PERICOLUL SECULARIZARII CULTULUI DIVIN PUBLIC:

SCURTAREA SLUJBELOR, RAPIDITATEA IN SLUJIRE,LIPSA

EVLAVIEI SI A CONCENTRARII IN MOMENTELE SACRAMENTALE
ALE ACTULUI LITURGIC,IMPACTUL ASUPRA CREDINCIOSILOR

PR.ALIN IONUT RATOI,PAROHIA AVRAMENI

Sfaturi practice : Respectarea rânduielii tipiconale a slujbelor

Multe voci, cel mai adesea neautorizate, reproşează slujitorilor Bisericii că

rânduielile ei liturgice sunt prea lungi, nemaifiind compatibile cu graba care
caracterizează din ce în ce mai mult mersul lumii de astăzi.

Rânduiala slujbelor noastre urmează însă un anumit tipic (mod de

desfăşurare), fixat de oameni cu viaţă sfântă, canonizaţi şi cinstiţi ca sfinţi de către
Biserica noastră. Ceea ce ei au fixat ca rânduială a slujbelor este de fapt experienţa
directă cu Dumnezeu, exprimată în rugăciune, aceştia punând în scris cadrele
desfăşurării acestei experienţe a lor în Biserică, ca rod al lucrării Duhului Sfânt în
lume. Aşadar, Tipicul bisericesc sau cartea care fixează cadrele desfăşurării unei
slujbe nu poartă în primul rând o amprentă umană, nici nu înscrie expresia trăirilor
religioase ale unui secol sau altul din cadrul istoriei Bisericii, ci mai degrabă
exprimă viaţa Bisericii, ca respiraţie în Duhul Sfânt, urmând experienţa în
rugăciune a sfinţilor ei.

Slujbele Bisericii nu sunt doar forme goale sau solemnităţi lipsite de

conţinut, ci adieri ale lucrării Duhului Sfânt în Biserică. Astfel, fiecare cuvânt rostit
în cadrul rânduielii unei slujbe împărtăşeşte un har deosebit din multitudinea de
daruri pe care Duhul Sfânt le împărtăşeşte în Biserică. Aşa încât, o slujbă săvârşită
în integralitatea rânduielii ei ne face părtaşi la gustarea din întreaga bogăţie de
daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra lumii prin Duhul Sfânt în Biserica
slavei Sale. Omiterea unei părţi din slujbă ne lipseşte de o parte a acestor minunate
daruri cereşti, împărtăşite în cadrul acesteia.

Dacă anumite părţi ale unor slujbe care se săvârşesc în mod obişnuit în bisericile
noastre parohiale (precum citirea Catismelor din Psaltire şi a Canoanelor din cadrul
slujbei Utreniei) pot fi lăsate la o parte în situaţii speciale, după cum socoteşte
protosul sau preotul cel mai vechi în slujire, acest fapt nu înseamnă că întreg tipicul
bisericesc are un caracter variabil, putând fi modificat oricum şi oricând şi după
bunul plac al oricui, ci mai degrabă ele trebuie privite ca pogorăminte de la regulă,
pentru neputinţele şi slăbiciunile firii noastre, pentru a nu lungi, peste puterile
noastre fizice, o slujbă. Aceste modificări ale tipicului privesc însă numai anumite
părţi ale slujbei, foarte clar specificate în cadrul acestuia, aşa încât nu pot fi operate
modificări după bunul nostru plac, fără ca aceasta să devină însă o regulă generală.
De asemenea, posibilitatea de a interveni în omiterea acestor părţi foarte clar
delimitate în tipic, din conţinutul slujbelor noastre, o are la parohii numai protosul,
la mănăstiri stareţul, iar la catedrale episcopul sau eclesiarhul sau preotul rânduit
pentru buna desfăşurare a rânduielilor liturgice, nefiind lăsată la bunul plac al
cântăreţilor sau al diferiţilor credincioşi.

În concluzie, slujbele noastre au un caracter fix, nemodificabil, făcând parte din

documentele sau mărturiile Sfintei Tradiţii a Bisericii, ele împărtăşind multitudinea
de daruri pe care Duhul Sfânt le revarsă în Biserică prin intermediul lor. Celor care
îi acuză pe slujitorii Bisericii pentru lungimea slujbelor acesteia li se potriveşte
foarte bine cuvântul unui duhovnic român, care aprecia următoarele: "Nu slujba-i
lungă, ci lenea noastră e mare". Scurtarea slujbelor nu e semn de acomodare la
duhul lumii, ci mai degrabă sărăcire lăuntrică, lipsire de minunatele daruri
împărtăşite de Dumnezeu în Biserica Sa, prin intermediul acestora.

Se constată în societatea modernă o preocupare exagerată pentru obţinerea

plăcerii simţurilor, precum şi o căutare egoistă a exercitării drepturilor individuale.
Biserica Ortodoxă cheamă şi îndeamnă mereu la nevoinţă, jertfă de sine, Cruce şi
Răstignire – adică tocmai ce respinge mentalitatea umană lumească [6]. Pentru ca
cineva să fie atras şi să se simtă bine în atmosfera de sfinţenie a slujbelor ortodoxe,
ar trebui să aibă o viaţă şi o mentalitate oarecum asemănătoare cu aceea a sfinţilor
care au lăsat în scris alcătuirile ce formează conţinutul cărţilor de slujbă ale
Bisericii. Dar pentru că viaţa omului obişnuit de astăzi este atât de diferită de a
sfinţilor imnografi, este firesc ca el să se simtă străin, plictisit, nemulţumit de
sfintele slujbe. Omul lumesc împătimit nu are cum să descopere frumuseţea şi
sfinţenia slujbelor, pentru că se va ciocni la început, în mod inevitabil, de multe
lucruri urâte şi deşertăciuni lumeşti. Acesta este contextul general în care unii (deja
foarte mulţi ) preoţi, pentru a se adapta dezinteresului şi neangajării credincioşilor
în viaţa Bisericii, au inventat soluţia scurtării conţinutului slujbelor.
 Aplicând abuziv principiul iconomiei în arta pastoraţiei cei ce scurtează
conţinutul slujbelor motivează că aceasta ar aduce un câştig sufletelor
credincioşilor care participă la slujbele prescurtate. Aceştia motivează că ar trebui
să manifestăm înţelegere faţă de neputinţele credincioşilor, care ar fi supuşi unui
efort prea mare, de a asista la slujbe lungi şi obositoare. Astfel, se recomandă să
nu-i mai împovărăm pe mireni cu exigenţele şi cerinţele prea înalte ale sfinţilor
care au alcătuit conţinutul slujbelor. Motivarea ar fi că, dacă rugăciunile sunt mai
scurte, credincioşii pot să-şi concentreze mai uşor atenţia, ceea ce ar determina o
eficienţă mai mare a rugăciunii. Dar toate acestea nu sunt altceva decât nişte cedări
în faţa duhului lumesc, care a pervertit mentalitatea multor creştini.

Mai pot fi descoperite şi alte cauze care au favorizat practica scurtării

slujbelor. Astfel, în unele parohii s-au statornicit practici greşite şi false obiceiuri
care sunt apărate de către diferiţi creştini laici cu anumite funcţii parohiale sau
chiar de către unii preoţi, care tolerează situaţiile respective. Studenţii de la
teologie sunt trimişi pentru cântare la strană în diverse parohii unde, de cele mai
multe ori, în loc să-şi consolideze învăţăturile bune primite în facultate învaţă, din
nefericire, stilul superficial şi prescurtarea slujbelor deja statornicite acolo, pentru
ca mai târziu, după ce vor ajunge preoţi, să continue şi ei nerespectarea tipicului
slujbelor.

Interesul scăzut al credincioşilor faţă de sfintele slujbe se datorează şi lipsei unei

cateheze liturgice , ceea ce favorizează alunecarea unora în formalism ritualist sau
răstălmăciri superstiţioase ale actelor liturgice. O altă cauză care a favorizat
dezinteresul faţă de participarea la sfintele slujbe şi acceptarea ideii greşite că ar fi
bine ca acestea să fie scurtate este pastoraţia greşită a creştinilor prin Taina
Spovedaniei. Este vorba aici despre atitudinea teologica toleranta în aprecierea şi
canonisirea păcatelor spovedite. Acest curent bântuie ca un vânt pustiitor şi
păgubitor de suflet în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Dacă creştinul nu are
conştiinţa gravităţii păcatelor sale şi nici nu i se dă canon potrivit stării lui
sufleteşti, atunci el nu mai socoteşte necesară participarea la slujbele complete ale
Bisericii, ca mijloc de nevoinţă şi sfinţire a sufletului şi trupului. Ar fi bine să
amintim aici mentalitatea adânc creştină a ţăranului român înainte de instalarea
regimului comunist. Iată ce povesteşte Părintele Gheorghe Calciu – Dumitreasa,
amintindu-şi de zilele copilăriei sale, petrecute într-un sat românesc din Delta
Dunării: „… la biserică mergeam cu toţii şi îmi aduc aminte că pe noi, fiind mici,
ne dureau picioarele la slujbă şi tot încercam să ieşim din biserică, iar mama ne
mai trăgea de mânecă, ne mai certa, ca pe copii… Dar odată ne-a spus că de vreme
ce noi nu ştim încă să ne rugăm, faptul că ne dor picioarele este rugăciunea noastră
către Dumnezeu. Îi dăm lui Dumnezeu durerea”.

Dar ce să mai înţeleagă omul de astăzi din intervenţia grăbită a preotului, care nu
mai are răbdare ca strana să-şi încheie cântările rânduire şi grăbeşte încheierea
slujbei. Se pune întrebarea: oare timpul câştigat prin reducerea slujbei cu ce poate
fi răscumpărat ca să-şi poată atinge scopul cu care a fost rânduit iniţial?Unele
mânăstiri, care acuză lipsa de personal monahal suficient, reduc din rânduiala
completă a slujbelor, motivând că această situaţie trebuie să fie acceptată ca
normală, până ce va fi soluţionată lipsa călugărilor. Însă şi aici este vorba de un
cerc vicios din care nu se poate ieşi dacă nu se schimbă şi atitudinea faţă de sfintele
slujbe, pentru că orice scurtare a conţinutului acestora îi îndepărtează pe oameni de
Biserică, ţinând cont că, în principiu, păcatul nu-i apropie, ci îi îndepărtează pe
oameni de biserică.

Cuviosul Lavrentie al Cernigovului era un râvnitor al credinţei ortodoxe, al

canoanelor şi al tipicului Bisericii. Sfântul nu permitea nimănui să scurteze slujba
Tainelor şi a ierurgiilor: Botez, înmormântare, ş.a. Şi să nu uităm că Părintele a
trăit în vremea cumplitei terori bolşevice asupra Bisericii. El mărturisea că a fost
mai greu de alcătuit slujbele, decât a le cânta şi citi. Tot el ne-a lăsat acest
înfricoşător avertisment: „Arhiereii şi preoţii amatori care scurtează slujbele
bisericeşti vor merge în focul cel veşnic. Pentru faptul că se scurtează slujbele
bisericeşti credincioşii nu vin şi nu cercetează biserica. Vai de acei slujitori ai
sfântului altar, că a lor este focul şi întunericul cel veşnic [8]”.Sfântul Ioan
Maximovici era foarte strict în privinţa rânduielilor liturgice, în ciuda faptului că
şi-a îndeplinit misiunea în condiţiile foarte dificile ale exilului în ţări cu o populaţie
majoritar eterodoxă. Slujbele Vlădicăi Ioan erau foarte lungi – probabil că aceasta
se impunea ca nevoinţă ascetică – şi puţini erau cei care puteau să le îndure. „În
timpul uneia din slujbele Săptămânii Patimilor, înainte de a avea un citeţ
permanent, cu citirile se ocupa un mirean.

4
Întrucât lecturile bisericeşti erau foarte lungi, el s-a gândit că dacă va da două
pagini deodată Vlădica nu va observa. Stând în mijlocul bisericii, Vlădica, fără nici
o carte, a făcut un semn de dezaprobare, după care a rostit din memorie tot ceea ce
sărise citeţul. Această lecţie i-a slujit omului pentru tot restul vieţii [9]”.

Cuviosul Serafim de Sarov a făcut profeţii legate de vremurile din urmă: „…

sub pretextul progresului bisericesc şi creştinesc, întru satisfacerea trebuinţelor
acestei lumi, vor schimonosi şi falsifica dogmele [învăţătura] şi tipicul Sfintei
Biserici, uitând că acestea îşi au începutul de la însuşi Domnul Iisus Hristos, care i-
a învăţat şi le-a poruncit ucenicilor săi, Sfinţii Apostoli. Vai de cel ce va scoate sau
va adăuga un cuvânt. Biserica noastră nu are nici o pată; vai şi amar de cel ce va
cuteza să introducă oarecare schimbări în slujbele bisericeşti şi în pravilele acestei
Biserici, care este stâlpul şi temelia Adevărului şi despre care însuşi Mântuitorul a
spus că nici porţile iadului nu o vor birui; adică ea va dăinui neschimbată până la
sfârşit, până la cea de a doua Venire ”.O singură concluzie se impune pentru
credinciosul care râvneşte dobândirea mântuirii: anume, că trebuie să se supună
exigenţelor înalte ale sfintelor slujbe – aşa cum au fost lăsate de Sfinţii Bisericii –
şi să se păzească de păcatul scurtării acestora. Numai în acest fel va putea
credinciosul să împlinească porunca Mântuitorului de a „merge pe drumul cel
îngust şi de a intra pe poarta cea strâmtă, ce duce la viaţă” (Matei 7, 14)

Despre evlavie.

Sunt puține lucruri frumoase pe lume. Multe par a avea acea strălucire
exterioară care fură ochii necunoscătorilor, dar se dezvăluie de la prima vedere ca
fiind lipsite de valoare celor experimentați care le observă așa cum sunt. Printre
puținele „frumuseți” ale acestei lumi pot număra, cu bucurie, evlavia sinceră.
Câteodată, această evlavie se vede în ochii înlăcrimați ai unui tânăr care participă
pentru prima dată la Sfânta Liturghie. El simte ceea ce fiecare credincios a simțit și
ar trebui să simtă cât mai des, și anume, bucuria aceea inexplicabilă care-i umple
ființa și care poartă numele atât de frumos de „har”. Alteori, această evlavie se
vede în semnul crucii, un pic grăbit și mai întotdeauna prea scurt sau prea lung,
aproape făcut incorect, al unei persoane, care vine temătoare la prima sa
spovedanie după mulți ani în care a stat departe de Dumnezeu. Acum, însă, trebuie
să descopăr și partea întunecată, falsă, a evlaviei creștine. Ceea ce numim, de
regulă, pietism. Îl văd adesea în ochii seci ai celor care se cred drepți în fața tuturor
pentru că ei citesc Psaltirea sau fac multe canoane și acatiste, bat mătănii și dau
milostenie din plin, participând adesea la slujbe. Însă toate acestea nu le-au stors
vreodată o lacrimă sinceră. Mai văd pietismul în felul în care aceștia înțeleg
ritualul bisericesc, închinându-se cu rigiditate în fiecare moment necesar „pentru că
așa trebuie” și făcându-le observație tuturor celor care nu împlinesc lucrurile la fel
ca ei. Și mai văd pietismul în „teamă”, dar nu acea teamă încărcată de iubire pe
care am descris-o mai sus, ci în dictatura fricii, a spaimei, a groazei de iad, de
chinuri, de boli, de pedepse cu care Dumnezeu este gata să ne răpună pe toți pentru
cel mai mic păcat. O teamă pe care n-aș ezita să o numesc morbidă, deoarece
fiecare greșeală înseamnă moarte, eșec, neputință, care atrage după sine numai
chinuirea sufletească a omului, până la ieșirea din minți.

Așa cum toate lucrurile frumoase sunt rare, la fel și evlavia sinceră este rară.
Atât de rară, încât atunci când o întâlnești îți vine să plângi de bucurie pentru ceea
ce vezi și, în același timp, să suspini cu amărăciune că nu o vei mai vedea curând.
Însă ceea ce te bucură este faptul că pietismul se înclină adesea în fața evlaviei
adevărate atunci când o întâlnește. Este și cazul unui tânăr „evlavios” care a plecat
la Muntele Athos și, pe parcursul călătoriei sale, a vizitat o chilie izolată unde
trăiau un bătrân cu ucenicul său. Când a intrat aici, a văzut că bătrânul era
neîngrijit și i s-a făcut rușine să-i sărute mâna, însă, îndemnat fiind, a împlinit acest
gest. Mâna bătrânului mirosea a un parfum tainic, necunoscut, dar incredibil de
aromat. Ieșind din chilie, tânărul l-a întrebat pe ucenicul bătrânului dacă acesta din
urmă s-a spălat de curând. Ucenicul i-a răspuns că nu se mai spălase de zece ani...
Bătrânul avea mireasma harului, mireasmă care se descoperă numai evlaviei
sincere.

De aceea, putem lua aminte la cuvintele înțelepte ale unui mare părinte
athonit al secolului al XX-lea, care, ridicându-se împotriva falsei evlavii, spunea
următoarele: „Ambele (teologia scolastică și pietismul) sunt unul din motivele și
consecințele declinului duhovnicesc al vremurilor noastre. Dacă aceasta era
teologia Bisericii, n-ar mai fi creat ea Părinți și Mărturisitori arătători ai celor
dumnezeiești, ci cercetători și investigatori științifici și reci de tipul veacului
nostru. ” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos între ce si pamant.)