Sfânta Liturghie în lucrarea misionară a preotului şi importanţa ei în viaţa

credincioşilor

În orice unitate, în orice instituţie sau în orice sistem există un punct central, o
esenţă în care se concentrează tot ceea ce este mai specific respectivei unităţi, structuri,
instituţii sau sistem. Aceeaşi raţiune se întâlneşte şi în cazul atomului, unitatea de bază a
întregii lumi materiale, în care nucleul, îndeplinind funcţia de punct central, deţine
energiile fundamentale.
Tot astfel, în ansamblul cultului divin public şi al credinţei creştine, temelie şi
centru este Sfânta Liturghie. Manualele de teologie şi exegeţii ne arată că Sfânta
Liturghie este o şcoală de învăţătură creştină, un izvor al spiritualităţii creştine 1,
chintesenţă a creştinismului ortodox, formă completă de rugăciune obştească şi de jertfă
colectivă prin dubla acţiune a creştinilor: aducerea de daruri (pâine şi vin) şi consumarea
lor prin euharistie.
În perioada primară a creştinismului, participarea activă şi regulată a
credincioşilor la drama sfântă constituia o regulă, doar cei bolnavi putând să lipsească.
Participarea lor nu se reducea la o simplă prezenţă trupească, ci era un act de comuniune.
Aceştia se învredniceau de o deplină asimilare a harurilor spirituale dăruite la şi de Sfânta
Liturghie. De asemenea, aducerea darurilor euharistice (pâinea şi vinul) de către fiecare
credincios şi împărtăşirea acestora în cadrul Sfintei Liturghii era un fapt obişnuit.
Aşadar, tabloul euharistic al creştinismului primar este deosebit de înduioşător şi
puternic: împărtăşirea tuturor celor prezenţi la oficierea sfintei slujbe ne dovedeşte
strânsa soliditate duhovnicească a tuturor credincioşilor.
Decadenţa actuală a acestui zel liturgic este generată, în opinia lui Ene Branişte,
de următoarele cauze:
- transformarea liturghiei din slujbă publică în slujbă de taină săvârşită în altar;
- complicarea şi prelungirea slujbei, care a produs oarecum oboseala multor
asistenţi şi a împiedicat participarea directă a oamenilor simpli la o liturghie
simplă;

1
Această formulare aparţine lui Nicolae Cabasilla.

1
 - rolul din ce în ce mai activ, mai categoric al stranei, care sfârşeşte prin a lua
locul poporului în darea răspunsurilor liturgice;
- prin folosirea limbilor moarte (respectiv greaca, latina, slavona), Sfânta
Liturghie devine, cum s-a mai spus, o adevărată „hieroglifă” pentru cei mai
mulţi2;
- scăderile şi lipsurile unora dintre liturghisitori;
- concurenţa misticismului, a practicilor contemplative şi pietismului; mişcarea
romantică, deşi admirativă faţă de evul de mijloc, în ciuda religiozităţii sale, se
încadrează şi în mişcarea pietistă pentru care capitală este rugăciunea intimă,
iar nu actul de cult public concretizat în liturghie3.
În secolul trecut, Biserica Apuseană a simţit nevoia unei mişcări liturgice
(liturgische Bewgung) ce a fost numită de către teologul catolic Romano Guardani o
adevărată „primăvara liturgică”. Rezultatul ei a fost, din păcate, o palingenezie a
spiritului liturgic. La noi putem constata, din fericire, un trainic ataşament de-a lungul
veacurilor faţă de Sfânta Liturghie atât în rândurile sătenilor, cât şi al orăşenilor.
Liturghia bizantină – ordonată, logică, imuabilă şi-a dovedit superioritatea şi nu a fost
nevoie de strădanii în vederea redeşteptării spiritului liturgic. Pentru poporul român
credinţa a fost mereu asociată mersului la biserică şi ascultării slujbelor.
Pentru slujitorii altarelor nu este nevoie să se expună didactic structura Sfintei
Liturghii şi momentele ei principale : prescomidia (sau pregătirea darurilor), liturghia
catehumenilor (până la "Cei chemaţi ieşiţi”), liturghia credincioşilor (până la „Sfintele
sfinţilor”) şi a sfinţilor (din momentul împărtăşaniei până la încheiere) ori să li se explice
simbolismul vohodului mic (ieşirea cu Sfânta Evanghelie), a vohodului mare (ieşirea cu
sfintele daruri), a cădirii bisericii, a lecturilor din cărţile sfinte şi a diverselor mişcări

2
Aici se cuvine a reaminti că până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul veacului al
XVIII-lea oficierea liturghiei se făcea la noi în slavonă, limbă necunoscută nu numai credincioşilor, ci şi
unora dintre preoţi. Situaţia s-a mai ameliorat prin folosirea în veacul al XVIII-lea şi chiar în primii ani ai
veacului următor a limbii greceşti. Abia mai târziu, introducerea în biserică a limbajului vernacular le-a
asigurat credincioşilor ortodocşi o situaţie privilegiată faţă de a catolicilor, până la reforma introdusă de
Conciliul II Vatican.
3
La acestea se adaugă concurenţa actuală a zenului, a budismului şi a practicii yoga şi în general a
spiritualităţii orientale care atrag pe numeroşi intelectuali. Desigur că la sate fenomenul e greu de observat,
însă în oraşe şi în special în centrele universitare, unde acesta a luat amploare, o problematizare serioasă e
necesară.

2
liturgice. Toate acestea fac parte cunoştinţele elementare ale oricărui teolog şi cu atât mai
mult din cel al unor preoţi cu experienţă.
Mai important ni se pare a stărui asupra caracterului comunitar-eclesiologic al
Sfintei Liturghii. Este de datoria noastră, a preoţilor să arătăm credincioşilor că nu iau cu
adevărat parte la oficierea Sfintei Liturghii dacă se mărginesc la a veni în zilele de
duminică şi în zilele de sărbătoare la biserică. Se cuvine să-i facem să înţeleagă adevărul
că participarea la această slujbă implică aducerea de daruri (pâine şi vin) şi consumarea
lor în cadrul tainei euharistice, urmând modelul primilor creştini.
De asemenea, trebuie să-i lămurim că în duh şi adevăr darurile nu le aduc
bisericii, ci lor înşişi, fiindcă ei sunt receptorii, consumatorii Trupului şi Sângele
Mântuitorului Care în cadrul Sfintei Taine ni se dă sub forma pâinii şi a vinului. Să le
devină clar că nimic nu-i mai întristător, sfâşietor şi mai deprimant decât rostirea în gol a
cuvintelor „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”…
Cuvintele acestea, să-i face să priceapă şi să simtă, nu sunt o simplă formulă magică ci o
poftire la o acţiune efectivă. Zilele în care nu se prezintă nimeni la euharistie sunt zile de
înfrângere pentru preot şi de profundă tristeţe pentru biserică. Într-adevăr jalnică este
tăcerea ce se lasă când chemarea preotului nu-i urmată de nici o mişcare către altar şi
potir! Hristos este prezent, dar nimeni nu-L ia în seamă!
O altă cale de întărire a participării întregii comunităţi la săvârşirea Sfintei
Liturghii ar fi revitalizarea vechiului obicei potrivit căruia întreaga enorie dă răspunsurile
liturgice. Desigur că astăzi, când rolul stranei a devenit atât de important şi când această
situaţie pare tuturor absolut normală, revenirea la vechiul obicei nu-i uşoară şi realizarea
lui presupune surparea unui obicei înrădăcinat. E totuşi bine să încercăm a traduce în
viaţă măcar parţial acest deziderat, să-i îndemnăm şi să-i încurajăm pe enoriaşii noştri ca
în anumite momente (de exemplu la rostirea Crezului sau a Rugăciunii Domneşti) să-şi
manifeste prezenţa duhovnicească şi participatoare prin răspunsuri date în cor. Ne-am
considera fericiţi dacă am izbuti să-i lămurim pe credincioşi asupra sensurilor adânci ale
Sfintei Liturghii, explicându-le că în această jertfă cuvântătoare şi fără sânge, Hristos ni
se împărtăşeşte sub forma pâinii şi a vinului spre sănătate, bucurie şi spre viaţă veşnică.
Jertfa nesângeroasă se cade a deveni pentru ortodocşi forma de perpetuare sau
continuare a prezenţei Mântuitorului în lume de-a lungul veacurilor. Să ne străduim a-i

3
apropia pe credincioşi de Euharistie, a-i face să realizeze că împărtăşania este taina cea
mare şi scopul Sfintei Liturghii. Întreita însemnătate a acesteia (latreutică, harismatică şi
didactică) poate fi lămurită în termeni cât mai simpli. Intră în posibilităţile preotului
voitor de bine şi netemător de eforturi să dezvăluie credincioşilor că Sfânta Liturghie
înseamnă perpetuarea jertfei de pe cruce, repetarea Cinei celei de Taină, împlinirea
organică a făgăduinţei date de Dumnezeu poporului iudeu, principala lucrarea a clerului
şi a poporului credincios.
Nimerit şi bun lucru este a stărui asupra Tainei Împărtăşaniei ca scop adevărat al
Sfintei Liturghii. „Toate rugăciunile – ne spune unul dintre exegeţii noştri cei mai
competenţi – toate rugăciunile, cântările şi citirile din Sfânta Scriptură, precum şi toate
actele şi riturile sfinte care se săvârşesc în cursul Sfintei Liturghii nu sunt altceva decât
mijloacele de pregătire şi realizare a scopului: împărtăşania”. Să repetăm cuvintele lui
Ene Branişte, atât de folositoare, despre singura jertfă creştină întemeiată de Mântuitorul
Însuşi, în care se pune accentul asupra rugăciunii făcute de întreaga comunitate:
„Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştei şi unite cu rugăciunile lui Iisus,
rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure, ca un
ban de aramă aruncat într-un vas de aur topit”. Această concluzie trebuie sădită în sufletul
şi mintea credincioşilor: „Urmează că a lua parte la Sfânta Liturghie e cel mai bun lucru
pe care îl putem face aici pe pământ spre folosul şi mântuirea sufletelor noastre şi
totodată şi dovada cea mai sigură a creştinătăţii noastre”.
Pentru călugărul iezuit Hausherr, un bine-cunoscut orientalist şi exeget al
Părinţilor din Răsărit, toate aceste consideraţii menţionate mai sus nu sunt decât subtilităţi
care scapă înţelegerii omului simplu. Să nu-i încărcăm mintea, zicea Hausherr, cu ele. Să-
i cerem doar să se pregătească de împărtăşanie curăţindu-se, ascultând cu evlavie slujba,
mergând cu încredere la altar. Ajunge atâta, orice altceva e prisoselnic şi iluzoriu.
Cât priveşte persoana slujitorului, credem că toate regulile, îndemnurile,
recomandările pot fi rezumate în formula: PREOTUL SĂ TRĂIASCĂ LITURGHIA. I se
cere să fie în stare a transmite şi altora, adică celor ce-l ascultă, focul lăuntric, dragostea
sa pentru oficiul de liturghisitor, împlinirea cu multă convingere şi fervoare a pravilei
referitoare la săvârşirea cu trupul şi cu sufletul a liturghiei. Nu-i nevoie să insistăm,
suntem cu toţii conştienţi că trebuie să respectăm întocmai pravila de pregătire a

4
liturghiei: pravila trupească (spălarea, aspectul exterior îngrijit) şi pravila sufletească
(abţinerea în ziua de dinaintea de liturghie de la împreunare, abţinerea de la mâncare în
seara premergătoare, pacea sufletească, rugăciunea).
Ne este de asemenea limpede că ne revine sarcina de a săvârşi cu regularitate
Sfânta Liturghie în toate zilele rânduite de Biserică. Esenţial este ca această obligaţie să
fie transpusă în viaţă cu evlavie, cuviinţă, demnitate şi – mai ales – cu căldură. Preotul,
„bun bisericaş” (cum se spunea pe vremuri) se va feri de rutină, formalism, automatism şi
monotonie. Predica lui să aibă drept însuşire principală tocmai această căldură. Să se
simtă că e vie, „cu foc”, „trăită”. Veţi spune că însuşirile acestea sunt greu de transmis şi
greu de receptat. Vă înşelaţi! Întocmai cum în artă şi literatură, privitorul şi cititorul simt
numaidecât dacă artistul ori scriitorul se exprimă sincer ori artificial şi lozincar,
credincioşii simt şi ei dacă slujirea şi predica se fac din inimă, cuget şi suflet ori cu spirit
de rutină şi cu monotonă indiferenţă rece.
Preotul ortodox e desigur dator să vegheze la păstrarea riguroasă a rânduielii
Sfintei Liturghii. Îi revin, de asemenea, şi grija pentru alegerea şi educarea
colaboratorilor sări : cântăreţi şi paracliseri, educarea, disciplinarea şi catehizarea
credincioşilor, combaterea ritualismului a superstiţiilor şi a bigotismului strâmt.
Preotul adevărat va demonstra credincioşilor săi – şi prin stăruinţă va reuşi să-i
convingă – cum că liturghia nu este o simplă ceremonie, ci o dramă care se desfăşoară cu
participarea tuturor. Raportându-ne la condiţiile existente în parohia noastră şi în special
în protopopiatul nostru şi la modul în care putem face faţă propagandei prozelitiste,
credem că este indicat să punem accentul pe caracterul tradiţional al ortodoxiei, pe
credinţa strămoşească, atât în predici cât şi în convorbiri. Să sprijinim conservarea
obiceiurilor populare cu caracter religios la nunţi şi înmormântări, cultul morţilor etc.
Dispunem aici de un material foarte bogat – folclorul nostru l-a tratat pe larg. Îi putem
accentua fondul religios, obţinând astfel un dublu rezultat : păstrarea specificului naţional
şi întărirea ortodoxiei. Va trebui totuşi să fim atenţi, să dăm de o parte obiceiurile
păgâneşti care izvorăsc din ceea ce Mircea Eliade a numit creştinismul cosmic sau
precreştinismul.
Cum să fie predica? Vie, actuală şi înfocată. Ce înseamnă acestea? Preotul nu se
va referi la păcate şi metehne care şi-au pierdut din actualitate (cum ar fi acumularea de

5
bogăţii ori neplata slugilor) nu se va mărgini la repetarea solemnă şi artificială a unei
exprimări ce a ajuns banală şi plictisitoare prin întrebuinţare excesivă; acesta nu se va
teme să spună lucrurilor pe nume, ci va recurge la un limbaj deschis, accesibil tuturor în
care nu se confundă ortodoxia cu platitudinea stilistică şi nici credinţa cu lozincile şi nici
gravitatea cu stilul pompos şi îngâmfat.
Credincioşii trebuie să fie lămuriţi, educaţi şi disciplinaţi. Trebuie dezbăraţi de
obiceiul foielii, al vorbirii cu vecinii în timpul slujbelor, al neastâmpărului privirii. Mai
trebuie obişnuiţi să se prezinte pentru împărtăşanie în şir format în partea dreaptă a
biserici (dreapta pentru public), astfel încât să poată trece prin faţa uşilor împărăteşti
deschise, lucru pe care îl pot face numai în calitate lor de teofori (ca unii ce primesc
Sfânta Taină), iar nu în alte împrejurări. Credincioşii ortodocşi nu se prezintă la Sfânta
Cuminecătură în linie de-a lungul soleilor căci acesta este un obicei prost luat de la
catolici, unde oficiantul e acela care trece cu hostia de la un credincios la altul şi nu vin
din stânga spre dreapta, ci numai în şir de unul sau doi din dreapta spre stânga, trecând
prin faţa uşilor împărăteşti.
Catehizarea este desigur o îndatorire de seamă şi o mare răspundere a preotului.
Cel care nu foloseşte – din lene, neglijenţă sau teamă nejustificată – acest drept legal al
său, mai cu seamă când este vorba de educarea tineretului, săvârşeşte un păcat grav : el se
face vinovat de călcarea cuvintelor Mântuitorului care a cerut ucenicilor Săi să meargă şi
să propovăduiască Evanghelia şi a rostit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi…”
(Mt 19,14). Liturghia, spune părintele Profesor Constantin Galeriu, ne umple de Duhul
Sfânt şi e actualizare continuă a revelaţiei, prin ea adeverindu-se cuvintele Domnului:
„Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Domnului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă
în voi” (In 6,53 ). Şi „Eu sunt pâinea vieţii” (In 6,48). Iată, ce trebuie să propovăduiască
neîncetat, cu vorba, cu fapta, cu îndemnul, preotul care este totodată rugător, slujitor,
predicator nelozincar şi „comunicator harismatic”.
Preotul, ne învaţă I.P.S. Antonie, este chemat să dea sens, de aceea şi este numit
„sarea pământului”. El este chemat anume să dea sens vieţii care se învredniceşte de sens
numai în comuniune cu Dumnezeu. El trebuie să fie lumină lumii, să meargă către lume,
să fie şi el om al vremii sale, să nu fie anacronic, să nu se încuie în vechi tipare ale
vorbirii şi, mai ales, va să fie pildă de viaţă creştină, având mereu în minte celebra nuvelă

6
a lui Ioan Slavici, Popa Tanda, lecţie a cărui înţeles este că numai exemplul propriu se
bucură de audienţă.
Poate s-ar cuveni să vorbim mai pe larg despre grija pentru ţinuta personală şi
pentru alegerea unui bun cântăreţ bisericesc, despre preocuparea pentru curăţenia şi
întreţinerea lăcaşului de cult, despre cultivarea bunelor relaţii cu enoriaşii. Dar acestea
sunt prea bine ştiute. Mai util socotesc a fi să insistăm asupra primejdiilor care ameninţă
astăzi preoţimea ortodoxă.
Suntem, noi preoţii, ţinta privirii neprietenoase, care aşteaptă să ne găsească în
vină şi deficienţă. Sectarii, ateii, indiferenţii, agnosticii, admiratorii din ce în ce mai
numeroşi ai spiritualităţii orientale, ne urmăresc şi se arată necruţători cu cei dintre noi
care dau dovadă de nedisciplină, slăbiciune, trândăvie ori lipsă de acel spirit duhovnicesc
înflăcărat pe care din ce în ce mai mult ni-l pretinde lumea. Să ne amintim de acel preot
care, povesteşte Tudor Arghezi, îi mărturisea că „nu prea crede în Dumnezeu”, gândind
că poate va câştiga astfel simpatia scriitorului. Atunci Arghezi îi zise răstit: „De ce oare,
omule, te făcuşi popă?”. Cu atât mai mult, fireşte, preotul e ţinut să nu cadă în păcate
lumeşti, care l-ar compromite definitiv nu numai pe el, ci şi Biserica al cărei nevrednic
slujitor se va fi dovedit.
Totodată, predicii se cuvine să-i acordăm cea mai mare însemnătate. Printr-însa ne
mărturisim a fi altceva decât o morişcă de vorbe stereotipe, ne vădim a fi oameni vii,
participanţi la grijile, necazurile şi nevoile fraţilor noştri enoriaşi. Un preot care nu
predică ori care predică în mod nesatisfăcător se poate pomeni cu o enorie care să se lasă
atrasă de prozelitism şi să părăsească dreapta credinţă.
Liturghia, în întregimea ei, se dovedeşte a fi mijlocul cel mai complet şi mai
eficace spre a ne justifica existenţa. Slujind-o cu simplitate, fără a ştirbi nimic din
sacralitatea ei şi din caracterul ei de „taină înfricoşătoare”, oficiind frumos şi convingător,
chemând credincioşii la o participare cât mai activă – prin aducerea de ofrande, prin
cântare comună, prin împărtăşanii frecvente şi temeinic pregătite pentru ca să nu se mai
ivească situaţii ca acelea când mirenii miraţi şi ca picaţi din cer ne spun, la mănăstire, că
niciodată preotul lor nu le-a spus că în ajunul Sfintei Împărtăşanii trebuie să mănânce de
post trei zile, în aşa fel încât nicicând să nu ni se poate aduce învinuire de a fi lipsiţi de
„contemporaneizare”, dând cu alte cuvinte avânt şi putere Sfintei Liturghii, putem

7
contribui şi noi – pe măsura mijloacelor de care dispune şi a darului lui Hristos – la marea
mişcare de înnoire liturgică, la înflorirea primăverii liturgice, la apărarea şi învierea
credinţei ortodoxe străbune.
Pe credincioşii noştri îi putem feri de părăsirea ori neglijarea credinţei strămoşeşti
numai punându-le în faţă tăria, prospeţimea neîmbătrânirea şi caracterul ei peren. N-avem
dreptul să fim leneşi, îmbâcsiţi în tipic, slabi, nepregătiţi, inculţi, plini de griji lumeşti,
acaparaţi de solicitările vieţii cotidiene, formalişti. Ori, cum spune psalmistul, tulburaţi de
frică acolo unde nu e frică. Trăim într-o epocă dură, în care fiecare este chemat să se
apere, să se adapteze, să se impună prin calităţile reale şi permanentă trezvie. Să nu dăm
în nici un fel prilej de bârfă celor ce ne urmăresc vorbele, mişcările şi purtările cu un ochi
atent şi critic.
Dimpotrivă, să le adeverim – noi, slujitorii Sfintei Liturghii – cât de minunată şi
de vrednică de iubire şi respect e creştinătatea ortodoxă concentrată în esenţa ei liturgică,
moment fără pereche al unirii cerului cu pământul, al sacrului cu profanul nespurcat, al
înduhovnicirii materiei. Pâinea şi vinului, până şi marii scriitori nereligioşi le-au înţeles
puterea metaforică, conţinutul simbolic. Aşa sunt romancierul italian Ignazio Silone,
poetul austriac Georg Trakl, poetul Geo Bogza. Trupul şi sângele, „soma” şi „pneuma”,
concretul şi spiritualul: Iată, Sfânta Liturghiei! Ea singură dezvăluie ochilor noştri uimiţi
şi minţilor noastre răpite caracterul dual al creaţiei căzute şi ne făgăduieşte regăsirea stării
edenice. Cu adevărat nu o putem oficia, noi nevrednicii şi împovăraţii, decât cu teamă,
cutremur şi dragoste neţărmurită.

Arhim. Dr. Emanuil Rus

Stareţul Mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, Bixad.

8
9