Sunteți pe pagina 1din 45

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Interferenţa civilizaţiilor în Europa Unită.

În anul 2000 conducătorii Uniunii Europene, de acum decişi să pornească


spre realizarea unui stat mult mai centralizat şi organizat, beneficiar al unei
politici externe şi de securitate comune, cu instituţii executive şi simboluri
comune şi chiar cu un preşedinte unic, au realizat că puţină lume avea
încredere în ceea ce numim Europa. Practic criza a devenit mult mai dură
după respingerea referendumurilor constituţionale în Franţa şi Olanda, cele
două NU-uri celebre, ce puneau sub semnul întrebării realizarea unei Uniuni
Europene cu un puternic substrat unificator, politic. Atunci la nivelul elitelor
Uniunii Europene a început a se creiona o preocupare pentru aspectul
civilizaţional european. Constituirea unei identităţi europene care să ofere o
alternativă diferită de cea naţională şi care să responsabilizeze cetăţenii cu
privire la destinul european a devenit o urgenţă. Problema de atunci şi până
acum rămâne aceea a alegerii liantului şi elementelor comune ale acestei
civilizaţii europene.

Analizând imaginea civilizaţională a Europei nu putem să nu remarcăm că


întreg continentul este brăzdat de linii de religie, cultură, limbaj şi civilizaţie
care par a da clivaje de ne unit în Europa. Primul aspect civilizaţional este
cel religios. Identitatea religioasă nu este doar cea mai veche formă de
stabilire a identităţii, dar şi cea mai vizibilă. Europa se vede fracturată între
o civilizaţie catolică, o civilizaţie protestantă şi una ortodoxă. Europa a
fost întotdeauna privită sub aspectul ei religios şi graniţele ei au fost
dependente de răspândirea credinţei creştine. Nimeni nu considera în
secolele V-VI că teritoriul german, stăpânit de triburi barbare şi necreştinate
ar face parte din Europa. Abia după succesul misiunilor de creştinare din
secolul VIII şi după ofensiva lui Carol cel Mare de la începutul secolului IX
a ajuns acest spaţiu a fi considerat ca încorporat Europei. Timp de secole, de
la căderea Imperiului Roman de Apus, a fi european însemna a aparţine
spaţiului latinofon şi creştinătăţii, acestea fiind cele două elemente
civilizaţionale obligatorii de marcat şi nu propriu zis poziţionarea
geografică. Curând însă această definiţie a Europei, acceptată ca definitivă
după 395 şi impunerea creştinsmului ca unică religie oficială, licită, în
Imperiul Roman , a trebuit să fie refăcută. Evenimentul ce marca prima
fractură civilizaţională în imaginarul european a fost Marea Schismă de la
1054. Excomunicarea reciprocă a celor doi lideri religioşi, Papa de la Roma
şi Patriarhul de la Constantinopol a reprezentat o adevărată traumă de
civilizaţie, ale cărei urmări le simţim şi astăzi. Iniţial a părut că reciproca
excomunicare nu va fi decât un episod într-o îndelungată luptă de stabilire a
supremaţiei între Constantinopol şi Roma. Excomunicări mai existaseră şi
în trecut, dar fuseseră după o scurtă perioadă de tensiune retrase la presiunea
împăratului de la Constantinopol. De data aceasta situaţia avea să devină
mult mai dificil de rezolvat. Roma trecea de la jumătatea secolului VIII sub
influenţa Imperiului Carolingian şi apoi a Sfântului Imperiu Roman de
Neam German. Această dependenţă militară şi politică a Sfântului Scaun
făcea ca acum diferenţelor doctrinare şi de orgoliu între cei doi capi ai
creştinătăţii occidentale şi respectiv răsăritene li se adaugau şi considerente
politice. Imperiul de Apus era dornic să aibă prestigiul unei instituţii
religioase, scoase de sub influenţa Constantinopolului, ba mai mult să ofere
prin Papa de la Roma o posibilitate de influenţă în afacerile imperiului
bizantin. Ca atare conducătorii occidentali erau puţini interesaţi de o
rezolvare amiabilă a crizei ce a survenit la 1054. Acestui neaşteptat sprijin
occidental i se adăuga şi nou regăsita putere a Papei. După secolul VI
Biserica Occidentală, condusă de la Roma, crescuse mult mai mult în
influenţă şi putere decât Biserica de la Constantinopol. Sub influenţa Romei
intraseră popoarele din Franţa, Spania, Insulele Britanice, Peninsula
Scandinavă şi Europa Centrală. În acest timp Biserica de la Constantinopol
nu reuşise decât creştinarea slavilor sudici ( bulgarilor şi sârbilor ) şi a
ruşilor, ultimii erau puţin interesaţi de legăturile cu Constantinopolul, iar
slavii sudici au constituit regate şi imperii ostile puterii de la Constantinopol.
Ca atare la 1054, în timp ce Biserica de la Constantinopol era confruntată cu
reducerea teritorială şi eşecuri, Biserica de la Roma avea un parcurs
triumfător, ce îi triplase numărul de credincioşi şi îi crescuse de cinci ori
teritoriul şi o adusese ca principal partener al Imperiului Roman de Neam
German. Ca atare raportul de forţe era net în favoarea Bisericii Occidentale
şi aceasta era gata la a-şi folosi la maximum avantajele politice şi
economice. Schisma a devenit definitivă în imaginarul colectiv şi a apărut ca
de nerezolvat după Cruciada a IV-a de la 1204, când cruciaţii porniţi cu
binecuvântarea Papei au ocupat Constantinopolul şi au creat pe ruinele
acestuia un Imperiu Latin. Din acest moment contrastul între Europa
civilizaţiei ortodoxe şi Europa ce stătea sub semnul civilizaţiei, denumite
catolice, a devenit vizibilă. Civilizaţia ortodoxă a trăit o traumă a succesului
catolic, chiar în inima Imperiului Bizantin, acest succes a dat naştere unei
civilizaţii specifice. Biserica Ortodoxă se grecizează rapid, folosirea limbii
greceşti în liturghie şi în practica monahică, misiunile ecumenice devin în
primul rând greceşti, începe o orientare spre izvoarele civilizaţiei greceşti
antice: Aristotel, Platon şi mai ales Plotin şi neplatonismul. Această
orientare filosofică pune bazele unui specific religios ortodox , care
respinge inovaţiile latine şi se orientează spre o comuniune cu Dumnezeu,
spre o spiritualitate aparte, bazată pe dialogul cu Dumnezeu, pedepsirea
trupului, participarea la divin ce va sta în inima isihasmului şi a gândirii ce îl
va produce pe un Ioan Scăraru şi va duce la renaşterea religioasă a Muntelui
Athos. Gândirea ortodoxă va deveni rigidă şi centrată pe rolul Mântuitorului
Isus Hristos în economia mântuirii şi pe necesitatea unei trăiri individuale a
relaţiei cu Dumnezeu prin meditaţie, rugăciune şi practici ascetice
( monahismul) şi o structură specifică pentru laici bazată pe Biserică, preot,
ascultarea completă şi medierea clerului. Mai mult, dincolo de această
alegere doctrinară, Biserica Ortodoxă se va dezvolta prin permanentă
raportare la cea catolică şi mai ales prin opoziţie la adresa ei. Opoziţie care
devine ostilitate, pentru lumea ortodoxă prioritatea devine recucerirea
Constantinopolului ( reuşită la 1261) şi apoi respingerea dialogului cu lumea
catolică, până în momentul catastrofei finale a Imperiului Bizantin la 1453,
când Constantinopolul va fi cucerit de turci. Până în ultimul moment
Biserica Ortodoxă a văzut principala ameninţare ca venind de la Roma şi nu
de la Imperiul Otoman, la 1451 când se semna un acord între Împăratul
Bizantin şi Papalitate pentru unirea bisericilor, adepţi ortodoxiei vor părăsii
Biserica Sfânta Sofia, unde se citea manifestul unirii, se vor bate pe străzile
oraşului cu partizanii unirii şi îi vor striga în faţă împăratului bizantin:”mai
bine turbanul turcilor decât mitra papei 1”. Ceea ce se va şi întâmpla la 1453.
Aici este şi explicaţia pentru remarcabila adaptabilitate a civilizaţiei
ortodoxe la victoria politică a islamului după căderea Constantinopolului.
Biserica Ortodoxă a refuzat confruntarea cu lumea islamului şi a găsit
imediat metode de acomodare civilizaţională ce îşi păstrează valabilitatea şi
astăzi. Astfel Biserica Ortodoxă a reuşit să reziste până astăzi în Siria,
Egipt, Liban, Turcia, în comunităţi închegate, prospere, cu o viaţă religioasă
puternică şi cu milioane de credincioşi. Nu mai vorbim despre,
supravieţuirea, dar chiar şi triumful bisericii ortodoxe în zone precum
Serbia, Bulgaria, Grecia, unde civilizaţia de tip ortodox a prosperat şi nu a
avut probleme a se manifesta în mod liber. Civilizaţia ortodoxă a dovedit
capacitatea de a păstra unitatea colectivităţilor, a reuşit a se transforma în
liant şi element de identificare naţională şi etnică, a reuşit ca până la
jumătatea secolului XIX să aibă chiar un important rol judiciar, principalele
pravile judiciare fiind de inspiraţie bizantină şi controlate de Biserică.
Această enormă capacitate a civilizaţiei orientale de adaptare, de
supravieţuire prin repliere în inima comunităţii, prin eficientizarea relaţiilor
comunitare au permis un triumf al Bisericii Ortodoxe. Fără îndoială această
capacitate de liant, de construcţie comunitară interiorizată şi tradiţională a
avut şi un preţ de plătit. Civilizaţia ortodoxă a rămas o civilizaţie profund
reflexivă, explorând moştenirea bizantină şi gândirea greacă şi punând
accentul pe colectivitate, pe supravieţuirea ei prin tipare repetate, devenite
tradiţie şi prin sacrificarea individului în favoarea menţinerii colectivităţii.
Această construcţie va face ca lumea orientală să nu treacă prin Reforma
care a zguduit lumea catolică, să respingă individualismul şi recitirea
textelor sacre într-o nouă lumină vetero-testamentară. În civilizaţia orientală
au lipsit confruntările sângeroase ale catolicismului, au lipsit organismele de
tipul Inchiziţiei, dar a şi lipsit vitalitatea economică, dorinţa de expansiune
sau efervescenţa ideilor din lumea occidentală. A fost o alegere conştientă,

1 Andre Clot, Mahomed al II-lea,cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, 1998, p76


de refuz a a acestor elemente ce puteau pune sub semnul întrebării
supravieţuirea colectivităţilor şi a civilizaţiei orientale. Să nu uităm că
Europa ortodoxă se află sub stăpânirea Imperiului Otoman, unde
comunităţile mult prea agresive economic şi cultural sunt anihilate rapid.
Ca atare o cale occidentală de dezvoltare a civilizaţiei ortodoxe era şi
imposibilă politic. În schimb şi după prăbuşirea Imperiului otoman zona
civilizaţiei orientale rămâne una bazată profund pe tradiţie, comunitate,
izolarea faţă de viaţa politică, supunere faţă de elitele conducătoare,
favorizarea reflexiei , interiorizării şi a colectivităţii. Civilizaţia orientală
apare acum fragmentată ca centre de influenţă, între o Moscovă ce încearcă
a-şi aroga titlul de a fi a treia Romă şi pretenţia de supremaţie, un Patriarhat
constantinopolitan ce doreşte refacerea oikumenei bizantine şi o puzderie de
mici biserici ortodoxe locale : sârbe, române, bulgare etc. Totuşi, dincolo de
această pulverizare, la nivelul instituţiilor, în fluxul interior al culturii
ortodoxe există o unitate de idei, de conceptualizare a lumii şi de evaluare a
raportului cu civilizaţia occidentală extrem de fermă. Din nefericire
dihotomia ortodoxie- catolicism continuă a fi un element de partajare a
Europei, refuzul de a accepta vizita ecumenică a Papei Ioan Paul al II-lea în
zona ortodoxă ( numai România a permis o astfel de vizită) şi apoi
ostilitatea faţă de noul Papă Benedict al XVI-lea, ce devine tot mai
vehementă. Zonele monastice celebre ale Europei Răsăritene, precum
Muntele Athos, mânăstirile din Moldova şi cele din Ucraina au devenit
centre ce promovează o nouă reformă religioasă, antioccidentală, pe urmele
lui Paisie Velicikovski, ce solicită refuzarea dialogului cu Occidentul
declarat eretic la 1054. Dacă în acest factor mai introducem şi ostilitatea
politică a Rusiei, Serbiei şi Greciei faţă de Sfântul Scaun şi faţă de influenţa
pro-occidentală, pe care acesta o favorizează, înţelegem că suntem încă
departe de a avea o bună imagine a celor două zone civilizaţionale. Dacă
introducem în ecuaţie şi dispreţul, cultivat îndelung în Occident, faţă de
valorile Bisericii Orientale considerate drept obscurantism sau şarlatanie, iar
rolul Bisericii fiind depreciat ca fiind unul de conformism politic, dezinteres
faţă de cultură şi implicarea civică, înţelegem de ce nici Biserica Catolică nu
este dispusă la concesii şi dialog profund. În secolul XVII, când Europa
Occidentală începea a respinge Imperiul Otoman şi a recucerii spaţiul
ortodox, Biserica Romană şi Imperiul Austriac, ce era vârful de lance al
ofensivei, pregătesc o strategie de reconciliere între cele două civilizaţii:
occidentală şi orientală. Această strategie este bazată pe crearea Bisericii
unite, strategie ce va fi aplicată în toate zonele de contact: ortodoxie-
catolicism. Apar astfel Biserica Unită ucrainiană, cea poloneză, lituaniană,
română din Transilvania, sârbă etc. Dacă vedem aceste biserici marchează
exact vârful expansiunii austriece în zona ortodoxă şi au exact acelaşi tipar
de construcţie, respectarea de către noua biserică a elementelor de credinţă
catolice ( respectarea primatului papal, a Sf. Împărtăşanii cu azimă dospită,
formula filioque , tipic latină folosită în Crez, formule de botez latine etc ) în
schimb noua biserică bucurându-se de autonomia de organizare şi
menţinerea structurilor religioase de tip ortodox. Acest model de organizare
este cel propus dintotdeauna de către Sfântul Scaun ca metodă de restabilire
a unităţii originale a creştinătăţii. Acest model a fost însă până acum
ineficient. Niciodată nu a reuşit să atragă întregul popor căruia i-a fost
propus de partea uniatismului şi nu a reuşit să fie o concurenţă serioasă la
Biserica Ortodoxă. Mai mult, odată cu victoria comunismului, Bisericile
Unite din Europa de Est şi Centrală vor fi dizolvate şi supuse unei prigoane
din care nu îşi vor mai reveni nici în perioada de libertate de după 1989.
Ca atare nu se poate vorbii de un model civilizaţional de succes, care să
ofere un amestec între cele două civilizaţii. Biserica uniată nu pare a fi
soluţia pentru a înlătura această discrepanţă.

Civilizaţia catolică are şi ea propria sa istorie şi influenţă asupra modelului


de civilizaţie european. După 1054 civilizaţia catolică nu a considerat că
este util a-şi construi o imagine în raport cu biserica ortodoxă . În timp ce în
Răsărit este urmărit, criticat, evaluat şi respins tot ceea ce se face în zona
Occidentului, nu există o mişcare de acelaşi tip în zona creştinătăţi romane.
Civilizaţia occidentală devine mult mai interesată de expansiune, dacă zona
ortodoxă se închide în ea însăşi, cea mai frapantă evoluţie a zonei
occidentale este expansiunea. Iniţial este o expansiune în zona vestică,
Papalitatea sprijină misiunile de creştinare din Irlanda ( Sfântul Columban),
Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, zona germană, Polonia,
Cehia şi zona Baltică. Toate metodele sunt bune pentru această expansiune,
de la trimiterea de evanghelizatori, la înfiinţarea de ordine monahale,
determinate să promoveze creştinismul, până la ordine militare şi monahale
ce folosesc şi vilolenţa în răspândirea creştinismului (Ordinul Templierilor,
Ordinul Gladifer, Ordinul Ioanit ). Cruciadele sunt expresia cea mai
cunoscută a acestei vitalităţi civilizaţionale a culturii occidentale, gata la a
exporta un model economic şi de civiltzaţie şi chiar şi un enorm aflux uman
ce se îndreaptă spre Orientul Mijlociu. Interesantă este şi orientarea spre
eficienţă a civilizaţiei occidentale, ordinele călugăreşti sunt expresia acestui
mod de a percepe viaţa sfântă, nu în termenii calitativi ai Orientului şi ai
individualităţii legăturii cu Dumnezeu a isihaştilor, ci în termenii unui ordin
care munceşte, se roagă şi luptă pentru Dumnezeu. Cuantificarea legăturii
cu Dumnezeu este dată de eficienţă, dimensiunile mânăstirii, numărul de
fraţi, averile ordinului, influenţa politică, proprietăţile achiziţionate. Toate
acestea stau la baza unei adevărate industrii a credinţei, dacă termenul ne
este permis a fi folosit. În care există o concurenţă acerbă pentru numărul de
credincioşi, numărul de episcopate, chiar căutarea martiriului este şi ea
guvernată de acest criteriu, fiecare zonă dorind să aibă un sfânt protector,
martiri, oseminte celebre. Această vitalitate a creştinismului occidental
creează o aventură fără egal în lumea orientală, căutarea necredincioşilor
pentru a fi evanghelizaţi. Zona orientală avea la îndemână un vast rezervor
de populaţii ce puteau fi creştinate, dacă ne referim măcar la zona islamului,
dar nu a existat nici o încercare de răspândire a creştinismului în această
direcţie fiind preferat status-quo-ul. Civilizaţia occidentală a conceput
cruciadele pentru zona islamică, iar în restul lumii descoperirile geografice
sau făcut tot atât de mult pentru aur cât şi pentru goana după suflete de
salvat. Aceeaşi dorinţă a expansiunii a făcut să crească statisticile privind
numărul indienilor creştinaţi şi să-i silească pe creştini să îşi răspândească
modelul de civilizaţie cât mai mult şi cât mai departe2. Acestui elan îi
datorăm creştinarea în mai puţin de 100 de ani a întregului continent
american, a Filipinelor, Australiei şi constiturea unor mari comunităţi
creştine în India, Peninsula Indochina şi China propriu zisă. Civilizaţia
catolică avea însă curând să sufere o fracţionare, mai importantă poate decât

2 O critică interesantă, dar puţin fundamentată a acestui model de expansiune


civilizaţională poate fi găsită în lucrarea, Jean Louis Schlegel, Legea Domnului contra
libertăţii oamenilor. Integrisme şi fundamentalisme , Bucureşti, editura Corint, 2005.
clivajul cu biserica ortodoxă, deoarece aceasta a rămas constant în defensivă,
anume separaţia faţă de lumea protestantă. Civilizaţia catolică a supravieţuit
acestei segmentări, dar şi-a pierdut mult din forţa de expansiune a secolelor
trecute. Civilizaţia catolcă a rămas în primul rând o civilizaţie
mediteraniană ( Italia, Spania, Franţa ) , izolată faţă de Nordul
continentului, mult mai dinamic economic şi politic ( Germania, Marea
Britanie ). Înfrângerea în Războiul de 30 de ani, Contrareforma şi succesele
ei doar parţiale în Polonia şi Germania, toate au creat un status-quo în lumea
catolică şi fapt şi mai grav au lipsit-o de marele atuu al secolelor trecute:
deschiderea la platforma atlantică. Spania şi-a pierdut puterea maritimă
atlantică după eşecul Marii Armada din 1588 şi nu a mai recuperat-o
niciodată. Italia a fost incapabilă, datorită fragmentării în oraşe- state, să îşi
creeze o flotă atlantică, rămânând legată până în secolul XVIII de flota
veneţiană şi cea genoveză, ambele cu influenţă doar în Marea Mediterană.
Franţa a avut un scurt moment în care a încercat o politică atlantică prin
colonizarea Canadei, constituirea unei flote de către Colbert şi politica de
expansiune în India a lui Ludovic al XV-lea. Războiul de 7 ani (1756- 1763)
a dus la eşecul acestor planuri, iar Trafalgar a marcat eşecul definitiv şi al
Franţei revoluţionare şi imperiale de a prelua un destin atlantic. În schimb
platforma atlantică a fost folosită de puterile protestante: Marea Britanie şi
Olanda. Ele au construit un imperiu ce înconjura pământul, cel olandez prea
fragil, datorită lipsei resurse umane în Ţările de Jos, cel britanic mult mai
bine conceptualizat şi gândit, având şi avantajul unei populaţii numeroase,
precum cea insulară a durat mult mai mult. Ca atare civilizaţia catolică a
cunoscut o stagnare, glorioasă, fără îndoială, dacă privim nu doar la efortul
conceptual al Contrareformei, dar şi la clasicismul artistic şi civilizaţional pe
care îl propune drept model Europa Catolică. Versailles, Vatican,
Schonbrunn, Escorial, Prado, sunt toate testamentele unei civilizaţii care deşi
redusă acum la forma sa de manifestare europeană, ruptă de legăturile
transatlantice, aflate acum în mâinile protestanţilor, nu ezita a-şi revărsa
potenţialul creator în opere de artă, în modele de guvernare şi în refome
politice de tipul monarhiei absolute. Apare un model de civilizaţie
european, uşor recognoscibil din Italia până în Franţa şi Spania, un model
bazat pe credinţă, primat papal, producţie culturală intensă, dezvoltare
intelectuală, creaţie artistică, individualism, dar totul temperat de conceptul
Ad majorem Dei gloriam, totul se face pentru mărirea lui Dumnezeu. E un
model care respinge violenţa în făurirea istoriei, respinge protestele, respinge
sectarismul şi concentrarea puterii, totul se face prin reforme iluminate, prin
petiţie, prin presiune socială, prin consens civilizaţional. Acest tip de
societate este cel care se va manifesta contra exceselor Revoluţiei Franceze,
îl vedem alături de Imperiul lui Napoleon I, apoi la restauraţia Bourbonilor
în Franţa şi apoi ca suporteri pe rând ai monarhiei din iulie 1830 şi ai
Republicii lui Adophe Thierry de la 1871. Ei sunt legitimiştii regimului
francez, ei ţin echilibrul întregii Franţe şi sunt cei care se vor revolta contra
Frontului Popular în 1936 şi îl vor saluta pe mareşalul Petain în vara lui
1940 ca salvatorul naţiei. În Spania ei sunt cei care susţin monarhia
Bourbonilor până în ultimul moment şi când revoluţia vine după 1936 ei
sunt cei care sprijină miliţiile falangiste şi pe generalul Franco în timpul
războiului civil şi asigură subzistenţa regimului până la căderea Madridului
Roşu în martie 1939. Ei sunt Spania clericală, Spania albă, care respinge
comunismul şi vor constitui rezerva de cadre a regimului franchist până la
moartea dictatorului şi apoi vor patrona tranziţia paşnică spre democraţie a
regelui Juan Carlos după 1979. Tot ei stau până astăzi în spatele Partidului
Popular şi al dreptei, clamând că reprezintă Spania profundă de pe axa
Washington-Madrid-Vatican. Găsim aceiaşi susţinători ai modelului politic
catolic în Italia, în cadrul susţinătorilor dinastiei de Savoia şi apoi după 1922
ai regimului fascist care, graţie lor, se apropie în 1929 de Vatican şi
semnează Concordatul ce pune capăt divizării în Italia ce domnea de la 1870
de când Papa fusese silit să se retragă la Vatican şi să renunţe la
suveranitatea asupra Romei3. Aceeaşi grupă solidă va asigura cu Alcide de
Gasperi reconstrucţia europeană şi italiană şi vor devenii pionierii

3 În 1870 regele Italiei a intrat cu armata în Roma, oraş pe care Papa îl considera ca oraş
al catolicismului şi parte a ptrimoniului papal şi nu a statului italian. Incapabil militar să
opună rezistenţă Papa s-a retras la Vatican şi a refuzat să recunoască noul stat iatlianşi a
adresat catoliocilor directiva de a nu participa la viaţa politică a noului stat.acst conflict
aspra Romei a durat până în 1929 când Papa a aceptat să recunoască posesiunea
Italiei asupra Romei primind însă o importantă despăgubiremteială, scutire de impozite şi
bstatut de extrateritorialitate pentru Vatican. Arztizanul acestui acird care a readus pe
catolici ăn cadrul inbstituţiilor italiene a fost Benito Mussolini, dictatorul italiei la aceea
dată.
democraţiei creştine până după 1990. Această scurtă trecere în revistă a
modelului politic şi de civilizaţie catolic ne ilustrează nu doar vitalitatea, dar
şi stabilitatea acestui model extrem de vivace, de tenace şi mai ales cu o
enormă capacitate de a construi, chiar în momente politice şi economice
adverse. Destinul Europei sfâşiate între diverse structuri civilizaţionale nu
ar fi suficient analizat fără a discuta şi despre Europa protestantă. După
jumătatea secolului XVI, în ceea ce părea a fi monolitul Europei catolice
apar tot mai multe fisuri, începe la 1534 decizia regelui Henric al VIII-lea
de a înfiinţa o biserică anglicană, pune capăt unor conflicte ce opunea de
peste 300 de ani regalitatea engleză Sfântului Scaun. Ceea ce părea a fi
doar o iniţiativă a unui rege excentric se va transforma într-una din cea mai
vivace biserică protestantă, ce va face din întreaga Americă de Nord un
centru al protestantismului mondial şi va schimba istoria acestui spaţiu ce
astăzi reprezintă Statele Unite ale Americii. Efectul de domino nu va
întârzia a se face simţit odată cu sfidarea adusă de Luther instituţiilor
fundamentale ale Bisericii Catolice prin publicarea celor 95 de teze la
Wittenberg. Vor urma publicarea Bibliei în limba germană de către Philip
Melanchton şi publicarea cutremurătoarelor Instituţii ale Religiei Creştine de
către Jean Calvin, care pune bazele unui calvinism intransigent şi expansiv
ce părea a fi de neoprit. O sută de ani mai târziu, după Contrareformă şi
reacţia catolică a Conciliului de la Trento, în Europa graniţele confesionale
sunt trasate în mod clar, ele rămânând neschimbate din secolul XVII până
astăzi. Civilizaţia protestantă cuprinde practic centrul şi nordul
continentului, de la Peninsula Scandinavă până în Anglia şi centrul
Germaniei. , poziţie strategică ce va pune bazele unei dezvoltări remarcabile
economice şi politice a acestui model civilizaţional. Flotele engleză şi
olandeză preiau întregul trafic european, sugrumă concurenţa spaniolă şi
practic paralizează legăturile între zona catolică din sudul continentului şi
coloniile din America de Sud şi cea Centrală. Printr-o politică comercială
agresivă, inclusiv prin practicarea pirateriei întreg comerţul cu Lumea Nouă
ca şi rezultatul exploatărilor de aur şi argint din nou descoperitul continent,
toate sunt tranferate spre zona protestantă. Nu doar comerţul şi pirateria au
un rol determinant în acest transfer al bogăţiilor de la zona catolică la cea
protestantă , dar şi dezvoltarea industrială rapidă. Practic toate produsele
industriale încep a fi produse în nord, în timp ce zona catolică oferă un flux
constant de aur pentru aceste produse, limitându-se doar la producţia
agricolă. Această bogăţie se va transforma în putere politică şi influenţă.
Marea Britanie începe colonizarea Indiei şi va face din această zonă centrul
unui imperiu în Oceanul Indian, apoi reuşeşte să facă din cele 13 colonii din
nordul continentului american centrul unei noi expansiuni pentru modelul
de civilizaţie protestant şi în final chiar să excludă concurenţa franceză de pe
continent prin cucerirea Canadei în 1763. Nici Olanda nu se lasă mai prejos,
reuşind să facă din Indiile Orientale , actuala Indonezie, un centru protestant
în aceeaşi zonă a concurenţei şi bogăţiei din Oceanul Indian. Dacă mai
adăugăm la această enormă explozie a protestantismului şi misiunile
desfăşurate sub egida calvinismului şi lutheranismului în China şi Peninsula
Coreeană, unde astăzi zeci de milioane de oameni aparţin de astfel de
biserici, iar mai curând misiuni la fel de acerbe şi hotărâte încep să ridice
mari probleme statutului de zonă predominant catolică a Americii de Sud.
Să mai adăugăm la acest tablou al vitalităţii protestantismului faptul că
aceste zone asiatice de credinţă protestantă nu au ezitări de a se îndrepta
spre ţări predominant hinduse, precum India, sau budiste, precum Thailanda
şi chiar în zona musulmană ( Pakistan şi Afganistan) desfăşurând enorme
operaţiuni de evanghelizare, cu un succes de neimaginat în urmă cu 20 de
ani, putem vedea în protestantism cea mai plină de vitalitate formă de
creştinism. Se poate vorbi chiar de un transfer de energie şi de dorinţă de
expansiune de la zona catolică la cea protestantă odată cu sfârşitul secolului
XVI. Civilizaţia protestantă pune în inima sa o legătură directă cu
Dumnezeu, măsurată zilnic prin fapte şi rezultate şi printr-o credinţă în
predestinare, care în loc să se transforme în piedică a acţiunii devine din
contră imbold pentru succes. Max Weber descria în celebra sa lucrare, Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, o legătură indisolubilă între credinţa în
predestinare, ce stă la baza protestantismului şi succesul economic în care se
aşteaptă semnul mântuirii divine. Această încurajare a acţiunii de orice fel ca
semn al favorii divine duce la explozia economică a lumii protestante, dar şi
la explozia ştinţifică şi culturală, singura supapă a spiritului permisă în
primele secole de protestantism, ce condamna orice altă preocupare drept
frivolitate. Curând protestantismul crează un model uman bazat pe studiul
Scripturii, pe efervescenţa acţiunii, indiferent că discutăm de economie,
politică sau cultură, importante sunt doar rezultatele, cât mai mult , cât mai
repede. Acest model, ce pune accentul pe individ şi pe rezultatele lui,
transformă nordul european, într-o societate a civismului, a acţiunii orientate
spre rezultat, a grupurilor de presiune, care pornesc de la imaginea micii
biserici protestante unite în cânt , psalmi şi adorarea lui Dumnezeu, dar care
sfârşeşte prin a pune această mică unitate în serviciul cauzelor politice (
precum la Oliver Cromwell) , economice ( vestita Societate a Indiilor
Orientale) sau culturale ( precum la fel de celebra Academie Britanică) sau
chiar în serviciul revoluţiilor ( Adunarea coloniilor americane de la
Philadelphia ). Acest model de acţiune devine cheia succesului protestant ,
dar şi un element important al modelului de civilizaţie protestant. Fără a
absolutiza, precum Max Weber, care vede în protestantism punctul de
început al tuturor revoluţiilor economice şi culturale ale epocii moderne, nu
putem omite faptul că dorinţa de a pune totul sub semnul întrebării, de a nu
accepta teoriile vechi şi tradiţiile doar pe motivul că vechimea le garantează
valabilitatea stă la baza cercetării moderne şi a principiului fundamental al
revoluţiei ştiinţifice. Modelul civilizaţiei protestante este astăzi o parte
inextricabilă a vieţii europene şi încă marile sale bariere se fac simţite.
Protestantismul are diferenţele sale ce îl fac maleabil în faţa Europei
catolice, cel puţin în ultimele decenii, lipsa unui centru cultural şi politic de
prestigiul şi forţa Curiei Papale, lipsa unui simbol al unităţii precum are
civilizaţia catolică toate îl fac să pară fragilizat în ultimele decenii. Totuşi să
nu exagerăm, dorinţa de noutate şi apetitul pentru schimbare în Bisericile
Protestante rămâne enorm de la deschiderea faţă de clerul de culoare sau
non-european ( deschidere mult mai înceată în Biserica Catolică) până la
hirotonisirea femeilor, respinsă de Vsatican şi alte inovaţii doctrinare
precum căsătoria preoţilor, acceptarea uniunilor homosexule, toate fac ca
diferenţa între cultele protestante şi civilizaţia catolică să fie în continuare
pregnantă şi nu apar a exista sermne că aceste diferenţe vor fi nivelate
curând. Ce ne rămâne de văzut, din punct de vedere religios, în afară de a
constata că avem trei Europe, de multe ori cu o istorie conflictuală, bazate pe
trei forme religioase, creştine, dar ce au evoluat diferit de a lungul timpului.
Forme de dialog au existat, bisericile unite între Biserica catolică şi cea
ortodoxă şi nenumărate exemple de peregrinaj al credincioşilor între Biserica
catolică şi cea protestantă, la un momemt dat a părut chiar că politica de
agiornamento ( aducere la zi ) a Papei Ioan Paul al II-lea va face insensibile
diferenţele între protestantism şi catolicism şi va netezi drumul spre
unificarea cu ortodoxia. După 1995 s-a demonstrat clar că se ajunsese la
limita maximă a concesiilor pe care Papalitatea era gata a le face, iar
mandatul noului Papă Benedict al XVI-lea este clar orientat mai degrabă
spre conservatorism decât spre modernizare. Dacă mai adăugăm la aceste
trei Europe mari şi o Europă islamică, în perpetuă creştere prin imigraţie şi
natalitate, cu instituţii economice şi culturale profunde, cu o viaţă politică
profund ancorată în cea europeană, înţelegem că religios tabloul civilizaţiilor
Europei este încă confuz şi mai are mult până la a fi o adevărată interferenţă
a civilizaţiilor în Europa Unită.

Civilizaţiile Europei (model teritorial).

La începutul secolului XX a apărut un curent de cercetare tot mai important


bazat pe marile unităţi geografice care, susţineau autorii, creau unităţi
politice şi economice, facilitau sau blocau accesul la pieţe şi cultură, într-un
cuvânt decideau destinul popoarelor şi al indivizilor. Se năştea geopolitica.
Henri Pirrene vorbea despre Mediterana, Mahomed şi Carol cel Mare ,
Fernand Braudel vorbea despre Mediterana în vremea lui Filip al II-lea, iar
marele nostru istoric Gheorghe Brătianu făcea o analiză asemănătoare Mării
Negre şi influenţei ei asupra popoarelor din regiune. Ca atare pare absolut
normal a vorbi de o Europă a civilizaţiei mediteraniene, o Europă a
civilizaţiei baltice, o Europă a civilizaţiilor continentale şi de ce nu o Europă
a Mării Negre ? În orice caz în structura de civilizaţie a Europei se pot
distinge mult mai uşor trăsături comune între civilizaţia spaniolă şi cea
italiană, decât între oricare din acestea două şi cea suedeză de exemplu sau
germană, la fel similitudinile româno-bulgare rămân mult mai vizibile decât
între România şi Franţa, spre care am privit în ultimii 200 de ani ca model.
Apare măcar şi din această enumerare utilitatea unei astfel de analize
civilizaţionale pentru a putea găsi un model de interferenţă a civilizaţiilor.
Cea mai veche şi mai vizibilă formă de civilizaţie europeană este fără
îndoială cea mediteraniană, dacă ar fi măcar să ne referim la exemplul
Greciei şi Romei Antice, al colonizării greceşti, circum-mediteraniene şi
apoi la Imperiul Roman al Mediteranei avem deja câteva repere clare.
Italia, Spania, Grecia, zona Adriaticii , toate sunt zone izolate de restul
continentului prin lanţuri muntoase : Pirinei, Alpi, coasta dalmată şi deschise
spre exterior doar pe mare. Civilizaţia mediteraniană este interesată imediat
de export, de circulaţia maritimă, de legăturile cu zonele adiacente, litorale,
bazinul Mării Mediterane devine centrul schimbului de idei şi de influenţe
politice şi civilizaţionale. Încă din primele secole ale constituirii civilizaţiei
mediteraneene asistăm la această matrice a schimbului de idei şi cultură.
Astfel asistăm la colonizarea greacă care se extinde din Egipt, până în sudul
Italiei, Sicilia şi bazinul Mării Negre. Peste tot asistăm la extinderea
modelului politic al oraşului-stat, exportul de ceramică şi produse greceşti,
constituirea unui tip de economie, denumită, economia clasică , exportul de
modele politice, de limbă greacă şi de civilizaţie. Se ajunge până acolo încât
coloniile greceşti din Italia şi Sicilia sunt unite sub numele generic de Grecia
mare. În aceste prime secole se constituie modelul unei civilizaţii
mediteraneene, unite prin comerţ, influenţă politică, limbă comună, model
de societate , model politic şi schimb al ideilor şi culturii. Unificarea greacă
a lumii mediteraneene va fi de lungă durată, dar destul de slabă în
eficacitate, datorită resurselor demografice şi economice reduse ale Greciei
şi mai ales datorită accentului pus pe economie şi schimburi ceea ce menţine
influenţa grecească la limita litoralului şi nu mai mult de 30-50 de km. în
interior. După experimentul grec cea dintâi civilizaţie mediteraniană
coerentă este cea romană. Istoricii vorbescdespre o aventură maritimă
romană, compusă din războaiele punice, conflictul cu ilyrii, conflictul cu
regatul seleucid, ce crează imperiul maritim roman şi o aventură continentală
bazată pe războaiele cu galii şi cu Mithridate. La finele acestor aventuri
romanii au realizat o unificare lingvistică, culturală, civilizaţională şi de
model politic. Este vorba despre o influenţă politică şi militară coerentă,
desfăşurată sub numele de romanizare şi de sincretism religios, care timp de
cinci secole va germina o civilizaţie romană unitară şi extrem de puternică,
care va rezista mult timp după ce Imperiul care i-a dat naştere nu mai exista
decât în amintirile cronicarilor. Henri Pirrene va face o meritorie muncă de
arheologie civilizaţională unind diversele elemente ale civilizaţiei de tip
mediteranian şi demonstrând continuarea lor până la momentul cuceririi
islamice . Până în secolul VII observăm o permanentă întărire a acestui tip
de civilizaţie, nici măcar creştinarea imperiului sau valul marilor migraţii nu
reuşeşte să-l disloce. Civilizaţia de tip mediteranian roman rămâne extrem de
puternică şi capabilă de o convertire rapidă şi de o asimilare completă.
Pirrene demonstrează convingător cum doar în 40-50 de ani regatul vandal
din nordul Africii sau cel ostrogot din Spania se romanizează rapid. Nu face
excepţie nici puzderia de regate france, ce apar pe ruinele Galiei romane.
Nici regatul ostrogot italian, în care Boetius devine în acelaşi timp un simbol
al civilizaţiei romane triumfătoare şi un mijlocitor între Teodoric şi
moştenirea Romei . Întreaga zonă mediteraneeană rămâne, în ciuda
destrămării Imperilui Roman de Apus, o unitate de civilizaţie de nedistrus,
autoritatea bisericii romane , a Papei, limba de cancelarie latină,
ceremonialul, titlurile şi organizarea romană, simbolurile puterii ce vin de la
Roma sau Constantinopol, cultura latină ce este păstrată în mânăstiri şi în
biserici şi păstrată de elita politică a noilor state, romanizarea numelor,
legăturile comerciale şi economia de tip mediteraneean rămân trăsăturile
unui model de civilizaţie de succes . Sasirea islamului pe ţărmurile de sud
ale Mării Mediteranee produce o criză a acestui sistem. Când în 814 Carol
cel Mare se încoronează, deşi are formele romane şi suportul papal şi se
pretinde continuatorul Romei, imperiul său nu este în nici un caz unul de tip
mediteraneean , iar controlul mării îi scapă complet în favoarea lumii arabe
şi a Imperiului Bizantin. Carol cel Mare construieşte un cu totul alt tip de
civilizaţie, una continentală. Chiar dacă după 700 asistăm la decesul
civilizaţiei mediteraniene romane, nu putem în nici un caz să vorbim de
sfârşitul unei civilizaţii a Mării Mediteranee. Deşi acum bazinul este
segmentat între religia creştină ( fie ea catolică sau ortodoxă ) la nord şi cea
islamică, la sud, asistăm rapid la o refacere a legăturilor între cele două zone.
Islamul se arată imediat interesat de circulaţia bunurilor şi a ideilor şi după
un secol de înfruntări navale renunţă la controlul Mării Mediterane în
favoarea oraşelor- state: Veneţia şi Genova. Ulterior şi Imperiul Otoman va
încerca să spargă acest monopol al Veneţiei şi Genovei, dar va renunţa după
eşecul definitiv de la Lepanto ( 1571), când flota otomană e complet
distrusă. Ca atare, curând după expansiunea islamului confruntarea face loc
din nou schimburilor între cele două ţărmuri, o unitate politică nu va mai
exista până în secolul XIX, dar una de civilizaţie nu poate fi negată.
Economic întreaga idustrie europeană este legată de pieţele de la Damasc,
Cairo, Istanbul sau Alger, iar produsele Indiei şi ale Chinei trec numai pe
teritoriul islamic pentr a ajunge în Europa. Redescoperirea civilizaţiei
greceşti, a filosofiei şi operei despre guvernare şi politică ale lui Aristotel şi
Platon, toate au loc pe filieră musulmană prin Spania şi sudul Italiei,
civilizaţia, ideile, oamenii trec frecvent prin această zonă permeabilă. Acest
schimb permanent de idei, produse, pelerini, păstrează in facto şi ideea
refacerii unităţii politice mediteraniene ce stă în spatele Cruciadelor. Regatul
Sfânt este privit doar ca un început pentru refacerea unităţii politice romane.
Apoi expediţiile lui Ludovic al –IX-lea cel Sfânt au puncte terminus, locuri
ce nu au nimic în comun cu Ţara Sfântă, o expediţie merge la Damietta, în
nordul Egiptului, ultima cruciadă ajunge la Tunis, toate cu scopul de a
restabili un control politic de a lungul celor două ţărmuri ale Mediteranei.
Nu e vorba de credinţă sau religie, ci de renaşterea unui vis mediteraneean
ce se îmbracă în orice haine pentru a supravieţui. Eşecul acestor proiecte
politice schimbă accentul pe continuarea legăturilor de civilizaţie prin
comerţ şi schimbul de idei realizat de contoarele genoveze şi veneţiene
prezente în întreaga zonă a Mării Mediterane, ce amintesc mai degrabă de
colonizarea greacă decât doar de o operaţiune comercială oricât de
profitabilă ar fi ea. Supravieţuirea acestui vis al Mediteranei devine în
secolul al XIX chiar mult dorita comunitate politică. Astfel Franţa ocupă la
1830 - Algerul şi coasta de nord a Africii, urmată în 1881 de Tunisia şi după
1900 de influenţă în Maroc, Italia la 1911-1912 ocupă Libia, ultima fâşie
liberă de influenţa nord europeană în sudul Mării Mediterane. Marea
Britanie desăvârşeşte cucerirea arealului prin ocuparea Egiptului la 1885 şi a
Ciprului la 1878. Primul război mondial şi destrămarea Imperiului Otoman
oferă ocazia pentru finalizarea acestui proiect, Libanul şi Siria intră sub
mandat francez, iar Transiordania sub cel britanic. De acum civilizaţia
mediteraneană se reimpune şi în plan politic, chiar dacă doar pentru 100 de
ani, în schimb avem o refacere de civilizaţie marcantă. Limba franceză
rămâne şi astăzi limbă de comunicare privilegiată în zonă, ca şi cea engleză,
cultura europeană se răspândeşte şi devine prin atributele ei : laicitate,
ştiinţă, valori morale, educaţie, un factor prezent şi astăzi în zona sud
mediteraneană. Indiferentă la trecerea secolelelor, schimbându-şi uneori
conţinutul, dar rămânând mereu credincioasă ei însăşi, civilizaţia de tip
mediteranean uneşte şi acum litoralul circum-mediteraneean. Acordurile
speciale ce unesc Franţa cu Algeria, Tunisia, Libia sau Marocul, Marea
Britanie cu Egiptul şi Iordania, toate dau substanţă comercială, culturală şi
politică acestui tip de civilizaţie care visează încă la o reunificare politică
sub egida unei Uniuni Europene a viitorului.

O altă arie de civilizaţie importantă, legată de aria Mediteranei şi concentrată


tot în jurul unui spaţiu maritim, este cea a Mării Negre. Multă vreme zona
Mării Negre a fost concepută ca o prelungire a celei mediteraneene.
Colonizarea greacă şi includerea acestei zone în arealul civilizaţiei greceşti,
schimburile culturale puternice, influenţa politică, toate au mers pe această
idee4, ulterior individualitatea Mării Negre s-a făcut tot mai mult simţită.
Marele istoric rus Mihail Rostovtzeff scria în lucrarea s-a : Iranienii şi Grecii
în sudul Rusiei: ”am început cercetarea acestei regiuni de la ideea unităţii ei
şi a regiunii pe care o numim Rusia de Sud , aici are loc intersectarea
influenţelor orientale şi a influenţelor sudice, venind de la Caucaz şi Marea
Neagră, influenţele greceşti ce vin de-a lungul rutelor comerciale şi
influenţele vestice ce vin de a lungul Dunării şi consecinţa acestor influenţe:
formarea din timp în timp a unor civilizaţii mixte, extrem de curioase şi
interesante5”. La începutul lucrării sale Neal Ascherson prezintă ideea
călăuzitoare a demersului său astfel: ” Marea Neagră nu este doar subiectul
dar şi personajul principal al lucrării. Marea Neagră are o personalitate care
nu poate fi surprinsă de adjective precum-impredictibilă- sau de fraze
precum- prietenoasă cu străinii – deoarece ea nu este un amestec de epitete
ci o interferenţă de circumstanţe care nu pot fi înţelese complet. Aceste
circumstanţe, ce se adaugă la această identitate include peşte şi ape, curenţi
şi iarbă, păduri şi stânci, păsări migratoare şi oameni. Acesta nu este doar un
model pentru relaţii care nu ar fi putut avea loc nicăieri în altă parte şi de
aceea istoria Mării Negre este în primul rând istoria unei unicităţi: Marea
Neagră”.6 Pentru a depăşi modelul Marea Mediterană-unicul lăcaş al
civilizaţiei trebuie să analizăm ultima supoziţie propusă de partizanii

4 Una dintre cele mai bune şi mai complete evaluuări istorice, politice şi economice a
tipului specific de civilizaţie a Mării Negre aparţinând unui cercetător occidental este
lucrarea lui Neal Ascherson, Blavk Sea. The birthplace of civilisatio and barbaris, Editura
Vintage, Londra, 1995.

5 Ibidem, p.8

6 Ibidem,p.11
supremaţiei mediteraniene ca leagăn al civilizaţiilor, anume teoria conform
căreia structurile de civilizaţie construite în jurul Mării Negre şi a Mării
Baltice nu reprezintă decât subsisteme, sub-civilizaţii ale matricei
meediteraneene. Partizanii acestei teorii, a unei presupuse influenţe
determinante a Mării Mediterane, nu ţin cont de faptul că principalii creatori
de civilizaţie în jurul Mării Mediterane nu au reuşit a se impune în cele două
areale geografice: baltic şi pontic. Colonizarea greacă nu a reuşit niciodată
să ajungă la litoralul baltic, iar colonizarea greacă în jurul Pontului a avut un
caracter aparte, net deosebit de celelalte colonizări circum-mediteraneene,
dacă ar fi doar să notăm că aportul de civilizaţie şi populaţie pentru coloniile
de pe ţărmul Pontului Euxin nu a avut loc din Grecia Continentală ci din
coloniile de pe litoralul Asiei Mici. Imperiul Roman nu a reuşit niciodată a
se extinde până la litoralul baltic, iar legiunile romane nu au impus o pax
romana de a lungul Balticii, după cum nu au reuşit nici de a lungul Pontului.
Tot ceea ce a reuşit Impreiul a fost construirea unei reţele de regate
clientelare şi a unui post de observaţie înaintat în Crimeea: Chersones. În
rest pântecul slab al Imperiului a fost întotdeauna această zonă a Mării
Negre. De aici a pornit atacul devastator al goţilor care la jumătatea
secolului IV a ajuns până la Atena şi a distrus cetăţile de pe litoralul Asiei
Mici de la Marea Neagră. Niciodată Imperiul nu a reuşit un control, al Mării
Negre ci doar o influenţă politică care nu s-a manifestat defel în arealul
baltic. Ulterior în condiţiile supremaţiei de necontestat a flotelor creştine în
Marea Mediterană după 1453 Imperiul Otoman s-a mulţumit a face doar din
Marea Neagră, „un lac turcesc” care a separat iar destinul mediteranian de
cel pontic pentru 300 de ani. Ulterior Imperiul Rus al lui Petru cel Mare şi al
Ecaterinei a II-a s-a ambiţionat a transforma Marea Neagră într-un lac
rusesc, reuşind iar să o rupă de Marea Mediterană. Ar fi de analizat în ce
măsură ambele pretenţii de supremaţie pontică, a otomanilor şi a ruşilor, au
fost îndreptăţite, important este faptul că ambele puteri au realizat un efort
conştient de control şi separare a Mării Negre de cea Mediteraniană ocupată
de forţe ostile lor. Evidenţa unui destin separat al Mării Negre apare clar cu
ocazia Conferinţei de la Montreaux din 1934, pentru stabilirea regimului
strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a navigaţiei în Marea Neagră.
La Montreaux se decide prin sistemul dreptului internaţional creionat un
destin aparte al Mării Negre faţă de cea Mediteraniană, prescripţii, regimuri
speciale, interdicţii, comisii de supraveghere, totul pe baza ideii ca nimic din
ceea ce ar fi periculos în zona pontică să nu iasă spre Marea Mediterană.
Concluzionând, deşi există legături economice clare între cele trei spaţii:
baltic, pontic, mediteraneean, precum drumul de la varegi la greci sau
drumul mătăsii, toate acestea nu înseamnă crearea unui raport de
subordonare între cele trei spaţii ci doar o zonă de influenţare reciprocă şi de
schimburi civilizaţionale. Odată această problemă rezolvată trebuie să
creionăm imaginea rolului civilizaţional al Mării Negre. Primul aport
civilizaţional cuantificabil este cel greco-scit al secolelor V î.hr.- I î.Hr.
Acest melanj civilizaţional începe odată cu colonizarea greacă în regiune,
care aduce un aport de sedentarism, model politic, legături economice cu
zona egeeană şi un aport de metale preţioase ce ajută la stratificarea socială
şi la ierarhizarea puterii în regiune. În momentul colonizării greceşti zona
Pontului Euxin era dominată de puterea militară şi politică scită. Un model
de putere difuz, ce partaja zona între sciţii sedentari, producători agricoli şi
autorii unei arte scitice fenomenale, ce oferă şi astăzi mii de descoperiri
arheologice în întrega zonă, cu un inventar aurifer şi argintifer extrem de
consitent de o zonă a sciţilor nomazi, sciţii regali ce realizează controlul
militar al zonei. Apariţia coloniilor greceşti nu reprezintă o competiţie
politică pentru zona scită, coloniile greceşti nu au încercat niciodată să
realizeze o stăpânire politică teritorială, fiind întotdeauna dispuse la a
negocia, manipula sau cumpăra bunăvoinţa căpeteniilor scite. Hinterlandul
coloniilor greceşti este primit întotdeauna cu aprobarea căpeteniilor locale şi
menţinut cu aprobarea lor, sprijinul şi protecţia politică acordată de
stăpânitorii sciţi nu este o dovadă de bunăvoinţă gratuită. Din contră,
exportul şi importul, realizat prin coloniile greceşti oferă posibilitatea
tezaurizării şi a îmbogăţirii rapide a anumitor zone scitice, care primesc
aceste colonii. Dezvoltarea agriculturii şi a industriei pentru nevoile
comerţului şi ale coloniilor , toate transformă economic zona pontică şi încă
extrem de rapid. Nu doar economic coloniile greceşti îşi pun amprenta, dar
şi politic, modelul de putere, acumularea de posibilităţi economice, toate
favorizează ierarhizarea puterii şi concentrarea ei. Apare imediat ceea ce
putem numi o sinteză greco-scită, bazată pe sincretism religios, export de
model filosofic, religia zalmoxiană este un astfel de exemplu, modele
funerare, economice şi politice. Este o primă trăsătură de originalitate a
arealului civilizaţional al Mării Negre, modelul grecesc este modificat rapid
şi clar faţă de cel întâlnit în Grecia continentală. Vedem că în coloniile
pontice greceşti nu există nici experimente democratice de tip atenian, nici
cele de tip autoritar, militarist, precum cel spartan. Întreaga zonă devine o
formă de manifestare a unei aristocraţii locale, bazate pe comerţ şi veniturile
obţinute prin relaţia cu populaţia şi autorităţile scite. Acest model
aristocratic, dispărut rapid din Grecia continentală, va avea o rezistenţă de
peste cinci secole în arealul pontic. Zona scitică va împrumuta elemente
religioase greceşti, elemente de imagine: monede, titulatură regală,
organizare militară, dar le va îmbina într-o sinteză originală, perfect descrisă
de Herodot în urma călătoriei sale pontice. Această sinteză va sta la baza
construcţiilor de civilizaţie geto-dace, odrisse sau a regatelor scitice
tradiţionale ( regatul Bosphoran, Penticapeum etc.). Rezistenţa construcţiei
scito-greceşti se vede prin faptul că nici o putere exterioară acestui spaţiu nu
reuşeşte să modifice structura civilizaţională astfel construită. Imperiul
persan, ce ocupă litoralul sudic al Pontului, nu reuşeşte să se stabilească
permanent şi nici să modifice structurile pontice, apoi nici încercările lui
Filip al II-lea sau Alexandru Macedon şi nici măcar ofensiva lui Lysimach
nu va reuşi să modifice nimic în zona sintezei greco-scite. Exemplară pentru
această incapacitate de a impune violent o schimbare a sintezei de civilizaţie
de la Marea Neagră este ofensiva generalului Zopyrion, care va pieri înfrânt
în deşertul scitic, fără a mai lăsa măcar vreo urmă a trecerii sale. Sinteza
greco-scită devenise nu doar independentă de matricea greacă, continentală.
În plus realizase un complex economic şi politic care unifica puterea militară
scită şi puterea economică a coloniilor greceşti plus liantul filosofic şi
civilizaţional greco-scit ce alătura într-o sinteză rară nomadismul şi
sedentarismul, urbanizarea şi ruralul, într-o construcţie politică extrem de
rezistentă. Soliditatea acestei construcţii se vede atunci când Mithridate al V-
lea Eupator intenţionează să realizeze un regat puternic pe care să-l opună
expansiunii romane, el se îndreaptă spre litoralul pontic pentru rezerve
umane, militare şi economice care să-i permită să reziste în faţa ofensivei
romane. Ulterior când încercarea lui Mithridate eşuează nici măcar măreaţa
Romă nu reuşeşte să realizeze o unitate care să spargă influenţa greco-
scitică. Zona coloniilor greceşti primeşte numele de Schitia Minor, amintire
a unie construcţii politice de suces, iar restul zonei , litoralul de nord,
Crimeea şi zona Colchidei scapă controlului militar roman. Singurul punct
de legătură îl reprezintă conexiunea economică cu Marea Egee, de care
sinteza greco-scită are nevoie pentru a putea supravieţui economic. Sosirea
unui nou val migrator, după secolul III, în stepele nord pontice pune capăt
sintezei greco-scite, dar câtuşi de puţin modelului de conexiune: Marea
Neagră-Marea Egee – Stepe Pontice, în care populaţiile zonei Pontice oferă
materile prime agricole şi puterea militară, primind prin intermediul oraşelor
costaliere, aur, modele civilizaţionale şi legătura cu Marea Mediterană. În
primele secole, pe ruinele oraşelor greceşti apare influenţa bizantină. Când
această influenţă decade, rolul coloniştilor greci de odinioară este luat de
flotele veneţiene şi genoveze şi de oraşele construite de aceştia de a lungul
coastelor pontice. Acelaşi model de civilizaţie, precum cel greco-scit îl
vedem în constituirea Rusiei Kievene, care oferă produsele alimentare,
debuşeul contimnental şi care respiră civilizaţional şi economic prin gurile
Niprului şi prin Crimeea. Pe aici vine religia creştină de la Constantinopol,
pe aici vine aurul bizantin care plăteşte pentru trupele Rusiei Kievene şi
pentru stabilitatrea politică în zona nord pontică. Pe aici vin filosofii greci,
mânăstirile, cultul bizantin, ortodoxia şi modelul de putere al ţarilor-cezarii
ruşi. Khanatul kazar este şi el un exemplu identic de civilizaţie ce asigură
stabilitate pontică şi realizează schimburile comerciale şi de civilizaţie cu
Imperiul Bizantin, unind o civilizaţie pontică cu cea caspică şi realizând un
imperiu de o extindere similară cu cea a sintezei scito-greceşti de odinioară.
Nimic nu schimbă această paradigmă, nici măcar sosirea invaziei mongole
nu reuşeşte să clintească acest tipar. La nici 20 de ani de la stabilirea
Hanatului Hoardei de Aur, pe litoralul nord pontic, îi vedem pe marii hani
garantând supravieţuirea coloniilor Veneţiei şi Genovei, asigurând
patronajul militar şi politic şi câştigând economic prin legătura cu restul
Europei. Drumul Mătăsii, Drumul Baltica-Marea Neagră (drumul de la
varegi la greci) rămân deschise şi funcţionale , economia pastorală,
schimburile economice , modelul de civilizaţie, totul rămâne la fel ca în
sinteza greco-scită. Civilizaţia otomană, sosită agresiv în zonă, va modifica
acest sistem reuşind să îşi impună o prezenţă politică clară ( ceea ce nu
reuşiseră nici oraşele state- greceşti, nici Imperiul Roman, nici cel Bizantin).
Mahomed al II-lea urmăreşte cu constanţă această cucerire a zonei pontice:
în 1475 ocupă Crimeea şi distruge fortificaţiile veneţiene şi genoveze , iar
urmaşul său Baiazid al II-lea la 1484 cucereşte Chilia şi Cetatea Albă,
expediţiile lui Soliman Magnificul spre Marea de Azov la 1560 finalizează
încercuirea Mării Mediterane. Interesant este faptul că deşi ne confruntăm cu
o prezenţă politică şi militară otomană ce va dura până la 1783, când
Ecaterina a II-a va cucerii Crimeea, totuşi în linii mari modelul rămâne
identic. Se produce un blocaj civilizaţional care va duce la rămânerea în
urmă a zonei pontice, Imperiul Otoman orientează resursele zonei spre
megalopolisul care este Constantinopolul, blochează legăturile cu Marea
Mediterană, dominată de flotele creştine şi instaurează o pax othomanica
care asigură liniştea politică şi militară.Preţul pentru această linişte este
impunerea unei stagnări economice şi a unui model economic asiatic, bazat
pe un amestec de regimuri de proprietate înspăimântător. Un regim islamic-
vakuf-proprietăţi religioase, timar-proprietăţi militare, mulk şi mirie-
proprietate semi-privată, un regim al creştinilor şi evreilor toleraţi cu plata
impozitului pentru necredincioşi şi proprietăţi colective pentru păşunatul
nomadic şi apanajele de tip ciflik. Este clar că un astfel de haos blochează
orice investiţii şi dezvoltare economică, ruperea legăturilor economice cu
Occidentul va duce la înapoierea zonei şi la lipsa cronică de investiţii în
economie. Corupţia imperiului, anarhia, modelul prădalnic de alocare a
resurselor către complexul militar şi administrativ, toate duc la încremenirea
zonei. Civilizaţional până în secolul XIX spaţiul pontic rămâne un amestec
de religii şi populaţii incredibil şi de negăsit nicăieri în altă parte în Europa.
Comunităţi rurale izolate, oraşe bazate doar pe comerţ şi activităţi artizanale
ce se găsesc la întretăierea regiunilor pastorale cu cele agricole, ale pădurilor
cu câmpiile şi ale zonelor adiacent litorale cu zonele interioare. Fără a fi o
economie de subzistenţă, este o economie de tip rudimentar- capitalist,
lipsită de pieţe financiare şi capacitate investiţională. Se creează un model
de civilizaţie tradiţionalist, izolaţionist, cu respingerea legăturilor cu
exteriorul . Model bazat pe matricea comunităţii rurale izolate, centrat pe
religie şi pe legea pământului . Acest model al Mării Negre va dovedii din
nou o rezistenţă la schimbare extraordinară, după ce Rusia îşi începe avansul
în zonă: ocuparea peninsulei Crimeea în 1783, divizarea Poloniei la 1795,
smulgerea Basarabiei de la Ţările Române la 1812 şi apoi crearea Bulgariei
ca un stat satelit rus la Marea Neagră după 1878, toate dovedesc voinţa
Rusiei de a transforma Marea Neagră în lac rusesc, după cele trei secole de
supremaţie otomană. Totuşi Rusia nu va reuşii niciodată în acest demers.
Strâmtorile şi întreg litoralul sudic al Pontului rămân în mâinile Imperiului
Otoman, cu sprijinul Franţei şi Marii Britanii în vremea Războiului Crimeii
(1853-1856) şi când în sfârşit Rusia ar fi putut prelua controlul Mării Negre,
la finele primului război mondial ca urmare a înfrângerii Turciei , tocmai
atunci revoluţia bolşevică izolează Rusia şi o face să piardă orice putere la
nivelul Mării Negre. Nu doar că Rusia nu va reuşi niciodată să facă din
Marea Neagră, lac rusesc, dar nici nu va reuşii să transforme modelul
civilizaţional pontic. Zona rămâne profund ancorată la realităţile europene.
Destrămarea Imperiului Otoman permite reluarea legăturii cu Marea
Mediterană , din nou realizăm o sinteză civilizaţională ce uneşte modele
mediteraniene: republica, refomele politice, conflictele stânga-dreapta,
constituirea statului modern, apariţia naţionalismului şi a marilor curente
politice. Ca întotdeauna modelul Mării Negre presupune schimbări masive
faţă de modelele iniţiale, tipul de civilizaţie bulgar, român, ucrainean,
armean sau georgian, nu este în nici un caz o copie occidentală. Se poate
vorbii despre o democraţie „originlă”, o economie de piaţă „originală”, un
stat „original” şi repetarea obsesivă a acestui adjectiv original ne arată o
diferenţiere clară faţă de model. Prăbuşirea sistemului comunist, care
blocase din nou Marea Neagră, prin diviziunea între sudul dominat prin
Turcia de către forţele NATO şi nordul dominat prin URSS şi sateliţii ei de
către Tratatul de la Varşovia, reface modelul Mării Negre . Acum îl vedem
funcţionând din nou în Ucraina, Georgia, Armenia, care se orientează spre
dialogul şi legătura cu Mediterana , care îşi construiesc şi acum elitele pe
baza acestei legături şi realizează mecanisme civilizaţionale proprii.
Modelul civilizaţional al Mării Negre este unul particular, construit de a
lungul unei mări închise îşi extrage puterea economică, modele politice şi
civilizaţionale, prin legătura cu două spaţii deschise: Marea Mediterană şi
enormul rezervor uman şi militar şi de ce nu economic al stepei ruso-
ucrainiene, nord pontice. Marea Neagră nu răsuflă decât prin aceşti doi
plămâni, legătura cu Mediterana şi cu stepa euro-asiatică, pe aici trec marile
rute comerciale şi aici se constituie modele politice şi de civilizaţie
particulare. Chiar şi acum vedem în statele ce au apărut pe ruinele fostei
U.R.S.S. acelaşi model scito-grec de acum două milenii. State circum-
pontice, dependente de legătura cu Rusia şi cu Mediterana ( acum Uniunea
Europeană ), state fragilizate, dependente de puterea militară a Rusiei şi de
ajutorul economic occidental, importând modele de civilizaţie europene, dar
adaptându-le realităţilor locale. Ca întotdeauna însă Marea Neagră rămâne
rezervorul de materii prime al bazinului mediteranian, odinioară de aici
veneau grânele, ce susţineau civilizaţia greacă, acum de aici vin petrolul ,
gazele şi materiile prime, ce susţin dezvoltarea economică a vestului
european. Modelul Mării Negre subzistă încă. Analizând modelul pontic
nu am putut să evităm să vorbim despre influenţa modelului baltic şi să
enumerăm conexiunile economice şi politice între cele două zone.

Modelul baltic este în multe privinţe asemănător celui mediteranian, numai


că singura legătură cu exteriorul a acestui model a fost o îndelungată
perioadă drumul spre Marea Neagră. În primele izvoare se vorbeşte despre :
drumul de la varegi la greci, drumul chihlimbarului, ce uneşte zona baltică
de coloniile greceşti şi apoi de restul Europei. Pe acest drum circulă nu doar
produse , aur, argint, dar şi modele politice, legende, modele culturale etc.
Zona baltică a fost în permanentă extindere politică, spre a prelua acest
control al drumului spre sud. Interesant este că veşnica tendinţă de evoluţie
a Balticii a fost spre sud, spre Marea Neagră. Din zona Balticii ajung triburi
indo-europene spre sud, tumuli , rezerve funerare, practici de înhumare
indo-europene-baltice se regăsesc în permanentă mişcare spre sud, spre
Marea Neagră. Alte deschideri par a lipsii modelului baltic, legătura cu
Marea Mediterană şi marile ei civilizaţii nu se putea derula decât prin
intermediul Mării Negre, trecerea spre Oceanul Atlantic nu era posibilă cu
mijloacele de navigaţie rudimentare ale timpului. Legătura cu stepele ruse nu
oferea o complementaritate economică, atât spaţiul baltic cât şi cel ce va fi
numit ulterior spaţiul rus, au aceleaşi produse de oferit. Ca atare schimburile
nu sunt incitante, nici dorite, la fel în Vest sunt triburile germanice
descentralizate şi rurale, doar în sud sunt marile metropole şi posibilitatea
schimburilor de civilizaţie şi de produse. Pe acest model se constituie o
Rusie Kieveană şi apoi Marele Ducat al Lituaniei ce uneşte Marea Baltică cu
cea Neagră, Regatul Polono-Lituanian poate fi considerat sinteza cea mai
clară a civilizaţiei baltice. Civilizaţia polono-lituaniană desfăşurată pe
parcursul a patru secole ( între 1360 şi 1795) reprezintă cel mai bine
caracteristicile acestui model. Se construieşte astfel în cele patru secole ale
experimentului Uniunii Polono-Lituaniene un uriaş stat ce acoperă teritoriile
actuale ale Poloniei, Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Belarusului şi Ucrainei cu
sinteză originală unind creştinismul răsăritean cu cel catolic-occidental. Aici
găsim structuri rurale bine determinate, cu o vitalitate economică
extraordinară, cu un regim al proprietăţii bine stabilit, aproape de tiparele
moderne ce incită la investiţii şi dezvoltare, cu o clasă de mijloc de cc.10%,
remarcabilă pentru evul mediu. Avem aici o civilizaţie urbană care nu se
dezvoltă în opoziţie cu cea rurală, din contră facilitează mobilitatea socială şi
economiică şi transferul rural-urban. Oraşele zonei de civilizaţie baltice nu
copiază nici tiparul mediteranian, de centru politic şi economic, nici cel
pontic, de oraş-centru economic şi de transfer civilizaţional ci inovează.
Oraşul baltic este un amestec de civilizaţii, limbi şi structuri politice şi mai
ales comerciale, oraşele sunt constituite de grupuri germanice sau poloneze,
populate de ucrainieni, belaruşi, polonezi, lituanieni şi conduse economic de
elite ruse sau evreieşti. Aici sunt folosite politici de un sincretism etnic şi
militar, numit şleahtă ce uneşte nobilimea polono-lituaniană, sub un cod
comun de valori şi obiective. Această sinteză originală de civilizaţie latină şi
răsăriteană, de amestec de culturi şi populaţii într-o „respublica christiana”,
cu un deosebit echilibru al puterilor în stat şi un balans sensibil între
autonomie locală şi centralizare a fost extrem de eficientă pentru controlul
drumului Baltică-Marea Neagră. Deşi cu resurse mai puţine decât principalii
competitori pe acest spaţiu: Hanatul Tătar, Imperiul Otoman şi Ordinul
Teutonic, sinteza polono-lituaniană şi-a demonstrat viabilitatea construind
centre de cultură şi de civilizaţie marcante în Europa de Est: Cracovia,
Vilnius, Varşovia, oraşe cosmopolitice, centre de reflecţie europeană, centre
universitare de prestigiu, creatoarele unei ideologii numite sarmatismul care
a dominat şi unificat 400 de ani un spaţiu de o diversitate uimitoare niciodată
reunificat cu acelaşi succes. Sarmatismul devine termenul pentru o nouă
structură de civilizaţie, ce se revendică de la celebrii sarmaţi ai izvoarelor
latine de secol I, în care indiferent de religie, etnicitate sau poziţie politică şi
ierarhie socială se regăsesc ucrainieni, belaruşi , polonezi şi lituanieni , fără
deosebire. Sarmatismul, identitate regăsită, citat istoric cu valoare de
naţiune fondatoare şi unificator ce depăşea toate argumentele sectare dă
stabilitate unui spaţiu uşor fragmentabil. Chiar şi astăzi la 200 de ani de la
partajarea Regatului Polono-Lituanian , sarmatismul nu este mort. Îl
regăsim în preocupările Poloniei pentru relaţiile cu Lituania, Belarus şi
Ucraina, îl găsim analizat în universităţile Europei Centrale. Îl găsim într-o
celebră revistă: Sarmatica, ce militează pentru reunificarea spaţiului fostei
Uniuni Polono-Lituaniene şi în scrierile tuturor intelectualilor de la Kiev sau
Minsk, ce doresc să refacă traseul europeran al statelor lor. Sarmatismul a
fost un experiment de o incontestabilă eficacitate politică, atâta timp cât
ţelul principal al Uniunii Poono-Lituaniene a fost controlul marelui drum
civilizaţional, Baltica-Marea Neagră. Situaţia s-a schimbat abia odată cu
apariţia a două noi provocări. În primul rând structurarea unei noi puteri
regionale: Rusia Moscovită , care printr-o expansiune lentă, dar temeinică,
spre Est , dincolo de Volga şi Urali ajunge în posesia unui spaţiu şi al unor
resurse umane şi economice ce le depăşesc pe cele ale Uniuni Polono-
Lituaniene. În al doilea rânda început structurarea unui centru de putere
economică şi ulterior de presiune politică în Prusia, la Vest. Prinsă între
presiunile concentrice ale unui Est, în plină afirmare politică şi al cărui drum
spre Occident trece peste structura polono-lituaniană şi un spaţiu la Vest, în
creştere economică, bazat pe industrializare rapidă şi foamete de teritorii şi
resurse economice şi pieţe de desfacere, statul rural, naţionalist şi agricol al
Uniunii va cădea uşor o victimă acestor presiuni, pentru care nu era
constituit ale rezista. Partajarea Uniunii la 1795 nu e decât rezultatul acestui
nou tip de presiune, care încurajează formarea unui simţ naţionalist:
ucrainian, lituanian şi belarus, sub presiunea Moscovei şi a unui naţionalism
polonez, sub presiunea colonizatoare germană. Asta nu înseamnă sfârşitul
civilizaţiei baltice, ci doar fragmentarea ei şi desfăşurarea unei competiţii
între Germania şi Rusia pentru controlul spaţiului baltic. Competiţia a fost
fără îndoială adjudecată de Rusia, care deţinea ambele capete ale coridorului
baltic-pontic, dar Germania nu a încetat să agite proiecte de refacere a
acestui spaţiu sub tutela sa: vestitul Drang nach Osten, destinul estic a
Germaniei nu prevăd decât extinderea peste spaţiul belarus şi ucrainean spre
a reface structura baltică. În timpul primului război mondial germanii ce
ocupă Vilnius-ul realizează o structură naţională condusă de Joseph
Pilsudski ( viitorul lider al Poloniei inerbelice) ce uneşte spaţiul polonez, pe
cel lituanian şi belarus într-o structură civilizaţională. Cu alte cuvinte chiar
Germania realizează că refacerea unei sinteze baltice este cea mai bună
soluţie penru gestionarea regiunii. După înfrângerea Germaniei, arhitecţii
Europei postbelice visează la refacerea sintezei baltice şi sprijină atacul
Poloniei asupra Ucrainei sovietice din 1920-1921. După eşecul acestuia
sprijină Polonia să se orienteze spre linia Curzon, care aduce în teritoriul
polonez, teritorii lituaniene ( Vilnius), belaruse şi ucrainiene într-o încercare
de refacere a sintezei medievale baltice. Încercare care este un eşec şi nu
doar datorită presiunilor comune sovieto-germane, materializate în pactul
Ribbentrop –Molotov şi în împărţirea Poloniei în septembrie 1939 ci şi în
structurarea statului polonez interbelic, naţionalist aproape de extrem, cu
accente antisemite, civilizaţie agricolă şi certă înapoiere tehnologică.
Sinteza sarmatică nu putea fi refăcută în acest context naţionalist când cheia
ei era tocmai depăşirea conotaţiilor etnice şi religioase. Spaţiul baltic a fost
din nou înglobat în construcţia rusă, de data aceasta sub umbrela
comunismului sovietic unde a suferit o destructurare rapidă şi masivă.
Elitele polono-lituaniene au fost masacrate, populaţia rapid dezmembrată şi
trimisă în Siberia sau Extremul Orint, structurile rurale desfiinţate şi puse
sub control, oraşele demolate şi refăcute pe model stalinist, cultura locală
îngenunchiată, un nou tip de civilizaţie, cea asiatică , a sovietelor7, a fost
impusă cu brutalitate peste vechile burguri ale Europei Baltice. Destrămarea
Uniunii Sovietice, în 1990-1991, a adus independenţa pentru statele fostului
areal baltic şi singurul stat care până acum şi-a anunţat dorinţa de a
impusiona refacerea civilizaţiei baltice a fost Polonia, care a recurs la relaţii
speciale, economice, culturale şi libertate de mişcare pentru cetăţenii din
vestul Ucrianei, Lituania, Letonia şi Belarus. Cea mai entuziasmată de
iniţiativa Poloniei a fost vechiul său partener: Lituania care a sprijinit
constant dialogul în Europa Baltică şi a fost autoarea unui ferment de
civilizaţie şi ideologie, ce vizează refacerea civilizaţiei baltice sub egida
Uniunii Europene. Acest proiect se loveşte încă de reticenţa autorităţilor de
la Kiev care văd în el o tentativă de împărţire a ţării între Vestul Occidental

7Pentru drama spaţiului baltic între anii 1939- 1989 literatira de profil este redusă în
România totuşi se găsesc lucrările: Lituania. Caracteristici generale, Vlinius, 2001( pag. 97-
99) ,care cifrează numărul victimelor stalinistmului şi comunismului pentru Lituania la cc.
750.000 de victime dintr-o populaţie de cc. 2,7 milioane locuitori. Pentr Belarus
autorităţile de la Minsk au dat publicităţii un bilanţ de cc. 1 mil. de victime din cc. 3,5
milioane locuitori.
şi Estul pro-rus şi de temerea autorităţilor belaruse că îşi vor pierde
identitatea şi sistemul politic autoritar într-o astfel de combinaţie. Care sunt
şansele refacerii proiectului baltic reprezintă o problemă în care viitorul va
decide.

Ultimul mare spaţiu civilizaţional european este cel continental: un spaţiu


multă vreme segmentat, cu o economie de subzistenţă, divizat în triburi:
germanice, galice, celtice etc. care rămân la limitele spaţiului roman.
Spaţiul continental rămâne izolat de spaţiul mediteranian şi cel ponto-baltic.
Economic el este situat în afara principalelor drumuri de comerţ ce leagă
malurile Mediteranei de zona baltică şi cea pontică, singurul lor debuşeu şi
drum este cel al Dunării, care le leagă de spaţiul pontic. În rest prezenţa
zonei continentale pare a avea un rol mai degrabă distructiv asupra zonei
mediteraniene, dacă ne amintim de invaziile galilor asupra Romei, apoi de
atacurile cimbrilor şi teutonilor, cu greutate respinse de Caius Marius şi apoi
respinse de expediiile lui Cezar. Doar două vor fi încercările de includere ale
acestui spaţiu în ordinea romană. Expediţia lui Augustus sfârşită prin
dezastru total în Pădurea Teutoburgică unde legiunile romane sunt nimicite
de Arminius şi apoi expediţiile lui Marcus Aurelius oprite înaintea unui
rezultat concret prin moartea împăratului de ciumă la Vindobona ( Slovacia
de azi). Cele două eşecuri pun capăt oricăror încercări de cooptare a
spaţiului continental, închis în sine însuşi, spre deschiderea maritimă.
Civilizaţia continentală rămâne refractară la împrumuturile culturale şi
schimburile economice, economia rămâne de subzistenţă , parcelată de
păduri şi divizată între triburi, ceea ce se numeşte în scrierile de specialitate
drept o autocraţie militară tribală, conduce destinul acestui spaţiu cu o
ierarhie şi o civilizaţie bazată pe oralitate, protocol şi simboluri. Sosirea în
zonă a migratorilor nu modifică structura de civilizaţie a acestui spaţiu. Din
contră prezenţa şi presiunea asupra zonei mediteraniene se intensifică,
cucerirea Romei, constituirea regatelor barbare, evitarea contactului maritim,
toate ne arată acelaşi tipar al închiderii în sine a spaţiului continental. Chiar
atunci când Carol cel Mare realizează prima sinteză continentală,
carolingiană avem de a face cu un imperiu al spaţiului terestru. Carol cel
Mare nu are o flotă şi lasă Mediterana controlului bizantin prin acordul cu
împărăteasa Irina a Constantinopolului şi prin acordul aproape mitic cu
Harun al- Raşid, sudul Mediteranei revine influenţei arabe, iar legendele
târzii ni-l arată pe împărat vulnerabil în faţa atacurilor flotei vikinge8.
Construcţia lui Carol cel Mare se extinde până în zona bazinului moravian
( Cehia de azi ) şi a Imperiului Avar ( Transilvania de azi ), dar rămâne
profund continentală, niciodată împăratul nu a participat la o confruntare
navală şi nici nu a manifestat vreo preocupare pentru legături economice
între provinciile imperiului său. Ca atare fragilitatea construcţiei a ieşit
imediat la iveală, sectarismul zonei continentale, fragmentarea sa economică
şi politică, structurarea teritorială, totul condamnă la destrămare construcţia
carolingiană: divizarea în Francia Orientalis, cea Occidentalis şi Lotharingia
este simbolul acestui destin continental ce nu poate rămâne unit fără un liant
exterior9. Sfântul Imperiu Roman de Neam German rămâne şi el prizonier
acestei paradigme continentale, fiind veşnic interesat de extinderea spre
Răsărit, spre Polonia şi Ungaria şi spaţiul Rusiei Kievene şi de certurile între
Franţa şi Anglia din timpul războiului de 100 de ani. Singurul experiment
de unificare civilizaţională continentală, aproape reuşită, este cel al lui Carol
Quintul, care beneficind de resursele coloniilor americane reuşeşte să aducă
în aceeaşi construcţie Spania şi Italia- civilizaţiei mediteraneene şi Sfântul
Imperiul - continental. Îl vedem pe Carol Quintul acţionând în spiritul
civilizaţiei mediteraniene când cucereşte Tunisul în 1555 şi încearcă
unificarea celor două maluri ale Mediteranei, apoi în spirit continental când
luptă contra lui Soliman Magnificul în Ungaria şi Transilvania şi în spirit
universal, când gestionează expansiunea imperiului său din Americi. Carol

8 Ca să fim cinstiţi legendele ce vorbesc deespre incendierea oraşelor de pe coasta


Friziei-Olanda de azi-în vremea lui Carol cel Mare sunt apocrife, invazia vikingă va pornii
aproape 100 de ani mai târziu. Asta nu modifică însă cu nimic constatarea caracterului
strict continental al construcţiei cartolingiene lipsitre de o flortă şi de ambiţii maritime.
Pentru detali vezi Eghinhard, Vita Caroli Magni, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 40-55.

9 Singuea metodă de unificare continntsală va fi deschidera civilizaţiei continentale


europene spre alte zone maritime, unificarea se produce când se descoperă bazinul
atlantic şi apoi Oceanul Planetar, numai deschiderea spre marile spaţii maritime poate
da unitate civilizaţiei continentale europene. Teza aceasta este expusă de toţi
întemeietorii geopoliticii, pentru o istorie a acestei idei vă recomand lucrarea lui Paul
Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică,spaţiul şi teritoriul în secolul al XIX-
lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p.18-19.
Quintul primeşte însă prin „Reformă, lovitura fatală10”, din nou blestemul
fragmentării spaţiului continental reapare. Spiritul creştinătăţii şi refacerea
monarhiei universale nu pot asigura unitatea acestui spaţiu: Franţa se rupe
permanent de orice construcţie care o izolează ( aşa vede Francisc I
unificarea realizată de Catrol Quintul ), iar în interiorul Germaniei divizarea
catolici-protestanţi rupe orice şansă de unificare. Abia în secolul al XIX-lea
civilizaţia continentală reapare odată cu efectul unificator al Sfintei Alianţe
care uneşte acest spaţiu sub o lozincă continentală de blocare a reformelor şi
revoluţiei, în acest spirit civilizaţia continentală se unifică şi se deschide spre
spaţiul mediteranean şi pontic.
Intervenţiile Sfintei Alianţe la 1821 în Italia de Sud (Regatul Napoli ), în
1823, în Spania revoluţionară şi în Polonia, la 1830, toate depun mărturie
despre acest interes al civilizaţiei continentale de a prelua diversele tendinţe
europene. Acestei încercări de dominaţie conservatoare i se răspunde cu o
tendinţă contrară, dar la fel de vastă, cea a revoluţilor care la 1830 unifică
Polonia, Franţa şi Belgia, apoi la 1848- 1849 când întreg spaţiul european
este unificat de spiritul revoluţionar. După tratatul de la Paris din 1856
civilizaţia continentală se unifică complet cu restul spaţiului european. Zona
pontică devine obiect predilect de acţiune al Franţei prin sprijinirea unităţii
românilor şi a revoltelor poloneze, apoi a Rusiei prin sprijinul acordat
Bulgariei şi Serbiei în realizarea construcţiei naţionale, Germania se implică
în renaşterea spaţiului ungar şi în refacerea celui central-european şi în
preluarea controlului asupra coridorului ponto-baltic. Interesante pentru
această atmosferă sunt luările de poziţie din parlamentul german de la
Frankfurt, care expun această tendinţă expansionistă a civilizaţiei
continentale. Pe lista de preocupări a parlamentarilor revoluţionari germani
figurează constituirea unei mari construcţii statale unind polonezi, cehi,
unguri, austrieci şi germani, care să lupte împotriva a tiraniei ţariste şi să
împingă graniţele civilizaţiei spre Ucraina şi Caucaz într-o comunitate
politică şi de cultură europeană. În spiritul acestei viziuni largi, Parlamentul

10Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul


al XIX-lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p.18.
de la Frankfurt audiază şi cere susţinere pentru reprezentanţii revoluţiei din
Ţara Românească şi Transilvania, se întrunesc cu delegaţii poloneze şi
audiază chiar un raport despre revoluţiile ce vor avea loc în Balcani. Franţa
lui Napoleon al III-lea dă şi ea acest semnal de părăsire a unei poziţii strict
continentale, prin implicarea în făurirea unităţii italiene, în schimbările ce au
loc în Spania, în constituirea României Mici şi în modernizarea Imperiului
Otoman, precum Carol Quintul el acţionează astfel pe un profil
mediteranian şi pontic, iar prin sprijinul acordat revoluţiei poloneze de la
1863 acţionează pe coridorul baltic şi prin intervenţia în Mexic din 1863-
1869 reface şi traseul universalist al lui Carol Quintul. Dacă reforma
protestantă din spaţiul german îi spulberase lui Carol Quintul speranţele de
extindere a civilizaţiei continentale, tot din spaţiul german va veni lovitura
de graţie prin unificarea germană şi înfrângerea de la Sedan administrată
armatei franceze. Căderea lui Napoleon al III-lea după Sedan pune capăt şi
acestui experiment. Unitatea europeană construită în jurul Germaniei, după
1870, are din nou acelaşi caracter de coagulare continentală. Germania,
Austro-Ungaria şi Italia se unesc după 1880 în Puterile Centrale, dar nu mai
sunt doar o imagine a Sfântului Imperiul Romano-German, ocupând centrul
Europei ci un nou tip de construcţie prin care civilizaţia continentală
încearcă a se racorda la cele trei mari spaţii maritime: baltic, pontic şi
mediteranean. În zona mediteraniană Germania intervine în Imperiul
Otoman luând locul Marii Britanii pentru a controla Mediterana Orientală,
Italia ocupă Rhodosul şi arhipelagul Dodecanez şi Libia cu sprijinul german
pentru întărirea pezenţei mediteraneene a Puterilor Centrale. Ideologia
despre destinul răsăritean al Germaniei, despre marele spaţiu estic unde
Germania îşi regăseşte misiunea europeană, şi iese din încercuire nu
reprezintă decât încercarea de control, a spaţiului ponto-baltic, care va duce
la ciocnirea cu Rusia în timpul celor două războaie mondiale. La Marea
Neagră Germania introduce în cadrul Puterilor Centrale, România îşi
construieşte o bază de influenţă în Bulgaria şi se extinde economic până în
zona Caucazului cu acelaşi scop de expansiune civilizaţională. Civilizaţia
continentală europeană nu se opreşte aici. Congresul de la Berlin din 1885
pune bazele unui destin colonial, unde Germania primeşte ultimele părţi:
Togo, Camerun., Namibia, Tanganika, Italia ocupă Eritreea, Somalia şi
eşuează, la Auda când încearcă cucerirea Etiopiei în 1896. Franţa conduce
detaşat în topul expansiunii coloniale, cu colonii ce cuprind jumătate din
Africa şi cu Peninsula Indochina. Apogeul acestei unităţi europene bazate
pe expansiunea colonială şi deschiderea spre spaţiul atlantic îl reprezintă
intervenţia în China, împotriva revoluţiei boxerilor la începutul secolului
XX. Capacitatea statelor europene de a susţine, înarma şi echipa o forţă
expediţionară şi de o trimite la peste 12.000 de kilometri împotriva unui
mare imperiu şi a şi câştiga lupta şi a ocupa Beijingul dă dovada strălucirii
acestei civilizaţii. Primul război mondial aduce din nou în prim plan
blestemul rivalităţilor inter-continentale, care blochează mereu construirea
prin intermediul civilizaţiei continentale a unui liant european ce poate
unifica periferiile geografice: Mediterana, Marea Neagră şi Baltica. După
primul război mondial din nou civilizaţia continentală încearcă a se reface.
Germania naţional-socialistă de după 1933 încearcă caelaşi lucru, vedem
infiltrarea germană în ţările Americii de Sud, Argentina, Brazilia, Chile,
Bolivia, Paraguay ,sunt toate influenţate de modelul german, investiţii
economice, formarea elitei, impunerea unii model politic autoritar, crearea
unei structuri sociale pro-germane şi chiar a unei colonii germane care va
rezista mult timp după, prăbuşirea Germaniei lui Hitler sunt mărturia acestei
eficiente răspândiri de model civilizaţional. După 1945 Argentina a fost
condusă de un partid peronist ce îşi trăgea resursele din filiera fascistă şi
nazistă şi a devenit ţinta investiţiilor germane şi cea mai puternică ţară din
regiune, armata chiliană, sau argentiniană au şi astăzi uniforme, structuri
militare şi de comandă şi o gândire geo-strategică copiată după cea germană.
Influenţa germană asupra Paraguayului condus timp de 4 decenii de un
dictator de origine germană : A. Stroesser sau asupra Uruguayului, Boliviei
sau juntei braziliene nu mai are nevoie de comentarii. Germania naţional-
socialistă a copiat Germania Kaiserului şi a sfârşitului de secol XIX doar că
mai brutal şi cu mai multe resurse. Înfrângerea germană în cel de al doilea
război mondial şi sosirea comunismului prin Armata Roşie la Viena şi Berlin
a înspăimântat şcoala geostrategică americană, care considera de la Alfred
Mahan că cine stăpâneşte civilizaţia continentală stăpâneşte Europa şi cine
stăpâneşte Europa stăpâneşte Hinterlandul şi Rimlandul, adică inima puterii
mondiale. Pentru a evita ca această inimă să cadă în mâinile Uniunii
Sovietice, Statele Unite au rezolvat prin reconcilierea franco-germană şi
constituirea Tratatului de la Roma principalul obstacol al civilizaţiei
continentale: fragmentarea şi concurenţa civilizaţională. Odată depăşit acest
obstacol construcţia civilizaţională continentală şi a reluat traseul istoric
normal, în 1973 construcţiei economice europene i se alătura Danemarca şi
Marea Britanie precum şi Irlanda, în 1980 este rândul Greciei, iar în 1986
intră Spania şi Portugalia, urmate apoi un deceniu mai târziu ( 1995) de
Suedia, Finlanda şi Austria, în 2004 un mare val de aderări aduce Ungaria,
Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Cehia şi Slovacia în
construcţia europeană, pentru ca în 2007 aderarea Bulgariei, României şi a
Ciprului să finalizeze deocamdată eşicherul politc şi de civilizaţie. Vedem
aceleaşi arii de extindere imediată, prioritară este aria mediteraniană care
fiind în cadrul aceluiaşi sistem politic şi economic poate fi rapid integrată.
Odată ce cortina de fier se prăbuşeşte vedem avântul spre coridorul ponto-
baltic şi spre aria baltică de civilizaţie integrată rapid, împreună cu Polonia,
iar apoi finalizarea cu Marea Neagră, care nu este încă complet integrată
spaţiului european, cât timp planează mari îndoieli asupra poziţiei Turciei
faţă de Uniunea Europeană, Ucraina are probleme de integritate teritorială,
iar cu coasta orientală a Caucazului ( Georgia şi Armenia) momentul unei
stabiliri de dialog unificator este încă îndepărtat. Aceeaşi problemă a
Ucrainei , adăugându-se aici şi cea a Belarusului blochează încă unificarea şi
a spaţiului baltic sub egida Uniunii Europene. Important este că civilizaţia
continentală pare a fi ieşit din zodia divergenţelor politice şi culturale care
blocau orice proiect de dezvoltare instituţionaă europeană şi pare a-şi fi
reluat principalele zone de expansiune şi zonele baltică şi pontică sunt cele
mai facil de unificat şi de refăcut cu încărcătura lor civilizaţională spre a-şi
aduce aportul la arhitectura Uniunii Europene. Spaţiul mediteranian este şi
el în plină transformare, acordurile cu Tunisia, Algerul şi Marocul
creionează un proces ce a devenit instituţionalizat pentru legăturile
mediteraniene ale U.E : anume procesul Barcelona. Mai mult la Hanovra, în
3 martie 2008, la întâlnirea la vârf franco-germană s- a ajuns la un acord
pentru relansarea procesului de dialog civilizaţional sub egida Consiliului
Europei. Cancelarul german Angela Merkel a declarat că această nouă
politică va sta sub egida tuturor celor 27 de state membre, nu va mai fi o
politică sectară, a unui stat sau unui grup de state, iar procesul Barcelona va
deveni un proces european cu o reală oportunitate de extindere
civilizaţională ceea ce anunţă timpuri bune şi pentru proiectul mediteranian.
Merită iar enunţat că noua arhitectură a civilizaţiei continentale nu uită
principiul existenţei unui debuşeu maritim şi a unei deschideri nu doar spre
Atlantic ci spre Pacific şi Oceanul Indian. Proiectele India-Uniunea
Europeană, U.E. - Pakistan de stabilizare a regiunii au făcut paşi importanţi ,
la fel intervenţia Uniunii Europene pe continentul sud şi central american
anunţă timpuri noi. Relaţiile cu Mexicul, cu Brazilia şi cu Argentina toate
marchează o dezvoltare de neimaginat acum 20 de ani. Implicarea Uniunii
Europene în dezvoltarea Cambodgiei după 30 de ani de război civil şi în
deschiderea spre exterior a Vietnamului şi Indoneziei toate anunţă speranţa
unei reveniri civilizaţionale europene.

Am analizat până acum structurarea civilizaţională a Europei Unite în


funcţie de principalele elemente geografice şi geopolitice, în funcţie de
principalele structuri confesionale, dar nu trebuie să uităm o divizare
civilizaţională a Europei extrem de discutată până cum, anume Europa
lingvistică: divizată în Europa civilizaţiei latine, Europa anglo-saxonă şi
Europa slavă. Cel puţin aşa arăta principala divizarea civilizaţională a
Europei de până acum. Acest mod de a vedea Europa este fără îndoială unul
dintre cele mai vechi, încă din vremea Baronului Charles Secondat de
Motesquieu se discuta nu doar despre influenţa climatului şi geografiei
asupra structurilor sociale şi politice ci şi despre influenţa lingvistică.
Rousseau vedea şi el o superioritate a civilizaţiei latine, ce nu mai trebuia
demonstrată după apelul la Imperiul Roman. Lingviştii secolului XIX
decelau structuri lingvistice, puneau bazele arheologiei lingvistice şi
începeau a discuta despre tiparele mentale pe care limba le construia , se
vorbea despre o psihologie a popoarelor latine şi una a slavilor. Gustave le
Bon discuta chiar despre rafinamentele politice ale structurilor latinofone în
contrast cu popoarele anglo-saxone. Apare chiar o disciplină de graniţă, geo-
lingvistica, care discută despre impactul limbii şi al culturi legate de un
anume vehicul lingvistic asupra limbajului politic şi structurilor de putere11.

11 Interesantă era opinia lui Eugen Lovinescu conform căruia:”latinitatea nu reprezintă


nici ea o formulă semantică, ci o conformaţie mintală. Oricare ar fi amestecul de sânge
intrat în componenţa rasei noastre , mentalitatea latină o configurează în chip
caraterstic şi definitiv.
Ca atare partajarea Europei pe structuri de civilizaţie lingvistică este una
dintre cele mai vechi forme de decupare civilizaţională ( vezi de exemplu
vestita linie ce separa zona latinofonă de cea greacă, sub numele de linia
Jiricek – Spok ). Fără îndoială cea mai celebră şi mai veche formă de
civilizaţie cunoscută de continentul european este cea latină ( mă dispensez
de a mai analiza marea civilizaţie greacă, care cu tot impactul său
civilizaţional uriaş , nu mai reprezintă acum ca populaţie şi număr de
vorbitori o mare putere în Europa Unită a secolului XXI). Civilizaţia latină
îşi extrage vitalitatea şi puterea din mai multe izvoare. În primul rând ea
este moştenitoarea tradiţiei politice şi de civilizaţie a Imperiului Roman.
Timp de 600 de ani Imperiul Roman a cunoscut o expansiune teritorială
aproape fără egal din Insulele britanice până în Nordul Africii şi până la
Marea Neagră. Expansiunea teritorială nu ar fi fost eficientă fără procesul
de romanizare, adică de impunere a limbii latine ca limbă de comunicare
iniţial oficială, apoi ca limbă pentru relaţiile inter-umane, limbă de circulaţie
curentă. Romanizarea a cunoscut un succes deosebit în zone precum Dacia,
Galia, Spania, dar nu a reuşit în zone ce aveau o cultură şi o civilizaţie
superioară celei romane, precum Egiptul sau Grecia. Romanizarea a fost
rapidă, în doar 100 – 150 de ani limba latină devenise vehicul de comunicare
principal în întreg arealul roman. În plus Imperiul a avut capacitatea
culturală ca odată aflat sub presiunea migratorilor în loc să se închidă într-o
cochilie culturală, refractar la noile populaţii să înceapă un nou proces de
romanizare, impunând din nou limba latină drept limbă a religiei creştine,
limbă a protocolului şi a ierarhiilor politice şi diplomatice şi chiar limbă a
veţii de zi cu zi. Invadatorii sau romanizat, niciodată complet, deoarece
lipsea acum autoritate politică care să ofere coerciţia necesară, dar exista în
schimb nevoia civilizaţională de a se bucura de avantajele pe care doar
cultura romană le putea pune la dispoziţie. Ca atare din acest amestec de
populaţii romanizate şi de folosire a limbii latine în continuare nu ca limbă
moartă ci ca soluţie pentru comunicare au apărut limbile latine europene,
cunoscute nouă astăzi. Italiana se apreciază că se finalizase în secolul VII, în
secolul IX, franceza apare în tratatul de la Verdun (842), româna în secolul
X. La 600 de ani de la prăbuşirea Imperiului Roman limbile latine şi
civilizaţia latină începea un nou destin. Dacă în prima sa etapă civilizaţia
latină era legată de rădăcina romană, ulterior după prăbuşirea imperiului se
trece la echivalenţa civilizaţie mediteraniană-civilizaţie latină. Practic
întreaga cultură bogată, plină de construcţii, de oraşe fastoase, de realizări
culturale uimitoare ale Renaşterii şi Clasicismului , întreaga operă a Europei
mediteraniene se face sub semnul civilzaţiei latine. Evul Mediu se hrăneşte
din civilizaţia romană, domul , construcţiile religioase pornesc de la
modelul templului roman antic, în locul lui Jupiter tronând acum chipul
Mântuitorului Isus Hristos, construcţia politică este de natură romană -
latină, cultura este dependentă de Cicero şi Suetoniu, Tacit e modelul
cronicarilor, Vitruvius este geniul arhitecturii, care domină Evul Mediu şi
Renaşterea, Cezar este imaginea omului politic, iar Augustus imaginea
pacificatorului. Modelul politic roman este atât de iubit şi citat în Evul
Mediu încât împăratul Traian este scos din infern printr-o bulă papală
datorită operei politice. Renaşterea nu este programatic altceva decât o
întoarcere la izvoarele latine, de la opere filosofice şi istorice până la modele
artistice şi îmbrăcăminte, totul este copiat timp de 200 de ani. Experinţele
artistice , filosofice, politice, toate stau sub semnul latinităţii, se scrie chiar
în limba latină, Academia de la Florenţa a lui Marsilio Ficino refuză dialogul
în limbile vulgare, iar Concilul de la Trento obligă la transmiterea Bibliei în
limba latină şi a slujbelor în aceeşi limbă considerată sacră. Iluminismul stă
din nou sub semnul latinităţii, descoperirea Pompeiului de către
Winkelmann duce la o nouă explozie de imitaţie a latinităţii, iar clasicismul
nu e decât o canonizare a spiritului latin în artă şi filosofie. Istoricul Gh.
Ceauşescu aprecia că:”şi revoluţia tehnologică din epoca modernă este, în
fond, ridicarea la nişte cote aproape inimaginabile a spiritului practic
dezvoltat de greci în epoca elenistică. Oricare va fi importanţa lor în
configurarea Europei, ele sunt doar dezvoltări ale unor stânci puternice aflate
pe Acropole şi Capitoliu12” Civilizaţia latină supravieţuieşte şi astăzi
lingvistic prin limbile moştenitoare: italiana, franceză,spaniola, româna etc.
Cultural influenţa latină se regăseşte în lucrări istorice, politologice,
literatură, care îşi trage rădăcinile din fenomenul latinităţii, din istoria
romană sau din experienţele comune ale Europei latinofone. Asociaţii

12Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, Editura Corint, 2004,


p.76.
latinofone (precum Uniunea Latină ) păstrează tradiţia limbii latine în tot
acest spaţiu anunţând că nu e vorba de o limbă moartă ci de o limbă de
cultură13 . Istoricul Gheorghe Ceauşescu aprecia că :”Europa străbate
veacurile şi mileniile până la noi. Nimeni nu contestă existenţa ideii
europene, o idee care se materializează într-o mentalitate specifică. Oricât de
diferite sunt tradiţiile popoarelor de pe vechiul continent, factorii de unitate
sunt vizibili şi adânci. Întrebarea este dacă realitatea spirituală, căci spiritul
este liantul cel mai puternic, va reuşi să se transpună în realitate politică,
pentru a se transforma continentul european în forţă activă şi influentă în
lume. Spiritul european este fecund şi descătuşează la popoarele cu care
intră în contact potenţe care până atunci erau adormite14”. Civilizaţia
latină şi-a ilustrat această capacitate potenţatoare de nenumărate ori de a
lungul istoriei într-un mod cât se poate de clar, iar astăzi într-o Europă Unită
apelul la Roma antică şi la civilizaţia latină, ce a păstrat credinţa şi cultura ca
o candelă veşnic aprinsă în timpuri grele, în momentele migraţiilor şi ale
Evului Mediu şi a cărei lumină a stat la leagănul unora dintre cele mai
importante popoare europene nu poate decât să ne sensibilizeze. Izvorul latin
este departe de a-se fi epuizat în Europa Unită. Dacă civilizaţia latină nu are
nevoie de o prea îndelungată prezentare pentru a ne convinge asupra
relevanţei sale în construcţia europeană ,civilizaţia slavă poate naşte
întrebări. Geografic lumea slavă este o parte a Europei şi încă cu o deosebită
componentă civilizaţională: Polonia, Cehia, Slovacia, Balcanii fac parte din
arealul slav şi totodată din moştenirea culturală europeană. Sosirea slavilor
în secolul al V lea în centrul continentului european a schimbat compoziţia
etnică şi civilizaţională a regiunii impunând o separaţie între zona
coriodorului baltico-pontic şi centrul Europei şi între popoarele germanice

Theodor Heuss aprecia că: Europa este aşezată pe trei coline: Acropole, Capitoliu şi
13

Gogota, adică cultură greacă, cultură latină, cultură creştină. Pentru o descriere
pasională a rolului creştinismului în construcţia europeană lucrarea regretatului
Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, bucureşti, Editura Corint, 2004.

14Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, bucureşti, Editura Corint,


2004, p.203
deplasate spre Vest şi rezervorul uman şi teritorial al Eurasiei. Pentru a
înţelege mai bine raporturile între civilizaţia mediteraniană, cea continentală
şi afluxul noilor veniţi în centrul Europei trebuie să recurgem la obişnuita
academică segmentare a slavilor în slavii răsăriteni ( ruşi, ucrainieni,
bieloruşi), apuseni (cehi, polonezi,slovaci) şi sudici (sârbi, croaţi, bulgari ).
Această segmentare nu este doar utilă geografic ci foarte curând vom vedea
că gradează relaţia diverselor segmente civilizaţionale cu Uniunea
Europeană. Foarte curând după sosirea slavilor în Europa de Centru şi de
Sud structurile lor civilizaţionale intră imediat sub influenţa catolicismului şi
a Sfântului Imperiu Roman de Neam German , misiunile papale reuşesc
creştinarea polonezilor şi contituirea arhiepiscopiei de la Gniezno (1000),
după ce cu câţiva ani înainte reuşiseră să dezmembreze opera lui Chiril şi
Methodiu şi să aducă arhiepiscopia Pragăi sub autoritatea papală, gest care a
însemnat intrarea cehilor şi slovacilor în sfera civilizaţiei catolice. Nici 100
de ani mai târziu şi croaţii erau şi ei integraţi în aceeaşi zonă de civilizaţie
separându-se clar de zona slavilor răsăriteni şi cei sudici care intră sub
influenţa civilizaţiei ortodoxe patronată de Bizanţ. Ca atare drumul spre
statalitate va fi diferit, în funcţie de zona de influenţă cărora slavii le vor
aparţine. Slavii răsăriteni şi cei sudici vor adopta modelul bizantin al
împăratului ( Ştefan Duşan la sârbi, Imperiul Bulgar al Asăneştilor,ţarii
Moscovei ) cu tot ceea ce înseamnă aceasta programatic şi ideatic ( sistem
autoritar, legătura stat-biserică, proprietate de stat, militarizarea economiei,
tendinţa spre un destin estic, spre recucerirea Constantinopolului după
1453). În acest timp destinul slavilor apuseni este net diferenţiat, ei se
orientează spre modelul politic al regalităţii occidentale, spre relaţia cu
Roma şi catolicismul, se integrează în spaţiul de influenţă al Sfântului
Imperiu Roman de Neam German şi îşi aduc contribuţia la dezvoltarea
civilizaţiei catolice şi a civilizaţiei continentale. Polonia şi centrele sale
universitare de la Cracovia şi Vilnius, Cehia cu Praga şi Olomuc , Bratislava
care devine chiar inima culturală a regatului maghiar , toate sunt simbolurile
nu doar ale unei integrări în civilizaţia europeană, dar şi a unei contribuţii
creatoare a civilizaţiei slave. Jean Amos Komenius din Boemia devine
părintele pedagogiei moderne şi al sistemului nostru educaţional, religia
catolică este reformată, chiar cu preţul vieţii sale de către profesorul şi
rectorul universităţii pragheze, Jan Hus, Nicolaus Copernic transformă
viziunea noastră despre univers, Johan Kepller, Tycho Brache sunt numele
care pun bazele astronomiei moderne, iar Einstein se formează la şcoala
universitară pragheză. În literatură, Jaroslav Hasek, Milan Kundera, Henry
Senkiewiczy sunt adaosuri fără de care lumea noastră nu ar fi la fel. Ca atare
a discuta despre civilizaţia slavă înseamnă a cuantifica o enormă contribuţie
la naşterea civilizaţiei europene. În plus nu trebuie uitată o trăsătură aparte a
civilizaţiei slave, anume capacitatea sa remarcabilă de a omogeniza , de a
acdcepta în sânul său literaturi, studii istorice, contribuţii politologice de o
enormă diversitate şi chiar de o importantă diversitate etnică a autorilor lor.
Astfel colonia germană din Praga va schimba faţa literaturii mondiale în
secolul XIX şi XX, la Varşovia sau Cracovia literatura idiş, literatura
germană şi cea lituaniană sunt precum la ele acasă. Civilizaţia slavă rămâne
în mod impresionant o civilizaţie a amestecului informaţional, de subiecte şi
analize ce sunt parte rezultatul amestecului etnic deosebit pe care zona slavă
îl reprezintă. Structura civilizaţională slavă, bazată pe comunităţi rurale,
izolate, separate prin legea pământului, prin ierarhii de putere paralele, prin
dispute asupra pământului şi mari proprietăţi lucrate în comun etc. Aceste
structuri sociale oferă o capacitate de supravieţuire alături de comunităţi
etnice diferite, în mod special nu trebuie omis faptul că civilizaţia slavă
rămâne majoritar până în secolul XX o civilizaţie rurală. Construcţia
urbanismului revine grupurilor etnice alogene , în special germane, care
contituie inima economică şi politică a oraşelor regale precum Cracovia,
Praga sau chiar Moscova şi Petersbug.. Peste tot creatorii marilor oraşe slave
apelează la ajutorul arhitecţilor, constructorilor, oamenilor de finanţe şi
cultură sosiţi din spaţiul german. Chiar şi acest fapt dă măsura deschiderii şi
toleranţei faţă de alte civilizaţii pe care slavitatea o are. În secolul XIX abia
sub presiunea naţionalismului german refăcut, a adepţilor prusaci ai unei
Germanii Mari sau ai marşului spre Răsărit asistăm la o reorientare a
spiritului slav. Congresul slav de la Praga din 1848 ridică problema unei
unităţi slave a popoarelor din Imperiul Austriac şi chiar a unei legături cu
Rusia. Treptat în a doua jumătate a secolului XIX apare un curent tot mai
radical ce vizează independenţa popoarelor slave şi reconstruirea teritoriului
naţional în Cehia sau Polonia. Fără îndoială acest nou radicalism este
promovat acerb de către Rusia, care se visează a fi principala beneficiară a
resurgenţei slave. Pentru Rusia slavii nu pot privii de cât către eliberatorul
lor: ţarismul şi se constituie într-o armă pentru distrugerea Germaniei şi a
Imperiului Austro-Ungar. Această doctrină a manipulării popoarelor şi
sentimentului de unitate slav a fost cea care a stat în spatele atentatului de la
Sarajevo şi a primului război mondial şi apoi a doctrinei Cominternului,
conform căreia toate popoarele slave trebuire să slujească interesele Uniunii
Sovietice. Din fericire acestei manipulări politice a unui concept de unitate
slavă care nu a existat niciodată istoric, i s-a opus din mediile slave un
concept realist, de unitate regională care a născut la finele primului război
mondial Ceho-Slovacia, ca ţară unită a Cehilor şi Slovacilor în căutarea unui
destin comun, iar Cehoslovacia a fost un experiment democratic şi economic
de un succes care nu poate fi contestat şi a cărei dezmembrare în 1991 este
regretată de ambele popoare şi nu este exclus a vorbi acum despre o
veritabilă reunificare sub egida Uniunii Europene a celor două state. Mai
puţin fericit a fost experimentul Regatului Sârbo-Croato-Sloven
( Jugoslavia) , cu mult mai puţin democratic, cu un succes economic relativ,
Jugoslavia a fost distrusă în egală măsură de tendinţele centrifuge ale
popoarelor care o compuneau, de dorinţa marilor puteri vecine ( Italia,
Germania , Rusia şi Austria) de a o manipula sau distruge în caz contrar şi
chiar de dificultatea propriei sale greutăţi ( Tito aprecia cu realism că
Jugoslavia uneşte două alfabete: chirilic şi latin, trei religii: catolicism,
ortodoxie, islam,şase popoare şi şapte limbi ).Ambele tendinţe au pornit însă
din mediul slav , au reprezentat importante forţe politice şi culturale şi au
creat experimente politice valoroase, a căror istorie poate oricând a se
transforma în viitor. În schimb în zona slavilor răsăriteni comuniunea s-a
realizat întotdeauna prin forţă. La 1654 Bogdan Hmileniţki intră într-o
relaţie diplomatică şi militară „specială” cu Rusia, pe care ţarii de la
Moscova o vor permanentiza şi transforma în simplă gubernie ( provincie),
ceea ce era tare departe de conceptul de fraţietate al legăturii acceptate de
conducătorul ucrainean la 1654. Belaruşii nici măcar nu au avut onoarea de
a fi întrebaţi , în prima divizare a Poloniei de la 1772 ei ai fost incluşi în
marele imperiu rus. Nici constituirea Uniunii Sovietice nu a fost mai
democratică. Armata Roşie asigurând unanimitatea referendumurilor de
încorporare sau chiar cucerind militar teritorul disputat ( precum a fost cazul
Ucrainei). Ca atare fragilitatea acestui tip de construcţie a ieşit dramatic la
iveală în 1991, când după eşecul puciului anti-Gorbaciov de la Moscova în
mai puţin de o lună întreaga zonă şi a declarat independenţa. Concluzionând
nu putem să nu observăm că slavii occidentali au avut o puternică influenţă
în civilizaţia creştină şi continentală europeană, prin Polonia, Regatul
Boemiei sau elita slovacă au construit state de succes cultural şi politic, au
întărit legăturile continentale , au stăvilit atacul otoman în Europa şi au reuşit
timp de 500 de ani să asigure un status –quo între lumea răsăriteană şi lumea
germanismului. Creaţia civilizaţională slavă rămâne ca atare o enormă
contribuţie la civilizaţia europeană. Deosebit apare doar raportul. Rusia-
Europa, raport care a preocupat masiv pe intelectualii ruşi după domnia lui
Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a. Modernizarea Rusiei, turneul european
al lui Petru cel Mare, importul de tehnologie, specialişti, modele culturale şi
politice din vest au pus problema raportului Rusia-Europa. Este un amestec
de fascinaţie şi repulsie, de conştientizarea nevoii de apropiere, de dialog, de
copiere creativă a Europei, pentru a putea colabora cu ea, dar şi temerea faţă
de trădarea naţiunii, a spiritului naţional, a religiei şi conştientizării că
Europa e altceva. Rusia descoperă Europa şi Europa descoperă Rusia. Iniţial
răspunsul lui Petru cel Mare este că Rusia a fost întodeauna o parte a
Europei, dar a fost segmentată şi trasă înapoi de o istorie dură care i-a adus
pe tătari şi otomani la porţile Rusiei, închizându-i legătura cu Occidentul,
legătură care se reia acum în mod natural. În ecuaţie mai intră şi ostilitatea
polono-suedeză, care apreciază Patru încearcă să blocheze acum din nou
avansul rus. Opera lui Petru găseşte imediat un corolar în operele
intelectualilor ruşi, care măsoară cu tristeţe distanţa care îi separă de
Europa:”supunându-ne unei sorţi funeste, noi ne orientăm spre nemernicul
Bizanţ, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze
educaţia..aplecându-se asupra civilizaţiei păgâne lumea creştină găsise
formele frumosului ..închişi în schisma noastră , nimic din ce se petrecea în
Europa nu ajungea la noi . Nu aveam nici un rost în treburile lumii ..în timp
ce lumea se reclădea din temelie , nimic nu se înălţa la noi , rămăsesem pitiţi
în bordeiele noastre de lemn şi stuf . Destinele neamului omenesc nu se
împlineau pentru noi, scria Nicolae Ciadaev. Opera lui Petru cel Mare nu
este salutată doar de intelectualitate, dar şi continuată de urmaşii săi.
Ecaterina a II-a este şi ea prin naştere aparţinătoare a marilor familii
germane şi a culturii continentale, pentru ea raportarea la Europa este
obligatorie. Poate cel mai bun răspuns la această întrebare : Europa sau
Rusia ? Petru cel Mare îl dă prin Petersburg, un oraş european , copie fidelă
a Veneţiei, Parisului, Amsterdamului şi Londrei laolaltă. Totul e european ,
cosmopolit, Rusia veche e alungată de aici, aici doar Europa vorbeşte.
Problema este că Petersburgului i se opune antiteza sa rusă: Moscova,
complet rusificată, refractară la Occident şi chiar ostilă într-o dihotomie ce
devine simptomatică spiritului rus. În secolul XIX această dihotomie se
transformă în ostilitate asumată la adresa Europei. Dimitri Merejkovski
vorbea despre „războiul pornit de Rusia contra Europei” după 1800, când
Napoleon I este înfrânt de trupele ruse, Sf. Alianţă care încearcă să
stăvilească reformarea continentului găseşte Rusia în primele sale rânduri.
La 1848 revoltele poloneze, ungare, române, austriece, sunt zdrobite de
trupele ţarului, iar banii ruşi sau influenţa politică se regăseşte de la Berlin,
la Paris, pretutindeni contrarevoluţionată, pretutindeni reacţionară şi
antieuropeană, doar Războiul Crimeei va ostoi această ofensivă. Dacă mai
adăugăm la această tiradă şi momentul boşevismului şi apelul său la teroarea
roşie europeană:” este neapărat necesar ca republica sovietică să-şi
întregească lupta împotriva duşmanului de clasă , prin izolarea acestuia în
lagăre de concentrare şi trebuiesc împuşcate toate persoanele care au
legătură cu organizaţiile, conspiraţiile şi rebeliunile albilor (
contrarevoluţionarii-n.n)15” Din mometul în care slavii răsăriteni au căzut
în ghearele structurilor comuniste, impresia că Rusia Sovietică este implicată
într-un fel de gigantic război contra Europei, a cărei distrugere o urmăreşte a
fost o concluzie împărtăşită de o mare parte a populaţiei europene.
Deznodământul celui de al doilea război mondial şi unificarea slavilor în
lagărul sovietic materializa doctrina panslavismului , anume că Rusia trebuie
să unească politic, economic şi cultural popoarele slave, într-un bloc care să
controleze Europa. Să nu credem că doar apelurile Cominternului sau ale lui
Lenin vizau acest destin european al slavilor ce îi menea a conduce
continentul, nu un astfel de apel avea rădăcini adânci în spiritul rus. Să nu
uităm ce spunea marele scriitor Dostoievski :”singură Rusia nu trăieşte
pentru sine, ci pentru o idee, şi trebuie să recunoşti, dragul meu, cât de
semnificativ e faptul că Rusia pune interesele Europei mai presus de ale ei.

15 Ernest Nolte, Războiul civil european, Bucureşti, Editura Corint, p.60


În Europa oamenii vor trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte
de a realiza împărăţia domnului pe pământ.. şi asta numai fiind că eu, ca rus
eram singurul european din Europa şi nu era meritul meu, ci al gândirii
ruse.16” Napoleon I simţise primul această tendinţă rusă de a salva Europa
chiar când aceasta nu are nevoie să fie salvată şi în Memorialul de la Sfânta
Elena el îi dicta lui Las Cases ( nu putem să nu ne gândim la Stalin citind
acste rânduri):”Nu trebuie decât să fie găsit un împărat rus, care să aibă
curaj, spirit de întreprindere, abilitate şi capacitate de acţiune, pe scurt un ţar
care să fie uns cu toate alifiile şi Europa îi aparţine”. Experimentul
blocului slav comunist a fost în mod clar un eşec. Revoltele din Polonia din
1956 şi anii 1980-1988, revolta de la Praga din 1968, desprinderea
Jugoslaviei din lagărul pro-sovietic după 1948 şi mişcările populare armate
din Ucraina şi Belarus au demonstrat că acest tip de unificare forţată nu era
nici dorit nici apreciat. Prăbuşirea sistemului comunist a avut mult de
datorat acestei respingeri de către popoarele slave occidentale şi sudice a
modelului comunist. Modelul de civilizaţie slav rămâne încă şi acum
profund divizat, între structurile profund europene construite de slavii
occidentali şi cei sudici şi cele de opoziţie şi complementaritate europeană
construite de slavii răsăriteni. Rusia are încă de rezolvat dilema sa
occidentală şi de relaţie cu Europa, după cum şi Europa trebuie să decidă
asupra rolului pe care Rusia îl va juca, va fi ea o civilizaţie de graniţă, în
interiorul Uniunii, o civilizaţie de graniţă în exteriorul Uniuni sau o limită
de care Uniunea Europeană se va ciocni. În toate cele trei variante civilizaţia
slavă rămâne una din purtătoarele mesajului european.

La fel de interesantă precum civilizaţia slavă şi la fel de cunoscută


precum cea latină, civilizaţia anglo-saxonă s-a bucurat de o îndelungată
reflectare în diverse opere, ceea ce ne dispensează de la o analiză prea
amănuţită, trebuind reliefate doar câteva trăsături de unitate, mesaj european
şi interferenţă civilizaţională care creează specificul zonei anglo-saxone.
Ceea ce uimeşte încă de la primele cercetări este rădăcina profundă de
civilizaţie latină, care poate fi descoperită rapid sub crusta anglo-saxonă.

16 Gh. Ceauşescu, op.cit, p.163.


Fără îndoială structurile lingvistice sunt altele, chiar şi structurile politice şi
de ierarhizare, masa socială şi psihologia sunt în secolul V, când civilizaţia
latină şi cea anglo-saxonă se întâlnesc în mod continuu, frapante. Foarte
curând însă îmbrăţişarea credinţei creştine-catolice, acceptarea autorităţii
papale, acceptarea limbii latine ca limbă de cultură şi civilizaţie, dorinţa de a
copia structurile comerciale şi de putere latine devin evidente. Astfel
renaşterea carolingiană şi relatinizarea Europei lui Carol cel Mare se bazează
pe afluxul de personalităţi şi oameni de cultură venit din Anglia. Micii
principi anglo-saxoni împrumută titulaturi imperiale romane şi vorbesc
despre un Imperiu al Murciei sau al Wesex-ului , regii saxoni cred într-o
restitutio imperii pe care ei o realizează şi doresc să fie receptaţi ca atare în
plan internaţional. Populaţiile germanice devin purtătoarele spre Răsărit ale
mesajului creştin roman şi chiar doresc refacerea Imperiului Roman prin
renaşterea ottoniană a secolului X. Această dorinţă de imitare a structurilor
latine i-a permis marelui istoric pozitivist german, Leopold Ranke să
vorbească despre O Istorie a popoarelor romanice şi germanice. Scriitorul
britanic, T.S. Eliot, un iubitor al spiritului englez şi al moştenirii culturale
nu ezită să declare că:”dacă am înlătura toate influenţele istorice ale Romei –
tot ce am primit din partea societăţii normando-franceze, de la biserică, de la
umanism, pe orice cale directă sau indirectă – ce ar mai rămâne ? Câteva
rădăcini şi învelişuri teutone. Anglia este o ţară latină şi noi nu trebuie să ne
procurăm latinitatea noastră din Franţa”. În momentul în care Henric al
VIII- lea pregăteşte constituirea Bisericii Anglicane i se reproşează că
aceasta este o rupere de Europa, de restul lumii civilizate, la fel în faţa lui
Luther, convins de adevărul său, împăratul Carol Quintul îi atrage atenţia că
trăieşte într-o lume a regatelor creştine de care nu se poate separa.
În vremea războiului de 30 ani, prăbuşirea regatelor creştine europene este
privită ca un cataclism în Germania. Civilizaţia anglo-saxonă rămâne nu
doar o adeptă înverşunată a destinului Europei, dar îşi prezintă vitalitatea
colonială ca o răspândire a mesajului european, Marea Britanie se regăseşte
mult mai europeană în India sau Australia decât fusese vreodată la Londra.
R. Kipling prezintă aventura colonizatoare britanică drept o continuare a
creştinismului primelor secole şi a vitalităţii romane, pentru el Marea
Britanie îngemănează tot ce are mai bun continentul şi civilizaţia europeană.
Civilizaţia anglo-saxonă, fie în forma sa germanică continentală, fie în cea
britanică rămâne o civilizaţie dependentă cultural de tradiţia catolică-creştină
şi latină, chiar dacă dorinţa de expansiune şi ieşirea la platforma
continentală oceanică creează o supapă, dar pe care civilizaţia anglo-saxonă
o interpretează creator. Protestantismul rămâne o creaţie creştină, profund
europeană şi cu un mesaj de energie vitală şi expansiune remarcabil,
imperiile coloniale rămân o dorinţă de a construi alte Europe, Europa de
dincolo de mare, iar dorinţa de răspândire a modelului civilizaţional
european aduc această zonă mai aproape de Europa decât era la începutul
aventurii ei coloniale. În toate formele ei civilizaţionale : anglo-saxone,
latine sau slave, Europa prezintă o dorinţă de copiere şi influenţare
reciprocă, o foamete de civilizaţie care se întâlneşte de a lungul Pirineilor,
Alpilor şi Carpaţilor deopotrivă, o nevoie de unitate şi de argument comun, o
lume care se regăseşte nu doar privind în sine ci şi pornind în aventura
revoluţiei industriale şi a matrilor descoperiri geografice în faţa celorlalte
teritorii şi populaţii asiatice, africane sau americane, Europa se descoperă cu
uimire un continent, o unitate.