CONSILIUL PREZBITERAL 15 NOV 2019

PR.CRISTINEL FODOR - ITRC

Secolul al XX-lea a trecut în istorie ca secolul Euharistiei, în

sensul că redescoperirea progresivă a participării la sfintele taine a
făcut în aşa fel încât celebrarea lor să fie aprofundată sub diferite
aspecte. Aceste idei şi evenimente au dat viaţă celei mai profunde
şi radicale reforme care a existat în istoria liturgiei, cea voită de
Conciliul al II-lea din Vatican. De la Sacrosanctum concilium
încoace putem afirma că prin reforma liturgică a fost scrisă pagina
fără îndoială cea mai amplă şi elocventă cu privire la Euharistie.
Cu ocazia Joii Sfinte 2003 (17 aprilie), Ioan Paul al II-lea a
publicat scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia cu un scop
foarte precis: să perceapă raportul dintre Euharistie şi Biserică în
aşa fel încât chiar din celebrarea Euharistiei să reiasă mai clar şi
elocvent chipul Bisericii. Între diferitele aspecte tratate, capitolul V
se opreşte asupra "demnităţii celebrării euharistice".

"Vreţi să celebraţi pe deplin şi cu fidelitate tainele lui Cristos spre lauda lui
Dumnezeu şi pentru sfinţirea poporului creştin după Tradiţia Bisericii?"1

Slujirea pe care Domnul nostru Isus Cristos, prin intermediul

Bisericii, a încredinţat-o persoanelor noastre, are un moment
deosebit de special şi de neînlocuit în Munus sanctificandi. Ea se
realizează în celebrarea "tainelor lui Cristos".
Biserica le cere slujitorilor săi să celebreze "pe deplin şi cu
fidelitate". Cele două adverbe semnifică atitudinea interioară,
respectiv cea exterioară, a celebrărilor. Pietas, sentiment uman
nobil, trimite la acel înalt simţ de nobleţe şi religiozitate, de
recunoaştere şi respectare a sacrului, care trebuie să caracterizeze
exercitarea lui Munus sanctificandi. Pietate şi devoţiune, de la
devotio adică oferirea propriei vieţi, sunt sentimente tipice ale
celui care este cu adevărat îndrăgostit de Domnul şi se poartă cu
"lucrurile sale" cu acel respect şi acea iubire pe care inima le
sugerează în mod natural faţă de Cel Iubit!

1 Pontificale Romanum. De Ordinatione Episcopi, presbyterorum et diaconorum, editio typica altera

(Typis Polyglottis Vaticanis, 1990
1
 Fidelitatea este determinată fie de respectarea formei în care
Biserica a stabilit că tainele trebuie să fie celebrate, fie de
"statornicia" în celebrarea lor. Liturgia trăieşte din repetarea
fidelă din partea unei inimi mereu reînnoite pentru că e
îndrăgostită.
Tainele sunt celebrate "spre lauda lui Dumnezeu şi pentru
sfinţirea poporului creştin".
Celebrăm mereu "spre lauda lui Dumnezeu", adică în
interior îndreptaţi spre Domnul. Preotul, mai mult decât un
animator, trebuie să fie cel care se roagă. "Spre lauda lui
Dumnezeu" indică şi recunoaşterea gloriei Domnului: îngrijirea
liturgiei, alegerea cântării şi a muzicii, pregătirea altarului,
frumuseţea odăjdiilor şi a mobilierului, toate "spun" cine suntem,
cui îi aparţinem şi ce anume îndrăgim cu adevărat; toate spun pe
cine îl rugăm şi ce anume celebrăm. Toate acestea cad, ca "ploaia"
şi "roua binefăcătoare", asupra poporului sfânt al lui Dumnezeu, în
folosul căruia se celebrează tainele Domnului, "pentru sfinţire"!
Totul "după Tradiţia Bisericii". În asta constă eficacitatea, şi
uneori chiar şi validitatea, celebrării tainelor. Primim de la trecut o
moştenire foarte preţioasă şi suntem chemaţi să o încredinţăm,
(tradere), fraţilor noştri, intactă în bogăţia ei.

CE ÎNSEAMNĂ ARTA DE A CELEBRA?

În ultimii 50 de ani magisteriul le-a amintit adesea preoţilor
importanţa lui ars celebrandi care nu se poate realiza fără
respectarea normelor fixate pentru celebrare. Ars celebrandi este
condiţia esenţială pentru actuosa participatio.
"Arta de a celebra" am putea s-o definim aşa: capacitatea de a
realiza gesturile şi de a rosti cuvintele din liturgie în mod corect,
aderând evlavios cu mintea şi inima la conţinuturile rugăciunilor
şi la semnificaţiile riturilor, într-o slujire ministerială fidelă şi
umilă.
Arta de a celebra prevede deci prezenţa a trei condiţii:
- a realiza gesturile şi a pronunţa cuvintele, stabilite
de Biserică, în mod corect: trebuie cunoscută structura şi
tipologia riturilor, genul rugăciunilor şi formulelor rituale,
semnificaţia simbolurilor, tehnica realizării şi a pronunţării,
nobleţea mişcărilor, calitatea materialelor şi a formelor, sensul
tăcerilor şi exprimările contemplării, privirile, tămâierea,
2
binecuvântarea, îngenuncherea, ridicarea, etc. Referinţa obiectivă
la rituri aşa cum le-a fixat Biserica astăzi trebuie să îndepărteze
practica creaţiilor subiective, chiar dacă sunt reuşite, dar care nu
interpretează "simţirea" Bisericii şi nu respectă natura liturgiei ca
rugăciune oficială, publică şi comună a Bisericii însăşi. De aceea
trebuie evitat să se impună adunării poporului lui Dumnezeu
gesturi personale ale unora.
- a adera la rituri cu mintea şi inima: corespunderea
interioară la ritul exterior eliberează de pericolul unei executări
reci, conferind riturilor căldura unui suflet care se roagă pătruns
de credinţă vie şi de rugăciune. Această corespundere interioară, în
slujitori şi în credincioşi, face ca celebrarea să fie "vie" şi
participată.
- în slujire umilă şi fidelă: există o diferenţă fundamentală
între modul actorului în dramatizarea teatrală şi slujirea
celebrantului în cultul liturgic. Actorul imită gestual, în
îmbrăcăminte, în limbaj şi în orice altă exprimare personajul
reprezentat; el este protagonistul care atrage atenţia totală a celor
prezenţi, totul depinde de capacitatea sa oratorică şi
profesionalitatea artistică. În schimb celebrantul realizează un fel
de dezlipire adoratoare de Cel pe care-l reprezintă, deşi face
prezent misterul într-o manieră unică infinit superioară oricărei
exprimări teatrale; el rămâne în veneraţie umilă a cuvintelor şi a
gesturilor Celui care este cu adevărat cel "prezent", şi în felul
acesta şi cu acest preţ face trimitere la celebrantul supranatural şi
îi face perceptibilă prezenţa.
Celebrantul, intim unit cu Cristos şi sacrament viu al Domnului,
este totuşi primul adorator al misterului care se săvârşeşte prin
intermediul său. El în acelaşi timp acţionează "in persona Christi"
şi oferă credincioşilor exemplul de supunere umilă plină de
veneraţie.
Celebrarea ca recitare în mod teatral este cum nu se poate mai
străin. Preotul nu este un protagonist. Sfinţenia devine calificativul
cel mai potrivit al celebrantului şi cea care garantează arta de a
celebra precum şi impactul său asupra credincioşilor. Acest lucru
este demonstrat de viaţa preoţilor sfinţi, pătrunşi de misterul pe
care îl realizează în mod sacramental pe altar.
"De aceea preotul, atunci când celebrează Euharistia,
trebuie să-l slujească pe Dumnezeu şi poporul cu
3
demnitate şi umilinţă şi în modul său de a se comporta şi
de a rosti cuvintele divine trebuie să-i facă pe credincioşi
să simtă prezenţa vie a lui Cristos" (IGMR, nr. 60).

DE CE LA CELEBRĂRILE PAPEI CRUCIFIXUL ESTE ÎN CENTRUL

ALTARULUI?
Publicăm o notă a Oficiului Celebrărilor Liturgice ale
Suveranului Pontif în care se explică de ce la celebrările lui
Benedict al XVI-lea crucifixul este pus în centrul altarului.
***
Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, la nr. 218 pune
întrebarea: "Ce este liturgia?"; şi răspunde:
"Liturgia este celebrarea misterului lui Cristos şi îndeosebi a misterului său
pascal. În ea, prin exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos, prin semne,
se manifestă şi se realizează sfinţirea oamenilor şi este exercitat de trupul mistic
al lui Cristos, adică de cap şi de mădulare, cultul public datorat lui Dumnezeu".
Din această definiţie se înţelege că în centrul acţiunii liturgice a
Bisericii este Cristos, Marele şi Veşnicul Preot, şi Misterul său
pascal de pătimire, moarte şi înviere. Celebrarea liturgică trebuie
să fie transparenţă celebrativă a acestui adevăr teologic. De multe
secole, semnul ales de Biserică pentru orientarea inimii şi a
corpului în timpul liturgiei este reprezentarea lui Isus răstignit.
Centralitatea crucifixului în celebrarea cultului divin ieşea în
evidenţă mai mult în trecut, când era în vigoare cutuma ca atât
preotul cât şi credincioşii să se îndrepte în timpul celebrării
euharistice spre crucifix, aşezat în centru, deasupra altarului, care
de regulă era lipit de perete. Pentru actuala cutumă de celebrarea
"cu faţa la popor", adesea crucifixul este aşezat la marginea
altarului, pierzând astfel poziţia centrală.
Teologul şi cardinalul de atunci Joseph Ratzinger subliniase de
mai multe ori că, şi în timpul celebrării "cu faţa la popor",
crucifixul ar trebui să-şi menţină poziţia sa centrală, fiind de altfel
imposibil să se creadă că reprezentarea Domnului răstignit - care
exprimă jertfa sa, deci semnificaţia cea mai importantă a
Euharistiei - poate în vreun fel să deranjeze. Devenit papă,
Benedict al XVI-lea s-a declarat fericit de faptul că se
împământeneşte tot mai mult propunerea pe care el o făcuse în
celebra sa lucrare Introducere în spiritul liturgiei. Această propunere
consta în sugestia de "a nu trece la noi transformări, ci de a pune
4
pur şi simplu crucea în centrul altarului, spre care pot să privească
împreună preotul şi credincioşii, pentru a se lăsa conduşi în felul
acesta spre Domnul, pe care cu toţii împreună îl rugăm".
Crucifixul în centrul altarului aminteşte atâtea semnificaţii
splendide ale liturgiei sacre, care se pot rezuma prezentând nr. 618
din Catehismul Bisericii Catolice, un text care se încheie cu un
frumos citat din sfânta Roza din Lima: "Crucea este unica jertfă a lui
Cristos, care este singurul «mijlocitor între Dumnezeu şi oameni» (1Tim 2,5).
Însă, pentru că în persoana sa divină întrupată «s-a unit într-un fel cu orice om»
(Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, 22) el oferă «tuturor
posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi misterului
pascal» (ibid.). El îi cheamă pe ucenicii săi «să-şi ia crucea şi să-l urmeze» (Mt
16,24), căci «el a pătimit pentru noi, lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele lui»
(1Pt 2,21). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care
îi sunt cei dintâi beneficiari (cf. Mc 10,39; In 21,18-19; Col 1,24). Aceasta se
împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale, asociată mai intim decât
oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare (cf. Lc 2,35): «În afară de cruce
nu există altă scară care duce la cer» (sfânta Roza din Lima; cf. P. Hansen, Vita
mirabilis, Louvain 1668)". (După Zenit, 23 iulie 2010)

Gesturile şi mişcările preotului în timpul celebrării

Sacrosanctum Concilium ne învaţă că în liturgie „sfinţirea

omului este semnificată prin intermediul semnelor sensibile şi
realizată în mod propriu fiecăruia dintre ele” (n. 7).Faptul că cultul
divin este marcat de prezenţa semnelor perceptibile cu simţurile
exterioare se explică în baza naturii omului, fiinţă corporal-
spirituală. Aşa notează Catehismul Bisericii Catolice: «În viața
umană, semnele și simbolurile ocupă un loc important. Ca ființă în același timp
trupească și spirituală, omul exprimă și percepe realitățile spirituale prin semne și
simboluri materiale. Ca ființă socială, omul are nevoie de semne și de simboluri
ca să comunice cu alții prin limbaj, prin gesturi, prin acțiuni. Același lucru este
valabil și pentru relația sa cu Dumnezeu» (n. 1146).
În aceste scurte note vrem să ne oprim asupra semnelor
gesturilor şi mişcărilor preotului celebrant.
Este cunoscut faptul că forma extraordinară a Ritului Roman ne
oferă indicaţii precise şi de detaliu asupra gesturilor şi mişcărilor
pe care preotul trebuie să le facă în liturgie. Misalul lui Paul VI este

5
mai sobru în această privinţă, chiar dacă nu lipsesc numeroase
indicaţii. Vă propun câteva exemple:
– «Dacă se foloseşte tămâia, înainte de a porni în procesiune
preotul pune tămâie în cădelniţă şi o binecuvântează cu un semn
al crucii fără să spună ceva» (IGMR, n. 120). (Ab illo benedicaris in
cuius honore cremaberis)
– «Ajunşi la altar preotul şi slujitorii fac o înclinaţie profundă»
(n. 122).
– «Preotul invită poporul la rugăciune spunând cu mâinile
împreunate: „Să ne rugăm”. […] Apoi preotul, cu mâinile deschise
spune colecta» (n. 127).
– «În timp ce se cântă Aleluia sau un alt cântec, dacă se
foloseşte tămâia, preotul o pune în cădelniţă şi o binecuvântează.
Apoi cu mâinile împreunate şi înclinat profund în faţa altarului
spune în taină: „Curăţă inima mea şi buzele mele”» (n. 132).
– « La amvon, preotul deschide cartea şi spune cu mâinile
împreunate: Domnul să fie cu voi… apoi: Citire din Evanghelia, făcând
Semnul crucii cu degetul mare pe carte, apoi pe frunte, pe buze şi
pe piept… Preotul sărută cartea, spunând în taină: Prin cuvintele
Evangheliei» (n. 134).
– « După ce a aşezat potirul pe altar, preotul, înclinându-se
profund, spune în şoaptă: În duhul smereniei» (n. 143).
– «Plecându-se spre altar, preotul spune apoi în şoaptă: Trupul
lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică, şi cu veneraţie se
împărtăşeşte cu trupul lui Cristos. După aceea, ia potirul şi spune
în şoaptă: Sângele lui Cristos să mă păzească pentru viaţa cea veşnică, şi cu
veneraţie se împărtăşeşte cu sângele lui Cristos» (n. 158).
– «Apoi, preotul, deschizând braţele, salută poporul, spunând:
Domnul să fie cu voi… Preotul, împreunând din nou mâinile, imediat
adaugă, punându-şi mâna stângă pe piept şi ridicând mâna
dreaptă: Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu. Făcând Semnul
crucii asupra poporului, continuă: Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt» (n.
167).
Între textele prezentate, mai multe fac referinţă la gestul de a se
înclina profund. Înclinaţia exprimă veneraţia şi onoarea ce se
acordă înseşi persoanelor sau semnelor lor. Normele Missalului
prevăd două tipuri de înclinaţie, cea făcută doar cu capul şi cea
profundă cu tot trupul.

6
 «a) Înclinaţia capului se face când sunt numite împreună cele
trei persoane divine, la rostirea numelui lui Isus, al sfintei Fecioare
Maria şi al sfântului în cinstea căruia este celebrată Liturghia.
b) Înclinaţia trupului sau înclinaţia profundă se face: la altar; la
rugăciunile Curăţă inima mea şi În duhul smereniei; la Simbolul
credinţei, când se spun cuvintele Şi s-a întrupat; la Canonul Roman,
la cuvintele Te rugăm cu umilinţă. Aceeaşi înclinaţie o face diaconul,
când cere binecuvântarea înainte de a proclama Evanghelia. În
afară de aceasta, preotul se înclină puţin când pronunţă cuvintele
Domnului, la consacrare» (n. 275).
Înainte şi după tămâiere, se face o înclinaţie profundă în faţa
persoanei sau a lucrului care este tămâiat, cu excepţia altarului şi a
darurilor pentru jertfa Liturghiei. (Cu trei mişcări ale cădelniţei,
se tămâiază: Preasfântul Sacrament, relicva sfintei cruci şi
imaginile Domnului expuse veneraţiei publice, darurile pentru
jertfa Liturghiei, crucea altarului, Evangheliarul, lumânarea
pascală, preotul şi poporul. Cu două mişcări, se tămâiază
relicvele şi imaginile sfinţilor expuse veneraţiei publice, numai la
începutul celebrării, când este tămâiat altarul.
Altarul este tămâiat cu câte o singură mişcare. Dacă crucea
este pe altar sau alături de el, se tămâiază înaintea tămâierii
altarului, altfel, se tămâiază când se trece pe dinaintea ei.
Preotul (fără a se înclina) tămâiază darurile cu trei mişcări de
cădelniţă, înainte de a tămâia crucea şi altarul, sau făcând Semnul
crucii (x3?) cu cădelniţa asupra darurilor (Cruce: Incensum-istud / A
te-benedictum / ascendat-a te Domine; Circular: Et descendat / super nos
/ misericordia / Tua).
Se găsesc precizări ulterioare în Ceremonialul episcopilor care
de exemplu indică modul în care se ţin mâinile (puţin ridicate
şi deschise) în timpul rugăciunilor (n. 104); sau specifică modul
exact de a ţine mâinile împreunate (n. 107 nota 80). În toate aceste
texte se vorbeşte despre „mâini”deschise şi nu despre „braţe”
deschise, ele rămânând lipite de corp.
Din aceste puţine note reiese faptul că preotul nu poate să se
mişte şi să gesticuleze după bunul plac în timpul ritului liturgic,
aşa cum la fel el nu poate de exemplu să se îmbrace cum vrea.
Aşa cum el se îmbracă în haine preoţeşti fixate de Biserică,
arătând că este un instrument al lui Cristos, că celebrează in

7
persona Christi, tot la fel trebuie să se conformeze gesturilor fixate
de Biserică pentru desfăşurarea ritului.
Atunci când preotul celebrează liturgia sacră, nu trebuie să se
prezinte pe sine, deci nu poate fi dezinvolt şi spontan în purtare. El
îl reprezintă pe viu pe Cristos şi Biserica şi de aceea trebuie să
exprime gesturile lor, nu ale sale. Nu mai trăieşte el ci Cristos
trăieşte în el. Lucrul acesta se vede şi prin semnele sensibile care
sunt gesturile şi mişcările împlinite în liturgie.
Este de la sine înţeles că atenţia faţă de gesturile din liturgie nu
trebuie să dea în estetism sau într-un fel de „fariseism” liturgic. Azi
nu mai există riscul acesta. Mai frecventă este ispita de a celebra
„cum ţi se pare mai natural”. Adesea nu se mai respectă indicaţiile
cărţilor liturgice – şi din cauză că nu sunt cunoscute – şi apar
gesturi excesive, redundante şi uneori aproape teatrale.
Papa Benedict XVI spunea: «Simplitatea gesturilor şi sobrietatea
semnelor puse în ordinea şi la timpul prevăzute comunică şi implică mai mult
decât artificialitatea unor adaosuri inoportune» (Sacramentum Caritatis, n.
40).
De aici datoria pentru orice preot să cunoască bine
praenotanda cărţilor liturgice referitor şi la aceste aspecte deloc
seundare. A face corect gesturile şi mişcările liturgiei exprimă
vizibil în trup - şi în acelaşi timp însoţeşte şi susţine – lauda şi
adoraţia prestate de către suflet. Exemplul bun al preoţilor
celebranţi va fi de un mare ajutor pentru întreaga adunare.

Semnele exterioare de devoţiune ale celebrantului

Institutio Generalis Missalis Romani (IGMR) în editio typica

tertia include pentru prima dată la nr. 45 o referinţă la ceea ce
precede celebrarea: "E lucru vrednic de laudă să se păstreze tăcerea chiar şi
înainte de celebrare în biserică, în sacristie şi în locurile vecine acestora, pentru
ca toţi să se pregătească cu evlavie, aşa cum se cuvine, pentru a celebra cele
sfinte".
Preotul îşi exprimă credinţa în prezenţa Domnului în Biserică,
în special cea euharistică, prin adoraţie, care se face prin reverenţa
profundă a îngenuncherilor din timpul şi din afara Liturghiei. În
liturgia post-conciliară s-au redus la minim: motivul este
sobrietatea; rezultatul este că au devenit rare sau abia schiţate. Am

8
devenit zgârciţi în gesturi pentru Domnul, în schimb îi lăudăm pe
evrei şi musulmani pentru fervoarea în modul lor de a se ruga.
Îngenuncherea , mai mult decât cuvintele, manifestă umilinţa
preotului, care ştie că este numai un slujitor precum şi demnitatea
sa datorită puterii de a-l face prezent pe Domnul în sacrament. Dar
mai sunt semne de devoţiune. Mâinile ridicate sus arată cererea
celui sărac şi umil: „Te rugăm cu umilinţă” se subliniază în rugăciunile
euharistice II şi III din Missalul lui Paul VI.
IGMR stabileşte că preotul, «când celebrează Euharistia, trebuie să
slujească lui Dumnezeu şi poporului cu demnitate şi umilinţă, iar prin modul de a
se comporta şi de a pronunţa cuvintele divine, trebuie să arate prezenţa vie a lui
Cristos» (n. 93).
Umilinţa comportamentului şi a vorbirii este potrivită cu
persoana lui Cristos însuşi, blând şi smerit cu inima. El trebuie să
crească iar eu să mă micşorez.
Preotul trebuie să privească la Isus Cristos răstignit şi prezent în
tabernacol: lui i se face înclinaţia şi îngenuncherea; apoi
imaginilor sacre din altar. Se află acolo pentru a fi contemplate sau
numai de decor? Este în sinteză prezenţă divină.
Urmează sărutarea cu reverenţă a altarului şi eventual
incenzarea. La incenzarea altarului preotul trebuie să fie umil, nu
ostentat, privind încoace şi încolo, ca şi cum ar căuta aplauze.
Al doilea act este semnul crucii şi salutul sobru adresat
credincioşilor.
Al treilea este actul penitenţial care trebuie făcut profund şi cu
ochii plecaţi, în timp ce credincioşii ar putea sta în genunchi – de
ce nu? – cum se face în forma extraordinară, imitându-l pe
vameşul plăcut Domnului.
Preotul celebrant nu va ridica vocea şi va menţine un ton clar
pentru omilie, dar o voce joasă şi rugătoare pentru rugăciuni,
solemnă dacă se cântă. Se va pregăti înclinat „în duh de umilinţă şi cu
sufletul căit” pentru rugăciunea euharistică sau anafora: este cererea
prin definiţie şi trebuie recitată în aşa fel încât vocea să
corespundă genului de text (cf. IGMR 38); celebrantul ar putea
pronunţa mai tare cuvintele iniţiale ale fiecărui paragraf, şi să
recite restul în şoaptă pentru a le permite credincioşilor să
urmărească şi să se reculeagă în adâncul inimii.
Va atinge darurile sfinte cu uimire şi va purifica vasele sfinte cu
calm şi atenţie aşa cum spuneau mulţi sfinţi.
9
 Se va înclina asupra pâinii şi a potirului când pronunţă
cuvintele lui Cristos de consacrare şi când îl invocă pe Duhul Sfânt
(epicleza). Le va ridica separat fixând privirea asupra lor în
adoraţie şi apoi şi-o va pleca în meditaţie. Va îngenunchea de două
ori în adoraţie solemnă. Va continua cu reculegere şi ton rugător
anafora până la doxologie, ridicând darurile sfinte în oferire
Tatălui.
Tatăl nostru îl va recita cu mâinile ridicate şi nu ţinându-i pe
alţii de mână, deoarece este propriu ritului păcii; preotul nu va lăsa
Sfântul Sacrament pe altar ca să dea pacea în afara prezbiteriului,
în schimb va rupe Ostia în mod solemn şi vizibil, apoi va
îngenunchea în faţa sfintei Euharistii şi se va ruga în tăcere cerând
să fie liberat de orice nevrednicie ca să nu-şi mănânce şi să nu-şi
bea propria osândă ci să fie păstrat pentru viaţa cea veşnică de
către Trupul şi Sângele lui Cristos; apoi va prezenta credincioşilor
Ostia pentru împărtăşanie, cerând Domine non sum dignus, şi înclinat
se va împărtăşi primul. În felul acesta va fi un exemplu pentru
credincioşi.
După împărtăşanie tăcerea pentru mulţumire se poate ţine mai
bine în picioare decât şezând, ca semn de respect, sau
îngenuncheaţi, dacă este posibil, cum a făcut până la capăt Ioan
Paul II, când celebra în capela sa privată, cu capul plecat şi cu
mâinile împreunate, pentru a cere ca darul primit să fie mântuire
veşnică, aşa cum este formula care însoţeşte purificarea vaselor
sacre; mulţi credincioşi o fac şi ne sunt exemplu.
Patena, pixida şi potirul (vase care sunt sacre pentru ceea ce
conţin) din ce motiv nu ar trebui să fie în mod „lăudabil” acoperite
de un văl (IGMR 118; cf. 183) în semn de respect – dar şi din
motive de igienă – aşa cum fac orientalii?
Preotul, după salut şi binecuvântarea finală mergând la altar
pentru a-l săruta îşi va mai înălţa o dată ochii la crucifix, se va
înclina şi va îngenunchea în faţa tabernacolului. Apoi se va
întoarce în sacristie recules, fără a împrăştia prin priviri şi cuvinte
harul misterului celebrat.
În felul acesta credincioşii vor fi ajutaţi să înţeleagă semnele
liturgiei, care este un lucru serios, în care totul are un sens pentru
întâlnirea cu misterul prezent al lui Dumnezeu.

10
 Celebrările misterelor Domnului, ale sacramentelor,
sacramentaliilor şi devoţiunilor tradiţionale conform
ritualelor publicate şi aprobate în mod canonic

Prin carte liturgică, în sens strict, înţelegem o carte care

foloseşte pentru o celebrare liturgică şi este scrisă în vederea ei;
conţine riturile şi textele scrise pentru celebrare; ea este un
element al celebrării, de aceea trebuie să fie şi ea respectată şi
venerată. În sens mai larg „carte liturgică” este şi acea carte care,
deşi nu a fost scrisă în vederea celebrării, conţine totuşi texte şi
rituri ale unei celebrări, care au fost sau nu folosite; în acest caz ea
devine izvor pentru istoria liturgiei şi în mod deosebit a ritului sau
a elementelor pe care le conţine.
În viaţa credincioşilor şi a comunităţilor creştine există şi
trebuie să existe un loc pentru forme de evlavie care să nu se
reducă doar la celebrări liturgice. Nu putem ignora, nici trata cu
indiferenţă sau dispreţ aceste manifestări de evlavie şi de
devoţiune care sunt încă vii în poporul creştin: calea crucii,
hramul, pelerinajele la sanctuare, devoţiuni în cinstea sfinţilor.
Constituţia Conciliului al II-lea din Vatican despre Liturgie
Sacrosanctum Concilium la nr. 13 aminteşte despre raportul
evlaviei populare cu viaţa liturgică:
13 - (Exerciţiile de pietate trebuie să se inspire din liturgie)
Exerciţiile de pietate ale poporului creştin sunt foarte
recomandate dacă sunt conforme cu normele şi legile Bisericii, mai
ales când se fac din dispoziţia Scaunului Apostolic.
De o demnitate specială se bucură şi exerciţiile sacre ale
Bisericilor particulare atunci când se fac după dispoziţiile
episcopilor, conform obiceiurilor sau cărţilor legitim aprobate.
Totuşi, astfel de exerciţii trebuie orânduite ţinând seama de
timpul liturgic, în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră, să
se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul
creştin, pentru că ea prin natura sa e cu mult superioară oricăror
exerciţii.
Pietatea populară este foarte bogată în valori. Arătând o mare
sete de Dumnezeu, ne face capabili de generozitate şi jertfă până la
eroism când este vorba de manifestarea credinţei, dă naştere la
atitudini interioare rar întâlnite în altă parte în asemenea grad.
11
 Cu siguranţă că nu toate sunt de o calitate ridicată în aceste
manifestări religioase, se exprimă în semne, gesturi şi formule care
uneori capătă o importanţă excesivă, căutând uneori spectacolul.
Nu putem lăsa religiozitatea populară în voia soartei; există
pericolul unor explozii atavice, de poziţii contrare liturgiei oficiale,
de instrumentalizări politice antiecleziale; ea poate să decadă în
forme de integralism religios sau în forme exotice de „turism
religios” cu mare priză.
Fiind în acelaşi timp o bogăţie şi un risc, trebuie să stimuleze
vigilenţa păstorilor care vor trebui să orienteze cu mare răbdare,
să purifice şi să înalţe prin evanghelizare, deoarece, aşa cum
spunea Sf. Augustin în faţa unor forme de cult a sfinţilor de pe
vremea sa, una este ceea ce învăţăm noi şi alta este ceea ce
suntem constrânşi să tolerăm (Contra Faustum, 20, 21: CSEL 25,
263).
Manifestările religioase populare din dieceza noastră au cu
siguranţă un caracter creştin, dar dacă am observa că ele se
îndepărtează, trebuie să căutăm să le aducem la originile lor. Este
datoria noastră de a veghea pentru ca aceste acte de devoţiune să
fie rectificate dacă e cazul pentru ca să nu degenereze într-o evlavie
falsă, în superstiţie sau practică magică.
Pietatea populară trebuie să devină un fel de pedagogie graţie
căreia poporul creştin să poată ajunge la o participare tot mai
conştientă, activă şi rodnică la liturgia Bisericii. Evanghelizarea
religiozităţii populare nu poate deci să uite că scopul acesteia din
urmă este de a-i conduce pe credincioşi la masa Cuvântului şi a
Euharistiei (cf. SC 10).
În afara celor scrise în Cartea sinodală şi în Instrucţiunea de
aplicare a Cărţii sinodale cu privire la liturgie să prezentăm unele
situaţii concrete.

12
 CUM SĂ CELEBRĂM? 1: SEMNE ŞI SIMBOLURI, CUVINTE ŞI
ACŢIUNI (CBC 1145-1155)
Celebrarea sacramentală este "împletită din semne şi din
simboluri" (Catehismul Bisericii Catolice [CBC], nr. 1145). Biserica
"foloseşte lumânările, tămâierile, veşmintele şi multe alte elemente
transmise de învăţătura şi de tradiţia apostolică, cu care să fie
scoasă în evidenţă maiestatea unei Jertfe aşa de mari [Sfânta
Liturghie], şi minţile credincioşilor să fie atrase de aceste semne
vizibile ale religiei şi ale pietăţii, la contemplarea celor mai înalte
lucruri, care sunt ascunse în această Jertfă" (Conciliul din Trento,
Sesiunea a XXII-a, 1562, Doctrina de ss. Missae Sacrificio, c. 5, DS
1746).
"Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri
pentru a comunica cu alţii prin intermediul limbajului, al
gesturilor, al acţiunilor. Acelaşi lucru se întâmplă în relaţia sa cu
Dumnezeu" (CBC, nr. 1146). Omul, creatură compusă din suflet şi
trup, are nevoie să folosească lucrurile materiale şi în cultul divin,
pentru că este obligat să ajungă la realităţile spirituale prin
semnele sensibile.
Multe din acest semne, cum ar fi gesturile de rugăciune (braţele
întinse, braţele împreunate, îngenuncherea, mersul în procesiune
etc.), aparţin moştenirii comune a omenirii, aşa cum dau mărturie
diferitele tradiţii religioase.
De importanţă centrală sunt semnele Alianţei, "simbolurile
marilor lucrări săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său", între
care se numără "impunerea mâinilor, jertfele şi mai ales paştele. În
aceste semne Biserica recunoaşte o prefigurare a sacramentelor
Noului Legământ" (CBC, nr. 1151). Însuşi Isus se foloseşte de
aceste semne în activitatea sa pământească şi le dă o nouă
semnificaţie, mai ales în instituirea Euharistiei. Domnul Isus a luat
pâine, a frânt-o şi le-a dat-o apostolilor săi, săvârşind astfel un gest
care corespunde unui adevăr profund şi îl exprimă în mod
sensibil" (CBC, nr. 1152).
Deoarece liturgia are un limbaj propriu care se exprimă şi în
semne şi în simboluri, înţelegerea sa nu este niciodată numai
intelectuală, ci îl implică pe om în mod total, inclusiv imaginaţia,
memoria şi într-un anumit fel toate cele cinci simţuri. Oricum, nu
trebuie neglijată importanţa cuvântului. Deja sfântul Augustin de
Hipona a spus cu privire la botez: "Ia cuvântul, şi atunci ce este
13
apa dacă nu numai apă? Se alătură cuvântul la element şi devine
sacrament (accedit verbum ad elementum et fit sacramentum)"
(In Iohannis evangelium tractatus, 80, 3).

CUM SĂ CELEBRĂM?/2: CÂNTUL ŞI MUZICA (CBC 1156-1158)

Din timpuri imemoriale, cântul şi muzica frumoasă au furnizat
o interfaţă pentru înălţimile şi adâncimile emoţiilor umane.
Totuşi, în liturgie, scopul lor cel mai înalt este acela de a da glorie
lui Dumnezeu în cult. "Tradiţia muzicală a Bisericii catolice
constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate
asupra altor expresii ale artei deoarece cântul sacru constituie o
parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne" (Catehismul
Bisericii Catolice [CBC], nr. 1156 şi Sacrosanctum Concilium [SC],
112).
Conform tradiţiei din Vechea Alianţă, nu numai psalmii şi
imnurile sunt centrale în liturgia ebraică şi creştină, ci şi diferitele
instrumente muzicale (CBC, nr. 1156). N-ar trebui să se piardă
niciodată din vedere apelul din SC 120 în sprijinul stimei deosebite
care ar trebui să fie garantată orgii cu tuburi, chiar şi atunci când
alte instrumente sunt permise în liturgie, pe baza faptului că sunt
adaptate uzului sacru.
Varietatea stărilor sufleteşti exprimate de diferitele genuri de
instrumente muzicale în liturgia din Vechiul Testament sunt
indicate cu gama lor. Între instrumentele cu coarde erau: lira,
cetera, harpa, lăuta. Între instrumentele de suflat erau trâmbiţa,
flautul, flautul cu tub, De asemenea erau prezente instrumente de
percuţie cum ar fi timpanele şi clopoţeii de pe hainele lui Aron.
Comorile liturgiei palpită viaţă atunci când sunt celebrate iar
cântul şi muzica de cult le înnobilează. Trebuie să ţinem cont de
trei criterii pentru cânt şi muzică pentru a realiza potenţialul lor:
"frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a
adunării la momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării"
(CBC, nr. 1157). Deci "cântul religios popular va fi promovat în
mod inteligent aşa încât în devoţiuni, ca şi în acţiunile liturgice
înseşi", după normele Bisericii, "să poată răsuna glasurile
credincioşilor" (SC 118; CBC, nr. 1158).

14