a murit la 7 ianuarie 312, după ce a suferit mai multe chi-
nuri.735 A fost însoţit de la Antiohia de mai mulţi ucenici,
mai ales de către studentul său favorit, Antonius, care i-a
slujit ca secretar în timpul prizonieratului. În acest timp,
un ucenic al său pe nume Glicerius a murit ca martir la
Antiohia. De asemenea a fost însoţit de trei uceniţe: Eus-
tolion, Dorothea şi Severa. Pelagia, o altă uceniţă, a rămas
la Antiohia şi s-a sinucis când soldaţii au venit spre ea.
La 27 octombrie 312, Constantin cel Mare l-a învins
la Podul Milvius pe Maximian şi a devenit augustus.
733
Bardy, Lucien d’Antioche... , p. 49-56; Opinia nu este
acceptată de Adhémar d’Alès, L’Autour de Lucien d`Antioche în
MUSJ 21 (1937-1938), p. 185-199.
734
Filostorgiu, Istoria bisericească 2, 14-15, trad. Dorin Garo-
feanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2012, p. 99.
735
Bardy, Lucien d’Antioche..., p. 61-81.
292
Antiohia preniceeană
Constantin i-a ordonat lui Maximinus să întrerupă
persecuţia creştinilor. În iarna care a urmat, Răsăritul
a fost lovit de plagă şi foamete,736 ceea ce a tensionat
şi mai mult situaţia. Constantin şi Liciniu au ajuns la
un acord care a pus în pericol situaţia lui Maximinus.
De aceea, imediat ce Constantin a trebuit să meargă la
graniţa de pe Rin pentru a înăbuşi o revoltă a francilor,
Maximinus a folosit ocazia pentru a se lupta cu Liciniu.
El a pornit în iarna acelui an, probabil de la Antiohia,
dar în orice caz din Siria, cu 70.000 de soldaţi invadând
Europa.737 Liciniu l-a întâmpinat cu o armată mai mică,
dar a învins datorită faptului că trupele lui Maximinus
erau obosite de pe urma marşului forţat. Maximinus
s-a retras în Asia Mică, iar Liciuniu l-a urmărit. Imediat
după victorie, în iunie 313, Liciniu a publicat o scrisoare
de la Nicomidia în care se garanta libertatea religioasă,
iar bisericile confiscate de la creştini le-au fost retroce-
date. Maximinus s-a retras în Muntele Taurus unde a
murit în toamna anului 313. Liciniu i-a capturat pe soţia
lui Maximinus, Valeria, pe fiul şi pe fiica acestuia şi i-a
dus la Antiohia unde au fost executaţi, iar Valeria a fost
aruncată în râul Orontes. Tot acum a fost executat şi
Teotecnus ca agent al lui Maximinus în persecutarea
creştinilor. 738
736
Lactantius, De mort. Pers. 37, 4; Eusebiu de Cezarea, Istoria
bisericească, 9,8, ed. rom., p. 349.
737
Lactantiu, De mort. pers. 45.
738
Lactantiu, de mort. Pers. 49-50; Eusebiu de Cezarea, Istoria
bisericească 9, 11, 5-7, ed. rom., p. 359-360: „Dreptatea lui Dum-
nezeu trebuia să pedepsească şi pe Teotecnos, căci nici cum n-a
293
 Daniel Buda
În primii ani de domnie ai lui Liciniu, creştinii
din Antiohia au recuperat anumite proprietăţi şi au
avut ocazia de a reconstrui „vechea biserică” numită
şi „apostolică,” distrusă în persecuţia anterioară. În
această perioadă, episcop al Antiohiei era Vitalis care
şi-a început episcopatul în anul 314 şi a fost continuat
de Filogonius, care a fost episcop între 319 şi 20 de-
cembrie 324.739
Liciniu nu a avut o relaţie prea bună cu antiohienii.
Pentru că nu le-a satisfăcut antiohienilor aşteptările şi
nu a distribuit cu suficientă generozitate daruri, a fost
huiduit în timp ce se afla la o cursă în hipodrom. Liciniu
a ordonat să se tragă asupra spectatorilor. Au fost omo-
râţi atunci, potrivit lui Malalas, două mii de antiohieni.740
putut uita nenorocirile aduse de el pe capul creştinilor. După ce
ridicase în Antiohia idolul acela, îşi închipuia că de acum va trăi
liniştit, mai ales că fusese încredinţat de Maximin cu înalta dregă-
torie de guvernator. Dar venind Licinius în Antiohia, a poruncit
să aresteze pe vrăjitori şi să pună la cazne pe proorocii şi preoţii
noului idol ca să afle prin ce meşteşugiri săvârşea el înşelăciuni ...
Licinius le-a dat fiecăruia pedeapsa pe care o meritau; în primul
rând a dat morţii pe Teotecnos însuşi după aceea pe soţii săi de
magie, desigur după grele torturi. După aceea a venit rândul fiilor
lui Maximin, pe care el îi făcuse deja părtaşi la tronul imperial şi îi
cinstise şi cu aceea că le-a pictat chipul în pieţe publice. În sfârşit
şi rudele tiranului care se îngâmfaseră înainte şi se încumentaseră
să asuprească pe oricine au suferit şi ele acelaşi fel de pedeapsă.”
739
Eusebiu HE 7, 32,4. Teodoret, HE I,3, 1-2; 2,31,11. Sf. Ioan
Hrisostom, In princip. Act. Hom. 2 , PG 51,77.
740
Malalas, Cronica, 314, 3-8. Deşi cronica vorbeşte de „Ma-
ximinus Licinianus”, este vorba de Licinius.
294
Antiohia preniceeană
Constantin şi Liciuniu au rămas singurii stăpânitori
ai Imperiului, Constantin în Apus, iar Liciniu în Răsărit.
Ruptura dintre cei doi împăraţi a devenit clară în jurul
anului 320. Liciniu a început să-i persecute pe creştini,
privându-i de dreptul de a ocupa funcţii publice. Pre-
textul începerii conflictului deschis între cei doi a fost
oferit în anul 323 când Liciniu a intrat în teritoriul lui
Constantin într-o campanie împotriva goţilor. Liciniu
a fost înfrânt într-o serie de bătălii, dintre care ultima
la Chrysopolis, la 18 septembrie 324. Liciniu a fost
executat la Tesalonic, iar Constantin a devenit unic
stăpânitor al Imperiului Roman.
Tot în 324, Antiohia şi oraşele din jur au fost lovite
de foamete. Constantin a ordonat să se dea ajutor po-
pulaţiei antiohiene. Antiohia a primit 36.000 de modii
de grâne.741
Până la Constantin cel Mare, în Antiohia avem date
sigure despre existenţa unei singure biserici creştine.
Este vorba de biserica numită palaia (cea veche)742, fie
datorită vechimii ei, fie datorită cartierului vechi al
Antiohiei în care se afla.743 Potrivit istoricului bisericesc
Socrate, această biserică mai purta numele de “aposto-
741
Theophanes, Chronica, a. 5824, p. 29, 13-23.
742
Pentru o prezentare de ansamblu a istoriei acestei biserici,
vezi Wendy Mayer, Pauline Allen, The Churches of Syrian Antioch
(300-638 CE), Leuven, Paris, Walpole, MA, 2012, p. 100-102.
743
Walther Eltester, Die Kirchen Antiochias im IV. Jahrhundert
în Zeitschrift für die neutestamentlische Wissentschaft 36 (1937), p.
251-286 crede că numele bisericii vine de la cartierul unde a fost
construită aceasta, în vreme ce G. Downey, A History of Antioch …
295
 Daniel Buda Antiohia preniceeană

lică”, fiind asociată cu originile indubitabil apostolice proprii », ca să folosim o expresie modernă, adică din
ale creştinismului din Antiohia.744 Nu ştim în schimb donaţiile credincioşilor. De asemenea lunga perioadă
nimic despre perioada în care a fost construită, ci doar de reconstruire ar putea fi interpretată drept un semn
că a fost distrusă cândva între 293-313, în vremea perse- că biserica palaia a fost mult lărgită, spre a răspunde
cuţiilor lui Galeriu şi Maximin. Demolarea ei în vremea mai bine nevoilor credincioşilor şi a reflecta mai clar
acestor persecuţii este posibil să fi fost parte a planului statutul de religie aprobată de împărat a creştinismului.
de distrugere a clădirilor-simbol ale creştinismului din
Răsăritul Imperiului. Clădirea bisericii principale din
Antiohia de la acea vreme avea în mod cert o valoare
de simbol. Istoricul bisericesc Teodoret al Cyrului ne
informează că biserica palaia a fost reconstruită, mare
parte în vremea episcopului Vitalis (c. 314-320), iar sub
succesorul lui, Filogonius (320-324), au fost terminate
lucrările de reconstrucţie, probabil în primi ani ai de-
ceniului 320. Aşadar, reconstruirea bisericii palaia nu a
avut loc sub împăratul Constatin, ci în perioada în care
partea de răsărit a imperiului s-a aflat sub Liciniu.745
De asemenea putem specula că de vreme ce recon-
strucţia a durat atâţia ani, aceasta s-a făcut « cu fonduri

p. 336, nota 82 crede că numele bisericii arată că era „cea veche“

în comparaţie cu cele mai nou construite.
744
Socrates, Istoria bisericească 2,44,6.
745
Richard Krautheimer, The Ecclesiatical Building Policy
of Constantine in Georgio Bonaparte şi Franca Fusco (editori),
Constantino il grande dall’antichità all`umanesimo. Colloquio sul
Cristianesino nel mondo antico, Macerata 18-20 dicembre 1990, Ma-
cerata, 1993, p. 509-552, aici p. 512 consideră că încurajarea de
către Constantin a reconstruirii bisericilor dărâmate în timpul
persecuţiilor anterioare şi de construire a unor lăcaşuri noi a
început doar după 324.

296 297
 În loc de încheiere: potenţialul cercetării
de ansamblu a istoriei antiohiene
preniceene pentru înţelegerea istoriei
creştinismului din acest oraş şi nu
numai în perioada post-niceeană

Doresc să subliniez în cele ce urmează câteva dintre

aspectele reliefate de cercetarea de ansamblu realizată
în acest volum asupra istoriei antiohiene până în 324
şi care mi se par a avea o relevanţă aparte pentru mai
buna înţelegere a istoriei creştinismului din Antiohia,
dar şi din alte părţi ale Imperiului Roman în perioada
post-niceană:

1. Componenţa etnică a Antiohiei şi impactul acesteia

asupra diviziunii doctrinare din 451. Se discută mult
despre importanţa elementului etnic în diviziunea doc-
.

trinară din 451. Dincolo de cauzele strict doctrinar-hris-

tologice din Răsărit de după Sinodul de la Calcedon,
se poate observa că diviziunea a urmat o linie etnică:
grecii în mare majoritate (dar nu exclusiv) au rămas
calcedonieni, în vreme ce grupările care respingeau

299
 Daniel Buda
doctrina de la Calcedon erau în mare majoritate (dar
nu exclusiv), ne-greceşti (adică sirieni, copţi, armeni
etc.). Pentru a înţelege diviziunea doctrinară calcedo-
niană de la Antiohia şi din Siria în general, trebuie să
avem în vedere elementul etnic din acest oraş, chiar
de la întemeierea lui, precum şi din regiune. Din cer-
cetarea aceasta ştim că exista deja un element grecesc
semnificativ în Asia Mică şi la Antiohia încă înainte
de întemeierea acestui oraş datorită colonizărilor de
populaţie iniţiate de Alexandru cel Mare şi continuată
de seleucizi, spre a-şi consolida puterea în regiune.
Legendele legate de întemeierea Antiohiei arată că pe
locul unde a fost întemeiată Antiohia au existat trei
localităţi întemeiate de colonişti greci. Ştim de la Strabo
că încă de la întemeiere a existat la Antiohia cel puţin
un cartier grec înconjurat de ziduri şi unul sirian, fără
de ziduri. Elementul grec sau elenistic a fost, aşadar,
prezent încă de la întemeiere alături de cel local, siriac.
Au urmat apoi colonizări în valuri, care au împrospătat
şi întărit elementul grecesc al Antiohiei. Astfel, după
extinderea stăpânirii romane spre Răsărit, grecii care
nu mai doreau să trăiască sub stăpânirea romană au
venit spre Asia Mică, au găsit un loc potrivit în Răsă-
rit, aşezându-se la Antiohia. După războaiele punice,
Antioch III a finalizat un nou cartier şi a aşezat acolo
veterani greci. Este ultima colonizare din istoria Anti-
ohiei care ne este cunoscută. Elenizarea forţată impusă
de Antioch IV Epiphanes (175-163 î. Hr.) relevă dorinţa
de omogenizare a culturii, religiei şi populaţiei din
Siria şi în special din Antiohia. Principalele victime au
300
Antiohia preniceeană
fost, aşa cum cred că am arătat în detaliu, evreii, care
erau elementul cel mai puţin asimilat şi asimilant, cel
puţin din punct de vedere religios şi cultural. Intrarea
Antiohiei în stăpânirea lui Tigranes al Armeniei în anul
83 î. Hr. s-a realizat la dorinţa elitelor greceşti din Anti-
ohia, dar istoricii speculează că într-o oarecare măsură
s-a ţinut seama de dorinţa importantului segment de
populaţie orientală negrecească prezentă în Siria şi în
capitala acesteia, Antiohia. De asemenea, înlăturarea
stăpânirii lui Tigranes s-a datorat printre altele şi influ-
enţei elementului elenistic al provinciei. S-a speculat
de asemenea că romanii au reinstaurat domnia regilor
seleucizi clienţi ai Romei pentru câţiva ani (între 69 -64
î. Hr.) tocmai pentru a câştiga bunăvoinţa elementului
grecesc. Am arătat de asemenea că elementul roman a
început să fie prezent la Antiohia înainte de începutul
stăpânirii politice romane. Începuturile prezenţei latini-
lor la Antiohia este legat de venirea individuală a aces-
tora, atraşi fiind de oportunităţile oferite de oraş. După
ce Siria a devenit parte a Imperiului Roman, elementul
roman a crescut în principal prin colonizare. Astfel,
diversitatea etnică şi culturală a Antiohiei a crescut.
Elementul sirian, deşi nu foarte bine oglindit în izvoare,
a continuat să joace un rol important. Astfel, Evodius,
primul episcop al Antiohiei care a urmat, probabil după
Apostolul Petru, a fost, după unele surse, de origine
siriacă. Slăbirea puterii romane în Siria în a doua jumă-
tate a secolului al II-lea a atras imediat intrarea regiunii,
inclusiv a Antiohiei, sub influenţa Palmyrei, care era
un oraş-stat extrem de puternic, vorbitor al unei limbi
301
 Daniel Buda
semitice. Este uşor de observat că imediat ce puterea
romană slăbeşte, elementul negrecesc şi neroman îşi
face văzută influenţa: promotorul ieşirii Antiohiei din
stăpânirea romană este un oarecare Mariades, adică un
purtător al unui nume semitic, elenizat de el însuşi în
Kyriades. De asemenea nu poate fi întâmplătoare nici
alegerea ca episcop a lui Paul de Samosata care, în opi-
nia mai multor specialişti moderni, era un reprezentant
al populaţiei semitice.
Putem afirma, aşadar, că Antiohia a fost un mare
oraş al Imperiului Roman în care în mod evident di-
feritele etnii şi culturi s-au influenţat reciproc. Astfel,
G. Downey numeşte Antiohia „un loc plin cu greci
orientalizaţi şi orientali elenizaţi.”746 În acelaşi timp însă
niciunul dintre elementele etnice şi culturale prezente
în oraş şi în regiune nu au reuşit asimilarea celorlalte,
ceea ce a dus la slăbirea coeziunii necesare în regiune
pentru a rezista tot mai masivelor atacuri externe. Re-
zultatul final a fost diviziunea religioasă din secolul al
V-lea, care în mare s-a grevat pe cea etnică şi pierderea
regiunii de către Imperiul Roman.
2. Dimensiunile şi importanţa comunităţii iudaice din
Antiohia. În prezentul volum am încercat să prezint isto-
ria comunităţii iudaice din Antiohia ca parte integrantă
a istoriei acestui oraş. Este astfel limpede că Antiohia a
avut o comunitate iudaică chiar de la întemeierea ei şi
că răspândirea creştinismului atât de timpuriu la Anti-
746
G. Downey, A History of Antioch ..., p. 272.
302
Antiohia preniceeană
ohia stă în strânsă legătură cu prezenţa şi dimensiunile
comunităţii iudaice din acest oraş. Istoria creştinismu-
lui din prima jumătate a secolului I este strâns legată
de cea a iudaismului din această perioadă, Antiohia
nefăcând deloc excepţie în acest sens. În general, inte-
resul istoricului bisericesc pentru iudaismul din primul
secol creştin se încheie o dată cu căderea Ierusalimului
din anul 70, sau cel mult cu răscoala lui Bar Cochba
din 132-135. Se afirmă în general că, după aceste două
catastrofe din istoria poporului evreu, iudaismul s-a
concentrat pe propria lui refacere internă şi nu mai
prezintă importanţă desebită pentru istoricul bisericesc.
Cine este însă interesat de istoria creştină a Antiohiei,
va observa că aparent în mod brusc, iudaismul–ca şi
provocare teologică, pastorală şi misionară–apare la
Antiohia în a doua jumătate a secolului al IV-lea în
contextul cuvântărilor împotriva evreilor (de fapt a
iudaizanţilor) rostite de Sfântul Ioan Gură de Aur. În
volumul de faţă am încercat să arăt faptul că după cele
două catastrofe din istoria iudaismului, la Antiohia
comunitatea iudaică a continuat să fie puternică şi să
influenţeze în mod constant evoluţia creştinismului. De
fapt nu există o întrerupere a influenţei iudaice asupra
creştinismului antiohian, doar istoricul bisericesc are
tendinţa să ignore această influenţă. Astfel, cine urmă-
reşte cu atenţie firul istoriei creştinismului la Antiohia,
va observa că acesta s-a poziţionat permanent în relaţia
sa cu iudaismul. Afirmaţia este valabilă atât pentru
Biserica oficială cât şi pentru grupările eretice. Astfel
au apărut erezii iudaizante care doreau păstrarea unei
303
 Daniel Buda
apropieri cât mai mari de iudaism, aşa cum au apărut
erezii de factură gnostică ce au dorit renunţarea la tot
ceea ce are vreo legătură cu acesta, inclusiv la Vechiul
Testament. În ceea ce priveşte biserica oficială din An-
tiohia, vedem că teologia lui Ignatie al Antiohiei, Teofil
al Antiohiei şi începuturile şcolii teologice antiohiene
pot fi mai bine înţelese dacă ţinem seama de prezenţa
elementului iudaic din Antiohia. Putem, aşadar, să
înţelegem corect conflictul dintre Sfântul Ioan Gură
de Aur şi iudaizanţi numai dacă avem în vedere toată
„preistoria” acestuia, anume relaţiile neîntrerupte din-
tre creştini şi evrei din Antiohia.
3. Importanţa Siriei ca provincie romană şi a Antiohiei
ca centru politic şi strategic al Imperiului Roman. În anul
64 î. Hr. Siria a devenit provincie romană. În anul 57
î. Hr. Siria a fost ridicată la rang de provoncie pro-
consulară, iar în 27 î. Hr. a fost ridicată la rangul de
provincie imperială, devenind una dintre cele mai
importante provincii ale Imperiului. Aşa cum am arătat
în prezentarea istoriei Antiohiei, mai ales la cumpăna
dintre milenii, guvernatorii provinciei Siria au fost atât
de influenţi încât uneori au ridicat pretenţii la tron, iar
împăraţii romani au încercat să îşi asigure fidelitatea
lor, trimiţând în acest post în mai multe rânduri fie
rudele lor, fie prieteni foarte apropiaţi. De asemenea
dreptul acordat guvernatorilor sirieni de a-şi bate pro-
priile monezi este un semn al puterii acestora. Traian a
numit în Siria un guvernator bătrân şi fără experienţă
militară, pentru a nu se expune la niciun risc. După ce
304
Antiohia preniceeană
în anul 166 Marc Aureliu i-a acordat guvernatorului Si-
riei Gaius Avidius Cassius puteri sporite, în 175 acesta
s-a revoltat împotriva lui Marc Aureliu. După moartea
împăratului Comodus, guvernatorul Siriei Pescennius
Niger a ridicat pretenţii la tron. Pentru a evita alte pre-
tenţii la tronul imperial ridicate de guvernatorii Siriei,
împăratul Septimiu Sever a împărţit provincia Siria în
două: Celesiria şi Siria Fenicia. Iată câteva exemple care
arată puterea şi influenţa Siriei şi a Antiohiei în cadrul
Imperiului Roman. Satiricul Juvenal exprimă influen-
ţa de care se bucura Antiohia în Imperiu spunând că
Orontesul, râul care curgea prin Antiohia, ar fi ajuns
să murdărească Tibrul,747 râul care curgea prin Roma.
Un alt aspect care arată importanţa Siriei şi Antio-
hiei este faptul că mai toţi împăraţii romani au vizitat
Antiohia spre a-şi asigura fidelitatea acestei regiuni.
Când existau lupte pentru tron, era esenţial pentru fi-
ecare pretendent să aibă susţinere din Siria şi Antiohia.
Aşa au stat lucrurile cu Caesar, cu Octavian Augustus,
cu Antoniu şi cu Vespasian – spre a oferi doar câteva
exemple.
Poziţia strategică deosebită a Antiohiei ca principal
oraş al Imperiului Roman în Răsărit este relevată de
faptul că marile campanii împotriva duşmanilor din
747
Juvenal, Satire. 3, 63-66 în The Loeb Classical Library 91,
Harvard University Press, Cambridge MA, London, 2004, p. 171:
“Dragii mei concetăţeni, nu pot suporta o Romă grecizată. …
Orontesul sirian a poluat de multă vreme Tibrul, aducând cu el
limba şi obiceiurile lui, împreună cu … fetele cărora li se spune
să se ofere spre vânzare la circ.”
305
 Daniel Buda Antiohia preniceeană

regiune, anume a parţilor şi apoi a „necredincioşilor
perşi”,748 au fost pregătite şi iniţiate de la Antiohia. De
aceea nu a existat vreun împărat roman important care
să nu fi avut de-a face în mod direct cu Antiohia. Drept
urmare, analizarea conflictului dintre Julian Apostatul
şi antiohieni pe de o parte şi între acesta şi creştini pe
de altă parte, va trebui în mod necesar să ţină seama
de faptul că antiohienii aveau o lungă experienţă în
relaţii tensionate cu împăraţii romani. Herodian ca-
racterizează pe sirieni ca fiind un „popor cu caracter
extravagant, mereu gata să răstoarne conducerea legală.”749
O simplă trecere în revistă a relaţiilor dintre antiohieni
şi împăraţii romani ne va face să înţelegem că Julian
este parte a unui lung şir de împăraţi romani care au
avut experienţe similare cu antiohienii.
bui la mai buna înţelegere a acestui fenomen din istoria
Imperiului Bizantin;
– buna cunoaştere a istoriei jocurilor olimpice şi
a teatrului de la Antiohia ne-ar face să înţelegem mai
bine anumite atitudini ale Sfântului Ioan Gură de Aur
faţă de acestea;
– „şcoala antiohiană” din perioada ei clasică, care în
opinia mea începe cu Eustaţiu al Antiohiei, poate fi pe
deplin înţeleasă doar dacă avem în vedere „preistoria”
acesteia, anume teologia antiohiană preniceeană.

4. Alte aspecte. Doresc doar să amintesc aici, fără

a le dezvolta, alte aspecte legate de istoria Antiohiei
preniceene care atent studiate ne-ar ajuta la înţelegerea
istoriei şi teologiei antiohiene post-niceene:
– Antiohia are o lungă şi interesantă istorie legată de
temple, statui şi soarta lor. Buna cunoaşterea a acesteia
ne-ar ajuta să înţelegem mai bine „afacerea statuilor”
din vremea Sfântului Ioan Gură de Aur;
– conflictele dintre partidele de la circ îşi au propria
istorie la Antiohia. Atenta lor studiere ar putea contri-

748
Ausonius XI, 1-5; LCL, Hugh Evelyn White, New York,
1919.
749
Herodian, History of the Empire …, 2, 7, 9, ed. eng., p. 187.

306 307
 Tabel cronologic

301 î. Hr. : Seleukos I Nikanor l-a învins pe Anti-

gonius în bătălia de la Ipsos ;
23 aprilie 300 î. Hr. : Seleukos I Nikanor a întemeiat
portul Seleucia Pieria, cu intenţia de a-i servi
drept capitală;
22 mai 300 î. Hr. : Seleukos I Nikanor a întemeiat
Antiohia;
cândva între 296-293 î. Hr.: este aşezată la Antio-
hia statuia lui Tyche a Antiohiei, protectoarea
păgână a oraşului. Se marchează astfel sfârşitul
lucrărilor de întemeiere a Antiohiei ;
cândva între 281-280 î. Hr. : moare Seleukos I Ni-
kanor întemeietorul Antiohiei ;
246 î. Hr. : o armată a ptolemeilor egipteni a cu-
.
cerit Seleucia Pieria, pe care au păstrat-o sub
controlul lor până în anul 219 î. Hr. Armata
s-a apropiat de Antiohia şi a fost întâmpinată
paşnic de către antiohieni într-o ceremonie
care i-a impresionat pe ptolemei. Antiohia a
fost ocupată paşnic, fiind eliberată în 244 î. Hr.

309
 Daniel Buda
de către regele seleucid Seleukos II Callinicus
(246-226 î. Hr.) ;
195 î. Hr.: Hanibal al punilor a vizitat Antiohia.
Seleucizii au decis să-l sprijine pe acesta în
războiul împotriva romanilor;
188 î. Hr. : este încheiată pacea de la Apamea între
seleucizi şi romani în condiţii grele pentru sele-
ucizi. Aceştia s-au angajat să plătească un tribut
costisitor romanilor. Începe creşterea influenţei
romane în zonă ;
148 î. Hr. : a avut loc la Antiohia un cutremur de pă-
mânt care a provocat mari stricăciuni oraşului.
Potrivit lui Malalas, reconstrucţia a fost realizată
imediat şi a dat oraşului mai multă strălucire ;
130 î. Hr. : a avut la Antiohia un nou cutremur de
pământ care a adâncit criza în care se afla ora-
şul datorită luptelor dintre diferiţii pretendenţi
seleucizi la tron ;
83 î. Hr. : Tigranes al Armeniei devine şi cap al sta-
tului seleucid, cu sprijinul antiohienilor sătui de
luptele dintre diferiţii prinţi seleucizi. Antiohia
primeşte un statut aparte care-i conferea un fel
de semi-autonomie ;
72 î. Hr. : Antiohiei îi este anulat statutul special,
Tigranes impunând un despotism specific ori-
ental ;
69 î. Hr. : Lucullus l-a învins pe Tigranes al Arme-
niei şi i-a capturat capitala Tigranocerta ;
67 î. Hr.: Marcius Rex proconsul al Ciliciei, a vi-
zitat Antiohia şi a făcut aranjamentele pentru
310
Antiohia preniceeană
construirea acolo a unui palat şi a unui circ.
Influenţa romană devine tot mai mare. În anii
ce au urmat apare la Antiohia prima colonie de
oameni de afaceri romani;
64 î. Hr.: Pompei a anexat Sriia şi a transformat-o
în provincie romană cu capitala la Antiohia;
57 î. Hr.: Siria a fost ridicată la rangul de provincie
romană proconsulară;
51 î. Hr.: parţii au invadat Siria, ajungând până în
faţa zodurilor Antiohiei;
28 iunie/16 aprilie 47 î. Hr.: Caesar a vizitat vreme
de nouă zile Antiohia care se declarase a fi de
partea lui în conflictul cu Pompei. Antiohia a
primit noi privilegii;
41 î. Hr.: Antonius a vizitat Antiohia în cadrul unui
turneu în Răsărit spre a obţine sprijin în lupta
sa contra lui Octavian;
40 î. Hr.: parţii au cucerit Antiohia, fiind eliberată
de către Antoniu un an mai târziu;
37 î. Hr.: Antoniu a revenit la Antiohia de unde
a început pregătirea unei campanii împotriva
parţilor. La Antiohia a venit şi Cleopatra. Tot
acici a avut loc căsătoria dintre cei doi.
primăvara anului 36 î. Hr.: Antoniu a revenit la
Antiohia din campania împotriva paţilor, după
ce a fost înfrânt de către aceştia;
27 î. Hr.: Augustus a ridicat provincia Siria, cu
capitala la Antiohia, la rangul de provincie
imperială;
311
 Daniel Buda
31-30 î. Hr.: Augustus a vizitat Antiohia, după ce
a preluat controlul asupra părţii de Răsărit a
Imperiului,
20 î. Hr.: Augustus vizitează pentru a doua oară
Antiohia;
15 î. Hr.: are loc inaugurarea amplelor lucrări de
cosntrucţii executate în vremea lui Augustus
la Antiohia;
ÎNCEPUTUL EREI CREŞTINE
5-6: Iudeea, Samaria şi Idumeea au devenit parte a
provinciei romane Siria, cu capitala la Antiohia;
10 oct. 19: a murit la Antiohia Germanicus, tatăl
viitorului împărat Caligula;
23-24: are loc un mare incendiu la Antiohia după
care împăratul Tiberiu a iniţiat mai multe pro-
iecte de construcţii iniţiate de către împăratul
Tiberiu la Antiohia;
jurul anului 35 sau după alte surse în anii imediat
următori: sosesc la Antiohia misionari ciprioţi
şi cireneni care au început să predice evreilor,
dar şi celor dintre neamuri;
9 aprilie 37: cutremur de pământ la Antiohia care
a afectat puternic oraşul precum şi suburbia
Daphne. Lucrările de refacere au fost suprave-
gheate de trei oficiali trimişi de la Roma;
38?: soseşte Barnaba de la Ierusalim la Antiohia
39-40: începe conflictul dintre împăratul Caligula
şi evrei. La Antiohia au loc revolte ale evreilor;
312
Antiohia preniceeană
40: Barnaba şi Pavel petrec un an la Antiohia şi
predică Evanghelia, potrivit unei tradiţii locale,
pe strada numită Siagon, lângă pantheon;
jurul anului 40: tulburări la Antiohia provocate de
conflictul dintre partidele albastră şi verde de
la circ. Are loc un pogrom împotriva evreilor.
Este posibil ca acest conflict să fie o extindere
a celui similar care a avut loc la Alexandria.
Potrivit lui Malalas, Fineas, marele preot din
Ierusalim a venit la Antiohia şi a ucis în jur de
30.000 de oameni. Această informaţie este pusă
la îndoială de istorii moderni;
43-44: au fost înfiinţate jocurile olimpice de la An-
tiohia, la iniţiativa unor antiohieni bogaţi, mari
proprietari de pământ;
44, 46 sau 47: Pavel şi Barnaba au plecat la Ierusalim
pentru a duce colecta comunităţii creştine din
Antiohia;
44 sau 45-46: a fost ales Evodius ca episcop al An-
tiohiei;
48/49: are loc la Ierusalim Sinodul Apostolic, care a
decis cu privire la modul primirii păgânilor în
Biserică, o problemă apărută la Antiohia;
jurul anului 50: Pavel şi Barnaba s-au despărţit.
Antiohia nu va mai fi de acum încolo centrul
misionar al Sfântului Apostol Pavel;
începutul anilor 50 ?: este posibil să fi venit la Anti-
ohia Apostolul Petru, unde va fi stat în anumite
perioade, până la plecarea sa la Roma;
313
 Daniel Buda
66: au avut loc revolte anti-iudaice în Siria, Palestina
şi Egipt. Potrivit lui Iosif Flaviu, oraşele Anti-
ohia, Apamea şi Sidon nu şi-au atacat proprii
evrei.
66-67: Vespasian a trecut prin Antiohia, în drum
spre Ierusalim, pe care urma să-l asedieze;
67: la Antiohia au avut loc atacuri împotriva evre-
ilor după ce aceştia au fost acuzaţi de către un
conaţional renegat că ar fi dat foc oraşului;
9 iunie 68: a murit împăratul Nero;
după iulie 69: Vespasian, pretendent la tronul im-
perial de la Roma a venit de la Alexandria la
Antiohia unde a primit jurământul din partea
trupelor romane staţionate acolo;
sfârşitul 69: Vespasian devine împărat;
august 70: Titus a cucerit Iersualimul în numele
tatălui său, Vespasian;
noiembrie 70: a izbucnit la Antiohia un incendiu.
Evreii au fost acuzaţi de către un renegat că ei ar
fi dat foc oraşului. Au urmat atacuri împotriva
lor, înnăbuşite repede de administraţia locală;
sfârşitul 70-începutul 71: Titus a vizitat Antiohia
şi a fost ovaţionat de populaţie. I s-a cerut să-i
alunge pe evrei din oraş sau să le reducă privi-
legiile, însă a refuzat;
70, 73, 74-75: a murit episcopul Evodius al Anti-
ohiei. După moartea lui a fost ales episcop al
Antiohiei Sfântul Ignatie;
73-74: Vespasian a construit la Antiohia un canal
legat de râul Orontes;
314
Antiohia preniceeană
81-82: Pliniu cel Tânăr a petrecut un an în Siria ca
tribun militar în legiunea III Gallica;
înainte de 115: Traian a construit un apeduct de la
Daphne la Antiohia;
14 ianuarie 114: Traian a venit la Antiohia unde
a rămas toată iarna spre a pregăti o campanie
împotriva parţilor;
115: Traian a revenit la Antiohia din campania răsă-
riteană spre a permite trupelor să se odihnească.
A petrecut întreaga iarnă a anilor 115-116 la
Antiohia;
13 decembrie 115: la Antiohia a avut un puternic
cutremur. Oraşul a fost grav afectat. Însuşi îm-
păratul Traian, care se afla la Antiohia, a fost
rănit;
116: Heron a fost ales episcop al Antiohiei;
20 decembrie 116: a fost martirizat la Roma Sfântul
Ignatie al Antiohiei;
oct. 117: împăratul Hadrian a părăsit Antiohia,
plecând la Roma. De la numirea sa ca împărat,
după moartea lui Traian, Hadrian s-a aflat în
Răsărit, mai ales la Antiohia;
128?: Cornelius a fost ales episcop al Antiohiei;
23 iunie 129: Hadrian a inaugurat la Daphne con-
strucţiile iniţiate în această suburbie;
132-135: are loc răscoala evreilor din Palestina con-
dusă de Bar Cochba;
după 138, în primii ani ai domniei lui Antoninus
Pius: are loc un mare incendiu la Antiohia, con-
315
 Daniel Buda
siderat a fi unul dintre cele trei mari dezastre
din vremea domniei acestui împărat;
142: Eros devine episcop al Antiohiei;
162 şi anii următori: Verus, şeful campaniei împotri-
va parţilor din vremea lui Marc Aureliu a trecut
în mai multe rânduri pe la Antiohia;
165-166: Antiohia a fost lovită de o epidemie de
variolă adusă de soldaţii întorşi din campania
împotriva parţilor;
166: guvernatorul Siriei Gaius Avidius Cassius a
primit titlul de maius imperium Oriens;
169: acelaşi guvernator a primit puteri sporite pen-
tru a asigura ordinea în regiune;
169: Teofil a devenit episcop al Antiohiei;
jurul 172: a venit la Antiohia Taţian Sirianul care
se pare că a deschis o şcoală în oraş;
mijlocul lui apr. 175: la Antiohia, guvernatorul Si-
rei Gaius Avidius Cassius s-a revoltat, ridicând
pretenţii la tronul imperial;
a doua jumătate 178: Gaius Avidius Cassius a fost
ucis de către doi ofiţeri din armata sa, punând
astfel capăt rebeliunii sale;
178 şi anii următori: Antiohia a fost pedepsită de
către împăratul Marc Aureliu pentru fidelitatea
sa faţă de Gaius Avidius Cassius;
17 martie 180: a murit împăratul Marc Aureliu;
181: împăratul Comodus a reintrodus la Antiohia
jocurile olimpice interzise de Marc Aureliu;
înainte de 188: Maximinus a devenit episcop al
Antiohiei;
316
Antiohia preniceeană
31 decembrie 192: a murit împăratul Comodus;
194: Pescennius Niger, guvernatorul Siriei, a fost
ucis lângă Antiohia, după ce a ridicat pretenţii
la tronul imperial;
sfârşitul anului 194 sau 195: împăratul Septimiu
Sever a împărţit provincia Siria în două: Cele-
siria şi Siria Fenicia. Antiohia a pierdut statutul
de metropolis în favoarea Laodiceei;
197-198: Septimiu Sever a folosit Antiohia ca punct
de plecare al campaniei sale împotriva parţilor;
198-199: episcopul Maximin a trecut la cele veşnice.
I-a urmat episcopul Serapion.
211-212: episcopul Serapion a trecut la cele veşnice.
I-a urmat episcopul Asclepios;
211 sau anul următor: Clement Alexandrinul a
vizitat Antiohia;
4 februarie 211: a murit la York împăratul Sep-
timius Severus. Fii săi, Geta şi Caracalla au
împărţit Imperiul, Geta luând Răsăritul. A ales
drept capitală fie Antiohia, fie Alexandria;
26 februarie 212: Caracalla l-a ucis pe Geta;
212: Caracalla a readus jocurile olimpice la Antiohia
şi a oferit oraşului statutul de colonie;
215: Caracalla se afla la Antiohia într-o încercare de
a uni Imperiile Roman şi Part;
iarna anilor 215-216: este petrecută de către Cara-
calla la Antiohia;
8 aprilie 217: Caracalla a fost asasinat undeva în
propiere de Edesa;
317
 Daniel Buda
217: Macrinus, asasinul lui Caracalla, care se decla-
rase împărat, a sosit la Antiohia;
217: parţii au invadat Mesopotamia;
217-218: episcopul Asclepiades a trecut la cele veş-
nice. I-a urmat în scaun episcopul Filetus
16 mai 218: Elagabalus a fost proclamat împărat de
trupele romane din Emesa;
218: Elagabalus şi-a petrecut mai multe luni la An-
tiohia, aşteptând să fie recunoscut ca împărat
de către senat;
martie 222: Elagabalus a fost asasinat la Roma. În
locul lui a fost ales împărat Severus Alexandru;
230-231: a trecut la cele veşnice episcopul Filetus.
I-a urmat în scaun episcopul Zebenus;
231: Severus Alexandru se afla la Antiohia, pregă-
tind o campanie antipersană. A rămas în Răsărit
până în 233, petrecând o bună parte din această
perioadă la Antiohia;
cândva între anii 231-233: Origen a vizitat Antiohia,
la invitaţie Juliei Mamaea, mama împăratului
Severus Alexandru;
242: perşii au invadat Siria şi au ameninţat Antiohia;
250-251: a murit episcopul Babilas, de moarte mar-
tirică. În locul lui a fost ales episcop Fabiu;
252: episcopul Fabiu a trecut la cele veşnice şi a
urmat episcopul Demetrianus;
252: are loc la Antiohia un sinod care l-a condamnat
pe Novatian;
256 şi 260: Antiohia a fost cucerită de către perşi;
318
Antiohia preniceeană
260: este ales episcop al Antiohiei Paul de Samosata,
după ce predecesorul său, Demetrianus a murit
în exil unde a fost deportat de către perşi;
261-262: Odenath al Palmyrei a eliberat Răsăritul de
perşi, în numele împăratului roman Gallienus.
Antiohia a intrat sub dominaţia Palmyrei, dar
nominal se afla sub stăpânire romană;
264 şi 268: două sinoade ţinute la Antiohia îl con-
damnă pe Paul de Samosata, dar depunerea lui
din scaun este imposibilă, datorită protecţiei de
care se bucura din partea Zenobiei de Palmyra;
272: împăratul Aurelian a cucerit Răsăritul şi An-
tiohia din mâinile palmyreienilor;
272: a fost impusă decizia sinoadelor anterioare cu
privire la depunerea lui Paul de Samosata. În
scaunul episcopal a urmat Domnus;
271 sau 272: a trecut la cele veşnice episcopul Dom-
nus . A fost urmat de către Timaeus;
275: împăratul Aurelian a fost asasinat;
279-280: este posibil ca împăratul Proclu să fi vizitat
Antiohia în cadrul unui turneu răsăritean;
279-280: episcopul Timaeus a trecut la cele veşnice
şi a fost înlocuit de episcopul Chiril;
17 noiembrie 284: Diocletian a fost declarat împă-
rat;
6 mai 290: Diocletian a vizitat Antiohia;
înainte de 298: a fost finalizată construirea palatului
lui Diocletian de la Antiohia;
297-298: Diocleţian a petrecut iarna la Antiohia,
pregătind o campanie împotriva perşilor;
319
 Daniel Buda

298-299: Diocletian era din nou la Antiohia;

iulie-august 300: Diocletian a participat la jocurile
olimpice de la Antiohia;
303: episcopul Chiril a fost arestat şi trimis la ca-
rierele de piatră din Pannonia. Afost ales ca
episcop în locul lui Tyrannus; Adaosuri
februarie 303: s-a declanşat marea persecuţie împo-
triva creştinilor care a produs mai mulţi martiri
la Antiohia;
17 sau 18 noiembrie 303: a fost martirizat la Antio- I. Lista regilor seleucizi
hia diaconul Romanus, de origine din Palestina;
Seleukos I Nikanor 305-281 în Hr
306: episcopul Chiril a trecut la cele veşnice în
Antioch I Soter (co-rege cu tatăl său din 291 î. Hr;
Pannonia;
singur rege între 281-261 î. Hr)
30 aprilie 311: Galeriu a emis un decret de libertate
Antioch II Theos (261-246 î. Hr.)
a cultului pentru creştini;
Seleukos II Callinicus (246-225 î. Hr.)
5 mai 311: a murit Galeriu la Sardica;
Seleukos III Ceraunus sau Soter (225-223 î. Hr.)
311 sau 312: Maximin a venit la Antiohia;
Antioch III cel Mare (223-187 î. Hr.)
7 ianuarie 312: a fost martirizat la Nicomidia Lucian
Seleukos IV Philopator (187-175 î. Hr.)
de Antiohia;
Antioch IV Epiphanes (175-163 î. Hr.)
27 octombrie 312: Constantin cel Mare l-a învins la
Antioch V Eupator (163-161 î. Hr.)
Podul Milvius pe Maximinus;
Demetrius I Soter (161-150 î. Hr.)
18 septembrie 324: Liciniu a fost executat la Tesa-
Alexandru I Balas (150-145 î. Hr.)
lonic. Constantin a devenit unic stăpânitor al
Demetrius II Nikanor (145-138 î. Hr.; prima domnie)
Imperiului roman;
Antioch VI Dionysus sau Epiphanes (145-140 ? î.
30 decembrie 324: sfârşitul episcopatului lui Filo-
Hr.)
gonius.
Diodotus Tryphon (140-138 î. Hr.)
Antioch VII Sidetes sau Euergetes (138-129 î. Hr.)
Demetrius II Nikanor (129-126 î. Hr.; a doua dom-
nie)

320 321
 Daniel Buda
Alexandru II Zabinas (129-123 î. Hr.)
Cleopatra Thea (126-121 î. Hr.)
Seleukos V Philometor (126-125 î. Hr.)
Antioch VIII Grypus (125-96 î. Hr.)
Antioch IX Cyzicenus (114-96 î. Hr.)
Seleukos VI Epiphanes Nikanor (96-95 î. Hr.)
Antioch X Eusebes Philopator (95-92 sau 83 î. Hr.)
Demetrius III Eucaerus sau Philopator (95-87 î. Hr.)
Antioch XI Epiphanes sau Philadelphus (95-92 î.
Hr.)
Filip I Philadelphus (95-84/83 î. Hr.)
Antioch XII Dionysus (87-84 î. Hr.)
Tigranes I al Armeniei (83-69 î. Hr.)
Seleukos VII Kybiosaktes sau Philometor (83-69 î. Hr.)
Antioch XIII Asiaticus (69-64 î. Hr.)
Filip II Philoromaeus (65-63 î. Hr.)
II.Lista guvernatorilor romani ai Siriei
II.1. Guvernatori proconsulari ai provinciei romane
Siria (65-27 î. Hr.)
Marcus Aemilius Scaurus (65-62 î. Hr.)
Lucius Marcius Philippus (61-60 î. Hr.)
Gnaeus Cornelius Lentulus Marcellinus (59-58 î. Hr.)
Aulus Gabinius (57-54 î. Hr.)
Marcus Licinius Crassus (54-53 î. Hr.)
Gaius Cassius Longinus (53-51 î. Hr.)
Marcus Calpurnius Bibulus (51-50 î. Hr.)
Veiento (50-49 î. Hr.)
322
Antiohia preniceeană
Metellus Scipio (49-48 î. Hr.)
Sextus Julius Caesar (47-46 î. Hr.)
Caecilius Bassus (46-44 î. Hr.)
Gaius Antistius Vetus (45 î. Hr.)
Lucius Staius Murcus (44 î. Hr.)
Gaius Cassius Longinus (44-42 î. Hr.)
Lucius Decidius Saxa (41-40 î. Hr.)
40-39 î. Hr.: ocupaţia persană
Publius Ventidius Bassus (39-38 î. Hr.)
Gaius Sosius (38-37 î. Hr.)
Lucius Munatius Plancus (35 î. Hr.)
Lucius Calpurnius Bibulus (34/33-33/32 î. Hr.)
Quintus Didius (30 î. Hr.)
Marcus Valerius Messalla Corvinus (29 î. Hr.)
Cicero Minor (28-25 î. Hr.)
II.2. Legaţi imperiali propretorieni ai provinciei
romane Siria
Marcus Terentius Varro (25-23 î. Hr.)
Marcus Vipsanius Agrippa (23-13 î. Hr.)
Marcus Titius (13/12-10/9 î. Hr.)
Gaius Sentius Saturninus (9-7/6 î. Hr.)
Publius Quinctilius Varus (7/6-4 î. Hr.)
Lucius Calpumlus Piso (?) (4-1 î. Hr.)
Gaius Julius Caesar Vipsanianus (1 î. Hr. – 4 d. Hr.)
Lucius Volusius Saturninus (4-5 d. Hr.)
Publius Sulpicius Quirinius (6-12 d. Hr.)
Quintus Caecilius Metellus Creticus Silanus (12-17
d. Hr.)
323
 Daniel Buda
Gnaeus Calpurnius Piso (17-19 d. Hr.)
Gnaeus Sentius Saturninus (19-21 d. Hr.)
Lucius Aelius Lamia (22-32 d. Hr.)
Lucius Pomponius Flaccus (32-35? d. Hr.)
Lucius Vitellius (35-39 d. Hr.)
Publius Petronius (39-41/42 d. Hr.)
Gnaeus Vibius Marsus (41/42-44/45 d. Hr.)
Cassius Longinus (45-49 d. Hr.)
Gaius Ummidius Durmius Quadratus (50-60)
Gnaeus Domitius Corbulo (60-63)
Cestius Gallus (63-67)
Gaius Licinius Mucianus (67-69)
Lucius Caesennius Paetus (70-72)
Aulus Marius Celsus (72-73)
Marcus Ulpius Traianus (73-78)
Lucius Ceionius Commodus (78-82)
Titus Atilius Rufus (82-84)
Publius Valerius Patruinus (87-90)
Aulus Bucius Lappius Maximus (90-93)
Gaius Octavianus Tidius Tossianus L. Iavolenus
Priscus (93-96)
Marcus Cornelius Nigrinus Curiatius Maternus (96-97)
Aulus Larcius Priscus (97-100)
Gaius Antius Aulus Julius Quadratus (100-104)
Aulus Cornelius Palma Frontonianus (104-108)
Lucius Fabius Iustus (108-112)
Publius Aelius Hadrianus (117)
Lucius Catilius Severus Iulianus Claudius Reginus
(117-119)
Gaius Quinctius Certus Poblicius Marcellus (129-136)
324
Antiohia preniceeană
II.3. Legaţi imperiali proconsulari ai Siriei Pales-
tina (135-193)
Gnaeus Minicius Faustinus Sextus Iulius Severus
(135-136)
Sextus Iulius Maior (136-140)
Lucius Burbuleius Optatus Ligarianus (140)
Sulpicius Julianus (147-150)
Marcus Pontius Laelianus Larcius Sabinus (150-154)
Marcus Cassius Apollinaris (154-157)
Lucius Attidius Cornelianus (157-162)
Marcus Annius Libo (163-164)
Gnaeus Julius Verus (164-166)
Gaius Avidius Cassius (166-175)
Publius Martius Verus (175-178)
Publius Helvius Pertinax (179-182)
Gaius Domitius Dexter (183-185)
Gaius Julius Saturninus (187-190)
Asellius Aemilianus (187-190)
Gaius Pescennius Niger (190-193)
II.5. Legaţi imperiali proconsulari ai Celesiriei
(193-295)
Marius Maximus (c. 207-209)
Minicius Martialis (c. 209-211)
Aurelius Mam(...) (c. 216)
Antonius Seleucus (c. 221)
Quintus Aradius Rufinus Optatus Aelianus (225-235)
(Claudius Sollemnius?) Pacatianus (235?)
325
 Daniel Buda Antiohia preniceeană

Attius Rufinus (c. 241) II.8. Guvernatori consulari ai Siriei Fenicia (c. 295-
Flavius Antiochus (c. 241-249) 324)
Atilius Cosminus (c. 251)
Pomponius Laetianus (c. 251) Aelius Statuus (293-305)
Virius Lupus (în cursul deceniului 260) Sossianus Hierocles (293-303)
Maximinus (c. 275) Julius Julianus (î. de 305)
Julius Saturninus (c. 279) Maximus (între 309-313)
Claudius Cleobulus (276-282) Achillius (c. 323)
L. Aelius Helvius Dionysius (289-297)
Charisius (290) III. Lista episcopilor Antiohiei până în 324

Petru Apostolul (c. 37-c. 53)

II.6. Legaţii imperiali propretorieni ai Siriei Fenicia Evodius (c. 53- c. 69)
(193-295) Ignatie (c. 70 – c. 107)
Ti. Manilius Fuscus (193-194) Heron (107-127)
Q. Venidius Rufus Marius Maximus L. Calvianus Cornelius (127-154)
(198) Eros (154-169)
Domitius Leo Procillianus (c. 207) Teofil (c. 169 – c. 182)
D. Pius Cassius (213) Maximus I (182-191)
Salvius Theodorus (268-270) Serapion (191-211)
L. Artorius Pius Maximus (284-293) Asclepiades I Mărturisitorul (211-220)
Crispinus (292-293) Filetus (220-231)
Zebinus (231-237)
Babilas (237 – c. 250)
II.7. Guvernatori consulari ai Celesiriei (c. 295-324) Fabius (253-256)
Latinius Primosus (293-305) Demetrius (c. 256 – incert)
Verinus (305) Pavel de Samosata (260-268)
Dyscolius (323?) Domnus I (268/269-273/274)
Arrius Maximus (după 324) Timaeus (273/274-282)
Chiril I (283-303)

326 327
 Daniel Buda

Tyranion (304-314)
Vitalius (314-320)
Filogonius (320-324)

Abrevieri

ACO – Acta Conciliorum Ecumenicorum.

Altaner/Stuiber – Altaner, Berthold & Stuiber,
Alfred, Patrologie. Leben, Schriften und Lehre der
Kirchenväter, 7. Auflage, Freiburg, 1966.
ANF – Ante-Nicene Fathers. Translation of the
Writings of the Fathers down to AD 325.
Bardenhewer – Bardenhewer, Otto, Geschichte der
alt-kirchlichen Literatur, vol. III sau IV.
BBKL – Biographisch-Bibliographisches Kirchen-
lexikon.
BKV – Bibliothek der Kirchenväter.
BZ – Byzantinische Zeitschrift.
CChr/SG – Corpus Christianorum, Series Graeca.
CChr/SL – Corpus Christianorum, Series Latina.
CGG – Grillmeier, Aloys SJ und Bach, Heinrich SJ
(Hrsg.), Das Konzil von Chalkedon. Geschichte und
Gegenwart, Würzburg, 1951.
CSCO – Corpus Scriptorum Christianorum Ori-
entalium.
CSEL – Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum La-
tinorum;

328 329
 Daniel Buda Antiohia preniceeană

De vir. ill. – De viris Illustribus. SP – Studia Patristica.

DOP – Dumbarton Oaks Papers. ThLZ – Theologische Literaturzeitung.
EIBMBOR – Editura Institutului Biblic şi de Misi- TU – Texte und Untersuchungen.
une a Bisericii Ortodoxe Române. ZKG – Zeitschrift für Kirchengeschichte.
GCS – Die Griechischen Christlichen Schriftschtel- ZKT – Zeitschrift für Katholische Theologie.
ler der ersten Jahrhunderte. ZNW – Zeitschrift für neutestamentliche
HE – Historia Ecclesiastica. Wissenschaft.
JThS – Journal of Theological Studies.
KIT – Kleine Texte für Vorlesungen und Übungen.
LACL – Lexikon der antiken christlichen Literatur.
LNPF – A Select Library of Nicene and Post-Nicene
Fathers of the Christian Church.
LThK – Lexikon für Theologie und Kirche.
MPG – Jean Paul Migne, Patrologia Cursus Com-
pletus, Series Graeca.
MPL – Jean Paul Migne, Patrologia Cursus Com-
pletus, Se-ries Latina;
MSR – Mélanges de science religieuse.
NPNF – Nicene and Post-Nicene Fathers.
PRE – Pauly Realenzyklopädie.
Quasten – Quasten, Johannes, Patrology vol. III
The Golden Age of Greek Patristic Literature From
the Council of Niceea to the Council of Chalcedon,
Westminster, Mayland, 1960.
RAC – Reallexikon für Antike und Christentum.
RE – Reallexikon für protestantische Theologie
und Kirche.
RGG – Reallexikon für Geschichte und Gegenwart.
RMP – Rheinisches Museum für Philologie.
SC – Sources Chrétiennes.
330 331
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură. Tipărită sub îndrumarea

şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Teoctist Patri-arhul Bisericii Ortodoxe Române
cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bu-
cureşti, 1999.
Ammianus Marcellinus, Istoria romană, studiu in-
troductiv, trad., note şi indice de Prof. David
Popescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bu-
cureşti; ed. eng. Loeb Classical Library, 300, 315
şi 331, trad. John C. Rolfe, Harvard University
Press, Cambridge MA, London, 1940.
Appian, Roman History II, cartea XI, The Syrian Wars,
în Loeb Classical Library 3, trad. de Horace Whi-
te, Harvard University Press, Cambridge MA,
London, 2005.
Athnaeus, The Learned Banqueters, Loeb Classical
Library 204, trad. de S. Douglas Olson, Harvard
.

University Press, Cambridge MA, London,

2006.

333
 Daniel Buda
Caesar, The Civil Wars, trad. A. G. Peskett, Loeb Clas-
sical Library vol. 39, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 2006.
Cicero, Pro Archia Poeta III în Loeb Christian Library
158, trad. de N. H. Watts, Harvard University
Press, Cambridge MA, London, 1923.
– Letters to Atticus, D. R. Shackleton Bailey (ed.), The
Loeb Classical Library, vol. 8, Harvard University
Press, Cambridge MA, London, 1999.
Clement Alexandrinul, Exortation to the Heathen,
(Protrepticul), Alexander Roberts şi James Do-
naldson (editori), ANF vol. 2.
Chronicle of Séert, PO 4, Ed. A. Scher, Paris, 1908.
Dio Cassius, Roman History, în Loeb Classical Library
vol. 53, trad. de Earnest Cary, Harvard Univer-
sity Press, Cambridge MA, London, 1914.
Diodorus Siculus, The Library of History, în The Loeb
Classical Library 390, trad. de Russel M. Geer,
Harvard University Press, Cambridge MA,
London, 2006.
Eusebiu de Cezarea, Istoria bisericească, trad., note
şi comentarii de Teodor bodogae, PSB vol. 13,
EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
– Martirii din Palestina. trad., note şi comentarii de
Teodor bodogae, PSB vol. 13, EIBMBOR, Bu-
cureşti, 1987.
Filostorgiu, Istoria bisericească trad. de Dorin Ga-
rofeanu, ed. îngrijită de Adrian Muraru, Ed.
Polirom, Iaşi, 2012, Tradiţia creştină, vol. 14.
334
Antiohia preniceeană
Filostrat, Viaţa lui Apollonius din Tyana, trad. de
Marius Alexianu, prezentare şi note de Adelina
Piatkowsli, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Flaviu Iosif, The Jewish War, Books I-II, trad. de H.
St. J. Thackeray, The Loeb Classical Library 203,
1997; Books III-IV, The Loeb Classical Library 487,
Harvard University Press, Cambridge MA,
London, 2006.
– Jewish Antiquities, Books I-XX, 10 volumes, The
Loeb Classical Library, Harvard University Press,
Cambridge MA, London.
– Against Apion în The Loeb Classical Library 186, trad.
H. St. J. Thackeray, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 2004.
Herodian, History of the Empire, The Loeb Classical
Library, 454, trad. de C. R. Whittacher, Harvard
University Press, Cambridge MA, London,
1969.
Hipolit, Philosophumena în Ante-Nicene Fathers, vol.
5, Philip Schaff,
Ieronim, Lives od illustrious men, NPNF vol. 203,
trad. Cushing Richardson, p. 524-577.
– Despre bărbaţii iluştri, introduceri, tra-duceri şi
note de Dan Negrescu, Editura Paideia, Bucu-
reşti, 1997.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Despre statui , Omilia
III,1vol. I, ediţie bilingvă, colecţia Tradiţia creş-
tină, studiu introductiv, trad. şi note de Adrian
Podaru, Ed. Poliron, Iaşi, 2011.
335
 Daniel Buda
– Catecheses Baptismales, Taufkatechesen, trans. by
Reiner Kaczynski, Fontes Christiani 6/1, Frei-
burg, 1992.
– Discours sur Babylas. Introduction, texte critique,
traduction et notes par Margaret A. Schaatkin,
suivi de Homélie sur Babylas. Introduction texte
critique, traduction et notes par Bernard Grillet
et Jean-Noël Guinot, Paris 1990, SC 362.
– Laud. S. mart. Drosidis, PG 50, 683-694.
Ioan Tzetzis, Historiarum Variarum Chiliades, (ed.
Theophil Kiessling), Leipzig, 1826.
Inscriptions grecques et latines de la Syrie, L. Jalabert
şi R. Mouterde, Paris, 1929.
Irineu al Lyonului, Against the Heresies 24,1, trad. şi
note de Dominic J. Unger, vol I, Ancient Christi-
an Writers vol. 55, Paulist Press, New York, 1992
Julian Apostatul, Misopogon, ed. germ. Der Barth-
hasser, trad. de Marion Giebel, Philipp Reclam
jun. Stuttgart, 1999.
Justin Martirul, Apologia I în Apologeţi de limbă grea-
că, trad. de T. Bodogae, O. Căciulă, D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 33-100.
– Dialog cu iudeul Tryphon, în Apologeţi de limbă greacă
..., p. 117-342.
Juvenal, Satire, în The Loeb Classical Library 91, Har-
vard University Press, Cambridge MA, London,
2004.
Libanios, Antiochikos (or. XI). Zur heidnischen Rena-
issance in der Spätantike, übersetzt u. kommen-
336
Antiohia preniceeană
tiert von Georgios Fatouros u. Tilman Krischer,
Verlag Turia & Kant, Wien, Berlin, 1992.
– Orationes 11, 15, 16, 18, 19, 20 în Selected Orations
I, Loeb Classical Library 451, trad. de A. F. Nor-
man, Harvard University Press, Cambridge Ma,
London, 1969.
– Oration 60 în Selected Orations II, Loeb Classical
Library 479, trad. de A. F. Norman, Harvard
University Press, Cambridge MA, London,
1992.
Livius, History of Rome, Loeb Classical Library 332,
trad. Evan T. Sage şi Alfred C. Schlesinger,
Harvard University Press, Cambridge Ma,
London, 1938.
Lucian von Samosata, Werke, C. Jacobitz (ed.), vol.
II, Leipzig, 1893.
Malalas Ioan, Cronica, ed. eng. The Cronicle of John
Malalas, a translation by Elisabeth Jeffreys, Mi-
chael Jeffreys şi roger Scott, cu Brian Croke, Jen-
ny Ferner, Simon Franklin, alan James, Douglas
Kelly, Ann Moffatt, Ann Nixon, Australian
Association for Byzantine Studies, Byzantina
Australiensis 4, Melbourne, 1986.
Martiriul lui Policarp în Actele martirice, PSB vol. 11,
studiu introductiv, trad., note şi comentarii de
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, Bucureşti,
1982.
Paterculus Velleius, History of Rome 2, 117, 2 trans.
by F. W. Shipley, The Loeb Classical Library
337
 Daniel Buda
152, Harvand University Press, Cambridge MA,
London, 1924.
Pausanias, Description of Greece, VII, 29, 3, trad. de
W. H. S. Jones şi H. A. Ormerod, Loeb Classi-
cal Library vol.297, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 1935.
Paisanias, Antioheias Ktisis, fragmentele păstrate
sunt publicate în FHG 4, 467-471.
Peregrinationes Medii Aevi Quattor, J. C. M. Laurent
(ed.), Leipzig, 1864.
Polybius, The Histories, V, 58, 4, în Loeb Classical
Library 138, trad. de W. R. Paton, revizuit de
Frank W. Walbank şi Christian Habicht, Har-
vard University Press, Cambridge MA, London,
2011.
Plinivs, Natvralis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor
din Antichitate, trad. de Ioana şi Tudor Dinu,
ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ioana Costa,
indice şi note lingvistice de Tudor Dinu, vol. I,
Ed. Polirom, 2001.
– Epistolele, The Loeb Classical Library vol. 55, trad.
de Betty Radice, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 1969.
Plutarh, Lives, Lucullus, The Loeb Classical Library
vol. 47, trad. De Bernadotte Perrin, Harvard
University Press, London, 2006.
– Lives, Antony 36 în The Loeb Classical Library 101,
trad. Bernadotte Perrin, Harvard University
Press, Cambridge MA, London, 1920.
338
Antiohia preniceeană
Procopie de Cezarea, History of the Wars, II, XI, 1,
în The Loeb classical Library vol. 48, Jeffrey
Henderson (ed.), trad. de H. B. Dewing, Har-
vard University Press, Cambridge MA, London,
2006.
Socrate, Historia Ecclesiastica în LNPF, vol. transla-
ted Philip Schaff and Henry Wace, Michigam,
1989, p. 1-190.
Sozomen, Historia Ecclesiastica, Ecclesiastica în LNPF,
translated Philip Schaff and Henry Wace, Mi-
chigam, 1989, p. 191-427.
Strabo, Geography, în The Loeb Classical Library,
vol. 241, ed. de Jeffrey Henderson, trad. de Ho-
race Leonard Jones, Harward University Press,
Cambridge MA, London, 2006.
Le Talmud de Jérusalim, trad. Moïse Schwab, vol X,
254, Paris, 1888.
Tacitus, The Anals, The Loeb Classical Library 312,
trad. de John Jackson, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 2006.
– Histories, The Loeb Classical Library vol. 111, trad.
Clifford H. Moore, Harvard University Press,
Cambridge MA, London, 2006.
Teodoret, episcopul Cirului, Istoria bisericească, tra-
ducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR,
Bucureşti, 1995; textul original în colecţia GCS,
vol. V, ediţia V, heraus-gegeben von Leon Par-
mentier, Berlin, 1998.
Teofil al Antiohiei, Către Autolic, în Apologeţi de limbă
greacă, PSB vol. II, trad., introducere şi note de
339
 Daniel Buda
T. Bodogae, O. Căciulă, D. Fecioru, EIBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 267-368.
Tertulian, Împotriva lui Marcion, ANF vol. 3, p.
271-474.
– Împotriva lui Valentinian ANF vol. 3, p. 503-520.
Zosimus, Historia nova, ed. germ. Neue Geschichte
în Bibliothek der griechischen Literatur, vol. XXXI,
editor Otto Veh, Stuttgart, 1990.
II. Literatură secundară
B. W. Bacon, Studies in Matthew, London, 1930.
Adhémar d’Alès, L’Autour de Lucien d`Antioche în
MUSJ 21 (1937-1938), p. 185-199.
Altaner Berthold; Stuiber Alfred, Patrologie. Leben,
Schriften und Lehre der Kirchenväter, Ed. Herder,
Freiburg, 1993.
Ayuch Daniel Alberto, The Prayer of Manasses: Ort-
hodox Tradition and Modern Studies in Dialogue
în Vahan S. Hovhanessian (editor), The Canon of
the Bible and the Apocrypha in the Churches of the
East, E.d Peter Lang, Ney York et. al, 2012, p.
7-20; notele bibl. la p. 89-90.
Bardy G., Paul de Samosate, étude historique, Louvain,
1929.
– Lucien d’Antioche... ,
Barrett C. K., Freedom and Obligation, London, SPCK,
1985
340
Antiohia preniceeană
Becker Jürgen, Simon Petrus im Urchristentum, Bi-
blisch-Theologische Studien 105, Neukirchener
Verlag, Göttingen, 2009.
Bellinger A. R., Notes on some Coins from Antioch in
Syria în American Numismatic Society Museum
Notes 5, 1952, p. 53-63.
– End of the Seleucids în Transactions of the Connecticut
Academy of Arts and Sciences 38, 1949, p. 51-102.
– Early Coinage of Roman Syria, în Studies in Roman
Economic and Social History in honor of Allan
Chester Johnson, Princeton, 1951, 58-67.
– The Numismatic Evidence from Dura în Berytus 8
(1943), p. 61-64.
Betz E. J., Galatians: A Commentary on Paul’s Letter to
the Churches in Galatia, Hermeneia Commentary,
Fortress Press, Philadelphia, 1979.
Bevan Erwyn R., The House of Seleucos, vol. I, Lon-
don, 1902.
Bickerman E. J., The Name of Christians în Harward
Theological Review 42, 1949, p.
Bosch C., Die kleinasiatische Münzen der römischen
Kaiserzeit, Stuttgart, 1931.
Bauer, Rechtsgläubigkeit und Ketzerei 119-123.
Baur F. C., The Church History of the First Three Cen-
turies, trad. A. Menzies, Williams & Norgate,
London, 1878.
Bauvier H., Über die Quellen der ersten vierzehn Bü-
cher des Johannes Malalas, Ausburg, 1960.
Becker J., Paulus. Apostel der Völker, Tübingen, 1989.
341
 Daniel Buda
Berger K., Unfehlbare Offenbarung. Petrus in der gnos-
tischen und apokalyptischen Offenbarungsliteratur:
Kontinuität und Einheit, Festscrift Franz Musster,
Freiburg, 1981, p. 261-326.
Bergian Silke-Petra, art. Cyprian von Antiochien în
RGG (4), vol. 2, p. 509.
Böcher Otto, art. Petrus I, TRE vol. 26, p. 263-273.
Brandon S. G. F., The Fall of Jerusalem and the Chris-
tian Antioch: A Study of the Effects of the Jewish
Overthrow of A.D. 70 on Christianity, London,
1951.
Brown E. Raymond & John P. Meier, Antioch &
Rome. New Testament Cradles of Catholic Christi-
anity, Paulist Press, New York, Mahwah, 1982.
Brown Milton, The Authentic Writings of Ignatius,
Durham, Duke University Press, 1963.
Brox N., Nikolaos and Nikolaiten, în VC 19, 1965, p.
23-30.
Bruce F. F., The Book of Acts, Grand Rapids, 1988.
Burgess, Richard W., Studies in Eusebian and Post-
Eusebian Chronography, Franz Steiner Verlag,
Stuttgart, 1999.
Cadbury, The Names for Christians and Christianity
in Acts, p.
Cichonius, L. Calpurnius Bibulus, în RE vol. 3, p.
1367.
Cohen J. D., Crossing the Boudary and Becomming
a Jew în Harvard Theological Review 82, 1989, p.
13-33.
342
Antiohia preniceeană
– Judaism without circumcision and “Judaism” without
“circumcision” in Ignatius în Harvard Theological
Review 95:4, p. 395-415.
Collins Adela Yarbro, art. Markusevangelium. I.
Verfasserschaft, în RGG vol. V, p. 842.
Combier C., La climatologie de la Syrie et du Liban în
Revue de géographie physique et de géologie dyna-
mique, 6, 1933, p. 319-346 .
– Apercu sur les climats de la Syrie et du Liban, avec
carte au millionière des pluies et vents, Beitur, 1945.
Conzelmann, Acts of the Apostles,
Corwin V., St. Ignatius and Christianity in Antioch,
Yale Publications in Religion 1, New Haven,
1960.
Crönert W., Die Epikereer in Syrien în Jahreshefte
oesterreichiches Archäologisches Institut 10, 1907.
Crowe Jerome, From Jerusalem to Antioch. The Gospel
across Cultures, Collegeville, Minnesota, 1997.
Daniélou J. şi H. I. Marrou, Christian Centuries, vol.
I, First Six Hundert Years, Paris, 1965, p. 208.
Dauer A., Paulus und die christliche Gemeinde im
syrischen Antiochia, Beltz Athäneum Verlag,
Weinheim, 1996.
Davies W. D.& D. C. Allison, International Critical
Commentary, Edinburgh T & T Clark, 1988.
Delehaye H., Cyprien d’Antioche et Cyprien de Cart-
hage, în Anal. Boll. 39 (1921), p. 314-332.
Dieudonné A., Les monnaires greques de Syrie au Ca-
binet des médailles în Revue numismatique series
4, vol. 30, 1927, p. 1-50 şi 155-169.
343
 Daniel Buda
Diller A., The Authors named Pausanias în Transac-
tions of the American Philological Asscoation, 86,
1955, p. 268-279.
Dörrie H., Zur Geschichte der Septuaginta im Jahrhun-
dert Konstantins, ZNTW 39 (1940), 47-110.
Dorandi T., art. Philonide [2] în Der Neue Pauly, vol.
IX, p. 857.
Downey G., A History of Antioch in Syria from Sele-
ucus to the Arab Conquest, Princeton University
Press, 1961.
– The Pagan virtue of Megalopsychia în Transactions
of the American Philological Association 76, 1945,
p. 279-286.
– Strabo at Antioch: notes on his Method în American
Philological Association 72, 1941, p. 85-95.
– Seleucid Chronology in Malalas în American Journal
of Archeology, 42, 1938, p. 102-120.
– Architectural Significance of the use of words stoa and
basilike in Classical Literature, în American Journal
of Archeology, 41, 1937, p. 194-211.
– Antioch under Severus and Caracalla, p. 146-156.
Dulling D. C., “Testament of Solomon” în The Old
Testament Pseudepigrapha, vol. 1: Apocalyptic Li-
terature and Testaments, James H. Charlesworth
(editor), New York, Doubleday, 1983.
Dunn J. D. G., Jews and Christians: The Parting of the
Ways: AD 70 to 135, Tuebingen, 1992.
P. F. Esler, Community and Gospel in Luke-Acts: The
Social and Political Motivation of Lucan Theology,
Cambridge University Press, Cambridge, 1987.
344
Antiohia preniceeană
Fitzmeyer Joseph, The Acts of the Apostles, Anchor
Bible, New York, Doubleday, 1998.
Flusser D., Paul’s Jewish-Christian Opponents in the
Didache în Draper (ed.), The Didache in Modern
Research, p. 195-211.
Förster Richart, Antiohia am Orontes în Jahrbuch
der klassischen Arnchäologischen Instituts, nr. 12,
1897, p. 103-149.
– Skulpturen von Antiochia în Jahrbuch der klassis-
chen Arnchäologischen Instituts, nr. 13, 1898, p.
177-191.
– Zu den Skulpturen und Inschriften von Antiochia în
Jahrbuch der klassischen Arnchäologischen Insti-
tuts, nr. 16, 1901, p.39-55.
Frend W. H. C., The Rise of Christianity, London,
1984.
Froehlich Karlfried, art. Petrus II, în TRE vol. 26,
p. 273-278.
Fyfe T., The Hellenistic Architecture, Cambridge,
1936.
Gagé J., Les Perses à Antioche et les courses de
l’hippodrome au milieu du IIIe siècle, à propos du
transfuge syrien Mariadès în Bulletin de la Faculté
des lettres de Strassbourg 31 (1935), p. 3012-324.
Gapp K. S., The Universal Famine under Claudius, în
Harvard Theological Review 28 (1935), p. 258-265.
Gaston L., The Messiah of Israel as Teacher of the Gen-
tiles în Interpretations 29 (1975), p. 25-40.
Gore C., The Church and the Ministry, (ed. revizuită
de C. H. Turner), Londra, 1936.
345
 Daniel Buda
M. Grant, From Imperium to Auctoritas, Cambridge,
1946.
– Theophilus of Antioch to Autolycus în Harvard The-
ological Review 40 (1947).
– The Early Antiochene Anaphora, în Anglican Theo-
logical Review 30 (1948), p. 91-94.
Guidi I., Una descrizione araba di Antiohia în Ren-
diconti della R. Accademia dei Lincei, Clasici di
science morali, storiche e filologiche, ser. 5. vol. 6,
1897, p. 137-161.
Haddad George, Aspects of social life in Antioch in the
Hellenistic-Roman Period, Chicago, 1949.
Hanig Roman, art. Cerinthus (Kerinth) în RGG (4),
vol. II, p. 90.
Harrer C. A., Studies in the History of the Roman
Province of Syria, Princeton, 1915.
Hare D., The Theme of Jewish Persecution of Christians
in the Gospel according to St. Mathews, Cambridge
University Press, 1967.
Harnack, Adolf von, Die Mission und Ausbreitung
des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten,
4. Auflage, vol. I, Leipzig, 1924.
– The Sect of the Nicolaitans and Nicolaus, the Deacon
in Jerusalem în JR, 1923, p. 413-422.
– Entstehung und Entwicklung der Kirchenverfassung
und des Kirchenrechts in den zwei ersten Jahrhun-
derten, Leipzig, 1910.
–_ Geschichte der altchristlichen Literatur, vol. I-III,
Leipzig, 1893-904.
346
Antiohia preniceeană
Hatch Edwin, The Organization of the Early Christian
Churches, London, 1881.
Eltester Walther, Die Kirchen Antiochias im IV. Ja-
hrhundert în Zeitschrift für die neutestamentlische
Wissentschaft 36 (1937), p. 251-286
Ernst Haenchen, Apostelgeschichte, Vanderhoeck u.
Ruprecht, Göttingen, 1968; ed. eng., Haenchen,
The Acts of the Apostles: A Commentary, The West-
minster Press, Philadelphia, 1971.
Helyer R. Larry, The Life and Witness of Peter, IVP
Academic, Downers Grove, Illinois; Nottingan,
England, 2012.
Hengel M., Acts and the History of Earliest Christia-
nity, Philadelphia, Fortress Press, 1980.
– , Between Jesus and Paul în Between Jesus and Paul:
Studies in the Earliest History of Christianity, SCM
Press, London, 1983.
– împreună cu Anna Maria Schwerer, Paul between
Damascus and Antioch. The unknown years, West-
minster John Knox Press, Louisville, Kentucky,
1997.
– Saint Peter. The Underestimated Apostle, trad. de
Thomas H. Trapp, Grand Rapids, Michigan,
2010.
Hirth F., China and the Roman Orient, Leipzig and
Shanghai 1885 (republicată în 1939 ).
Christoph Höcker, art. Cossutius [1] în Der neue
Pauly vol. III, p. 214.
Holyhausen Jens, Menander în RGG (4), vol. V, p.
1030.
347
 Daniel Buda
Hübner Hans, art Paulus I, în TRE vol. 26, p. 133-
153 aici p. 138.
Jansen H. L., Die Politik Antiochos des IV, în Skrifter
utgritt av det Norske Videnskaps-Akademi i Oslo,
2, Hist.-filos. Kl., 1942, nr. 3, p. 13-34.
Jones A. M. H., The Cities of the Eastern Roman Pro-
vinces, Oxford, 1937.
Johnson Luke Timothy, The Acts of the Apostles,
Sacra Pagina Series vol. 5, The Liturgical Press,
Collegeville, Minnesota, 1992.
G. D. Kilpatrick, The Origin of the Gospel According
to St. Matthew, Oxford, 1946.
Knox J, Chapters in Life of Paul, New York, 1950.
– Marcion and the New Testament, Chicago, 1942.
Koester Helmut, Culture and Religion of the Hellenis-
tic Age, Philadelphia, Forest Press, 1982.
Knaac, art. Aratos în RE vol. 2, 1896, p. 391-399.
Kraeling C., The Jewish Community at Antioch, în
Journal of biblical Literature, 51 (1932), p. 130-160.
Krautheimer Richard, The Ecclesiatical Building
Policy of Constantine in Georgio Bonaparte şi
Franca Fusco (editori), Constantino il grande
dall’antichità all`umanesimo. Colloquio sul Cristi-
anesino nel mondo antico, Macerata 18-20 dicembre
1990, Macerata, 1993, p. 509-552.
Kruijf Theo de, The Name christians: A Label or a
Challenge? În Bijdragen: Tijdschrit voor filosofie en
theologie 59 (1998).
Kümmel W. G., Einleitung in das Neue Testament,
Heidelberg, 1973.
348
Antiohia preniceeană
Künzel G., Studien zum Gemeindeverständnis des
Matthäus-Evangeliums, Calver theologische
Monographien, Reihe I, Bibelgesellschaft 10,
Stuttgart, 1978.
Lassus J., La mosaïque de Yakto în Antioch-on-the-
Orontes ..., vol. I, p. 114-156.
Labourt J., Le Christianisme dans l’Empire perse, Paris,
1904, p. 19
Levi Doro, Antioch Mosaic Paverments, vol. I, Prin-
ceton, 1947.
Lacroix L., Copies de statues sur les Monnaies des
Séleucides, în Bulletin de correspondence hellénique,
73, 1949, 158-175.
Mattingly Harold B., The Origin of the Name Christi-
ani în Journal of Theological Studies 9, 1958.
Mayer Wendy, Pauline Allen, The Churches of Syrian
Antioch (300-638 CE), Leuven, Paris, Walpole,
MA, 2012.
Norris Frederick W., Antiochien I. Neutestamentlich,
în Theologische Realenzyklopţdie vol. III, p. 99-103.
Leroy J., Les manuscrits syriaques à peintures. Con-
tribution à l’étude de l’iconographie des églises de
langue syriaque, vol. I, Paris, 1964.
Lindemann Andreas, art. Barnaba (Josef Barnabas)
în RGG vol. (4), vol. I, p. 1121.
Longenecker R. N., Galatians (World Bible Com-
mentary 41), Dallas, Texas, 1990.
G. Lüdemann, Das frühe Christentum nach den Tra-
ditionen der Apostelgeschichte, Göttingen, 1987.
349
 Daniel Buda
Ulrich Luz, Matthew 1-7: A Commentary, Minneapo-
lis Fortress Press/Edinburgh T & T Clark, 1991.
Maas Max, Die Makkabäer als christlichen Heiligen, în
Monatsschrift für Geschichte und Wissenschaft des
Judentums, nr. XLIV (1900).
Marica A., La chronologie des dernières annés de Ca-
racalla, în Syria 34 (1957), p. 297-302.
Markschies Christoph, art. Satornil (Saturninus) în
RGG (4), vol. VII, p. 846.
Marxsen W., Introduction to the New Testament, Ox-
ford, Basil Blackwell, 1968.
Matera Frank J., Galatians, Sacra Pagina Series, vol.
IX, The Liturgical Press, Collegeville, Minne-
sota, 1992.
May Gerhard, Cerdo (Kerdon) în RGG (4),vol. 2, p. 87.
Meeks W. A.& R. L. Wilken, Jews and Christians in
Antioch in the First Four Centuries of the Common
Era, Missoula, 1978.
Mehl Andreas, art. Seleukon I Nikanor în Der Neue
Pauly. Enzyklopädie der Antike, vol. II, , p. 361-362.
Metzger Bruce, A Textual Commentary on the Greek
New Testament, United Bible Society, Stuttgart,
1971.
Mommsen Theodor, Römische Geschichte, vol.
II Von der Schlacht bei Pydna bis auf Sullas Tod,
Weidmann, Leipzig, 1855.
Morey, Charles Rufus, The Mosaics of Antioch, New
York, 1938.
– Antioch-on-the-Orontes, vol. I-III, Princeton, 1934-
1941.
350
Antiohia preniceeană
Müller Carl Otfried, Antiquitates Antiochenae,
Göttingen, 1839; republicată în Commentationes
societatis regiae scientiarum Gottingensis recentio-
res, classis historiae et philologiae 8, Göttingen,
1841, p. 205-340.
Nock A. D., The Praises of Antioch în Journal of Egyp-
tian Archeology 40, 1954, p. 76-82.
F. W. Norris, Artifacts from Antioch în Social History
p. 249-250.
Neale John Mason, A History of the Holy Eastern
Church: The Patriarchate of Antioch, London:
Rivingston, 1873.
Newell E. T., Pre-Imperial Coinage of Roman Antioch
în Num chron, series 4, vol. 19, 1919, 69-113.
Obermann J., The Sepulchre oft he Macabean Martyrs
în Journal of Biblical Literature vol. I, 1931.
Osborne R. E., The Provenance of Matthew’s Gospel,
în Studies in Religion/Sciences Religieuses 3 (1973),
p. 22-25.
Oesterley W. O., An Introduction to the Books of the
Apocrypha, London, SPCK, 1958;
Osten, H. H. van der, Anatolische Wege în Eranos,
49, 1951, p. 65-83.
Papadopulos A., Istoria tis êkklisias Antioheias, Ale-
xandria, 1951.
Perler O, Das vierte Makkabaerbuch, Ignatius von An-
tiochien und die älteste Martyrerberichte în RAC
25, 1949, p. 47-72.
351
 Daniel Buda
Peterson, Erik, Christianus” în Miscllanea. Giovanni
Mercali, vol. 1, Studi et Testi 121, Vatican City,
Biblioteca Apostolica Vaticana, 1946, p. 355-377.
Popescu David, Studiu introductiv la Ammianus
Marcelinus, Istoria romană, Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, p. 5-44.
Pritchard J., Ancient Near East Texts. Relating to the
Old Testament (ANET), Princeton, Princeton
University Press, 1955.
Reitzenstein R., Cyprian der Magier în Nachrichten
der Gesellschaft der Wissenschaft, Berlin, 1918, p.
38-79.
Ritter A. M., art. Babylas von Antiochien în RGG (4),
vol. 1, p. 1042.
Robert C., art. Bryaxis în RE vol. III, p. 916-920.
Robert L., Contribution à la topographie de villes de
l`Asie Mineure méridionale, Comptes rendus, Aca-
démie des inscriptions et belles lettres 1951.
Robinson Thomas A., Ignatius of Antioch and the Par-
ting of the Ways. Early Jewish-Christian Relations,
Peabody, Massachusetts, 2009.
Rostovtzeff M., The Social and Economic history of the
Hellenistic World, Oxford, 1941.
Schäfer Ruth, Paulus bis zum Apostelkonzil. Ein Bei-
trag zur Einleitung in den Galaterbrief, zur Geschi-
chte der Jesusbewegung und zur Pauluschronologie,
Mohr Siebeck, Tübingen, 2004.
Schenke L., Die Urgemeinde. Geschichte und theolo-
gische Entwicklung, Stuttgart, 1990.
Schmidt K. L., Ekklesia în TDNT, vol. 3, 501-536.
352
Antiohia preniceeană
Schneider G., Die Apostelgeschichte, vol. I, Freiburg,
Herder, 1980.
Schottky Martin, art. Tigranes în Der neue Pauly, vol.
XII/1, p. 567.
Schürer E., Geschichte des jüdischen volkes im Zeitalter
Jesu Christi, ed. a treia, Leipzig, 1911.
Schweizer E., Matthäus und seine Gemeinde, Stutt-
garter Bibelstudien 71, Stuttgart, 1974.
Schatkin M., Saint John Chrysostom: Apologist, Wa-
shington D. C., 1985.
– The Authenticity of St. Chrysostom’s De Sancto
Babyla, Contra Iulianum et Gentiles în Kyriakon.
Festschrift Johannes Quasten, P. Granfield, J. A.
Jungmann (Hrsg.), Münster, 1970, vol. I, p.
474-489.
Slee Michelle, The Church in Antioch in the First
Century CE. Communion and Conflict, Journal for
the Study of the New Testament, Supplement
Seriies 244, Sheffield Academis Press, 2003.
Slingerland H. D., The Transjordanian Origin of
Matthew’s Gospel în Journal for the Study of the
New Testament 3 (1979), p. 18-28.
Stanton G., Studies in Matthews and Early Christia-
nity, (Markus Bockmuehl & David Lincicum,
editori), Mohr Siebeck, Tübingen, 2013.
Stark R., Antioch as the Social Situation for Mathew’s
Gospel în Balch (ed.), Social History of the
Matthean Community, p. 189-210.
353
 Daniel Buda
Stern M., The Jewish Diaspora în The Jewish People in
the first Century (ed. S. Safrai şi M. Stern), vol. I,
Fortherst Press, Philadelphia, 1974
Stevenson G. H., Roman Provincial Administration,
Oxford, 1949.
Strauss, Stephen J., The Significance of Acts 11:26 for
the Church at Antioch and Today în Biblioteca Sacra
168, (July-September 2011, p. 283-300.
Streeter B. H., The Primitive Church, London, 1929.
– The Four Gospels. A Study of Origins, London, 1964.
Taylor, J., Why Were the disciples first Called Chris-
tians at Antioch? (Acts 11, 16) în Revue biblique
101, 1994.
Taylor N., Paul, Antioch and Jerusalem: A Study in
Relationship and Authority in Earliest Christianity,
Journal for the Study of the New Testament
Supplement, 66, Sheffield Academic Press, 1992.
Thomas E. Norman, The Church at Antioch: Crossing
Racial, Cultural, and Class Barriers în Mission in
Acts, Robert L. Gallagher şi Paul Hertig (edi-
tori), Maryknoll, New York, 2004.
Tilborg S. van, The Jewish Leaders in Matthews, Lei-
den, 1972.
Towner S. van, The Letters to Timothy and Titus,
Grand Rapids, Michigan, Cambridge, 2006.
Trimingham S. J., Christianity among the Arabs in
Pre-Islamic Times, London and Beirut, 1979.
Vielhauser P., Geschichte der Urchristlichen Literatur,
Berlin, Walter de Gruyter, 1975.
354
Antiohia preniceeană
Viviano B. T., Where was the Gospel According
Matthew Written? în Catholic Biblical Quarterly
41 (1979), p. 533-546.
Waagé Dorothy B., Greek, Roman, Byzantine and
Crusader`s Coins în Antioch-on-the-Orontes, vol.
IV, partea II, Princeton, 1952.
Wagner Walter H., After the Apostles. Christianity in
the second Century, fortress Press, Minneapolis,
1994.
Waldner K., art. Io în Der Neue Pauly. Enzyklopädie
der Antike, vol. V, , p. 1053-1054.
Weiser A., Die Apostelgeschichte, vol. I, Gütersloch
– Würzburg, 1981.
Welles C. Bradford, The Greek City în Studi in onore di
A. Calderini e R. Paribeni, Milano, 1956, p. 81-99.
Wilcken U. şi Mitteis L., , Grundzüge und Chresto-
mathie der Papyrskunde I. Historische Teil, pt. 2
Leipzig 1912.
Wycherley R. E., How the Greeks built Cities, London,
1949.
Zahn Teodor, Ignatius von Antiochien, Gotha, Ed.
Perthers, 1873.
– Einleitung in das Neue Testament, Erlangen, 1907.
– Cyprian von Antiochien und die deutsche Faustsage,
Erlangen, 1882.
355
.