Pana Ionela Victoria

Clasa a XII a A

„O mie nouă sute optzeci și patru”

de George Orwell
O mie nouă sute optzeci și patru, scris și 1984, este un roman
politic creat de George Orwell în 1948 și tipărit în 1949. Acțiunea
romanului are loc într-un viitor distopic și prezintă o parte din viața
intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitar al
Oceaniei. O mie nouă sute optzeci și patru a imprimat foarte mulți
termeni și idei în cultura contemporană, și mai ales în limba engleză,
de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii, Soceng.
„Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului
excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile
și organizațiile Oceaniei.
Principala figură a romanului, Big Brother (în română: „Fratele
cel Mare”), a devenit o figură metaforică a regimului polițienesc și
totalitar, precum și a reducerii libertăților. În 2005, publicația Time a
clasat romanul 1984 în lista celor mai bune romane și nuvele
englezești din 1923 până în acel an. În listă se găsește și celălat roman
faimos al lui George Orwell, Ferma animalelor.
Paralela cu Huxley poate continua și cu referire la modul în care se
încearcă eliminarea sentimentelor – cel puțin a celor pozitive. (Unul
dintre numeroasele exemple ar fi acela că Orwell vorbește despre
„Liga Tineretului Anti-sex”, iar în romanul lui Huxley – apărut zece
ani mai târziu, în 1958 – copiii nu se nășteau pe cale naturală, ci prin
clonare).
Pentru un mai bun control al minții (celorlalți) până și limba este
modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este plasată acțiunea)
fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în
lipsa unor cuvinte sau expresii care să le denumească, aceasta este o
problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filozofiei minții și
filozofiei limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă
poziția lui Orwell este evidentă: el pornește de la presupoziția care
infirmă ipoteza posibilității de a gândi în lipsa cuvintelor
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

corespunzătoare: „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Tu nu

știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade
în fiecare an?! […] Nu înțelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a
limita aria de gândire?! Până la sfârșit, o să facem crimăgânditul
literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l
exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orișicui va
fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit și cu toate
celelalte sensuri secundare șterse și uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai
putea avea o lozincă 'Libertatea este sclavie', când însuși conceptul de
libertate va fi abolit?” (G. Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru,
pp. 74, 75)
În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai
relevante: toate produsele de larg consum se numesc Victoria
(Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărțile proaste
(scrise de mașini), filmele de aceeași factură, au rolul de a menține
nivelul de educație și de inteligență cât mai scăzute în rândul claselor
de mijloc.
Tot în prima parte a cărții, personajul principal masculin, Winston
Smith, începe să țină un jurnal (deși știe că acest lucru e interzis –
chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, și este (într-o
oarecare măsură) conștient de ororile provocate de conducere, dar se
poartă asemeni tuturor celorlalți – indiferent că aceștia îmbrățișează
ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din
comportamentul său nici o urmă de nemulțumire.
Deși Winston e diferit de majoritatea celorlalți, viața pe care este
obligat să o trăiască își lasă o amprentă puternică și asupra
personalității lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara
precedentă, când a fost la „un film foarte bun”, film de război cu femei
terifiate și „un braț de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era
încântat și aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau
din partea prolilor. Cei care „au început brusc să facă gură și să țipe că
n-ar fi trebuit să arate așa ceva, nu de față cu copiii” au fost scoși din
sală, însă probabil că nu au pățit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”.
Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică toți în afara
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

prolilor) ar fi fost cu siguranță omorâți, iar existența lor ștearsă până la

ultima urmă palpabilă din memoria celorlalți.
Bannerul partidului în adaptarea cinematografică din 1984.
Zilnic, la ora unsprezece, toți oamenii – inclusiv cei care ocupă
funcții destul de importante în cadrul Partidului Interior (cum ar fi
cazul lui O’Brian) – își întrerup orice altă activitate pentru a participa
– în grup – la „Cele două minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran
imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui
Emmanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului
Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează vehement, stăpâniți de
sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar și
Winston – care îl simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând
inițial aceeași adversitate împărtășită de ceilalți, se lasă dus de val (sau
poate e vorba de hipnoză în masă), surprinzându-se în final că strigă
cu ură și gesticulează furios spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste
„două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative
sentimente umane, cât și menținerea trează a atenției asupra
inamicului (intern: Goldstein, și extern: Eurasia, cu care acesta se
spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel
Mare, ar fi fost în război): inamicul există, este activ, iar Partidul luptă
pentru a-și proteja poporul.
Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe
parcursul romanului, se lasă chiar de înțeles că el nici măcar nu ar
exista), dar se tot vorbește despre organizația lui secretă și misterioasă,
Frăția, la fel de vicleană și de temut ca Secta Orbilor din capitolul al
treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărții lui Ernesto Sábato, Despre
eroi și morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări
făcute de Poliția Gândirii, cât și pentru a arunca vina asupra unui
singur dușman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalți fiind doar
victime nefericite ale acestui nebun puternic și viclean.
Relevant este și pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei
Parsons (familie vecină cu Winston în Blocul Victoria), de mici adepți
înflăcărați ai Partidului și ai practicilor drastice și violente exercitate
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

de Poliția Gândirii (urmând, mai târziu, să-și denunțe chiar tatăl ca

fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spațiu foarte larg
subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă
foarte interesantă poate fi făcută cu filmul The Wall, al celor de la
Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenție temei educației.
În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărții – una
dintre ideile care fundamentează teoria lui Orwell cu privire la puterea
extraordinară a regimurilor totalitare:
„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutul”.
În funcție de interesele Partidului, orice urmă a vreunui
eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană poate lua
calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, și fiind cu desăvârșire
uitat (sau înlocuit – cum se întâmplă în cazul dușmanului, respectiv
aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câțiva ani
între Eurasia și Estasia , dar totul ca și cum alianța, respectiv
adversitatea, ar fi durat de o veșnicie, fiind neschimbate și imposibil
de schimbat vreodată.
Despre perioada de dinainte de revoluție – de dinainte de Era
Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, și nici nu poate ști cât
e adevăr și cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele și cărțile de
istorie. E „ca o ecuație cu două necunoscute”.
Exasperantă e și sărăcia, care generează mizerie și boală. Conducerea
nu se află în imposibilitatea de a asigura un nivel de trai ceva mai
ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.
„Dacă există vreo speranță ea stă în proli” scrie Winston în jurnal,
amintindu-și o experiență sexuală cu o femeie bătrână într-un cartier al
prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ
optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei) nu erau îndoctrinați,
nici supravegheați („Prolii și animalele sunt liberi” – spunea o lozincă
a Partidului), însă trăiau într-o mizerie și sărăcie îngrozitoare, nefiind
conștienți de forța lor. „Dacă există vreo scăpare, ea stă în proli”, se
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

gândește Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict

supravegheați, încât nu au cum să se organizeze în grupuri, și nici
măcar nu pot avea încredere pentru a-și exprima – eventualele – păreri
neortodoxe.
Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca și în Sărbătoarea
Țapului, unde Mario Vargas Llosa vorbește despre regimul Trujilio
din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din
nou în scaun și fața lui cenușie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce
spuneți Șefule? Dumnezeu mi-e martor… Știu bine că nu – îl liniști
Trujillo. Și de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face
și de a desface? Din loialitate? Se prea poate. Dar, înainte de toate, de
frică. Știi bine că dacă mă furi și te descopăr că m-ai furat, te-aș da pe
mâna lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-
ar așeza pe Tron și te-ar carboniza, înainte de a te arunca la rechini.
Chestiile astea sunt pe placul imaginației înfierbântate a șefului SIM și
a echipei care a format-o. De-asta nu mă furi. Și de-asta nu mă fură
nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii, șefii de
echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta
sunt punctuali și eficienți, de-asta au prosperat și și-au înmulțit
întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o țară
modernă și prosperă. Ai înțeles? Perfect Șefule – tresări încă o dată
Constituționalistul Bețivan. Aveți perfectă dreptate. În schimb –
continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult
dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci pentru familiile Vicini,
Valdez sau Armenteros. Și ai fura și mai mult încă, dacă
întreprinderile ar aparține statului. Atunci chiar că ți-ai umple
buzunarele”) (pp. 144–145).
În finalul primei părți (dintre cele trei în care este structurat
romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o face Winston prin
cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când și-a
spus că aceștia ar fi singura speranță. De reținut din acest pasaj sunt
trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei rachete în
imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la
încheietură, pe care, fără să ezite, o împinge cu piciorul spre marginea
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

străzii. Deși lucid într-o mai mare măsură decât mulți dintre cei printre
care trăia, își pierduse și el – ca urmare a peste treizeci de ani în care
Regimul controla faptele, gândurile și sentimentele fiecăruia – aproape
total sensibilitatea. Atenția lui – ca și un scurt comentariu pe care îl
face doar pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbați
care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de câștig declarate
oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă
important era faptul că prolii aveau un motiv pentru a trăi; mai exact,
atenția le era oarecum distrasă de la mizeria și neajunsurile în care
trăiau. (Singurele distracții ale prolilor în afară de Loterie erau berea
ieftină și articole pornografice editate și distribuite în acest scop de
Partid).
Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la
anticariatul de unde, cu ani în urmă, își cumpărase caietul devenit
ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanță decât pentru firul
narativ al povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până
atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu siguranță perioada de
dinainte de Revoluție, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând
într-un bar – cârciumă, în argoul prolilor – îl urmează sperând să
obțină răspunsuri la numeroasele întrebări pe care și le punea referitor
la vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care
ajunge – în urma discuției cu bătrânul – e aceea că puținii oameni
rămași în viață care să fi cunoscut istoria și altfel decât din actualele
manuale școlare – erau prea senili pentru a-l putea lămuri.
Partea a doua a cărții începe cu prefigurarea unei povești de
dragoste dintre Winston și Julia, neînsemnat membru al Partidului
Exterior – pe care el o suspecta inițial de spionaj din partea Poliției
Gândirii – care-i strecoară, într-un context favorabil, un bilețel cu
mesajul „Te iubesc” și cu care reușește chiar să stabilească o întâlnire
într-un loc unde nu erau supravegheați.
Așa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi
pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a celui cu mâna
sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era
cel al unui om normal: Ajunși într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea

nu i se împotrivește deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar
adevărul este că nu-și poate defini vreo senzație fizică; își dă seama de
atingere și atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere și mândrie.
Îi pare bine de ce face dar nu are nici o dorință fizică” (Orwell, O mie
nouă sute optzeci și patru, pag. 154).
Acesta era și unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci
„când te regulezi, îți consumi energia și pe urmă te simți fericit și ți se
rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Și dacă sexualitatea nu poate fi
reprimată cu totul, atunci ea este transformată într-o practică
animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria față de
Partid, după cum se spunea în școli) și permisă doar între soț și soție
(cu toate că se tolerează parțial și sexul cu prostituatele din lumea
prolilor); ceva asemănător se întâmplă și cu instituția familiei. Ea este
permisă, chiar încurajată – de asemenea dragostea părinților față de
copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic montați
împotriva părinților și învățați să-i spioneze și să raporteze orice formă
de deviație de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puțin
decât un auxiliar al Poliției Gândirii, o metodă prin care tot omul
trăiește, zi și noapte, înconjurat de niște turnători care-i cunosc orice
intimitate” (idem, pag. 170).
Winston și Julia nu rezistă tentației de a închiria o cameră doar
pentru ei doi, un interior unde să nu fie supravegheați de nimeni.
Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care
Winston mai intrase de două ori până atunci.
La scurt timp după aceea, O’Brien îl invită pe Winston la el
acasă, pretextând că intenționează să-i împrumute ultima ediție a
Dicționarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar
O’Brien (după ce închide tele-ecranul – ceea ce le este permis doar
membrilor Partidulului Interior) îi asigură că Frăția există, este activă,
și-i promite să-i trimită o carte scrisă de Goldstein însuși. (Cartea
Teorie și practică în colectivismul oligarhic, din care este prezentat un
fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui
Orwell asupra istoriei sub aspect socio-politic).
Pana Ionela Victoria
Clasa a XII a A

La scurt timp după, Julia și Winston sunt arestați de Poliția

Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată fiind amplasat
un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deși nu
foarte ușor – în fața torturilor, căzând și fizic și psihic. Anchetatorul
principal este O’Brien însuși, care-i mărturisește că de șapte ani îl
avea sub observație, că el însuși împreună cu alți câțiva membri ai
Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui Emmanuel Goldstein,
și că atât puterea, cât și exercitarea puterii prin mijloace cât mai
brutale constituie pentru Partid scopuri în sine. De la simplul fapt de a
mărturisi – sub tortură – crime reale și imaginare, cei arestați, fără
excepție, ajung sa accepte la nivel rațional ideologia Partidului, iar în
final, chiar și sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori modificate –
devenind pe deplin ortodoxe.
Până la urmă, atât Winston cât și Julia sunt vindecați și eliberați;
după un timp ei se și reîntâlnesc (de această dată întâmplător, însă fără
a se mai ascunde, căci, odată ieșiți din Ministerul Iubirii, de pe mâna
agenților Poliției Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru
Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă definitiv.
Winston si Julia sunt psihic zdrobiți, spălați pe creier, lobotomizați ...
În ultima scenă Winston joacă de unul singur una din interminabile
partide de șah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru
vinovații de crimă-gândit, înainte de „vaporizare”. În sfârșit, el se
simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunțării unei mari
victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloșie făcuse, și ce
pierdere fusese pentru el să nu înțeleagă atâta timp! Ah, cu câtă
încăpățânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar
gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârșit. A câștigat bătălia cu el
însuși. Îl iubește pe Fratele cel Mare!” (idem, pag. 365).