Bulancea Elena – Alexandra

Grupa 2, Comunicare
„Șapte ani în Tibet”
Realitatea mediată. De la Povestire și Mit la Cinematografie și Ficțiuni moderne.
Construcția de Imagine.
Ficțiunea ca instrument

Am ales să scriu despre romanul “Șapte ani în Tibet“ de Heinrich Harrer pe care vreau
să-l încadrez în tema „Realitatea mediată. De la Povestire și Mit la Cinematografie și Ficțiuni
moderne. Construcția de Imagine” deoarece prezintă ideea precum că, întotdeauna vor începe
să apară păreri contradictorii după ce povestea unei cărți va ajunge pe micile sau marile
ecrane. Mulți vor spune că lor cartea le-a inspirat cu totul altceva decât a făcut-o filmul sau că
personajele arătau cu totul altfel în imaginația lor. “O carte descrie; un film prezintă o realitate
vie. Într-un caz, povestea se află pe o pagină rece de hârtie; în celălalt, este aparent trăită de
persoane reale/.../ Reacția față de o carte a unui cititor depinde, în mare măsură, de ascuțimea
imaginației sale; reacția față de un film depinde de realismul prezentării/” (citare)
Astfel că, filmul artistic, cu același titlu, ce-l are drept regizor pe Jean-Jacques
Annaud, în frunte cu Bradd Pitt în rolul principal, este un film în care regizorul a promis ca va
arăta în mod deosebit suferințele pe care poporul tibetan a fost nevoit sa le îndure în perioada
invaziei chineze.
Consider că filmul nu ecranizează întreaga carte, din cauza duratei scurte a acestuia. În
plus se evidențiază anumite secvențe despre care autorul amintește o singură dată sau deloc în
romanul său: spre exemplu, fiul lui Harrer (fiul lui Brad Pitt), despre care vorbește foarte
puțin în roman, și nici despre soția sa, cu toate ca în film aceste două personaje apar de mai
multe ori, fiul protagonistului devenind un laitmotiv. Totodată a fost ecranizată relația de
prietenie dintre Harrer și prietenul său, Aufschnaiter, mai mult decât lasă de înțeles romanul.
Nici necazurile tibetanilor n-au fost pe deplin accentuate, asa cum și-a propus ca scop inițial
regizorul Annaud.
Romanul este unul complex și informativ, dar totodată și un reportaj care prezintă
întâmplări reale legate de anii petrecuți în Tibet de către scriitorul Harrer, împreună cu
prietenul său Peter Aufschnaiter. Cu toate acestea, toate suferințele prin care tibetanii au trecut
la acea perioadă, nu sunt la fel de accentuate în film. „Filmul, odată trecut de toate formele de
cenzură, era distribuit în cinematografe” (Bogdan Teodorescu, Cinci Milenii de Manipulare)
este și cazul filmului „Șapte ani în Tibet” deoarece în timp ce se lansa filmul în
cinematografe, acesta a fost condamnat de către guvernul Republicii Populare Chineze pentru
modul în care sunt înfățișați ofițerii militari chinezi și prezentați intenționat ca fiind răi și
aroganți, brutalizând populația locală. De asemenea, au criticat modul în care Dalai Lama este
prezentat într-o lumină pozitivă. Drept consecință, autoritățile din China le-au interzis
regizorului Jean-Jacques Annaud și actorilor Brad Pitt și David Thewlis de a intra vreodată în
China, iar filmul în acea regiune, a fost interzis. De asemenea, descrie și orașul necunoscut al
lumii la acea perioadă, Lhasa, locul de reședință al lui Dalai Lama, conducătorul social și
spiritual al tibetanilor. În roman autorul descrie cu minuțiozitate mediul în care trăiesc, cum
arată orașul, cu ce se ocupă locuitorii, etc și vorbește în special de religia acestora: ”e
mișcătoare atitudinea tibetanilor față de insecte – nu vor intenționa niciodată să ucidă o
insectă – ar putea fi reîncarnarea bunicii cuiva!” a menționat Harrer într-unul din capitolele
cărții. Dacă se întâmplă ca o furnică să cadă peste cineva, este pusă pe pământ cu respect,
dacă ajunge una în ceașca cu ceai, va fi imediat salvată, iar când se topesc zăpezile, copiii
tibetanilor, servitorii nobililor și cerșetorii stau în apă și sparg gheața pentru a putea salva
peștii de la îngheț. În plus, până și lucrările de construcții au fost interzise în oraș pentru a nu
fi strivită nicio formă de vietate întâlnită în timpul lucrărilor: cu cât mai multe vietăți salvate,
cu atât mai fericiți se vor simți tibetanii!
Despre tibetani
Tibetanii se încred în zei și sunt de părere că orice s-ar întâmpla cu ei sau s-ar abate
asupra orașului lor, ar fi numai din voința sau din supărarea zeilor lor. În ceea ce privește
greșelile oamenilor de rând, în Tibet aceștia nu sunt pedepsiți cu moartea, cu toate acestea,
ucigașii sunt închiși în celule pe viață și nu ies decât atunci cand se naște sau moare un alt
Buddha (un Dalai Lama). Hoților le este tăiată o mână sau un picior și sunt defăimați public.
Tribunalele nu există în Tibet, iar cercetările se fac de către câțiva reprezentanți ai înaltei
aristocrații tibetane. Nici ei, tibetanii, nu sunt absolviți de corupție, acest lucru este chiar un
fenomen frecvent întâlnit și în Tibet.
Tibetanii sunt genul de oameni foarte solidari, astfel că în zilele secetoase, toți cei care
au mâini și picioare, spune autorul, străbat munții până la râu pentru a aduce apă în oraș și
pentru a stropi vegetația și străzile Lhasei, dar și pe semenii lor. Sunt și “indulgenți”: romanul
prezintă faptul că frații, își împart între ei o singură femeie în căsnicie, iar uneori, cu toate că
este mai neîntâlnit, își lasă femeile prin testament feciorilor, pentru ca la vremea acestora, să
se căsătorească și ei cu ele, iar acest lucru doar pentru a păstra patrimoniul în familie. Pe de
altă parte sunt poligami: un tibetan poate avea mai multe soții, iar de obicei acestea fiind 2-3
surori. Femeile se căsătoresc mai devreme la 16 ani, decât bărbații, la 17-18, iar vârsta medie
la tibetani e de circa 30 de ani. Autorul Harrer a menționat că a întâlnit puțini locuitori cu
vârsta de peste 60 de ani.
Locuitorii au însă un nivel destul de scăzut în ceea ce privește partea sanitară și igiena,
iar cu privire la operații și chirurgii, aceștia nici nu au auzit: ”eu și Aufschnaiter trăiam mereu
cu frica de apendicită, ne speria și cea mai mică durere abdominală”, scrie Harrer în roman, cu
toate că de multe ori avea încredere în cunoștințele și tradițiile medicinei naturiste ale
tibetanilor despre plantele tămăduitore care l-au ajutat și i-au scăzut de nenumărate ori febra
(Harrer suferea de o boală la oase). În orașul Lhasa existau chiar și scoli, cea de medicină,
unde învățau cei mai talentați și bine pregătiți tineri monahi. Bătrânii monahi le sunt dascăli și
îndrumători, aceștia cunosc toate caracteristicile plantelor, precum și unica metodă de
tratament pe lângă credință, amulete și horoscopurile în care se încred cu desăvârșire tibetanii.
Harrer spune că nu și-a exprimat niciodată dorința de a încerca să combată această credință în
care tibetanii cred, o supunere care nu-i determină nici să se gândească la a renunța în a se
închina zeilor sau chiar la o posibilă îmbogățire materială cu ajutorul zăcămintelor de metale
prețioase, petrol și cărbune, de care Tibetul din acele timpuri, dispunea.
Invazia poporului chinez
Această regiune din Asia, despre care autorul povestește și despre care nu se cunosc
multe detalii, Tibet, Lhasa și conducatorul lor, Dalai Lama, în perioada anilor de după război.
În acel loc nimeni nu pleca și nimeni nu venea cu orice veste. Cu toate acestea, într-o zi, doi
europeni au ajuns în așa-zisul “orașul interzis” în care au fost primiți cu ospitalitate și
acceptați de către băștinași, precum semenii lor.  Harrer povestește că în timpul petrecut la
Lhasa, 7 ani mai precis, nu s-a întâlnit decât cu 7-8 străini, iar delegația britanică care se afla
în sudul Tibetului de mai mulți ani, nici nu a fost primită în oraș. Pe parcusul romanului sunt
descrise calități de-ale oamenilor de pe “Acoperișul Lumii”, asa cum mai denumește adeseori
scriitorul, Tibetul: o supunere față de liderul lor social și spiritual, Dalai Lama, fără semne de
întrebare; o generozitate luând în considerare că ăn acea perioadă, Palatul Potala ascundea
bogății imense, toate datorită darurilor din partea oamenilor. De asemenea, descrie Tibetul
drept o închinare imensă a locuitorilor asupra credinței lor, în timpul invaziei poporului
chinez condus de Mao Tse-Tung, în anul 1951, dar mai ales în perioada răscoalelor din 1959,
cand mii de oameni, de la bărbați, femei și până la copii, au ieșit protestând penrtru a-l susține
pe liderul lor suprem și pentru a-l feri de soldații chinezi și mitralierele care erau orientate
spre reședința lui Dalai Lama. Timp de câteva zile, oamenii nu se îndepărtau de porțile
reședinței întrucât nu permiteau invadatorilor să-l răpească pe Buddha lor.
 Romanul cuprinde o istorie a unui popor a carui cultură a ăamas neschimbată de peste
o mie de ani, datorită unui sistem feudal bine impus chiar și într-o perioadă a schimbărilor, în
secolul XX, cu aproximativ 6000 de temple în tot teritoriul tibetan, cu obiceiuri, datini și mod
de viață conservat în timp deoarece se opuneau noilor inovații apărute. Această descriere, o
mărturisire a unui popor în ultimii ani de libertate, invadat apoi de către un popor comunist
care a reușit să pătrundă pe teritoriul tibatenilor și să-l distrugă aproape în întregime. O istorie
asemănătoare cu cea a Basarabiei: în contextul impunerii protectoratului, Imperiul Țarist a pus
mâna pe pământul basarabean, precum și chinezii, care au invadat Tibetul, un pământ
independent alături de o cultură și o guvernare proprie.
În ultimul capitol al romanului “Lupta tibetanilor pentru libertate” sunt descrise
anumite evenimente triste de la sfârșitul anilor ’50, atunci când a avut loc mișcarea națională a
tibetanilor, în care aceștia au luptat pentru libertate și, în schimb, au fost masacrați peste un
milion de tibetani, iar sute de mii au fost deportați și trimiși să muncească în China. În acea
perioadă, au fost distruse 99% din cele 6000 de temple, de mănăstiri și chiar bombardat
palatul de reședință, Potala, al liderului lor spiritual. Invazia poporului chinez a tulburat toată
liniștea din acel oraș, și și-au propus să deznaționalizeze poporul tibetan, care a emigrat mii de
oameni, înlocuindu-i cu colonizatorii chinezi și oferindu-le pământurile tibetane. Orașul de
reședința și de conducere al lui Dalai Lama a fost transformat brusc de la unul plin de liniștite
și sfințenie pentru tibetani, în unul gălăgios, într-un loc de distracție pentru armata chineză,
plin de baruri și cazinouri, aducând drept o batjocură la adresa unui templu dedicat zeilor
pentru poporul băștinaș. Cu alte cuvinte, a fost distrusă o civilizație existentă de două mii de
ani.
În epilog scriitorul spune că în anul 1952, când a fost nevoit să plece din Tibet și să se
refugieze în India, pentru a nu fi prins în mâinile chinezilor, a reușit să-l fotografieze pentru
ultima oară pe Dalai Lama, aflat în libertate, iar fotografia a fost publicată la câteva luni mai
târziu pe coperta revistei „Life”. Dupa reîntoarcerea acestuia în Europa, scriitorul a menținut
întotdeauna legatura cu bunul său prieten, Dalai Lama, de care era foarte mândru când a
devenit cunoscut și apreciat în toată lumea. În 1989, drept recunoștință, Dalai Lama a
primit Premiul Nobel pentru Pace. La rândul său, liderul tibetan i-a fost întodeauna
recunoscător lui Harrer pentru toate lucrurile pe care le-a facut pentru Lhasa, dar mai ales
pentru cartea “Șapte ani în Tibet” deoarece o lume întreagă a putut afla despre adevăratele
întâmplări din acele timpuri și despre veșnica luptă a tibetanilor pentru libertate.
“După mai mult de patruzeci de ani, distrugerea Tibetului încă mai continuă” a scris autorul.
Evenimentele din Tibet nu sunt mereu mediatizate, iar acest teritoriu nu ne este învățat la
școală. Drept vorbind, am avut informații greșite cu privire la orașul Tibet, nu știam că a fost
un stat liber, independent cu poporul și propria cultur care a fost invadat și distrus la un
moment dat de către chinezi. Tot ce cunoșteam era că este o zonă muntoasă a Chinei, cu
mănăstiri și budisti.
Până în prezent, poporul tibetan nu și-a mai câștigat libertatea și încă se mai petrec
atacuri asupra “orașului sfânt” al budiștilor, iar curajul, dorința de libertate, încrederea și
respectul lor pentru îndrumătorul Dalai Lama, nu s-a diminuat nici după zeci de ani de
supunere față de poporul chinez.