Ovidiu Vuia † 2002

Lumea antică pe pragul prăbuşirii

Repruducere Manuscris (operă postumă)
Vol. III

Tipărit, corectura, procesarea şi computerisată aparţine

www.editura Rita Vuia 2010
(scusa greşeală dactilo)
 25. Dialogurile hetairelor

În această compoziţie Lucian ţine să ţese pe panoplia unei sensibilităţi aproape

femenine, crează o atmosferă vaporoasă aş zice chiar blondă în stilul picturilor lui
Watteau, încărcată cu tristeţea şi senzualitatea cuvenită din Imbarcarea spre Citera
cum de fapt se pregăteşte dar nu va avea loc niciodată, după sunetul lui Nevermore
scos de Corbul lui Edgar Allan Poe, vis pudrat cu polenul trandafirilor înrouraţi de
lacrimile scurse pe morminte proaspete.

Wieland ne dă o lungă explicaţie privind noţiunea de hetairă şi abia reuşeşte, cu

grija lui de a păstra decenţa puritanului la modă, să ne transmită o vagă idee, mai
palidă şi mai nedesluşită decât o umbră.

Hetaira era în primul rând o curtezană, femeia iubirii comune închinată lui Venus
Pandemos, numai că se vindea doar unora şi nu pe puţini bani deci în general,
propagau ca eroinele lui Aristofan amorul liber şi emanciparea femeii de sub jugul
necruţător al bărbatului. Dar nu toate reprezentau pe maniferele de lux din secolul
nostru, multe se vor fi găsit cu fire şi caracter deosebit, instruite să practice şi
dragostea ideală a lui Venus Urania, cel puţin teoretic dacă practic lucrurile nu se
arătau atât de uşor de realizat. Dintre ele se vor revolta mai târziu eroinele lui
Alexandru Dumas-tatăl, Traviata lui Verdi sau Manon Lescaut de Prevost cu mult
spirit de sacrificiu şi dăruire.

Dar la vechii Greci eroismul acestora din urmă nu era căutat în mod special,
fiindcă în cele dintâi hetairele nu erau exilate din sânul societăţii lor ci chiar din
contră singurele cu drept de a participa la adunările bărbaţilor unde soţiile acestora
nu aveau acces, trebuiau să rămână acasă să-şi vadă de treburile gospodăriei şi de
copii.

Aşa dar hetaira se bucura la fel ca efebul de un privelegiu deosebit, făcea parte din
pătura cea mai activă a cetăţii, poziţia ei impunea dreptul deloc umilitor, de-a fi
întreţinută, aşa cum se întâmpla cu un artist sau un poet. Pentru a pătrunde rolul lor
în epoca antichităţii se cere să ne transpunem în concepţia de atunci, să ieşim
neapărat din cea a noastră. Deoarece hetaira devenea totodată membra ospeţelor
ideale ca Sympozionul lui Platon, deci cele corespondeau şi preotesei Diotima din
Mantineea, învăţătoare lui Socrate asupra iubirii, deci ca o slujitoare la un ritual
sau ceremonie sacră. Profilul ei se găseşte foarte bine exprimat în tabloul Amorul
profan şi sacru de Tiţian, idealitate şi pasiune într'o singură persoană cum e şi Flora
carnală a pictorului veneţian.

Deci hetaira de talia Aspasiei, şi nu era singura, viitoarea iubită şi soţie a lui
Pericle, se cerea a fi cultivată în spirit ca şi în trup, tipul va fi repetat în persoana
doamnei Recamier pictată stând pe sofaua rococo în pictura lui David sau al mai
intelectualizatelor Mme de Sevigny, Mme de Stael sau al emencipatei cu numele
bărbătesc, Georges Sand.

Dialogurile lui Lucian urmăresc să ne redea cu deosebită gingăşie şi puritatea

acelui "Honny soit qui mal y pense", modalidăţile surprinse în posturile cele mai
diverse ale modului de-a fi al curtezanelor numite hetaire.

Dar să începem analiza noastră.

I. Glycera şi Thais
Glycera o întreabă pe prietena sa dacă îşi mai aminteşte de căpitanul akarnanian,
cel ce o întreţinuse pe Abroton, apoi se îndrăgostise de ea. Era un ofiţer frumos,
îmbrăcat în uniformă roşie, oare îl purise uită? Thais îl ştia foarte bine decân cu
câţiva ani mai înainte la sărbătoarea lui Ceres s'a distrat cu ele. Dar să aibe din
cauza lui ceva pe inimă. Thais i se plânge că cea mai neruşinată dintre creaturi,
Gorgona, ca şi când i-ar fi amică nu s'a lăsat până nu i l-a furat.

Tema deci este profesională, vânătoarea de bărbaţi şi concurenţa dură, ca cea din
selecţia sexuală preconizată a exista în instinctele animalului de naturalistil
Darwin.

Thais recunoaşte că aşaceva este penibil dar nu cu totul neobişnuit (în meseria
hatairei adăogăn noi cu precauţia necesară, ca să-l secondăm şi pe scoliastul
Wieland), doar şi ea făcuse acelaşi lucru faţă de prietena Abroton, i-a luat iubitul
fără nici un pic de remuşcare.
Şi-apoi continuă cu bârfa de rigoare demonstrând că din acest punct de vedere
femeia se păstrează intactă, de parcă nu ar fi trecut secolele peste ea. Thais se
întreabă ce-o fi găsit frumosul căpitan la Gorgona, se poate că de când nu-l
întâlnise să fi ajuns orb de tot că altfel ar fi trebuit să vadă că noua lui iubită este
aproape cheală, puţinul păr ce-l porneşte la jumătate de cot de la frunte, are buzele
palide ca de plump, nasul lung şi pe gât i se pot număra toate vinele. Ca s'o mai
îndulcească totuşi îi găseşte şi unele calităţi în statura bine desvoltată, mersul drept
şi că are în zâmbet ceva fermecător.

Glycera parcă surdă la cuvintele interlocuitoarei sale, ca şi căzută din cerul

necazului încearcă să o lămurească, tot atât şi pe ea, sau mai ales pe ea, că
frumosul căpitan nu s'a putut îndrăgosti de frumuseţea ei. Aici glăsuieşte mândria
femeii rănite, explicaţia o găseşte la mama lui Gorgona, cunoscută vrăjitoare din
Tesalia, de meseria acestora am mai auzit la Lucian şi în viitor în Faustul lui
Goethe, ele îl vor îndemna să aşeze acţiunea nopţii walpurgice clasice pe
meleagurile tesalice. Mama Chrysarion posedă formule magice şi este în stare să
coboare cu ele luna de pe bolta cerului, unii spun că şi poate să zboare noaptea.
Cine ştie ce i-a făcut bătrâna bărbatului, i-a fi dat vreo băutură vrăjită astfel că
acuma pot amândouă să-l jumulească până la piele.

Se relevă în recuzita vrăjitoarei din Tesalia băutura, mai bine zis filtrul făcător de
minuni, au băut din el sau vor bea, Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda, puterea
legăturii dintre îndrăgostiţi nu poate fi explicată decât prin intervenţia puterilor
supranaturale. În cazul dat Glycera caută să explice cum s'a întâmplat orbirea
căpitanului că altfel la omul descântat aşa ceva nu-i posibil.

Cu toate acestea Thais la urmă înţeleaptă, îi dă sfatul să-şi găsească la rândul ei pe

un altul să-l jumulească, pe frumosul căpitan să-l lase să meargă pe drumul său.

Iată deci prezentată meseria de hetairă, practicante ale iubirii ca izvor de câştig
bunde tot, dar fascinaţia nu-i unică la ea se mai adaogă, cum se cere şi forţele
oculte ale magiei, înlocuite în timpurile moderne prin noţiunea subconştientului
freudian, considerat drept o mare răscolită de furtuna năpraznică a patimilor.

Dialogul respectiv mişcă prin profunda lui sinceritate, autorul creează genul scurt
al schiţei în care prin câteva trăsături reuşeşte să desvăluie sufletul femeii, mai
bogat ca un univers. Tocmai simplitatea procedeului îi dă o neasemuită măreţie,
posedată şi de caricaturistul genial Daumier sau de mai blândul Spitzweg, cele
două femei rămân ca tipuri stabile uneori scăpate în descrierile laborioase ale
romanului fluviu.

Resursele artistului Lucian din Samosata par să fie inepuizabile, sufletul său se
adapă la izvoarele nesecate ale Parnasului veşnic, primăvara lor nu cunoaşte
moartea exact ca cei de pe aleile Câmpiilor Elizee.

II. Myrto, Pamphilus, Doris

Myrto îl întreabă pe Pamphilus dacă se va însura sau poate că este deja încurat cu
fata armatorului Philo şi că deci a uitat toate jurămintele ce i le-a făcut cât şi
lacrimile vărsate. Sărmana Myrto cea mică este uitată pe când ea este gravidă în
luna opta. Deci asta e tot ce-a mai rămas din iubirea lui, ea cu burta mare va naşte
un copil, lucru deosebit de copromiţător mai ales pentru meseria ei. Ar putea ca să
lepede bietul viermişor (Wieland scrie că acest lucru era permis la Greci întocmai
cala Chinezi), dar nu se poate hotărâ mai ales la gândul că ar putea un băiat. L-ar
numi Pamphilus şi ar reprezenta singura consolare a iubirii ei nefericite. Când va fi
mare copilul îl va căuta şi îi va imputa modul crud cu care i-a tratat mama.

Din acelaş impuls al femeii rănite dar mândre îl asigură că nu-i învidiază mireasa
din cauza frumuseţii ei. O văzuse la sărbătoarea Thesmophorelor cu mama ei pe
atunci nici minte nu i-ar fi trecut că pentru ea o s'o părăsească Pamphilus al ei.
(Thesmophore = sărbătoare dedicată zeiţei Demeter, Aristofan ar o piesă cu acest
subiect.) Dar nu ar face rău dacă întâi s'ar uita la faţa ei, înainte de a oficializa
legătura dintre ei, să se uite la ochii ea de culoarea apei aşezaţi încruciş. Dacă l-a
văzut pe Philo şi îi cunoaşte modrul atunci e de prisos să-i mai cerceteze copila.

Pamphilus protestează şi o întreabă pe Myrto a lui cea mică, oare cât va mai fi
obligat să-i audă reproşurile în legătură cu nu ştie ce fată de corăbier privind o
închipuită nuntă. Ştie el ceva despre o mireasă dacă-i frumoasă sau priveşte în
cruciş? Sau dacă Philo cel chel are o fată de măritat sau nu? Dealtfel el e supărat cu
tatăl său, nu de mult au stat în faţa judecătorului. Era dator cu o mie de taleri şi nu
vroia să-i plătească, cu multă greutate primise banii chiar dacă nu toţi cum l-a
încunoştiinţat tatăl său. Căci dacă ar voi să se însoare ar înconura-o el pe vara sa
Base, fiica lui Demeas, acesta în anii trecuţii mare comandant pentru una ca fata
corăbierului Philo? Să-i spună cine i-a băgat în cap astfel de bazaconii sau
gărgăunii şi i-a provocat singurăca astfel gelozia ei să aibe cu ce să-şi piardă timpul
muşcând în jurul ei? Deci Pamphilus nu se însoară, zice Myrto. De data aceasta
bărbatul nu o cruţă deloc. O fi înebunit sau a gustat prea mult din sticlă deşi ieri o
întâlnise trează de tot.

Myrto povesteşte cum a trimis-o pe sclava Doris să-i cumpere cele trebuincioase
pentru naştere şi să-i pună un legământ Lucinei când pe drum o întâlneşte pe
Lesbia (Wieland scrie că sclavele purtau numele ţării de origine, Lesbia era din
Lesbos, Doris corespundea peisagiului, Lydia de la Lydia), dar fata era de faţă aşa
că putea să relateze cele ce i s'au întâmplat.

Doris se jură să moară dacă a minţit cu ceva. În faţa primăriei o întâlnise pe Lesbia
şi aceasta cu un zâmbet ironic i-a spus că Pamphilus se însoară cu fata lui Philo.
Fiindcă nu crezuse vorbele ei o duse până pe străduţă unde locuia Pamphilus şi o
rugă să se uite şi să vadă peste tot atârnând cununi de flori, o mulţime de oameni şi
un cor cum cântă cu flautiste lidul miresei de nuntă.

Pamphilus le lămureşte că nu a minţit nici Lesbia şi bine a văzut Doris, dar nu-i
vorba de el ci de un vecin al său cum i-a spus mamă-sa seara când s'a întors acasă
că în vecini Chermides, un tânăr cam de vârsta lui o ia de nevastă pe vecinei
Aristaneta. Dacă nu-l cred poate Doris încăodată să meargă pe strada lui şi nu
numai să privească în stradă dar să se uite şi la poartă ca să constate că nu-i a lor ci
a vecinului.

Myrto îi mulţumeşte că i-a salvat viaţa că ea nu ar fi rezistat să se ştie părăsită şi

s'ar fi spânzurat, dar Pamphilus o linişteşte că totul este în ordine doar i-ar lipsi o
doagă dacă ar uita-i pe Myrto tocmai în momentul când ea e gata să-l facă tată.

Din acest dialog aflăm că hetaira, ca femeie putea să aibe un copil fără să fie
neapărat căsătorită cu un bărbat, aşa erau pe atunci obiceiurile la greci altele ca în
societatea burgheză din secolul XIII şi al XIX-lea mult mai severă în moravurile ei.

În acest concept hetaira greacă se apropie mai mult de femeia emancipată de astăzi,
o Noră de Ibsen mult superioară prejudecăţilor privind dezonoarea socială, cărora
le-a căzut victimă tolstoiana Ana Karenina.
În dialogul de mai sus curtezana Myrto iubeşte până la ultimul sacrificiu, gata să-l
aducă nu altfel ca figurile marilor eroine romantice ca Manon Lescaut sau Violeta
Valery, nici chiar Balzac nu a putut trece indiferent pe lângă ele astfel că a scris
cronica măreţiei şi decadenţei curtezanelor din secolul său.

III. Philinna şi mama sa

Mama o mustră pe fiica ei Philinna pentru comportatrea din seara trecută când la
ospăţ după ce băuse cam mult (deci se întâmpla şi aşa ceva în viaţă astfel de dame)
îl lăsase pe Diphilus ca în văzul tuturor să-l sărute şi să-l îmbrăţişeze pe Lamptias
astfel că sărmanul Diphilus care-i povestise toate cu lacrimile în ochi, era să moară
de supărare. Şi-o fi pierdut mintea că mai apoi nici nu a vrut să se culce cu el ci s'a
trântit pe o sofa unde singură a cântat toată noaptea numai să-i facă lui în necaz.
Este asta o purtare, incheie întrebător mama.

Philinna crede că desigur băiatul nu i-a spus cum s'a purtat el la rândul său, a lăsat-
o să şadă la o parte în timp ce el se întreţinea cu Thais, prietena lui Lamprias, de
parcă ar fi fost singuri pe lume. Când îi făcu semn să nu o neglijeze numai că văzu
cum o strânge pe Thais şi o sărută cu atâta patimă încât se părea că buzele lor nici
nu se vor putea despărţi. Philinna plânse de necaz dar lacrimile ei îl predispură
într'atâta că începuse să-i şoptească ceva la urechea Thaisei, probabil îi vorbise de
ea fiindcă cealaltă o privi zâmbind. După ce apăru Lambrias, terminară să se mai
sărute şi se aşezară la masă, Philinna lângă Diphilus. Thais se porni să danseze şi
fiindcă rochia îi era de-asupra fluerelor îşi arăta cu mândrie picioarele frumoase.
După ce reveni Lamprias nu scoase niciun cuvânt pe când Diphilus nu mai
contenea să o laude ce frumos dansează, ce exact ţine tactul, cât de amornic îşi
potriveşte mişcările muzicii, ce frumos picior are şi multe astfel de complimente.
Pe scurt ai fi crezut că era vorba de Sosandra a lui Kalamis (o celebră coloană) şi
nu de Thais pe care o cunoştea de la baie unde se scăldau des împreună. Parcă
insăşi Thais obocită de atâtea bezele, propuse să-i mai ieie alta locul dacă nu-i va fi
ruşine să-şi arate picioarele prea subţiri, provocare ce nu putea fi trecută cu
vederea. Putea Philinna să veadă liniştit cum Thais devine regina ospăţului? Aşa
începu să danseze primind multe aplauze, numai Diphilus şedea singur pe perini,
plictisit privea în tavan, până în sfârşit obosită se opri din dans. Astfel că îl
îmbrăţişă pe Lamprias numai ca să-i facă în ciusă, să-l scoată din sărite. Şi apoi, o
completează mama, ca să fie pe deaintregul răzbunată nu s'a culcat cu el deşi el îi
jura în lacrimi iubire şi fidelitate. Dar îi aminteşte fetei că nu uite că ele sunt sărace
ori a uitat câte au mai primit de la Diphilus că nu ştia din ce ar fi trăit în iarna
trecută de nu le-ar fi dăruit Venus acest prieten mărinimos. Cum şi pentru asta, zice
Philinna, să se lease umilită şi să sufere toate jignirile din partea sa? Mama cu
înţelepciunea ei practică o sfătuieşte să-şi arate mânia dar să pună stavilă
sensibilităţii ei. Ar trebui să ştie că iubiţii chiar plecaţi nu întărzie să se întoarcă ţi
încă co tot regretul de-a fi greşit. S'ar părea ca fiica ei să fie prea prea strictă cu
oamenii şi ar fi de nevoie să aibă grijă să nu întindă coardele până s'or rupe.

Dialogul dintre mamă şi fiică, este lipsit de rolul moralizator al părintelui Polonius
către fiul său Laerte sau din sfaturile lui Neagoe adresat pruncului său iubit,
Teodosie. Din contră, cu multă ironia lucianescă, ni se desvăluie "etica" sui
generis, cel puţin pe lista codurilor scrise, a matroanei. Parcă văduvită de orice
simţ matern, vede în fiica ei un simplu mijloc de câştig, nu altfel ca atâtea doamne
"respectabile, conducătoare de bordele din repertoriul cinicului Guy de
Maupassant. Tonul este căldicel şi sentimental, împrăştie arome de budoar cu efect
afrodisiac, în dosul lor orice efect criminal se avaporă sub forma unui putti inocent
coborât din adra lui Correggio, dacă nu i-am vedea săgeata în mână am uita că este
Cupidon, micul zeu căruia nu-i milă, cum zice Eminescu să dea toate vălurile la o
parte, şi să ne delecteze cu trupul gol, îmbietor al lui Venus Anadyomene o
întrupare a Venerei lumeşti. Contemporanul nostru Rimbaud îi descoperă pe anus,
de ce tocmai acolo nu-i greu de ghicit după aventura sa cu Paul Verlaine, un şancru
respingător.

Dar fiindcă ne-am prea îndepărtat de ka subiect să ne întoarcem telegarii de unde

am pornit şi să continuăm cu al patrulea dialog dintre
 IV Melissa, Bacchis
Melissa îi cere lui Bacchis să-i recomande una dintre femeile bătrâne care la fel ca
cele din Tesalia (leitmotivul vrăjitoarelor din Tesalia apare din nou în concertul
simfonic al orchestrei dirijate de Lucian din Samosata) să ştie prin formule magice
să facă dintr'o persoană ce urăşte una plină de iubire. Dacă ar duce-o la una şi-ar da
toată garderoba şi toate bijuteriile (se vede că averea curtizanelor a rămas
neschimbată de trecerea anilor) nu mai ca să-l mai întoarcă la ea pe Charinus, iar
acesta în acelaş timp că o urască pe iubita lui Simmiche întocmai cum o urăşte pe
ea în momentul de faţă.

Bacchis nu poate să creadă că iubitul Charinus nu-i mai cu ea ci aparţine

Simmichei, doar din cauza ei s'a certat cu familia pentru că a refuzat să se însoare
cu o fată bogată ce i-ar fi dus cinci talanţi zestre. Doar toate acestea le-a auzit chiar
din gura Melissei.

Acele vremuri au trecut, oftează Melissa. Astăti e a cincea zi că nu l-a mai văzut şi
el îşi petrece serile cu Simmiche la prietenul său Pammanes. Cauza nici ea nu prea
o cunoaşte. Deunăzi când sosi de la Pireu, unde incasă o datorie pentru tatăl său,
Melissa se grăbi să-i iasă în cale ca de obiceiu cu braţele deschise dar el o respinse
şi fără să o privească îi porunci să plece la marinarul Hermotimus aşa cum stau
numele lor scris pe toate zidurile chiar şi pe un monument de paradă publică.
Melissa nu înţelese nimica şi îi spuse asta lui Cherinus dar el nu-i mi adresă o
vorbă, refuză să mănânce şi pe sofa s'a culcat întorcându-i spatele. A încercat fata
să şi-l apropie dar totul fu în zadar bărbatul a ameninţat-o că dacă nu-i dă pace se
scaolă şi pleacă în dric de noapte.

Curios din toată întâmplarea era că Melissa nu cunoştea pe nici un Hermotimus. A

doua zi trimise pe sclavele ei să vadă despre ce este vorba şi ele găsiră pe o poartă
scris: Melissa iubeşte pe marinarul Hermotimus şi mai mare de desubt,
Hermotimul, marinarul iubeşte pe Melissa.

Bacchis e sigură că e vorba de o glumă săvârsită de unul din tinerii ce nu au

altăceva mai bin de făcut. Au vrut să-l necăjească pe Charinus, vestit prin gelozia
sa şi ca un copil a crezut farsa fără să mai cerceteza ceva. Cum îl va vedea îi va
şopti ea un cuvânt în ureche doar este atât de lipsit de experenţă cu barbă de lapte.
Melissa nu prevede cum l-ar putea întâlni când Charinus ată ascuns cu Simmiche
toată ziua şi părinţii îl caută tot la ea nu ştiu unde se află. Cel mai bine ar fi dacă i-
ar face rost de o femeie bătrână cum i-a vorbit la început, una din acestea ar ajuta-o
într'o clipită.

Bacchis cunoaşte o vrăjitoare destoinică, din ţara dirienilor, o femeie destul de

simplă dar care i l-a întors pe Phanias plecat de la ea cam din aceleaşi cauze, după
un răstimp de patru luni. Deja ea renunţase să mai spere când descântecele şi-au
arătat efectul.

Bacchis îşi aminteşte procedeul vrăjitoarei. mulţumită de altfel cu o plată de patru

gologani şi o bucată de păine. Urmează descrierea ritualului magic întrebuinţat
până mai ieri pe la sate: Mai trebuie să i se dea o porţie de sare, şapte oboli, ceva
tămâie şi o făclie. Toate astea le ia în mâinile ei şi mai cere un pahar plin cu vin de
miere, băut pe loc. Din partea bărbatului cere câteva bucăţi din hainele sale sau
pantofi ori cel puţin anumite fire de păr, ori de nu altăceva ce ai la îndemână.

Melissa posedă pantofii iubitului. Apoi Bachhis îşi aminteşte că vrăjitoarea a agăţat
pantofii într'un cui, i-a afumat cu tămâie şi după ce-a aruncat sare în flăcări i-a
pronunţat numele ei şi al lui împreună. Pe urmă scoase o depănătoare din sân şi o
învârti cu mare iuţeală în timp ce bolborosea o mulţime de cuvinte necunoscute. La
scurt timp după ce-a terminat Phanias s'a întors la ea şi nu i-a mai dat atenţie lui
Phoebis, amanta lui de până atunci aşa de puternică era acţiunea vrăjitoriei. Şi ca
să-l strice de tot cu Phobis i-a mai dat sfatul să calce pe urmele paşilor ei cu
piciorul drept pe piciorul stăng şi că nurnure: acuma sunt eu peste tine şi tu eşti sub
mine!

Melissa o roagă pe Becchis să-i aducă îndată vrăjitoarea siriană iar Acis sclava să-i
pregătească pâinea, tămâia şi toate cele necesare pentru vrăjitorie.

Rolul vrăjii cultivat în iubirea lor de hetaire este redat în toată naturaleţea lui, nu
critica sau satira ocupă planul principal al naraţiunii ci credinţa femeilor în actul
vrăjii. Transpunerea lui Lucian în modul de a fi şi exprima a femeilor şine de
geniul artistului ce ştie să redea şi alte euri decât pe-al lui propriu, cu precădere
este un bun cunoscător al sufletului femenin, atât de exploa rar, mai ales de la el
încoace, şi că nu-i un mare maestru al lui nu putem să o tăgăduim.
Dacă Glycera şi Thais au refuzat să recurgă la puterea magică, Bacchis şi Melissa
sunt roabele ei, în fond încearcă totul, chiar şi mijloacele nepermise, tainice ca să-
şi recâştige iubitul.

Încăodată se observă că ele sânt slujitoare fidele ale Afrodităi Pandemos, iubirea
însemnâns şi alfa şi omega, întreg conţinutul vieţii lor dar niciodată nu-i total
profană, mereu au ceva sacru în prostituirea lor nobilă, chiar naivă. Tocmai acest
ceva sacru greu de exprimat în cuvinte, ansamblul se cere gustat profund până în
zona emoţiilor primare, deosebeşte violent pe hetaire de femeile de consumaţie ale
zilelor noastre, acesta din urmă îşi vând trupul dar de loc inima.

Lucian din Samosata de altfel nu lasă de loc impresia c'ar ridica piatra s'o arunce
împotriva adulterei biblice, acuzată de măştile buhăite ale falsei virtuţi a fost
ocrotită şi de Învăţătorul Isus. Scena este omortalizată într'o pictură de Lucas
Cranach, unde femeia-hetairă este redată ca o Phrine, goală în faţa judecătorilor ei,
în acest caz cei ce o privesc. Artistul senzual o reprezintă mult mai senzual ca să nu
provoace atracţia curioşilor dar tocmai din această cauză nici unul nu ar putea să
ridice piatra şi să o arunce asupra ei.

Sub diferite forme, oricât de schimbătoare se pare că hetaira nu va înceta niciodată

să joace un rol anumit în viaţa oamenilor, exact aşa cum s'a întâmplat pe vremea
grecilor şi nu ar fi nici pe departe prima permanenţă a acestei miraculoase,
fenomenale lumi al cărei reprezentant este şi scriitorul nostru Lucian din Samosata.

Pe măsura unui mare scriitor realist Lucian se mărgineşte să descrie, să creeze

atmosferă, satiricul şi moralizatorul dispare fără urme silueta cu mantie impozantă,
a maestrului Copellius, demiurgul antichităţii. Paleta lui atăt de proteică, schimbată
de la o povestire la alta, aproape, aparţine acuma unui intimist făuritor de scene
interioare în stilul lui Hogart sau Brouwer.
 V. Clonarion, Leaena
(Deoarecce Wieland puritanul s'a ruşinat să traducă acest dialog el a fost tălmăcit
în germană cum l-am citi noi de Paul Hansmann.)

Clonarion îi spune Leaenei că lumea vorbeşte lucruri curioase asupra ei şi anume

că bogătaşa Megilla din Lesbos ar fi iubit-o ca şi când ar fi fost ea un bărbat şi că
s'ar fi împreunat, una cu alta, după obiceiul dintre o pereche de geburi diverse. Ce e
adevărat din toate acestea? (Deci renumele insulei lesbos era consfiinţit încă de pe
vremea lui Lucian oricât ar protesta locuitorii ei moderni, ceva o fi cu aceste vorbe
că vorba ceea: unde nu-i foc nu iese fumul.

Leaena recunoaşte să e adevărat oricât s'ar ruşina şi ar considera că lucrul nu-i

natural. (Asta e drept şi rămâne pentru totdeauna valabil chiar şi pentru marii
apărători ai homofiliei contemporane. Această împerechere între aceleaşi sexe nu
corespunde legilor date nouă de natură deci sunt contra ei, şi prin caracterul acesta
de condamnat.)

Fiindcă Vlonarion la gândul că femeile s'au îndrăgit între el, consideră că femeia
nu-l poate iubi Leaena se apără şi îi mărturiseşte toată dragostea ei şi îi
mărturiseşte că femeia a fost de fapt bărbat. (Este de urmărit dacă nu avem de-a
face cu un caz tipic de travestit cum astăzi sunt nenumăraţi chiar se mândresc cu
acest fals hermafroditism, prin formă îşi ascund adevărata identitate sexuală.)

Clonarion nu prea pricepe şi o întreabă dacă nu cumva prietena sa era o Tribasă

dintre cele existente la Lesbos, refuză să aibe contact cu bărbaţii dar în acelaşi timp
umblă să fericească femeile ca şi când ele ar fi bărbaţi.

Fiindcă fata crede că despre o astfel de Tribadă ar fi vorba, Clonarion o roagă să-i
povestească tot în amănunt.

Aşa dar Leaena povesteşte cum într'o seară la o petrecere organizată de

Demonassa, bogată şi cu înclinaţiile Megillei au învitat-o ca în timpul mesei să le
cânte. După ce termină să zică din liră fiind târziu, gazda, fiind tărziu şi ora de
culcare a poftit-o să se aşeze în pat între ele două. La început au sărutat-o cum fac
bărbaţii, nu numai cu buzele dar şi-au deschis uşor gura şi s'au folosit de limbă,
îmbrăţişându-o şi mângâindu-i sânii. Din partea ei Leaena încă nu era lămurită ce
urmăresc. Dar în sfârşit Megilla, înfierbântată ca de foc îşi scoate peruca foarte
bine făcută şi apăru aproape complet tunsă ca un bărbat atlet. La o astfel de arătare
fata se sperie iar când ea o întrebă dacă văzuse vreodată un tânăr mai frumos es
răspunde că-i Megilla deci nu-i vorba de niciun tânăr. Femeia se răsti să nu o facă
femeie odată ce se chiamă Megillus, că căsătorit de mai mult cu Demonassa şi
aceasta îi este femeie. Leaena începe să râdă şi îndemnată de ascunsa curiozitate
ştiinţifică vrea săştie cum poate să fie bărbat şi nimeni nu o tratează ca atare sau va
fi fost rătăcită pruntre femei cum se povesteşte şi despre Ahile că s'a ascuns în
mijlocul robelor de purpură ale fecioarelor. Dar anamneza merge până la amănunt
şi o chestionează dacă cumva posedă caractere bărbăteşti şi deci face dragoste cu
Demonassa precum un bărbat. Sincer ăi răspunde Megilla că de fapt nu are organ
bărbătesc, dar nici nu are nevoie fiindcă felul ei este atât de particular încât celor ce
se culcă cu ea le provoacă plăceri mult superioare practicilor obişnuite.

Deci continuă de pe aceeaşi poziţie Leaena o fi hermafrodit, deci dintre acele tipuri
ce poartă organele ambelor sexe. Dar Megilla o contrazise susţinând că a bărbat
complet. Atunci Leaena îşi aminteşte de un flautist beoţian, Ismenodora, acesta îi
relată că la Teba o femeie deveni bărbat, profet renumit cu numele Teiresias.

Megilla clarifică situaţia şi zice că ea a venit pe lume ca toate celelalte femeie, dar
după simţuri şi poftă este bărbat şi cu nimic inferioară lor. Bine şi-a întitulat
romanul St. Zweig Simţuri rătăcite, nu altfel cu mul înaintea lui le vedem
prezentate în dialogul său de Lucian din Samosata.

La urma urmelor ni se descrie cu toată obiectivitatea cazul clinic al unei lesbiene

antice, fără aberaţiuni somatice, impulsionată doar de ceea ce Freud, Adler sau
Jung mult mai târziu vor socoti a fi întunecatul inconştient al omului scenă pe care
cu amintirile din cea mai depărtată copilărie, pot să se elibereze patimile cele mai
perverse cu tăria necruţătoare ale Furiilor şi Gorgonelor mitice. Dacă respectăm
acest punct de vedere atunci Perseu-imortalizat într'o sculptură a lui Benvenuto
Cellini - sau Hercule ucigându-le ar juca rolul superior al Raţiunii, a conştiinţei
organizatoare, deşi marele filozof Kant susţine că în subconştientul nostru avem
săpate nu numai viciile ci şi virtuţile cum de pildă imperativul categoric al moralei.
Interiorul omului deci ar fi manicheic, paradis şi iad în acelaşi timp, de unde
posibilitatea de educare a lui chiar şi cu violenţa cum incerca sfântul Antiniu să-l
alunge pe diavol din lăcaşul său interios. De altfel întreaga evoluţie spirituală a
omenirii se caracterizează tocmai prin învingerea instinctelor oarbe spre raţiune şi
virtute percepte ce în contemporaneitatea nostră sunt cu ştiinţă uitate, vorbindu-se
de tabuurile sexuale nu se urmăreşte altăceva decât ca fiinţa umană să ajungă robul
lor deci tocmai ce de-a lungul secolelor s'a trudit să nimicească după exemplul
luptei lui Iacob cu îngerul sau al Sfntului Gheorghe cu balaurul, sub călăuza
luminioasă a creştinismului. Deci reacţia ultimă vine din partea evului materialist
şi ateu, degradant pentru nobila condiţie umană.

Dar să nu lăsăm personajele lui Lucian să tânjească prea mult în timp ce noi cu
divagaţiile noastre divagăm ca iezii noateni pe pajiştele Primăverii.

Megilla îi promite Leaenei că are ceva egal cu arma bărbătească, deci să vină să
vadă. Fata nu poate rezista ispitei mai ales că o rugase atât de frumos, îi mai şi
dărui un colier cât şi o haină fin ţesută. Apoi o îmbrăţişă ca un bărbat, o sărută până
respiraţia îi devenise mai grea şi păru să aibe o plăcere de-a dreptul extatică.

La acest punct de vârf Lucian ştie să de oprească şi când Clonarion vrea să ştie ce
i-a făcut şi cum, Leaena iubite lui ar trebui să-i spună despre toate în amănunt, fata
bineînţeles nu-i satisface curiozitatea, lasă totul în suspensie, ascuns misterios după
perdeaua volputăţii roşii: "Nu-mi pune întrebări atât de nepotrivite. Au avut loc
lucuri ruşinoase. Nu, pe zaiţa Afrodita, nu-ţi voi mai spune nimica mai departe."

Aşa dar Hetairele slujitoare ale lui Venus Pandemos adică cea lumească erau
iniţiate în toate secretele iubirilor trupeşti, chiar şi cele socotite a fi contra naturii
sau perverse.

VI. Krobyle şi Corina

Krobyle e bucuroasă că fata ei a aflat că nu-i chiar aşa de îngrozitor să-şi piardă
virginitatea cum şi-a închipuit. Frumosul tânăr cel ce-a învăţat-o amorul le-a lăsat
ca început nici mai puţin de o mină pe care ea îşi va putea cumpăra un minunat
colier.

Corina satisfăcută o roagă pe Krobyle să-i cumpere cât mai repede şi încă una cu
rubine cum are Philenis.
Dialogul cuprinde discuţia dintre matroană şi ucenica ei cu toate dedesubturile nu
întotdeauna prea luminoase, după cum s'ar zice că e şi riscul meseriei de a-ţi vinde
trupul şi sufletul pe aur.

Krobyle îi promite să-i cumpere ceva cum numai în vis şi-ar putea dori. Dar ar vroi
să-i atragă atenţia asupra altor moduri de-a trata bărbaţii, fiindcă ele nu au alt
mijloc de a se întreţine decât acesta. (Caracterul profesional este relevat cu sângele
cel mai rece.) Doar ştie cât de greu au dus-o în ultimii doi ani de când tatăl lor e
mort. Cât a trăit el nu le-a lipsit nimica. Era gravor în Pireu, cu un renume ce mai
persistă şi astăzi, fiecare ştie să un muncitor ca Philinus nu se mai naşte a doua
oară! După sfârşitul său a fost obligată să-i vândă sculele şi cu cele două mine au
trăit până cu greu din lucrul ei de fiecare zi abia le-a putut asigura existenţă în
speranţa că atunci când Corina va ajunge mare va fi în stare să o întreţină pe
mamă-sa iar pe ea însăşisă se pună într'o situaţie prosperă, să câştige bani astfeă ca
să-şi poată cumpăra rochii frumoase şi să aibe fete să o servească.

Deoarece Corina încă nu-i lămurită deplin asupra misiunii ei, Krobylea îi dă un
răspuns lipsit de orice echivoc, Femeia intră total în postura matroanei cu aliura
Sibilei reprezentată în fresca din Vila dei Misteri din Pompei, în fastul vorbelor ei
îşi uită rostul de mamă nu o mai înteresează decât iniţierea în tainele amorului
plătit, numele ei se potriveşte cu cel de Kuplerin din limba germană, mult observat
în comediile lui Shakespeare, vestitul Falstaff este victima unei o astfel de
intermediare şi incă sunt multe. Astfel Corina de aici înainte, ca să-i meargă din
plin, se va distra pe la petreceri cu domnii tineri (juni corupţi i-ar numi Eminescu)
iar pentru bani peşini (deci să nu fie cumva păcălită după priverbul Ce-i în mână
nu-i minciună) de va culca cu ei.

Deci ca Lyra fiica lui Daphnis, care este o hetairă. (Wieland în nota sa ne lămureşte
că tânăra Corina era o fată de cetăţean bine văzut din Atena deci crescută ca atare.
Pentru lume situaţia de hatairă oricât de privelegiată se arăta totuşi pentru o fată
cinstită reprezenta o meserie degradantă. Interesant remarcă autorul nostru că pe
naiva Corina, de altfel nici nu-i mai atât de naivă cum am văzut, pare să se sperie
mai mult de numele de hatairă decât de ceea ce ae avea de făcut.)

Krobyle îi aminteşte de bogăţia Lyrei şi de numărul amanţilor ei. De ce să plângă?

Nu vede cât de mare e număru hetairelor şi ce bine câştigă? (Spiritul practic,
amoral al Krobylei aparţine unui caracter bine definit !!!) O cunoscuse înainte pe
fiica lui Daphnis până nu începuse să se ocupe cu bărbaţii. Dacă purta pe ea o
tdreanţă şi acuma este plină de aur, rochii elegante şi o mulţime de servitoare în
jurul ei. Kleobys jură pe Adrastea, aşa să o pedepsească dacă nu spune adevărul.
(Wieland scrie că Adrastea este un alt nume al lui Nemesis, venit de la un rege
bătrân al Argosului şi Sicyonului, cel ce-a clădit primul templu în cinstea ei. Într'un
pasaj din capitolul al 33-lea al cărţii lui Pausanias asupra Aticei, se aminteşte că
mai ales îndrăgostiţi au luat-o pe Nemesis drapt patroana los de aceea Lucian pune
aşa de des pe hetairele dialogurilor sale să jure atât de des pe Adrastes.)

În continuare Krobyles îşi desfăşoară talentele de învăţătoare, maestră în educaţia

hetairelor sale corespund unui mic tratat pedagogic. Astfel Lyra se îmbracă
întotdeauna curat şi plăcut, este prietenoasă cu fiecare dar nu izbucneşte într'un râs
puternic după cum îi obiceiul Corinei ci etaleaţză întotdeauna un zâmbet discret şi
atrăgător pe gura ei. (Astăzi acest zâmbet se chiamă, studiat, propriu artiştilor de
cinematograf, fotogenic.) Cu bărbaţii ce vin la ea sau îi cheamă dânsa se manţine
nici în rezerva rece dar nici în obrăznicia necuviincioasă, adoptă drumul de mijloc
(acesta era şi crezul poetului Horaţiu în alte domenii ale viaţii), ea nu decepţiona pe
niciunul în aşteptările sale dar nici nu li se arunca în braţe. La ospeţe nu se îmbată
niciodată (aşa se face doar de râs şi provoacă dispreţul bărbaţilor) şi nici nu se
umple cu mâncare asemenea oamenilor ce nu au stil de a trăi ci atinge abia toate cu
vârful degetelor fără să-şi umfle obrajii şi bea încet, nu dintr'o răsuflare ci în mai
multe intervale.

Lecţia asupra felului cum trebuie să se comporte o hetaira este de un înalt nivel
pedagogic, totuşi credem că Sappho în colegiul ei de pe Lesbos îşi pregătea elevele
pentru un alt scop şi poate că în multe dragostea ei ideală a fost pe nedrept
comantată cu înţelesuri ce-i lipseau, între aceştia se înscrie cum am văzut şi autorul
nostru Lucian. Poate că Sappho trăia în lumea ce gândea în mite şi vorbea în
poezii, mult mai apropiată de versul pur al poetului Eminescu decât de mentalitatea
realistă a contemporanilor la care tipul social venerat a devenit hetaira şi nu
Cornelia, mama Grechilor sigur mai lângă sufletul lui Sappho decât al celui
alexandrin şi roman de mai târziu.
Corina naivă, nu cunoaşte formele impuse de etichetă, în aceata se vor educa şi
curtenele lui Racine sau Mooliere cultivatoare ale preţioaselor ridicule, şi întreabă
dacă va trebui să bea încet chiar şi dacă ăi va fi sete.

Krobyle se grăbeşte să-i arate că tocmai atunci să nu-şi piardă masca convenieţelor
de pe faţă, ar fi ca şi o probă de stăpânire de sine. Să nu-şi deschidă în continuu
gura gata la orice discuţie ci să nu vorbească mai mult decât se cade, să nu facă
glume pe socoteala altuia şi să nu observe pe nimeni înafara interlocutorului ei.
Până aici se cizelează purttările unei onorabile dame de salon dar mai departe nu se
ocoleşte şi sfaturile privind meseria hetairei, adică în momentul când au ajuns la
pat să nu sîvârşească nicio uşurătate sau necuviinţă, atenţia să fie îndreptată numai
la cucerirea inimii bărbatului din care ea urmăreşte să facă un adevărat amant.
(Wieland atrage atenţia că Krobyle are înaintea sa doar interesul câştigului,
obişnuit la un client dar mult mai mărinimos la un îndrăgostit şi arta aceasta nu
trebuie să-i scape de la început debutantei Corina.)

Prin urmare iată calităţile Lyrei, continuă Krobyle, şi de ce toţi vorbesc numai bine
de ea. Este suficient să o aibe model mereu şi astfel vor fi fericite. (Să se reţie că
Krobyle se rereă tot timpul la plural adică şi la mamă şi la fată deci Corina prin
noua ei profesiune devine un fel de cap de familie cu datoria de a-şi întreţine şi
mama. Încăodată se constată cât de ingrat e rolul acestei vânzătoare de copil,
Krobyle.)

Curioasă Corina doreşte să ştie dacă toţi bărbaţii ce-o vor închiria vor fi ca
Eukritus, iubitul din noapte trecută. Krobyle ca să-i deschidă apetitul, cu viclenia
vulpei bătrâne, o asigură că va avea şi mai buni. Mulţi vor fi mai în vârstă şi mai
bărbaţi, dar se vor anunţa mulţi tot atât de frumoşi şi bine făcuţi.

La nedumerirea Corinei dacă şi cu ceu urâţi i se vacere să se culce, Krobyle îi

răspunde fără nici un echivoc! Da cu toţi fiindcă tocmai cei mei bătrâni şi urâţi
plătesc mai bine în timp ce domnii frumoşi îndrăgostiţi în ei înşişi îşi preţuiesc şi
frumuseţea în praţul lor. De aceea Corina va fi atentă mereu la cel ce plăteşte mai
mult dacă va vroi ca cei din jur când iese pe stradă să-i admire bogăţia şi cât de
fericită şi-a făcut mama! În cele de mai sus Krobyle a însinuat că fiica ei are
însuşiri mult superioare Lyrei şi să deci un viitor mult mai înfloritor, nu-şi doreşte
decât ca ea să fie sănătoasă şi lucrurile se vor împlini de la sine. (Wieland nu scapă
ocazia să arate rezerva Krobylei mai bine spus teama faţă de Afrastea sau Nemesis
că ar putea să-i ia darul sau săţi tulbure norocul, prin pedepsirea mamei fiica să-i
fie scoasă din circulaţie. Caracterul negustoresc al Krobylei merge până în casa
zeilor !!!)

Ultimele cuvinte ale mamei-matroane satisface pe toată lumea cel puţin în

mentalitatea ei, de vânzătoare a propriei sale fiice, adică parazit al ei!

Dacă Corina îi va urma sfaturile va ajunge în curând prima dintre toate celelalte.
Acuma să meargă să se scalde, poate să vină tânărul Eukritus iarăşi, cel puţin aşa i-
a promis când a plecat. (Deci şi clienţii ştiau cu cine să ducă tratativele de rigoare.)

(Wieland comentează moralitatea discuţiei dintre mamă şi fiică bineînţeles cu

mentalitatea secolului său încă neluminat de piesele lui George Bernard Shaw de
pildă, şi cu toate acestea cu toată puritatea sa ştie să păstreze un echilibru demn de
admirat. Krobyle se află într'o situaţie foarte precară astfel că încercarea ei de a-şi
iniţia fiica în meseria hetairelor se justifică şi cetăţenii din oraşele mari din aceeaşi
pătură socială nu-i vor lua acţiunea în nume prea rău. Profesiunea de altfel Corinei
nu era una onorabilă dar grecii o admiteau. Deci Krobyle prin sfaturile ei nu-şi face
decât datoria, nu altfel o învaţă şi Socrate la Xenofon pe frumoasa Theodota.

În dialogurile sale Lucian nu caută să prezinte figuri demne de admirat sau de

imitat ci doar să zugrăvească anumite obiceiuri şi prin ele să cunoaştem anumite
tipuri umane pe autor îl înteresează doar adevărul reprezentărilor sale de aici şi
comparaţia noastră cu un Balzac al antichităţii. În ce priveşte sentimentele
cititorului, încheie puritanul Wieland, fiecare este liber să judece după simţirea sa,
pe acestea caută să le modifice, cu mult cinism amintitul mai sus George Bernard
Shaw.)

În comun acord cu Wieland, subliniem din nou capacitatea lui Lucian din
Samosata de a se acomoda momentului dat, altul şi de tot nou. Fără nicio
participare personală - din partea aceluia ce ne-a dat mai înainte şi datele sale
biografice în amănunte de admirat - ştie se distanţeze olimpian, să descrie astfel ca
lectorul să-şi facă singur părerea lui exact cum se întâmplă cu măreţie şi decadenţa
curtezanelor zugrăvite de marele şi inegalabilul Honore de Balzac atât de des
pomenit în rândurile de faţă.
Să recunoaştem că măsura dialogului se petrece pe treptele cele mai de joc. O
mamă îşi prostituiază fiica, îi arată cum trebuie să treacă prin patul bărbaţilor
numai pentru a-şi asigura în primul rând ea existenţa ei astfel că fără doar şi poate
Krobyle este o cădoaşă lipsită de scrupule, un peşte femenin, parazit pe spinarea
propriei sale fete.

Desigur că Lucian descrie aici situaţia hetairelor timpului său, întreţinute şi amante
de profesie, încadrate bine în formula prostituatelor sacre întrebuinţată de Marin
Preda, deosebite de slujitoarele din bordeluri sau din templele Orientului.

Autorul nostru dă vălurile la o parte de peste lucruri şi ne arată esenţa faptelor fără
fardul şi strălucirea budoarelor, ne confruntăm cu tipul celei ce se vinde pe bani
chiar dacă este mai cultivată cum sigur nu numai Aspasia soţia lui Pericle a fost
între ele.

Iar o accentuez câ moravurile erau altele ca cele de astăzi, pe atunci împreunarea

dintre bărbat şi femeie, avea, vrem sau nu, şi ceva divin în ea, făcea parte din
ritualul dedicat zeiţei Afrodita. Să nu se uite să serbările dionisiace corespondeau
unor adevărate orgii sexuale la care participau cele mai onorabile doamne, ca
Agave cea ce şi-a omorât în rash pe fiul Pentheu sau să mai adaogăm că vestalele
când l-au primit pe Antoniu la Efes erau cele mai distinse doamne ale oraşului.
Acestea prin povestea celebră a văduvei din Efes oricât de labile în sentimentele
lor tot nu se pot califica printre prostituatele de profesie nici de nivelul hetairelor ci
formau pătura respectabilă a cetăţii, devenită curând unul din centrele principale
ale creştinismului pe una din colinele din apropiare a fost înmormântat apostulul
Ioan venit de pe insula Patmos unde a compus Apocalipsa biblică.

Cu toate că meseria de hetairă nu era una lăudabilă totuşi prin împrejurările sociale
date se judecau altfel să nu uităm că pe acele vremuri, jaful şi tâlhăria aveau un alt
caracter etic decât astăzi.

Interesant că în societatea liberală contemporană după aproape 2000 de ani de

progres technic, omenirea iar a ajuns la înţelepciunea că meseria de hetairă este
una folositoare dacă nu tocmai onorabilă. Intr'o societate de consum fără nicio
urmă etică, robită banului şi materiei singurul lucru important este să-ţi câştigi
banii prin care să-ţi ai asigurată existenţa după dictonul câ "Scopul suză
mijloacele".
Astăzi Klobyle nu-şi mai prostituiază decât rar fiica fiindcă la vârsta Corinei au
avut grijă să se înstruiască de mult în profesiunea aducătoare de bani în bonul cel
mai comod ca vânzătoare de plăceri în felurile cele mai perverse.

Aşi aminti că în oraşul New Castle din Anglia femeile casnice îşi lasă soţii şomeri
acasă şi copiii ca să facă strip-tease adică să se dezbrace goale în faţa ce lor ce au
bani să plătească. Până la urmă toţi sunt mulţumiţi, iar femeia mai prostituată decât
dacă s'ar fi culcat cu un bărbat, se arată şi ea încântată că are micul capital pentru
a-şi nutri familia şi încă ceva de-a supra.

Socotind că astfel de practici sapă sistematic la temelia familiei şi a statului

deschizând drumul barbariei comuniste, în ce priveşte pe hetairele antice le găsim
multe amendamente, de altfel ne vor ajuta în această muncă dialogurile lui Lucian,
că altfel ar fi adoptat biciul satirei şi nu portretizarea scenică de tot obiectivă,
procedeu de a înfăţişa un rău oarecum necesar crescut aproape pe măsura firii
umane.

Deci să-l urmărim cu atenţie în cele următoare.

VII. Musarion şi mama ei

Parcă pentru a veni întru întâmpinarea noastră şi a ne arăta că dracul nu-i chiar atât
fe negru precum pare, Lucian ne poartă imediat la discuţia vaporoasă şi nu lipsită
de inocenţă, mai ales dintr'o parte, între Musarion şi mama ei. E posibil că autorul
caută să estompeze duritatea dialogului anterior, Krobyle însă rămâne cu tăria unui
personaj shakesperian, mai tare decât Shilok fiindcă puterea ei pare de neînvins.

Mama ironic îi aduce la cunoştiinţa lui Musarion, că dacă vor mai avea încă un
amant ca tânărul Chaereas, atunci cel puţin ar avea timp să aducă prinos lui Venus
Pandemos o capră albă, Uraniei ţi celei din grădini câte o vacă iar pe Plutodeira s'o
împodobească cu cununi de flori ca şi când ar fi cei mai fericiţi oameni din lume.
(Desigur tonul este de bătaie de joc ca să se deducă tocmai contrariul. De reţinut că
sunt amintite iar cele două Afrodite, Pandemos şi Urania, nu altfel ca'n Amorul
profan şi divin anticul nu făcea o deosebire tranşantă între ele. Wieland ne
lămureşte că Plutodoteira ar fi Cerea cea cântată într'unul din imnurile eleusine.)
Dar cu tonul devenit ceva mai serios, mama îl laudă pe mărinimosul Chareas, până
acuma venit întotdeauna cu mâna goală nici cel puţin o batistă, o pereche de
pantofi sau o cutie cu pomadă n'a fost în stare să-i aducă. Numai cu promisini şi la
nesfârşit împinse speranţe că dacă îl va moşteni pe tatăl său şi va fi totul al lui,
dacă, dacă ... Probabil că i s'a jurat fetei că o şi ia în căsătorie.

Opus cuvintelor mamei, o disimulată Krobyle, Musarion apare de o puritate albă,

fiindcă l-am pomenit pe Shilok, să o comparâm cu Porzia din aceeaşi piesă a
marelui Will. Fata recunoaşte că a cerut-o de nevastă şi că s'a jurat pe cele două
zeiţe (Wieland: Ceres şi proserpina) şi Polias (Wieland: Minerva Polias).

Mama o declară nebună dacă crede aşa ceva. Şi pentru asta i-a dat nu de mult să-şi
cumpere cununa, fără să ştie mama ei inelul, fiindcă el nu avea nici un ban? Şi
unde sunt cele două coliere ionice, fiecare cântărind doi darici, făcute cadou de
comandorul Praxias, pentru ea exores confecţionate în atelierele din Efes? Toate nu
mai sânt! Sigur că tânărul Chaeres a avut nevoie de bani ca să dea un ospăţ
tinerilor de vârsta sa. Şi câte voaluri sau desuuri i-a dus el cadou nici nu le mai pot
număra. Într'adevăr, iubitul ei este o adevărată comoară, mai bună nu ar fi putut
găsi! (Necazul mamei se ascunde sub masca ironiei uneori cu gust de venin încă
nevărsat).

Dar pentru aceasta este frumos, sare în apărarea lui Musarion, are o bărbie fină şi
cu lacrimi fierbinţi îi declară cât o iubeşte. Ca singurul fiu al Dinomachei şi al
areopagitului Laches (arepoagul după Ammianus Marcellinus judeca peste zei)
aşteaptă va tatăl său să moară ca să se poată însura cu ea. (Se vede că familiile
onorabile tratau legăturile matrionale cu o hetairă drept mezalianţe şi subliniem că
în conştiinţa curată, de eroină shakespereană a lui Musarion banul, spre marea ei
cinste nu joacă absolut nicio importanţă).

Deci conclude cu spirit practic, mama când vor avea nevoie de o pereche de
pantofi şi cismarul o să le ceară bani ele îl vor asigura că încă nu au, dar trăiesc cu
speranţa să posede pe viitor o mulţime. Brutarul o să fie liniştit după aceleaşi
formule iar pe proprietarul casei le va pretinde chiria, o să-l roage să le păsuiască
până la moartea bătrânului Kaches că apoi după nuntă se vor achita mărinimos.
Oare nu se ruşinează că dintre toate hetairele e singura fără cercei, fără colier la
gât, nici cel puţin o cămaţă tarentină nu are. (După Wieland e vorba, probabil de o
bucată de lână, fin transparentă fabricată la Tarent din ea se croiau cămăţile feelor
elegante respectiv hetaire.)

Musarion vrea să ştie dacă pentru că sunt mai înzorzonate ar fi ele şi mai fericite.

Dar mama de-acum nu pierde replica tare. Dacă nu sunt mai fericite se arată
înţelepte şi maestre ale profesiunii lor. Nu se lasă seduse de vorbe goalele goale pe
care tinerii de teapa lui Chareas le au cu duiumul pe buze. Din păcate Musaion
(asta este perspectiva mamei cel puţin) este un suflet credincios şi-l iubeşte numai
pe iubitul ei Chareas. Cum l-a tratat pe tânărul acarnean, ţăran pe care tatăl său l-a
trimis cu un butoi de vin la piaţă? Nici acela nu avea barbă dar cu atâta mai plină
punga. Un astfel de clieant ce oferise două mine puse masă îndată, a ştuit să-l
respingă pentru Adonisul Chareas.

De-acum mama abia-şi mai poate stăpâni supărarea dar cu atâta mai sinelie apare
candoarea lui Musarion. Doar nu era să-şi lase iubitul şi să-şi petreacă timpul cu un
prost de ţăran. Asta ar fi fost un schimb minunat!

Mama recunoaşte că nu-i decât un fiu de ţăran şi nu miroase prea bine dar ca a avut
contra lui Antipho, fiul lui Menecrates, cel ce i-a oferit o mină? Acesta este un
tânăr fin şi orăşan la fel ca Chareas. De ce l-a respins şi pe el?

Musarion o asigură pe mama ei că Chareea a ameninţat-o că-i omoară pe amândoi

dacă numai odată o prinde că se întâlneşte cu el.

Mama nu găseşte astfel de ameninţări ca ceva neobişnuite şi apoi ca hetairă de ce

să nu aibe un amant şi să trăiască nevinovată ca o preoteasă a zeiţei Cerea? Dar nu
mai vrea să audă nimic despre aceasta. Sărbătorile lui Cerea - Haloa - încep chiar
în acea zi, ar dori să ştie ce cadou îi aduce iubitul? Musarion îl apără cu drag doar
bietul drăguţel nu are nimica ce i-ar putea aduce?

Mama nu pricepe cum nu poate el găsi un mijloc de tors bani de la tatăl său, prin
înşelătoriile vreunui sclav, sau de ce nu o roagă pe mama lui. Nu i-ar putea
ameninţa că dacă nu-i dau bani pleacă să se întoleze soldat? Dar stă cu mâinile la
piept, nu face nimica, fără să dea ceva le împiedecă şi pe ele să ieie de la cei mai
darnici decât el. Musarion ar trebui să fie mai înţeleaptă şi să se gândească bine că
nu va avea întotdeauna optsprezece ani. Sau îşi închipuie să Chareas când va fi
bogat nu-i va recomanda mamă-sa o mireasă cu mai multe mii, şi-i va rămâne tot
credincios? Crede că o să-şi mai amintească de jurăminte şi sărutările date când o
să-i pună cineva o zestre de cinci talanţi înainte?

Dar Musarion nu poate fi convinsă prin nici un argument, ea-i sigură că Chareas
nu-şi va călca promisiunea şi o dovadă în acest sens este refuzul femeii ce o ar fi
vrut-o aproape cu forţa familia pentru el.

Decomandată şi mamă-sa se declară învinsă dorindu-i să nu se înşele dar ea-i

sigură că Musarion se va mai gândi la vorbele ei. Sentimentele sunt amestecate de
matroană şi mamă în egală măsură spre deosebire de profilul conturat în domeniul
primei, al Krobylei, tare ca o efigie din piatră şi grea cum zice Baudelaire că-i sunt
amintirile grele ca pietrele.

Această simpatică şi încăpăţănată Musarion restebileşte în ochii noştri, a

posterităţii severe pe vestitele hetaire, când mai existau între ele, chiar şi dacă
puţine, care nu se vindeau ci iubeau pe un bărbat, pentru iubitul lor se sacrificau
sau dacă din întâmplare se lăsau întreţinute de el nu se gândeau să-l înşele.

De bună seama Musarion este sora mai mare a vestitelor curtezane ale secolului al
XIX-lea, amintite la început, deci ca întotdeauna ne-am pripit dacă am condamnat
fără nici o rezervă, încărcaţi ca Atlas de coloanele cerului şi pământului, de
prejudecăţi contra hetairelor antice. De altfel nu numai Lucian ci atâţia scriitori
după el au arătat îngăduinţă faţă de tipul hetairei Musarion, au ştiut să-i aprecieze
inocenţa de eroină shakesperiană.

VIII. Ampelis, Chrysis

Dialogul conţine discuţia dintre două hetaire, Ampelis cu o experienţă de douăzeci
de ani, a doua abea de optsprezece ani. Tema: gelozia.

Ampelis consideră că bărbatul care din gelozie nu se supără pe femeia lui, nu-i
administrează nicio palmă, nu-i tunde părul complet de pe cap sau nu-i rupe rochia
de pe corp, acela nu poate să fie considerat cu adevărat îndrăgostit.

Chrysis se întreabă dacă nu există şi alte semne de recunoaştere ale iubitului.

Ampelis este de părere că cele de mai sus aparţin îndrăgostitului înfocat. Toate
celelalte, săruturi, lacrimi, jurăminte de credinţă veşnică, dese revederi se pot găsi
la orige iubit nou, dar numai adevăratul foc aprinde gelozia. Dacă Gorgias, cum ea
zice, o urmăreşte tot timpul şi e gelos ca un balaur atunci Chrysis să se bucure şi
să-i dorească niciodată să nu facă altfel.

Chrysis deci ar trebui să-l lase s'o bată mereu?

Aceasta nu chiar o linişteşte, Ampelis, dar să nu-i dea ocazia să o vadă cu alţii căci
dacă nu ar iubi-o ar fi el atât de furios când ar şti-o în braţele altuia?

Chrysis nu are pe altul. Dar iubitul ei şi-a pus în gând să-l creadă pe un anumit
domn bogat curtezanul ei numai fiindcă din întâmplare i-a pronunţat numele.
(Chrysis descrie ceeace se zice că este adevărata gelozie, numai închipuire şi
născocire a fanteziei bolnave cum i se întâmplă şi lui Otelo condus la crimă de
iscusitul Iago.)

Ampelis nu-i prea instruită în materia respectivă şi găseşte şi această manifestare a

lui Gorgias de bun augur, când el bănuieşte că domni bogaţi ar putea să-i facă
curte. (Explicaţia e tipică pentru o hetairă experimentată, dată cu toate unsorile
gata să se transforma în matroană, de altfel nu-i departe de aerele docte ale
acestora.) Concurenţa îl va pune pe gânduri şi prin mâmia lui va ajunge la
concluzia că i se impune să fie mai darnic dacă nu vrea să o pieardă.

Chrysis nu vede nici un semn de dărnicie cu toate că bate, şi urlă dar de dăruit
nimic mai mult.

Ampelis o linişteşte şi îi spune să mai aibe puţintică răbdare fiindcă geloşii sunt cel
mai uşor de prădat.

Chrysis tot nu înţelege de ce stăruie Ampelis că-i bine ca ea să primească atâtea

bătăi.

Ampelis în continuare îi ţine o adevărată dizertaţie asupra felului cum o femeie

poate cuceri un bărbat, cuvintele ei sunt scoase dintr'un Ars amandi plin de
rafinament femenin.
Ea crede că doar cu puţină artă ea l-ar putea face pe gelosul iubit cel mai
îndrăgostit om din lume. Vorbeşte bazată pe vechimea ei de douăzeci de ani în
meseria de hetairă. Chrysis datorită prea marei fidelităţi şi frică de gelozie şi-a
răsfăţat amantul. Ar fi de nevoie ca pe viitor să-i dea şi mai multe motive de
gelozie şi mai ales să-i arate să o poate pierde foarte uşor. Atâta timp cât el era
sigur pe iubirea femeii, patima lui lâncezea şi ea îi devenea sclavă în loc să-i fie
stăpână. Astfel o să-i povestească ce i s'a întâmplat îneinte cu câţiva ani.
Demophantus, zeraful ce locuie în spatele lui Pocile, era pe atunci amantul ei. Nu-i
dădea niciodată mai mult de cinci drahme odată şi nu se dădea înapoi să o joace la
domni şi asta fiindcă săgeata iubirii nu pătrunse adânc în inima cămătarului, nu-i
făcuse nici cât o împunsătură de ac. Nu suspina, nu plângea, nu venea târziu
noaptea la poarta ei, pe scurt totul era că uneori dormea la ea şi asta destul de rar.
Intr'o zo găsise la ea pe zaraful Kallides căruia îi deschisese uşa pentru zece
drahme. Demophantus fu respins şi părăsi casa după ce înjură cu străşnicie. Şi-a
închipui că femeia o să-l recheme dar fiindcă aşa ceva nu se întâmplă reveni el
după alte câteva zile, când Kallides i-i luă iar înainte. De data aceasta
Demophantus se încălzi deodată, focul începu să ardă şi atâta bătu până i se
deschise uşa. Atunci dădu buzna în casa lui Ampelis, plângând şi spărgând toate în
jur, ameninţănd că se sinucide, o bătu pe femeie şi îi smulse hainele de pe trup, pe
scurt se purtase ca unul ce tocmai înnebunise. La sfârşit ca întreaga comedie să fie
completă i-a plătit o mie de taleri numai ca să fie a lui singur pentru opt luni de
zile. Soţia lui povestea la toată lumea că Ampelis l-a înnebunit cu un elixir de
iubire dar această băutură nu era alta decât gelozia. Aceasta este mijlocul
vrăjitoresc pe care îl recomandă lui Chrysis ca să-l subjuge pe Gorgias. Ar merita
oboseala deoarece tânărul va primi o mare moştenire de la bogatul tatălui său.

Ampelis îi recomadă lui Chrysis cea neexperimentată, să se culce şi cu alţi bărbaţi

dar inima să şi-o păstreze numai pentru unul, şi dacă aşa ceva e posibil disputa pro
şi contra nu s'a încheiat până în zilele noastre.

Oricum am înaintat ceva mai profund în psihologia, atât de proteică a hetairelor,

aceastea posedă arta nu numai de a cuceri pe bărbat în pat ci să-l stăpânească şi
prin toată fiinţa şi purtarea lor.
Lucian din Samosata se pare că scrie prin dialogurile de faţă un tratat pentru şcoala
femeilor, elementar dar absolut necesar pentru cele ce se vor orientate şi mai ales
bine intruite în meşteşugul de a domina în legăturile lor cu bărbaţii. Strinberg în
Dansul morţii descrie între doi bătrâni relaţii devorante dar cum constatăm lupta
începe cu mult înainte fiecare doreşte să domine cu puterile armelor sale. Tema
emancipării femeii atât de strapaţată în secolul trecut şi oficializată prin celebra
Nora lui Ibsen este de când lumea numai că formele diferă. Aici să nu-l uităm şi pe
Aristofan cu Lisistrata sau Adunarea femeilor. Greşela contemporanelor noastre
constă în faptul că ele se vor egale bărbatului ceea ce de la natură e hărăzit ca
imposibil deci din acest punct de vedere lupta lor e una contra naturii. Mai
înţelepte hetairele antice căutat să câştige bătălia împotriva bărbaţilor slujiindu-se
de armele avute la dispoziţie de la naştere.

IX. Dorkas, Pannychis, Philostratus, Polemon şi Parmeno

Acest dialog corespunde unei mici comedii umane, de fapt o scenetă cu un subiect
mult tratat de comediografi, cu deosebit efect scenic.

Să definim rolurile: Dorkas e bărbatul, Pannychis e soţia, Philostratus amantul cu

bani, Polemon vechiul amant în postura înşelatului şi însfârşit Polemon sluga sa.
Este vorba de o pereche nevoiaşă, soţia joacă rolul de hetairă sub supravegherea
strictă a bărbatului ei, Dorkas, relaţii ce s'au putut păstra până în zilele noastre în
cazul dat soţul şi nu mama îşi asigură existenţa pe ce câştigă nevasta sa, nu departe
de procedeul legiferat în Anglia privind şi timpul de opt secunde permis femeii să
rămână goală puşcă pe scenă.

Dorkas se plânge femeii sale că sunt în mare încurcătură, Polemon s'a întors din
război plin de aur cum chiar el l-a văzut. Poartă o haină de război din purpură
încheiată cu o agrafă magnifică şi are o mulţime de servitori în jurul său. În timp ce
prietenii s'au adunat să-l salute el a intrat de vorbă cu unul din însoţitorii săi din
război să mai afle câte ceva.

Pannychis este de părere că n'ar fi fost nevoie să dea aşa buzna peste ei şi să
mulţumească zeilor, lui Jupiter Xenius şi Minervei Stratteia (Wieland susţine că de
această Minerva Strateia doar Pannycis a auzit, sau poate vorbeşte în dodii lucru
puţin sesizat de comentatorul nostru căzut în plasa şireată a hetairelor şi nu-i greu
având în vedere sfânta sa naivitate), că l-au adus nevătămat înapoi. Ar fi trebuit să
le spună cum soţia sa îl aşteptase în mare nerăbsare pe Polemon şi să mai adaoge
cât de mult a plâns după el având mereu numele lui pe buze.

Dorkas o asigură că spusese astfel de cuvinte şi că se adresă direct lui Polemon

întrebându-l dacă nu i-au ţiuit urechile de cât l-a pomenit stăpână lui, cât şi-a smuls
părul din cap şi şi-a lovit pieptul de câte ori venea un sol fără să audă şi o veste de
la iubitul ei Polemon. La toate Polemon l-a liniştit că a sosit acasă în împrejurări
execpţionale, fără să amintească cât şi-a dorit, câte jurăminte a depus numai s'o mai
vadă încăodată pe iubita lui, îşi arătă nedumerirea Pannychis.

Dorkas recunoaşte că aşa ceva spusese dar în principal totuşi povestea cu plăcere
despre bogăţiile, multul aur şi fildeş, preţioasele îmbrăcăminţi şi puzderia de sclavi
ce-i adusese acasă. Argint avea aşa de mult că nici nu-l putea număra ci să-l
cântărească cu găleata apoi să-l aşeze în mormane fără capăt. Parmeno însuşi are
pe degetul mic un inel mare în patru colţuri cu un rubin care joacă în trei ceulori
diferite. El îi povestise cu mare desfătare despre faptele lor vitejeşti, o vreme nu
avu încotro şi trebui să-l asculte. Cum au trecut Halysul (un râu în nordul Asiei
mici, se varsă în Marea Neagră) ca apoi să doboare în iarbă pe un anumit Teridates
şi ce eroic s'a comportat Polemon la întâlnirea şi bătălia cu Pisidii. Însfârşit putu să
scape de el şi să se grăbească acasă pentru a-i aduce femeii toate noutăţile ca ea să
poată lua toate măsurile pe când vine Polemon, fiindcă sigur o va face îndată ce
scapă de prietenii săi şi dacă-l găseşte la ea pe Philostratus, dacă nu a aflat cumva
de existenţa lui, nu se va bucura de bună seama.

Pannychis îl roagă să o ajute să iasă din încurcătură. Dar cum? Nu ar fi un lucru

bun să-l respingă pe neguţătorul bogat ce-i dăduse 1.000 de taleri şi îi mai
promisese alţii dar nici să nu-l primească pe Polemon, deşi îl ştie foc de gelos. Era
aşa, incă în modul cel mai nesuferit, şi îneinte pe când încă era sărac dar ce o să-şi
permită în noua şi fericita lui situaţie?

Dorkas constată că orice sfătuire are un capăt astfel şi a lor fiindcă-l vede tocmai
venind pe Polemon realitate ce-o determină pe Pannychis să tremure din toate
încheieturile.

Dar ca încurcătura să fie completă Dorkas îl vede sosind şi pe Philostratus.

Pe când Philostratus îi cere să bea un pahar împreună femeia pusă într'o penibilă
situaţie îl salută pe Polemon şi îi urmează bun venit imputându-i că a lăsat-o atâta
vreme să-l aştepte.

Polemon pe dată se arată intrigat de prezenţa celuilalt. Să pieri din ochii mei,
Pannychis o apostrofează el. Iată pentru ce bucăţică bună am zburat cinci zile de la
Pyla până aici! Dar socoate că merită să i se întâmple astfel şi îi mulţumeşte pentru
că nu-l va mai jumului în continuare.

Philostratus se amestecă nepoftit în discuţie şi-l întreabă cine este preafrumosul

domn.

Urmează prezentarea emfatică a lui Polemon că este din Stiria descinde din neamul
Pandionienilor, odinioară comandant peste o mii apoi peste un corp de cinci mii de
soldaţi şi iubitul acestei Pannychis pe vremea când ea mai avea minte.

Philostratus nu se lasă impresionat de cartea de vizită a adversarului său şi doreşte

ca domnul căpitan să ştie că femeia este a lui, i-a plătit 1.000 de taleri şi urmează
să-i mai dea o mie când se va descărca vasul său din port. (Spirit practic,
Philostratus vorbeşte nu în numele celui mai tare ci cum se obişnuieşte la hetaire în
numele celui ce-a plătit întâiul şi desigur şi mai gras). Daci îi porunceşte
Pannychiei să-l urmeze iar pe celălalt săl trimită la Odrizi unde să comande atâtea
mii cât îi vor fi pe plac. (odrizii erau un trib de traci războinici, singurii ce-au reuşit
în decursul secolelor să se organizeze intr'un stat.)

Dorkas soţul, intervine împăciuitorist între amanţii arţăgoşica doi cocoşi gata să se
înfrunte. Stăpâna lui (în aparenţă joacă rolul sclavului credincios, şi în oarecare
măsură şi este) e o persoană liberă, va urma pe cine va vrea ea. Pannychis ca prinsă
în laş ăi cere sfatul ce să facă. Bărbatul îi dă sfatul să intre în casă fiindcă nu-i
deloc recomandabil să mai stea înaintea lui Polemon tot mai aprins în gelozia lui.
(Nu ştim dacă e gelozie şi nu mai mult o mândrie rănită la un vanitos nu de toate
zilele.)

După ce Pannychis împreună cu Philostratus se retrag, Polemon izbucneşte înfuriat

ameninţându-i că vor bea pentru ultima oară, sau el se va fi antrenat de graba în
arta de a ucide. Îl cheamă pe Parmeno cu tracii să se pregătească de atac.
Replica lui Parmeno e mai mult decât suculentă, humorul curge ca sosul de pe un
vânat bun, pregătit la ospeţe: Tracii sunt deje soţi sub arme. O falangă a ocupat
întreaga uliţă. Infanteria grea constituie frontul, aruncătorii şi arcaşii ocupă aripile
amândouă iar ceilalţi sunt înşiraţi la spate. (Râsul este provocat prin nepotrivirea
dintre lucruri după legile prevăzute de Bergson în cunoscutul său esseu, Lucian ca
şi atâţia alţii îl aplică din intuiţia geniului, mai precis spus concluziile filozofului
rees din exemplele sate şi anterioare deloc invers.)

Aşa dar aşezarea strategică complet nepotrivită locului, ne determină să-l

considerăm pe Polemon ca pe un fel de Miles Gloriosus al lui Plautus. Toate
exerciţiile şi detaşamentele războinice fac probabil parte din repertoriul zilnic
petrecut între patru ziduri ca o fanfaronadă de uz casnic lansată pentru a îmblânzi
anumite dureri supărătoare ca bătăturile la picioare sau cele de măsele, scopul se
arată departe de a acoperi mijloace puse în mişcare, deci unele nu au nicio legătură
cu celelalte de aici absurdul situaţiei. Deodată Philostratus împins de pragmatismul
său plin de bun simţ devine omul cu scauna la cap, clarvăzătorul: Astfel de
ameninţări vor speria pe copii dar nu pe oameni în toată firea, domnule cavaler.
Crede el că are de-a face cu marionete şi caută să se joace cu ei de - baba oarba?
Lăudăros ce este! În toată viată lui nu va fi omorât nici un pui şi nici la război sigur
că nu a fost niciodată. Cel mult să fi fost într'o cetate cu o garnizoană de şapte
paznici astfel că i-o fi arătând prea multă cinste prin toate pregătirile de apărare.

Polemon e sigur că nu va vorbi astfel când îi va vedea la atac contra sa cu

strălucitoarele suluţi.

Philostratus de-acumă în temă cu cine are de luptat că îi provoacă numai să vie în

ordine de bătaie că el şi cu singurul servitor ce-l are, Tibys, îi va primi cu pietre şi
bucăţi de oale astfel că zdrobite, vestitele armate, nu vor şti pe unde să intre în gura
şarpelui aşa le va fi de greu să se retragă.

Aşa se termină, în suspens scurta comedie semnată de Lucian din Samosata.

De bună seama autorul ce lasă să ne închipuim scena încleştării ca pe un Austerlitz

al antichităţii desfăşurat pe o ulicioară oarecare drept câmp de liptă, propulsat din
visurile unui Don Quichote bucuros că poate să-şi pună în aplicare în sdârşit
măiestria de războinic, acţiunea lui pe strada strâmtă va înfrunta în loc de altăceva
pietre şi bucăţi de oale (unele pot fi şi de noapte) cu nimic mai prejos decât
ciocnirea dintre înarmatul cavaler al Tristei Figuri şi morile de vânt, în acest caz
hetaira Pannychis joacă rolul unei alte Dulcinee de Toboso iar Oarmeno cu tracii
bineînţeles cel al mucalitului Sanco Panca.

Ca din întâmplare hetaira nu mai joacă rolul principal, el este derivat prin
caracterul nemaipomenit al cavalerului oprit în fandaxiile sale de neguţătorul
bogat. Acesta nu este un Sanco Panca fiindcă nu crede nimic din aiurelile bravului
soldat, el s'ar asemăna cu hoţii nerecunoscători pentru salvarea lor, îl bat pe
visătorul cavaler aproape să-l omoare.

Sanco Panca ca Permeno cu tot sufletul lor legat de cuminţeniile pământului

proprii ţăranului are o încredere oarbă în stăpânul său şi aşa este şi Parmeno în
toate relatările sale în primul rând un mare admirator al stăpânului său.

După am admirat măiastra realizare a scurtei comedii lucieneze, înlăturând pentru

o clipă masca zâmbitoare a histrionului comic, să ne punem picioarele pe pământ
din nou şi să nu uităm că Pynnychis, hetaira este vândută de soţul ei Dorkas,
ascuns umil după mantaue sărăcăcioasă a unui sclav, de fapt cu ochii la cel ce dă
mai mult ca să se culce cu nevastă-sa. Iar ni se cere să subliniem decadenţa
societăţii contemporane cu scriitorul Lucian, ca orice orânduire de consum de
altfel.

Cât de departe suntem de familia romană preconizată de Cato cenzorul,

exemplificată prin idealul Corneliei, mamei Grachilor!!! Acuma soţii Dorkas şi
Pannychis în loc să se îngrijească de copiii lor îşi vând şi ultimul strop de
moralitate pentru un pumn de bani, după lozina bine cunoscută că banii nu au nici
un fel de miros contrar mijloacelor prin care au fost debândiţi.

Renunţăm să mai facem alte comparaţii de rigoare, lăsăm acest privilegiu

lectorului, s'o facă după libera alegere a firii sale.
 X. Chelidonion, Drose
Chelidonion a observat că tânărul Klinias nu mai vine pe la iubite lui Drose. De
mult nu l-a mai văzut la ea.

Drose cu regret recunoaşte că are dreptate. Dascălul său îi interzice să o mai

viziteze.

Şi oare cine o fie doar nu maestrul de scrimă Diotimus, că el este un bun prieten al
lui Chelidonion. Drose zice că e vorba de blestematul filozof Aristenetus.

Chelidonion se miră când aude că-i vorba de individul cu barba de capră prost
pieptănată, cel ce în Poikile se plimbă în sus şi în jos împreună cu tinerii învăţăcei.

Întocmai el, şi Drose tare ar vrea să-i poată atârna barba sa lungă de craca unei
spănzurători.

Fiindcă Chelidonion nu înţelege de ce filozoful i-a băgat astfel de lucruri în capul

lui Klinias, Drose apune că nici ea nu ştie doar pentru Klinias ea a însemnat prima
lui iubire şi la început nu a lipsit o singură noapte din culcuşul ei. Când au trecut
trei zile fără ca el să apără a trimis-o pe Nibris în cetate să-l caute în piaţă şi în
stoă. Şi ea l-a văzut în preajma filozofului Aristanetus şi cu toate că i-a făcut semn
că doreşte să-i vorbească el şi-a aplecat ochii în pământ şi nu ia mai dat nicio
atenţie astfel că fata s'a întors acasă fără să-i poată spune ceva clar. De atunci
Drose se szbuciumă şi se întreabă ce se va fi întâmplat. L-o fi supărat cu ceva,
iubeşte pe alta sau tatăl lui i-a interzis să o mai vadă. În timp ce-i umblau atâtea
gânduri prin cap într'o seară servitorul său Dromo îi aduce o scrisoare din partea lui
Klinias, pe care Drose o roagă pe chelidonion să o citească fiindcă ea cunoaşte
slovele.

Chelidonion în faţa scrisorii îi face un examen grafologic, constată că scrisul nu-i

tocmai citeş, literele se apleacă unele într'altele fapt ce denotă graba celui ce le-a
scris. În sfârşit textul începe cu declaraţia de dragoste a tânărului luând martori pe
zei că nu minte, cât de mult a iubit-o.

Simplitatea Drosei se remarcă prin replica ei că nenorocitul nu-i asresează nici un

salut măcar!!!

Chelidonion imperturbabilă continuă să citească. Tânărul scrie că nu din ură sau

nevoie se desparte de dânsa. Tatăl său l-a dat în grija lui Aristanet ca să-l înveţe
filozofia. Acestuia i-a mărturisit tot ce-a fost între ei şi el i-a spus că un tânăr de
rangul său nu poate avea relaţii cu o fată de profesie hetairă, şi că pentru el ar fi
mai bine să prefere virtutea plăcerii.

Drose iar este victima unei idei caracteristice pentru simplitatea aproape rustică a
gândirii ei şi anume îi doreşte filozofului să nu fie niciodată bucuros în viaţă dacă,
bătrân nebun, învaţă asemenea lucruri pe un tânăr.

Chelidonion pare să nu fi auzit vorbele Drosei şi urmează mai departe cu

destăinuirile tânărului nevoit săşi urmeze maestrul. Căci el îi observă fiecare pas
astfel că el nu poate chiar dacă ar vrea să se mai vadă cu a treia persoană. Dacă îl
va asculta şi îi va lua pilda în toate va ajunge repede un om fericit şi un bărbat
virtuos, numai că pentru asta e necesar să se dedice lucrului şi singurătăţii. Astea
toate i-a scris ca să ştie de soarta lui dorindu-i să fie fericită şi să se gândească din
când în când la Klinias.

Atacul e îndreptat evident împotriva stoicilor şi pitagoreicilor, în fond idealurile lor

de castitate şi puritate sufletească sunt tratate de la înălţimea joasă a omului
comun, zis cu bun simţ, aici comentat pe limbajul celor două hetaire.

Ce părere are Chelidonion asupra unei astfel de scrisori curate vrea să ştie mica
Drose.

Pentru cealaltă totul sună cam scitic - adică greu de înţeles - poate că acel
gândeşte-te din când în când la Klinias, să poarte un licăr de speranţă.

Drose ar crede şi ea aşa dar până atunci moare de iubire. De altfel a încunoştiinţat-
o Dromo că Aristanet ar fi pederast, şi întrebuinţa ştiinţa doar ca un paravan să
atragă în spre el pe tineri frumoşi. Cu Klinias vorbeşte mult în taină şi îl încarcă cu
promisiuni ca şi când ar vroi să-l facă egalul zeilor. Nu rar îi citeşte anumite
dialoguri erotice din filozofii vechi către elevii lor şi-l are mereu lângă dânsul.
Dromo l-a ameninţat că-l va spune tatălui tânărului.

Chelidion sare imediat şi-i dă sfatul să ungă bine glasul respectivului Dromo ceea
ce Drose a şi făcut dar lui Dromo îi lasă gura apă oricum după sclava ei Nebris.
Astfel că mai experimentata Chelidonion e sigură că dacă Dromo va avea curajul
necesar totul va decurge în condiţiile cele mai bune. Ea însăşi va scrie pe zidul din
Ceremikus, unde obişnuieşte Architeles să se plimbe, cu litere mari: Aristanet
seduce pe Klinias şi astfel va susţine reclamaţia lui Dromo.

Naiva Drose nu vede cum ar putea colega ei mai mare să scrie pe perete fără să o
vadă nimeni.

Chelidonion consecventă cu purtarea ei de până acuma nu-şi pierde răbdarea şi o

lămureşte că se va executa noaptea şi va întrebuinţa cărbunele.

Drose îi doreşte noroc fiind sigură că dacă o va ajuta şi ea va reuşi să-l învingă
până la urmă pe maestrul cel uşuratec Aristanet.

În dialogul de faţă Lucian din Samosata abordează pe lângă problema filozofiei

stoice văzută de două hetaire şi atitudinea acestora faţă de perversiunile sexuale
sau cum e cazul Klinias tocmai pornit pe acest drum.

Obişnuit se întâmplă ca în Satiroconul lui Petroniu. Când tinerii nu pot să se culce

cu o femeie, oricât ar fi de frumoasă şi ar dori şi ei, consultă o vestală, specializată
în tratamentul metehnelor trupeşti de genul neputinţelor n satisfacerea iubirii fizice.
Vestala întâi încearcă să-şi pună toate farmecele în aplicaţie şi dacă nu are nici un
rezultat, trece la un tratament mai direct. Introduce în anusul tânărului pacient un
falus de aramă tăvălit printr'o mirodenie usturătoare şi-l manevrează până
respectivul sau intră în erecţie sau mai de grabă urlă de durere. În orice caz la
tinerii lui Petroniu terapia Vestalei s'a arătat ineficientă, aşa că probabil şi Drose va
trebui să renunţe la frumosul ei partner în favoarea filozofului Aristanet mult mai
cu influenţă asupra elevului său mai tânăr.

Fragmentul citat din Petroniu l-a fascinat atât de mult pe Marin Preda încât nu s'a
ruşinat să-l pomenească lângă confabulaţiile erotice ale lui Vintilă şi ceilalţi
tovarăţi de la deratizare, unele dintre pasagiile cele mai stabile din punct de vedere
al valorii literare din romanul Cel mai iubit dintre pământeni.

Mai rămâne în suspensie întrebarea dacă nu cumva filozoful Aristanet ca şi

filozoful Socrate nu-i cumva subiectul unei grave calomnii, stârnită de imaginaţia
josnică a unei hetaire cam săracă cu duhul cum era Drose şi a unui prieten de-al
sclavei sale cu nimic mai breaz, viaţa acestor oameni nu se ridică mai sus de
nivelul subombilicalului organ sexual.

Oare Venus Urania să fie doar o plăsmuire, singura Venus Pandemos cea lumească
să stăpânească pe oameni? Dacă ar fi aşa atunci ar fi greu de explicat ideea naşterii
acestei Sfrodite celeste.

Dar să nu depăşim intenţia autorului când el a urmărit fără nici un comentar să

redea o altă scenă din traiul posibil şi imposibil al celebrelor hetaire. Desigur
înainte de toate ar fi de admirat prostia simplă a tinerei Drose şi capacitatea de
adaptare la obiect al mai trecutei Chelidonion.

Lucian a reuşit să creeze o altă scenă de comedie burlescă, având două eroine ce
vor rămâne tipice după ce le-am auzit vorbind, deci să-i recunoaştem o altă izbândă
artistică.

Libertatea cu care discută chestiuni legate altfel de sfera zisă intimă a omului ni-l
apropie pe acest Moliere al antichităţii, de contamporanul nostru Guy de
Maupassant.

XI. Tryphena, Charmides

Ne gândim cu atâta pertinenţă la Maupassant deoarece nu mai acesta ne mai
introduce în budoarul parfumat al curtezanelor arătându-ne viaţa curtezanelor fără
fard şi pudră, cu toate mizeriile şi micimile ei, exact cum va proceda şi Lucian în
dialogul de faţă.

Hetaira Tryphena se arată intrigată de purtarea lui Charmides. Acesta i-a dat cinci
drachme co toate că toată noasptea i-a întors spatele plângând şi suspinând ca şi
când i s'ar fi crăpat inima. (wieland susţine că cinci drachme ar fi fost tariful cel
mai de jos al unei hetaire deşi la Atena s'ar fi putut şi cu două drachme obţine tare
multe. Oamenii săraci trăiau din doi sau trei oboli pe zi, de unde încă se poate
vedea cât de costisitoare erau hetairele nu fără exegerare vor fi numite mai târziu
de menagerul lor Pitigrilli, mamifere de lux.) Vinul nu i-o fi plăcut şi totuşi nu
vroise să cineze de unul singur. Din când în când lacrimile îi curgeau pe obraji şi
înceta să scăncească de parcă ar fi fost un copil. Femeia ar dori să-i spună ce
inseamnă toate acestea. Să-i lumineze cauza ca cel puţin atâta să câştige dintr'o
noapte fără somn.

Charmides recunoaşte că este îndrăgostit şi că nu mai poate suporta chinul prea

mult.

Pentru Tryphena este de tot clar că nu pe ea o iubeşte că atunci nu s'ar feri aşa de
ea, nu ar pune mantaua între ei ca un zis de parcă i-ar fi teamă să nul atingă. Să-i
spună cine este fericita, poate să-l ajute că ea se pricepe să trateze de minune astfel
de situaţii.

Charmides o numeşte pe deloc necunoscuta Philemation.

Curioasă ca orice femeie, Tryphena îl întreabă de care e vorba fiindcă sunt două cu
acest nume. Una din Pyreu, de curând trecută în ordinul hetairelor, întreţinută de
Damyllus, fiul comandantului de ieri sau de cealaltă, numită ca poreclă laţul.

Charmides precizează că e ultima, el nefericitul s'a lăsat prins în laţul femeii şi este
atât de încurcat în el încât nu-i mai în stare să iasă din el.

Şi din cauza ei plânge aşa amarnic. Da, şi încă de şase luni de la Sărbătorile lui
Bacchus când o văzu pentru prima oară.

Tryphena începe să lupte pentru amantul ei, scoţând în evidenţă defectele

celeilalte. Astfel consideră că nu a avut ocazie să-i vadă decât faţa, şi nu ce o
persoană de patruzeci şi cin ci de ani cât are Philemation, să mai arate poate.

Charmides e uimit să audă că are patruzeci de ani când ea i s'a jurat că în apropiatul
Februarie va fi de douăzeci şi doi.

Atacul de viespe a Tryphanei continuă. Oare pe cine o să creadă, jurămintele ei sau

ce văd proprii săi ochi? Nu are decât să se uite la tâmplele femeii, acolo unde părul
este al ei că altfel peste tot e fals şi să le vadă încărunţite, îndată ce vopseaua cu
care le înegreşte dispare. Dar asta e cel mai puţin important. O fi văzut-o goală.

Fiindcă Charmides nu a avut o astfel de fericită ocazie, Tryphena îl asigură că nu i-

ar fi găsit deloc atractive petele ce-i acoperă tot trupul de parcă ar fi o piele de
pardos. Şi incă plânge pentru o astfel de creatură de parcă i-ar lipsi o doagă din
cele mai bune.

Charmides povesteşte să i-a cerut o mie de drachme şi fiindcă nu i le-a putut da,
deoarece tatăl său îl ţine de scurt femeia i-a închis uşa casei în nas, preferându-l pe
Moschion. Din acest motiv a chemat-o pe Tryphena, să se răzbune pe fapta
celeilalte.

Trypena rănită în mândria ei de curtizană se jură pe sfânta Venus că nu ar fi venit

dacă ar fi ştiut că serveşte doar ca să pedepsească pe alta şi încă pe scândura de
Philemation. Tocmai cocoşul cânta de trei ori aşa că oricum trebue să-l părăsească.

Charmides nu-i înţelege graba să decă este drept ce-a spus de părul fals, de
vopselele şi petele de ficat ale lui Philemation atunci el nu mai este în stare să se
uite la ea.

În acest moment nu ştim ce să admirăm mai mult şiretenia femeii sau prostia
bărbatului, Chermides corespundei Drose în ediţie masculină.

Ca să o creadă Tryphena îi spune că o întrebe pe mamă-sa poate să a văzut-o la

baie goală iar în ce priveşte vârsta despre ea poate să-i dea informaţii bunicul lui,
dacă mai este în viaţă, fiindcă sigur îşi mai aminteşte încă de pe vremea sa de
Philemation.

Victoria este deplină şi Charmides ca recunoştiinţă că l-a scăpat de o aşa pacoste,

dă la o parte zidul dintre ei şi îi propune să fie pe mai departe buni prieteni. Şi îi va
rămâne adânc recunoscător că l-a ajutat să iasă din laţul celeilalte.

Dacă bărbatul ne apare superficial ca să nu zicem nătâng, contrar lui hetaira, în

ţinuta tigroaicei ce-şi apără interesele, exprimă un rafinament cu adevărat
maupassantian, poară şi un iz uşor decadent cum nu-i mai nevoie să insistăm.

Nu vom afla niciodată dacă Thyphena a avut dreptate sau observaţiile ei nu au fost
decât bârfe scoase din burtă de altfel asta nici nu importă, în cele de faţă s'a vrut
înfăţişate mijloacele folosite de o hetairă ca să nu se lase învinsă şi umilită de o alta
mult mai în vârstă.

Tot odată îl putem înscrie pe Lucian din Samosata, nu numai prin calităţile acestui
dialog în rândurile marilor cunoscători ai sufletului femenin, explorat cu multă
măestrie până în cutele sale cele mai intime.

XII. Joesse, Pythias, Lysias

Joessa reprezintă un alt tip de hetairă, demn de reţinut pe lângă celelalte. Ea se
plânge că iubitul ei Lysias o neglijează fiindcă ea i-a arătat în totdeauna iubirea cea
mai tandră? De fapt ea nu merită o altfel de purtare odată ce nu i-a pretins
niciodată s'o plătească, nu i-a adresat formulele drăgălaşe că locul său e ocupat de
altul, nu l-a îndemnat ca altele să-şi fure părinţii ca să-i aducă ei ci dela începutul
cunoştiinţei lor din simpla înclinare amoroasă şi nu din interesul câştigului a căutat
să-l facă fericit. El ştie câ-şi amanţi a respins din cauza sa, pe Etecole, acuma în
sfant, pe comandorul Passion, pe prietenul său Melissus, indiferentă că acesta mai
nou a moştenit după moartea tatălui său o avere imensă. Ea l-a considerat a fi
Phaonul ei (Wieland ne aminteşte că pe acesta l-a iubit la nebunie Sappho deci la
fel era şi dragostea Joessei), a fost toată a lui, nu a privit la un altul nici nu i-a lăsat
să se apropie de dânsa. Ca o nebună crezuse în jurămintele sale, i se dăruise cu
fidelitatea Penelopei mamă-sa îi imputase acest lucru şi se plânse prietenelor ei. În
schimb bărbatul după ce văzu să micuţa nebună stă complet în stăpânirea sa,
începu să se amuze chiar în faţa ei cu Lycane, numai ca să-i producă durere, ca
apoi să o laude pe cântăreaţa Magidion fără să-l mişte durerea şi lacrimile ei. Nu va
fi uitat cum s'a comportat la ospăţul dat în cinstea prietenilor Thraso şi Diphilus,
unde a făcut ochi dulci lui Cymbalion, flautista şi Pyralisei aceasta din urmă
cunoscută a-i fi duşmană de moarte. Că a sărutat-o pe Cymbalion abea de o
înteresează (totuşi se amuză Wieland le-a numărat precis) dar mereu să-i facă
semne lui Pyrallis asta a însemnat prea mult. I-a arătat paharul din care băuse şi îl
dase servitorului cu rugămintea că dacă Pyrallis doreşte să bea să-i toarne băutura
numai din acest pahar. Mai mult muşcase dintr'un măr şi într'un moment de
neatenţie a lui Diphilus ocupat într'o discuţie cu Thraso, fără să-l întereseze dacă ea
vede sau nu, i l-a aruncat în poala lui Pyrallis. Aceasta îl luă îl sărutase şi îl ascunse
sub vălul de la gât între sâni. Ce i-o fi fâcând Joessa ca s'o trateze în halul ăsta. L-a
supărat sau la înşelat vreodată. Oare găseşte că e o faptă eroică să chinuie astfel o
biată fată. Dar există în cer Adrastea (aceeaşi zeiţă a iubiţilor, invocată şi la bine şi
cum vedem şi la rău) ea le vede pe toate şi o va răzbuna. De altfel i se va duce
curând vestea că ea s'a spânzurat sai aruncat într'o fântână, oricum va găsi ea un
mijloc să dispară din viaţa lui. Şi va putea să triumfeze ca şi când ar fi săvârşit un
lucru dumnezeesc. Dar de ce se uită la dânsa ca un taur scrâşnind din dinţi? Dacă
are să se plângă asupra ei să o facă, Pythias este de faţă şi poate sluji drept
judecătoreasă. Dar el pleacă şi nu o învredniceşte nici cel puţin cu un răspuns. Fata
în lacrimi o roagă pe Pythias să judece cât de râu o maltratează iubitul ei. (De bună
seama, Joessa a noastră pare a fi posedată de patimă şi iubire, marele ei model ar fi
Phedra însăşi, fiica Pasiphaei, sora Medeei. Deci şi o hetairă se poate ridica la un
astfel de catarzis chiar şi negativ odată ce duce la nimicirea vieţii ei prin
sinucidere.)

Pythias condamnă nesimţirea lui Lysias, de parcă ar fi nu om ci pieatră. Dar ca să

fie sinceră, crede că vina este a feteit care i-a arătat o prea mare iubire. Nu ar fi
trebuit să-i arate cât este legată de el ca să nu-l facă prea încrezut şi sigur pe sine.
Reţeta este cea ştuită: să nu mai plângă ci să-i închidă de câteva ori uşa în nas şi
atunci o să vadă cum i se va aprinde iar focul şi va deveni nebun de îndrăgostit.

Joesse respinge un atare sfat că doar nu-i va putea închide niciodată uşa lui Lysias
că i-ar putea veni ideea să o lase pentru totdeauna. Şi fiindcă apare din nou Lysias
se grăbeşte să-i impute că i-a dat un sfat nebunesc şi poate să bărbatul l-o fi auzit.
(Deci cu Joessa nu-i mi nimic de făcut, laţul patimii o face şi oarbă şi surdă.)

Lysas se adresează lui Pythias şi nu creaturii de Joessa ce nu merită nici urma unei
priviri din partea sa. A venit înapoi numai fiindcă a auzit că l-a condamnat pe
nedrept ca un om lipsit de inimă. Oare de ce îi pretinde ca să o mai suporte pe
Joessa cu toate lacrimile în ochi, când nu de mult cu proprii lui ochi s'a putut
convinge de infidelitatea ei şi a surprins-o dormind în braţele unui bărbat?

Pythias îi ia apărarea şi îi aminteşte lui Lysias că fata nu-i decât o hetairă, dar căt
este de când a descoperit-o în situaţia descrisă.

Lysias povesteşte că totul s'a petrecut înainte cu şase zile. Tatăl său aflând pe unde
îşi petrece fiul său nopţile i-a închis poarta casei în nas şi a poruncit păzitorilor să
nu o deschidă la nicio solicitare. (E voarba de casa Joessei.) Fiindcă nu era în stare
să suporte gândul că nu ar fi o noapte la ea, îi poruncise sclavului său Dromo ca
acolo unde e zidul mai jos să-l ajute ca pe spatele lui săsară dincolo în curte, ceea
ce s'a şi întâmplat de tot uşor. Ceasul fiind la miezul nopţii nu a vrut să mai bată ci
după cum a făcut de nenumărate ori a deschis uşa şi a intrat fără zgomot înnăuntru
şi tiptil pe pipăite se apropie de patul ei găsit cu oarecare zăbavă.

Joessa o invocă pe Ceres înspăimântată de ce va mai urma, o stăpâneşte o frică de

moarte. (Wieland se întreabă pe bună dreptate dacă respectiva teamă a Joessei nu
cumva pune la îndoială mult trâmbiţata ei fidelitate? Chestiunea rămâne deschisă şi
în cazurile dubioase bănuiala cade sistematic asupra Joessei şi prietenei sale
Pythias.)

Lysias continuându-şi peripeţiile, îşi aminteşte că în pat respirei două fiinţei la

început crezuse că e Lydia sclava, care doarme la ea. Dar nu era Lydia ci după cum
pipăise un tânăr fără barbă, ras până la piele şi perfumat. Dacă ar fi avut un pumnal
l-ar fi întrebuinţat pe loc dar aşa ce era să facă. Încă înainte de a termina Pythias se
puse pe râs fapt ce-l intrigă şi vroia să ştie cauza.

Joessa liniştită ca prin farmec îi arată că cel ce l-a supărat nu-i decăt Pythias,
aceasta punându-i mâna pe gură o imploră să nu divulge secretul dar Joessa nu
vede de ce să nu vorbească. Pythias dormise la ea, o rugase să doarmă împreună
deoarece ăi era tare urât singură.

Lysias cu greu acceptă că tânărul cu părul ras pe cap să fi fost Pythias şi că în şapte
zile ar fi putut să-i crească aşa de abundent.

Joessa îi explică pe dată că fata a avut o boală în urma căreia i-a căzut părul atât de
tare încât a trebuit să-l radă şi pe cel rămas. Îi cere lui Pythias să-i arate şi săi pună
credinţa în mâni adică să-şi scoată peruca. Grăbită îi ia peruca astfel că-l prezintă
pe tânărul fără barbă pe care a fost Lysias atâta de gelos.

Bărbatul îşi justifică supărarea doar crezuse ce pipăise deci numai dacă nu ar fi
iubit-o nu ar fi fost gelos.

Deci Joessa îl întreabă dacă nu-i mulţumit şi dacă nu ar fi rândul ei acuma să-l
chinuie şi să facă pe supărata?

Lysias îşi cere iertare implorându-o să nu se mai gândească la răzbunare. Acuma să

beie şi să fie fericiţi iar Pythias să le ajute să sărbătorească noua lor legătură. Cât a
avut el de pătimit de pe urma tinerei Pythias!

Lucrurile deci se împacă, aşe se şi cuvine, în orice comedie să aibe loc un happy
end încheiat cu vorbele înţeleptei Pythias; că după ce i-a împăcat şi iubirea lor
câştigă atâta de mult se cuvine să nu fie mănioşi pe dânsa. Dar mai are una să le
ceară şi anume chestia cu peruca să rămâie un secret numai de ei ştiut.

Aflăm deci prin câte adaosuri artificiale se înfrumuseţează slujitoarele voluptăţilor

nocturne, demonstrându-ni-se că nu tot ce străluceşte este aur. Lucian iar cum o va
face Maupassant ne întroduce în saloanele hetairelor cu grija de a da vălurile la o
parte de pe toate cum se sileşte şi Cupidonul copil al Afroditei, din poezie lui
Eminescu.

Desigur că întâmplarea mai are o hachiţă: la început când aude că iubitul a

surprins-o cu un alt bărbat în pat, pe Joessa a apucat-o frica de moarte aşa că drept
are Wieland să scrie că aceasta reacţie pune sub mare semn de întrebare credinţa
nefericitei femei după deviza că ea trebue să trăiească din ceva. În acest se propagă
existenţa eroului de inimă sau mai ordinar numit al peştelui, amantul autentic al
hetairei fără plată.

Aspectul nu-i pertinent deci să nu-i dăm importanţă. Poate că minciuna face parte
din îsăşi firea şi caracterul hetairei, ea se jură şi e sigură doar pe clipa de faţă,
pentru cealaltă valabilitatea este doar relativă, viaţa ei este heraclitiană şi de loc
eleată cum sunt cele mai multe iubiri nemuritoare.

De altfel împotriva tiraniei timpului, schimbător al celor mai durabile sentimente

s'a ridicat cu un protesc sfâşietor, ca al ciutei când moare, în acest caz inima
autorului, în romanul Tare ca moartea şi în multe alte povestiri, acelaşi Guy de
Maupassant, un mare chinuit al duratei schimbătoare, clipa innoită din propria ei
cenuţă, a duratei bergsoniene.

Aşa dar dacă Joessa are o taină noi nu o aflăm până la sfârşit, deci rămâne astfel în
veşnicie, poate tocmai acest zaimf incert împrumută dialogului farmecul cuvenit.
Totul este să nu dezlegi lucrurile până la totala lor lămurire, acest deziderat
constituie una din trăsăturile anumitor gen de schiţe şi parabole, însemnate pe tabla
inimilor, procedeu aplicat de pildă şi de scriitorul Matei Caragiale, copilul din flori
al marelui Ion Luca, în escapada văruită cu material ceresc a Crailor de Curte-
Veche sau mai ales în nuvela săpată pe blocuri de rubin stacojiu, Remmember.

Lucian din Samosata din instinctul autenticului artist se vede şi el pătruns de

marele adevăr din marmora căruia se realizează nepieritoarele creaţii. Ca să puie
pecetea nemuririi pe foile textului simte nevoia de a nu spune totul astfel că una
din insuşirile cele mai deosebite ale hetairelor este şi aceea de a nu afla niciodată
totul despre ele. Mereu poartă cu ele, ca ascunse în umbra paşilor fini ca petalele
crinilor, încă o taină şi dacă, asemenea valurilor mării trece şi se descoperă una o
înlocuieşte imediat alta şi jocul se întrece ca'n oglindă cu el însuşi până la infinit.

În fond aceasta este însuşirea elementară a femenităţii, aceea ce provoacă şi

întrebarea poetului şi profetului, iscoditor de mistere, îmbogăţindu-le Lucian
Blaga: "Femeie, ce mare porţi şi cine eşti?

Hetaira elenă descrisă de Lucian ştie că une din întrebări trebuie să stea mereu, pe
drumul lui totdeauna, în suspensie.

Cine va răspunde la ea - va desgoli automat de marele ei secret, Femeia şi

frumuseţea ei. Dar aceasta ar însemna să descopere una din legine cunoaşterii
binelui şi răului, oferit şarpele - prin Eva lui Adam în rai. Deci o stare de
beatitudine câştigată la regăsirea paradisului pierdut. Atunci bineînţeles nu va mai
exista nici un fel de mister sau ispită.

Să mai adaogăm că Lucian este maestru al genului scurt, dialogurile sale sunt
miniaturi, nu mai puţin valoroase ca orice lucrări de dimensiuni mari, astfel că se
înrudeşte cu genialii flamanzi, autori de scene urmărite sub lupă, cum ar fi Peter
Breugel al florilor sau alţii.

XIII. Leontichus, Chenidas şi Hymnis

Leontichus se laudă cu faptele războinice confirmat întru totul de prietenul său
Chenidas, de fapt amândoi sunt nişte mari mincinoşi, doi Münchauseni ai
antichităţii.

În plină bătălie cu Galatei (popor recunoscut prin vitejia lor, veneraţi de inamicii
lor din Pargam) - poate să o întărească şi Chenidas, Leontichus apare înaintea
tuturor călăreţilor pe o iapă albă înspăimântând pe inamici, altfel curajoşi dar la
vederea sa începută să tremure astfel că nici un singur om nu mai rămase în
rândurile prevăzute, adică au dat bir cu fugiţii. Se năpustii cu suliţa asupra
comandantului cavaleriei pe care-l pătrunse împreună cu calul său. Pe cei ce mai
rămaseră, deşi întreaga falangă se împrăştiase mai rămaseră unui ce încercau să
formeze o coloană i-a atacat cu sabia scoasă încât prin simpla lovire a calului
împrăştie pe primii şapte din rândul din faţă, în timp ce cu pumnalul îi desfăcea
cutia craniană unui comandant, în două. Curând când veniră ceilalţi nu au mai avut
altăceva de făcut decât să-i urmărească pe fugari. (Omul nostru minte de îngheaţă
apele !!!)

Chenidas că să-i mărească şi mai mult profilul cel eroic ţine să releve lupta sa corp
la corp cu satrapul de la graniţa Paflagoniei.

Leontichus îi mulţumeşte că i-a adus aminte de nu cea mai rea bătălie a sa.
Satrapul un gigant şi cel mai bun soldat din armata duşmană, dispreăuitor a tot ce
este grecesc, apăru mândru în frontul trupei şi provocă din inamici pe cel mai
curajos la luptă. Toţi s'au cutremurat în faţa unei astfel de confruntări, ofiţeri,
generali, chiar şi comandantul, un etolian pe nume Aristechmus, căruia nu-i lipsea
îndrăzneala şi are cel mai bun suliţaş al armatei. Leontichus comanda pe atunci o
mie de oameni dar inima lui îl îndemnă să dea la o parte pe camarazii ce încercau
să-i oprească să se apropie de Barbarul uriaş, cu armură de aur, strălucitor ca
soarele pe când de sub chivăra încărcată de pene, în mână cu suliţa arăta o mină
înspăimântătoare.

Chenidas secondantul intervine, cu intenţia, să întărească năzdrăvăniile de necrezut

ale colegului său. Mărturiseşte cu totul deschis şi sincer, că şi el s'a temut pentru
Leontichus şi că l-a oprit să intre în pericol de moarte pentru alţii. Doar ce ar mai fi
însemnat viaţa pentru el dacă Leontichus s'ar fi prăpădit.

Leontichus inperturbabil continuă să arate că s'a trezit deodată în mijlocul a doi

cavaleri nu altfel înarmaţi ca paflaginianul adică de la cap la picioare în aur.
Deodată s'au scos strigăte din partea ambelor tabere fiindcă toţi l-au recunoscut
după scutul său rotund, după podoaba armelor şi aspectul chivărei. Cu cine se
asemăna, întreabă el pe Chenias şi acesta nu poete să-l compare decât, jurând pe
Jupiter cu fiul lui Thetis şi Peleus, Achilles. Ca cine altul putea să arate înfăţişarea
sa eroică în coiful, în haina războinică de purpură şi strălucitorul scut?

Iată şi filmul ciocnirii descris de viteazul Leontichus: deci au pornit unul contra
altuia, la început barbarul i-a provocat cu suliţa o mică rană de-a supra
genunchiului dar el ripostă cu lancea sa macedoneană încât îi perforă scutul până în
mijlocul pieptului. El căzu jos astfel că putu cu sabia să-i taie capul şi să se
întoarcă în triumf la ai săi purtând capul palavragiului pe vârful suliţei, din când în
când gâlgâind de sânge.

Himnis hetaira la auzul atâtor lucruri groaznice respimgătoare se întreabă că oare

cine va mai bea, mânca sau chiar culca cu un individ atât de setos şi bucuros să
vadă sânge. Deşi Leontichus îi promite plată dublă Hymnis refuză să se culce cu un
criminal.

Să se observe să hetaira este deodată propulsată pe un prag superior vitejilor de

ocazie, femeia poate să aibe o sămânţă mai roditoare de eroism cum o va descrie în
Boule de suif pe prostituata lui acelaş Guy de Maupassant.

Leontichus o asigură că toate s'au întâmplat în Paflagonia şi că lângă ea este cel

mai paşnic om din lume.

Revolta lui Hymnis continuă pe aceleaş ton, îl consideră murdărit cu o crimă.

Sângele barbarului al cărui cap l-a purtat pe suliţă au căzut şi pe el aşa că nu poate
să îmbrăţişeze şi să sărute un astfel de om, cu nimic mai bun ca un călău.

Leontichus doreşte să o amăgească şi îi spune că sigur l-ar fi plăcut de l-ar fi văzut

în armurile de război.

Hymnis nu lasă nici cum din ale ei. Numai când aude vorbindu-se de aşa ceva i se
întorc toate în corp, pielea o furnică şi îi pare că vede fantomele însângerate ale
celor ucişi, mai ales pe bietul nefericit căpitan căruia i-a spintecat capul în două. În
jurul ei mişună de morţi scăldaţi în sânge ca şi când ea ar fi vinovată de moartea
lor, ea care nu poate să taie nici un pui.

Leontichud este prost impresionat de laşitatea şi sufletul mărunt al femeii când el

crezuse că prin povestirile lui îi va dace chiar plăcere.

Hymnis este de părere că ar trebui să-şi caute o pereche din rândul lemnierelor
(locuitoarele din Lemnos) sau a Danaidelor, dacă astfel de femei mai există. Ea din
partea ei se va întoarce la mamă-să cât este încă ziuă iar el cel mai brav dintre
Chiliarchi să taie mai departe la capete după cum îi voia. Pe al ei dorşte să-l pună
în siguranţă. (Wieland notează că cele cinzeci de feze ale lui Danaos, în afară de
una şi-au omorât soţii în noaptea nunţii pe când pe insula Lemnos femeile şi-au
omorât bărbaţii exceptându-o pe Hypside ea l-a cruţat pe Troas, tatăl ei. Astfel că
la debarcarea Argonauţilor pe insula Lemnos în drum spre Colchida, ostrovul era
locuit numai de femei. Între timp vindecate de ura contra bărbaţilor, ca să nu-şi
lase ţara nelocuită au acceptat ca împreună cu noii veniţi să-şi ieie cuvenitele
măsuri.)

Când Leontichud încearcă în zadar să o oprească să plece şi nu reuşeşte, Chenidas

îi reproşează faptul că a umplut-o de spaimă pe biata fată cu poveştile sale
incredibile. O văzu îndată cum o apucă slăbiciunile, se face palidă încă de pe când
auzise com i-a crăpat căpitanului capul în două.

Leontichus recunoaşte că nu a căutat decât să i se facă mai plăcut dar că în fond

Chenidas e vinovat că i-a mai aruncat drept nadă întâmplarea cu bătaia în doi, între
el şi paflaginianul.

Chenias a vrut să-l ajute când a auzit ce absurdităţi începe să înşire. Dar dacă l-a
omorât pe paflagonian cel puţin după ce i-a tăiat capul nu trebuia să-l mai ia în
vârful suliţii ca sângele să picure în jos pe el.

Leointichus recnoaşte că a fost o greşală, are dreptate Chendias, dar celelalte nu au

fost chiar aşa de rele. Fiindcă nu poate renunţe la noaptea cu Hymnis îl roagă pe
Chenidas să alerge şi să o convingă pe fată să petreacă noaptea cu el.

Chenidas ăi pune o problemă foarte spinoasă: deci să-i spună fetei că nici un
cuvânt spus de el nu-i adevărat şi că toată vitejia arătată a fost doar ca săi câştige
simpatia?

Leontichus speriat de aceasă perspectivă o refuză întâi cu multă mândrie dar

Chenidas îl asigură că altfel fata nu va veni. Deci să aleagă ce crede că-i mai bine:
ori să rămână cu dispreţul ei că este un mare războinic ori să recunoască deschis că
a minţit şi atunci Hymnis îi va fi tovarăşă în pat.

Concluzia lui Leontichus e echivocă nu se poate hotărâ să renunţa le nici una din
cele două alternative. Ar prefera să le amestece pe amândouă fără să micşoreze
prea tare din închipuitele sale fapte: "Alegerea este grea - totuşi Hymnis are
întâietate. Dute şi spune-i ce vreu dar nu că totul ar fi minciună!

Dialogul în sine constituie o altă capodoperă între miniaturile genului comic.

Cu multă atenţia şi artă este descrisă psihologia mincinosului confabulatoriu, minte

până se convinge şi el că spune în fond adevărul. Astfel vor dăinui mai ales în
mediul vânătoresc, pe unul îl descoperim într'o povestire a lui Brătescu-Voineşti,
unde insul cu pricina exact ca Leontichus dacă ar renunţe complet la minciună ar
lăsa vulpea bearcă adică fără coadă.

Mai ar fi de reţinut simţul înăscut antirăzboinic din sufletul femeii, deci explicat
structural, esenţă matricială, din acest punct de vedere celebrele Amazoane
consfinţesc o sacră excepţie mai ales faţă de concepţia de viaţă a elinului antic.
Aristofan, alt cunsonscător al psihicului femeii, va recurge la ea în nenumăratele
sale piese pacifiste, în fruntea mişcării se vor aşeza cele mai bine văzute femei ale
cetăţii, petronată de zeiţa înţelepciunii Atena.

Este locul să mai scriem că generalul aristofanesc este prezentat doar ca un Don-
Quichote, neportrivit plasat în timpul său cu altă viziune asupra menirii
cetăţeanului în societate, pe când peste sute de ani mai târziu, cu faptele bravuroase
ale comandanţilor de oşti se vor lăuda toşi mincinoşii şi şarlatanii în cel mai blând
înţeles al cuvântului.

Reacţinuea lui Hymnis devine mult mai semnificativă şi pentru alţi semeni ai ei. La
modă-i soldatul îngâmfat al lui Plautus, reacţia împotriva unui imperiu prin
excelenţă militarist.

Cu Aristofan începe curentul antieroic, el va duce la prăbuşirea politică a cetăţilor

greceşti pe când Lucian din Samosata şi contemporanii săi sunt aeroici ceea ce este
o mare diferenţă. Cu cea din urmă structura statală romană se va prăbuşi pentru
totdeauna în neantul pierzaniei ireversibile.

De unde se vede că adevăratul eroism, nu el este satirizat de altfel, constituie

fundamentul marilor realizări. Orice depreciere a lui înseamnă o treaptă ce
coboară, chiar şi când este semnată, cum am avut ocazia să citim, de Aristofan sau
alţi comedianţi contemporani lui.

XIV. Dorion, Myrtale

Dorion este amărât că Mirtale l-a părăsit după ce l-a făcut cerşetor. (Dialogul vine
cu o situaţie de tot proaspătă cum mai fiecare este de altfel.) Odinioară când el
avusese atâtea săi ducă era bărbatul şi stăpânul ei. Însemna totul. De când însă i-a
stors şi ultima picătură şi-l are pe comerciantul din Bitinia (Weigand ne învaţă că
pe atunci a fi din bitinia era o garanţie de bogăţie cam cum ar fi în vremurile lui un
neguţător olandez), poate să stea în faţa porţii şi să plângă oricât ar vrea. Celălalt
din contră e fericit şi mare în casă, petrece întreaga noapte cu Myrtale care acuma
se şi dă gravidă din partea lui.

Myrtale se simte mişcată de cuvintele lui şi ofensată când îl aude că ea l-ar fi făcut
cerşetor. Ca să înlăture neînţelegere ar fi bine ca să socotească împreună ce-a
primit ea de când se cunosc şi trăesc împreună.

Dorion este de acord şi începe enumerarea. Primo, o pereche de pantofi din Sicyion
pentru două drachme, să noteze drahmele.

Myrtale îi aduce aminte că pentru ele a dormit două nopţi în patul ei.

Neimpresionat, Dorion, socoteşte mai departe că atunci când s'a întors din Syria i-a
adus un vas plin cu pomadă feniciană, care, jură pe Neptunus l-a costat tot două
drachme.

Myrtale are la fiecare riposta ei doar pentru călătorie i-a dat mantaua de marinar pe
care o uitase la ea ajutorul de cârmaci Epirius.

Dorion zice că haina nu l-a ţinut prea mult fiindcă abia ajunşi la Samos celălalt îşi
recunoscu îmbrăcămintea astfel că după ce s'au ciondrănit o bucată de vreme a fost
nevoit să i-o înapoieze. Dar i-a adus din Cipru cepe şi cinci heringi, apoi opt bucăţi
de pesmet şi un vas plin de smochine din Caria şi mai nou din Patare pantofi auriţi,
fiinţi recunoscătoare ce-i şi ca să nu uite caşul din Gythium.

Desigur lista îşi are savoarea ei mai mult decât hazlie fiindcă Myrtale trage linia
socotelii mai mult decât pe drept doar totul împreună, Summa Summarum nu face
mai mult de cinci drachme.
Dorion nu se lasă mai prejos, asta este totul ce poate dărui un marinar sărac din
modesta lui soldă. De altfel n-i cazul să-l dispreţuiască fiindcă a fost avansat şi are
sub comanda sa toată parte dreaptă a vâslaşilor. Dar oare la ultima sărbătoare
închinată Afroditei n'a pus pentru ea o drachmă de argint la picioarele zeiţei? Nu i-
a mai dat mamei sale două drachme să-şi cumpere o prereche de pantofi iar fetei
sale Lyda nu întotdeauna câte dou sau trei oboli i-a pus în mână? Toate acestea
adunate fac pentru un biet matroz chiar mult de-a binelea.

Myrtale îl ia în râs cu ceapa şi peştele lui. (Peştele nu era o mâncare apreciată la

vechii greci.)

Dorion însă încăpăţânat, ţine la marfa sa. Fiecare dă ce are, şi bine ar fi dacă ar fi
bogat şi nu un biat matroz. Iubitei sale mame nu i-a dat în viaţa lui nici măcar un
căţel de usturoiu, dar acum ar dori să ştie ce fel de cadour ri îi aduce bitinianul.

Myrtale nu se lasă şi îi spune că primo de la el are toate cămăşile ce le vede, de la

el are colierul, cum bine constată de o oarecare greutate.

Dorion zice că l-a văzit la ea şi înainte dar Myrtale îi exolică prompt că celălalt era
mai subţire şi lipsit de smaralde. Cerceii şi covoarele sunt iar de la el. Nu de mult i-
a dat două mine din aur curat şi i-a plătit chiria. Toate valorează oricum mai mult
decât o pereche de pantofi patarici, un caş gytic şi alte fleacuri de soiul acesta.

Dorion pus în cumplită inferioritate se grăbeşte să o întrebe de ce nu se laudă ce fel

bărbat este cel ce se culcă la ea în pat. Căsătorit, peste cincizeci de ani, chel
complet în faţă şi de culoare racului de buzunar. Oare s'a uitat la dinţii lui? Pe cei
doi Dioscuri (Wieland nu scapă ocazia să arate că jurământul era caracteristic
pentru marinari, deoarece gemenii zeeşti erau patronii navigatorilor), un iubit de
toată lauda. În deosebi când cântă sau caută să facă ceva amabil atunci arată ca un
măgar ce chinuie corzile lăutei. Dar cum este Dorion îi doreşte noroc cu el. Să-i fie
vrednică şi să aibe un copil să-i semene tatălui. El o să se uite după Delphis sau
Cymbalion, fete de nasul său sau alta cum are el nevoie. Nu oricine alte covoare,
coliere de aur şi mâinile pline de aur să le dăruiască.

Myrtale îl blagosloveşte cinstindu-i omenia, pe un ton mai mult decât ironic: Va fi

fericită fata ce-o să te aibe pe tine iubitul ei, Dorion. Ea va fi în stare să conteze cu
siguranţă pe cepele cipriote, pe bucata de caş când ai să te întorci din Gythium!
Ca şi în celallalte dialoguri Lucian descrie o convorbire între o hetairă şi fostul ei
iubit, devenit prea sărac pentru pretenţiile femeii. Autorul nu face loc la nici un
comentar, el corspunde pictorului din piaţă, pune pe pânză ce vede şi aude, iată
principalul său scop magnim de fotograf al vremurilor sale.

Mai putem deduce să o hetairă ca obiect de lux nu-i prescrisă omului din popor,
sărac şi mirosind a caş ţi ceapă. Pe de altă parte pomezile şi podoabele puse pe ea
ne duce la frumoasele cretane de pe frescele din palatul Cnososului de unde se
poate vedea că din totdeauna întreţinerea frumuseţii face parte din meseria femeii,
hetairă sau mamă tot una. Eva cum o reprezintă artiştii din Renaştere posedă
aceleaşi artificii paradisiace pe faţa şi trupul ei deci originile sunt străvechi, să le
botezăm paradisiace. În picturile Vilei dei Misterii desgropate din noianul anilor, în
oraşul mort Pompei, femeia este pregătită pentru nuntă de doi amoraţi, rujul,
pomada bijuteriile sunt obiectele ritualului ei sacru.

Poate că o reprezentantă a tuturor acestora este Venus goală în faţa oglinzii de

Velasquez, astăzi în National Gallery. Nu ţin neapărat să vorbesc despre veşnicia
hetairei ci doar de anumite permanenţe, peste veacuri, femenine.

Până la urmă s'ar putea ca Dorion să rămpână amantul de inimă al lui Myrtale dar
asta numai are nicio importanţă, autorul nu a dosit să ne înfăţişeze decât un
instantaneu, într'o schiţă magnifică şi asta i-a reuţit pe deplin. În fond când iubirea
ajunge să fie socotită la bani mărunţi cum este ea între Dorion şi Myrtale, atunci ea
nu se mai poate chema iubire. În afară de faptul dacă cei doi au ţinut neapărat să se
certe dar o astfel de impresia autorul nu ne-a prea lăsat. În centru naraţiei stă
amantul Dorion nevrednic de a avea ca iubită o hetairă, naivitatea lui aminteşte
anumite personagii naiv-groteşti din repartoriul molieresc.

XV. Kochlis şi Parthenis

În contrast chiar cu ultimul dialog apare întâmplarea de faţă a lui Parthenis.

Kochilis doreşte să afle de ce Parthenis plânge şi de unde vine cu fluierul spart.

Parthenis povesteşte că l-a bătut soldatul etolian, amantul lui Krokale fiindcă l-a
găsit lângă fata lui unde lâa comandat rivalul său Gorgus. I-a rupt în bucăţi flautul,
i-a răsturnat masa unde noaptea vroiră să mănânce, canele le-a aruncat la pământ
astfel că tot vinul s'a scurs degeaba. Pe bietul Gorgus, soldatul (Dinomachus pare
că se numeşte) cu un camarad de-al său l-au târât de păr afară şi l-au bătut atât de
rău încât nu ştie dacă sărmanul on mai trăieşte. Sângele i-a izbucnit în valuri din
nas iar faţa i s'a umflat devenind brună şi albastră.

Kochlis doreşte să afle dacă individual a înebunit sau poate beat nu a ştiut ce face.

Parthenis o asigură că de vină a fost gelozia şi nebuna sa iubire. Krokale crede el i-

a cerut două mii de taleri ca să fie numai al lui şi fiindcă Dinomachus nu a avut
atâta să-i dea la prima ocazie femeia i-a închis uşa în nas. Apoi s'a înţeles cu
Gorgus din Enor ca să petreacă seara împreună, deaceea l-au invitat pe Parthenis să
le cânte din flaut. Deja băuseră din vinul bun, el începu să execute bucata lidică,
muzica i se cobora bunului Gorgus în picioare, începuse să danseze iar Krokala
bine dispusă aplauda, deci erau deosebit de veseli când deodată auziră un zgomot
nemaipomenit şi tăbărăsc înnăuntru opt vlăjgani conduşi de Etolian. Într'o clipă
totul fu răsturnat, Gorgus la pământ şi lovit cu picioarele numai Krokale putu în
timp ca prin minune să scape fugind la vecina sa Thespias. Bătut Parthenis aduce la
cunoştiinţă cazul stăpânului său. Acesta ţăran cu câţiva prieteni de-ai lui l-au
reclamat pe etolian superiorilor săi.

De reţinut este replica lui Kochilis. Aşa se întâmplă când ai legături cu astfel de
mâncători de fier, nu ai parte decât de bătăi şi de cel mai rău tratament. Când îi
auzi atunci sunt toţi generali şi comandanţi dar la plată îţi cer răbdare să aştepţi
para de război. Să-i ridice pe toţi călăul! La Kochilis n'are să caute vreunul. Ea
preferă pe pescarul cinstit, pe marinarul şi ţăranul care nu fac atâtea complimente
dar cu atât mai bine pot plăti. toţi ceilalţi plini de persoana lor când îşi scutură
chivăra şi se laudă cu legăturile lor de război nu sunt decât nişte farsori şi zgârie
brânză.

Admiraţiile lui Kochilis sunt şi ale lui Lucian din Samosata bineînţeles şi cum ştim
şi ale lui Aristofan chiar şi când recurge la grosolănii prea puţin decente. Şi toţi se
alătură lui Euripide din Electra unde fiica persecutată a lui Agamemnon îşi găseşte
adăpost şi cinstire în casa unui ţăran, devenit formal soţul ei.

Până la urmă Lucian ne dă să înţelegem că talpa unei societăţi rămân tot cei mulţi
şi simplii. Către ei ăşi îndreaptă gândul şi lor le sând adresate cuvintele lui
Kochilis. În lumina acestor date, conflictul anterior dintre Dorion şi Myrtale,
constituie doar un accident provenit din calicia bărbatului incompatibilă cu situaţia
unei hetaire.

Cu regret, pe acest loc, încheiem dialogurile hetairelor. Tot timpul am avut

impresia că asistăm la o expoziţie iar artistul nostru ne conduce dintr'o sală într'alta
al unui muzeu viu.

Şi cum se întâmplă în atare cazuri, am uitat să ne gândim la altăceva înafara

frumuseţii tablourilor expuse. Aşa se întâmplă în orice muzeu nobil, se uită
mesajul, anectoda chiar suferinţa demiurgului, privitorul sau lectorul nu vrea să se
confrunte decât cu opera rezultată din ascensiunea artistului în lumea ideilor pure
unde Frumuseţea tronează ca "un vis de piatră" în imperiul nemişcat al veşniciilor
eleate.

Poate nici unde într'altă parte nu reese mai eclatant în evidenţă geniul creator al lui
Lucian din Samosata ca în aceste Discuţii ale Hetairelor. Ele împrăştie voluptatea
pictorului când acesta pictează din dragostea gratuită ce-o are pentru culoare, restul
cade pe plan secundar, nu are nicio importanţă.

Deci lângă satiricul, filozoful, scriitorul Lucian din Samosata un loc de mare
onoare îl ocupă şi Artistul, făuritor în formele eterne ale Cuvântului. Stilistul,
arhitectul şi sculptorul limbajului, Lucian din Samosata!

XVI. Cinicul
Dialogul are loc între un cinic şi Lycinus.

Wieland ne atrage atenţia că în această lucrare Lucian descrie un tip ideal de

filozof antic, de Fapt al desăvârşirii umane. În deosebi paralela realizată între felul
de viaţă a bogăţaşilor zilei şi traiul filozofului, omul naturii, în desavantaj flagrant
al primilor, aminteşte diferitele scrieri ale lui J.J. Rousseau. Dar simplitatea
socrativă, bunul simţ cu care Lucian îl lasă pe filozoful cinic să vorbească este mult
suprioară tonului amfatic, declamaţiei antitetice ale noului filozof cinic, Roussau.
Acesta din urmă pare că este condus mai mult din supărarea şi indispoziţie ce-o are
faţă de lume de cât din liber arbitru şi înclinaţie naturală.

Lycinus îl întreabă de ce-şi lasă barba şi părul să crească, de ce nu poartă cămaşă,

mantaua îi acoperă piela goală, umblă desculţ, în întreg felul său de-a fi, se
deosebeşte de toţi ceilalţi oameni. Pe scurt trăieşte ca un animal sălbatec de pădure
rătăcind de la o localitate la alta doarme noaptea pe pământul tare. din această
cauză halatul îi apare aşa de murdar, în afară de aceasta nu e nici moale, nici uşor
nici fin şi arată ca şi când nu ar fi avut vreodată o altă culoare.

Cynicul zice că nici nu trebuie să aibe vreuna, aşa cum este e bun nu-l costă mult şi
nu-i cere prea multă bătaie de cap sau el ar crede că în lux şi belşug nu se găseşta
nimica rău. Oare modestia nu-i o virtute? De ce-i reproşează că trăieşte mai
cumpătat decât alţii şi nu ridică pretenţii mari.

Lycinus zice că nu modestia i-o impută ci faptul că trăieşte atâta de sărăcăcios,

nevoiaş şi mizerabil încât nu constată nicio deosebire între el şi în cerşetor ce-şi
câştigă pâinea zilnic pe stradă.

Cinicul constată că-i cazul, dacă au ajuns şa un astfel de discurs că stabilească ce e

lipsă şi ce e suficient, ori dacă ai atâta încât îţi satisfaci nevoile nu înseamnă ci ai
destul şi că duce lipsuri dacă are mai puţin decât are nevoie şi deci cu ce are nu-i
ajunge. Condus de acest raţionament just, cum e declarat şi de Lycinus Cinicului
nu-i lupseşte absolut nimica, deoarece el nu are nici mai puţin nici mai mult decât
nevoile îi pretind. Să înceapă cu locuinţa. De ce are nevoie omul de o casă dacă nu
să fie acoperit exact aşa o cămaşă ca să-i acopere trupul, şi e nevoie de
acoperămând ca cel acoperit să se simtă mai bine. Dar oare picioarele sale sunt mai
rele decât ale altora. Nu-i servesc la mers în tocmai ca tuturor celoelalţi La del ca
picioarele nu-i şi corpul? Dacă el se află în stare rea va fi slăbit în timp ce dacă-i
sănătos va fi puternic ori oare trupul său să fie mai slab decât al altora? Şi fiindcă
Lycinus nu vede nicio deosebire Cinicul dedune că atât picioarele cât şi trupul său
nu duc nicio lipsă căci altfel ar trebui că de simtă rău, fiindcă o lipsă duce în
totdeauna la tulburări, dar aşa ceva la el nu se poate găşi. De altfel nici corpul său
nu-i mai slab deoarece este nutrit cu mâncare mai sărăcăcioasă.

Lycinus nu e în stare să-l contrazică şi cinicul întăreşte adevărul că nu-i posibil să

fi tare dacă cineva e nutrit prost, hrana neîndestulătoare strică oragnismului. Deci
dacă aceste condiţii sunt satisfăcute cum mai poate fi cocotit traiul său ca nedemn
şi mizerabil.

Lycinus caută să-l lămurească de ce. Deci nu poate tăgăsui că Natura, atât de
importantă la el câi şi Zeii au dat oamenilor pământul să-l stăpânească cu atâtea
bunătăţi nu ca să se rezume la strictul necesar dar şi să guste mulţimea lucrurilor ce
le stă la dispoziţie spre fericita lor plăcere. La toate acestea el nu ia parte şi se
mulţumeşte să-şi ducă zilele ca un animal. Bea apă ce celelalte animele, mănâncă
ce găseşte ca şi câinii, şi nu are culcuş mai bun ca aceştia. Un pic de paie şi fân îi
ajung iar între mantia lui şi cea a unui cerşetor nu-i nicio deosebire. Dacă el are
dreptate în ce face atunci bunul Dumnezeu a greşit că a prevăzut oile cu o blană
aşa de bogată sau viţa de vie să dea vin aşa de excelent şi atâtea lucruri minunate
lăsate ca să facă viaţa mai frumoasă şi mai plăcută. Pe scurt a greşit dacă s'a îngrijit
ca muritorii să aibe atâtea mâncăruri gustoase, băuturi plăcute, nenumărate
comodităţi, paturi moi, locuinţa frumoase, într'un cuvânt atâtea lucruri de tot felul
făurite de artist fiindcă şi operele de sortă sunt darurile Zeilor. O viaţă furată de
toate aceste bunătăţi este o viaţă mizerabilă. Este rău destul când alţii ne lipsesc de
ele dar mai rău dacă omul însuşi se fură de tot ce există frumos şi plăcut. cum se
poate chema o astfel de acţiune decât nebunie manifestă?

Nimeni cu bun simţ nu ar putea lua partea de dreptate din peroraţia lui Lycinius aşa
dar şi Cinicul recunoaşte că nu a spus chiar minciuni. Dar îl roagă să-i răspundă la
întrebarea că ce ar spune dacă la un ospăţ dat de un iubitor de oameni, bogătaş între
bogataşi, unui număr mare de invitaţi de tot felul, sănătoşi, bolnavi, tari şi slabi,
unul dintre oaspeţi s'ar găsi să tragă de partea sa toate bunătăţile şi să înceapă să le
mănânce inclusiv felurile rezervate pentru săraci şi bolnavi. Deşi are un stomac pe
care-l poate umple cu o mică parte din mâncare el îşi însuşeşte totul mult mai mult
decât are nevoie. Desigur că despre un astfel de om nu poate să aibe decât o părere
foarte proastă. Şi nu l-ar lăuda pe cel ce ar lua din toate bunătăţile farfuria ce-i faţă
în faţă şi şi-ar linişti foamea mâncând cu toată rezerva şi astfel să lase pentru toţi
să-şi ieie parte lor.

Lycinus nu-l prea înţelege deaceea Cinicul recurge la o lungă peroraţie. Zice că
Dumnezeu ca un gospodar nobil şi mărinimos, a lăsat atâtea pe pământ încât
fiecare să-şi primească partea sa: una pentru cel sănătos, alta pentru bolnav, pentru
puternici şi slabi, nu ca să ieie totul ce există pentru ei ci să servească ce găseşte
înaintea sa şi atâta cât are nevoie. Dar se mai află dintre aceia care stăpâniţi de o
lăcomie nemărginită doresc să aibe toate farfuriile şi totul pentru ei. Nu le ajung
nici marea, nici ţara lor ci cumpără pământuri depărtate dintre cele mai scumpe şi
rare astfel că în loc să trăiască fără atâtea greutăţi preferă traiul rău cucerit cu mari
oboseli. Cât de scump se plăteşte fericirea astfel dobândită. Cu câte pericole şi
dificultăţi s'au procurat toate comorile de aur şi argint, magnificele palate, hainele
scumpe, artistic împodobite!! Câţi oameni nu au plătit cu sănătatea, cu membrele
lor sau chiar viaţa aceste bogăţii. Nu numai deoarece pentru aceste avuţii pier atâţia
navigatori pe mare dai oameni săraci se prăpădesc pentru a scoate şi a prelucra
metalelele preţioase dar încă aceste lucruri oferă prilejuri ca oamenii să se urască
între ei, prieten prietenului, copii părinţilor şi neveste soţiilor lor să-şi ieie cu ură
viaţa. Ori nu pentru un colier Eripyle şi-a trădat bărbatului ei. În niciun caz
obiectele nu-şi merită preţul ridicat cu care au fost cumărate, haine cusute scump
încălzesc la fel nu mai bine ca cele ieftine, obişnuite şi asta se poate susţine şi
despre acoperişuri oricât ar fi ele de aurite. Vinul nu are gust mai bun dacă-i servit
în pahare de argint iar somnul nu-i mai dulce dacă patul este cioplit în fildeş. Din
contră aceşti ultimi fericiţi dorm cel mai puţin în paturile lor moi şi luxoase. Şi la
ce folosesc mesele îmbelşugate decât să slăbească şi să îmbolnăvească trupul în loc
de sucuri sănătoase se introduc în artere sămânţa tuturor bolilor. (Cinicul prin clar
viziunea lui este un mare premergător al medicinii moderne bazată în primul rând
pe regim dietetic mai ales în ce priveşte maladia arterelor, cea mai cunoscută fiind
arterioscleroza). La câte afaceri şi nenorociri ivite din cauza plăcerilor lui Venus nu
ar scăpa omul dacă ar renunţa să mai fie sclavul traiului îmbelşugat. Dar nu numai
jertfele aduse acestei zeiţe îl împing pe om la cele mai neroade practici cum ar fi de
pildă ca în loc de căruţă să-şi întrebuinţeze patul ca şi când ar fi căruţă.

Lycinis cere explicări iar Cinicul se grăbeşte să i le dea că aşa ceva o fac cei ce
transformă oamenii în animele de transport şi cai, îi înhamă la patul lor ca la o
căruţă apoi întinşi voluptuoşi pe tron cu hăţurile în mâini îi conduce ca pe măgari
după plăcere pe o parte sau alta. Şi acest obicei este unul din cel mai invidiat de
către plebea, socotit ca una din marile fericiri ale bogătaşului. Şi nu se poate spune
de ei ca de cei ce întrebuinţează melcii pe lângă mâncare şi la fabricarea colorii că
purpurii că manoperele lor sunt aplicate contra naturii făcute de bunul Dumnezeu?

Lycinus nu-i dă dreptate în problema ultimă deoarece carnea melcului purpuriu

poate să servească la fel de bine pentru preparatoare.

Dar nu-i făcut pentru asta îi răspunde puţin convingător Cinicul cu un exemplu
cam şchiopătat doar şi un pahar cu forţa ar putea să servească drept oală dar
paharul nu pentru asta e fabricat. (Wieland observă circumspect că raţionamentul
Cinicului se arată defectuos de tot. De ce să nu poată servi în caz de forţă majoră
un pahar drept oală? Poate că Cinicul să se fi oferit la oale ce nu pot să fie înlocuite
de un pahar sau traducerea să fie defectuoasă că altfel nu am crede că Lucian îşi
lasă eroul ideal chiar aşa uşor să păcătuiască în argumentele sale.)

Nu se pot înşira toate pe care omul le-a schimbat în mod inutil şi încă Lycinus îi
reproşează că el ca filozof a refuzat să se aşeze la masa lor. Pe când el se comportă
ca omul demn de mai înainte, serveşte numai ce are în faţă şi nu se lasă ispitit de
farfuriile pline cu bucăţi gustoase şi rare. Iată şi o idee tare de tot că dacă el pare că
duce o viaţă de animal fiindcă are nevoi puţine şi se mulţumeşte cu puţin atunci
după această socoteală Zeii sunt mai răi ca animalele fiindcă ei nu au nevoie de
nimica.

Şi ca să arate ce caracter are nevoia fiecăruia, copilului îi trebuie mai multe decât
adultului, femeii decât bărbatului, bolnavului decât celui sănătos aşa dar cel mai
puţin maturizat are trebuinţe mai multe decât cel împlinit. Din această cauză Zeii
nu au nevoie de nimic iar cei ce le stau mai aproape foarte puţin. (De data aceasta
gândirea Cinicului este pură în exerciţiile ei ca eonul cristalului celest răsfrânt
într'o unitate lipsită de orice fisură!)

Oare cel mai viteaz între oameni Heracles, pornit în lume doar cu o piele de leu, în
sărăcia şi strămtoarea lui cutreerând lumea a verut ceva din averile oamenilor, el pe
drept pomenit printre zeităţi. De fapt el nu a suferit niciodată fiindcă preocuparea
sa era să scoată pe alţii din suferinţe şi el nu putea să fie sărac deoarece pe apă şi
uscat peste tot era un stăpânul lui însuşi. Peste tot unde cu curaj umbla, era superior
tuturor, şi atâta cât a trăit lângă oameni nu s'a găsit niciunul să-i semene, adică un
muritor mai bun ca el. Oare un astfel de bărbat a umblat gol şi desculţ fiindcă nu va
fi avut heine sau pantofi? Dar el renunţase la toate acestea fiindcă era reţinut şi
brav, nu vroia să aibe alţi domni peste el şi dispreţuia orice voluptate. Şi Tezeu
elevul şi imitatorul său, nu era regele întregii Atica, fiul lui Neptun şi precum
legenda spune cel dintâi om al timpurilor sale? Totuşi îi plăcea să umble descălşat
şi gol şi să-şi lase barba părul să crească în voie. Ca el făcută toţi eroii antichităţii,
mai de grabă sar fi putut tăia coama unui leu decât barba unuia dintre ei. O bărbie
netedă şi o piele fină aparţinea femeilor, pe când erau bărbaţi şi căutau să arate ca
atare. Considerau barba ca o podoabă a bărbatului şi credeau că cu ea dorea natura
să-i înfrumuseţeze cum face cu cele mai nobile animale de la leu la cal dăruite cu o
superbă coamă.

Pe aceşti bătrâni eroi îi admiră şi îi invidiază totodată: "Pe ei aş dori să-i imit.
Lumea contemporană nu este a mea."

Iată desvăluit fără niciun echivoc, cu tăria unui manifest, tradiţionalismul

constructiv al cinicului Lucian.

Să aibe ceilalţi fericirea de a mânca bogat, de a-şi pune haine preţioase, părul să şi-l
coafeze după voie, pielea, pielea să şi-o poleiască cu pietră ponce şi pe tot corpul să
nu-şi lase nimica să crească, ce-şi doreşte lui, continuă Cinicul este ca picioarele să
i se întărească asemenea copitei de Centaur, matraţe şi acoperitoare să aibe mai
mică nevoie decât un leu şi o masă cu nimic mai bogată decât cea prescrisă câinelui.
(Observaţia nu-i valabilă în silele noastre pitice când câinii sunt hrăniţi de gazdele
lor decăzute mai bine decât mulţi oameni novoiaşi.) Îşi doreşte să fie mulţumit cu
locuinţa ce-o va găse pretutindeni pe pământul tare şi cu mâncare ce-o va descoperi
între mâinile sau picioarele sale. Aur şi argint nu-şi doreşte nici lui nici celor iubiţi
să le înscrie vreodată printre nevoile personale. Căci toate mizeriile ce apasă
omenirea, răscoale, război, trădare, comploturi şi asasinate provind din lăcomia
după acest metal corupt şi setea de a-l avea. Depărtată să fie această boală a
sufletului de el, îşi doreşte ca un al optulea înţelept al lumii antice. Să nu fi împins
de dorinţa de a avea mai mult decât are ci să se mulţumească tot mai cu puţin. Iată
în câteva cuvinte modul de a gândi şi a trăi a filozofului Cinic.

Străduinţa eroului lucianesc de a-şi forma destinul conform legilor naturii se

exprimă şi în exteriorul său şi curios că aceste idei vor fi preluate mai în fiecare
secol, în cel al XIX-lea doctorul Alexis Carell tratând despre Om ca fiinţă
necunoscută expune idei foarte asemănătoare ca să nu-l mai pomenim pe tatăl
tuturor naturiştilor de astăzi, Jean Jacques Rousseau.

Deci modul său de viaţă se deosebeşte mult de al celorlalţi. De altfel nu pricepe

cum în timp ce unui comediant, cântăreţ, flautist le este permis să aibe un habitus al
lor, acesta drept e luat chiar profesionistului care caută să facă omul mai bun. Lui
nu i se permite să arate altfel decât ceilalţi ci din contră i se impune ca să apară ca
ceilalţi deşi majoritatea oamenilor sunt răi. Dacă se cere ca bunii să se distingă de
restul oamenilor apoi tocmai din această cauză el are o înfăţişare murdară, o manta
purtată, părul lăsat să crească în voie iar picioarele goale.

Căci altfel ce deosebire există între costumul unui Cinedeu şi al celor din jurul său.
(Wieland explică pe larg semnificaţia tipului numit Cinedeu un amestec de bărbat-
femeie, formau la greci ca la romani, asemenea hetairelor o clasă aparte, dispreţuită
dar totuşi admisă. Odinioară se distingeau prin costumul lor, prin afectarea şi luxul
manifestat, astfel că erau de la distanţă recunoscuţi. Lucian arată că timpurile s'au
schimbat aşa de tare încât cei bogaţi se împopoţonează de nu mai pot fi deosebiţi de
Cinedeeni şi ca cetăţeni cinstiţi nu se ruşinează să fie confundaţi cu aceşti indivizi
nediferenţiaţi. Aşa dar pe vremea lui Lucian Cinedienii nu mai aveau nici un semn
de distincţie faţă de ceilalţi cetăţeni şi probabil că astfel se prezentau ţi hetairele vis-
a-vis de celelalte femei onorabile. Într'un cuvânt şi Cineadul şi hetaira devenise un
fel de ideal la care fiecare se trudea să ajungă, fără să-şi dea seama că astfel
societatea lor dă semne grave de decadenţă. Unde erau timpurile când femeile de
luptau să ajungă fiecare o Cornelie mama Grachilor iar bărbaţii simplitatea superbă
a unui Cato cenzorul?)

Nimic nu mai deosebeşte portul lor de al Cinedeanului: hainele aus aceeaşi culoare,
aceeaşi fineţe, la fel şi pantofii, podoaba capului chiar şi parfumul. De aceea exact
ca Cinedienii se păzesc de eforturi şi muncă în schimb de dedau fără oprelişte
tuturor voluptăţilor. Mănâncă la fel ca ei, dorum în acelaş mod şi merg ca ei adică
de mers nu merg ci se lasă purtaţi cât de oameni cât de animale. Pe Cinic, zice el
după atâta critică aspră, îl poartă picioarele acolo unde vrea, rezistă la frig şi căldură
şi nu se plânge zeilor că ar fi un slăbănog ce nu poate să ducă nimica. Ceilalţi din
contră nu sunt niciodată mulţumiţi cârtesc împotriva naturii, nu pot suporta de
fericiţi ce sânt prezentul, au dorul fie al trecutului, fie al viitorului. Iarna doresc
vara, vara tânjesc după iarnă, când e rece ar vrea să aibe cald iar când e cald doresc
frigul. Se poartă ca bolnavii, nimic nu le este pe plac, continuu se plâng numai că la
ei boala e dată de felul lor de trai. Astfel că mai pot pretinde filozofilor cinici să-şi
schimbe ei viaţa şi să şi -o îmbunătăţească?

Ei conduşi de valul patimilor se aseamănă călăreţul pe care calul îl duce unde vrea
el. Dacă ar fi întrebaţi unde au pornit atunci ar răspunde că acolo unde îi conduc
pasiunile adică se lasă în voia plăcerilor, a poftei de câştig sau de stăpânire. Căci ei
călăresc nu întotdeauna acelaşi cal ci mereu caută alţii dar spre nefericirea lor toţi
sunt căpiaţi şi îi poartă cu siguranţă către prăpastia pe care ei se vor fi gândit să o
înconjure mult prea târziu.

De altfel continuă Cinicul, mantaua ponosită, de pe socoteala căreia ei se distrează

şi părul său vâlvoi, ca întreaga lui înfăţişare au marea forţă de a-i garanta o viaţă
fără griji şi bucuria de a săvârşi ce-i dictează inima şi deci să nu se întreţie decât cu
oameni ce-i sânt simpatici. Fiindcă tocmai datorită exteriorului nu au uşor oamenii
obişnuiţi în gândire şi educaţie în comportarea lor faţă de filozof. Căci domnii
eleganţi îl înconjură încă de la depărtare pe când nu stau de vorbă cu el cei cu o
minunată înţelegere cei ce preţuiesc adevărata virtute, îl caută şi prin purtarea lor îi
aduc multe satisfacţii. Din contră celor zişi fericiţi nu le va deschide niciodată
porţile iar purpura şi coroenele de aur le consideră fleacuri iar pe ei ca persoane
nişte caraghioşi.

După cum vedem se înalţă o statuie de colos Cinicului reprezentat într'un tablou de
Menipp al lui Velasquez drept model servindu-i un cerşetor de pe străzile
Madridului.

De-acum nu vine chiar neaşteptata apoteoză din final şi anume când susţine că un
costum ca al cinicilor este purtat nu numai de oamenii cei buni dar şi de zei.
(Puritanul şi pedantul Wieland sare ca ars şi scrie că exeptând murdăria, pe aceasta
o resping atât zeii cât şi oamenii, ori ea face parte integrantă din Costumul
cinicilor!) Deci dacă va cerceta cu atenţie felul cum sunt reprezentaţii zeii va
observa că ei sunt mai apropiaţi de cinici decât derestul oamenilor. Nu are decât să
străbată templale grecilor dar şi a altor popoare ca să vadă dacă zeii se poartă ca ei
sau după moda nouă cu barba şi părul ras. Cei mai mulţi îi va descoperi că umblă
fără haine pe de desubt exact ca filozofii cinici. Astfel cum o să-i reproşeze ţinuta şi
o s'o privească cu dispreţ când şi zeilor le este potrivită.

Asemănarea posibilă doar cu zeii o certifică pentru ei şi părinţii creştini când au

senzaţia că se apropie de Dumnezeu. Dar întâlnirea majoră cu Absolutul nu are
nimic sublim în ea nu împrumută limbajul marilor idealişti ca Hegel ori Eminescu
ci ca întotdeauna la autorul nostru este îmbibată în sucurile de circumstanţă a
comicului, părerile Cinicului în loc să convingă cu toată seriozitatea provoacă
zâmbetul maliţios, mai de grabă zeii sunt cobotâţi pe tarâmuri umane decât inversul.

Oricum filozoful cinic, cum o subliniază şi Wieland rămâne ca una din cele mai
reprezentative figuri în gândirea lui Lucian din Samosata, chiar dacă nu rareori îi
pune şi limite poate tocmai din această cauză antiidealizantă reuşeşte să ne
cucerească, să-l onorăm cel puţin cu încrederea noastră şi să ne ruşinăm dacă
simţim că am încălecat pe calul căpiat, atras de prăpăstiile cele periculoase.

Dar poziţia nu-i chiar solidă în fundamentul ei fiindcă filozoful se ridică pe un soclu
atât de înalt, încât ne revin remarcile şi cimparaţiile sale cu cele ale unui câine,
adică pe aşa înălţimi ne poate apuca răul de nare şi în cele din urmă să ne
convingem că iar avem de-a face cu o farsă a lui Lucian realistul ce-şi râde de
temerarul alpinist pornit să escaladeze cele mai periculoase culmi ale spiritului.
Între cei doi poli, ai credinţei într'un ideal umbrit de un puternic scepticism se
desvoltă mai toată opera sa, caractere ce ni-l fac precursor în ale gândirii, al
scepticului Montaigne cu al său celebru Que sais-je?

Deci însăşi discutarea tipului ideal de om desăvârşit din perspectiva şesurilor aride
ale unui secol mic, nu va fi constituit prin ea însăşi o altă glumă sinistră a autorului
nostru?

Cine ar putea răspunde precis la această întrebare? Credem că nici autorul nu ne-ar
putea convinge pentru una din soluţii, atâta sunt de contrarii prezentările sale, de
fapt cum se arată a fi dialectica viaţii, un fenomen conţine afirmarea dar şi negaţia
lui în acelaşi timp, postulat ce-l cunoştea din sfânta intuiţie bergsoniană, şi scriitorul
nostru când ni-l zugrăveşte cu atâta fidelitate pe filozoful cinic încât în rândurile
sale se află şi adeptul dar în aceeaşi măsură şi adversarul învăţăturii cinice.

În orice caz se poate încăodată afla cât de preocupat era Lucian de problemele
filozofiei devenită încă de pe vremea elenistică, o cenuşăreasă practică fără întrebări
metafizice, desfăşurată doar pe terenul aparent solid al moralei.

Pe linia antropomorfismului caracteristic epocii antice zeii înşişi devin taloane etice,
discuţia şi purtarea lor contează numai în măsura cât prin ele se pot delimita
dimensiunile sufletului uman şi tiparele sale etice. Ca parte integrantă a spiritului
helenistic prelungit fără oprelişti în cel roman, filozofia exact ca pe vremea lui
Nietzsche se transformă într'o simplă discuţie liberă asupra eternei condiţii umene.

Cinicul lui Lucian porni cu rădăcini anteice de la mai clasicii Diogene din Sinope şi
mai apropiatul Menipp, le duce mai departe "lătratul" adică o critică aspră a
semenilor decăzuţi numai dacă Diogene căuta cu lumânarea ziua în amiaza mare un
om adevărat, eroul lui Lucian, mai cultivat şi profesional vrea să şi precizeze
contururile acestui tip să-o dea întocmai proporţiile morale. Astfel filozofia devine
pe încetul un mod de căutare a virtuţii, nu altfel au desvoltat-o şi stoicii, dar acuma
adaptată la condiţiile de fiecare zi, existenţializată de-a binelea. (Am zice că
întrebuinţarea noţiunii respective în timpurile mai moderne repetă păţania cu oul lui
Columb, aplicarea ei are vechimea omului şi a existenţei lui, în totdeauna trăirea
oricât de obiectivă se limitează la un anumit timp fiinţal să nu-i zicem existenţial
numai din teamă de a nu ne repeta şi să lămurim un cuvânt în stera lui
identică.)Dumnezeu sau zeii nu sunt negaşi ci doar înlocuiţi cu mama Natura, dar
Lucian nu-i deloc panteist, fiindcă naturismul său nu-i spinozian ci la fel nu cel al
lui Rousseau circumscrie mai mult o anumită stare de fericire a omului, un fel de
regăsire şi întoarcere la paradisul pierdut reprezentat de inocenţa originilor primare.

Prin urmare meritul cinicului lui Lucian este acela de-a fi descoperit natura din jur,
pentru ea în general spiritul elen antropormorfizant nu avea ochi să o vadă ca pe o
carte a cărţilor în care se pot citi multe din firea cea mai proprie omului. Expresia "a
trăi conform naturii" este pusă în circulaţie ca atâtea altele de cinicul lui Lucian din
Samosata.

Desigur că prin respectiva întoarcere înapoi ajungem şi la tradiţionalismul

scriitorului nostru, sorginte mereu vie, un fel de pământ dătător de forţe mereu noi
nemuritorului Anteu.
Din foarte multe puncte de vedere se cere ca Lucian grecul din Samosata să fie pus
alături de Seneca, Marc Aureliu cu rostul de a mai salva lumea antică greco-
romană.

Paralel cu aceşti învăţaţi ce vedeau mântuirea în reînvierea trecutului plin de virtuţi,

se pregătea prin Filon, Epictet până la Plotin întrarea aceleaşi lumi în sânul
creştinismului viitor. Deşi Lucian va lipsi din cercul celor ce au făurit drumul cel
nou, indirect prin toată opera sa va contribui la consolidarea raţionalismului prin
care fericitul Augustin şi alţi părinţi ai bisericii vor fundamenta Cetatea lui
Dumnezeu, Biserica, cu precădere pe cea cu sediul la Roma. Dar despre acest
capitoş vom mai avea ocazia să ne ocupăm pe larg.

În fond cum demonstrează influenţa sa asupra lui Erasmus, Voltaire şi nu mai puţin
a iluministului clasicizant Wieland, durata sa în timp ca filozof nu a încetat practic
niciodată, flacăra ei a ars continuu pe altarul gândirii umane, s'a recurs la puterile ei
mai ales în momentele zise de împlinire caracteristice pentru epocile numite
raţionale deşi importanţă autorului nostru depăşeşte un anumit sector el întrupează o
personalitate complexă cum nu deseori are ocazia omenirea să ducă la lumină.

26. Dialogurile Zeilor

Fiindcă în traducerea românească nu sunt redate decât unele mai ales acelea ce au
un sens demitizant, lectorul primeşte o impresie falsă despre semnificaţia lor.
Numai cunoaşterea globală a ziselor dialoguri ne redă adevăratul lor conţinut.
Lucian din Samosata urmăreşte în primul rând întocmai ca Pausanias în celebrul său
Perigeu elen să ne descrie întâmplările mitologice pentru poezia ce o conţin,
acţiunea lui se aseamănă cu cea a lui Eminescu pornit să redescopere legendele şi
mitologia dacă pe vârful Pionului-Ceahlău.

Am putea anticipa şi să susţinem că în dialogulrile de faţă Lucian întrebuinţează

poezia ca pe o metodă de cunoaştere aplicată însă nu conform legilor trupeşti ci
acelor ale sufletului.
Nu ne vom ocupa decât de unele dintre ele.

I. Plângerile lui Jupiter contra lui Amor

Amor îl roagă pe Stăpânul zeilor să-l ierte dacă a greşit cu ceva că doar e un copil
cu puţină înţelegere.

Jupiter nu-i de acord că ar fi un copil ci ar fi mai bătrân decât Iapetus. Deoarece nu

are barbă, nici păr cărunt ar dori el bucuros să fie considerat aşa pe când el este
bătrân de tot şi pus de ştrengării. (Wieland scrie că în genealogia zeilor de Hesiod,
Amor este bătrân precum Haosul şi Pământul, aceasta din urmă Gea a fost mama lui
Yapezus şi a celorlalţi titani, între aceştia figura drept cel mai tânăt Cronos sau
Saturn, tatăl lui Jupiter.

Deci după Biblia antichităţii la început nu a existat Cuvântul ci Iubirea. Poate că şi

asta ar însemna Logosul Sfântului Iaon Evanghelistul.)

Dar se întreabă Amorul de ce vrea să-l lege dacă este aşa de bătrân. Jupiter
consideră că nu sunt chiar nimicuri tot se-a îndrăznit, copilul lipsit de frica lui
Dumnezeu să facă din el, îndrăzneli nemaipomenite şi capricii. Oare nu el e vinovat
că Jupiter nu e în stare să iubească o muritoare fără să nu recurgă la vrăjitorii şi să
se transforme în satir, taur, vultur sau ploaie de aur dacă doreşte să o aibe. Şi ce
câştig are când femeia iubeşte taurul sau lebăda şi se umple de groază îndată ce îi
vede adevărata lui înfăţişare. (Wieland intervine cu multă dreptate: în satir Zeus s'a
schimbat pentru Antiope, în taur pentru Europa, lebădă s'a făcut de dragul Ledei iar
ploaie de aur ca să câştige inima Danaei, altfel setoasă după acest aur nobil cum o
reprezintă într'un tablou celebru aflat la Galeria Borghese din Roma, pictorul
Correggio. Dar registrul nu-i nici pe departe epuizat, măcar ar fi trebuit să mai
pomenească cum a păcălit-o pe Jo cu norul de ceaţă, lui Kallisto i s'a arătat ca
Diana, Eginei drept foc, Mnemosynei ca cioban, Klytoriei în trup de furnică,
Asteriei ca vultur iar soţiei şi sorei lui Juno s'a metamorfozat în pupăză. Nu poate să
o uite pe una din cele mai celebre dragoste ale lui Zeus, din unirea căreia s'a
zămislit Hercule, deci pe vestita Alcmene pe care a sedus-o luând chipul soţului ei,
Amphitrion.)
Amor găseşte ca foarte natural că fiind vorba de muritoare marele Zeu nu poate să li
se arate în autentica lui înfăţişare.

Dar Jupiter necruţător doreşte să afle cum totuşi pe Apolo l-au putut iubi Branchus
şi Hyacinthus. (Wieland arată că acest Branchus a fost întemeietorul familiei
Branchizilor, familie din Milet deveniţi conducătorii cunocutuşui oracol al zeuleu
din Dadyma. Poetul roman Statiius îl consideră pe Branchus fiul lui Apolo iar
Lucian îl va mai aminti în legătură cu o sală frumoasă.)

Amor nu se lasă şi îi dă exemplul lui Daphne cea care a fugit se obrazul fin şi de
părul frumos al lui Apolo. Totuşi Amor ca să-i asigure pe viitor succesul mai
marilor dintre zei, îi dă nişte sfaturi mai mult decât delicioase adică dacă el vrea să
fie iubit în primul rând să lase la o parte fulgerul şi întreg cortegiul furiilor. Părul
zburlit să şi-l pieptene cu grijă în bucle apoi să-l lege cu o panglică aurită, să
îmbrace o mantie de purpură în picioare să tragă cisme din piele aurită, în faţa lui să
cânte fluerele şi să bată timpanele, astfel că sigur vor fugi după el nimfele cum i se
întâmplă numai lui Bachhus.

Jupiter respinge astfel de sfaturi considerate de el prosteşti, cu un astfel de preş nu

vrea să apară mai cuceritor (se referă bineînţeles la figura sa că altfel am văzut nu se
poate plânge de însuşirile sale de crailâc zeesc.)

Deci Amor este de părere că nu ar trebui să joace rolul îndrăgostitului, amant

frumos că asta ar fi prea greu pentru el.

Greu sau nu, Zeus nu doreşte să renunţe şa plăcerile iubirii, numai să nu-l coste
atâta oboseală. Misiunea aceasta rămâne în sarcina lui Amor şi numai dacă o ia în
serios înţelege să-l mai ierte şi să nu-l lege cum ar marita.

Dialogul este plin de eleganţă şi luminozitate, parcă ar fi un tablou roccoco atârnat

pe zidurile Versailles-ului sau al unui alt palat de epocă. Jupiter poate fi oricare din
monahii galanţi stăpâniti în vastele lor apartemente de mirajul iubirilor uşor
câştigate.
 II. Jo
Jupiter şi Mercur
Jupiter îl cheamă la el pe Mercur (Hermes) şi îi vorbeşte de Jo fiica lui Inachus,
transformată în vacă de gelozia nesăbuită a lui Juno şi a dat-o în grija unui văcar,
Argus cel cu mai mulţi ochi să o păzească ceea ce o va face cu străşnicie odată ce
nu doarme nici ziua nici noaptea. (Wieland din zelul de a respecta adevărul
aminteşte că cei mai mulţi mitografi - cum îi numeşte Diodor din Sicilia - susţin că
după ce-a cucerit-o prin norul respectiv Jupiter în persoană ar fi transformat-o în
vacă de frica Junonei ca să nu-l prindă în flagrant delict. Deci Zeus nu se dă la o
parte să fie un mincinos de circumstanţă lucru ce nu ne miră deloc după ce nu se
ruşineză să întrebuinţeze atâtea şiretlicuri în faţa cărora s'ar arăta nedemni şi
mărunţi cei mai vestiţi Don Juani sau Casanova din toate timpurile.)

Mercur aşteaptă dispoziţii de la Zeus şi aceasta îi ordonă că nu are altăceva de făcut

decât să zboare până la Nemea unde sălăşluieşte Argus şi să-l omoare. (Scoliastul
Wieland: din această cauză la Homer zeul mai are şi porecla de ucigâşul lui Argus.)
Pe urmă să o sucă pe Ion până în Egipt şi să-i dea titlul de Isis. (Wieland zice că
între Isis şi Ino nu ar fi nicio legătură ci Grecii de când mai ales aveau regi peste
această ţară căutau să-şi facă şi o mitologie prin care să se amestece cu elementele
autothone.) Jupiter îi dă dispoziţii lui Mercur să o facă pe Jo zeiţă, venerată pe viitor
ca ocrotitoarea inundaţiilor Nilului iar pentru nevigatori să fie patroana ce le asigură
vânturile prielnice. (Noi nu împărtăşim ad litteram părerile comantatorului Wieland
fiindcă mult înainte Herodot a insistat asupra legăturilor dintre egipteni şi anticii
eleni, să nu uităm că urmaşele lui Jo vor fi celebrele fiice ale lui Danaos, cele ce se
vor întoarce pe drumul Lindosului în Argos deci vor reveni în mitologia elenă
omorându-i în noaptea nunţii pe fiii lui Egipstos exceptând pe una, prin ea se
asigură mai departe legătura egipteano-greacă.

Este de presupus că toate datele mitice vor să arate influenţa culturii egiptene mult
mai veche decât a vechilor heleni din această cauză ea îşi arată relaţii şi cu regii
vestitelor palate cretane, în frunte cu legendarul Minos devenit la un moment dat
stăpânul întregii Mediterane până la Atica de unde au ajuns atenienii să le plătească
birul în material viu pentru Minotaurul omorât de Tezeu cu concursul Ariadnei.
Că Isis ar avea o prevenienţă grecească asta nu ar ţine atât de tenfinţa de cuceritori a
acestora cât ar reprezenta şi o influenţă inversă posibilă în epoca pregrecească a
misterioşilor pelasgi, în tocmai cum s'a întâmplat şi cu Fenicienii de care sunt legaţi
prin mitul Europei şi al lui Cadmus. Deci am accepta cu mult scepricism observaţia
lui Wieland că între Isis şi Jo nu ar exista nicio relaţie.

În ce-l priveşte pe Lucian noi credem că în scurtul dialog el a urmărit anectoda lui
Jo mai mult pentru poezia subiectului, chiar dacă în timpul său legăturile dintre
greci respectiv romani şi egipteni erau mult schimbate. Nu vedem însă nicio
justificare a regilor greci şi a urmaşilor săi romani în scurtul episod evocat cu atâta
talent de autorul nostru.

III. Ganymed
Jupiter şi Ganymed
Dialogul scoate în evidenţă două caractere, le conturează tocmai fiindcă sunt atât de
diferite, metodă nu rar abordată de Lucian şi după el de mulţi alţii.

Discuţia are loc între Jupiter, codoşul dat cu toate unsorile, pofticios la trupul fraged
al copilului Ganymede, aceasta de inocenţa sfântă a unui înger blond de Correggio.

Jupiter îl linişteşte pe copil că-l poate sărute ca să constate, păpuşica de el, că nu

mai are cioc, nici ghiare, nici aripe deci nu mai apare ca înainte, drept vultur.

Ganymede se miră tare că nu-i mai vulturul care înainte cu câteva clipe l-a răpit de
la casa lui. Unde îi vor fi dispărut aripele de ce se prezintă cu totul latfel.

Jupiter i se laudă că el nu-i om sau vultur ci regele zeilor, şi a luat chipul vulturului
deoarece aşa a crezut că-i va fi mai comod să-l răpească.

Ganymed crede că este Pan, de el auzise, dar atunci unde îi sunt fluerul, coarnele şi
copitele de ţap?

Copilul îl asigură pe Jupiter că în satul său alt zeu nu-i cunoscut. Din această cauză i
se jertfeşte un ţap în faţa peşterei unde se găseşte statuia sa. Sau o fi el vreun bandit
din cei răi, fură oamenii şi îi vinde drept sclavi. (Se vede că Ganymede a fost
instruit cum se cuvine într'un sat veşnic ameninţat de adversităţile oamenilor.)

Jupiter doreşte să afle dacă nu a auzit niciodată de Jupiter, cu altarul pe vârful Idei
(Wieland ne lămureşte că este vorba de Gargarus cel aflat în faţa Troiei) ce trimite
ploaia, fulgerul şi tunetul.

Deci conclude naiv de copilăreşte Ganymede, o fi domnul de bine (Wieland

subliniază pe drept că în acest loc tonul este cât se poate de ironic) ce le-a trimis
grindina pe cap nu de mult? El este, cum se spune zeul ce locuieşte în înălţimi, face
atâta zgomot în nori şi căruia tatăl său îi oferiste cel mai frumos berbec al turmei?

Şi-apoi urmează plângerea dreaptă a nevinovatului răpit de lângă oile sale, părăsite
acuma în sălbăticie, poate că le-au şi sfâşiat lupii.

Jupiter îl linişteşte pe limbajul său străin oamenilor mai ales copiilor şi anume ce i-
ar mai păsa acuma de turma sa odată ce-i nemuritor şi rămâne printre zeităţi.

Ganymede este mai mult decât neplăcut suprins când aude că celălalt nu are de
gând să-l ducă, încă în aceea zi înapoi pe muntele Ida.

Jupiter e neclintit în hotărârea sa doar de ce s'ar fi transformat din zeu în vultur.

(Deci se pare că metamorfoza nu are loc fără oarecare servituţi cum l-am auzit pe
marele Zeu plângându-se şi în alte părţi.)

Copilul în judecata lui fragedă nu cuprinde încă rostul celor întâmplate, astfel că se
teme că tatăl său dacă nu-l va găsi nici unde se va supăra rău, şi îl va bate că şi-a
părăsit turmele. (Ganymede are în aceste momente suavităţile copiilor lui
Correggio, cât amoraţi cât îngeri. Iar Lucian ne impresionează prin cunoştiinţele
sale privind psihologie copilului legat de cosmosul din jurul său, o altă lume nu
cunoaşte şi nu ştie.)

Cu atât mai serioasă e replica Zeului că tatăl său nu o să-l mai vadă niciodată.
Atunci copilul izbucneşte în cea mai naturală reacţie, el vrea la tatăl său acasă şi ca
să-l amăgească îi promite că dacă-l va readuce la părinţii săi atunci tatăl o să-i
jertfească încă un berbece, pe cel de trei ani, întotdeauna în fruntea turnei de câte ori
ies la păşunat.
Jupiter nu poate să nu recunoască în barba lui sinceritatea şi nevinovăţia tânărului
încă un copil. Apoi asresându-se lui îi dă sfatul să-şi scoată din minte toate
întâmplările trecutului şi să nu se mai gândească la Ida şi la turmele sale. De-acuma
este un locuitor al cerului şi de-aici va putea să facă mult bine pentru ai lui şi patria
sa. În loc de lapte şi caţ va mânca Ambrosie şi va bea Nectar. Va deveni paharnicul
lui Zeus şi ce-i mai plăcut nu va mai fi om ci nemuritor (Jupiter se repetă poate
tocmai pentru a-i accentua şi mai mult noua situaţie, mai mult decât fericită), o
constelaţie pe cer va purta numele său. Pe scurt îi va merge bine de tot.

Observaţia lui Ganymede la toate aceste nemaipomenite oferte este dezarmantă

deoarece ar vrea să afle cu cine se va putea juca atunci când va dori să se joace. Pe
Ida avea mulţi copii de vârsta lui. (Pe alt ton Lucian arată limita nemuririi faţă de
acea oră de iubite pământească din Luceafărul lui Eminescu, filtrată prin simţirea
ingenuă a unui copil-seraf, dintre cei pe care Faust al lui Goethe pretindea că trebuie
să-i pervertească discipolul diavolului pentru a fi întradevăr demni de intrarea în
lumea cealaltă. Cum vom vedea Jupiter joacă acelaşi rol pe lângă neprihănita fiinţă
căzută pradă lăcomiei sale trupeşti.)

Jupiter îl asigură că de aşa ceva nu o să ducă lipsa chiar Amor o să-i fie tovarăş de
joacă. Să prindă deci curaj, să arate o mină fericită şi să nu se mai frământe de ce
se întâmplă acolo jos.

Ganymede pare că nu a reţinut cuvintele zeului deci mai înterabă că la ce ar putea

să-i fie de folos, are turme să i le păzească? Desigur că nu, intervine celălt ci are să
le toatne în pahare nectar şi o să aştepte la masă.

Ganymede consideră că aşa ceva nu-i mare lucru doar se pricepe să toarne laptele şi
să ofere paharele de iederă pline.

Desigur că Jupiter apare iritat că tânărul nu-l mai uită pe cioban doar este în cer şi
zeii beau nectar. Ganymede e curios dacă nectarul e mai bun decât laptele iar
Jupiter îi spune că ajunge să bea din primul doar un strop ca să nu se mai atingă
niciodată de lapte.

Pe îmcetul ajung şi la chestinuea cheie când Ganymede doreşte să afle unde doarme
noaptea, la prietenul său Amor, Jupiter direct intervine că o să se culce ce el doar
ce-acea l-a şi răpit.
Copilul naiv de tot nu înţelege dece o să doarmă Jupiter mai bine cu el. Când Jupiter
îi invocă frumuseţea iar nu pricepe ce legătură are această însuşire cu somnul, cum
îl poate ea ajuta. Jupiter susţine că-l adoarme mai uşor şi dulce dar copilul nu-i chiar
convins că el o să-i suporte zvârcoliturile, loviturile şi strigătele scoase de el în
timpul nopţii, dacă nu o să aibe linişte o să i se plângă dimineaţa, exact cum făcea
tatăl săi de îl trimitea să doarmă cu mama lui. Deci dacă Jupiter l-a răpit numai
pentru asta atunci poate să-l ducă înapoi pe pământ, deoarece o să-i fie spre greutate
decât se va întoarce în pat.

Jupiter nu cedează la astfel de argumente din contră consideră că cu cât va fi mai

treaz cu atât îl va putea săruta şi strânge la piept va fi mai bine.

Ganymede ca să-i facă voia crede că în timp ce va dormi îl va lăsa să-l sărute. Şi
asta va fi minunat incheie marele Zeus. Apoi îi porunceşte lui Mercur să-l ducă şi
să-i dea să beie din licoarea nemuririi. Apoi să-i arate la ce distanţă să ţină paharul
(deci să-l introducă în eticheta olimpienilor) pe urmă să revină cu el pentru ca să-şi
poată lua în primire postul de la masă.

Nu-i nicio îndoială că marele Stăpân al cerului şi pământului este bărbat ceva mai
mult decât matur, suferind de ceea ce va fi diagnosticat mai târziu drept pedofilie
Greu s'ar putea admite că astfel ar căuta să suplinească lipsa de căldură din partea
celoralţi copii ai săi prea devreme ajunşi bărbaţi chiar inamicii lui cum îl decoperim
pe Mercur-Hermes plâmgându-se de tirania sa. În orice caz păcatul în antichitate nu
avea semnificaţia celui din zilele noastre, Ganymede va prospiţia în funcţia sa, va
intra cu adevărat în nemurirea legendei. Correggio reprezintă răpirea copilului pe
aripile zeului transformat în vultur.

Lucian nu face niciun proces de conştiinţă zeului pentru comportarea sa mai mult îl
preocupă candoarea şi curăţenia copilului aflat în lumea visurilor sale. Pe lângă
aceasta parcă şi cea mai serioasă a lui Jupiter îşi capătă luminile ei de aur şi azur, ca
în cadrele pictorului renascentist.

IV. Un schimb de vorbe între Jupiter şi soţia sa Juno

 Juno, Jupiter
Ganymede ca personaj mut
Juno se plânge că de când l-a furat de pe Ida pe copilul frigian (Ganymede) şi l-a
purtat pe Olimp, Jupiter se poartă foarte rece cu ea.

Jupiter nu acceptă gelozia ei faţă de un copil nevinovat şi nepericulos. (Deci ni se

sugerează dechis că la fel ca în Symposionul lui Platon faţă de copii avea loc doar
practicile lui Venus Urania celeata, lucru ce pentru oamenii de astăzi este de
neînţeles). El credea că doar femeile şi fetele, ce i se potriveau puteau să-i cauzeze
reauă dispoziţie.

Juno scoate măştile de pe faţă cum e obiceiul femeilor înşelate. Îi impută că nu a fost
frumos şi nici de demnitatea monarhului zeilor să-şi părăsească nevasta şi să ia pe
pământ înfăţiţările unei lebăde sau taur dar cel puţin creaturile respective rămâneau
adolo unde locuiau, acuma pentru plăcerea sa majestatea zeească l-a dus în cer pe
tânărul păstor şi l-a aşezat înaintea nasului ei invocând motivul să-i toană necaturl.
Ca şi când această funcţie ar fi fost pentru Hebe şi Vulcan chiat atâta de grea. Astfel
nu ia niciodată paharul din mâna copilului fără să nu-l sărute în văzul tuturora, astfel
că în fiecare moment pretinde un pahar chiar dacă nu îi este deloc sete. Apoi merge
aşa departe că după ce bea puţin din pahar îl dă tânărului şi guste şi el din băutură iar
ce rămâne de la el îl soarbe cu şi mai mult nesaţ. Şi încă pe partea atinsă de buzele lui
ca să aibe plăcerea să bea şi să-l sărute în acelşi timp.

Oare în zilele trecute nu şi-a pus la o parte Egidele şi fulgerul şi fără nici o ruşinare
faţă de prestigiul şi barba sa respectabilă a început să se joace pe pământ cu
Ganymede. (Scena este de o mare savoare: Zeus, stăpânul stăpânilor în postură de
tată atent cu copilu său cu care îşi împarte jocurile cela mai de fiecare zi.)

Să nu-şi închipuie că poate să facă ce vrea şi că ea, Juno nu vede drept toate.

Jupiter adoptă o mină de tot inocentă. Ce e rău că pentru a-şi provoca o plăcere
îndoită la băut sărută un copil atât de frumos. Dacă i-ar cere copilului să o sărute pe
dânsa ou siguranţă nu ar mai face o crimă din asta şi ar prefera sărutul copilului chiar
şi nectarului.

Juno se simte de-a dreptul insultată şi speră că rău nu o să ajungă să se bucure când
buzele ei se vor murdări la atingerea unui păstor frigian şi încă cu o înfăţişare de
femeiuşcă molatecă.

Jupiter încălzit îi pretinde să-şi măsoare expresiile în ce-l priveşte pe acest păstor
frigian, copil efeminizat, molatec dar mai bine se opreşte ca să nu-i fiarbă prea tare
fierea.

Juno consecventă renumelui ei de femeie aspră nu se lasă mai prejos, îi doreşte să se

şi însoare cu el dar a vrut să-i amintească ce lucruri ne la locul lor o face să sufere
pentru noul lui paharnic.

Aşa dar Jupiter consideră că pe viitor va trebui să le servească vinul la masă şchiopul
Vulcan aşa murdar şi acoperit de cărbune cum vine din atelierul său de la Lemnos.
(Wieland specifică în nota sa că aşa de întâmpla în cartea întâia a Iliadei.) Deci din
astfel de degete să guste vinul şi incă să se simtă bine, când de el îi este silă chiar ei
ca mamă. Asta ar fi ceva tare plăcut. Ar fi un paharnic, podoabă a mesei zeilor. Deci
să-l trimită înapoi pe Ganymede pe muntele Ida fiindcă este curat cu degete
trandafirii şi oferă pocalul cu graţie şi mai ales ce-o supără pe Juno sărutul lui e mai
dulce decât nectarul.

Juno nu înghite maliţiozităţile soţului ei. Deci de când a apărut de pe muntele Ida
copilul cu părul blond şi buclat, Vulcan îi este peste noapte un biet şchiop murdar de
cărbune cu o apariţie scârboasă. curios că înainte nu s'a plâns nici de scânteile nici de
praful făurarului când îi turna spre satisfacţia lui, nectar în pahare.

Jupiter îi dă sfatul lui Juno să nu-şi facă necaz singură prin gelozia ei care nu va avea
drept urmare decât să-i mărească şi mai mult iubirea. De altfel dacă ei îi este scârbă
să ia un pahar din mâna frumosului copil nu are decât să se lase servită pe mai
departe de fiul ei (adică Hefaistos-Vulcan.) Peviitor pe Jupiter îl va sluji numai
Ganymede şi încă cu un sărut dublu: unul când îi dă paharul celălalt când îl
reprimeşte. Fiindcă Ganymede începe să plângă îl linişteşte să nu aibe nicio teamă
fiindcă cel ce se va atinge cumva de el o va păţi rău de tot!

Dialogul dintre nevastă şi soţ, Jupiter şi Juno rămâne unul exemplar, înscris în
analele a ceea ce Strindberg săcoteşte că o căsătorie se poate transforma până la
urmă: Dansul morţii.
 V. Ixion
Juno şi Jupiter
Dialogul se continuă pe o temă asemănătoare, caracterul de codoş bătrân al lui Zeus
se arată a fi delicios, dacă laşi afară orice percept etic şi te amuză doar
comportamentul său de vulpoi bătrân.

Juno este nedumerită asupra lui Ixion, căruia Jupiter i-a permis intrare liberă printre
ei. Ce fel de om este (Wieland consultând mitologia descoperă că specialiştii nu sunt
întru totul de acord asupra acestui personaj, cine i-ar fi fost tată şi cum a ajuns la
marea cinste de a deveni favoritul lui Jupiter. Prin soţia lui Dia a domnit ca rege în
Tesalia şi a fost părintele lui Pirithous vestit prieten al lui Theseu.)

Jupiter zice că Ixion este un bărbat foarte simpatic (să se reţie felul cum ştie să
caracterizeze marele Zeilor) şi un tovarăş de masă foarte plăcut. L-ar fi pus la masa
zeilor dacă nu ar fi fost demn de o astfel de cinstire.

Junona este de părere că-i chiar nedemn şi nu merită să mai fie suportat în continuare
la masa lor.

Jupiter doreşte să afle ce-a făcut, o roagă pe nevastă-sa să nu treacă nimic sub tăcere.
Oare va fi molestat pe vreuna din zeiţe că după ezitările femeii doar aşa ceva s'a
putut întâmpla.

Dialogul se continuă pe o temă asemănătoare, caracterul de codoş bătrân al lui Zeus

se arată a fi delicios, dacă laşi afară orice percept etic şi te amuză doar
comportamentul său de vulpoi bătrân.

Juno este nedumerită asupra lui Ixion, căruia Jupiter i-a permis intrare liberă printre
ei. Ce fel de om este (Wieland consultând mitologia descoperă că specialiştii nu sunt
întru totul de acord asupra acestui personaj, cine i-ar fi fost tată şi cum a ajuns la
marea cinste de a deveni favoritul lui Jupiter. Prin soţia lui Dia a domnit ca rege în
Tesalia şi a fost părintele lui Pirithous vestit prieten al lui Theseu.)
Jupiter zice că Ixion este un bărbat foarte simpatic (să se reţie felul cum ştie să
caracterizeze marele Zeilor) şi un tovarăş de masă foarte plăcut. L-ar fi pus la masa
zeilor dacă nu ar fi fost demn de o astfel de cinstire.

Junona este de părere că-i chiar nedemn şi nu merită să mai fie suportat în continuare
la masa lor.

Jupiter doreşte să afle ce-a făcut, o roagă pe nevastă-sa să nu treacă nimic sub tăcere.
Oare va fi molestat pe vreuna din zeiţe că după ezitările femeii doar aşa ceva s'a
putut întâmpla.

Juno profită de ocazie să-i plătească poliţia lui Zeus, doar faţă de el Amorul a avut o
putere neîngrădită, l-a purtat de nas după voie, nu i-a opus nici cea mai mică
rezistenţă şi l-a transformat în ce forme i-a plăcut. Pe scurt Jupiter ar fi jucăria şi
proprietatea lui Amor. Încă ştie de ce poate să-i ierte lui Iyion atâta de uşor insulta
adusă doar îşi aminteşte fără îndoială că-i este vinovat doar presupusul său fiu
Pirithous este fructul legăturii lui cu Dia, soţia respectivului. (Wieland adaogă într'o
notă că Dia este fiica lui Hesioneus sau a lui Dejoneus.)

Jupiter se amuză la amintirea micilor escapade petrecute odinioară pe pământ

readuse pe tapet de iubitoarea lui Junona. Dar pe de altă parte ce să-i facă bietului
Ixion. Ar fi prea aspru să-l îndepărteze de şa masa lor când sărmanul băiat poartă
iubirea în trup şi cum insăşi Zeiţa poate să constate suferă aşa de tare că el varsă
lacrimi de crocodil. (Totuşi Zeus cunoaşte ce semnificaţie şi cum se numeşte apa de
la ochi cum o botezase Hera, mândra lui nevastă.)

Ingădiunţa zeului faţă de scăpările lui Ixion pe bună dreptate provoacă revolta
Junonei că doar nu ar fi capabil propriei soţii să-i facă o propunere necinstită.

Dar Jupiter caută să împace lucrurile după mentatlitatea sa de codoş bătrân şi

îmbătrânit în rele. Ar lua un nor şi ar desena pe el o fiinţă vie (Lucian face aluzie la
pânzele pictorilor clasici a căror personagii nu se puteau deosebi de cele în carne şi
oase) lă semene leit cu Juno. Pe când se vor scula de la masă şi nenorocitul de Ixion
lipsit de somn se va zbuciuma în patul său el va aşeza norul lângă el. Astfel Juno nu
va fi atinsă în virtutea ei dar va fi în stare să mai aline durerile de iubire ale lui Ixion
şi altăceva nici nu i se va cere.

Juno nu-i deloc încântată de o astfel de păcăleală. Deci în loc să fie pedepsit cum
pasiunea lui o cere din contră primeşte şi o recompensă.

Dar Jupiter crede că aşa ceva nu-i poate ei strica deloc şi anume ca Ixion să se
drăgostească cu imaginea de pe nour.

Dar constată Juno cu groază, bărbatul o să creadă că norul este chiar ea ţi că se va

întâmpla în tocmai ca şi când ar necinsti-o pe ea.

Jupiter nu-i de părerea ei. Zice să sunt sensibilităţi de femeie odată ce ea nu-i norul
iar norul nu-i ea, numai că Ixion va fi păcălit, iată toată întâmplarea.

Temerea femeii este că după felul nedelicat al oamenilor, când se va întoarce pe

pământ o să povestească la toată lumea cum s'a culcat cu Junona şi a împăţit patul cu
marele Jupiter. O să se laude că ea îl iubeşte şi muritorii nu se vor îndoi de asta
fiindcă nu vor să ştii că în locul ei a figurat doar un nor.

În acest caz, Jupiter, dacă ar îndrăzni să vorbească astfel, îl va arunca în fundul

tartarului, acolo l-ar lega de o roată şi diavolii l-ar învârti întru veşnicie ca să
plătească printr'un atare chin pentru îndrăzneaţa sa iubire. (Wieland este impresionat
de faptul că cu toată jovialitatea sa Jupiter este un maestru în descoperirea de
pedepse sălbatece, chiar dacă vorbeşte pe tonul unuii diletant.)

Juno rămâne împăcată că astfel Ixion ar suferi pentru fanfaronada sa o plată destul de
mică dar totuşi meritată.

Dialogul este o mostră de delicatese verbale, mai ales Jupiter caută să-şi ascundă
intenţiile, reuşeşte să o împace pe apriga Junona deşi ne lasă cu impresia că trucul cu
norul nu l-ar deranja dacă ar fi avea şi nu o amăgire a bietului Ixion.

Nu descoperim nici o tendinţă propriu zis demitizantă când sceneta este cât se poate
de realistă pentru un gen de oameni, aici zeii servesc doar cu numele lor destul de
generic după moda mai târzie a teatrului expresionist mai ales german.

În orice caz măiestria lui Lucian din Samosata se arată în toată strălucirea ei, schiţele
sale vor fi cu greu egalate, şi numai de cei hrăniţi ca zeii cu ambrozie şi nectar.

VI. Jupiter şi Alcmena

Mercur şi Helios
Mercur îi aduce la cunoştiinţă lui Helios (Wieland: este zeul soarelui care nu trebuie
confundat cu Phobus Apollo) că Jupiter îi porunceşte să nu mai iasă pe cer nici
astăzi, nici mâine, nici poimâine. Tot acest interval de timp va corespunde doar unei
singure nopţi mai lungi. Deci Horele vor putea să îi deshame iar caii, săi stingă facla
din nou astfel ca liniştea să domnească peste tot. (după Wieland Horele ar fi după
Homer păzitoarele porţilor cerului, şi în cântecul al doilea dedicat lui Venus le face
primele slujitoare ale zeiţei. Printre altele au avut şi misiunea să înhame şi să
deshame caii soarelui, că domnească peste vreme şi anotimpuri, împreună cu
Graţiile, Hebe şi armonia formau cortegiul zeiţei Iubirii.)

Helios este de o poruncă aşa de curioasă, oare să nu-şi fi împlinit bine traseul pe cer
sau caii să-i fi ieşit din cale, pentru astfel de mici scăpri să fie supărat pe el şi să lase
noaptea în viitor de trei ori mai mare decât ziua?

Nu-i asta cauza îl asigură Mercur şi nu va rămâne pentru totdeauna astfel. Doar
acuma în vederea unor afaceri are nevoie de noapte atât de lungă.

Helios stârnit nu-şi poate stăpâni curiozitatea iar Mercur îl lămureşte că marele Zeu,
Jupiter îl trimite din Boeţia, de la soţia lui Amfitrion unde se află în vizită.

Adică întregeşte Helios este îndrăgostit de ea. Dar oare nu-i ajunge pentru ea o noapte?

În nici un caz răspunde Mercur. Cu această ocazie se munceşte la naşterea unui mare
şi amator de lupte zeu ori e imposibil ca aşaceva să se împlinească într'o singură
noapte. (Zeus va lua chipul lui Amphitrion şi din împreunarea cu Alcmena va vedea
lumina zilei mitologice, Heracles, vestit prin cele douăsprezece munci ale sale,
Dodecatlonul Scripturii antice.)

Helios urează numai succes la întreprinderea unei munci atâta de serioasă, dar fiindcă
sunt numai ei în patru ochi pot să-şi recunoască deschis că astfel de fapte pe vremea
lui Saturn nu aveau loc. (Saturn e tatăl lui Zeu de care a fost detronat. În general
domnia lui corespunde epocii de aur a omenirii, un fel de paradis pierdut al ei.)
Acesta nu se depărta de patul lui Rhea, şi place niciodată din cer ca să-şi petreacă
noaptea la Teba ci ziua era ziuă şi o noapte dura nici cu un minut mai mult decât o
cerea anotimpul ce-o ducea. (Să nu se uite că Helios este unul din titani cu pretenii la
tronul Olimpului.)

Acuma (se înţelege sub domnia lui Zeus, Helios este insinuant cât se poate de bine)
din contră pentru o singură femeie se impune ca întreaga natură să fie pusă cu capul
în jos, caii săi prin prea multa odihnă vor deveni rigizi iar drumul neumblat trei nopţi
mai greu de străbătut. Bieţii oameni vor trebui să trăiască în întunerec şi asta numai
pentru a satisface temperamentul de iubăreţ al regilor zeilor! Să stea toţi şi să aştepte
în marea întunecime, până ce mare atlet, cum anunţă Mercur, va avea cinstea să-şi
termine misiunea. (Şi Wieland subliniază pretenţiile la tron al lui Helios, bazate pe
locul ce îl ocupă în genealogia zeilor.)

Mercur fricosul îi recomandă lui Helios tăcerea cea de aur, fiindcă o limbă prea
liberă poate să-i aducă multe necazuri. Îşi ia rămas bun deoarece mai are să tearcă pe
la Lună şi somn ca să le aducă şi lor porunca lui Jupiter. Să meargă mai încet ca de
obiceiu, astfel ca muritorii să nu observe că noaptea respectivă a fost mult mai lungă,
de trei ori,, ca una obişnuită.

În dialogul de faţă Helios şi Mercur nu tratează decât problema prelungirii timpului

nimica din restul aventurii nu e pomenită nici cel puţin în treacăt.

Lucian ca să-şi motiveze schiţa, miniatura literară ştie că e de nevoie să subtragă şi să

trateze doar anumite fire şi trăsături din noianul întâmplăriloe de fiecare zi. Şi-apoi
cum o realizează asta e greu de exprimat în cuvinte, procedeul ţine de harul şi
inspiraţia muzelor, nu poate fi cuprins în dogmele adunate sub formula unei zise Ars
poetica încercată de la Horaţiu la Boileau până la Mihalache Dragomirescu al nostru,
cercetătorul asiduu al capodoperei.

Creaţia este de substanţă divină, ea nu poate fi închistată în legi sau imperative.

Naşte ca lumina soarelui sau parfumul florilor. Arta, Laudă a Marei Lumini
dumnezeşti.

VII. Endymion
Venus şi Luna
Venus o iscodeşte pe frumoasa Lună (Wieland: Selena sau Luna, zeiţa lunii, era sora
lui Helios, pereche ce trebuieşte deosebită de Diana şi fratele ei Apolo, mai ales
poeţii nu rareori îi confundă. A reţinut numele latinesc deoarece al este mult mai
cunoscut, criteriu respectat mai întotdeauna) dacă e drept că de multe ori când ajunge
la graniţele Cariei îşi opreşte quadriga, se zice, ca să-l poată privi pe Endymion,
tânărul care la Latmos doarme sub cerul liber. Oare au dreptate cei ce susţin că încă
de pe la mijlocul drumului ar fi coborât la el?

Luna o roagă pe Venus să-şi întrebe fiul, fiindcă el este vinovat de toate.

Venus recunoaşte că Amor este un copil fluşturatec, cum nu odată a jucat-o şi pe ea.
Odată a impins-o cu iubirea către Anchises (Wieland: Cum Homer zice în Imnul I
către Venus, din unirea dintre Venus şi Anchises, în timp ce acesta păştea vacile pe
muntele Ida a ieşit Eneas, eroul lui Vergil) altădată spre Libanus către cunoscutul
tânăr asirian (Adonis). Şi încă de la acesta nu i-a dat decât jumătate, deoarece trebue
să-l împartă cu Proserpina şi ea îndrăgostită de el. De câte ori nu l-a ameninţat, dacă
nu se lasă de ştrengării să-i rupă săgeata şi arcul şi chiar să-i reteze aripile. Chiar i-a
dat câteva cu pantoful la fund. Pentru moment ruşinat promite să se îmbunătăţească
dar foarte repede totul este din nou uitat.

După o aşa de lungă introducere Venus e curioasă dacă Endymion e tocmai aşa de
frumos. Căci dacă a trebuit să cadă într'o aşa de mare nenorocire atunci cel puţin să o
consoleze frumuseţea fiinţei iubite.

Luna descrie într'un tablou mişcător pe Endymion dormind: îi apare tare frumos mai
ales când aţipit pe bucata de blană în mâna stângă ţine o săgeată iar pe dreapta o
aşează sub cap cu o graţie greu de descris astfel că mână în parte îi acoperă faţa. (Şi
Wieland este de părere că Lucian pare să copieze un tablou celebru al vremii.)
Doarme furat într'un vis gingaş iar respiraţia îi este atât de curată şi nevinovată de
parcă s'ar fi hrănit cu ambrozie. Luna recunoaşte să nu s'a putut reţine să nu coboare
la el şi să se apropie în vârful picioarelor iar ce a urmat nu-i greu de ghicit. Destul că
nu neagă cât a scos-o din minţi iubirea ei pentru Endymion.

Motivul lui Endymion a fost abordat de mulţi artişti mai târziu îmi vine în minte cel
al lui Caravaggio, în caracteristicul său clar-obscur, atât de potrivit nopţii luminate de
lună, în mijloc cu un copil dormind, la artistul nostru un păstoraş coborât din idilele
lui Teocrit pe una din poenele Renaşterii italiene.

Dacă ar fi să definim însuşirile tipului creator propriu lui Lucian, am zice că el este
unul vizual, deci concretul pictural nu se cere copiat neapărat, oricât de viu şi
autentic ni s'ar părea.

În ultimele două dialoguri, motivele mitologice îi servesc mai mult ca un joc gratuit
şi vaporos, asemenea pictorului delectat de însuţirile multiple ale culorilor de pe
şevalet regăsite în natura din jur, frânturi de rai unde locuiesc într'o blondă fericire
zeii nemuritori hrăniţi cu ambrozie şi nectar.

VIII. Attis şi Cybele

Venus şi Amor
Venus îl dojeneşte pe Amor de câte face, nu numai pe pământ între oameni dar şo în
cer, unde îl execută pe Jupiter după cum îi este voia, luna o coboară pe pământ, şi
vinovat este că Zeul Soarelui întârzie la Klymene (mama lui Phaeton cel ce-a
încercat în zadar să conducă drept carul soarelui completează bunul nostru Wieland).
Şi uită să-şi mai facă drumul prescris. Faţă de mamă-sa nu a încercat să păcătuiască
(o va face după cum ştim) în schimb, capul lui nebunatec nu s'a dat înapoi s'o
zăpăcească pe Rhea, mama zeilor şi să o îndrăgostească de tot sălbatec de Attys,
tânărul frigian. Femeia a devenit dea-dreptul turbată, înhamă la căruţa ea lei, se
distrează cu coribanţii ei pe care îi face la fel de turbaţi ţi îl cheamă toată ziua
umblând pe muntele Ida al ei Attis. Unul din coribanţi (Wieland: aşa se numeau
preoţii Cybelei, care cu un entuziasm nebun ăşi arătau credinţa în Zeiţa lor, când în
Frigia se ţinea sărbătoarea ei. La roma din anul 547 a. Chr. se venera sub numele
Mama de pe Ida, preoţii ei se numeau Galli iar festivităţile date în cinstea ei durau
şase zile, Megalesia) îşi găureau braţul, altul alerga cu părul în vânt prin pădure, al
treilea sufla dintr'un corn pe când al patrulea bătea într'o tobă sau făcea un zgomot de
nedescris lovind în tinichele, pe scurt întregul munte Ida se afla într'o răscoală şi o
mânie fanatică. În astfel de situaţie lui Venus îi este frică să nu aibe loc o nenorocire
şi anume zeiţa într'un acces de nebunia să nu poruncească coribanţilor ei ca să-l
sfâşie pe Amor în bucăţi sau să-l arunce leilor pradă. În realitate nu-i sigur nicio clipă
că nu i se poate întâmpla aşa ceva.

Amor o linişteşte pe Venus, mamă-sa, că leii nu îi vor face nimica, îi sunt deja buni
prieteni. Îl lasă pe spinarea de îi poate conduce de hăţuri unde vrea, chiar se bucură şi
îi ling mâna când i-o bagă în gură, fără să-i producă vre un neajuns. În ce priveşte pe
Rhea de unde îşi va lua timpul să se ocupe de el când este atâta de prinsă încât nu
trăieşte decât pentru Attis. De altfel dacă el face pe cei din jur atenţi pentru tot ce-i
frumos e un lucru nedrept, oare? Dacă se lasă stăpâniţi de el e treaba lor şi nu a lui,
nevinovatul Amor! Ori ar dori Venus să fie vindecată de dragostea pentru zeul
războiului sau el de pasiunea ce-o are pentru ea?

Să recunoaştem că Amor posedă o logică de fier deaceea Venus îl concideră drept un

tânăr respingător, nu există nici o înţelegere cu el. Va veni cu siguranţă o vreme când
îşi va mai aminti de sfaturile mamei sale, Venus.

Dialogul încântă prin replicile, ar zice Augier, de tic-a-tac, nu altfel s'ar întreţine
orice mamă îngrijată de năzdrăvăiile copilului nu de tot copt dar mulţumit de sine.
Oare-i şi obraznic ca orice nevârstnic temerar de nu mai poate.)

IX. Moartea nefericită a frumosului Hyacint

Mercur şi Apollo
Mercur îl întâlneşte pe Apollo cam întunecat, fiindcă are greutăţi în dragoste. (Me-
am fi mirat dacă ar fi fost altfel. Mereu tot cei cu succesul se şi plâng. De data
aceasta se pare să fie ceva serios.)

Mercur doreşte să afle cauza supărării în iubire a zeului, doar nu-l va fi urmărit încă
întâmplarea cu Daphne (Nimja i-a respins iubirea şi când zeul a fost gata să o
îmbrăţişeze, femeia s'a transformat în laur, metamorfoză relatată într'un somet
petrarchian şi lăsată nemuritoare într'un impresionant grup alb statuar de Bernini,
aflat în nobila Galerie Borghese.)

Apollo îi mărturiseşte lui Mercur că jeleşte după iubitul său, fiul lui Ebalus din Lakonia.
Mercur nu poate să creadă că frumosul Hyacint e mort. (Wieland: După Pausanias
Hyacint e urmaşul regelui spartan, Amyklas, bunicul lui Ebalus, aşa dar Lucian se
conformează tradiţiunii cunoscute.)

Când Apollo îi deplânge moartea Mercur vrea să ştie că cine a putut să omoare un
tânăr atâta de frumos şi spre surprinderea lui aude că Apollo însuşi l-a ucis. O fi
înebunit se întreabă Mercur, dar Apollo recunoaşte că nefericirea l-a făcut contra
voinţii sale ucigaşul lui Hyacint.

Iată nenorocirea: Tânărul învăţa să arunce discul sub supravegherea şi instrucţia

zeului. (Wieland: Jocurile cu discul constituiau unele din cele mai vechi ale Grecilor
şi pretindeau la fel forţă cât iscusinţă. Se arunca discul ori cât mai sus ori cât mai
departe. Instrumentul era format dintr'o placă în formă de farfurie, din piatră sau
metal de o anumită greutate, exemplar cum se poate vedea încă î, Cartea a 23-a a
Iliadei.)

În acelaşi timp privea şi blestematul vât, Zefir, îndrăgostit de Hyacint dar fiindcă din
cauza lui Apollo nu avea nici un succes, găsi ocazia să se răzbune. Astfel când zeul
aruncase în sus discul, vântul apărut cu putere dinspre Tayget, îl îndreptă spre băiat
aşa că îi căzu acestuia în cap cu atâta putere încât din rană începu să-i curgă sânge în
abundenţă şi Hyacind muri pe loc. În zadar îl urmărise pe Zefir până în munţi şi-l
ţinti cu toate săgeţile. Copilului la Amylca, locul unde se întâmplase accidentul îi
ridică o movilă înaltă de mormânt. (Wieland îl citează pe Pausanias după care în
templul lui Apollo din Amylkla se mai găsea soclul statuii sale ridicate pe mormântul
lui Hyacint. Spartanii sărbătoreau în fiecare an Hyacinţile, în amintirea morţii
nefericitului şi frumosului tânăr omorât fără voie de iubitul său, zeul Apollo.)

Apollo îi cere lui Mercur ca din sângele lui Hyacint pământul să-i dăruiască cele mai
frumoase şi plăcute flori însemnate cu literele plângerilor adresate morţilor. (Wieland
scrie că literele hiacintului ca şi cântecul ultim al lebădei au devenit motive de
legendă pentru vechii poeţi. Căci altfel nici lebădele nu cântă când mor nici florile
hiacinţi nu sunt însemnate cu nici un fel de litere. Aici iluministul Wieland nu şi-a
mai găsit linişte până nu şi-a arătat deschis părerea, ca nu cumva cititorul său să cadă
în ispita greşelilor şi a superstiţiilor. Uneori autorul nostru este pe lângă un puritan
naiv şi un supărător pedant.)

Apollo speră că Mercur o să-i împărtăşească durerea dar acesta i-o retează cu o
duritate zeeiască. Nu poate să-l înţeleagă cum se poate necăji că i-a murit iubitul
când ştia dinnainte că e sortit pieirii. (Să recunoaştem că judecata lui Mercur ne
depăşeşte complet ori pentru el e tot una că cineva moare tânăr sau la adânci
bătrăneţi. Poate că privită prin perspectiva numuririi diferenţa să fie de neperceput,
importantă doar pentru muritorii amăgiţi de propriile lor reprezentări.)

Dialogul de faţă aduce toată gingăşia poeziei şi legendei, mai pură decât lacurile
cerului în care-şi spală pletele blonde luceafărul de dimineaţă.

Poemul vorbeşte de iubire şi moarte, ca de nişte surori ale veşniciei, de nedespărţit în

tainele ei.

Sângele din care se nasc frumoasele şi plăcutele flori de hiacint constituie un tablou
de adâncă semnificaţie, simbol al modului cum apar din fierbinţelile subconştientului
cuvintele statuietelor din stihuri. Poate să fie o modalitate de apariţie a poeziei, actul
genetic, din neant la structura formată după tactul melodiilor cereşti, şoapte ale
astrelor, între ele. Urmele căderilor stelelor în palmele deschise ale zânelor nopţii:
hiacinţii apăruţi din sângele tânărului ucis din prea multă iubire.

X. Gelozia a doi zei frumoşi din cauza norocului lui Vulcan în

căsătorie
Mercur şi Apollo
Mercur se întreabă cum e posibil ca Vulcan, un schilod şi un făurar nu prea deosebit
că aibe ca soţii pe cele mai frumoase zeiţe cum este Venus şi Charis. (Wieland:
Homer [Iliada XVIII, 382] şi Heisoid îi dau lui Vulcan de soşie pe Charis, o Graţie,
şi Hesiod specifică pe cea mei tânără Aglaia. De altfel în teologia greaca unde
domneşte un adevărat haos de încurcături şi în domeniul Graţilor numărul, numele şi
orginea lor diferă de la tradiţie la tradiţie. Precis este că respectiva Charis al lui
Vulcan nu are nicio legătură cu Graţiile lui Venus, stabilite la numărul de trei.)

Apollo confirmă fericirea în căsătorie a lui Vulcan şi nu poate să înţeleagă cum se

poate trăi cu un astfel de om veşnic transpirat şi murdărit pe obraz de bucăţile ce-i sar
de pe ilău, un astfel de bărbat să îmbrăţişezi, să-l săruţi şi să te culci cu el.

Tocmai asta invidiază Mercur la Vulcan, cum îi întrece pe Apollo cu părul său
buclat, cu frumuseţea sa şi chitara lui, pe Mercur cu figura sa bătăioasă şi lira sa, aşa
că atunci când vine timpul de dormit ei tot singuri se duc în pat.

Apollo se plânge de nenorocul său în iubire. Cu amândouă iubite de el din tot sufletul
nu s'a putut termina mai rău. Daphne a preferat să se transforma în pom decât să-l
iubească iar pe bietul Hyacint l-a ucis din greşală printr'o aruncătură cu discul. Şi cu
toate acestea are parte doar de cununi de lauri şi flori.

Mercur se laudă că a avut-o odată pe Venus dar Apollo i-o retează repede deoarece e
cunoscut prea bine că din această legătură s'a născut Hermafroditul. Zeul este curios
acuma să afle de ce Venus şi Charis (amândouă soţiile lui Vulcan) nu sunt geloase
une pe alta.

Mercur nu cunoaşte altă explicaţie decât că una locuieşte cu el pe insula Lemnos pe

când Venus din contră numai în cer. (Wieland humanistul în zelul său de-a şti tutul
este intigrat de faptul că nu cunoaşte sursa de unde a luat Lucian această anectodă, în
nici un caz de la Homer, la marele aed amândouă sălăşluiesc în cer. Deci lucrul ar
trebui să-l ştie numai Mercur dacă nu cumva este o născocire a autorului, cum îi dă
tot dreptul bogată imaginaţiune.) De altfel Mercur nu uită să mai adaoge că Venus
este atât de ocupată cu iubitul ei Mars încât nu mai are timp să se mai ocupe şi de
făurarul Vulcan prea mult.

Apollo e curios dacă Vulcan ştie că Venus îl înşală, are oare habar de respectiva
intrigă.

Mercur este de părere că ştie dar nu are ce face (ca orice soţ încornorat adăogîn noi,
dacă nu vrea să-şi părăsească nevasta). Ca să se lege de un tânăr atât de bine zidit ca
Mars nu ar fi deloc consult. De-aceea se comportă complet liniştit dar întretimp
lucrează la o plasă cu care speră să-i prindă pe îndrăgostiţi când vor mai fi împreună.
(Wieland consideră pe drept că acest dialog formează o introducere la celălalt notat
cu numărul XVII.)

Până una alta cei doi zei s'au pus pe vorbă de clacă, de parcă ar fi fost doi heleni
invidioşi pe norocul vecinului lor. Scena este parcă prinsă în cea mai cotidiană
expresia a sa, de un Hogart sau Brouwer al cuvântului.

XI. Regina zeiţelor este geloasă pe Latona

Juno şi Latona
Juno batjocoritoare o felicită pe Latona (Wieland: este fiica titanului Ceus, verişoara
deci a lui Jupiter, cu acesta i-a născut pe gemenii Apollo şi Diana-Artemis la greci)
pentru cei doi copii frumoşi născuţi lui Jupiter.

Latona pe acelaşi ton îi răspunde că nu toate pot să aducă pe lume copii frumoşi ca
Vulcan al ei. (Bietul Vulcan ne devine simpatic numai prin batjocurile ce le capătă,
fără să fie cu nimica vinovat de cusurile căpătate de la naştere.)

Juno parcă ne-a auzit comantarul sare în ajutorul fiului ei, aşa paralizat cum arată
totuşi e folositor la ceva, fiindcă-i un mare artist, din mâna lui au ieşit cele mai
frumoase mobile din cer. Cu toată urâţenia sa a primit o soţie frumoasă, aceasta îl şi
preţuieşte. (Ca în basme ţi în dialogurile lui Lucian femeia frumoasă reprezintă o
comoară la casa omului, problemă mai mult decât discutabilă.)

Juno doreşte să afle ce se poate spune despre cei doi copii ai Latonei. Una (Diana-
Artemisa bineînţeles) caută să fie egală bărbaţilor (deci este un fel de Georges Sand a
lumii elene) şi umblă ca o sălbăticiune prin munţi şi păduri. De când s'a mutat la
Sciţii din Tauria şi îi lasă pe călătorii veniţi pe acele meleaguri să-i sacrifice, ştie
toată lumea cam ce fel de mâncare preferată are. De când trăieşte printre mâncătorii
de oameni, nu-i greu de ghicit că şi ea şi-a însuşit obiceiurile localnicilor. Celălalt,
Apollo îşi dă aerele celui ce ştie şi poate orice, fac pe arcaşul, pe cântăreţul din
chitară, pe poetul şi medicul, pe când la Delphi Klaros şi Didyma a deschis oracole
de unde el oamenilor ce-l întreabă le dă răspunsuri în doi peri, întotdeauna
interpretabile în două feluri şi pentru asta mai şi câştigă bani. (Satira contra artei
ghicitului este evidentă din acest punct de vedere Lucian din Samosata este mult mai
luminat decât istoricul Ammianus Marcellinus robul ştiinţei prezicerii viitorului.) De
pe urma nerozilor ce se lasă păcăliţi de strigătul din pieţe se şi îmbogăţeşte dar lumea
conştientă ştie cum să aprecieze arta minunilor executate de un Profet ce nici atât nu
a putut să prevadă că-şi va omorâ iubitul cu discul sau că Daphne, cu toată
frumuseţea şi bucele părului său va fugi de el. Deci Juno nu pricepe de ce Latona îşi
poate închipui că ar putea să aibe copii mai frumoşi decât Niobe. (Wieland: Niobe
fiica lui Tantalus, nepoata lui Jupiter a fost atât de mândră pe cei patrusprezece copii
făcuţi regelui Tebei, Amphion încât a jignit pe Latona cu felul ei de a selăuda. Mai
adaogă humanistul că celebra răzbunare cuprins în Grupul Niobei şi al copiilor ei
constituie podoaba muzeului marelui duce din Florenţa.)

Latona o împunge pe Junona explicându-şi durerea ce o simte când o vede pe

mâncătoarea de oameni şi pe profetul mincinos cinstiţi printre zei, una prin
frumuseţea ei celălalt datorită cântecelor din ţiteră mai mult decât admirat la ospeţele
divine.

Juno cu un zâmbet afectat nu se lasă mai prejos în pretractătile ei şi zice că nu poate

decât să râdă de gusturile Latonei. Apolo să fie de admirat când ar fi tras pielea de pe
Marsyas numai fiindcă acesta se arăta a fi un muzicant mai bun ca el, noroc că
muzele nu au făcut judecată dreaptă. (Wieland: Marsyas este un satir care l-a
provocat pe Apollo la întrecere şi fiindcă le-a judecătoare pe muze acestea din
complezenţă nu au putut să nu-l favorizeze pe patronul lor adică pe Apolo.)

Cât priveşte frumuseţea fecioarei Diana, se poate deduce din aceea că ea l-a pus să-l
sfâşie câinii pe bietul Aceton când acesta a surprins-o făcând baie. Desigur că a
făcut-o din teamă să nu povestească oamenilor cât este de urâtă.

Cât priveşte funcţia ea de moaşă (aşa figura sub numele de Ilithjia se poate închipui
că numai cu greu ştie să ajute la naştere odată ce ea este fecioară. (Wieland ne
aminteşte că la romani, patrona celor ce năşteau era Junona sub numele de Lucian.)

La atâta răutate Latona nu-şi mai poate stăpâni mânia, cu totul justificată. Juno soţia
lui Jupiter şi coregentă a lui prea ăşi ia libertatea să râdă de celelalte, chiar mai mult
decât s'ar cuveni. Dar ea speră şi îşi doreşte ca să nu mai ţie mult până să o vadă iar
plângând fiindcă Jupiter a lăsat-o şi a coborât pe pământ luând figura unui taur sau
lebăde.

La fel ca zeii şi zeiţele nu se deosebesc prea mult de felul cum se apostrofează şi

împung în piaţă atenienele ele. Semenea clasicului şi neîntrecutului Aristofan, şi
Lucian îşi găseşte materialul cel mai potrivit în rândurile poporului chiar şi atunci
când conservaţia este dusă în vastele apartamente ale Olimpului.

Să reţinem că schiţa lui Lucian are toate calităţile unui scurt scenarui ce ar putea fi
reprezentat şi pe scena unui Odeon, asupra acestui aspect vom mai reveni de altfel.

XII. Plasa lui Vulcan

Apollo şi Mercur
(Wieland îşi cere scuze cititorului care poate să citească dialogul ţi în original, pentru
libertatea luată mult mai mult decât de obiceiu. A fost nevoie să fie când mai clar
când mai puţin clar raportat la exoresiile întrebuinţate de către Lucian. De altfel
susţine tălmăcitorul german, fără libertatea respectivă nu ar fi fost posibilă să refacă
atmosfera bucăţii luată din cronica scandaloasă a cerului. Punctil de vedere rămâne
discutabil, dacă nu cumva iar face uz cu mărinimie de ticurile sale puritane, presărate
cu multă ipocrizie chiar dacă nu de apeţă tartufiană.)

Apollo doreşte să afle de ce râde Mercur şi acesta îi relatează că tocmai Venus şi

Marte au fost prinşi în cursa întinsă de Vulcan, aşa că din ea nu mai pot să se
elibereze.

Împins de gustul galant al aventurii Mercur povesteşte că Vulcan observase de mult

despre ce anume era vorba şi aştepta doar momentul prielnic ca să-şi pună în acţiune
plasa confecţionată prin meşteşugul său. Aşadar o legase în jurul patului pe când el
se prefăcuse că are treabă în atelierul său de pe Lemnos. De-abea plecase că Marte,
fără să bănuiască ceva privind şiretlicul celuilalt, se şi prezentase în toată liniştea
posibilă. a fost văzut de Helios care avea misiunea să-l încunoştiinţeze îndată pe
Vulcan. Abia s'au urcat îndrăgostiţii în pat că au şi fost învăluraţi în invizibila plasă.
Biata femeie, aflată goală, trebuia să constate cu ruşine că nu avea nimica să se
acopere iar Marte încercă în zadar să se elibereze din legăturile din jurul său.

Vulcan bineînţeles nu se grăbi să le dea drumul ci se porni să-i cheme pe toţi zeii să
fie martorii oculari ai fericirii sale în căsătorie. Mercur îi cere lui Apollo să-şi
închipuie încurcătura şi ruşinea personajelor principale, încurcate în iţele întinse
fiindcă aşa ceva doar cu greu se poate exprima în cuvinte. În orice caz era un
spectacol demn de văzut.

Apollo se întreabă cum de nu-i ruşine făurarului grob că-i facă ruşinea proprie atât de
publică s'o vadă toată lumea.

Nu îl asigură Mercur încă stătea aproape şi rădea mai tare ca oricare zeu. Mercur din
partea sa ca să spună adevărul, în acele clipe îl învidia pe Marte că putuse să aibe pe
cea mai frumoasă dintre zeiţe, aşa cum îi vedea pe amândoi strâns îmbrăţişaţi.

Deci observă Apollo s'ar fi lăsat şi el, prins cu preţul de a o îmbrăţişa pe Venus.

Dar oare zice Mercur nu aşa ar fi făcut însăţi Apollo. Să vină şi să privească femeia
şi o să-i împărtăşească părerea pe loc. Dacă va gândi altfel atunci îi va ţine un
panegiric, lăudând înţelepciunea sa.

Tintoretto a resprezentat scena celor doi îndrăgostiţi olimpieni prinşi în laţul nevăzut
al lui Vulcan, într'o scenă plină de culorile vii şi senzuale, caracteristice secolului al
XVI-lea veneţian.

Cât priveşte pe Hermes, şiretul fiul al Maiei şi al lui Zeus, şi-a împlinit visul şi s'a
culcat cu Afrodita, din împreunarea lor s'a născut Hermafroditul, simbolul tipului
originar după cum relatează Aristofan şugubăţul în Simpozionul lui Platon.

XIII. De ce Amor nu spune pe anumite zeiţe

Venus şi Amor
Venus doreşte să ştie de ce Amor stăpân pe mai toţi zeii, ca Jupiter, Neptun, Apollo,
Rhea şi chiar mama ui în persoană nu mai asupra Minervei nu-şi aruncă săgeata iar
făclia îi rămâne fără foc.

Lui Amor îi este frică de ea, are o privire severă şi întunecată, în general arată mai
mult a bărbat. Când încercă să-şi întindă aceul spre ea, vederea chivărei singure îi
provoacă aşa o teamă că începe să tremure din tot corpul şi scapă din mâini arcul şi
săgeţile.
Oare Marte nu arată mai înspăimântător şi totuşi pe el l-a dezarmat şi învins.

Cu acesta e totul altăceva odată ce el îl cheamă şi-l lasă de bunăvoie în casă. Minerva
din contră îl priveşte mereu cu ochi încrezători. Odată când s'a apropiat cu făclia de
ea prea tare, l-a ameninţat că dacă nu se depărtează îi trece lancea prin trup, sau îl ia
de picioare şi-l aruncă în Tartar ori îl va sfârteca în bucăţi cu mâinile-i proprii. Şi
încă o sumedenie de alte ameninţări de acest gen, chipul ei veşnic supărat şi capul cu
părul şerpi de pe piept îl umpleau de o groază mai ales că-i făcea o grimasă ce-l
punea pe fugă cum o vedea. (Wieland specifică cuvântul întrebuinţat de Lucian a fi
în fel de demon cum erau Lamiile sau Empusele. Şi pe atunci doicele aveau răul
obiceiu să sperie copii cu astfel de arătări.)

Venus constată că lui Amor îi frică de capul de medusă al Minervei dar nu-l
înspăimântă înfăţişarea lui Jupiter şi nu-i este teamă de Fulgerul său. Dar de ce cruţă
şi pe Muse, îşi scutură şi ele coiful sau îşi ţin capul de meduză înaintea nasului său?

De ele mărturiseşte Amor, are respect. Ele arată aşa demn şi au întotdeauna la ce să
gândească sau să cânte. De multe ori râmăne pe loc înmărmurit aşa îl farmecă
minunatul lor cântec.

Dar să lase în pace Muzele şi de ce oare nu se atinge de Diana.

Pa aceasta Amor nu o poate ajunge fiind tot timpul în munţi astfel că are iubirile sale,
fără intervenţia lui.

Dintre ele micul zeu al dragostei aminteşte vânătoarea, pasiunea cu care urmăreşte
cerbii şi căprioarele astfel că numai este capabilă de una alta. Cu atât mai uşor este
lovit de săgeată fratele ei, deşi el însuşi se prezintă ca un ţintaş iscusit.

Venus ştie ce vrea să spună Amor deoarece cunoaşte de câte ori o reuşit să-l robească.

Discuţia dintre mamă şi copil, adică Venus zeiţa iubirii şi Amor, se desfăşoară într'o
atmosferă dulce-visătoare, ne aminteşte de Cupidon pozie îndrăzneaţă a lui
Eminescu.

XIV. Marte ia în râs o gasconadă a lui Jupiter

Mars şi Mercur
Mars relatează despre o ultimă propunere a lui Jupiter şi anume să lase un lanţ de la
cer în jos, pe el să încerce să-l tragă cu toată puterea ceilalţi zei sau dacă nu vor reuşi
are să-l poarte el împreună cu marea şi pământul până de-asupra norilor. Marte
acceptă că Jupiter este mai tare ca fiecare zeu luat în parte dar că el să-i poată învinge
pe toţi ceilalţi şi încă cu marea şi pământul împreună cu greu se poate socoti.

Mercur păţitul, atrage atenţia companionului său să fie mai atent, să nu vorbească aşa
de liber fiindcă asta ar putea avea urmări grave de tot.

Marte îl linişteşte doar nu o să vorbească astfel tuturor ci numai lui Mercur, el ştie să
tacă.

Nu de mult Neptun, Juno şi Minerva s'au revoltat contra mai marelui dintre zei şi au
reuşit să-l lege dar cu mare frică deşi erau trei cu posibilităţi de a se transforma în
diverse figuri. Şi cine ştie ce s'ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit Thetis să ceară
ajutorul lui Briareus, uriaşul cu o sută de braţe, acesta l-a salvat tocmai pe când
ceilalţi se pregăteau să-i lege fulgerele şi tunetele. Marte se distra la gândul să aşa
ceva ar putea să i se mai întâmple deci gura lui mare putea să fie şi a unui palavragiu.
Să îndrăznească el să provoace, după întâmplarea de mai sus, pe toţi zeii Olimpului
contra sa.

Mercur tremură de frică la auzul a astfel de blasfemii: "Linişte! Respect! Nu-i prea
bine pentru tine să spui asemenea cuvinte iar pentru mine să le aud."

Evident Mercur reprezintă pe cetăţeanu timorat, supus oricărei tiranii sau dictaturi,
rolul său nu era atât să comenteze cât să execute un ordin primit, exact cum era
situaţia omului de rând în timpul împărăţiei absolute romane.

Marte zeul războiului nu era deloc cinstit la heleni, încă de pe timpul lui Homer se
bucura de renumele unui sărac cu duhul, din această cauză Aristofan l-a exilat din
Atena, dedându-l tracilor, renumiţi ca războinici.

Pacifismul poporului grec nu l-a văzut pe zeul războiului în culori mai roze de cum îl
reprezintă, ca pe-o himeră hidoasă, sculptorul român Pacuirea, însăşi căderea lui ăn
cursa ologului dar şiretului Vulcan nu vorbeşte pentru bogăţia circumvoluţiilor sale
cerebrale.

Cu totul altfel era cinstit zeul războiului la Roma, Marte ajunge printre cei mai
veneraţi a cetăţii. Am putea susţine că între Ares şi Marte există distanţa dintre
spiritul grec, creator şi paşnic şi cel de războinici, cuceritori al Romanilor.

XV. Mercur contrar voinţei sale este dovedit de Pan

ca tatăl său
Pan şi Mercur
Pan îl salută pe Mercur şi-l numeşte tată ceea provoacă protestul celui din urmă.

Pan îl întreabă dacă nu-i el Mercur din Cyllene. (Wieland: Cilenianul este o poreclă a
lui Mercur de origine din munţii Cyllene ai Arcadiei, unde Maja l-a primit pe Jupiter
şi i l-a făcut pe Mercur-Hermes.)

Mercur admite că e din Callene dar nu ştie de când îi este tată. Pe Jupiter, el arată
mai mult fiul unei capre după figura de ţap ce-o are. Cum ar fi putut el să aibe un fiu
ci coarne, nas turtit, barbă de viezure şi labe cu o coadă atârnându-i peste partea din
spate.

Pan regretă că-l aude vorbind atât de cu dispreţ de propriul său fiu, deşi niciunul
dintre ei nu sunt vinovaţi de înfăţişarea lui.

Mercur curios vrea să ştie cine îi este mama doar nu o fi ajuns din greşală în
apropierea unei capre.

Pan îi cere să-şi amintească de ce i-a făcut odinioară unei fete din Arcadia i anume
Penelopei, fiica lui Ikarius. (Wieland scrie că aici Lucian s'a luat după gurile rele
punându-i Penelopei în spinare un copil cu Hermes, Homer cunoscător atât de bun al
genealogiei şi istoria Olimpului, o descrie pe Penelope drept o fiinţă credincioasă şi
pură, iar în afară de astea toate mai afirmă că Pan este fiul nimfei Dryope.)

Şi fiindcă Mercur nu caută să nege nimica se întreabă ce toane or fi impinso pe fată

să-i facă un copil care să semene aşa de mult cu un ţap.
Pan îi relatează faptele cum i le-a fost povestit mamă-sa. Când îl trimisese în Arcadia
Penelope i-a mărturisit că tatăl său e Mercur fiul Majei şi al lui Jupiter. Are coarne şi
copite de ţap deoarece zeul ca să nu fie descoperit s'a apropiat de ea luând înfăţişarea
unui ţap.

Mercur recunoaşte că odată i s'ar fi întâmplat aşa ceva dar de aici că să-i înzestrat cu
o astfel de progenitură tocmai el întotdeauna cu bărbia netedă şi o şinută impecabilă,
e un lucru ce numai cu greu îi poate intra în cap. De un urmaş ca Pan o să-l ieie în râs
întreaga lume.

Ca să nu se ruşineze de el Pan îi arată zeului toate bunele sale calităţi. Este un bun
muzicant, cântă la nai cu mare plăcere astfel că l-a cucerit pe Bacchus, acesta numai
poate trăi fără el, l-a numit printre prietenii lui stabili între însoţitorii convoiului său,
unde l-a făcut conducătorul unui cor. Toate turmele ce le posedă de la Tegea şi până
în jurul muntelui Parthenius o să-i facă numai plăcere. Toată Arcadia este supusă lui,
şi încă nu de mult atenienii i-au cerut ajutorul la Maraton şi drept răscumpărare
pentru vitejia arătate i-au dăruit o peşteră sub cetatea lor. Dacă odată va trece prin
Atena o să audă ce fel de nume are Pan printre locuitorii ei. (Wieland: Peusanias
aminteşte de acest eveniment, probabil că Lucian de la el a luat-o şi Lucian. Peştera
de sun Partenon o aminteşte şi Aristofan, în comedia Lysistrata o face scenă de
desfăşurare a dragostei trupeşti dintre soţii regăsiţi în sfârşit după o lungă despărţire
după recesiunea femeilor pe Acropole.)

Mercur impresionat de atâtea calităţi, îl întreabă pe Pan dacă are o nevastă.

Pan îi mulţumeşte pentru interes dar fiind o fiinţă iubăreaţă cu greu s'ar putea
mulţumi doar cu o singură femeie lângă el.

Probabil râde Mercur că se distrează cu caprele sale.

Ofensat Pan îi citează printre iubitele sale pe Echo, Pitho şi toate menedele lui
Bacchus atâtea câte sunt pentru fiecare înseamnă tare mult. (Scoliastul Wieland:
Asupra acestei Pitho părerile sunt împărţite. Unii susţin că ar fi una dintre graţiile cu
care Pan a avut-o pe nimfa Iynx, alţii cred că ar fi Pithys, o nimfă iubită de Pan, a
fost aruncată din gelozie de Boreas de pe o stâncă. Unde a căzut a crescut un brad,
din ramurile acestuia Pan îşi făcea obişnuit cununa. Eu crad că pomul respectiv era
cel mai uşor de gâsit pe înălţimile muntoase ale Arcadiei peste care stăpânea marele
Pan.

Ideea transformării iubitei după moarte într'un pom ale cărui crengi să împodobească
fruntea bărbatului iubit ţine, nu prima oară, de adâncul mesaj poetic, murmurat pe
limbajul sufletului, al mitului.)

Până la urmă Mercur este gata să-şi recunoască odrasla, nu mai că are o ultimă
dorinţă faţă de care copilul ascultător este gata să ia atitudine. Iată vorbele tatălui
regăsit: Vino şi mă îmbrăţişează. Dar numele de tată pe viitor lasa-l la o parte ca nu
cumva să-l audă cineva.

Ultima replică vorbeşte de la sine despre laşitatea cunoscută prea bine ca trăsătură
principală a caracterului lui Mercur. Am văzut-o de câte ori era vorba de cea mai
mică opoziţie arătată tatălui său aspru, Jupiter. Nu-l iubea dar avea o frică
nemărginită înaintea lui. Pan din contră impresionează prin multele sale virtuţi, de
reţinut în cultura greacă unde urâtul numai rar de tot poate fi admirat.

XVI. Despre curioasa neasemănare dintre cei trei copii ai

zeiţei Iubirii (Afrodita)
Apollo şi Bacchus
Apollo se miră şi-l întreabă pe Dyonisus cum e posibil ca trei fraţi ca Amor (făcut cu
Ares), Hermafordit (cu Hermes) şi Priap (tată Bacchus) să aibe aceeaşi mamă
deoarece sunt aşa de diferiţi prin înfăţişare, mod de a fi şi a se purta. Primul este
frumos cum nu se mai poate închipui şi cu arcul său posedă o putere ce-l face stăpân
pe lumea întreagă. Celălalt este femenin, doar pe jumătate bărbat şi arată astfel că la
prima vedere e greu de spus dacă-i fată sau băiat pe cât Priap este mai mult bărbat
chiar decât pare.

Bachhus nu găseşte lucrul atâta de curios deoarece firea copiilor depinde mai mult de
tată, de multe ori se întâmplă că gemenii ieşiţi din aceeaşi mamă să fie cu totul
deosebiţi unul de altul. De altfel ca exemplu ar putea fi dat chiar Apollo şi sora lui
Diana.
Apollo recunoaşte că este ceva adevăr în spusele lui totuşi între el şi Diana există şi
asemănări, amândoi sunt arcaşi şi le place anumite meşteşuguri.

Bacchus contestă o asmănare prea evidentă odată ce Diana omoară străinii în Sciţia
pe când Apollo este prooroc şi medic.

Apollo îi aminteşte că sora lui nu-i prea fericită la Sciţi, îi este aşa de lehamite de tot
măcelul încât e gata să părăsească Taurida cu primul grec ce o să - întâlnească.
(Wieland aminteşte aluzia la istoria lui Oreste. Acesta venit la Taueida o readuce
acasă pe sora lui Iphigenia, preoteasa Dianei împreună cu statuia zeiţei.)

Bachhus povesteşte despre Priap o întâmplare nostimă. Nu de mult trecând prin

Lampsakus (Wieland: orăşel grec în Misia pe Hellespont. Acolo se considera a fo
locul de naştere a lui Priap din această cauză era venerat cu o deosebită cinste) se
opri ca să locziască la Urian. Gazda îl ospătă bine îl şi cinsti cu vinul cel mai bun,
apoi s'au retras să se culce. În mijlocul nopţii Urian se sculase şi lui Bacchus ăi
ruşine să spună ce a urmat. O aflăm din cuvintele lui Apollo, care găseşte frumos că
nu a luat fapta prea în serios şi nu a făcut din cauza ei cine ştie ce spectacol. Şi ca să
fie clar adaogă senin, că la aşa un tânăr frumos era normal ca Urian să-şi încerce
norocul.

Bacchus consideră că ar fi avut şi mai multe motive să se apropie de Apollo dacă ar

fi fost în locul lui doar el este frumos şi vestit pentru puclele sale aurii, calităţi ce l-ar
fi determinat pe Priap să pună mâna pe el chiar şi fără ajutorul vinului.

Apollo îi aminteşte că nu l-ar fi lăsat prea după plăcerile sale deoarece pe lângă păr
frumos are arc şi săgeată în serviciile sale.

Iar putem admira în dialogul respectiv discuţia dintre cei doi zei la nivelul a doi
oameni din popor puşi să schimbe vorbe de clacă între ei, la o întâlnire în agoră.

Autorul este înzestrat şi cu un deosebit simţi dramatic, dialogul poate în aceeaşi

măsură să fie şi o scurtă scenetă în decorul căreia mitologicul figurează de data
aceasta ca un balast aproape baroc clasiciant cum nu rar întâlnim în operele lui Gluck
sau Haendel sau cum Moliere ca să facă aluzie la nu ştiu ce aventură a regelui soare
Ludovic al XIV-lea recurge la mitul şi întâmplarea Alcmenei cu amantul traverstit în
portul iubitului ei soţ. Oricum laicizarea începe cu numitul Lucian din Samosata.
 XVII. Phaeton
Jupiter şi Hellios
Jupiter vrea să ştie de la Hellios ce-a făcut de a ars aproape întreg pământul, fiind aşa
de neprevăzător să dea conducerea carului său unui copil neînvăţat. O jumătate din
pământ e ars deoarece s'a apropiat prea mult de ea cealaltă din contră stă îngheţată
fiindcă s'a depărtat prea de ea. Pe scurt a produs numai distrugeri şi catastrofe şi dacă
nu l-ar fi observat în timp să-l doboare cu fulgerul său de pe car nu ar mai fi lăsat din
întreaga omenire nici un picior de prisos.

Helios recunoaşte că a greşit, dar îl roagă să nu se înfurie prea tare şi să înţeleagă pe

tatăl ce a cedat rugăminţilor prea fierbinţi ale copilului său. Cum şi-ar fi putut
închipui că va urma aşa o nenorocire.

Jupiter se miră că Helios a uitat de câtă pricepere e nevoie ca să conducă pe cer carul
şi caii săi şi că ajunge doar o mică abatere de la drumul prescris ca să se nimicească
totul? (E vorba aicia de Ordinea Universului exactă în armoniile ei cum o va descrie
şi-l va minuna şi pe creştinul roman Boethius.) Nu a cunoscut mânia rapidă a cailor,
cât de strând e necesar să fie ţinuţi în ţăţuri şi că ei îşi fac de cap la cea mai mică
neatenţie? Dovada au primit-o de la tânărul care a condus carul când în sus, când în
jos, când la dreapta şi la stânga, uneori au luatâo şi în direcţia opusă fără ca să se
poată apăra sau să facă ceva.

Hellios bineînţeles că ştiuse toate acestea şi tocmai din această cauză s'a opus încă de
mult rugăminţii tănărului de a-i conduce carul, dar el îl rugase cu lacrimi fierbinţi la
fel şi mamă-sa Clymene a stăruit puternic astfel că până la urmă s'a lăsat convins şi l-
a pus în car. I-a spus ce are de băgat în seamă, cum să ţie drumul drept ce trebue să
facă pentru ca să-şi păstreze înălţimea, cât poate să lase în joc hăţurile. I-a mai arătat
cum poate stăpâni prin hamuri caii înfierbântaţi şi i-a mai atras atenţia asupra
pericolului de a nu mâna mereu înainte. Dar cu toate acestea era de aşteptat ca un
tânăr aflat în mijlocul focului, peste un abis aşa adânc să-şi piardă capul, iar caii cum
au observat acest lucru, că nu-i conduce omul lor ci un copil să nu mai asculte de el
şi să-şi facă pur şi simplu de cap. Probabil de frică tânărul a scăpat hăţurile din mână
ca să ţină strând de car. Dar până la urmă sunt amândoi pedepsiţi copilul prin
moartea sa iar Helios tatăl prin durerea ce ea i-a provocat-o. (Wieland: Descrierea
căderii lui Phaeton îi aminteşte de tabloul din cartea Metamorfozelor lui Ovid, deci
se poate presupune că Lucian în dialogul său ori l-a imitat pe poetul latin ori au avut
o sursă comună poate chiar şi o frescă contemporană.)

Omenia, în sensul că vorbesc iar doi oameni obişnuiţi, a lui Jupiter şi Helios este
izbitoare.

Poezia mitului o găsim în secvenţa următoare.

Intervine Jupiter ca se arate nemulţumit cu concluzia lui Helios că ar fi pedepsit

destul pentru o astfel de faptă. Dar de data asta îl iartă, dar dacă îşi va mai încredinţa
locul unui atare conducător atunci va afla îndată ce fierbinte îi focul fulgerului său
mai tare ca al soarelui.

Şi acuma ca în tragedii urmează cinstirea mortului, formulă întrebuinţată de Homer,

tragicii ţi nu în cele din urmă de Will. Shakespeare.

Deci Jupiter în postură de crainic al morţilor: Sororile lui să-i ia pe cel căzut pe malul
Eridanului, unde el s'a prăbuşit din car, să-l îngroape şi să plângă pe el lacrimi de
chihlimbar şi de jale să se transforme în plopi. (Wieland: Lacrimile surorilor lui
Phaeton - fiicele lui Helios se chiamă Heliadese vor face stropi de chihlimbar.) Să
recunoaştem că am poposit pe unul din ţărmurile visurilor albe.

La realitatea practică suntem readuşi de sfaturile practice ale lui Jupiter date lui
Helios: să-şi refacă pe dată carul avariat, îi este osia şi o roată ruptă, şi-apoi să
înhame caii şi să o pornească la drum din nou. Dar să nu uite tot ce i-a spus!

Jupiter apare în postura unui pater familias plin de griji pentru ai lui şi bunul mers al
casei sale, Cosmosul.

Iar subliniem măestria lui Lucian de a zugrăvi instantanee pe măsura miniaturilor

unui P. Breugel sau alt flamand initmist. Totul în arta sa este şlefuit până la
perfecţiune astfel că-l determină pe cititor să constate că lucrurile miraculoase se
împlinesc ce cele mai simple mijloace. Tot sistemul constă în modul de a şti să
clădeşti ca părţile să persiste pentru totdeauna în forma datăşi să nu se surpe ca un
castel din cărţi de joc la prima suflare a vântului numit timp.

Nu se poate contesta că dialogurile lui Lucian nu au fost construite cu desnaţiei

veşniciei, ascund în ele o tărie mai perenă decât cea bronzului.

XVIII. Castor şi Pollux

Apollo şi Mercur
Apollo doreşte ca Mercur să-i spună care din cei doi este Castor care Pollux,
deoarece el nu găseşte niciun caracter să-i poată deosebi. (Apollo socoteşte că
Mercur e în stare să-i recunoască fiindcă tocmai îl adusese pe Pollux din Infern şi se
pregătea să-l coboare pe Castor.)

Mercur nu-i prea explicit când spune că cel ce-a petrecut ziua de ieri în Iad este
Castor şi celălalt de lângă el Pollux.

Dar fiindcă Apollo insistă Mercur arată cicatricea de pe faţa lui Pollux căpătată în
luptele de pumni de la adversarii săi, în deosebi Amykus, regele Bebrycilor, când l-a
însoţit pe Iason la Kolchis. Celălalt Castor are faţa peste tot curată fără cicatrici.
(Wieland: Bebricii locuiau pe timpul expediţiei Argonauţilor spre Colchis în
provincia Bithiniei pe Propontis [Marea Marmara]. Amykus fiul lui Neptun era un
uriaş înspăimântător descoperitorul luptei cu pumnii numită Caestus. Când argonauţii
au descins în ţara lui să se aprovizioneze cu apă, Amykus îi provoacă la o partidă de
Cestus şi Pollux îl învinge după o bătaie înverşunată, eveniment povestit şi de
Teocrit în a 22-a sa Idilă).

Apollo îi mulţumeşte pentru precisele indicaţii că altfel cu jumătatele de ou pe cap

(Wieland: coiful spartan prin care ei îşi dovedeau originea după ei a trecut ca simbol
al republicii spartane), cu steaua de-asupra (simbolul semizeilor aflat pe monedele şi
monumentele spartane, explică acelaşi bun comentator Wieland) cu suliţa în mână şi
călărind cai albi arătau o aşa de mare asemănare încât de multe ori când îi întâlnea îl
numea pe Castor Pollux şi pe Pollux Castor.
Apollo mai vrea să ştie de ce niciodată nu sunt amândoi printre ei ci cu schimbul,
astfel că o zi unul e zeu celălalt un mort.

Hermes cunoaşte şi acest secret. Filor Ledei (şi a lui Jupiter prefăcut în lebădă, aveau
de surori pe Elena nemuritoare şi Clitemnestra viitoarea soţie a lui Agamemnon,
muritoare) le-a fost sortit ca unul să fie muritor celălalt muritor astfel că din dragoste
unul pentru altul, gemenii au hotărât să-şi împartă nemurirea între ei.

Apollo nu găseşte ideea prea fericită deoarece asta înseamnă despărţirea lor tocmai
ce ar fi dorit cel mai puţin. De altfel ar dorii să ştie că precum el este prooroc,
Esculap vindecă, el Mercur dă lecţii de gimnastică şi e cel mai bun luptător cu sabia,
Diana face pe moaşa sau alţi zei fac alte meserii practice ar fi înteresat să ştie cu ce
se ocupă cei doi sau vor fi ajutând să servească ambrosie şi nectar, doar deja sunt
zbenghii aşa mari. (Wieland caută să explice ultimul termen întrebuinţat cam în sens
peiorativ de zeul luminii şi al profeţiei.)

Mercur se grăbeşte să le ia apărarea şi să-i arate că sunt ajutorii lui Neptun, umblă pe
mare şi cum văd o corabie în pericol se urcă pe ea şi o conduce până în port.
(Wieland subliniază faptul că Dioscurii sunt protectorii nu numai al marinarilor, deci
al oamenilor de pe vas dar şi a întregei încărcături inclusiv nava propriu zisă.)

Apollo nu are decât să recunoască nobila şi sacra lor funcţiune ca protectori ai celor
plecaţi pe mare.

Din majoritatea dialogurilor analizate inclusiv în cel din urmă, Lucian caută să
repovestească miturile îmbrăcându-le în haină poetică, satira cade pe al doilea plan
chiar dacă în unele e prezentă dar mai mult pentru calitatea ei comică decât pentru
cea moralizatoare.

Pe această cale va reuşi să ne demonstreze, ce filozoful Hegel a susţinut mai târziu că

religia şi poezia sunt surori fiindcă ies din acelaşi izvor, inima omului.

27. Trecerea râului sau Tiranul

Personagiile: Charon, Klotho, Mercur, Cyniscus,
 Megapenthes, Micyllus.
Alţi câţiva morţi. Tisiphone, Rhadamanthus
Charon este pregătit să treacă la timp râul. A scos apa, a întins catargul, a întins
pânzele şi vâslele astfel că ar putea ridica ancora şi să plece dar Mercur deşi de mult
ar fi trebuit să vină nu a sosit încă. Lipsesc pasagerii în loc să fi traversat apa de trei
ori până acuma se apropie seara şi nu au făcut nicio traversare. Pluto va crede că nu
mai delăsarea lui Charon e devină doar aşa are obiceiul să găsească vini numai la
altul. Desigur conducătorul morţilor - adică Mercur - o fi băut vin leteic de a uitat
complet să mai vină. Sau se amuză pe undeva pe un stadion cu vreun tânăr frumos
sau joacă din chitară şi face pe oratorul cu alte figuri de-ale lui plictisitoare. Sau
poate că nobilul domn s'a apucat pe undeva să prindă şoareci că şi asta e una din
îndeletnicirile sale. Oeicum îşi ia mari libertăţi poate tocmai fiindcă e numai pe
jumătate în serviciul lor. (Deci cum se spune astăzi angajat cu o jumătate de normă
să-şi mai rotunjească micile venituri.)

Klotho încearcă să-l scuze pe Mercur, poate să fi întârziat în vreo misiune de-a lui
Jupiter doar să nu uite că acesta îi este stăpân.

Charon nu se lasă convind doar aşa departe nu-i merg drepturile să oprească un
serviciu întreg, nici ei nu-l opresc când el are undeva de mers. Dar el cunoaşte
adevărata cauză. La ei nu există decât flori de asfodele (florile morţilor încă de la
Homer) şi libaţii cu prăjitori subţiri de miere, în rest ceaţă şi veşnicul întunerec. În
cer din contră toţi râd şi din ambrozie şi nectar se găseşte din abundenţă. Este natural
că-i mai bine să trăieşti acolo. De la ei se grăbeşte întotdeauna, când vine timpul de
coborâre mereu îşi găseşte ceva de făcut, tărăgănează lucrurile pas cu pas şi e o
fericire în sfârşit când se prezintă.

Klotho îl sfătuieşte să mai înceteze cu protestele lui fiindcă tocmai îl zăreşte venind
şi aduce o mulţime de lume, îi mână cu bâta adunaţi ca într'o turmă de capre.

Când sunt mai aproape vede pe unul legat, pe altul răzând pe celălalt cu un sac pe
umeri şi un bici în mână. Acesta are o faţă întunecată şi loveşte continuu când pe
unul când pe altul să meargă mai repede. Iar Mercur arată plin de praf şi sudoare,
abia mai respirând.

Zeul o lămureşte că toată oboseala i-a provocat-o călător după care a trebuit să fugă
din toate puterile până gata a fost să renunţe să-i mai vadă în ziua respectivă.

La întrebarea lui Klotho că de cine-i vorba Mercur îi spune că nu-i greu de ghicit
priveşte pe unul ce ar fi vrut bucuros să mai trăiască. E vorba de un rege sau principe
cum înţelege din jelaniile sale asupra fericirii ce i-a fost furată cu ocazia morţii.

Klotho parca se miră că nemernicul a încercat să o ia la sănătoase ca şi când ar mai fi

putut trăi după ce i-a rupt firul tors de-atâta timp.

Povestea lui Mercur e plină de haz. Că ar fi vrut să o ia la sănătoasa? O asigură că

dacă nu ar fi sărit în ajutorul său insul cu biciul, celălalt i-ar fi scăpat, fiindcă din
momentul în care îl predase Atropos în mâinile sale, el se apăra, bătea cu picioarele
pământul astfel că aproape nu-l putuse urni din loc. Se aruncase în genunci înaintea
sa şi-l rugase cu mari promisiuni ca să-l lase doar puţin să mai poată merge. Desigur
că nu l-a lăsat să plece deoarece îi cerea imposibilul. Când au ajuns la vărsarea apei
unde ca de obiceiu Eacus numără morţii şi îi compară cu nota primită de la sora lui,
blestematul profită de împrejurare să se facă dispărut. Cum l-a număratul morţilor
lipsea unul Eacus ridicând din sprâncene şi începu să-l învinuiască de ascunderea
unuia. O astfel de glumă îi spuse Eac s'o facă în ceruri şi nu în împărăţia morţilor
unde totul este precis socotit şi nu poate nimica să scape. Pe hârtie stau o mie şi una
de bucăţi, tu aduci cu unul mai puşin ori poate că Atropos să fi greşit socoteala.

Ruşinat de un astfel de reproş Mercur observă cine lipseşte aşa că a fost de nevoie să
se întoarcă la lumina zilei. Însfârşit l-au prins pe când era gata să treacă Tanarus deci
să le scape definitiv.

Klotho îl mustră pe Charon pentru observaţiile sale la adresa zeului dar acesta nu are
timp de scuze consideră că destul au pierdut timpul să se pregătească de plecare.

Klotho îi dă dreptate numai că întâi, ca de obiceiu, să-şi ia Diariumul şi să se aşeze la

întrarea pe corabie unde pe fiecare să examineze cine este de unde vine şi din ce
cauză a murit. Mercur să-i pună în rând şi în ordina. Înaintea lor să intre nou-născutul
că doar acesta nu ar avea ce răspunde. (Ca în Faust II de Goethe situaţia celor noi
născuti este una de examinat în mod deosebit şi dacă eroul lui Goethe a rezolvat
problema potrivit rămâne încă obiectul unei înfocate discuţii niciodată închisă.)
Mercur îi predă treisute de suflete părăsite pentru Charon o recoltă cât se poate de
slabă. (El probabil numără morţii ca oe boabele de grău.) Apoi ar fi de puşi la o laltă
toţi cei neplânşi deci Klotho îi strigă la adunare pe toţi cei trecuţi de şaizeci de ani.
Mercur numără din ei patru sute afară de doi toţi gata la datorie. Klotho ăi consideră
sbârciţi ca strugurii uscaţi. (Figura de stil este plastică şi grăitoare.) Să-i aducă pe cei
morţi prin răni şi să declare din ce motive au omorât. Ca să meargă mai repede o să
citească ea din notiţele ei unde stă scris că în Media ca ieri au nurit optzeci într'o
bătălia printre ei şi Gobaris fiul lui Oxyartes. După ce acesta se prezintă Klotho mai
aminteşte pe alţi şapte sinucigaşi din iubire, printre ei filozoful Theagenes din cauza
unei curtizane din Megara.

Klotho îi mai cheamă pe cei doi care pentru un tron şi-au frânt grumazurile cât şi de
un anumit soţ ucis de nevastă şi de amantul ei.

După se Mercur îi aduce Klotho vrea să-i vadă pe cei condamnaţi la moarte, bătuţi
până la exit, crucificaţii, omorâţii prin suliţe. Şi cei şaisprezece ucişi de tâlharii de
stradă.

Urmeaza femeile cele moarte prin înec, sau prin febră mare împreună cu medicul lor
Agathokles.

Şi unde este filozoful Cyniscus cel ce-a murit după ce-a mâncat ofertele hecatelor şi
alte de acest fel şi mai pe urmă a înghiţit şi un întreg peşte crud?

Acesta se prezintă doar a aşteptat-o de mult pe frumoasa Klotho, nu ştie ce-a păcătuit
că l-a lăsat sus aşa de mult timp. Probabil cu viaţa lui şi-a umplut de tot fusul deşi el
era aşa de sătul că ar fi rupt de la sine firul. Dar orice-a făcea tot nu reuşea să-l rupă.

Klotho l-a lăsat să trăiască pentru ca să aibe un observator şi medic al nebunilor

umane. Dar acuma a venit timpul să se urce în barcă şi să-i spună bun venit (în lumea
morşilor se înţelege).

Cyniskus nu vrea să urce până nu-l aduc pe bord şi pe cel legat. Are impresia că are
intenţia să o roage ceva.

Mercur le spune că legatul e tiranul Megapenthes, fiul lui Lacydes.

Când Klotho îi porunceşte să su suie în barcă Megapenthes o imploră să-l mai alse
câtva timp, cât de ăuţin în lumea de sus, de-acolo va reveni de la sine nechemat.
Intrebat de ce asta zice că ar vrea bucuros să-şi termine de zidit palatul, lăsat în urmă
numai pe jumătate.

Klotho e neîndurătoare dar Megapenthes insistă că nu are nevoie decât de câteva zile
ca să-i lase soţiei toate dispoziţiile necesare şi mai ales să-i destăinuie unde a
îngropat marea sa comoară.

Când aude că parca rămâne necruţătoare în hotărărea ei, Megapenthes plânge aurul
pierdut dar Klotho îl linişteşte să fie fără grijă, vărul său Megakles o va găsi.

Cum, protestează Megapenthes, cel mai mare duşman al său. Regretă că din bunătate
sufletească nu l-a trimis înaintea lui pe lumea cealaltă.

Klotho cu nicio rezervă îi mai şi trănteşte că tocmai acesta o să-l supravieţuiască cu

încă mai mult de patruzeci de ani şi ale lui îi va fi soţia splenzizi copii şi toate averile
sale.

Megapenthes consideră, şi noi îi dăm dreptate (ca să fim mai naivi şi ingenui ca
bunul Wieland) că parca săvărşeşte o mare nedreptate dându-le cele mai dragi dintre
ale sale celui mai mare duşman, dar Klotho le ştie pe toate şi în reaminteşte că tot
astfel a procedat şi el cu înaintaşul său Kydimachus după ce pe el însuşi şi pe copiii
lui i-a omorât în timp ce încă trăgea să moară. Termenul proprietăţii lui Megapenthes
s'a împlinit şi nu-i nimic de făcut s'au schimba.

Atunci celălalt recurge la metoda mitei. Roagă pe Klotho să se îndepărteze puţin ca

să-i propună, astfel ca numai ea s'audă, o mie de talanţi pe loc puşi în mână.

Klotho râde de Megapenthes cum încă tot umblă cubani şi talanţi. Dar bărbatul
continuă mai departe cu promisiunile, îi promite încă două pocale de aur luate cu
ocazia uciderii lui Theokritus şi încă trei sute de talanţi din aurul cel mai fin şi curat.

Klotho plictisită porunceşte să fie dus pe vas deoarece se pare că de vuie nu se va

urca.

Megapenthes îi ia pe toţi de martor de nedreptatea ce i se întâmplă. Zidul şi casa

principală rămân neterminate deşi dacă ar mai fi avut cinci zile le-ar fi dus până la
capăt.
Klotho îl linişteşte că va avea altul grijă să-i termine lucrarea dar Megapenthes cere
un alt lucru mult mai uşor de satisfăcut. Şi anume doreşte că mai trăiască atâta timp
până îi va învinge pe Pisizi, le va lua libienilor un tribut iar lui îşi va ridica un
monument magnific cu referinţe la toate faptele regale săvârşite în viaţa lui.

Adică constată Klotho în loc de câteva zile pretinde douăzeci de ani.

Megapenthes în schimb le va trimite mulţi supuşi ori dacă vreau ca reprezentant al

său pe singurul său fiu.

Klotho vede în el un rău mai ales că sus rugase adesea pe zei ca fiul său să-i
supravieţuiscă. Asta recunoaşte Megapenthes s'a întâmplat odinioară acuma viaţa a
primit altă valoare în ochii lui.

Şi fiindcă parca îl asigură că în curând noul regent va avea grijă să-i trimite fiul să-l
vadă, Megapenthes se roagă să-l lase vadă cum îi mai merge casa. Klotho îl asigură
că nu ar auzi decât rele, femeia lui a devenit partea sclavului de altădată, Midas deja
de mult amantul ei.

Megapenthes înjură că i-a dat libertatea şi încă după insistenţele femeii lui.

Dar Klotho continuă: Fiica lui a devenit una din amantele secrete ale regelui iar
statuile şi busturile ce i s'au ridicat pe bani grei au fost zdrobite în bucăţi, servind ca
obiecte de batjocură pentru trecători.

Cum se întreabă Megapenthes, nici unul din prietenii săi nu au sărit să le scape. Ce
fel de prieteni o fi având, spune Klotho, şi din ce motive? Toată lumea ce i se închina
respectuos şi toţi cei ce găseau vorbele şi faptele sale drept excepţionale, erau
împinşi de frică sau speranţă, mantia să şi-a atârne încotro vântul, prietenii lui
Megapenthes erau şi ai principelui.

Şi la banchetele date primadată exista o libaţie închinată sănătăţii lui Megapenthes cu

mari ovaţii şi urări din cele mai bune posibile. Nu era unul să nu moară pentru el
dacă i-ar fi cerut-o. Pe scurt nu aveau nimic mai scump decât viaţa sa.

Aşa de credincioşi şi sinceri i-au fost, povesteşte Klotho că la petrecerea de ieri prin,
ultimul pahar ce i l-au turnat l-au trimis pe lumea cealaltă.

Megapenthes înţelege de ce băutura a fost aşa de amară. Dar oare de ce-au făcut-o?
Klotho nu are timp să răspundă la întrebări de prisos. Deci trebue să se îmbarce. Dar
Megapenthes mai are ceva pe inimă, de ar mai dori numai o clipă să se întoarcă pe
pământ. De-acuma Klotho devine amuzată şi fiindcă acest ceva trebue să fie ceva
extraordinar e gata să-l asculte.

Povestea lui Megapenthes de data aceasta e destul de lungă, ne face impresia că cu

orice preţ caută să tragă de timp. Karion unul din sclavii săi cum a auzit că-i mort, se
strecură în camera unde era pus cadavrul păzit de iubita lui Glycerion, cu totul
singură. Profitând de ocazie bărbatul închise uşa şi fără ruşine se iubi cu femeia, şi
din purtarea lor nu era greu de ghicit că ei trăiau de mult împreună. După ce tâlharul
şi-a făcut plăcerile, începuse să-l înure pe mort şi pentru loviturile nedrepte ce i le
administrase, îl lovea acuma şi-l scuipa în obraz trimiţăndu-l la toţi dracii, apoi când
obosi plecă însfârşit. Deşi Megapenthes de mânia era gata să sără în aer nu putu să
facă nimica sclavului odată ce era rece şi înţepenit. În schimb ticăloasa cum a văzut
lume venind, îşi unse ochii cu scuipat ca să se vadă cum l-a bocut pe cel dus şi părăsi
camera gemând cu numele lui Megapanthes pe buze. Acuma ar dori să-i aibe pe cei
doi măcar odată în mână.

Klotho îi dă sfatul să-şi economisească ameninţările doar a venit timpul să apară în

faţa marelui tribunal.

Şi când Megapenthes vrea să ştie cine se poate ridica peste un suveran să-l judeca
Klotho zice că peste rege nimeni dar de-asupra morţiloe e Ehadamantius. O să-l
cunoască cât de curând şi o să afle cu câtă dreptate strictă îşi dă sentinţele. Deci să
nu-i mai reţină din drum.

Megapenthes se milogeşte să-l facă omul cel mai ordinar şi sărac, chiar sclav, el nu
mai crea să fie rege ci doar să trăiască mai departe. Trebuie să recunoaştem
omenescul din comportamentul acestui Megapenthes, îngrozit de propriul său sfârşit
doar şi Ahile era de aceeaşi părere privitor la lumea umbrelor cum ne informează
Homer în Odiseea.

Klotho îi porunceşte lui Mercur să întrebuinţeze biciul şi să-l tragă de picioare dacă
nu vrea să urce în barcă de bună voie.

Mercur îi cere concursul lui Charon să-l ajute săl lege de un stâlp pe recalcitrantul lor
oaspete.

Însfârşit neavând încotro Megapenthes are pretenţie la cel mai înalt scaun, fiindcă a
fost principe şi avut zece mii de supuşi .

Klotho consideră că sclavul Karion pe bună dreptate l-a tras de bartă doar e un
individ cu totul brutal şi dacă nu se astâmpără va afla cât preţuieşte suveranitatea sa
după ce-o să simtă câteva lovituri de bici pe spinare.

Megapenthes găseşte că-i o nedreptate să stea sub Cyniscus, pe cel ce din cauză că
şi-a luat prea multă libertate să-l judece era gata să-l bată în cuie pe o cruce.

Cyniscus îi răspunde prompt că tocmai de-aceea a fost fixat el de un stâlp.

Întretimp apare şi Micyllus. Acesta o întreabă pe Klotho dacă dacă el fiindcă e om

sărac va trebui să urce ultimul.

Klotho râde când constată cu câtă grabă caută să se îmbarce cismarul Micyllus în
timp ce tiranul ar fi dat totul numai să mai fie eliberat pentru câtva timp. Ori lui
Micyllus nu i-ar fi convenit o

întârziere?

Iată discursul lui Micyllus. El vrea cinstit să spună frumoasei Parce cum gândeşte. În
ochii lui favorul Ciclopului de a-l mânca pe Ulise ultimul era unul rău, fiindcă primul
sau ultimul, tot aceiaşi dinţi îl aşteptau. De altfel cu el existau cu totul alte situaţii ca
şi cu domnii bogaţi. Viaţa lor şi a lui este complat opusă una faţă de cealaltă. Tiranul
se consideră fericit, stă în consideraţie deosebită fiecăruia îi este teamă de el şi a
trebuit să lase în urma lui o mulţime de aur, argint, haine splendide, cai frumoşi, o
masă nobilă, copii drăguţi şi femei frumoase. Este de tot natural să-i pară rău de tot
ce-a lăsat şi de lângă ce a fost îndepărtat. Micyllus nu ştie de ce dar sufletul rămâne
lipit de aceste lucruri ca pasărea prinsă cu clei, astfel că ei nu pot şi nici nu vor să se
desprindă de ele. Sunt legături din ce în ce mai de nedesfăcut cu cât cineva le poartă
mai îndelungat şi de obiceiu legaţii izbucnesc în strifăte desperate când cu violenţă
cunu conduşi afară din carcera lor. Cât de curajoşi au fost altfel cum i-au drumul
către lumea subterană li se rupe inima de jale, arată ca îndrăgostiţi nefericiţi cu dor
după ce-au lăsat înapoi şi-şi doresc chiar dacă de la depărtare doar odată să mai poată
privi în lumina zilei. (Wieland observă limbuţia cismarului Micyllus de unde s'ar
putea deduce că şi pantofarul grec poseda acelaşi caractere ca cel de mai târziu de ar
fi să ne gândim la genialul mistic Boehm sau le fac-totumul bărbierului din Sevilla a
lui Beaumarchais pur pe muzică de italianul Giechino Rossini.)

Aşa a procedat şi Megapenthes, nărod când a încercat să se desfacă din legătură iar
prin rugăminţile sale a devenit plictisitor pentru toşi.

El Micyllus, din contră, nu lasă după el nici ogor nici casă nici curte., nici aur sau
aparate, locuri de cinste şi înaintaşi vrednici, de-aceea a fosz pe dată gata de
călătorie. La primul semn al lui Atropos şi-a aruncat ciocanul de pantofar, lăsă
neterminată cisma pe care tocmao o ava în mână, şi aşa desculţ, fără să-şi fi spălat de
pe mâini cleiul alergă tot înainte, nu se uită decât în faţă fiindcă el nu avea pe nimeni
să-l cheme înapoi şi de ce să-şi întoarce capul. Aici găseşte totul foarte frumos şi
îndeosebi preţuieşte egaliattea introdusă pe respectivele meleafuri. Este de presupus
că aici nu va mai fi urmărit nici un debitor de către cămătarul său, nu se voa mai plăti
impozite şi danii şi ce va fi mai plăcut, nu va mai exista iarna cea friguroasă, nu va
mai fi nimeni bolnav şi nu va mai primi de la aristrocraţi lovituri de baston. aici este
pace şi lume schimbată: săracii râd iar bogaţii se plâng şi jelesc.

Klotho îşi explică de ce îl vede atâta de bucuros şi tocmai din această cauză doreşte
să ştie ce îi apare mai de râs în lumea lor.

Micyllus o săi-o spună şi pe aste celei mai cinstite dintre zeiţe. Fiindcă su locuise nu
departe de tiran avusese ocatie să va dă de aproape ce se întâmplă când îşi lua haina
de purpură şi ceilalţi i se închinau. La fel aurul, cum strălucea în palate, nestematele
depe paharele de băut, argintul canapelelor şi mai ales mirosurile mâncurilor
gustoase pregătite pentru masa toate îi muşcară nasul şi îi atraseră atenţia acextui H.
Sachs înţelept popular al antichităţii greco-romane. Iată deci că Mycillus descoperi în
fiinţa bogatului pe cel mai fericit şi încântat om dintre toţi muritorii. Când adesea în
timpul sărbătoririi apărea cu pieptul scos afară şi arunca o privire ce-i scotea pe cei
prezenţi din pielea lor, atunci îl vedea de fapt mai frumos şi mai mare decât era şi cel
puţin cu un cot mai sus decât toţi ceilalţi din jurul său. (Pantofarul descrie fenomenul
de a idealiza pe cineva, chiar dacă însuşirile sale nu cer aşa ceva.)

Numai acuma că-i mort şi de toate minunăţiile sale despuiat constată că nu-i mai
mult decât un ins caraghios şi mai mult este nevoit să-şi râdă de reprezentările lui
(acuma şiretul cizmar purcede la actul demitizării tot atât de exegerat ca cel anterior)
când l-a tratat cu atât respect pe un nimenea şi s'a lăsat furat de mirosurile fripturiloe
din bucătăria sa şi de sângele melcilor cu care-şi vopsea biciul astfel să-i cadă în
admiraţie şi să-l preţuiscă în spirit. Când îl văzu pe cămătarul Gniphon cum regreta
că nu şi-a gustat din bogăţii şi că astfel trebuie să părăsească lumea lăsându-şi
moştenirea lui Rhodocharis, Micyllus nu poate decât să râdă la gândul că omul arăta
veşnic palid şi murdar, preocupat de miile şi zecile mii din sacurile cu aur, totopit de
griji pentru ca acuma fericitul Rhodocharis să poată cheltui şi risipi cu amândouă
mâinile.

Pantofarul lung la vorbă se opreşte ca din senin şi vrea să ştie de ce nu părăsesc odată
uscatul doar despre rest se vor întreţine şi în timpul transportului. Cu siguranţă
prizionerul lor o să le mai da motiv să rădă.

Klotho îi porunceşte să se urce ca sa să se poată ridica ancora.

Charon când îl vede pe Micyllus că încearcă să se îmbarcheze îl respinge doar barca

este de tot plină deci să aştepte acolo unde se află până a doua zi dimineaţa.

Micyllus desigur protestează că i se face o mare nedreptate odată ce de ieri este deja
un cadavru. O să-l denunţe lui Rhadamante că nu păzeşte cu stricteţe legile. Cu toate
acestea vor să-l lase singur-singurel pe ţărm. Dar îşi spune că ar putea să înnoate
după ei doar acuma mort nu-i frică de înnec şi nici bani destui pentru bilet nu are
destui.

Klotho îl opreşte ca să întrebuinţaze o cale interzisă de a ajunge dincolo dar

mucalitul Micyllus o asigură că va sosi înaintea lor dincolo. În cele din urmă Mercur
îl trage în barcă şi fiindcă bunul Charon nu găseşte niciun loc disponibil Mercur este
de părere să-l puie pe umerii tiranului. Klotho găseşte ideea minunată aşa că-l urcă pe
spatele nebunului şi le urează tuturor călătorie plăcută. Trebuie să recunoaştem să
Lucian realizează una din cele mai înteresant acene din repertoriul său vast, mereu
înnoit, satira ajunge să usture mai rău ca urzica cea mai otrăvitoare, aşa ceva poate
numai Goya în desenele sale cele mai bune a mai realizat: pe umerii bogătaşului şi
tiranului stă pantofarul cel sărac. Îl putem descoperi aici şi pe Daumier în cele mai
amare momente ale sale.

Ca să mai schimbe decorul intervine Cyniscus hotărât să-i spună lui Charon adevărul
că nu are un ban se cere să plătească pentru persoana sa. În afara sacului şi bastonului
nu mai are nimica pe lume. Eventual dacă vrea poate să ajute la vâslit şi el va fi
mulţumit cu el îndată ce-i va pune în mână o lopată.

Charon este de acord ca să-şi muncească banii pentru biletul de călătorie.

Cyniscus cu învoirea lui Charon începe să cânte iar ceilalţi îl acompaniază fiecare pe
limba lui, un călător plânge după comorile sale, celălalt după moşie, sau după casa
frumoasă lăsată în urmă. Unul se îngrijeşte să-şi plângă moştenirea sau recolta de vie,
dacă nu-i uitat nici micul drag şi iubit. Numai Micyllus singur se pare că nu are
pentru ce să plângă, Mercur vede că în tot timpul trecerii ochii săi au rămas uscaţi.

Micyllus îi cere să-l lase în pace nu are pentru ce să plângă şi-apoi este încântat de
mersul călătoriei.

Totuşi Mercur îl roagă să ţie isonul celoralţi şi atunci ca să se supună începe să se

vaete după sculele sal de cizmărie, după pantofi şi tălpile găurite evident pe un ton
burlesc, chinuit tragic. Acuma o să stea de dimineaţa până seara nemâncat, în iarnă
va umbla desculţ şi pe jumătate gol de îi vor clânţăni dinţii de frig. Dar cine oare îi
vor fi luat instrumentele de lucru. Deoarece jeluirea lui a însemnat mai mult o
parodie vrea să cunoască părerea lui Mercur asupra felului sincer în care s'a tânguit,
bucuros că se apropie de mal.

Charon cere fiecăruie biletul de călătorie iar lui Micyllus jumătatea de ban ce zicea
mai înaintea că o are asupra sa dar el socoteşte că Charon glumeşte ori dacă vorbeşte
serios cu atâta mai rău pentru el. Căci mai degrabă ar putea să mulgă în berbec de
lemn decât să obţie de la Micyllus un franc. În viaţa lui nu a ştiut cum arată banul
jumătate torund sau pătrat.

Charon fiind sigur că profitul le este realizat îl lasă pe Micyllus să coboare ca să

poată mai pe urmă debarca boii, caii, câinii şi celelalte animale aduse doar şi acestea
au trebuit să fie trecute peste râu. (Iată ca în lumea morţilor Lucian prevăzător şi ca el
reprezentantul său Charon, se gândeşte şi la animalele moarte şi credem noi că pe
bună dreptate aşa cum se cuvine unui om de ştiinţă căruia nu-i scapă nimica sau
aproape nimica.)

Klotho îi încredinţează lui Mercur şirul morţilor pentru ca ea să se întoarcă pe

celălalt ţărm să de ocupe de prinţii serici Indopathes şi Heramithres aceştia într'o
ceartă asupra graniţelor s'au omorât reciproc. (Spiritul pozitivist al lui Wieland îl
obligă să ne amintească că numele din text sunt imaginare, nici Indopathes nici
Heramithres nu au existat vreodată.)

După ce Klotho cu Charon au plecat Mercur îi îndeamnă pe cei rămaşi să înainteze

într'o ordine de marş aliniaţi unul după altul. (aici domină spiritul de disciplină
militar al romanului.)

Micyllus invocându-l pe Hercule se miră cât de întunerec este. Unde va fi frumosul

Megillus sau cum s'ar putea deosebi că Phryne-i mai frumoasă decât Symmiche?
Totul are aici aceeaţi culoare, nimic nu-i frumos sau mai frumos şi chiar halatul său,
atât de respingător încât nici el nu-l mai putea suporta, valora la fel cu o manta de
purpură de rege, sub tenebrelor amândouă sunt la fel. Îl strigă pe Cyniscus şi când
acesta se arată îi propune să meargă ţinându-se unul de altul.

Micyllus îi găseşte ideea minunată şi îi dă mâna. Apoi îl întreabă pe Cyniscus, cel

iniţiat în misterele eleusine, dacă nu găseşte o mare asemănare între locurile unde se
găsesc acuma şi cele pe care se oficiau misterele respective. (Precis ca în totdeauna
Wieland precizează că secretele lumii antice fiind pierdute nu se ştie la ce se refera
mucalitul Micyllus.

Cyniscus îi dă dreptate şi ăi arată cum se apropie o purtătoare de făclie, cu o

înfăţişare înspăimântătoare şi ameninţătoare, de poate să fi fost vreo Erinie.

După îmbrăcămintea ei aşa ar părea crede şi Micyllus.

Mercur îi predă pe cei o mie şi patru Tisiphonei, de altfel Radamantis îi aştepta de

mult, îi porunceşte Erinei să-i conducă înnăuntru iar Mercur să-i cheme după nume.

Cyniscus jurând pe tatăl lui Rhadamante (adică pe Joe a cărui fiu este ne lămureşte
Wieland neuitându-o pe mamă-sa Europa) îl roagă să-l ia pe el primul în cercetări,
fiindcă ar dori să senunţe pe cineva pentru fapte rele săvârţite în viaţă. Nu poate să
fie un martor bun până el însuşi nu este judecat să se ştie cine este şi cum a trăit.

La întrebarea judecătorului suprem, Cyniscus se prezintă ca filozof, preanobilului său

interlocutor.

Rhadamante îi spune să se apropie de el iar Mercur să-i cheme denunţătorii. Dar la

solicitarea lui Mercur nimeni nu se prezintă împotriva celui judecat. Rhadamante
găseşte că asta încă nu-i de-ajuns Cyniscus să se dezbrace ca să-i cerceteze semneşe
de pe trup deoarece după fiecare faptă rea apare câte-o cicatrice mică, de neobservat,
ca de foc, pe suflet.

Cyniscus se prezintă gol cum i se cere aşa că poate să-i caute semnele de care
pomenise.

Rhadamantis recunoaşte că este complet curat, în afara a patru sau trei semne
aproape fără importanţă nu are de altele. De fapt se mai văd urmele unor semne
dispărute şi nu ştie cum au dispărut sau au fost îndepărtate. Să explice Cyniscus ce-a
făsut de a devenit aşa de curat.

Răspunsul lui Cyniscus e simplu de tot. A fost un timp când ducând lipsă de noţiuni
şi principii sănătoase a primit multe semne, dar odată ce-a început să filozofeze în
scurtă vreme ele s'au spălat din sufletul său. (Deci în concepţia lui Cyniscus ca în cea
a lui Aristoteles tragedia antică, filozofia poseda însuţirea catarzisului adică a
curăţeniei interioare.)

Rhadamante consideră că şi-a administrat un medicament excelent şi-l numeşte pe

Cyniscus prietenul său. (Mai târziu în Consolatio philosophiae Boethius va crede şi
el că filozofia este cel mai bun medic, tămăduitor al bolilor sufletului. Mai pus pe
joacă, cum îi felul, Lucian din Samosata, vorbeşte simplu de pete ale sufletului care
ies la spălat ca cele de murdărie pe orice fel de stofe.) Îndată ce va termina de acuzat
pe tiranul în cauză se va putea retrage pe insula Fericiţilor unde se va afla în
societatea celor mai buni dintre oameni.

Merecur îl cheamă pe Mycallus, dar acesta crede că la el nu-i prea mult de judecat că
stă de mult desbrăcat şi astfel poate fi executat dintr'o privire.

Radamantes este mulţumit să-l vadă şi pe cizmarul Micyllus curat şi alb ca o hârtie
nescrisă. El poate merge împreună cu Cyniscus.

Mercur îl cheamă pe Megapenthes fiul lui Lacydes şi fiindcă nu vrea să se apropie îi

spune Tisiphonei să-l tragă cu forţa dacă de bună voia nu vrea să se mişte. Pe
Cyniscus îl provoacă să-şi desvăluie acuzarea contra insului respectiv.

Cyniscus în postură de procuror susţine că nu-i nevoie să intre prea în amănunte

fiindcă cicatricele o să arate ce fel de om a fost. Dar va căuta să contribuie cu câteva
dintre ale lui la demascarea monstrului şi să-i arate faţa sa cea adevărată. Va trece pe
lângă păcatele sale ca om particular, se va ocupa cu cele săvârşite de când cu o mână
de bandiţi gata la orice s'a dat la cele mai mârşave fapte, a omorât peste 2ece mii de
persoane fără vreo vină sau drept (ne aminteşte de timpurile viitoare descrise de
istoricul Marcellinus Amminaus peste câteva veacuri dar cum constatăm ele az gost
deaum prezente şi în vremurile lui Lucian) şi după ce le-a confiscat toate avuţiile le-a
întrebuinţat la cele mai felurite petreceri şi afaceri necurate. Pe nenorociţii săi
cetăţeni îi maltrata în modul cel mai crud posibil, pe fecioare le batjocorea, pe tineri
îi ademenea, într'un cuvânt îşi permitea să facă contra supuşilor săi tot ce un om beat
în rashul său cel mai turmentat execută. Este greu să fie pedepsit după cum înţelegea
să vorbească cu cei din jurul său, cineva se putea uita în soare decât lui în faţă. Oare
cine ar fi încercat să-i enumere toate modurile de schingiuire şi exterminare când nici
cei mai apropiaţi nu se simţeau siguri lângă el. Ca să se vadă că tot ce afirma este aşa
Radamantes nu are decât să cheme pe cei ucişi de el şi-atunci o să-şi dea seama că nu
are chef să calomnieze. Dar de altfel vin şi nechemate, victemele speriate se
înghesiue înspre el. Toţi aceştia să o ştie Rhadamantes au trebuit să moară de mâinile
tiranului şacal. Unii deoarece aveau neveste frumoase, alţii deoarece necinstirea
copiilor nu o puteau suporta, sau fiindcă aveau prea multe bogăţii dacă nu erau
bărbaţi deosebit de talenţi şi virtuoţi cum nu ar fi fost buni să cârmuiască ţara.

Rhadamantes se adresează lui Megaphantes provocându-l la apărare. Tiranul nu

neagă omorurile în schimb nu recunoaşte celelalte învinuiri aduse de Cyniscus. Ele
sunt altăceva decât minciuni ordinare. (Wieland ne explică logic că omorurile nu
putea să le nege odată ce pentru ele stăteau martori chiar cei ucişi. În schimb faptele
făcute în secret le putea tăgădui uşor din lipsă de martori. Cum se vede tiranul este pe
de-asupra şi şmecher, nevoie mare).

Cyniscus aduce ca martori în favoarea învinuirilor sale Patul şi Lampa, obiectele

deodată însufleţite pot să mărturisească contra lui.

Mercur convoacă deci patul şi lampa lui Megapenthes. (Wieland scrie că în literatura
orientală era ceva obişnuit, nunumai fiinţele din natură dar şi lucrurile ieşite de sub
mâna omului posedau suflet, raţiune şi puteau glăsui.)

Patul primins primul dreptul de a vorbi, confirmă spusele lui Cyniscus ca adevărate,
dar ca să povestească mai mult îi este ruşine. (Curioasă pudoare a patului, să spună
da, să facăm nu.)

Lampa nu ştie ce-a făcut el ziua când nu a fost cu el dar faptele lui ruşinoase din
cursul nopţii le-a văzut pe toate. De câte ori nu şi-a băut uleiul numai ca să se stingă
dar de fiecare dată el s'a grăbit să-i redea lumina ca să-şi vadă mai bine mârşăviile.

Rhadamantes este lămurit nu are nevoie de alţi martori. Când îi porunceşte să-şi
dezbrace este uimit să constate că peste tot este brun şi albastru plin de cicatrici arse.
Intrebarea este ce pedeapsă să să-i dea: să-l arunce în focul iadului sau să-l dea în
primire cerberului.

Cyniscus are o altă propunere acceptată de Rhadamantes. Se ştie că morţii pot să bea
după abiceiu în apa Lethei. El, tiranul ar trebui să nu bea din această apă astfel că
amintirile a tot ce-a fost acolo sus, tablourile puterii sale de odinioară şi a plăcerilor
voluptoase în care s'a complăcut să constituie cea mai gravă pedeapsă a sa.

Rhadamanthes hotărăşte asta să fie pedeapsa lui. Să fie condus lângă Tantalus şi să
fie lăsat pradă amintirilor vieţii sale trecute.

În dialogul respectiv Lucian din Samosata pune la stâlpul infamiei pe tiran şi se

alătură celor ce-au luptat contra lor până a complota şi a-i ucide cum era Brutus
îmortalizat în marmoră de răzvrătitul Michelangelo. (Rămâne deschisă întrebarea
dacă e vorba de tiranicidul de pe vremea regalităţii prime romane sau de prietenul lui
Cicero, ucigaşul lui Cezar.)

Dialogul constituie în sine o mică dramă pătrunsă pe marginile limburi lor întunecate
de un adevărat fior shakesperian.

Personajul principal este de bună seama tiranul, descris ca un tip cu trăsături bine
conturate, laş în faţa morţii şi a judecâţii drepte, crede că poate cumpăra ci bani până
şi pe una din Parce, Klotho sau pe barcagiul Infernului Charon. El uită că valoarea
aurului şi a banului relativă îşi pierde orice greutate în noile condiţii, tragedia
respectivului constă tocmai în faptul că nu-şi dă seama de şubrezenia lumii sale
absolutizate în conştiinţa sa de om-neom.

Cum se întâmplă des în piesele marelui Will, caracterul eroului negativ reese mai
bine înfăţişat dacă este pus lângă contrarii săi pozitivi, în cazul de faţă cizmarul cel
sărac Micyllus. Cuplul Megapenthes-Micyllus formează deacuma o pereche clasică
de talia lui Othelo şi Jago sau regele Lear cu fiicele sale neomenoase, şi să nu-l uităm
că l-am nedreptăţi pe Richard al treilea opus mai la tot anturajul său.

Şi pentru ca acest contrast să nu rămână prea la depărtare unul de altul, îi revine

misiunea lui Cyniscus să-i apropie prin comentariile şi sentinţele sale, deci de a-i
transforma punându-le cuvenitul clar-obscur al vieţii.

Numele lui Cynyscus reprezintă o mutilare a celui de Cynicus, aşa dar la judecata de
apoi filozoful şi filozofia primesc un loc de onoare, toate cicatricele sufleteşti ale lui
Cyniscus s'au şters de când a început să practice filozofia.

Chiar dacă am ghici uşorul ton satiric, suntem în măsură că afirmăm încăodată că
Lucian din Samosata nu este împotriva filozofiei şi al filozofilor, cum s'ar crede la i
cercetare mai superficială ci doar împotriva acelora ce iau în deşert învăţăturile şi pe
învăţaţii minunatei disciplinei.

Cum se prezenta Michelangelo la judecata de apoi desenat pe pielea sfântului

Bartolomeu acesta cu dalta de sculptor în mână sau Rousseau cu La nouvelle Heloise
în palme, se pare că Lucian din Samosata îşi caută izbăvirea prin intermediul
filozofului cinic, însoţitorul său obişnuit, chiar alteregoul lui din spirit.

Nici celelalte roluri nu sunt de neglijat: Charon apare ca un slujbaş bun, condus de
grija să-şi împlinească datoroa cât mai ireproşabil, aşa dar de a fi un fel birocrat cu
coatele apărate, al Infernului.

Mercur în nota obişnuită, mereu grăbit o are de data asta alături de el pe una din
parce, Klotho. Aceasta cu tot respectul dublat de teamă ce le inspiră nu depăşeşte nici
ea rolul unei funcţionare ceva mai superioare, cu sarcină de inspecţie, a locurilor de
dincolo. Tratată mai de aproape descoperim şi la ea anumite slăbiciuni, mai mult
omeneşti decât zeeşti.

Singur Rhadamantes prin toată atitudinea sa corespunde unui zeu nemuritor, în mâini
are cântarul dreptăţii iar în ochi privirile agere ale lui Linkeus ca să descopere
cicatricile sufletului omenesc. Este în acelaşi timp o reprezentare a idealui suprem
sau a unei idei nobile, firmă sublimă sub care se ascunde la Lucian din Samosata cea
mai aleasă însuşire a locuitorilor Olimpului, legea morală a lui Kant.

Nu se poate uita intervenţia lucrurilor ca Lampa şi Patuk lui Megapanthes, însufleţite

şi înzestrate cu gândire şi grai omenesc. Ele aduc pe scena dialogului lucianesc un
coeficient de generalizare atât de caracteristic teatrului expresionist sau chiar în cel
zis absurd, una din piesele lui E. Ionescu se şi întitulează Scaunele. Procedeu apare
uzitat şi în basme dar acest caracter nu ţine deloc de dialogurile de faţă semnate de
Lucian. Căci subiectul e serios ţi tratat în consecinţă iar o subliniez parcă după cele
mai stricte legi aşe dramelor shakespeariene.

Poate că la urma urmelor Lucian din Samosata să fie un idealist suferind de prea
multa murdărie din jur, Icar cu aripile rupte, ţintuite prein piroane de tăbliile lutulie
reavăn.

Setea cerului sugrumată caută o eliberare, dar în cele mai dintâi nu pot fi uitaţi
ziditorii de temniţi, marii impostori. De aici caleidoscopica înfăţişare a panoramei
pusă pe hârtie prin intermediul culorii şi desenului din cuvinte de către autorul
nostru, unică personalitate creatoare.

I. Adunarea Zeilor
Jupiter, Momus, Mercur
(Wieland: În această bucată Lucian reprezentat prin Momus aduce în discuţie o serie
de nereguli între zeii cerului şi în deoseni înmulşirea lor nemotivată. Momos conduce
discuţiile cu libertatea-i caracteristică şi la urmă eliberează un decret prin care se
prevede o revizuire a titlurile primite de curând de unii zei tineri şi străini. Desigur că
discuţia va privi şi pe zeii mai bătrâni împreună cu filozofii ce le ţin partea.

Wieland atrage atenţia asupra calităţilor cuprinse în respectivele discuţii după el al

unuia din cel mai reuşit dialog al lui Lucian. Şi nu uită să mai sublinieze să bogata
ficţiune are o vârstă de 1600 de ani pe vremea lui şi tot proaspătă se menţine.
Consideraţiile lui nu se schimbă cu nimic nici după alte două sute de ani şi probabil
că anii nu vor reuşi să-i ofilească niciodată strălucirea.)

Jupiter le cere zeilor să mai înceteze să murmure printre dinţi şi furişaţi pe la colţuri
că mulţi aşezaţi la masa lor nu ar merita cinstea dată. Din această singură cauză i-a şi
convocat să le audă ce au de comentat asupra neregulilor săvârşite, să se pronunţe
liber şi deschis. Lui Mercur îi dă poruncă să-şi preia funcţia de preşedinte de şedinţă.

Mercur deschizând discuţiile consideră că nemulţumirile se îndreaptă contra unor

localnici şi străini.

Momus în calitate de mare procuror cere dreptul la cuvânt, iar Jupiter zice că
adunarea i l-a şi dat de aprobarea lui numai are nevoie.

El zice că-i de neacceptat ca unii dintre ei făcuţi din oameni zei să se considere în
drept să fie aşezaţi în aceeaşi clasă cu ceilalţi. (Deci cum se vede lupta priveşte
structurile bine stabilite de secole ale unei societăţi aici cea a Olimpului.) De aceea el
cere voie lui Jupiter să-i dea voie să vorbească în toată libertatea şi este nevoit să o
facă din cauza prejudecăţii ce circulă contra sa. Fiecare ştie că el nu are obiceiu să-şi
pună mâna pe gură ca să nu spună ce este de spus. Nu conferă nimănui privelegiul de
a se considera scutit de critică astfel că el îşi exprimă deschis şi fără reţinere părerea
indiferent de cine-i vorba. Deci este natural ca multora să le apară un zeu capricios
cu inimă rea şi deci să i se trimită numai ponoase. Indiferent de această situaţie,
acuma fiindu-i permis de către Jupiter să ia cuvântul liber se va pronunţa asupra
problemelor fără nici o reţinere. Deci declară că mulţi dintre cei ce cred că au dreptul
să se aşeze cu zrii la masă sunt încă muritori pe jumătate astfel că au mers prea
departe când şi-au adus servitorimea şi fraşii de cruce în cer şi în mod fraudulos i-a
trecut în cartea ceţăţenilor astfel câ la împărţirea porţiilor ei primesc părţi egale cu
ceilalţi zei deşi nu le plătesc nici cel puţin bani de protecţie. (Wieland atrege atenţia
asupra aluziilor privind stările de lucruri ale Atenei, fapt ce de fapt îl ştiam de la
început, ca de obiceiu zeii şi lăcaşul lor nu formează decât o costumaţie şi un decor
sub masca ascunsă a cărora se ascunde realitatea de fiecare zi a cetăţii sale.)

Jupiter îi cere să nu vorbească în dodii că să-i numească pe cei vizaţi pe nume. Atâta
timp cât va vorbi în general, nu se va cunoaşte adevărata semnificaţie a dizertaţiei
sale, unii îl vor crede vizat pe acesta alţii pe celălalt. Această reţinere nu prea se
potriveşte cu libertatea în numele căreia zicea mai înainte că-i place să cuvinte.
Momus îl laudă pe Jupiter pentru iniţiativa de a-l încuraja să spună lucruri lor pe
nume, aceasta e regeşte şi mărinimos din partea sa căci el îl va arăta chiar pe copilul
său Bacchus, jumătate om, din partea memei nici cel puţin grec, ci descendentul
fiicei comerciantului Cadmus. (Bacchus este fiul legitim al lui Jupiter şi al Semelei.)
El a fost declarat demn de a aparţine de tagma nemuritorilor de-aceea nu ar vrea să
spună prea multe despre persoana sa. (De fapt Momus nu ne convinge prin
sinceritatea sa chiar din contră l-am descoperi maestru în arta disimulării evident în
cele ce urmează.) Nu ar aminti năframe sa muierească, plăcerea lui de a bea nici
mersul său nesigur, dar ar trebui să-i izbească pe toţi cât de molatec şi femenin e,
cum îi tremură creerul ca osânza, şi cum el deja dis-de-dimineaţa miroase a vin tare.
În acelaşi timp, după cum este, şi-a adus cu el o întreagă nouă breaslă, între cei mulţi
este Pan cu Silenii şi satirii, în cea mai mare parte ţărani şi păstori de capre, după
înfăţişare şi purtare jumătate om jumătate animal, tocmai nu de mult consideraţi
drept zeităţi. Unul cu coarnele, barba şi picioarele sale de ţap este mai mult decât
jumătate animal, celălalt chel cu găurile nasului lăţite, rar coboară de pe măgar numai
când de beat nu se mai poate ţine pe spinarea lui, este născut lidian. Satirii cu
urechile ascuţite şi coarnele mici cum apar la mieii cei tineri pe frunte sunt frigieni, îi
pare, şi toţi împreună au coadă. Iată ce specie de zei, de care ei trebuie singur lui
Bacchus să-i mulţumească. Şi se mai miră că oamenii îi dispreţuiesc dacă au între ei
aşa malformaţi rizibili între ei? Nu mai vrea să pomenească despre femeile aduse,
printre ele iubirea lui Ariadna, a cărei coroană a şi pus-o sub stele şi fiica ţăranului
Ikarius (Erigone). Dar culmea răsului este că l-a dus şi pe câinele Erigonei (Wieland:
Este până în zilale noastre sub numele Prokion sau câinele mic de văzut printre
constelaţiile cerului), ca nu cumva frumoasa fată să se întristeze când nu-şi găseşte
între lucrurile cerului şi câinele său iubit de joacă. Oare nu are curaj şi multă
imaginaţie beţivul să-i transforme în proşti pe toţi ceilalţi zei? Dar mai are câte ceva
de spus şi despre alţii...

Jupiter îl întrerupe şi îi cere să nu se plângă contra lui Esculap şi Hercules, deoarece

vede încotro ţinteşte Momus! Esculap este medic şi a vindecat atâţi copii încât pentru
serviciile sale i se pot uita multe altele. Iar Hercules fiul său drag şi-a dobândit prin
munci grele nemurirea aşa dar fără vreun reproş vreunuia!
Momus îi face favorul să tacă deşi ar avea foarte multe să spună, cel puţin să targă
atenţia asupra petelor de arsură ce le pune la mare îndoială divinitatea. Dar dacă îi
permite Jupiter are să-i reproşeze lui cu tot curajul anumite fapte.

Jupiter îl lasă despre el să vorbească tot ce îi place, chiar să-i şi pună în discuţie
dreptul de cetăţean al cerului. (Evident Jupiter are chef de glumă.)

Momus zice că în Creta se spun multe rele despre el, locuitorii îi arată chiar
mormântul. El însă nu-i crede nici pe Cretani dar nici pe Acheenii din Agion când zic
că zeul lor este inventat. (Wieland nu prea înţelege aici sensul cuvintelor lui Lucian.
Bănuie că cetăţenii din Agion (un oraş important din Achaia) după o veche tradiţie
susţineau că mama Rheea i l-a încredinţat pe copilul lui Saturnus, Jupiter, în grija
fetelor lui Olenus Aege şi Helice, cu locuinţa în regiunea respectivă. Pausanias
pomeneşte un vechi obiceiu al oraşului, ca pe cel mai frumos copil al cetăţii să-l
sfinţească drept preot al lui Zeus iar dacă ajunge la vârsta maturităţii să numească un
alt copil în locul său [Pausanias VII. 24]. Fiindcă după părerea generală Jupiter a fost
alăptat la Amalthea pe Creta, locuitorii din Aegion ca să-şi menţină tradiţia autentică
au fost nevoiţi să o conteste pe cea cretană).

Momus vrea să-i spună în faţă ce crede despre el. Şi anume că el însuşi ar fi de vină
pentru toate neorânduielile ivite printre muritori şi Colegiul lor nu ar fi murdărit cu
atâţia bastarzi dacă nu şi-ar fi făcut de cap cu atâtea femei muritoare şi nu ar fi luat
atâtea chipuri de îndrăgostit că de multe ori trebuiau să tremure ca nu cumva să prins
şi tăiat ca taur sau din aur să nu cadă pe mână unui aurar şi din stăpân al Olimpului să
se vadă prelucrat într'un colier de gât, o brăţară sau un cercel. (Aluzia priveşte ploaia
de aur revărsată asupra Danaei mama lui Perseu. Cât priveşte pe Jupiter devenit
colier, brăţară sau cercel este o figură de stil mai mult decât ispititoare, mai ales
pentru femeile în cauză). Astfel a reuţit să umple până la refuz cerul cu semizei ale
căror nume nu le mai poate pronunţa. Dar este de râs ca Hercule să fie declarat zeu în
timp ce Eristeu în slujba căruia a stat să moară, astfel că templul sclavului de
odinioară stă lângă mormântul stăpânului. La fel este şi în Theba, Bacchus apare ca
zeu pe când verişorii lui Penteus, Akteon şi Learchus cei mai nefericiţi dintre toţi
oamenii. (Wieland: Semele a avut trei surori, Agave, Autonoe şi Ino, copiii acestora
au sfârşit tragic. Pentheus, regele Tebei, fiul primei a fost omorât de mama lui,
Akteon copilul celei de-a doua a fost sfâşiat de câinii Dianei iar Learchus a fost ucis
de tatăl său Athamas, zdrobit de-o stâncă.) De când a început el seria înţelăciunilor şi
aventurilor toţi ceilalţi zei i-au mers pe urmă că altfel nu s'ar fi născut Anchises,
Tithonus, Endymion, Iasion şi alţii asemenea lor. Ar fi mult de adăogat la acest punct
dar Mommus preferă să se oprească.

Jupiter e bucuros că nu s'a legat de Ganymede că i-ar fi luat-o tare în nume de rău
dacă prin comentariile sale ar fi tulburat origine dragului de tânăr. (Wieland: nu ar fi
exagerat să se credă că aici Lucian îl are în vedere pe Ganymedul lui Hadrianus,
Antinous. Acesta avea un templu dedicat memoriei sale în Mantineea, în Arcadia,
unde cu regularitate i se jertfea şi la fiecare cinci ani se organizau jocuri în cinstea
lui. La Antinupolis, cetate ridicată de Adrian în cinstea lui, în Egipt exista un oracol.
Ganimede a fost nevoit să-i cedeze locul printre constelţii.)

Momus nu vrea să mai spună nimica nici despre vulturul care stă în cer pe sceptrul
său şi şi-a făcut cuib în capul său probabil în credinţa că face parte din familie, cui îi
plăcea de Ganymede trebuia să-i placă şi de el. Dar îi va cita pe Attis, Korybas şi
Sabazius (Korybas spune legenda. Este fructul dragostei dintre zeiţa Cybele şi
Iassion de care, subliniază Wieland, Momus tocmai pomenise), oare ce caută ei să fie
numiţi ca zei nemuritori. (Deci asiatăm la o adevărată inflaţie a valorilor zeeşti !!!)
Sau Mithras cel din Media în cafcan şi turban, nu ştie nici un cuvânt greceşte astfel
că nu înţelege când se bea în sănătatea sa? La fel de lăudabili sunt fără îndoială Sciţii
şi Geţii care fără să se sinchisească de ei numeşte pe cine vor nemuritor şi declară
după capul lor noi zei. După un astfel de procedeu a ajuns Zamolxis din sclav să se
strecoare în rolul zeului misterios. Şi încă atare zei ar mai fi de suportat în timp ce la
Egipteni apar capetele de câini înfăşurate în pânze, astfel că se ajung strecuraţi între
zei cei ce încep să latre (Anubis după Wieland). Şi ce vrea îngrijitul taur (Wieland:
Apis) de la Memphis că el primeşte îngenunchieri, şi are oracol şi profeţi în serviciul
său? Şi ăi tuşine să mai amintească de Ibis împreună cu măimuţele şi berbecii trimişi
din Egipt şi în nu ştie ce mod au reuţit să găsească intrarea în cer. Acestea toate
întrec orice pricepere şi cum Jupiter îi lasă să-i pună coarne de ţap îi întrece orice
înţelegere. (Wieland: E vorba de Egiptul de sus unde lui Jupiter Ammon i se pun
coarne de berbece.)

Jupiter recunoaşte că în aparenţă ce spune el de egipteni e ruşinos dar în fiecare

dintre lucruri stă un înţeles misterios şi cine nu-i iniţiat face rău să râdă asupra lui.
(Wieland consideră că Jupiter o glumă discretă la adresa misterelor. Numai iniţiaţilor
le era permis să râdă dar pe vremea lui Lucian mai toţi erau iniţiaţi. Răspunsul lui
Momus se arată a fi şi mai tare dar el nu poate fi înţeles decât de cei ce sunt
familiarizaţi cu misterele antice, ceilalţi vor pătrunde greu înţelesul cuvintelor sale.)

Momus deci se întreabă că am avea nevoie de mistere ca să ştim că zeii sunt zei iar
capetele de câini capete de câini. (Considerăm că Momus este destul de clar şi pentru
omul de astăzi, neînţeles rămâne cu remarca sa pedantul exeget Wieland.)

Jupiter propune să se lase de obiceiurile egiptenilor şi sa se ocupe de un alt timp cu

cercetarea lor. Astfel să continue dacă mai are ceva de spus contra cuiva.

Sigur că Momus nu a terminat cu nemulţumirile. Astfel îl necăjeşte Trophonius sau

Amphilochus fiul unui ucigător de mamă în Cilicia cu entuziasm face pe profetul,
câstigă câteva minede în schimbul minciunilor ce le săune lumii ce-l consultă.
(Amândoi reprezentau oracole în vechime pe lângă cel de la Delphi. Momus îl
numeşte pe Amphiarus tatăl lui Amphilochus ucigător de mamă deoarece l-a făcut pe
fiul său Alcmdon să-şi omoare mama poruncindu-i ca după moartea sa să o înlăture
neapărat şi pe Eriphile.) Din cauza lor a început şi Apollo să-şi piardă din credit şi
asta fiindcă orice piatră şi orice altar care este stropită cu ulei poate fi prefăcut de
orice hoţ de buzunare în oracol. S'a ajuns că stâlpul atletului Polydamas din Olimpia
şi a lui Theogenes din Thasos să fie venerate pentru alungarea febrei şi să se aducă
jertfe lui Hector pe Ilion cât şi lui Proresilaus pe peninsule tracică. (Wieland
consideră că legenda merită să fie povestită pe larg: Theagenes s'a născut la Thasos,
capitala unei insule aşezată în marea Egee faţă în faţă cu cetatea Abdera din Tracia.
Tatăl său Timosthenes a fost preotul lui Hercule, aceste după cum zic tasienii i-a
arătat o deosebită cinste să-i ia înfăţişarea - aşa a făcut în cazul său şi Jupiter cu
Amphitrion - şi deci să-l facă părintele unui al doilea hercule. Tânărul Theagene şi-a
arătat încă dele vârsta de şapte ani originea divină. Astfel întorcându-se de la şcoală
s'a lovit în aşa măsură de statuia din piaţă încât de supărare o luă pe umerii săi şi o
duse acasă la el. Poporul a vrut să-l ucidă dar la intervenţia unui conducător au fost
de acord să-l ierte pe copil dacă va aduce statuia înapoi ceea ce Theagenes făcu fără
nici o oboseală de parcă statuia din bronz ar fi fost cioplită în lemn de pantof. De
atunci merse vestea despre puterea supranaturală a lui Thegenes. Mai apoi s'a
prezentat mai la toate concursurile atletice astfel că a fost declarat învingător odată la
Jocurile olimpice, de trei ori în cele pitice, de nouă ori la cele nemeice de zece ori la
ceşe istimice. În general era de faţă la toate întrecerile publice din Grecia şi ar fi
primt după Plutarch o mie două sute după Pausanias o mie patru sute de coroane, în
realitate o mare cantitate de coroane. După moartea sa duşmanii i-au biciuit statuia
ridicată în cinstea lui de către tasieni în speranţa că Theagenes va simţi loviturile date
acolo unde s'o fi găsind. Într'o zi plictisită de atâtea maltratăti statuia cade pe unul din
bătăuşii ei şi-l omoară. Familia celui dispărut denunţă statuia pentru omucidere, îi fac
proces şi o condamnă să fie aruncată în mare. (Ca o paranteză în paranteză Wieland
îl citează pe Pausanias care susţine că obiceiul judecării tasienii l-au luat de la
atenieni la aceştia după legile lui Dracon se prevedea judecare lucrurilor moarte ca
ale oamenilor. Această măsură s'a luat ca să provoace atenienilor cea mai mare
scârbă faţă de crimă.)

Sentinţa deci a fost îndeplinită şi statuia lui Theagenea aruncată în mare dar apoi
tasienii au fost lovito de mari nenorociri, s'au născut mulţi malformaţi şi i-a căutat şi
o nemaipomenit de mare formete. Disperaţi tasienii consultă oracolul de le Delfi care
le spune că nu vor scăpa de rela până nu-l vor readuce înapoi pe Theagene. Pytia
întrebată le dădu acelaşi răspuns. Tocmai când se gândeau cum ar fi putut să-l
găsescă în mare pe eroul lor, iată că nişte pescari au prins în plasa lor statuia lui
Theagenes astfel că a putut fi readusă cu mare pompă pe locul ei dinnainte în agora
cetăţii. Totodată statuia primise cinsirea cuvenită unui zeu. Şi exemplul fu urmat şi
de alte cetăţi greceşti şi trace. Se proclama bunătatea statuii şi darul ei de a vindeca
de orice boală pe cei ce se apropiau de ea cu toată încrederea.)

(Iată deci cum a ajuns să facă minuni respectiva statuie a atletului Theagenes.)

Revenind la pretectările lio Momus sigur că acesta are dreptate când susţine că de
când s'au înmulţit zeii au crescut şi ateii şi sperjurii de toate felurile, iar zeii adevăraşi
cad tot mai mult în disgraţie. (Wieland este de părere că cu cât se înmulţesc zeii este
de la sine înţeles să scadă şi moralitatea, căci cu cât concurenţa dintre zeităţi este mai
mare se înmulţesc şi adepţii nu în totdeauna conduşi de intenţiile cele mai cinstite
aşadar nu tocmai morali.)

Mai aude Momus multe nume inexistente nici printre ei nici aiurea. Astfel îşi ia
libertatea înaintea lui Jupiter asupra astfel de nimicuri să rădă. Căci unde se vor fi
găsind aceste noţiuni ca Virtute, Natură, Destin şi noroc, cuvinte mari decât în capul
sec al filozofilor, care le-a şi născut de altfel. (Wieland subliniază că între Destin şi
Noroc, sau Destin şi Virtute există după stoici o anumită relaţie ordinatoare, astfel
după ei nu poate exista noroc întâmplător la fel nici virtute sau nenoroc.)
Şi iată că poporul neînţelept şi-a băgat respectivele născociri aşa de mult în cap că
nimeni nu mai vrea să jertfească, doar se ştie chiar dacă ar săvârşi o hecatombă de
zece mii de animale, norocul nu i se va împărţi altfel decât îi este prevăzut de destin,
nimic nu i se întâmplă de ce-i scris şi tors de mâinile parcelor. Deci ar dori să-l
întrebe pe Jupiter dacă a văzut odată cu ochii lui Virtutea, Natura sau Destinul? De
auzit dacă nu cumva a fost tun de surd sigur că le-a auzit din convorbirile filozofilor,
fiindcă ei strigă tare destul să fie auziţi. (Îndoiala lui Momos, adaogă Wieland pare să
conste în întrebarea dacă noţiunile citate sunt fiinţe adevărate, deci un fel de zei
despre care nu se ştia prea bine unde le este lucrul şi ce să se facă cu ele. Mai face
observaţia că ezitările lui Momus încă nici pe vremea scriitorului luminist nu şi-au
pierdut complet din importanţă.)

Momus însfârşit deşi mai poate aduce multe exemple, crede că a venit timpul să se
oprească deci să-şi încheie consideraţiile, mai ales că vede că monologul său nu a
fost pe placul multora şi îşi şi ascut gura să-l fluiere. Mai ales cei ce-au fost vizaţi de
libertatea limbii sale. Drept încheiere îl roagă pe Jupiter să-i permită să citească un
decret privind materia abordată de el în cele de mai sus.

Fiindcă din acest decret putem să deducem multe din caracterele epocii
contemporane lui Lucian merită să-l urmărim cu toată atenţia nostră. Jupiter îi
promite că o se ţină pe viitor seama de observaţiile sale ca să nu se facă mereu
aceleaşi greşeli:

Decret
Cu mult noroc!
(Wieland semnalează că Momus în mod paradoxal începe cu cuvântul Noroc tocmai
criticat dar asta corespondea formulei cu care începeau decretele lansate de către
curţile de judecătorie greceşti. În doilea rând se va vedea că cu toate dezbaterile şi
măsurile preconizate pentru îmbubătăţirea lucrurilor, la urmă ele vor continua cum
au fost totul va râmăne la cele vechi.)
Urmează data, ziua a şaptea a lunii curente.

În adunarea generală a zeilor, sub conducerea lui Jupiter şi a preşedenţiei lui Neptun
din recomandaţia lui Apollo, Momus fiul nopţii a conceput decretul de faţă şi l-a dat
pentru conformare Somnului.

Se constată că o mulţime de străini, greci şi barbari, fără nici un drept la cetăţenia

cerului au găsit mijloace în mod fraudulos să se înscrie şi să-şi ia rolul de astfel de
cetăţeni astfel că se consideră înzestraţi cu demnitate divină, după care au umplut
până la refuz cerul şi au dus la masă o puzderie de popoare de diferite graiuri şi
limbi. Din această cauză s'a ajuns la o lipsâ de ambrozie şi nectar, jumătate pahar de
nectar a ajuns să coste douăsprezece uncii. Pe de altă parte intruşii fără nicio ruşine
s'au pus să dea la o parte de la locurile lor pe zeii adevăraţi şi bătrâni, ridică pretenţil
la aceleaşi salarii şi venituri. Datorită acestei situaţii se va convoca la primul solstiţiu
de iarnă o adeunare generală a zeilor şi din zeii vechi se vor numi şapte comisari, trei
din sfatul vechi al lui Saturn patru din al celor doisprezece prezidat de Jupiter. Aceşti
comisari vor fi obligaţi prin depunerea unui jurământ pe Stix să chema pe toţila
adunarea zeilor trimiţându-l cu veste pe harnicul Mercur la fiecare să se prezinte cu
documente în faţa comisiilor ca să fie exeminaţi dacă aparţin de adevăraţii zeii şi să
fie declaraţi ca atare sau să se întoarcă în groapa lor sau a părinţilor după cum va fi
cazul. Dacă vreunul din cei respinşi de onoratele comisiuni va mai călca vreodată în
cer să fie pe loc azvârlit în tartarul întunecos de jos. Pe lângă este fiecare va trebui să
se ocupe de misiunea sa, Minerva să lase arta vindecării iar Esculap pe cea a
prezicerii. La fel şi Apollo din atâtea meserii va fi obligat să se rezume la una după
alegere deci va fi ori profet, ori cântăreţ de chitară ori medic. Mai departe va fi
necesar ca să se dea poruncă filozofilor (vechea marotă a lui Lucian după zicala că se
şicanează doar cei ce se iubesc) să renunţa că mai scornească nume goale iar despre
lucruri necunoscute lor să nu mai inventeze fel de fel de minciuni.

Privitor la templele şi altarele ce-au aparţinut expulzaţilor din cer, statuile lor vor fi
distruse şi în locul lor puse una a lui Jupiter, Juno, Apollo sau al oricărui zeu în
drepturi, celorlalţe de obârşie comună în loc de altar li se poate face o stelă funerară
cu o coloană statuară memorială. Va refuza vreunul să se prezinte înaintea
comisiunilor atunci se va proceda contra lui în contumacie.
Iată cum suna decretul lui Momius.

Observăm cu surprindere că limba birocratică nu prea s'a schimbat de-a-lungul

secolelor, Lucian urmăreşte să o ia puţin peste picior, ea constituie eroina principală
a dialogului respectiv deoarece în ce priveşte suira zeilor după el de mult şi-a
pecetluit soarta.

Adunarea zeilor nu corespunde atât unei satire cât mai mut unei glume tipice pentru
autorul nostru, realizată după toate legile comisului, neînvăţată la cine ştie ce
academie retorică ba sofistă, ele se exprimă spontan consecvent sie însuşi precum
floarea are parfumul ei sau soarele razele ei strălucitoare. Deci verva lui Lucian naşte
spontan, ca orice fenomen natural, râsul provocat aduce voia bună şi cu ea sănătate.
Act gratuit dar necesar fericirii omului. Ca orice arist Lucian se bucură de fructele
meşteşugului său, fără să recurgă la artificii deosebite îi lasă undele să curgă de la
sine şi astfel se încheagă forma nu făcută ci născută din adâncul sufletului.

Jupiter se arată mulţumit de descretul lui Momus, zice că mai bine şi mai ieftin nu ar
putea să fie. Deci cine este de acord să ridice mâna sau mai potrivit să fie aplicat şi
fără această încunviinţare că vor fi prea mulţi dintre cei ce nu-şi vor ridica mâna.
Adresându-se zeilor le spune că pot să plece dar cum vor fi înştiinţaţi de Mercur
fiecare să se prezinte cu actele respective să se vadă cine sunt cine le-a fost tată sau
mamă, din ce neam şi corporaţie se trage. Cine nu va fi în stare să se legitimeze poate
să aibe pe pământ oricât de mare templu şi să fie adorat de oameni, comisia nu va
ţine cont de acest lucru. Deci Jupiter se arată foarte strict, impulsionat de Momus se
hotărăşte să apere drepturile zeilor, astfel că este necesar să facă ordine între ei şi
oameni. Metoda va fi luată din repertoriul administraţiei romane, descertul se
aseamănă cu oricare altul emanat din partea senatului. Polibius apologetul republicii
romane şi a senatului prevedea discret valoarea aceluiaş spirit de organizare al unui
popor ajuns să stăpânească mai toată lumea antică deci ca să se menţie orice stat e de
nevoie să-şi asigure legile şi conform modul strict de existenţă zilnică. Ordinea deci
se referă la o anumită raţiune de-a fi, sever apărată de autorităţi, astfel îşi imaginau
pe viitor şi zeii împărţirea titlurilor şi atribuţiilor între ei.

Dacă ar fi să-l credem pe Wieland hotărârile adunării zeilor vor rămâne fără efect, nu
se vor aplica niciodată, drept a avut Momus, prea mulţi îi urau limba iute şi ascuţită
ca să-i mai şi urmeze sfatul.
Şi dacă Lucian era de acord cu imposibilitatea de a mai salva ceva din moştenirea
zeilor din Olimp atunci putem deduce că un regim nu se poate salva prin decrete,
acestea constituiesc nişte zdrenţe pe trupul cetăţenilor refractari la apelul lor. Nu
altfel i s'a întâmplat imperiului roman pornit spre o prăbuşire ireversibilă.

Cum vom mai avea ocazia să constatăm dacă măsurile preconizate de Lucian nu vor
mai folosi la salvarea societăţii sale, ele vor fi preluate mai tărziu de sfinţii părinţi ai
bisericii când va fi vorba să se întemeize împărăţia lui Dumnezeu pe pământ,
augustiana Civitas Dei.

De altfel este singura dată în periplul nostru lucianesc că autorul încearcă o reformă
pe cale legislativă şi o ia cam uşor bătându-şi joc de rezultatele ei, deoarece credinţa
lui la fel cu a lui Platon, Xenofon, Aristotel, era că un stat ca să fie tare şi viabil este
de nevoie să aibă la temelia sa, omul de caracter, moral.

Ignorarea acestui principiu sacru constituie cea mai gravă plagă a societăţii secolului
al XX-lea, ca imperiul roman aflată pe calea propriului său sfârşit. Făurirea omului
de tip nou - grav compromisă în regimurile comuniste prin transformarea ţărilor în
închisori şi lagăre - e uşor de susţinut dar faptic dificil de realizat atunci când
condiţiile sociele nu sunt propice.

La Romani de pildă în timpurile cele mai bune ale Republicii, nimeni nu vorbea de
virtuţile cetăţenilor, ele reprezentau o realitate, apărute ca de la sine garantate prin
naştere, familie şi educaţie. Când Cato bătrânul se lupta ca cenzor din răsputeri să
menţină moralitatea sociatăţii sale sau August îl exila pe Ovidiu că ar fi păcătuit prea
grav, din gura mai tuturor scriitorilor şi poeţilor se afla cuvântul ce proslăvea eroul şi
calităţile sale devenit un ideal aproape de neatins. Atunci apar istoria lui Tit Liviu şi
un imn închinat trecutului cât şi Eneida lui Vergil, apopeea naţională a poporului
roman. De atunci însă imperiul roman începea să coboare pe drumul lipsit de
întoarcere al distrugerii sale şi nimic nu-i mai putea opri dezastrul.

Iar ne punem întrebarea: aşa să fie şi cu secolul nostru? Vocile adevărate devin tot
mai puţine şi când se ridică nu sunt deloc ascultate. Poate că mulţi din fiii veacului
nostru să fie contemporani cu epoca ce va veni după o miecinci sute sau două mii de
ani, aşa cum şi operele lui Lucian se arată a fi astăzi poate mai actuale decât pe
timpul său, cu rezerva că moda satiricului, să nu-i uităm pe Voltaire sau Swift, apare
întotdeauna pe ecranul unei lumi pregătit să moară, ar fi ca un preludiu ce însoţeşte
cunoscutul amurg al zeilor.

Scriitorul, nu constituie o metaforă aruncată în gol, se adresează eternităţii, ca

muncitor pe lespedele veciilor, fapta sa este pe măsura divinului Hyperion freptate a
avut Eminescu în Luceafărul său.

Citindu-l pe Lucian din Samosata parcă îi percepem printre rânduri bătăile inimii
fierbinîţi ca lava Etnei, în care Empedocle şi-a ales mormântul. El e viu şi măreţ ca
un titan al cărui nume e scris cu literele stelelor pe firmamentul nemuririi: constelaţie
ce durează pe cerul lectorului său ca inscripţiile pe zidurile unui templu construit în
materialul spiritului.

Revenind la Adunarea Zeilor ea constituie de fapt un repaos senin pe o insulă a

fericirii, autorul caută în primul rând să provoace hazul punându-i pe nemuritori
într'o postură nepotrivită gradului lor ceresc astfel că împlineşte exact normele după
care scrie Bergson că se produce râsul în cartea sa cu acelaşi titlu.

Undeva în Parnasul poeţilor, tarâm al paradisului de dincolo de moarte, Lucian din

Samosata cu un sâmbet uşor sarcastic pe colţul buzelor, se înscrie printre primele
locuri ale marilor maeştrii. Încăodată, el nu se măsoară cu timpul şi unităţile sale
trecătoare, aparţine de desmărginirile netimpului eleat, unul şi neschimbat, eternul,
Cercul închis al lui Boethius, ovalul şlefuit ca lumina luceafărului de dimineaţă al lui
Brâncuşi.

II. Zeus atacat

(Wieland: Niciodată ca în această bucată Jupiter n'a fost nevoit să audă atâtea
adevăruri cum i se întâmplă acuma din parte naivului şi curajosului cinic, aşa ceva nu
a îndrăzniz nici un muritor până acuma. Nimic nu-i mai potrivit decât să se lase
dogmele să se atace unele pe altele - aici vorbeşte luministul Wieland - atunci fac la
fel cu ostaşii lui Cadmus se distrug unele pe altele. Acesta este spectacolul oferit de
Lucian în dialogul de faţă. Este arătată inconsistenţa învăţăturii păgâne asupra
destinului, a prezicerilor zeeşti, a răsplatei şi a pedepsei după moarte şi se face într'un
mod aşa de absolut că Jupiter ajunge să fie ameţit şi redus la tăcere. Cyniscus din
milă renunţă să-l mai chinuie dar îşi sătbătoreşte triumful ca un rege victorios.
Întrebările au mai fost puse şi în altă parte de Damis şi Timokles dar acuma Lucian
urmăreşte să dea lovitura decisivă. Jupiter este atât de demascat încât şi cel mai
neruşinat sicofan ar fi roşit dacă ar fi fost pus într'o postură asemănătoare. Wieland
cade în totală admiraţie faţă de modul cum ştie să-şi conducă artistul rechizitoriul pus
să apere raţiunea devenită în timpul lui Wieland o zeiţă cam ponosită dar singura
luată în considerare, că mai are viaţă de pe vremea lui Homer, cu al cărui citat îşi şi
încheie analiza cam prelungită din vanitate deşartă).

Cyniscus îl asigură pe Jupiter că nu doreşte să-i ceară nici o grămadă de aur nici
diademe lucruri ce sunt de cei mai mulţi în mod deosebit preţuite, greu de dăruit mai
uşor de cerut fiindcă la astfel zeul se face ca şi când nu le ar fi auzit. El ar dori ca să-l
roage că-i răspundă la anumite deloc dificile întrebări, lucru cu care bineînţeles mai
marele zeilor este de acord.

Cyniscus presupune că Jupiter i-a citit pe Homer şi Hesiod astfel că poate să-l
lămurescă dacă e adevărat ce aceşti poeţi scriu că de zeiţa destinului şi de firul
parcelor început să fie tors de la naştere nimeni nu scapă.

Jupiter îi răspunde că asta e foarte adevărat. Nu se întâmplă nimica fără să nu fi fost

prevăzut de Parce, totul în lume se desfăşoară după firul fusului lor şi chiar de la
început i se cunoaşte sfârşitul contra căruia nimeni nu poate să se opună sau să-l
schimbe cu ceva.

Cyniscus îl citează pe Homer (după Wieland din cartea XX-a a Iliadei şi din
Teogonie) când scrie că cineva nu va intra în împărăţia lui Pluto nici după ce i-au
tăiat firele Parcele, ceeace înseamnă că poatul nu a ştiut ce afirmă.

Jupiter susţine că nu poate fi altfel deoarece nimic nu are loc fără să fie cunoscut de
Parce şi că nimeni nu poate să moară mai devreme sau mai târziu decum îi dictează
firul vieţii. Ce spun poeţii e adevărat numai când sunt inspiraţi de muze, cum aceste
zeiţe îi părăsesc cad pradă greşelilor şi susţin exact contrariul de ce au cântat în stare
de extaz. Este de iertat odată ce sunt şi ei oameni supuşi greşelilor îndată ce numai
stau sub influenţa muzelor. (Această observaţie a lui Jupiter vorbeşte de la sine
despre semnificaţia sacră dată de cei vechi poeziei. În zilele noastre această nobilă
artă a suferit un adevărat proces de desacralizare până la degradare dadaistă.) (Platon
vorbea chiar de o moria adică nebunie a poetului stăpânit de muze, peste secole
amatorul de senzaţional Lombrozo va încerca, bineînţeles cu totul greşit să facă
legătura dintre geniu şi nebunie, crizele de inspiraţie etichetându-le mai rău ca un
profan, drept crize de epilepsie.) (Wieland consideră că Jupiter încearcă să-i scoată
pe poeţi din focul criticilor aduse de cititorii sau ascultătorii lui dar totodată le întinde
el însuşi o cursă greu de rezolvat. Căci acuma le rămâne să răspundă care din
afirmaţiile lui Homer sunt greşite odată ce de fiecare dată a vorbit câte un zeu întâia
oară Juno a doua oră Neptun. Iată o şaradă rămasă pentru totdeauna nerezolvată.)

Lucian ca discipol al marelui Platon dădea şi el o deosebită împortanţă inspiraţiei

poetice, îi cănferea un rol chiar în cunoaşterea misteriului şi nu în potenţarea sa cum
cânta mult mai târziu poetul român Lucian Blaga.

Deci după lămurirea lui Zeus, Cyniscus ar dori să ştie dacă sunt trei Parce, Klotho,
Lachesis şi dacă nu se înşeală Atropos.

Jupiter confirmă acest lucru. (Wieland specifică faptul că Jupiter se ia după concepţia
cea mai obişnuită a grecilor şi astfel o face şi Lucian, fapt ce-l mai opreşte pe
luminatul humanist al secolului al XVIII-lea să mai dea şi alte explicaţii, doar şi acest
capitol al teologiei elene este plin de controverse şi lucruri neclare. Spiritul
exegetului nostru se arată iar exemplar în pozitivismul său!!! Dar ca el şi secolul
întreg.)

Cyniscus vrea să ştie dacă Heimarmene şi zeiţa norocului cu nume aşa de des
pronunţate, cine sunt şi ce influenţă pot avea. Au o putere mai mare decât a Parcelor
ori doar egală cu a lor? De la fiecare aude spunându-se că nu există ceva mai
puternic decât Destinul şi Norocul.

Jupiter ăi atrage atenţia că vrea să ştie mai mult decât este permis. (Wieland
consideră că acolo unde marele zeu doreşte să scape din capcana întrebărilor
întrebuinţează cuvintele respective de rigoare cum că Cyniscus caută să afle ce nu-i
permis.)

Jupiter doreşte să ştie ultima întrebare a filozofului privind parcele.

Cyniscus îl întreabă dacă ele domnesc şi asupra zeilor deci dacă zeii întocmai ca
oamenii sunt legaţi de firele lor?

Jupiter recunoaşte că şi ei sunt supuşi parcelor. (Wieland menţionează că Lucian a

respectat tradiţia homeriană şi cea vulgară după care zeii sunt supuşi destinului şi
parcelor. Dar fiindcă teologia grecească era atât de polimorfă. Pausanias când scrie
despre statuia lui Jupiter de la Megara susţine că Horele şi Moirele plutesc de-a-supra
capului său depace este cunoscut că Pepromene (destinul) este supus voinţai lui
Jupiter iar pe de altă parte tot el le ţine pe Hore şi Parce în frâu. Lucian nu-l mai
consideă pe Zeus drept Miiragetes adică conducătorul de parce ci un biet supus al
destinului din hotărâile căruia nu poate să schimbe nimica. de altfel însuţi Apollo
confruntat cu reproşurile lui Cresus că nu a avut dreptate în prorocirea sa delfică
privind războiul cu Cyrus răspunde că niciunui zeu nu-i stă în putere să se sustragă
sentineţelor destinului (Herodot Cap. 30).

Cyniscus râde când se gândeşte la pasajul din Homer unde acesta în reprezintă în
mâni cu un lanţ de aur pe care el ar putea ridica în sus pe toţi ceilalţi zei împreună cu
marea şi pământul. Pa de altă parte îl vede cu toată greutatea ce-o ţine la el atârnat de
un fin subţire cum este cel al parcelor. Prin urmare Klotho se poare considera cea
mai mare dacă îi este în putere să-l ţie de firul ei cum un pescar agaţă de undiţă un
peşte.

Deoarece Jupiter nu pricepe întrebarea Cyniscus îi promite să-l lămurească dar întâi
să-i jure pe parce şi Heimarene că nu o să se supere pe el. (Deci filozoful iar le pune
pe torcătoarele destinului deasupra lui Jupiter căci înseamnă dacă Jupiter nu-şi ţine
cuvântul să fie bătut de măritele Parce!) Cyniscus doreşte să ştie ce rost mai au toate
hecatombele şi rugăciunile de ajutor îndreptate dacă toate stau sub domnia parcelor şi
nu pot fi după voie schimbate. Deci nu vede la ce ar mai folosi ceremoniile şi
rugăciunile cât şi tot binele ce-l cer oamenilor din mâinile zeilor.

Jupiter este sigur că astfel de gânduri nu le-a putut descoperi decât la blestemaţii de
sofişti ei îi sfătuiesc pe oameni să nu ducă jertfe şi să nu se închine zeilor fiindcă nu
au nici cea mai mică influenţă asupra lucrurilor pământeşti. Dar ei se vor bucura prea
mult lumea lăsată să fie condusă de astfel de mişei lipsiţi de Dumnezeu.
Cyniscus jură pe firul lui
învăţători falşi ci concluzia
jertfele ar fi treburi absolut
mică întrebare dar îl roagă
temeinic ca până acuma.
Klotho că n'a pus întrebarea influenţat de astfel de
reese ca de la sine în cursul discuţiei lor şi anume că
lipsite de orice sens. În acelaş context i-ar mai pune o
să-i răspundă fără nicio rezervă şi dacă se poate mai

Nu prea încântat Jupiter aşteaptă vorbele lui Cyniscus cel ce are timp pentru toate
nimicurile.

Deci dacaă toate trec prin mânile Parcelor şi zeii nu pot să schimbe nimic poate să
tragă concluziile oricum deja până acuma clare ca lumina zilei?

Jupiter ca să i-o ieie înainte îi aduce la cunoştiinţă că oamenii le aduce jertfe zeilor
nu pentru cine ştie ce contraservicii sau că vor să le cumpere pe această cale Binele
ci vor să le cinstesc fiinţa înaltă şi perfectă.

Cyniscus se bucură să audă chiar pe Zeus recunoscând că oamenii jertfesc nu ca să

folosească ceva ci cin curată bunăvionţă şi ca semn că preţuiesc natura perfectă a
zeilor. Dacă ar fi fost de faţă unul din sofiştii de care amintise mai înainte atunci
sigur ar întreba prin ce sunt zeii mai perfecţi decât oamenii când ca ei sun sclavii şi
supuţii parcelor. (Deşi a negat apartenenţa lui de sofişti Cyniscus aduce pe unul din
rândul lor să se confrunte cu Jupiter de unde se vede că nu a fost chiar sincer în
afirmaţiile sale, a făcut-o mai mult din diplomaţie faţă de Jupiter pregătit să-l prindă
în capcană.) Din nemurirea zeilor nu reese că ei ar fi mai minunaţi ca muritorii, din
contră cu mult mai rău. Omul când este sclav îl pune în libertate moartea în timp ce
zeii se bucură de o sclavia veşnică odată ce firul lor se învârte fără să se oprească
vreodată. (Logica lui Cyniscus este formidabilă nu altfel ca oricărui sofist bine
decalat de simţul zeului cel mare.)

Jupiter susţine că tocmai veşnicie constituie fericirea lor, ea le dă posibilitate să

trăiască doar în compania şi simiţirea celor bune.

Cyniscus îl contrazice că nu toate sunt la ei bune, şi între ele se află o mare deosebire
şi multe rătăciri. Desigur el este fericit ca rege al pământului şi al mării pe care le
poate trage când vrea la el dar Vulcan este paralizat şi la urma urmelor un meşteşugar
şi lucrător cu focul, Prometeus a fost chiar crucificat să nu mai pomehească de tatăl
lui Jupiter înlănţuit în Tartarus. (Wieland: După tradiţie, Saturnus sau Cronos a fost
detronat de Jupiter cu ajutorul lui Prometeu şi închis într'o peşteră lipsită de acces în
Infern. Eschil. Prometeu, vers şi următoarele.)

Se vorbeşte mult de nebuniile lor în iubire şi că er fi fost răniţi unii ca de pildă fratele
lui a servit ca sclav la Lamedon iar Apolo fiul său la Admet. (Wieland: a trebuit timp
până zeii să se supună domniei tiranice lui Zeus. Fratele său Neptun, cu rol de
căpetenie în răscoale zeilor a fost pesepsit să slujească drept sclav la regele
Laomedon al troiei.) Deci toate acestea nu-i par lui Cyniscus să ţie chiar de prea
mare fericire. Se poat deduce că unii dintre zei sunt favorizaţi de soartă pe când alţii
chiar din contră. Exact ca oamenii şi zeii pot să fie pradă hoţilor şi jafului iar într'o
clipă din marea bogăţie pot să cadă în sărăcie. Mulţi dintre ei din aur sau argint au
fost peste noapte topiţi asta numai fiindcă aşa le-a fost scris.

Jupiter observă că Cyniscus începe să se obrăznicească şi îi atrage atenţia că dacă nu

se mai temperează o să-i pară tare rău că a reuţit să-l mânie.

Cyniscus îl sfătuieşte pe Zeu să-şi economisească ameninţările, doar bine ştie că nu i

se poate întâmpla nimica decât ce i-a fost hărăzit de mult de către Parce. De ce au
rămas atâţa hoţi de temple nepedepsiţi, cei mai mulţi au scăpat şi au fost fericiţi.
Sigur că aşa le-a fost soarta să scape, deduce Cyniscus şi oare cine ar putea să-l
contrazică şi să-i arate că nu are dreptate.

Jupiter iar subliniază apartenenţa lui Cyniscus a fi din tagma neruşinaţilor care caută
să alunge din lume pe zeiţa Pronoia. (Wieland: aşa numeau Stoicii Prevederea
rezervată zeilor, fără să prejudicieze cu ceva destinul, teză din cauza căreie se aflau
în acerbă dispută cu epicurienii. Exegetul i-a păstrat numele original fiindcă referitor
la persoana ei i se va pune o întrebare lui Jupiter şi acesta nu găseşte răspunsul cel
mai bun. Şi Balbus in Discuţiile lui Cicero despre natura o fase pe Pronaia zeiţă
(bătrâna profetă a stoicilor) tocmai pentru a putea s'o ia în râs cât mai puternic.)

Cyniscus constată că Zeul are mare frică de respectivii sofişti dacă crede că tot ce
spune provine de la şcoala acestora. Dar acuma el însuşi poate să-i releva adevărul
deci să-i arate graţia şi să-l înveşe cine este Pronaia, o fi un fel de parcă dau o zeiţă
mai mare sub a cărei stăpânire stau chiar şi Parcele?

Jupiter pus în încurcătură iar recurge la porunca lui obişnuită, de fapt o dogmă a
Olimpului antic: doar i-a spus odată că nu-i este permis că ştie totul. Dealtfel dacă la
început nu a vroit să-i pună decât o mică întrebare acuma nu conteneşte să-i impuie
capul cu toate aiurelile sofiste ca la sfârşit să-i demonstreze că zeii nu se îngrijesc de
lucrurile omeneşti.

Cyniscus protestestă şi zice că aşa ceva nu creşte pe ogorul său. Doar el i-a afirmat
cu puţine clipe mai îneinte că Parcele sunt cele ce conduc totul. Decei ar trebui să-i
pară rău de o astfel de ieşire şi să-şi ia îndărăt vorbele ce i-au ieşit pe gură. Probabil
că zeii sunt obligaţi să-şi dispute cu Destinul darul precvederii astfel să-l scoată din
drepturile lui sacre.

De data aceasta Jupiter este sentenţios ca un oracol: Destinul face totul, dar numai
prin Zei.

Cyniscus nemulţumit de enunţul respectiv consideră că zeii sunt doar un fel de

servitori ai parcelor, ele sunt profetesele pe când ei simple instrumente.

Jupiter nedumerit primeşte lămuririle de rigoare. Ar fi ca toporul şi sfredelul

dulgherului, ele ajută muncitorului dar pentru aceasta nimeni nu atribuie corabia
toporului sau sfredelului ci dulgherului. Aşa şi Heimarmene în această corabie
prelucrează fiecare colţ zeii doar toporul şi sfredelul ei. Prin urmare oamenii ar trebui
să dea jertfe şi sacrificii numitei Heimarmene în loc să cinstească pe zei cu tot felul
de daruri nemeritate. Dar după câte constată chiar şi ei i s'ar face o cinste nedreaptă
odată ce nici Parcele nu pot să schimbe nimica din ce e hotărât de la încput până la
sfârşit. Atropos cu siguranţă nu ar permite ca cineva să-i ducă înapoi firul şi astfel să
zăsărnicească munca harnicei Klotho.

Abia acuma Jupiter îşi dă seama de intenţiile ascunse ale lui Cyniscus adică vrea ca
nici parcele să nu fie cinstite de oameni şi pe cât e posibil toate religiile să fie
anulate. (Iată că Cyniscus e frate cu liber-gândirişti secolelor mai târzii !!!) Totuşi şi
în acest caz se cere să le fie aduse daruri şi să li se arate cinstire chiar dacă doar prin
oracole sunt în stare să le prezică ce au hotărât să facă cu ei Parcele. (Wieland: destul
de trist că rolul Pronaiei se reduce la aşa de puţin. Din această cauză Balbus al lui
Cicero îşi şi răde de ea.)

Cyniscus neagă orice valoare Cunoaşterii trecutului deoarece răul oricum nu se poate
evita, că dacă unuia i se prevede sfârşitul de pe urma fierului ascuţit nu o să stea
închis numai ca să nu i se împlinească sorocul. Dar nici asta nu-i posibil, zeiţa
Destinului o să-l prindă în laţ şi o să-l expună pericolului. Îl va trimire la vânătoare şi
suliţa lui Adrast aruncată spre mistreş va fi îndreptată către fiul lui Cresus ca să se
împlinească asupra tânărului prinţ porunca atotputernică a Parcelor. (Wieland:
Lucian povesteşte aici păţania tragică a lui Atys, fiul vestitului rege lidian Cresus,
cunoscută tuturor cititorilor din Herodot. Exegetu nostru este de părere (Cartea I 34-
45) că Herodot relatează într'o manieră atât de homeriană întreaga întâmplare încât
merită să fie citită chiar în originat.) (Din aceast amănunt se poate constata ce mare
iubitor şi cunoscător al culturii antice era bunul şi puritanul nostru Wieland.)

Renumitul oracol adresat lui Laios îl găseşte de-a dreptul de râs. Prevenirea se arâta
de prisos odată ce totul era deja privăzut să se petreacă după cum s'a zis, şi astfel
Laios a fost omorât de fiul său. De ce astfel de prorociri mai trebues plăţite scump de
tot. Să nu uite alte oracole ce vorbesc pentru amândouă părţile cum a fost cel dat lui
Cresus, încât nu se putea şti dacă cu trecerea Halysului va fi distrus imperiul său sau
al lui Cyrus, profeţia le prevedea pe ambele. (Deci nu putea greşi nici de cum.)

Bine se vede că Lucian discută cu multă atenţie rolul atât de important considerat de
greci al oracolelor şi caută să-l reducă la absurd după procedeul celor mai
respectabile silogisme greu de diferenţiat de suratele lor sofiemele. Oricum cele din
urmă sunt mai puternice, pretind o artă mai mare de producere din această cauză de
la ele îşi trage numele vestita şcoală a sofiştilor.

Jupiter motivează răspunsul dat lui Cirus prin supărarea lui Apolo pe Cresus când cu
întâmplarea cu broasca ţestoasă şi carnea de miel. (Wieland: Cresus se gândi să pună
la încercare oracolele de la Dodona, Delfi şi încă cinci locuri să ghicească ce face
Cresus într'a o sută zi de la plecarea solului din Sardes. Doar răspunsul Pitiei a fost
bun ea ghicise că în acea zi Cresus era ocupat să fiarbă carne de miel cu carne de
broască ţestoasă într'un vas bronz acoperit cu un capac tot de bronz. Nimeni nu se
putea îndoi asupra adevărului relatat în respectiva istorie mai ales că ea este pomenită
de părintele istoriei Herodot în cartea sa Clio, cap. 46-48.)

Cyniscus consideră că un zeu nu trebue să se mânie aşa de uşor! Dar desigur era şi
aceasta cauza că regele lidian a trebuit să fie păcălit de destin şi să nu priceapă
potrivit profeţie făcută. Şi astfel până la urmă pooate şi arta prezicerii să ajungă să
aibe însfârşit partea ei de dreptate.
Jupiter începe să se înfurie când observă că Cyniscus nu lasă nimica din zei şi îi
consideră în această funcţie puşi numai ca să se plictisească! Deci ei nu trag nicio
responsabilitate pentru lucrurile lumii şi nu sunt vrednici să fie consideraţi mai mult
decât sunt un sfredel şi un topor de casă. În fond cu dreptate poate să-l dispreţuiească
când îl lasă cu fulgerul în mâni să vorbească atăta de rău asupra zeilor.

Cyniscus îl îndeamnă pe Zeus să arunce fulgerul dacă îi este scris să moară ucis de
el. Nu o să dea vina pe el ci pe Klotho, ea i-a pus mână în mişcare, astfel că însuşi
fulgerul nu o să aibe nici un pic de vină pentru rana produsă. Acuma ar dori să ştie de
la zeiţa destinului (nu de la mânuitorul fulgerului Zeus, redus la un fel de maşină
automată dacă nu păpuşă ce joacă pe sârmă) de ce îi lasă în pace pe hoţii de stardă şi
temple pe când din contră pe un biet stejar sau un stâlp, piatră sau chiar un om
nevinivao îl loveşte din plin cu focul său luminos. Oare de ce Jupiter nu vrea să
răspundă. Iar este vorva de ceva ce nu-i permis să ştie?

Evident raţionamentul lui Cyniscus se arată de-a dreptul diavolesc de ucigător, Zeus
apare ca un luptător cu pumnii cu puţin înainte de a fi doborât la pământ.

Jupiter zice că nu-i vorba de aşa ceva dar Cyniscus este un individ obraznis nu ştie de
unde a putut aduna atâtea să-i consume lui timpul pe degeaba.

Cyniscus de parcă nu a auzit nimica se grăbeşte să-l întrebe pe Zeu, pe Pronaia cât şi
pe zeiţa destinului cum un înţelept ca Phocion, asemenea lui Aristide înaintea lui a
putut să moară în aşa o lipsă şi sărăcie. Din contră Kallias şi Alcibiedes doi tineri
dezdrăbălaţi ca şi îndrăzneţii Medias şi Chorops din Egina, care şi-a lăsat mama să
moară de foame înotau în avere. De ce Socrate al unsprezecelea (Wieland:
magistraţii îşi luau numele după numărul lor. Ei se mai numeau şi Nomophylakes şi
aveau diferite atribuţii până la a duce la împlinire diferitele condamnări ale
Areopagului şi ale Heliaştilor) a fost tras la răspundere şi pedepsit pe când Melitus
din contră umblă liber şi nestingherit de nimeni. (Wieland: denunţătorul lui Socrates,
de profesie cântăreţ, autor de tragedii după Scoliastulii lui Aristofan un om de
moralitate dubioasă şi poet lipsit de talent.) De ce Sardanapal a putut fi rege pe când
o serie de perşi viteji nemulţumiţi de domnia sa crudă au murit crucificaţi. Se
mărgineşte doar la exemplele de faţă deşi ar mai avea o mulţime de pilde în care să
se vadă cum le merge de bine răilor şi vicioşilor în timp ce bunii suferă lipsuri şi
sumnt împinşi ca o minge dintr'un loc într'altul, au un corp bolnăvicios pe care în
toate felurile sunt condamnaţi să-l poarte în mizerie apăsat la pământ.

Jupiter mândru îi ripostează că nu ştie ce pedepse straşnice îi aşteaptă pe cei răi după
moarte pe când în ce fericire vor trăi mai departe toţi cei buni.

Cyniscus când aude vorbindu-se despre împărăţia morţilor zice că va afla cum va fi
în ea după moarte. Spirit practic vrea să trăiască puţin şi să fie mult sau puţin fericit
chiar dacă după moarte are să-i rupă din ficat şeisprezece vulturi (de ce tocmai
şaisprezece are aici numărul vreo semnificaţie magică?) preferă să ducă sete pe
lumea asta ca Tantalus decât să stea pe insula fericiţilor pe o poiană elisee în
societatea eroilor nemuritori.

Jupiter constată cutremurat că Cyniscus nu crede în recompensa şi pedepsele de după

moarte nici de judecata pe unde va trece fiecare viaţă să fie cercetată.

Cyniscus a auzit de un oarecare Minos din Creta stăpân acolo jos peste toţi
judecătorii. Şi fiindcă este fiul său i-ar mai pune o întrebare, şi anume ar dori să ştie
pe cine pedepseşte.

Jupiter prompt zice să desigur se înţelege de la sine că pe cei răi cum ar fi hoţii de
temple şi criminalii. Ce eroi o să-i considere pe cei ce au trăit virtuoşi şi au dus o
viaţă curată.

Şi de ce asta Jupiter găseşte de la sine înţeles fiindcă unii merită să fie pedepsiţi
ceilalţi să fie răsplătiţi.

Cyniscus este curios dacă cineva face contra sa un rău va fi şi el pedepsit. Jupiter zice
că nu la fel nu va fi recompensat cel ce va săvârşi ca din întâmplare un bine.

Dar atunci conclude Cyniscus nimeni nu este pe drept pedepsit sau recompensat.

Nedumerirea lui Jupiter e găsită ca şi caracteristică surprizei ce-o are cineva pus
continuu sub presiunea rezolvării unui gând cu două înţelesuuri. Dar Cyniscus nu se
lasă şi de tot liniştit susţine că nimeni nu a acţionat de bună voie ci sub impulsul unei
necesităţi (aici Lucian se transformă în criticul predestinării protestante de mai
târziu), dacă este adevărat că aşa cum au hotărât la început Parcele constituiesc cauza
tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Căci facă cine omoară ea parca este criminala iar
dacă cineva pradă templul nu face decât să ducă la împlinire porunca ei. Dacă Minos
doreşte să judeca cu adevărat drept atunci va trebui să condamne pe zeiţa destinului
şi parcele în locul lui Tantalus sau al lui Sisiphus. Vinovaţii nu au făcut altăceva
decât că au executat poruncile ce le-au venit de sus.

Bineînţeles că Zeus nu mai poate auzi atâtea blesfemii de-acea refuză să-l mai asculte
socotindu-l drept un sofist neruşinat. (Wieland acuză atitudinea justificată a lui
Jupiter când Cyniscus nu a făcut decât să-şi desfăţoare măestria de mare şi inegalabil
sofist.)

Cyniscus nu se lasă şi întreabă unde locuiesc Parcele şi cum sunt în stare să ducă la
bun sfârşit atâtea întâmplări deşi nu sunt decât trei la număr. (Wieland: la cea din
urmă întrebare reprezentarea umană nu e în stare să dea un răspuns mulţumitor. În
cartea zeca a lui Plato aflăm din gura unui armean cu numele Her lucruri minuate
despre cealaltă lume unde a fost el zece zile până s'a reîntors de acolo. Printre altele
Her a văzut fusul Necesităţii, care după toate probabilităţile corespundeau
Heimermenei lui Lucian, mama Parcelor. Fusul stătea pe cea mai de sus sferă a
luminii, aceasta înconjura întreg cerul şi era din diamant iar în interiorul ei cuprindea
cele opt sfere aşe planetelor circulare şi a stelelor fixe ale bolţii. Pe fiecare cerc stătea
câte o sirenă, fiecare scotea câte un ton acestea împreună dădeau o armonie
extraordinară. Fusul se întorcea cu sirenele lui în poala Necesităţii. În jurul fusului
stăteau Parcele, Lachesis, Klotho şi Atropos, fiecare pe un tron îmbrăcată în alb, cu o
panglică în jurul frunţii cântau una despre trecut alta despre prezent ultima despre
viitor. Le însoţeau armonioasele sirene. Detalii despre aceste fiice ale destinului se
pot afla mai departe în Platon spre bucuria amattorilor de tablouri alegorice. Spre
deziluzia noastră exegetul ilumnist, pozitivist până la o penibilă naivitate - nu-i de
altfel pentru prima cum am înregistrat-o până acuma cu precizie de ceasornic -
consideră totul ca produsul unei imaginaţii delirante, fanteziste din cale afară. De
fapt Platon prefigurează adaogăm noi constituţia sferelor cereşti cum le va cânta de
nenumărate ori şi Boethius mult mai târziu cât şi muzica armoniilor cereşti pe care le
auzea secole mai încolo mediteranianul Paul Valery. Respingând o astfel de
panoramă. Wieland se arată strâmt în matricea sa sufletească, uscat de pretractările
zeiţei Raţiune dusă la exces şi ridicol.)

La o aşa muncă grea continuă Cyniscus trebue că Parcele duc o viaţă foarte grea ele
însele nu par născute sub o stea prea norocoasă. În fond dacă ar fi pus să aleagă nu ar
da existenţa lui pe a lor ci mai bine ar trăi ca cel mai sărac dintre nevoiaşi decât să
stea veşnic să învârte la fusul încărcat cu atâtea lucruri şi să trebuiască să de atenţie şi
la cea mai mic fleac.

Fiindcă Cyniscus constată că Jupiter numai vrea să răspundă conchide că va fi

nevoie să se oprească la ce au aflat până acuma din răspundurile lui despre Destin şi
Pronaia destul ca să le puie în adevărata lor lumină. Iar încheiarea este scrisă cu litre
cursive, o apostrofă lui Jupiter în numele întregii condiţiuni umane, dar aici tonul nu
scapă din izul său satiric nici un filigran: "Probabil nu stă în destinul său scris să ştie
mai multe."

Dialogul lucianesc este construit ca o bijuterie de mare preţ, în el raţionamentul cu

toate armele sale îl învinge pe Zeus împreună cu misterele sale ascunse ochilor
umani. Faptul că Wieland l-a ales dintre atâtea altele dovedeşte că el corespunde
întocmai secolului luminilor stăpânit de Zeiţa Raţiunii pusă pe tronul lumii de
promotorii celebrei Revoluţii franceze, cu medalii grele pe piept dar mai jos fără
pantaloni cum ăi stă bine pricătui sans-culot. Negreşit Lucian deschide seria marilor
raţionalişti întocmai cum o va face Boethius care îi pune straie neoplatonice şi
creştine. Acesta din urmă împacă între ele credinţa şi raţiunea, de la Lucian pusă pe
un piedestal al ei singular. Nici în secolul luminilor şi a revoluţiei absolute euforia nu
va dura prea mult, Kant va demonstra limitile ei în Critica raţiunii pure, deci
contribuie la restaurarea lui Zeus-Dumnezeu în drepturile sale.

Kant va scrie că existenţa lui Dumnezeu trebuie admisă ca un postulat exact după
prescripţia lui Jupiter de care Lucian-Cyniscus îşi bate joc că omului nu-i scris că ştie
totul adică lucrul în sine. Lucian Blaga introduce în filozofia sa noţiunea de cenzură
transcendentală.

Se pare că până la urmă chiar Cyniscus, acest cinic raţionalist să se mulţumească dar
numai pentru moment. Nu exclude că în destinul altuia să stea scris că poate cunoaşte
mai multe de unde orizontul deschis ştiinţei contemporane devenită terenul tuturor
posibilităţilor.

Din toate aceste discuţii cu zeii sau ei între ei, Lucian caută să le ghicească un rost
nou, de aceea şi îi cerceteză dar se loveşte mereu de un prag. Zeus cu toţi zeii din
Olimp au murit definitiv sau pot să răsară ca pasărea Phoenix din propria lor cenuşă
şi cum s'a întâmplat de fapt, în Dumnezeul creştinilor, ei se vor continua într'o altă
formă şi altă învăţătură, revelată din religie şi nu teologia controversată a religiei. Nu
este cazul să arătăm aici prin câte din tablourile sale cultura antică prevestea venirea
mielului înviat după crucificarea sa.

Din acest punt de vedere întreaga operă a lui Lucian se oferă ca o mare dilemă. Ea
refuză să se închidă rămâne deschisă în spre ceva.

La urma urmelor ca poet satiric şi-a făcut datoria peste măsură. Muzele l-au hrănit
din belşug cu ambrozie şi nectar de i-au asigurat constelaţia nemuritorului pe cerul
nemuririi. Privitor la celalalte întrebări a lăsat pe alţii să le dea răspunsurile cuvenite.
Astfel replica lui Cyniscus apare a fi a histrionului, rostită înainte de-a cădea cortina
pentru totdeauna:

"Nu a fost scris în destinul meu să ştiu mai mult."

De aici statuia sa vie, cu ochii mari, senini ca apele castalice ducând în ele cerul
delfic albastru, cum privesc la lumea din jur ca la o panoramă uriaţă, joc misterios al
Parcelor, fruntea înaltă prelungită într'o calviţie împodobită pe margini de păr ca o
cunună de lauri. Ovalul chipului cu obrajii supţi se prelungesc în bărbia pronunţată
ce ar ţine de un caracter tare chiar dârz. Nasul proeminent cu rădăcină în arcul
sprîncenelor coboară până la adânciturile încheiate de-asupra unei guri trasă parcă de
artist cu condeiul pentru luminarea complementară a părţii de jos pregătită pentru un
zâmbet cinic, cum se potriveşte unui demn elev de-al lui Diogene din Sinope, prieten
cu Mennipp.

Fără să avem pretenţia că posedăm arta de a citi în fizionomie a lui Lavater bustul
roman al lui Lucian din Samosata considerăm că se suprapune cu opera sa. Ca o
definiţie fidelă a ei.

În fond aparţine unei figuri tragice, nici urmă din masca personagiilor lui Aristofan.
Prin el ni se desvăluie tot sublimul cercetătorului sufletului uman căruia i-a câştigat
victoria virtuţii după ce l-a confruntat cu cele mai comune păcate ale sale.

Lucian din Samosata rămâne unul din cei mai umani scriitori ca şi lui Terentius
nimic de-al omului nu i-a fost străin.

Numai prin acest sacrificiu de sine s'a putut ridica pe sacra înţeleptului virtuos, cum
desigur poate fi preţuit, marele nostru căutător de Adevăr, Lucian din Samosata.
 28. Concluzii
În cele ce urmează voi face un scurt rezumat sistematizând în el, unele date
prezentate deja în cursul comentatiului nostru.

Lucian este înainte de toate, ca orice mare scriitor, fidelul contemporan al epocii lui.
Helenismul îniţiat prin statele întemeiate de generalii lui Alexandru cel mare,
cunoaşte o deosebită înflorire sub dominaţia împăraţilor romani asstfel că oraşele
vechii ale Ioniei de pildă la care am adăoga Antiohia siroană sau Alexandria
egipteană, ajung la o aşa de mare desvoltare că vizitatorul de astăzi ale ruinelor
Efesului, va găsi anticul oraş în cea mai mare măsură roman, metropolă şi capitală a
provinciei Asia unde-şi avea reşedinţa consulul roman. Desigur ele nu mai făceau
parte din state diferite ce din acelaş mare imperiu, unitate ce nu va întârzia să-şi
exprime noul profil în activitatea lor.

Pe lângă celelalte cetăţi Roma va deveni capitala, inima ţării, centru administrativ şi
cultural de-ă potrivă. Atena nu-şi pierde din importanţa spirituală, la înflorirea ei vor
contribui şi unii împăraţi romani, amatori de artă şi poezie greacă. Printre aceştia să-l
cităm pe Hadrian, ca şi ctitor de noi oraşe helenistice poate fi socotit unul din cel mai
important iubitor de cultură greacă.

Drumul făcut de Lucian, din Samosata lui natală, cetate aşezată pe Eufrat capitală de
provincie romană, spre Antiohia apoi Roma ca să se stabilească la Atena este mai
mult decât caracteristic.

În reşedinţa Siriei aşezată pe Orentes, Antiohia şi-a desăvârşit cultura, la Roma şi-a
căutat celebritatea dar marea metropolă a antichităţii nu i-a plăcut, nu se putea duce
în ea o viaţă liniştită dedicată filozofiei şi mai ales îl indispunea goana continuă după
aur a oamenilor săi, characteristică dealtfel evului roman decadent ca oricărei
societăţi de consim lipsită de orice ideal.

Atena cucerită de Romani va sfârşi să-i cucerească ea la rându-i pe Romani, bine

constata poetul Horaţiu.

Important mai este să se specifice că Lucian se simţea nu grec ci barbar în această

calitate susţine că a reuşit să îmbogăţească haina de purpură a limbii antice.

Polybius a căutat să redacteze şi el o istorie universală dar de acuma la Lucian putem

vorbi de un autentic cosmopolitism, căci priveşte pe un barbar originar din Samosata,
prin Roma poposeşte la Atena unde să naştere celei mai virtuoase creaţii a epocii
helenisto-romane.

În timpul helenismului s'au desvoltat în jurul bibliotecii din Alexandria ştiinţele

pozitive, geometria şi fizica prin străluciţii ei reprezentanţi. Euclid şi Arhimede,
poezia idilică a lui Teocrit (viaţa de la ţară văzută şi idealizată de locuitorul oraşului
suprapopulat) genul scurt măiestrit de Callimachos, impus ca o dogmă artistică deşi
Apollonios din Rhodos îndrăzneşte să-i contrazică pe toţi şi să compuie, contra
oricărei evidenţe, o epopee nemuritoare, Argoneuticele mergând pe urmele
bătrânului şi nemuritorului Homer.

Epoca elenistică trece pe neobservate în cea romană, graniţe între ele pun doar
istoricii didactici, fără îndoială în noua ipostază ea primeşte anumite amprente
proprii comune spiritului practic, constructiv şi ingineresc a romanului.

În ce ne întresează curentul preponderent ştiinţific se va transmite şi la scriitorul

nostru, el este pătruns de ideea că la baza tuturor lucrurilor nu stă kalokagathia -
binele şi frumosul - ci adevărul, aşa vede el tipul nou al istoricului ştiinţifizant şi
numai puţin şi al celui ce vrea să pătrundă înţelegerea filozofică.

Spre deosebire de Polybius partizan şi el al acestor principii până a deveni anticalofil

de-a dreptul, cu neglijarea totală a stilului, Lucian este echilibrat ca Horaţiu,
împleteşte utilul cu frumosul şi astfel reuşeşte să se înscrie printre ultimii mari artişti
ai Greciei antice, în timp ce primul şi-a pierdut multe din locurile de frunte tocmai
datorită stilului său greoi mai precis zis lipsit de orice preocupare pentru cizelarea
cuvântului şi a frazei.

În filozofie helenismul este dominat mai ales de sisteme de gândire etice,

metafizicul, ca în orice fază pozitivistă apare complet neglijat. Trei vor fi curentele
ce domină scena gândirii: stoicismul, epicureismul şi scepticismul.

La Lucian acest stadiu este demn de a fi analizat. În cele dintâi spiritul său ştiinţific
cu încredere în progres şi cunoaşterea umană nu acceptă scepticismul lui Pirrhon, îl
respinge deci la fiecare ocazie în mod brutal.

Stoicismul este şi el îm parte pus în discuţie mai cu seamă rolul pozitiv al suferinţei,
deci nu-i un adept nici pe departe al lui Epictet. În schimb învăţătura despre virtute şi
cultivarea ei găseşte aderenţa sa.

Stoicismul a reprezentat cea mai statornică filozofie a Romanilor, numai că sub

influenţa caracterului lor ea a primit un adânc rol social, se referea cu precădere la
jertfirea pentru patrie şi binele comun deci o suferinţă ce depăşea cadrul personal se
înscria în colectivitate. Pe această filieră filozofia romanului stă aproape de cea a
spartanilor, ca o înrudire de frate.

Lucian se depărtează nu numai de stoicismul sclavului Epictet dar şi de cel al

stăpânilor nobili Seneca şi Marc Aureliu, ca să-l adapteze la gândirea cinicilor
reprezentaţi de Diogene din Sinope şi Menipp. Caracterizaţi printr'un aspect exterior
anumit, prin vorbăria lor asemănătoare lătratului de câine - de aici cinic vine de la
câine - se vor mulţumi cu ce vor primi de la viaţă nu vor cere mai mult.

Comună cu cinicii şi practoca lor apare satira lucianescă îndreptată contra

pseudofilozofilor, a bogătaşilor şi la toţi slujitorii aurului. În acest domeniu artistul
nostru îşi găseşte armele lui de luptă, cinismul însoţeşte activitatea unui intelectual
pus să slujească un ideal de totului curat, având împortanţa de a salva decadenţa
societăţii romane din jurul său cel puţin ca o eroică încercare. Prin această activitate
biciuieşte prostia şi înşelătoria, exact ca Erasmus din Rotterdam mai târziu, nu
ajunge la spiritul distrugător şi caustic al lui Voltaire niciodată. Iar ca şi Erasmus
ciritică să îndrepte şi nu să distrugă.

Mai rămâne să fie completat cu ce preţuia în ideologia lui Democrit şi Epicur, cel din
urmă comentat cu totul altfel de cum îl vor prezenta vremurile viitoare şi de ce să nu
recunoaştem Lucian este, ca întotdeauna mai aproape de adevăr.

De fapt prin aceştia scriitorul nostru se identifică întru pozitivismul său exact şi
ştiinţific, Democrit îl atrage cu teoria sa atomică, iar Epicur fiindcă în grădina lui a
deliciilor, a descoperit că fericirea omului e dată nu de suferinţă ci de plăcere pur şi
simplu. În treacăt fie spus Epicur viza nu atât desfătările trupului cât ale sufletului,
câştigarea lor constituia plăcerea supremă, Virtutea. De menţionat că Epicur nu-l va
influenţa pe Lucian ca pe Lucreţiu în De rerum natura, aşa dar nu-l va încorseta
într'un sistem strict materialist închizându-i orice fel de orizont.

Gândirea lui Lucian este a unui electic fără prin asta să i se nege cumva şi
contribuţiile originale ale personalităţii sale de om cu însuşire de a rezolva anumite
idei nu întotdeauna exclusiv cu ajutorul cărţilor.

Desigur că în sinteza lui filozofică nu puteau lipsi calsicii Pitagora, Platon, Aristotel,
Chrisipp, prin întoacerea la valoarea acestora vedea autorul nostru şansa unei
posibile renaşteri a societăţii sale cu simptomele unei boli mortale. Dar se cerea
trăirea lor autentică şi farsa oferită de jocul măştilor înşelătoare.

Deşi se pare că Lucian a împărtăşit părerea lui Epicur că sufletul omului moare odată
cu trupul, gustul metafizic îl tentează chiar des, astfel că-şi petrece timpul cu plăcere
între zei, experienţele împărtăşite de ei le descrie cu lux de amănunte, condimentate
cu harul imaginaţiei halucinante (expresia îi aparţine lui Wieland) într'o bună parte a
operei sale.

Astfel că oricât ar fi demitizat şi poetizat vechile mituri, în ultimă instanţă, chiar dacă
Zeus e declarat mort, Lucian nu poate să creadă că cerul devine deodată gol ca un
cavou ci este nevoie de alţi zei cu o altă organizare după eu. Nu are rost să ne
amăgim şi să-l facem cumva premergător al creştinismului când pentru această sectă
nu are prea multe afinităţi, bine am avut ocazia să o constatăm. Dar legăturile se
poate face pe calea indirectă a subconştientului creator blagian. Pilonii fundamentali
ai operei sale îl formează raţinuea dreaptă şi bunul simţ. Prin intermediul acestora
Lucian luptă contra superstiţiilor şi practicelor magice, declarându-le şarlatanii şi
scamatorii. Iată că prin însăşi această ordine desfăşurată pe axa lucidei raţiuni Lucian
dă o lovitură descisivă lumii păgâne li deschide drumul către cea creştină. Dar să nu
anticipăm tema unui alt capitol al nostru. Deocamdată doar să semnalăm că se aruncă
o punte firavă de la Lucian din Samosata prin sfântul Augustin la Toma d'Aquini, cu
tomismul său aristotelic de fapt raţionalizarea idealist-hegeliană a bisericii.

Dumnezeu e logosul deci raţiunea şi adevărul calităţi ce i le atribuie fără îndoială şi

bunul nostru grec din Samosata, Lucian.

Dar filozoful Lucian este eclipsat de bună seama de satiric, critic şi scriitor, printre
altele poate fi considerat şi înscris printre primii ziarişti ai oemnirii.

Toate aceste activităţi nu şi-ar fi avut valoarea asigurată dacă scrisul său nu ar fi
aparţinut şi unui mare artist. A practicvat cu măestrie dialogul, genul scurt, şi cum a
realizat-o s'a caracterizat el însuşi.

De la dialogul filozofic dus pe culmi nemuritoare de Platon prin Lucian trecem la cel
îmbrăcat în haina uşoară a comicului pe care se pricepe să-l practice după legile artei
cum am avut ocazia să o subliniem nu odată. Deci nu mai găsim rostul să revenim
asupra acestui capitol cu alte detalii.

Să reţinem că unul din maeştrii săi a fost Homer, de fapt cu adevărat părintele
culturii elene, îl citează frecvent mai ales când vorbeşte Zeus sau când se cere
combătut, lucrările homeriene au fost pentru eleni Vechiul Testament al Evreilor sau
Biblia creştinilor. Homer aşadar i-a fost unul din maeştrii scrisului de la el a învăţat
cum se şlefuieşte cuvântul, asemenea sceptrului lui Agamemnon de către Hefaistos
făurarul zeilor, ca să i se dea durata cuvenită.

Deşi a părăsit domeniul retoricei la timp, se poate constata că nu i-a fost străin stilul
expozitiv al lui Demostene, convingător prin argumentele logicei inamovibile. Prin
aceasta se întoarce iar la izvorul său homerid, de la el se adapă cu ştiinţă mânuirii
comparaţiilor aşa cum Ahile a învăţat să-şi mânuiască armele de luptă.

Reuşeşte astfel, prin întoarcerea sa la marile valori ale trecutului, să contribuie la

genul scurt al prozei, aşa cum Calimachos l-a realizat în poezie. Se ştie că ultimul
considera că a trecut timpul întinselor epopee, omul helenistic, modern pentru el nu
mai avea răbdare să citească mai mult de câteva versuri, asemenea cititorilor astăzi
de ziare şi nu de romane fluvii. Desigur gustul e relativ şi mai ales superficial,
Apollonios din Rhodos a demonstrat că epopea poate fi reînviată şi a avut dreptate.
Însăşi Lucian va aborda povestirile mai lungi romanele epocii sale.

Combinaţia dintre genialul artist şi retor alături de care se profilează şi gânditorul fin
dotat cu o deosebită înzestrare speculativă asigură fiecărui dialog calităţile ce ţin de
marea lucrare a capodoperii deci Lucian poate fi considerat ca un creator în serie a
astfel de opere de mare valoare, sortite să aibe o viaţă veşnică. Alegând şi punând pe
pânza expunerii doar strictul necesar, concentraţia este dusă la maximum şi lasă
impresia unei unităţi lipsită de orice fisuri, fiecare cuvânt aşezat la locul său potrivit
nu poate fi înlocuit cu altul decât cu menţiunea de a strica întregul perfect. O astfel
de unitate corespunde eonului circumscris oval, prin forma şi conţinutul desăvârşită.
Am putea face aici referinţă la sfera parmediană şi la ovalul brâncuşian numit când
ou, când începuttul lumii cât nou născut, toate noţiunile cuprinse şi în sfera anticului
parmenide, axul eternului nemişcat aleat.

Deşi crează cu şase sute de ani mai târziu, helenisto-romanul Lucian din Samosata
prin făurirea ireproşabilă a lucrului dat, asemenea statuilor divinului Fidias, nemurite
în marmora de Paros, aparţine de bună seama marei epoci clasice a culturii elene.
Cum am mai scris-o este ultimul ei reprezentant strălucit.

Dacă Apollonios a încercat să demonstreze cu orice preţ contemporanilor săi moleşiţi

de huzur că epoca lui Homer nu poate fi niciodată moartă ci doar poeţii mărunţi că
nu se pot apropia de măreţia lui şi a compus Argonauticele, în aceeaşi măsură Lucian
din Samosata se întoarce la exemplul surselor originare ale antichităţii, prin ele
înnoieşte şi crează un gen îndiferit e drept dar la amândoi autorii metoda de a "imita"
trecutul trebuie reţinută.

De unde se vede că zisul clasicism se oferă permanent ca o călăuză demnă de urmat,

nu face parte din rândurile modelor moarte cu oamenii ei, deci bune de pus în muzeul
ce reprezintă cimitirul valorilor spirituale cum afirmă preţios şi nesincer cu ei înşuşi
anumiţi autori ultramoderni. Cultura greacă este mereu vie, caracterul ei de
continuitate veşnică constituie rezistenţa ei în timp împusă nu prin canoanele
preconizate de Policlet în antichitate sau de Boileau mai târziu în celebra sa Artă
poetică ci prin echivalentele sale de proporţiile perfecţiunii, apropiate de munca
titanilor locuitori ai edenului absolut, prin aceasta exemplul ei rămâne tot timpul în
actualitatea spiritualităţii umane. Deci a urma cultura antică nu incumbă o simplă
pastişă seacă lipsită de viaţă, cum nu rar se poate ea evidenţia la mulţi zişi
clasicizanţi ci ea este un izvor cu puterea creaţiei ce nu cunoaşte moartea fiindcă se
bucură se tinereţe fără bătrâneţe.

Dialogul lui Lucian ţine neapărat de genul satirei dar aceasta porneşte nu din
imboldul şi plăcerea de a critica până a-şi bate joc în mod ordinar cum au procedat cu
precădere unii satirici romani ci din imboldul de a arăta că în jurul său trăiesc mai
mulţi semeni răi decât buni, mulţi sunt cei cărora este de nevoie să li se taie limba şi
să fie însemnaţi cu fier roşu.

Nici cei buni cu meritul de-a fi puţi în serviciul virtuţii nu sunt uitaţi, astfel că opera
sa se realizează dualist, am mai subliniat-o, şi nu ne-a fost greu odată ce l-am lăsat
chiar pe autor să se mărturisească.

De aici potrivită comparaţia făcut-o între el şi Erasmus din Rotterdam şi mai puţin cu
Voltaire. Şi cel dintâi prin opera sa principală Elogiul prostiei (de fapt trebue înţeles
drept nerozie) nu caută decât să-l facă pe om mai bun, când Luther marele reformator
şi iconoclast de religie se desparte de papă, Erasmus nu-l urmează deoarece nu i-a
fost în intenţie niciodată să producă schismă în cadrul catolicismului. Exact astfel a
văzut şi Lucian din Samosata societatea sa helenisto-romană, nu în cele din urmă aşa
dar ca un humanist înţelept având multă înţelegere pentru slăbiciunile de totdeauna a
omului. În intreaga sa filozofie eclectică este condus de îndemnul cinstit de-a urma
fidel firea umană cum este lăsată ea de la natură, din această cauză preferă plăcerea
epicureană suferinţei stoice conform viziunii celor din jur şi nu conformă eului său
propriu cu siguranţă.

Lucian nu este deloc mizantrop, Timonul său reacţionează în replică răutăţii

oamenilor din jur, nu-i deformat ca cel al lui Shakespeare acesta face din el un tip
odios sau Moliere o figură de salon Louis quatorze.

Prin cinismul său doctrinar, exemplificat de Menipp, declară război în cele dintăi
slujitorilor aurului, bogătaşii cât şi tuturor celor ce se pun în slujba lor.

Omul este necesar să se mulţumească cu ce-i dă natura, să nu caute să aibe mai mult,
să nu se lase dominat de lăcomia Viciilor, să nu umble după îmbogăţire şi putere iată
principii ce fac din Lucian din Samosata, în ţinuta unui TIl-BUH-Oglindă sau
Nastratin Hogea ai antichităţii, un veritabil stoic deci practicant al virtuţilor spiritului
într'o epocă total contrarie acestui ideal mai mult decât nobil fiindcă cere şi multă
jerfă de sine.

Ca orice humanist - termenul nu i se acordă gratuit la fel ca epocii helenistice cea de

prima renaştere a culturii clasice în helenism - Lucian atacă contravenienţele magice,
le demască metodele şarlatane, pune la baza tuturor proceselor vitale şi de
cunoaştere, raţiunea deci se cere orânduit fără nicio exagerare printre marii
raţionalişti ai omenirii.

Cu toate înclinările sale spre Democrit şi Epicur, are preferinţe metafizice astfel că
încearcă să pătrundă dincolo de lumea fizicului pe aceeaşi cale a raţionalului, fapt ce
corespunde dacă nu unei descoperiri cel puţin unei inovaţii, pe acest drum vor merge
cei mai mulţi filozofi ai religiei, contra lor se va ridica jansenistul Bl. Pascal de pildă
când va susţine că pe Dumnezeu nu-l poţi percepe cu raţiunea ci cu inima şi asta o
enunţă ca om de ştiinţă, fizocian şi matematician deci se presupune că a explorat
domeniul până la epuizare. O experienţă asemănatoare a trăit-o şi marele savant
Swedenborg acesta renunţă la studiile exacte ca să intre în dialog cu îngerii
Domnului. Mai practis romanul Boethius nu-şi părăseşte domeniul ştiinţei în legile ei
îl simte pe Demiurg şi după modelul său merge până în interiorul omului.

Deci marele merit al lui Lucian este acela de a fi fost un raţionalist cu respectul
metafizicului, nu a căzut în capcana materialismului şi pozitivismului, a înţeles că în
firea omului - se va trudi Nae Ionescu în secolul al XX-lea să redemonstreze acest
mare adevăr - se află sădită şi floarea cunoaşterii lui Dumnezeu, ca o parte integrantă
a naturii şi universului ascunsă în inima sa sub lumina căutării paradisului pierdut
preconizată de creştinul N. Crainic.

Prin toată discuţia purtată nu facem altăceva decât să accentuăm încăodată existenţa
filozofului Lucian din Samosata pe lângă acea atât de cunoscută şi comentată a
satiricului.

Autorul nostru ştie să imprime dialogului său o deosebită mişcare dramatică, astfel că
dacă Symphosionul lui Platon se cere citit şi analizat în linişte, este deci un fel de
meditaţie a sufletului, dialogul lui Lucian îl vezi desfăşurandu-se pe dinnaintea
ochilor tăi, şi dacă mai împrovizezi o bună îşi apere neîndoios ca o scurtă piesă de
teatru numită scenetă. Şi fiindcă predomină comicul gândul ne duce pe dată la
comediantul absolut Aristofan numai că scriitorul nostru este mai rafinat, mai puţin
ţărănesc în expresiile sale deci le tratează cu decenţa cuvenită, cum nu se întâmplă
întotdeauna la Rabelaisul antichităţii Aristofan.

Am arătat pe larg cum Lucian s'a priceput să provoace râsul prin toate mijloacele
posibile şi persmise deci epitetul de comediograf nu i-ar fi deloc străin, nu-i scos din
mânecă.
Deci dacă Lucian nu-şi ia niciodată libertăţile tipic aristofanice, comicum său se arată
mult mai lucrat, prin acesta meşteşugul este mai subtil, replicele sale nu aparţin
insului de pe stradă, plebei din agoră, mică şi îndesată ca Sanco Panca lui Cervantes,
ci intelectualului cultivat, instruit de multe ori până la saturaţie.

Aristofan atinge un vârf al culturii elene cum numai poate în genul său să mai fie
întrecut de-aceea conştient sau nu Luciean merge, şi bine face, pe un cu totul alt
drum. De vină este şi epoca depărtată de libertăţile democraţiei ateniene, el trăieşte în
imperiul roman ros nu numai de vicii dar şi de prea multe instituţii arbitrare ca
cetăţeanul să se poată simţi cu adevărat în largul său, să renunţe aşa deschis la
minimul de mască posibilă.

Iată de ce comicul său se arată a fi mai apropiat de cel al lui Shakespeare şi Moliere
cât şi de satira lui Swift decât de al lui Aristofan.

De altfel mi-am permis să dau multe citate din dialogurile lui Lucian tocmai pentru a
le lăsa singure să se caracterizeze, comentariul meu să fie deci nu chiar o necesitate,
el cere şi colaborarea cititorului întocmai cum picturile lăsate de artist intenţionat
neterminate sau abia începute cer colaborarea celui ce le priveşte. Am căutat să dau
fiecăruia prilejul să-l trăiască pe Lucian din Samosata pe viu, neretuşat sau schimbat
de vreo intervenţie din afară căci oricum orice înterpretare conţine părerile subiective
ale unui ins, chiar dacă sunt excepţionale, de unde şubrezenia în general a criticii
literare şi lipsa de durată a criticului. Mai cu succes sunt exegeţii de opere literare în
genul lui Aristarc din Samotrace, când aduc prin notele lor contribuţii istorice şi
faptice, contribuind la viaţa pe mai departe a operei. Meritele criticului helenist în
comentarea operelor lui Homer se păstrează neştirbite până astăzi ceeace nu am
putea susţine despre G. Călinescu deja veşted la câţiva ani după moartea sa chiar
dacă a vrut să-şi perenizeze ideile luându-şi pseudonimul strălucitului Aristarc.

M'ar satisface dacă prin procedeul meu aş şti că am reuşit să redau cât de cât ceva din
prospeţimea gândurilor şi ideilor scriitorului analizat.

Cred că nimani nu poate pune la îndoială faptul că Lucian a dus la un nou apogeu
dialogul elen şi că barbarul din Samosata nu a izbutit să înnoiască stilul cel atic cu un
conţinut şi o formă de toată frumuseţea.
Toate recomandările etice ale lui Lucian constituiesc norme prestabilite, am zice că
sunt în limbaj kantian categorii şi postulate, numai că oamenii cu greu le pot şi
respecta. Am arătat în cele anterioare că locuitorii Atenei în timpul decăderii cetăţii
lor transformate într'o societate de consum, nu au mai avut timp pentru niciunul din
marii lor gânditori, au pierdut legătura cu trecutul şi cu tradiţia lui solidă.

În contemporaneitatea lui Lucian democraţia ca sistem de guvernământ nu mai era la

modă, statul roman bine a arătat-o Polybius reprezenta un fel de sinteză între
aristocraţie (senat) popor (tribuni şi adunarea poporului) şi monarhie (Ceonsulul).
Cetatea ideală a republicii trecuse de mult în imperiu, sub Lucian formula polibiană
se respecta ca mai ineinte cu adăogarea unui monarh absolut, mai mult sau mai puţin
luminat. Desigur situaţia lui de barbar chiar grec, cu o Atenă total subordonată puterii
politice, nu-i dădea posibilitatea unei critici politice directe cum şi-a permis în plină
democraţie ateniană Aristofan, pacifistul, duşman al războiului fratricid numit de
Tucidide peloponesiac.

Încă în helenism, sub statele noi, regate mai mult sau puţin absolute, comedia socială
căzuse în desuetedine, se desvoltase cea a lui Menandru de situaţii şi moravuri cu
zugrăvirea anumitor tipuru preluate mai târziu nu întâmplător de Moliere artist activ
într'o altă monarhie absolutistă.

Toată opera lui Lucian se înscrie pe această linie, ea e plină de tipuri pozitive dar mai
ales negative, Nigrinos filozoful şi Peregrinos şarlatanul aşezaţi la poluri opuse.

Poate că s'a exagerat prea mult rolul regimului social şi politic asupra unui anumit
gen literar, când se ştie că acesta din urmă se desvoltă doar în accesoriu în
dependenţă de condiţiile materiale ale mediului înconjurător - infra şi suprastructurile
marxiste sunt de domeniul utopiei - decisivă este, bine a arătat-o V. Pârvan,
matericea creatoare a artistului, aluatul spiritului său cel nobi lăsat de bunul
Dumnezeu ca o scânteie divină în lăuntricul lui Horeb.

Perioada helenistică cu precădere în timpul Romanilor a schimbat complet felul de

viaţă a cetăţenilor ei. În perioada clasică şi înainte oamenii călătoreau nu din plăcere
ci din interese bine întemeiate, dacă nu i-ar fi tentat lâna de aur de pe ţărmii
Colchidei, expediţia argonauţilor nu ar fi avut loc niciodată sau dacă Troia ar fi fost
mai săracă şi aşezată nu tocmai la intrarea în Dardanele, Homer nu ar mai fi avut
cum să descrie războiul Troiei iar Giraudoux nici atâta că el nu ar fi existat niciodată.
E drept că spiritul cercetător a fost prezent la poporul elen, Dante susţine în Divina
Comedie că Ulise a rătăcit pe mare nu din cauza vânturilor rele ci fiindcă l-ar fi
mânat curiozitatea de a cunoaşte, însoţit de Diomede ar fi depăşit mult hotarul oprit
la celebrele coloane ale lui Hercule.

Mai sigur şi deci ca personaj real al istoriei, Pitheas, locuitor al coloniei greceşti din
Masilia, îşi organizează fantastica aventură de pe mare pornind de la Cadiz atinge
legendara insulă Thule, Islanda de astăzi, altfel socotită şi de Goethe în cunoscută
baladă a regelui din Thule cântată de Margareta din Faust, ca un colţ de paradis al
visului. Dar nici Pitheas nu a plecat ca dintr'o plimbare ci cu intenţia de a deschide
prin lumea misterelor nordice un drum către chihlimbarul baltic mult râvnit de
comercianţii cetăţii sale, aceştia l-au şi finanţa de altfel. Din păcate jurnalul de bord
al lui Pitheas s'a pierdut au răma doar urmele legendare ale extraordinarei sale
expediţii.

În cursul helenismului roman se desvoltaseră oraşele conduse de cetatea eternă a

Romei pâlă la proporţiile metropolelor noastre moderne. Toate cetăţile aparăineau
unui singur imperiu aşa că mulţi tentaşi de mirajul câştigului rătăceau din loc în loc,
unii centripet către Roma alţii din contra părăsinduo, în direcţie centrifugă. Îşi poate
imagina oricine cât de pestriţă arăta agora respectivelor oraşe ale imperiului,
suprapopulate, peste noapte. Dacă la vechii greci agora era mai mult un loc de
întâlnire între fruntaşii şi cărturarii oraşului, barbarii erau excluşi şi de la Adunarea
poporului de pe Pnyxul Atenei, sub romani îşi schimbă complet aspectul devin locul
de întâlnire al tuturora, asemănătoare cu bâlciurile târgurilor de mai târziu.

Din scrierile lui Lucian putem să ne dăm seama cât de pestriţă se prezenta lumea
adunată în centrul oraşului. Peste tot mişunau speculanţii, vânătorii şi pescuitorii în
ape tulburi, executanţii de numere distractive ce puteau să fie şi solemne pentru cine
le lua în serios, jongleuri, vraci, magicieni, şarlatani şi mulţi hoţi de buzunare.

Din bogatul material s'au inspirant pe rând autori ca Plautus, Menandru până la
Lucian, la acesta din urmă fresca este foarte variată şi se întinde mai pe toate zidurile
cetăţii. Din această galerie polimorfă s'a ivit filozoful cinic şi partizanii săi, desculţi
cu părul şi barba neîngrijită şi încâlcită, numai în zdrenţe, alături de el scamatorii cu
şerpi domestici ascunţi pe sub mantii sau şarlatani sau mai bine, profeţi falşi
pregătindu-şi propriul autodafe. Este o lume pe măsura celei tratate de poetul bandit
Francios Villon terminat în furca spănzurătorii sau de autorii romanelor picareşti de
tipul lui Gil Blas până la figurile clasice dickensiene. Ar fi nedrept să văduvim
comedia lui Aristofan de astfel de tipuri numai că mai târziu înaintea ochilor lui
Lucian din Samosata ele s'au înmulţit enorm, astfel că observaţia şi descrierea lor
devine o virtute, studiul caracterelor umane o preocupare majoră.

Satiricul desigur nu poate să evite total, - ar renunţa la cel mai specific rechizitoriu -
şarja şi caricatura, deşi de cele mai multe ori eroii săi corespund unor copii fidele
după natură, aici genul lui Lucian nu-i egalat decât mai târziu de Dickens sau Balzac.

Artistul nostru posedă talent de desenator, cam de talia unui Rembrandt, nu-i scapă
amănuntul strălucitor dar nici însuşirea cea mai principală. Am socoti că pe lângă
dramatismul dialogurilor sale, realismul formează a doua fundamentală calitate a
scrisului său. De exemplu în dialogurile hetairelor, propriul comentar se volatilizează
până la ultima picătură posibilă, astfel apar tablourile de moravuri cu nimic retuşate
duse pe viu cum o va face şi maestrul Maupassant.

Trivialitatea şi vulgarul sunt evitate chiar şi atunci când sunt descrise raporturi
intime, de budoar. Lucian nu-şi pierde niciodată bunul simţ şi echilibrul, într'o lume
ce de mult le-a pierdut pe amândouă. Aceste premize ne explică de ce opera
lucianescă nu este un tratat sec de etică ci cu gust adaptată pe măsura fiecărui
muritor, lectorului său, frate ipocrit, ca să-i arate modul cum poate să-şi însuşească
fericirea de-a trăi în virtute. Cine s'ar putea ocupa cu astfel de deziderente decât un
iremediabil idealist pierdut pentru ceilalţi, chipul lui Gilles pictat de Watteau aşa ni
se desvăluie de multe ori în contemporaneitatea sa decăzută, barbarul din Samosata,
Lucian. Căci ce altfel înseamnă să predici apă într'o ţară unde toată lumea bea vinul
prăbuşirii. Lucian iată că şi-a luat această îndrăzneală şi dacă a trecut neînţeles şi mai
ales neurmat în epoca sa şi-a asigurat în schimb veşnicia prin procede cât se poate de
simple, a observat omul şi firea lui în cele mai diurne manifestări ale sale şi astfel l-a
descris.

Ca la oricare mare scriitor secretele reuşitei lui Lucian se ascund în simplitatea sa

sublimă după cum cântă şi poetul că Iisus cu picioare ca ale noastre a umblat pe ape.
Şi cu mâini ca ale noastre, adaog eu, a făcut mununile printre ele socotim bineînţeles
şi opera autorului nostru Lucian din Samosata.
S'a văzut chiar când recomandă istoricului să urmeze adevărul şi filozofului virturea
fericirii, Lucian nu-l uită pe artistul din el, stilul său cum afirmă cei ce-l pot citi în
original, redă în modul cel mai strălucit vechea strălucire a dialectului antic. Atras ca
de un magnet nevăzut în spre cetatea Athenei cu Acropoleul său construit în
Partenonul marmorei albe, Lucian o va socoti ca pe o patrie adoptivă şi astfel se ve
confunda cu trecutul ei în mod exemplar. Numai că dacă la străluciţii săi înaintaşi
frumosul constituia un scop în sine la autorul nostru el este întrebuinţat ca mijloc dar
în acelaşi timp şi scop, dualitate miraculoasă, astfel că spiritul şi cultul formei,
Kalokagathia se vede împlinită prin noi jertfe şi ofrande aduse pe altarul zeiţei
Frumuseţii.

Înaintea lui scriind istorie, Herodot şi Tucidide au fost în egală măsură şi artişti,
maeştrii ai condeiului, chiar dacă primului i s'a făcut reproşul că s'a lăsat prea mult
furat de vraja mitului dar tocmai în aceste pasaje câştigă scriitorul proporţii
homerice. Polybius helenist, rob al exprimării adevărului renunţă la meşteşugul
artistic al stilului şi astfel cu intenţie se postează după ceilalţi istorici şi va fi cu mult
mai puţin cunoscut decât romanii Tit-Liviu sau Tacitus.

Lucian nu e istoric în adevăratul înţeles al cuvântului dar tot ce pune pe hârtie crea să
poatre pecetea adevărului, formal deci va fi subordonat acestuia. De fapt lecţia ce ne-
o dă este că însuşirile artistului încolţesc spontan, astfel că la Lucian din Samosata
stilul înseamnă un anumit fel de-a fi, existenţialist mai precis act de existenţă,
exprimarea lui în concret nu-i căutată ci apare spontan asemenea gestului lui Klotho,
când aceasta tot atât de involuntar toarce fusul parcelor pentru muritorii supuşi
destinului făurit de simplele ei degete.

Trebuie deosebită istoria faptică de romanţarea ei când de obiceiu se sacrifică pentru

podoaba frumuseţii multe din evenimente sau mai ales se modifică întru servirea
scopului propus.

Preocuparea istoricului devine iminentă pentru istoric numai după ce a sfârşit cu

redactarea descrierii propriu zis istorice, atunci desigur nu-i rămâne chiar indiferent
modul de-a le da o formă statuară sau să le lase repetând realitatea, deci să le înşire
ca pe un rând de pietre mai mult sau puţin cizelate.
Cam acestea sunt sfaturile autirului nostru şi cine nu-i dă dreptate când astăzi
acoperindu-i fidel sfaturile avem atâţia istorici pe care exegeţii nu ştiu cum să-i
trateze în cele dintâi ca istorici sau poeţi, fiind valabilă şi viceversa.

Desigur că astfel de preocupări nu au putut veni decât de la un mare artist preocupat

totuşi să exprima adevărul în primul rând adevărul. De sute de ani idealul grec
helenistic se pusese în slujba acestuia şi Lucian nu putea să facă nici el excepţie,
chiar el.

Tocmai din aceste motive nu va mai mira pe nimeni că artistul şi poetul Lucian din
Samosata va căuta la un moment dat o evadare din chingile canoanelor impuse de
măria-sa adevărul şi să recurgă la cea mai obişnuită unealtă a artistului, imaginaţia.

Aşa dar dacă istoria vizează adevărul poezia aparţine imaginaţiei, două domenii în
aparenţă contrarii, măiestria istoricului artist este să respecte anumite antimonii între
adevăr şi produsul imaginaţiei, deci s'o înhame pe cea din urmă la un fel de quadrigă
pusă pe o pistă anume încă de la început.

Ori lăcaşul poeziei este Heliconul şi Parnasul muzelor stăpânit de Apollo. În el

Pegasul pe spinarea sa cu Bellerophonte îşi ia zborul în voie şi unde loveşte la
plecare cu piciorul apare izvorul Hipocrene de fapt metafora poetului uneori atât de
străină adevărului. Dar tocmai către această lume este atras Lucian, ţara miturilor şi a
originilor, descrisă de el cu măiestria arătată şi de aproape contemporanul său,
Pausanias. Este cea de-a doua însuşire majoră a eului său creator, predominantă de
bună seama dacă toţi oamenii ar fi fost buni şi încununaţi de aureola pureia
înţelepciunii.

Oricum putem constata că această lume a Fantaziei l-a atras ca un miraj continuu.
Fată morgană a spiritului, astfel că dacă va ajunge să nu mai reziste tentaţiei ei, va
primi toată înţelegerea noastră. Caii s'au eliberat de la quadriga şi hamurile ce-i
robeau, fiecare s'a transformat într'un Pegas, unul pregătit nu pentru zborul lui
Belepheron ci al poetului nostru, pornit nu să omoare himera ci s'o iubească
asemenea unui chip reprezentând bustul Peoziei nemuritoare. Astfel se nasc
povestirile sale fantastice şi ca să nu dea impresia unor balauri ai văzduhului fără un
fir legat de pămâne, recurge la explicaţii logice, satirul de astădată mimează pe un
histrion ghiduş cu intenţie deschisă de a râde de el însuşi devenit peste noapte un
debitor de minciuni.
Şi ca să nu ne permită nicio rătăcire de la început ne aminteşte că printre aceşti
iubitori de braşoave printre primii se înscriu Homer şi toţi străluciţii lui urmaşi. Se
corectează îndată, iar ca să îngroaşe şi mai mult risicolul situaţiei astfel că-i scoate pe
scriitori din vajnica lui acuzaţie, pretinde că observaţiile lui vizează doar pe cei ce
mint şi ajung să fie convinşi de realitatea minciunii lor şi ca atare o redau şi celor din
jurul lor pe care-i transformă în robii fanteziei proprii.

Evident este un subtil subterfugiu fiindcă prin astfel de operaţii disimulante se naşte
primul creator de povestiri fantastice, autenticitatea numai aparţine unor minciuni
cum vrea să ne convingă cu orice preţ ci unui mare scriitor.

Toţi marii autori de povestiri fantastice s'au delectat ca'ntr'un fel de landou umplut în
loc de perini cu vise, sub vraja imaginaţiei lor întinsă uneori până la refuz, de am
recurge ca să dăm exemple concrete la opera lui E.T.A. Hoffmann, Chamiso sau
Eminescu al nostru.

Dar în opoziţie cu aceşti demiurgi Lucian nu-i deloc romantic, nu-şi permite nicio
licenţă fără să nu şi-o motiveze pe dată este deci un creator fantast dublat de un spirit
profund ştiinţific. Tot ce debitează şi încă cu cât este mai neverosimil trebue să
primească justificarea sa, să apară real şi diurn, să convingă şi să facă ciraci.

Iată-l deci pe omul de ştiinţă din laborator împlinindu-şi în lumea imaginaţiei unele
planuri imposibil altfel de realizat într'un mod empiric. L-am cita acum pe Goethe cu
homuncului său, omul din eprubetă sau în unele pasajii pe M. Eliade sau V. Papilian,
oameni de ştiinţă cu ideile lor realizate în domeniul fantastic al poeziei şi povestirii.

Sfârşit manuscris
(Sfârşit ?)