Bătălia de la Termopile

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de la Termopile (greacă Θερμοπύλαι,

Thermopylae, „Porțile fierbinți”) a fost o luptă care s-a dat Bătălia de la Termopile
între o alianță a unor polisuri (orașe-state) din Grecia Parte a Războaielor medice, a doua invazie
Antică, condusă de regele Leonidas al Spartei și Imperiul persană
Persan al lui Xerxes I. Bătălia a durat trei zile în timpul
celei de-a doua invazii persane în Grecia, în același timp
cu Bătălia de la Artemisium, în august sau septembrie 480
î.Hr., și a avut loc în trecătoarea Termopile. Invazia
persană fusese pornită ca răspuns întârziat la înfrângerea
suferită de perși în prima invazie, terminată cu victoria
atenienilor în Bătălia de la Maraton din anul 490 î.Hr..
Zece ani mai târziu, Xerxes ridicase o armată uriașă pe
care o trimisese, pe uscat și pe mare, să cucerească
Grecia. Generalul atenian Temistocle a propus ca oștile
alianței grecești să blocheze înaintarea armatei de uscat la
Leonidas la Termopile, de Jacques-Louis David
Termopile și în același timp, flota persană urma să fie
Informații generale
blocată în strâmtoarea Artemisium.
Perioadă 7 august[1] sau 8-10
O armată a aliaților greci formată din aproximativ 7.000 septembrie[2] 480 î.Hr.
de oameni a mărșăluit înspre nord ca să blocheze Loc lângă Termopile, Grecia
38°48′00″N 22°32′00″E
trecătoarea în vara anului 480 î.Hr. Armata persană a fost
Rezultat Victoria perșilor
evaluată de sursele antice la peste un milion de oameni,
Beligeranți
dar astăzi se consideră a fi fost mult mai redusă: învățații
Orașele state grecești Imperiul Persan
avansează cifre diferite, dar aflate în intervalul 100.000 -
Conducători
150.000. Persanii au ajuns la trecătoare la sfârșitul lui
Leonidas Xerxes cel Mare
august sau începutul lui septembrie. Mult depășiți Efective
numeric, grecii au ținut piept perșilor timp de șapte zile Total Total
(din care trei de luptă efectivă), până când ariergarda peste 5.200 (Herodot) 1.800.000 (Herodot)[3]
greacă a fost nimicită într-una din cele mai cunoscute peste 7.400 (Diodorus aproximativ 800.000
încleștări finale ale istoriei. În timpul primelor două zile, Siculus) (Ctesias)[4]
11.200 (Pausanias) între 70.000 și 250.000
mica armată condusă de regele Leonidas al Spartei a
(estimări moderne)
blocat singurul drum pe care armata persană putea avansa.
Pierderi
După a doua zi, un localnic numit Ephialtes i-a trădat pe
între 1.000 și 4.000 aproximativ 20.000
greci, arătându-le perșilor o cărare care ducea în spatele [5]
(Herodot) (Herodot)[6]
pozițiilor grecești. Dându-și seama că oamenii săi erau
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
încercuiți, Leonidas a trimis înapoi grosul armatei grecești p?title=B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Termopile&action
și a rămas pe loc să le acopere retragerea cu 300 de =edit&section=0)
spartani, 700 de thespieni, 400 de tebani și probabil încă
alte câteva sute. Aproape toți au fost uciși.

Temistocle era comandantul flotei grecești la Artemisium când a primit vestea că perșii cuceriseră
strâmtoarea Termopile. Întrucât strategia inițială se baza pe blocarea perșilor în ambele puncte (Termopile și
Artemisium), navele grecești s-au retras la Salamina. Perșii au invadat Beoția și apoi au capturat Atena, care
între timp fusese evacuată. Dorind o victorie decisivă asupra flotei persane, aliații au atacat-o la Salamina, la
sfârșitul anului 480 î.Hr. și au câștigat. Temându-se să nu fie prins în capcană în Europa, Xerxes și-a retras
grosul armatei în Asia, lăsându-l pe Mardonius să termine cucerirea Greciei. În anul următor, armata de
uscat persană a fost învinsă în Bătălia de la Plateea, invazia persană în Grecia fiind oprită.

Scriitorii antici și contemporani au folosit bătălia de la Termopile ca un exemplu al forței unei armate
patriotice formate din oameni liberi în lupta de apărare a propriului teritoriu. Reușita apărătorilor de la
Termopile reprezintă un exemplu al avantajelor pe care le oferă pregătirea, echipamentul și folosirea
terenului împotriva unei armate superioare în număr, și a devenit un simbol al curajului în fața unor sorți
neprielnici.

Cuprins
Surse documentare
Cadrul istoric
Preludiul
Forțele combatante
Armata persană
Armata greacă
Aspecte strategice și tactice
Topografia terenului
Bătălia
Prima zi
A doua zi
A treia zi
Urmări
Importanță
Moștenire
Monumente
Epitaful lui Simonides
Monumentul lui Leonidas
Monumentul thespienilor
Legende asociate cu bătălia
Note
Bibliografie
Legături externe

Surse documentare
Principala sursă pentru Războaiele greco-persane este istoricul grec Herodot, denumit și „părintele Istoriei”.
Acesta s-a născut în 484 î.Hr. în Halicarnas, Asia Mică (pe atunci sub stapânire persană) și a scris lucrarea
„Historiai” între anii 440-420 î.Hr. încercând să regăsească originile războaielor, care la vremea respectivă
aparțineau încă istoriei recente (războaiele au luat sfârșit în 450 î.Hr.). Abordarea lui Herodot era cu totul
nouă, și, cel puțin pentru societatea occidentală, el pare să fi inventat istoria ca știință, așa cum o percepem
acum.[7] După cum spune Holland: „Pentru prima oară, un cronicar s-a hotărât să caute originile unui
conflict în dovezi pe care le putea verifica personal și nu într-un trecut atât de îndepărtat încât era deja trecut
în legendă, nici în toanele și dorințele vreunui zeu, nici în credința vreunui popor că era voia sorții”.[7]

Câțiva dintre istoricii antici care i-au urmat, deși urmând calea deschisă de Herodot, l-au criticat, primul
dintre aceștia fiind Tucidide.[8][9] Cu toate acestea, Tucidide a început propria sa scriere despre istorie cu
momentul la care Herodot se oprise (la asediul din Sestos); Finley crede că prin aceasta dădea de înțeles că
„nu mai era nevoie să mai discute odată acele evenimente”.[9] Plutarh l-a criticat pe Herodot în eseul său
„Despre răutatea lui Herodot”, descriindu-l ca „Philobarbaros” (prieten al barbarilor) pentru că nu-l
considera suficient de filo-grec. Acest lucru poate sugera că Herodot reușise destul de bine să fie obiectiv în
scrierea lui.[10] Opiniile împotriva lui Herodot au fost perpetuate până în perioada Renașterii, deși lucrările
sale continuau să fie citite. Începând cu secolul al XIX-lea, reputația sa a fost în mare măsură reabilitată
datorită descoperirilor arheologice care au confirmat în repetate rânduri versiunea sa asupra
evenimentelor.[11] În prezent, opinia generală este că Herodot a reușit o realizare remarcabilă cu "Historiai",
dar o parte a amănuntelor (în special mărimea armatelor și datele) ar trebui privită cu scepticism.[11] Cu
toate acestea, unii dintre istoricii contemporani cred că Herodot a inventat cea mai mare parte a versiunii
sale.[12]

Istoricul sicilian Diodorus Siculus, scriind „Bibliotheca Historica” în secolul I î.Hr., oferă la rândul său o
relatare a războaielor medice, în parte dezvoltată din lucrarea înaintașului său, istoricul grec Ephorus.
Această versiune este destul de asemănătoare cu cea a lui Herodot.[13] Războaiele sunt descrise cu mai
puține detalii și de către alți istorici antici ca Plutarh, Ctesias din Knidos, sau sunt menționate de către alți
autori, cum ar fi dramaturgul Eschil. Unele dovezi arheologice (ca de exemplu Coloana Șerpilor) susțin și
ele unele amănunte specifice descrise de Herodot.[14]

Cadrul istoric
Orașele-stat Atena și Eretria sprijiniseră Revolta Ioniană eșuată împotriva Imperiului Persan al lui Darius I
între 499 și 494 î.Hr. Imperiul Persan era încă relativ tânăr și expus revoltelor din partea popoarelor
cucerite.[15][16] Mai mult, Darius însuși era un uzurpator și și-a dedicat un timp îndelungat potolirii
revoltelor iscate împotriva domniei sale.[15] Revolta Ioniană amenințase integritatea imperiului său și Darius
a jurat să-i pedepsească pe cei implicați (mai ales pe cei care nu-i erau deja supuși).[17][18] În același timp,
această revoltă i-a oferit pretextul să încerce extinderea imperiului asupra Greciei antice împărțită în orașe-
stat.[18] O expediție preliminară condusă de Mardonius în 492 î.Hr., menită să pregătească invazia terestră
asupra Greciei, recucerise Tracia și forțase Macedonia să devină regat vasal Persiei.[19]

În anul 491 î.Hr. Darius a trimis soli în toate cetățile-stat grecești cerând un dar de „pământ și apă”, în semn
de supunere către el.[20] Majoritatea orașelor Greciei s-au grăbit să-i facă pe plac având încă în minte
demonstrația de forță oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimișii lui Darius au fost duși
în fața judecătorilor și apoi executați prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur și simplu aruncați într-
un puț.[20] Astfel și Sparta intra efectiv în război cu Persia.[21]

Ca răspuns, Darius a adunat o armată amfibie comandată de amiralul Datis și generalul Artaphernes în 490
î.Hr. cu care a atacat insula Naxos, apoi primind supunerea celorlalte insule din arhipelagul Cycladelor.
Armata a avansat apoi spre Eretria pe care a asediat-o și a distrus-o.[22] La urmă, persanii s-au deplasat
înspre Atena, acostând în golful Marathon unde li s-a opus o armată ateniană (completată și cu un contigent
trimis de Plateea) mult inferioară numeric. Bătălia de la Marathon care a urmat a fost câștigată de atenieni
printr-o victorie strălucită, iar armata persană s-a retras în Asia.[23]
După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriașă cu care să
cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. însă, supușii săi din Egipt s-au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne
expediția către Grecia.[16] Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marșul către Egipt, și tronul i-a
revenit fiului său, Xerxes I.[24] Xerxes a strivit revolta egiptenilor și a continuat pregătirile pentru invazia
Greciei.[25] Gândită ca o campanie totală, era nevoie de timp pentru planificare, strângerea proviziilor și
recrutarea soldaților.[25] Xerxes a hotărât să construiască un pod peste Hellespont care să permită trecerea
armatei de uscat și să sape un canal de-a curmezișul istmului Muntelui Athos (o flotă persană fusese distrusă
în 492 î.Hr. încercând să ocolească promontoriul).[26] Ambele planuri erau foarte ambițioase, și dacă le-ar fi
înfăptuit, perșii ar fi trecut înaintea tuturor popoarelor acelor vremi.[26] La începutul lui 480 î.Hr. pregătirile
erau terminate, și armata adunată de Xerxes la Sardis a mărșăluit spre Europa, trecând Hellespontul pe două
poduri de pontoane.[27]

Atenienii se pregătiseră și ei de război cu perșii - în 482 î.Hr. au hotărât, sub conducerea arhistrategului
Temistocle să construiască o flotă puternică de trireme, cu care să înfrunte dușmanul.[28] Cum atenienii nu
aveau o armată suficient de puternică să lupte și pe mare și pe uscat, pentru a face față persanilor era nevoie
de o alianță a orașelor-stat grecești. În 481 î.Hr. Xerxes și-a trimis solii în Grecia cerând pământ și apă
lăsând la o parte cu bună știință Atena și Sparta.[29] Alianța începu să se închege așadar în jurul celor două
orașe-stat. Un congres s-a întâlnit la Corint în toamna târzie a lui 481 î.Hr.[30] și alianța orașelor-stat grecești
luă ființă. Alianța avea puterea de a trimite emisari care să ceară ajutor și să trimită trupe din partea statelor
membre către puncte defensive stabilite prin consens. Înfăptuirea acestei alianțe era un lucru extraordinar
pentru Grecia antică dezbinată, cu atât mai mult cu cât multe dintre orașele-stat care intrau în componența ei
erau în război unele cu altele.[31]

Congresul s-a ținut din nou în primăvara lui 480 î.Hr. O delegație tesaliană a propus ca forțele aliate să se
adune în îngusta vale Tempe, la granița Tesaliei și astfel să țină în loc oastea lui Xerxes.[32] O armată de
10.000 de hopliți a fost trimisă acolo, pe unde credeau că vor trece perșii. Ajunși acolo însă, au fost
avertizați de Alexandru I, regele Macedoniei, că valea putea fi ocolită prin trecătoarea Sarantoporo. La auzul
acestor vești și a faptului că armata lui Xerxes era uriașă, grecii s-au retras.[33] La puțin timp după aceea au
aflat că perșii trecuseră Hellespontul.[32]

O altă strategie fu propusă de Temistocle aliaților. Calea către Grecia de sud (Beoția, Attica și Peloponezul)
l-ar fi obligat pe Xerxes să treacă prin foarte îngusta trecătoare de la Termopile, foarte ușor de apărat de
hopliții greci, în ciuda numărului mare de perși. Mai mult, ca să-i împiedice pe dușmani să ocolească
trecătoarea pe mare, flotele ateniene și aliate puteau bloca strâmtoarea Artemisium. Acest plan dublu a fost
adoptat de congres.[34] Ca măsură de precauție, orașele peloponeziace și-au făcut planuri secundare pentru
apărarea istmului Corint (dacă perșii ar fi ajuns acolo), în timp ce femeile și copiii din Atena au fost evacuați
în orașul peloponeziac Troezen.[35]

Preludiul
Armata persană a avansat fără grabă prin Tracia și Macedonia, dar în luna august veștile apropierii iminente
a perșilor au ajuns în Grecia.[36] În acea perioadă a anului, spartanii (liderii militari de facto ai alianței)
celebrau sărbătoarea Carneia. În timpul acestor festivități, activitatea militară era interzisă de legea spartană
- cu ani înainte, spartanii ajunseseră cu întârziere la Bătălia de la Maraton respectând-o.[37] Era de asemenea
vremea Jocurilor Olimpice și a armistițiului olimpic, astfel încât armata spartană ar fi comis un dublu
sacrilegiu pornind la război.[37][38] De această dată, eforii au hotărât însă că pericolul era atât de mare încât
oștenii trebuiau să pornească de îndată să blocheze trecătoarea, conduși de unul dintre cei doi regi ai Spartei,
Leonidas I. Leonidas a luat cu el 300 de bărbați din garda regală, Hippeis, precum și un număr mai mare de
trupe auxiliare aduse din alte părți ale Lacedemoniei (incluzând hiloți).[38] Scopul expediției era să strângă
cât mai multe trupe aliate de-a lungul marșului și să aștepte sosirea armatei principale spartane.[38]
Legenda spune că spartanii consultaseră Oracolul din Delfi mai devreme în acel an. Oracolul profețise una
din două: ori cetatea Lacedemoniei va fi jefuită de „fiii lui Perseu”, ori întregul ținut Laconian avea să
jelească pierderea unui rege, descendent al marelui Hercule. Herodot relatează că Leonidas, știind de
profeție, era convins că merge la moarte, întrucât armata pe care o comanda nu îi dădea sorți de izbândă, așa
că alesese doar spartani care aveau deja fii în viață.[39]

În drum către Termopile, armata spartană a fost întărită cu contingente din diferite orașe astfel că număra
mai mult de 5.000 de oameni atunci când a ajuns la trecătoare.[40] Leonidas a ales să-și așeze tabăra la
Poarta din mijloc, cel mai îngust loc al trecătorii, unde focienii ridicaseră un zid de apărare cu ceva timp
înainte.[41] Leonidas a fost de asemenea avertizat de locuitorii din Trachis, un oraș alăturat, că în munți
exista o potecă ce putea fi folosită pentru a ocoli trecătoarea de la Termopile; ca urmare a trimis 1.000 de
focieni pe înălțimile înconjurătoare pentru a preveni o astfel de manevră.[42]

În cele din urmă, la jumătatea lui august, armata persană a fost zărită pe celălalt mal al golfului Malis,
apropiindu-se de Termopile.[43] Aliații au ținut un consiliu de război,[44] la care unii peloponeziaci au
sugerat retragerea la istmul Corintului și blocarea trecerii către Peloponez.[44] Focienii și locrienii, ale căror
state erau în apropierea trecătorii s-au înfuriat la auzul acestei propuneri și au susținut în schimb apărarea la
Termopile și solicitarea de ajutor suplimentar. Leonidas a calmat spiritele și a acceptat să se apere în
trecătoare.[44]

Un sol persan a fost trimis de Xerxes să negocieze cu Leonidas: aliaților li se oferea libertatea și titlul de
prieteni ai poporului persan. Mai mult, li se oferea relocarea pe pământuri mai bune decât cele pe care le
stăpâneau atunci.[45] Când aceste oferte au fost refuzate de Leonidas, ambasadorul i-a cerut ferm să-și
depună armele; răspunsul celebru al regelui către persani a fost "Vino și ia-le!".[46] Cum solul persan s-a
întors cu mâna goală, bătălia era iminentă. Cu toate acestea, Xerxes a întârziat atacul cu patru zile, așteptând
ca aliații să se împrăștie înainte de a trimite trupe împotriva lor.[47]

Forțele combatante

Armata persană

Armata persană, sub comanda Marelui Rege Xerxes era

foarte numeroasă pentru acea epocă, având un număr de
oșteni cuprins între 100.000 și 300.000. Numerele
declarate de sursele antice sunt foarte mari și au generat
nesfârșite dispute. Herodot susține că armata perșilor
număra două milioane și jumătate de personal militar și
încă pe atât personal auxiliar.[3] Poetul Simonide,
contemporan cu bătălia, vorbește de patru milioane;
Ctesias dă 800.000 ca mărime a armatei lui Xerxes.[4].
Soldați perși - reconstituire
Istoricii moderni tind să considere numerele oferite de
Herodot și alte surse vechi ca fiind total nerealiste,
rezultate din calcule greșite sau fiind exagerate de partea care a câștigat războiul.[48] Estimările istoricilor
militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până la 100.000-200.000 de oameni.[49]
Oricare ar fi numărul real de oșteni, nu se pune la îndoială faptul că Marele Rege era nerăbdător să aibă o
campanie plină de succes, și prin urmare ridicase o armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe
uscat cât și pe mare.[50]
Numărul de soldați persani care au luptat la Termopile este la fel de neclar ca dimensiunea totală a armatei.
Nu se știe dacă întreaga armată persană a mărșăluit până la Termopile sau dacă Xerxes a lăsat trupe
fortificate în Macedonia și Tesalia. Părerea unanimă actuală este că a angajat în luptă la Termopile
majoritatea armatei sale, cam 200.000 de oameni. Singura sursă antică ce menționează un număr, Ctesias,
sugerează că la Termopile au luptat 80.000 de perși, dar mărturia sa este incompletă și pe alocuri vădit
neclară (de exemplu, susține că bătălia de la Plateea a avut loc înaintea celei de la Salamina).

Armata greacă

Armata greacă era alcătuită din cca 7.000 de oșteni

trimiși de către cetățile aliate. După Herodot[40][51] și
Diodorus Siculus[52] armata aliată era alcătuită din
următoarele forțe:

Număr după Număr după

Grup
Herodot Diodorus Siculus
Spartani 300 300
Lacedemonieni/ 1.000
900?[53]
Perieci (incluzând spartanii?)
Hiloți 900?[53] -
Hopliți spartani
Mantineeni 500
Tegeeni 500
Orchomenos
120 3000
arcadieni
(alți peloponeziaci
Alți arcadieni 1.000
trimiși cu Leonidas)
Corinteni 400
Flieni 200
Micenieni 80
Total 3.100[40] sau
4.000 sau 4.300
peloponeziaci 4.000[54]
Thespieni 700 -
Melieni - 1.000
Tebani 400 400
Focieni 1.000 1.000
"Toți pe care îi
Locrieni 1.000
aveau"
5.200 (sau 6.100)
Total general 7.400 (sau 7.700)
plus locrienii

Numărul de peloponeziaci

Diodorus sugerează că în bătălie au intrat 1.000 de lacedemonieni și alți 3.000 de peloponeziaci, adică un
total de 4.000 de oameni. Herodot întărește această cifră într-un pasaj, citând o inscripție de-a lui Simonide
care spune că acolo erau 4.000 de peloponeziaci.[54] Cu toate acestea, în pasajul rezumat de tabelul de mai
sus, Herodot numără 3.100 de peloponeziaci la Termopile înainte de bătălie.[40] Mai spune de asemenea că
atunci când i s-au arătat lui Xerxes morții, "erau acolo și hiloți", dar nu spune câți și în ce fel au participat la
luptă.[55] Astfel, diferența dintre cele două cifre ar putea fi explicată prin presupunerea (fără dovadă) că 900
de hiloți (câte trei la fiecare spartan) au fost prezenți la luptă.[53] Dacă au fost acolo și hiloți, nu există nici
un motiv să punem la îndoială că au participat în rolul lor tradițional de slujitori armați ai fiecărui spartan.
Altfel, cei 900 de oșteni 'pierduți' de Herodot ar fi putut fi perieci, regăsind astfel cei 1.000 de lacedemonieni
ai lui Diodorus.[53]
 Numărul de lacedemonieni

Ambiguitatea exprimării lui Diodorus (cei 1.000 de lacedemonieni includeau cele 300 de spartani?) nu ajută
la clarificarea acestei probleme. La un moment dat, el spune "Leonidas, când a fost numit în fruntea oastei, a
anunțat că va lua cu el doar o mie de oameni".[52] Mai târziu însă, spune "Erau acolo lacedemonieni o mie,
și cu ei trei sute de spartani", zădărnicind eforturile de lămurire.[52]

Relatarea lui Pausanias corespunde cu cea a lui Herodot (pe care probabil o citise) și în plus oferă numărul
de locrieni, pe care Herodot nu-l estimase. Aflați chiar în calea persanilor în marșul acestora, locrienii au
trimis în luptă toți luptătorii pe care îi aveau, după Pausanias 6.000 de oameni care adăugați celor 5.200 de
soldați ai lui Herodot ar fi ridicat totalul la 11.200.[56]

Mulți dintre istoricii contemporani, care îl consideră pe Herodot mai de încredere[57], îi adună pe cei 1.000
de lacedemonieni și 900 de hiloți la totalul de 5.200 ai lui Herodot ca să obțină 7.100 sau 7.000 de oameni,
ignorându-i pe melienii lui Diodorus si locrienii lui Pausanias.[58][59] Cu toate acestea, este doar un punct de
vedere și multe alte combinații sunt plauzibile. Mai mult, mărimea oștirii s-a modificat apoi în luptă când o
mare parte a oștirii s-a retras și doar aproximativ 3.000 au rămas (300 de spartani, 700 de thespieni, 400 de
tebani, probabil 900 de hiloți și 1.000 de focieni amplasați deasupra trecătorii, mai puțin pierderile suferite
în zilele precedente).[57]

Aspecte strategice și tactice

Din punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliații greci își foloseau în cel mai
bun mod cu putință forțele de care dispuneau.[60] Atât timp cât puteau opri înaintarea trupelor persane în
Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă și astfel puteau rămâne în defensivă. Mai mult, prin
apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile și Artemisium), numărul inferior al soldaților greci nu
mai era o problemă foarte mare.[60] Dimpotrivă, pentru perși nevoia de a aproviziona o armată atât de mare
însemna că ei nu puteau rămâne în același loc prea mult timp.[61] Trebuia așadar ca ei să se retragă sau să
avanseze, iar înaintarea însemna că urmau să forțeze trecătoarea de la Termopile.[61]

Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune războielor purtate de
greci:[60] falanga de hopliți putea bloca o trecătoare îngustă cu ușurință, fără grija de a fi luată prin
surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga era foarte greu de atacat de
infanteria ușoară persană, înarmată ușor.[60] Marele punct slab al aliaților era cărarea de munte care mergea
pe înălțimi în paralel cu trecătoarea și care permitea ca pozița grecilor să fie ocolită. Deși probabil nu ar fi
fost potrivită pentru cavalerie, această cărare putea fi folosită de către infanteria persană (cu multe trupe
specializate în lupta de munte).[62] Leonidas fusese avertizat de existența acestui drum de localnicii din
Trachis și deplasase un detașament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces.[42]

Topografia terenului

La vremea luptei, trecătoarea Termopile însemna un drum de-a lungul malului golfului Malis, atât de îngust
încât un singur car putea trece odată.[63] În partea de sud a drumului erau stâncile ce mărgineau trecătoarea
iar marginea de nord era delimitată de apa mării. De-a lungul drumului erau trei gâtuituri, sau „porți”
(pylai), iar la cea din mijloc se ridica un zid ridicat de focieni cu un secol înainte, pentru a-i apăra împotriva
invaziilor tesalienilor.[63] Numele de „Porțile Fierbinți” vine de la izvoarele termale aflate acolo.[41]

Astăzi, trecătoarea nu mai este mărginită de mare, ci la câțiva kilometri înăuntrul uscatului, datorită
depunerilor sedimentare din golf. Vechea potecă apare la picioarele munților înconjurând câmpia, iar de-a
lungul ei s-a construit o șosea modernă. Mostre de sol luate recent arată că în antichitate trecătoarea avea
doar 100m lățime și valurile ajungeau până la porți: „Puțini vizitatori își dau seama că bătălia a avut loc
peste drum de monument.”[64] Strâmtoarea este și azi un loc potrivit ca poziție defensivă pentru armatele
moderne: forțele britanice au organizat o luptă în 1941 împotriva Germaniei naziste, în timpul celui de-al
doilea Război Mondial, la doar câțiva metri depărtare de locul confruntării antice.

Bătălia

Prima zi

În a cincea zi după ce persanii au ajuns la Termopile (care a avea să

devină prima zi a bătăliei), Xerxes s-a hotărât în sfârșit să atace
trupele aliate ale grecilor. Pentru început a trimis mezii și cisienii în
luptă, să-i ia pe greci prizonieri și să-i aducă în fața sa.[65][66] Ostașii
lui Xerxes au pornit un asalt frontal asupra pozițiilor grecești.[47]
Aliații se luptau în fața zidului focian, în cea mai îngustă parte a
strâmtorii.[67][68] Puține detalii despre tactică au rămas; Diodorus
spune că „oamenii stăteau umăr la umăr” și că grecii erau „superiori
în curaj și în mărimea scuturilor”.[69] Aceasta probabil descrie
falanga greacă în care bărbații formau un zid de scuturi suprapuse și Femeie spartană oferindu-i scutul
mai multe rânduri de vârfuri de suliță, o formațiune foarte eficientă fiului și spunându-i să se întoarcă „cu
atâta timp cât acoperea întreaga lățime a trecătorii. [70] Scuturile scut sau pe scut”
împletite din răchită și sulițele mai scurte ale perșilor îi
împiedicau pe aceștia să lupte efectiv cu hopliții.[69][71] Herodot
spune că unitățile militare din același oraș erau ținute împreună,
și că erau trimise pe rând în luptă și la odihnă pentru a preveni
oboseala, de unde se poate trage concluzia că grecii aveau mai
mulți oșteni decât era necesar pentru a bloca strâmtoarea.[72]
Grecii au omorât atât de mulți mezi încât se spune că Xerxes a
sărit de trei ori din scaunul din care urmărea lupta.[73] După
Ctesias, primul val persan a fost făcut ferfeniță cu doar două sau Falangă greacă
trei pierderi în rândul spartanilor.[4]

Herodot și Diodorus spun că regele, văzând cu ce dușmani are de-a face, a trimis în luptă cele mai bune
trupe ale sale, „Nemuritorii” (un corp de elită de 10.000 de oameni), în al doilea atac al zilei.[69][71] Cu toate
acestea, Nemuritorii n-au izbutit o ispravă mai glorioasă decât mezii, nereușind să facă vreo breșă în zidul
aliat.[71] Se pare că spartanii au simulat o retragere și apoi s-au întors brusc și au nimicit trupele inamice
care îi fugăreau.[71]

A doua zi

În ziua a doua, Xerxes și-a trimis din nou infanteria să atace trecătoarea, „crezând că dușmanii lor, fiind așa
puțini, erau deja răniți și nu-i puteau rezista”.[73] Cu toate acestea, persanii n-au obținut un rezultat mai bun
în această a doua zi față de prima.[73] Într-un final, Xerxes a oprit asaltul și s-a retras în tabăra sa,
nemaiînțelegând nimic.[4]

Târziu în cea de-a doua zi, în timp ce regele persan cugeta la următoarea sa mișcare, a primit un cadou
neașteptat: un trădător trahinian pe nume Ephialtes i-a spus de cărarea din munți care ocolea trecătoarea, și
s-a oferit să călăuzească armata persană,[74] așteptându-se la o recompensă.[74] Pentru faptul său, numele lui
 Ephialtes a fost stigmatizat
pe veci, cuvântul a primit
sensul de „coșmar” și a
devenit termenul arhetipal
pentru „trădător” în limba
greacă.

Herodot povestește cum

Xerxes l-a trimis pe
Hydarnes, comandantul
„Nemuritorilor”, în fruntea
Războinici persani, probabil Nemuritorii. unei trupe să-i încercuiască
pe aliați folosind poteca
nou descoperită. Istoricul nu detaliază cine era sub comanda lui
Hydarnes[75] (Nemuritorii suferiseră pierderi în prima zi). E posibil ca
Nemuritorilor să li se fi adăugat alți soldați - după Diodorus, Hydarnes
comanda 20.000 de oameni în această misiune.[76] Cărarea ducea de la
estul taberei persane de-a lungul crestei muntelui Anopaea prin spatele
stâncilor care străjuiau trecătoarea. La un moment dat cărarea se
bifurca, un drum ducând spre Focida și celălalt către golful Malis la
Alpenus, primul oraș al Locriei.[77]
Soldat spartan
A treia zi

În zorii zilei, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat prezența persanilor din cauza
foșnetului frunzelor de stejar. Herodot spune că au sărit în picioare și au fost foarte uimiți.[78] Hydarnes a
fost, probabil, la fel de uimit să-i vadă cum se înarmează în grabă atunci când l-au văzut în fruntea trupelor
persane,[79] temându-se chiar că a dat peste spartani, dar Ephialtes l-a lămurit că nu erau.[78] Focienii s-au
retras pe un deal din apropiere pentru a-și organiza apărarea, întrucât credeau că persanii au venit să-i
atace.[78] Nevroind să fie întârziați de o luptă neprevăzută, persanii le-au trimis un stol de săgeți înainte de a
continua marșul lor de încercuire a principalei armate aliate.[78]

Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munți, Leonidas a convocat un consiliu de război în
zori.[80] Unii dintre aliați au susținut retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să rămână în trecătoare împreună
cu spartanii.[80] Multe dintre contingentele aliate au ales apoi ori să se retragă (fără ordin) ori li s-a ordonat
plecarea de către Leonidas (Herodot admite că există îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat de fapt).[80] Cei
700 de thespieni conduși de generalul lor Demophilus au refuzat să plece împreună cu ceilalți greci.[81] Au
rămas de asemenea cei 400 de tebani, și, probabil, hiloții care îi urmau pe spartani.[79]

Deciziile lui Leonidas au fost subiectul multor discuții. Se spune deseori că spartanii urmau legile Spartei
refuzând retragerea, dar de fapt se pare că tocmai refuzul de a se retrage de la Termopile a creat ideea că
spartanii nu se retrăgeau niciodată din luptă.[82] Este posibil de asemenea ca Leonidas, amintindu-și de
profeția Oracolului, să fi decis să-și sacrifice viața pentru a salva cetatea. Cu toate acestea, întrucât profeția
era destinată lui însuși, acest motiv nu pare suficient pentru a trimite aproximativ 1.500 de oameni într-o
luptă pe viață și pe moarte.[82] Cea mai veridică teorie este că Leonidas a ales să organizeze o ariergardă a
armatei sale, asigurând retragerea celorlalte trupe aliate.[82][83] Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea,
terenul deschis din spatele Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă
ar fi rămas toți pe loc, ar fi fost înconjurați și omorâți, până la urmă.[79] Acoperind retragerea celorlalți, și
menținând în continuare poziția defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi putut purta altă
luptă, mai târziu.[83] Tebanii au dat naștere de asemenea unor discuții. Herodot sugerează că au fost aduși în
luptă ca ostatici, pentru a asigura „buna purtare” a Tebei.[39] Dacă
era așa, cum dealtfel a întrebat și Plutarh, de ce nu au fost trimiși
împreună cu ceilalți greci?[82] O posibilitate este că acești soldați
erau „loialiști” tebani care, spre deosebire de majoritatea celorlalți
concitadini ai lor, se împotriveau dominației persane.[82] Astfel, ei ar
fi venit la Termopile de bunăvoie și au rămas până la urmă pentru că
nu s-ar mai fi întors în Teba dacă persanii ar fi cucerit Beoția.[79]
Thespienii, hotărâți să nu i se supună lui Xerxes, și-ar fi văzut orașul
distrus dacă persanii ar fi cucerit Beoția.[82] Doar acest motiv nu
pare suficient să explice de ce au rămas, restul de cetățeni ai
Thespiei au fost evacuați cu totul înainte ca persanii să ajungă
acolo.[82] Se pare că thespienii s-au oferit voluntar să rămână pe
poziție ca un simplu act de sacrificiu de sine, cu atât mai uimitor cu
cât corpul lor de armată era alcătuit din absolut toți hopliții care
putuseră fi adunați din cetate.[84] Această trăsătură de caracter pare a
fi fost specifică thespienilor - de cel puțin alte două dăți mai târziu în
istorie, o armată thespiană a intrat într-o luptă pe viață și pe
moarte.[82]

În zori, Xerxes a oferit libații zeilor. Timpul necesar acestor

ceremonii a îngăduit Nemuritorilor să coboare de pe munte, iar apoi
grosul armatei persane s-a pus în mișcare.[68] Pentru această
confruntare, Aliații au țâșnit în fața zidului pentru a-și întâmpina
inamicii în partea mai largă a trecătorii, pentru a omorî cât mai mulți
cu putință.[68] Au început lupta cu sulițele până când toate sulițele
lor s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte (xiphē).[85] Herodot spune
că doi frați de-ai lui Xerxes au căzut în această luptă: Abrocomes și
Hyperantes.[85] Leonidas a murit și el în timpul asaltului, cele două
părți luptând pentru posesia cadavrului - inițial, grecii l-au
câștigat.[85] Cum Nemuritorii se apropiau, Aliații s-au regrupat pe un
deal în spatele zidului.[86] Tebanii „s-au îndepărtat de tovarășii lor,
și, cu mâinile ridicate, s-au apropiat de barbari”, dar câțiva au fost
uciși înainte ca persanii să-i ia prizonieri.[86] Regele i-a înfierat pe Nemuritor
tebani după luptă cu însemnul regal.[87] Herodot spune despre restul
apărătorilor: „Aici se apărară până la ultimul, cei care mai aveau
săbii folosindu-le, iar ceilalți luptând cu mâinile goale și cu dinții.”[86]

După ce a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul și persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie de
săgeți, până când ultimul dintre aceștia a murit.[86] În 1939, arheologul Spyridon Marinatos, în timpul
săpăturilor de la Termopile, a descoperit o mulțime de vârfuri de săgeată persane de bronz pe dealul
Kolonos, stabilind locul în care trupele aliate și-au găsit sfârșitul (înainte se crezuse că dealul era unul mai
mic din apropierea zidului).[88]

Trecătoarea de la Termopile era în sfârșit deschisă pentru armata persană, cu prețul a 20.000 de victime în
rândul asiaticilor (după Herodot).[89] Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de
oameni (incluzându-i pe cei morți în primele două zile).[90] Herodot spune la un moment dat că 4.000 de
aliați au murit, dar presupunând că focienii care păzeau cărarea din munți n-au fost omorâți în timpul
bătăliei (așa cum tot el susține), asta însemna aproape toți grecii (după estimările lui Herodot), și acest
număr este probabil prea mare.[91]
 Urmări

Batalia de la Thermopyles (Jacques-Louis David)

După ce trupul lui Leonidas a fost recuperat de persani, Xerxes, într-un acces de furie, a ordonat tăierea
capului leșului și crucificarea trupului. Herodot remarcă faptul că acest tratament era neobișnuit pentru
persani, deoarece îi tratau pe războinicii viteji cu un respect deosebit (exemplul lui Pytheas, capturat în
largul insulei Skiathos înaintea bătăliei de la Artemisium este grăitor).[86][92] Pe de altă parte Xerxes era
cunoscut pentru furia sa - a ordonat ca apele mării din strâmtoarea Hellespont să fie biciuite pentru că nu îl
ascultau.[93] După plecarea persanilor, aliații și-au strâns morții și i-au înmormântat pe deal. După
terminarea invaziei persane, un leu de piatră a fost ridicat la Termopile în amintirea lui Leonidas.[94] Abia
după 40 de ani de la bătălie oasele lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou
înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ținut apoi în fiecare an în cinstea lui.[85][95]

Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o opreliște pentru persani, blocada instituită de flota aliată la
Artemisium nu mai avea nicio valoare. Bătălia de la Artemisium, desfășurată în același timp, ajunsese într-
un impas tactic, niciuna dintre părți nu reușea să-și adjudece victoria. Flota aliaților a reușit să se retragă în
siguranță în golful Saronic unde a ajutat la transbordarea restului de cetățeni atenieni pe insula Salamina.[83]

După Termopile, armata persană a început să prade și să incendieze orașele din Beoția care nu li se
predaseră, Plateea și Thespia înainte de a continua marșul către cetatea Atenei, care fusese deja evacuată.[96]
În acest timp, aliații (în marea majoritate peloponeziaci) se pregăteau să se apere în Istmul Corint, demolând
singurul drum care trecea pe acolo și construind un zid de-a latul acestuia.[97] La fel ca la Termopile, pentru
succesul acestei strategii era nevoie ca flota aliată să organizeze o blocadă care să oprească înaintarea
navelor persane prin golful Saronic, astfel încât trupele inamice să nu ocolească punctul defensiv organizat
de trupele de uscat și să fie debarcate direct în Peloponez.[98] Mai mult decât atât, Temistocle i-a convins pe
aliați să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea
Salamina, flota greacă a reușit să distrugă majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina care a însemnat
de fapt sfârșitul amenințării persane asupra Peloponezului.[99]

Temându-se că grecii ar putea ataca podurile de vase de peste Hellespont blocându-i astfel trupele în Europa,
Xerxes s-a retras cu grosul armatei în Asia.[100] A lăsat o armată anume aleasă sub comanda lui Mardonius
pentru a finaliza cucerirea în anul următor.[101] La insistențele Atenei, aliații peloponeziaci s-au pus de acord
într-un final să încerce să-l atragă pe Mardonius în luptă, și au pornit în marș spre Attica.[102] Mardonius s-a
retras în Beoția pentru a-i aduce pe greci în teren deschis, cele două părți întâlnindu-se până la urmă lângă
cetatea Plateea.[102] Acolo, în bătălia de la Plateea armata greacă a obținut o victorie decisivă, distrugând
mare parte din armata persană și încheind invazia Greciei.[102] În același timp, în bătălia navală de la
Mycale aliații au distrus practic și ce mai rămăsese din flota persană, astfel reducând pericolul unor invazii
ulterioare.[103]

Importanță
Bătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană, la care se fac nenumărate referințe
în cultura antică, mai recentă și chiar în cea contemporană. Occidentalii, cel puțin, îi laudă pe greci pentru
isprăvile lor în luptă.[104]

Cu toate acestea, în contextul mai larg al invaziei persane, bătălia a fost o înfrângere pentru aliați, mai mult
chiar, una cu urmări dezastruoase.[105] Pare limpede că strategia aliaților era să-i blocheze pe persani în loc
la Termopile și Artemisium;[60] oricare ar fi fost scopul lor, e puțin probabil că aveau de gând să cedeze
întreaga Beoție și Attica către persani.[60] Poziția grecilor la Termopile era aproape de netrecut, în ciuda
faptului că erau cu mult depășiți numeric.[83] Dacă ar fi reușit să țină strâmtoarea puțin mai mult timp, e
foarte posibil ca persanii să fie nevoiți să se retragă din lipsă de apă și provizii.[61] Din acest punct de
vedere, forțarea trecătorii a fost o victorie tactică și strategică (în ciuda pierderilor suferite).[83] Retragerea
cu succes a trupelor grecești nu poate fi considerată în nici un fel o victorie, deși a contribuit la ridicarea
moralului aliaților și a mai umbrit puțin din gloria perșilor.[83]

Există teoria conform căreia la Termopile, perșii ar fi obținut o victorie pirică[106][107], adică una în care
învingătorul suferă la fel de multe pierderi ca și învinsul. Herodot nu sugerează nicăieri argumente care să
susțină această teorie. Totodată, susținătorii acestei idei uită faptul că după victoria de la Termopile, perșii au
cucerit aproape întreaga Grecie,[108] și, un an mai târziu, încă duceau lupte în peninsulă.[109] Se mai
vehiculează ideea că bătălia de la Termopile a încetinit înaintarea perșilor, oferind timp flotei aliate să
pregătească bătălia de la Salamina. Având în vedere intervalul dintre bătăliile de la Termopile și Salamina
(aproximativ o lună), întârzierea provocată de aliați armatei persane nu mai este atât de semnificativă.[110]
Mai mult, această teorie ignoră faptul că armata aliată lupta în același timp și la Artemisium, suferind
pierderi și pe acea parte.[111]

Faima bătăliei vine așadar nu din efectul pe care l-a avut în sfârșitul efectiv al războiului, ci din modelul
moral pe care l-a oferit spre inspirație lumii întregi.[110][112] Confruntarea de la Termopile a rămas în istorie
datorită eroismului ariergărzii, care, deși condamnată la moarte sigură, a rămas pe poziții.[104] Lupta a mai
fost interpretată și ca o confruntare între bărbați liberi, apărându-și țara și libertatea, și armata imperială
persană, cu mulți soldați obligați să lupte pentru despot. Deși această paradigmă este o generalizare forțată
(există o sumedenie de contraexemple), mulți comentatori au folosit lupta ca o ilustrare a acestui
concept.[60]

Deși bătălia nu a fost decisivă în contextul invaziei persane, are o importanță și din punct de vedere militar,
luând în considerare primele două zile ale confruntării. Reușita apărătorilor este folosită pentru a
exemplifica avantajele pe care le oferă antrenamentul, echipamentul și folosirea corectă a terenului.[113]

Moștenire

Monumente
Mai multe monumente au fost ridicate pe locul bătăliei antice.

Epitaful lui Simonides

Simonides a compus o epigramă celebră, care a fost

gravată ca epitaf pe o piatră comemorativă instalată pe
vârful tumulului funerar al spartanilor la Termopile, pe
același deal pe care ultimii dintre ei au murit. Piatra
originală nu a fost păstrată, dar epitaful a fost gravat pe
o nouă piatră instalată în 1955. Textul, așa cum îl
reproduce Herodot este:

Ō ksein', angellein Lakedaimoniois hoti tēide

keimetha tois keinōn rhēmasi peithomenoi.

Această mostră a liricii grecești antice are forma unui Epitaful cu epigrama lui Simonides
cuplet elegiac. O traducere:

Străine ce treci pe aici, te du și vestește la Sparta:

Morți noi zacem după ce legilor ei ne-am supus.[114]

Monumentul lui Leonidas

La locul bătăliei mai există un monument modern, numit „monumentul lui Leonidas” în onoarea regelui
spartan. Este compus dintr-o statuie de bronz a lui Leonidas, înscrisă doar cu replica „Μολών λαβέ” („Vino
și ia-le!”). Metopa de sub statuie înfățișează scene din bătălie. Cele două statui din stânga și dreapta
monumentului reprezintă râul Eurotas și muntele Tayget, faimoase repere ale Spartei.

Monumentul thespienilor

În 1997, un al doilea monument a fost dezvelit oficial de guvernul grec, dedicat celor 700 de thespieni care
au luptat alături de spartani. Monumentul este cioplit în marmură și este alcătuit dintr-o statuie de bronz
reprezentându-l pe zeul Eros, venerat în Thespia antică. Pe piedestal, o inscripție: „În memoria celor 700 de
thespieni”.

O placă aflată sub statuie explică simbolismul acesteia:

Figura masculină fără cap reprezintă sacrificiul anonim al celor 700 de thespieni
Pieptul lat reprezintă lupta, cavalerismul, puterea și curajul
Aripa întinsă reprezintă victoria, gloria, sufletul, spiritul și libertatea
Aripa ruptă reprezintă sacrificiul voluntar și moartea
Trupul gol îl reprezintă pe Eros, cel mai important zeu al vechilor thespieni, zeul creației, al
frumuseții și vieții.

Acest monument este amplasat lângă cel al spartanilor.

Legende asociate cu bătălia

Descrierea luptei, aparținând lui Herodot, conține o mulțime de întâmplări apocrife și schimburi de replici
între cele două părți, pe lângă evenimentele istorice principale. Aceste informații nu sunt, bineînțeles,
verificabile, dar formează o parte integrală a legendei bătăliei. Multe dintre ele sunt exemple relevante ale
discursului (și spiritului) laconic al spartanilor.

Astfel, Plutarh amintește în lucrarea sa Vorbe ale femeilor spartane că soția lui Leonidas, Gorgo, l-a întrebat
ce să facă dacă el nu s-ar întoarce. Leonidas i-a răspuns "Mărită-te cu un om bun și fă-i copii buni".[115]

Se spune că, ajunși la Termopile, perșii au trimis un cercetaș călare în recunoaștere. Grecii l-au lăsat să se
apropie de tabăra lor, să-i observe și să se întoarcă. Când iscoada i-a raportat lui Xerxes mărimea oștii
grecești și faptul că spartanii făceau gimnastică de înviorare și-și pieptănau pletele, regele persan a râs la
aflarea acestor informații. El i-a cerut sfatul lui Demaratus, un rege spartan exilat din suita sa, care l-a
informat că spartanii se pregăteau de luptă, și că le era în obicei să-și împodobească părul atunci când urmau
să-și riște viețile. Demaratus i-a numit "cei mai viteji dintre greci" și l-a avertizat pe Marele Rege că
spartanii aveau de gând să lupte pentru a apăra trecătoarea. Spartanul i-a reamintit lui Xerxes că încercase
să-i atragă atenția asupra neamului său încă de la începutul campaniei împotriva grecilor, dar nu fusese luat
în serios. A mai adăugat că daca Xerxes i-ar fi învins vreodată pe toți spartanii, nici un alt popor din lume nu
i s-ar mai fi opus.[116]

Herodot povestește de asemenea primirea unei solii persane de către Leonidas. Solul i-a spus regelui spartan
că Xerxes îi va oferi toată Grecia dacă ar trece de partea sa. Leonidas i-a răspuns: "Dacă ai ști care sunt cu
adevărat lucrurile nobile în viață, nu m-ai ispiti cu dorințe asupra averilor altora; ci eu mai degrabă mor
pentru Grecia decât să fiu singurul domn asupra neamului meu".[117] Persanul i-a cerut atunci să-și depună
armele, la care Leonidas i-a dat faimosul răspuns "Vino și ia-le!".[118]

Astfel de replici laconice și încrezute au contribuit fără îndoială la ridicarea moralului grecilor. Herodot scrie
că atunci când Dienekes, un soldat spartan, a aflat că perșii sunt atât de mulți încât săgețile lor ar acoperi
lumina soarelui, a răspuns netulburat "Cu atât mai bine, ne vom bate la umbră".[119]

După luptă, Xerxes a vrut să afle scopul grecilor (mirat probabil pentru că avuseseră atât de puțini oameni)
și a cerut ca niște dezertori arcadieni să fie interogați în fața sa. Aceștia i-au răspuns că toți ceilalți bărbați
participau la Jocurile Olimpice. Întrebați fiind care era răsplata câștigătorului, răspunsul a fost "o coroană
din ramuri de măslin". Auzind aceasta, Tigranes, un general persan a exclamat: "Pe toți zeii, Mardonius, ce
fel de bărbați sunt aceștia pe care ne-ai pus să-i înfruntăm? Ei nu se luptă pentru bani, ci pentru gloria
victoriei!"[120]

Note
1. ^ Lemprière, p. 10
2. ^ Greswell, p.374
3. ^ a b Herodot VII, 186 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.186)
4. ^ a b c d Ctesias, Persica (http://www.livius.org/ct-cz/ctesias/photius_persica2.html)
5. ^ Herodot VIII, 25 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.25)
6. ^ Herodot VIII, 24 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.24)
7. ^ a b Holland, pp. xvi-xvii.
8. ^ Thucydides, History of the Peloponnesian War, d.ex. I, 22 (http://www.perseus.tufts.edu/hopp
er/text?doc=Thuc.+1.22)
9. ^ a b Finley, p. 15.
10. ^ Holland, p.xxiv.
11. ^ a b Holland, p. 377.
12. ^ Fehling, pp. 1-277.
13. ^ Diodorus XI, 28–34 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Diod.+11.28),
14. ^ Notă la Herodot IX, 81 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+9.81)
15. ^ a b Holland, pp. 47-55
16. ^ a b Holland, p203
17. ^ Herodot V, 105 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+5.105)
18. ^ a b Holland, 171-178
19. ^ Herodot VI, 44 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+6.44.1)
20. ^ a b Holland, pp178-179
21. ^ Herodot VII, 133 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.133.1)
22. ^ Herodot VI, 101 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+6.100.1)
23. ^ Herodot VI, 113 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+6.113)
24. ^ Holland, p206
25. ^ a b Holland, pp208-211
26. ^ a b Holland, pp213-214
27. ^ VII, 35 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.35.1)
28. ^ Holland, p217-223
29. ^ Herodot VII, 32 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.32.1)
30. ^ Herodot VII, 145 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.145.1)
31. ^ Holland, p226
32. ^ a b Holland, pp248–249
33. ^ Herodot VII, 173 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.173.1)
34. ^ Holland, pp255-257
35. ^ Herodot VIII, 40 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.40.1)
36. ^ Holland, pp255-256
37. ^ a b Herodot VII, 206 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.206.1)
38. ^ a b c Holland, pp258-259.
39. ^ a b Herodot VII, 205 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.205.1)
40. ^ a b c d Herodot, VII, 202 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.202.1)
41. ^ a b Herodot VIII, 201 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.201.1)
42. ^ a b Holland, pp262-264
43. ^ Holland, pp269-270
44. ^ a b c Herodot VII, 207 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.207.1)
45. ^ Holland, pp270-271
46. ^ Plutarch, Apophthegmata Laconica, zicerea 11
47. ^ a b Herodotus VII, 210 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.210.1)
48. ^ Holland, p237
49. ^ Holland, p394
50. ^ de Souza, p41
51. ^ Herodot VII, 203 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.203.1)
52. ^ a b c Diodorus Siculus XI, 4 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Diod.+11.4)
53. ^ a b c d Macan, notă la Herodot VIII, 25
54. ^ a b Herodot VII, 228 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.228.1)
55. ^ Herodot VIII, 25 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.25.1)
56. ^ Pausanias X, 20 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Paus.+10.20.1)
57. ^ a b Green, p140
58. ^ Bradford, p106
59. ^ Bury, pp271–282
60. ^ a b c d e f g Lazenby, pp248–253
61. ^ a b c Holland, pp285-287
62. ^ Holland, p 288
63. ^ a b Herodot VII, 176 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.176.1)
64. ^ Dore, pp285–286
65. ^ Herodot VII, 210 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.210.1)
66. ^ Diodorus Siculus XI, 6 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Diod.+11.6.1)
67. ^ Herodot VII, 208 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.208.1)
68. ^ a b c Herodot VII, 223 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.223.1)
69. ^ a b c Diodorus Siculus XI, 7 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Diod.+11.7.1)
70. ^ Holland, p274
71. ^ a b c d Herodot VII, 211 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.211.1)
72. ^ Herodot VII, 204 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.208.1)
73. ^ a b c Herodot VII, 212 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.212.1)
74. ^ a b Herodot VII, 213 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.213.1)
75. ^ Herodotus VII, 215 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.215.1)
76. ^ Green (2006), p59
77. ^ Herodot VII, 217 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.217.1)
78. ^ a b c d Herodot VII, 218 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.218.1)
79. ^ a b c d Holland, p291–293
80. ^ a b c Herodot VII, 219 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.219.1)
81. ^ Herodot VII, 222 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.222.1)
82. ^ a b c d e f g h Lazenby, pp144–145
83. ^ a b c d e f Holland, p294
84. ^ Lazenby, pp259–260
85. ^ a b c d Herodot VII, 224 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.224.1)
86. ^ a b c d e Herodot VII, 225 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.225.1)
87. ^ Herodot VII 233 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.233.1)
88. ^ Crawford, p302
89. ^ Herodot VIII, 24 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.23.1)
90. ^ Holland, p397
91. ^ Lazenby, p148
92. ^ Herodot VII, 181 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.181.1)
93. ^ Herodot VII, 35 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.35.1)
94. ^ Herodot VII, 238 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.238.1)
95. ^ Pausanias III, 14 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Paus.+3.14)
96. ^ Herodot VIII, 50 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.49.1)
97. ^ Herodot VIII, 71 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.72.1)
98. ^ Holland, pp299–303
99. ^ Holland, pp327–334
00. ^ Herodot VIII, 97 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.97.1)
01. ^ Holland, p327–329
02. ^ a b c Holland, pp338–341
03. ^ Holland, p357–359
04. ^ a b Holland, p. xviii.
05. ^ Lazenby, p. 151.
06. ^ Tung & Tung, p. 239.
07. ^ Marozzi, p. 74.
08. ^ Cawkwell, pp. 105–106
09. ^ Herodot IX, 1 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+9.1.1)
10. ^ a b „Greco-Persian Wars: Battle of Thermopylae” (http://www.historynet.com/greco-persian-w
ars-battle-of-thermopylae.htm/6). HistoryNet. Accesat în 27 martie 2009.
11. ^ Herodot VIII, 1–19 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.1.1)
12. ^ Lazenby, p150
13. ^ Eikenberry, 1996
14. ^ Gabriel Tudor, revista „Magazin” (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7098/18/)
15. ^ Plutarch, Moralia, 240, zicerea 6
16. ^ Herodot VII, 209 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.209.1)
17. ^ Plutarh, Moralia, 225, zicerea 10
18. ^ Plutarh, Apophthegmata Laconica, zicerea 11.
19. ^ Herodot VII, 226 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+7.226.1)
20. ^ Herodot VIII, 26 (http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+8.26.1)

Bibliografie
Chamoux, François (1985). Civilizația greacă. Ed. Meridiane, București.
en Fehling, D. (1989). Herodotus and His "Sources": Citation, Invention, and Narrative Art.
Translated by J.G. Howie. Arca Classical and Medieval Texts, Papers, and Monographs, 21.
Leeds: Francis Cairns.
en Finley, Moses (1972). „Introduction”. Thucydides - History of the Peloponesian War
(translated by Rex Warner). Penguin. ISBN 0140440399.
en Green, Peter (1996). The Greco-Persian Wars. University of California Press, ISBN 0-520-
20313-5.
Greswell, Edward (1827). Origines kalendariæ Hellenicæ. E. Duychinck, Collin & co.
en Herodotus, The Histories, A. D. Godley (editor), Perseus online version (http://www.perseu
s.tufts.edu/hopper/text?doc=Hdt.+toc&redirect=true)
en Holland, Tom (2006). Persian Fire. The First World Empire and the Battle for the West.
New York: Doubleday. ISBN 0385513119.
en Lemprière, John (1862). A classical dictionary.
Piatkowski, A. (1998). O istorie a Greciei antice. Ed. Albatros, București.

Legături externe
 Adevărul despre Termopile (http://www.descopera.ro/cultura/2406910-adevarul-despre-termopi
le), 22 februarie 2008, Adrian Nicolae, Descoperă

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bătălia_de_la_Termopile&oldid=13142218

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 noiembrie 2019, ora 09:02.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.