Indoirea luminii de Nichita Stanescu (comentariu)

Imitandu-l pe Einstein, fizicianul (vezi teoria relativitatii) si pe Ulisse, Odiseul,

care si-a incordat arcul in sala de piatra a petitorilor frumoasei Penelopa, Nichita
Stanescu a incercat sa indoaie lumina ca pe o ramura a carei singura ramura era soarele.
O imagine titanica si energetica a fortei spirituale pe care Nichita o ravnea.
Uneori astfel de ambitii pot fi fatale, caci ea, lumina, se clintea doar atat cat sa
ma azvarle cu tampla de pietre. Si-atunci, se cauta alte poteci, opuse. Se sondeaza
reversul luminii - intunericul, noaptea, somnul si visele, pornind de la ideea: intunecand
intunericul, iata portile luminii (Haiku, vol. Epica magna, 1978).
Deodata, ochiul din frunte devine un lac negru (uleiul negru al viselor de
noapte). Dupa suprimarea discernamantului incepe o calatorie fascinanta spre interior.
Mai intai soarele cade falfaitor, teii cadeau peste umbrele lor, mainile-mi cadeau
peste pietrele line, pleoapele cadeau peste cercuri stravechi. Caderea se prelungeste
pana in adancul pamantului mai intai, unde totul colapseaza ca intr-o gaura neagra a
universului, ca la sfarsitul lumilor (Aici nu e loc niciodata, nu e loc, nu e loc / chiar
timpul intra-n timp / ca doua oglinzi paralele). Calatoria spre centrul pamantului e o
inedita sondare a viitorului, a ce va fi.
La a doua incercare (tot neizbutita) de a incorda lumina, arcul ei destins
deodata / ma azvarli in sus. Calatoria astrala e o intoarcere spre zorii universului, spre
inceputuri, spre maternitatea lumilor. Lumina nu mai are taine; de acolo de sus se vede
totul limpede, cum lumina taie haosul si-l umple / cu chipuri, cu imagini, cu seminte, /
pe care-n trecere le-a smuls / din coaja-albastra-a globului. Tema aratului si a semintelor
e tratata pe larg in A unsprezecea elegie, unde aflam ca noi suntem semintele.
Timpul curge inapoi, spre inceputul lumii: Adolescenta iata-mi-o-napoi, si
iata-mi prietenii uitati si-ntaia mea iubire / si anul sapte-al vietii mele regasit, / si primul
da si primul nu / si prima mea uimire.
Se spune ca astfel de experiente pot fi reale (nu doar virtuale sau poetice. O experienta asumata constient, care te transforma definitiv si iti da puterea sa descoperi legi
obiective; legi cu ajutorul carora Marele Creator a faurit Universul, intr-o zi il va distruge
si-ntr-o alta zi il va fauri din nou, la infinit. Si-atunci adaugam aer aerului, verde
frunzelor, / dragoste inimilor, cer ierbii, / dar mai cu seama inca o prezenta /
prezentului. Precum Marele Creator.
Brusc, nu mai avem nevoie de trecut, nu mai avem nevoie de viitor, caci te
iubesc, strigam, prezent al vietii mele. Devenim locatari fideli ai acestei zone temporale
si sustinatori ai demersului socratic: cine sunt eu?
Elaborarea acestui poem ar fi putut sta la baza unui proiect mai vast, de factura
cosmogonica, materializat ulterior in volumul 11 Elegii, desi Nichita marturiseste ca
ideea acestei constructii poetice dateaza din timpul studentiei. Nici acest lucru nu ar fi de
mirare, daca tinem cont de dexteritatea poetului de a-si elabora poemele in memorie,
astfel incat se creeaza un decalaj temporal uneori foarte mare intre revelatia primordiala
si expresia ei definitiva, intre momentul conceperii si aparitia in volum a poemului
(Alexandru Condeescu, Secvential biologic, in Album, 1984, p. 22).

www.ro-referate.ro