SUBIECTE EXAMEN

Anul IV, 2020

1. Care sunt caracteristicile mesei la care a participat Domnul Hristos şi ucenicii

Săi ?
Nu este vorba de o masă oarecare, ci de o masă solemnă, rituală
Ideea de comunicare folosindu prilejul unei mese nu este „găselniţa” Mântuitorului.
Civilizaţia străveche şi contemporană a observat că cele mai bune înţelegeri se fac în atmosfera
degajată a unei mese. Participanţii la o masă se simt mai liberi, comunică mai uşor, mai
destinşi...păstrând în acelaşi timp o oarecare atmosferă solemnă, de aceea şi multe afaceri
economice se realizează la o cină.
Totuşi la Cina lui Hristos atmosfera de solemnitate este accentuată pe de-o parte de
caracterul anticipativ al Sf. Paşti, pe de altă parte de aspectul de banchet de despărţire, aspect
pe care liturgiştii l-au remarcat. Din acest motiv Cina din Joia Mare este mai mult decât o
simplă necesitate bilogică, mai mult decât un fapt istoric. Ea este Cina de Taină, Ultima
Cină...de aceea tot ce s-a spus şi s-a făcut acolo a dobândit un caracter de legîmânt, de
Testament.
Pâinea şi vinul devin „altceva”
Folosind pâinea şi vinul ca elemente esenţiale ale noii jertfe, Domnul a făcut apel la un
gest simbolic universal: consumarea jertfei în cadrul unei mese rituale ca simbol al comuniunii
verticale (cu divinul) şi orizontale (cu co-participanţii). Toată atmosfera şi limbajul folosit de
Hristos şi de Evanghelişti pune în evidenţă şi aspectul de jertfă reală al acestei mese. Arătând
pâinea şi vinul şi spunând ucenicilor „acesta este trupul Meu...acesta este sângele Meu” care
„se frânge/se varsă pentru voi” Hristos subliniază pe de-o parte caracterul de jertfă al aceste
Mese. Numind pâinea şi vinul „trupul şi sângele Meu” El înlocuieşte jertfa sângeroasă din
ritualul ebraic cu jertfa nesângeroasă, dar reală şi actuală.
Această masă este un memorial
Porunca Domnului «aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (Lc. 22,19, 1 Cor. 11, 24)
a fost împlinită de Biserică încă din primele zile ale sale.37 Porunca Mântuitorului ca gestul
mâncării rituale să fie făcut în semn de comemorare, de amintire a lucrării Sale a fost luat
foarte în serios de ucenici (I Cor. 11, 26). Cartea Faptele Apostolilor ne relatează că foarte
curând după înălţarea Mântuitorului, membrii Bisericii, «stăruiau în învăţătura apostolilor şi
în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.» (Fap. 2, 42).
Relatări care să ateste convingerea Bisericii că noua formă de cult a fost instituită şi
poruncită de Domnul Hristos avem şi din scrieri extra biblice ca Didahia Apostolilor (9-10)
sau scrierile Sf. Justin Martirul (Apologia I, 65-67; Dialogul cu iudeul Trifon, 4:Este demn de
remarcat şi faptul că evangheliştii (mai ales Sf. Luca) pregătesc ascultătorii pe tot parcursul
Evangheliei lor pentru a recepta bine Cina Domnului ca o momentul relatării Cinei în mod
progresiv; aproape orice masă nou-testamentară pare a fi rituală şi anticipativă. În majoritatea
relatărilor biblice Hristos şi Apostolii nu mănîncă oricum. Verbele „a lua”, „a mulţumi-
binecuvânta”, „a frânge” şi „a împărţii” sunt nelipsite din relatările evangheliştilor care
pregătesc astfel cititorul pentru marele eveniment euharistic. (Mt. 14, 19; 15, 36; Mc. 6, 41;
8,7; Lc. 9, 16; 24, 30; Fap. 27, 35)

2. Care sunt modelele iudaice care pot sta la baza Liturghiei euharistice creștine ?
Încă dintru început trebuie să remarcăm faptul că “noua liturghie” era cristalizată în
jurul unei mese rituale. Acest fapt nu era străin nici unei culturi religioase, şi cu atât mai puţin
celei ebraice. Pentru omul antichităţii activitatea de a mânca era departe de a fi un simplu
răspuns unor necesităţi biologice. Nu doar în atmosfera templelor ci şi în viaţa de fiecare zi
acţiunea de a mânca era concepută ca o lucrare cvasi-sacramentală.44 Făcând apel la o acţiune
specific omenească – aceea de a mânca - Mântuitorul atingea una dintre cele mai sensibile şi
mai intime activităţi, indispensabile omului. De fapt această dorinţă a Mântuitorului este uşor
de intuit: în timp ce Sfântul Ioan Botezătorul accentuează postul şi renunţarea ascetică, El îşi
petrece o mare parte din activitate în jurul unor mese, iar tema ospăţului, a banchetului, este
una des întâlnită în cuvântările Sale. În jurul mesei se creează o atmosferă de intimitate, de
frăţietate, de apartenenţă la ceva comun tuturor participanţilor, atmosfera se destinde iar
comuniunea se întăreşte.ste evident pentru toată lumea că Liturghia creştină îşi are
fundamentul său în Ultima Cină săvârşită de Mântuitorul în prezenţa ucenicilor săi. Acest lucru
nu a fost contestat niciodată. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat când a fost vorba de sursa care a
inspirat-o. Cina pascală?, Liturghia sinagogală sabatică ? , o cină în ajunul sabatului ? sau o
masă cotidiană? un Banchet de adio între prieteni? ... Iată numai câteva din ipotezele de lucru
care au animat studiile şi cercectările în acecst domeniu.
Cei mai mulţi dintre vechii exegeţi creştini din Răsărit (Origen, Sf. Ioan Gură de Aur,
Sf. Ioan Damaschin ş.a.) consideră că Mântuitorul a prăznuit anticipat Paştele iudaic.45
Această presupunere i-a determinat să avanseze ipoteza că la baza ritualului euharistic stă
ritualul Cinei Pascale (Haggadah). Liturgiştii mai noi sunt de părere că ar trebui luat în calcul
şi ritualul sinagogal de sabat dar că, oricum, răspunsul se află într-un complex de factori.

3. Enumerați și explicați sumar patru dintre componentele Marii Rugăciunii

Euharistice
• rugăciunile comune pentru diversele nevoi ale colectivităţii (65,1) sunt cu oarecare
probabilitate forma antică a actualelor ectenii.
• sărutarea frăţească este menţionată prima dată cu certitudine;
• aducerea darurilor de pâine şi vin mestecat cu apă. Pentru prima dată este menţionat
amestecul de apă cu vin în ritualul euharistic;
• rugăciunea euharistică, vechea anafora, rostită de proistos conţine o anamneză a
patimilor şi repetarea cuvintelor Domnului rostite la Cina cea de taină; probabil că această
rugăciune avea o formă dialogală deoarece poporul răspunde: «Amin».
• împărtăşirea credincioşilor prin grija diaconilor viza atât pe cei prezenţi cât şi pe cei
absenţi din diverse motive.
• colecta făcută la încheierea adunărilor are ca scop susţinerea activităţii sociale a
Bisericii, care prin proistosul său se îngrijeşte de cei aflaţi în nevoi.
4. Ce a contribuit la unificarea şi omogenizarea riturilor liturgice ?
Încercând să răspundă acestei întrebări, S. Marsili consideră că au fost mai mulţi factori care,
fie în ansamblu, fie în particular au acţionat asupra formelor liturgice originare determinând
evoluţia comună. Iată câţiva din aceşti factori:
a. Modelul catedralei episcopale. Cum s-a întâmplat în toate sferele şi
activităţile Bisericii, pacea constantiniană de după edictul de la Milan a avut şi în
domeniul liturgic o influenţă majoră. Atmosfera de libertate de la începutul sec. IV a
dus la posibilitatea organizării administrativ-ierarhice a Bisericii. Apar acum
episcopiile; cu o arie administrativ teritorială bine determinată, acestea se organizează
de obicei în marile aglomerări urbane; în jurul lor vor gravita comunităţile mai mici.
Pe lângă multe alte “împrumuturi, acestea preluau şi modelul liturgic al metropolei,
mai precis al catedralei.88 Când faima şi rangul acestor sedii episcopale sau a
episcopiilor care le administrau erau foarte mari, influenţa acestora depăşea graniţele
eparhiei.
b. Elementul etnic şi lingvistic a fost un alt factor care a determinat
uniformizarea şi stabilizarea cultului. Se ştie că pentru multe secole limba oficială a
Imperiului era latina (Codicele juridic al lui Teodosie – sec. V sau Justinian – sec. VI
sunt redactate încă în latină). Cu toate acestea limba greacă elenistică era foarte
răspândită, astfel că ea ajunsese fie din motive culturale, fie practic-economice o limbă
paralelă şi mult mai folosită în viaţa de fiecare zi. În paralel cu greaca şi latina, ca
urmare a politicii Romei, erau admise şi limbile naţionale ale popoarelor subjugate.
Această libertate a dus la formarea timpurie, evident pe criterii etnice şi lingvistice, a
unor tradiţii liturgice zonale cum este cea a copţilor în Egipt, a Armenilorori a sirienilor din
zona Antiohiei. Evident, datorită impunerii limbii greceşti în Imperiul Bizatin, acesta a
favorizat impunerea modelului bizantin în majoritatea regiunilor imperiului. Cu toate acestea
riturile liturgice locale s-au păstrat în anumite zone, procesul separării de ritul bizantin
radicalizându-se mai cu seamă după rupturapost-calcedoniană. Majoritatea acestora, refuzând
influenţele bizantine (deşi nu întotdeauna cu succes), au păstrat duhul primelor veacuri mult
mai bine conservat decât la Constantinopol.

5. Cina pascală (hagadah) și relația sa cu Liturghia creștină

diferențe: CINA PASCALĂ / LITURGHIE
- folosirea azimelor / pâinii dospite
- erau 4 pahare cu vin / un singur pahar cu vin
- se foloseau și alte alimente / doar pâine și vin

6. Comentariul liturgic al Sfântului Maxim Mărturisitorul (K. Felmy)

Sfântul Maxim inserează cel dintâi în comentariul lui liturgic şi spaţiul cultului divin. în faţa
ochilor săi stă Aghia Sofia, care pentru el e o icoană a cosmosului, a omului şi a Sfintei
Scripturi. Pentru explicarea Sfântului Maxim nu mai e decisiv şirul treptelor medierii ierarhice
de la care porneşte Dionisie Areopagitul. Importantă pentru el e gândirea iconică. In forma pe
care aceasta a luat-o între timp, aspectul de imagine şi cel de lucru îşi corespund pe deplin. în
ce priveşte cosmosul, Sfântul Maxim spune: După un al doilea înţeles spiritual, Sfânta Biserică
a lui Dumnezeu este chip şi icoană a întregului univers, care constă din fiinţe văzute şi nevăzute
şi care au aceeaşi unitate şi distincţie ca şi el. Ca edificiu, fiind o singură construcţie [locaş],
se deosebeşte totuşi după forma ei, împărţindu-se în locul destinat numai preoţilor şi
slujitorilor, pe care îl numim „hierateion” şi în cel lăsat pe seama întregului popor credincios,
pe care îl numim „naos” [navă]. Dar este una după ipostasă, neîmpărţindu-se ea însăşi deodată
cu părţile ei, din pricina deosebirii aces tora întreolaltă. Dimpotrivă, dezleagă şi părţile înseşi
de deosebirea arătată prin numirile lor, facându-le să se raporteze la ceea ce e una în ea însăşi,
şi împărtăşindu-le pe amândouă identice întreolaltă. Căci fiecare dintre acestea două este,
reciproc, pentru cealaltă, ceea ce este pentru sine însăşi. Naosul este „hierateion” în potenţă,
iniţiat şi sfinţit prin ducerea sa până la sfârşitul acţiunii de iniţiere şi sfinţire; şi prin amândouă
Biserica rămâne una şi aceeaşi. Sfântul Maxim vrea să spună deci că unitatea bisericii (a casei
lui Dumnezeu) constă în aceea că întregul e conţinut în fiecare parte. Este limpede că instituţia
catehumenatului nu mai există: biserica este împărţită în spaţiul rezervat clericilor şi cel
rezervat laicilor. De un spaţiu pentru penitenţi şi nebotezaţi nu mai este vorba. împărţirea în
două a spaţiului bisericii e realizată foarte clar prin grilajul „bemei” între sanctuar (,hierateion)
şi navă care există deja de mult. în ciuda acestei împărţiri abrupte, cele două părţi se raportează
una la cealaltă şi se întrepătrund. Acest fapt îşi are prototipul în perihoreza naturii divine şi
umane în Hristos, una e cuprinsă în cealaltă, ca şi în hristologie: cine se atinge de Hristos omul,
se atinge de Dumnezeu. împărţirea în două a bisericii de către grilajul „bemei” pregăteşte
evoluţia spre iconostas. întrepătrunderea reciprocă a celor două sfere ale ordinii cosmosului
corespunde mai mult funcţiei de separare a iconostasului răsăritean decât celei a grilajului
apusean care numai separă, nu şi leagă — ca iconostasul. El face aceasta reprezentând pentru
laicii din afara spaţiului altarului ceea ce e crezut a fi prezent în cultul divin: întreaga ierarhie
cerească şi întreaga istorie a mântuirii. împărţirea în două şi întrepătrunderea reciprocă sunt
corespondenţa spaţială a hristologiei diofizite, aşa cum a apărat-o Sfântul Maxim. Acestui fapt
îi corespunde imaginea cosmo sului la Sfântul Maxim, pe care acesta o vede închipuită în
edificiul bisericii: „Dar şi cosmosul este unul şi neîmpărţit, cu toată deosebirea părţilor sale”.
Astfel formula hristologică de la Chalcedon este extinsă la Maxim într-o formulă a cosmosului.
în interpretarea dată de Sfântul Maxim spaţiului bisericii, nava (naosul) e o icoană sensibilă a
regiunilor lumii de jos, sanctuarul fiind o icoană a puterilor de sus. Astfel, intrarea în altar
simbolizează şi intrarea în regiunile cereşti. Iar participarea 1a. Liturghia îngerilor, care începe
cu intrarea în casa lui Dumnezeu, respectiv în spaţiul altarului, confirmă în mod expres
rugăciunea în taină a Intrări celei Mici, intrată în rânduiala Liturghiei cel mai târziu în secolul
VIII, poate chiar în timpul Sfântului Maxim. Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai
aşezat în ceruri cetele şi ostiile îngerilor şi arhanghelilor spre liturghia slavei Tale, fa ca
împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care liturghisesc împreună cu noi
şi împreună cu noi slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Simbolismul cer-
pământ se arată şi în explicarea citirii Evangheliei: ierarhul coboară la citire de pe tron şi prin
aceasta simbolizează a Doua Venire a lui Hristos la sfârşitul veacurilor. Judecata legată de
aceasta şi despărţirea săvârşită în ea între osândiţi şi mântuiţi e reprezentată în concedierea
catehumenilor (menţinută ca rit). într-un mod iconic e reprezentat astfel explicit caracterul
eshatologic al propovăduirii Evangheliei, ceea ce corespunde Evangheliei lui loan, potrivit
căreia judecata e decisă deja în ascultarea cuvântului lui Hristos. Odată cu intrarea sfintelor
daruri începe în prefigurare, anticipat, dezvăluirea slavei eonului nou. Admiraţia Sfântului
Maxim pentru Dionisie merge atât de departe încât el renunţă la o explicaţie a anaforalei şi
împărtăşirii pentru că Dionisie ar fi facut-o deja suficient. Am văzut cum, pentru Sfântul
Maxim, ideea concelebrării cu îngeri este însă importantă. Şi prin aceasta, ca şi prin explicarea
citirii Evangheliei cu referire la Judecata de Apoi, dimensiunea eshatologică primeşte iarăşi o
consideraţie mai puternică. Astfel, despre Intrarea cea Mare Sfântul Maxim spune că e:
începutul şi sfârşitul învăţăturii celei noi, care ni se va împărtăşi în cer, cu privire la economia
lui Dumnezeu cea către noi şi descoperirea tainei mântuirii noastre, care se află în adâncurile
nepătrunse ale tainei dumnezeieşti. Căci aşa spune Cuvântul, Care e Dumnezeu, către ucenicii
Săi: „De acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi,
nou, în împărăţia Tatălui Meu” [Mt 26, 29]'6. Motivul eshatologic este tocmai ceea ce
deosebeşte cel mai mult explicarea Liturghiei lui Maxim de toate celelalte explicări, în care
acest motiv nu lipseşte, dar în care e exprimat mai slab. Explicarea Sfântului Maxim
Mărturisitorul dezvoltă prin aceasta puncte de plecare sugerate în următoarea formulă a
anaforalei Sfântului loan Hrisostom: Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă
mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea Ta cea
de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de a doua venire a Ta întru
slavă... Astfel, pentru Sfântul Maxim, citirea Evangheliei înseamnă deja sfârşitul lumii, pentru
că în concedierea catehumenilor e reprezentată simbolic Judecata de Apoi. închiderea uşilor
bisericii, care urma pe atunci după Evanghelie, Sfântul Maxim o interpretează ca semn al
faptului că tot ceea ce e material trece şi intră în lumea spirituală. în Intrarea Mare, „intrarea
sfintelor taine” (potrivit formulei Sfântului Maxim), ei vede o imagine a dezvăluirii tainelor
mântuirii în eonul viitor. Ceea ce vrea să spună că în cultul divin e anticipată cunoaşterea
economiei mântuitoare a lui Dumnezeu dată în eonul viitor. Cu alte cuvinte, numai în
preamărire (doxologie) există cunoaşterea economiei mântuitoare a lui Dumnezeu, pentru că
preamărirea şi doxologia sunt o anticipare a cerului. Sărutarea păcii e un semn al iubirii şi
unităţii eshatoiogice a tuturor credincioşilor. Crezul e aici deja lauda viitoare, „Sanctus”-ul e
o anticipare a unităţii viitoare cu îngerii. „Tatăl nostru” este, după Sfântul Maxim, „simbolul
înfierii adevărate şi reale, care ni se va da o dată prin darul şi harul Duhului Sfânt”18, cu alte
cuvinte anticiparea relaţiei veşnice cu Dumnezeu. ' Strigătul „Unul Sfânt, unul Domn”
desemnează „adunarea şi unirea mai presus de raţiune şi de minte a celor iniţiaţi tainic şi
înţelept în unitatea cea ascunsă a simplităţii dumnezeieşti”19. Câteva cuvinte despre
înţelegerea acestei propoziţii: în reprezentarea marcată de neoplatonism a Părinţilor greci,
Dumnezeu este „simplu” în sensul de „necompus”, „neîmpărţit” Dar atunci când Sfântul
Maxim vorbeşte de „adunarea şi unitatea care se va realiza o dată în unitatea simplităţii
dumnezeieşti”, e un alt mod de exprimare al cuvântului paulin: „Dumnezeu va fi toate în toţi”
(1 Co 15, 28). La Sfântul Maxim e evidenţiată astfel ca la nici un alt comentator raportarea
cosmică: Dumnezeiasca Liturghie şi spaţiul în care se săvârşeşte participă la perihoreza dintre
Dumnezeu şi om, în care Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi omul om. Tot Sfântul Maxim
accentuează ca nici un alt comentator înaintea lui aspectul eshatoîogic. Tipic pentru explicarea
Liturghiei bizantine este faptuf că acest lucru nu este numai spus, ca în Apus: Liturghia e
irupţia „eonului nou” — în Apus o atare afirmaţie nu are nimic de-a face cu forma cultului
divin, în orice caz, ea nu trebuie să aibă nimic de a face cu aceasta, important pentru .gândirea
bizantină e ca astfel de afirmaţii să fie făcute în unele puncte ale acţiunii liturgice. Sfântul
Maxim numeşte câteva din acestea: citirea Evangheliei, închiderea uşilor bisericii, aducerea
darurilor, sărutarea păcii, „Credo”, „Sanctus”, „Tatăl nostru”, chemarea „Sfintele sfinţilor”.
Faptul că întreg cultul divin e o pregustare a eshatonului, o epifanie a lui Dumnezeu şi evocare
a celor trecute în lumina celor viitoare n-a fost niciodată în Biserica Ortodoxă o simplă teorie,
ci un lucru care poate fi experimentat. Desigur, acest lucru nu exclude credinţa, deoarece
pentru cine nu crede, ceea ce pentru credincios este experienţă a credinţei, este un simplu
teatru; pentru credincios însă, sub aceste simboluri şi semne vine în chip ascuns, dar şi vizibil,
împărăţia lui Dumnezeu. Pentru dialogul ecumenic un mod de explicare a Liturghiei ca acela
practicat de Sfântul Maxim creează desigur şi dificultăţi. Trăsături secundare ale acţiunii
liturgice joacă în interpretarea lui un rol la fel de mare ca şi trăsăturile fundamentale. în acest
mod, toate sunt egal indispensabile. Treptelor cinurilor îngerilor aşa de importante pentru
Dionisie nu joacă, din contră, nici un rol pentru Sfântul Maxim, în acord cu cotitura spre
hristologic, în locul lor apare drept tema specifică a Sfântului Maxim sinteza în Hristos, care-
i uneşte, după vrednicie, pe primitorii credincioşi ai Euharistiei cu sfinţii îngeri. Astfel Sfântul
Maxim extinde în plan cosmologic unitatea celor două naturi ale lui Hristos, iar Liturghia este
pentru el locul în care se manifestă această unitate — o idee importantă şi astăzi pentru
înţelegerea Liturghiei ortodoxe. Din comentariul Liturghiei al Sfântului Maxim se poate vedea
(desigur nu în toate amănuntele) cum anume era structurată Liturghia bizantină din secolele
VI-VII. Sfântul Maxim nu urmăreşte exhaustivitatea. Vrea doar să-l întregească pe Dionisie.
De aceea, acolo unde Dionisie tace, Sfântul Maxim aduce o explicaţie numai atunci când ea
este importantă pentru concepţia sa. Deşi în explicaţia sa trebuie luate în calcul şi eventuale
omisiuni, se poate spune că pe vremea sa la Constantinopol Liturghia se săvârşea cam în felul
următor: Intrarea clerului şi poporului (cântare). \Citiri (două sau trei?). Cântări (fară indicaţie
asupra conţinutului). Se închid uşile [e vorba încă de uşile bisericii, nu de cele ale altarului].
Sărutarea păcii. „Intrarea Sfintelor Taine”. Simbolul credinţei. „Sanctus”-ul (cântat încă de
întreg poporul). „Tatăl nostru”. „Unul Sfânt”. Sfântul Maxim interpretează practica existentă
pe vremea lui şi scopul său nu este acela de a introduce ceva nou. Totuşi, abia după modelul
său a fost inserată în explicarea Liturghiei interpretarea locaşului bisericii. Intr-un punct nu
deosebit de important pentru el explicarea sa avea să marcheze epoca următoare: el spune că
„prima intrare a arhiereului în sfânta biserică la săvârşirea sfintei sinaxe conţine chipul şi
icoana primei veniri în lume a Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru după trup”20.
Această interpretare a începutului Liturghiei ca început al operei de mântuire e primul punct
de pornire pentru o încercare de a înţelege Dumnezeiasca Liturghie nu numai în imagini
adecvate, ci în derularea lor ca icoană a vieţii lui Iisus, fapt care avea să aibă importante
consecinţe pentru epoca următoare.

7. Elemente care se regăsesc în componența rânduielilor liturgice (din ce sunt

alcătuite) ?
 Rugăciuni şi formule sacramentale. Acestea alcătuiesc partea verbală a sf. Slujbe iar în
ele se prezintă de obicei scopul, intenţia, simţămintele cererile sau nevoile immediate ale
Bisericii. De asemenea, după scopul lor, rugăciunile sunt de laudă, de cerere şi de mulţumire.
Cântări sau imne liturgice. Sub diverse forme poetico-literare (tropare, condace, stihiri,
canoane, catavasii, etc.) acestea exprimă, de cele mai multe ori, doctrina Bisericii,
constituindu-se într-o substanţială parte a cultului latreutic.
Lecturi din cărţile sacre. Sub diverse denumiri (paremii, apostol, evanghelie, etc.)
acestea constituie mai ales partea didactică a oricărei forme de cult. Întregite de omilii, predici
sau comentarii ale Sf. Părinţi, acestea contribuie atât la formarea religios-morală a creştinilor,
cât şi la cunoaşterea învăţăturii Bisericii.
Gesturile şi actele liturgice sunt mişcările sau semnele rituale vizibile. Constituindu-se
în adevărate comentarii doctrinare şi liturgice prescurtate, acestea, alături de muzica şi
formulele rituale ori rugăciunile pronunţate au rostul de a face acesibil mesajul simbolic şi de
a înfrumuseţa sf. slujbe. Astfel însemnarea cu sf. cruce reaminteşte credinciosului întreaga
teologie a jertfei şi răscumpărării săvârşită de Mântuitorul, mătaniile, plecăciunile sau
îngenuncherile sunt o mărturisire a umilinţei, a micimi şi a dependenţei de Creatorul tuturor.
Simbolurile de credinţă, formule poetice, rugăciuni şi adevărate lecţii doctrinare în
acelaşi timp, întregesc o parte din slujbele noastre şi se constituie atât în recunoaşterea
păstrătorilor adevărului, cît şi în chintesenţa cultului creştin26.

8. Cum cresc liturghiile?

Perioada de “creştere” a liturghiilor trebuie situată istoric în perioada de formare a
riturilor, unificate ulterior în aşa-zisul rit Bizantin. În admirabilul articol, purtând titlul pe care
l-am folosit pentru acest subcapitol, R. Taft consideră că formele şi riturile liturgice se dezvoltă
prin progresie şi prin regresie.
9. Cum realizăm porunca Domnului Hristos ”Această să o faceți spre pomenirea
mea”?
Imitativ
Se încearcă reproducerea imitativă a diferitelor elemente constitutive ritualuluiiniţial-
original: Cina de Taină (pâine, vin, rugăciune euharistică, Hristos-preotul, etc.).Este important
de subliniat că majoritatea relatărilor biblice insistă asupra gesturilor care acompaniază actul
lucrării sacramentale a Mântuitorului, gesturi carese vor regăsi mai târziu în orice Liturghie
Euharistică: „a luat”, „a binecuvântat/a mulţumit”, „a frânt” şi „a dat”.
Pe de altă parte creştinismul nu se mulţumeşte să imite simplu gesturile şi cuvintele lui
Hristos. Atunci cu siguranţă Liturghia ar fi doar o comemorare simbolică.Prin actul liturgic al
frângerii pâinii noi punem în mişcare un mecanism sacru atemporal în care totul devine trecut,
prezent şi viitor. În cadrul Liturghiei noi suntemcontemporani nu doar cu prietenii şi vecinii
noştri ci şi cu Hristos şi Apostolii, realizând apoi împreună, plenar actul comuniunii
eshatologice, a veacului ce va să fie.(Protoyp-typ-antityp: anunţare - realizare - împlinire).
Ritual-celebrativ
Din tot ceea ce ştim până acum despre felul în care creştinii împlineau jertfa euharistică
reiese că re-construirea Cinei de Taină se desfăşura într-un cadru hieratic, acompaniat de
cântări de laudă, rugăciuni, lecturi biblice etc. Desigur că aceste instrumente sunt comune
multor culturi religioase, aparţinând patrimoniului sacru universal, dar forma lor externă,
conţinutul rugăciunilor precum şi semnificaţia unor gesturi sunt proprii doar creştinismului.
Gestul de a mânca este cunoscut oricărei civilizaţii dar încadrat într-un anumit spaţiu şi
încadrat de anumite cuvinte el devine un act liturgic legat direct de jertfa Domnului Hristos.
Pentru amplificarea acestei atmosfere rituale Biserica a construit neîncetatforme care
să-i slujească în acecst demers. În acest sens trebuie înţeleasă şi explicată dezvoltarea
imnografiei, iconografiei, arhitecturii şi a celorlalte arte şi instrumente liturgice.
În puterea Duhului Sfânt
După perioada de lucrare a Tatălui – inaugurată cu prima zi a Creației (Vechiul
Testament), și cea de mântuire a Fiului, inaugurată o dată cu Întruparea (NoulTestament), noi
trăim în vremea Duhului Sfânt, promisiune a Domnului Hristos împlinită în Ziua Cincizecimii.
În puterea Duhului noi ne ducem existenţa aşteptând mântuirea, ziua cea neînserată a
Împărăţiei.
În puterea Duhului şi cu rugăciunea Bisericii, Hristos este Jertfa şi Jertfitorul dar şi
primitorul actului nostru liturgic, după cum rostim în Rugăciunea din timpul Heruvicului:
„Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci (eşti adus), Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarti
(eşti împărţit), Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui-făr’-de-
’nceput al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de-viaţă-făcătorului Tău Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.”, iar la Epicleză rostim: „Ale Tale dintru al Tale, Ţie îţi
aducem de toate şi pentru toate.”

În rugăciunea noastră, noi cerem Părintelui ceresc să ne trimită Duhul Sfânt care să
schimbe firea materiei ce I-o aducem ca jertfă:
„Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sange şi Te chemăm, Te rugăm
şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfant peste noi şi peste acestedaruri ce sunt
puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ce este în potirul
acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfant. Amin, Amin,
Amin.”
Devenind elementul esenţial al cultului creştinilor, nelipsind din nici o comunitate
eclesială, ceremonialul acesta a fost denumit de-a lungul vremii în mai multe feluri în funcţie
de importanţă, scop ş.a.

10. Descrieți sumar Liturghia în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur (A. Wade)
Adunarea în Bisericã;
Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
Lecturi din Noul si Vechiul Testament
Omilia (explicarea textelor citite)
Liturghia euharisticã (credinciosilor)
Rugãciunea generalã pentru Bisericã si lume
Sãrutarea pãcii
aducerea darurilor de pâine si vin ("a luat")
 rugãciunea de sfintire - anaforaua ("a binecuvântat") rostitã cu voce tare de întâistãtãtor
la care credinciosii rãspund cu Amin exprimându-si adeziunea
frângerea pâinii ("a frânt")
împãrtãsirea tuturor ("a dat").

11. Elemente de asemănare între ritualul iudaic şi ritualurile creştine

12. Enarxa în cadrul Liturghiei bizantine (evoluție, practica actuală, simbolism)

(ἔναρξις, ἡ — i enarxis = început)
— se numeşte partea de început, introductivă, a Liturghiei catehumenilor (care urmează îndată după
Proscomidie), formată din ritualul închinării slujitorilor pentru Liturghie, binecuvântarea cu Ectenia
mare şi Antifoanele cu rugăciunile lor şi ecteniile dintre ele. După enarxă, urmează Vohodul mic
(ieşirea şi intrarea cu Sf. Evanghelie) şi apoi Trisaghionul liturgic (imnul „Sfinte Dumnezeule, Sfinte
tare, Sfinte fără de moarte...“).
13. Euharistia la Sfântul Ignatie al Antiohiei (K. Felmy)
14. Euharistia la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (K. Felmy)

15. Formarea prin progresie a rânduielilor liturgice

Timpii morţi: Robert Taft consideră că Liturghia „a crescut” şi datorită unor momente în
Liturghie în care nu se întâmpla nimic; aşa-numitele momente tăcute în care anumite gesturi s-au
mişcări, cum ar fi „intrarea în biserică”, „sărutul păcii”,
„aducerea darurilor”, „frângerea pâinii”, „împărtăşirea poporului” etc., creau o tăcere îndelungă sau
chiar dezordine. Într-un mod natural „problema” a fost rezolvată prin dublarea acestor momente cu
imne şi cântări:
 „Frecvent, acest proces lua forma unui adaos permanent funcţiunilor riturilor şi ceremoniilor
care la origine aveau un scop exclusiv local în riturile festive sau procesionale dintr-un anume loc sau
timp. Când părţi întregi au fost adăugate ritualului euharistic, într-o formă stabilă, în mod inevitabil
pierdură legătura originară cu topografia religioasă a locului lor de origine – şi mai apoi până şi scopul
şi semnificaţia originară – asumându-şi o viaţă independentă de trecutul lor”.94
Pentru a-şi justifica teoria, Taft ia ca exemplu partea introductivă a Liturghiei de la
„binecuvântare” la „intrarea mică” (εναρξησ). Ecteniile şi antifoanele din această parte îşi găsesc locul
stabil şi definitiv doar în sec. X, iar asta pentru a acoperi partea fără cuvinte a începutului Liturghiei,
adunarea credincioşilor şi intrarea episcopului
în biserică. Astfel, cântările (antifoanele) şi ecteniile premergătoare lecturilor din cărţile sfinte
par să răstoarne logica Bisericii originare care, mai întâi asculta cuvântul lui Dumnezeu (lecturile
biblice), abia apoi îi adresa rugăciuni de cerere (ecteniile)95.
Disputele dogmatice şi cultul creştin: Deşi sinoadele sunt soluţia pentru rezolvarea teoretică a
disputelor doctrinare, în plan practic efectul acestor dispute se regăseşte şi în cultul Bisericii. Tranşarea
teoretică a problemelor dogmatice nu duce la dispariţia ereziei. Unele erezii continuă pentru multe zeci
sau chiar sute de ani să facă rău Bisericii. Aşa s-a întâmplat cu arianismul. Partea bună, din punct de
vedere liturgic, este că, în polemica cu arienii, creştinii îşi vor îmbogăţi repertoriul imnografic şi poetic,
pentru a le răspunde acestora cu aceeaşi monedă (arienii îşi propagau învăţătura prin intermediul
imnelor şi cântărilor; după modelul lor vor apărea în Biserică procesiunile solemne). Apărarea dogmei
trinitare se remarcă şi în cult care se îmbogăţeşte cu felurite şi multe formule şi doxologii trinitare şi
mai ales impunerea recitării simbolului de credinţă în timpul sinaxelor liturgice.96
În sec. V erezia nestoriană a avut aceleaşi efecte asupra dezvoltării şi uniformizării liturgice ca
şi arianismul. Ca urmare a negării atributului de «Născătoare de Dumnezeu» (Theotókos) dat Maicii
Domnului, Biserica va dezvolta actele devoţionale şi cultul Maicii Domnului. Apar biserici dedicate ei
precum şi sărbători ca Adormirea Maicii Domnului (15 august), Naşterea sa (8 septembrie), Buna-
vestire (25 martie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie)97.
Pietismul şi evlavia credincioşilor. Datorită unor situaţii dificile (războaie, cutremure)
combinată cu pietatea unor monahi, credincioşi sau împăraţi, cultul creştin în gehneral, Liturghia în
mod special au căpătat noi adaosuri liturgice. Aşa s-a întâmplat cu Trisaghionul liturgic, Imnul Heruvic
(în Df. Liturghie), Imnul Acatist sau Paraclisul Maicii Domnului.

16. Formarea prin regresie a rânduielilor liturgice

Aceste adaosuri au dus treptat la supraîncărcarea rânduielilor liturgice şi inevitabil
a apărut fenomenul invers, de regresie, de renunţare la unele părţi. În acest fenomen
de regresie se pare că au intrat mai multe elemente din primul strat (forma primitivă)
şi nu din cel de-al doilea strat, cum ar fi părut normal. Cum am zice primul venit,
primul plecat. Între elementele regresive s-ar număra lecturile din Vechiul
Testament, reduse azi la căteva versete din psalmi (sub forma antifoanelor ori a
prochimenului), rugăciunile pentru diverse categorii de credincioşi (energumeni,
penitenţi, iluminaţi etc.) care în cea mai mare parte au dispărut. Unele elemente ca
“sărutul păcii” a fost mutat din finalul Liturghiei Cuvântului, înaintea Anaforalei.
Transformarea liturgică prin regresie se poate constata şi azi când în unele zonecondacul
şi troparul de la «Vohodul mic» au dispărut aproape complect în Liturghie. Cât priveşte «Slujba
înmormântării», cine mai cântă azi tot canonul? Dar Maslul? Dar Sfeştania? şi lista ar putea
continua98

17. Formarea prin translaţie a rânduielilor liturgice

Datorită presiunii riturilor noi asupra Liturghiei, unele rituri liturgice au fost mutate de
la locul lor originar. Aşa s-a întâmplat cu Proscomidia, Ectenia Mare, iar mai nou cu Omilia
(predica).
Cu toată aparenta imobilitate a liturghiilor bizantine (spre deosebire de cea catolică)
putem constata şi azi o anumită ”evoluţie” şi continuă transformare, e adevărat foarte
neînsemnată: astfel ectenia catehumenilor tinde în practică să dispară din corpul Liturghiei,
chiar dacă teoretic ea este încă păstrată în liturghier; omilia, al cărei loc era după Evanghelie,
azi, cel puţin la noi în ţară, este plasată de majoritatea preoţilor după împărtăşirea preoţilor în
altar sau chiar după otpustul liturghiei.

18. Laudele bisericești (generalități)

De-a lungul timpului, alături de Sfânta Liturghie, Biserica a mai dezvoltat şi alte forme
de rugăciune pe parcursul unei zile. Ideea mai multor momente de rugăciune este comună şi
iudaismului. Evreii aveau, atât la templu cât şi la sinagogă, cel puţin două momente de
rugăciune: seara şi dimineaţa, la care au adăugat cu timpul şi momentul de la prânzul zilei28.
Primi creştini, deşi au preluat de la iudei multe teme comune, printre care şi orele de
rugăciune, au dezvoltat şi forme noi dar şi justificări teologice noi cu privire la rugăciunea
cotidiană. În ciuda împărţirii formale şi exagerat simbolice care se practică azi în manualele
de liturgică, momentele de rugăciune cotidiană au devenit 7 Laude bisericeşti destul de târziu,
oricum mult după primul mileniu, şi de presupus sub influenţa monahismului athonit (pentru
ortodoxia bizantină). Denumirea momentelor rânduite de rugăciune (Clement Alexandrinul) a
fost împrumutată, în cea mai mare parte de la ceasurile la care erau programate: (Rugăciunea
de la Ceasul I, ... de la Ceasul III etc. Iar pentru că această rugăciune era rânduiă de Biserică a
mai fost numită şi rugăciunea de la Ceasurile/Orele canonice. În lumea ortodoxă, deşi cartea
care cuprinde serviciul liturgic al Cesurilor canonice se numeşte Ceaslov, termenul generic
folosit pentru orele canonice de rugăciune este cel de Laude bisericeşti.
Problema numărului Laudelor bisericeşti este o chestiune care în vechime ţinea mai cu
seamă de specificul unor tradiţii locale. Numărul acestora nu a fost o preocupare a Bisericii
decât târziu şi mai cu seamă de la Simeon al Tesalonicului (†1429) care, datorită exageratului
său apetit spre simbolismul liturgic a considerat numărul şapte cel mai potrivit pentru laudele
liturgice. Ulterior, literatura liturgică le-a asociat cu numărul celor şapte Taine, fapt care a
consacrat definitiv ideea că Laudele bisericeşti sunt în număr de şapte. În realitate Laudele
bisericeşti sunt nouă, după cum le găsim expuse în cărţile de slujbă care, de altfel, nici nu fac
vre-o precizare cu privire la numărul lor.

19. Liturghia din Antiohia după mărturia Sf. Ioan Hrisostom (K. Felmy)
20. Liturghia după Didahia Apostolilor
Scrisă înspre sfârşitul sec. I, lucrarea ne face cunoscute câteva rugăciuni de binecuvântare
asupra pâinii şi asupra vinului, în timpul Euharistiei (cap. IX) şi rugăciunea de mulţumire după
împărtăşire (cap.X).
Cap.IX
1. Iar cu privire la euharistie, aşa să faceţi euharistia: 2. Mai întâi cu privire la potir:
«Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne- ai
făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci». 3. Cu privire la frângerea pâinii:
«Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa, pe care ne-ai făcut- o cunoscută
nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci. 4. După cum această pâine frântă este împrăştiată
pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în
împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci». 5. Nimeni să nu
mănânce, nici să bea din euharistia voastră, ci acei care au fost botezaţi în numele Domnului.
Căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: «Nu daţi ceea ce este sfânt câinilor». (Matei 7,6).

Cap.X
1. După ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa: «Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte, pentru sfânt
numele Tău, pe care l-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştinţa, credinţa şi nemurirea,
pe care ne-ai făcut nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci. 2. Tu, Stăpâne,
atotputernice, ai zidit toate pentru numele Tău. Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre
desfătare, ca să-Ţi mulţumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură
duhovnicească şi viaţă veşnică. 3. Înainte de toate, Îţi mulţumim, că eşti puternic. Ţie slava în
veci. 4. Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o desăvârşeşti
în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică sfinţită în împărăţia Ta, pe care
ai pregătit-o. Că Ţie este puterea şi slava în veci.
5. Să vină harul şi să treacă lumea aceasta! «Osana Dumnezeului lui David». Dacă este
cineva sfânt, să vină! Dacă nu este, să se pocăiască! «Maran atha». Amin.» 6. Profeţilor, însă,
îngăduiţi-le să mulţumească atât cât vor.

Cap.XIV
1. Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi
v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată. 2.Tot cel ce e certat cu tovarăşul
său să nu vină împreună cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu pângărească jertfa voastră.
3. Că aceasta este ceea ce s-a zis de Domnul: «În orice loc şi timp, să-Mi aduceţi jertfă curată;
că Împărat mare sunt, zice Domnul, şi numele Meu este minunat între neamuri».
Din aceste texte, putem constata puţine noutăţi „tipiconale” faţă de ceea ce am văzut
până acum în scrierile Noului Testament. Întâi de toate, Didahia opreşte cu desăvârşire
participarea celor nebotezaţi la euharistie (IX,5) şi confirmă duminica drept zi a celebrării
euharistice (XIV,1) O importanţă deosebită se acordă pregătirii duhovniceşti, mărturisirea
păcatelor, ca premisă a împărtăşirii cu vrednicie (XIV,13). De asemenea este evident faptul că
textul rugăciunilor era la libera alegere a celui care prezida deşi se poate presupune apariţia
unor forme fixe, cel puţin în ceea ce priveşte timpul acordat (X, 6).
Cât priveşte terminologia şi teologia euharistică pare mai săracă decât a Noului
Testament (cu care pare să fie contemporană). Nu regăsim expresiile şi sintagmele: moartea
lui Hristos, paştele, trupul şi sângele Domnului. 53 În schimb, Didahia consemnează o
extraordinar de frumoasă rugăciune pentru unitatea bisericii (IX,4; X,4).
Din analiza textului Didahiei se poate observa, faţă de aspectul de mai târziu al
rânduielii, că lipsesc atât cuvintele de instituire cât şi Epicleza, elemente care au câştigat în
importanţă mult mai târziu54. Un alt element ce nu poate fi trecut cu vederea este limbajul
teologic „sărăcit” chiar faţă de cel paulin: nu se vorbeşte de trupul şi sângele lui Hristos.

21. Liturghia euharistică după descrierile Sf. Justin Martirul

Partea a doua- Liturghia euharistică sau Liturghia credincioşilor, pare să înceapă cu ridicarea
în picioare a adunării care presupune o oarecare solemnitate.
• rugăciunile comune pentru diversele nevoi ale colectivităţii (65,1) sunt cu oarecare
probabilitate forma antică a actualelor ectenii.
• sărutarea frăţească este menţionată prima dată cu certitudine;
• aducerea darurilor de pâine şi vin mestecat cu apă. Pentru prima dată este menţionat
amestecul de apă cu vin în ritualul euharistic;
• rugăciunea euharistică, vechea anafora, rostită de proistos conţine o anamneză a
patimilor şi repetarea cuvintelor Domnului rostite la Cina cea de taină; probabil că această
rugăciune avea o formă dialogală deoarece poporul răspunde: «Amin».
• împărtăşirea credincioşilor prin grija diaconilor viza atât pe cei prezenţi cât şi pe cei
absenţi din diverse motive.
• colecta făcută la încheierea adunărilor are ca scop susţinerea activităţii sociale a
Bisericii, care prin proistosul său se îngrijeşte de cei aflaţi în nevoi.

22. Liturghia în Constituțiile Apostolice (K. Felmy)

23. Liturghia în Testamentum Domini (K. Felmy) (CELE 2 POZE DE MAI JOS)
24. Liturghia sabatică sinagogală şi relația sa cu Liturghia creștină
Aceasta are un profund caracter catehetic. Acest aspect se regăseşte şi în Liturghia
Euharistică a creştinilor fapt care i-a determinat pe cercetători să considere liturghia sinagogală
sabatică inspiratoarea directă a Liturghiei catehumenilor. De aceea este absolut necesar să
aruncăm o privire în cultul sinagogal sabatic.
Serviciul sinagogal începea cu rugăciunea Tefilah după care erau rostite
binecuvântările (Shema Israel). Urmau cântări din Psalmi şi imne iar apoi lecturile obişnuite
(se citea din Lege, din Profeţi şi din Cărţile Sapienţiale). Urma imediat predica şi concedierea
necircumcişilor. Ultima parte, rezervată doar celor circumcişi, era alcătuită din adresarea unei
mari rugăciuni de cerere.
Părerea că Liturghia Euharistică ar fi de inspiraţie templară nu are suficiente
argumente. Deşi, pentru aproape un veac creştinii au continuat să observe practicile iudaice,
este puţin probabil ca serviciul templar să fi influenţat major serviciul Euharistic creştin. Faptul
că mai cu seamă psalmii se citeau cu precădere la templu nu poate fi un argument suficient de
solid.

25. Liturghiile bizantine – origine și paternitate / autenticitate

Ritul liturgic bizantin s-a structurat în sec. IV-VI în Constantinopol pe scheletul mai
vechi al liturghiei antiohiene, capadociene şi ierusalimitene. Procesul acesta a primit o solidă
componentă monahală spre sfârşitul perioadei iconoclaste (sec.IX). Această perioadă este
cunoscută de liturgişti ca fiind sinteza bizantină. Practic, în timpul disputei iconoclaste, stareţul
Teodor (+826) aduce în mănăstirea sa câţiva călugări din M-rea Sf. Sava din Sinai pe care i-a
folosit în apărarea dreptei credinţe. În Mănăstirea Studion s-a petrecut sinteza cultului liturgic
pe care noi îl avem azi. Aici ia naştere un model liturgic nou format cu „material” din oficiul
slujbelor urbane de la Catedrala Sf. Sofia şi elemente monahale ierusalimitene, aduse de
călugări savaiţi.
Alături de acestea în formarea ritului liturgic bizantin un rol însemnat l-a avut şi
spiritualitatea liturgică a Muntelui Athos care prin cosmopolitismul său a contribuit masiv şi
la uniformizarea liturgică impresionantă ce se observă în Bisericile Ortodoxe autocefale.

26. Precizaţi locurile biblice care menționează şi descriu Cina cea de Taină;
Pavel: I Cor. 11, 23-26; 10, 16-17
Matei 26, 17-20, 26-29
Marcu 14, 12-17, 22-25
Luca 22, 7-20

27. Riturile liturgice apusene

Ritul roman Ritul galican
Liturghia ambroziană (Milano) Liturghia mozarabă (Sevilia)

O anume tensiune politică, determinată de mutarea capitalei imperiului în Bizanţ,

dublată de căderea Romei sub Odoacru, hrăneşte orgoliile şi sentimentele anti-greceşti. În plan
cultural acestea se vor manifesta prin abandonarea limbii greceşti în favoarea limbii latine.125
În plus, condiţiile istorice diferite ale celor două părţi ale vechiului Imperiu Roman (o fostă
capitală cu o tradiţie bogată, o alta în plin avânt economic şi cultural) vor crea premizele
dezvoltării unor tradiţii liturgice diferite.
Nu ştim precis data când Biserica Romei iese din ecumenicitatea liturgica dar din
secolul al V-lea întâlnim in Apus două rituri cu liturghii diferite: Liturghia romana, in uz la
Roma si alta in uzul Bisericilor din restul Italiei de azi, careia liturgistii ii spun de obicei
Liturghia de rit galican.
1. Ritul roman
Deşi se poate constata cu uşurinţă că derivă din liturghiile răsăritene, ritul roman are
totuşi o origine obscură, nedeplin elucidată din cauza lipsei unor izvoare clare.
Unii teologi consideră că renunţarea la limba greacă în cult în favoarea celei latine a
contribuit la apariţia unui cult cu totul şi cu totul nou şi, mai ales, mult deosebit de cel
răsăritean şi mai cu seamă de ceea ce numim „nucleul originar comun” care se poate identifica
cu uşurinţă în toate celelalte rituri liturgice creştine.126 Este posibil ca în perioada traducerii
liturghiei, orgoliul de a avea o Liturghie diferită de cea care se practica în Bizanţ, să fi
determinat „traducătorii” să modifice structura originară. Alţi teologi consideră că modificarea
liturghiei latine este fie opera papei Damasus (366-384), fie a papei Ghelasie I (492- 496).
În această atmosferă de incertitudine, singurul element concret rămâne apariţia Ritului
roman pe scena istoriei undeva la începutul sec. V. Primele informaţii certe despre acest rit
provin din timpul papei Grigore cel Mare (590- 604) cel care a revizuit acest rit din temelie.
Reforma acestui rit liturgic, iniţiată de papa Grigore, a fost continuată, după aproape o mie de
ani de Sinodul Tridentin.
Practicat în marea metropolă occidentală, ritul roman a rămas probabil multă vreme
neatractiv pentru celelalte comunităţi locale din apus (poate cu excepţia celor din vecinătate a
imediată a Romei). Folosindu-se de puterea eclezială mereu crescândă a scaunului Romei, unii
papi s-au gândit să impună forţat, celorlalte Biserici din Apus, ritul roman.
Impunerea unui rit generalizat în tot Apusul a fost uşurată de apariţia Imperiului
Francilor care se afla nu numai în plină expansiune europeană, dar şi în plin avânt politic şi
eclesial, şi care se afla în relaţii bune cu Roma. Încă din vreme lui Pepin cel Scurt este
consemnată o „întâlnire” a ritului roman cu cel autohton (ritul galican). Ulterior, sub Carol cel
Mare (într-o continuă admiraţie faţă de Roma) Liturghia romană va pătrunde masiv în tot
imperiul. În fapt, Carol cel Mare va impune un text propriu. Acesta, care în repetate rânduri
ceruse Romei „texte liturgice pure”, primeşte din parte papei Adrian un text al Liturghiei
romane care va fi combinat (probabil de Benedetto fin Aniane) cu texte carolingiene de
influenţă galicană. Aprobat la Aquisgranum (Aix la Chapeelle) în anul 802 şi impus prin voinţa
politică în tot imperiul, acest text va scoate treptat din uz celelalte rituri locale, doar cel
ambrozian şi cel hispanic reuşind să supravieţuiască.128
Procesul evolutiv al structurii liturghiei romane continuă pana in secolul al XI-lea,
definitivandu-se in evul mediu, prin metamorfoza produsa in ritul roman, din care se formeaza
alte liturghii, care au adoptat forme locale, cum sunt: Liturghia de la Lyon, Paris, York,
liturghiile din uzul ordinelor calugaresti (Franciscani, Cartusieni etc.) precum si Missa
romana, adica actuala liturghie a Bisericii Romano-Catolice.
După secolul XII (considerat „de aur” pentru istoria acestui rit) ritul roman intră într-
o fază de deformări şi abuzuri: liturghiile se multiplică, apar Liturghii particulare, private,
creştinii se împărtăşesc tot mai rar şi, du timpul, doar cu trupul Domnului (ostia). Aceste
aspecte ale cultului determină creştinii să caute noi forme de religiozitate, pietistă de cele mai
multe ori: adorarea ostiei, rugăciuni individuale (rozarul) în detrimentul rugăciunii în comun,
etc. Parte din aceste deviaţii au fost temelia protestului lui Luter. Şi din aceaste cauze Sinodul
Tridentin a fost obligat să se aplece şi asupra cultului pentru a corecta erorile şi a da un nou
impuls vieţii liturgice.
Oricum, natural sau forţat, ritul roman „a migrat” spre nord cuprinzând tot mai multe
zone, dar totuşi nereuşind o impunere generală şi definitivă nici până astăzi.
2. Ritul Galican
Prin acest termen era denumită Liturghia care se practica în partea de sud a Franţei şi
nordul Italiei. (ulterior s-a răpândit şi în Bretagnia). Azi termenul „galican” este aplicat tuturor
riturilor liturgice în afara celui oficial roman.
In ce priveşte ritul galican, părerile liturgistilor concorda, in general, in ideea ca acest
rit a preexistat ritului roman, liturghia galicana fiind adusa din Orient, in Occident, in cursul
secolelor al II-lea - al IV-lea, de către episcopi de origine orientala, care au păstorit in nordul
Italiei de azi, ca Irineu de Lugdunum (Lyon) sau Auxentiu de Milan (sec IV); ritul acesta a
influenţat si vechiul rit roman.
Liturghia galicana s-a folosit mai intai in Bisericile din vechea Galie; ca cea din
Lugdunum (Lyon) si Mediolanum (Milan), de unde a fost împrumutata si de către Bisericile
transalpine, trecând cu mici variante in Bretania (nordul Franţei), Irlanda, Anglia, Spania si
chiar in unele centre creştine din Africa.
Prin acţiunea sistematica a papilor, ritul liturgic galican a fost înlocuit treptat cu ritul
roman, menţinându-se azi doar în Italia, la Milano si in Spania, la Toledo. La Milano se
foloseşte Liturghia ambroziana sau a Sfantului Ambrozie, iar la Toledo Liturghia mozaraba
sau goto-hispanica, numita si isidoriana, pentru ca este atribuita Sfântului Isidor de Sevilla.
In evul mediu structura Liturghiei galicane suferă schimbări esenţiale prin adaosuri sau
modificări, dând naştere la mai multe liturghii locale, ca : Liturghia merovin-giana si
Liturghiile celtice, folosite in insulele britanice.
Liturghiile apusene, formate atât din trunchiul liturgic roman cat si din cel anglican,
păstrează numeroase elemente împrumutate din liturghiile orientale si mai ales din cele
bizantine, cum sunt: rugăciunea pentru Biserica, sărutarea păcii anaforaua, Sanctus, formula
de instituire a Sfintei Euharistii, terminata printr-o doxologie, imnul, „Gustaţi si vedeţi...”
(Psalm XXXIII), care se cânta in timpul împărtăşirii etc.

28. Riturile liturgice răsăritene

Deşi aşa cum am văzut primele veacuri manifestă o mare unitate liturgică (nu atât în
formă cât în conţinut), atmosfera de libertate din veacul al IV-lea aduce şi dezvoltarea unor
tradiţii liturgice diferite. Aceste diferenţe, atâta vreme cât nu erau dublate şi de diferenţe
doctrinare, nu au slăbit unitatea Bisericii ele fiind văzute ca forme diferite de exprimare a
aceluiaşi mister liturgic. Când însă comunităţile locale – agregate în general în funcţie de
limbă, naţiuni etc. – nu au mai profesat aceeaşi doctrină (e.g. necalcedonienii) diferenţele
liturgice sau radicalizat, ducând la naşterea a ceea ce numim rituri liturgice. Considerat
odinioară fundamentul diferenţelor liturgice, cercetările mai noi au demonstrat că criteriul
etnico-lingvistic nu este însă determinant.
*
Deşi în împărţirea şi clasificarea riturilor liturgice se pot lua diverse criterii, (ceea ce ar
duce la tot atâtea împărţiri), majoritatea liturgiştilor consideră că se poate vorbi de două tradiţii
liturgice majore (în Răsărit şi în Apus) adăpate din patru izvoare. Cele două din Răsărit, în
directă legătură cu două mari metropole care au jucat un important rol în viaţa Bisericii în
Răsărit, şi anume Antiohia şi Alexandria; şi două în Apus: Roma şi Milano.
Ar mai fi de adăugat că, deşi multă vreme s-a considerat că toate aceste rituri au radiat
dintr-o unică sursă (ritul ierusalimitean), astăzi această teză este abandonată în favoarea teoriei
conform căreia riturile existente s-au format prin migrarea şi coagularea formelor liturgice din
comunităţi învecinate înspre un rit dominant (de regulă cel al localităţii mai importante
economic, cultural sau eclezial)99.
Cum cele mai importante centre economice şi comerciale ale lumii greco- romane au
fost Ierusalimul, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, la care s-au adăugat cu timpul
Roma şi mai târziu Constantinopolul, în jurul acestor centre, sau în relaţie cu ele100 s-au
format ceea ce liturgiştii numesc familii liturgice. În unele cazuri, formarea acestor
tradiţii/familii liturgice au fot favorizate de contexte istorice speciale, spre exemplu pierderea
unor teritorii de către Constantinopol (în favoarea perşilor sau a musulmanilor), a dus la
naşterea unor tendinţe ecleziastice centrifuge faţă de capitală. Nu în ultimul rând, la formarea
şi stabilizarea riturilor şi formularelor liturgice un rol important l-au avut şi centrele monastice:
M-rea Studion, M-rea Sinai (Sf. Sava) sau pustia Sketică (Părinţii deşertului), iar de la sfârşitul
mileniului I şi Muntele Athos.
15.1. Familia antiohiană şi riturile derivate din ea
Ierusalimul. Sediu apostolic, leagăn al creştinismului şi al primelor formulare
liturgice, Ierusalimul pare să nu fi avut o influenţă covârşitoare asupra regiunilor limitrofe
decât odată cu epoca lui Constantin cel Mare şi creşterea gustului pentru pelerinaje101. Aici
coexistă de secole două comunităţi creştine: de limbă greacă, respectiv siriacă împreună cu
cea de origine iudeo-creştină. Secolul IV marchează aici o cotitură importantă în dezvoltarea
liturgică ulterioară. Programul edilitar iniţiat de împăratul Constantin şi mama sa (pe locuri
legate direct de activitatea Mântuitorului sunt ridicate măreţe biserici şi impozante complexe
arhitectonice cum ar fi cel din jurul Sf. Mormânt) determină şi celebrarea liturgică cu mare
fast şi strălucire. Relaţia crescândă dintre textul biblic – prin dezvoltarea unui sistem de lecturi
complex – şi geografia biblică imprimă un caracter dramatic impresionant despre care ne
mărturiseşte mai ales Egeria. Sf. Liturghie, dar nu numai, este îmbogăţită cu imne, procesiuni,
acte simbolice care prin măreţia şi strălucirea lor impresionează pelerinii veniţi în număr tot
mai mare să viziteze locurile unde a trăit Hristos102. Tot tradiţiei ierusalimitene îi sunt
atribuite primele sărbători din ciclul anului liturgic, şi prima structurare a ritualurilor liturgice
din Săptămâna Mare.
Liturghia care se săvârşea aici era cunoscută sub numele Sf. Iacob. Despre această Liturghie
avem informaţii mai cu seamă din literatura mistagogică a Sfântului Chiril al Ierusalimului103
şi din catehezele baptismale ale lui Teodor al Mopsuestiei (+ 428)104. Această Liturghie a
fost foarte folosită în trecutul Bisericii, fiind menţionată în majoritatea documentelor până prin
sec. al X-lea când, treptat, a fost înlocuită.
Antiohia. Prestigioasă capitală a diocezei romane în Orient, Antiohia a fost încă din perioada
Noului Testament centru misionar şi de bună seamă un important model liturgic. De aici prin
Nisibi şi Edesa misionari creştini se răspândesc în tot Imperiul Persan. Dar influenţa sa se
propagă şi spre occident, înspre Capadocia şi Constantinopol, sau în nord înspre Armenia şi
Georgia. Importanţa economică dar şi teologică în sec. III-IV a făcut ca influenţa sa să ajungă
până la Ierusalim, Alexandria şi chiar Roma. Reprezentant marcant al Antiohiei, Sf. Ioan Gură
de Aur a lăsat se pare, Liturghia care îi poartă numele şi care este azi cea mai folosită în
Biserica Ortodoxă.
Capadocia. Iimportanţa acestui centru creştin, din punct de vedere liturgic creşte doar în sec.
IV-V când pe scena vieţii bisericeşti apar mari personalităţi provenind din aceste ţinuturi (Sf.
Vasile, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Grigore de Nyssa). Se pare că Cezareea Capadociei avea
deja în sec. III-IV propria liturghie care a influenţat şi liturghia Constantinopolitană (în special
prin numirea ca episcop aici a Sf. Grigorie de Nazianz)105.
Constantinopolul. Din ritul antiohiano-capadocian s-a format mai târziu Liturghia Bisericii
Ortodoxe (bizantine). În cadrul acestui rit, cele mai cunoscute sunt Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur. Liturghiile acestea vor fi studiate din punct de vedere
istoric şi teologic în prezentul curs.
Încreştinarea vechii Mesopotamii, precum şi a Indiei se datorează după tradiţie Sf.
Apostol Toma. Prin conjunctura istorico-politică creştinismul s-a aflat aici, dintru începuturi,
în afara Imperiului Roman şi ca atare sub atacurile politicii Persane a Sasanizilor. Comunităţile
creştine s-au organizat pe scheletul comunităţilor ebraice cu care au convieţuit cum s-a
întâmplat în Dura Europos. Legătura cu biserica mamă s-a ţinut prin intermediul misionarilor
proveniţi din Antiohia.
15.1.1. (Ritul) Biserica siriacă de apus (Siro-occidentalii sau Biserica iacobită)
Ca urmare a Sinodului de la Calcedon (451) şi în opoziţie cu creştinismul sirian
nestorian adoptat la Edesa şi Nisibi, o parte din sirieni (îndemnaţi de episcopul Iacob din Sarng
– (†521), de Filoxenin de Mabug ş.a.) au îmbrăţişat monofizitismul. Sirienii monofiziţi s-au
organizat în vremea împăratului Justinian, cu sprijinul Teodorei, sub autoritatea episcopului
monofizit Iacob Baradai (†577) hirotonit, şi pentru o vreme sub influenţa patriarhului
monofizit de Alexandria. Biserica siriană monofizită este cunoscută ca „Biserica siro-iacobită”
dar care se autointitulează „Biserica Siriacă Ortodoxă”.
15.1.2. (Ritul) Biserica siriacă de răsărit (Sirienii de est, Ritul caldeean sau Nestorienii)
Deşi istoria Bisericii („persane” sau „siriene” sau „caldeene” sau „nestoriană”) din
aceste timpuri este neclară până în sec. V când a început desprinderea de Antiohia (sub
episcopul Ishak, 410), totuşi a avut o influenţă majoră în zonă şi o rapidă dezvoltare a
ritualurilor liturgice (încheiate prin sec. VI) care au rămas neschimbate până azi,106 în special
datorită ruperii legăturilor cu Biserica Imperiului ca urmare a nerecunoaşterii hotărârilor de la
Sinoadele din Efes (431) şi Calcedon (451). Despărţirea aceasta a determinat însă o rapidă
traducere a cărţilor şi a ritualului în limba siriacă.
O istorie asemănătoare, dar mult mai tulburată, au avut-o creştinii în India – Malabar
(sud-estul Indiei). Întru totul nestoriană, la venirea coloniştilor portughezi (sec. XVI) şi ca
urmare a zelului iezuiţilor o parte din biserica nestoriană indiană se pune sub autoritatea Romei
(1599). O parte a acestei biserici refuză însă şi se pune sub autoritatea patriarhatului siro-
iacobit, acceptând credinţa şi ritualurile (1653), iar o a treia parte se declară “Biserica siriană
independentă” (1772). Creştinismul siro-indian a mai fost divizat ulterior de anglicani (1840-
1880) şi protestanţi (1961). Toate aceste valuri ale „politicii bisericeşti” au lăsat urme şi în
ritul şi liturghiile bisericii siro-indiene.
Cât priveşte liturghia sirienilor răsăriteni (nestorieni) se revendică din vechea Liturghie
a Sf. Iacob dar care azi e cunoscută ca Liturghia Sf. Ap. Addai şi Marij107. La aceasta se
adaugă două anaforale de schimb: cea a lui Teodor interpretul (=Teodor de Mopsuestia) –
folosită între ajunul Crăciunului şi Florii, şi cea a lui Nestorie, folosită cinci sărbători pe an108.
Foarte veche prin formă (patru lecturi biblice) liturghia siriană are ca particularităţi
lipsa cuvintelor Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi …”, aşezarea dipticelor înainte de epicleză şi
coacerea pâinii euharistice de către clerici în aceeaşi zi.
Cu un puternic accent mistagogic liturghia organizează şi spaţiul celebrativ: astfel
Liturghia cuvântului se desfăşoară în mijlocul bisericii, în jurul evangheliei, pe un loc mai
ridicat (bema). Acesta este veacul prezent, unde răsună Evanghelia adusă în mijlocul poporului
de Hristos. Liturghia credincioşilor este veacul ce va să vină; ea se desfăşoară în altar, separat
de restul bisericii cu un zid109.
Liturghia sirienilor iacobiţi (de vest) este şi ea construită pe versiunea siriacă a
Liturghiei Sf. Iacob la care azi adaugă 12 anaforale de schimb deşi Biserica siro-iacobită
cunoaşte 67 de anaforale folosite în trecut.
15.1.3. Ritul Maronit110
Dezvoltată în Liban, Biserica Maronită este singura Biserică răsăriteană
completamente sub jurisdicţia Romei (sec. XIII).
Originea ritului maronit se află în M-rea Maron (fondată de sfântul cu acelaşi nume)
pe valea râului Orontes. Aici s-au refugiat sirienii ortodocşi care au acceptat sinodul din 451,
dar care, ulterior refuză sinodul VI ecumenic – Constantinopol 681, îmbrăţişând monoteismul.
Liturghia maronită, de origine siro-iacobită a suferit în evul mediu o puternică influenţă latino-
catolică, ea este numită „sharar” (primul cuvânt al anaforalei) dar până în 1592 era folosită
aşa-zisa Anafora a Sf. Petru. Limba liturgică este araba şi, parţial, siriaca.
15.1.4. Ritul armean
Făcând parte din marea familie a ritului antiohian, acest rit a suferit mai multe faze de
formare – transformare.
Prima perioadă este caracterizată pe de o parte de influenţa misionarilor proveniţi din
mediile iudeo-creştine (probabil Liturghia Sf. Iacob, Ierusalim) care începând din sec. III au
fost preocupaţi de încreştinarea populaţiei armene; pe de altă parte, aceeaşi influenţă a putut
proveni din partea misionarilor veniţi dinspre Nisibi şi Edesa.
Perioada de formare este probabil sec. IV când creştinii armeni îşi obţin autonomia faţă
de scaunul episcopal din Cezareea Capadociei de care depindeau.111 Personalitatea cea mai
importantă însă în această perioadă este Sf. Grigorie Luminătorul, hirotonit probabil pe la 314
în Cesarea, şi care a alcătuit liturghia 112 ce se află în uz (singura, de altfel) în Biserica
Armeană. Capadocia, locul de origine a marilor părinţi ai sec. IV (Sf. Vasile, Sf. Grigore de
Nazianz, Sf. Grigore de Nyssa) a avut de bună seamă o influenţă majoră în formarea ritului
liturgic armean Nu trebuie uitat din vedere şi faptul că Armenia este semnalat istoric ca primul
stat naţional creştin 113, cât şi faptul că o continuă echilibristică dusă de regii Armeniei între
două mari puteri: Imperiul Roman (Bizantin) şi Imperiul Persan a dus la dezvoltarea unei
biserici cu totul aparte prin formă şi rit.
O ultimă fază în formarea acestui rit este cea următoare Sinodului de la Calcedon, când
Biserica Armeniei refuză hotărârile dogmatice (respinse în sin. Dvin, 506). Cu toate acestea
există unele elemente din liturghia bizantină preluate în cea armeană114.
Ca particularităţi sunt folosirea azimei la liturghie precum şi nefolosirea apei
amestecate în vin115.
Liturghia folosită azi, unica de altfel, este cea cunoscută ca „Liturghia Sf. Grigorie
Luminătorul”, în uz atât la armenii ortodocşi cât şi la cei uniţi (1439-1475). Limba de cult este
armeana.
15.1.5. Ritul Bizantin Ortodox (Ritul constantinopolitan)
Ritul liturgic bizantin s-a structurat în sec. IV-VI în Constantinopol pe scheletul mai
vechi al liturghiei antiohiene, capadociene şi ierusalimitene. Procesul acesta a primit o solidă
componentă monahală spre sfârşitul perioadei iconoclaste (sec.IX). Această perioadă este
cunoscută de liturgişti ca fiind sinteza bizantină. Practic, în timpul disputei iconoclaste, stareţul
Teodor (+826) aduce în mănăstirea sa câţiva călugări din M-rea Sf. Sava din Sinai pe care i-a
folosit în apărarea dreptei credinţe. În Mănăstirea Studion s-a petrecut sinteza cultului liturgic
pe care noi îl avem azi. Aici ia naştere un model liturgic nou format cu „material” din oficiul
slujbelor urbane de la Catedrala Sf. Sofia şi elemente monahale ierusalimitene, aduse de
călugări savaiţi.
Alături de acestea în formarea ritului liturgic bizantin un rol însemnat l-a avut şi
spiritualitatea liturgică a Muntelui Athos care prin cosmopolitismul său a contribuit masiv şi
la uniformizarea liturgică impresionantă ce se observă în Bisericile Ortodoxe autocefale.

29. Simbolul și necesitatea lui în actul liturgic

De la sine înţeles că ne referim acum la simbolurile religioase. De ce sunt ele necesare ? Pentru
că există un spaţiu unde raţiunea încetează de a mai cuprinde sensullucrurilor. Trebuie totuşi
remarcat că simbolul se adresează omului credincios, omuluipentru care existenţa sacrului este
o realitate care nu trebuie demonstrată
Simbolul are funcţie reductivă. Adevăratul suflu vital al oricărei religii (M.Eliade), simbolul
este elementul material circumscris într-o dinamică bipolară între semn şi semnificat, care prin
funcţia sa reductivă face posibilă întîlnirea dintre transcendent şi imanenet
Simbolul nu închipuie, ceea ce ar presupune lipsa realităţii, ci descoperă, face văzut o realitate
care scapă simţurilor noastre, făcându-ne părtaşi acesteia.
Simbolul este epifanic. Dacă prin natură aparţine unei lumi iar prin sens alteia sepoate afirma
că simbolul „cuprinde două realităţi: empirică, cea «văzută» şi spirituală,cea «nevăzută».
simbolul descoperă doar o parte din realitate iar nu întregul ei; de aceea şi spune Sf. Ap.
Pavel căci „noi în parte cunoaştem şi în parte proorocim” (I Cor 13,9)”.

30. Structura Liturghiei euharistice după Noul Testament;

După cum am văzut, instituirea Sfintei Liturghii de către Mântuitorul însuşi, precum şi
porunca acestuia (“aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”), constituie punctul de plecare în
istoricul Sfintei Liturghii. Foarte curând ucenicii au început să se adune pentru a împlini acest
Testament al Domnului. Cum se adunau creştinii şi cum se dezvolta o celebrare euharistică?
este o întrebare al cărei răspuns îl găsim răsfirat prin paginile Sfintei Scripturi.
Deşi, istoric vorbind, prima menţiune o aflăm din 1 Cor. 11, 26, totuşi Pavel nu ne
spune aproape nimic despre “tipicul” acestor reuniuni. În schimb, Sf. Evanghelist Luca în
Fap.2,42-46 ne dă multe indicii. Astfel cei proaspăt botezaţi “stăruiau în învăţătura apostolilor
(τῇ διδαχῇ τῶν ἀποστόλων) şi în părtăşie (τῇ κοινωνίᾳ), în frângerea pâinii (τῇ κλάσει τοῦ
ἄρτου) şi în rugăciune (ταῖς προσευχαῖς)” (v. 42). Aşadar învăţătura, comuniunea, frângerea
pâinii şi rugăciunea erau notele caracteristtice ale primei comunităţi ecleziale.
De asemenea, din Fap. 20,7 aflăm că adunările euharistice se desfăşurau duminica: “în
ziua cea dintâi a săptămânii (τῇ μιᾷ τῶν σαββάτων) adunându-ne noi să frângem pâinea…”;
luând în considerare că evreii considerau începutul zilei în ajun, aceste adunări se desfăşurau
cel mai probabil sâmbătă seara înspre duminică, iar uneori erau prelungite până după miezul
nopţii (o posibilă justificare a slujbelor de priveghere, cu caracter nocturn).
Deşi nu este evident dacă ar fi fost vorba de o masă euharistică, în relatarea despre Cina
din Emaus, Sfântul Ev. Luca relatează evenimentul în vădite „chei euharistice” (rugăciune,
binecuvântare, frângere etc.), amănunte care ne permit să avansăm ipoteza unui posibil model
liturgic-euharistic în jurul anilor 70-80 în Asia Mică (Lc. 24). Luca vorbeşte chiar şi de o parte
didactică (Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile
cele despre El. v. 27), şi de una euharistică (Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând el
pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor. v. 30).
Desigur că alături de aceste elemente tipiconale, în scrierile Noului testament mai pot
fi identificate şi altele. Schematic, o Liturghie Euharistică putea avea următoarea structură:
adunările aveau loc îndeosebi duminica;
cei ce erau botezaţi se adunau împreună în case particulare (toţi cei ce credeau erau laolaltă -
Fap. 2,44); până la dărâmarea Ierusalimului şi desprinderea definitivă de iudaism, primii
creştini foloseau ca loc de adunare templul –în Ierusalim (pridvorul lui Solomon) şi sinagoga
– în diaspora.
lecturile biblice (Legea sau Proorocii: Fap. 13,15) sau din scrierile apostolilor (1 Tes. 5,27)
sunt preesupuse, dar confirmate mai târziu (Sf. Iustin, Apologia I);
„învăţătura apostolilor” sau kerigma era un element important al acestor reuniuni;
rugăciunile comune rostite cu astfel de prilejuri, şi care precedau şi urmau părţii centrale a
ritualului, erau fie de binecuvântare şi mulţumire, fie de cerere pentru diversele nevoi ale
colectivităţii;
“aducecrea, binecuvântarea, frângerea şi distribuirea pâinii euharistice”, element central al
Liturghiei, constituia momentul împărtăşirii vizibile cu trupul şi sângele Domnului şi al
comuniunii fraterne ( );
colectele făcute cu prilejul adunărilor euharistice (1 Cor. 16,1-2) apar ca o aplicaţie practică a
îndemnurilor morale adresate. Fără a şti cu exactitate dacă făceau parte din ritual, aceste
colecte par să fie o practică generalizată în Biserica Apostolică;
agapele deşi nu se ştie cu exactitate dacă făceau sau nu parte din ritual, sunt într-o strânsă
legătură cu Euharistia. Acestea sunt şi originea treptei diaconale, apărută din necesitatea de a
îndrepta abuzurile apărute cu astfel de prilejuri (Fap. 6). Poziţia şi caracterul sacramental a
acestora este o chestiune discutabilă încă.
din scrierile Sfântului Pavel putem presupune existenţa unui “examen de conştiinţă” în faţa
trupului şi sângele Domnului (1 Cor. 11, 28) şi care era o formă de spovedanie (Iacov 5,16).
În nici un caz nu avea structura, forma şi sensul celei de azi.
sărutul păcii este un element insuficient demonstrat, dar posibil, ca răspuns la cererea
formulată de Sfântul Apostol Pavel (Rom. 16,16; 1 Tes. 5,26);
Neştiind cu exactitate poziţia şi succesiunea acestor momente în rânduiala tipiconală,
putem totuşi presupune o anumită similitudine cu poziţia acestora în tipicul Liturghiei de azi.

31. Unitate şi diversitate în liturghia creștină a primelor veacuri.

Spre sfârşitul sec. II, Abercio, episcopul Ierapolei, ca urmare a călătoriei sale la Roma
avea să scrie: „…credinţa mă îndruma pretutindeni şi pretutindeni ea îmi dădea ca hrană un
peşte, pescuit de o fecioară curată … alături de un foarte bun vin pe care- l distribuie împreună
cu pâine”.84 Această relatare ne încredinţează că pretutindeni unde erau „aceiaşi fraţi”, era
„aceeaşi Liturghie”. De bună seamă că elementul comun în jurul căruia se coagula totul era
ritualului împlinit de Mântuitorul. După acest moment lucrurile par să se complice, istoricii
având dificultăţi în stabilirea parcursului exact al evoluţiei liturgice ulterioare.
Vechea ipoteză liturgică privind evoluţia istorică a Sfintei liturghii pleca de la ipoteza
unei singure Liturghii de origine apostolică (probabil după modelul de la Ierusalim) care s-a
răspândit mai apoi în toată lumea creştină. Ipoteza aceasta a fost lansată de Ferdinand Probst
(1816-1899) şi îmbrăţişată şi mai apoi de majoritatea liturgiştilor. De aceeaşi părere este şi Pr.
Branişte care consideră că asemănarea până la identitate verbală a unor formule şi texte
liturgice, „indică o sursă comună” şi „o uniformitate liturgică ce a domnit în Biserica primelor
trei veacuri” 85.
Cercetările liturgice ulterioare, începând cu Anton Baumstark (+1948) au arătat însă că
fenomenul a fost cu totul altul86. La modelul de bază pascal împlinit de Mântuitorul Hristos
în seara Cinei de Taină, apostolii şi ulterior episcopii au adăugat elemente noi. Libertatea şi
spontaneitatea fiind singurul principiu liturgic care guverna adunările euharistice.
 La sfârşitul sec. IV şi începutul celui următor scriitorul creştin Socrates se plângea de
această mare varietate liturgică: «Este imposibil să găseşti într-un loc oarecare printre toate
aceste comunităţi (creştine), două Biserici care să fie de acord cu exactitate în ce priveşte
ritualul lor de rugăciune. A alcătui un catalog complet al tuturor varietăţilor de obiceiuri şi
observante ceremoniale folosite în fiecare cetate şi ţară ar fi dificil sau mai curând
imposibil”.87
Din toate izvoarele şi scrierile primelor veacuri se desprinde ideea că, în ciuda unui
nucleu comun pretutindeni respectat (Abercio, vezi supra), totuşi Liturghia avea încă o
rânduială fluctuantă. Însă, începând de pe la sfârşitul sec. III şi mult mai evident din sec. IV,
a început procesul de unificare a acestor varietăţi de Liturghii locale. Acest proces poate fi
considerat pe deplin încheiat abia în sec. XIV-XV

32. Care este scopul Sfintei Liturghii după N. Cabasila

Savârsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si
Sânge, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea
acelui efect si acelui scop, sunt rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura si, în general,
toate cele ce se savârsesc si se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte si dupa sfintirea darurilor.
Explicarea Sfintei Liturghii a Sfântului Nicolae Cabasila: “Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca
obiect prefacerea darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop, sfințirea
credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției
cerurilor”.

33. Taina intrării (Al. Schememann)

Principalele momente şi aspecte ale Liturghiei sunt evocate în douăsprezece capitole
intitulate după cum urmează: „Taina Adunării”, „Taina Împărăției”, „Taina Intrării”, „Taina
Cuvântului”, „Taina credincioşilor”, „Taina Aducerii”, „Taina Unităţii”, „Taina Înălţării”,
„Taina mulţumirii”, „Taina aducerii aminte”, „Taina Duhului Sfânt”, „Taina Împărtășirii”.
La antifonul 3 are loc primul act liturgic: purtarea Evangheliei prin fața credincioșilor,
ocolind Sfânta Masă, ieșind pe ușa din miază-noapte… Vohodul mic (Slavonește „ieșirea”).
Schmemann o numește „intrarea” deoarece în Liturghier se citește o rugăciune a intrării, și nu
a ieșirii.
Semnificația intrării coincide cu ieșirea la propovăduire a Mântuitorului în lume.
Noi la Liturghie actualizăm -> este prezent în mod real Hristos cel mort și înviat, de
aceea în momentul în care El este prezent real, el vine-n prezent cu tot trecutul lui în
perspectiva eshatonului. La proscomidie, ne amintim de nașterea lui, dar și de jertfa Lui pentru
că El a împlinit existența legăturii dintre întrupare și mântuire.
Hristos a venit să ne mântuiască, pruncul nu este altceva decât jertfa Mielului de mai
târziu (icoana de la proscomidie a Patriarhului Chiril al Alexandriei –> pruncul din potir,
pruncul care vine să se jertfească).
34. Taina cuvântului (Al. Schememann)
- are loc între enarxă și Liturghia euharistică, având 5 elemente componente a Tainei
Cuvântului:
a) prochimen
b) apostol
c) Aliluia
d) Evanghelia
e) predică
a) prochimenul este acel verset pus înaintea fragmentului din psalmii mesianici, care
pregătește înțelegerea lecturilor biblice care urmează. Exprimă de fapt valoarea pe care s- a
păstrat în Psalitre. Psaltirea este singura carte din V.T. care se citește în întregime în cursul
unei săptămâni liturgice, încât psalmul a devenit o rugăciune. Ea s-a impus din două motive:
- este o formă directă de adresare lui Dumnezeu sau exprimă direct cuvântul adresat omului.
- frumusețea poetică ce a stat la baza inspirației poeziei liturgice (aproximativ 80% este de
inspirație biblică)
b) apostolul. În perioada primară, existau lecturi din V.T. și N.T., precum reiese din
Constituțiile Apostolice. Cele din V.T. au dispărut, păstrându-se doar în prochimen, alese din
textele mesianice, și pregătind înțelegerea celor din N.T. Apostolul s-a păstrat ca lectură din
Faptele și Epistolele Apostolice și sunt în concordanță cu Evanghelia. De ce se citește
Apostolul înaintea Evangheliei? Pentru a pregăti prin apostol înțelegerea Evangheliei.
Schmemann este cel care face diferența clară a relației dintre cuvânt și taină. Dacă
cuvântul e înțeles doar ca sursă de educație, atunci lectura biblică e complementară, nu
esențială (esențial este rolul sacramental). Afirmația lui Schmemann reiese din dialogul dintre
preot și diacon, înainte de citirea Sfintei Evanghelii: să-ți dea ție cuvânt cu putere multă.
Cuvântul are putere, nu însă separat de Taină. Astfel, cuvântul fără taină rămâne o simplă
doctrină. Taina fără cuvânt devine magie, o lucrare magică. Cuvântul fundamentează Taina,
iar aceasta îl desăvârșește. Protestanții au separat cuvântul de taină punând accent doar pe
valoarea lui sacramentală: adică cuvântul te sfințește.
Nu orice slujbă, lectură biblică fundamentează lucrarea sfințitoare care se realizează în
cadrul slujbei respective. Apostolul, Sfânta Evanghelie sunt și au și elemente didactice, noi în
cadrul cultului ne pregătim împreună cu Hristos, înaintăm, de aceea, lecturile biblice sunt
explicate prin predică. Predica este de fapt o întregire a cuvântului, o îndreptare a cuvântului
spre inima credinciosului, nu spre mintea lui.
Predicatorul își însușește mesajul raportându-l la celelalte duminici. Prin predică, omul
trebuie sensibilizat, trebuie să înțeleagă că șansa lui nu-i alta decât Hristos.
Între Apostol și Evanghelie:
c) Aliluia. - Prima cântare melismatică din cadrul Liturghiei în cadrul căreia se pune
accent pe melodie pentru a se recepta textul care e foarte scurt.
Orice slujbă are ca elemente componente: cuvântul exprimat în mai multe forme (rugăciune
sau melodia, lectura biblică)
Noi știm că arta (melodia + pictura + arhitectura) au un rol secundar, dar complementar.
Evanghelie și predica