PARTEA 1.

FUNDAMENTE TEORETICE

TEMA 1. CRIMINALISTICA - DOMENIU DE CUNOAŞTERE ÎN SISTEMUL

ŞTIINŢELOR
1.1. Noţiunea şi obiectul. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii. 1.3. Metodele de cercetare.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor.

1.1. Noţiunea şi obiectul

Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni.
A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica
de urmărire penală a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale
contemporane, a experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate.
Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii – ştiinţă a investigării infracţiunilor,
apărută la finele sec. al XIX –lea graţie unor practicieni şi savanţi luminaţi, printre care un loc de
frunte î-l ocupă judecătorul de instrucţie austriac Hanns Gross, care primul a folosit această
noţiune pentru a întitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării
infracţiunilor. Funcţia ei primordială constă în studierea activităţilor infracţionale şi generalizarea
experienţei de luptă cu criminalitatea în scopul elaborării metodeor şi mijloacelor eficiente de
descoperire şi cercetrare a infracţiunilor.
Chiar de la începuturile sale criminalistica a ţinut să-şi precizeze domeniul său de cunoaştere.
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu î-l constituie toată realitatea lumii înconjurătoare.
Totodată, fiecare din ramurile ştiinţei în parte studiază o latură sau o anumită parte a acestei
realităţi, fie materială sau ideală.
Criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se
manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării lor în ambianţa înconjurătoare, în
memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, cercetare si
prevenire a acestora.
Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând
influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări prezintă
multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili
împrejurările adevărate în care aceasta s-a săvârşit.
Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă
caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune
oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi a celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul investigaţiilor să devină probe judiciare, ele trebuie
strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste
operaţiuni efectuate de organele de urmărire penală se supun la fel unor legităţi studiate de
criminalistică, cunoaşterea cărora contribuie la elaborarea metodelor şi mijloacelor practice de
combatere şi prevenire a faptelor penale.
Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte,
activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare
a infracţiunilor. Numai stăpânind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră
din diversele domenii, dar şi experienţa pozitivă a criminaliştilor pe plan mondial este posibil a
elabora recomandaţii şi tehnici adecvate în lupta contra criminalităţii contemporane.
În concluzie, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază activitatea
infracţională, mecanismul de reflectare a acesteea în sursele de informaţii, precum şi
activitatea de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi
mijloace speciale, elaborate în baza cunoaşterii legităţilor acestor activităţi, a experienţei
pozitive şi a realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.

1
 În spaţiul vorbitorilor de limbă română există şi alte definiţii a criminalistcii, care au fost deja
analizate în literatura de specialitate. Astfel, în opinia profesorului E.Stancu „criminalistica este o
ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştinţe despre
metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale”.1
Conferenţiarul universitar S.Doraş susţine că criminalistica poate fi definită ca o ”ştiinţă despre
legităţile procesului creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează, în baza
cunoaşterii acestor legităţi, metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii și
prevenirii faptelor penale”2.
Profesorul M.Gheorghiţă consideră criminalistica „o ştiinţă despre legităţile mecanismului de
săvărșire a infracțiunilor, reflectărileurmelor acestora, mijloacelor utilizate și persoanelor
implicate în evenimentele infracționale, care, în baza acestor cunoștințe, elaborează anumite
metode, mijloace și procedeee de depistare, fixare, cercetare și utilizare a probelor infracțiunii
săvârșite”.3

1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii

De-a lungul istoriei apariţiei şi dezvoltării criminalisticii sistemul ei a fost modificat şi
perfecţionat de nenumărate ori. Acest proces continuă şi astăzi. La ora actuală pare justificată
ideia de a structura ştiinţa şi cursul universitar de criminalistică în patru compartimente: teoria
generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică, metodica criminalistică -
toate, în unitatea lor, constituind suportul ştiinţific în lupta cu criminalitatea.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia
ce cuprinde trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul,
sistemul, principiile, sarcinile, istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele
metodologice ale criminalisticii (sistemul de metode şi idei folosite în cercetările criminalistice);
3) sistemul de teorii criminalistice doctrinare - „extrase” din conţinutul celorlalte trei
compartimente.
Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi
categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu4.
Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se
elaborează metode şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de
probă. Compartimentul este alcătuit din două părţi:
1. Tezele generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea,
principiile şi formele de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.;
2. Mijloacele tehnico-criminalistice şi procedeele propriu-zise de procesare a materialelor de
probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale,
incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale, precum:
- fotografia criminalistică, înregistrarea audio şi video;
- cercetarea criminalistică a urmelor materiale ale infracţiunii;
- cercetarea criminalistică a armelor şi urmelor acestora (armologia);
- cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia);
- gabitoscopia criminalistică;
- asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea criminalistică ş.a.).
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii
practice, elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării
1
Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a VI-a revăzută. Bucureşti: Universul Juridic, 2015, p.28.
2
Doraş S. Criminalistica. Chişinău: Cartea Juridică, 2011, p.17.
3
Gheorghiţă M. Tratat de criminalistică. Chişinău: Tip. Centrală, 2017, p.18.
4
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред.
профессора Р.С.Белкина. М.: Издательская группа НОРМА – ИНФРА. М., 1999, c.42.

2
urmăririi penale, predestinat optimizării procesului de investigaţie al infracţiunilor, realizat în
condiţii de împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu
interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică cuprinde:
1. Tezele generale ce privește problematica obiectului, structurii, sarcinilor şi principiilor
tacticii, dar şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum: -
planificarea cercetării infracţiunilor; - tactica interacţiunii organelor de urmărire penală cu cele
speciale de investigaţii şi criminalistice; - valorificarea sprijinului maselor largi de populaţie, a
mijloacelor mass-media în activitatea de descoperire a infracţiunilor; - teoria criminalistică
privind versiunile criminalistice; - teoria criminalistică privind situaţiile de urmărire penală; -
teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penală; - teoria
criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria criminalistică privind decizia
tactică a organului de urmărire penală ş.a.
2. Tactica pregătirii, efectuării şi fixării rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute
de Codul de procedură penală în vigoare.
Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni)
prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă indicaţii metodice şi
recomandaţii practice privind organizarea şi realizarea investigării diverselor varietăţi de
infracţiuni, prezentate normativ în legea penală (omoruri, tâlhării, violuri, furturi
etc.). . Structura metodicii cuprinde, la fel, două blocuri de cunoştinţe:
1. Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice ale compartimentului (obiectul,
sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri), precum şi fundamentele ştiinţifice
ale organizării cercetării şi prevenirii infracţiunilor, precum: - teoria criminalistică privind
organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind metodicile particulare de cercetare a
infracţiunilor; - teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor; - clasificarea criminalistică a
infracţiunilor; - teoria criminalistică privind programarea (algoritmizarea) cercetării
infracţiunilor ş.a.
2. Metodicile criminalistice particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de
infracţiuni, care reprezintă produsul final al ştiinţei. Acestea prezintă ansambluri de sfaturi
ştiinţific argumentate ce poartă caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni ce
sunt, de regulă, consfinţite în legea penală.
Majoritatea metodicilor particulare de cercetare cuprind o serie de elemente structurale: -
caracteristica criminalistică a genului de infracţiuni; - împrejurările ce urmează a fi stabilite; -
particularităţile planificării şi alcătuirii programului de cercetare; - particularităţile tacticii de
pregătire şi realizare a celor mai importante acţiuni de urmărire penală în etapa iniţială, dar şi în
cea ulterioară de investigaţie; - particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de
profilaxie de către organele de urmărire penală.

3
 Fig.1 Sistemul cursului de criminalistică
Funcţia socială a criminalisticii conturează şi sarcinile ei.
Sarcina generală este asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în activitatea de
investigare a infracţiunilor. Conţinutul ei poate fi precizat prin formularea sarcinilor speciale,
caracteristice doar acestei ramuri ştiinţifice care, tradiţional, se rezumă la următoarele:
a) analiza legităţilor ce fac temelia obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai
departe a teoriei generale şi a celor particulare drept condiţie necesară pentru lărgirea bazelor
teoretice şi sporirea eficacităţii practice a recomandaţiilor ei.
b) elaborarea noilor mijloace şi metode de colectare, examinare şi utilizare a materialelor de
probă, perfecţionarea celor existente.
c) elaborarea şi perfecţionarea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale urmăririi penale
şi a dezbaterilor judiciare;
d) studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea experienţei pozitive a acestora în
practica de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor comise în ţara noastră.
Evoluţia ştiinţei în cauză este impulsionată în mare măsură de dinamica şi structura
criminalităţii actuale, aflată mereu în continuă schimbare, ca rezultat al transformărilor în

4
societate. De aici derivă şi necesitatea soluţionării unor sarcini concrete ce privesc realizarea
unor noi cercetări ştiinţifice în direcţiile devenite la ora actuală prioritare, precum:
- asistenţa criminalistică a activităţii de combatere a crimei organizate şi a corupţiei,
narcomaniei, contrabandei, traficului de persoane, a terorismului, banditismului, asasinatelor la
comandă, infracţiunilor informatice, economice, ecologice etc.;
- implementarea unor sisteme automatizate de înregistrare şi evidenţă criminalistică, de
programare şi algoritmizare a cercetării infracţiunilor ş.a.
Aceste obiective au caracter provizoriu şi suplimentează conţinutul sarcinilor speciale.

1.3. Metodele de cercetare

Metoda, în accepţia cea mai largă a cuvântului, este modul de percepere, însuşire şi
transformare a realităţii lumii înconjurătoare, o modalitate de cunoaştere a realităţii, de
soluţionare a unor sarcini. Orice activitate de cunoaştere se supune legii universale a dialecticii,
care este determinantă şi în investigaţiile criminalistice. Un rol fundamental aici îl joacă teza
privind capacitatea materiei de a reflecta şi de a fi reflectată începând cu formele simple de
interacţiune dintre două obiecte materiale şi terminând cu cele mai complexe ce vizează
întipărirea faptelor şi a împrejurărilor în memoria oamenilor.
Dialectica presupune studierea oricărui fenomen în dinamică, in dezvoltare, depăşindu-se
elementele contradictorii în scopul aflării adevărului. Prin urmare, metoda dialectică
preîntâmpină cercetarea unilaterală a cauzelor penale, deschide posibilităţi de a cunoaşte obiectiv
esenţa lucrurilor în profunzime.
Din metoda dialectico-materialistă derivă alte metode utilizate în cercetările criminalistice, şi
anume cele general-ştiinţifice, comune mai multor ştiinţe, care se sprijină, bunăoară, pe logică:
- analiza şi sinteza. Analiza este o cercetare bazată pe studiul sistematic al fiecărui element în
parte. Sinteza înseamnă îmbinarea unor elemente separate care pot constitui un întreg al
elementelor dispersate prin analiză astfel, încât să obţinem noi cunoştinţe despre legăturile şi
interdependenţele lor. În calitate de instrumente de analiză şi sinteză se folosesc diversele
clasificări criminalistice: semnalmentele exterioare ale omului, armele de foc, caracteristicile
scrisului, versiunile etc.;
- inducţia şi deducţia. Inducţia este o formă fundamentală de raţionament, care realizează
trecerea de la particular la general, adică trăgându-se concluzii generale din analiza unor fapte
izolate. O astfel de pistă de investigaţie se creează în cazul în care informaţiile despre
circumstanţele faptei şi despre făptaş sunt foarte puţine, criminalistul se sprijină mai cu seamă pe
experienţa personală, intuiţie, pe practica unor exemple anterioare de acest fel.
Deducţia, dimpotrivă constituie un raţionament ce realizează trecerea de la general la
particular. Aceasta este eficientă mai ales în cazul în care se cercetează infracţiunile comise prin
folosirea unor moduri tipice, similare. Spre exemplu, la cercetarea omorului însoţit de
dezmembrarea cadavrului se va porni de la ideea unei strânse legături între victimă şi infractor,
de unde şi necesitatea stabilirii, întâi de toate, a identităţii cadavrului;
- ipoteza este o presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza unor fapte cunoscute,
date experimentale sau pe baza intuiţiei etc.;
- analogia prezintă o formă de raţionament ce realizează activitatea de cunoaştere de la
particular spre particular, o concluzie verosimilă de asemănare a unei însuşiri prezente la două
obiecte sau fenomene, făcută în baza asemănărilor stabilite prin analiza altor însuşiri ale acestor
obiecte.
Spre exemplu, după comiterea uneia sau mai multor infracţiuni de către un făptaş identificat şi
reţinut de poliţie, se descoperă o altă infracţiune săvâşită prin acelaşi mod de operare, temei
pentru care se înaintează presupunerea că şi aceasta din urmă a fost comisă de infractorul reţinut;
- abstractizarea este o operaţie a gândirii prin care se desprind şi se reţin unele caracteristici
şi relaţii esenţiale ale obiectului cercetării;
- generalizarea constituie o operaţie logică prin care se trece de la noţiuni cu o sferă mai
restrânsă şi un conţinut mai bogat la noţiuni cu o sferă mai largă şi un conţinut mai restrâns.

5
 O altă grupă de metode au ca suport folosirea organelor senzoriale şi de raţiune ale omului:
- observaţia – perceperea metodică, nemijlocită şi intenţionată a unui obiect sau a unui
proces.
- descrierea – specificarea unor caracteristici ale obiectului prin observaţie şi măsurare.
- măsurarea – redarea însuşirilor unui obiect prin parametrii lui cantitativi confruntaţi cu
mărimile-etalon (ruletă, greutate de cântar etc.).
- comparaţia – examinarea simultană şi aprecierea corelativă a două sau mai multor obiecte
prin confruntare, juxtapunere sau suprapunere.
- experimentul - reproducerea artificială a unui fenomen sau proces în anumite condiţii, în
scopul studierii şi stabilirii legăturii lui cu alte fenomene şau procese.
- modelarea - înlocuirea obiectului original ce trebuie studiat cu un model, adică cu un
analog corespunzător, în care sunt reproduse trăsăturile esenţiale ale obiectului autentic (mulaje
de ghips, portrete-robot, impresiunile digitale ale persoanelor implicate în cauză, versiunile
criminalistice)
- metode matematice şi cibernetice. Spre exemplu, stabilirea vitezei mijlocului de transport
după urmele de frânare, determinarea înălţimii făptaşului după urmele de încălţăminte, distanţa
de la care s-a împuşcat din arma de vânătoare după diametrul dispersării alicelor etc.
- metode euristice. Euristica (de la grecescul heurisko - arta de a descoperi, a găsi) reprezintă
ştiinţa ce studiază procesele de cugetare creativă în scopul descoperirii unor noi cunoştinţe.
Metodele euristice se aplică pentru a descoperi fapte noi, adevărul în situaţiile neobişnuite.
A treia verigă o constituie metodele speciale ale criminalisticii, structurate în două grupe.
1. Metode criminalistice propriu-zise, adică elaborate de însăşi ştiinţa în cauză şi valabile pentru
cercetările criminalistice realizate în cadrul tuturor compartimentelor ei. O mare parte dintre
metodele speciale se elaborează pentru a soluţiona sarcini tehnico-criminalistice, tactice şi
metodice, şi anume: - metode tehnico-criminalistice (fotografice, traseologice, balistice,
gabitoscopice, de descoperire, fixare şi cercetare a urmelor în condiţii de teren, de interpretare a
urmelor la faţa locului, de expertizare a probelor în condiţii de laborator etc.); - metode tactico-
criminalistice sprijinite pe datele logicii, ale psihologiei, organizării ştiinţifice a muncii, pe tezele
teoriei adoptării deciziilor, a dirijării reflexive, a reflexiilor euristice ş.a. - metode criminalistice
de prevenire, descoperire şi cercetare a infracţiunilor (metode de cercetare programată, crearea
unor algoritmi de cercetare şi modelare criminalistică ş.a. ).
2. Metode preluate din alte ştiinţe sau transformate şi adaptate creativ la propriile necesităţi: -
metode fizice şi chimice de examinare a morfologiei (structurii exterioare), a compoziţiei,
structurii şi însuşirilor diverselor substanţe, materiale şi articole; - biologice de analiză a urmelor
de sânge, spermă, salivă, fire de păr de natură umană şi animalică, particule provenite de la
diverse plante etc; - sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre caracteristica
fenomenelor şi obiectelor cercetate; - psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii
criminalistice pentru studierea actelor comportamentale ale diverşilor subiecţi ai procesului penal
etc.; - statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor fenomenelor analizate; - antropologice şi
antropometrice, aplicate, spre exemplu, pentru identificarea victimei unui omor după rămăşiţele
osteologice ş.a.
Metodele sus-menţionate nu se folosesc izolat una de alta, ci numai într-o legătură reciprocă,
în sistem. Trebuie avut în vedere că metodele de stabilire a adevărului aplicate în cadrul
instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate la cerinţele legii procesual penale. Totodată,
utilizarea acestora, mai cu seamă a celor preluate din alte ştiinţe este posibilă numai după o
verificare şi validare ştiinţifică severă a eficacităţii şi inofensivităţii lor pentru om şi mediul
înconjurător, în deplină concordanţă cu normele etice.

1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor

Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei
distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (dreptul penal, dreptul

6
procesual penal, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară etc.), ea oferind instrumente
ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze.
Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun
de studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete.
O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, cea dintâi
elaborând procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor de urmărire
penală, cea din urmă stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la
înfăptuirea acţiunilor de urmărire penală, competenţele participanţilor privind utilizarea
metodelor şi mijloacelor criminalistice.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că între aceste ştiinţe există şi raporturi de „rudenie”,
criminalistica cristalizându-se ca ştiinţă în adâncurile procedurii penale la sfârşitul sec. al XIX-
lea.
Observăm însă că, actualmente, cunoştinţele criminalistice de specialitate sunt utilizate tot
mai frecvent şi în domeniile procedurii civile, administrative, în soluţionarea litigiilor
economice.
Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea
politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele
constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează procedee şi mijloace ce
contribuie la descoperirea şi cercetarea lor. Datele dreptului penal privind stadiile activităţilor
infracţionale, vinovăţia, participaţia şi alte momente sunt puse la baza elaborării versiunilor de
urmărire penală, a metodicilor de cercetare a cauzelor concrete, a creării caracteristicilor
criminalistice ale genului de infracţiuni ş.a.
Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Acestea rezidă în faptul că
parametrii criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura
etc.) demonstrează nu numai nivelul eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor
criminalistice de specialitate, dar şi eventualele puncte şi direcţii de aplicare a unor astfel de
metode şi mijloace în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Elaborarea procedeelor
criminalistice de profilaxie a infracţiunilor este sprijinită, în mare parte, pe teoria criminologică
de prevenire a fenomenului infracţional. Cu ajutorul mijloacelor criminalistice se curmă şi se
previn multe infracţiuni în etapa de pregătire.
Raporturi strânse există şi cu teoria activităţii speciale de investigaţii – disciplină care s-a
format în sânul criminalisticii, separându-şi obiectul şi metodele sale distincte pe la mijlocul
anilor ’60 ai sec. al XX-lea. Legătura constă în faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi
metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul activităţii speciale de investigaţii şi,
dimpotrivă, dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe recomandaţiile criminalisticii. Odată cu
adoptarea Legii RM Cu privire la activitatea specială de investigaţii nr. 59 din 29.03.2012,
aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a posibilităţii utilizării datelor obţinute din
surse conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul
asasinatelor, al sinuciderilor, violurilor, cunoştinţele criminalistice ajută la stabilirea
circumstanţelor şi a modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la
determinarea naturii leziunilor de pe corpul victimei, a vechimii lor etc. În cazurile accidentelor
de circulaţie, ale infracţiunilor săvârşite cu aplicarea armelor de foc, se dispun frecvent expertize
complexe medico-legale şi criminalistice.
Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de astfel de domenii de
cunoaştere ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la temelia teoriei generale şi
a metodologiei acestei ştiinţe. În baza categoriilor filozofice, s-a creat şi teoria generală a
criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, metodologia criminalisticii, care determină
legităţile, în baza cărora se elaborează metodele, mijloacele şi recomandaţiile criminalisticii.
Etica este o ştiinţă despre morală și spiritualitate, despre sistemul de norme şi reguli de
conduită în societate şi prezintă un principiu călăuzitor în criminalistică.

7
 Morala se manifestă drept un criteriu de admisibilitate a recomandaţiilor criminalistice,
aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofiţerului de urmărire penală, a ofițerului
de investigație, a judecătorului în activitatea de colectare, cercetare şi utilizare a probelor, ceea ce
reprezintă etica profesională a acestora – deontologia. Toate mijloacele, metodele şi
recomandaţiile criminalisticii trebuie să corespundă principiului legalităţii dar, în acelaşi timp, şi
cerinţelor eticii. Aceste principii nu pot fi contrazise, la fel ca şi principiul legalităţii şi cel al
oportunităţii. Oportun în criminalistică este recunoscut doar ceea ce este legal, iar tot ce este
legal trebuie să fie şi moral, deontologic.
În criminalistică, sunt sintetizate şi contopite realizările multor altor ştiinţe cu caracter tehnic
şi natural, pentru a fi puse în slujba Justiţiei, în scopul aflării adevărului în cazurile
instrumentate. De observat însă că, dezvoltarea criminalisticii şi procesele de integrare a
ştiinţelor conduc şi la efecte diametral opuse – metodele şi mijloacele criminalistice tot mai des
se aplică în alte domenii de preocupare umană - arheologie, artă, activitate bancară etc.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Cum a-ți formula definiția criminalisticii ca știință?
2. Care sunt legitățile studiate de știința criminalistică?
3. Cum este structurată știința criminalistică?
4. Care sunt sarcinile generale și speciale ale criminalisticii?
5. Care sunt metodele de cunoaștere folosite în cercetările criminalistice?
6. Demonstrați prin exemple concrete legătura criminalisticii cu științele adiacente.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Golubenco, Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău:Tip.Centrală, 2008; -Белкин Р.
Криминалистика: проблемы, тенденции, перспективы: oбщая и частные теории. М.,1987; - Белкин
Р., Краснобаев Ю. О предмете советской криминалистики // Правоведение.1967. N4. с. 90-94;
-Васильев А., Яблоков Н. Предмет, система и теоретические основы криминалистики. М.:
МГУ.1984; -.Колдин В. Предмет криминалистики // Сов. государство и право. 1979. N4. с. 80-84; -
Криминалистика: Учебник для вузов. Под ред. проф.А.Ф Волынского. М:Закон и право, ЮНИТИ-
ДАНА, 1999; - Шавер Б. Предмет и метод советской криминалистки. В: Соц.законность.1938. №6.
С.56-82; - Эксархопуло А. Основы криминалистической теории. Спб.,1992. - Возгрин И. Введение
в криминалистику. СПб.2003; - Kрылов И.Ф. Из истории криминалистики. Л.: Изд. Лен. Универ-та,
1976. 321 c. - Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. -
новое изд. переп. c изд.1908 г. М.: ЛексЭст, 2002. 1165 c.

TEMA 4. IDENTIFICAREA ŞI DIAGNOSTICAREA CRIMINALISTICĂ

4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării. 4.2. Formele, obiectele şi genurile
identificării. 4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor. 4.4. Etapele și stadiile identificării
criminalistice. 4.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei.

4.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării

În cadrul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urmele acestor
incidente legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele
digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt trebuie să se stabilească persoana care a operat la
locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut; după striaţiile rămase pe
glonţ sau pe tubul tras se determină arma din care s-au produs împuşcăturile. În toate cazurile de

8
acest gen principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui – activitate care poartă
denumirea de identificare criminalistică.
Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cât mai larg. Ca obiect al
identificării poate fi o persoană sau haina ori încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de
transport, arma ori instrumentul folosit etc. Prin imaginile (reflectările) obiectului se presupun
atât diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate etc., cât şi reprezentările
lor întipărite în memoria omului.
Identificarea într-o accepţiune vastă poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gândirii, o
metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi.
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor
obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această
aptitudine. Noi deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în
microbuz determinând numărul rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i
după haină, ţinută, alte semnalmente.
Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a
obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii
datelor utile pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
În ştiinţa criminalistică este elaborată teoria identificării criminalistice, la temelia căreia stau
cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea relativă şi reflectivitatea
obiectelor lumii înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase,
genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin.
Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele,
asemănătoare lui. De menţionat, că singularitatea sa se datorează nu numai însuşirilor provenite
din fabricaţie sau naştere (spre exemplu, detaliile desenului papilar), dar şi celor dobândite
ulterior prin folosire şi exploatare (o uzură sau alt defect pe suprafaţa anvelopei mijlocului de
transport).
În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu
scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant, neschimbător.
Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect îşi
păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este. Deci,
identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu
modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul încetează de a
mai fi acelaşi, el devine alt obiect. În acest context, individualitatea apare relativ stabilă.
O altă premisă indisolubil legată de precedentele o constituie reflectivitatea, adică capacitatea
obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Mişcarea lumii materiale se relizează prin
interacţiunea obiectelor şi fiinţelor într-un proces de influenţare reciprocă. În acest cadru,
reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile obiectelor
aflate în conexiune.
Reflectarea ca imagine a obiectului sau însuşirilor acestuia, de rând cu celelalte premise
permit identificarea, fie în sens pozitiv de determinare certă sau posibilă a obiectului creator de
urmă, fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Identificarea se aplică nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica,
chimia, antropologia ş.a., având, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei),
apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă, spre deosebire de aceste
ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei
identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele
ce urmează a fi identificate, de regulă deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele
acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-
verbale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală, adeverinţe ale organelor de evidenţă şi
înregistrare etc; - identificarea se realizează în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor.

9
 4.2. Formele, obiectele şi genurile identificării
Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală.
Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni angajaţii serviciilor operative de
investigaţii ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor,
victimelor, precum şi a altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele
căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot, semnalmente, urme de miros – activităţi care,
în fond, prezintă identificări. Alteori, verificăriele după evidenţele criminalistice în cadrul
urmăririi penale, poartă la fel, caracter identificator. În rezultatul acestor acţiuni se alcătuesc
diverse acte neprocesuale ce nu pot servi drept sursă de probaţiune în cauzele istrumentate.
Mai frecvent identificarea criminalistică se foloseşte în formă procesuală, atât în cadrul
expertizelor identificatoare, cât şi în procesul de prezentare spre recunoaştere a persoanelor sau a
altor obiecte, rezultatele cărora prezintă probe judiciare (rapoarte de expertiză, procese-verbale
ale acţiunilor de urmărire penală).
În cercetările identificatoare sunt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este
diferit. Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol,
unealtă de spargere, imprimanta calculatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de
teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea
obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de
comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele
părţi de obiecte fragmentate, care anterior au alcătuit un tot întreg (cioburi din fara
autovehiculului, bucăţi de documente etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile
componente constituie o varietate a identificării criminalistice. Ea se efectuează în baza
reflectărilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a părţilor obiectului, prin metoda
suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi marginilor dezmembrate.
Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se
studiază calităţile proprii lui însăşi pe când în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect,
reflectat în el.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este
posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie
de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere
(preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori,
note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul
cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă).
Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi
divizate în următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după
complexele funcţional-dinamice; după compoziţia şi structura obiectelor.
1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care
obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief
şi microrelief). Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, a autoturismului
după profilul cauciucurilor lui ş.a.
2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice este determinată de faptul că
individualitate deţin nu numai însăşi obiectele în totalitatea elementelor sale, dar şi faptul cum
interacţionează aceste elemente. Spre exemplu, identificarea persoanei după scris şi semnătură,
după particularităţile mersului etc.
3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor deschide poibilităţi de a stabili
ansamlurile de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii, filele unui blocnot
etc.), precum şi obiectele amorfe (pulverulente, lichide). Confecţionarea şi păstrarea unor obiecte
îmreună şi influenţa asupra lor a aceloraşi factori externi atribuie obiectelor în cauză însuşiri
după care ele pot fi identificate.

10
 După natura obiectelor identificatoare, teoria şi practica identificării criminalistice distinge şi
alte genuri de identificare a obiectelor: după imaginile fixate material, după imaginile fixate în
memorie şi identificarea întregului după părţile componente.
4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme, de
transport etc.), fotografii, descrieri (inclusiv în cartotecile de evidenţă) ş.a. Acest gen de
identificare poartă un caracter obiectiv, bazîndu-se pe studierea caracteristicilor obiectului
examinat de către specialişti în cadrul expertizelor.
5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că
obiectul identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.).
Identificarea în acest caz devine subiectivă, realizîndu-se de către persoana care le-a observat
anterior în cadrul acţiunii de prezentare spre recunoaştere a obiectelor.
6. Cât priveşte identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin
confruntarea unor părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la
faţa locului sau ridicate de la bănuiţi după muchiile fragmentate, microrelieful părţilor
fragmentate, structura, însuşirile fizice şi chimice ale acestora.
De rând cu identificarea, în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei
generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie
realizându-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca
şi identificarea, stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică.
Astfel, stabilirea tipului armei cu care s-a săvârşit o crimă de omor uşurează căutarea armei
concrete şi a posesorului acesteia, la fel cum stabilirea tipului de imprimantă restrânge sfera de
căutare şi contribuie la descoperirea aparatului concret la care a fost executat actul.

4.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor

Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează
structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit. În scopul identificării nu
este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma,
dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului. Alteori identificarea este posibilă şi după
însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea
electrică ş.a. În fine, ca caracteristici identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale
însuşirilor obiectului. Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după
caracteristicile întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a
scrie şi de a mînui condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce
pune în evidenţă însuşirea obiectului.
Din definiţie se observă că caracteristica, semnalizând existenţa unei proprietăţi ale obiectului,
îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a
caracteristicilor obiectelor comparate conduce în finală la confirmarea sau infirmarea identităţii
lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să
răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară
capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare
caz de formare a urmei obiectului dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea
stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin
posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri. Raportate la
obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd trăsăturile cele
mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din toate celelalte
asemănătoare lui.

11
 Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a
individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la altele similare. Individualizează
obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în criminalistică poartă
denumirea de ”totalitate identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa
obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor poartă un caracter întîmplător. Conform teoriei
probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare particularitaţile evidenţiate sunt
practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin
termene ce oglindesc conţinutul obiectului. Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului
papilar (laţ, dextrodeltic). A doua grupă exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul
ghinturilor canalului ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa
obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca
armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei
arme, imprimate pe suprafaţa glonţului).

4.4. Stadiile identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului etc. până se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări
criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape: 1)
determinarea apartenenţei generice; 2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca
părţi componente ale procesului unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de
al doilea, care se subdivizează în cîteva stadii, şi anume: examinarea prealabilă; examinarea
separată (analitică); examinarea comparativă; evaluarea rezultatelor în vederea formulării
concluziei de identificare.
Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în
fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză,
atrăgând atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor
puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor
prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor
în cauză.
Examinarea separată (intrinsecă) are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor
identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat). Analiza poate
fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de semnalmente în formă de
descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără marcarea indicilor depistaţi.
În stadia de examinare comparativă obiectele se confruntă după caracteristicile generale şi
particulare puse în evidenţă la etapa separată.
În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice
de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice,
juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile
relevate sunt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile
se trage concluzia de identitate în sens afirmativ. Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă
este creată de o anumită persoană sau unealtă. Şi, dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale
se formulează concluzia certă negativă a lipsei de identitate între obiecte.
În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului
posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în

12
primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text a fost
probabil scris de numitul G.Grosu.
În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile evidenţiate şi ce
stă la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei.

4.5. Diagnosticarea criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului
îl prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare. Acestea se realizează pentru a obţine date
necesare desfăşurării unor activităţi speciale de investigaţii, efectuării altor acţiuni cu caracter
procesual. Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea
identităţii, examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor,
aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se
poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat
unele greutăţi sau dacă a operat în întuneric etc. După urmele de spargere se determină
deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea făptuitorului, timpul consumat la comiterea
efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora se soluţionează
urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de
exemplu, dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu
violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de exemplu,
particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin
analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma,
dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni
corporale mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre exemplu, înainte de a
stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul faptei, trebuie să se clarifice dacă
aceasta este operantă pentru identificare, adică dacă desenul papilar imprimat in urmă conţine
suficiente detalii de construcţie în acest sens.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg
în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ca metode eficiente de stabilire a
adevărului în cauzele instrumentate.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Formulați noțiunea de identificare criminalistică și argumentați specificul ei.
2. Care sunt premisele identificării criminalistice?
3. Cum pot fi clasificate obiectele identificării criminalistice?
4. Cum trebuie de înțeles caracteristicile identificatoare ale obiectelor?
5. Care sunt stadiile și etapele procesului de identificare criminalistică?
6. Dați noțiunea și clasificați sarcinile diagnosticării criminalistice.

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Ed. 2. Bucureşti: Beck, 2011; - Белкин Р.С. Курс
криминалистики: Учеб.пособие для вузов. 3-е изд., дополненное. М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и
право, 2001, с.414-444; - Колдин В.Я. Идентификация при расследовании преступлений. М., 1978; -
Колмаков В.П. Идентификационные действия следователя. М., 1977; - Корухов Ю. Г.
Криминалистическая диагностика при расследовании преступлений. М., 1997; - Кучеров И.Д.
Соотношение тождества и различия, Мн., 1968; - Лузгин И.М. Расследование как процесс
познания. М., 1969; - Потапов С.М. Принципы криминалистической идентификации. În:

13
Сов.государство и право, 1940, №1; - Сегай М.Я. Методология судебной идентификации. Киев,
1970.

PARTEA 2. TEHNICA CRIMINALISTICĂ

TEMA 5. TEZE GENERALE PRIVIND TEHNICA CRIMINALISTICĂ

5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice. 5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a
descoperirii şi cercetării infracţiunilor. 5.3. Metode şi mijloace tehnico-criminalistice de colectare a
materialelor de probă. 5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor infracţiunii şi a altor materiale de
probă.

5.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice

Procesul de constituire şi dezvoltare a ştiinţei criminalistica a fost determinat de aplicarea în
urmărirea penală a realizărilor chimiei, fizicii, biologiei, antropologiei şi altor ştiinţe, care au
format temelia unei ramuri a criminalisticii, denumită iniţial „tehnica penală”, iar mai târziu (anii
'50 ai sec. al XX-lea) – „tehnică criminalistică”.
Actualmente această noţiune este privită în dublu sens: ca compartiment al ştiinţei
criminalistica şi ca ansamblu de mijloace tehnice propriu-zise, având menirea să asigure
colectarea şi cercetarea informaţiei desprinse din urmele materiale ale infracţiunilor săvârşite
prin aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.
Deci, tehnica criminalistică, ca compartiment al ştiinţei în cauză, prezintă un sistem de
teze teoretice, principii de elaborare şi recomandaţii de aplicare a metodelor şi mijloacelor
tehnico-criminaistice în procesul de cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Tezele ştiinţifice cuprinse de noţiunea “tehnică criminalistică” constituie un şir de teorii
criminalistice particulare (spre exemplu, teoria mecanismului de formare a urmelor, modului de
comitere a infracţiunii ş.a.) care, în mare parte constituie şi sistemul acestui compartiment,
compus din următoarele ramuri tradiţionale:
- fotografia şi audio-video-înregistrarea criminalistică;
- cercetarea criminalistică a urmelor (traseologia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a armelor, dispozitivelor explozive şi a urmelor acetora (armologia
criminalistică);
- identificarea persoanelor după semnalmente (gabitoscopia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia criminalistică);
- asistenţa informaţională a activităţii criminalistice (înregistrarea criminalistică).
Pe lângă aceasta, la tehnica criminalistică se pot cataloga şi alte teorii recent consolidate,
precum ştiinţa despre urmele de miros ale omului (odorologia), determinarea persoanei după
voce şi vorbire (fonoscopia), cercetarea microobiectelor (micrologia) ş.a.
De aici se observă, că structura acestui compartiment este determinată de obiectele de studiu,
metodele de cercetare - elemente aşezate şi la temelia specializării experţilor-criminalişti, a
organizării subdiviziunilor criminalistice.
Sarcinile tehnicii criminalistice derivă din sarcina generală şi cele speciale ale criminalisticii.
Principalele sunt: a) elaborarea noilor şi perfecţionarea actualelor procedee, metode şi mijloace
de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a materialelor de probă; b) elaborarea şi
perfecţionarea bazelor teoretice, tactice şi metodice ale expertizei criminalistice; c) elaborarea şi
perfecţionarea mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire a infracţiunilor.
Aceste sarcini pot fi rezolvate cu succes doar luând în calcul realizările progresului tehnico-
ştiinţific (sursa principala de dezvoltare a tehnicii criminalistice), în baza cărora pot fi elaborate
diverse utilaje, dispozitive şi ale mijloace speciale în scopul colectării şi examinării probelor
materiale.
Aceste mijloace pot fi clasificate după natura, genul şi destinaţia lor.

14
 După natura lor, mijloacele şi metodele criminalistice se împart în trei grupe: 1) elaborate şi
aplicate doar în practica criminalistică (pensula magnetică, capturatorul de glonţi, fotorobotul
ş.a.); 2) preluate şi adaptate din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii (detectoare de metale,
microscoape ş.a.); 3) preluate din tehnica generală şi folosite fără nici o modificare (foto-, video,
fono-aparatura, computerele etc.).
În ce priveşte clasificarea mijloacelor criminalistice după gen trebuie subliniat importanţa
diverselor aparate, utilaje, instrumente şi materiale, dar şi a sortimentelor de mijloace cuprinse în
trusele şi laboratoarele criminalistice mobile.
În funcţie de destinaţia tehnicii criminalistice se disting: 1) metode şi mijloace tehnice de
colectare a urmelor şi altor materiale de probă; 2) metode şi mijloace tehnice de exprtizare a
materialelor de probă; 3) metode şi mijloace tehnice de prevenire a infracţiunilor; 4) metode şi
mijloace de stocare şi sistematizare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică (a se vedea fig.2)

5.2. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii şi cercetării infracţiunilor

În sistemul de metode şi mijloace utilizate de criminalistică se acumulează rezultatele celor
mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Acest fapt condiţionează şi necesitatea de a
perfecţiona neîncetat reglementarea juridică a implementării lor în practica de urmărire penală,
iniţierea de măsuri privind pregătirea adecvată a cadrelor de specialişti ce urmează să aplice
aceste tehnici ş.a. Unui anumit nivel de dezvoltare a mijloacelor tehnice trebuie să-i corespundă
şi un sistem adecvat de măsuri organizatorice, metodice, procesuale – în concepţia noastră –
sistem de asistenţă tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor.
Prin urmare, noţiunea de asistenţă tehnico-criminalistică ţine atât de problematica tehnicii
propriu-zise (elaborarea, perfecţionarea lor etc.), cât şi de sfera relaţiilor juridice, organizatorice,
metodologice legate de aplicarea lor în practica criminalistică.
Principalele elemente ale acestui sistem sunt:
- totalitatea de mijloace tehnice propriu-zise şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a lor;
- reglementarea juridică a aplicării mijloacelor tehnico-criminalistice;
- instruirea tehnico-criminalistică a subiecţilor aplicării tehnicii criminalistice (specialiştilor-
criminalişti, ofiţerilor de urmărire penală, lucrătorilor operativi etc.);
- activitatea organizatorică privind procesul de utilizare a mijloacelor tehnico-criminaistice în
cadrul inestigaţiilor criminalistice.
Deci, asistenţa tehnico-criminalistică prezintă o activitate orientată spre crearea şi
menţinerea unor condiţii de pregătire permanentă a organelor de drept în vederea
soluţionării sarcinilor tehnico-criminalistice, precum şi realizarea practică a acestor sarcini
în cadrul investigării infracţiunilor.
La nivel organizaţional-administrativ crearea unor astfel de condiţii este sprijinită de Centrul
Tehnico-Criminalistic și Expertize Judiciare al IGP MAI a Republicii Moldova, precum şi de
Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei, Academia „Ştefan cel
Mare” a MAI a Republicii Moldova”.
La nivel tehnologic-executiv asistenţa tehnico-criminlistică se realizează de către specialiştii
subdiviziunilor Centrului Tehnico-criminalistic şi Expertize Judiciare, în baza actelor normative
departamentale (spre ex. ord. MAI a Republicii Moldova nr.192 din 17.06.2013).
Pregătirea tehnico-criminalistică a subiecţilor activităţii de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor este asigurată în anumite limite conform programelor cursului de Criminalistică la
facultăţile de drept din toate instituţiile de învăţămînt din ţară.
În ce priveşte formarea iniţială a experţilor-criminalişti trebuie menţionat că actualmente ei se
pregătesc în cadrul unor cursuri de scurtă durată, prin stajieri individuale, după programe
speciale care însă, nu exclude necesitatea stringentă de formare a acestora pe baze permanente
(spre exemplu, în cadrul unor studii aprofundate de masterat).
Un alt element important al sistemului de asistenţă tehnico-criminalistică este reglementarea
juridică a utilizării mijloacelor tehnice în practica judiciară.

15
 Prin reglementarea juridică trebuie să se înţeleagă existenţa unui sistem de norme procesuale
privind condiţile şi ordinea generală de aplicare a tehnicii criminalistice în activitatea de urmărire
penală.
De notat că, reglementarea juridică a acestor activităţi nu totdeauna este reuşită. CPP al
Republicii Moldova reglementează aplicarea doar a unor mijloace tehnice şi numai în cadrul
anumitor acţiuni de urmărire penală, lăsându-se în umbră multe alte activităţi procesuale.
Cu regret, conceptul de bază al reglementării aplicării realizărilor tehnico-ştiinţifice în
procesul penal actual, pe fundalul unor schimbări radicale în domeniul dreptului procesua-penal,
practic nu s-a modificat.
Este evident că atât legea procesual-penală, cât şi actele bazate pe lege, nu pot să contureze o
listă exhaustivă de mijloace şi procedee ce pot fi ipotetic aplicate în combaterea criminalităţii.
Fiind o replică a stării ştiinţei şi practicii într-un anumit moment, această enumerare, luând în
consideraţie faptul că dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii se află mereu în ascensiune şi nu poate fi
oprită, va fixa totdeauna starea zilei de ieri încă din clipa creării acestei liste. Chiar şi sub
aspectul tehnicii legislative este imposibil de înşirat în lege un astfel de volum de mijloace şi
procedee ce pot fi ipotetic aplicate sau situaţiile când trebuie folosit un aparat sau altul.
Pornind de la aceasta, credem necesar a prefigura în legea procesual-penală doar principiile
generale de admisibilitate în procedura penală a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice fără a
le concretiza în lege, ceea ce ar deschide posibilităţi justiţiei de a prelua realizările de ultimă oră
din domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a le folosi potrivit principiilor formulate în scopul
soluţionării cauzelor concrete.
În linii mari aceste criterii vor viza ne contrazicerea mijloacelor utilizate literei şi spiritului
legii, adică vor corespunde legalităţii şi exigenţelor etice ce exclud ofensa, tratarea inumană sau
degradantă a persoanelor. Mai mult, recunoaşterea faptului că un mijloc ştiinţific poate fi admis
în urmărirea penală va fi marcat şi de următoarele considerente: - caracterul inofensiv al acestuia
pentru mediu, sănătatea şi viaţa persoanelor ce le folosesc sau asupra cărora ele se aplică; -
procesul şi rezultatul utilizării va fi posibil de fixat, urmărit şi apreciat integral de către organul
de urmărire penală; - temeinicia şi eficacitatea metodelor şi a mijloacelor utilizate, elaborate şi
(sau) validate de organisme ştiinţifice competente.
Credem că ar fi logic şi mai simplu pentru percepere dacă prescripţiile legislative în acest
sens ar fi stipulate într-un articol consacrat în mod special acestei probleme.

5.3. Metode şi mijloace de colectare a urmelor infracţiunii

Colectarea urmelor infracţiunii este o noţiune complexă ce cuprinde un rând de acţiuni
privind depistarea (relevarea) urmelor, fixarea şi ridicarea lor, ambalarea şi administrarea
procesuală la dosarul penal. Diversitatea mare de urme, aflate în scena infracţiunii condiţionează
şi mulţimea de metode şi mijloace utilizate în scopul strângerii lor. Să examinăm principalele:
5.3.1. Mijloace de căutare şi descoperire a urmelor şi altor materiale de probă
Mijloace de iluminare folosite în cazul insuficienţei de lumină. Mai frecvent se aplică:
- aparate de iluminare generală (blitz fotografic, fibroscop, oglinzi, prinse articulat cu
iluminare, lanternă de buzunar, felinare electrice obişnuite, aparate electrice de iluminat
„Электрон”, “Energiser” cu capacităţi de peste 1000 wt., alte iluminatoare cu lămpi halogen
alimentate de la acumulatoare dotate cu diverse anexe (filtre, ecrane, reflectoare etc.);
- surse de lumină concentrată pentru căutarea microurmelor (spre ex., ОИ-19, OИ-21 ş.a.);
- surse speciale de lumină (detectoare cu radiaţii ultraviolete – „Regula”, „ОЛД-41”,
“ТАРАН”, “ФОТОН”, „УФО” ş.a.), destinate depistării resturilor de sânge, salivă, spermă,
carburanţi, lubrifianţi, resturi de vopsele, acizi, alcalini, prafuri de spălat şi altor substanţe
chimice; dispozitive cu radiaţii infraroşii ce permit a releva pe suprafeţe întunecate particule de
culoare neagră, microurme (de funingine, de metale, de împuşcătură, vopsea, cărbune, pulbere,
cauciuc etc. Mai fregvent în aceste scopuri se aplică transformatoare optico-electronice tip
“ОРЕЛ” conectate cu fotoaparate, „C-330”, „ЭОП” ş.a.

16
 Urmele rezultate din acţiuni cu efect asupra documentelor în scopul de a le modifica
conţinutul (adăugire sau înlăturare de text, corodare, haşurare ş.a.) pot fi depistate cu aparate
videospectrale „VSC-6000”, iar în condiţii de teren, pentru verificarea actelor de identitate – cu
ajutorul sistemelor mobile tip „Дрозд” ş.a.
În activităţile speciale de investigaţii pentru observarea pe timp de noapte a unor activităţi
infracţionale sau căutarea uno persoane ce se ascund se utilizează aparate de tip “ВОРОН-3”,
“ЭДЕЛЬВЕЙС”, “ФИЛИН”, „C-270”, „HH-12”, „НСПУ” ş.a.
Utilaj optic ce lărgeşte posibilităţile ochiului uman în scopul depistării obiectelor de
dimensiuni mici – diferite lupe (pliante, cu picior, de măsurare, binoculare, cu iluminare ş.a.) cu
o capacitate de pînă la 10X . În examinările obiectelor cu parametri mai mici se folosesc
microscoapele optice obişnuite (MBS-2, MBS-10 ş.a.)
Dispozitive de detecţie destinate depistării anumitor obiecte, precum: cadavre îngropate în
pământ, obiecte metalice, pietre şi metale preţioase în ascunzişuri ş.a. În aceste scopuri se
folosesc detectoare de cadavre, detectoare de metale, termovizoare, analizatoare de gaze, aparate
pentru relevarea urmelor de praf pe covoare (“MES”, “КОРПУС”), magneţi cu o capacitate de
până la 25 kg, năvoade pentru scoaterea din apă a diferitor obiecte, detectoare – lazer pentru
căutarea urmelor de mâini ş.a.
De mare utilitate sunt considerate detectoarele produse de firmele „Garrett” (SUA),
„Ferex”(Germania) aplicarea cărora în scopul căutării obiectelor din metale şi aliaje este destul
de eficientă. Pentru detectarea substanţelor explozive specialiştii MAI folosesc cromatografe
portative de gaze ( „МО-2”, „ЭХО-М” ş.a.), care permit analiza şi identificarea în condiţii de
teren a vaporilor de materii explozive (trotil, nitroglicerină, hexogen, oktogen, trinitrotoluol ş.a.).
Pentru identificarea prealabilă a mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope pot fi folosite
asortimente tip „Нарко”, „Политест -2”. Ultimul permite a determina toate mijloacele narcotice
din rândul opiului (morfină, heroină etc.), barbiturice, LSD, efedrină, methadonum, feniciclidină
etc. (în total 25 de substanţe).
Alteori prezenţa mercurului în probele de aer poate fi detectat cu aparatul „Киноварь”.
Eficacitatea căutării ascunzişurilor criminale, a golurilor, neuniformităţilor, includerilor străine,
inclusiv a cadavrelor şi a altor probe materiale ascunse în medii precum sol, apă, mlaştină, beton,
grâne etc. sporeşte dacă în aceste scopuri se aplică şi aparatele ce funcţionează pe principiile
radiolocaţiei (georadarele).
Uneori pentru detectarea persoanelor ce se ascund în încărcăturile ce se transportă de
camioane se foloseşte aparatul „Лаванда”, care reacţionează la microvibraţiile produse de bătăile
inimii, în alte împrejurări, pentru a detecta infractorii ce sapă galerii subterane pentru a evada din
închisori se aplică dispozitivul „Цикорий”, cе fixează vibraţile solului.
În condiţiile actuale organele de drept în anumite cazuri sunt nevoite să adopte măsuri de
depistare a mijloacelor şi canalelor criminale de interceptare şi captare ilegală a informaţiei
confidenţiale şi secrete.
Verificarea încăperilor oficiilor (inclusiv a organelor de drept) şi a terenurilor în scopul
descoperiri scurgerilor de informaţii (prezenţa unor dispozitive de radio-emisie şi înregistrare,
conectarea criminală la reţelele telefonice şi electrice etc.) se realizează cu aplicarea aparatelor
electronice de locaţie ne liniară («Онега», «Обь-3», «Гусар» ş.a.).
Acestea sunt destinate pentru descoperirea microfoanelor ascunse („жучки”), a dispozitivelor
explozive ghidate de la distanţă, altor obiecte cu incorporări de radioelemente sau scheme
electronice (telefoane mobile, ceasuri electronice, dictafoane etc.)5.
Substanţe şi reactivi chimici de detecţie a urmelor de natură organică: Spre exemplu, pentru a
releva urme digitale latente, se aplică cianocrilaţi, diverse prafuri, soluţii de ninhidrină, alloxan;
resturile de sânge se depistează cu ajutorul soluţiei de luminol, a plăcilor indicatoare “Гемоцвет-
1”, “ГемоФан”, a apei oxigenate, a reactivului “Воскобойников”, urmele de spermă pot fi
detectate cu aplicarea lamelelor indicatoare „Фосфотест”.

5
Настольная книга следователя. Под ред. А.И.Дворкина. М: Экзамен, 2006, с.155.

17
 În activitatea specială de investigaţii se folosesc pe larg compoziţiile chimice speciale
pentru crearea urmelor artificiale (marcarea obiectelor). Astfel de compoziţii dacă nimeresc pe
haine, încălţăminte, corpul omului produc efecte de colorare greu de înlăturat prin spălare, de
aceea ele se aplică pe ambalaje, bani, documente în scopul descoperirii infracţiunilor de
mituire, a căilor de comercializare a obiectelor furate etc. Pentru a spori eficacitatea acestor
reactive, ele sunt introduse în dispozitive de împrăştiere – numite “capcane chimice active”;
„capcanele chimice pasive”.
5.3.2. Mijloace de fixare
Fixarea este un element important al procesului de colectare a probelor. Distingem fixarea
procesuală şi fixarea tehnică a stărilor de fapt şi a urmelor infracţiunii.
Prima vizează descrierea deplină şi exactă în procesul-verbal a tuturor activităţilor desfăşurate
în cadrul acţiunii de urmărire penală, a metodelor şi mijloacelor utilizate şi a rezultatelor
obţinute.
A doua cuprinde utilajul şi procedeele tehnice de înregistrare şi modelare a obiectelor şi
însuşirilor acestora. Cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice se completează substanţial
principalul mijloc de fixare procesuală – procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală.
Fixarea fotografică şi videoînregistrarea se realizează cu cele mai noi tehnici, inclusiv digitale
din dotarea specialiştilora IGP a MAI RM, precum şi cu accesoriile lor (filtre, rigle gradate,
ecrane etc.).
Fixarea tehnică presupune şi alcătuirea diferitelor schiţe, desene, crochiuri cu folosirea largă a
instrumentelor de măsurare (rigle, şublere, micrometre, benzi metrice, echere, busole ş.a.). În
cazul modelării unor urme de adîncime se aplică plastelina, ceara, parafina, ghipsul, substanţe
polimerice ş.a. În anumite situații, pentru localizarea și fixarea locului faptei poate fi folosit și
sistemul de poziționare globală (GPS).
5.3.3. Metode şi mijloace de ridicare a urmelor infracţiunii
Modalitatea optimală de ridicare a urmelor infracţiunii este luarea lor împreună cu obiectul
purtător de urme sau cu o parte a acestuia. În cazul încare acest lucru este imposibil de efectuat,
în funcţie de starea şi natura urmelor, acestea fie că se mulează (dacă urma este de adâncime), fie
că se copie (dacă urma este de suprafaţă). În aceste scopuri se foloseşte un instrumentariu
difersificat (trusă cu instrumente, foarfece, diamant de tăiat sticlă, pinsete, pipete, eprubete,
ghips, substanţe polimerice, peliculă dactiloscopică ş.a.).
5.3.4. Trusele criminalistice
Acestea cuprind minimul de instrumente, materiale şi substanţe necesare cercetării locului
faptei, percheziţiei şi altor acţiuni de urmărire penală.
După natura echipamentului trusele pot fi divizate în două grupe:
a) truse universale, menite efectuării principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice
(depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor, executarea mulajelor, diferitelor măsurări şi marcări ale
obiectelor, realizarea schiţelor, amprentarea persoanelor şi cadavrelor ş.a.);
b) truse cu destinaţie specială, care conţin un instrumentar mai redus, menite unor operaţiuni
concrete (amprentarea persoanelor şi a cadavrelor; tualetarea cadavrelor, complete de procesare a
microurmelor, a urmelor de miros ş.a.) sau destinate anumitor subiecţi (specialistul-criminalist,
inspectorul poliţiei rutiere etc.).
5.3.5. Laboratoarele criminalistice mobile
Acestea, de regulă sunt instalate pe automobile si dotate cu utilaj şi aparatură mai complexă
ce permite a realiza atât operaţiunile tradiţionale de cercetare a locului faptei, cât şi examinarea
preliminară a urmelor la faţa locului (interpretarea) în scopul obţinerii informaţiei pentru
descoperirea infracţiunii pe urme proaspete.
Principalele compartimente ale laboratorului sunt: de cercetare a diferitor tipuri de urme; de
examinare a cadavrelor; secţia detectoarelor; foto-audio-videoaparaturii; a mijloacelor de

18
iluminare, legătură şi semnalizare; trusa de instrumente; setul de mijloace pentru asigurarea
securităţii (stingător de foc, mască antigaz, trusă farmaceutică de prim-ajutor, scafandru ş.a.).

5.4. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor infracţiunii

Examinarea urmelor şi altor materiale de probă descoperite, fixate şi ridicate din scena
infracţiuni poate fi realizată atât în plan operativ (neprocesual) pentru a obţine informaţi
preliminare de căutare a făptuitorului şi lămuririi altor împrejurări, cât şi prin intermediul
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor, care poartă caracter procesual.
În primul caz examinările, de regulă se efectuează de către organul de urmărire penală, asistat
adeseori de specialişti, aplicându-se doar mijloace şi metode ce nu modifică însuşirile şi
integritatea obiectelor examinate (lupe, miroscoape, dispoztive de alcătuire a fotorobotului,
poligraful ş.a.)
Cât priveşte constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice, acestea prezintă un
gen mult mai complex de examinare ce necesită mijloace tehnice de laborator, staţionare
(microscoape de comparaţie dotate cu camere digitale, microscoape biologice, metalografice,
electronice cu baleiaj, aparate videospectrale VSC-5000, cromatografe, capturatoare de gloanţe
ş.a.).
De menţionat că în prezent criminalistica dispune de numeroase şi variate mijloace de
expertizare a urmelor ce sunt, în mare parte, bazate pe metode fizice, chimice, fizico-chimice,
biologice etc. În procesul cercetărilor de expertiză alegerea metodei şi, respectiv, a mijloacelor
tehnice concrete este condiţionată de natura obiectelor examinate şi scopul cercetării.
Mai frecvent se folosesc următoarele metode:
Microscopia optică, care permite a efectua cercetări atât în lumina incidentă (obiectele
opace), cât şi la cea penetrantă (obiectele transparente). Tot mai larg experţii aplică şi
microscopia în lumină polarizată pentru identificarea sau diferenţierea structurii unor fibre
naturale sau chimice, a substanţelor cristaline ş.a.
În laboratoarele criminalistice se folosesc microscoape biologice, stereoscopice,
metalografice, de comparaţie ş.a. Ultimele permit confruntarea simultană a detaliilor
microreliefului a două obiecte (spre exemplu, glonţul extras din cadavru şi glonţul tras din
pistolul ridicat de la persoana bănuită).
Microscopia electronică permite a examina urmele cu un grosisment ce depăşeşte o sută de
mii de ori. Mai frecvent se utilizează microscopul electronic cu baleiaj (scanning). Imaginea în
acest tip de microscop se formează de un fascicul foarte fin de electroni, care baleiază (“mătură”)
suprafaţa, oferind claritate obiectului în profunzime şi o imagine spaţială pefectă.
Analiza spectrală este bazată pe examinarea spectrelor de lumină a substanţelor, plasate în
flacăra arcului voltaic. Prin această metodă se determină substanţa necunoscută, compoziţia ei
chimică (particule de sol, lac şi vopsea, carburanţi, lubrifianţi ş.a.).
Analiza luminiscenţei este întemeiată pe capacitatea unor substanţe de a lumina sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete sau infraroşii. Fixarea luminiscenţei se efectuează vizual sau cu ajutorul
transformatoarelor optico-electronice (“ЭОП”). Se aplică pentru a detecta o eventuală înlăturare
de text, pete invizibile de sânge, de spermă, de ulei în urmele de împuşcătură ş.a.
Metodele cromatografice au obţinut răspândire, aplicându-se in scopul determinarii
substanţelor ce formează amestecuri complexe în urma separării lor selective pe un absorbant. În
funcţie de modul de separare distingem cromatografie pe hîrtie, în strat subţire, în fază gazoasă
ş.a. Aceste metode sunt utilizate în investigaţiile produselor alimentare, a substanţelor toxice,
stupefianţilor, carburanţilor, lubrifianţilor, cernelurilor ş.a.
Gama metodelor şi mijloacelor de analiză aplicată în condiţii de laborator este mult mai largă.
Ofiţerii de urmărire penală, lucrătorii operativi au datoria profesională de a cunoaşte
principalele metode şi mijloace de examinare a probelor astfel, încât să ştie cum să solicite
prin expertiză rezolvarea problemelor apărute şi să aprecieze corect concluziile expertului.

19
 Fig. 2. Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Ce trebuie de înțeles prin tehnica criminalistică?
2. Clasificați metodele și mijloacele tehnico-criminalistice aplicate în practica judiciară.
3. Formulați o definiție a asistenței tehnico-criminalistice de descoperire a infracțiunilor.
4. Enumerați bazele juridice de utilizare a mijloacelor tehnico-criminalistice?
5. Care sunt principalele mijloace de colectare a mijloacelor materiale de probă?.
6. Care sunt metodele și mijloacele tehnico-criminalistice folosite la expertizare probelor?
7. Care sunt echipamentele cuprinse în trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil?

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Badia A. Mijloace tehnico-criminalistice aplicate la cercetarea locului faptei. Chișinău: Tip. Centrală,
2018; - Golubenco Gh., Colodrovschi V. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor.
Chişinău: Tip. Centrală, 2010; - Белкин Р. С. Курс советской криминалистики. Криминалистические
средства, приемы и рекомендации. М., 1979. Т. 3; - Гончаренко В. И. Научно-технические средства

20
в следственной практике. Киев. 1984; - Грамович Г. И. Основы криминалистической техники.
Минск, 1981; - Грамович Г. И. Научно-технические средства: современное состояние, эф-
фективность использования в раскрытии и расследовании преступлений. Минск, 1999; - Ищенко Е.
П. Использование современных научно-технических при расследовании уголовных дел.
Свердловск, 1985; - Вандер М.Б. Применение научно-технических средств при расслeдовании
преступлений. СПб: Санкт-Петербургский юрид.институт генеральной прокуратуры РФ, 2000.

7. FOTOGRAFIA ȘI AUDIO-VIDEOÎNREGISTRAREA CRIMINALISTICĂ

7.1. Apariţia, însemnătatea şi rolul fotografiei criminalistice la investigarea infracțiunilor. 7.2.
Metodele şi procedeele fotografiei de înregistrare. 7.3. Genurile fotografice şi particularităţile
fotografierii unor obiecte. 7.4. Fotografia criminalistică de examinare. 7.5. Aplicarea audio-
videoînregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală.

7.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice

Fotografia a apărut mai mult de un secol şi jumătate în urmă graţie descoperirilor francezilor
J.Niepse (a.1826) şi L.Daguerre(a.1839), care au reuşit să obţină primele imagini optice.
O contribuţie semnificativă la acest capitol şi-au adus-o englezul W.Talbot, care a creat
procesul negativ-pozitiv umed, pus la baza fotografiei clasice contemporane, americanul
G.Eastman, care a înlocuit plăcile de sticlă cu peliculă flexibilă (a.1884), aparatele de format mic,
încărcate cu această peliculă, fiind puse pe piaţă de firma americană “Kodak” în a.1898, fapt, care
a pregătit astfel, solul pentru apariţia chinofilmului.
În scurt timp după descoperirea fotografiei în Franţa, mai pe urmă şi în Belgia, Suedia s-au
făcut încercări de a utiliza fotografia în scopul înregistrării infractorilor şi în descoperirea
infracţiunilor. În practica organelor de urmărire au început să se folosească fotoalbumurile cu
pozele infractorilor. Poliţia SUA pe larg utiliza aşa numita „galerie a ticăloşilor” („gallery
Rogues”) ce conţinea fotografiile recidiviştilor şi suspecţilor în comiterea infracţiunilor, păstrate
în scopuri de identificare (Th. Byrnes, New York) 6. Acest fapt a avut o mare însemnătate pentru
consolidarea cunoştinţelor criminalisticii ca ştiinţă, manifestăndu-se ca suport tehnic al acestei
ramuri, adaptate la necesităţile judiciare de către francezul A.Bertillon după 1879, care a elaborat
reguli de fotografiere şi utilaj special: cameră de format mare pentru fotografierea cadavrelor şi a
locului faptei; scaun special pentru a standardiza procesul de fotografiere a persoanelor la scara
1:7 ş.a. Însă începuturile fotografiei criminalistice sunt legate şi de numele savantului rus E.
Burinski, întemeetor al fotografiei judiciare de examinare a probelor, în particular a metodei
separtoare de culori şi de sporire a contrastului.
Fotografia judiciară ca sistem “de metode fotografice ştiinţific fundamentate, aplicate în
scopul descoperirii infracţiunilor şi prezentării instanţelor judecătoreşti a materialelor de probă
ilustrative” a fost prezentată pentru prima dată în monografia cunoscutului criminalist rus
S.Potapov “Fotografia judiciară” în a.1926, reeditată în a.1936.7
De-a lungul anilor, tehnicile de realizare a imaginilor fotografice au evoluat simţitor în
direcţia creşterii calităţii şi operativităţii obţinerii lor. Pe lângă fotografia clasică, în care aparatul
fotografic foloseşte film negativ cu emulsia sensibilă, copiat ulterior pe hârtie fotografică, a
apărut fotografia obţinută prin tehnica “Polaroid” ce permite obţinerea în direct a imaginii
pozitive, tehnica „video” în care aparatul, pentru obţinerea imaginii foloseşte bandă magnetică
specială.
Etapa contemporană de dezvoltare a fotografiei în aspect practic este dominată de aplicarea
masivă a tehnologiilor informaţionale compiuterizate. Apariţia fotoaparatelor şi camerelor de luat
vederi digitale a lărgit considerabil posibilităţile fotografiei criminalistice de înregistrare şi de

6
Rogues gallery. http://en.wikipedia.org./wiki/Rogues_gallery
7
Потапов С. Судебная фотография. M: Советское законодательство, 1936, с.3.

21
examinare a probelor. A devenit posibil de transformat imaginile obiectelor în formă comodă
pentru procesarea lor compiuterizată, de a obţine copii pe un spectru larg de suporturi (CD,
DVD, purtători magnetici, USB, file de hârtie etc.)
Actualmente fotografia criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, procedee şi mijloace tehnice necesare fotografierii în cadrul acţiunilor de
urmărire penală, operative de investigaţii, precum şi în examinările de expertiză a materialelor
de probă.
Fotografiile anexate la procesele-verbale a acţiunilor de urmărire penală permit a percepe
clar şi evident stările de fapt din scena infracţiunii, de la locul percheziţiei, experimentului de
urmărire penală etc. Acestea sunt capabile să completeze semnificativ procesl-verbal, întrucât
fixează toate obiectele şi caracteristicile lor prinse de obiectivul aparatului. În procesul de
expertizare a probelor, fotografia permite nu numai înregistrarea obiectelor dar şi evidenţierea
caracteristicilor invizibile ale acestora.
Deci, avantajele fotografiei, de rând cu caracterul lor ilustrativ şi demonstrativ, prezintă
rapiditatea şi exactitatea fixării obiectelor şi detaliilor acestora. Deaceea, fotografia a obţinut o
răspândire largă în activitatea organelor de drept.
În calitate de obiecte ale fotografiei criminalistice sunt probele materiale ce cad în orbita
infracţiunii, urmele şi diversele obiecte-corp delict din câmpul infracţional, stările de fapt şi
elementele componente ale ambianţei locului faptei etc. Mijloacele fotografice sunt ansamblurile
de tehnici şi dispozitive folosite atât în procesul de fotografiere, cât şi cele aplicate pentru
obţinerea pozelor resective (fotoaparate, inclusiv digitale, fotoaccesorii, fotomateriale etc.
Sistemul fotografiei criminalistice cuprinde metodele de fotografiere, procedeele şi genurile
fotografice.
Metodele fotografice prezintă ansamblu de reguli şi recomandări privind alegerea mijloacelor
fotografice şi a condiţiilor de fotografiere care asigură obţinerea pozelor ce satisfac anumite
scopuri. În funcţie de aceste scopuri se desting două varietăţi: fotografia de fixare (fotografia
operativă) şi fotografia de examinare (fotografia de expertiză).
Cu ajutorul fotografiei de fixare se efectuează înregistrarea obiectelor vizibile cu ochiul
neînarmat, pe când fotografia de examinare se aplică pe larg în cadrul efectuării expertizelor şi
constatărilor tehnico-ştiinţifice a probelor în cazurile, în care este necesar a releva şi a fixa
inclusiv caracteristicile slabvizibile sau invizibile ale obiectelor (spre exemplu, fotografierea în
radiaţii ultraviolete, infraroşii sau microfotografia ş.a.).
În aceste scopuri se folosesc fotoaparate speciale, dar şi obişnuite preluate din fotografia
generală. Pozele obţinute se anexează la procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală
respective şi sunt privite ca fotodocumente ce deţin forţă probantă în rezolvarea cauzelor
judiciare.
Procedeele de fotografiere cuprind ansambluri de reguli privind alejerea corectă a poziţiei,
direcţiei şi distanţei de fotografiat. În acest sens se cunosc următoarele procedee: fotografia de
orientare, de schiţă, a obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu, care se aplică la
realizarea diverselor acţiuni de urmărire penală.
Genurile fotografice sunt îmbinările de metode şi procedee fotografice aplicate în cazurile de
fixare a anumitor obiecte cu semnificaţie criminalistică. În acest sens distingem fotografia la faţa
locului, la percheziţie, la reconstituirea locului faptei, a experimentului în urmărire penală,
fotografia cadavrelor, a persoanelor în viaţă, a documentelor, a urmelor şi altor materiale de
probă.

7.2. Metodele şi procedeele fotografiei de fixare

Luând în consideraţie scopurile şi sarcinile fotografiei de fixare, în practica criminalistică
sunt folosite metode panoramice, de măsurătoare fotografică, de reproducere, fotografia
semnalmentelor (signalitică), stereofotografia şi macrofotografia.
Fotografia panoramică constă în fixarea consecutivă a obiectului sau locului de o întindere
mare în plan orizontal sau vertical, pozele obţinute fiind montate într-o singuă imagine de

22
ansamblu care este şi panorama fotografică a obiectului. În aceste scopuri se aplică fotoaparate
speciale cu obiectiv rotativ (“Горизонт”), sau aparate obişnuite prin două tehnici: panoramă
circulară şi panoramă liniară.
Panorama circulară presupune fotografierea obiectului dintr-un punct comod. Fotoaparatul
se roteşte succesiv în jurul axei verticale (panorama orizontală), sau în jurul axei orizontale
(panorama verticală). La panoramă se recurge în cazul în care locul faptei are o suprafaţă destul
de mare iar obiectele şi construcţiile din zona respectivă nu crează impedimente în acest sens.
Panorama liniară presupune strămutarea fotoaparatului paralel obiectului de fotografiat şi de
la o distanţă nu prea mare de la acesta. Se aplică în situaţiile, în care este necesar a fixa stările de
fapt a locului de o întindere mare, dar limitată în lăţime.
Panoramele circulare şi liniare se execută cu respectarea următoarelor cerinţe generale:
-fotografierea se realizează cu ajutorul stativului sau a unui suport solid, ori cu aparatul în
mâini; -se respectă linia unică a orizontului şi se determină o zonă de suprapunere a cadrelor
pentru a efectua montajul ulterior al imaginii de ansamblu; - fotografiile se realizează la
aceeaşi scară cu densitate optică uniformă a fotografiilor.
Măsurătoarea fotografică cu rigla gradată denumită uneori şi fotografia la scară asigură
obţinerea datelor privind dimensiunile obiectelor imaginate şi a detaliilor acestora.
Măsurătoarea în cauză se realizează cu ajutorul riglelor gradate care se aşează paralel şi cât
mai aproape de obiect în acelaşi plan cu suprafaţa măsurată. Aparatul de fotografiat se
instalează strict perpendicular pe mijlocul suprafeţi obiectului de fotografiat, acesta fiind
iluminat lateral sau din spatele aparatului.
Măsurătoarea fotografică cu banda gradată se aplică când este necesar să se fixeze
porţiuni de teren întinse sau încăperi cu determinarea distanţei dintre obiectele dispuse în
profunzime. În calitate de bandă gradată se folosesc materiale plastice sau pânze cu elemente
dimensionale în formă de pătrate colorate alternativ în alb şi negru, dimensiunea laturei fiind
strict determinată de distanţa focală a obiectivului aparatului (50mm sau dublul acesteia - 100
mm). În cadrul fotografierii se respectă unele reguli: aparatul se instalează în aşa mod ca axa
obiectivului să fie strict paralelă suprafeţei de fotografiat; punctul iniţial al bandei gradate
desfăşurate în spaţiul ce urmează a fi fotografiat, trebuie să se afle strict sub centrul optic al
obiectivului, poziţie care poate fi verificată cu ajutorul unui fir cu greutate.
Stereofotografia se realizează cu ajutorul unor aparate speciale şi dispozitive care permit
înregistrarea subiectului concomitent prin două obiective sincronizate, îndepărtate la distanţa
de 65 mm între axele lor optice ce asigură obţinerea pozelor ce permit perceperea celei de a
treia dimensiuni – profunzimea. Imaginile privite prin dispozitive speciale oferă senzaţia
efectului vederii în spaţiu. Această metodă este destul de complexă, de aceea ea se aplică
foarte rar şi, de regulă, pentru fixarea stărilor de fapt privind cauzele legate de explozii,
incendii, catastrofe când există o concentraţie mare de urme şi diverse obiecte cu semificaţie
criminalistică.
Fotografia de reproducere constituie un sistem de procedee ce permit obţinerea unor
fotocopii de pe obiecte plane (înscrisuri, schiţe, dactilograme, desene, fotografii, etc.). O astfel
de fotografiere se realizează cu respectarea regulilor fotografiei la scară, folosindu-se diverse
instalaţii, inclusiv și de tip „Ularus”, „C-64”, „MRKA”, “KP-8M” ş.a. De menţionat însă, că cu
dezvoltara largă a tehnicii „Xerox”, această metodă fotografică este aplicată tot mai rar.
Fotografia semnalmentelor (signalitică) se execută pentru a fotografia persoanele în
viaţă, precum şi cadavrele cu scop de înregistrare, recunoaştere şi identificare. Fotografia
signalitică a cadavrului poate fi realizată atât la faţa locului, cât şi la morgă, în toate cazurile
după o toaletare preventivă a cadavrului.Dacă acesta este necunoscut se realizează fotografia
anfas, profilul drept şi stâng, pavilionul urechii şi semnele particulare de pe tot corpul lui.
Două din fotografiile signalitice ale persoanelor în viaţă se execută până la brâu la scara 1:7
(profilul drept şi din faţă). A patra fotografie fixează ţinuta întregului corp a persoanei din
poziţia anfas.
23
 Macrofotografia – o metodă de fotografiere a obiectelor mărunte la mărimi naturale sau cu
o mărire neînsemnată fără a utiliza microscopul (urme digitale, tub-cartuşe, glonţi etc.). În acest
scop se folosesc aparatele cu oglindă (tip “Zenit”) cu inele prelungitoare sau aparatele digitale,
folosindu-se „zoom”-ul acestora.
Pentru a obţine un tablou deplin şi clar privind particularităţile obiectelor fotografiate,
spaţierea lor reciprocă se aplică diverse procedee de fotografiere, executate de la diverse
distanţe şi puncte de fotografiat. Cele mai uzuale, folosite aproape în toate acţiunile de urmărire
penală, inclusiv cercetarea la faţa lociului, în care acestea se aplică mai deplin sunt: de orientare,
de schiţă, a obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu.
Fotografia de orientare este fixarea locului desfăşurării acţiunii de urmărire penală împreună
cu împrejurimile acestuia (construcţii, drumuri, stâlpi etc.), elemente care se manifestă ca repere
pentru a determina ulterior locul exact al evenimentului care a avut loc. O astfel de fotografie se
realizează prin panoramă liniară sau circulară, locul faptei plasându-se în partea centrală a
panoramei. În cadrul acestor fotografieri uneori se folosesc obiective cu distanţe focale scurte,
realizate din puncte îndepărtate de locul fotografiat, sau de la înălţimi (clădiri, coline etc.).
Alteori, în caz de aviacatastrofe se foloseşte elicopterul.
Fotografia schiţă serveşte pentru fixarea obiectului (locul de desfăşurare a acţiunii de
urmărire penală) fără cadrul înconjurător şi cuprinde partea cea mai importantă – locul faptei.
Acest procedeu se realizează de la o distanţă mai mică comparativ cu fotografia de orientare,
uneori din puncte diametral opuse, încât pozele să se completeze reciproc pentru a crea o
imagine deplină a locului faptei, a percheziţiei sau experimentului în urmărirea penală etc.
Fotografia obiectelor principale (de nod) este destinată fixării celor mai importante sectoare
a locului faptei: cadavrul, mijloacele de transport, urmele de mâini, de picioare, etc. Spre
exemplu, în cauzele de furt prin efracţie se vor fixa spărturile din pereţi, uşi, zonele cu lucrurile
împrăştiate. În cazul percheziţiei se vor fotografia ascunzişurile şi conţinutul lor, în cadrul
experimentelor – anumite etape sau secvenţe ale acţiunilor desfăşurate.
Fotografia de detaliu se efectuează în scopul fixării unor detalii şi obiecte izolate (unealta
infracţiunii, glonte, tub-cartuş, urmă de încălţăminte etc.) ce necesită o examinare deosebită,
realizându-se, după regulile fotografiei la scară.
Procedeele de orientare şi de schiţă se efectuează la începutul acţiunilor de urmărire penală
(cercetarea la faţa locului, experimntul ş.a.), pe când fotografia de nod şi de detaliu - pe parcursul
acestora, când se determină cu aproximaţie însemnătatea criminalistică a urmelor şi obiectelor
din scena infracţiunii.

7.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte

Fotografia se aplică practic în cadrul efectuării tuturor acţiunilor de urmărire penală.
În procesul de cercetare a locului faptei este necesar a fixa atât vederea generală a stărilor de
fapt, cât şi particularităţile obiectelor, uneltelor, urmelor infracţiunii, a cadavrului etc., aplicându-
se toate procedeele fotografice particulare: de orientare, de schiţă, de nod şi de detaliu. În astfel
de cazuri o complexitate sporită prezintă fotografia de detaliu a obiectelor şi urmelor, care
trebuie să fie destul de clară, încât să ofere posibilitatea de a le recunoscute după fotografie.
De aceea se recurge la sensibilizarea contrastului caracteristicilor obiectelor fotografiate.
Spre exemplu, urmele de mâini slabvizibile sau invizibile se tratează cu prafuri dactiloscopice,
reactive chimice, se aplică metode şi procedee speciale de fotografiere.
Spre exemplu, urmele lăsate de desenul antiderapant al pneurilor automobilului, cărarea de
paşi a infractorului se fotografiază prin metoda panoramei liniare, aşezând alăturea şi în acelaşi
plan banda gradată. Atenţie sporită se acordă iluminării obiectelor ce urmeazăa fi fotografiate,
aplicându-se de regulă două surse: una – directă, pentru iluminarea generală, alta – laterală,
pentru evidenţierea detaliilor obiectului.

24
 Obiectele cu suprafeţe lucitoare (pistol, cuţit, capota autoturismului) se fotografiază cu
aplicarea unor ecrane albe, ce vor reflecta lumina de la sursele suplimentare, înlăturând astfel
luciul nedorit al acestor obiecte.
Cadavrul se fotografiază la locul descoperirii acestuia, mai întâi aplicându-se procedeul
schiţă, apoi prin fotografia de nod - din trei puncte: din părţile laterale şi de sus. Este important
să fixăm întâi de toate poza şi aspectul general al cadavrului. În cazul detectării unui cadavru
dezmembrat fiecare şin părţile lui se fotografiază la locul descoperirii lor. Faţa cadavrului se
fotografiază după regulile fotografiei signaitice, fixându-se semnalmentele frapante (tatuaj,
cicatrice, aluniţe ş.a.)
În cazul exhumării cadavrului se fotografiază succesiv imaginea generală a mormântului,
sicriul în mormânt şi sicriul extras din mormânt, precum şi cadavrul după deschiderea capacului
sicriului.
În cazul examinării corporale a persoanelor fotografia urmăreşte scopul de a fixa pe corpul
victimei urme ale infracţiunii sau semne particulare. În acest caz este important a respecta
normele eticii. Este inadmisibilă fotografierea corpului dezgolit integral, ci doar a unor părţi ale
acestuia.
Fotografierea în cadrul percheziţiei se realizează în scopul fixării stărilor de fapt, a
procesului şi rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală: încăperea, ascunzişurile depistate,
conţinutul lor. Este obligatoriu să se fixeze obiectele care nu pot fi păstrate la dosarul penal,
precum muniţiile, valuta, armele, etc.
La prezentarea spre recunoaştere fotografia urmăreşte scopul de a fixa în mod ilustrativ
obiectele ce urmează a fi recunoscute (persoanele, animalele, obiectele etc.), a mersului şi
rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală. Obiectele prezentate spre recunoaştere se
fotografiază mai întâi toate împreună, iar apoi obiectul recunoscut se fixează aparte după regulile
de fotografiere în detaliu sau cu respectarea regulilor fotografiei signalitice. Fotografiile
persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedural vor fi anexate în mod
obligatoriu la procesul-verbal.
Fotografierea în cadrul experimentului de urmărire penală are la fel scopul de a imagina
unele etape mai importante a acestui proces şi rezultatele experimentelor efectuate în cadrul lui.
Fotografiile obţinute se sistematizează conform etapelor desfăşurării acţiunii de urmărire penală
şi a experimentelor efectuate.
Fotografia la verificarea declaraţiilor la faţa locului se realizează în scopul fixării evidente a
porţiunilor de teren sau a anumitor obiecte indicate de persoanele audiate, itinerarul deplasării
participanţilor la această acţiune de urmărire, indicat de persoana, depoziţiile căreia se verifică.
Pe parcursul mişcării se aplică, de regulă fotografia schiţă.
Fotografiile ce reflectă procesul şi rezultatele acţiunilor de urmărire penală prezintă
fotodocumente, se realizează în formă de planşe anexate la procesul-verbal. Faptul executării lor
se consemnează în procesul-verbal respectiv.
Fotografiile pe planşă, fie că se printează, fie că se lipesc în ordinea ce corespunde
succesiunii descrierii obiectelor în procesul-verbal, se numerotează consecutiv şi uniform,
făcându-se inscripţiile de rigoare ce concretizează obiectul şi locul fotografierii. Fiecare poză se
certifică cu impresiunea de ştampilă în aşa mod ca o parte a impresiunii de ştampilă să fie pe
formularul tabelului, iar alta pe fotografie. Planşa trebuie să poarte o denumire unică, se
semnează de către ofiţerul de urmărire penală şi persoana care a excutat fotografierea.
Pe ultima filă a planşei se încleie un plic în care se plasează suportul electronic (negativele
sau, eventual – cardul de memorie al camerei digitale), acesta certificându-se cu semnătura şi
ştampila organului de urmărire penală.

7.4. Fotografia criminalistică de examinare

Fotografia de examinare a căpătat o răspândire largă la efectuarea expertizelor şi a
examinărilor criminalistice preliminare a urmelor la faţa locului. Cu ajutorul ei este posibl a
releva şi a fixa caracteristicile obiectelor ce nu sunt accesibile ochiului neînarmat,

25
 soluţionându-se mai frecvent următoarele sarcini: - fixarea obiectelor examinate sau a
fragmentelor acestora cu o mărire considerabilă, ceea ce permite a demonstra convingător şi
ilustrativ caracteristicile lor particulare; - relevarea şi fixarea elementelor invizibile ale
urmelor şi obiectelor supuse examinării.
Examinările fotografice se efectuează cu aplicarea unor metode speciale: micro şi
macrofotografia, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia în radiaţii
invizibile ş.a.
Microfotografia după cum şi reiese şi din denumire se realizează cu utilizarea
microscopului. Prin microfotografie se fixează detaliile obiectului examinat cu un grosisment
mai mare de 10x, adică practic imperceptibile ochiului uman. Spre exmplu, urmele de pe gloanţe
şi tub-cartuşe se fotografiază cu un grososment de 20 x -30x, fibrele de hârtie, ţesut, carton - 200 x
- 300 x, microstructura grafismelor de cereală, creion – peste 400 x. Aplicarea microfotografiei
permite a soluţiona sarcini de identificare şi de diagnostică criminalistică.
Fotografia de contrast şi separatoare de culori se utilzează pentru a releva şi a fixa texte
slabvizibile înlăturate chimic sau acoperite cu cerneală, ori create prin apăsare, înscrisuri şterse
sau stinse, precum şi a urmelor de mâini, de încălţăminte, de efracţie etc.
Există două genuri de contrast: contrastul de intensitate şi contrastul de culoare.
O varietate a contrastului de intensitate constituie contrastul de umbre ce apare în cadrul
evidenţierii neuniformităţilor microreliefului suprafeţei prin iluminarea obiectului sub un unghi
ascuţit. Pentru a amplifica contrastul de intensitate se folosesc materiale fotografice contrastante,
precum şi procedeul suprapunerii imaginilor fotografice.
Amplificarea contrastului de culoare se realizează în cazurile, în care este necesar a
diferenţia obiectele de aceiaşi culoare, dar de diferite nuanţe (o pată de sânge pe o cămaşă de
culoare roşie etc.). În lumina zilei pata de sânge este aproape imperceptibilă, însă dacă în faţa
obiectivului aparatului instalăm un filtru de lumină de culoare roşie, acesta va lăsa să treacă doar
razele roşii, reflectate de cămaşă, ceea ce va permite să evidenţiem diferenţa dintre nuanţa urmei
şi culoarea suportului.
Alt exemplu: pe o filă de hârtie îngălbenită se observă text decolorat executat cu trăsături
albastre. În această situaţie, este necesar a amplifica acţiunea unei culori şi a diminua acţiunea
alteia. Dacă vom instala în faţa obiectivului un filtru galben şi vom fotografia obiectul în raze
galbene, trăsăturile albastre ale textului se vor evidenţia întunecate pe fundal deschis, şi invers,
dacă vom instala filtru abastru, vom obţine pe fotografie trăsături deschise pe fundal întunecat.
Fotografia în zona invizibilă a spectrului de lumină permite a releva şi a fixa imagini ce nu
pot fi observate în lumina zilei.
Fotografia în radiaţii infraroşii, datorită capacităţii lor puternice de străbatere, este pe larg
folosită în criminalistică pentru relevarea urmelor de împuşcătură cu stabilirea distanţei de la
care s-a tras, citirea unor texte acoperite, refacerea textelor de pe înscrisurile arse sau stinse,
descoperirea tatuajelor înlăturate pe corpul persoanelor ş.a.
Fotografia în radiaţii ultraviolete se efectuează pentru a depista urmele unor texte înlăturate
prin corodare, decolorate sau stinse, pentru citirea unor texte criptografice, pentru diferenţierea
particulelor de sticlă cu compoziţie chimică diferită, a bijuteriilor din minerale transparente, a
urmelor lăsate de carboranţi şi lubrifianţi, sânge, salivă şi alte eliminări ale organismului uman.
Fotografia în raze Roentghen, gamma-beta radiaţii se realizează fără fotoaparat, cu aplicarea
unor instalaţii speciale sau izotopi radioactivi (cobaltul, iridiul radioactivi), care generează
radiaţiile sus-menţionate ce posedă o capacitate sporită de penetrare a corpurilor (examinarea
unor genţi, valize suspecte, dispozitive explozive camuflate, fără ca ele să fie demontate etc.).

7.5. Aplicarea audio-videoînregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală

Evoluţia mijloacelor şi metodelor de videoînregistrare au determinat aplicarea lor largă în
criminalistică în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.

26
 Audio-videoînregistrarea criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza
cărora se elaborează metode, mijloace şi procedee de fixare a informaţiei relevante pentru
descoperirea şi cercetaea infracţiunilor.
La fel ca şi fotografia, videoînregistrarea se foloseşte ca mijloc suplimentar de fixare a
procesului şi rezultatelor actelor de urmărire penală. Însă, comparativ cu fotografia, videofilmul
prezintă avantajul surprinderii unor procese şi activităţi în dinamică, în evoluţia lor firească.
Videofonograma facilitează perceperea informaţiei, crează efectul prezenţei la evenimentul care
a avut loc, permite a analiza şi a aprecia starea emoţională a persoanelor înregistrate.
Videofonogramele pot evolua atât în calitate de documente cât şi în calitate de probe materiale (o
imprimare întâmplătoare a comiterii unei crime sau a circumstanţelor acesteia executată de către
cineva cu telefonul mobil sau fixată de sistemele electronice de pază).
Pentru ca aceste materiale să devină probe judiciare în dosarele concrete ele trebuie anexate
printr-o ordonanţă specială a ofiţerului de urmărire penală. Videofonogramele obţinute în cadrul
desfăşurării unor măsuri speciale de investigaţii, pot fi la fel utilizate ca probe dacă acestea au
fost obţinute în ordinea prevăzută de legislaţie.
Dacă organul de urmărire penală a decis să aplice videoînregistrarea el este obligat să
înştiinţeze persoanele interesate şi alţi participanţi ai acţiunii de urmărire penală. În acest scop
poate fi invitat şi un specialist care este avertizat despre răspunderea penală pentru refuzul sau
sustragerea de la îndeplinirea obligaţiunilor de specialist (art. 87 CPP a Republicii Moldova).
Videofonograma, la fel ca şi procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală, trebuie să conţină
partea introductivă, partea de bază şi cea de încheiere.
Indiferent de genul acţiunii de urmărire, partea introductivă este oportun a o începe prin
fixarea îndeaproape a persoanei ce conduce acţiunea respectivă, care se prezintă, specificând
numele, funcţia sa, acţiunea care se desfăşoară, dosarul penal (civil) în cadrul căreia se produce
videoînregistrarea, timpul, locul şi persoana ce o execută. În continuare, ofiţerul de urmărire
penală prezintă consecutiv fiecare dintre membrii participanţi la acţiunea în cauză, lămurindu-le
drepturile, obligaţiunile şi responsabilităţile fiecăruia, precum şi ordinea în care aceasta se va
desfăşura.
Cu aceasta se termină partea introductivă a videofilmului după care, imediat sau după o
pauză se fixează procesul şi rezultatele acţiunii de urmărire penală propriu-zise.
Fixarea se realizează conform unui scenariu, în consecutivitatea în care se desfăşoară
acţiunea de urmărire, procedeele fiind aceleaşi ca şi în cazul fotografierii (de orientare, schiţă, de
nod, de detaliu), însă cu anumite elemente specifice.
Spre exemplu, obiectul central în cadrul înregistrării de orientare poate fi evidenţiat prin
trecerea treptată de la planul general spre un plan mediu, apoi la planul apropiat şi, la necesitate,
spre un plan de detaliu (coţinutul unui ascunziş la percheziţie). În cazul panoramărilor camera se
va roti astfel, încât 90° să se parcurgă în 12-15 sec. Întreruperile în cadrul videoînregistrării
actului de urmărire, sunt, în principiu, inadmisibile, însă practic, inevitabile, deaceea ele vor fi
menţionate în mod special pe videofonogramă, dar şi în procesul-verbal al acţiunii respective
(timpul, cauzele întreruperii ş.a.).
Toate activităţle privind depistarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi altor materiale de probă
trebuie să fie verbalizate (sonorizate) de către ofiţerul de urmărire penală sau specialistul
respectiv.
Partea de încheiere a videoînregistrării se realizează după vizionarea de către participanţi a
videofonogramei şi constă în certificarea de către ei a corectitudinii celor înregistrate, precum şi
declaraţia ofiţerului de urmărire penală despre sfârşitul acţiunii respective.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Care sunt reperele evoluției fotografiei și rolul ei în activitatea de urmărire penală?
2. Caracterizați metodele și procedeele fotografiei de înregistrare.
3. Care sunt procedeele fotografierii cadavrelor, a persoanelor în viață și a urmelor materiale?
4. Care sunt metodele fotografiei de examinare aplicate în cadrul expertizei de laborator?

27
5. Descrieți procedura videoînregistrării locului faptei și a metodelor folosite.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:
- Colectiv. Fotografia judiciară. Bucureşti: Editura Ministerului de interne, 1992; - Душеин С.В. и
др. Судебная фотография СПб.:Питер, 2005; - Ищенко Е.П., Ищенко П.П., Зотчев В.А.
Криминалистическая фотография и видеозапись: Учеб.-практ.пособие. Под ред. проф.
Е.П.Ищенко. М.: Юристь, 1999; - Судебная фотография. Под ред. А.В.Дулова. 2-е изд., испр. и
доп. Мн.: Выш.школа, 1978; - Агафонов В.В., Филиппов А.Г. Криминалистика: Вопросы и
ответы: Уч.пособие. М.: Юриспруденция, 2000; - Справочная книга криминалиста. Отв.
редактор Н.А.Селиванов. М.: НОРМА, 2000.

28