actualitatea literară

nr. 34, anul IV august-septembrie 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE n Remus Valeriu GIORGIONI

Despre lumea reală Lăsaţi cărţile
şi oglindirea ei în să vină la mine!
lumea virtuală

în Serbia, Bulgaria şi Suedia

Nicolaie vor fi traduse
n Cărţile Ioanei
n proză
Gellu Dorian,
Laurenţiu

a r u
m
ORĂŞANU,

u
Andreea

r
PÎRŞU

b
n poezie
Nicolae SILADE,

li
Daniela PĂUN,
n cronica Any DRĂGOIANU,

m
literară de Florina HUZOAICA,
Radu CANGE, Eugen

e
Adrian Dinu RACHIERU
Sorin Titel şi SEREA, Amalia CERNAT
istoria “mică” n meridiane
n recenzie de
Mircea ANGHEL
Bronislava Volková
Prezentare şi traducere de Ela Iakab
 2 actualitatea literară
Edi
tor
iDespre
a llumea reală
Nicolae SILADE
şi oglindirea ei
frumoşi, mai deştepţi
Mai găseşti uneori şi lucruri interesante prin
în lumea virtuală
România literară. În nr.37, de pildă, Sorin Lavric
scrie despre cartea lui Serge Tisseron, Lumea
virtuală: avataruri şi fantome, concluzionând:
“De la tabloidizarea care distruge azi presa (...)
se va trece în curând la ceva atât de lapidar în
expresie încât arta cuvântului va fi pusă sub
semnul întrebării”. Mă îndoiesc de asta. Pentru
că internetul e doar un mijloc de comunicare,
nimic mai mult, iar păcatul francezului este că
el vede lumea virtuală ca pe o capcană şi, mai
mult, o adaugă lumii reale şi lumii imaginare.
În fapt, există o singură lume, cea imaginară
din capetele noastre, ea este singura lume reală.
Pentru că omul este ceea ce gândeşte. Şi dacă
Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pe tăbliţe de
cărămidă arsă, a rezistat atâtea mii de ani, cu
atât mai mult va rezista o capodoperă din zilele
noastre, care poate avea şi un suport electronic
şi unul tradiţional. E o aberaţie să crezi că arta
cuvântului poate fi pusă în pericol de suportul prin
care ne este prezentată. Spiritul are puterea de a
ieşi din înlănţuirea timpului şi de a se manifesta
cum doreşte. Important e ca omul să încerce să
scape de înlănţuirea materială şi să se apropie
de spirit. E adevărat că internetul are un mare
impact, dar nu ne interesează mulţimea lui de
utilizatori care nu gândesc şi nu spun nimic. Ne
interesează o persoană, un grup care ne înţelege
şi în care ne regăsim. Iar cu acea persoană, cu
acel grup putem comunica în timp real tocmai
datorită internetului. E un mare pas înainte şi nu
înţeleg de ce unii “oameni de cultură” se plâng
de impactul său negativ asupra culturii. Lumea
reală şi adevăratele ei valori pot fi la fel de bine
(sau şi mai bine) oglindite pe internet cum au
fost oglindite odinioară pe tăbliţele de lut sau
pe hârtie. Din păcate, astăzi, tocmai valorile
lipsesc. Şi nu internetul e de vină pentru asta, ci
marginalizarea credinţelor religioase. Iar dacă “a
trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”,
cum spunea Mircea Eliade, prin abandonarea
religiei nu mai putem fi oameni, nu mai putem
vorbi de valori umane şi nu mai putem spera ca
ele să renască. Eu însă sunt un optimist, cred
într-un reviriment, pentru că doar spiritul este
nemuritor, iar valorile spirituale nu pot fi ţinute
ascunse de voinţa niciunui muritor.
n ilustraţiile numărului n
Ilustrăm acest număr cu lucrări de Victoriţa Duţu
opiniile noastre nr. 34 n aug.-sept. 2013
Mic tratat ipocrit
Dau, în serioasa revistă „Argeş” peste un „Mic
tratat despre ipocrizie” (titlu vădit incitant) – articol
semnat de doamna Mariana Şenilă-Vasiliu. Trebuie
să recunosc că „micul” tratat – care se întinde pe zeci
“Autoarea face de coloane de mensual – cuprinde destul de multe
apologia dragostei adevăruri, dar şi suficiente inexactităţi, ca să nu zic
chiar neadevăruri. În orice caz, un tratat presupune
libere şi a copiilor
„din flori”, făcuţi
o mai îndelungată coacere, pe când tonul celui de
faţă e cam grăbit, iar atitudinile defunctei mişcări
pe furatelea, prin feministe trăznesc de la o poştă.
E clar pentru toată lumea că sexualitatea e-un
iarbă, zicând despre paradox, o „lege biologică universală”, dilemă-arcan
aceştia că sunt mai
a comunităţii umane. „Dintre toate paradoxurile…,
e cel mai neînţeles”. Dragostea fizică (zice autoarea)
este tratată „ca un act animalic şi de ruşine”. Până aici
şi mai reuşiţi decât
cei care vin pe lume
(şi chiar mai încolo…) totul e OK. Din păcate, prin
felul cum o înţelegem în mod practic, sexualitatea
este aspectul vieţii noastre care ne apropie cel mai
„oficial”, într-un mult de animale. Cu toate pretenţiile (puseurile)
cadru instituţional. noastre raţionale, când vine vorba de sex aproape
uităm că suntem fiinţe raţionale.
Ce să zicem, Dar problema este că articolul cu pricina, „micul
frumoasă poezie! tratat”, prin felul cum pune problema încă de la
Dar autoarea nu început, are el însuşi un fond ipocrit. Dna Vasiliu
vorbeşte de sexualitate şi erotism, confundându-le,
şopteşte o vorbă fără să facă nicio distincţie. Or există activitate sexuală
despre complexele normală, exercitată într-un cadru organizat – cel al
şi frustrările familiei heterosexuale - şi există erotism necontrolat
şi dezordonat. (Pe de-o parte, autoarea face apologia
acestor copii fără dragostei libere şi a copiilor „din flori”, făcuţi pe
părinţi, crescuţi furatelea, prin iarbă, zicând despre aceştia că sunt
mai frumoşi, mai deştepţi şi mai reuşiţi decât cei
la întâmplare şi care vin pe lume „oficial”, într-un cadru instituţional.
văduviţi de căldura Ce să zicem, frumoasă poezie! Dar autoarea nu
unui cămin.” şopteşte o vorbă despre complexele şi frustrările
acestor copii fără părinţi, crescuţi la întâmplare şi
văduviţi de căldura unui cămin. Avem aici, aşadar,
sex exercitat fără responsabilitate (dar dacă e frumos,
pitoresc, dătător de plăceri…). Sexualitatea nu intră
în „zona tulbure”, crepusculară, a existenţei umane,
doar dacă respectivele relaţii/raporturi sunt tulburi.
Numai atunci dragostea fizică este tratată „ca un act
animalic şi de ruşine”. E o adevărată ipocrizie (chiar
numai) să insinuezi că toţi copiii lumii, produşi de
acest motor, perpetuum mobile sexual, ar fi, ca şi
actul în sine, ceva ruşinos, când e clar ca bonjour
pentru toată lumea că numai cei rezultaţi din relaţii
extraconjugale se află în această situaţie.
Nu ştiu dacă primul, dar „unul dintre cele mai
frumoase poeme de dragoste” ale lumii este acel
minunat Canticum canticorum al regelui Solomon;
înainte de a simboliza dragostea lui Iehova faţă de
poporul Său Israel (sau relaţia de iubire spirituală
dintre Hristos şi Biserică), aşa cum a fost interpre-
tat mai târziu, cartea este o exaltare a iubirii sexuale
normale. De unde a scos atunci Biserica Evului Me-
diu că actul acuplării e ceva ruşinos? De ce să punem
în spatele lui Dumnezeu propriile aberaţii, dând do-
vadă de impietate prin expresii împrumutate din
Biblia hazlie, făcând afirmaţii hazardate, de genul:
„Dumnezeu intră în conflict cu Sine însuşi”, sau „lu-
cruri incompatibile cu înaltul său rang ceresc”. (Ori-
ce exprimare de acest fel poate atrage asupra îndrăz-
neţului necugetat niscaiva consecinţe imprevizibile.)
Autoarea, mare diagnosticiană, descoperă o boală
nouă a omenirii: „moralita” (în loc s-o identifice pe
cealaltă, infinit mai gravă, a-moralita!), face elogiul
artei profane, făcând însă abstracţie de afirmaţia lui
Andrei Pleşu din Minima moralia, cum că „Arta nu
mă rezolvă”. Arta, bine îmbrăcată sau des-coperită,
nu ţine loc de mântuirea sufletului. „Erotismul e
forma cultă a sexualităţii”, zice autoarea. (Nu este…
Dacă te apuci să scrii un articol, trebuie să-ţi verifici
bine sensurile şi proprietatea termenilor, pentru asta
există DEX (online); din care am avut de gând să
citez, dar după aceea mi-am zis: de ce să încarc eu
conţinutul acestor pagini, când oricine poate să ve-
rifice singur?!)
*
Autoarea noastră lasă impresia – pentru noi cel
puţin dezagreabilă – că ordinii şi moralei creştine
le preferă de departe pe cele păgâne. (Dez)ordine în
care marele Zeus îşi făcea de cap cu pământenele,
(ex)plodând sexual pe toate meridianele – ca şi unii
sfinţi autohtoni, din păcate… Şi vreau să mai dau un
exemplu de felul cum vorba românului cea cu (prea)
multe înţelesuri ajută pe cineva să pună strâmb o
problemă dreaptă! D-ei exaltă pe bună dreptate acea
capodoperă a literaturii universale, care este „O mie
şi una de nopţi”, cu exemple saftuoase, - acel „şirag
de poveşti de dragoste” înşiruite de Şeherezada ca
mărgelele pe aţă. (Credem că şi aici exagerează, n-or
fi ele toate de dragoste. Hai să ne gândim numai la
Ali-Baba şi cei 70 de hoţi ai lui sau la lampa lui Aladin)
Însă în iureşul argumentării dumisale neofeministe
distinsa doamnă uită că punctul iniţial – şi nodal –
al „nopţilor” este adulterul, nu sexualitatea: Văzând
cu surprindere că femeia e tot femeie (va să zică:
„şahista” lui îl înşela cu multă neruşinare cu vreun
paj, un servitor oarecare, cu oricine se nimerea, ca
o cadână de rând) marele padişah se supără pe tot
„neamul” feminin şi-i urzeşte pieirea. Dar salvarea
vine tot de la o reprezentantă a sexului slab: frumoasa,
deşteapta şi talentata Şeherezadă amână sine die
edictul regal, inventând astfel povestea, motorul/
principiul creaţiei literare din toate timpurile.
*
…Iar de la acest punct mărturisesc cu mâna pe
conştiinţă că: ipocrizia, ignoranţa, pudibonderia
şi răutatea proprii erau cât pe-aici să-mi stope-
ze demersul. Păi cum, păcatele mele, să compari
morala creştină cu codul eticii şi echităţii socialis-
te? Dar ce m-a scos mai tare din papucii mei nu
este tonul dialectico-diletant al articolului vizat,
ci incon-secventa condescendenţă în tratamentul
aplicat Dumnezeirii. Că dacă era aşa sau aşa… -
dar nu e permis şi aşa-şi-aşa! Autorul (feminin
al) articolului începe prin a-l numi pe Dumnezeu
„Sfântuleţul” (sau „Doamne-Doamne”…), dar/
doar când are nevoie de un argument mai tare, un
etalon universal – cu prilejul apologiei pe care sim-
te nevoia s-o facă Decalogului – îi spune pe nume.
Ca dovadă peremptorie că şi un ateu militant sau
o feministă convinsă simt uneori în viaţă nevoia
unui sistem absolut de valori. Parcurgând cele trei
episoade – câte au apărut până acum – am putut
constata cu tristeţe cum noi, oamenii, ne punem în
joc toată energia şi mintea să dărâmăm şi ce-a mai
rămas din edificiul moral. Dar oare există un „ero-
tism laic” şi unul religios (deşi inspiraţi din text,
termenii ne aparţin). Dna Şenilă (şi Vasiliu) se face
purtătoarea de cuvânt şi apologeta artei sexuale a
indienilor. A artei în genere, care ar avea – chipu-
rile – de suferit din pricina ipocriziei religioase şi
chiar general-umane în ceea ce priveşte sexul…
Iar ca să te exprimi, ca femeie, „Şi acolo a în-
nodat-o cutare pe cutare”, mai cu seamă în scris,
negru pe alb… este mai vulgar decât ai spune-o pe
nume. Sunt momente în care hârtia roşeşte în locul
nostru, al tuturor pudibonzilor – „delicaţii şi ipo-
criţii” - de pe Terra, fiindcă ea şi-a păstrat o doză de
bun simţ. Iar când zice că „Abstinenţa sexuală este
ridicată în creştinism la rang de virtute supremă”,
dna spune un adevăr controversat (dezbaterea ar fi
interesantă, dar depăşeşte cadrele unei simple re-
plici de presă). Deşi are şi calităţi, acest fals tratat
de sexologie cuprinde şi multe contradicţii în ter-
meni. Iată şi câteva exemple: „Cuvântul voluptate
lipseşte cu desăvârşire din scrierile creştine, dar în
schimb cuvântul păcat e prezent la mai tot pasul…”
Cum poţi vorbi, în aceeaşi încropeală textuală fără
să te contrazici flagrant, de „lucruri păcătoase, e
drept, dar atât de plăcute” şi în altă parte despre
„oglinzile unei lumi în care nu mai era (este!) urmă
de decenţă, o societate fără Dumnezeu şi fără mo-
rală, pornite pe panta pierzaniei”? Dar n-am să iau
la rând, paragraf cu paragraf, acest articol, mi s-ar
părea superfluu - deşi aproape la fiecare din aceste
unităţi textuale ar fi câte ceva de obiectat.
Fără a fi o sexistă libertină, autoarea pledează
pentru o anume libertate sexuală care nu este de
înţeles. De aceea închei, cerându-mi scuze de la dna
în cauză şi de la onoraţii cititori care sunt de aceeaşi
părere cu d-ei. Probabil că acesta e trendul, toată
lumea înclină spre această direcţie (a înnebunit
lupul…). Dar – amintindu-mi de piesa lui Eugen
Ionesco, „Rinocerii” – dacă toţi oamenii din jurul
tău ar deveni într-o bună zi rinoceri (draci, sau alte
jivine), TU SĂ RĂMÂI OM!
Iar dacă eşti om, nu poţi face sex numai „de
plăcere”, de dragul de a păcătui frumos, fără să te
gândeşti la consecinţe.
Remus Valeriu Giorgioni
 nr. 34 n aug.-sept. 2013 cronica literară actualitatea literară 3
Sorin Titel şi istoria “mică”
Adrian Dinu Rachieru

„Întotdeauna am vrut să scriu despre lucruri fundamentale”

Să nu uităm că prozele lui Titel, „năpădite” de întâmplările mici, evită ori măcar tocesc brutalităţile
concretului; mai mult, prin Dejunul pe iarbă şi, mai apoi, Noaptea inocenţilor (1970), interesul lui Sorin
Titel merge, în chip hotărât, spre scriitură. Ceea ce desluşim într-un epic voit dezordonat, chemând scene
disparate, sfidând cronologia, nu urmează un fir, ci este o juxtapunere; cele patru părţi ale mini-romanului,
diferite ca scriitură, probează – mai cu seamă – disponibilităţile tehnice ale tânărului autor, fascinat de
lecturile proaspete, la modă, implicând cititorul, invitându-l la o lectură „productivă”.

femeii-copil (Stoian aşteptându-i cu
răbdare dragostea) retezându-i această
(Continuare din nr. trecut) iubire târzie; rămasă văduvă, Sofia
* vrea să devină contabilă, lepădându-
O mobilitate derutantă (şi iritantă, se de durere; dar tinereţea nu poate
pentru unii) a însoţit, aşadar, muri în suflet (v. Sofia). Astfel de
paginile de început ale lui Sorin Titel. existenţe singuratice (cazul Mamei în
Scriitorul, avid de a şti, devorator de Vara, acuzând tristeţea despărţirii) se
cărţi, permeabil, pătruns de tentaţia dezvăluie, „teoretizându-şi” condiţia.
înnoirii, avea pasiunea intelectualităţii; O discuţie în cantină este definitorie
proza sa, însă, atentă la compoziţie, pentru amploarea pe care o vor
pe anumite porţiuni afişând, chiar cunoaşte fixaţiile tematice titeliene;
ostentativ, un „exerciţiu supraexpus”, nu e doar „scârba de singurătate”
îşi „îngroapă”, benefic, preocupările (v. Onomastica unui adolescent), ci
tehnice în epic. De la primele cărţi i e divulgată însăşi carenţa afectivă,
s-a recunoscut dexteritatea; dar acele durerea celor care ştiu (şi suferă) că
exerciţii de digitaţie, atacând subiecte nu sunt „destul iubiţi”. Luca spune
cu implicaţii didactice şi convocând limpede: „fără dragoste nu putem trăi
bateria procedeelor cinematografice, pe pământ”. Sufletul, golit de dragoste,
nu anunţau, să fim drepţi, romanele ce tânjeşte; căldura pare „prielnică
aveau să vină, urcând spre o miză care morţii”, duşmănia strecurată între
va exploata inteligent virtuozitatea soţi (După ploaie) provocând hotărâri
tehnică deja câştigată. Încât, călătorind brutale şi regrete tardive (Florica va
spre izvoare, ne va fi greu (dacă nu boci după tinereţea ei). Desluşim aici
din amintire, cum s-a şi spus. Odată
cu Ţara îndepărtată prozatorul se
„cuminţeşte”, modernismul său e
ţinut în frâu. El descoperă o lume
strălucitoare şi stătătoare, peste care
coboară un calm mitic. Gestul său
restitutiv trăieşte prin forţa concretului
şi pictura detaliului. În colcăiala
întâmplărilor comune (conducând
la o „pierdere a reliefului”, cum i s-a
reproşat), de un dramatism infuzat,
evocarea faptelor capătă o încărcătură
ritualică; repovestite, recuperate,
ele – în pofida registrului minor –
rămân vii, compunând şi nemurind o
lume de o remarcabilă omogenitate şi
fraternitate. Sunt ceremonii şi istorii
expediate într-o lume „îndepărtată”,
fabuloasă, trăind în patriarhalitate,
cu personaje aşezate, aşteptându-şi,
cu seninătate, Sfârşitul, contemplând
nostalgic anii cei tineri, viaţa şi
trecerea.
Vom recunoaşte, astfel, că
reîntoarcere. Sorin Titel parcurge un
drum „de-a-ndoaselea”, ştiind unde
va reveni. Având unde reveni. Dar
această lume sedusă de ficţiune (şi,
astfel, recognoscibilă şi recunoscută),
trăieşte sub eterna ameninţare a
umbrei. În fond, spiritul nu conteneşte
să se mire şi nu cunoaşte păcatul
de a ignora căile generozităţii, de a
„îngheţa” frumuseţea şi splendoarea
lumii într-o strălucire rece. Intrăm în
timpul „mut” (blagian), în care inima e
temeiul lumii.
„Romanele” din Ţara îndepărtată
– sesiza prompt Cornel Regman –
propun o răspântie. Prozatorul care
redescoperea atunci povestirea,
combinând nostalgia dulce-amară
a rememorărilor cu oralitatea
învăluitoare a dialogului tolerant,
urma să opteze, să-şi afle drumul;
părăsind extraordinarul (seismele
Istoriei răzbătând surdinizate în
„poveşti”, acceptând că „ceva adevăr
tot o fi în ele”) pentru a se scufunda în
moartea copiilor), Andrei descoperă
înfricoşat un „sunet alterat”. Cuvintele
au rămas în el, în pofida atâtor ani
scurşi, înmormântate în memoria
primitoare; dar amintirile, ca o
fotografie ştearsă, sunt falsificate de
un „adaus melodramatic”.
Cineva povesteşte „la întâmplare”;
altcineva nu va interveni pentru
necesarele corective, convins că
„n-avea rost”. Eva Nada, „trasă de
limbă” pentru că ştie tot, recunoaşte, la
rându-i: „ce-am auzit aia vă povestesc,
măcar că eu nu cred c-o fost chiar aşa”.
Cu capul ei „prost”, căscând gura,
amestecându-se în vorbă, nereţinând
sfaturile mamei care o dăscăleşte
în permanenţă, Eva Nada, o femeie
bătrână şi bună, este o purtătoare
de cuvânt; ea iese, sporadic, dintr-o
existenţă neînsemnată, aureolată de
aburii bucătăriei, „dându-se aşa cu
vorba” pentru a observa şi comenta.
Să nu uităm că prozele lui Titel,
„năpădite” de întâmplările mici,

miniepistole
banalul domestic, demitizat, legănat evită ori măcar tocesc brutalităţile
de habitudini odihnitor atemporale. concretului; mai mult, prin Dejunul pe
Dincolo de pereţii cuinei, vocea iarbă şi, mai apoi, Noaptea inocenţilor
timpului istoric se destramă în poveşti (1970), interesul lui Sorin Titel merge,
„care umblă”; taclaua deconectantă în chip hotărât, spre scriitură. Acel
se întinde, devierile epice se îndesesc. mic roman, din 1968, poartă pecetea
7 Avem, pe de o parte, garanţia exactităţii:
„poveştile astea din bătrâni sunt toate
experimentului. Ceea ce desluşim
într-un epic voit dezordonat, chemând
nici nu ştii cât mă bucură întoarcerea ta nici nu ştii cât mă bucură adevărate” – asigură mama; pe de scene disparate, sfidând cronologia, nu
zâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înţelepciune care altă parte, tot ea recunoaşte că „lumea urmează un fir, ci este o juxtapunere;
se revarsă peste înţelepciunea inimii acum când pentru mine răsare exagerează”. Aceeaşi e şi părerea cele patru părţi ale mini-romanului,
soarele pentru mine cântă păsările pentru mine creşte iarba şi tu faimoasei Eva Nada, preocupată diferite ca scriitură, probează – mai cu
de tăiţei, supă, cozonaci, dulceţuri, seamă – disponibilităţile tehnice ale
pentru mine te întorci şi întorci ziua şi noaptea peste zilele şi nopţile gemuri, creme etc. Încât, grozăviile tânărului autor, fascinat de lecturile
războiului (care „strică” omul), toate proaspete, la modă, implicând cititorul,
mele şi întorci toate orele la ora primei iubiri şi dragostea reînvie şi e întâmplările, adunate în rama epicului, invitându-l la o lectură „productivă”.
mai vie şi toate drumurile se netezesc pentru mine pentru întoarcerea devin o colecţie de „istorioare” auzite. Filtrul rememorării ori scriitura
ta despre care scrie şi frankfurter allgemeine zeitung bitte fräulein „Spun ce-am auzit” – ne previne Eva „obiectualistă” vor să surprindă,
Nada, convinsă că cel care relatează aici, dispersarea Eului şi, mai puţin,
citeşte pentru mine cântă pentru mine acum când pentru mine răsar „mai pune şi de la el”, umple golurile disperările lui; există, spuneam, un
narative („câte s-or mai putut interes tehnic, prevalent, care complică
stelele şi vântul adie pentru mine şi liniştea serii pentru mine se lasă întâmpla”). Microromanele „înghiţite” naraţiunea; aceasta, frântă, se hrăneşte
ca un val de înţelepciune peste înţelepciunea inimii bitte fräulein de Ţara îndepărtată despică şuvoiul dintr-o memorie supraîncărcată,
fii tânără pentru mine rămâi tânără pentru mine tânără amintirilor, mângâiate de sentimentul înecând sâmburele epic în revărsarea
întristător şi alinător al timpului scurs, stărilor difuze. Dejunul... laminează
acum când mă bucur de tot ce există şi tot ce există irecuperabil; reamintirea aduce un materia epică, scoate la iveală răsfăţuri
plus de acuitate, invenţia (repetăm, intelectualiste, voinţa acută de
există pentru mine aşa cum pentru mine exişti doar tu poveştile care „umblă” sunt „unele sincronizare. Cele patru părţi (falii ale
întâmplate, altele nu”) vrea să explice romanului) sunt tot atâtea „moduri
Nicolae SILADE fapte pe care nemilosul timp le şterge:
„cât adevăr va fi în ceea ce voi născoci
ale povestirii” (Eugen Simion). Dar,
din fericire, Sorin Titel nu rămâne
nicolaesilade.blogspot.com eu?” – se întreabă mezinul familiei aici. Rătăcind somnambulic, eroul
Binder, investigând anii de dinaintea său trece prin oglinzile şi străzile „fără
naşterii. În dezordinea aparentă memorie”; caută iluzia unei apropieri
a acestui epic aluvionar, lipsit de şi călătoreşte, de fapt, spre o altă
spectaculozitate, adolescenţa liceană singurătate; păstrându-şi trecutul, el
a timidului Andrei este receptacolul; speră să iasă din această „apă tulbure”,
fie că e vorba de zăluda Dorca, invocând dulceaţa melancoliei,
imposibil) să descoperim în primele un iz poematic, reverberând bucolic, febricitantul Titel, cel care – mânat de huţulătoarea care, suspendată în aer, îndepărtând gheara anxioasă. În fine,
pagini titeliene embrionul viitoarei dar şi o optică naivă, infantilizată chiar: tentaţia înnoirii – a făcut de toate, se vedea lucruri „atât de minunate” sau descoperă pretutindeni prezenţa
opere. Să fie Copacul (1963) o colecţie Domnica va pleca la holdă cu cotoriţa, înduioşează, îşi priveşte cu blândeţe de gemenii surdomuţi şi povestea Ei şi, în acelaşi timp, constată în jur
de proze „nevinovate”? Să amintim propunându-şi să întâlnească „pereţii şi înţelegere personajele, acceptă încâlcită cu cele două croitorese, fie „prea multă uitare”; coboară în somn,
că, în Prefaţa ce însoţea volumul, cerului” (v. Într-o zi de primăvară); un epic domol şi o cronologie voit că este evocată călătoria stranie, fără alunecând într-un gol imens şi înţelege
anunţând un tânăr prozator „de bătrânul şi nepotul vopsesc gardul, confuză, incontrolabilă. Dacă mai întoarcere, a doamnei Binder, cea că doar reazemul acelui căutat trecut îl
mari nădejdi”, D. Micu, prefaţatorul, în timp ce caii „nechezau duios” observăm că între fapte şi relatarea coborâtă în ură („stricată la cap”, după poate salva. (va urma)
făcea, pe baza acelui eşantion epic, (Gardul); un copil de trei ani, ajuns propriu-zisă se interpun povestitorii,
observaţii esenţiale: autorul, căutând în faţa podului, vrea să cunoască într-o veritabilă ştafetă (filtrele care
banalul „cu adevărată ostentaţie”, „o lume nouă” (Zborul). Mijesc şi înceţoşează, dar, curios, şi poetizează,
era interesat de recuperarea purităţii chemările erotice, adiind îmbietor: curăţind „evenimentele” de zgura lor
morale. Sunt aici multe texte, de care Mitru îşi oferă în pauza de prânz un existenţială, purificându-le), dacă
Titel se va despărţi fără umbra vreunui „supliment”, privind o fată (Gerul); relatarea se „rătăceşte”, acceptă acest
regret. Dar şi subiecte abia palpate, Drăgan urmăreşte „pasul plutitor” al risc, alegând mereu alte fire epice,
reluate şi dezvoltate apoi, sâmburi instructoarei (Idilă); Ana, în Iarnă cu episoade „lipite” şi, în curgerea
epici ai unor opere care vor „înghiţi”, fierbinte, are sufletul îngheţat, fiind lor, descoperim, ieşind din umbră,
rescriind aceste încercări, puzderia înstrăinată de cele din jur; în fine, fiii aceluiaşi destin, dacă, în fine,
personajelor migratoare. Iată, o Nuşcă visându-se mireasă, protagonista medierea de care aminteam nu
apare în Soacra, nora pricinaşă fiind din Dimineaţă e încercată de o înlătură încrederea în celălalt, creditul
„pornită pe duşmănie”; descoperim „dragoste speriată”. Însuşi prozatorul, nelimitat, bunătatea şi candoarea
în După-amiază de vară pe baba Ana amuzându-se, pune sub lupă condiţia revărsate peste lume, mai trebuie
şi baba Cuca la plivit de ceapă; ultima textului publicabil („scriitorul” fiind să spunem că această microscopie,
va lua un contabil în gazdă în Dealul în faţa bacalaureatului), rememorând această voluptate a amănuntului –
Cerului; în Căldura, lângă sanitarul discuţiile cu redactorul-cenzor (Trei aliind acuitatea realistă cu fărâma de
ce trebuie să afle adevărul, se „iveşte” săruturi pe o pagină). miracol – coboară spre adevărurile
moş Ţârlea; sunt proze scrise cu La ce bun acest ocol retrospectiv? mari ale vieţii, testând temele
îndemânare, dar fără vibraţie. Unele Fireşte, nu în aceste texte de început fundamentale. Dincolo de ardoarea
anunţă marile teme, obsesiile titeliene. este adevăratul Titel. Vor urma casnică (proprie şi unui R. Fabian),
În Durerea, beţia lui Stoian îi provoacă căutări febrile, nedomolite, fascinaţia dincolo de literatura domestică în
o retrospectivă lucidă; el se zbate într- experimentului. Esenţial, proza lui care mişună oameni modeşti, trăitori
un „ocean de singurătate”, moartea Titel este o invenţie, care se hrăneşte în regimul sărbătoresc, descoperim o
 4 actualitatea literară
O ploaie înaltă
Cădea o ploaie înaltă, iar apropiata plecarea a ta
mă durea ca o rană deschisă pe care turnasem alcool.
Şi trupul meu legănat între dorinţa de a merge drept,
prin ploaie,
şi posibilitatea să-mi dezbrac sufletul de amintirea ta,
ca de o haină veche
ce va fi lăsată la vânzare într-un anticariat.
De ce să împovărez viaţa altcuiva,
când eu însămi nu am fost în stare să fac pace cu mine
şi să las cortina să cadă
ca după o reprezentaţie de succes?
Noi, bieţi actori pe scena vieţii şi-a întâmplării.
Înţelegând că vei pleca,
am fost ca un bolnav ce primeşte vestea că suferă
de o boală incurabilă
şi că în cel mult două luni îşi va afla sfârşitul.
Ploi vor mai cădea, însă nici una nu va mai fi la fel
ca ploaia aceea care mi-a adus atâta durere. Ca o rană
deschisă pe care turnasem alcool mă durea plecarea ta.
Scrisoare
De fiecare dată când vii,
în acest oraş de câmpie, mă tulburi.
Probabil ai fi fericit, ştiindu-mă lângă tine,
dar eu aş fi?...
Eu care, elevă a ta, la gimnaziu, te priveam fascinată
când vorbeai de la catedră şi aveam sentimentul
că mi te adresezi doar mie.
Eu, pioniera care ţineam neapărat să fac cinste funcţiei
pe care o deţineam, aceea de preşedintă de detaşament,
şi-mi luam rolul de fiecare dată în serios.
Eu, adolescenta în devenire,
visând la o iubire ca-n poveşti, la nopţi cu lună
şi primăveri nesfârşite cu meri în floare
şi-ţi căutam mereu privirea
care să îmi confirme că mă observi,
amuzându-te de cochetăria mea, uneori exagerată.
Eu, domnişoara de liceu, nesigură şi însingurată,
logodnica unui foc năvalnic ce m-a ars pe dinlăuntru
ani de zile la rând,
scriind poezii pe care doar tu m-ai fi putut ajuta
să le desăvârşesc şi să le public prin revistele vremii,
căutându-mi, şovăitoare, traiectoria
şi lăsând în urmă doar cenuşa
pe care am sperat că voi putea să ţi-o arăt într-o zi.
Eu, care aş fi putut să fiu, astăzi, o mare poetă,
dacă nu m-aş fi lăsat ademenită într-o iubire surogat,
devenită apoi ca un drog de care cu greu m-am desprins
şi care mi-a ucis şi visele.
Eu, femeia care te-a căutat şi pe care ai regăsit-o
după 27 de ani
şi nu poţi să-mi spui, acum, că totul
a fost doar întâmplare,
că regăsirea aceasta peste timp
nu a fost înscrisă în destinul nostru.
Eu cea înrudită cu fluturii,
care se lasă atraşi de lumina ucigătoare a lămpilor,
şi cu tinerii cai biciuţi mereu de stăpânii lor
spre a le întări mersul
sub povara grea a pietrelor cărate din munte.
27 de ani în care m-am gândit întruna la tine,
simţind că şi tu te gâdeşti cu aceeaşi ardoare la mine.
27 de ani, pierduţi unul de celălalt.
27 de ani ca nişte mâini întinse, în acelaşi timp,
spre aceeaşi stea.
Şi dorinţa ta nestăvilită, din Seara Aceea,
după cele două pahare cu vin pe care le-ai băut, repede,
la restaurantul Hestia, iar eu, ca o preoteasă
a acelei zeiţe, doar un pahar de ceai .... cu lămâie.
Mi-amintesc banca de lemn, în penumbră,
pe care am zăbovit ca nişte adolescenţi,
şi cum m-ai mâgâiat
cu atâta delicateţe, de parcă aş fi fost clădită din nisip
şi-ţi era teamă să nu curg printre degetele tale
şi iarăşi să mă pierzi.
Şi, apoi, invitaţia în camera de hotel, sub pretextul
de a-mi dărui nişte cărţi pe care este absolut necesar
să le citec. Aveam pretenţii de la tine…
Preferam să îmi spui simplu: ,,un bărbat care te iubeşte
vrea să petreci noaptea cu el…” ,
ca să-mi netezeşti drumul spre ceea ce ar fi trebuit să fie.
Nu ai văzut că, între timp, am crescut ?
Că nu mai sunt fetişcana ce te privea insinuant
printre gene, ajunsă la maturitate
poezie
Daniela Păun
încă din clasa a şaptea?
Şi nu ai simţit că mintea mea de femeie o luase razna
gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla acolo?
Am ezitat
între dăruire şi fugă şi-am ales calea cea mai uşoară,
ca să nu agravez situaţia dintre noi,
deşi doar un minut de-aş mai fi întârziat
m-aş fi strecurat în sângele tău pentru totdeauna
şi m-ai fi simţit mereu zbătându-mă în tine.
Am avut în noaptea aceea un somn haotic
ca şi cum mi-aş fi pus capul pe o piatră
până la care am fost fugărită…
şi-n vis (vorba unui poet): ,,păduri ce-ar fi putut să fie
dar niciodată nu vor fi…”
Ştii ce tristă mă simt la gândul că nu mai am nimic,
nimic de oferit? Din pricina
acestui gând, te urăsc, dragul meu, atât de mult!
Iubire de-o vară
Azi, mi-am condus iubirea către gară
Cu un bilet doar dus şi nu şi înapoi.
Am găzduit-o chiar de astă- vară,
Când ne ţinea de mână pe-amândoi.
M-am străduit mereu să-i fie bine
Şi-am ocrotit-o, în absenţa ta,
Plecat, îngândurat, de lângă mine
Et cetera, et cetera…
Te re-ntorceai prea rar, la noi, acasă,
Mai plictisit şi rece, adesea obosit.
N-ai observat şi nici acum nu-ţi pasă :
Frumosu-i chip părea îmbolnăvit.
Ea de la tine aştepta un semn
Că n-ai uitat-o şi că ţi-a lipsit.
Am încercat, zadarnic, s-o indemn
Să mai rămână. Şi ne-a părăsit.
Bagajele, îngreunate cu ce-ţi spun,
I le-am cărat, umilă, pân’ la gară.
Cu vocea stinsă i-am urat ,,drum bun”,
Iubirii mele doar de-o vară…
Lemn ars
Trec ore-mpuţinate spre amurguri
Secundele par aripi care cad
Mi-e sufletul ca lemnul ars pe ruguri
Sau ca o apă lipsită de vad.
Închid oblonul amintirii tale
Scot hainele iubirii la mezat
Arunc la coş uscatele petale
Pe care-n patul meu le-ai aşezat.
nr. 34 n aug.-sept. 2013
Privirea ta îmi pare-acum haină
Şi aspră ca o lamă de cuţit
În ea sălăsluieşte o straină
De care poate eşti îndrăgostit.
Cuvintele îţi sunt ca nişte bolovani
Pe care îi arunci la întâmplare
Şi te mai te miri că dup-atâţia ani
Târzia despărţire nu mă doare!
Târg cu viaţa
Astăzi nu am chef să fac ceea ce fac în mod obişnuit.
Astăzi vreau să uit de temeri şi de toate nopţile mele
însingurate.
De şerpii care îşi încălzeau burta la soare printre pietre.
De ploile şi furtunile miezului de vară.
De cântecele bătrânei din vecini, două case mai încolo.
De ţipetele zglobii ale copiilor alergând după fluturi.
De calmul înnăbuşitor al amiezelor
când se ridică prea mult
nivelul mercurului în termometre.
Astazi mi-e dor de mâna mamei
ce-mi mângâia creştetul.
De râsetele tatălui meu ce-mi netezeau neliniştile.
Si, tot astazi,
nestavilita dorinţă
să fac târg cu viaţa şi să-mi dea înapoi o parte din mine.
Închide-mă în tine
Dacă ziua de mâine nu ar mai veni,
nu-i aşa că m-ai lua de mână şi m-ai duce
într-o pădure nesfârşită
arătându-mi cum creşte iarba?
Mi-ai spune să îmi lipesc urechea de pământ
să aud glasul din adâncuri
şi să simt neliniştea celor care prea devreme au plecat,
fără voia lor, lăsând multe lucruri neterminate aici.
Dacă noaptea nu ar mai cădea niciodată,
nu-i aşa că ai reinventa-o din strigătul bufniţei
şi din mireasma florilor de regina-nopţii,
doar pentru a avea din nou somnul acela al copilului
liniştit
după ce mama sa l-a alăptat?
Dacă marea s-ar evapora dintr-o dată
nu-i aşa că ai aduna din roua dimineţilor, picătură cu
picătură,
până când ai face-o la loc, dându-i culoarea de neimitat
a cerului de primăvară,
îndemnându-mă să-mi plimb paşii pe nisipul ei?
Dacă eu aş dispărea, fără nici o vorbă, într-o zi anume,
nu-i aşa că m-ai reface din cuvinte, din tăceri,
din umbra copacilor
sub care am poposit prea obosită, uneori, de aşteptare,
din neliniştile mele înnoptate,
din surâsurile mele vinovate,
din mângâierile degetelor mele rămase pe trupul tău
ca nişte stigmate?
Ca să nu dispară nimic, închide-mă în tine !
 nr. 34 n aug.-sept. 2013
Andreea Pîrşu
Matei îmi linge faţa ca pe o îngheţată de vanilie cu sirop
de căpşune. Îi mormăi să înceteze dar nu-mi răspunde. A
plecat. În sfârşit pot să dorm şi nu mă mai obosesc să des-
chid ochii. Se întoarce însă la scurt timp. Şi continuă. Cu
greu, mă dezmeticesc. Matei e de negăsit. Capul stă să-mi
explodeze, gâtul îmi e arid. Printr-o mişcare de o eternitate,
mă întorc pe partea opusă să opresc prostia de aparat radio
care se vrea a fi maşină de epocă în cvasi-miniatură. L-am
cumpărat de la reduceri la sfârşitul lunii trecute şi acum mă
conving că a fost cea mai proastă alegere pe care am făcut-o
vreodată. Bine, recunosc nu îi acord titlul acesta unui ne-
semnificativ aparat radio, dar se numără printre alegerile pe
care le fac de ceva ani încoace. Apăs pe toate butoanele, dar
rahatul ăla pe care toată lumea îl numeşte „super-hit” nu se
opreşte. Insist, dar se încăpăţânează. Oups! cred că tocmai
am spart geamul. Nu contează, cel puţin Matei nu a plecat.
Îl aud zdroncănind ceva prin bucătărie. Mă ridic din pat. O
starea puternică de ameţeală mă obligă să mă întorc pe per-
na mea moale şi confortabilă. Nu cedez. Prin ceaţa deasă,
încerc să-mi amintesc ce naiba am făcut azi-noapte şi să-i
detectez hainele aruncate în pat, pe sub pat sau prin cameră.
Nu găsesc nimic şi nici nu-mi amintesc cum a ajuns să doar-
mă cu mine după atâta timp cât nu ne-am vorbit. Extind că-
utarea în tot apartamentul. Sigura fiinţă din casă îşi pironeş-
te privirea vesel într-a mea. Şi îşi mişcă coada cu rapiditate,
bucuroasă să mă vadă. Poate îi e foame. Deschid frigiderul
şi îmi fură un crenvurşt. Ha, banditul! Cu ocazia asta, iau cu
nesaţ câteva înghiţituri de Cola rece. Mi-e prea lene să-mi
pun în pahar. Abia acum realizez că nu m-am împăcat cu
Matei şi cel care m-a trezit a fost de fapt, Junkie. Da, ştiu că
nu e cel mai potrivit nume pentru un câine, nu e nevoie să-
mi aminteşti şi tu, mersi! L-am primit cadou de onomastică,
când am dat o mică petrecere la mine. Nu e vina mea că cel
care mi l-a adus, m-a prins în starea aia şi că tot el a insistat
să-i dau un nume imediat. De parcă nu mai putea să aştepte
până a doua zi, când îmi reveneam!
Dintr-o dată, mi se face foame. Dar în frigider bate vân-
tul. Mama încă mai speră că îmi voi găti singură dacă mă
lasă fără hrană. Ce himeră! Mă resemnez şi mă întorc în pat.
De curiozitate, îmi consult ceasul meu skeleton, Marc, în cel
mai azur posibil pe care l-am găsit, ai ghicit, tot la reduceri.
Pfiu, ce devreme m-am trezit! Pardon, m-a trezit. E 15.30.
E dimineaţă. Puteam să dorm mai mult fiindcă nimic nu se
compară cu un somn binemeritat de frumuseţe şi recupera-
re. Cu atât mai puţin crema aia care îmi promite de fiecare
dată că îmi ascunde cearcănele monstruoase. Fac pe credula
cam o dată la două luni pentru că se vinde cu un demachi-
ant. Nici măcar nu ştiu de ce mai cumpăr demachiant dacă
ajungând acasă nu mai sunt capabilă nici să mă dezbrac.
Gândul că nu ştiu cum am ajuns mă face să-mi fie ruşine
şi mă ascund sub pătură, departe de lume, departe de mine
şi departe de amintirile mele întrerupte. Încerc să adorm.
Închid ochii şi îi strâng tare, tare. Durerea de cap nu mi-a
dispărut. Nici starea de vomă nu se lasă mai prejos. De, nu
poate să fie totul roz?, mă întreb. De ce culoarea asta a tre-
buit să se augumenteze atât de tare transformându-se într-o
nonculoare? Să beau fără să mi se facă rău, să dansez fără
să resimt durerea pulsându-mi în tot corpul, visele să mi se
încarce devenind realitate, fără a fi perturbate de vreun vi-
rus şi calculele vieţii mele să nu dea eroare. În drumul prin
viaţă, să ocolesc nonşalant piedicile sau să nu existe. Da, să
nu existe! „…lucrurile sunt simple, de fapt. Tu le complici”,
îmi susură egoul meu. Dar nu am chef să mă aud. Nu am
chef să mă simt vinovată. Cum spunea şi piesa aia “azi nu,
te rog eu, nu…”, continuarea, o cunoşti aşa că mă voi opri
din mieunat.
Mă răscolesc dintr-o parte în alta a patului. În cele din
urmă, îmi iau la revedere de la somn şi mă trezesc pironită
în capul oaselor. Îmi aduc mâinile la faţă şi o frământ până
ce ultimele urme de rimel mi se întind cu lejeritate. Încerc
să-mi limpezesc gândurile şifonate. Mă întind spre noptiera
din stânga unde hibernează laptopul. Apăs cu repeziciune
tastele şi instant mă conectez la lumea virtuală. Cât ai zice
“facebook” , starea mea de cacao se ameliorează. Pentru mine
este paliativ. Îmi răpesc ore în şir din noapte, dimneaţă sau
după-amiază, adică mai tot timpul ca să navighez liniştită
printre ultimele bârfe despre celebrităţi (bineînţeles că sunt
proză
Felinele aterizează
întotdeauna în picioare
“prietenă” cu tot ce întră în sfera monden), veşnicele postări
pe blog, fie numai cu argumente pro, fie numai cu argumente
contra despre “cât de minunată este ţara noastră”/”în ce
mizerie de societate trăim”, ale miilor de prieteni virtuali;
printre statusurile de genul “Are cnva un încărkător? Îmi
trb urgent!!!” sau “Plouă.” (de parcă nu ar fi evident pentru
toată lumea) sau “Cu iubi la mine”; pozele de cuplu mai
mult decât explicite. Cu toate acestea, nu mă plâng deşi cele
din urmă mă deprimă. Adică eu, Alida Filipescu, respectiv
$cumpa Alida, de ce nu aş avea o poză călare pe iubitul meu,
cu jumătate din chiloţii mei tanga în văzul lumii?! Plus că
indispensabilii mei sunt mai şic de o mie de ori pentru că
sunt de la Victoria’s Secret, achiziţionaţi de la o tipă ce am
cunoscut-o tot pe facebook şi are o mini afacere online. Ah,
tocmai mi-am amintit. Mie îmi lipseşte elementul principal:
iubitul! Tentativa mea de relaţie a dat chix în urmă cu două
luni. Şi a ţinut o săptămână. Nici mai mult, nici mai puţin.
Încă nu înţeleg de ce ne-am despărţit. Sau de ce mi-a dat
papucii. După prima “Trebuie să vorbim” am simţit că se dă
startul separării sentimentale. Aşa s-a şi întâmplat. A vorbit
mult, dar nu a spus nimic prin frazele lui interminabile de
deputat ce se vrea. După ce şi-a terminat discursul m-a
sărutat pe obraz şi a plecat. Am stat trei minute uitându-mă
în gol spre uşa ce nu a mai deschis-o niciodată şi apoi am
năvălit pe Jack şi Beam. Jim Beam. Şi nu, nu i-am trimis
apoi niciun mesaj lacrimogen. Pentru că nu mai aveam
telefon. După ce a închis uşa cu putere, fărămiţâdu-mi parcă
inima, am trântit cu frumosul meu mobil alb în perete. Deşi
ţinta era alta.
Îmi explorez pagina cu atenţie ca nu cumva să omit un
detaliu, vreo „filosofie” a unei adolescente proaspăt părăsită
de ultimul ei iubit pe săptămâna aceasta. Privesc mândră
la poza mea de profil. Mă înfăţişează într-o postură de lady
ce sunt, cu rochia mea în V adânc, aurie, lungă până la
genunchi şi tocurile Louboutin (care mi-au golit cardul, ba
chiar a trebuit să fac şi un împrumut la bancă dar nu regret
fiindcă au meritat şi ultimul euro cent). Ţin în mână dreaptă
un mojito şi în stânga clutch-ul asortat rochiei. Părul blond
şampanie îmi alunecă în valuri pe sâni mai sexy ca niciodată.
Nu e de mirare că am în jur de o mie de like-uri şi cinci sute
de comentarii de genul “ce păpuşe mijto”, “baby u r so hot
come in Egypt”. Fiecare îşi exprimă admiraţie în felul lui. Şi
dacă vreodată aterizezi printre prietenii mei virutali, să nu
uiţi să-mi laşi cel puţin un like. Pur şi simplu îmi face ziua
mai bună. Nu mă supăr nici pe libidinoşii care-mi umplu
căsuţa de mesaje. Îi ignor (* bineînţeles că aici există o
excepţie. Regulile sunt făcute să fie încălcate, nu?).
Fac o analiză scurtă şi descopăr cinci cereri de prietenie de
la Ionescu Alexandru (1 prieteni în comun), Dark Vader (0
prieteni în comun) , Mironeasca Virgil (2 prieteni în comun)
şi Iuliana Constantin (0 prieteni în comun), Liviu Mândruţel
(0 prieteni în comun). Să mă ia naiba, cum m-au găsit deşi
nu avem niciun cunoscut în comun?! Toţi prietenii mei
(adevăraţi şi reali) au conturi de facebook. După poze, parcă
i-am mai văzut undeva. Cu excepţia Iulie nu-ştiu-cum şi a lui
“Domnul fan Războiul Stelelor”. Deşi parcă mina lui îmi este
cunoscută. Nu contează, îi accept pe toţi. Mai departe, am
câteva zeci de notificări: 1 like de la Ami, 1 like de la Ami, 1 like
de la Johnny Bravo, like-uri, like-uri, like-uri şi un comentariu
de la Ami: “fată, ai fost mortală aseară <3 trebuie să repetăm
experienţa, soro :*” la o poză pe care nu am posta-o eu, dar
în care sunt etichetată. Cu viteza click-ului, ajung la poză.
Şi rămân blocată. What the fuck?! În dreapta sunt doi tipi
cu paharele de whisky (să fie whisky?) între palme, cămăşi
albe şi pantaloni negrii (Oh, Doamne, sunt ospătarii?!), în
stânga un roşcat pistruiat ce trage dintr-un trabuc şi îmi
arată semnul păcii şi în spate un brunet. Iar în mijloc…eu.
Fusta mea din spandex lucios, indigo a urcat spre chiloţii
mei tanga negrii din dantelă care sunt observabili cu ochiul
liber, iar tricoul gri are o pată de dimensiunea unui crater
chiar sub sânul stâng. Noroc că mâna brunetului din spatele
meu o mai acoperă. Oh, ce-am zis? Stai puţin. Ce caută acel
individ cu mâna pe sânul meu stâng? Şi braţul lui de ce stă
lipit de mijlocul meu? Întrept mouse-ul spre fiecare în parte
să văd dacă sunt etichetaţi. Grozav! Nimeni alţii decât noii
mei prieteni: Ionescu Alexandru şi Mândruţel sunt cei din
dreapta, Virgil e pistruiatul şi Dark Vader, brunetul. Dar tot
nu-mi dau seama cum mi-au aflat adresa de facebook.
Inconfundabilul sunet care anunţă apariţia unui nou
mesaj. Chat-uială on:
Amelia Dumitraş: eşti bine??? :*
$cumpa Alida: explică-mi tot, cu lux de amănunte ce am
făcut aseară!!!
Amelia Dumitraş: pfiu, ai fost mai praf decât păreai,
înseamnă : ))))
$cumpa Alida: Ada, nu glumesc 
Amelia Dumitraş: nici eu 
Amelia Dumitraş: chiar nu-ţi aminteşti nimic? În afară
de cele trei pahare de vodka orange, jumătate de Jack sec şi
cocktailul ăla alcoolizat, ai mai băut ceva? Sau ai fumat?
$cumpa Alida: ce te face să crezi că aş fi contabilizat
băutura? Îmi amintesc vag că am fumat un sfert de cui, plus
actualitatea literară 5
ce am mai gustat din prostia aia a ta de romjito şi de la nu
mai ştiu cine. Apoi am dansat şi m-am trezit în patul meu.
Amelia Dumitraş: dragă, asta a fost la începutul serii : ))))
Amelia Dumitraş: hai să-ţi explic cum a stat treaba
Amelia Dumitraş: te-ai urcat pe cuburi, peste animatoare,
patronul avea de gând să ne dea afară dar când a văzut
Amelia Dumitraş: ce show făceai şi că toată lumea fluiera,
aplauda, te-a lăsat să-ţi continui numărul 
$cumpa Alida: striptease???????? :O
$cumpa Alida: vai, mi-e rău!
Amelia Dumitraş: nu te-ai dezbrăcat, doar dansai lasciv.
Rău de tot.
$cumpa Alida: şi pe băieţi cum i-am cunoscut?
Amelia Dumitraş: prin Virgil
$cumpa Alida: Cine rahat e Virgil?
Amelia Dumitraş: un fost coleg de liceu, un fost iubit, un
fost vecin al meu
$cumpa Alida: aham….
Amelia Dumitraş: el te-a recunoscut din pozele pe care le
avem noi pe facebook. Când te-ai dat jos, a observat că te-ai
îndreptat spre mine şi a venit
Amelia Dumitraş: ai fost foarte prietenoasă cu ei, ştii
Amelia Dumitraş: puteam să jur că sunteţi amici de o
viaţă
$cumpa Alida: şi poza aia cine a făcut-o? Şi de ce mă
atinge Dark Vader?
Amelia Dumitraş: eu, la insistenţele tale
Amelia Dumitraş: ce întrebare e asta? toată noaptea te-ai
încins cu el. Şi când ai fugit la baie, te-a urmat. Aţi întârziat
cam mult. Alte detalii, nu cunosc : )))))
$cumpa Alida: nu….spune-mi că nu e nimic
adevărat!!!!!!!!!!!!!
Amelia Dumitraş: nu e.
$cumpa Alida: glumeşti?
Amelia Dumitraş: normal că G L U M E S C
Amelia Dumitraş: şi dacă te întrebi cum am ajuns acasă…
Virgil ne-a adus cu taxi.
$cumpa Alida: şi adresa mea de facebook de unde o
ştiau?
Amelia Dumitraş: de la tine =)))))) le-ai spus ceva de
genul “ce bine mă distrez, sunteţi cei mai buni prieteni ever”
şi le-ai dat numărul de telefon, adresa apartamentului, ba
le-ai zis chiar şi ce număr porţi la pantofi, la haine, “pentru
eventualele cadouri între prieteni”
$cumpa Alida: fuck!
Mi-a ajuns cu noutăţile pe ziua de azi aşa că mă duc pe
balcon să trag dintr-o ţigare. O adiere rece de septembrie
mă izbeşte. Studiez atent zona. Acelaşi plictis. Babele
la o bârfă mică pe bancă, doi şoferi recalcitranţi care îşi
aruncă înjurături şi claxoane pentru că niciunul dintre ei
nu este dispus să cedeze trecerea celuilalt. Îmi întind gâtul
să privesc circul de toate zilele şi observ că se alătură şi
ceilalţi participanţi la trafic. Pietonii privesc curioşi, şoferii
încearcă să-i ocolească, iar cei mai îndărătnici se anexează
printre alte zeci de claxoane şi „îşi bagă…” şi „…îşi scot”. Îmi
atrage atenţia o tipă din blocul vecin care fumeză, vorbeşte
la telefon şi gesticulează nervos. Poartă sutien şi chiloţi de
culori diferite. Nu o cunosc. Cum de nu am mai văzut-o? Să
se fi cuplat vecinul meu? Uite-l şi pe el în tricou şi pantaloni
scurţi cu imprimeu Hawaii. O trage de mână să o conducă în
casă, departe de privirile indiscrete. Ea se ţine tare şi continuă
să urle la telefon. Aproape că prind din zbor câteva cuvinte
din conversaţia ei “nenorocitul”, “lasă-mă în pace” şi câteva
“auu!” şi “băi boule care eşti”. În cele din urmă, telefonul ei
se face fărâme în contact cu cimentul. Auch, asta a durut!
Mă observă că îi urmăresc şi fata asta nebună îmi trânteşte
un “Tu la ce te uiţi, fată?”. Intru în casă, dar nu înainte de a-i
arăta inelul meu imens de pe degetul din mijloc.
 6 actualitatea literară
La
Laurenţiu ORĂŞANU
film
Georgică a venit cu ideea. Georgică – prietenul şi cole-
gul meu de bancă.
– La “Fane Patriotu’” rulează “Laleaua neagră”. E cu
Alain Delon, mascat, care-i bate pe toţi. Liviu face listă şi
mergem toată clasa. Mâine, de la 9:30. La matineu.
Ce uşor e să ai idei! Liviu face lista şi noi mergem! M-am
încruntat la el, dar Georgică a ridicat din umeri:
– Nu eşti tu şeful clasei? Premiantul clasei?Dacă mă duc
eu la secretariat, îmi pune doamna Ştefania ştampila?
Asta cam aşa era. Dacă nu mă duceam eu, doamna
Ştefania nu numai că nu punea ştampila, dar ne trimitea
la “Pe Donul liniştit” sau cine ştie ce porcărie de film cu
nemţi proşti care iau bătaie de la viteaza Armată Roşie.
Mă încrunt eu în situaţii din astea, dar n-aş putea spune
că nu-mi place. Mai bine zis, nu mi-ar plăcea ca altul să
facă lista. Nici chiar Mihaela, cu care mă lupt la Premiul
I. Îmi place al naibii să dau absenţii, să aduc harta la geo-
grafie sau broaşte şi alte materiale didactice. Nu mai spun
de elevii de serviciu. Tot eu îi programez şi îi controlez.
Cea mai bună oră de făcut liste e ora de Zoologie. Profe-
soara are prostul obicei să ne pună să desenăm, în caietul
de notiţe, obiectul lecţiei. După poza din carte.Ora asta
avem porumbelul.Doamna de Zoologie îşi scoate trusa şi
îşi pileşte unghiile. Eu scot o foaie A4 pe care scriu, sus,
în colţul din stânga: “Şcoala generală nr. 1, Ploieşti”. Şi,
puţin mai jos, pe mijloc, pe trei rânduri: “Lista elevilor
clasei a VI-a B care vizionează filmul “Laleaua Neagră” la
Cinematograful Cinemascop “Ştefan Gheorghiu” în data
de 15mai 1965”. Mă trec pe mine, se trece şi George, şi
dăm lista în spate, să circule.
Apuc să fac capul porumbelului. Ciocul îmi iese strâmb,
pentru tocmai când îl conturam, cu grijă, mă bate pe
umăr, din spate, Dorina. Treaba asta, cu bătutul pe umăr,
se întâmplă de obicei pe la teze şi pe la extemporale. Nu
că Dorina n-ar învăţa, dar vrea să se verifice, cum zice ea.
Să vadă cât mi-a dat la Mate, dacă n-a greşit anii la Isto-
rie. În astfel de situaţii, eu mă aplec spre stânga şi ea are
câmpul vizual liber.
Numai că acum nu suntem la teză. Doar n-o vrea să co-
pieze, după mine, porumbelul! Îl are în carte. Mă întorc
ca să văd ce vrea.
– Liviu, mă laşi să stau lângă tine, la film? Că, altfel nu
vin.
Auzi, pentru atâta lucru m-a bătut eape umăr şi mi-a
strâmbat ciocul porumbelului!
– Georgică, ai auzit? Când intrăm în sală, eu o să fiu
ultimul, cu lista şi cu numărătoarea. Tu te repezi şi ţii trei
locuri: două pentru noi şi, între ele, unul pentru Dorina.
Că, altfel nu merge, ai auzit.
Sunt mulţumit că i-am întors-o lui Georgică. A dat el
indicaţii, am dat şi eu.
Se pare că şi Dorina e mulţumită. Se trece pe listă.
Lista se întoarce la mine chiar când sunt gata cu ha-
şurarea penajului. Sunt toţi. Doar Sile lipseşte.Dar Sile
lipseşte astăzi de la şcoală. A trimis vorbă că are oreion.
Dacă nu l-aş cunoaşte, m-aş abate pe la el, după ore, să-i
duc lecţiile. Dar ştiu că n-ar avea rost: niciodată nu şi le
face. Nici când e sănătos, nici când are oreion sau vari-
celă sau tuse măgărească. A făcut, din nou, toate bolile
copilăriei. În două trimestre şcolare. Dar, chiar de-ar fi
bolnav, la pat, Sile va veni la “Laleaua Neagră”; chiar şi
în pijamaua sau halatul de spital. E devotat colectivului,
clasei.Clasei a VI-a, pe care o repetă.Am auzit că a repe-
tat-o şi pe-a V-a.Are deja buletin.Aşa că îl trec pe listă,
cu de la mine putere. O sămă duc pe la el ca să-i spun să
vină la film.
În ora următoare, la Istorie, iau un 10 la Imperiul oto-
man în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. N-a ştiut nimeni
în ce an a fost lupta de la Mohacs. Nici măcar Mihaela.
Trebuia să salvez onoarea clasei.
După ora de Istorie, în pauză, trece pe la noi diriginta.
Astăzi n-avem româna, dar o dirigintă trece pe la clasa ei
şi când n-are ore. Are treabă cu mine. Mereu are treabă
cu mine.
– Am auzit că mergeţi mâine la film, Liviu. Vezi să
ştampilezi lista la secretariat. Şi să ai grijă, să n-aud că aţi
făcut năzbâtii pe-acolo. Se întâmplă ceva, vii şi-mi spui
mie. Nu ca atunci…
Îmi arată, din priviri, tabloul Tovarăşului.Deasupra ca-
tedrei.Tabloul, ca şi Tovarăşul, e nou.Tabloul nou e acolo
de vreo două săptămâni. Tovarăşul cel nou a apărut după
ce Tovarăşul cel vechi a murit acum vreo două luni. Mie
mi-a părut rău că a murit.Era cât pe-aci să-i dau flori,
când ne-a scos, cu şcoala, pe Bulevard, în octombrie.Era
cu Şanhinşahul. Venise să-i arate ce sonde grozave facem
noi la Uzina 1 Mai. Puţin după vizita aceea – lacare eu şi
Mihaela n-am dat flori, că s-au oprit, ghinion, nu la noi,
ci în dreptul Şcolii nr. 4 –, campe la ultima oră de Sport
pe care am avut-o afară, atunci s-a întâmplat tărăşenia.
Tărăşenia pe care mi-o amintea diriginta, privind spre
tabloul sub care scria acum Nicolae Ceauşescu.Tovarăşul
cel nou.
Când avem ora de Sport afară, ne echipăm în clasă.Se-
proză
parat. Pe rând: întâi fetele, apoi băieţii. Atunci, în octom-
brie, Lolo, care e la handbal, la Şcoala Sportivă nr. 1, şi
Sile, care e înalt de 1,80, s-au găsit să arunce cu tenişii,
de la unul la altul. Meciul s-a încins, Sile a aruncat, cu
forţă, ca de la şapte metri, de la cuiere; Lolo n-a prins şi
tenisul de Drăgăşani a zburat drept în tabloul Tovarăşu-
lui. Tovarăşul cel vechi. Zob s-a făcut. Geamul. Tovară-
şul cel vechi a continuat să zâmbească blând. Ce era să
facem? Am strâns cioburile, Sile le-a ascuns în servieta
lui, împachetate într-un ziar. Am făcut legământ, cu toţii:
Fermoar. Care spune ceva, nu mai pupă suflat la tablă, nu
în echipă, la fotbal, nimic.
Când au intrat fetele, şi-au dat coate, au şuşotit între
ele, dar n-au întrebat nimic. O săptămână întreagă am
stat cu toţii cu frica în sân. Dar nimeni n-a întrebat unde
e geamul de la tablou. Nici diriginta n-a zis nimic.Aşa că
uitasem că tabloul avusese geam.Consideram cu toţii că
aşa fusese de când lumea.
Nenorocirea a fost că tovarăşul Gheorghiu-Dej a murit.
Unii spuneau că îl otrăviseră ruşii.Unii îl plângeau. Mulţi
pomeneau de nu ştiu ce Canal. Georgică mi-a zis de un
unchi de-al său pe care Gheorghiu-Dej îl pitise, vreo 12
ani, la gherlă. Sigur că Georgică l-a plâns mai puţin atunci
când a venit diriginta în clasă, a pus o bandă de hârtie
neagră pe colţul tabloului şi ne-a spus cât suferise Tova-
răşul cel vechi în ilegalitate şi că ţara noastră nu s-ar afla
acolo unde e acum, dacă n-ar fi fost conducerea sa înţe-
leaptă. A mai zis diriginta, aşa în treacăt, ca pentru ea:
Ce s-o fi întâmplat cu geamul? Dar părea că nu aşteaptă
răspuns la întrebarea aceea.
Pe Tovarăşul cel nou, pe Nicoale Ceauşescu, l-am auzit
vorbind la televizor, la funeralii. La televizor, la Georgică,
că noi n-avem televizor. Parcă avea prune în gură. Se mai
şi bâlbâia. Spunea că va continua munca plină de abnega-
ţie şi politica tovarăşului Gheorghiu-Dej. Glumind, i-am
spus lui Georgică: “Unchi-tău să se pregătească de alţi 12
ani la gherlă.” Noroc că unchi-său nu m-a auzit. Chiar în
momentul acela l-a apucat un acces de tuse. “Are tuber-
culoză, amintire de la Gherla, mi-a şoptit Georgică.”
Acuma eu înţeleg că oamenii se mai bâlbâie. Dar nu-l
pui, domnule, pe unul ca ăsta, şef!Ce-ar fi să-l pui Radu
Vasilescu – şefulclasei?Până ar da ăsta absenţii, s-ar ter-
mina ora.Dar, asta e treaba lor, a mai marilor ţării, nu e
treaba mea. Eu am destule pe cap cu şefia clasei a VI-a B.
În timp ce eu îmi aminteam întâmplarea cu geamul
spart, diriginta tot privea tabloul. Nu conta cine era în
ramă. Părea că se bucura că are din nou geam.
– Şi, să nu crezi, Liviu, că nu ştiu cine a spart geamul.
Unde e Sile?Că nu-l văd.
Vasăzică ştia.Ştia că Sile l-a spart.Cum-necum, cineva
trădase. Oare de când ştia?Dinainte de moartea lui Ghe-
orghiu-Dej?Posibil.Dar, uite că nu ne luase la întrebări,
nu ne pedepsise. Ne puneasă ne tundem la zero pentru o
nimica toată, dar nu mişcase un deget pentru chestia cu
geamul.
– Sile lipseşte, are oreion. Trec pe la el să-i duc lecţiile.
– Are pe naiba. A avut oreion şi în primul trimestru.
Voi nu vă daţi seama ce-ar fi fost pe capul vostru pentru
spartul geamului de la tabloul Tovarăşului? Rămâneam
în clasă doar cu fetele. Şi, să ştii, mie îmi pasă de toţi.
Vreau să vă duc pe toţi până într-a opta. Şi pe Sile, chiar
dacă ne-am procopsit cu el pe drum. Să-l mai ajuţi şi tu.
Îmi cam dădeam seama.Pentru chestia cu geamul, poa-
te n-ajungeam la gherla, dar şefia clasei s-ar fi dus naibii.
Mihaela n-ar mai fi avut concurenţă la Premiul I. Cred că
aş fi luat şi bătaie acasă.
Bine că diriginta apucase să semneze lista pentru film.
Nu văzuse că e şi Sile pe listă…
La 9 şi un sfert dau lista şi banii la casă şi mă postez lân-
gă tanti care rupe biletele. Ne numără, ieşim la socoteală.
Toţi 25. Cu Sile, cât o prăjină, cu tot.
Georgică, băiat deştept, că doar e colegulmeu de bancă,
a ocupat trei locuri pe rândul de după interval, la mijlocul
sălii. În faţa noastră e spaţiu cât un rând liber. La matineu
nu e cu locuri. Şi nici sala nu e plină. Gaşca de la a VII-a
trece pe lângă noi fără să ne dea nicio atenţie.
Mă aşez lângă Dorina, aşa cum i-am promis. În dreap-
ta mea, după ea, e Georgică.În stânga mea, Lolo şi apoi
Radu Vasilescu.În spate, puţin în dreapta noastră, e Mi-
haela. În stânga ei s-a aşezat Sile, în dreapta e colega ei
de bancă, Irina.
Jurnalul de actualităţi e plin de realizări: care măreţe,
care mai micuţe. Dar tot realizări se cheamă. E bine că
avem numai şi numai realizări.S-a terminat construcţia
barajului de la Vidraru.Însămânţările de primăvară s-au
desfăşurat în ritm susţinut, compensând întârzierea cau-
zată de vremea friguroasă din aprilie.O secvenţă cu Mar-
gareta Pâslaru în co-producţia sovieto-română “Tunelul.”
La care, cum ne spune comentatorul, se trag ultimele tu-
ruri de manivelă. Plictiseală mare. Dorina face să circule
o pungă cu bomboane cubaneze.
Pauză.Punga de bomboane se întoarce, aproape goală,
la Dorina. Dorina are chef de vorbă.
– Liviule, cum de ţii tu minte toate datele, la Istorie.
Ai fost mare cu lupta de la Mohacs!Cred că a crăpat de
invidie Mihaela că numai tu ai ştiut.
Asta, cu Mihaela şi cu invidia, o spune mai încet, la ure-
chea mea.
– Simplu. Pun nişte steguleţe în minte. Steguleţe mai
mari pentru sute de ani – de exemplu, 1300, 1400, 1500.
Între ele, steguleţe mai mici – 1301, 1302 ş.a.m.d.
– Simplu o fi pentru tine. Eu repet lecţia de trei ori şi
tot mai greşesc. Dar tu eşti bun, aşa-i că nu te deranjează
să te dai într-o parte, la teză? Că doar nu copiez, nu?Uite,
mai e o chestie pe care n-o înţeleg. Poate mi-o explici tu.
Cum se face că Ştefan cel Mare i-a bătut pe turci la Podul
nr. 34 n aug.-sept. 2013
Înalt – asta la Istoria patriei –, iar la lecţia cu turcii, tot la
Istorie, învăţăm că turcii au învins, tot atunci, şi au obli-
gat Ţările române să le plătească tribut? Cum vine asta?
– Ştefan bate la Podul Înalt, dar în anul următor tur-
cii vin cât frunză şi cât iarbă, cu Mahomed al II-lea în
frunte, taman când răzeşii moldoveni sunt la treierat.
Aşa că, la Războieni, Ştefan bate în retragere, pârjoleşte
totul în urma lui şi otrăveşte fântânile. Apoi bate la cas-
tel în poartă, că-i rănit şi i-e frig. Poezia de la română
ne spune că maică-sa nu-i deschide.Îl trimite la luptă.
Mai strânge el niscaiva răzeşi, de prin Vrancea, îi mai
hărţuieşte pe turci, se mai plicitisesc şi ăia, maidă peste
ei şi o molimă şi, una peste alta, cad la pace. Haraciul
acela îi aduce lui Ştefan liniştea absolut necesară pen-
tru a se hărţui cu leşii şi cu ungurii. Din când în când, şi
cu tătarii. Turcii au şi ei pacea necesară pentru a asedia
Viena. Ce-ar fi făcut dacă moldovenii i-ar fi hărţuit în
continuare?
– Măi, toate le ştii.
Georgică ne lasă să sporovăim numai până când începe
filmul.
– Băi, să n-aud nici musca! Vreau să văd filmul. Dacă
vreţi să vă faceţi lecţiile, duceţi-vă în hol.
Dorina mă ia de mână, ca şi cum ar spune: “Aici sau în
hol, sau în banca din spate, eu tot lângă tine o să fiu.”
Dacă asta o face să stea liniştită, atunci să mă ţină de
mână. Nu moare nimeni din asta.
Lui Alain Delon nu-i trebuie prea mult timp ca să intre
în acţiunea filmului. E nobil, contele Guillaume de Saint-
Preux, sau ceva pe-acolo, dar pradă la drumul mare ca un
tâlhar de rând. “Laleaua neagră.” La prima trăsură pră-
dată, Dorina mă strânge de mână şi se lipeşte de scaunul
meu. Ca şi cum i-ar fi teamă că rămâne fără cercei.Apare
şi amanta lui Alain Delon. Georgică se simte dator să in-
formeze toată clasa. Aud şi cei de la a VII-a:
– E gagica din Romulus şi Remus. Aia care nu ştia pe
care să-l aleagă. O chemă Virna Lisi.
– Parcă ziceai că vrei linişte, îl împung.
– Mamă, ce ţâţe mişto, se aude, din spate, Sile.
Ne întoarcem toţi trei.Şi Georgică, şi Dorina, şi eu. Sile
a trecut un braţ pe sub subţioara Mihaelei şi îşi face de
lucru pe la pieptul ei. Mihaela se uită la noi ca şi cum ar
spune: “Ce pot să fac? Doar îl ştiţi pe Sile.”
Georgică nu scapă ocazia s-o necăjească:
– Oreionul e contagios, nu?
– Nu, că mi-a zis că are otită, se apără Mihaela. Otita
nu se ia.
Mă rog, dacă merge pe încredere, treaba ei. Ne întoar-
cem din nou capetele la film, mai ales că dinspre a VII-a
se aude un “Pst! Linişte, puştilor! Nu puteţi să vă pipăiţi
în linişte?”
La Mouche, un fel de poliţist de pe timpuri, pune o po-
teră pe urmele lui Guillome. Prins la înghesuială, Guillo-
me se alege cu o rană urâtă pe obraz.
Dorina alege tocmai momentul ăsta pentru a-mi lua
mâna şi pentru a mi-o pune după umărul ei. Decât să
pornesc discuţia, o las în pace. Dar asta se pare că nu e
de-ajuns. Îmi şopteşte la ureche:
– Ia-mă pe după piept. Aşa, ca Sile.
– Păi tu n-ai sâni, ca Mihaela. V-am văzut la ora de sport.
– Ce dacă? Dacă mă ţii de-acolo, o să creadă toţi că am.
Mă execut, de dragul filmului. Guillome, adică Laleaua
neagră, dat în vileag că e conte de Saint Preux, îl pune pe
fratele lui geamăn, Julien, să-i ia locul. Să fie el, Julien,
Laleaua neagră.Bineînţeles că tot Alain Delon e Julien.
Doar că pe iubita lui o cheamă Caroline.
Prins de acţiune, îmi plimb palmape pieptul Dorinei.
Ea se cuibăreşte, se strânge în mine, de parcă ar vrea să-
mi înlesnească explorarea.N-am ce face, explorez. Ea se
întinde, ca o pisică: “Mai caută, poate că, totuşi, găseşti
ceva.”Dau de o rotunjime, ca o jumătate de piersică.Nu e
coaptă, e încă tare. O piersică pârguită. Dau şi de un fel
de codiţă.
Sile, din spate, îmi şopteşte:
– Mihaela îi are cam cât ai Carolinei. Dorina?
Mă înfurii. Mă întorc la el. Mihaela e pierdută la pieptul
lui.
– Sile, dacă nu aduci scutire, ai încurcat-o cu diriginta.
Ştie că ai mai avut oreion şi în toamnă.
– Otită, mă corectează Mihaela. Lasă, Sile, îţi aduc eu
de la mama.
– Parcă mama ta era la adulţi, la Ginecologie, o reped.
– Ştampila contează, nu-i aşa, Sile?
– Îhî! Am adus eu scutire şi de la Reumatologie! Poate
să scrie că am gonoree.
Asta, cu gonoreea, m-a băgat în ceaţă. Mai mare ruşi-
nea. Să ştie Sile ceva ce eu nu ştiu! Dar se pare că nici
Mihaela nu ştie. Întreabă:
– Ce-i aceea gonoree?
Din grupul celor dintr-a şaptea se ridică unul şi vine
la noi. Sile se ridică şi el, ameninţător, aşa că respectivul
bate în retragere.
Julien începe să prade. Spada lui Alain Delon nu stă
o clipă. Numai că el, spre deosebire de Guillome, face
ca haiducii noştri: ia de la bogaţi şi dă la săraci. Reu-
nite, clasele a VI-a şi a VII-a de la Şcoala generală nr.
1 aplaudă.Fin.
Dorina, cu un suspin, îmi eliberează mâna. În drum
spre ieşire, Georgică îmi spune la ureche, dar se aude în
toată sala:
– O pipăişi bine, colega! Cum stă cu sânii?
Dorina aude, se înroşeşte şi se face mică, mică de tot.
O iau de mână şi strig tare, ca să audă şi Sile, şi Mihae-
la. Să audă toată clasa. Să audă şi a şaptea.
– Georgică, Dorina are nişte sâni ca nişte cupe de lalele. Şi,
cine se va lega de ea, va avea de-a face cu tăişul sabiei mele.
 nr. 34 n aug.-sept. 2013
Mi-e aşteptarea
grea ca o mireasmă…
Mi-e aşteptarea grea ca o mireasmă
Ce cade în prăpăstii de pahar.
N-o clătina cînd îl ridici cu caznă:
M-aş nărui cu totu-n hăul clar.
Şi-apropierea crud-a gurii calde
M-ar tulbura şi m-ar preface-n glod
Plin de dorinţi cu sfîrcuri şi cu falde
De carne. M-aş topi, trist şi nerod,
În simţuri. Nu pe dînsele mă bizui,
Ci doar pe gîndu-n fruntea ta bombată,
Că-mi eşti mamă, iubită, soră, fată
Cu ameţeli trezite chiar în izu-i
Nevinovat, ţîşnind din miezul moale
Al poftelor ce-ţi cresc pe-ascuns şi-agale…
De-abia acum
mi-e şoapta-mbelşugată
De-abia acum mi-e şoapta-mbelşugată,
Chiag cald de carne-amestecat cu suflet.
De-aceea să-ţi scriu limpede mă-ncumet,
Femeie grea de sâni, turlă perlată
În roua dimineţii, clipă lentă
Ce mă atinge-n treacăt, ca pe-un stâlp,
Cu şoldurile, drogul meu de mentă
Şi cimbrişor. În jur melcii tac mâlc.
E vremea fluturilor fără haine,
Doar în amiezi de raze îmbrăcaţi.
Vin să-ţi strecor, prin somn, crudele taine
Ce nu se spun decât între bărbaţi.
Ci tu, isteaţă foc, o să-nţelegi
Din creştet până-n cracii tăi pribegi...
Amintiri din rai...
Nu-ţi cer nimic. Vreau numai să asculţi
Cum trec prin iarbă îngerii desculţi
Tot căutînd s-ajungă unde, pîlpîind,
Stau curcubeiele cu talpa pe pămînt.
Să-ţi scoat-aoreolele şi să se-adape
Ca o cireadă sfîntă-n clare ape
De vechi izvoare izbucnite pe cînd eu
Umblam cu tine lela, teleleu,
Neluînd în seama că eşti goală-puşcă,
Dînd, buni prieteni, roua grea de-o duşcă
Şi pipăind ba sînii tăi, ba un copt fruct
Pe care pîn’ la urmă tu l-ai rupt
De pe o ramură şi l-ai muşcat;
La fel eu ţîţele în dinţi ţi-am luat,
Rostogolindu-mă în văile mătăsii…
Să nu te-nfunzi
în miezul unui crin...
Să nu te-nfunzi în miezul unui crin,
Nu te-ncurca cu fluturi răi în izuri;
invitatul revistei
Emil Brumaru
Iubitei Ideale, dulce-n crizuri
De şolduri prăbuşite-n patul plin
Cu perini şi cearşafuri fin boţite,
Nu-i da răgaz. Fă-o să geamă scurt
Şi-apoi luată-n biciuşc-o vei trimite
Să rupă, pentru borş, mărar adult,
Lobodă mov, morcovi cu ţeapă dură
Şi pătrunjei ce măduva-ţi înmoaie.
Cu un prosop curat şterge-o de zoaie,
Pe muchia plitei pune-o. Ea îndură!
Şi chiar îi place sosul să-şi unească
Cu cel ce fierbe-n cratiţa cerească...
Caligrafie
O să-ţi atîrn la geam paing cu aţă
Strălucitoare, dîndu-i fin balans,
Pentru pisica ta cea nătăfleaţă
Din flaut voi cînta muzici de dans.
Şi trandafiri erotici, de Provenţa,
Tăind cu foarfeci harnici un hectar,
O să-ţi aduc spre-a linguşi clemenţa
Sînilor goi. Oh, voi tocmi tîmplar,
Din lemn sfinţit de la Ierusalimuri,
Să-ţi facă pat de-amor. Şi, fără ştersuri,
Voi trece-n acte-, n ritme şi în rimuri,
Curul ce-l porţi dibaci prin universuri
Şi-apoi ţi-l odihneşti, greu, peste versuri
Trîntită leneş, întru dulci suspinuri…
Pacoste tandră
Au căzut peste sufletul tău ca o pacoste
Cuvintele mele de bucurie şi dragoste
Să-ţi laude mîinile ochii şi pletele
Am trimis către tine îngeri cu cetele
Mi-am rînduit pe-ndelete toţi melcii în şiruri
Războinicii fluturi îţi vor lua grele biruri
Ciupercilor chiar le-am umflat pălăriile
Să te salute-n păduri cînd treci mîndră cu miile
Şi din muşuroaie în muşuroaie furnicile
Vor mişuna aranjîndu-şi spre forfotă clicile
S-au adunat de jur împrejur în sacii de iederă nucile
Ce-o să le spargi din orgoliu, goală, cu bucile
În plină lumină unde încearcă izvoarele
Să-ţi oglindească cu viclenie întrepicioarele
Dar au căzut peste sufletul tău ca o pacoste
Cuvintele mele de bucurie şi dragoste...
actualitatea literară 7
Arată-mi sînii albi
prin ganguri sumbre
Arată-mi sînii albi prin ganguri sumbre
Şi lasă-mă cu gura să-i ascut
Sub bluza grea, printre sclipiri şi umbre
Scurse de-un soare amurgind ocult.
O, amintirea noastră cît un bumb e!
În preajmă-ne serafi or să sucumbe,
Se-aude-amar marfaru-n veci pierdut,
Şi-n beciuri vechi pereţii umezi put,
Trişti, pompierii-n flăcări storc tulumbe...
Vino pe-ascuns, cînd doarme Demiurgul,
Şi o să-ţi cînt din flaut de-ntreg burgul
Se va înduioşa-n odăi şi-n străzi
Prelinse lin în pante şi-n scăriţe;
Şi-o să te tîngui, rătăcită-n fiţe,
Mişcînd coapsele-ţi mari ca două prăzi
Calde şi moi...
Pastel
Un trandafir cu o femeie-ntre petale
Care îţi face semne-adînci din şale
Şi-şi freacă, în amiază, c-o stamina
Sînii cu sfîrc cît degetul la mînă,
Şi-apoi cu braţele-i subţiri pistilul
Îmbrăţişînd se-nmoaie ca fitilul
Şi-nghite-ncet cu gura ei umidă
De-amor omidă bleu după omidă...
Stărui să-ţi dărui
bucurii mai rare…
Stărui să-ţi dărui bucurii mai rare
Decît au zînele fîşneţe din pădure!
Rostogolesc spre sîni bulgărul mare,
Fraged mustind, al coaptelor căpşune,
Cu miros fin de-amor şi miezuri bune,
Să simţi plăcut în sfîrcuri cum te doare.
Îţi pun în cale broaşte de mătase,
Cu coroniţă, să le iei în mînă
Şi să le lingi, oh, ele-o să-ţi arate
Unde să mergi ca să ajungi acasă…
Şi dau prin scorburi cu parfumuri grele,
Să-ţi odihneşti, cînd oboseşti, lungită,
Ca în Castelul plin de canapele,
Pe muşchiul moale coapsele cam rele
De muscă, ce le mişti ca pe o sită,
Cînd pe la spate bucile-ţi ia-n pripă
Vreun faun ce-l trimit chiar eu, fireşte,
(Tu nici nu bănui cine-o s’te frămînte!)
Căci e o voluptate să-ţi fiu peşte‼!
Şi-ţi şi prăjesc, voios, ciuperci pe plită,
Cu pălăriile-nmuiate-n sosuri blînde,
Ca sufletul şi cerul gurii să-ţi încînte
După aceste delicioase, sfinte trînte…
8 actualitatea literară şcoala de poezie nr. 34 n aug.-sept. 2013
Florina Huzoaica Radu Cange – 70

Liceul Teoretic
“Traian Vuia” Făget
Premiul I
la Concursul
de poezie LicArt
dormi
sau
te prefaci?
bunicul meu a murit de şapte ani
continuă să moară în mine mereu;
tot ce am a căzut pe podea,
venele mi se strâng, palpitează, iau forme de crengi
mă împiedic de trepte, dulapuri, ferestre
lemnul mă face să tremur
când îi simt mirosul dulce-amărui;
sicriul era din gorun uscat
tâmplarii sunt fericiţi să se culce în rumeguş
străzile au fost mai înguste când mă ţinea de mână
cu mâna lui mare
soarele exista fără săgeţi de întuneric, rotund şi palid
la fel ca orbitele unui fumător
ţigările se fumau singure
împreună cu vântul se iubeau egoist
câinii latră, eu îi înjur pe cei de la Enel
încă o zală pusă-n lanţul acesta de plumb,
încă o cafea neterminată sau băută cu scârbă
speram că mă va apropia puţin de el,
de cafelele făcute, în copilarie, din pământ
nu îl mai văd acum nici în vise
deşi mă întind în lumină
sunt mai oarbă decât o râmă bolnavă;
mă înfurii pe puştii anonimi şi pe bunicii lor
tot ce vreau să spun a fost deja spus
doar un alt adolescent anonim, cu frustrări,
fără facebook
dar să ştii că îl voi urma în întuneric
deşi a devenit o fantasmă
îmi provoacă un déja -vu alb-negru
Eugen Serea
Femeia în toamnă
La grădină
Poetului Mircea Bârsilă
Staţi amândoi la o masă, păziţi
de licoarea galbenă a vinului, în tăcerea
care se aşează în sufletele voastre.
Poezia vă dă târcoale. Trăiţi o tăcere
care vă ţine companie.
Deodată, o femeie frumoasă îţi ia paharul şi soarbe
o înghiţitură zdravănă din vin. A ruginit pădurea
Îi iei paharul de la gură. Bei şi tu.
Îţi închipui mai mult decât o îmbrăţişare. A ruginit pădurea, încet, fără s-o ştie,
Fiinţa morţii, iată, în seve s-a trezit,
Doar brazii-n rădăcină izvor de apă vie
Femeia pleacă. Toamna spulberă, cu sfială,
frunzele de sub picioarele femeii Mai ţin să îmi adape ulciorul putrezit...
ca pe nişte diamante
acum descoperite. Cad frunzele uscate din raiul lor de-o vară,
Duc păsările iaraşi iubirea-ntre străini,
De-atât pelin şi mierea îmi pare tot amară,
Vărsat e untdelemnul din candele de crini...
O posibilă reîntâlnire
- variantă - Şi vântu-i tot mai aprig şi ploaia-i tot mai rece,
doamnei din vis Ninsorile tăcerii m-or troieni cu jar,
O aripă de înger prin inimă îmi trece,
Uneori mă trec fiorii Nu ştiu dacă slujeşte sau a căzut din Har...
la gândul că, odată,
oasele noastre se vor îmbrăţişa Din miazănoapte vine un zvon, o-nfiorare
într-o neştiută chimie; Tăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb,
se vor întâlni acolo, Pe puntea dintre mine şi Dragostea Ta mare
unde nu va fi Mă pipăie Neantul cu degete de orb...
nici suferinţă şi nici întristare, doar
iarbă, o nesfârşită pajişte, Se ţese nevăzută, de la o stea la alta,
iar noi nu vom mai fi sărut şi sânge, ci, doar O pânză de paianjen albitului meu dor,
zâmbet şi marmură, iar Sunt marmură de cruce, al Tău Cuvânt e dalta,
îndoiala se va trezi din cădere. De ce mi-e, Doamne, lumii atât de greu să mor?!
Revine iarna-n toate, aproape, mai aproape,
Prea târziu, ai să-mi spui, când firele de iarbă, Belşugul meu de roade va fi numai un vis,
foşnind, îţi vor imita vocea. Ţărâna mă apasă, mângâietor, pe pleoape,
În sufletul meu vara, tăcut, s-a sinucis...
Aşa şi viaţa noastră pământească –
o pălărie de floarea soarelui Şi fierbe de culoare pădurea de sub munte,
uitată, azvârlită din nepăsare, O lebădă apune în ultimul ei cânt,
unde culoarea galbenă Coboară-n gândul verde, Vecia să-mi înfrunte,
orbitoare nu va fi înţeleasă Cu paşi de brumă, toamna... Şi zborul meu e frânt...
decât de nebunia lui Van Gogh.

Amalia Cernat
e un fel de Dumnezeu inexistent şi rece
să cred în el e la fel cu a crede-n Moş Crăciun;
tot ce pot simţi este vidul din mine
Ocrotit
şi nu am ştiut niciodată să-i spun Iată cum
c-a murit prea repede, că m-am născut prea târziu îmi văd luciditatea –
steaua mea plânsă
mi se pare că pierd bucăţi consistente din suflet spre care mă îndrept
nu mai am certitudinea că exist şi pe care nu o pot
îmbuna cu niciun chip.
„Ce-i asta « moarte »? Te duci şi nu mai vii ?
Dar unde te duci? Iată cum o văd ...
E departe, e frumos, sunt alţi oameni acolo? terfelită de inconştienţă,
Ei nu te lasă să vii, sau nu vrei tu?” tratată ca ultima curvă,
ea tot îmi zâmbeşte
nu a mai rămas nimic din tine din colţul gurii, ca o
cămăşile tale în carouri au fost donate străinilor mamă blândă şi nu
mă lasă fără speranţă.
e poetic să plângi în întuneric
Şi nu-mi lasă, şi nu mă lasă.
o, câtă diferenţă:

Any Drăgoianu
Colegiul Naţional “Sf. Sava” Bucureşti
în timp ce eu îmi vedeam
luciditatea şi îmi făceam Premiul II la Concursul de poezie LicArt
procese de conştiinţă, Camil
îşi vedea ideile ca ultima :arcana X – fortunata
Arta de a muri salvare din braţele doamnei E.
există în orice mulţime reală nevidă
Ali are o presimţire o crăpătură
şi-a lăsat sufletul lângă măslin Mai bine nu plecai, între uşa de la frigider şi restul lucrurilor
noaptea vin animalele mai puţin importante/
şi fură visele servitorilor mai bine nu veneai în orice moment se poate ivi o ocazie. vine
ramurile au început să se usuce poetului Aurel Dumitraşcu se plimbă pe linia fină şi rece de transpiraţie
de sub sâni. pe tăişul din care pânzele
nu le poate spune nimic de când Eu credeam ies mai neclare decât în orice altă zi a săptămânii
a învăţat mersul pe ape că nu eşti bolnav – te poţi trezi că-ţi pui piciorul sub limbă.
şi trecerile prin oglinzi doar paloarea ta mă punea peste talpă urmele mării abia secate deşi se spune
uneori pe gânduri -, că mersul pe nisip strică piciorul
Ali ştie cum să le potolească foamea că tinereţea ta
în plină zi asupreşte moartea. şi
se închină în văzul tuturor Habar nu aveam că ai
nu poate respira dacă potirul e gol să mori, când ai venit piciorul
i-a învăţat cum se trece prin sită cuvântul din Belgia. nu are nimic de zis în legătură cu asta.
Îmi spuseseşi, atunci,
Ali ţine lumânările pe piept când ne-am întâlnit pe el trebuie doar să distingă trotuarul
şi nu se aud bătăile inimii trecerea de pietoni, la Eva: de baltă & when winter is coming
el trage cu poftă din narghilea „Radule, plec în Belgia.” apa se trasformă în oţet. sirius îşi spală mâinile aşa că
pufăind adevărul peste zilele triste Mai bine nu plecai, atingerile dor / dincolo de fibrele de lemn tânăr
îşi piaptănă barba stufoasă mai bine nu ai fi venit, de sub pieile noastre
şi când e singur pleacă să nu-ţi găsească moartea există o mulţime reală nevidă
tinereţea un neanderthalian care ne escaladează urechile
Ali şi-a înscenat altă viaţă şi să se împopoţoneze cu ea. câutând buricul pământului.
 nr. 34 n aug.-sept. 2013 şcoala de poezie actualitatea literară 9

Nicolae Silade
I
cum să nu-ţi scriu despre această minunată margine a pământului
despre minunata mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată
mereu marea al cărei nume este mare cum să nu-ţi scriu despre minunatele
răsărituri de soare şi încă mai minunatele lui apusuri de după cetate despre
vocea muezinului din vârful minaretei şi clopotul ortodox care bate
chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani şi creştini
şi atei deopotrivă oameni cu frica lui dumnezeu în suflet oameni cu legea
lui dumnezeu în sânge cum să nu-ţi scriu despre înserarea ce cade peste
toţi la fel şi despre cerul coborând în mare când se aprind luminile în
vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte
o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da
aş fi putut să-ţi postez pe facebook imagini căci imaginea face o mie de
cuvinte dar cuvintele sufletului ar fi rămas nespuse şi apoi într-o noapte
s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna
înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi
II
blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepeline
cu baterii şi-o baterie de stele deasupra oameni care pozează oameni
oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi
în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre
oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă
cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii
treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii cum să nu-ţi scriu despre
circul de stradă şi omul din mijlocul străzii trei euro zece euro cine dă mai
mult întreabă el cine dă mai mult ca să vadă cine dă mai mult ca să vadă
ceea ce nu poate fi văzut eu am dat şi am văzut şi îţi scriu despre asta
ca să ştii că acesta e locul pe care îl vezi în orice loc şi acesta e timpul
pe care îl trăieşti în orice timp da şi îţi scriu despre toate acestea ca să ştii
că aceasta e libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită şi
fericirea da aceasta e viaţa viaţa de la un capăt la altul o fără de seamăn
splendoare o frumuseţe care se înfrumuseţează mereu şi se veşniceşte
III
în paradis ajungi totdeauna în zori când vântul de răsărit încetează a bate
iar păsările îşi încep cântarea de laudă când se iveşte în depărtarea cetatea
cea veche înconjurată de mare şi-n oraşul cel nou încep să se-audă cuvinte
din toate limbile pământului când pe plajă încep să se deschidă umbrelele
şi frumoasele fete se întind în şezlonguri butonând pe smartfonuri tablete
au sosit iată şi americanul şi francezul şi neamţul şi albanezul o mulţime
de sârbi şi de ruşi de români muntenegreni un adevărat turn babel culcat
la pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traduce
totul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută dar să revin
la ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori
a şaptea
frumuseţe
pururi prezent aici eşti acasă aici eşti tu însuţi cel care era înainte să fie şi
cel care este când nu va mai fi aici este locul doamnelor şi domnilor priviţi
cum clipa de graţie se înfiripă aici de-a dreptul din piatră şi se nesfârşeşte
să ne plimbăm pe plajă acum să ne plimbăm pe faleză să uităm de toate
şi să luăm aminte să uităm de toate şi să luăm aminte la această minunată
margine a pământului la această minunată mare care ne-ntâmpină mereu
neliniştită neschimbată mereu această frumuseţe care se înfrumuseţează
această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează
VI
o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu
de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstire
plouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel
plouă peste cetate peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care
vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin
e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două mii
de ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul
care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouă
peste mare plouă-n rafale plouă peste budva peste bar peste ulcin plouă
peste lume cerul întreg parcă se varsă în mare şi marea tot nu se umple
are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră
şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre
dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să îţi scriu despre dragostea
în vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu
despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări
VII
şi cum să nu-ţi scriu despre această minunată seară de august în care
stau pe balcon şi fumez un trabuc privind în jur privind minunatul împrejur
vilele de pe malul mării şi drumul ce şerpuieşte pe colină şi maşinile urcând
pe străzile înguste străzile cu sens unic şi lumea urcând pe scările de piatră
printre ziduri de piatră spre locuinţele de piatră ca într-un vis pietrificat
şi în această minunată seară de august nu pot să nu mă gândesc la viaţa
de noapte din vechea cetate la aventurile cavalerilor din iatacul domniţelor
la cei care au locuit înainte de noi această minunată margine a pământului
lângă această minunată mare la cei care vin după noi care vin să locuiască
în casele noastre de piatră în visele noastre de piatră de la marginea mării
stau pe balcon şi fumez şi mă gândesc la cei care mâine vor trece pe-aici
şi vor trece de sub umbrela de soare sub umbrela de ploaie sub umbrela lui
dumnezeu care ne apără şi de soare şi de ploaie care ne apără în orice vreme
şi căruia se cuvine să-i mulţumim pentru această minunată margine a pământului
această minunată mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu

şi începi să vezi şi începi să auzi cu alte simţuri începi să vezi şi să auzi

cu adevărat vezi fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine
decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetate din bătălii pierdute
din bătălii câştigate vezi cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se
izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi

IV
intri apoi în cetate ca şi cum ai intra într-o altă viaţă ca şi cum ai intra
în alt timp şi urci şi tot urci pe alei de piatră printre ziduri de piatră printre
palmieri şi măslini şi rododendroni ce tumult era aici altădată şi ce liniştire
acum parcă timpul întreg se răsfaţă se întoarce pe faţă pe spate se face
ghem se face nimb şi ţâşneşte din nou precum apa în fântâna din piaţă

şi dacă urci mai departe dacă priveşti mai departe ai să vezi cum oraşul
cel nou se înalţă cum răsar pe colină vile după vile de un alb strălucitor
şi pâlcuri de verdeaţă şi viţă de vie şi rodii pline de rod o mulţime de fete
frumoase o mulţime de tineri doritori e ca şi cum ai privi de-a dreptul în
eternitate e ca şi cum ai vedea în viitor nu te opri mergi mai departe

mii de ani adunaţi într-o clipă căci pentru tine clipa are o mie de ani
ce a fost cândva vis a devenit realitate şi realitatea s-a risipit ca un vis
dar ceea ce rămâne e tot marea mereu neliniştită neschimbată mereu
marea al cărei nume este mare şi cerul albastru deasupra şi soarele
strălucitor şi cuvintele de la această minunată margine a pământului

V
cum curge spre mare mulţimea o mare de oameni vărsându-se-n mare
cât e ziua de lungă şi ziua e foarte lungă aici viaţa e foarte lungă să ştii
şi ai timp pentru toate ai timp pentru vise şi ai timp pentru împliniri ai timp
pentru dragoste şi ai timp de amintiri ai timp pentru a face posibil tot ceea
ce pare că nu se mai poate ai tot timpul din lume şi lumea întreagă o ai

aici unde vechi şi nou îşi dau mâna unde trecutul şi viitorul se-ngeamănă
în ritmuri de tobe şi muzici orientale şi dau naştere unui prezent care este
 10 actualitatea literară
“Dalbul
Magda URSACHE
de pribeag”
„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”
Cezar Ivănescu
„viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit
pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de
o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai
putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică
iasomie/ trandafir” Virgil Mazilescu
De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul
meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut
dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare
pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile.
Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache
în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară al-
tora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi an-
alfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia
care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în
antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii”
carpatine.
Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul
Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea,
Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locu-
it, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie
între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o
casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă,
venea să locuiască chiar în centrul lui”.
Şi aici Petru U. îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucru-
rilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui:
aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru
îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bu-
cată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada...Identifica
acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e
ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, «unde Dumnezeu
nu se pomeneşte»”, e tabu, stăpînit de spirite rele. „Veşni-
cia s-a născut la sat”. Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e
natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În si-
nea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului».
Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai
conceptele, nu şi metaforele?”
Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să
dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa
casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de bu-
suioc... Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris
ultima carte. În picioare, vertical.
* rit nebuneşte. S-o fi uscat de cînd nu-l mai grijeşte Petru.
„Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu
şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de
ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de
„procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupu-
ne un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum,
m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve
problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea,
Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat
decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie
intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa
postului, poate că...
* Omete să-i curme chinul. „Vă dau o foarfecă, puteţi tăia?”
Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13
iulie: „N-o să mai scriu, n-o să mai citesc...” Ba o să scrii, o
să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou: „Ai
să termini ce-ai început”. Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi
spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a cali-
grafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii):
Godea – Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea,
medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în
faţă, sunt sigură.
Şi, în continuare:
Eliade-Goma
Eliade-Eminescu
Cioran-Eminescu
Ce scrii tu acolo, Petru? „Îmi organizez spaţiul meu li-
terar”. Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat
de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris
Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul
lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă,
atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.
„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la
doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată –
pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru
mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva
mai scurt decît al lui).
Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată
frăţietatea.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.
Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)
* inimă la inimă mi-au trimis Myriam şi Ştefan Arteni, Nina
Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de tex-
te completînd Istorie, etnocid, genocid, printre care
remember
Drama generalilor (numai la Aiud au fost închişi 52 de
generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moar-
te) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii ‘50, trebuiau
distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris
despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se
credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi
schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă,
fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital,
fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric,
Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitaris-
mului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca
stalinistă în România în scrisorile Monsenioru-
lui Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia
Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion,
care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi
episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente
unde se află” (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl
tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare
şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat
de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”,
iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din
coşmaruri. „A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l linişteas-
că”, le-am auzit pe infirmiere.
* *
Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securi-
tatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate,
visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales
de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns
la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea co-
legului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii
„Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra
de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme,
trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatori-
lor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu
Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu,
după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai
are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de
ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte.
I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa
un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau
alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja
la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i
comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi.
Avem nevoie de spaţiu.
„Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a tri-
mis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar
să mă scoată afară”. S-a uitat la trandafirul japonez, înflo-
Am cărat acasă toate dosarele cu documentarea uriaşă
pentru istoricul Universităţii. Cărţarul meu drag le-a clă-
dit cu rîvnă în camera lui. Cardiacii sunt cei mai optimişti
oameni? El era. Pe marginea patului de spital, făcea pro-
iecte peste proiecte. Moartea cu „vicleanul năvod”, cum
zice Ecleziastul, nu ne privea.
* I-am spus în codul nostru exersat 50 de ani, că a fost bine.
Gura deschisă, într-un ultim efort, limba însîngerată,
gingiile însîngerate. Ce n-aş fi dat să fiu în locul lui. Mă
auzea, era supărat pe mine că nu-l ajut, că nu-i scot tubul
prin care respira. Am rugat-o pe Doamna Doctor Gabriela
mi-a răspuns. În sicriu, tuturor li se părea că zîmbeşte îm-
păcat. În fapt, în colţul buzelor se închegaseră două boabe
de sînge. Hristic.
* Istorie, etnocid, genocid a fost cartea lui de suflet.
„Mai stai. Nu, du-te acasă, e aproape întuneric. Mai
stai”. Era joi seara, 1 august, fusese declarat cardio sta-
bil, urma să fie externat luni. Vineri dimineaţă, aproape
că trecuse dincolo. A fost rîndul meu să-i spun „mai stai”.
Îi cumpărasem pat nou, de convalescent. Mă tot întreba
cum arată. Alb.
* Volkswagenul Passat.
Ce feroce e acest 2013! Ghilotină. Mi-a luat atîţia pri-
eteni. Petru s-a dus la zi însemnată în calendar, după
Schimbarea la faţă. Schimbarea la faţă a vieţii mele. Văd
pe stradă o bătrînă sprijinind cu greu un bătrîn firav, pa-
ralizat pe stînga. Îi invidiez. Aş fi preferat să-l aduc acasă
oricum. Sisif a învăţat să-şi iubească nefericirea. Era fericit
sub bolovanul său.
* lui Thanatos şi modul cum poate fi întîmpinat cu bărbăţie,
Da, Adina Kenereş, Bătrînu meu e în preajmă. Pune cea-
ta de îngeri la lucru şi mă ajută, îmi trimite omul potrivit,
ca distinsul teolog, Părintele prof. Dr. Ioan C. Teşu . M-a
sprijinit şi m-a întărit cît s-a putut.
Mereu i-a simţit Petru pe cei care ţin la mine cu ade-
vărat, de departe şi de aproape. Cu „prietenească durere”
mi-a scris Dan Culcer. Cuvinte de încurajare, de alint, de la
Deşliu şi Rodica Lăzărescu, Bedros Horasangian („şi scria
bine şi drept, ceva rar la noi”). „Cu suprindere şi durere”,
nr. 34 n aug.-sept. 2013
Th. Codreanu: „nu-l voi uita. I-am rămas dator cu ultimele
cărţi”. Mi-au fost alături, „cu dragoste şi mîhnire”, Valeria
Tăicuţu, Iolanda şi Lucian Vasiliu, „alde Lazu” şi Conu Cu-
lai, pietreanul. R.V. Giorgioni m-a asigurat că Dumnezeu
nu-i ia pe cei care mai au ceva de făcut pentru El pe pă-
mînt. Cîţi nu mi-au dorit rezistenţă, ca Niculae Gheran, ori
ca Vladimir Udrescu, „vigoare sufletească”, dar de reuşit a
reuşit să mă facă să scriu aceste rînduri Gheorghe Grigur-
cu. Remediul – munca.
*
Mi s-a spus „pentru a multa oară” că sunt un om puter-
nic, însă eu îmi împart ziua în bucăţele, să pot rezista. Mîi-
ne nu prea mai e altă zi. Aştept să curgă lunea şi să ajung,
cumva, la duminică. Şi îmi aduc aminte că Petru mi-a zis
în spital, cu tristeţe amestecată cu căldură: „Creştinii, du-
minică de duminică, reactualizează Învierea. Sufletul nu
se poate risipi, primeşte altă folosinţă”.
Radu Ulmeanu, aflînd dintr-o postare a lui Mihai Rogo-
bete (cu rubrică în „Argeş”) că Petru s-a stins, mi-a scris:
„Bătrînul tău s-a dus la Dumnezeu. Sunt sigur că l-a primit
cu braţele deschise”. Aşa este, a avut un mic altar în inimă
care „funcţiona” pentru Dumnezeu.
Christian W. Schenk mi-a trimis semn din Boppart:
„trebuie neapărat să scoţi cărţile de pe stick. O să-ţi fie mai
uşor şi el mai aproape. Nici nu-ţi închipui cît de fericit sunt
că am atîtea cărţi de la el înmînate personal. Unul dintre
puţinii oameni pe care i-am stimat (sunt cam exagerat
cu aşa-zisele «prietenii») şi iubit, iar voi, cuplul Magda şi
Bărtrînul URS, mi-aţi fost cei mai dragi din România”.
Da, Herr Doktor. Cel mai tîrziu în octombrie o să apară
prima, cu ajutorul lui Valentin Ajder (Eikon), editor năs-
cut nu făcut.
*
„Te îmbrăţişez frăţeşte. Fii tare, scrie” (Radu Mareş).
După nefericita intervenţie laparoscopică, Bătrînu s-a
străduit să-mi telefoneze. Se simţea rău, dar voia să-mi
ceară greul greului: să merg mai departe. A ridicat vocea,
cum n-o făcea, ca să-l aud bine: „Lasă-mă pe mine. Tu
vezi-ţi de treaba ta, scrie”. Asta înseamnă dragoste. Numai
că am nevoie de curajul şi de luciditatea lui ca de aer.
*
Adrian Alui Gheorghe şi Carolina sa m-au ajutat să mă
opun neputinţei, zădărniciei, în cele mai cumplite mo-
mente din 9 august. Dar cea mai fericită zi din jitia lui s-a
întîmplat la Suceava, cînd a împlinit 79 de ani, în 2010,
la 15 mai, s-a datorat tot lui Alui. Am pus la cale cu mi-
nunea de discipol şi de prieten, ca, la ceas aniversar, să-i
facem Bătrînului surpriza surprizelor: să-i tipărim o car-
te fără s-o ştie. Titlul lui l-am păstrat: Istorie, etnocid,
genocid. Prilejul? Am fost invitaţi de C. Arcu la Tîrgul
de carte. După conferinţă, Petru m-a căutat cu privirea.
Mă aşezasem strategic, să-i urmăresc reacţia. Se uita pe
fereastră, uşor obosit după expunere, cînd Adrian a înce-
put să prezinte altă carte. Cei din public o aveau în mîini.
Pe copertă, zorele albastre, ca ochii Bătrînului, înflorite
pe o sîrmă ghimpată. Adrian a început să citească vorbele
de pe copertă. Bătrînul meu a tresărit şi s-a ridicat în pi-
cioare: „Dar sunt ale mele, sunt frazele mele!”. A înţeles
ce s-a întîmplat şi s-a bucurat enorm. Aplauze, mulţi ani
trăiască, flori.
*
Aflat în polemică necordială cu Cassian Maria Spiridon,
„Ziarul de Iaşi” n-a catadicsit să publice ferparul trimis de
Filiala USR. Nu s-a găsit loc pentru un profesor emeritus
al Universităţii, însă a fost destul pentru accidentul de
maşină al deputatului PPDD, Oajdea. Doar îşi făcuse praf
*
La picioare, s-o ia cu el în Marea Trecere, i-am pus lui
Petru cealaltă antologie a noastră din Mircea Eliade, Arta
de a muri, Eikon 2006. Decupez din prefaţa lui: „Ştiinţa
morţii, adică modalitatea de a muri frumos, ca în artă, a
deprins-o omenirea după lungi experienţe costisitoare. Se
spune: cine se teme moare urît, dar cine a înţeles puterea
moare frumos”.
Petru a primit moartea, despre care a scris de atîtea ori,
răbdător şi tare. Credinţa firească în Dumnezeu l-a ferit de
frică, de disperare, de îndoială.
Pe blogul său curat şi luminat, Vasile Gogea a presupus
că Petru Ursache o să caute şi o să găsească în cer „un colţ
românesc”.
Pace ţie, cetitoriule!
(preluat după „Acolada”, nr. 7-8/iulie-aug.2013)
 nr. 34 n aug.-sept. 2013 remember actualitatea literară 11
Petru Ursache
Redacţia noastră îşi exprimă întregul regret pentru trecerea în eternitate a profesorului
ieşean PETRU URSACHE. Etnolog creştin, teolog estetician (specialist în estetica teologică),
co-autor împreună cu Magda Ursache a celor două ediţii ale Antologiei de poezie creştină

- in memoriam
– dar înainte de toate suflet mare şi credincios practicant, Petru Ursache n-a fost un cola-
borator direct al publicaţiei noastre, dar a fost prezent uneori în paginile revistei (dacă am
vorbi doar despre numărul special Goma şi tot n-ar fi puţin!). Suntem alături de dna Magda,
colaboratoarea noastră permanentă şi ne declarăm părtaşi la durerea Domniei sale.

Un om ca o pildă. De devoţiune faţă de carte pînă la pati-
mă, faţă de principii, de cei apropiaţi spiritual şi sufleteşte.
Un pătimaş al scrisului, un sibarit al gîndirii profunde şi
argumentate. A venit spre Iaşi cu toată încărcătura unui
om plămădit din mentalitatea şi tenacitatea satului pe care
îl evoca în momentele sale de tandreţe cu biografia proprie.
Din care urcau spre mine semnele unui univers moral să-
nătos, despre care mai aflăm rareori în călătoriile noastre
livreşti. Confesiunile ori mărturisirile despre şi întru sine
nu le risipea, trebuia să fi parcurs un drum iniţiatic şi să
ai dovada că ai făcut-o pentru a te bucura de ele, ca şi cum
şi-ar fi protejat spaţiul sacru al copilăriei mereu regăsite. A
adus cu el patima drumului şi bucuria contopirii cu apa. Un
drum epuizant pentru altul, la dînsul devenea o plimbare
obişnuită. Şi niciodată de unul singur. Nu cred că se putea
bucura de drum de unul singur. Mereu cu Magda, soţia sa,
mai puţin ori deloc cu altul. Se jucau, se copilăreau, invent-
înd anecdote, discutînd chestiuni serioase cu nonşalanţa
cu care discuţi despre vreme. Iar în jurul lor era un zîmbet
blajin lunecînd în umor. Să le fii alături în acele momente
era un privilegiu. Te contaminai şi te încărcai. Dar nu aces-
tea erau cele mai dese drumuri. Ci acelea dintre Univer-
sitate şi Biblioteca Universitară. Invariabil înfrunta aburul
dimineţii cu un teanc de cărţi ori reviste, pe care le căra în
cotlonul său de la catedră. Se oprea un timp la cîteva fraze
dar nu îţi venea să-l reţii cu ochii la povara de sub braţ.
Şi de fapt nu prea avea timp pentru discuţii lungi şi steri-
le, pentru cancanuri. Mereu îl aştepta o carte importantă.
Pentru că Petru Ursache nu şi-a risipit timpul pe mărun-
ţişuri. Orice carte, orice articol avea parcă o miză enormă,
care nu trebuia ratată. Un lung şir de titluri fundamentale
de estetică, istorie ori critică literară dau seamă despre cum
şi-a folosit timpul care i-a fost dăruit. Orice conversaţie cu
el era mai mult un prilej de ascultare, de confirmare. Nimic
lipsit de argument grav, acoperit de o vastă cultură, pe care
doar enciclopediştii adevăraţi o au.
Redescopereai, în straie moderne, noţiuni trimise în exil
de apologeţii modernismului şi pe care Petru Ursache le
umplea din nou de conţinut, fără patetism ieftin ori de
paradă. Îşi ducea misia pînă la capăt. Tradiţie, patriotism,
românism în cel mai pur sens erau recreate. Ceea ce scuipa
boierul săruta vodă. Cei apropiaţi – nu foarte mulţi la nu-
măr, pentru că nu suporta impostura, incultura, fariseis-
mul – erau răsplătiţi cu o prietenie fără rezerve, frumoasă
şi curată. Cartea l-a urmat şi pe patul de spital. Doar Mag-
da, soţia sa, îi mai abătea gîndurile. Cel care îşi amintea
cîntecele interzise ale tinereţii, urma psalmii citiţi de soţia
sa cu şoapte interioare, pregătindu-şi, luminat, Marea Înt-
îlnire.
Nu a fost un răsfăţat al destinului. Cariera universitară
nu a urmat suişuri accelerate de intervenţii ori favoruri. A
muncit cu tenacitatea şi gravitatea celui conştient că fiecare
zi e o Golgotă. A aşezat teancuri de cărţi în drumul său spre
realizare. Nici nu s-a bucurat de exagerat de multe premii
pentru creaţia sa. O parte dintre cărţi erau superioare ori-
cărui premiu dat de o instituţie ori alta. De aceea nu puteau
fi ocolite, însoţite chiar, de scuzele pitice, convenţionale ale
decidenţilor, cu deferenţa la care te obligă valoarea.
A iubit viaţa fără stridenţe, simplu şi natural, a scris
mult şi inspirat, şi-a bucurat prietenii pînă în ultimele cli-
pe. Mereu alături de Magda, nume amintit cu tandreţe, cu
dragoste şi imensă bunătate, indiferent despre ce vorbea.
Ştia că este acasă, că îl aşteaptă, în oaza lor de cărţi şi afec-
ţiune spre care se grăbea întotdeauna cu nerăbdare.Şi din
care nu poate pleca.
Val Talpalaru

Îndurerate Preadevremele şi preatîrziul. tare se mai veseli. Şi dimineaţa următoare bău o înghiţitură

lumile se-nchină
Un ultim drum: Petru Ursache
Ultimul val a şters urma în rostogol
Lăsând nisipul parcă necălcat,
Doar briza nopţii a mai aruncat
Doi stropi pe ochii-ndureraţi de gol.
Treziţii s-au cutremurat de flux
Pe când acei dormind n-au mai visat
Eternul vis de pasul tău lăsat
Acolo în nisip după reflux.
Sunt multe lumi pe drumul care mergi
Şi mult mai multe unde-ai poposit
Lăsând în urma ta ce nu mai ştergi
Iar înainte tot ce nu mai vine.
Eşti peste tot - bătrâne obosit -
Şi peste tot stau lumi să ţi se-nchine.
Christian W. Schenk
Poem numai şi numai pentru Petru Ursache
Era o vreme în care Preatîrziul şi Preadevremele trăiau laolaltă
ca fraţi buni. Pe vremea aceea nici nu era vreo deosebire
între Preatîrziu şi Preadevreme, păreau să aibă aceeaşi vîrstă,
numai că unul trăia de azi pe mîine şi celălalt de azi pe ieri. Nici
nu conta
care era direcţia de trăit a fiecăruia, dacă te uitai direct în ochii
unuia,
descopereai calea de acces spre lume a celuilalt.
Marţi şi joi se hrăneau din acelaşi timp în acea vreme,
iar sîmbătă era o miercuri deghizată. De fapt voiam să spun
că timpul nu era obligatoriu de trăit, că nici o poveste nu deversa în
realitate, că realitatea era ficţiunea unor cifre căzute pe gînduri.
Pe atunci oamenii trăiau numai întîmplări şi nu timp.
Timpul era ţinut pentru ocazii speciale,
cînd nu mai aveai nicio speranţă.
Dar pe vremea aceea speranţa era mai înaltă
decît orice munte imaginat
de un alpinist care se prăbuşea în gol.
(Iar Dumnezeu?
Dumnezeu ţinea marginile lumii să nu se destrame.)
Şi i-am spus atunci profesorului povestea din care venisem:
Eram pe vremea în care poveştile se întîmplau pe stradă
iar strada era surîsul unui Dumnezeu ironic.
Cărţile erau triste fără motiv.
Atunci un împărat dintr-o carte mă tocmi să îi caut
elixirul tinereţii fără bătrîneţe. Era uşor de căutat aşa ceva pe
vremea aceea, pînă şi sîngele era un tulburător elixir.
Şi împăratul primi elixirul tinereţii fără bătrîneţe
din venele mele
şi după ce bău o înghiţitură, după ce bău două înghiţituri
şi în zilele următoare la fel şi din vesel şi fără griji
se făcu şi mai vesel şi mai fără griji.
Dar într-o zi văzu la colţurile ochilor ridurile
şi mă chemă la el să mă întrebe cum de e posibil.
Nu-i nimic, spusei eu, mai bea o picătură şi încă
o picătură, pînă se va face din carnea ta piatră
şi din sîngele tău rîu.
După o vreme însă părul albi, dinţii se rupseră
în marginile cerului, ochii se umplură de nori.
Mă chemă şi mă împunse cu degetul în piept:
Cum de e posibil, te-am plătit cu vîrf şi îndesat să
îmi aduci apă din izvorul tinereţii fără bătrîneţe!
Da, i-am răspuns, eram grăbit şi din întîmplare am luat
apă din izvorul tinereţii sufletului. De asta, împărate,
carnea ta poate să se topească, dar sufletul îţi va rămîne veşnic...!
Atunci l-am cunoscut pe Profesor. Cu emoţie i-am spus:
Domnule, eu am descoperit tinereţea fără bătrîneţe!
Care sînt semnele?, m-a întrebat el.
Tot ce mişcă în jur sînt semnele, i-am răspuns eu.
Luna s-a agăţat în colţii unei stele şi sîngerează, i-am spus eu.
Şi spre apus soarele a făcut viermi care s-au rostogolit în ocean,
iar oceanul a dat peste margini pînă a ameninţat cerul.
Încă nu-i concludent, mi-a spus el. Să mai aşteptăm,
să mai aşteptăm.
Şi peste o vreme, într-adevăr, rana stelelor s-a cicatrizat,
viermii care se rostogoleau în ocean s-au dovedit marinari
care se întorceau acasă de pe mări neinventate încă,
iar cerul se împărţea la sine pînă la infinit.
Era vară.
Şi totuşi, elixirul tinereţii fără bătrîneţe unde-i?,
m-a întrebat profesorul.
L-am băut, ca Socrate cucuta, pînă la ultima picătură.
20 august 2013, Piatra Neamţ
Adrian Alui Gheorghe

Oameni cari au fost… şi niciodată n-or să vie iară

Cred că fiecare om are o vârstă de aur. O
vârstă la care e cel mai aproape de sine şi de
divinitate, când sufletul e plin şi se revarsă
într-o frumuseţe exterioară pe care nu orice
ochi o vede. Şi mai cred că Domnul Profe-
sor Petru Ursache a avut nu o vârstă de aur,
ci două. Copilăria, cu o bucurie şi o bogăţie
de inocenţă cum numai într-un sat moldav
peste care un război trecuse şi altul avea să
vie, fără să-i ştirbească frumuseţea simplă
şi credinţa, se mai putea afla; copilăria pe
care a purtat-o în el toată viaţa, renăscând
mereu şi mereu în „patima drumului” şi în
„bucuria contopirii cu apa” (mulţumesc,
domnule Talpalaru!). Şi a doua, vârsta dal-
bului păr şi a înţelepciunii fără de care nu
se poate. Nu, nu bătrâneţe. Era mai tânăr
decât mine în multe. În energie şi în pasi-
une, în curiozitate şi în neîncrâncenare, în
credinţă neştirbită şi puterea neostoită de a
face planuri. Atâtea lucruri îl răniseră, vă-
zuse cât rău îşi pot face oamenii unii altora,
dar privea înainte, cu ochii senini ca zorele-
le şi zâmbet bun, patriarhal. Durerile le în-
chidea în inima mare, în care a cuprins cât
pentru zece vieţi, iertând, fără să uite. Mulţi
nu l-au iubit. Tocmai pentru că nu uita, me-
morie vie a unor decenii dureroase, şi spu-
nea adevăruri pe care destui nu voiau să le
mai audă vreodată. Demasca cu voce blaji-
nă, dar fermă. Incrimina cu ironie amară.
Niciodată cu răutate, niciodată cu ură.
În inima aceea mare, unde nu încăpeau
jumătăţi de măsură, a găsit mereu loc de
dragoste. Pentru dragostea cea mai înaltă,
de Dumnezeu, care l-a încercat adesea, iu-
bindu-l, dar nu l-a părăsit niciodată. Pentru
cea mai mare dragoste pământească, uni-
ca, cu care şi-a iubit până la ultima sufla-
re jumătatea. Pentru puţinii prieteni aleşi.
Pentru adevăr şi pentru cărţi. Şi pentru toţi
prietenii necuvântători, dar cu sufletul în
ochi, pe care-i avea, din dealul Copoului şi
până la Ciric. Şi pentru toţi a suferit, şi i-a
iubit şi mai mult.
Mai ales în aste ultime două iubiri ne-
am întâlnit. Târziu, ce-i drept. Am ajuns eu
pe lume prea târziu. Şi au trecut ani până
când miraculosul cuplu pe care, studentă
fiind, îl priveam fascinată coborând Co-
poul a căpătat în mintea mea şi-un nume.
Nu crezusem, până să-i văd pe “Bătrânul şi
Magda”(o să-mi dea doamna Magda voie,
de data asta, să-i numesc aşa cum le spun
prietenii) că aşa ceva e posibil „pe viaţă”.
Două fiinţe într-un singur suflet. Împărtă-
şind aceeaşi iubire, aceeaşi tandreţe, ace-
eaşi privire jucăuşă asupra lumii, acelaşi
zâmbet. Un dialog permanent în care cu-
vintele deveneau uneori, după atâtea dece-
nii, de prisos. Două fiinţe pierzându-se într-
atât una în alta încât n-aveau cum decât să
se regăsească mai întregi.
Aţi venit târziu, Domnule Profesor, dar
mă bucur nespus că aţi intrat în viaţa mea.
Aşa vă voi vedea mereu cu ochii minţii: in-
trând. Pe uşa bibliotecii şi în sufletul meu,
cu pas domol şi voce blândă. Şi se făcea
lumină. Aş vrea să cred că aţi găsit la noi,
mai ales în ultimii ani, după ce Universi-
tatea devenise „neîncăpătoare” pentru un
profesor emeritus, o a doua casă. O casă
nu prea nouă, nu foarte comodă, dar în
mijlocul cărţilor pe care le iubeaţi. Şi în-
tre nişte oameni a căror muncă o înţele-
geaţi şi o respectaţi cum puţini o mai fac,
restul considerând-o facilă şi derizorie.
Acolo, la noi, într-un colţişor, în zumze-
tul în surdină ce îmbrăca adesea sala de
lectură, se construiau pe jumătate cărţile
dumneavoastră, într-o muncă tenace; se
aşterneau pe hârtie, cu frumuseţea îndu-
ioşătoare a unui scris de copil conştiin-
cios, adevărurile multe care trebuiau spu-
se. Ştiam că cealaltă jumătate, cea „mare”,
era acasă (abia după ce aţi plecat dintre
noi am aflat: pe un pervaz însorit, lângă
care stăteaţi scriind în picioare, ca într-un
ritual), unde duceaţi mereu o „poveste”
pentru doamna Magda – lucruri mărun-
te de peste zi erau îmbrăcate în fabulă, în
joacă. Cât de mult trebuie să iubeşti pe ci-
neva ca să mai vrei să-i spui poveşti după
o jumătate de veac...
Şi mai vreau să cred că ştiaţi, din neîn-
semnate nuanţe (gesturile şi vorbele mari
nu ne-au stat niciunuia în fire) cât de mult
însemnaţi pentru mine. Şi că mă iertaţi
pentru toate lucrurile pe care le-am amâ-
nat, crezând că mai este timp. Mereu cre-
dem că mai este timp... Am amânat şi să
scriu aceste rânduri, pentru că erau în mine
mai multe lacrimi decât cuvinte.
Ştiu că acolo unde sunteţi acum e linişte,
îngerii bat din aripi în şoaptă. Şi din liniştea
aceea ne vegheaţi, cu ochii una cu cerul, şi
ne lăsaţi, din când în când, să vă simţim pri-
virea blândă care aici, jos, se face minune.
Iar uşa aceea pe care aţi intrat în sufletul
meu, deschisă va rămâne pentru totdeauna.
Elena Cojocariu
 12 actualitatea literară
Gellu DORIAN
Abia în zori am reuşit să ador-
mim. Teofil era inepuizabil. Ne
adunaserăm toţi la el. Liben nu
ştia cu ce să ne mai servească, pînă
cînd a lăsat totul în seama noastră.
Cei din grup, care stăteau la Coa-
na Minerva, erau cam supăraţi
că nu aveau la masă decît ceea ce
aceasta le punea şi deţinea prin
frigider. Cam nimic şi cam, puţin,
după spusele lor. Ei erau şase guri,
mereu flămînde şi însetate, în timp
ce ea avea doar o pensie mică şi pe
Nicu, fratele ei, pe cap, care nu sco-
tea nici un cent pentru ale casei:
economisea pentru a se duce la
vară la Sibiu, să mai vadă locurile
natale. Nici nu avea decît ceea ce-i
pica printre degete de la pangarul
bisericii şi dintr-un ajutor social de
rezident pe care-l primea de la pri-
măria newyorkeză. Voia să ajungă
şi la Gherla, şi la Aiud, să vadă şi
arhivele de la Piteşti şi să pună o
cerere la CNSAS, să vadă cine a
avut grija lui, după ce a ieşit de la
puşcărie. El semnase, ce-i drept,
un angajament cînd a ieşit din în-
chisoare, dar era cu conştiinţa îm-
păcată că n-a turnat pe nimeni, în
sensul că n-a făcut rău. Cînd i-am
spus că am cunoscut un profesor în
Tîrgnord, unde locuiesc, care a fă-
cut doisprezece ani de închisoare,
şi i-am dat numele, Gheorghe Mi-
huţă, Nicu a tresărit şi şi-a amintit
de el. Ani în şir au fost colegi de
celulă. Parcă erau umbra unul al-
tuia. Unde era transferat el, venea
şi Mihuţă, sau invers. Împreună cu
deţinutul Caraza au memorat po-
emele lui Radu Gyr, pe care apoi
acesta din urmă le-a transcris. Pe
baza confruntărilor între foştii de-
ţinuţi care au stat în aceleaşi închi-
sori cu poetul, i s-a refăcut opera
poetică a acestuia.
Teofil le-a dat exemplul urmă-
tor chiriaşilor Minervei, o bătrî-
nă enoriaşă la care el ţinea foarte
mult, pentru demnitatea şi seriozi-
tatea acesteia: cînd aţi venit la New
York, am mers la market-ul de
lîngă mine şi am cumpărat de pa-
tru dolari trei pui la rotisor, de alţi
doi, pîine, muştar, salate, bere şi
am ospătat de minune. Voi sunteţi
şase, n-ar fi un efort prea mare să
scoateţi cîţiva dolari din buzunare,
că văd că deja aţi cîştigat ceva, să
vă cumpăraţi de mîncare şi să o in-
vitaţi şi voi măcar o dată la trei zile
pe Minerva la masă. Toţi au lăsat
capul în jos, iar Vasile, cel mai la-
com dintre ei, a spus: la asta nu ne-
am gîndit. Ia să vă gîndiţi şi la acest
lucru. Că dolari o să mai cîştigaţi,
cît mai staţi pe aici – a spus Teo-
fil cu îndemnul pe care numai un
prepot misionar ca el ştia cum să
o spună, trăind şi el mulţi ani pe
sponci, fără să aştepte să-i pice din
cer sau să i se ofere tot timpul, că
din cerul Americii, ca de altfel din
oricare alt cer, nu pică nimic în afa-
ră de lumină şi speranţă.
Încă nu-i spusesem de situaţia
ivită la Nelu. Nu ştiam cum să o
fac. Erau cu noi şi Cres, Jonny şi
poetul. S-ar fi dus buhul şi ne-am fi
pierdut credibilitatea. Aici nu aveai
voie să minţi şi să furi. Dacă o faci
şi eşti prins, te trezeşti la marginea
lumii, aruncat afară, nimeni nu
va mai da pe tine nici un scuipat.
Chiar şi românii s-au americani-
zat, din acest punct de vedere, şi
aplicau această lege fără milă.
Dan şi Ceasrău stăteau în Man-
hattan, la un preot ucrainean şi
erau şi ei nemulţumit că trebuiau
să dea zilnic trei dolari pe metrou.
De mîncare nu s-au plîns. Era cu
îndestulare acolo. S-au reglat toate
pe loc, văzînd fiecare că în portofe-
lele lor a crescut numărul dolarilor.
Doagă îşi găsise de lucru la un ate-
lier auto, la un grec. Lache dansa
Cartea de la Uppsala
zilnic la un restaurant românesc,
de unde scotea destul de bine.
Costi ducea cam totul sub nară,
cum îi plăcea să zică, sau să tragă
pe goarnă, după opinia lui Lev,
care, la rîndul lui, dăduse de Roth
şi de Arakelian, un armean bătrîn
şi simpatic, căsătorit cu o femeie
mai tînără care avea o fată pe lîngă
care, deşi nu era de nasul său, cum
avea o părere foarte bună despre
el, se dădea Cres, inşi care l-au bă-
gat într-o filieră de artişti cu care
va colabora cu ocazia revenirilor
lui în New York. Toţi aveau mul-
tiple posibilităţi din care puteau
cîştiga binişor, încît orice jelanie să
nu mai ajungă la urechile lui Teofil,
care, şi el, era destul de generos cu
ei. Aşa cum a făcut în acea seară,
cînd, de la nu ştiu ce case de recol-
tat ajutoare pentru săraci, a adus
un camion de lucruri second hand,
pe care le-a pus la dispoziţie celor
din grup. Erau acolo şi obiecte de
calitate, noi, pachete de cadouri
rămase de la Crăciun. Toate erau
înşirate pe mesele din sala socială.
S-au repezit cu toţii la maldărele
de haine, încălţăminte, pachete.
Teofil se făcea că nu le observă
lăcomia. Era mulţumit că aveau
de unde alege. Îi priveam şi eu şi-i
mulţumeam, în gînd, lui Teofil,
pentru gestul lui. Aveam pe mese
şi trei galoane cu vin, alb şi roşu.
Altele ne aşteptau în bucătărie. Se
lucra pe două fronturi. Ceasrău îşi
făcuse deja trei pachete mari în
nişte saci de rafie neagră. Lache nu
se lăsa mai prejos. Ceilalţi erau mai
selectivi. Lev, cel mai scund dintre
toţi, deja bine aghesmuit, a găsit
un pantof de mărimea 64, imens,
ca pentru un uriaş. Fără ca acesta
să observe, a strecurat pantoful în
pachetul lui Ceasrău, care se pre-
gătea să-şi mai facă un colet. Avea
acasă cinci copii. Trebuia să ducă la
fiecare cîteceva. A observat că unul
din saci este desfăcut la gură. S-a
dus şi a observat pantoful introdus
acolo de Lev. Nu-şi amintea ca el
să fi pus acolo aşa ceva. Îl aruncă,
fără să spună nimic. Lev l-a urmă-
rit şi, într-o altă clipă de neatenţie
a acestuia, i-a strecurat iarăşi pan-
toful în sacul pe care-l umplea în
acele momente. Cînd descoperă
din nou pantoful imens, lui Cea-
srău îi sare muştarul şi ţipă cît îl
ţine gura. De pe margine, Dan şi
Lev chicoteau. Teofil şi cu mine, la
ţipetele lui Ceasrău, ne-am dus să
vedem despre ce este vorba. Cînd a
văzut pantoful acela imens, Teofil
a spus, să căutăm perechea, pen-
tru că astfel de încălţări sunt foarte
rare. Cine ştie cine are nevoie de ei.
Pantoful era uzat şi nu-l interesa
pe Ceasrău o astfel de mărime. L-a
aruncat şi a ameninţat că dacă dă
de cel care-i face aşa ceva, îl sugru-
mă. Şi-a continuat treaba, căutînd
alte şi alte lucruri pe care le consi-
dera folositoare. Lev nu s-a lăsat
de şotii. I-a strecurat iarăşi panto-
ful, însă de data asta a fost văzut şi
fugărit prin toată sala de Ceasrău,
care arunca după el cu acel obiect
caraghios, situaţie care, pe lîngă
faptul că a stîrnit hazul celor din
jur, a creat şi o oarecare panică,
pentru că Ceasrău era turbat şi
dorea să-l linşeze pe Lev. La a treia
tură de sală, Teofil i-a ieşit în faţă
cu un pahar cu vin şi i-a spus, hai,
domnule, ce nu ştii de glumă…Dar
de ce tocmai la mine şi nu la Lache
sau la Vasile, ce eu îs mai prost,
că-l omor, nu alta. A luat paharul.
Şi norocul lui Lev a fost că nu dor-
mea cu acesta, că altfel ar fi păţit-o
rău de tot.
Imediat după acest incident ne-
am gîndit cu toţii la o nouă stra-
tegie. Urma Revelionul şi eram
invitaţi la Golden Pheasant, un re-
proză
staurant din Astoria-Queens, unde
grupul nostru trebuia să dea spec-
tacole împreună cu mari artişti
români invitaţi din ţară la apelul
lui Sile Dădăluţiu, cel cu Casa Ro-
mânească, postul de televiziune în
limba română şi editorul unui săp-
tămînal vîndut puterii de la Bucu-
reşti. Acolo trebuia să ne prezen-
tăm la înălţime. Toţi erau fericiţi
că vor cîştiga binişor. Va fi acolo şi
Iulius Apolsin, numai pentru a mai
vedea încă o dată dansurile arhai-
ce cu măşti. Numai aşa putea trăi
convingerea că tot ceea ce plănuia
el va putea fi împlinit. Cîtă vreme
obiceiuri ca astea şi cum este cel al
Chipăruşului de la Nereju există,
nimic nu este pierdut, îi spunea el
lui Teofil. Spunea astea ca să aud
şi eu, care, după o goană de unul
sigur prin Manhattan, ratăcind
intrarea în Lexinton, la gura de
metrou a R-ului, care trebuia să
mă ducă în Woodside-Queens,
am ajuns într-un final acasă la Te-
ofil, care plecase deja cu grupul la
Golden Pheasant. Noroc că ştiam
unde stă şi nu era chiar departe.
Am luat-o pe jos şi am ajuns aco-
lo cînd aceştia doi discutau. Nu
au observat disperarea mea, pe
care nu am reuşit să mi-o şterg cu
totul de pe chip. Trăsesem o spai-
mă geamănă cu moartea. Singur
pentru prima dată în Manhattan.
Aglomeraţie. Carnaval. Lumini
care-mi luau ochii. Dezorientat
complet. Am încercat să iau un
taxi. Nici pomeneală în acea noap-
te de revelion, să fie vreunul liber.
Vedeam în taximetrişti chipul lui
Dumnezeu, care mă putea salva.
Am ridicat capul spre cer. Era se-
nin. Stele puţine. Ori mi se părea
mie că acolo era complet negru şi
mici ferestre stăteau luminate pen-
tru a mă primi înăuntrul îndepăr-
tat pentru totdeauna. Inima îmi
bătea în piept gata să iasă. M-am
trezit în faţa gurii de metrou din
Lexinton, pe unde trecea trenul R
pe sub East River pentru a ajunge
în Astoria. Am intrat. Am luat un
bilet. Mi s-a mai dat o hartă. Am
luat-o, deşi mai aveam una. Am
intrat şi am văzut un chip cunos-
cut – negrul din blocul în care stă-
tea Colette, vecinul Almei. Dum-
nezeu mi-l arătase. M-am aşezat
în apropierea lui. Şi unde a coborît
el, am ieşit şi eu la lumină. Eram
sub podul de la 31, lîngă Lequeur-
stor-ul de unde procuram cu Teofil
vin. Am văzut biserica cu turn, pe
care mi-o arătase Teofil, la care a
slujit pentru prima dată ca preot
în Queens. Nu era departe de casa
lui. Am ajuns. Şi acum îmi trăgeam
sufletul în faţa celor doi, Teofil şi
Iulius, care aşteptau ca mascaţii să
intre în arenă. Arşinel şi Stela erau
şi ei pregătişi să intre. Am aflat că
ei sunt moderatorii, sau mai exact
prezentatorii spectacolului de Re-
velion. Horia Moculescu îi secon-
da. Alţi cîntăreţi cunoscuţi de mu-
zică populară ciorovăiau pe hol.
Cotabiţă cînta deja pe un podium.
A urmat Marinela Niţu. Apoi Vali
Vijelie. Doamne, unde am intrat,
în ce ghiveci. Nu te mira, mi-a spus
Teofil, aici toţi îşi văd de arta lor, de
felul lor de a fi, de a înţelege exis-
tenţa, pentru care trebuie să te baţi
şi aşa.. Ai tăi îşi vor face datoria
cum ştiu mai bine. I-am văzut cos-
tumaţi în căpriţe. Costi era fercheş
şi treaz. Venise cu el şi Luiza, fiica
Getei, care făcuse pasiune pentru
acesta. Tocmai terminase cu o zi
înainte dializa, pentru a putea par-
ticipa la acest revelion-eveniment,
cum mi-a spus. Am înţeles de ce
Costi era treaz. Se putea, deci. Am
căutat-o cu privirea pe Colette. Nu
a venit, mi-a spus Dan. Suntem in-
vitaţi mîine la ea – mi-a mai spus
acesta.
nr. 34 n aug.-sept. 2013
După ce s-a terminat dansul că-
priţelor, cei din restaurant, vreo
cinci sute de perechi, zău aşa, chiar
dacă îmi place să exagerez, cum
bine ştiţi – de asta erau atît de
mulţi artişti prezenţi acolo –, erau
cam o mie de oameni, toţi aceş-
tia au început să arunce cu dolari
spre mascaţi. Nu numai caprele
au început să pască verzişorii, dar
şi mare parte din artişti s-a repezit
să culeagă, pentru că, nu vă mint
de loc, podiumul s-a înverzit com-
plet. Teofil mi-a spus să mă duc şi
eu să culeg, că nu mă ştie nimeni.
N-am făcut acest pas, de jenă, nu
de jena mea, ci de jena celor pe
care îi ştiam doar de la televizor, ca
mari artişti care aici, uită-te la ei,
Doamne, nu se ruşinează de nimic,
ci culeg şi bagă între ţîţele silicona-
te sau în sîn, sub ie, şi-n buzunare
dolarii aruncaţi pe jos. Spectacol
grandios, savurat de cei din sală,
unii dintre ei români ajunşi, cărora
le plăcea să-şi vadă semenii umiliţi
şi aşa, răzbunîndu-se, unii, nu toţi,
pe fuga lor de acasă, din comunis-
mul pe care, aşa credeau ei, aceştia
l-au slujit.
Mi-am adus aminte că, pînă la
sărbători, căutînd un acordeo-
nist, pe Stan Tores, alias Marinică
Ciotoi, de care Costi avea nevoie
pentru un spectacol cu Sofia Vi-
coveanca la şcoala din Sunnyside,
programat între Crăciun şi Anul
Nou, am intrat într-un bar al unei
sîrboaice în care cînta acesta. Lume
peste lume şi acolo. Înghesuială
mare. La microfon o altă mare
cîntăreaţă, Angela Buciu, cînta de
mama focului. Trebuia din cînd în
cînd să-şi schimbe garderoba. Nu
o putea face decît în toaleta ba-
rului – un spaţiu de un metru pe
un metru. Nu crîcnea. Se schimba
chiar foarte rapid şi venea să cînte
pentru grecul care o plătea pentru
fiecare cîntec din altă zonă a ţării
cu cîte o sută de dolari. În ţară, la
concertele pe care astfel de artişti
le dau, cer condiţii de lux, cabine
cu oglinzi, spaţioase, încălzite, că
altfel nici nu se uită. Aici, nu. Dem-
nitatea este lăsată deoparte în faţa
dolarului. Aşa şi acum, pe podiu-
mul de la Golden Pheasant, artiştii
nu s-au sinchisit deloc să se arunce
în genunchi pentru a culege verzi-
şorii, pe care, de fapt, îi obţinuseră
căpriţele noastre, care au ciugulit
şi ele cîteceva.
Era acolo, abia atunci l-am ob-
servat, şi Nedu. Îşi luase o masă
mai retrasă. Se distra copios.
Urma să-mi povestească zile în şir,
de parcă eu n-aş fi fost acolo. Avea
darul de a repeta totul de foarte
multe ori, înflorind, cum şi mie îmi
place uneori, pentru a da credibili-
tate poveştilor pe care le spun.
Cît a stat şi privit jocul măştilor,
celelalte obiceiuri de iarnă, Iulius
s-a gîndit tot timpul la Alma. Cînd
l-am văzut atît de mulţumit, m-am
gîndit oare de ce n-o fi luat-o şi
pe ea, să o mai scoată din corzile
limbii latine cu care se zbătea în
*)
apartamentul din Duane House.
Am vrut să-l întreb. Însă nu dis-
cutasem niciodată cu el despre
ea. Dacă aş fi făcut-o atunci, acest
lucru ar fi schimbat situaţia şi cine
ştia ce reacţie ar fi avut sau ce mă-
suri de tăinuire a Almei ar mai fi
luat. Numai el trebuia să o ştie aco-
lo, între acei pereţi, între copertele
acelei cărţii, pînă în clipa cînd el va
decide ce va face cu ea.
Paginile pe care le citise, traduse
de Alma, îi încurcaseră rău gîndu-
rile. El citise, atunci cînd a aflat des-
pre carte, traducerea în engleză a
scrisorii lui Johannes Axehielmus,
judecător superior al Regatului
Sueonilor, asesor, cît şi deja cunos-
cuta de dumneavoastră scrisoare a
lui Carolus Lundius către Carol al
XI-lea. Entuziasmul contempora-
nilor judelui suedez din secolul al
şaptesprezecelea, la aflarea scrierii
unei astfel de lucrări, părea acum
total ţinut la dos de Iulius, care do-
rea să fie primul care atrage lumii
moderne atenţia asupra existenţei
unei astfel de lucrări, în care spera
să găsească drumul spre impune-
rea unei civilizaţii uitate.
Ştiam de ea. Pentru că începea
cu o apelare la numele meu. În ace-
le momente intrasem în mintea lui
Iulius şi ştiam unde-i sunt gînduri-
le. Dumnezeu fusese cu mine acum
cîteva ore în urmă, cînd m-a salvat
din jungla de sticlă şi de nebuni
din Manhattan, iar acum mă lăsa
în voie să văd poamele grădinii lui
în plină activitate. Şi era o grădină
destul de bogată şi diversă. Episto-
la lui Axehielmus fusese scrisă în
1687, an cînd în Uppsala era linişte,
iar, tînărul lui ucenic, întors de mai
bine de zece ani de la Padova, unde
studiase dreptul, descoperise cîte-
va documente legate de Zamolxe,
zeu adulat la acele vremuri de sue-
oni; legile acestuia stăteau şi atunci
la baza justiţiei regatului. Tradusă
de Alma suna aşa: Iată strălucirea
dumnezeiască din ceruri: Carolus,
chip atotputernic al dumnezeirii ca
rege pe pămînt, Prea strălucitului
bărbat, eruditului Domn Carolus
Lundius, profesor de ştiinţe juri-
dice şi judecătorului municipal,
vechiului meu amic, Sănătate de la
Dumnezeu”. Şi cum să nu o fi ştiut,
cînd toate cele relatate acolo s-au
petrecut sub privirile mele. Şi con-
tinua Joannnes Axehielmus, chiar
atunci, în mintea lui Iulius Apolsin,
care era în afara scheciurilor Stelie
şi ale lui Arşinel, de altfel prieteni
foarte buni şi oameni de casă, aici
la New York: Văd bine că te ocupi
de Zamolxis nu fără o mare volup-
tate a sufletului; pe Tine, prietene
sincer, Zamolxis al nostru, ţinut
atît de amar de vreme în întuneric,
ba chiar înmormîntat, iatăl acum
scos la lumină de Tine şi oarecum
din infern. Felicit patria pentru
acest fruct smuls întunericului şi
te felicit pe Tine pentru strădaniile
strălucite depuse, la care mie nu
mi-a rămas decît să spun: excepţi-
onal şi peste măsură de fertil. T e
felicit din toată inima pentru stră-
dania pe care ţi-ai dat-o spre a lă-
muri acest fenomen şi care nici nu
poate fi răsplătită cu toate bunurile
şi nici să-ţi ridic slavă cinstitul tău
nume îndeajuns. O sortă norocoa-
să te-a însoţit, ca să fi putut trata
un asemenea subiect demn de toa-
tă lauda şi de a-l fi putut comunica
în lumea literară, într-un chip atît
de fericit. Nevinovăţia să te înso-
ţească tot restul vieţii; să te împo-
dobească grija sfîntă a dreptăţii şi
echităţii; să te însoţească sentinţe-
le date de tine cu înţelepciune ju-
decătorească, în procesele cele mai
dificile, ale căror ratificări mereu
să rămînă valide.
Continuare în pag. 13
 nr. 34 n aug.-sept. 2013 confluenţe actualitatea literară 13

Et in Arcadie ego
Mircea ANGHEL

Cum românul este un bun creştin, călimara, tacâmurile, toba, măgarul,

Arcadie Chirşbaum, moldovean sadea (numele îl tră-
dează), a văzut lumina zilei (probabil noaptea) la data de
27 iulie 1941, în localitatea Briceni, judeţul Hotin, Repu-
blica Moldova (vă spusei doar că e moldovean).
Prezente la datorie, cele trei ursitoare i-au stabilit iti-
nerariul existenţial, astfel că, împreună cu familia, i-a
fost dat să „parcheze” în judeţul Timiş, la Făget, oraşul
castanilor... necomestibili.
Înarmat cu mens sana in corpore sano, a urmat o
facultate de educaţie fizică şi sport, trudind pe ogorul
luminii până în 2004, an în care s-a pensionat, lăsând
moştenire lumii o bogată corolă de lumini.
Paşii, dar şi mintea-i sănătoasă l-au purtat şi pe me-
leagurile literaturii, începând cu 1975.
Existenţialistul Jean Paul Sartre spunea că: „Omul
este condamnat să fie liber”. Dar cât de liber puteai fi
înainte de 1989? Pentru că umorul este o formă a li-
bertăţii interioare, singura pe care ţi-o puteai permite,
Arcadie Chirşbaum recurge la el.
Epigrama, fabula, poezia în grai bănăţean devin in-
strumentele sale de lucru. După cum mărturisea odată,
a recurs la fabulă pentru că este un gen literar „destul de
transparent pentru a fi înţeles mesajul şi destul de înci-
frat pentru a putea trece de cenzură”.
Epigrama şi poezia în grai fac casă bună cu fabula.
Au mers şi merg în continuare mână-n mână. Zice-se că
s-a dus comunismul. Comunismul se duce (nu seduce!),
metehnele rămân. Politica a devenit un adevărat sport
naţional al naivului, mioriticului şi „dracula(nului)” nos-
tru popor, care trebuie să aibă în frunte un lider:
„Acuma-ncep să înţeleg,/Alegerile au un rost/Şi Proş-
tii noştri îl aleg,/ Pe cel mai Prost!” (Lider). Nu-i nimic
dacă alegerea nu a fost din cele mai bune.
Vom purcede la altele şi vom alege rădăcina florilor,
floarea buruienilor, la un preţ de superofertă: „Hai la
vot plebeu nătâng,/Hai la vot că-i o plăcere,/ Beau, mă-
nânc, pe urmă plâng./ Preţul? Patru mici şi-o bere”!
(Preţul nostru). Noii aleşi manifestă o grijă deosebită
pentru creşterea nivelului de trai al maşinii (defecte) de
vot, indexându-le mai tot timpul veniturile: „Nimic nu
mă îngrijorează,/Guvernul mare grijă are/Că pensia o
indexează,/C-un „Ajutor de-nmormântare!” (Indexare).
însăilez un gând creştinesc: „Cu suflet
aş munci ardent,/O oră n-aş chiuli mă-
car/ De-aş fi ales în parlament/Gro-
par!” (Creştinească).
Românul este prin natura fiinţei lui
conciliant, răbdător, tolerant şi dă re-
pede uitării toate relele (pentru că bu-
nele nu i se prea înfăţişează): „Sătul eu
de prostie/Şi spiritul de turmă,/Dă-mi
Doamne, mă rog ţie,/Alzheimerul din
urmă!” (Vreau uitarea).
Moldo-bănăţeanul nostru, Arcadie,
membru al Cenaclului „George Gâr-
da”, din Făget, a început să se afirme
atât în cenaclu, cât şi în revistele „Ori-
zont” şi „Flacăra”, iar în anul 1977 este
inclus în antologia „Atelier al cercuri-
lor literare” (Facla). Debutul în volum
se produce după nişte ani, în 1983, cu
fabule, titlul „Allegro, ma non trop-
po”, Editura Facla, Timişoara. Apoi
numărul volumelor sale s-a mărit ver-
tiginos precum numărul parlamentarilor în Parlament:
„Redivivus sus scrofa”, fabule, Editura Helicon, Timi-
şoara, 1998, „Sperietoarea”, fabule, Editura Nagard, Lu-
goj, 2006, reeditată la Societatea „Tibiscus” din Uzdin-
Serbia, tot în 2006, „În Braille”, catrene, 2006, „Şoadă-i
lumea la Făget” (parcă numai la Făget! - n.a.), poezie în
grai bănăţean, ambele, Editura Nagard, Lugoj, 2008,
„Ochi în oglindă”, poeme, 2010, „Fabule”, 2011, „Stanţe”,
catrene, 2012, ultimele două tot la Editura Waldpress şi
„Câteva istorioare la sfârşit cu o mirare”, Editura Euros-
tampa, Timişoara, 2013.
O să mă opresc câteva momente la câteva istorioare, mai
exact la 21, pentru că atâtea sunt incluse în op. Evident,
toate sunt fabule, având încorporate toate ingredientele ce
dau gustul picant al genului literar respectiv.
Deşi este oarecum riscant să mai scrii fabulă la aceas-
tă oră, scriitorul şi-a asumat acest risc. Amalgamând ta-
lentul, vioiciunea spiritului, ironia, satira, umorul rafinat
şi spumos, surprinzând momente dintre cele mai im-
portante din viaţa unei societăţi româneşti, nu de puţine
ori, bolnavă, biciuindu-le cu o plăcere aproape sadică. În
speranţa că poate, poate va reuşi să le aplice o corecţie ca
la carte. Mă rog, ca la fabulă. Protagoniştii scriiturii sunt
sperietoarea, cioara, strâmbă-lemne, oglinda, racii, şo-
pârla, crocodilul, iarba, buruiana, ariciul, coala de hârtie,
maimuţoiul şi altele, personaje bine
alese ale căror istorioare se sfârşesc
printr-o sănătoasă morală.
Nu că aş vrea să fac valuri, dar spre
argumentarea celor arătate mai sus,
voi cita integral istorioara intitulată
„Valuri” (pag. 55): „- O să te surp!
se-ncrâncena un val,/Izbindu-se
cu sete de un mal.../I-e truda vană!
Maluri noi în vad/Se iscă-n locul ce-
lor care cad./Aidoma ne zbatem noi,
ca valuri.../Cât surpă apa,-s tot mai
multe maluri!”
Arcadie Chirşbaum este şi coau-
tor al mai multor volume colective,
ale căror titluri nu le mai înşir aici.
Ca un semn al recunoaşterii valorii
sale, a fost inclus în volumul V al
lui Constantin Toni Dârţu, intitu-
lat „Personalităţi române şi faptele
lor 1950–2000”, dicţionar întocmit
cu sprijinul Academiei Oamenilor
de Ştiinţă din România-Iaşi, Editura Pan Europe, Iaşi,
2003. Întrega sa activitate de până acum a fost lovită
de un tzunami de premii I, II, III, acordate la diferite
festivaluri (Constantin Tănase, Vaslui. „Mărul de Aur”,
Bistriţa, de Epigramă, Reghin şi Timişoara.
Lunga listă continuă cu premiile obţinute pentru poe-
zie dialectală, la Bocşa, Uzdin, Chişinău şi altele. Poate
cel mai important premiu primit este Premiul „Cartea
anului editorial 2006”, Uzdin-Serbia. De asemenea este
membru al: Uniunii Epigramiştilor din România, Uniunii
Scriitorilor în Grai Bănăţean, cenaclurilor „Ridendo” Ti-
mişoara, „Apostrof”, Caransebeş, „George Gârda”, Făget.
Titlul său de glorie este acela că este Membru al Uniu-
nii Scriitorilor din Republica Moldova. A fost şi membru
stagiar al Uniunii Scriitorilor din România, dar la un pas
de fericire s-a ivit o şovăire, aşa că i s-a spus... pas.
Poate nu a corespuns deoarece nu a scris niciun vo-
lum biografic dedicat lui Fuego, Pepe, Bahmuţeanu, Ză-
voranu... Nu-i nimic! Noi totdeauna am livrat marfă de
calitate la export.
M-am cam întins la scris, dar o fac numai o dată la
72 de ani, vă promit solemn (în 27 iulie 2013, Arcadie
Chirşbaum a împlinit 72 de ani).
Et in Arcadie ego şi sper că am reuşit că am făcut-o
împreună cu cititorii noştri, dacă o fi existând vreunul.

Continuare din pag. 12
Rămîi sănătos, bărbatule foarte
precaut. Mă dăruiesc bătrînei ce-
tăţi Uppsala, cu sufletul şi cu scri-
sul. Calendele lui Ianuarie A.D.
MDCLXXXVI. Avea toate moti-
vele să facă tocmai el pasul spre a
readuce în atenţia lumii secolului
douăzeci şi al aceluia care se apro-
pia înţelepciunea unui stîlp al civi-
lizaţiei dacice, lăsată de mancurti-
zaţii academiei de pe Dîmboviţa
în totală uitare, aşa cum o spunea
tot timpul. Şi mintea lui fierbea şi
se gîndea doar la acea carte, în care
spera, ca în celelalte capitole lucru-
rile să se limpezească şi să afle mai
multe despre învăţatul zeu al da-
cilor, îmbrăţişat, ca mare înaintaş
al lor, pînă hăt tîrziu şi de nordici.
El n-avea de unde şti că acea scri-
soare a lui Axehielmus a fost una
curtenitoare faţă de asprul jude al
Uppsalei, tocmai pentru a scoate
de sub acuzare pe un bun amic
care intrase într-un păcat în urma
căruia au murit două fete minore
şi mama lor. Era vorba de Olxaff,
care se auto-intitulase Tor. Şi ca să
convingă lumea din jur că aşa se
numeşte, şi-a botezat cei doi reni
pe care i-avea în şopron Tanngjost
şi Tanngrisne, cu care nu o singură
dată a ieşit în văzul lumii înhămaţi
la sania lui, exact ca legendarul
zeu al sueonilor. La fel, i-a jupuit
cînd a fost cazul, dar aceştia nu
s-au mai reîncarnat ca în legendă,
ci oasele lor le-au întins cîinii prin
curte. Pe cei doi copii înfiaţi de la
un orfelinat i-a botezat tot ca în le-
gendă, Tjalfe şi Raskva. Pe un alt
prieten, uriaş, cu care vîna urşi în
pădurile din nord, l-a poreclit, evi-
dent, ca-n legendă, Skrimer. Soba
şi-o botezase Loke, ca pe focul din
legendă, iar capului de pe umeri,
unde avea tot felul de gînduri
alergătoare prin toate părţile re-
gatului, îi plăcea să-i spună Huge.
Străbunicii lui, care îşi îngropase
fiica şi nepoata, i-a spus Elle. Ce
mai, era întru totul Tor. Însă, în
faţa lui Carolus Lunduis nu făcea
două parale. Era haimanaua care
a ucis trei suflete, două fetiţe şi pe
mama lor. Axehielmus, care l-a
avut ca student pe Olxaff şi care l-a
salvat de la moarte de trei ori, şti-
indu-i capacităţile minţii sale, nu-l
dorea ars pe rug. I-a jurat acestu-
ia că-l salvează. Şi aşa i-a scris lui
Carolus Lunduis acea scrisoare,
lăudîndu-i lucrarea. Regele ţinea
foarte mult la asesorul său. Şi in-
fluenţa acestuia în faţa lui Carolus
Lundius era decisivă. Şi aşa, din
dorinţa de a-i face plăcere lui Carol
al XI-lea, care ţinea atît de mult la
Joannes, a inclus acea scrisoare la
prima sa ediţie dedicată Maiestă-
ţii Sale, iar Olxaff a fost iertat, dar
izgonit tocmai în sud, undeva prin
munţii Carpaţi, unde i s-a pierdut
urma. Iulius nu avea de unde şti
toate astea şi savura acum, printre
gîndurile sale care o luau rău de
tot razna, dansul ursului, pe care-l
considera venit pînă aici tot din
vechime. De fapt credea că acesta
s-a născut din Lupul Alb, simbolul
dacilor. Făcea oricînd apropieri de
acest fel şi topea totul în propria
lui credinţă.
Observîndu-mă, de la masa lui,
Nedu mi-a făcut semn să vin să
iau loc. Era singur. L-am lăsat pe
Teofil să admire cu Iulius din acel
loc retras spectacolul, şi m-am
dus să stau un pic pe un scaun.
Prilejul era potrivit. Îmi tremurau
încă picioarele de la efortul făcut
pentru a ajunge la timp la resta-
urant. Nu mi-a plăcut niciodată
să întîrzii. Am aflat că a rezervat
întreaga masă, adică încă trei lo-
curi în plus, pentru că nu-i plăcea
să stea cu nimeni necunoscut în
preajmă.. I-am spus că dacă vrea
să-l cunoască pe Iulius mai bine, îl
pot invita. Fugi, domnule, ce nu-l
cunosc eu pe ăsta. Eu sunt aici
de aproape treizeci de ani. Cam
pe atunci a ajuns şi el aici. A pus
mîna pe Astroland, unde vreau să
te duc pe dumneata şi pe băieţii
din grup, de care m-am îndrăgos-
tit pur şi simplu, prin nu ştiu ce
miracol, cu inşii lui cu care s-a dus
în insule, peste tot, ce nu ştiu eu.
Nu, eu vreau să stau cu dumneata.
Iar dacă vrea popa să vine, nicio
problemă, este invitatul meu. Am
plătit patru porţii. Teofil va veni
numai dacă Iulius se va plictisi si
se va retrage. Oricum, trebuia la
miezul nopţii să fie la Harrmony
, unde îl va aştepta Eleonora, tî-
năra lui iubită. Aşa că Teofil va
sta cu noi la masă. Băieţii aveau
de toate la regrupare. Dădăluţiu
a avut grijă să aibă pe masă vin şi
mîncare. Erau fericiţi. Înghesuiau
banii prin buzunare. O parte ajun-
sese la mine şi la Teofil, pentru a-i
împărţi mîine la biserică, aşa cum
ne-am înţeles. Am fost convins de
acest lucru, că ei ascund banii pe
care-i culeg de pe jos, abia a doua
zi, cînd am urcat la Nedu, să-i tre-
zesc pe cei care dormeau acolo, şi
am găsit la uşă, pe dinafară, jos,
douăzeci de dolari împăturiţi. Dar
ce mai conta. Totul era ca ei să fie
mulţumiţi şi pregătiţi sufleteşte
de întoarcere, după ce totul se va
termina.
Nedu era în al nouălea cer. Mi-a
spus că ar fi vrut să o invite pe Co-
lette, să vină cu el. Dar pentru că
era cu beţivul de Willy, nu a putut.
Nu-l suferea. Cum de altfel nu le
putea suporta pe femeile care fu-
mau. Iar Colette topea două pa-
chete pe zi. Domnule, să-şi lase ea
acasă doi copii, o slujbă bună şi să
vină aici, unde, ce face, şterge la cur
o amantă a lui Onasis, mare sco-
fală. Are şi o nepoată, despre care
vorbeşte tot timpul. Nu se poate
duce să o vadă, că nu mai pupă
America…Şi aproape că nu-l mai
interesa ce se petrecea pe podium,
unde Vali Vijelie bocea de mama
focului o manea. Îi trecea cîntecul
pe lîngă urechi. Părea chiar foarte
necăjit de situaţia lui Colette. Nu-
mi place, domnule ca muiere. Dar
are un suflet extraordinar. Şi-o do-
rise de soţie, se vedea din regretele
lui. Trebuia să-i ţin hangul, că al-
tfel s-ar fi putut supăra. Şi doream
atît de mult să-mi odihnesc picioa-
rele. Iar de acolo de unde eram se
vedea totul foarte bine. Urmau cei
din grup, cu o urătură. Pe ăştia îi
ascult, a spus Nedu. Şi cînd au în-
ceput să ure, sala a devenit mută.
Lache scotea pe gură versurile
unei urături tradiţionale. Iulius a
strîmbat din nas cînd a auzit nu-
mele lui Traian pomenit în urătu-
ră. Pînă cînd şi aici au falsificat, i-a
spus acesta lui Teofil. Şi s-a ridicat
şi a plecat. L-am văzut pe Teofil
răsuflînd uşurat şi îndreptîndu-se
spre masa noastră.
A venit al doilea fel de mîncare.
Se apropia miezul nopţii. Cei din
grup trebuiau, conform înţelege-
rii, să mai evolueze. Teofil mi-a
spus că după aceasta, ne vom de-
plasa la el, să le urăm pe Liben şi
pe Demma, soacra lui. L-a invitat
şi pe Nedu. Acesta s-a arătat foarte
încîntat. Nu era pentru prima dată
cînd intra în casa unui preot orto-
dox. Ca adventist, n-ar fi trebuit să
o facă. Însă el era mai ecumenic şi
chiar ardea de nerăbdare să se dis-
treze cot la cot cu noi. Era de prea
mult timp aici, încît, a mărturisit
că niciodată nu s-a simţit atît de
bine ca atunci. Şi n-avea cum să
nu se simtă bine, atîta timp cît el
era, acolo, la masă, cel care oferea
totul. Plătise pentru patru persoa-
ne. A mai venit la masă, după ce a
evoluat, Dan. Lui Teofil îi trecuse
prin cap că l-ar putea converti pe
Nedu. Avea nevoie de un om ca el
la biserică. I-a spus că-i găseşte o
fată. Sunt deja în tratative cu adu-
narea, care mi-a găsit deja o con-
soartă – a spus acesta. Vreau să o
ajut să o aduc aici. Dacă va dori să
stea cu mine, atunci, o să trăim fe-
riciţi pînă la adînci bătrîneţi, a mai
spus acesta, ca în basmele auzite
în copilărie, pe care nu le-a uitat.
Cînd am ajuns acasă la Teofil,
tehuiţi de nesomn, gălăgie şi bă-
utură, Liben ne-a aştepta cu masa
plină de cafele. Şi am mai stat aco-
lo pînă ce Teofil a spus, gata, este
Sfîntu’ Vasile şi peste patru ore ne
vedem la biserică. Toţi în haine
naţionale.
__________________
*) Capitolul 10 din romanul
cu acelaşi titlu, în lucru.
 14 actualitatea literară lecturi nr. 34 n aug.-sept. 2013

Convorbiri literare
Nr. 8 (212) al revistei Convorbiri literare are în Bilioteca
revistei un medalion semnat de Nicolae Grigore Mărăşeanu.
Din creaţiile sale poetice am remarcat Ghilotina: “E o sfidare
a realului să scrii poezii!//[...] E ca la o conferinţă de presă/
cu multe microfoane/unde un politician spune cimilituri//
În urma lui cade o ghilotină/şi un cap retezat cântă la flaut/
pe asfalt”. Despre dispariţia marelui cărturar Petru Ursache
scriu Gheorghe Grigurcu (Un cărturar, un caracter), Adrian
Alui Gheorghe (Profesorul), Adrian G. Romila (Amintirea
“magistrului” meu, Petru Ursache) şi Christian W. Schenk
(“Ştii ce am visat de când m-am culcat?”), din al cărui sonet
reproducem finalul: “Eşti peste tot - bătrâne obosit - /Şi peste
tot stau lumi să ţi se-nchine”. Poezie mai semnează în acest
număr Dorin Ploscaru, Aurel Ştefanachi, Traian Vasilcău, Lu-
creţia Andronic şi Maria Sorina Popa. Paginile de proză sunt
semnate de Dimitru Vacariu, Dumitru Augustin Doman, iar
Vasile Iancu face un Periplu în lumea cărţilor. Din literatura
universală Olimpia Iacob traduce versuri de Natasha Saje, iar
Andrei Ionescu îl prezintă pe poetul Antonio Colinas, din care
traduce o Invocaţie către Holderlin. Două pagini inedite des-
pre Nicolae Labiş semneză Mircea Coloşenco. Iar Constantin
Trandafir scrie despre Lucian Vasiliu, Daniel Corbu.
Vatra
Din nr. 6-7/2013 al revistei Vatra semnalăm poemul
Parcă de Ion Dumbravă: “parcă nici n-am fost/parcă nici
nu sunt/lume fără rost/dor fără descânt//parcă nici nu
eşti/parcă aş fi altul/vale-i parcă drumul/ce urcă în altul/”.
Versuri care parcă se potrivesc cu rândurile semnate la
dispariţia lui Alexandru Muşina de către Ion Mureşan,
Gellu Dorian, Traian Ştef, Viorel Mureşan, Constantin M.
Popa, Emilian Galaicu-Păun, Al Cistelecan, Cornel Ungu-
reanu, Florin Iaru, Angela Marcovici, Liviu Ioan Stoiciu,
Ovidiu Moceanu, Daniel Vighi, Caius Dobrescu, Dan-Silviu
Boerescu, Vasile Spiridon şi Iulian Boldea. Un amplu gru-
paj de poezie semnează în acest număr Zeno Ghiţulescu,
Ştefan Ciobanu, Livia Lucan-Ajoca şi Emilian Mirea. În
timp ce pe uşa deschisă de redacţie intră promiţător tânăra
poetă Ioana-Nicoleta Dupu. Cronicile literare sunt semnate
de Gheorghe Grigurcu, Kocsis Francisko, Andreea Pop, Ion
Buzaşi, Mihai Posada şi Sonia Elvireanu. Într-un remem-
ber binecuvenit, Vatra publică poeme inedite de Traian
Furnea, de la a cărui dispariţie s-au împlinit 10 ani.
Discobolul
În nr. 184-185-186 (aprilie, mai, iunie 2013) al revistei Dis-
cobolul dăm peste Piticii de rouă pe care Andrei Radu i-a
mai publicat şi în alte reviste, ca să nu amintim de Actuali-
tatea literară. În Piaţa cărţilor, Mircea Stâncel încearcă să
ni vândă pe Sorin Mărculescu, Octavian Soviani, Laura Dan şi
Radu Niţescu, adăugând comentariului său câte un poem din
fiecare. Reproducem din ultimul (desigur, nu cel din urmă)
câteva versuri: “bine, bine, dar până la urmă/care-i treaba
cu poemul ăsta?/ce te fute pe tine grija, i-am spus,/nu-i ca şi
când tu o să fii mai frumoasă/sau eu mai puţin pârlit/dacă ne
batem capul cu asta/”. Bine, bine, nici noi nu ne batem capul.
Un fragment de roman intitulat Desprinderea de Aphrodita
publică Felix Constantinescu, iar poezia este semnată de Ghe-
orghe Dăncilă, George Holobâcă, Raul Constantinescu, Raisa
Boiangiu, Miron Ţic, Mariana Moga, Alexandru Cazacu, Ma-
ria D’Alba, Daniela Ghigeanu şi Ioan Dan Bălan. Nouă ni s-a
părut interesant Hotelul medieval al lui Gheorghe Dăn-
cilă: “În pofta mea iei chip de castelană şi-n ispitiri cu gestul
tău mă chemi/ Magie-i frumuseţea-ţi suverană/Şi ai parfum
şi croi din alte vremi/Cetate falnică, medievală/Te ţine şi aş-
tepţi s-o cucerim/Şi ca nişte barbari să dăm năvală/La porţile
acestui trup sublim/Asemeni nu voi fii cu cavalerii/Ce vin pe
cai şi-n grelele armuri/Ci vreau iniţieri în vechi misterii/ Tu
ritual şi taină să-mi procuri/Dar un stăpân închide-n ziduri
grele/Dulci rotunjimi să nu ajung la ele/”.
Acolada
Din nr.7-8 a revistei Acolada semnalăm pagina de poe-
zie semnată de Alexandru Petria, cronica lui Tudorel Urian
la volumul lui Constantin Abăluţă, Tot atât de liber, apărută
la Cartea Românească, în 2013, şi interviul Acoladei realizat
de Lucia Negoiţă cu Bujor Nedelcovici. Pornind de la o para-
Revista revistelor literare
frază după romanul lui Radu Mareş, Deplasarea spre roşu,
la rubrica Radar, sub titlul Deplasarea spre negru, Adrian
Dinu Rachieru scrie despre cartea lui Ticu Leontescu, “Se
poartă negru”, încheind cu constatarea regretatului nostru
coleg Constantin Buiciuc: “Ticu Leontescu este un credincios
adevărat şi un poet autentic, căutându-se încă (adăugăm),
nimbând - prin lirica sa reflexivă, problematică - ostenelile
viitoare. Credem în rodnica sa stăruinţă, în energia altruistă
risipită, în sinceritatea mâhnirii care îl încearcă. Şi, negreşit,
în speranţa sufletului-diapazon de a cuceri liniştea credin-
ţei”. Recomandăm articolul lui Nicolae Prelipceanu, intitu-
lat Poezie-literatură, din care cităm: “Dacă ar mai fi trăit azi
Anişoara Odeanu, cu al său Într-un cămin de domnişoare, ar
fi făcut furori, sigur, adaptându-şi căminul la epocă, domni-
şoarele alea cu moravurile cele de azi, destul de diferite celor
de-atunci, plus tehnica, plus facebook-ul, plus smartfoanele,
plus, plus, plus...” şi “cu multişori ani în urmă am nimerit la
un mare festival de poezie de la Medellin. Păi, acolo să ve-
deţi public la recitalurile de poezie! Era incredibil, parcă nu
te-ai fi aflat pe planeta pământ, sau parcă nu te-ai fi aflat în
secolul respectiv (era încă douzeci). Ei, dar Medellin e capi-
tala drogurilor, o să spuneţi... E, dar din când în când devine
şi una a poeziei.” La rubrica Voci pe mapamond, Olimpia
Iacob traduce din Lu You, un poet al dinastiei Song, care a
scris în jur de 11.000 de poeme, 9000 dintre acestea rezis-
tând timpului.
Argeş
Revista Argeş, nr 8 (374) august 2013, publică o cronică
întârziată a lui Nicolae Oprea despre Poeţi-doctori în iposta-
ze critice, referindu-se mai cu seamă la Al. Cistelecan, în timp
ce Al. Cistelecan scrie despre Revizuire şi revizionism, refe-
rindu-se la reexaminarea literaturii postbelice. Poezie sem-
nează, în acest număr, Radu Cange (care a împlinit 70 ani),
Florian Silişteanu, Luminiţa Cazan şi Daniela Păun, o tânără
poetă din Călăraşi, prezentată de Mircea Bârsilă, iar Maria-
na Şenilă-Vasiliu scrie despre Delacroix şi marele salt spre
modernitate. Un reportaj interesant despre Balcic publică
Mihai Barbu. La împlinirea a o sută de ani de când Balcicul a
fost declarat pământ românesc, estul reprezintă “o rememo-
rare a acelor vremuri fericite puse, fată în faţă cu realitatea
de astăzi”. Un lucru interesant, pe care noi nu l-am ştiut şi
probabil nici dumneavoastră, este că la sugestia primarului
român din Balcic - Octavian Moşescu, primul ministru Nico-
lae Iorga a dat o lege pentru împroprietărirea artiştilor. Des-
pre operele imperfecte ale lui Nichita Stănescu scrie Mircea
Bârsilă, în timp ce Dumitru Augustin Doman comentează
romanul Urma, de Adrian Alui Gheorghe.
Plumb
Nr. 77 al revistei Plumb, debutează cu un articol semnat de
Gheorghe Drăgan şi intitulat Istorie, anapoda... în care autorul
“uimit de ceea ce pot scrie unii jurnalişti, care în anul 1989 tră-
geau din biberon” constată că pentru aceştia dictatori precum
Napoleon, Stalin, Gaddafi, Ceauşescu şi alţii corespund mode-
lului de dictator patriot. Articolul este aşezat sub un motto inte-
resant: “Aţi aflat că în URSS pâinea se dă gratis? - Da, dar cu ce
preţ?... (fragment dintr-un dialog auzit în restaurantul Capşa,
anii 1950).” Am remarcat pagina de lirică universală a revistei,
în care Radu Cârneci publică zece sonete de William Shakes-
peare, din viitoarea sa carte Mari Poeţi ai Iubirii, care cuprinde
50 de autori celebri din lirica universală.
Nord Literar
În Nord Literar, nr. 7-8 (122-123) Daniela Sitar-Tăut
publică prima parte a unui eseu despre Paul Goma, intitulat
Istoria unui debut deloc eclatant referindu-se mai cu seamă
la primul volum al său, Camera de alături apărut în 1968. De
citit pagina de poezie semnată de Ioan Pintea, prezentat în
câteva rânduri de Nicolae Steinhardt, dar şi poemele Doinei
Petrulescu-Anton, prezentată de Echim Vancea. Proză
publică Mircea Pop şi Ion M. Felea, iar Ana Olos traduce
din George Elliott Clarke. Nu putem încheia fără a menţiona
Jurnalul dinainte de Facerea Lumii, un amplu gupaj de
poeme în proză semnat de Ciprian Chirvasiu.
Dacia literară
În nr. 9-10 (120-121), septembrie-octombrie 2013, al
revistei Dacia literară, pe care am primit-o în august,
găsim probabil ultimul text semnat de Petru Ursache, un
fidel colaborator al revistei. La Chestionarul cu accente lu-
dice formulat de Lucian Vasiliu răspund de această dată
Vasile Andru, Ioana Diaconescu, Adrian Popescu şi Cornel
Ungureanu. Câte un poem publică Viorel Bucur (Germa-
nia), Marius Grama (Premiul revistei la Festivalul Pornind
Luceafărul) şi Ion Maria. Din romanul Legiunea română,
Constantin Arcu publică probabil continuarea unui frag-
ment apărut în Actualitatea literară. Despre Cartea
singurărăţilor, a lui Gellu Dorian, scrie Cristina Chiprian,
iar în arhiva lirică întâlnim un poem de B. Fundoianu, din
care repoducem o strofă: “Nu-i nimeni în hambare şi în
şură./Pustiu. E-o cârciumă aici. Vom cere,/în sticle vechi,
cu lacăte la gură,/puţină reverie şi tăcere/”.
Cafeneaua literară
În nr. 8/126 al revistei Cafeneaua literară, Virgil Diaconu
scrie despre Festivalul Internaţional de Poezie Art Gothica, des-
făşurat la Sibiu în perioada 13-14 iulie 2013, şi publică pe ultima
copertă, aşa cum ne-a obişnuit, un interesant grupaj de poeme,
din care cităm: “Poate că nu ţi-am spus până acum,/Dar trupul
meu a întinerit într-o singură noapte//Eu sunt cireşele pe care
le porţi la urechi./Sunt inelul din deget.//Încă puţin şi voi sparge
tăcerea/Încă puţin şi îţi voi da foc printre cearşafuri” şi “Dar ea
este o lacrimă, mi-am spus,/O lacrimă care s-a oprit din cădere
pentru mine.../”. Aura Cristi publică a doua parte a articolului
despre securitate şi decimarea elitelor creatoare ale României.
La ancheta despre poezia postmodernă, răspund Şerban Foar-
ţă, Iulian Grigoriu, Iona Viştea, Emilian Marcu şi Felix Nicolau,
care spune “Cred în poezia care nu imită mode şi nu se sincroni-
zează de pe o zi pe alta”. Adrian Dinu Rachieru scrie despre Fă-
nuş Neagu, iar Ştefan Ion Ghilimescu despre dosarul ultimului
roman al lui G. Călinescu. Poezie mai semnează în acest număr
Valentin Predescu şi Daniela Varvara.
Poezia
În nr. 3 (65) / 2013, al revistei Poezia, (toamnă 2013, sub
genericul “Poezie şi imposibil”) găsim poeme de toate cali-
brele, categoriile, “gradele”... “Poeme de”: George Popa (care
semnează şi studiul sinonimic), Ion Beldeanu, Nicolae Sîrbu,
Veronica Balaj. “Tineri autori”: Cătălin Drăghici, Sorin Lucaci,
Viorel Bucur, Laura Ceica. La pag. 59 întlnim şi o poetă făge-
ţeancă, laureată a unui premiu naţional, Florina Huzoaica.

Fondul naţional de manuscrise

Biblioteca Judeţeană «G. T. Kirileanu» din Piatra Neamţ invită scriitorii români, membri ai Uniunii Scriitorilor din
România, să participe la crearea Fondului Naţional de Manuscrise. În acest scop invităm pe toţi scriitorii din România şi
din diaspora să ne ofere cîte 10 – 15 pagini de manuscris (poezie, proză, eseu, reflecţii etc.) care se vor regăsi în colecţiile
Bibliotecii «G. T. Kirileanu». De asemenea, solicităm deţinătorilor de manuscrise ale unor autori dipăruţi să aibă
bunăvoinţa şi să ne ofere pagini de manuscris (poezie, proză, corespondenţă, jurnal ş.a.), obligîndu-ne să le conservăm şi
să le valorificăm spre celebrarea şi promovarea operei şi numelor în discuţie.
Într-o perioadă în care manuscrisul în format clasic este pe cale de dipariţie, înlocuit de forme şi variante electronice,
considerăm că amprenta individualităţii fiecărui scriitor trebuie păstrată, conservată şi valorificată prin metode specifice.
Biblioteca Judeţeană «G. T. Kirileanu» se obigă să păstreze în bune condiţii manuscrisele, să le valorifice prin expoziţii
tematice, aniversare, omagiale, să le promoveze în cărţi, albume, în alte programe documentare.
Numele donatorilor vor fi făcute publice, manuscrisele vor intra în patrimoniul cultural naţional.
Adresa la care primim manuscrisele este următoarea: B-dul Republicii, n. 15, Piatra Neamţ, cod poştal 610005, Judeţul
Neamţ.
Iniţiator proiect, Adrian Alui Gheorghe
director al Bibliotecii Judeţene “G. T. Kirileanu” din Piatra Neamţ
 nr. 34 n aug.-sept. 2013
Remus V. GIORGIONI
Liliana Rus,
Pasărea în lesă, Brumar, MMXIII
Este a treia carte a poetei din Piteşti şi bene-
ficiază de un moto adecvat din Sfântul Trifon –
„vindecător de prinţese”: „Ia pasărea pierdută
şi o du stăpânului tău, Ţarul”. Dar „persona-
jele lirice” ale plachetei nu sunt doar păsări,
ci şi alte vieţuitoare de „Sub alte ceruri”: „O
libelulă de zăpadă”, „Porumbiţa cea albă”, „O
rotire de ciori”, „Cocoşul de cretă” „Femeia
insomniilor”(titluri inspirate, cu toatele). Cu
toate astea, noi alegem să exemplificăm din po-
emul de titlu: „De unde lumina asta, voioasă ca
îngerii, Bunule,/ când vocea mea se întoarce/
într-o noapte de decembrie,/ când frica se agi-
tă ca o fregată pe mare?/…/ Lumea se învârtea
lângă mine/ ca o pasăre curată şi scânteietoa-
re/…/ Lumea se învârte lângă mine/ Pasărea
mea umblă în lesă”. Cum să descifrăm oare
simbolul păsării în lesă, ca pe o frână metafi-
zică pentru zbor?... Din fericire, iată că există
şi „Duhul vindecător”, un duh vindecător „de
oameni şi păsări”.
Gheorghe Vidican, Aspru
sângele meu, Brumar, MMXII
O carte „pe invers” (tipărită ca un blocno-
tes), aşadar într-un format interesant, volumul
bihoreanului G.V. este demn de luat în seamă,
nu doar din privinţa prezentării grafice. Spe-
cialist în management şi ingineria afacerilor,
autorul e un bun specialist şi în managementul
cuvântului poetic şi grav. Un poet bun se citeş-
te inclusiv din titlurile plachetelor de versuri,
cum e şi cazul lui Vidican: Singurătatea can-
delabrului, Utopia nisipului, Sărbători vul-
nerabile, Rigorile cercului, Tratatul de linişte,
Genunchii Tamisei, Fluturi în tranşee, etc. Ca
şi George Vulturescu, Gh. Vidican este un poet
al virtuţilor spirituale ale ochiului orb, cel care
realizează transcenderea privirii: „ochiul din
ochiul mamei luminează celălalt ochi sparge
sângele meu şoaptele descompun poemele
mele în susur celor neauziţi le spune revolta
din ochiul mamei picătură roşiatică a nopţii în
oglinda proaspăt trezită la viaţă” (OCHIUL).
După gustul nostru, aceste poeme sunt parcă
puţin prea apăsat suprarealiste.
Dana Catona, Prinţesa
portocalie, Brumar, MMXI
Apărută în colecţia Poeţi români contempo-
rani şi prezentată de Cornel Ungureanu pe co-
perta a patra, cartea Danei Catona ar fi meritat
un ecou mai pronunţat la apariţia ei, fiind in-
teresantă şi din punctul de vederea al prezen-
tării grafice, dar şi al conţinutului. Absolventă
a Academiei de Arte Vizuale din Cluj-Napoca,
Dana Catona este lector la Facultatea de Arte
şi Design a Universităţii de Vest Timişoara,
condiţii în care era şii firesc să-şi facă singură
coperta cărţii. După debutul cu Iepurele de
martie (volum premiat, Ed. Leda, 2008). C.
Ungureanu o consideră „un poet al minima-
lismului tandru” şi, deşi nu ne imaginăm ce
înseamnă exact sintagma, o îmbrăţişăm şi noi,
fiindcă sună frumos. În calitate de artist plas-
tic, era de aşteptat ca poezia Danei Catona să
cărţi/autori
Lăsaţi cărţile să vină la mine !
copleşească prin abundenţa imaginilor, dar în
realitate nu se întâmplă aşa. Iepurele de martie
este „Animalul blând” din fruntea volumului
actual, urmat de Prinţesa portocalie: „am visat
că sânt prinţesa portocalie/ sorbeam dintr-un
pahar cu lichid portocaliu//luminile se desfă-
ceau încet/ şi era noapte”. Poeta scrie poezii (e
firesc, nu?), dar „cele mai frumoase poezii/ au
rămas suspendate undeva/ în aer…”
Mihai Amaradia, Poeme pentru
cutia ta poştală, Brumar, 2012
Pe Mihai Amaradia nu-l prezintă nimeni,
cel mult poemele sale (şi, eventual preferinţa
din moto pentru un fragment din „Cântarea
cântărilor” a Împăratului Solomon: „Cât
de frumoşi sunt astăzi paşii tăi, şi sprinteni
în sandale”. O spontaneitate şi francheţe a
exprimării recomandă de la prima vedere
(citire) această poezie: „Ar trebui însă mă vezi,
sunt frumos,/ acum nu mă mai deranjează
nimic, pentru că mi-am cumpărat cele mai
frumoase cămăşi/ fabricate din cele mai
frumoase ploi…// Acum pun mare preţ în
poeziile mele pe enumerări/ cum cerul se
schimbă după fiecare frunză…// Ar trebui să
mă vezi, sunt frumos/ şi mă plimb prin lipsa ta
ca un turist încântat/ zâmbind unui oraş senin,
bătrân şi cuminte”. Iată un minimalist cu un
aer benefic de mitic şi de „vetust”, care poate
fi chiar un poet serios. Luat în serios de colegii
de generaţie (care se cam recenzează între ei),
M.A. este bine primit şi în revista „Cultura” –
vezi numărul de pe 3 iulie curent.
Mihai Soare, Gâlceava mea
cu Haydn sau Despre romanţa
pentru clopot la patru mâini, Brumar
În aceeaşi colecţie de poeţi contemporani, pe
o hârtie de culoarea untului, cu o surprinzătoare
prefaţă (în sensul că neanunţată pe coperta
interioară) de Mircea Micu şi o prezentare pe
coperta a patra de Serafim Cuncea, cartea
constructorului Mihai Soare surprinde
plăcut de la prima vedere/ citire: „Am pus
pe fereastră un nor,/ nu întâmplător îmi
alesesem palatul…/ am auzit afară zgomote
ciudate,/ degeaba am sărit, eternul mâine,/
cu certitudinile coafate/ lătrase răguşit din
câine…” („Constructor fiind”).
Mirela Ispăşoiu, Hami
şi domnişoara, Brumar, 2012
Un volum trilingv (română, engleză,
franceza) – traducerile nu sunt intercalate,
cum se face de obicei, ci repartizate în trei
secţiuni, fiecare din ele acoperind o pagină din
cuprins. Prezentată (probabil) de trei colegi de
generaţie – fiindcă sunt la fel de „cunoscuţi” ca
autoarea: Titu Dinuţ, Viorica Stăvaru, Viorica
Gligor – Mirela Ispăşoiu are un nume poetic,
cu acoperire în conţinutul producţiilor lirice:
„Degetele ard/ Coardele lirei adorm/ Sub cer
foc de om” (Orfeu). O poezie aforistică, gen
haiku, dar aplicată la sensibilităţi şi realităţi
româneşti sau general-umane
Ioan Barb, Meditând închis
în ochiul ciclopului, Brumar, MMXIII
Prezentată de Al. Cistelecan (ceea ce nu e un
lucru „de apucat”…) , cartea confratelui de la
Călan este structurată în două secţiunii: Partea
I. Momentele cu Brigitte şi Partea a II-a. Rănile
încetinirii. Ironic şi tandru - după cum îl găseş-
te însuşi ilustrul prezentator, „autoritatea epis-
temică” a poeziei actuale, cum îl numeşte un
actualitatea literară 15
poet - Ioan Barb cultivă o poezie împinsă până
la limita suprarealismului. Două sunt liniile de
forţă urmate de această poetică: „o poezie cu
priză directă la concretul cotidian” şi una „ce
se pierde în ritualuri de iluminare”. Ironia îl
păzeşte pe poet de a cădea în confesiuni senti-
mentale. Şi când beneficiază de o aşa compe-
tentă, completă şi doctă prezentare, nouă ce
ne mai rămâne alta decât de a exemplifica –
ţinând cont, totuşi, de faptul că dl CIS nu suflă
o vorbă despre poezia „de inspiraţie religioasă”
din al doilea ciclu al volumului, în poeme ca:
Legământul cel nou, În ultimul timp Dumne-
zeu este mai tânăr, Golgota fără anotimpuri
Drumul Damascului sau Orb spre Damasc,
pe care-l cităm integral: „agonizez pironit pe
nisip/ un înger îmi bate zilnic/ genunchii în
cuie// amintirile îmi scobesc gândurile/ cu
ciocul/ din ochi au mai rămas/ două scoici/
aspiră fiecare picătură/ de întuneric”.
Emilian Mirea, Poemele
morţii, Ramuri, Craiova, 2012
Un sorescian discursiv este E. Mirea şi se
ia „la trântă”, pe urmele lui, cu marea temă a
morţii, realizând mici parabole în versuri, po-
eme-metaforă. Mici bijuterii (uneori jucării…)
reflexive. Moartea este „mireasa nemăritată”,
iubita de care nu poţi fugi – distanţa dintre par-
teneri sau prieteni, iscată din lipsa comunicării.
Moartea la E. Mirea este tânără şi frumoasă,
o vizitatoare la fapt de seară: „despre moarte
-/ numai de bine/ este frumoasă şi palidă/ ca
o înserare plictisitoare…” Cel mai reuşit poem
ni se pare cel de la pag. 53, O crimă nereuşită.
Beneficiind şi de un nume poetic (numele însă
nu este prin sine generator de poezie) e – încă
– un genuin, cum spune şi Mihail Gălăţanu,
în prezentarea de pe coperta a patra, celălalt
prezentator fiind Horia Gârbea. Nouăzecist ca
vârstă biologică, cochetează de mult cu poezia.
Poate deveni un poet important, însă trebuie să
se mai coacă puţin.
Traian Pintilie,
Melancolie, poeme, Ed. Hestia, 2013
Poezia lui T. Pintilie este „lirică, confesivă, sen-
timentală, cantabilă” (Rodica Opreanu, pe coper-
ta a patra). Este la a patra carte de versuri, fără
a-şi trăda înzestrarea, urmându-şi cu alte cuvinte
drumul pe autostrada clasicismului. Începând
cu al treilea volum, poetul începe să cocheteze
şi cu versul alb, poezia sa câştigând în limpezi-
me: „Vine, întâmplare de aramă/ Şi alunecă-mi
peste frunte/ Împrăştiind râuri de gânduri/…/
Vino şi află/ Cum peşti în adâncuri/ Cu alge pe
ochi, suspinând,/ Spintecă dureros apele.” Poet
la rândul lui, editorul Lucian Alexiu remarcă (pe
coperta III) „melosul/ vocabula eufonică”, „sen-
timentalismul dezinhibat”, cheia trubadurescă şi
influenţele sonetului petrarchian.
Lorin Cimponeriu,
Candele – poeme - , Tipo-Art, Oraviţa
Amicul orăviţan (acum reşiţean) îşi continuă
drumul desţelenit cu ani buni în urmă în
poezie, un modernism aforistic şi metaforic,
reflexiv, cu uşoare nuanţe abstractizante. Un
lirism diafan, pe care cunoaşterea bărbatului
bine care este l-ar putea tăgădui, denega.
Urmărindu-i parcursul de pe la începuturi, am
putea spune că poetul evoluează perfect egal
cu sine, ceea ce poate fi o nota bene, în sensul
conturării decise a propriului univers. Dar iată
şi câteva mostre din noul volum: „Nu mă mai
duc de lângă tine/ Aşa alb cum sunt/ Ochii mei
lângă ochii tăi şi-au găsit/ liniştea/ Întunericul
nicicând.”
Iosif Caraiman, Viersuriri
din ţara ţara Feneş, Ed. Eubeeea, 2013
Un nou şi consistent volum original de
versuri (200 de pagini) publică la vârsta
antologiilor prietenul I. Caraiman care, fără
să se fi „repatriat” definitiv la Feneş (sat aşezat
pe un afluent al Timişului superior), petrece
multe zile pe an acolo. Dar – amintindu-ne
noi de titlul unui volum de Gabriel Gafiţa,
„Iarna e o altă ţară” – Feneşul nu e un sat
oarecare, ci un areal de-a dreptul mitic, o
patrie poezească în care se nasc „viersuriri”.
Întotdeauna Iosu(m) a îmbinat limba cultă
cu graiul bănăţean (armenişan), dar parcă în
această carte excelează în aceasta. Volumul este
împărţit în următoarele cinci cicluri inegale:
Şopote (80 pag.), Ultimul vers din Munţii
Banatului (40 pag.), ultimele trei fiind mai
scurte: ICARAMANiada şi CAINAMARiene,
In memoriam şi Postume din ultima beţie.
Aplicând tehnica postmodernă a poemului
găsit, descoperit întâmplător, I.C. practică
titlul memorabil, greu de uitat şi bine grefat
pe conţinutul poemului: „poem găsit în
casa bătrână”, „copilul din inima versului”,
„scrisoare dusă de râu”, „scrisoare de la
floarea-de-colţ”, „poem-romanţ”, „poem găsit
şi rupt de domnul nuştiucine”, „poem găsit
într-un Feneş pierdut”, „dau un poem pentru
un cal şi-un AKM”! Sau acest „poem găsit pe
muntele har”, din care ne vine să cităm copios,
de aceea-l cităm integral: „va muri el…/ de-o
parte cei ce rămân/ de alta cei ce pier.// puşi pe
balanţă…/ Doamne, de ce/ mai grele suferinţele
decât munţii/ înalţă poeţii la cer?”. Sau aceste
versuri din finalul „poemului pierdut de doi
cuci împietriţi”:”fie-ţi ochii de toamnă pe lume
iubiţi,/ de toamnă, de toamnă, de toamnă/ şi
de doi cuci în zborul lor împietriţi”.
Alexandru G. Şerban, Leopold Staff,
Făurarul slovelor (sonete); Sonete ne-
conformiste sau Singur printre poeţi,
Ed. Performantica, Iaşi 2013
Iată două cărţi semnate de colaboratorul
nostru, profesorul, traducătorul, dramatur-
gul Al. G. Şerban, scoase la aceeaşi editură
cu rezonanţă… prerafaelită (sau, mă rog,
rezonanţă de performanţă!). Pentru cine nu
citeşte cum trebuie, e nevoie să specificăm
că prima reprezintă o selecţie din poetul po-
lonez Leopold Staff (aflat în… stafful litera-
turii contemporane, „Staff completează un
loc lăsat gol după plecarea romanticilor şi
a poeţilor perioadei pozitiviste”). Volumul
de 130 de pagini mai cuprinde un Glosar
(ilustrat) de termeni şi nume proprii, cât şi
prezentările celor doi scriitori implicaţi: au-
torul şi traducătorul. A doua carte - care este
de fapt o adorabilă „cărticică” format A6 –
cuprinde tot sonete, în număr de 20, însă
originale, cel cu care începe cartea („Bu-
nicul”), fiind un soi de arbore genealogic al
familiei. Alături de cel menţionat, mai re-
marcăm: Iubire ascunsă, La cramă, Sonet
perfid, Sonet lui Mihai Eminescu. Ilustraţia
copertelor, avându-l ca subiect pe filosoful
grec Diogene nu este întâmplător.
Am mai primit la redacţie:
Ioan Vodicean, Viscol lăuntric, Multime-
dia, Arad, Colecţia în grai bănăţan, 21, Na-
gard; Studenţi(me)a văzută de epigramişti,
Editura de Vest, Timişoara, 2013.
 16 actualitatea literară meridiane nr. 34 n aug.-sept. 2013
n Cărţile Ioanei Nicolaie, traduse
în Suedia, Bulgaria şi Serbia
Romanele Cerul din burtă şi O pasăre pe
sîrmă, de Ioana Nicolaie, ambele apărute în colecţia
“Ego. Proză” a Editurii Polirom, vor fi publicate în
Bronislava Volková
De origine cehă, e un cărturar, a scris studii de critică literară, semiotică lingvistică şi
traducere în Suedia, Bulgaria şi Serbia. Astfel, ediţia Bronislava Volková a literară, a tradus şi a coordonat antologii, scrie cronici de întâmpinare
suedeză a romanului Cerul din burtă (ediţia a II-a, plecat din ţara natală şi eseuri pe teme sociale, literare, filozofice, conduce un centru
2010, prefaţă de Gabriela Adameşteanu; nominalizat în 1974 şi a trăit în exil. multimedia destinat exclusiv poeziei. A fost distinsă cu numeroase
la Eastern European Literature Award), Himlen i În 1982 s-a stabilit premii naţionale şi internaţionale, dintre care merită menţionate
mage, va apărea la Editura 10TAL Bok, traducere în Bloomington, USA, Premiul de Excelenţă pentru merite culturale deosebite al Societăţii
de Inger Johansson, şi va fi lansată la Tîrgul de Carte unde şi-a construit o de Arte şi Ştiinţe Praga (2009), Premiul Opera Omnia pentru lirica,
de la Göteborg (26-29 septembrie). Versiunea în strălucită carieră uni- dar şi pentru schimbul cultural între popoarele de origine slavă al
limba bulgară a romanului va fi publicată în 2015, versitară. E profesor emerit şi şef al catedrei de limbi şi literaturi Sindicatului profesorilor de limbă bulgară (Varna, 2012). În semn
la Balkani-93 Ltd. Publishers, traducere de Vasilka slave la Universitatea Indiana din Bloomington. A publicat până în de apreciere, o editură importantă din Sofia îi pregăteşte, chiar în
Aleksova. O pasăre pe sîrmă (2008) va apărea în prezent zece volume de poezie existenţială şi metafizică, atât în limba această perioadă, un volum de poeme alese, în traducerea lui Dimitar
Serbia, la Publishing House Plato, în 2014, traducere maternă (cehă), cât şi în limba engleză. Totuşi, Bronislava Volková Stefanov, intitulat Eu sunt soarta ta. (Ela Iakab)
de Danijela Popov Jovanovic.
Orele trec Am cunoscut bărbaţi
de toate felurile şi
atât de lent formele posibile,
şi tu mă vei uita. am prefăcut pietre în culori:
Timpul stă ridicat în picioare, albastru, purpuriu, gri.
s-a oprit Am şi aruncat pietre,
şi s-a aşezat în spatele meu. şi tot nu se arăta luna imaculată.
Mâinile tale au strâns apă
Între palme.
Ninge. Aerul copilăriei
Promis fulgilor de nea mele
Timpul goneşte cu apă în braţe. Au izgonit dimineaţa
În legământ cu întunericul cu lovituri de picior
Pământul se dăruieşte şi în pământ au tăiat
somnului de dedesubt. conturul de umbră
Grea e dăruirea. al muribundului care,
Ceasul din turn a sunat ora şase. pentru măreţia sa,
n Romanul lui Stelian Ţurlea “Îmi Doisprezece apostoli au dispărut
după uşa
ar fi trebuit să nu fie
hărăzit morţii.
ies din minţi” a fost tradus în engleză plămădită din brumă
şi şi-au vândut bunurile:
Aerul mistuia încă, de ani şi ani,
oroarea aceea,
Romanul lui Stelian Ţurlea Îmi ies din minţi!
a fost tradus în engleză de poeta Ruth O’Callaghan, pulsul, respiraţia. în ţinutul meu
împreună cu studenţi ai Masteratului pentru Dacă mă întorc, ruşinea se târa în colţul
Traducerea Textului Literar Contemporan. Intriga Încă îi pot auzi. celor trei perechi de ochi
alertă a romanului aduce în prim plan câţiva elevi şi rămaşi în viaţă
studenţi dependenţi de droguri, pe părinţii lor, de cele După ce vei fi plecat, şi deja noi terori trudeau
să se nască,
mai multe ori divorţaţi, la care se adaugă un poliţist, inima îşi va fi pierdut
un doctor, un ziarist şi o actriţă şantajată cu fotografii însă, despre acestea,
care au surprins-o în timpul unei aventuri amoroase. mireasma nu ştiam încă nimic
Personajul cel mai misterios este şeful unei grupări cuvintele vor fi şters praful stingher, până acum, oricum,
secrete care se ocupă cu vânzarea de „etnobotanice” săruturile se vor fi aşezat până la visul cu
tinerilor; acesta vorbeşte puţin în text, în vreme ce pe ramurile timpului, truditorii ciudaţi ai absolutului
toate celelalte personaje vorbesc în monologuri lungi monede şi ochi vor fi căzut care-mi zdrobesc genunchii. m-am prefăcut în lumină solară.
la persoana întâi ori a treia. (Lidia Vianu) risipindu-şi luminescenţa Un tremur uşor
pe gheaţa vocilor amuţite. Timp nu există al spaimei de necunoscut
După ce fereastra se va întuneca mă cuprinde,
şi loteria zilelelor se va apleca, - doar apa şi totuşi plec,
holbându-se, stăruie în auz, curgândă ori somnolentă, cu inima deschisă.
după un bilet doar apa închide poarta şi ochii, Acolo,
străvechi, pierdut, şterge praful aşternut pe drumuri pierdute Acolo plecăm toţi,
oglinda se va scutura de praf, şi ţâşneşte într-o mişcare ascendentă Mari sau mici,
ca să vadă limpede. spre lumi pe care nici în vise absurde Amărâţi sau filfizoni,
nu le-am fi întrezărit. Binecuvântaţi cu inocenţă.
Şi timpul pluteşte ca heliul,
Sunetele Imponderabil, nepângărit,
Rotesc un fir de argint.
Lasă-l să se încolăcească în jurul lor,
şi ne îmbrăţişează uluit Trăim ca şi cum
înainte de generoasa lui alunecare
lasă-l să se ciubărească în tăcere. în nefiinţă. am dormi
ne trezeşte doar alarma îndatoririlor,
n Romanul Urbancolia, de
Lasă-l să atârne o vreme
În aerul plin de suflul golului. călătorim aici şi acolo,
Sunt un curcubeu
Dan Sociu, va fi tradus în Serbia Erau morţii cei ce-mi aşternut pe frunze
realizăm una şi alta…
Somnul nostru e întreupt de griji,
Romanul Urbancolia, de Dan Sociu, apărut de sarcini viitoare,
în colecţia “Ego. Proza” a Editurii Polirom (şi în erau atât de aproape. de toamnă, de eterna problemă a banilor
ediţie digitală), în anul 2008, va fi publicat la B&S Cum pot supravieţui văzduhului Un cal disperat, şi de dorinţe încremenite în letargie.
Distribucija din Serbia, în 2014, traducere de Danijela gol cum sunt ca farfuriile de după cină istovit de căi străbătute la trap, În apus, medităm
Popov Jovanovic. Urbancolia are la bază perioada cu ochii aţintiţi pe masa care se răstoarnă (săruturile rădăcinilor la lucruri nefăcute,
în care Dan Sociu a lucrat în Botoşani pentru un ofiţer şi care amuţeşte în răsturnarea ei se lipesc de pulsul meu). chipuri nevăzute,
american anti-tero venit în România să inspecteze (se întâmplă în fiecare noapte)! Ploaia e plămada visului meu, cuvinte nespuse…
viitoarele baze NATO. Conceput sub forma unei Auzi? Sunt pietrele care-şi sunt pământ umed, Prezentare şi traducere
scrisori către Pascal Bruckner, Urbancolia este un Vorbesc încet, aproape şoptit, în timpul nopţii m-am curăţat de Ela Iakab
raport comic şi amar despre o ţară în care oamenii E murmurul liniştit al pădurilor. de păcate
nu se iubesc pe sine, cum nu-i iubesc nici pe ceilalţi Sunetul laptelui băut e atât de departe şi acum
şi, mai ales, nu-şi iubesc copiii. De auzul nostru respir.
Încât ne-a mai rămas
Doar mirarea… Intră lumina
ca un trandafir singular,
Dăruiesc iubirea mea alb, fără lacrimi,
alb şi plin de ecouri.
vântului, Strălucesc ca un far în ceaţă,
dăruiesc iubirea mea paielor cuvinte şi linişti
din care e făurită pălăria galbenă veche, cresc
aruncată la marginea drumului şi se fac una.
în amiaza fierbinte. Îţi aparţin Ţie,
În nări, ca sufletul de nufăr,
suflul e atât de ascuţit, ca orhideea, ca zăpada.
încât doare când e încă Sunt a Ta şi a mea
neatins de o altă frunză. de atâta iubire,

Director: Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6

Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853
Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Tiparul: West Tipo International Timişoara
Redactori: e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com
ISSN 2069 - 1645 Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara
Revistă a Unirii Scriitorilor din România, Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Materialele se primesc pe adresa redacţiei
editată de Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com
Actualitatea Press, Redactor şef: Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj,
cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti