Altfel spus, cei doi au constatat că e valabilă următoarea proporționalitate:

L~M3,5,

aici L este luminozitatea raportată la luminozitatea Soarelui, iar M e masa stelei raportată la masa
Soarelui. Vă rog să mă iertați pentru lipsa numerelor, să mă iertați pentru lipsa de precizie. Dar cred
că mai bine este să vă ofer o imagine calitativă a lucrurilor, ci nu una exactă. Exactitatea poate plictisi.
Pe mine întotdeauna mă plictisește. Exactitatea nu lasă loc întâmplării.

V-am vorbit despre diagrama Herstzprung-Russell. Acum cred că vă puteți da seama că în loc de
temperatură puteți pune clasa spectrală. Pentru fiecare gamă de temperaturi avem o singură clasă
spectrală… Ah, vai, m-am molipsit și eu… voiam să zic culoarea stelei. Dar, pentru că tot am pomenit
de spectre, bănuiesc că știți deja că ele vă ajută să analizăm compoziția diferitelor materiale. Tot ele
vă sunt de un adevărat folos pentru a analiza compoziția stelelor. De fapt, atunci cândse analizează
spectrul unei stele nu vedeți nimic altceva decât atmosfera stelei (deocamdată, până voi ajunge să vă
povestesc despre structura mea, o vom numi simplu și familiar vouă: atmosferă). Altfel spus,
culoarea, deci clasa spectrală, este dată de compoziția atmosferei stelare. Sper să nu vă plictisesc
prea tare, dar cred că e bine să știți, măcar pe scurt, din ce sunt făcute atmosferele diferitelor rase de
stele.

Clasa O liniile spectrale ale hidrogenului sunt foarte slabe, în schimb sunt prezente cele ale heliului
molecular și a celui ionizat (vă ajut eu cu interpretarea: există o legătură directă între intensitatea
liniilor spectrale ale unui element și concentrația acestuia, deci liniile spectrale slabe ale hidrogenului
ne indică o concentrație foarte scăzută de hidrogen în atmosfera stelelor de clasa O)

Clasa B liniile spectrale ale hidrogenului au intensitate slabă spre medie, sunt prezente cele ale
heliului neutru Clasa A liniile spectrale ale hidrogenului sunt intense, apar linii spectrale ale ionilor de
calciu

Clasa F liniile spectrale ale hidrogenului sunt slabe, sunt mai intense cele ale ionilor de calciu, apar
linii spectrale slabe ale unor elemente mai grele

Clasa G spectrul este dominat de liniile ionilor de fier și calciu, liniile hidrogenului sunt foarte slabe

Clasa K apar linii puternice ale metalelor, sunt prezente benzile corespunzătoare moleculelor CN și
CH, liniile hidrogenului practic dispar
Clasa M apar benzi puternice ale TiO și VO, de asemenea există linii corespunzătoare metalelor, liniile
hidrogenului practic nu mai există.

Știu umanilor că v-am cam plictisit. V-am plictisit, deși nu am făcut decât o cât se poate de sumară
trecere în revistă a tipurilor de stele. Dar nu am ce să vă fac. Voi trăiți cam o sută de ani, noi trăim
miliarde. Noi avem timp, și vrem ca și voi să știți asta. Iar timpul nostru este altfel decât al vostru.
Apropo, să nu uit. Și între noi, stelele, există timpuri diferite. Unele trăiesc cât o clipită (nu luați asta
în sensul vostru, ci al nostru, e vorba de milioane de ani), în timp ce altele pot trăi mai mult decât
vârsta de acum a Universului. Totul este o problemă aproape exclusiv legată de masă.

Dacă îmi îngăduiți o analogie, vă pot spune că cele mai pirpirii, cele mai slăbuțe, cele cu o masă mai
mică, trăiesc mai mult. Oricum, o stea nu poate fi oricât de mică. O stea trebuie să aibă o masă de cel
puțin 4% din masa Soarelui vostru. Altfel o stea nu poate trăi, altfel avem de-a face avorton stelar.

Știați că aveți și voi în Sistemul Solar o stea care nu s-a mai născut? Spuneți-mi mie, știați? Este vorba
despre Jupiter, marea voastră planetă. Jupiter, care este alcătuit în bună măsură din hidrogen, dar
are o masă prea mică pentru a putea declanșa metabolismul stelar. Este nevoie de presiuni și
temperaturi foarte mari pentru a declanșa fuziunea hidrogenului, iar Jupiter, care reprezintă circa
77% din masa tuturor planetelor din Sistemul Solar, este mult prea sfrijit, mult prea lipsit de forță
gravitațională pentru a deveni stea. Ar trebui să aibă masa de vreo 80 de ori mai mare decât cea de
acum pentru a lumina pe cer. Jupiter, nu vă supărați pe mine, este un avorton stelar. Și totuși Jupiter
radiază în spațiu de două ori mai multă energie decât primește de la Soare. Fără a fi o stea, Jupiter vă
este o planetă extraordinară. Nu îmi place să laud chestiile acestea care profită de lumina noastră,
dar fără Jupiter (care atrage multe dintre obiectele cerești care ar putea pune capăt vieții pe Terra)
voi nu ați exista. Iar fără voi, spuneți-mi, rogu-vă, noi ce rost am mai avea?

Stelele gigante, adică cele obeze, au o speranță de viață foarte scurtă. În interiorul lor metabolismul
se desfășoară cu o intensitate colosală (o să vă spun mai târziu și de ce), ceea ce le consumă rapid. O
stea de numai 15 ori mai mare decât cea a Soarelui vostru are o speranță de viață de numai 10
milioane de ani, față de cele aproximativ 10 miliarde de ani cât poate trăi o stea ca Soarele. Vă dau și
aici o mică formulă empirică, și vă rog să țineți seama că ea este valabilă numai și numai pentru stele.

T~M-2,5,

unde T este durata de viață raportată la durata de viață a Soarelui, iar M este raportul dintre masa
stelei și masa Soarelui.

Pentru a încheia prin a sistematiza această parte a poveștii mele vă rog să mă lăsați să îmi trag un pic
sufletul, timp în care am să vă rog să aveți bunăvoința să priviți din nou către tabelul meu de stele.
Metabolism stelar

Ați parcurs tabelul meu de stele? Atunci e bine. Vă va fi mai ușor mai departe cu povestea mea. Nu
ați parcurs tabelul meu de stele? Tot bine este, dar sunt sigură că ceva va lipsi în înțelegerea
dumneavoastră. Numesc asta lipsa privirii calitative asupra fenomenelor, dar nu veți avea probleme,
sper asta din tot sufletul meu stelar, în a îmi înțelege cuvintele.

Vă mai amintiți despre povestea nașterii mele? Vă spuneam acolo că vine o clipă în care în noi se
declanșează reacțiile de fuziune nucleară, clipă în care începem să trăim cu adevărat.

Ce simple par acum lucrurile! De fapt existența noastră este una dintre cele mai agitate, mult mai
agitată decât a oricăruia dintre voi. Încercați să vă imaginați numai amploarea metabolismului nostru.
Este un metabolism aflat mereu la marginea prăpăstiei, la marginea morții. Este necesară, în fiece
clipă, realizarea unui echilibru: un echilibru între forțele care duc către contracție (aici e vorba de
gravitație) și cele ce duc înspre expansiune (provocată de reacțiile termonucleare). Vi se pare că
echilibrul acesta este unul ușor de realizat? Atunci sunteți într-o mare eroare. O eroare provocată de
Soarele vostru. Vi se pare că, având o stea stabilă de atâtea miliarde de ani, stabilitatea devine o
caracteristică pentru toate stelele.

Noroc că aveți telescoape. Prin ele vedeți că lucrurile nu stau chiar așa. Stelele masive (v-am rugat să
vă uitați pe tabelul meu de stele) au o viață foarte agitată și scurtă și cu sfârșit violent. Acolo
gravitația face ca în centrul lor temperatura și presiunea să atingă valori, cum să le zic eu…,
extraordinare. Datorită gravitației în nucleul stelei reacțiile termonucleare sunt…, iar nu găsesc
cuvintele corecte…, mai mult decât foarte violente. Combustibilul stelar se consumă rapid, iar
echilibrul se rupe. Și din clipa în care echilibrul este rupt steaua se îndreptă către moarte. Din tabelul
meu de stele ați aflat deja că ele mor tinere… Dar, așa cum veți afla în alt capitol, așa cum ați aflat și
din capitolul despre nașterea mea, moartea stelelor aduce viață. Și asta nu este o figură de stil, din
acelea cu care vă obișnuiesc poeții, ci este adevărul curat. Iertați-mă din nou… știți… adevărul este
atât de frumos, încât numai Universul îl poate cuprinde.

Dar să nu mă las și eu copleșită de emoție. Vouă vă trebuie și altceva. Vă trebuie lucruri simple, nu
vreau să supăr pe nimeni. Cred și eu că lucrurile simple au o mare importanță. Totul este simplu.
Dacă gravitația este mai puternică, atunci steaua se contractă (contactându-se se încălzește), iar dacă
presiunea internă este mai tare, steaua se dilată. Nu-i așa că este simplu?

Aș vrea să vă spun acum că dacă m-aș baza numai și numai pe încălzirea dată de contracția
gravitațională, atunci aș putea da căldură numai pentru vreo 15 milioane de ani, și asta cu prețul
contractării mele cu o viteză de 15 m/an. Nu uitați că eu sunt o stea asemănătoare cu Soarele
vostru… Dacă nu ar fi și altceva care să asigure energia, nici viața, nici voi, umanii, nu ați mai putea
exista. Noroc că fizica naturii este mult mai complexă. Noroc că există reacțiile termonucleare.
Este simplu de înțeles rostul lor, dacă vă ofer formula generării energiei de către o stea, de către
orice stea. În reacțiile termonucleare, adică de fuziune, ce au loc în interiorul meu, atunci când scrieți
ecuațiile de masă, veți constata că masa ce intră în reacție este ceva mai mare decât cea care iese din
reacție. Unde dispare masa? Unde dispare materia? Ce se întâmplă cu ea? Ce devine materia? Dacă
nu ați fi avut pe planeta voastră un om, pe care voi îl numiți Einstein, dar pe care noi, stelele, îl
numim Om, dacă nu l-ați fi avut pe Einstein, atunci nu ați fi știut. V-ar fi fost misterioasă energia
stelelor.

Ei bine, Einstein v-a arătat că E=mc2. Este un lucru fundamental acesta: masa se transformă în
energie, masa este echivalentă cu energia! Aș putea spune scurt că metabolismul nostru are la bază
convertirea materiei în energie și asta ar fi suficient. Dar îmi dau seama că voi aveți nevoie de ceva
mai mult de atât.

Într-o stea ca mine, adică într-una de tipul Soarelui vostru, temperatura din nucleu nu depășește 15
milioane K. Știți că temperatura unui gaz este proporțională cu energia cinetică a atomilor care îl
compun. La această temperatură viteza atomilor de hidrogen este atât de mare încât atunci când
nucleele se ciocnesc fuzionează. Am să vă scriu eu reacțiile de fuziune, care stau la baza
metabolismului meu. Nu luați creion, nu luați hârtie, vi le notez eu:

De fapt, de fuzionat fuzionează nucleele de hidrogen, care, sper că știți, sunt alcătuite dintr-un singur
nucleon: un proton (de aceea scriem H1). Rezultă un nucleu de deuteriu (H2, nucleu alcătuit dintr-un
proton și un neutron). Să mergem ceva mai departe. În reacție au intrat doi protoni și până acum au
ieșit un proton și un neutron. Practic, un proton (știți voi bine că are sarcină pozitivă) este
transformat în neutron (care, desigur, este neutru din punct de vedere electric). Pentru a avea
egalitatea corectă, înseamnă că trebuie să mai iasă și un pozitron (un „electron pozitiv”, un
antielectron, pe care l-am notat cu) și un neutrino (). Sper că nu vi se pare foarte complicat. Oricum,
nu contează cum vi se pare. Metabolismul vostru este mult mai complicat decât al meu, care este de
o frumusețe ce nu își are seamăn, tocmai datorită simplității sale. Ideea este că mai apare ceva:
energie. Dacă ați calcula masele care intră în reacția de fuziune și apoi a celor care ies din reacție,
după care ați calcula diferența de masă și ați înmulți- o cu viteza supremă (așa numesc eu viteza
luminii) ridicată la pătrat ați p