Care este rolul proscomidiei?

areste imaginea.

In practica noastră actuală,proscomidia se săvârşeşte înainte de Liturghie, în altar şi

numai de către preoţi. Participarea mirenilor la ea se reduce - aceasta nu pretutindeni -
la prescura pe care ei o dau personal sau uneori „indirect" printr-o terţă persoană,
împreună cu pomelnicul „pentru cei vii" şi „pentru cei morţi".
Din punct de vedere teologic, proscomidia apare ca ceva deosebit prin slujba ei, care este
o aducere simbolica a jertfei. Pregătirea pâinii euharistice se face ca fiind înjunghierea
Mielului, iar turnarea vinului în potir ca scurgerea sângelui şi a apei din coasta lui
Hristos cel răstignit ş.a. Totuşi, întreaga orânduire simbolică, destul de complexă, nu
înlocuieşte Liturghia, ci este o pregătire.

Apare inevitabil întrebarea: care este sensul acestor simboluri ? Care este legătura
dintre aducerea de jertfa, oarecum «premergătoare", şi aducerea care reprezintă esenţa
Euharistiei? Pentru înţelegerea Liturghiei, întrebările acestea au o valoare covârşitoare,
în timp ce în teologia noastră şcolară ele sunt ignorate; în ceea ce-i priveşte pe liturgişti,
răspunsul lor se reduce la o explicare ce nu spune nimic, recurgând la un „simbolism"
pe care-l socotesc propriu slujirii divine. Liturghia însă, în esenţa ei, înrădăcinată în
întruparea lui Dumnezeu şi descoperită înîmpărăţia lui Dumnezeu venită în putere,
respinge şi exclude simbolul care este opus realităţii. Totuşi, în fiecare zi de-a lungul
secolelor, mii de preoţi, tăind în chip de cruce pâinea euharistică, pronunţă - şi credem
că o realizează cu evlavie şi cu credinţă - cuvintele sfinte: „Junghie-Se (adică se aduce
jertfa) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii"...
Ce înseamnă aceasta? Este numai „un simplu simbol" în care „de fapt" nu se produce,
nu se săvârşeşte nimic, care nu reprezintă nici o „realitate"? Atunci putem întreba din
nou: de ce mai e nevoie de ea? Intrucât proscomidia se săvârşeşte în singurătatea
altarului, în afara prezenţei mirenilor, explicaţia motivării nu poate fi nici pedagogică şi
nici educativă. Şi dacă este aşa, atunci e necesar să lămurim această problemă, deoarece
de ea depinde înţelegerea adevărată a Euharistiei şi a aducerii jertfei ce se săvârşeşte în
ea.

Problema aceasta cere, în primul rând, să cunoaştem cauzele istorice care au determinat
dezvoltarea proscomidiei actuale. Inceputul acestei dezvoltări provine, fără îndoială, din
participarea - vădită pentru creştinismul primar - tuturor membrilor Bisericii în
aducerea Euharistiei. In conştiinţa, în trăirea şi în practica Bisericii primare, jertfa
euharistică se aducea nu numai din partea tuturor şi pentru toţi, ci se aducea de către
toţi şi deci baza şi condiţia ei este aducerea de către fiecare a darului său, a jertfei sale.
Fiecare dintre cei care vin la adunarea Bisericii aduce cu sine tot „ce socoteşte cu inima
sa" (II Cor. IX, 7), ce poate da pentru nevoile Bisericii; aceasta înseamnă pentru
întreţinerea clerului, a văduvelor, a orfanilor, pentru cei pe care îi întreţine Biserica,
pentru ajutorul săracilor, pentru orice binefacere prin care Biserica se realizează pe sine
ca fiind iubirea lui Hristos, ca fiind grija tuturor pentru toţi şi slujirea tuturor cu toate.
Tocmai în această jertfă a iubirii este înrădăcinată aducerea euharistică şi în această
jertfă îşi are începutul; pentru Biserica primară era atât de vădit încât, potrivit unei
mărturii, copiii orfani, care trăiau pe seama Bisericii şi care nu aveau ce să aducă,
participau la această jertfă a iubirii prin aducerea apei.

Slujitorii acestei binefaceri, ai jertfei de iubire erau diaconii în Biserica primară. Aceştia
aveau grijă deosebită nu numai de binefacerile materiale ale comunităţii (grijă care, în
zilele noastre, se reduce aproape în întregime la activitatea diferitelor comitete
bisericeşti), ci tocmai de iubirea care este esenţa vieţii bisericeşti, esenţa Bisericii, ca o
slujire de jertfă lucrătoare a tuturor pentru toţi. Intrucât în Biserica primară locul şi
slujirea fiecăruia în viaţa comunităţii exprimau locul şi slujirea în adunarea euharistică,
pe seama diaconilor era răspunderea de a primi darurile de la cei ce le aduc, spre a
repartiza această aducere - expresia jertfei iubirii - şi a pregăti acea parte din daruri
care urma să alcătuiască „materia" Tainei euharistice. Până în secolul al XlV-lea
inclusiv, proscomidia era săvârşită de către diaconi, iar nu ca acum de către preoţi. Tot
diaconii aduceau Sfintele Daruri proistosului, la începutul „înălţării" euharistice, la
începutul propriu-zis al Euharistiei. Vom vorbi mai departe de schimbarea ce s-a
produs; acum menţionăm că, în vremea noastră, prezenţa diaconului în fiecare
comunitate bisericească a încetat să fie una dintre condiţiile necesare şi vădite ale
plinătăţii vieţii bisericeşti şi diaconia s-a transformat într-o anexă decorativă (mai ales în
slujirile solemne arhiereşti) sau într-o treaptă pentru a primi preoţia. Nu înseamnă
aceasta oare că a slăbit sau chiar a dispărut în noi trăirea Bisericii înseşi, ca fiind iubirea
lui Hristos, si Liturghia, ca expresia şi împlinirea acestei iubiri ?

Treptat, practica familială primară de a participa cu toţii la aducerea Darurilor s-a

complicat şi s-a schimbat. Creşterea rapidă a numărului creştinilor, mai ales după
creştinarea imperiului, a făcut practic imposibilă aducerea - în adunarea euharistică a
Bisericii - a tot ce era necesar pentru binefacerile bisericeşti şi pentru nevoile zilnice ale
comunităţii. Când a fost recunoscută de stat, Biserica a concentrat treptat în mâinile
sale întreaga activitate de caritate a societăţii, astfel încât s-a transformat într-o
organizaţie cu o administraţie complexă. Aceasta a determinat ca adunarea euharistică
să nu mai fie centrul întregii vieţi bisericeşti - a învăţăturii şi a chemării, a binefacerii şi
a conducerii -, ca în Biserica primară. Binefacerea s-a separat cu timpul într-o sferă
deosebită a activităţii bisericeşti şi, în aparenţă, a încetat să depindă de aducerea
euharistică. Aici ne apropiem de punctul principal, pentru a înţelege proscomidia. Ceea
ce a fost evident pentru conştiinţa Bisericii, legătura internă dintre Euharistie şi „jertfa
iubirii", dependenţa uneia de alta, a rămas doar ca un ritual al pregătirii Darurilor,
care nu mai exprimă dependenţa şi legătura lor internă, nu mai este expresia unei nevoi
practice.

Aici avem un exemplu al felului în care se dezvoltă legea liturgică; schimbarea formelor
externe este justificată adesea prin necesitatea de a păstra conţinutul interior, de a
menţine în întregime prioritatea şi identitatea trăirii şi a credinţei Bisericii, în pofida
tuturor modificărilor. Oricât de complicată ar apărea dezvoltarea proscomidiei - cu
specificul „bizantin" - ajunsă în forma ei actuală abia în secolul al XlV-lea, pentru noi
este important că ea a rămas şi rămâne ca o expresie a realităţii din care a crescut, a
rămas ca o mărturie a legăturii organice dintre Euharistie şi Iubire, esenţa însăşi a
Bisericii, şi de aceea jertfele şi aducerile împlinesc în timp şi spaţiu Jertfa lui Hristos.
Astfel, sensul istoric al dezvoltării proscomidiei ne permite să trecem acum la sensul ei
teologic.

Indiferent de cine este adusă „materia" Tainelor euharistice, adică Pâinea şi Potirul,
sensul proscomidiei este că noi îl recunoaştem de la început în ele pe Hristos însuşi,
jertfa iubirii lui Hristos, adusă de noi şi pentru noi în El, Cel care o aduce lui Dumnezeu
şi Tatăl. Faptul că noi cunoaştem dinainte -până la Liturghie - că „materia" este adusă
spre a fi destinată: Pâinea în a fi transformată în trupul lui Hristos şi Vinul în Sângele
lui Hristos, alcătuieşte baza şi condiţia posibilităţii de aducere euharistică.
In adevăr, noi putem sluji Liturghie numai pentru că jertfa lui Hristos este deja adusă şi
în ea este descoperită şi împlinită ideea din veşnicie a lui Dumnezeu despre lume şi om,
despre destinaţia lor; de aceea şi există posibilitatea pentru toţi să devină jertfă lui
Dumnezeu şi, în această jertfă, să-şi afle împlinirea.

Cu adevărat proscomidia este simbol, însă - ca totul în Biserică - este simbolul ce se

împlineşte prin realitatea acelei noi creaţii care întru Hristos deja există, dar care, în
„lumea aceasta", poate fi cunoscută numai prin credinţă şi de aceea simbolurile sunt
transparente numai pentru credinţă. Când ne pregătim pentru Taina euharistică şi
luăm în mâini pâinea şi o punem pe discos, noi ştim deja că pâinea aceasta, ca şi totul în
lume, ca şi lumea însăşi, este sfinţită prin întruparea şi înomenirea Fiului lui Dumnezeu
şi că această sfinţire e restabilită întru Hristos pentru lume - ca posibilitate de a deveni
jertfa lui Dumnezeu, iar pentru om - ca posibilitate de a aduce această jertfa. Prin
aceasta se desfiinţează şi se biruieşte starea de a se considera suficient pentru sine, fapt
care alcătuieşte esenţa păcatului şi care a făcut ca pâinea să fie numai pâine - hrană
muritoare a omului muritor, părtaşă păcatului şi morţii. Intru Hristos, chiar hrana
noastră pământească, ce se transformă în trupul şi în sângele nostru, devine în noi înşine
şi în viaţa noastră aceea pentru ce a fost creată - să fie părtaşă vieţii dumnezeieşti, prin
care tot ce e muritor se îmbracă în nemurire şi moartea este înghiţită prin biruinţă.

După cum jertfa lui Hristos, adusă odată pentru totdeauna, cuprinde în sine totul chiar
până la toate aducerile noastre, care îşi au începutul şi conţinutul în jertfa Lui, tot aşa şi
„proscomidia" este pregătirea Darurilor de până la Liturghie. Esenţa acestei pregătiri,
„raportată" la pâine şi vin - în care suntem aduşi noi înşine şi întreaga noastră viaţă -
este tocmai prefacerea lor în dar şi aducere. Realitatea proscomidiei este că Pâinea şi
Vinul, desemnate a fi jertfa lui Hristos, care includ toate jertfele noastre, ne includ şi pe
noi înşine care ne aducem lui Dumnezeu. De aici decurge caracterul de jertfa al
proscomidiei, pregătirea pâinii ca junghierea Mielului, a vinului ca vărsarea sângelui;
de aici decurge adunarea tuturor în jurul Mielului şi includerea tuturor în jertfa Lui. De
aceea, numai când s-a terminat această pregătire, când totul este referit la jertfa lui
Hristos şi totul este inclus în ea, când ochii credinţei văd pe discos „viaţa noastră
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu", atunci poate începe Liturghia: veşnica aducere a
Celui care S-a adus pe Sine şi în Sine a adus lui Dumnezeu toată existenţa, înălţarea
vieţii noastre la Prestolul împărăţiei, unde El - Fiul lui Dumnezeu - a înălţat viaţa
noastră, devenind Fiul Omului.

Ca multe altele din sfânta noastră slujire divină, şi proscomidia are nevoie să fie
restabilită; nu ca ritual sau ca formă, ci ca înţelegere în conştiinţa credincioşilor care au
transformat-o „numai în simbol", au desbisericit-o - în sensul nominal al acestui cuvânt.
A restabili înseamnă a preciza sensul adevărat al acestei pomeniri care, în înţelegerea
credincioşilor şi a clerului, s-a redus la un singur aspect al rugăciunii „pentru sănătate"
şi „pentru cei răposaţi", adică la aceeaşi individualizare şi înţelegere utilitară a slujirii
divine bisericeşti. Dar sensul de bază al acestei pomeniri, prin caracterul ei de jertfă,
este raportarea tuturor şi a fiecăruia la Jertfa lui Hristos, la adunarea şi rezidirea din
jurul Agneţului a noii făpturi a lui Dumnezeu. Puterea şi bucuria acestei pomeniri
constă în faptul că în ea se biruie delimitările dintre cei vii şi cei morţi, dintre Biserica
pământească şi cea cerească, întrucât noi toţi – şi cei vii, şi cei morţi - „am murit şi viaţa
noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu"; pe discos este adunată întreaga Biserică
în frunte cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, omenirea proslăvită şi îndumnezeită este
venită în această aducere a lui Hristos, pe care El o aduce lui Dumnezeu şi Tatăl. De
aceea, preotul scoate părticica şi pronunţă numele, nu numai pentru „sănătatea" lui sau
a celor apropiaţi, de care avem grijă, şi nici pentru „soarta de după moarte" a
răposaţilor. Noi îi aducem şi îi predăm pe ei lui Dumnezeu, în jertfa „vie şi bineplăcută
pentru ca să-i facem pe ei părtaşi „vieţii celei fără de sfârşit" a împărăţiei lui Dumnezeu.
Noi îi „scufundăm" în iertarea păcatelor care a răsărit din mormânt, în acea viaţă
vindecată, restabilită şi îndumnezeită, pentru care i-a creat Dumnezeu.

Acesta este sensul pomenirii de la proscomidie. Aducând prescura proprie, noi ne

aducem şi ne dăm lui Dumnezeu „pe noi înşine şi unul pe altul şi întreaga noastră
viaţă". Această aducere este reală, pentru că Hristos a primit deja viaţa aceasta, a făcut-
o deja a Sa şi pe ea a adus-o deja lui Dumnezeu. La proscomidie, viaţa aceasta - şi prin
ea lumea întreagă - devine din nou conştientă, devine din nou jertfa şi aducere, ca
„materie" a acelei Taine prin care Biserica se împlineşte pe sine ca Trup al lui Hristos,
ca „plinirea Celui ce împlineşte toate întru toţi" (Ef. 1,23).

De aceea proscomidia se şi termină cu mărturisirea şi confirmarea plină de bucurie.

Acoperirea Darurilor înseamnă că Hristos S-a împărăţit, înseamnă că S-a descoperit în
El împărăţia lui Dumnezeu. Darurile rămân în „lumea aceasta" taină, văzută însă
numai prin credinţă, iar preotul pronunţă cuvintele psalmistului: „Domnul S-a
împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat... Gata este scaunul Tău... minunat este Domnul
întru cele înalte." El îl binecuvântează pe Dumnezeu „Care; binevoit aşa", Care pe toate
le-a voit, pe toate le-a împlinit, Care ne-a dat şi ne dă nouă în pâinea pământească să
cunoaşte dinainte cu bucurie şi să voim „pâinea cea cerească, hrana ; toată lumea, pe
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos".

ALE'Sfintele sfintilor' - analiza liturgica, istorica si lingvistica

Mareste imaginea.
Sfânta Liturghie ca şi Taină a Tainelor ne cheamă la întâlnirea cu Hristos, defapt la
întâlnirea cu întreaga Sfânta Treime, ne cheamă să pregustăm Înpărăţia cerurilor, mai
întâi prin cuvânt, apoi prin cântare, prin slujire şi în cele din urmă prin împărtăşirea cu
Trupul şi Sângele Mântuitorului. Liturghia înaintează prin rugăciunile şi cântările ei
spre împărtăşirea cu Hristos şi spre intrarea în Înpărăţie. În ce priveşte împărţirea
Liturghiei putem spune că un există o împărţire în sensul de separaţie a părţilor slujbei,
ci cel mult o delimitare a unor momente, astfel putem spune că Liturghia are 3 părţi
mari: Proscomidia (prothesis), Liturghia Catehumenilor (sau a Cuvântului), Liturghia
Credincioşilor. În cadrul Liturghiei Credincioşilor, după epicleză, am ales spre analiză
dialogul dintre diacon, preot şi popor: Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor, iar poporul
răspunde: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu-Tatăl.
Amin.

După ce preotul spune ecfonisul Cu harul şi cu îndurările…Amin diaconul rosteşte: Să

luăm aminte! Această expresie rostită de diacon cere comunităţii care participă să-şi
încordeze atenţia acum spre ceea ce se întâmplă : preotul luând agneţul în mână şi
însemnând cruciş spune: Sfintele sfinţilor! A lua aminte este îndemnul de a sta atent şi
concentraţi pe ceea ce urmează a se întâmpla şi anume împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Mântuitorului. Momentul acesta comportă câteva explicaţii: deşi o formulă atât
de lapidară Sfintele sfinţilor trebuie să o înţelegem într-un sens mult mai teologic decât
lasă să se vadă la prima vedere. Prin expresia Sfintele sfinţilor trebuie să se înţeleagă
Sfintele ce vi se vor da vouă sfinţilor . Prin Sfintele înţelegem Sfintele Daruri care s-au
sfinţit la epicleză. În ce priveşte termenul sfinţi acesta îi vizează pe credincioşi. În
prímele secole creştinii erau numiţi sfinţi: ”Tuturor ce sunteţi în Roma, iubiţi de
Dumnezeu, chemaţi sfinţi, har vouă şi pace…” (Rom. 1, 7), sau: ”Sfinţii toţi vă
îmbrăţişează…” (II Cor. 13, 12).

Cu timpul însă, după ce se va extinde noţiunea de “creştin” (Fapte 11, 26), această
noţiune se va restrânge, ea fiind folosită numai pentru a desemna anumite persoane.
Astfel în época primară vedem că toţi credincioşii sunt numiţi sfinţi, tocmai în baza
chemării de a se sfinţi. Înţelesul expresie Sfintele sfinţilor este următorul: Sfintele daruri
se dau (se pregătesc pentru împărtăşire) pentru voi credincioşilor chemaţi la sfinţenie.
Mitropolitul Bartolomeu aduce câteva explicaţii acestei expresii ”cât despre sfinţi, ei
sunt destinatorii Tainelor, credincioşii care se vor împărtăşi din ele” în limbajul liturgic
creştinii sunt numiţi în continuare sfinţi deoarece ”e vorba de sfinţire prin împărtăşirea
credincioşilor cu Sfintele Taine” . Sfântul Nicolae Cabasila aduce o lămurire foarte
importantă acestei numiri a credincioşilor: ”prin sfinţi înţelegem aici nu numai pe cei
desăvârşiţi în virtute, ci şi pe toţi câţi se străduiesc spre desăvârşire, chiar dacă un au
ajuns încă la ea; nimic nu-i împiedică pe aceştia să se sfinţească şi ei prin împărtăşirea
cu Sfintele Taine şi să devină sfinţi, aşa cum Biserica se numeşte sfântă” .

Chemarea lor la sfinţenie se împlineşte prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri şi tot prin
ele se menţin în această stare atâta vreme cât rămân în comuniune cu Dumnezeu .
Sfintele urmează a fi pregătite pentru împărtăşirea credincioşilor, astfel jertfa prin care
se sfinţesc darurile introduce taina, prin care credincioşii se sfinţensc prin împărtăşire,
dar li se împărtăşesc şi efectele jertfei , deoarece împărtăşirea derivă din jertfă cu care
este în relaţie nemijlocită, de aceea este necesar să se aducă prima dată jertfa pentru ca
se fie ce să se dea spre împărtăşire în taină prin care credincioşii se sfinţesc , fapt ce
arată că împărtăşirea este scopul Liturghiei; iar împărtăşirea un trebuie să se rezume
numai la slujitor ci să-i cuprindă şi pe credincioşi pentru ca într-adevăr cele Sfinte să fie
date sfinţilor (credincioşilor).

Pr Vasile Pop
Imbisericirea
Mareste imaginea.
Cu privire la ritualurile din ziua a patruzecea, s-a dezvoltat în Biserică o confuzie care
trebuie eliminată dacă se doreşte ca aceste ritualuri să-şi dobândească funcţia lor
proprie şi, după cum sperăm să arătăm, esenţială în viaţa Bisericii.

In mod evident, la rădăcina acestei confuzii stă o neînţelegere referitoare la noţiunea

însăşi de îmbisericire. Ne putem întreba: cine este îmbisericit? Pe de o parte, avem aici
clar un ritual al revenirii mamei, după ce a fost recuperată din „neputinţa şi
slăbiciunea" naşterii de prunci, pentru participarea deplină la viaţa sacramentală a
Bisericii; şi astfel este îmbisericirea ei. Pe de altă parte, ritualul include rugăciuni pentru
pruncul care este prezent, dar, după cum chiar cuvintele acestor rugăciuni o arată, încă
nu a fost botezat; şi astfel această aducere în biserică a pruncului nebotezat este cea la
care se referă îmbisericirea:„Iar când se împlinesc 40 de zile, se aduce pruncul în
biserică, ca să se îmbisericească, adică să se facă început intrării în biserică. El este adus
de maica sa [...]".In fine, chiar la sfârşitul ritualului găsim o altă îmbisericire; aceasta
însă trebuie să fie săvârşită, după cum menţionează clar rubrica tipiconală, dacă
pruncul este botezat.Intrebarea la care trebuie să încercăm să răspundem este: ce s-a
întâmplat? De ce această confuzie stranie şi chiar contradicţie atât de evidentă chiar şi
în rubricile respective?„El este adus de maica sa, [care] fiind curăţită [şi spălată, stă
acolo, la intrare, dorind să ia parte la slujbă, după Botez]..."
Ce slujbă? Şi de ce „după Botez" [„fiind de faţă şi naşul cel ce l-a botezat" -
Molilfelnicul românesc], dacă, aşa cum am văzut, fiecare cuvânt din ea implică faptul că
a avut loc înainte de Botez?
Intrebarea ar părea una dificilă, dar răspunsul este simplu. Ceea ce s-a întâmplat este că
două ritualuri -iniţial total distincte şi independente unul de celălalt - s-au confundat
între ele şi aceasta, încă o dată, sub influenţa unei teologii deficitare a Tainelor, având ca
rezultat o înţelegere deficitară a slujbei. Aceste ritualuri sunt: îmbisericirea
prebaptismală a mamei şi a copilului şi aducerea postbaptismală a copilului în biserică.
Şi pentru că doar prima este, şi de aceea ar trebui să fie numită, îmbisericire, de fapt cea
de-a doua este cea care a „monopolizat" - impropriu şi pentru raţiuni greşite - acea
denumire, ducând astfel la confuzia descrisă mai sus.Ştim deja că slujba baptismală
iniţială, destinată în principal catehumenilor adulţi, nu includea niciun ritual special de
„îmbisericire".
Chiar şi astăzi, când un adult este botezat, el nu este „îmbisericit", şi aceasta pentru un
motiv evident. Botezul însuşi este îmbisericire în sensul cel mai profund şi mai deplin al
cuvântului: intrarea şi integrarea în Biserica - Trup al lui Hristos, Templu al Duhului
Sfânt, participarea la via-ţa cea nouă. De aceea, ceea ce noi numim astăzi „îmbisericire"
- ritualul postbaptismal al aducerii pruncului în biserică şi, dacă este băiat, chiar în altar
- nu este îmbisericire şi nu ar trebui numită astfel. Despre semnificaţia ei vom vorbi mai
târziu.

Ceea ce vrem să accentuăm aici este că un ritual separat de îmbisericire a apărut şi s-a
dezvoltat în Biserică doar în contextul botezului infantil şi tocmai ca un ritual prebaptis-
mal. Acest ritual este expresia liturgică şi „semnificaţia" în primul rând a unui fapt:
practica, obişnuită în trecut pentru întreaga Biserică, a mamei de a-şi aduce pruncul,
chiar înainte să fie botezat, în adunarea liturgică a Bisericii. Acest fapt, această practică,
este ceea ce Biserica a „instituit" în ritualul îmbisericirii, al cărei sens esenţial se referă,
de aceea, nu numai la Botez, ci şi la înţelegerea de către Biserică & familiei creştine.

Intr-adevăr, caracteristica principală a acestui ritual este aceea că în el mama şi pruncul

sunt uniţi în totalitate, formează ca să spunem aşa o singură realitate umană şi astfel un
singur obiect al binecuvântării, sfinţirii şi rugăciunii:

„Şi, plecându-şi mama capul împreună cu pruncul, face preotul semnul Sfintei Cruci
peste ei şi, punând epitrahilul pe capul ei, zice această rugăciune".

Dar această „unificare" ritualică este conformă cu viaţa însăşi; este expresia, mai presus
de toate, a ceva real. Propriu copilăriei este dependenţa ei totală, chiar şi psihologică de
mamă, iar propriu maternităţii, cel puţin în etapa ei iniţială, este în egală măsură
dependenţa ei totală de copil. Nu numai că au nevoie unul de celălalt, nu numai că viaţa
unuia „este conectată" la viaţa celuilalt, ci ei au aceeaşi viaţă: viaţa unuia este şi viaţa
celuilalt. Nu trebuie să uităm că, nu numai înlocuirea hrănirii la sân a copilului cu
hrănirea la biberon, ci şi ajutorul unei „baby-sitter" este o inovaţie relativ recentă. In
trecut era necesar, şi de aceea normal, ca mama să-şi poarte copilul cu sine oriunde ar fi
mers, să fie mereu una cu el. Este ca şi cum, la începutul vieţii omeneşti, în faza ei
formativă, mama exprimă cu adevărat persoana pruncului şi pruncul este cu adevărat
viaţa mamei ca pesoană.

Teologia noastră modernă, care în multe privinţe a încetat să mai fie personală, adică
centrată pe experienţa creştină a „persoanei", a devenit totuşi - şi poate ca o urmare a
acesteia - extrem de individualistă. Ea vede totul în Biserică - Taine, ritualuri, chiar şi
Biserica însăşi - în mod principal, dacă nu exclusiv, ca „mijloace individuale ale
harului", adresate individului, sfinţirii lui individuale. Ea şi-a pierdut chiar reperele
prin care să exprime Biserica şi viaţa ei ca acea
realitate nouă care covârşeşte şi depăşeşte orice „individualism", transformă indivizii în
persoane şi în care oamenii sunt persoane doar pentru că şi în măsura în care sunt uniţi
cu Dumnezeu şi, în El, unul cu altul şi cu întregul de viaţă.

Astfel, în practica noastră curentă, modelată de această teologie şi ecleziologie deficiente,

unilaterală şi „individualiste", destul de des mama „participă la ritualul" celei de-a 40-a
zi singură, ca şi cum o priveşte doar pe ea şi nu mai degrabă unitatea ei cu pruncul,
maternitatea însăşi, realitatea chiar în lumea aceasta a acelei unităţi în care o persoană
se împlineşte asumându-şi şi fiind viaţa altei persoane - ca şi cum singura „curăţire"
adevărată a mamei nu ar consta în mod principal în aducerea copilului la Biserică şi
astfel la Dumnezeu.

Totuşi aceasta este ceea ce ritualul zilei a patruze-cea, ceea ce îmbisericirea simultană a
mamei şi a copilului nebotezat, ne arată. Instituind această aducere a copilului, făcând-o
„începutul primirii lui în Biserică", arată de asemenea înţelegerea de către Biserică a
familiei creştine sau mai degrabă a „funcţiei" unice a acesteia în Biserică. Pentru că nu
orice copil poate fi astfel „îmbisericit", ci doar cel născut într-o familie creştină din
părinţi creştini, iar aceasta înseamnă într-o familie care, tocmai ca familie, aparţine
Bisericii, este o unitate organică în familia lui Dumnezeu. Să fie şi să se împlinească pe
sine ca familie este chiar esenţa Bisericii.

Omenirea a fost creată ca o familie, a cărei unitate naturală trebuia împlinită ca unitate
cu Dumnezeu, ca împărţire de către toţi a aceluiaşi dar dumnezeiesc al vieţii şi iubirii.
De aceea primul rod al păcatului este prezentat în Biblie ca uciderea unui frate de către
altul, adică „destrămare" a familiei şi inaugurare a vieţii lipsite de „fraternitate".
Atunci însă izbăvirea omului constă în izbăvirea lui ea membru al unei familii, în
restaurarea vieţii înseşi ca familie: „[...] voi toii sunteţi fraţi" (Mat. 23, 8).

Această nouă familie este Biserica. Dar tocmai pentru că este familia lui Dumnezeu,
Biserica recuperează familia „naturală", care, ca orice altceva în „lumea aceasta",
participă la cădere; totuşi în acelaşi timp ea depinde pentru împlinirea ei ca familie a lui
Dumnezeu de familia izbăvită a omului. Biserica izbăveşte familia „naturală"
înlăturându-i egoismul, egocentrismul şi închiderea păcătoasă; familia însăşi începe să-L
slujească pe Dumnezeu şi aceasta este exprimată în Taina Căsătoriei şi în această oferire
lui Dumnezeu a pruncului, rodul natural şi împlinirea căsătoriei. To-tuşi de această
familie izbăvită depinde Biserica pentru împlinirea ei ca Biserică, pentru că familia
rămâne în această lume singura sursă instituită dumnezeieşte şi rânduită dumnezeieşte a
vieţii omeneşti.
Pruncul nou-născut aparţine familiei. Nu are niciun fel de existenţă „autonomă"; viaţa
lui este formată şi determinată în totalitate - în prezent ca şi în viitorul imediat, şi totuşi
formativ şi decisiv - de această apartenenţă. Iar familia - dacă este o familie creştină -
aparţine Bisericii, îşi găseşte în Biserică sursa, conţinutul şi ţelul transcendent al
existenţei ca familie. De aceea copilul care aparţine familiei, şi într-un sens concret
biologic mamei, aparţine prin aceasta Bisericii, este cu adevărat copilul ei, deja oferit,
deja încredinţat lui Dumnezeu. Primindu-şi viaţa de la mamă, fiind una cu ea, pruncul
primeşte deja o viaţă sfinţită prin har şi deschisă harului, după cum catehumenul este
pregătit pentru Botez prin „primirea în Biserică" (cf. Liturghia Catehumenilor), având
chiar înainte de Botez Biserica drept mamă şi viaţă.

Toate aceste sunt exprimate în rugăciunea citită de către preot când se „pleacă" spre
mamă şi binecuvântează pruncul pe care ea îl ţine în braţe:

„Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care cu

cuvântul Tău toată firea cea cuvântătoare şi cea necuvântătoare ai zidit [...] Ţie ne
rugăm şi pe Tine Te chemăm, pe roaba Ta aceasta (N), pe care ai mântuit-o cu voia Ta,
curăţeşte-o de tot păcatul şi de toată întinăciunea, ca, venind în biserica Ta cea sfântă, să
se învrednicească fără de osândă a se împărtăşi cu Sfintele Tale Taine [...] Ci pe acest
prunc, născut dintr-însa, binecuvântează-l, creşte-l, sfinţeşte-l, înţelepţeşte-l, fă-l întreg
la minte şi cu bună pricepere. Că Tu l-ai adus pe acesta şi i-ai arătat lui lumina cea
simţitoare, ca să se învrednicească şi de lumina cea înţelegătoare în vremea pe care Tu ai
hotărât-o. Şi să se numere împreună cu turma Ta cea sfântă..."

Pentru femeie, îmbisericirea ei este întoarcerea la templul [Biserica] slavei lui

Dumnezeu, de care a fost separată timp de patruzeci de zile prin „neputinţa şi
slăbiciunea" ei, întoarcerea la Biserică drept comuniune în Trupul şi Sângele lui Hristos.
„Pace tuturor!", spune protul şi aceasta înseamnă că îmbisericirea are loc în cadrul
adunării credincioşilor, este întoarcerea femeii la unitatea vizibilă cu comunitatea
creştină. Şi apoi citeşte rugăciunea în care îl roagă pe Dumnezeu: „Spală-i întinăciunea
trupului şi necurăţia sufletului [...] Şi o învredniceşte să se împărtăşească cu cinstitul
Trup şi scumpul Sânge al Hristosului Tău [...]".

Cât despre prunc, îmbisericirea sa constă în aducerea în Biserică, adică oferirea către
Dumnezeu, după cum Hristos însuşi „a fost adus la Templul Legii de Măria [...] şi în
braţele dreptului Simeon a fost ţinut [...]". Este începutul „procesiunii" pruncului către
Botez, după cum este menţionat clar în cea de-a treia şi ultima rugăciune:
„Insuţi şi acum, Cel ce păzeşti pruncii, Doamne, binecuvântează pe pruncul acesta,
împreună cu părinţii şi cu naşii lui, şi, învrednicit fiind de naşterea cea din apă şi din
Duh, numără-l pe el cu turma cea sfântă a oilor Tale celor cuvântătoare care se numesc
cu numele Hristosului Tău [...]".

Dar sensul ultim şi astfel bucuria acestui ritual se va găsi - după cum înţelege şi
experiază Biserica -în lumina şi bucuria tainei Măriei, Maica lui Hristos. Când mama
stă la intrarea Bisericii, ţinându-l în braţe pe prunc, gata să-l ofere pe el şi astfel chiar şi
propria sa maternitate lui Dumnezeu, ea întâlneşte, de fapt, o altă Mamă cu un alt
Prunc în braţe: icoana lui Theotokos [a Maicii Domnului], icoana întrupării şi a
acceptării ei de către creaţie. Şi Biserica, în rugăciunile ei, uneşte aceste două
maternităţi, umple maternitatea umană cu bucuria şi deplinătatea unică a Maternităţii
dumnezeieşti a Măriei. Pruncul pe Care ea îl poartă, cu Care era unită deplin ca Maică
şi Care era întreaga ei viaţă a făcut-o „plină de har". Iar acum acest har umple Biserica.
Şi acest har - harul Măriei, harul Bisericii - este cel pe care mama îl primeşte şi pe care îl
dă când îşi aduce copilul la Dumnezeu.

îmbisericirea se încheie aici după rugăciunea a patra şi după binecuvântarea finală

obişnuită. în lumina a ceea ce am spus despre ea, putem acum să înţelegem sensul
ritualului postbaptismal, la care şi rubricile tipiconale de astăzi se referă ca îmbisericire,
dar care de fapt este încheierea specială a Botezului infantil, distinct de Liturghia
baptismală pentru adulţi. Cea din urmă, după cum ştim, era „săvârşită" prin
procesiunea neofiţilor de la baptisteriu în biserică şi prin participarea lor la Euharistie.
Un copil totuşi nu poate intra în „procesiune", ci trebuie luat şi adus în biserică. Aceasta
este, în realitate, aceeaşi procesiune, dar adaptată la condiţiile proprii Botezului infantil.

„Apoi, luând preotul pruncul, face cu dânsul semnul crucii înaintea uşilor bisericii,
zicând:
Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Intâi: uşile. Botezul este intrare în Biserică şi, în cadrul ei, în viaţa nouă a împărăţiei lui
Dumnezeu.

„După aceea îl duce în biserică, zicând: Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica
Ta cea sfântă".
După intrare: viaţa însăşi a Bisericii ca laudă şi slujire, ca „bucurie, pace şi dreptate" a
împărăţiei.

„Şi mergând în mijlocul bisericii [...] zice: în mijlocul bisericii Te voi lăuda".

In sfârşit: Biserica însăşi ca procesiune şi urcare la acel dincolo al împărăţiei, la

împlinirea ultimă a întregii vieţi în Dumnezeu.

„De aici îl duce înaintea uşilor altarului."

Şi ritualul este împlinit cu imnul eshatologic al Sfântului [Dreptului] Simeon: „Acum

liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei
mântuirea Ta..." Botezul ne conduce în Biserică; iar Biserica, conducându-ne la Masa
lui Hristos, ne face - acum, în lumea aceasta, în viaţa aceasta - părtaşi şi martori la
Mântuirea pregătită de Dumnezeu şi împlinită în Hristos.

Alexander Schmemann
Din apa si din Duh. Un studiu liturgic al botezului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Din apa si din Duh. Un studiu liturgic al botezului"

Spovedanie si impartasire

Mareste imaginea.
Care este - in aceasta pregatire - locul Tainei Spovedaniei? Trebuie sa punem aceasta
intrebare si sa incercam sa raspundem, deoarece in multe biserici ortodoxe s-a dezvoltat
si astazi, in mod eronat acceptata, doctrina care afirma ca impartasirea laicilor este
imposibila fara Taina Spovedaniei si dezlegare.

Chiar daca cineva doreste sa primeasca Sfanta impartasanie mai des, trebuie sa mearga
de fiecare data sa se spovedeasca sau, cel putin, sa primeasca taina dezlegarii.Timpul a
dovedit ca, indiferent de motivele variate si uneori serioase care au dus la aparitia
acestei doctrine si a acestei practici, ele nu numai ca nu au fundament in Traditie, dar,
de fapt, conduc la distorsiuni foarte alarmante in invatatura despre Biserica, Euharistie
si Taina Pocaintei, in sine, a Bisericii Ortodoxe.Sa fim convinsi ca trebuie sa se revina la
intelesul initial al Bisericii despre Taina Pocaintei.
Aceasta era, in conformitate cu invatatura de baza a Bisericii, si inca mai este Taina
impacarii cu Biserica, a intoarcerii catre ea si in viata ei a celor excomunicati, adica
exclusi de la adunarea Euharistica a Bisericii. La inceput, inaltul standard moral al
vietii, asteptat din partea membrilor Bisericii, si disciplina ecleziastica foarte stricta,
ingaduiau doar un singur fel de impacare: „Dupa marea si sfanta chemare a Botezului,
daca vreunul este ispitit de diavol si de pacate, are numai o pocainta", citim in Pastorul
lui Herma, un document crestin din secolul al II-lea, „pentru ca daca vreunul din voi ar
pacatui si ar face pocainta des, pentru acela pocainta lui va fi zadarnica". Mai tarziu, si
mai ales dupa crestinarea masiva a Imperiului, care a urmat convertirii imparatului
Constantin, disciplina Pocaintei a slabit putin, insa intelesul insusi al Tainei nu a fost in
nici un fel alterat: a ramas pentru cei care erau excomunicati din Biserica, pentru ascet
si pacate clar definite de Traditia Canonica a Bisericii. Si astfel, acest inteles al Tainei
Pocaintei ramane cel al Bisericii chiar si astazi, lucru care se vede limpede in rugaciunea
de dezlegare: „.. .impaca-l (-o) cu Sfanta Ta Biserica in Hristos Iisus, Domnul nostru..."
(Aceasta este rugaciunea dezlegarii folosita in mod general in Biserica Ortodoxa. In ceea
ce o priveste pe cea de a doua, necunoscuta de multe biserici ortodoxe - „...iar eu,
nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data mie, te iert si te dezleg..." - este
de origine apuseana si a fost introdusa in cartile noastre de cult in timpul puternicei
„latinizari" a teologiei ortodoxe).Aceasta inseamna ca acel ne-excomunicat, credinciosul
era considerat de catre Biserica drept fara de pacat? Bineinteles ca nu! invatatura
Bisericii este ca nimeni, afara de Dumnezeu, nu este fara de pacat si „nu este nimeni
care sa traiasca si sa nu pacatuiasca".

Dar, in acelasi timp, tot invatatura Bisericii spune ca, in timp ce unele pacate il
excomunica pe crestin, altele nu-l duc la separarea de obstea credinciosilor si de
participarea la Sfintele Taine. Nicolae Cabasila scrie: „... caci exista si un pacat care nu
e spre moarte, precum ne spune Sfantul loan (Evanghelistul). Prin urmare, credinciosii,
care n-au savarsit pacate de moarte ce i-ar putea desparti de Hristos, nu sunt intru
nimic opriti sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si sa devina partasi la sfintire, atat cu
numele, cat si cu fapta, ca unii care sunt madulare vii, pentru ca pastreaza unitatea cu
Capul Hristos."Aceasta nu inseamna ca astfel de pacate - starea generala de
pacatosenie, slabiciune si nevrednicie a intregii noastre vieti - nu au nevoie de pocainta si
de iertare; intreaga pregatire pentru impartasanie, dupa cum deja am vazut, este
pocainta si un strigat care implora iertare. Ceea ce nu necesita ele este spovedania si
iertarea sacramentala, cea de a doua aplicandu-se doar celor excomunicati.

Pacatele noastre care „nu-s pacate de moarte" si starea noastra de pacatosenie sunt
marturisite de membrii Bisericii de fiecare data cand ne adunam pentru Taina Prezentei
lui Hristos si intreaga viata a Bisericii constituie tocmai aceasta continua pocainta. In
timpul Dumnezeiestii Liturghii, ne marturisim pacatele si cerem iertare in Rugaciunea
Cantarii intreit Sfinte:Iarta-ne noua toata greseala cea de voie si cea fara de voie.
Sfinteste sufletele si trupurile noastre si ne da noua sa slujim Tie cu cuviosie in toate
zilele vietii noastre... Si, apropiindu-ne de Sfantul Potir, cerem iertare pentru „greselile
cele de voie si fara de voie, facute cu cuvantul sau cu lucrul, cu stiinta sau cu nestiinta",
si credem ca, in masura pocaintei noastre, suntem iertati prin participarea la Taina
iertarii si a vindecarii noastre.Trebuie sa fie clar ca invatatura care declara Taina
Pocaintei ca fiind conditia sine qua non pentru primirea mirenilor din Biserica la
impartasanie constituie nu numai o deviatie de la Traditia universala si initiala a
Bisericii, ci si o trunchiere a invataturii ortodoxe, a Euharistiei si Tainei Pocaintei insasi.
Deformeaza invatatura Bisericii, deoarece, de fapt, ii desparte pe membrii ei in doua
categorii; pentru una dintre acestea (mirenii), renasterea prin Botez, sfintirea prin
Mirungere, devenirea ca „locuitori impreuna cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu" nu
sunt cele care descopera apartenenta deplina, adica participarea la Taina in care
Biserica isi gaseste implinirea ca Trupul lui Hristos si Templu al Duhului Sfant.
Deformeaza invatatura despre Sfanta Euharistie, deoarece, punand pentru Sfanta
impartasanie alte conditii decat cele ale apartenentei la Biserica, face practic imposibil
sa vedem si sa traim Euharistia ca Taina Bisericii, ca actul prin care, dupa cuvintele
Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare, „.. Pe noi toti, care ne impartasim dintr-o paine si
dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Sfant Duh..."

Si, in cele din urma, deformeaza insasi Taina Pocaintei, deoarece, facand din ea un act
formal si, de fapt, singura conditie pentru impartasanie, ea inlocuieste adevarata
pregatire pentru impartasanie, care consista, dupa cum am vazut, intr-o reala pocainta
launtrica. Accentuarea, intreaga experienta a acestei Taine, se muta de pe pocainta pe
dezlegare, si este inteleasa in termenii unei puteri aproape magice. Aceasta „dezlegare"
formala, pe jumatate magica, pe jumatate legislativa, si nu impacarea credinciosului cu
Biserica de care l-au indepartat pacatele sale, se cauta astazi in Spovedanie; si o cauta
nu pentru ca starea lui de pacatosenie l-ar deranja (de obicei, pe aceasta o gaseste
naturala si inevitabila), ci pentru ca il „indreptateste" sa primeasca Sfintele Daruri cu
constiinta impacata. Devenind doar o „conditie" pentru impartasire, Taina Pocaintei -
atat de importanta, atat de coplesitoare in Biserica Primara - si-a pierdut in realitate
functia si locul in Biserica.Cum a putut aparea o astfel de invatatura in Biserica si cum a
putut deveni o norma, aparata de atat de multi, aproape ca si chintesenta a Ortodoxiei?
Trei factori importanti isi impart responsabilitatea pentru aceasta. Deja am mentionat
unul dintre ei: acel formal, minimal si caldicel interes pentru cerintele Bisericii,
neglijenta in ceea ce priveste Tainele, neglijenta pe care Parintii o condamna si care
conduce la o reducere treptata a frecventei impartasirii si, in final, la intelegerea acesteia
ca o „obligatie anuala" a crestinului. Astfel, este clar ca un crestin care primeste Sfintele
Taine rar si care, in restul timpului, se multumeste cu „excomunicarea" sa de fapt,
trebuie sa fie impacat cu Biserica si nu poate fi primit la Sfanta impartasanie decat prin
Taina Pocaintei.

Al doilea factor, cu totul deosebit de cel dintai, a fost influenta spovedaniei monastice in
Biserica - calauzirea duhovniceasca a unui calugar mai putin experimentat de catre unul
experimentat -care s-a bazat pe o constanta „comunicare de idei" de la cel de-al doilea
catre primul. Cel insarcinat cu o astfel de calauzire duhovniceasca si marturisire nu era
neaparat un preot (in forma sa originara, monahismul a fost gandit ca incompatibil cu
preotia), iar aceasta marturisire nu era deloc raportata la Taina Pocaintei. Ea a fost o
parte integranta a vietii monastice si disciplinar bazata pe ascultare neconditionata, pe
taierea voii monahului. Astfel, conform regulilor monahismului bizantin al secolelor al
Xll-lea-al XlII-lea, era interzis unor calugari atat sa primeasca, cat si sa nu primeasca
Sfanta impartasanie prin propria decizie, fara permisiunea staretului sau a parintelui
duhovnicesc, pentru ca, citand una dintre aceste reguli, „a te exclude singur de la
Impartasanie inseamna a-ti urma propria vointa". In manastirile de maici, aceasta
putere o are stareta. Avem, deci, de-a face aici cu o spovedanie de tip non-sacramental,
comparabila mutatis mutandis cu ceea ce numim noi astazi „povatuire" sau „calauzire
duhovniceasca".

Totusi, istoriceste vorbind, aceasta a avut un mare si chiar decisiv impact asupra
spovedaniei sacramentale. Odata cu decadenta spirituala (a carei gravitate si intindere o
vedem tratata, de exemplu, in canoanele asa-numitului Sinod Quinisext, tinut in
Constantinopol, in 691) si pierderea, prin „secularizarea clerului", a autoritatii morale
si spirituale a acestuia, manastirile au devenit practic singurele centre de calauzire
duhovniceasca, iar monahii, sfatuitorii duhovnicesti ai ortodocsilor. Si astfel, cele doua
tipuri de spovedanie - cea „sacramentala" si cea „spirituala" - s-au contopit treptat intr-
una singura: cea „spirituala" devenind pregatire pentru Sfanta impartasanie, iar cea
„sacramentala" incluzand problemele spirituale care, initial, ii erau excluse.Aceasta
schimbare, justificata totusi istoric si spiritual, oricat de benefica a fost in conditiile in
care a avut loc, a dus la o confuzie care, astazi, in conditiile noastre, produce mai
degraba mai mult rau decat bine. Nu incape nici o indoiala asupra nevoii fundamentale
de calauzire si indrumare pastorala si duhovniceasca existenta in Biserica. Dar
adevarata problema este: isi mai gaseste locul aceasta nevoie in spovedaniile noastre de
astazi, scurte de trei-cinci minute, in care un sir de credinciosi asteapta sa-si implineasca
„obligatia" de a se spovedi - o data pe an -, cu evidenta imposibilitate de a atinge esenta
problemei? Spovedaniile au devenit ambigue, incetand a mai fi spovedanii si
nemaiajungand sa se dezvolte intr-o adevarata conversatie duhovniceasca. Si atunci,
vine urmatoarea intrebare: este orice preot, mai ales unul tanar,suficient de
experimentat, suficient de „pregatit" pentru a rezolva toate problemele sau chiar pentru
a le intelege? Cate greseli fatale, cate sfaturi daunatoare, cate rastalmaciri ar putea fi
evitate daca s-ar pastra Traditia adevarata a Bisericii, rezervand Spovedania
sacramentala doar pentru marturisirea de catre credincios a pacatelor sale si gasind alt
timp si alt context pentru cele mai necesare indrumari pastorale si sfaturi duhovnicesti
care, printre altele, il pot determina chiar pe preot sa-si realizeze incapacitatea in fata
unor cazuri concrete si sa caute el insusi ajutor si calauzire - de la episcopul sau, de la un
alt preot, din experienta duhovniceasca a Bisericii!

Al treilea si, vai, elementul hotarator a fost, inca o data, influenta intelegerii scolastice si
juridice occidentale cu privire la Pocainta. S-a scris foarte mult despre „captivitatea
apuseana" asupra teologiei ortodoxe, insa putini au realizat proportiile si profunzimea
denaturarii cau-zate de aceste influente apusene in viata Bisericii si, mai intai de toate,
in intelegerea Sfintelor Taine. Una dintre aceste influente este ca a condus la mutarea
(dupa cum am mentionat mai sus) accentului de la procesul de pocainta si impacare cu
Biserica (esenta Tainei Pocaintei), catre dezlegarea acordata aproape in exclusivitate in
baza unei puteri juridice. Daca, in intelesul ortodox initial, dezlegarea vine de la preotul
care este martorul pocaintei, al autenticitatii si al realitatii acesteia, si, de aceea,
vestitorul autorizat si „pecetluitorul" iertarii dumnezeiesti, al „impacarii credinciosului
cu Sfanta Biserica, in Iisus Hristos", in conceptia legalista apuseana dezlegarea devine o
putere in sine insasi - atat de mult, incat a dezvoltat aici si acolo o practica intr-adevar
ciudata, de a cere si de a primi „dezlegare" fara nici un fel de spovedanie! Distinc-tia
initiala - una din cele mentionate de Nico-lae Cabasila - intre pacatele care atrag dupa
ele excomunicarea si cele care nu indeparteaza pe om de Biserica, a fost rationalizata de
Apus ca o diferenta intre, pe de o parte, „pacate de moarte" - care-l scot pe om din
„starea harica" si de aceea necesita dezlegarea sacramentala - si, pe de alta parte,
„pacate usoare" - care nu afecteaza „starea harica" si pentru care un act de pocainta (de
parere de rau) este suficient.

In Rasaritul Ortodox si mai ales in Rusia (sub influenta teologiei latinizante a lui Petru
Movila si a urmasilor sai), aceasta invatatura a dus la o legatura obligatorie intre
Spovedanie si fiecare act al impartasirii. Este chiar ironic faptul ca cea mai evidenta
dintre toate „infiltrarile" catolice este considerata de multi dintre ortodocsi ca fiind
adevarata norma a Ortodoxiei, in timp ce si cea mai timida incercare de reevaluare a ei,
in lumina Traditiei ortodoxe autentice, este adesea denuntata ca fiind o Sangelui lui
Hristos ca sursa adevarata si focarul vietii noastre de crestini!Toate acestea, sa fim
siguri, nu se vor intampla peste noapte. Vor lua mult timp, mult efort si multa rabdare.
Insa faptul ca toate aceste intrebari - si, la nivel si mai profund, o sete si o foame dupa o
mai deplina participare la viata esentiala, duhovniceasca si sacramentala a Bisericii -au
aparut in Biserica noastra si la membrii ei, ne asigura ca, in ciuda intunecarii si
descompunerii duhovnicesti a vremurilor noastre tulburi, Biserica „nu imbatraneste, ci
reintinereste".

Aceasta misiune apartine celor carora Dumnezeu le-a incredintat cu „dreptate sa apere
Cuvantul Adevarului Sau" - episcopilor, ca pazitori ai Adevarului - pentru a veghea ca
aceasta foame duhovniceasca sa fie satisfacuta in deplin acord cu adevaratele norme si
cerinte ale Traditiei Bisericii.

Parintele Alexander Schmemann

Articol preluat din volumul "Postul Mare", ed. Sophia

XPredica la inmormantarea unui tata

Mareste imaginea.
Preaiubită familie,
Precucernici părinţi împreunâ-slujitori,
Binecuvântată adunare!

Am păstrat lumânarea aprinsă la vreme de citire a Evangheliei înmormântării, arzând

încă în dreapta mea, pentru ca prin aceasta să vă aduc aminte de un moment de lumină
al Bisericii. Desigur, vă aduceţi aminte că, în noaptea cea binecuvântată a învierii, pe
când Uşile împărăteşti ale Altarului sunt deschise, luând lumină din macul de lumină cel
aprins în candela de pe Sfânta Masă, preotul iese pe Uşile împărăteşti, zicând cu glas
înalt: Veniţi de primiţi Lumina! Veniţi de luaţi Lumina! Şi-n cântarea ce vesteşte că
aşteptarea s-a curmat şi că pot să răsară zorii Paştelui, Biserica întreagă se găteşte să
aducă răspunsul răspunsurilor la strigătul de biruinţă care vesteşte învierea. Căci la
spusa Hristos a înviat!, laolaltă, cer şi pământ, îngeri şi oameni, agrăim: Adevărat a
înviat!
Vă aud şi pe frăţiile voastre murmurând biruinţa lui Hristos împotriva morţii, căci
„începutul învierii noastre" este dat de biruinţa Lui împotriva morţii. Sigur că n-avem
în glas tăria din dimineaţa învierii, sigur că n-avem în glas tăria unei zile de sărbătoare.
Dar în emoţia zilei de acum, dublată de o adâncă tristeţe legată de plecarea dintre noi a
unui contemporan nouă, răzbate, într-un fel sau altul, tăria Zilei celei Mari a învierii,
când iarăşi ne aflăm faţă către faţă cu Hristos, dar şi iar simţindu-i pe ai noştri aproape,
căci despărţirea de acum poartă cu sine promisiunea întâlnirii de atunci.

Cuvântul meu nu este şi nu se vrea a fi unul care să vă scoată mai multe lacrimi decât
cele pe care, în sine, plecarea celui iubit vi le-a scos. Ci voiesc a vă aduce mângâierea pe
care, prin cântare şi cuvânt, Biserica încearcă să o pună la inima dumneavoastră.

Desigur, aţi remarcat că s-au cântat cuvintele „Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţâ-ne pe
noi îndreptările Tale!...", cuvinte care, repetate, constituie una din cele mai adânci
cântări ale înmormântării. Iată dar, la vreme de tristeţe şi durere, Dumnezeu ne învaţă
aşa cum altădată, pe Crucea Golgotei, de pe altarul Jertfei Sale întru care noi toţi am
primit arvuna învierii, Hristos învaţă despre împărăţia Cerului. Până în ultima clipă,
cea din urmă, promisiunea adresată unuia din oameni fiind: „Astăzi vei fî cu Mine în
Rai".

Ce ne învaţă, aşadar, Hristos astăzi, dinaintea trupului atins de moarte? Că aceasta

atinge doar plămada de lut. Că moartea - care dintâi, prin boală şi-a făcut simţită
prezenţa - poate atinge alcătuirea de carne, dar nu şi pe cea de duh. Există pe o cruce
din cimitirul nostru un înscris, care, mereu repetându-l, mă pune pe gânduri. Versurile
de acolo spun aşa: Pâmântule gelos, atât de puţin ai pus în noi / Şi-atât de grabnic eşti
să-ţi iei puţinul înapoi. Nu ştiu dacă ele aparţin vreunui poet celebru, dar astăzi ele se
confirmă ca unul din adevărurile ce dor. Gelozia pământului l-a răpit aşadar pe cel care
a constituit nu doar icoana unui cap de familie, extrem de atent la ceea ce făptuia, ci şi a
unui credincios al Bisericii care n-a îngăduit morţii să-l răpească, fără ca înainte să
guste arvuna învierii prin împărtăşirea cu Sfintele şi întru tot de viată făcătoarele Taine
ale lui Hristos. Şi ştim că cel care mănâncă Trupul lui Hristos şi îşi dăruieşte veşnicie
prin transfuzia aceasta binecuvântată cu Sângele lui Hristos nu va vedea moartea, „ci s-
a mutat din moarte la viaţă".

Un sfârşit grăbit, aşadar, de o boală necruţătoare, cum grăbite ne sunt toate morţile,
căci până în ultima clipă am mai vrea o clipită pentru a rosti cele ce nu le-am rostit,
pentru a binecuvânta cele ce nu le-am binecuvântat, pentru a plânge cele ce nu le-am
plâns.
Un sfârşit care l-a surprins pe adormitul în Domnul şi pe noi, toţi ceilalţi, la cumpăna
dintre ani. La vremea când colindele binevestesc Naşterea lui Hristos, iată pe unul
dintre noi plecând în căutarea Celui colindat, pe Care L-am rugat să îl întâmpine cu
braţe frăţeşti şi părinteşti deopotrivă pe soţul, tatăl, cunoscutul nostru. Niciunuia dintre
noi cel plecat nu ne-a fost străin. Nici nouă, preoţilor, cărora, prin rânduiala noastră
duhovnicească, ne revine această binecuvântată misiune de a rosti cu buzele ceea ce
inima noastră rosteşte la tâmpla de cleştar a cerului, pentru iertarea celui adormit.

Sigur că parte din cei prezenţi l-aţi văzut în vremea cununiei lui, la vremea naşterii
pruncilor săi, v-aţi bucurat cu bucuria lui şi aţi plâns la întristarea lui. Sigur că parte
din clipele vieţii voastre s-au împletit cu secundele vieţii sale. De aceea, aţi pus azi inimă
lângă inimă, ca să mărturisiţi lui Dumnezeu că l-aţi iubit, că l-aţi respectat, că nu v-a
fost indiferent. Şi, la vreme de sărbătoare, v-aţi frânt din Sărbători, pentru a alunga din
întristarea celor care rămân să depăşească pragul acestui An Nou mai singuri, un
zurgălău pornindu-şi către cer durerosul lui ecou. Desigur că ne va fi mai greu la
întoarcerea de la cimitir. Dar vreau să avem împreună convingerea, credinţa că nu îl
ducem pe un ultim drum, ci spre puntea săpată în pământ, pentru ca Cerul să îl
primească. Dacă ochii noştri duhovniceşti ar mai fi atenţi la cele ce se întâmplă, am
vedea că, odată cu fiece groapă săpată în pământ, o fantă de lumină sfărâmă tristeţea
cerului, luminând si tristeţea noastră.

Am încredinţarea că fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie care, cel puţin o vreme,

ne va marca existenţa ca împreună-fii ai lui Dumnezeu, ţinând de aceeaşi comunitate
parohială, va fi marcată şi de prezenţa pe Sfântul Disc şi apoi în Potirul purtător de
Sfânt Sânge mântuitor a fratelui acestuia, care astăzi se aşterne odihnei în pământ.
Prezenţa noastră e semn pentru Dumnezeu că ne iubim şi că plecarea niciunuia dintre
noi nu ne este uşor de purtat decât împreună. Nu vă temeţi, dar! Pruncul ce acum dă
Betleemului şi lumii întregi lumină poartă cu Sine şi pecetea nemuririi noastre întru
înviere. El, Pruncul Cel neprimit în casă omenească, Cel Căruia pământul peştera-I
dăruieşte dar de naştere, face din gropile noastre puncte de strălucitoare lumină! Luaţi
aminte la starea noastră şi să cerem lui Hristos ca toate cele împreună lămurite astăzi să
ne fie de folos mântuirii.

Dumnezeu să îl odihnească dar, cu drepţii, pe cel adormit, iar nouă - familie şi

comunitate - să ne dea har la mântuire!
Amin!
Părintele Constantin Necula
„De ce eşti trist, popor al învierii?”, Editura Agnos
Duminica dinaintea Botezului Domnului

Mareste imaginea.
De ce nu Il iubesc oamenii pe Dumnezeu? Pentru ca nu indragesc Adevarul (prefera
nedreptatea). Rugaciunea ne scoate din neadevar.

OFERTA lui Dumnezeu = VESNICIA. VICLENIA NECREDINTEI = aceea de a MIMA

credinta (asa cum diavolul mimeaza puritatea). SA NU BAGATELIZAM CUVANTUL
SFINTEI SCRIPTURI! In V.T., “Dumnezeu a vorbit…” – de 2.000 de ori. Carte unica,
descoperita pe parcursul a 1.500 de ani. Au contribuit 40 de autori sfinti: IOSUA
(general de armata), DANIEL (prim-ministru), NEEMIA (paharnic), PETRU (pescar),
LUCA (doctor), MATEI (vames).Prezinta PLANUL lui DUMNZEU DE A NE
SALVA. Tema centrala: IISUS HRISTOS! “Anglia l-a dat pe Shakespeare, dar Biblia a
facut Anglia posibila”. Textul original poate fi recompus si prin cele: 5500
manuscrise; 18.000 copii; 86.000 de citate biblice ale autorilor de sec. I-III (avem textul
original, nimic nu a modificat nimic!). VIATA LUI IISUS a fost scrisa de catre
MARTORI OCULARI. MESAJUL: REVOLTA (neascultarea) lui Adam a adus pacatul
in lume umeaza Planul de salvare/mantuire). Chiar existenta poporului ales este o
dovada obiectiva a adevarului biblic. IMPLINIREA PROFETIILOR (acorda
veridicitate).

____________________________________________________

CREDEM CA EXISTA DUMNEZEU! El ne-a spus asta si ni S-a

aratat! EFORTURILE DICTATORILOR de a distruge Biblia au fost zadarnice.
BIBLIA A RAMAS, NERO A DISPARUT DE MULT. AZI NE BOTEZAM COPIII
PAVEL, NERO A RAMAS NUME DE CAINE. BIBLIA ne lasa o pregnanta siguranta
de adevar. NU E DOAR “CEA MAI REUSITA POVESTE”, ci e ADEVARUL
(Ajungem la Dumnezeu numai prin IISUS HRISTOS). E neindoielnic ca Iisus a venit pe
pamant SA NE ARATE CINE E DUMNEZEU! DUMNEZEU S-A COBORAT,
PENTRU CA OMUL SA NU SE MAI INALTE SINGUR. ARMA CARE A CUCERIT
LUMEA: INVIEREA. Stim atat de multe despre Iisus: mai multe decat oricine altcineva
din antichitate. Semnul Invierii Il desemneaza pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Apostolii
– martiri: stiau ca Invierea nu e un fals.
__________________________________________

EXISTA MINUNI! Despartirea Marii Rosii, mana din pustie, apa preschimbata in vin,
inmultirea painilor, umblarea pe mare, vindecarea orbilor, invieri de morti. Exista
Dumnezeu; deci, exista minuni! FAPTE 26, 8 (zice Sf. Pavel):“CE?! VI SE PARE DE
NECREZUT

CA DUMNEZEU INVIE MORTII?!” Toate minunile au un scop precis (ele nu apar ca o

parada). Cea mai mare minune este CONVERTIREA NOASTRA. Credinta produce
schimbari esentiale in viata noastra. Pericolul major al omenirii e insusi omul
(neconvertit). Fundalului pesimist al lumii, Iisus ii opune speranta. Iisus ne da sansa sa
ne armonizam cu Dumnezeu. Sa nu ii smintim pe altii. Cand nu exista impotrivire, harul
lui Dumnezeu lucreaza. Hristos trece si pleaca de la noi, pentru ca nu suntem pregatiti;
nu pentru ca nu putem, ci pentru ca nu vrem. Cautam prea mult SA NE JUSTIFICAM
si prea putin SA NE SCHIMBAM. Daca cineva nu traieste ca un crestin, asa cum i se
cere prin Botez, si ramane doar botezat, in ziua Judecatii aceasta taina infricosatoare va
fi in defa¬voarea lui. Sa ne predam ne¬conditionat lui Dumnezeu, cu gandul ca ne
pierdem daca nu ne vom preda, dar si cu gandul ca ne predam lui Dumnezeu Cel iubitor
de oameni, unui Dumnezeu care este numai iubire. Si sa avem convin¬gerea absoluta ca
ne va mantui. Nu ne va mustra, nu ne va respinge, nu se va mania pe noi fiindca am
intarziat sa ne predam.

Marius MATEI

Predica la Duminica dupa Botezul Domnului

Mareste imaginea.
Evanghelia Duminicii dupa Botezul Domnului(Inceputul propovaduirii Domnului) (Mt.
4, 12-17)
In vremea aceea, auzind ca Ioan a fost intemnitat, Iisus a plecat in Galileea. Si, parasind
Nazaretul, a venit sa locuiasca in Capernaum, langa mare, in hotarele lui Zabulon si
Neftali, ca sa se implineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: "Pamantul lui
Zabulon si pamantul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in
umbra mortii lumina le-a rasarit". De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa
spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat Imparatia cerurilor.

In calendarul ortodox exista sarbatori care se bucura de duminici speciale, duminica

dinaintea sarbatorii respective si duminica dupa sarbatoarea respectiva. Asa avem
Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci si Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci,
Duminica dinaintea Nasterii Domnului si Duminica dupa Nasterea Domnului, Duminica
dinaintea Botezului Domnului si Duminica dupa Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii dupa Botezul Domnului are bogate semnificatii duhovnicesti

pentru viata crestina si pentru intelegerea credintei crestine ca arvuna a vietii din
Imparatia cerurilor.

In primul rand, vedem legatura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos si
lumina Evangheliei Sale propovaduita poporului evreu care statea in intuneric, adica in
necunoasterea deplinatatii revelatiei divine, dar si popoarelor pagane care nu-L
cunosteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevarat, Facatorul cerului si al
pamantului. De aceea, Evanghelia spune ca "poporul care statea in intuneric a vazut
lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit" (Isaia 9,
1).

La sfarsitul Evangheliei de astazi se afla indemnul sau chemarea Mantuitorului:

"Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia
ne face atenti asupra legaturii care exista intre Taina Botezului si Taina Pocaintei ca
porti de intrare a oamenilor in Imparatia cerurilor.

In al doilea rand, intelegem ca lumina Botezului Domnului este lumina vietii noastre si
lumina intregului univers. In Botezul Domnului Iisus Hristos vedem ca omul este centrul
atentiei si al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului "In Iordan botezandu-Te,
Tu, Doamne, inchinarea Treimii S-a aratat" inseamna ca intreaga Sfanta Treime S-a
aratat la Botezul lui Iisus in Iordan, iar in centrul iubirii Sale era firea omeneasca pe
care a luat-o Dumnezeu Fiul ca sa o ridice din pacat, sa o curateasca, sa o mantuiasca si
sa o sfinteasca, aducand-o la asemanarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfant.

Botezul Domnului Iisus in Iordan, ca moment de descoperire sau aratare a Preasfintei

Treimi, la inceputul activitatii Sale publice, ne arata si finalitatea lucrarii Sale, deoarece,
la sfarsitul activitatii Sale pamantesti, dupa Invierea Sa din morti si inainte de Inaltarea
Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Sai "sa boteze toate neamurile in numele Tatalui si al
Fiului si al Sfantului Duh" (Matei 28, 19). Intrucat la Botezul lui Hristos in Iordan S-a
aratat Preasfanta Treime ca avand in centrul iubirii Sale firea umana a lui Iisus, fiecare
om este chemat sa se boteze in harul, lumina si iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trai
vesnic in iubirea si pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinatatea revelatiei lui Dumnezeu in Hristos

Pericopa acestei Duminici ne arata ca, dupa ce Sfantul Ioan Botezatorul a fost
intemnitat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai intai in Nazaret, iar apoi S-a
mutat la Capernaum, oras in care locuiau, alaturi de evrei, si multi straini, oameni de
neamuri si credinte diferite. Evanghelia ne spune ca Iisus S-a dus acolo mai ales pentru
a implini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia il binevesteste astfel: "Poporul
care statea intru intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra
mortii lumina le-a rasarit" (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este
vorba de o simpla lumina fizica produsa de soare, ci, dupa cum talcuiesc Sfintii Parinti
ai Bisericii, aceasta este o lumina spirituala, duhovniceasca. Mai precis, lumina cea mare
este plinatatea revelatiei sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Sau intrupat, Iisus
Hristos. Toata descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumina treptata,
etapizata, crescanda, culminand in lumina mare sau deplina care este Insusi Fiul lui
Dumnezeu Cel ce S-a facut Om din iubire pentru oameni si pentru mantuirea lor.
"Lumina mare", adica plenara sau totala, este Dumnezeu-Cuvantul, Care a creat
lumina fizica din univers, ca simbol al luminii dumnezeiesti necreate, pentru ca El a zis
la facerea lumii: "Sa fie lumina. Si a fost lumina" (Facere 1, 3). Cand a creat lumea,
Dumnezeu-Tatal a vorbit si lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvantul. Deci,
Dumnezeu-Cuvantul Cel vesnic al Tatalui este Lumina sau Viata necreata si vesnica,
sensul prim si ultim al intregii existente create, si mai ales sensul sau lumina vietii
oamenilor, dupa cum ne spune si Sfantul Evanghelist Ioan, zicand: "Intru El era viata si
viata era lumina oamenilor. (…) Cuvantul era Lumina Care lumineaza pe tot omul ce
vine in lume" (Ioan 1, 4 si 9). De aceea, Iisus este "Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14,
6), pentru mantuirea lumii.

Prin urmare, lumina creata, pe care noi o vedem cu ochi trupesti, este un simbol sau o
trimitere la Lumina cea necreata si netrecatoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care
statea in intuneric, adica in nedeplinatatea cunoasterii adevarului dumnezeiesc
mantuitor, vede lumina mare, adica pe Dumnezeu-Omul prezent in mijlocul oamenilor.
Aceasta lumina mare este Hristos, "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), adica sensul prim si
ultim a tot ceea ce exista, pentru ca "toate prin El s-au facut" (Ioan 1, 3), intru El au fost
facute toate. (…) Toate s-au facut prin El si pentru El" (Coloseni 1, 16). Deci, toate au
fost facute in Hristos, prin Hristos si pentru Hristos. De aceea, El lumineaza sau da sens
ultim intregii existente create, atat celei vazute (univers), cat si celei nevazute (puteri
ingeresti).

"Latura si umbra mortii" semnifica starea de pacat ca instrainare a oamenilor de

Dumnezeu

Poporul care statea in intuneric era poporul evreu care, desi primise unele lumini ale
adevarului mantuitor prin Legea lui Moise si prin prooroci, totusi se abatea adesea de la
acestea si statea in intuneric din pricina pacatului neascultarii de Dumnezeu. Multi
dintre evreii formalisti nu cunosteau legatura interioara duhovniceasca dintre diferitele
parti ale descoperirilor dumnezeiesti facute de Dumnezeu-Cuvantul, prin Legea lui
Moise si prin prooroci.

Evanghelia din aceasta zi mai precizeaza ca si celor care sedeau in latura si in umbra
mortii le-a rasarit lumina. Aici este vorba de popoarele pagane care traiau in mai mare
ignoranta a adevarului mantuitor decat poporul evreu si in pacate multe care le
intunecau lumina cunostintei sau a ratiunii.

Deci, "latura si umbra mortii" (Isaia 9, 1) inseamna starea de pacat a lumii pagane.
Pacatul provoaca o moarte a sufletului omului inainte de moartea trupului. Paganii
inchinatori la idoli si robiti de pacate multe petreceau in latura si in umbra mortii,
pentru ca "plata pacatului este moartea" (Romani 6, 23).

In acest context al existentei umane intunecate de necunoastere si degradare spirituala

vine o lumina mare, adica Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul ca El incepe sa predice
in Galileea, unde evreii convietuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arata ca
venirea Domnului Iisus Hristos in lume are ca scop mantuirea intregii lumi, nu doar a
poporului evreu. Desigur, in primul rand Mesia-Hristos vine pentru mantuirea
poporului evreu, in care S-a nascut, dar nu in mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocainta are ca scop dobandirea vietii vesnice

Iisus Hristos incepe propovaduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: "Pocaiti-va, ca s-

a apropiat Imparatia cerurilor" (Mt. 4, 17). Aceleasi cuvinte le intalnim si in predica
Sfantului Ioan Botezatorul, care cuprindea insa si multe amenintari. De pilda, el
vorbeste ascultatorilor despre securea care sta la radacina copacului sa-l taie daca nu
aduce roada, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divina pentru cei care nu-si
schimba viata lor pacatoasa. Deci, Sfantul Ioan Botezatorul cheama la pocainta folosind
un limbaj sever, de responsabilizare maxima a oamenilor.

Mantuitorul Iisus Hristos cheama si El pe oameni la pocainta, insa le vorbeste mai mult
despre dobandirea vietii vesnice din Imparatia cerurilor, a carei prezenta o descrie
folosind parabole sau simboluri: comoara, aluat, graunte de mustar. Imparatia cerurilor
despre care vorbeste Mantuitorul Iisus Hristos nu se afla doar in ceruri, ci acum ea vine
pe pamant, printre oameni, fiind cuprinsa in Hristos Insusi. Hristos este Imparatia
cerurilor coborata printre oameni, deoarece El este Imparatul cerurilor, iar unde este El
prezent, acolo este prezent si Tatal impreuna cu Duhul Sfant. Deci in si prin Hristos,
Imparatia Preasfintei Treimi se descopera oamenilor, mai ales in timpul Botezului
Domnului la Iordan. Duminica dupa Botezul Domnului ne invata de fapt ca atat
Nasterea Mantuitorului Hristos, cat si Botezul Domnului ne descopera apropierea
Imparatiei lui Dumnezeu de oameni, incepand cu zamislirea si nasterea ca Om a Fiului
lui Dumnezeu, de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si continuand cu lucrarea Lui
mantuitoare in lume. Astfel, in mod mai clar, se vede legatura intre lumina venirii lui
Hristos in lume si lumina descoperirii Imparatiei Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant
cu prilejul Botezului lui Iisus in apele Iordanului.

Botezul crestin - inceputul intrarii omului in Imparatia cerurilor

Imparatia cerurilor este viata sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar
intrucat Unul din Sfanta Treime S-a facut Om, adica Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a
adus Imparatia lui Dumnezeu aproape de oameni si in viata lor. De aceea, El zicea:
"Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor". In acest sens, Botezul crestin primit
spre iertarea pacatelor este inceputul intrarii omului in Imparatia cerurilor, asa cum ne
spune Evanghelia dupa Ioan, citand cuvintele Mantuitorului adresate lui Nicodim: "De
nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia cerurilor" (Ioan
3, 5). Asadar, prin Botezul savarsit in numele Preasfintei Treimi incepem sa intram in
Imparatia iubirii vesnice a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant. Toate celelalte Sfinte
Taine ale Bisericii au ca baza de plecare Taina Botezului urmata de Mirungere si de
Impartasania euharistica (Tainele de initiere in viata crestina).

Insa pocainta este starea de pregatire pentru a ne apropia de Imparatia cerurilor, adica
de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se daruieste harul mantuitor al Preasfintei
Treimi. Evanghelia de astazi subliniaza legatura dintre indemnul lui Iisus: "Pocaiti-va",
si motivatia lui: "ca s-a apropiat Imparatia cerurilor". Prin urmare, usile pocaintei sunt
usile Imparatiei cerurilor, intrucat nimic necurat sau pacatos nu poate intra in
Imparatia cerurilor daca omul nu se curata de pacate prin pocainta. De aceea,

Mantuitorul nu vorbeste numai de Imparatie, ci si de pocainta ca pregatire pentru a

primi lumina Imparatiei lui Dumnezeu.

In acelasi timp, exista o legatura profunda intre lumina Botezului Domnului si lumina
Botezului crestin. Nu intamplator Mantuitorul S-a botezat in apele Iordanului sub cerul
liber. Prin aceasta, El a voit sa ne arate ca a venit sa sfinteasca nu numai firea umana
din interiorul ei, ci si firea apelor si a atmosferei (vazduhul). Prin zamislirea Sa din
Fecioara, Hristos-Domnul a sfintit firea umana din interiorul ei, prin nasterea Sa in
pestera, Hristos-Domnul a sfintit pamantul din interiorul lui, iar prin Botezul Sau in
apele Iordanului, El a sfintit firea apelor din interiorul lor, aratand prin aceasta ca si
noi, crestinii, ca purtatori de Duhul Sfant primit la Botez, avem menirea de a contribui
la sfintirea omului, a mediului inconjurator (pamantul, apa si aerul) si a universului
intreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugaciunea
mare de la Boboteaza). De aceea in popor se spune ca "omul sfinteste locul". Insa omul
sfinteste locul mai ales daca se uneste duhovniceste cu Dumnezeu Cel Unul Sfant, adica
sfinteste locul prin lucrarea Duhului Sfant prezent in viata sa traita in lume, in spatiu si
timp.

Prin urmare, intelegem ca lumina Botezului Domnului este lumina mare pentru fiecare
dintre noi, pentru viata Bisericii si a societatii umane in general. Daca aceasta lumina
sfanta diminueaza sau se pierde, lumea devine un mediu al intunericului, al impatimirii
egoiste, al violentei si al exploatarii posesive sau degradante a persoanelor umane (criza
morala) si a naturii inconjuratoare (criza ecologica).

Asadar, renasterea spirituala a omului pacatos incepe cu Sfantul Botez in numele

Preasfintei Treimi. Acesta se savarseste o singura data, fiindca "este un Domn, o
credinta, un Botez" (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repeta, dar se reinnoieste prin pocainta,
numita si "Botezul lacrimilor". Numai o singura data ne botezam in Duhul Sfant si in
apa, dar de multe ori ne curatim de pacatele savarsite dupa Botez prin pocainta, adica
prin "Botezul lacrimilor".

Botezul crestin - program fundamental de crestere duhovniceasca pentru toata viata

Prin savarsirea Sfantului Botez nu se celebreaza un eveniment obisnuit al vietii omului,

ci se pune insasi temelia vietii crestine. Botezul cuprinde in sine un program
fundamental esential si existential al intregii vieti crestine, care inseamna, pe de o parte,
lepadarea de Satana, de toate lucrarile lui si de toti slujitorii lui, iar pe de alta parte, se
lucreaza inceputul unirii duhovnicesti a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocainta ne
schimbam modul de a trai, ne intoarcem spre Hristos, ne luminam prin harul Lui si ne
unim cu El, Izvorul vietii si al bucuriei vesnice.

Botezul este astfel un program de lupta si de crestere duhovniceasca, este o permanenta

lupta cu pacatul ca fiind ceva strain firii umane, dar si o permanenta cautare de innoire
a vietii omului. La inceput, lumina Botezului se daruieste omului in forma concentrata si
tainica, pentru ca el sa creasca duhovniceste in Biserica prin ascultarea Evangheliei,
pocainta pentru pacate, fapta buna, credinta, nadejde, dragoste, pace, bucurie, rabdare,
nadejde, adica prin tot ceea ce este roada Duhului Sfant in viata omului. Astfel, crestinul
sporeste in cunoasterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoastere care ii sfinteste
viata ca simtire reala a lucrarii lui Dumnezeu in oameni. Biserica ne invata ca iertarea
pacatului stramosesc si a pacatelor personale se daruieste o singura data prin Botez, dar
iertarea pacatelor savarsite dupa Botez se daruieste de mai multe ori prin pocainta.
Asadar, pocainta este un mare dar pentru omul care doreste mantuirea si viata vesnica.

Un sfant al Bisericii din primele veacuri, si anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356),
a fost intrebat catre sfarsitul vietii sale ce ar mai face in mod deosebit daca ar trai mai
mult. Raspunsul sau a fost unul smerit si intelept: "As invata sa ma pocaiesc mai mult",
dupa ce petrecuse zeci de ani in rugaciune, pocainta si post. Deci, pocainta trebuie sa fie
o constanta a vietii crestine, o permanenta curatire de pacatele savarsite cu gandul,
cuvantul si fapta, pentru a dobandi mantuirea si sfintenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Niciodata pocainta nu trebuie sa fie un prilej de lauda pentru cel care se pocaieste. Daca
ne laudam cu pocainta, ea isi pierde din valoare, devine o pocainta fara roade
duhovnicesti. Pocainta adevarata este o lucrare tainica, de renastere in dureri a omului,
adica de innoire interioara a sufletului, de rastignire a pacatului din om si de inviere
duhovniceasca a legaturii sale cu Dumnezeu, de crestere spirituala in iubire smerita si
sfanta. Asa cum plantele cresc si florile infloresc fara sa faca zgomot, tot asa si cresterea
duhovniceasca in virtuti, ca rod al pocaintei, este una tainica, pasnica, smerita si
luminata de Duhul Sfant.

Sfintii isi acopera virtutile cu haina pocaintei, a smereniei, nu le arata ostentativ, nu se

lauda cu ele, ca sa nu le piarda, temandu-se ca nu cumva mandrindu-se cu virtutile lor
ca roade ale pocaintei lor, acestea sa se ofileasca si sa se piarda, asemenea semintelor
semanate pe sol, dar neacoperite cu pamantul protector si hranitor.
Intrucat Botezul este un program de crestere spirituala, de innoire, de luminare pentru
intreaga viata crestina, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptata
pana la sfarsitul vietii lor se numesc sfinti.

Cand un sfant este pictat in icoana, el este prezentat ca avand lumina (aureola) in jurul
capului si pe chip. Aceasta inseamna ca lumina harului, care s-a dat omului ca o
samanta in Botezul crestin si a rodit in cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinti la
asemanare cu Dumnezeu. Sfantul este deci omul care a implinit programul duhovnicesc
de la Botez, in masura in care el s-a unit cu Hristos si s-a luminat cu harul Sau. De
aceea, Botezul a fost numit si "Sfanta Luminare", iar la slujba Botezului se canta: "Da-
mi mie haina luminoasa, Cel ce Te imbraci cu lumina ca si cu o haina", iar nasii poarta
in mana lumanarea aprinsa, ea fiind simbol al luminarii duhovnicesti a celui de curand
botezat.

Asadar, atat Sfanta Taina a Botezului, cat si Sfanta Taina a pocaintei sunt izvoare de
lumina si bucurie pentru viata crestina. Sa nu uitam niciodata ca am fost botezati in
numele, lumina si iubirea Preasfintei Treimi si ca in tot timpul vietii noastre trebuie sa
preaslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, prin gand si cuvant, prin rugaciune si
fapte bune. Sa ne rugam Mantuitorului Iisus Hristos ca sa ne ajute sa primim
Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii si vietii vesnice din Imparatia Tatalui si a
Fiului si a Duhului Sfant, sa ne pregatim cat mai des, prin pocainta si fapte bune, pentru
impartasirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustam bucuria vietii vesnice
din Imparatia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu si a noastra mantuire. Amin!
† DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Sursa: ziarullumina.ro

Renastere spirituala intr-o contemporaneitate instabila

Mareste imaginea.
Renastere spirituala intr-o contemporaneitate instabila
Fara ezitare ne gandim la o innoire a starii spirituale, la un nou concept stabil pe care sa
il avem temelie pentru a deveni statornici ai dreptei credinte nealterate. Renasterea
spirituala reprezinta nucleul „biologic" de la care se desprinde viata si nuantarea
contemporaneitatii.

Cand starea noastra spirituala este precum fiecare rasarit de soare, ambientul in care se
dezvolta "nucleul" este parca rupt din versurile unor poeti. Optimismul si increderea nu
fac decat nuantarea rosiatica a rasaritului si atat de apropiata sufletului. Aceasta sursa a
spiritualitatii individuale, (caci nu putem face referire la un intreg, deoarece acest intreg
trebuie dobandit), se face descoperita launtric.

Psihologia prezinta personalitatea umana la rascrucea a trei instante psihice: Sine, Eu si

Supraeu. Sinele este sediul instinctelor, pulsiunilor energetice biologice innascute pe care
nu le putem modifica, ci le putem numai permite sau nu manifestarea in viata de zi cu
zi; Supraeul este instanta psihicului ce detine functiile spirituale: de constiinta morala,
de autoobservare si de formare a idealurilor, in care se inmagazineaza normele si
valorile, idealurile si rolurile sociale; iar Eul este instanta dominanta, de „comanda si
control", in care decantam intreaga experinata cotidiana, prin care relationam,
rationam si decidem, adica organizatorul intregii activitatii psihice. Eul are datoria de a
mentine echilibrul dintre Sine – pulsiunile inconstiente ale individului - si Supraeu -
normele, valorile si idealurile sociale.

Astfel, desi autorii teologi si psihologi sustin ca spiritualitatea este innascuta, deci
provine din Sine si ne diferentiaza de fratii nostrii din pozitiile inferioare ale ierarhiei
regnului animal, spiritualitatea este dependenta de societatea in care individul traieste.
Accentul pe care omul il pune pe latura sa spirituala este influentat de conditiile sociale
spatiale si temporale in care viata sa este ingradita. Nu este de mirare ca intr-o societate
aflata mereu pe fuga, bazata pe economie de piata, ce poate fi rezumata prin trei
cuvinte: concurenta, materialism si egocentrism, nu mai putem vorbi despre
spiritualitate, ci despre nevoia de renastere spirituala. Iar aceasta innoire la nivel de
spirit este periclitata de contextul situational, care tacticos inlatura omul de la conceptul
innascut de fiinta spirituala.

Dinamismul cu care societatea avanseaza in cunostinte asupra diversitatii aspectelor

realitatii face ca mersul ei sa devina ca cel al unui rac (unul inainte si doi inapoi).
Biserica este apogeul momentelor spirituale, ea dezvolta si promoveaza renasterea
spirituala de la o zi la alta.
Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sfantului Simeon Noul Teolog, scrie:
"Dumnezeu a hotarat ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre
Duhul Sfant a profetilor si a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii".

Deseori ni se relateaza in Sfintele Evangelii dialoguri ale Mantuitorului care explica

modul prin care se poate dobandi viata vesnica, avand o insemnatate a reinnoirii
spirituale. Renasterea spiritului individual este neconditionata, deoarece in orice
moment ea poate fi pusa in valoare, avand la baza trezvia crestinului.

Sfantul Isaac Sirianul face, in calitate de maestru al ascezei, o fenomenologie a

pacatului. In fata lui Dumnezeu, pacatele nu sunt decat fire de praf, pentru ca omului ii
este data cainta. Unicul pacat, pacatul este acela „de a fi insensibil fata de Cel inviat!"

Invierea lui Hristos ne da puterea si imboldul de a ne innoi si reimprospata mereu felul

de a fi, de fiecare data mai in armonie cu viata si invatatura Mantuitorului. Iar traditia
crestinismului rasaritean, de a folosi dupa sarbatoarea Invierii salutul „Hristos a
inviat!", poate fi interpretata ca un memento perpetuu al acestui mare dar oferit de
Dumnezeu oamenilor. La baza vietii pe care ne-o insusim, trebuie sa rationalizam ca
trupul moare si nu sufletul.

De aceea sufletul poate renaste din starea de pacatosenie in starea de indumnezeire

(sfintenie). Iar acest context nu trebuie sa ne faca sa neglijam trupul, caci prin
intermediul trupului, spiritul RENASTE. Constatam totodata ca fiinta sa naturala este
in germene spirituala si ca spiritualul nu poate exista in sine facand abstractie de
natural, ca insasi fiinta sa naturala este o fiinta teologala. Ceea ce Dumnezeu a creat, are
o logica, un sens si un scop bine definit. Administrarea neadecvata a celor date de catre
Dumnezeu omului a dus la acest prezent instabil care nu mai este insotit de semnul
exclamarii (!) ci de puncte se suspensie (....) si semne de intrebare (??).

„Cum poate omul sa se nasca fiind batran ? Oare poate sa intre a doua oara in pantecele
mamei sale si sa se nasca ?"(Ioan 3,4). Mirarea lui Nicodim, fireasca, este intr-un alt
sens si a noastra. Este adevarat ca traditia Bisericii a explicat in profunzime adevarul
rostit de Iisus ca "trebuie sa va nasteti de sus" si ca "ce este nascut din trup, trup este;
iar ce este nascut din Duh, Duh este."

Sfintii Apostoli si Parintii Bisericii au lamurit concret procesul acestei noi nasteri,
alcatuind slujba botezului, si explicand, pe de alta parte, sensul si efectele acestei
renasteri printr-o vasta si bogata literatura. Dar aceste explicatii, in ciuda analizelor
erudite ale stiintei liturgice actuale, raman de neinteles pentru noi, crestinii secolului
XX. Biserica in baza temeiurilor scripturistice ofera debutul reinnoirii spirituale prin
Taina Sf Botez, dar continuitatea tine de fiecare in parte caci mantuirea nu o garanteaza
nimeni decat Cel Atotputernic dupa judecatile Sale.

Aceasta reinnoire spirituala fortifica si dezvolta reinnoirea naturala, psihica si

trupeasca, insa omul care a experimentat-o nu se multumeste numai cu atat. El nu vrea
sa primeasca aceasta viata doar pentru scurt timp, ci sa fiinteze in ea; nu se multumeste
cu simplul fapt de a-si indrepta constiinta, felul sau de a fi si de a se purta, organismul
psihosomatic in care existenta sa este incadrata. El aspira la o existenta noua, nu doar
conforma, ci nascuta din aceasta viata; la o identitate continand toate calitatile, toate
fortele si frumusetile acesteia; la o faptura noua mai presus de corupere, transparenta
acestei vieti nestricacioase si in stare s-o traiasca fara piedici sau slabiciuni. Nu vrea in
mod simplu sa se reinnoiasca, ci cauta o schimbare radicala, doreste sa re-nasca. Omul
care a ajuns aici cere botezul.

Renasterea naturii umane, cu structura si functionarea ei, merge impreuna cu

renasterea persoanei umane, care gaseste prin integrarea sa in Hristos o noua temelie, o
noua ipostaza vesnica.

Aceasta contemporaneitate instabila este rezultatul intregii istorii umane, de la brutalele

razboie armate pentru autonomie si independenta, de la modernele lupte pentru resurse
si piete de consum si pana la razboaiele si luptele pentru egalitate si independenta
rasiala...etc. Niciodata nu a mai existat o asemenea epoca cu invatatori falsi ca secolul
XX, atat de bogat in lucruri materiale, dar atat de sarac spiritual.

Societatea in care ne aflam se afla intr-o adevarata criza de adolescenta in care individul
incearca sa nege orice tip de autoritate – legislativa, divina, morala – si sa isi impuna si
demonstreze propria independenta. Dar orice credincios este constient de invierea sa,
deja implinita prin Cel inviat. De aceea, in secolul trecut, Serafim de Sarov adresa drept
salut fiecarui vizitator urmatoarele cuvinte pline de viata: „Bucuria mea, Iisus a
inviat!".

Concluzionand asupra celor impartasite putem intelege ca posibilitatile de renastere

sprirituala nu sunt putine: analiza individuala launtrica in momentele de trezvie, fapte
bune, cainta sufleteasca, rugaciune, post, insusirea renasterii prin botez, prin actele
liturgice la care participam, printr-o bunatate (pura, gingasa, care se citeste pe chipul
unora, afectiva) - doar atat ca sa devii un Om Bun!
Bucsai Catalin Constantin

Surse de inspiratie:

Vasile Dem. Zamfirescu - „Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana"

Pannayotis Nellas - "Fundamentele teologice, sacramentale si liturgice ale
spiritualitãtii"

Predica la Botezul Domnului

Mareste imaginea.
Predica la Botezul Domnului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus

Hristos! Pentru aceasta sfanta zi - a Botezului - primeasca dragostea dumneavoastra un
mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un
cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca
Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:

"In vremea aceea - zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol
Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc - a venit Iisus din
Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind
din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se
peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am
voit"(Marc. 1, 9-11).

Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: "Tu esti Fiul Meu cel
iubit, intru Tine bine am voit". Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic
(asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor
cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: "Tu esti Fiul Meu cel iubit”" Simtim
oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua,
fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din
graiul Parintelui ceresc: "Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt".

Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2
chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: "Zis-a Domnul
(adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru):
Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut". Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de
veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: "Tu esti Fiul Meu cel
iubit, intru Tine am binevoit", Ii rostise din vesnicie. "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am
nascut". Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de
inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a
invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am
nascut" (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si
din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez,
cand Iisus a venit la Ioan.

Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de
Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De
aceea a zis un profet - un cuvant de la Dumnezeu: "Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi
insiva". Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti
pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui
Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau
oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din
vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri.

Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica
trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise - de la
Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus - taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina
lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: "Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii
la mine?". Si Iisus ii raspunde: "Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea".
Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea
si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In
vremea aceea era si o comunitate monahala - a esenienilor - care, de asemeni, avea in
randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei
care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice
faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia
ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub
numele de botez.

Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi

vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la
plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune
Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): "Legea si proorocii au fost pana la
Ioan", iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in
fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume
Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si
de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina
inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura "indata iesind (care arata ca nu a
urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a
deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui
ceresc s-a auzit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit...". Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului
Petru) spune: "Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din
vesnicie: "Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”" asa si acum, intr-o a doua
nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura
psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume,
Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea
Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui
ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care
ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul
porumbelului peste Fiul, acum, la botez.

Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci
nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat
catre Iisus si le-a spus ucenicilor: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul
lumii". Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de
o parte: L-a descoperit pe Iisus - Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei,
e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e
legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat -
de la Dumnezeu, nu de la mine - ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o
stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care
se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in
tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si
bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste - cum avem atatea cazuri - oameni
drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator.
De aceea a zis Ioan: "Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii", ca sa le arate celor de
fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele;
El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin
insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea
pacatului.

Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: "Tu esti Fiul Meu cel iubit
intru Care am binevoit". Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la
Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: "Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si
Eu va voi odihni pe voi", si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si
despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am
grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa
descoperiti in voi chipul Fiului Meu.

Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce,

moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum
noi la aceasta mare sfintire: "Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu
pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii,
sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!". Si noi auzim acum ca
atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului,
Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), "ca un porumbel", si
glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si
auzit cuvant, dar a si vazut - rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in
Dumnezeul Cel viu) - cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza.
De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de
fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...". Si adresandu-se Mantuitorului: "Te-am vazut
prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru
din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de
Stapanul; cu frica sta inaintea Lui.

Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De
aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in
apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit,
ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea
cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam
innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii
inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi
pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor,
Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-
am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura.
Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca
robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia
Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de
veselie s-a umplut".

Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De
atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu - in familie, in persoana lui
- dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si
traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si
poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti
arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile;
din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant
dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o
arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si
incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi
inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si
nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina
nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima
senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Cuvant la Botezul Domnului

Mareste imaginea.

Cuvant la Botezul Domnului

Voi toti sunteti astazi veseli si numai eu sunt trist. Intr-adevar, cand imi arunc ochii
peste multimea aceasta duhovniceasca, cand vad aceasta bogatie nesfarsita a Bisericii si
cand ma gandesc apoi ca o data cu trecerea sarbatorii va pleca in graba si multimea
aceasta de aici, ma intristez, ma doare sufletul, ca Biserica, ea, care a dat nastere la
atatia fii, nu poate sa se bucure de ei la fiecare Sfanta Liturghie, ci numai in sarbatori.
Cat de mare ar fi veselia duhovniceasca, cat de mare bucuria, cat de mare slava lui
Dumnezeu, cat de mare folosul sufletelor, daca la fiecare Sfanta Liturghie as vedea tot
atat de pline sanurile bisericii!
Corabierii si carmacii fac totul ca sa strabata si sa ajunga in port; noi, dimpotriva,
necontenit ne straduim sa tulburam marea vietii noastre, ne cufundam mereu in
furtunile grijilor lumesti, suntem prinsi de treburile din piete si de la tribunale, iar aici
abia de ne vedem o data sau de doua ori pe an.
Sau nu stiti oare ca Dumnezeu a asezat bisericile in orase asa cum a asezat porturile in
mari, pentru ca sa ne adapostim in ele de vartejul zgomotelor din lume si sa ne bucuram
de cea mai mare liniste? In biserica nu aveti a va teme nici de furtuna valurilor, nici de
navala hotilor, nici de atacul facatorilor de rele, nici de furia vanturilor si nici de
vatamarea fiarelor, caci biserica este liman lipsit de toate acestea, liman duhovnicesc al
sufletelor. Voi insiva sunteti martorii spuselor mele.

Descarcati-va acum sufletul, si veti dobandi aici mai multa liniste. Aici, in biserica,
mania nu te necajeste, pofta nu te arde, invidia nu te roade, deznadejdea nu te bantuie,
dragostea de slava desarta nu-ti strica sufletul. Biserica potoleste toate aceste fiare.
Cuvintele Dumnezeiestilor Scripturi intra ca niste descantece dumnezeiesti in suflet prin
urechi si adorm toate aceste patimi necugetate.
Cat de nefericiti sunt, dar, oamenii ca pot sa aiba parte de o atat de mare filosofic dar nu
vin des la mama obsteasca a tuturor, la Biserica! Poti, oare, sa-mi spui, care
indeletnicire e de mai mare trebuinta decat asta? Care intalnire e mai folositoare?

Dar ce piedica te face sa nu vii la biserica? Imi vei spune negresit ca saracia te impiedica
sa vii la aceasta frumoasa adunare. Dar scuza asta nu-i binecuvantata. Saptamana are
sapte zile; pe aceste sapte zile Dumnezeu le-a impartit cu noi si n-a luat El mai multe, iar
noua ne-a dat mai putine, sau, mai bine spus, nici nu le-a impartit pe jumatate, n-a luat
El trei si noua ne-a dat trei, ci tie ti-a dat sase, iar Lui I-a ramas una. Dar nici in aceasta
singura zi nu vrei sa te desparti de grijle cele lumesti. Deci si tu, cu aceasta zi faci ceea ce
fac jefuitorii de lucruri sfinte: ii furi aceasta zi sfanta, randuita pentru
ascultarea cuvintelor duhovnicesti, si o petreci in griji lumesti.
Dar pentru ce vorbesc de ziua intreaga? Fa si tu cu ceasurile acestei zile ce a facut
vaduva aceea cu milostenia. A aruncat doi banuti in cutia templului si a atras asupra ei
bunavointa lui Dumnezeu. Fa si tu tot asa! Da-i lui Dumnezeu doua ceasuri din zi si vei
aduna in casa ta castigul a mii de zile. Iar daca nu vrei, ia aminte, sa nu pierzi cumva
ostenelile unor ani intregi, pentru ca n-ai voit sa te desparti o mica parte din zi de
castigurile cele lumesti.
Dumnezeu obisnuieste, cand e dispretuit, sa risipeasca averile adunate, asa precum
spunea si iudeilor, amenintandu-i cand nu aveau grija de templu: "Le-ati adus pe
acestea in casele voastre si le-am suflat, zice Domnul".

Spune-mi, te rog, ce vom putea sa invatam, din cele de trebuinta, daca tu vii la biserica o
data sau de doua ori pe an? Ce vom putea sa te invatam despre suflet, despre trup,
despre nemurire, despre imparatia cerurilor, despre pedeapsa, despre iad, despre
indelunga-rabdare a lui Dumnezeu, despre iertare, despre pocainta, despre botez,
despre iertarea pacatelor, despre lumea cea de sus, despre lumea cea de jos, despre firea
omeneasca, despre ingeri, despre rautatea dracilor, despre uneltirile diavolului,despre
purtarea in viata, despre dogme, despre dreapta credinta, despre ereziile cele stricatoare
de suflet? Pe acestea, si mai mult decat acestea, trebuie sa le stie crestinul ca sa poata da
raspuns celor ce-l intreaba.
Dar voi nu puteti sti nici cea mai mica parte din aceste invataturi, pentru ca, daca veniti
la biserica o data pe an, si atunci fara luare-aminte, veniti pentru obiceiul sarbatorii, si
nu pentru evlavia sufletului.

Ce bine ar fi daca ati invata temeinic toate aceste invataturi numai dintr-o singura
venire la biserica! Dar asta nu-i cu putinta! Sa va explic. Multi dintre cei de fata aveti
slugi si fii; cand voiti sa-i dati sa invete carte sau o meserie pe care le-o alegeti, dintr-o
data nu le mai dati voie sa vina acasa; le dati asternut, hrana si toate cele de trebuinta si-
i trimiteti sa locuiasca in casa dascalului, si nu-i mai lasati sa va calce pragul casei,
pentru ca traiul neintrerupt alaturi de dascal sa le dea putinta sa invete mai bine,
nefiind stanjeniti la invatatura de nici o grija.

Aici, in biserica, insa nu e vorba sa invatati o meserie sau o stiinta oarecare, ci pe cea
mai mare decat toate, anume cum trebuie sa placi lui Dumnezeu si sa dobandesti cele
ceresti. Si socotiti oare ca puteti invata aceasta stiinta trandavindu-va? Ce mare nebunie
este sa gandesti asa! Ca invatatul este un lucru care are nevoie de multa luare-aminte,
asculta ce spune Domnul: "Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima", iar
Proorocul zice: "Veniti, Fiilor, ascultati-ma, va voi invata frica Domnului", si iarasi:
"Indeletniciti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu". Prin urmare, cel ce vrea sa
dobandeasca aceasta filosofie dumnezeiasca, trebuie sa studieze mult.
II

Dar, ca sa nu cheltuim tot timpul cu invinuiri aduse celor ce nu vin la biserica, haide sa
vorbim despre sarbatoarea de azi, multumindu-ne, pentru indreptarea trandaviei
acelora, cu cele ce am spus.
Multi tin sarbatorile, stiu numele lor, dar nu stiu cauzele pentru care se serbeaza. Toata
lumea stie ca sarbatoarea de astazi se numeste Epifanie, Aratare. Dar care este aceasta
aratare, daca este una sau sunt doua, asta nu se stie. Si e mare rusine si mare batjocura
ca praznuim aceasta sarbatoare in fiecare an, dar nu cunoastem cauza ei.

Mai intai trebuie sa spun dragostei voastre ca nu este o singura Aratare a Domnului, ci
doua. Una, aceasta de acum, care s-a sfarsit, iar a doua, aceea ce va sa vina, care se va
face cu slava la sfarsitul lumii. Si despre amandoua aceste aratari l-ati auzit astazi pe
Pavel vorbindu-i lui Tit. Despre aratarea cea dintai, pe care o praznuim azi, graieste
asa: "Harul cel mantuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor invatandu-ne sa
lepadam faradelegea si poftele lumesti si sa vietuim in veacul de acum in curatie, cu
dreptate si cu cucernicie"; despre aratarea ce va sa vina graieste asa: "Asteptand
fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus
Hristos". Iar Proorocul Ioil spunea despre cea de a doua aratare asa: "Soarele se va
preface in intuneric si luna in sange inainte de a veni ziua Domnului, cea mare si
aratata".
Dar pentru care pricina se numeste Epifanie, Aratare, ziua in care S-a botezat Domnul,
si nu ziua in care S-a nascut? Caci ziua de azi este ziua in care S-a botezat, in care a
sfintit firea apelor. De aceea in sarbatoarea aceasta, la miezul noptii, toti iau apa si o duc
acasa si o pastreaza tot anul, caci astazi au fost sfintite toate apele; si minunea e vadita:
apa aceasta nu se strica cu trecerea timpului, apa aceasta scoasa astazi ramane limpede
si proaspata un an, doi si adeseori chiar trei ani si dupa atata vreme se ia la intrecere cu
apa adusa acum de la izvor. Deci, pentru care motiv se numeste ziua aceasta a Botezului
Domnului, Aratare, si nu ziua Masterii Sale?
Pentru ca Domnul n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat. Ca
multimea nu-L cunostea si nu stia cine este, asculta-l pe loan Botezatorul, care spune:
"In mijlocul vostru sta acela pe Care voi nu-L stiti". Dar de ce sa ne minunam ca altii
nu-L cunosteau, cand insusi loan Botezatorul nu L-a cunoscut decat in ziua in care L-a
botezat? "Caci si eu, spune el, nu-L cunosteam; dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa,
Acela mi-a spus: Peste Care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acela
este Cel ce boteaza cu Duh Sfant".

Este deci lamurit din cele spuse mai sus ca sunt doua aratari ale Domnului. Dar e de
neaparata trebuinta sa spun pentru care motiv S-a botezat Hristos si cu ce botez S-a
botezat. Ca trebuie sa stim si una, si alta. Mai intai am sa arat dragostei voastre cu ce fel
de botez S-a botezat Hristos. De vom sti asta, vom sti si pentru care motiv S-a botezat.
Era un botez, botezul iudaic. Acesta curatea murdariile trupesti, nu pacatele sufletesti.
Nu-l izbavea pe om de pacate, nici daca curvea, nici daca fura, nici daca savarsea vreun
alt pacat de felul acestora.

Dar daca omul se atingea de oase de mort, daca gusta vreo mancare oprita de Lege, daca
venea de la vreo stricaciune, daca se apropia de vreun lepros atunci se spala; era necurat
pana seara, apoi era curat. "Sa se spele trupul lui cu apa curata, spune Scriptura, si va
Fi necurat pana seara si se va curati". De fapt acestea nu erau nici pacate, nici necuratii.
Dar Dumnezeu a randuit asta, ca prin astfel de curatiri cu apa sa-i faca pe iudeii cei
nedesavarsiti mai cucernici si sa-i faca de la inceput mai atenti pentru pazirea
poruncilor celor mai mari.

III

Botezul iudaic deci nu curata pacatele, ci numai murdariile trupesti. Botezul nostru nu-i
asa; e cu mult mai mare si plin de mult har. Izbaveste de pacate, curata sufletul, da
harul Duhului.

Botezul lui Ioan era mult mai mare decat botezul iudaic, dar mai smerit decat al nostru,
era ca un fel de pod intre cele doua botezuri, care ducea de la botezul iudaic la cel
crestin. loan nu indemna pe oameni sa tina seama de necuratiile trupesti, ci-i indemna
si-i sfatuia sa se indeparteze de acelea, sa se intoarca de la viciu la virtute, sa aiba
nadejdile de mantuire in savarsirea faptelor bune, nu in tot felul de botezuri si curatiri
cu apa. Ioan Botezatorul nu spunea: "Spala-ti hainele tale si spala-ti trupul tau Si vei fi
curat".

- Dar ce spunea?

- "Faceti rod vrednic de pocainta".

Deci, botezul lui Ioan era mai mare decat botezul iudaic, dar mai smerit decat al nostru,
pentru ca botezul lui Ioan nu dadea nici Duhul Sfant, nici iertarea prin har. Poruncea
pocainta, dar nu avea puterea sa ierte pacatele. De asta si spunea Ioan: "Eu va botez cu
apa, dar Acela va va boteza cu Duh Sfant si cu foc". Se vede, dar, ca Ioan nu boteza cu
Duh Sfant.
- Dar ce inseamna: "Cu Duh Sfant si cu foc"?
- Ca sa intelegeti aceste cuvinte, aduceti-va aminte de ziua aceea in care s-au aratat
apostolilor limbi impartite ca de foc si au stat pe fiecare din ei. Ca botezul lui Ioan era
nedesavarsit, ca nu avea nici harul Domnului si nici nu dadea iertare de pacate se mai
vede si din urmatorul fapt: Pavel a gasit niste ucenici si i-a intrebat: "Ati primit Duhul
Sfant dupa ce ati crezut? Iar ei i-au raspuns: Dar nici n-am auzit daca este Duh Sfant.
Atunci Pavel le-a spus: Deci in ce v-ati botezat? Iar ei au raspuns: Cu botezul lui Ioan. Si
a spus Pavel: Ioan a botezat cu botezul pocaintei". Al pocaintei, deci, nu al iertarii.
- Dar pentru care pricina a botezat Ioan?

- Pricina o spune tot Apostolul: "Ioan a spus poporului sa creada in Cel ce vine dupa el,
adica in Domnul Iisus. Si auzind ei, s-au botezat in numele Domnului Iisus. Si punandu-
si Pavel mainile peste ei a venit Duhul cel Sfant asupra lor".
Ai vazut ca botezul lui Ioan era nedesavarsit? Daca ar fi fost desavarsit, Pavel nu i-ar fi
botezat din nou, nici nu si-ar fi pus mainile peste ei. Dar asa, pentru ca a facut si una si
alta, a aratat superioritatea botezului apostolic si a aratat totodata ca botezul lui Ioan
este cu mult mai prejos de botezul crestin.

Am aflat, deci, din cele spuse mai sus deosebirea dintre botezuri. Acum trebuie sa spun
pentru care pricina S-a botezat Hristos si cu ce botez S-a botezat, nu S-a botezat nici cu
botezul iudaic, cel de mai inainte, nici cu botezul nostru cel de mai tarziu, pentru ca nu
avea nevoie de iertarea pacatelor. Cum ar fi avut oare nevoie de iertareapacatelor Cel ce
nu are nici un pacat? Ca spune Scriptura: "Pacat n-a facut, nici viclenie nu s-a gasit in
gura Lui". Si iarasi: "Cine dintre voi Ma vadeste de pacat?, nici trupul Domnului nu
era lipsit de Duhul. Cum ar fi fost lipsit de Duhul, cand trupul Lui dintru inceput a fost
facut de Duhul?
- Atunci pentru ce S-a botezat Hristos, daca trupul Lui nu era lipsit de Duhul Sfant si
nici nu avea pacate?

- Raspunsul la aceasta intrebare il veti cunoaste dupa ce veti afla mai intai cu ce botez S-
a botezat Hristos.

- Dar cu ce botez S-a botezat?

- Nu S-a botezat nici cu botezul iudaic, nici cu botezul nostru, ci cu botezul lui Ioan.

- De ce?
- Ca sa afli, chiar din natura acestui botez, ca Hristos nu S-a botezat nici pentru iertarea
pacatelor, nici pentru ca avea nevoie de harul Duhului. Botezul lui Ioan, dupa cum am
aratat mai sus, nu putea savarsi nici una, nici alta. Deci se vede din acestea ca Hristos n-
a venit la Iordan pentru iertarea pacatelor si nici pentru harul Duhului.

Dar pentru ca sa nu socotesti cumva ca a venit pentru pocainta, precum ceilalti oameni,
Ioan a indreptat o astfel de parere gresita. Si asculta cum, celorlalti oameni le spunea:
"Faceti rod vrednic de pocainta"; lui Hristos, insa, asculta ce-I spune: "Eu am trebuinta
sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?".

A grait aceste cuvinte ca sa arate ca Hristos nu a venit la el manat de aceeasi nevoie

precum ceilalti oameni, ca sa arate ca el este cu totul nevrednic sa-L boteze, ca sa arate
ca Hristos este cu mult mai mare decat el, Botezatorul, si neasemuit mai curat.

- Pentru care motiv, dar, S-a botezat Hristos, daca n-a facut asta nici pentru pocainta,
nici pentru iertarea pacatelor, nici pentru harul Duhului?

- Pentru doua motive. Pe unul il spune ucenicul, iar pe celalalt il spune lui Ioan insusi
Domnul.

- Care este, dar, motivul botezului lui Hristos dupa spusa lui Ioan?
- Ca sa-L faca cunoscut multimilor. Asa cum spunea si Pavel, ca "Ioan a botezat cu
botezul pocaintei, ca sa creada in Cel ce vine dupa el". Asta s-a savarsit prin botezul lui
Hristos.

Marturia lui Ioan ar fi fost pusa la indoiala si i-ar fi fost greu sa mearga la casa fiecaruia
cu Hristos de mana, sa se apropie de usa, sa-i cheme afara si sa le spuna, aratandu-L pe
Hristos: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu". La fel de indoielnica ar fi fost marturia lui
daca L-ar fi luat si L-ar fi dus in sinagoga sa-L arate. Dar cand popoare intregi, din
fiecare oras, erau revarsate la Iordan si stateau pe malurile raului, a venit si Iisus sa Se
boteze si sa primeasca intarire si adeverire de sus prin glasul Tatalui si prinpogorarea
Duhului in chip de porumbel, atunci marturia lui Ioan despre El nu mai putea fi pusa la
indoiala.
Pentru aceea cuvintele lui Ioan: "Si eu nu-L cunosteam" fac marturia lui vrednica de
crezare. Ioan era ruda, dupa trup, cu Hristos "Caci, iata, Elisabeta, rudenia ta a zamislit
un Fiu", spune Mariei ingerul despre mama lui Ioan, iar daca mamele sunt rude, atunci
negresit si copiii.
Deci, Ioan era ruda dupa trup cu Hristos, si ca sa nu para ca Ioan da marturia despre
Hristos din pricina inrudirii, harul Duhului a randuit ca Ioan sa-si petreaca in pustie
varsta lui cea de la inceput, ca sa nu se creada ca face astfel de marturisire de dragul
prieteniei sau pentru cine stie ce scop ascuns, ci ca L-a vestit asa cum a aflat de la
Dumnezeu. Pentru aceea Ioan a spus: "Si eu nu-L cunosteam".

- Daca nu-L cunosteai, de unde ai aflat-o, Ioane?

- "Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, raspunde Ioan, Acela mi-a spus".

- Ce ti-a spus?

- "Peste Care vei vedea Duhul pogorandu-Se ca un porumbel si ramanand peste El,
Acela este Cel ce boteaza cu Duh Sfant".

Vezi, dar, ca Duhul cel Sfant n-a venit sa Se pogoare atunci pentru intaia oara peste
Hristos, ci ca sa arate pe Cel propovaduit, sa-L faca cunoscut tuturor prin zborul Sau ca
si cum L-ar arata cu degetul. Pentru aceasta, deci, a venit Hristos la botez.
A mai venit insa si pentru alta pricina, pe care insusi o spune:

- Care-i aceasta?

- Cand Ioan a spus: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?", Hristos
i-a raspuns, zicand: "Lasa acum, caci asa se cuvine sa plinim toata dreptatea". Ai vazut
intelepciunea slugii? Ai vazut smerenia Stapanului?

- Ce inseamna "Sa plinim toata dreptatea"?

- Dreptatea inseamna implinirea tuturor poruncilor, de pilda ca atunci cand spune:

"Erau amandoi drepti, umbland fara prihana in poruncile Domnului". Asadar, pentru
ca toti oamenii trebuiau sa implineasca aceasta dreptate, si pentru ca nici unul n-a
implinit-o desavarsit si nici n-a indeplinit-o, de aceea a venit Hristos si a implinit aceasta
dreptate.

IV

Dar poate ca va intreba cineva:

- Ce dreptate a implinit Hristos prin botezul Lui?

- S-a supus Proorocului, iar aceasta era o fapta de dreptate. Asa precum s-a taiat
imprejur, a adus jertfa, a pazit sambetele, a tinut sarbatorile iudaice, tot astfel a adaugat
si ceea ce lipsea: s-a supus Proorocului care boteza.

Ca era vointa lui Dumnezeu ca toti sa se boteze atunci, asculta ce spune Ioan: "Cel ce m-
a trimis sa botez cu apa"; dar asculta ce spune si Hristos: "Vamesii si poporul au
implinit dreptatea lui Dumnezeu, botezandu-se cu botezul lui Ioan; dar fariseii si
carturarii au lepadat vointa lui Dumnezeu, pentru ca nu s-au botezat de el".
Prin urmare, daca dreptatea sta in a te supune lui Dumnezeu, iar daca Dumnezeu a
trimis pe Ioan ca sa boteze poporul, atunci Hristos a implinit-o si pe aceasta impreuna
cu toate celelalte porunci.

Sa ne inchipuim ca poruncile Legii sunt doua sute de dinari. Datoria aceasta trebuia
platita de neamul nostru. N-a platit-o. Moartea ne stapanea, pentru ca eram vinovati. A
venit Hristos si ne-a gasit stapaniti de moarte. A platit datoria, a implinit ce trebuia si
ne-a scos pe noi, care nu aveam cu ce plati. Din pricina asta Hristos n-a spus: "Se cuvine
sa facem cutare si cutare, ci: Sa plinim toata dreptatea. Mie ca Stapan, ca Unul ce am,
spune Hristos, Mi se cuvine sa dau pentru cei ce nu au".

Pentru asta S-a botezat Hristos, ca sa arate ca implineste toata Legea. Aceasta pricina si
aceea spusa mai inainte sunt motivele botezului Domnului. De asta si Duhul S-a pogorat
in chip de porumbel. Caci acolo unde-i impacarea cu Dumnezeu, acolo-i si porumbelul.
La corabia lui Noe a venit o porumbita cu o ramura de maslin, semn al iubirii de oameni
a lui Dumnezeu si al scaparii de potop; aici, la botez vine Duhul, in chip de porumbel, nu
in trup de porumbel - trebuie stiut bine lucrul acesta - ca sa vesteasca lumii mila lui
Dumnezeu, dar in acelasi timp sa arate ca un om duhovnicesc trebuie sa fie fara viclenie,
fara rautate si curat.

Asa cum spune si Hristos: "De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in
imparatia cerurilor". Corabia aceea a lui Noe, dupa ce s-a terminat potopul, a ramas pe
pamant; corabia aceasta, dupa ce s-a sfarsit mania lui Dumnezeu, a fost rapita in cer si
Trupul acela neintinat si neprihanit este acum la dreapta Tatalui.
Dar pentru ca am pomenit de Trupul Domnului, este de neaparata trebuinta ca, la
sfarsitul cuvantului, sa va vorbesc putin si de Trupul Domnului. Stiu ca multi dintre noi
ne apropiem acum de aceasta Sfanta Masa, pentru ca este obiceiul ca la aceasta
sarbatoare sa ne impartasim.
Ar trebui insa, asa precum v-am spus de multe ori si mai inainte, sa nu tinem seama de
sarbatoare cand avem sa ne impartasim, ci sa ne curatim cugetul, si atunci sa ne
apropiem de Sfanta Jertfa. Cel pangarit si necurat nici in sarbatori nu are dreptul sa se
impartaseasca cu acest Trup sfant si infricosator; cel curat insa, cel care si-a sters bine,
prin pocainta, pacatele, acela are dreptul, si in sarbatori, si oricand, sa se impartaseasca
cu Dumnezeiestile Taine, acela merita sa se bucure de darurile lui Dumnezeu.
Dar nu stiu cum se face ca unii nu tin seama de lucrul acesta, si multi crestini, plini de
mii si mii de pacate, cand vad ca vine sarbatoarea, ca si cum ar fi impinsi chiar de
sarbatoare, se apropie de Sfintele Taine pe care niste oameni ca acestia nici n-au dreptul
sa le vada; pe cei care-i cunoastem ii oprim, iar pe cei pe care nu-i cunoastem ii lasam in
seama lui Dumnezeu, Cel ce stie ascunzisurile inimii fiecaruia. Astazi insa voi cauta sa
indrept un pacat savarsit de toti in vazul tuturor.
- Care este acest pacat?

- Pacatul acesta este ca nu ne apropiem cu frica de Sfintele Taine, ci batand din picioare,
lovind, plini de manie, strigand, ocarand, impingand pe vecini plini de tulburare. De
multe ori am spus lucrul acesta si nu voi inceta sa-l spun.

Mu vedeti cata ordine este la jocurile olimpice cand agonote-tul merge prin piata cu
cununa pe cap, cu haina ridicata, cu toiagul in mana si cand crainicul striga sa fie liniste
cu buna randuiala? Mu este oare o nebunie ca acolo unde trece diavolul cu alai sa fie
atata liniste, iar aici, unde Hristos ne cheama la El, sa fie atata tulburare? In piata
liniste, si in biserica strigat? Pe mare, vreme senina, iar in port, valuri?

Spune-mi, omule, pentru ce faci zgomot? Pentru ce te grabesti?

Te cheama oare nevoia afacerilor? Stii oare ca ai afaceri in ceasul acela? Ti-aduci
aminte ca esti pe pamant? Mai socotesti oare ca esti cu oamenii cand vii sa te
imparatesti? Nu inseamna, oare, ca ai o inima de piatra cand socotesti ca, in
vremeaSfintei Impartasiri, mai stai cu oamenii si nu dantuiesti cu ingerii, impreuna cu
care ai inaltat acel cantec tainic, impreuna cu care ai adus lui Dumnezeu cantarea de
biruinta?
De aceea ne-a si numit Hristos vulturi, zicand: "Unde va fi starvul acolo se vor aduna si
vulturii", ca sa ne urcam la cer, pentru ca, usurandu-ne, sa zburam sus, sus de tot, pe
aripile Duhului. Noi insa ne taram pe jos ca serpii si mancam pamant.
Vreti sa va spun de unde vin zgomotul si strigatul? Ca nu stau usile bisericii totdeauna
inchise, ca va ingaduim sa va duceti acasa inainte de cea din urma rugaciune de
multumire dupa Sfanta Impartasanie. Iar fapta este un mare dispret aruncat Domnului.
Ce faci, omule? Pleci din biserica, te duci cand Hristos este de fata, cand ingerii stau
alaturi de El, cand este pusa inainte aceasta Masa infricosatoare, cand fratii tai inca se
impartasesc? De esti poftit la un ospat, nu indraznesti sa te scoli de la masa si sa pleci
inainte de prietenii tai, care stau inca la masa, chiar daca te-ai saturat, iar aici, unde se
savarsesc Tainele lui Hristos cele infricosatoare, cand inca se savarseste sfanta slujba, tu
parasesti slujba la jumatatea ei si pleci?

Mai este vrednica de iertare o astfel de fapta? Mai are vreun cuvant de aparare? Vreti
sa va spun ce fapta savarsesc cei ce pleaca inainte de terminarea slujbei si nu canta la
sfarsitul Cinei cantarile cele de multumire?

Poate este greu de purtat ceea ce am sa va spun, totusi trebuie sa o spun neaparat din
pricina trandaviei multora. Iuda a luat parte la cea din urma Cina, aceea din cea din
urma noapte, dar s-a sculat si a plecat in timp ce ceilalti stateau inca la masa. Ei bine, pe
Iuda il imita aceia care pleaca din biserica inainte de cea din urma rugaciune de
multumire. Daca Iuda n-ar fi iesit, n-ar fi ajuns vanzator; daca n-ar fi parasit pe ceilalti
ucenici, nu ar fi pierit; daca nu s-ar fi dezlipit de turma, nu l-ar fi gasit lupul singur si
nu l-ar fi mancat ; daca nu s-ar fi despartit de Pastor, nu l-ar fi rapit fiara salbatica.

De asta Iuda era cu iudeii, iar ucenicii au iesit cantand impreuna cu Stapanul. Vezi dar
ca cea din urma rugaciune dupa Sfanta Jertfa se face asa cum s-a facut rugaciune dupa
Cina cea de Taina?
Si acum, iubitilor, sa ne gandim la cele spuse, la acestea sa cugetam, temandu-ne de
pedeapsa ce ne asteapta pentru un pacat ca acesta. Hristos iti da Trupul Lui, iar tu nu-L
rasplatesti nici cu cuvantul, nici nu-I multumesti pentru cele ce ai primit. Cand mananci
mancarea cea de toate zilele, indata dupa ce mananci te inchini si multumesti, dar cand
te impartasesti (tu, om si cu o fire sarmana) cu hrana aceasta duhovniceasca, ce
depaseste toata firea vazuta si nevazuta, pentru ce nu ramai sa multumesti si cu
cuvantul, si cu fapta? Nu este oare vrednica o astfel de fapta de cea mai mare pedeapsa?
Nu spun aceste lucruri ca sa ma laudati, ca sa ma aplaudati, ca sa strigati, ci ca sa va
aduceti aminte la timp de aceste cuvinte si sa aratati randuiala cuvenita. Sfanta Jertfa se
numeste Taina si este Taina. Iar acolo unde este taina, trebuie multa tacere.

Asadar, cu multa tacere, cu multa ordine, cu evlavie cuvenita sa ne apropiem de aceasta

sfintita Jertfa, ca sa atragem mai mult bunavointa lui Dumnezeu, ca sa ne curatim
sufletul si sa avem parte de bunatatile cele vesnice, pe care sa dea Dumnezeu sa le
dobandim noi toti, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu
Care Tatalui, impreuna cu Sfantul Duh, slava si puterea si inchinaciunea, acum si
pururea si in vecii vecilor. Amin!
Sfantul Ioan Gura de Aur
ANDER SCHMEMANN